Kiriloi cel Putinoi, rob al falsei religii- idolatre, formale, mincinoase, hoţoase; Tu, care te-ai făcut frate cu politrucii, ca să treci puntea îmbogăţirii, iată de ce (împreună cu toată preoţimea lumii) nivelezi calea, pentru ca neştiutorii să pupe icoana Fiarei (Ap.13/7-20)! Te rog, cât se mai poate, cere o audienţă la Adevăratul Dumnezeu (cel nepictat, necartonat şi neiconat), ca să-i afli părerea şi despre rusificarea ţărilor cotropite, exploatate, manipulate, intoxicate… (Habacuc 2/1…) Dacă tu, Marele vinovat, alăptat din komunism, adică satanism, pedepseşti „vina UCRAINENILOR” care, greşit srigă la trestii frânte/muritoare… Deci, dacă tu, Poporule RUS, format prin jăfuire, nu te pocăieşti, ca să te naşti (nu din sămânţa învăţăturii leninisto-putiniste, ci din Sămânţa Constituţiei Cereşti, dăruită gratis, în Luca 8/11) din nou, devii praf şi pulbere; Omule, poporule, oricare ai fi, Domnul nostru (re) Vine, dar noi tot neânnoiti îl aşteptăm…” Fiindcă ai jăfuit multe neamuri, toată rămăşiţa popoarelor te va jăfui, din pricina vărsării sângelui oamenilor, din pricina sîlniciilor făcute în ţară şi împotriva cetăţii tuturor locuitorilor ei. Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui, ca să-şi aşeze apoi cuibul într’un loc înalt şi să scape din mâna nenorocirii! Ruşinea casei tale ţi-ai croit, nimicind o mulţime de popoare şi împotriva ta însuţi ai păcătuit. Căci piatra din mijlocul zidului strigă şi lemnul care leagă grinda îi răspunde. Vai de cel ce zideşte o cetate cu sânge, care întemeiază o cetate cu nelegiuire! Iată, când Domnul oştirilor a hotărât lucrul acesta, popoarele se ostenesc pentru foc şi neamurile se trudesc degeaba. Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele cari -l acopăr. Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi -l ameţeşti, ca să -i vezi goliciunea! Te vei sătura de ruşine în loc de slavă; bea şi tu şi desveleşte-te! Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul din dreapta Domnului şi va veni ruşinea peste slava ta”… (Habacuc 2/1-8-20)

Voi, dimpreună cu tot neamul vostru de hoţi, borfaşi, curvari, mincinoşi- globalişti, lecuiţi-vă, prin naşterea din nou (Ioan, cap.3),ca să nu rămâneţi pe dinafară, unde arde focul gheenei veşnice-Ap.21/8 şi 22/15! Grăbiţi-vă, nu prin îmbăierea popeasca, inconştientă, pe bani ci, prin botezul în moartea lui Iisus, (Rom. cap. 6) să intraţi în Templul Cristic, la adăpost, descălţaţi de certuri, bârfe, datini, idolatrii şi de alte încălţări înnămolite prin mizeriile gunoierului! Dezbrăcaţi-vă de caracter, de proaste obicee şi de celelalte zdrenţe, descrise în Gal. 5/20, pentru a vă îmbrăca doar cu Hristos căci nimica bun nu locuieste in omul nenăscut din nou-zdrentuit (Rom,cap.7); Prin liantul Duh Sfânt inziditi-vă în Catedrala Duhovnicească, precum pietrele vii, având temelie şi Piatră Unghiulară- pe Hristos, ca să revărsaţi Miresmele Dumnezeieşti până la marginea cosmosului, (spurcat de satan-care este „matricea” comunismului, globalismului, capitalismului), pentru a-l extermina.. ….Cărți despre Putin și Rusia – ca să înțelegem cum s-a ajuns la războiul din Ucraina…IMPERIUL RUS… ”Măsurile active”(aktivnîie meropriyatiya) și „înșelăciunea strategică”(strategicheskaya maskirovka ), arme folosite de Rusia în războiul informational; EXPERȚI RUȘI: colapsul Rusiei se va accelera în cazul în care Rusia va fi atrasa într-un ”mare” război  împotriva Ucrainei sau în Orientul Mijlociu; REMEMBER: 19 februarie/3 martie 1878, ziua în care rușii au demonstrat încă odată năravul lor de a cotropi pământuri românești care nu le aparțineau;

Un Ultimatum si un Avertisment…Lucrurile dracesti, firesti si lumesti precum curvia, preacurvia, pornografia, autosatisfacerea, homosexualitatea sau altceva de felul acestaTotul despre Botezul Biblic in ApaPastele si Adevarata Credinta in HRISTOS DOMNUL…“IA-TI CRUCEA SI URMEAZA-MA!” FENOMENUL PREVĂZUT AL „PRINȚULUI RUSIEI” – VEDERE ALTERNATIVĂ… Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara, Icoana Fiarei si Semnul Fiarei; Identificarea Icoanei ; Semnul  Fiarei; “ IADUL VESNIC “Idolatria si Uraciunea oamenilor despre mos Nicolae si mos Craciun, precum si paganismul din spatele Craciunului si al bradului de Craciun…De unde stie un crestin ca merge 100% in Rai si care sunt evidentele? De ce Biblia este practică mai ales pentru zilele noastre?Suntem gata si dispusi sa platim Pretul de a-L urma pe DOMNUL ISUS HRISTOS ? Lucrurile nebiblice precum traditia si religiile idolatro-pagane…M-am saturat de scuze ca sa nu pazim Cuvantul Lui Dumnezeu…Traiti Fara Compromis si NU dati prilej diavolului in niciun fel DOMNUL VINE! „CEL CE VINE, VA VENI, SI NU VA ZABOVI.”; Ce fac până vine Domnul? De şapte ori “Altul” despre Domnul Isus, de Bob Costen; Izgonind frica; Apocalipsa 13, de Evelyn Mangiru; Capitolul 7. Apostazia şi Antihristul, de Edward Dennett;  Închinîndu-se fiarei; Timpul sfârșitului, de Werner Mücher- Cum va arăta Uniunea Sovietică în viitor? … Cât va mai dura războiul civil din Iugoslavia? Cât timp vor mai putea comuniştii din China să ţină puterea în mâinile lor? Semnul fiarei: Ce este și cum să-l evităm! Comentarii la Apocalipsa, CAPITOLUL 12 – Cele şapte semne. Primul: Femeia şi Balaurul ;

 

Globalistul Klaus Schwab într-un videoclip din 2017: „Îţi poţi imagina că în 10 ani toţi vom avea câte un implant în creierele noastre şi-ţi vom putea măsura toate undele creierului”? Averea hotomanului,pe cand era elev in acapararea avutiei  obstesti… Averea lui Adrian Nastase; Rusii nu pleaca din Romania nici peste o suta de ani, chiar daca… Guvernul interzice achiziționarea de programe antivirus din Rusia; Sfintii komunismului s-au ales cu aurul tarii si noi cu spectacole de 2 bani-Rompetrol 2 | Un dosar de 770 de milioane de dolari și cu 14 suspecți; Asa au devenit boieri sarantocii komunisti de ieri…Turnură neaşteptată în ancheta Rompetrol. Miniştrii care l-au ajutat pe D. Patriciu să devină mai bogat cu trei miliarde de dolari; Legăturile lui Dughin cu România: întâlniri cu Adrian Năstase și fețe bisericești. „Se fac primii pași spre o civilizație comună România-Rusia”; De la Imperiul raului la Imperiu eurasiatic -Ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea in sediul Universitatii Dalles, aflata in subordinea Primariei Bucuresti – Ciprian Ciucu; Rusii continua sa se joace …Aleksandr Gelievici Dughin, adeptul doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului : „Noi ruşii… Pentru ca Rusia s-a format prin cotropiri  nesfarsitte…Analiză: Putin vrea restaurarea Imperiului Rus; Obsesia bolnavului rus…Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia şi obsesia Mării Negre; Reacția Ucrainei după unirea Basarabiei cu România: Guvernul de la Kiev cere anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este lucas.jpg

Care este adevăratul motiv al invadării Ucrainei? De ce s-a opus Angela Merkel intrării accelerate a Ucrainei în NATO în 2008? Serviciile speciale – instrument al expansiunii imperiului Rus şi U.R.S.S.; Hărți istorice care explică structura URSS și modul în care istoria ei se leagă de forțele actuale ale Rusiei pentru expansiunea teritorială; Istoria oficială a Rusiei(cotropitoare) e o enciclopedie de falsuri! Eminescu şi rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc – de Theodor Codreanu; RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA; Rusificarea României în documente istoricep; Naţional-comunismul şi spălarea creierelor în România; POLITICĂ DE RUSIFICARE (русификация); Noi nu uităm: 28 iunie 1940 – ocupație sovietică! DW: DIN GREŞEALĂ ÎN GREŞEALĂ SPRE RUSIFICAREA FINALĂ? O”închisoare a popoarelor”… Români în Gulagul sovietic din Siberia- Autor: Valentin Hossu-Longin; Reinventarea Gulagului. Andrei Kolesnikov: Sistemul rusesc de lagăre corecționale de muncă ar putea înlocui IKEA; Gulagul – Premiul Pulitzer, 2004 – o carte monument; Tezaurul României: un veac de surghiun în gulagul rusesc… Un preot catolic homosexual spune ca 98% din preoţii pe care îi cunoaşte sunt gay; Retea de 100 de „preoti” catolici homosexuali … Parlamentari britanici, acuzaţi de agresiuni sexuale’; Cand te lasi prostit… Lux pe spinarea credincioşilor: Patriarhul Kirill, acuzat că zboară cu un avion privat folosit de amanta unui bancher rus. Cât ar costa aeronava?Patriarhul Kirill a mai fost acuzat că este un iubitor al luxului… Patriarhul Kirill al Rusiei a declanșat o revoltă fără precedent în Biserica Ortodoxă după ce s-a transformat în portavocea lui Putin pentru războiul din Ucraina;Patriarhul Rusiei, membru al KGB-ului odios si criminal, mai criminal si mai odios decat toate mafiile din lume la un loc; Academicieni in porno-hotie/golanie PeSeDie-Mafia Bisericii Ortodoxe este sora buna a mafiei siciliene ; Ce a naţionalizat dictatura comunistă ieri, azi, după 1989, este furat de Biserica Ortodoxă Română; S-A AFLAT TOT!  AVEREA secretă a PATRIARHULUI făcută din vânzări de TUTUN şi ALCOOL;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 33.jpg

Momit ca va face Ungaria mijlocie… Ungaria falsifică istoria în manualele școlare: din noua ediție e ștearsă informația că Rusia a anexat Crimeea în 2014, iar invazia e prezentată ca o luptă a Rusiei cu SUA și UE; Rusia despre Pactul Ribbentrop – Molotov: „A ajutat la extinderea graniței de vest a URSS cu circa 350 de kilometri. Nu era în dezacord cu legile internaționale”; DNA anchetează contractele prin care PSD a cumpărat televiziunile! Procurorii au cerut de la partid documentele legate de această uriașă escrocherie; (De prea multa democratie…)Declarații iresponsabile ale lui Andrei Marga, fost ministru de Externe: Ucraina trebuie dezmembrată, iar Rusia, Polonia, Ungaria și România să-i ia din teritorii! de Grigore Cartianu; O istorie mondiala a comunismului. Vol.I: Calaii,de (autor): Thierry Wolton; Crema Securităţii – de pe cizma dictaturii pe pantoful democraţiei; Mărturii de la Gherla: bătuți cu ciocanul în tălpi… Octavian Bjoza trăieşte acum dintr-o pensie de 1.200 de lei, de şase ori mai mică decât a torţionarilor săi… . Cercetarea crimelor comunismului, sprijinirea victimelor si inculparea responsabililor; Vaccinul împotriva frigului; Nichifor Crainic – teolog, om politic, poet, ideolog și publicist; Petre Țuțea – Hristostomul filosofiei creștin-ortodoxe (2); Nicolae Țurcanu, arestat și condamnat pentru o poezie; Nicolae Iorga – Românul universal ; Aforismele lui Talleyrand şi o scurtă privire în istorie; Octavian Goga – „poetul pătimirii noastre”; Personalităţi române şi faptele lor – Gheorghe Buzatu’; CTP: Ce fac rușii în Ucraina nu e război, ci cruzime sadică și omor cu jaf. Cum pot fi numiți acei români care vor continua să fie putiniști, neutraliști și relativiști în fața Iadului adus în lume de ruși? (Mini)ADEVARATA LISTA A MARILOR PUTINISTI; O nouă glorificare a Securității: pușcăriașul Adrian Năstase îi ridică statuie generalului securist Vasile Mălureanu, vânătorul de scriitori anticomuniști. Cotețul ”Vitralii” și urmașii criminalului Iulian Vlad; ‘Lista Statului Paralel’, cu așa -ziși activiști pro Rusia, făcută publică: Încep vânătoarea vrăjitoarelor; Andrei Marga, urmărit penal pentru declarația despre Ucraina? Consilierul lui Zelenki îl numește ‘naftalină politică’; Contemporanul » Editorial » Dostoievski – un scriitor dubios?Mesajul lui Putin: m-aţi exclus din G8, lasă că-mi fac un G8 al meu!Putin şi mesianismul rus: temelia edificiului imperial al crimei;Prinţul Philip al Marii Britanii: „Dacă mă voi reîncarna, aş vrea să mă reîntorc ca un virus ucigaş, pentru a contribui la rezolvarea suprapopulării lumii”. Macabră „glumă”…

 

 

 

DOMNUL VINE! „CEL CE VINE, VA VENI, SI NU VA ZABOVI.”; Ce fac până vine Domnul? De şapte ori “Altul” despre Domnul Isus, de Bob Costen; Izgonind frica; Apocalipsa 13, de Evelyn Mangiru; Capitolul 7. Apostazia şi Antihristul, de Edward Dennett;  Închinîndu-se fiarei; Timpul sfârșitului, de Werner Mücher- Cum va arăta Uniunea Sovietică în viitor? … Cât va mai dura războiul civil din Iugoslavia? Cât timp vor mai putea comuniştii din China să ţină puterea în mâinile lor? Semnul fiarei: Ce este și cum să-l evităm! Comentarii la Apocalipsa, CAPITOLUL 12 – Cele şapte semne. Primul: Femeia şi Balaurul ;

 

 

Comentarii la Apocalipsa, CAPITOLUL 12 – Cele şapte semne. Primul: Femeia şi Balaurul

 

 

1: Şi-un mare semn s-a arătat în cer: O femeie înveşmântată cu soarele; şi sub picioarele ei, luna; şi pe capul său, o cunună din douăsprezece stele.

 

Femeia este „identificată cu Fecioara Maria, Eva cea Nouă”[1]. În plus, cum se va arăta şi mai jos, „această Femeie este, în acelaşi timp, întruchiparea Mariei, mama lui Mesia (v. 5), şi a Bisericii (v. 17)”[2].  Cunună din douăsprezece stele: „cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, neam căruia îi aparţine Femeia, dar şi cei doisprezece apostoli ai Bisericii (noul Israel)”[3]. În ce ne priveşte, credem ca mai potrivit, în contextul întregii cărţi ioaneice, să vedem în Femeie chipul Bisericii, mai ales întrucât, în versetul următor, se vorbeşte despre chinurile naşterii, ceea ce ar fi nepotrivit să aplicăm Fecioarei.

 

„Femeia înveşmântată în soare indică limpede Biserica, îmbrăcată în Cuvântul Tatălui, Care este mai strălucitor decât soarele însuşi. Şi luna sub picioarele ei, zice, adică [Biserica] este împodobită cu lumină cerească, precum luna. Iar pe capul ei o cunună de douăsprezece stele îi arată pe cei doisprezece apostoli pe care se ţine Biserica”[4].

 

2: Şi era însărcinată; şi striga chinuindu-se şi muncindu-se să nască.

 

„Zicem că Biserica pătimeşte durere pentru fiecare din cei ce se nasc din apă şi din Duh, până când – aşa cum spune dumnezeiescul Apostol [Pavel] – Hristos va lua chip întru ei (Galateni 4, 19)”[5].  „Şi avea în pântece prunc şi ţipa de durere şi se chinuia să nască, deoarece Biserica nu pridideşte să izvodească Logosul din inima ei, cu toate că lumea o prigoneşte”[6].

 

Versetul e folosit în descrierea lucrării celor ce stăruie în rugăciunea inimii: „Semnele începutului sunt acestea: în unii se arată ca o lumină ce răsare; în alţii ca veselie plină de cutremur; în alţii iarăşi ca bucurie; iar în alţii, ca bucurie amestecată cu frică; în alţii ca un cutremur şi bucurie; uneori, la alţii, ca lacrimi şi frică. Fiindcă sufletul se bucură de cercetarea şi de mila lui Dumnezeu, dar se teme şi tremură de venirea Lui, ca un vinovat de păcate multe. Altora li se iveşte la început o zdrobire negrăită a inimii şi o durere nespusă a sufletului, care suferă dureri ca o femeie ce naşte, cum zice Scriptura”[7].

 

 

3: Şi-un alt semn s-a arătat în cer: Iată, un Balaur mare, roşu ca focul, având şapte capete şi zece coarne; şi pe capete, şapte cununi împărăteşti.

 

Balaur: „= Diavolul; duşmanul din vechime al Femeii (Facerea 3, 15)”[8]. Coarnele sunt simboluri ale forţei, iar cele şapte cununi împărăteşti închipuie „puterea regală a diavolului, stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12, 31)”[9].

 

„Cer înţelegem că este văzduhul, iar balaurul roşu [este diavolul]. Iar roşul arată că este pornit spre ucidere şi bucuros de vărsare de sânge, sau că are fire de foc îngerească, deşi a căzut dintre îngeri. Iar prin şapte capete se înţeleg şapte puteri viclene dintr-ale lui, potrivnice lucrurilor duhovniceşti [darurilor Duhului Sfânt – n. trad.]”[10].

 

4: Şi coada lui târa o treime din stelele cerului; şi le-a aruncat pe pământ. Şi Balaurul a stat înaintea Femeii care era să nască, pentru ca să-i înghită copilul când îl va naşte.

 

O treime din stelele cerului: „oastea diavolului: îngerii căzuţi. Balaurul îşi pregăteşte forţele pentru lupta ce urmează să înceapă”[11]. Prin stelele trase de diavol se pot închipui şi creştinii căzuţi, aşa cum se închipuie şi în fresca de la mănăstirea Suceviţa, redând Scara virtuţilor, după scrierea Sfântului Ioan Scărarul. Evident, e vorba despre creştini asemenea stelelor, aşadar despre aceia care ar fi trebuit să aibă un rol călăuzitor în Biserică. Cum arată şi Dante în Infernul, nu e ceva neobişnuit ca la caznele cele veşnice să se afle şi (înalte) feţe bisericeşti[12].

 

Înghiţirea copilului încă de la naştere arată că diavolul pândeşte pe cei de curând născuţi în credinţă, pentru a nu ajunge aceştia la vârsta şi măsura lui Hristos.

 

Imaginea e folosită de către Sfântul Pioniu, ce deplângea pe creştinii care, de teama chinurilor, au apostaziat: „Au intrat şi dintre fraţii creştini care de nevoie au fost siliţi (să se lepede), făcând plânset mare, încât în fiecare oră se auzea plângerea lor, mai ales din partea celor ce erau evlavioşi şi cu vieţuire frumoasă. Iar Pioniu, plângând, le-a spus: – Sunt pedepsit cu o nouă pedeapsă şi sfâşiat în bucăţi, văzând mărgăritarele Bisericii călcate în picioare de porci (cf. Matei 7, 8) şi stelele cerului trase spre pământ de coada balaurului, iar via pe care a sădit-o dreapta lui Dumnezeu, pustiită de mistreţi (cf. Psalmi 9, 9.13-14); iar acum o culeg cei ce merg alături de calea (vieţii)”[13].

 

5: Şi ea a născut un Copil de parte bărbătească, Cel ce cu toiag de fier va să păstorească toate neamurile. Şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său,

 

Copilul ce va păstori toate neamurile: „= Iisus Hristos; Mielul devenit Păstor (7, 17); citat din Psalmi 2, 9 (profeţie mesianică). [În viziune,] Copilul a fost răpit la Dumnezeu: trecere directă de la naştere la înălţarea întru slavă; diavolul nu se poate atinge de El”[14].

 

„Prin cei ce se botează, Biserica Îl naşte pururea pe Hristos, ca pe Cel ce ia formă într-înşii […]. Deci copilul de parte bărbătească este poporul bisericesc cel neslăvit prin dezmierdări. Şi s-a răpit copilul ei: şi acum se răpesc[15] sfinţii aflaţi întru ispite, ca să nu fie biruiţi de cele rele care sunt peste puterile lor”[16].  „Şi a născut femeia, zice, un copil de parte bărbătească, menit să păstorească toate neamurile, adică, L-a născut pe Hristos, de parte bărbătească şi desăvârşit, copil al lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om, pe Care Îl anunţaseră profeţii şi pe Care Biserica, născându-L mereu, Îl arată tuturor neamurilor.  Pruncul acesta al ei a fost răpit şi dus în faţa lui Dumnezeu şi a tronului Său, adică, Cel născut veşnic de Biserică este împărat ceresc, nu pământesc”[17].

 

 

6: iar Femeia a fugit în pustie, acolo unde are ea loc pregătit de Dumnezeu, pentru ca acolo s-o hrănească timp de o mie două sute şi şaizeci de zile.

 

În pustie: „Pustie: în limbajul biblic, locul de refugiu al celor prigoniţi”[18]. Ca şi la 11, 3, e vorba de trei ani şi jumătate.  Pustia are dublă conotaţie: „ambivalenţa simbolului este izbitoare dacă îl considerăm plecând doar de la imaginea solitudinii: este sterilitatea, fără Dumnezeu; este fecunditatea, cu Dumnezeu, dar datorată numai lui Dumnezeu. Deşertul revelează supremaţia harului: în ordinea spirituală, nimic nu există fără el [fără har]; totul există prin el şi numai prin el”[19].

 

„Femeia care apare în cer îmbrăcată în soare, purtând o cunună cu 12 stele, având luna aşternut picioarelor ei, aflându-se în chinurile naşterii, reprezintă […] pe Mama noastră, o putere care există prin sine, deosebită de fiii ei […]. Aceasta este Biserica; fiii ei, pe care i-a născut prin botez, vor alerga către ea din toate părţile pământului după înviere, privind lumina cea neînserată, îmbrăcând ca pe o haină strălucirea Cuvântului, ea este cuprinsă de o mare bucurie. Căci cu ce altă podoabă mai de preţ ar putea să se împodobească împărăteasa pentru a se prezenta la Domnul ca mireasă, dacă nu cu lumina? […] Luna îi este aşternut picioarelor. Cred că prin lună înţelege simbolic credinţa celor ce s-au curăţit de stricăciune prin baia botezului, pentru că lumina ei molcomă este asemenea apei călduţe. Biserica, deci, care are aşternut picioarelor credinţa şi ataşamentul nostru – după acest mod de a înfăţişa luna – se află în durerile naşterii până ce toate neamurile vor intra (Romani 11, 25) în ea, până ce va transforma pe cei psihici în pnevmatici. Ea este şi mamă, pentru că întocmai ca femeia care concepe şi, la plinirea vremii, aduce pe lume un om desăvârşit, se poate spune că Biserica îi concepe pe cei care îmbrăţişează cuvântul (lui Dumnezeu), îi formează după chipul şi asemănarea lui Hristos şi, în cele din urmă, îi face (prin botez) cetăţeni ai acelor fericite veacuri. Prin urmare, Biserica este prezentă în mod necesar la botez, pentru că ea este aceea care naşte pe cei care se botează. Ea are luna aşternut picioarelor ei pentru că cei renăscuţi capătă o anume strălucire; de aceea se şi zice că sunt luminaţi. În săptămâna Patimilor[20], (Biserica) face să le strălucească mereu în gând luna plină duhovnicească[21], până când vor apărea zorile şi lumina cea desăvârşită a zilei celei mari. […]  Socotesc că despre Biserică s-a zis că naşte prunc de parte bărbătească pentru că cei luminaţi primesc însuşirile  şi trăsăturile bărbăteşti ale lui Iisus. Realizarea asemănării lor cu Cuvântul este o urmare firească a cunoaşterii exacte (a dogmelor creştine) şi a credinţei; astfel, prin botez, în fiecare dintre ei se naşte în chip spiritual Hristos”[22].  „Deşertul în care vine ea şi este hrănită timp de 1260 de zile, locul care nu rodeşte stricăciune şi răutate şi este inaccesibil celor mulţi; locul, însă, care rodeşte înţelepciune şi pulsează de viaţă, locul accesibil sfinţilor, este de bună seamă ogorul prea frumos, cu pomi plăcuţi la vedere şi parfumaţi ai Virtuţii […]. Cât despre cele 1260 de zile, cât durează şederea femeii în pustiu, acestea reprezintă […] zăbava noastră aici, pentru cunoaşterea perfectă a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, timpul ce ţine până la inaugurarea vremurilor de apoi, atunci când noi nu vom mai contempla doar cu raţiunea pe Cel ce este, ci mergând la El Îl vom contempla direct[23]”[24].

 

7: Şi război s-a făcut în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu Balaurul. Şi se războia Balaurul, şi îngerii lui;

 

Mihail: „= Arhanghelul Mihail, comandantul oştilor cereşti (Daniel 10, 13.21; 12, 1)”[25].

 

8: şi el n-a răzbit, nici că locul lor s-a mai găsit în cer.

 

 

„Balaurul cel mare, de culoarea focului, încornoratul cu 7 capete, cel ce târăşte (după sine) a treia parte din stele, cel ce pândeşte să mănânce pruncul celei din durerile naşterii, este însuşi diavolul, cel ce întinde curse celor de curând iluminaţi, pentru a le întina cugetul, chipul şi strălucirea adusă în sufletul lor de Cuvântul. Însă nu-şi ajunge ţinta, pentru că cei renăscuţi sunt răpiţi în sus către tronul lui Dumnezeu, adică este ridicat cugetul celor reînnoiţi sus[26], la scaunul dumnezeiesc şi la temelia adevărului; se deprinde să vadă şi să-şi închipuie lucrurile de acolo, încât să nu mai fie înşelat de balaur, care îl trage în jos; căci diavolului nu-i este permis să nimicească pe cei care tind şi privesc în sus. Stelele pe care, atingându-le cu vârful cozii, le trage pe pământ, sunt grupurile ereticilor. Stelele întunecoase care cad reprezintă într-adevăr adunarea ereticilor, pentru că aceştia vor să cunoască lucrurile cereşti, vor să creadă în Hristos, vor ca sufletul lor să sălăşluiască în ceruri şi să se apropie de stele ca fii ai luminii, dar sunt zdruncinaţi şi traşi în jos de încolăcirile balaurului, pentru că s-au făcut vinovaţi faţă de dreapta credinţă. Ei au fost numiţi a treia parte dintre stele pentru că au greşit faţă de una din Persoanele Treimii”[27].

 

9: Şi aruncat a fost Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce pe toată lumea o înşeală – aruncat a fost pe pământ; şi îngerii săi aruncaţi au fost cu el.

 

Şarpele cel de demult: „acela care a dus la păcat părinţii neamului omenesc, pe Adam şi Eva (Facerea 3; II Corinteni 11, 3)”[28].  Toată lumea: „nu universul (kosmos), ci oamenii ca lume (ikumeni[29])”[30].  Şarpelui, „Sfântul Ioan nu îi pune la îndoială anterioritatea, ci îi prevesteşte înfrângerea […]. Înşelătorul devine astfel respingător. Puterilor şi iscusinţei lui, incontestabile ca atare, le este contestată originea. Ele [puterile sale – n. n.] sunt socotite rodul unui furt, devenind astfel nelegitime faţă de spirit: ştiinţa şarpelui va deveni ştiinţa blestemată. Iar şarpele din noi nu va mai zămisli decât vicii aducătoare nu de viaţă, ci de moarte”[31].

 

Dacă, încă de la început, şarpele a înşelat pe protopărinţi, lucrând apoi şi pierzania urmaşilor acelora, Hristos a adus „jertfa pentru toţi, dând templul Său spre moarte (Evrei 9, 12.24), ca să facă pe toţi nevinovaţi şi iertaţi de neascultarea de la început şi să Se arate totodată pe Sine mai înalt decât moartea, arătând trupul Său nestricăcios drept pârga învierii tuturor”[32].  Iar cei ce Se unesc cu Hristos dobândesc şi puterea Sa de a birui şarpele: „Aşa cum Acela are putere peste toate, tot aşa şi el împărăţeşte peste patimi […], supune pe demonii (Luca 10, 17) care meşteresc răutatea, calcă în picioare balaurul cel vechi şi mare ca pe o vrabie umilă”[33].

 

10: Şi am auzit un glas mare-n cer, zicând: „Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce ziua şi noaptea-i pâra în faţa Dumnezeului nostru.

 

Pârâşul: „şatan, în ebraică, înseamnă învinuitor”[34].  „Balaurul sau şarpele, protagonistul povestirii, este identificat în imn cu acuzatorul creştinilor înaintea lui Dumnezeu, în curtea cerească. În acel tribunal, creştinii sunt eliberaţi prin mijlocirea morţii lui Iisus. Răzbunarea în tribunalul ceresc este răsturnarea ironică a condamnărilor impuse de tribunalele pământeşti (romane)”[35].

 

11: Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi prin aceea că viaţa până la moarte nu şi-au iubit-o.

 

 

„Şi-au dispreţuit viaţa până într-acolo încât au acceptat să moară (ca martori-martiri ai Mielului); vezi Ioan 12, 25”[36].

 

12: Pentru aceasta bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, cei ce locuiţi în ele! Vai vouă, pământule şi mare, căci diavolul a coborât la voi având mare mânie, fiindcă el ştie că puţină vreme are”.

 

Diavolul mai poate activa cât mai există timp. Aici, un cuvânt despre neschimbabilitate: „Neschimbabilitatea lui Dumnezeu, de care El face parte şi celor ce cresc în iubire, este neschimbabilitatea în plinătatea vieţii de iubire, deasupra căreia nu mai poate fi altceva. Neschimbabilitatea iadului este vidul total al vieţii. Cei ce sunt în această stare s-au rupt total din dialogul iubirii, care-i ţinea atârnaţi de eternitate. Viaţa lor nu mai este propriu zis o viaţă, existenţa lor nu mai e propriu zis o existenţă. Timpul coincide cu devenirea, pentru că el tinde spre deplina comuniune cu Dumnezeu, spre eternitate. Devenirea nu este în Dumnezeu, nici în iad. A admite o devenire în Dumnezeu înseamnă a nu-L mai vedea în plenitudinea vieţii şi a nu mai recunoaşte plenitudinea nici în Creator. Timpul nu va fi nici în cer, nici în iad. În cer nu va mai fi pentru că cei de acolo Îl au pe Dumnezeu ca plenitudine; în iad nu va mai fi, pentru că nu se mai poate tinde spre Dumnezeu. Dar aceasta [existenţa din iad – n. n.] nu va fi o odihnă. Pentru că vidul fără speranţă este un chin”[37].

 

Vai vouă, pământule şi mare: „înseamnă: Amar celor ce locuiesc pe pământ şi pe mare! – adică celor care n-au petrecerea în ceruri, ci pe pământ. Pentru că mulţi din cei ce locuiesc pe pământ îl biruiesc pe diavol şi-l vor birui […]. Dar cei ce gândesc cele pământeşti şi se învăluie în marea lumească este cu neputinţă să nu fie nevoiaşi şi ticăloşi şi umiliţi”[38].

 

13: Şi când Balaurul a văzut c-a fost aruncat pe pământ, a prigonit-o pe Femeia care născuse Pruncul.

 

„În prelungirea şi completarea simbolului, Femeia (Fecioara Maria) e însăşi Biserica, supusă-n istorie duşmăniei diavolului, atât în persecuţii cât şi-n timp de pace”[39]. Cum s-a văzut, opţiunea noastră e pentru Biserică, referirea la Fecioara Maria trimiţând-o în plan secundar.

 

14: Şi i s-au dat Femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare-n pustie la locul ei, acolo unde, departe de faţa şarpelui, este hrănită o vreme şi vremi şi-o jumătate de vreme.

 

Aripile vulturului celui mare: „Simbol ascuns[40]. E foarte probabil însă ca acest text să fi inspirat icoana-frescă a Maicii Domnului înaripate, din biserica mânăstirii Govora. ♦ O vreme şi vremi şi-o jumătate de vreme: „expresie preluată din Daniel 7, 25; 12, 7 spre a indica o perioadă limitată a suferinţei”[41]. NTEP traduce: un timp, două timpuri şi o jumătate de timp: „un timp înseamnă un an; două timpuri sunt doi ani; o jumătate de timp sunt şase luni. Suma acestora este trei ani şi jumătate (vezi 11, 3; Daniel 7, 25)”[42].

 

Pentru acest loc, ca şi pentru altele similare, o atenţionare: „Toate calculele care, pornind de la numere arbitrar interpretate, fixează zilele, lunile, vremile, ca date precise, trec peste graniţa ce a pus-o Dumnezeu putinţei de previziune a omului[43] şi de stabilire a sensului adevărat al simbolurilor Revelaţiei, care sunt profeţii ce se vor lumina deplin după împlinirea lor. Dată fiind graniţa pusă de Mântuitorul, se pot face doar conjecturi asupra condiţiilor generale ale momentului istoric care ar putea justifica sfârşitul lumii”[44].

 

„Aripile vulturului închipuie cele două legi, Vechiul şi Noul Testament ca, zburând cu acestea în pustie, Biserica să se hrănească din belşug cu viaţa duhovnicească”[45].  Mai amănunţit şi, în final, cu o propunere complementară pentru aripi: „Acestea sunt cele o mie două sute şaizeci de zile (12, 6), jumătatea de săptămână (Daniel 9, 27) cât tiranul va ţine puterea şi va prigoni Biserica fugărind-o din cetate în cetate (Matei 23, 24). Se va ascunde în munţi şi în pustie fără să aibă cu ea decât două aripi ale Vulturului cel mare, adică credinţa în Iisus Hristos, Care întinzându-Şi sfintele braţe pe cruce formează două aripi, una în dreapta, alta în stânga. Astfel îi cheamă la Sine pe toţi cei care cred într-Însul, acoperindu-i aşa cum o pasăre îşi acoperă puii (Matei 23, 37)”[46]. 

15: Şi şarpele a aruncat după Femeie din gură-i apă ca un râu, ca s-o ia puhoiul.

 

16: Şi pământul i-a venit Femeii într-ajutor; că şi-a deschis pământul gura şi a-nghiţit râul pe care Balaurul îl aruncase din gura sa.

 

Apa aruncată de Balaur ar fi ispitele, iar uscăciunea pământului, înfrânarea[47].

 

17: Şi Balaurul s-a aprins de mânie asupra Femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Iisus.

 

A pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei: „vezi Facerea 3, 15; descendenţii spirituali ai Evei celei noi”[48].  „Mărturia lui Iisus este atât aceea pe care credincioşii o dau despre Iisus Hristos, cât şi aceea pe care Mântuitorul o dă în faţa Tatălui Său despre cei care Îi ţin poruncile şi Îi urmează calea (vezi Matei 10, 32; Luca 10, 8; Apocalipsa 19, 10)”[49].

 

18: Şi a stat pe nisipul mării.

 

A stat pe nisipul mării, „de unde va continua lupta, cu ajutorul celor două Fiare”[50].  „Balaurul se opreşte pe malul mării în aşteptarea Fiarei care va ieşi din mare (13, 1)”[51].

 

[1] BBVA, p. 1763

 

[2] NTEP, p. 754

 

[3] BBVA, p. 1763

 

[4] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 1

 

[5] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

 

[6] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 1

 

[7] Sf. Grigorie Sinaitul, Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi rugăciune, 4

 

[8] BBVA, p. 1763 – Prin balaur roşu suntem tentaţi să vedem azi şi ceea ce a fost Uniunea Sovietică, imperiu ce a avut 7 conducători (capete), dacă-l socotim şi pe Vladimir Ilici Lenin (1917 – 1924), ca întemeietor: Iosif Visarionovici Stalin (1924 – 1953),  Nikita Hruşciov (1953 – 1964), Leonid Ilici Brejnev (1964 – 1982), Iuri Vladimirovici Andropov (1982 – 1983), Konstantin Cernenko (1983 – 1984), Mihail Sergheevici Gorbaciov (1985 – 1990) – Datele trecute între paranteze indică perioada cât a fost deţinută puterea, cu oarecari aproximări, întrucât trecerile de la o conducere la alta aveau permanent un caracter de interimat, marcat de lupte în interiorul P. C. U. S. Care ar fi fost cele 10 coarne ale U. R. S. S., nu ne-am gândit, dar iubitorii de speculaţii pot găsi oricând o potrivire (10 republici mai însemnate, 10 state comuniste – numărând aşa fel încât să iasă socoteala – etc.). În două dintre cazuri (Hruşciov şi Cernenko) nu ne e cunoscut patronimul, iar în Rusia de azi se pare că s-a şi renunţat la el.

 

[9] BBVA, p. 1763

 

[10] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

 

[11] BBVA, p. 1763

 

[12] A se vedea: Dante Alighieri, Divina Comedie – Infernul, text bilingv cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

 

[13] Martiriul Sfântului Pioniu, XII, 2-3 – Sfântul Pioniu a fost martirizat, împreună cu alţi creştini, la Smirna, în anul 250, în timpul împăratului roman Deciu (249 – 251).

 

[14] BBVA, p. 1763

 

[15] Răpirea nu e mutarea lor trupească în alt loc (deşi nu excludem nici aceasta, în mod excepţional), ci răpirea minţii la cele de sus, astfel ca ispitele lumii să devină inofensive (dar, pentru aceasta, trebuie să ne străduim, altfel urmează căderea!).

 

[16] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

 

[17] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 1-2

 

[18] BBVA, p. 1763

 

[19] DS III, art. Pustiu, Deşert, p. 140

 

[20] Sub al cărei chip putem vedea veacul acesta, sau timpul.

 

[21] Sărbătoarea Învierii urmează primei luni pline de după echinocţiul de primăvară: de aici, apropierea creştinilor de strălucirea lunii pline, în aşteptarea strălucirii depline de după înviere.

 

[22] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VIII, 5-6.8

 

[23] Cuvântul urmează cu desfacerea numărului 1260 în 1000+200+60, arătând simbolismul acestor numere. În Comentariul nostru, însă, acestea s-au arătat, în diferite locuri, astfel că oprim aici citatul.

 

[24] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VIII, 11

 

[25] BBVA, p. 1763

 

[26] Nu, însă, în mod automat, ci doar cu participarea acelora! Mulţi, în schimb, sunt şi cei ce pier, aceştia devenind un fel de avortoni ai Bisericii, cărora le-ar fi fost mai bine să nu cunoască iluminarea Botezului.

 

[27] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VIII, 10

 

[28] NTEP, p. 754

 

[29] οικουμένη

 

[30] BBVA, p. 1763

 

[31] DS III, art. Şarpe, pp. 309-310

 

[32] Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, XX

 

[33] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXXIII

 

[34] NTEP, p. 755

 

[35] ICSS IX, p. 184

 

[36] BBVA, p. 1763

 

[37] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, I, pp. 195-196

 

[38] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

 

[39] BBVA, p. 1763

 

[40] Mai jos, se va încerca o tâlcuire a acestor aripi.

 

[41] BBVA, p. 1763

 

[42] NTEP, p. 755

 

[43] Mântuitorul a declarat că singur Tatăl ştie ceasul venirii Lui (Matei 24, 36; Marcu 13, 32). Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ceasul în care vine Fiul omului (Matei 25, 13; Marcu 13, 33; Luca 12, 40). În pofida acestor avertismente, sunt numeroşi cei care iscodesc cele oprite, căutând să stabilească termene exacte. Şi azi, o scriere senzaţionalistă, prevăzând dezastre, date şi locuri, are o audienţă mult mai mare decât una ce îndeamnă la priveghere şi la nevoirea pentru dobândirea mântuirii. (Cei care s-au gândit la anumite scrieri în circulaţie, vizate aici, s-au gândit bine…).

 

[44] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, pp. 377-378

 

[45] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

 

[46] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 3

 

[47] Cf. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

 

[48] BBVA, p. 1763

 

[49] NTEP, p. 755

 

[50] BBVA, p. 1764

 

[51] NTEP, p. 755

 

 

 

Comentarii la Apocalipsa – 12

 

 

///////////////////////////////////////////

Semnul fiarei: Ce este și cum să-l evităm!

 

 

Inima plină de iubire a lui Yahuwah tânjește după copiii Săi pământești. În înțelepciunea Sa infinită și în preștiința Sa, El a oferit crâmpeie interesante din viitorul apropiat, prin utilizarea simbolurilor. Acestea sunt date ca să-l pregătească pe poporul Său, astfel încât nimeni să nu poată fi înșelat în zilele finale ale istoriei pământului. Unul dintre cele mai puțin înțelese, dar cel mai interesant simbol folosit în profeție este „semnul fiarei.”

 

„El face ca toți, mici și mari, bogați și săraci, liberi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul sau numele fiarei, sau numărul numelui ei. Aici este înțelepciunea. Cel care are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este numărul unui om: numărul Lui este 666.” (Apocalipsa 13: 16-18, NKJV)

 

Avertizările cumplite împotriva tuturor celor care primesc acest semn de temut, au inspirat atât frică, cât și speculații în inimile multora.

 

„Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei, și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui [Yahuwah], turnat neamestecat în paharul mâniei Lui . El va fi chinuit în foc și pucioasă, în prezența sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în vecii vecilor; și nici zi nici noapte nu au odihnă cei care se închină fiarei și icoanei ei, și oricine primește semnul numelui ei” (Apocalipsa 14: 9-11).

 

 

Există un consens cum că semnul fiarei va fi un cip de computer, implantat chirurgical sub piele, de un guvern totalitar care dorește să-și exercite un control total asupra cetățenilor săi. Unii au speculat că semnul era legat de codurile de bare sau chiar de numerele de securitate socială folosite în Statele Unite ale Americii. De fapt, semnul fiarei este mult mai cuprinzător și mult mai amenințător decât codurile de bare, coduri numerice personale sau chips-uri RFID implantate.

 

Este foarte important ca toți să avem o înțelegere clară a ceea ce înseamnă exact semnul fiarei și cum să evităm primirea lui, deoarece toți cei care-l primesc, vor primi sentința divină a morții veșnice. Ca să înțelegem semnul fiarei, este mai întâi necesar să se înțeleagă cine, sau ce, este fiara. Foarte mulți cercetători ai Bibliei, sunt de acord că animalele sînt simboluri profetice ale puterilor politice la nivel mondial:

 

„Aceste fiare mari, care sunt patru, sunt patru împărați, care se vor ridica din pământ.” (Daniel 7:17, KJV)

 

Nu chiar orice putere geo-politică este simbolizată în Scriptură ca o fiară, cu toate acestea. Profeția se concentrează asupra acelor puteri care au dus război împotriva lui Yahuwah în persoana sfinților Săi. Astfel, fiara care impune un „semn”, este, de asemenea, o putere la nivel mondial, care va purta război împotriva împărăției cerurilor, chiar înainte ca Yahushua să se întoarcă.

 

Așa cum este prezentat în Fiarele din Apocalipsa 13, seria de videoclipuri, prima fiară din Apocalipsa 13 simbolizează papalitatea care, timp de 1260 de ani, a condus creștinătatea cu un pumn de fier.

 

Cea de a doua fiară din Apocalipsa 13 este Statele Unite, care, prin cuvântul sigur al profeției, în viitorul apropiat, va pune în aplicare un „semn” al unei imagini a primei fiare.

 

Apocalipsa 13: Fiara Dintâi (Roma) și a Doua Fiară (SUA)

 

„Semnul” supremației papale, prin propriul lor acces, este închinarea la Duminică:

 

„Duminica este semnul autorității noastre ….” (Înregistrarea Catolică, Londra, Ontario, 1 septembrie 1923.)

 

Toate luptele împotriva împărăției cerurilor s-au concentrat întotdeauna asupra închinării. De la bun început, scopul de lungă durată al lui Lucifer a fost să uzurpe închinarea datorată Creatorului. Scriptura înregistrează planurile sale lăudăroase:

 

„Cum ai căzut din cer, Lucifer, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Căci ai spus în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui [Elohim]; Voi ședea pe muntele adunării în adâncimile miazănoaptei; mă voi ridica pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt „(Isaia 14: 12-14, NKJV)

 

Semnul fiarei se învârte în jurul problemei închinării, deoarece întreaga mare controversă dintre Yahuwah și Satana se învârte în jurul închinării. Acest lucru este subliniat de faptul că cei care primesc ultimele șapte plăgi sunt aceia care au primit semnul fiarei și care se închină imaginii acesteia:

 

„Apoi am auzit un glas puternic care venea din templu spunând celor șapte îngeri:” Duceți-vă și vărsați pe pământ potirele mâniei lui [Yahuwah]. „Deci, primul s-a dus și a vărsat potirul lui pe pământ, și o rană rea și dureroasă a venit peste oamenii care aveau semnul fiarei și care s-au închinat icoanei ei.”(Apocalipsa 16: 1, 2)

 

În încercarea Satanei de a fura închinarea datorată numai Creatorului, el a unit lumea în utilizarea unui calendar solar papal, întemeiat pe o metodă păgână de păstrare a timpului.

În încercarea Satanei de a fura închinarea datorată numai Creatorului, el a unit lumea în utilizarea unui calendar solar papal, întemeiat pe o metodă păgână de păstrare a timpului. Fără calendarul corect, este imposibil să se stabilească ziua corectă a închinării. Astfel, toți cei care caută să se închine lui Yahuwah, dar care calculează ziua lor de închinare cu un calendar fals sunt, în ignoranță, de fapt, acordând omagiu dușmanului lui Yahuwah.

 

Semnul fiarei este primit atunci când o persoană, cu deplină cunoștință de adevăr, se agață de zile false de închinare, acest lucru fiind mai convenabil în societatea modernă decât să se închine Creatorului în Sabatul Său sfânt, calculat prin metoda Lui originală de timp, calendarul luni-solar. Unii sabatarieni de Sâmbătă au nivelat acuzația, afirmând că închinarea de Duminică este semnul fiarei. Este. Dar, la fel este și închinarea de Sâmbătă, sau mersul la Moschee Vineri. Orice efort de a aduce închinarea într-o zi stabilită de Satan, dă onoare numai lui Satan.

 

Aici se vede cum este primit semnul. Zilele sfinte ale lui Yahuwah nu pot fi găsite prin orice metodă contrafăcută de păstrare a timpului.

 

Calendarul Gregorian comparat cu Calendarul Luni-solar; Semnul Fiarei reprezintă Calendarul Contrafăcut al Romei

 

Dacă calendarul gregorian actual este universal acceptat și pus în aplicare, sau o modificare ulterioară a acestuia, semnul papalității (fiarei) este primit atunci când cineva cunoaște adevăratul Sabat și încă se cramponează să se închine în zilele calculate prin metodele false de măsurare a timpului, ale lui Satana.

 

Din anii 1920-1950, a existat o mare agitație pentru o reformă a calendarului gregorian. În ultimii ani, propunerea de a restructura calendarul a fost ridicată din nou. Nu are importanță dacă Satana impune semnul prin intermediul calendarului actual sau printr-o anumită formă modificată. Semnul fiarei este primit atunci când zilele sacre ale lui Yahuwah sunt calculate prin orice altă metodă decât cea a calendarului Luni-solar stabilit de la Creație. În fiecare cultură și în fiecare țară, semnul poate fi ușor diferit. Dar va fi ceva ce obligă conștiința să se revolte împotriva legii lui Yahuwah. Este simplist să credem că o putere dominantă mondială va avea doar un singur mod de a exercita controlul de-a lungul culturilor largi și variate ale pământului.

 

În contrast cu semnul îngrozitoarei fiare stă sigiliul lui Yahuwah.

 

„Apoi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsărit, având pecetea Viului [Elohim]. El a strigat cu glas tare celor patru îngeri. . . spunând: „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor [Eloah]-lui nostru.” (Apocalipsa 7: 2-3)

 

Sigiliul lui Yahuwah este primit atunci când o persoană, face o predare deplină și completă către Creatorul său. Această transformare a caracterului se poate vedea în disponibilitatea de a asculta de TOATE cerințele lui Yahuwah. Numai cei care au făcut această predare vor primi sigiliul lui Yahuwah care-i protejează de primirea semnului fiarei. Sfânta Scriptură îndeamnă pe toți: „Să aveți în voi gândul, care era și, în [unsul, Yahushua].” (Filipeni 2: 5, KJV) Gândul lui Yahushua era unul de predare totală la voia Tatălui Său. În Ghetsimani El s-a rugat: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la mine paharul acesta: Totuși, nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22:42)

 

Semnul fiarei și sigiliul lui Yahuwah stau în contrast puternic unul cu altul. Unul dintre ele este un simbol al loialității totale față de Satan și poate fi primit în frunte sau pe mână, arătând că unii se vor conforma de dragul conveniențelor. Sigiliul lui Yahuwah, însă, este primit numai în frunte, reprezentând predarea totală, loialitatea și supunerea față de Creator. Cei care primesc sigiliul lui Yahuwah vor avea gândul lui Yahushua deplin format în interiorul lor. Sigiliul lui Yahuwah este revelat în ascultare față de toate cerințele Sale, inclusiv închinarea în a șaptea zi a săptămânii, calculată după calendarul lui luni-solar original.

 

Calendarul este mai mult decât o metodă de măsurare a timpului. Calendarul Luni-solar al Creației este o parte integrantă a legii divine, deoarece fără ea, este imposibil să se calculeze zilele sfinte ale lui Yahuwah. Toți aceia care își trăiesc viața în ascultare față de legea divină și primesc sigiliul lui Yahuwah își vor reglementa viața lor după calendarul original, închinându-se Creatorului la vremea desemnată de El. Nici o metodă contrafăcută de păstrare a timpului nu poate fi folosită pentru a stabili zilele sfinte ale Cerului. Astfel, toți cei care se închină în zilele calculate de sistemele contrafăcute de păstrare a timpului, vor primi semnul fiarei. Marcajul este primit de oricare dintre cei care resping predarea deplină către Yahuwah și au refuzat ascultarea de El. Acest lucru este gândul lui Satan deplin format în interior care înseamnă rebeliune.

 

Toți cei care primesc sigiliul lui Yahuwah, vor fi feriți de distrugerea care vine peste cei care primesc semnul fiarei.om așezat pe stâncă cu brațele întinse

 

„Și El a chemat pe om. . . care avea călimara la brâu; . . . „Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul Ierusalimului, și fă semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din cauza tuturor urâciunilor care sunt făcute în ea.”

 

„Celorlalți le-a spus. . ., „Trece-ți după el în cetate și loviți; ochiul vostru să fie fără milă, și să nu vă îndurați. Ucideți pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copiii mici și pe femei; dar să nu vă atingeți deloc de cei care au semnul pe frunte; .. Începeți însă cu locașul Meu”.. Așa că au început cu bătrânii care erau înaintea templului” (Ezechiel 9: 3-6, NKJV)

 

Ar trebui să fie studiul fiecărei persoane care dorește viața veșnică, cunoașterea cerințelor lui Yahuwah. Dacă inima este încăpățânată și vrea să se agațe de păcat, există un Mântuitor dispus și capabil să transforme chiar și cea mai împietrită inimă.

 

Acum, câtă vreme timpul de probă încă persistă, alege să predai voința ta lui Yahuwah și să asculți de El, indiferent de cost. El va transforma în mod minunat gândul tuturor celor care vin la El în credință.O viață veșnică, plăceri dincolo de capacitatea noastră de a înțelege, îi așteaptă pe toți cei care primesc sigiliul lui Yahuwah și obțin victoria asupra fiarei, chipului ei și semnului ei:

 

„Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc, iar cei care biruiseră asupra fiarei, asupra chipului, asupra semnului ei și asupra numărului numelui său, stăteau în picioare pe marea de sticlă, cu alăutele lui [Yahuwah]. Ei cântau cântarea lui Moise. . . și cântare Mielului, zicând: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, [Yahuwah Elohim] Cel Atotputernic! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al sfinților ‘”! (Apocalipsa 15: 2, 3)

 

 

 

Continut Asemanator:

 

Fiara din Mare: Biserica romano-catolică din Profeție

Fiara de pe Pământ: Statele Unite ale Americii în Profeție

Noua Ordine Mondială: Sculptând Chipul Fiarei

 

https://www.worldslastchance.com/romanian/end-time-prophecy/semnul-fiarei-ce-este-si-cum-sal-evitam.html

 

/////////////////////////////////////////

 

Timpul sfârșitului, de Werner Mücher

 

 „În ziua aceea, nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte; dar spre seară se va arăta lumina. În ziua aceea vor izvorî ape vii din Ierusalim… Şi Domnul va fi împărat peste tot pă­mântul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume“ (Zaharia 14.6-9).

 

 

 

Introducere

 

 În decurs de numai câţiva ani, lumea s-a schimbat decisiv. În Europa de Est au avut loc schimbări radicale. Cortina de fier împreună cu Zidul Berlinului au căzut. A avut loc reunificarea Germaniei. Nimeni nu ar fi îndrăz­nit acum doi ani şi jumătate să se gândească la aceasta. De aproape doi ani, dictatorul român Ceauşescu nu mai trăieşte… În ultimul timp, multe conflicte au fost rezol­vate în mod paşnic… Toţi au respirat uşuraţi… Dar apoi, deodată, au apărut nori negri la orizont: Irakul a ata­cat Kuweitul. Nu după mult timp, câţiva tineri arabi au aruncat cu pietre în evreii care se rugau la Zidul Plânge­rii. Este adevărat, aşa cum afirmă unii, că acolo urmea­ză să se pună temelia unui nou templu? Şaptesprezece arabi au fost împuşcaţi de evrei… Organizaţia Naţiunilor Unite a dispus sancţiuni după sancţiuni pentru Irak şi i-a dat un ultimatum, ca până la 15 ianuarie 1991 să se retragă din Kuweit. Pentru puţin timp lumea şi-a ţinut respiraţia. Va fi Israelul atras într-un conflict?

 

Între timp am fost martorii unui război îngrozitor. Sadam Hussein nu s-a dat înapoi să distrugă mediul înconjurător în chip îngrozitor şi să omoare zeci de mii de oameni.

 

Apoi lumea a fost din nou pentru câteva ore cu respiraţia tăiată, când în luna august a acestui an s-a răspândit vestea că Gorbaciov a fost înlă­turat printr-un puci. Evenimente politice mondiale de cele mai mari proporţii se precipită unele după altele. Atunci s-au ridicat multe întrebări: Cum va arăta Uniunea Sovietică în viitor? … Cât va mai dura războiul civil din Iugoslavia? Cât timp vor mai putea comuniştii din China să ţină puterea în mâinile lor?

 

A fost acest război din Orientul Apropiat o ex­presie a evenimentelor viitoare? Este iminentă ve­nirea Domnului Isus, aşa cum cred mulţi creştini credincioşi? Cum vor arăta reglementările pentru menţinerea păcii în Orientul Apropiat? Pot ele garan­ta o pace durabilă? Cum vor decurge în continuare lucrurile? Când vor începe de fapt ultimele eveni­mente decisive, despre care Biblia vorbeşte foarte clar, aproape cu minuţiozitate, cu privire la timpul sfârşitului? Toate acestea sunt întrebări, care peste noapte au apărut noi în focarul intereselor.

 

Cu siguranţă, mulţi au citit deja o carte sau alta cu privire la profeţie, însă unora li s-a părut prea compli­cată sau au uitat detaliile. în această carte mică do­resc să prezint o privire de ansamblu a evenimentelor viitoare esenţiale şi succesiunea lor posibilă, şi prin aceasta, nu în ultimul rând, să trezesc la tinerii citi­tori interesul pentru profeţia biblică. Pentru aceasta voi cita o serie de locuri din Biblie şi voi încerca să le comentez ţinând seama de contextul lor, şi în felul acesta să las Biblia să vorbească ea însăşi. De aceea rugămintea mea este, ca fiecare, care ia această căr­ticică în mână, să o citească împreună cu Biblia.

 

Însă prima mea dorinţă este, ca toţi aceia care cred din inimă în Domnul şi Mântuitorul nostru, să-L aştepte cu bucurie.

 

Marienheide, Septembrie 1991 Werner Mucher

 

 

Prefaţă la ediţia în limba română

 

 De la prima ediţie a acestei cărţi în limba germa­nă, în anul 1991, au trecut aproape douăzeci de ani. în acel timp aveau loc în lume mari evenimente po­litice: cortina de fier a fost înlăturată, iar ca urmare au avut loc schimbări importante în ţările comunis­te. Astfel, tensiunile dintre SUA şi Rusia s-au dimi­nuat. A apărut o nouă orientare. Între timp suntem martori la ceea ce aspiră China şi la puternica ei dezvoltare economică.

 

Din punct de vedere tehnico-financiar, lumea a devenit foarte nesigură şi se mişcă pe marginea unei prăpastii. Criza declanşată de falimentul băncii Lehman Brothers din SUA, în toamna anului 2008, a zdruncinat lumea financiară şi a dus la mari pierderi economice în multe ţări. Există teama că următorul val de criză va avea efecte mult mai puternice.

 

Nici ţările din Europa nu sunt una. De câteva luni, lumea arabă este zguduită de cutremure poli­tice. În momentul de faţă, războiul civil din Libia, în care au intervenit statele din Vest, continuă. Cum vor decurge evenimentele în Siria şi Egipt? Vor obţine supremaţia puterile islamice? Va recunoaşte Organizaţia Naţiunilor Unite, în această toamnă, un stat palestinian? Va dispune Iranul în curând de bomba atomică şi îşi va face regimul de acolo simţită ameninţarea de a şterge Israelul de pe hartă? Toate acestea sunt întrebări, de care oamenii se intere­sează în general, dar de care suntem interesaţi şi noi ca cititori ai Bibliei. Nu vrem să intrăm pe te­renul speculaţiilor, mai degrabă să căutăm temelia tare în Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Textul acestei ediţii a fost puţin prelucrat. Mă bu­cur că acum conţinutul acestei cărţi este accesibil şi cititorilor în limba română. Doresc să mulţumesc traducătorului şi tuturor fraţilor şi surorilor care au contribuit la realizarea acestei lucrări.

 

 Marienheide, Mai 2011 Werner Mucher

 

Momente

 

„Cât despre ziua aceea, sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Ta­tăl. Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea.“

 

(Marcu 13.32-33)

 

Dintotdeauna, oamenii, care s-au ocupat cu profeţiile biblice privind timpul sfârşitului, şi-au pus întrebarea, când oare se vor întâmpla toate aces­tea. Răspunsul este simplu: nu ştim exact. Se poate întâmpla mâine; dar pot trece ani de zile. De aceea prima şi cea mai importantă întrebare pentru noi nu este când se vor împlini toate profeţiile biblice, ci dacă noi suntem oricând dispuşi să ne bizuim pe împlinirea lor.

 

Să nu uităm un lucru: Dumnezeu strânge în momentul de faţă o recoltă bogată. în Uniunea Sovietică se întorc[1] la Dumnezeu mii de oameni. Credincioşii de acolo nu pot să facă faţă la cererile de Biblii şi literatură creştină. Dumnezeu face o lu­crare măreaţă. Să ne rugăm stăruitor, ca şi în China, India şi în celelalte ţări, să se mai deschidă încă o dată uşile pentru Evanghelie.

 

 

 

Împlinirea profeţiilor sfârşitului a început deja – Statul Israel

 

 „De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.“   (Matei 24.32-34)

 

 Din mai 1948, după o întrerupere de aproape 1900 de ani, există din nou statul Israel. Cu acest eveniment a început împlinirea profeţiei Bibliei cu privire la sfârşitul vremurilor. Unul dintre locurile cele mai clare cu privire la aceasta este fără îndoială Matei 24, unde Domnul Isus Hristos Însuşi, în ultimele zile ale vieţii Sale pe pă­mânt, a vorbit despre viitorul poporului Israel.

 

Ucenicii L-au întrebat pe Domnul, după ce ar pu­tea ei recunoaşte, când va reveni El. Însă Domnul Isus nu le-a numit niciun moment exact, ci le-a vor­bit printre altele despre smochin ca un semn. Cine citeşte cu atenţie Evanghelia după Matei, va vedea că smochinul este o imagine a poporului Israel (a se vedea capitolul 21.18-21; a se compara cu Ioel 1.7). Aceasta rezultă foarte clar din expresia: „nu va trece neamul[2] acesta până…“ (Matei 24.34), care se referă cu claritate la poporul Israel. Două mii de ani de isto­rie dovedesc adevărul acestor cuvinte. Cât de multe popoare au încercat deja să extermine acest popor! Unul din cele mai odioase exemple în acest sens este ce a făcut poporul german evreilor în secolul al XX-lea. Acest lucru ne face să roşim de ruşine.

 

Ramurile smochinului vor frăgezi şi vor înfrun­zi. Da, ramurile au frăgezit deja şi au dat frunze, pentru că această imagine se referă la reabilitarea naţională a poporului Israel. Va veni însă momen­tul, când smochinul va aduce roade coapte pentru Dumnezeu, când Israel va fi reabilitat şi spiritual. Nici acest timp nu este departe, pentru că vedem clar „că vara este aproape“.

 

În cartea prorocului Ezechiel, în capitolul 37, găsim o descriere ilustrativă detaliată a reabilitării naţionale şi în final a reabilitării spirituale a poporu­lui Israel. Acolo, profetul descrie, în tabloul osemin­telor, strângerea lor, iar în acoperirea osemintelor cu tendoane, carne şi piele descrie în primul rând reabilitarea naţională (versetele 1-8). Reabilitarea spirituală are loc când Duhul (Suflarea) lui Dumne­zeu va sufla asupra poporului şi astfel va fi trezit la viaţă (versetele 9-14).

 

Există multe alte locuri în Cuvântul lui Dumnezeu, care descriu acest grandios eveniment al restabilirii poporului Israel. Pe cât este de sigur că s-a împlinit deja o parte din aceste prorocii, pe atât de sigur este că se vor împlini şi toate celelalte prorocii. Dacă exis­tă în decursul timpului ceva care este demn de încre­dere, atunci acesta este Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Poporul Israel este şi rămâne poporul lui Dum­nezeu, chiar dacă Dumnezeu trebuie să conducă acest popor pentru un timp pe un drum greu. Îm­păratul Friedrich cel Mare al Prusiei a cerut odată unui mareşal de la curtea sa, să-i aducă o dovadă care să ateste existenţa lui Dumnezeu. Răspunsul a fost scurt: „Evreii, Majestate!“

 

Întrebarea arzătoare este acum: Ce urmează să aibă loc?

 

 

 

Răpirea tuturor credincioşilor adevăraţi

 

„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. lată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Dom­nului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va co­borî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.“    (1 Tesaloniceni 4.13-18)

 

 

 

Răpirea celor credincioşi, pe care o va face Dom­nul Isus Însuşi, este următorul eveniment care va avea loc, şi cu aceasta dorim să ne ocupăm acum. După părerea mea, nu există niciun alt eveniment care ar trebui să aibă mai înainte loc[3].

 

Motivul pentru care apostolul Pavel a scris aceste rânduri, a fost o neclaritate a credincioşilor din Tesalonic. Ei auziseră cu ceva timp înainte de la apostol (când acesta a fost pentru un timp între ei) că Domnul Isus ar reveni. Aceasta era speranţa credincioşilor atunci, chiar şi a apostolului Pavel, căci el scrie: „noi cei vii“. Venirea lui Hristos ar trebui să fie aşteptarea permanentă a tuturor credincioşilor. Atunci, această speranţă devine un izvor de putere şi de bucurie.

 

De la şederea apostolului în Tesalonic, unii credincioşi de acolo au adormit, iar cei rămaşi erau întristaţi, că cei adormiţi nu vor fi prezenţi la veni­rea lui Hristos. Ca răspuns la întrebarea cu privire la ce se va întâmpla cu cei adormiţi, Pavel le scrie, că Dumnezeu va aduce pe cei adormiţi în Isus împre­ună cu El. Când Hristos va reveni din cer, pentru a instaura Împărăţia, vor veni împreună cu El şi toţi cei care au adormit în El. De aceasta Se va îngriji Dumnezeu. Aceasta înseamnă că aceşti credincioşi care au adormit, pentru ca să poată veni apoi îm­preună cu El, mai înainte vor trebui să fie înviaţi şi să fie cu El. Cum va avea loc aceasta, este explicat în textul citat din 1 Tesaloniceni 4.

 

Mai întâi, apostolul spune că în privinţa aceasta el a primit o revelaţie deosebită, un cuvânt din partea Domnului. Studiind mai atent, observăm că aici este vorba de două ori despre o venire: Isus va reveni, şi cu această ocazie Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei adormiţi în El (în Domnul Isus). Însă Dom­nul Isus va veni mai înainte, pentru ca „să-i răpeas­că“, aceasta înseamnă, deci, mai întâi să-i ia la Sine (versetul 17); apoi, mai târziu, va apărea cu ei (a se compara cu 2 Tesaloniceni 1.10; Zaharia 14.5).

 

La această venire pentru răpire, Domnul va lua la El în cer două grupe de credincioşi: pe de o par­te credincioşii adormiţi şi pe care îi înviază (prima grupă), iar pe de altă parte credincioşii care sunt în acel moment în viaţă pe pământ, care mai înainte au fost transformaţi (a doua grupă).[4]

 

Credincioşii care vor trăi încă atunci pe pământ, nu vor lua-o înaintea celor care au adormit, pentrucă Domnul Isus, când va coborî din cer, mai întâi va porunci cu un strigăt puternic credincioşilor care au adormit, să iasă afară din morminte. O mulţime mare, nenumărată de oameni vor învia, şi anume toţi credincioşii adevăraţi, de la începutul omenirii până la ultimul care a adormit înainte de răpire. Aceas­ta este desăvârşirea tuturor credincioşilor, atât din timpul Vechiului, cât şi din timpul Noului Testament, despre care se spune în Evrei 11.40: aceşti credincioşi din Vechiul Testament nu vor fi făcuţi desăvârşiţi fără „noi“ (credincioşii din Noul Testament).

 

După învierea tuturor celor adormiţi, va avea loc – aproape în acelaşi timp – într-o clipă[5] transforma­rea credincioşilor care sunt în viaţă în acel moment, şi imediat după aceasta va avea loc răpirea tuturor acestora.

 

Întâlnirea cu Domnul Isus Hristos va avea loc în văzduh, în mod invizibil pentru ochii tuturor celorlalţi oameni, care nu au crezut în Hristos şi care atunci rămân pe pământ. Despre această luare acasă a vorbit şi Domnul Isus Însuşi, când a fost încă pe pământ.

 

 

 

LOCUINŢELE DIN CASA TATĂLUI

 

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumne­zeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.“

 

(Ioan 14.1-3)

 

Aceste cuvinte le-a spus Fiul lui Dumnezeu uce­nicilor Săi, în ultima noapte, înainte ca în ziua ur­mătoare să moară[6] pe cruce. Sunt cuvintele Lui de despărţire, adresate ucenicilor care L-au însoţit pe parcursul mai multor ani. El urma să moară, să învie-ze şi să Se întoarcă la Tatăl Său în cer, de unde venise. După înălţarea Domnului la cer, El nu va mai fi vizibil pentru ei, ci ei vor trebui să creadă în El, aşa cum cre­deau în Dumnezeu, pe care nu-L văzuseră niciodată. Apoi El le-a spus ca o mângâiere deosebită – fără să dea amănunte sau să vorbească despre un anume timp -, că El va veni din nou ca să-i ia la Sine (pe ei şi pe toţi care vor mai crede în Hristos) în Casa Tatălui Său.

 

Să ne imaginăm: într-o clipă, deodată, milioa­ne de oameni nu vor mai fi aici pe pământ. Şi cu siguranţă nu erau dintre cei mai răi, chiar dacă aveau „idei ciudate“, după cum se spunea.

 

Aveţi certitudinea că faceţi parte dintre aceia care vor fi răpiţi, când vine Domnul nostru Isus Hristos, pentru a împlini aceste cuvinte ale Lui şi cuvintele apostolilor Săi?

 

Vom urmări acum mai departe alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a vedea ce se va întâmpla după acest eveniment atât de decisiv. În locurile următoare din Scriptură găsim totodată o dovadă a faptului că răpirea va avea loc[7] înaintea venirii pe neaşteptate a judecăţilor îngrozitoare ale lui Dumnezeu asupra acestui pământ.

 

 

 

CEASUL ÎNCERCĂRII

 

 „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lu­mea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământu­lui. Eu vin curând… “

 

(Apocalipsa 3.10-11)

 

 Să ne întrebăm acum în ce context este scris acest verset. Acesta este unul dintre cele mai im­portante principii al unei interpretări sănătoase a Scripturii.

 

Apocalipsa este singura carte din Noul Testament, care este în exclusivitate o carte profetică. Capitolul 1 este înainte de toate, după o scurtă introducere, o descriere a Persoanei Domnului Isus Hristos ca Ju­decător. Capitolele 2 şi 3 conţin şapte scrisori scur­te, dar cu conţinut deosebit de bogat către şapte adunări, care existau, în timpul scrierii cărţii Apo­calipsa, în Asia Mică (una dintre provinciile romane de atunci). În spatele semnificaţiei istorice a acestor şapte scrisori se ascunde un sens profund: ele sunt o „miniatură a istoriei Bisericii“, care ne descrie în şapte pasaje liniile principale ale dezvoltării Biseri­cii (a se vedea Anexa II). O preocupare amănunţită cu această temă ar ieşi din cadrul acestei cărţi, de altfel o carte mică; pentru aceasta există literatură bună, prezentată în Anexa VII.

 

Din scrisoarea a şasea, adresată bisericii din Filadelfia, aflăm că Domnul Isus va păzi pe credincioşi de o încercare mondială (sau: încercare din partea

 

lui Dumnezeu) foarte grea.[8] Acest timp de încercare sau de judecată este descris amănunţit în capitole­le următoare ale Apocalipsei. La unele pasaje din acestea vom reveni şi noi deseori.

 

Judecăţile vor lovi pe „locuitorii pământului“. Această expresie apare frecvent în cartea Apocalipsei şi îi denumeşte pe oamenii care au reşedinţa aici pe pământ.[9] Interesele lor sunt în exclusivitate îndreptate spre pământ. Ei nu ştiu nimic despre o chemare ce­rească a Bisericii lui Dumnezeu. O promisiune a răpi­rii, cum a descris-o Pavel, sau o luare în Casa Tatălui, despre care a vorbit Domnul nostru, le este necu­noscută sau îi face doar să zâmbească dispreţuitor.

 

Însă, pentru toţi cei care aşteaptă răpirea credincioşilor, şi chiar mai mult, aşteaptă pe Dom­nul lor, care va veni atunci, acest loc din Scriptură este un alt indiciu, că nu există niciun eveniment, care ar trebui să aibă loc înainte de răpire, cu atât

 

mai puţin că credincioşii ar trebui să treacă prin pe­rioada de judecăţi.

 

Dar acum să vedem ce se întâmplă mai departe pe pământ după răpire. Pentru aceasta citim un pa­saj din Scriptură din cartea profetului Daniel, care a trăit în întreaga perioadă a celor 70 de ani de capti­vitate babiloniană (ca. 606 – 536 î.H.).

 

 

 

Ultima săptămână-an a lui Daniel

 

 „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii dar, şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâ­ciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.“   (Daniel 9.24-27)

 

Să cercetăm acum acest text, care cu siguranţă nu este uşor de înţeles. El este de o importanţă decisivă pentru înţelegerea tuturor profeţiilor care se referă la perioada scurtă de timp dintre răpirea credincioşilor şi începutul împărăţiei de o mie de ani. Acest fragment ne pune la îndemână cheia pentru înţelegerea acestei perioade de timp supra­încărcate de evenimente.

 

Prefer ca în locul explicaţiilor detaliate să redau liber textul cu propriile cuvinte şi completările ne­cesare:

 

Versetul 24: „şaptezeci de săptămâni (săptămâni-ani)[10], aşadar încă 490 de ani vor mai dura în ceea ce priveşte poporul Israel şi cetatea Ierusalim. După aceea va înceta desconsiderarea permanentă a Legii lui Dumnezeu de către poporul Israel şi se va termina cu păcătuirea permanentă a poporului. Poporul va găsi acceptare la Dumnezeu (la fel ca toţi adevăraţii creştini astăzi) pe baza morţii lui Hristos pe cruce. În acelaşi timp Dumnezeu va institui o Împărăţie veşnică (aici este vorba de Împărăţia de o mie de ani), în care va domni neprihănirea (dreptatea). Toate profeţiile de mai înainte se vor împlini. Templul (din Ezechiel 40-48) va fi construit şi va fi din nou casa lui Dumne­zeu pe pământ.“

 

Versetul 25: „Observă cu atenţie următoarele: aceşti 490 de ani încep cu momentul, în care inter­vine planul de a zidi din nou Ierusalimul (ceea ce s-a întâmplat de fapt în anul 445 înainte de Hristos, pe când Neemia şi-a exprimat înaintea împăratului Artaxerxe – cunoscut în istorie ca Artaxerxe Longimanus – dorinţa de a rezidi Ierusalimul; a se vedea Neemia 2). Din acest moment până la timpul lui Mesia (aceasta înseamnă Unsul, în limba greacă: Hristos) sunt 7 săp-tămâni-ani şi 62 de săptămâni-ani, deci 69 de săptămâni-ani sau 483 de ani. Ierusalimul va fi reconstruit într-un timp de mare necaz.“

 

Versetul 26: „După cele 62 de săptămâni-ani, Hristos va fi omorât (răstignit) şi nu va avea nimic. După aceea, cetatea Ierusalimului şi templul vor fi distruse printr-un domnitor al unui popor, care va juca un rol însemnat şi în timpul de pe urmă. Ni­micirea va fi asemenea unui potop. Ierusalimul va fi făcut una cu pământul (ceea ce s-a şi întâmplat în anul 70 după Hristos, când comandantul trupe­lor romane Titus a cucerit cetatea şi templul a fost distrus). Dumnezeu va împrăştia poporul, care se va găsi în acel timp în ţara Israel, în toate punctele cardinale. Apoi va fi o lungă perioadă intermediară de timp care nu este amintită aici. Totuşi, în tim­pul sfârşitului va izbucni din nou un război crâncen; este hotărât din partea lui Dumnezeu să aibă loc pustiiri năpraznice.“

 

Versetul 27: „Imperiul Roman va reapărea în forma unei „Europe Unite“ şi va avea un domnitor puternic. Acest domnitor va încheia o confederaţie de prietenie (sau: un tratat de apărare) pentru şapte ani cu mulţi (cu majoritatea poporului iudeu care va fi atunci com­plet decăzut de la Dumnezeu), care de asemenea vor avea un domnitor deosebit de remarcabil în mijlo­cul lor, respectiv: antihristul. Antihristul va fi un aliat apropiat al „stăpânitorului roman“. Totuşi la mijlocul ultimei săptămâni-an (anii care lipsesc celei de-a 70-a săptămâni-an, aşadar după trei ani şi jumătate), se va desfiinţa rapid jertfa necurmată introdusă de iudeii credincioşi în Ierusalim. (Acesta este momentul în care satan este aruncat din cer şi antihristul se aşază în templu şi impune să i se aducă închinare; a se com­para cu Apocalipsa 12 şi 2 Tesaloniceni 2.) Deoarece această îngrozitoare slujbă de închinare la idoli se va introduce în locul jertfelor din templu, Dumnezeu va aduce un pustiitor în Israel, care va aduce judecata lui Dumnezeu peste iudeii necredincioşi, şi astfel ei vor fi nimiciţi. Din partea lui Dumnezeu totul este deja ferm hotărât, astfel că nu va mai fi nicio scăpare.“

 

Rezumăm încă o dată acest capitol în următoa­rele puncte esenţiale:

 

  1. Pentru poporul Israel este profeţită o perioadă de timp de 490 de ani. După această perioadă începe împărăţia de o mie de ani a păcii.

 

  1. După 483 de ani se interpune o întrerupere a acestei perioade de timp, şi anume după moar­tea lui Mesia.

 

  1. După omorârea lui Mesia prin crucificare, ceta­tea Ierusalimului şi templul vor fi distruse de că­tre romani.

 

  1. După această întrerupere, având o durată nepre­cizată, se încheie o alianţă de 7 ani între o „Euro­pă unită“ şi Israel (probabil deja sub conducerea lui antihrist).

 

  1. După scurgerea a trei ani şi jumătate, jertfa de la Ierusalim se suspendă prin instaurarea urâciunii pustiirii în templu.

 

  1. Mai departe urmează nimicirea şi pustiirea dato­rită instaurării urâciunii pustiirii.

 

 Întrebarea decisivă însă, la care vrem să mai rămâ­nem un moment, este: Când are loc această alianţă de şapte ani? Am văzut că timpul de 490 de ani se scurge ajungând în Împărăţia păcii. Prin aceasta este suficient de clar, că profeţiile referitoare la această alianţă nu s-au împlinit încă, pentru că Împărăţia pă­cii de asemenea nu a fost încă instaurată.

 

S-ar putea ca această alianţă să înceapă în timpul când are loc şi răpirea? Cu toate că în acest sens nu se dau în Scriptură date exacte ca timp, se poate însă presupune, că odată cu încheierea existenţei Biseri­cii lui Dumnezeu pe pământ, deci odată cu răpirea ei, Dumnezeu va relua imediat legătura cu poporul Său pământesc, şi anume Duhul lui Dumnezeu va conduce oameni din acest popor Israel la credinţa vie în Dumnezeu. Dacă în zilele noastre sunt iudei care se întorc cu sinceritate la Dumnezeu, aceştia sunt adăugaţi de El la Biserică. Aceasta face imposi­bilă o suprapunere a perioadei de timp în care sunt adăugaţi oameni Bisericii cu perioada când vin la credinţa vie în Hristos iudei, cu toate că rămân iudei (a se compara cu Galateni 3.28 şi Coloseni 3.11).

 

S-ar putea de asemenea ca răpirea să aibă loc cu câtva timp înainte de ultima săptămână-an. Este de remarcat faptul că venirea Domnului Isus pentru răpirea Bisericii şi venirea încă o dată pentru insta­urarea Împărăţiei este văzută în Sfânta Scriptură ca o venire, deşi are loc în perioade de timp diferite. Noi nu putem şi nu vrem să stabilim un moment al răpirii, chiar dacă credem că ea va avea loc înainte de judecăţi.

 

 

 

SUIE-TE AICl!

 

 „După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l au­zisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: «Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!»“   (Apocalipsa 4.1)

 

Ne-am ocupat deja cu „istoria în miniatură a Bi­sericii“ în Apocalipsa 2 şi 3. Această istorie se termi­nă cu ultima adunare denumită acolo „Laodiceea“. Imediat după ce apostolul Ioan a primit textul scri­sorilor adresate celor şapte adunări, i se cere să se suie în cer.

 

Ioan vede apoi în cer pe Dumnezeu şezând pe un tron, înconjurat de 24 de bătrâni (capitolul 4), şi apoi vede cum un Miel înjunghiat (o imagine a Dom­nului nostru Isus Hristos; a se compara cu Ioan 1.29) ia cartea pecetluită cu şapte peceţi, care cuprinde planurile şi căile lui Dumnezeu cu acest pământ, din mâna Celui ce şade pe tron (capitolul 5), pentru ca să rupă peceţile una după alta. De fiecare dată au loc evenimente deosebite pe pământ (a se vedea Ane­xa III). Într-o intercalare (capitolul 7) sunt descrişi cei 144.000 de iudei pecetluiţi (un număr simbolic) şi o mare mulţime de oameni – a nu se confunda cu credincioşii, care au fost deja răpiţi – din toate naţiunile. Ambele grupe vor fi păzite în perioada de judecată şi vor intra fiind în viaţă în Împărăţia păcii. După ce Mielul rupe pecetea a şaptea, încep cele şapte judecăţi anunţate prin trâmbiţe (capitolul 8). Încheierea judecăţilor o formează apoi judecăţile grele anunţate prin vărsarea potirelor în Apocalipsa 16, care vor avea loc nemijlocit înainte de venirea lui Hristos pentru instaurarea Împărăţiei păcii, şi ele vor lovi pământul cu mare intensitate.

 

O comparaţie a acestor capitole cu Matei 24 duce la concluzia că evenimentele descrise în Apocalipsa 6 au loc în prima jumătate a ultimei săptămâni-an din Daniel, iar evenimentele descrise de la capitolul 8 până la 16 vor avea loc în a doua jumătate a aces­tei săptămâni.

 

În „răpirea“ lui Ioan în cer putem desigur să ve­dem un indiciu referitor la răpirea credincioşilor. Is­toria Bisericii lui Dumnezeu pe pământ se încheie cu Apocalipsa 3, şi cu capitolul 6 ne găsim ca timp deja la începutul ultimei săptămâni-an din Daniel. Aceasta este pentru noi o altă dovadă că răpirea Adunării va avea loc înainte de judecăţi.

 

Domnul Isus face de fapt deosebirea între „în­ceputul durerilor“ şi „sfârşit“ (Matei 24.1-14). De aici deducem că întregul timp al celor şapte ani este identic cu „ceasul încercării“, pe când timpul necazului se referă în principal la ultimii trei ani şi jumătate. Cu perioada „necazul cel mare“ ne vom ocupa într-un capitol special.

 

Înainte de a ne ocupa cu una din cele mai im­portante persoane, care va juca un rol principal în timpul sfârşitului – antihristul -, trebuie să privim un eveniment, care marchează mai mult decât toate celelalte evenimentele din ultimii trei ani şi jumă­tate şi care în acelaşi timp conduce la necazul cel mare: aruncarea lui satan din cer. Pentru aceasta deschidem la Apocalipsa 12.

 

 

 

ARUNCAREA LUI SATAN DIN CER

 

 „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi satan, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împre­ună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui… De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi, cuprins de mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.“

 

(Apocalipsa 12.7-9, 12)

 

Contextul acestor versete este următorul: la în­ceputul acestui capitol, poporul Israel este văzut în imaginea unei femei, care este aproape să nască. Ea primeşte un Fiu, despre care se spune că va cârmui popoarele cu un toiag de fier, însă apoi El va fi ră­pit la Dumnezeu şi la tronul Său. Nu este greu să recunoaştem din Psalmul 2, că acest Fiu este Hris­tos, care a provenit din poporul Israel şi care, după moartea Sa pe cruce, prin înălţarea Lui la cer, S-a reîntors la Dumnezeu. Despre femeie se spune, că a fugit în pustiu, unde a fost păzită de Dumnezeu 1260 de zile, adică trei ani şi jumătate (a se vedea mai târziu capitolul „Necazul cel mare“). Motivul pentru fuga femeii, aşa cum aflăm din versetele 13­-17 ale acestui capitol, este prigonirea ei de către ba­laurul care fusese aruncat pe pământ. Deci odată cu

 

aruncarea lui satan şi a demonilor lui (aceştia sunt îngerii decăzuţi, care s-au dat de partea lui) începe necazul cel mare.

 

Îngerul Mihail este amintit în patru locuri în Bi­blie: în Daniel capitolul 10, în capitolul 12, în Epis­tola lui Iuda şi aici. Aceste locuri scot în evidenţă că el intervine în mod special pentru poporul Israel. Mihail şi îngerii lui sunt cei care luptă cu balaurul şi demonii lui.

 

Balaurul este numit aici cu câteva din numele lui diferite:

 

  1. a) balaur: văzut ca stăpânitor despotic şi ca distru­gător; înainte de toate, în vrăjmăşia lui împotriva poporului Israel (de altfel, el este numit balaur numai în Apocalipsa);

 

  1. b) şarpele cel vechi: înşelătorul viclean începând cu Geneza 3;

 

  1. c) diavolul: literal „cel ce produce dezordine“, cel care vrea să distrugă ordinea lui Dumnezeu; şi în final

 

  1. d) satan: împotrivitorul lui Dumnezeu.

 

Până în acest moment, satan avea acces în cer, unde putea merge chiar înaintea lui Dumnezeu, pentru ca acolo să-i acuze pe aleşii lui Dumnezeu. În primele două capitole din cartea Iov este descris foarte expresiv un dialog între Dumnezeu şi satan: aceste capitole ne dezvăluie modul în care lucrează satan cu omul, dar şi modul în care lucrează Dum­nezeu, în cele din urmă Dumnezeu fiind cel care ţine în mâna Sa toată soarta pământului şi a oamenilor care locuiesc pe el.

 

Aşadar, de acum încolo, lui satan îi este interzis accesul în cer la tronul lui Dumnezeu. Din acest mo­ment, singura lui reşedinţă este pe pământ. Este strigat un vai pământului şi mării, căci diavolul a fost aruncat jos pe pământ şi el îşi va manifesta furia lui îngrozitoare. El ştie că în definitiv poate acţiona li­ber încă trei ani şi jumătate, înainte de a fi legat şi aruncat în adânc pentru o mie de ani (Apocalipsa 20.1-3). De aceea el va încerca împreună cu demo­nii lui, printr-o înşelătorie fără precedent, să-i facă pe oameni să se împotrivească lui Dumnezeu.

 

Întreaga sa vrăjmăşie este îndreptată înainte de toate împotriva unui popor mic: poporul Israel. Aşa cum a încercat, înainte cu aproape două mii de ani, să înlăture pe Hristos prin uciderea pruncilor, folosindu-se de Irod, va încerca să distrugă acest popor, aceasta însemnând mai exact: vrăjmăşia lui se va îndrepta împotriva iudeilor, care vor crede în Dum­nezeu, căci cea mai mare parte a acestui popor se va subordona de bunăvoie domniei antihristului. În acest moment va începe astfel o persecuţie îngrozi­toare a acestor credincioşi.

 

 

 

ANTIHRISTUL

 

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu», sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dum­nezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiu­irii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi.“  (2 Tesaloniceni 2.3-12)

 

 În Daniel 9, suntem informaţi deja pe scurt despre antihrist. El va juca în timpul sfârşitului un rol central. Unul dintre locurile cele mai clare în privinţa aceasta îl găsim în 2 Tesaloniceni.

 

În Tesalonic existau credincioşi, care auziseră că perioada judecăţii (numită aici „ziua Domnului“) ar fi venit deja. Pavel respinge hotărât această părere şi arată că acest timp nu putea să vină, pentru că nu avusese loc decăderea deplină. Caracteristica deosebită a acestei decăderi este tocmai descope­rirea antihristului, pe care el îl numeşte în această scrisoare „omul fărădelegii, fiul pierzării“ şi câteva versete mai departe „acel nelegiuit“ (sau: „omul fă­rădelegii“).

 

Antihristul se va aşeza în templu şi va impune să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu. Decăderea va începe prin aceea, că antihristul va apărea. Dar el nu poate să apară până când ceva nu va fi luat din calea sa, şi anume „cel ce opreşte“. Sunt de aceeaşi părere cu mulţi comentatori, că prezenţa Bisericii lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt, este aceea care împiedică apariţia antihristului. După răpirea Bisericii, răul va năvăli ca torentul vijelios după ruperea unui baraj, şi aceasta nu în ultimul rând prin acţiunea neobişnuită a antihristului. El va lucra în puterea lui satan cu toată forţa şi cu toate semnele şi minunile mincinoase, şi astfel va atrage o mulţime de oameni în lepădarea totală de Dum­nezeu.

 

Sfârşitul său este de asemenea descris aici: Dom­nul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale, aşa cum vom vedea amănunţit mai târziu în comentariul la Apocalipsa 19.19-21.

 

Aici ni se mai spune încă un amănunt deosebit de important, peste care nu vrem să trecem cu vede­rea. Versetele 10-12 ne arată clar, că oamenii, care în timpul harului nu acceptă Evanghelia despre Domnul Isus – numită aici „dragostea adevărului“ -, în aceas­tă perioadă îngrozitoare a decăderii nu vor mai avea nicio ocazie de a se întoarce la Dumnezeu. Dumne­zeu însuşi le va împietri inimile printr-o „lucrare de rătăcire“, astfel că ei nu vor mai fi în stare să creadă altceva decât minciuni. Ei vor fi victime ale unei rătă­ciri îngrozitoare.

 

În aceasta constă avertizarea serioasă, că un om nu se poate întoarce la Dumnezeu când vrea el, ci atunci când Dumnezeu îi oferă această ocazie.

 

Am arătat deja pe scurt faptul că antihristul va fi împărat în Israel şi un aliat al domnitorului „Euro­pei Unite“. În mod eronat, în trecut, mulţi au văzut în viitorul domnitor al Europei şi în antihrist una şi aceeaşi persoană. Prin aceasta, multe prorociri au fost tratate foarte superficial. Din Apocalipsa 13 re­iese foarte clar, că este vorba de două persoane di­ferite. Vom vorbi mai târziu în mod deosebit despre domnitorul Europei, care este numit în Apocalipsa în general „fiara“.

 

Antihristul este persoana despre care Domnul Isus a spus: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5.43). Aşteptarea unui Mesia pentru Israel joacă în prezent pentru iu­deii tradiţionali un mare rol. Poporul evreu a respins acum două mii de ani pe adevăratul Mesia al lor, însă la sfârşitul vremurilor cea mai mare parte a poporu­lui Israel va accepta pe antihrist ca mesia al său.

 

Să ne ocupăm acum pe scurt de pasajul despre antihrist din Apocalipsa 13.11-16. Acolo Ioan îl vede pe antihrist în imaginea unei fiare cu două coarne ca ale unui miel – el vine aşadar sub masca lui Me­sia, adevăratul Miel al lui Dumnezeu -, însă acesta vorbeşte ca un balaur: este purtătorul de cuvânt al lui satan.

 

Antihristul stă în strânsă legătură cu prima fiară din Apocalipsa 13.1-8, care este o imagine a viito­rului domnitor al Europei. El va reprezenta în Israel puterea acestui domnitor. El va face semne şi mi­nuni mari, aşa cum am văzut deja în 2 Tesaloniceni 2, şi prin aceste semne oculte îi va înşela pe oameni. În afară de aceasta, el va face o icoană a primei fiare, îi va da chiar suflare de viaţă şi îi va constrânge pe oameni să se închine acestei icoane. Oamenii care vor refuza să se închine icoanei vor trebui să plă­tească aceasta cu viaţa. Păcatul, stricăciunea şi ne­socotirea premeditată a legilor date de Dumnezeu îşi vor găsi punctul culminant absolut în el.

 

Aşadar, antihristul nu va exercita numai puterea politică, ci el va fi totodată capul religios al unui iu­daism anticreştin al ultimelor zile. Prin învăţături satanice, el va atrage de partea lui oameni din afara iudaismului şi lucrul acesta explică de ce antihristul este denumit mai departe pe parcursul Apocalip­sei „prorocul mincinos“. El va folosi toată puterea şi influenţa sa pentru a-L necinsti pe Dumnezeu şi a-L discredita pe Hristosul Său.

 

Aici prezint un rezumat al numelor:

 

  1. Antihristul: aşa îl numeşte apostolul Ioan în pri­ma sa epistolă, capitolul 2.18 şi 22. Literar an­tihrist înseamnă „împotriva lui Hristos“ sau „în locul lui Hristos“.

 

  1. Împăratul: aşa este denumit în Daniel 11.36-39. El va fi în timpul sfârşitului capul guvernării în Is­rael şi va fi recunoscut de masele poporului ca Mesia cel făgăduit.

 

  1. Omul păcatului, fiul pierzării, nelegiuitul: aşa îl numeşte Pavel în 2 Tesaloniceni 2.3, 8 şi ne spu­ne acolo că el se va ridica peste tot ceea ce se numeşte Dumnezeu sau peste tot ceea ce este vrednic de închinare. El va permite să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu şi se va aşeza în tem­plu.

 

  1. Fiara: Aşa este numit în Apocalipsa 13.11-18. Fiara are coarne ca ale unui miel.

 

  1. Prorocul mincinos: acesta este numele lui înce­pând cu Apocalipsa 13 şi pe parcursul acestei cărţi: capitolul 16.13; 19.20; 20.10.

 

După ce am ajuns deja să vorbim de mai multe ori despre timpul „necazului cel mare“, este mo­mentul să vedem ce spune Scriptura cu privire la acest subiect.

 

 

 

NECAZUL CEL MARE

 

 „De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în ludeea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.“   (Matei 24.15-22)

 

Domnul Isus vorbeşte deci aici despre urâciu­nea pustiirii (acesta este un idol, care va fi cinstit), despre care am citit deja în Vechiul Testament în Daniel 9.27. Acum aflăm că acest idol al urâciunii va fi aşezat în locul sfânt. Acest idol este icoana pri­mei fiare, făcută la iniţiativa lui antihrist, şi căreia antihristul îi dă suflare de viaţă, aşa că icoana poate chiar să vorbească (Apocalipsa 13.15). Acest idol va fi aşezat în templu şi i se va aduce închinare.

 

Dintr-o comparaţie între Daniel 9 şi Matei 24 pu­tem trage concluzia, că aceasta va avea loc la mij­locul ultimei săptămâni-an, când slujba jertfelor se încheie brusc, din cauză că această icoană a idolului

 

va fi aşezată în templu. Aceasta este confirmat în Daniel 12.11: „…şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci[11] de zile“.

 

Din acest moment începe necazul cel mare. Pen­tru această perioadă de timp de trei ani şi jumătate există în Apocalipsa denumiri diferite:

 

  1. 1260 de zile (acestea sunt trei ani şi jumătate, calculând o lună cu 30 de zile)[12]

 

  1. 42 de luni (la fel trei ani şi jumătate)[13] şi în sfârşit

 

  1. un timp, timpuri şi jumătate de timp (aplicând formula Timp = An, obţinem din nou trei ani şi jumătate)[14].

 

 

 

Cuvintele Domnului Isus din Matei 24.15-18 pot fi înţelese şi ca o chemare adresată oamenilor, care locuiesc atunci în Iudeea, şi astfel trăiesc în­ceputul necazului cel mare, să se grăbească şi să fugă din Iudeea în munţii din împrejurimi. Fuga trebuie să fie fără nicio întârziere: cine se găseşte pe acoperişul casei sale în acel moment şi ajunge la el ştirea că în templu a fost instaurată urâciunea pustiirii, trebuie să fugă pe treptele exterioare, fără să meargă în casă pentru a lua ceva cu sine. Cine lucrează la câmp şi de exemplu şi-a dezbrăcat o hai­nă la marginea câmpului, nu trebuie să se întoarcă să o ia. Se rosteşte un vai pentru femeile gravide şi mamele cu sugari, pentru că ele sunt defavorizate privind fuga. În afară de aceasta, oamenii trebuie să se roage pentru ca fuga lor să nu fie în sabat sau pe timp de iarnă. Greutatea necazului care începe atunci, depăşeşte tot ce au trăit oamenii vreodată în cazul catastrofelor de pe pământ.

 

Cine sunt oamenii cărora le sunt adresate aici cuvintele: „Cine citeşte să înţeleagă“? Trebuie să fie acei iudei din Israel, care în acel timp citesc nu numai Vechiul Testament, ci şi Noul Testament şi se întorc la Dumnezeu din toată inima; ei vor fi numiţi mai târziu cei aleşi.[15] Lor le este adresat îndemnul să fugă.

 

Dar de ce trebuie să părăsească în grabă ţara, şi unde trebuie să fugă? În acelaşi moment, în care ido­lul urâciunii va fi aşezat în templu, începe o prigoa­nă brutală împotriva celor care au dat dovadă până atunci că se tem de Dumnezeu. Există deja martiri din timpul primilor trei ani şi jumătate, cum ştim din Apocalipsa 6.9-11, dar evenimentele ce se vor desfăşura la începutul necazului cel mare nu se pot compara cu toate prigoanele din perioada preceden­tă. Cine refuză să se închine icoanei şi să se supună acestei slujbe idoleşti, trebuie să plătească cu viaţa (Apocalipsa 13.15-17). Bineînţeles, cea mai mare parte a poporului Israel care îl va primi pe antihrist ca şi Mesia va accepta să exercite închinarea la idoli introdusă de antihrist. Să nu uităm că tocmai în acest timp satan şi îngerii lui sunt aruncaţi pe pământ.

 

Acesta este motivul pentru care Domnul Isus cere aleşilor să părăsească fără întârziere ţara. Aici este vorba de ore. În acest mod, Dumnezeu va se­para pe ai Săi de „cei mulţi“, respectiv de iudeii fără Dumnezeu aflaţi sub conducerea lui antihrist. Astfel, Dumnezeu va aduce o mare parte a aleşilor Săi în siguranţă. Locuri din Scriptură care ne descriu clar aceasta sunt mai ales Apocalipsa 12.6, 13-17; Psalm 60.9 şi Isaia 16.4.

 

Majoritatea poporului nu va fugi, pentru că aceşti oameni se simt în siguranţă sub dominaţia lui antihrist, şi nu în ultimul rând din cauză că a fost încheiat un tratat de şapte ani între „domnul care va veni“, domnitorul „Europei unite“, şi Israel (Daniel 9.26-27). La acest tratat se referă şi Isaia 28.15: „Pentru că ziceţi: «Noi am făcut un legă­mânt cu moartea, am făcut o învoială cu locuinţa morţilor (moartea şi locuinţa morţilor semnifică puterile demonice, care sunt implicate în aceste evenimente): când va trece urgia apelor năvălitoa­re, nu ne va atinge…»“

 

Dumnezeu va păstra totuşi şi în acest timp de întuneric o mărturie a drepturilor Sale în Ierusalim. El va ridica doi martori şi îi va dota cu puteri deo­sebite. Ei vor proroci în perioada întregului interval de timp din necazul cel mare. Ei vor mistui cu foc pe vrăjmaşii lor, în afară de aceasta vor putea să închidă cerul, ca să nu dea ploaie, şi de asemenea vor transforma apa în sânge. Până la urmă, aceşti martori vor fi totuşi omorâţi, dar după trei zile şi jumătate vor învia şi vor fi luaţi în cer (Apocalipsa 11.1-12).

 

Totuşi, şi acest timp al necazului cel mare, care este aşadar înainte de toate un timp îngrozitor al slujirii idolilor şi al prigoanei celor aleşi ai lui Dum­nezeu, se va termina odată. El va fi limitat din cauza

 

celor aleşi, la trei ani şi jumătate. Dumnezeu a hotă­rât aceasta mai dinainte. În profeţiile Cuvântului lui Dumnezeu este hotărât şi în ce mod se va termina această perioadă de timp.

 

Dumnezeu va introduce un vrăjmaş în ţară, care este denumit în Isaia 28.15 „urgia apelor năvălitoa­re“, care va trece prin ţară şi o va lovi cu o violenţă fără precedent (a se compara cu Isaia 28.18-22). Să observăm în mod deosebit expresia „nimicirea ho­tărâtă“ (versetul 22), pe care am întâlnit-o deja în Daniel 9.27. Această expresie o găsim de asemenea în Isaia 10.23, şi acolo se află în legătură cu descrie­rea unui vrăjmaş străvechi al poporului Israel: asiria­nul. Dumnezeu va permite acestui vrăjmaş, în timpul sfârşitului, să năvălească încă o dată asupra lui Israel. Prin aceasta va începe desfăşurarea ultimelor eveni­mente.

 

 

 

ClNE ESTE ASIRIANUL?

 

 „Vai de asirian – zice Domnul – nuiaua mâniei Mele, care poartă în mână toiagul urgiei Mele! I-am dat drumul împotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis împotriva unui popor pe care sunt mâniat… Dar, după ce Domnul Îşi va împlini toată lucrarea Lui pe muntele Sionului şi la Ierusalim, voi pedepsi – zice Domnul – pe împăratul Asiriei pentru rodul inimii lui îngâmfate şi pentru trufia privirilor lui semeţe, … căci nimicirea este hotărâtă, făcând să se reverse dreptatea. Şi nimicirea aceasta, care a fost hotă­râtă, Domnul, Dumnezeul oştirilor, o va aduce la îndeplinire în toată ţara.“   (Isaia 10.5-6, 12, 22-23)

 

Cine este deci de fapt în profeţii acest pustiitor, această nuia de disciplinare a lui Dumnezeu, care va exercita judecata lui Dumnezeu asupra iudeilor decăzuţi, fără Dumnezeu?

 

Găsim răspunsul în Isaia 10: În trecut acesta nu a fost altceva decât Imperiul Asirian mondial, care a precedat Imperiul Babilonian mondial. Isaia a trăit şi a fost activ în Israel aproximativ în perioada de timp dintre anii 760 – 700 înainte de Hristos. El a fost cel ce a anunţat pe poporul Israel, şi în mod special pe cele zece seminţii din nord cu capitala în Samaria, judecata, pentru că poporul a păcătuit foarte mult împotriva lui Dumnezeu. Şi aşa, cum a profeţit el, s-au întâmplat lucrurile: asirianul a nă­vălit în Imperiul de Nord şi a deportat pe locuitorii acestuia după trei ani de asediu, în anul 722 sau 721 înainte de Hristos, în captivitate, de unde cele zece seminţii nu s-au mai întors niciodată (a se vedea 2 Împăraţi 17).

 

Totuşi, profeţiile despre asirian s-au împlinit doar în parte, pentru că Dumnezeu în marea Sa îndu­rare a cruţat poporul de loviturile celor mai grele judecăţi. În timpul sfârşitului, aceste profeţii însă se vor împlini complet.

 

Dacă cercetăm amănunţit cărţile profetice în care este anunţată judecata poporului pământesc al lui

 

Dumnezeu prin marele vrăjmaş al lui Israel în vre­mea sfârşitului, ajungem la următoarea concluzie: la profeţii care au profeţit înainte de ultimul asediu al Ierusalimului, în anul 588 înainte de Hristos[16] (ei au fost denumiţi şi profeţi Ami, aceasta înseamnă profeţi „poporul Meu“), acest vrăjmaş se numeşte asirianul; la profeţii care au profeţit în timpul prizonieratului, re­spectiv în timpul naţiunilor[17] (ei sunt denumiţi profeţi Lo-Ami, aceasta înseamnă profeţi „nu este poporul Meu“), acest vrăjmaş este numit înainte de toate „împăratul nordului“ (Daniel 11.40-45), iar în Ezechiel „împăratul nordului îndepărtat“ (capitolul 38 şi 39). De aici reiese clar că, privit din punct de vedere profe­tic, asirianul profeţilor Ami este acelaşi cu aceşti doi împăraţi din nord şi din nordul îndepărtat, pe care îi găsim în profeţii Lo-Ami. De altfel, în Ioel 2.20 asirianul este denumit „vrăjmaşul de la miazănoapte (nord)“.

 

Chiar dacă împăratul nordului şi împăratul nor­dului îndepărtat sunt două puteri diferite, ambii au trăsăturile de caracter ale asirianului, acest vechi duşman al poporului Israel.

 

Teritoriul Imperiului Asirian de atunci cuprindea ţările de azi, Siria, Irak, Iordania, Liban, şi părţi ale Turciei şi Iranului. Capitala Asiriei era în acel timp Ninive, în nordul Irakului de azi, nu departe de oraşul Mosul.

 

După această explicaţie privind asirianul ne aflăm încă în perioada necazului cel mare. Însă când împăratul nordului va năvăli în Israel, acest timp se va apropia de sfârşit. Consider că asedie­rea prin împăratul nordului va dura cinci luni, căci în Apocalipsa 9.1-11 găsim o descriere a acestui atac. În versetul 4, se spune că oamenii care nu vor avea pecetea lui Dumnezeu pe frunte – şi aceştia sunt iudeii necredincioşi -, sunt ţinta acestei judecăţi. Acolo găsim şi menţionarea timpului, că aceşti oa­meni vor fi chinuiţi cinci luni (versetul 5). Aceasta înseamnă aşadar că, în acel moment, au trecut deja mai mult de trei ani din necazul cel mare şi că sun­tem deja înaintea marilor evenimente, care încheie timpul sfârşitului.

 

Să ne ocupăm acum detaliat cu acest atac al îm­păratului nordului (Daniel 11.40-45).

 

 

 

ÎMPĂRATUL DE LA MIAZĂNOAPTE (ÎMPĂRATUL NORDULUI)

 

 „La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca. Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui. Îşi va întinde mâna peste felurite ţări, şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucru­rile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădeas­că şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi mun­tele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.“   (Daniel 11.40-45)

 

În acest capitol ne este relatată mai întâi confrun­tarea dintre împăratul sudului (acesta este Egiptul) şi „el“, acesta este antihristul, care este împărat în Israel şi care este descris nemijlocit înaintea acestui pasaj (Daniel 11.36-39). Însă curând după aceasta sau chiar în acelaşi timp, în aceste controverse se va implica împăratul nordului (acesta este înainte de toate Siria, probabil în alianţă cu alte state arabe[18]), şi anume într-un atac foarte violent, comparat aici cu un râu care dă peste maluri (compară cu Isaia 8.7-8; 10.22; 28.17; Daniel 9.27), care înfrânge to­tul. Acest atac va fi desfăşurat atât de pe pământ, cât şi de pe mare. Râul va inunda în final nu numai Israelul, care aici este denumit „ţara cea minunată“, ci va pătrunde şi în alte ţări. Împăratul nordului va juca aşadar în aceste ultime lupte un rol dominant.

 

Trei ţări se vor putea sustrage furiei cotropitoa­re a acestui împărat: Edomul, Moabul şi o parte din Amon. Aceste trei ţări se găseau în teritoriul Iordaniei de azi. Va fi oare acesta teritoriul, unde Dumnezeu va adăposti rămăşiţa care se refugia­ză dinaintea pieirii ameninţătoare? S-ar putea de asemenea ca Edomul să fie numele profetic al Arabiei Saudite, dar nu vrem să facem astfel de speculaţii.

 

După ce împăratul nordului (de la miazănoap­te) va năvăli în Israel şi va face ţara aproape una cu pământul, va înainta mai departe şi va năvăli şi în Egipt. În această campanie de cucerire, împăra­tul nordului va fi sprijinit de Libia şi Etiopia, două ţări din Africa de Nord, respectiv Africa de Nord-Est. Însă deodată, în timpul campaniei de cucerire, îi vor veni veşti „de la răsărit şi de la nord“ care îl vor spe­ria foarte tare.

 

Însă înainte de a ne preocupa cu întrebarea, ce veşti sunt acelea pe care le va primi, încheiem pen­tru moment studiul acestui fragment scurt din Da­niel 11: împăratul nordului întrerupe campania lui victorioasă în Egipt şi se retrage plin de furie, ca să nimicească şi să distrugă pe mulţi. Însă înainte ca el să dea un nou atac, îşi întinde „corturile palatului său“ (un fel de cartier general) între mare (Marea Mediterană) şi muntele cel slăvit şi sfânt (pe care este construit Ierusalimul). El se va aşeza nu depar­te de Ierusalim, desigur cu scopul să atace din nou Ierusalimul, pe care mai înainte îl cucerise numai parţial (a se compara cu Zaharia 14.2), ca să-l dis­trugă definitiv. Însă el va fi nimicit deodată, fără ca cineva să intervină pentru a-l ajuta.

 

În continuare ne ocupăm pe scurt încă o dată cu „domnul care va veni“, despre care am citit în Daniel 9.26 şi pe care Ioan îl numeşte în Apocalipsa 13.1-8, fiara.

 

 

 

Fiara sau o „Europă unită“

 

 „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte ca­pete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: «Cine se poate asemă­na cu fiara şi cine poate lupta cu ea?» I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împo­triva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice popor, peste orice lim­bă şi peste orice naţiune. Şi toţi locuitorii pămân­tului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat.“   (Apocalipsa 13.1-8)

 

 

 

Ioan stă la marginea mării şi vede o fiară care iese din mare. Marea este deseori în Cuvântul lui Dumnezeu o imagine a popoarelor neliniştite (a se compara cu Psalm 65.7; Isaia 17.12-13; Ezechiel 26.3; Luca 21.25-26; Apocalipsa 17.15). În Apocalip­sa 11.7 se vorbeşte despre această fiară că se ridică din adânc: este aşadar de obârşie satanică.

 

Această fiară are zece coarne, o imagine despre zece împăraţi, care în faza finală vor primi putere împreună cu fiara (Apocalipsa 17.12 şi 14). În spate este satan, numit aici balaurul, care dă acestei fiare putere nemaipomenită. În afară de aceasta, această fiară are şapte capete, ceea ce arată în primul rând o inteligenţă extraordinară. Acest domnitor puter­nic va folosi puterea sa, capacitatea sa spirituală şi forţele sale oculte, în primul rând, pentru a huli pe Dumnezeu şi pentru a atrage pe mulţi oameni în că­dere de la Dumnezeu, constrângându-i la aceasta în modul cel mai brutal.

 

Fiara reuneşte în sine caracteristicile a trei ani­male: este asemenea unui leopard, are labe ca de urs şi o gură ca o gură de leu. Aceste simboluri sunt în legătură cu cele patru fiare pe le-a văzut şi le-a descris Daniel (capitolul 7). Ele sunt acolo imagini ale celor patru imperii mondiale, care s-au succedat unul după altul: Imperiul Babilonian, Imperiul Medo-Persan, Imperiul Grec şi Imperiul Roman. La ul­tima fiară din Daniel nu sunt amintite capetele, dar sunt amintite cele zece coarne.

 

Ioan vede că unul din capete are o rană de moar­te, care spre marea mirare a întregii omeniri este vindecată. Aceasta are ca urmare faptul că majo­ritatea oamenilor devin închinători ai balaurului şi închinători ai fiarei.

 

Această fiară nu este numai o imagine a unui imperiu, ci şi a persoanei care va deţine puterea acestui imperiu. Este vorba de domnitorul peste un teritoriu care corespunde aproximativ terito­riului principal al fostului Imperiu Roman de Apus. Ce poate fi aceasta altceva decât o „Europă unită“, care în faza finală va fi compusă din zece domenii de stăpânire?[19]

 

Fiarei îi este permis să acţioneze nestingherită timp de 42 de luni. Aceasta este din nou perioada de timp a necazului cel mare. În acest timp, fiara va purta un război împotriva sfinţilor. Mulţi dintre cei care vor rămâne în acest timp credincioşi lui Dum­nezeu, vor plăti aceasta cu viaţa. Dumnezeu va îngă­dui fiarei să învingă pe mulţi sfinţi, deci să-i omoare. Aceşti sfinţi însă vor învia la începutul împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20.4; a se vedea capitolul respectiv).

 

Europa va fi, fără îndoială, în perioada unificării sale, cea mai puternică putere a pământului. Vom vedea de fapt cum acest puternic imperiu se va re­volta împotriva lui Dumnezeu, va lupta chiar împo­triva Domnului Isus.

 

Exact aceasta este tema Psalmului 2. Este locul potrivit să cităm aici acest psalm. El este deosebit de animat, dacă luăm seama la diverşii vorbitori, sau la diversele grupe:

 

Versetele 1 şi 2: Psalmistul începe psalmul cu cu­vintele: „Pentru ce se întărâtă naţiunile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pămân­tului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său…“

 

Versetul 3: Acum psalmistul îi citează pe aceşti conspiratori: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!“

 

Versetele 4 şi 5: Psalmistul descrie reacţia lui Dumnezeu la aceasta: „Cel ce şade în ceruri râde, Domnul îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa… „

 

Versetul 6: Acum Dumnezeu Însuşi vorbeşte despre planul Său cu privire la Mesia: „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.“

 

Versetele 7-9: Mesia ia Cuvântul şi vorbeşte despre ce I-a spus Dumnezeu: „Eu voi vesti hotă­rârea Lui, – zice Unsul – Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da naţiunile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.»„

 

Versetele   10-12:  În  final,   psalmistul   cere împăraţilor să se supună de bunăvoie domni­ei lui Hristos: „Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pămân­tului! Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă tremu­rând! Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!“

 

 

 

BĂTĂLIA DE LA ARMAGHEDON

 

 „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor, care au să vină din răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necu­rate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumne­zeului celui atotputernic. …i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.“  (Apocalipsa 16.12-16)

 

 Când al şaselea înger îşi varsă potirul mâniei, ne găsim aproape la sfârşitul necazului cel mare. În pri­mii trei ani şi jumătate au avut loc deja judecăţile vestite prin peceţi şi pe parcursul celorlalţi trei ani şi jumătate au avut loc judecăţile vestite prin trâmbiţe. Vărsarea potirelor mâniei are loc direct înaintea ve­nirii lui Hristos.

 

În timpul noii judecăţi a lui Dumnezeu prin cel de-al şaselea şi cu acesta penultimul potir al mâ­niei are loc o concentrare de trupe fără egal la Ar­maghedon. Armaghedon este forma greco-latină a numelui muntelui Meghido, care este în sud-vestul câmpiei Izreel, ce se întinde în nordul Israelului între ţinutul muntos al Galileii şi Samariei până la Marea Mediterană. În localitatea Meghido este cu­noscutul câmp de luptă, unde în vremea Vechiului Testament şi-au găsit moartea mulţi împăraţi (a se compara în privinţa aceasta cu Judecători 4; 5.19; 6.33; 7.1; 1 Samuel 31.1-7; 2 împăraţi 9.27; 23.29). Meghido a fost pe vremea lui Solomon unul dintre cele mai importante puncte strategice de apărare (1 împăraţi 9.15-19).

 

Al şaselea potir este vărsat peste Eufrat care seacă, şi astfel drumul devine liber pentru împăraţii care vor veni din răsărit, adică vor intra din partea de răsărit în Israel. Eufratul este compus din doi afluenţi în estul Turciei de azi, curge prin Siria, tra­versează apoi Irakul şi se uneşte apoi cu Tigrul la Schatt al Arab, care în final se varsă în Golful Persic în apropierea oraşului persan Abadan.

 

Faptul că acestor împăraţi din est nu li se spune numele, complică mult o explicaţie. Cine depune efortul de a citi comentariile biblice la această în­trebare, va constata că asupra acestei probleme există înţelegeri diferite. De aceea lăsăm întreba­rea deschisă, dacă aceşti împăraţi sunt alte popoa­re arabe sau chiar popoare care locuiesc mult mai departe spre est, cum este Pakistan, India şi China. Un lucru este în orice caz clar: la această judeca­tă vestită prin al şaselea potir este vorba despre o înaintare masivă în marş a numeroase trupe în direcţia Israelului.

 

În versetele 13-16 citim despre modul în care, sub influenţa balaurului (satan), fiara (domnitorul „Europei unite“) şi profetul mincinos (antihristul) reacţionează la atacul prin surprindere al împăra­tului nordului şi la acest marş al trupelor. Ioan vede cum din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos ies trei duhuri necurate care semănau cu nişte broaşte. Aceste duhuri sunt duhuri ale demonilor, care fac semne (a se compara cu a doua plagă din Egipt în Exod 8.1-7) şi strâng pe împăraţii întregului pământ la Armaghedon. Aici se desfăşoară toată acţiunea răului.

 

Cine sunt deci aceşti împăraţi ai întregului pă­mânt? Expresia „întregului pământ“ înseamnă textu­al „a tot ce este locuit“. Aceasta este o expresie pe care o găsim şi în Luca 2.1, unde este vorba despre locuitorii Imperiului Roman de atunci. Din aceasta se poate deduce, că atunci când vorbim despre aceşti împăraţi, trebuie să ne gândim la cei zece domnitori ai viitoarei Europe unite (Apocalipsa 17.12-14).

 

Versetul 15 face o legătură clară între perioada dintre acest război şi apariţia lui Hristos sau ziua Domnului (1 Tesaloniceni 5.2; Apocalipsa 3.3). Ferice de cei care aşteaptă venirea lui Hristos şi vor fi găsiţi veghind! O comparaţie cu Apocalipsa 19.19-20 arată că Armaghedonul este în cele din urmă locul unde forţele armate europene vor fi nimicite de Hristos. Aceasta este tema capitolului următor.

 

 

 

HRISTOS LICHIDEAZĂ CELE DOUĂ FIARE ŞI PE VASALII ACESTORA

 

 „Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor pă­sărilor, care zburau prin mijlocul cerului: «Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, liberi şi robi, mici şi mari!» Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pămân­tului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioa­să. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.“

 

(Apocalipsa 19.17-21)

 

 

 

Aceste versete  ne dau  informaţii despre sfârşitul fiarei, al domnitorului puternic al Euro­pei şi despre sfârşitul lui antihrist şi al celor zece împăraţi cu marile lor forţe de război. După ce a avut loc nunta Mielului cu Mireasa Sa, Biserica (capitolul 19.6-10), Ioan vede cum Hristos co­boară cu oastea cerească din cer, ca să facă jude­cată (capitolul 19.11-16).

 

După aceea el vede un înger stând în soare, sim­bolul celei mai mari autorităţi, care acum intră în acţiune. În limbajul simbolic al Apocalipsei sunt che­mate păsările cerului, pentru a se strânge la marele ospăţ al lui Dumnezeu, care are loc în ziua cea mare a lui Dumnezeu, a Celui atotputernic (a se compara cu Apocalipsa 16.14).

 

În Armaghedon sunt adunate armate uriaşe, ca în fond să facă război cu Cel ce şade pe cal, acesta fiind Mielul (a se vedea capitolul 17.13-14). Este po­sibil ca oamenii să considere în aroganţa lor că pot lupta împotriva Fiului lui Dumnezeu? Satan şi de­monii lui ştiu că această bătălie de la Armaghedon va conduce în final la un război împotriva lui Hristos Însuşi, chiar dacă motivul exterior este că ei vor să elibereze Israelul şi oraşul Ierusalim de asediul îm­păratului nordului.

 

Fiara şi prorocul mincinos vor fi prinşi deodată de Domnul Isus şi vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, fără ca mai înainte să fie judecaţi (versetul 20). Încă înaintea începutului Împărăţiei de o mie de ani îi va surprinde această judecată. Satan însuşi şi îngerii lui (demonii), pentru care este pregătit iazul de foc (Matei 25.41), vor ajunge acolo o mie de ani mai târziu, şi anume cu puţin timp înainte de începerea stării veşnice (Apocalipsa 20.10).

 

După ce se exercită judecata asupra fiarei şi asu­pra prorocului mincinos, împăraţii pământului vor fi omorâţi împreună cu armatele europene. Aceste armate puternice sunt compuse din oamenii care au primit semnul fiarei şi astfel au sprijinit răutatea

 

ei demonică. Ei vor împărtăşi cândva soarta fiarei, dar nu imediat. Ei vor muri prin sabia care iese din gura Domnului Isus, fără ca altcineva să contribuie la căderea acestor trupe (a se compara cu Apocalip­sa 19.15). Trupurile lor vor fi întinse pe pământ. În Isaia 11.4 se spune cu privire la această judecată: „…va lovi pământul (armatele europene) cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău (acesta este antihristul).“

 

Am impresia că judecata celor două fiare, pre­cum şi a celor zece împăraţi şi a oştirilor lor va avea loc înainte de nimicirea împăratului nordului. Hris­tos nu a apărut încă pe muntele Măslinilor, ci jude­cata de la Armaghedon o va exercita din cer.

 

 

 

ÎMPĂRATUL DE LA MIAZĂNOAPTE ÎNCĂ O DATĂ

 

 „Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la mia­zănoapte, îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimiceas­că cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.“   (Daniel 11.44-45)

 

 În continuare are loc nimicirea împăratului nor­dului. Am văzut mai înainte că împăratul nordului va năvăli în Israel puţin înainte de sfârşitul necazu­lui cel mare, iar după aceea va înainta mai departe spre Egipt. Însă deodată el se va reîntoarce din Egipt, ca să se aşeze între Marea Mediterană şi Ierusalim. În mod vizibil, el intenţionează să asedieze din nou Ierusalimul, pentru a-l cuceri definitiv.

 

Această întoarcere din Egipt are loc din cauza zvonurilor din est şi din nord şi este foarte posibil ca aici să fie vorba de ştirea privind apropierea marilor forţe de război, despre care am citit în Apocalipsa

 

16.12-16:

 

  1. împăratul de la răsărit, al cărui drum se eliberea­ză prin secarea Eufratului şi

 

  1. armatele europene, care se îndreaptă spre Ar­maghedon pentru a elibera Israelul şi Ierusalimul. Acesta ar putea să fie motivul pentru această în­toarcere neaşteptată a împăratului nordului.

 

 Însă în ce mod este lichidat împăratul nordului cu oştirea lui fără să-i vină cineva în ajutor? Eu cred că între timp a avut loc un alt eveniment de cele mai mari dimensiuni: Hristos A revenit şi a apărut pe muntele Măslinilor. Acest eveniment nu apare nicăieri mai clar descris, ca în Zaharia 14.3-5.

 

 

 

HRISTOS APARE PE MUNTELE MĂSLINILOR

 

 „Ci Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva aces­tor naţiuni, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioa­rele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; munte­le Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumăta­te din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi. Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremu­rul de pământ de pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El!“   (Zaharia 14.3-5)

 

 Acest eveniment va determina mai mult decât toate celelalte evenimente desfăşurarea în conti­nuare a lucrurilor. Acum se împlineşte o promisiu­ne anunţată de mult timp: într-un moment anume, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, Isus Hristos, va reveni în chip vizibil.

 

Au trecut două mii de ani de când El a fost pe pământ şi a trăit puţin mai mult de 30 de ani în Isra­el. Acolo a împlinit în mod inegalabil, în ultimii trei ani ai vieţii Sale pe pământ, slujba Sa unică, pe care I-a încredinţat-o Dumnezeu. În final El a murit pe crucea de la Golgota, pentru că poporul iudeu a le­pădat pe Mesia al lui. În acelaşi timp, El a suferit pe cruce, ca Locţiitor, judecata lui Dumnezeu asupra păcatului şi a satisfăcut pe Dumnezeu în cerinţele Lui îndreptăţite faţă de om. Dumnezeu a fost glori­ficat prin lucrarea Fiului Său, şi ca dovadă a acestui fapt El L-a înviat pe Hristos după trei zile. Timp de 40 de zile după învierea Sa, Isus Hristos S-a arătat de mai multe ori, pe lângă multor altora, ucenicilor Săi, apostolilor (a se compara cu 1 Corinteni 15.5-8), şi apoi, cu zece zile înainte de sărbătoarea Rusaliilor, a fost înălţat la cer.

 

Despre revenirea Sa au vorbit cei doi îngeri, care s-au arătat ucenicilor imediat după înălţarea la cer a Domnului Isus pe muntele Măslinilor: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel, cum L-aţi văzut mergând la cer“ (Faptele Apostolilor 1.11). Cine se mai îndoieşte acum că Fiul lui Dumnezeu devenit Om este Domnul din Vechiul Testament, o comparaţie între Faptele Apostolilor 1 şi Zaharia 14 îl poate convinge pe deplin. Picioarele Fiului lui Dumnezeu vor sta pe muntele Măslinilor!

 

În momentul apariţiei Sale va avea loc un cutre­mur de pământ, prin care muntele Măslinilor se va desface în două jumătăţi în direcţia est-vest. Una din jumătăţile muntelui se va deplasa spre nord şi cealaltă jumătate spre sud. Valea, care ia naştere în acest mod, este numită aici „valea munţilor Mei“. Ea va oferi locuitorilor din Ierusalim posibilitatea să fugă din cetate. Ei vor fugi prima dată până la „Aţel“, o localitate, care este amintită încă o dată în Mica 1.11 (Bet-Haeţel) şi care nu se află departe de Ierusalim.

 

Domnul Isus va apărea împreună cu toţi sfinţii Săi din cer şi cu toţi îngerii Săi pe muntele Măslinilor.

 

În Apocalipsa 19.11-16 ei sunt văzuţi în imaginea oştilor de război care îl însoţesc, când El va prinde fiara şi pe împăraţii Europei de Vest cu oştile lor şi îi va omorî.

 

Hristos apare în momentul când locuitorii Ie­rusalimului ajung în cel mai mare necaz şi pericol. Împreună cu ei, El dă o lovitură nimicitoare împă­ratului nordului. Atunci locuitorii din Ierusalim vor fi ajutaţi de locuitorii din Iudeea, care au fugit la începutul necazului cel mare şi care acum s-au întors (Zaharia 10.3-5; 12.1-6).

 

 

 

JUDECATA POPOARELOR VECINE ISRAELULUI

 

 „Iată, voi preface Ierusalimul într-un potir de ameţire pentru toate popoarele de primprejur, şi chiar pentru Iuda, la împresurarea Ierusalimului. În ziua aceea voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica, vor fi vătămaţi, şi toate naţiunile pământului se vor strânge împotriva lui… În ziua aceea voi face pe căpeteniile lui Iuda ca o vatră de foc sub lemn, ca o făclie aprinsă sub snopi; vor mistui în dreapta şi în stânga pe toate popoarele… “   (Zaharia 12.2-6).

 

 Dar ce se întâmplă cu celelalte popoare, care, în afara împăratului nordului, se strâng la Ierusalim, ca să lupte împotriva acestui oraş? Şi la această între­bare găsim un răspuns clar în cartea profetului Za­haria. Am văzut deja, că oastea europeană cu fiara şi prorocul mincinos şi-au găsit sfârşitul, că Hristos a revenit şi S-a arătat poporului Său pe muntele Măs­linilor şi că împăratul nordului a fost bătut. În une­le locuri din Vechiul Testament citim despre multe alte popoare sau naţiuni[20], care de asemenea se vor strânge în jurul Ierusalimului. Câteva locuri impor­tante cu privire la aceasta sunt: Maleahi 4.1-3; Ioel 3.1-2, 11-16; Psalm 83.2-8 şi în final Zaharia 12.1-6.

 

Este clar că toate aceste popoare nu sunt iden­tice cu cei zece împăraţi şi oştirile lor. În Maleahi 4 aflăm, înainte de toate, că aceste popoare vor fi judecate după apariţia lui Hristos. Ioel ne face cu­noscut că locul acestor acţiuni este valea lui Iosafat[21]. În Psalmul 83, aceste popoare sunt denumite cu numele lor profetic: Edom, ismaeliţii, Moabul şi hagareniţii, Ghebal, Amon, Amalec, filistenii cu lo­cuitorii Tirului şi Asiria. Din Zaharia 12.1-6 aflăm că Dumnezeu va judeca aceste popoare, prin aceea că locuitorii cetăţii Ierusalim şi ai Iudeii vor bate aceste popoare (a se compara şi cu Zaharia 10.3-5).

 

Pentru informaţii mai detaliate, referitoare la anunţarea judecării acestor popoare vrăjmaşe po­porului Israel, a se vedea versetele din Isaia 13-27; 34 şi din Ieremia 46-50.

 

 

 

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU RUSIA?

 

 „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog, din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului, şi proroceşte împotriva lui! Şi spune: «Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului! Te voi târî şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, … Persia, Etiopia şi Put, … po­poare multe împreună cu tine! … După multe zile vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi vei merge împotriva ţării, … strânşi dintre mai multe popoa­re … tu te vei sui, vei înainta ca o furtună, vei fi ca un nor negru care va acoperi ţara, tu cu toate oştile tale, şi multe popoare cu tine.»“  (Ezechiel 38.1-9)

 

 Este recomandabil ca mai întâi să citim în con­text Ezechiel 38 şi 39. Aceste două capitole tratea­ză aceeaşi temă unică: nimicirea uriaşelor puteri militare. Mai întâi aflăm că aceste puteri milita­re, neţinând seama de multele popoare care le însoţesc (printre altele Persia şi Etiopia), sunt sta­bilite în nordul extrem. Denumirea locului „nordul îndepărtat“ apare de trei ori în aceste capitole (38.6, 15; 39.2) şi trebuie văzut în raport cu Israel. Cine are o hartă la îndemână poate vedea că nu este vorba decât despre Rusia cu capitala ei Mos­cova. Putem face o deosebire clară între „împăra­tul nordului“ şi aceste oşti din „nordul îndepărtat“, deşi ele vor deveni una în vrăjmăşia lor împotriva poporului Israel.

 

Trupe puternice ruseşti vor năvăli într-un anu­me timp în Israel, când această ţară mică se va afla atunci deja într-o relativă linişte şi siguranţă (capi­tolul 38.14) – ea se va numi „ţara deschisă“ (capi­tolul 38.11) -, la începutul Împărăţiei păcii. Acest moment pare trupelor ruseşti foarte potrivit de a ocupa ţara Israel, cu siguranţă nu în ultimul rând pentru că armatele europene au fost nimicite, îm­păratul nordului a fost deja înfrânt, iar judecata asupra ţărilor vecine lui Israel a fost deja exercitată. Până în acest moment, Rusia nu s-a amestecat în evenimentele războiului. Să nu fie oare acum uşor să ia prada de la Israelul slăbit din cauza războiului (să ne gândim numai la zăcămintele uriaşe de pe­trol din ţările cucerite atunci de Israel)?

 

Dar un lucru nu îl ştiu conducătorii acestor forţe militare: Dumnezeu Însuşi este Cel ce conduce oştirile lor încoace şi încolo, asemenea unui cal, în ale cărui fălci sunt cârlige, şi îi va duce la munţii lui Is­rael. Acolo Dumnezeu va nimici atunci această oştire puternică: „Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecă­ruia se va întoarce împotriva fratelui său. Îl voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năpraznică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste popoarele cele multe, care vor fi cu el. Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii naţiunilor şi vor şti că Eu sunt Domnul“ (Ezechiel 38.21-23).

 

Acesta va fi sfârşitul acestei puteri militare, pe care Dumnezeu o va zdrobi prin aceea că, pe de o parte, va face să se omoare unii pe alţii, iar, pe de altă parte, să fie omorâţi prin catastrofe natu­rale. Sub această judecată vor muri atât de mulţi oameni, încât locuitorii ţării Israel vor trebui să în­groape cadavrele acestora timp de şapte luni (Eze­chiel 39.12-16).

 

 

 

JUDECATA CELOR VII

 

„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.» … «Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aces­te lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.» Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi nu M-aţi primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă şi n-aţi venit pe la Mine.» … «Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.» Şi aceştia vor merge în pedeap­sa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.“   (Matei 25.31-46)

 

 

 

La începutul Împărăţiei păcii, când Fiul Omului apare în slava Sa, toate popoarele pământului vor fi adunate înaintea Lui.[22] Aceste popoare sunt vă­zute aici în două grupe: ca oi şi capre. Aceste po­poare vor fi despărţite unele de altele. Oile intră în Împărăţia pe care Dumnezeu le-a pregătit-o, iar caprele merg în pierzarea veşnică. Criteriul pentru judecată, respectiv pentru binecuvântare se bazea­ză numai pe modul în care s-au comportat aceşti oameni cu fraţii Împăratului.

 

Cine sunt fraţii Împăratului? În primul rând sunt solii din poporul Israel, care după răpirea Bisericii şi în mod deosebit în prima jumătate a ultimei săptămâni-an a lui Daniel, vor propovădui Evanghelia împărăţiei pretutindeni tuturor popoarelor (Matei 24.14). Ei fac acest lucru cu o energie nemaipome­nită, dar sub multă vrăjmăşie şi cu preţul vieţii lor.

 

La judecată, când toate popoarele sunt adunate înaintea Lui, Domnul priveşte la ceea ce ele au făcut fraţilor Lui în timpul acestor timpuri grele ca fiind făcut Lui. La întrebarea surprinzătoare a celor două grupe, când s-au comportat ele astfel cu împăratul, El le spune, că este vorba de comportarea lor faţă de fraţii Lui. „Oile“ au primit Evanghelia şi aceasta au dovedit-o nu în ultimul rând prin aceea că au pri­mit pe solii Împăratului, fraţii Lui. Însă „caprele“ au exprimat refuzul lor prin faptul că nu au dat solilor să mănânce, să bea, nici nu i-au îmbrăcat şi nici nu i-au vizitat în închisoare.

 

Nu cred că trebuie să ne imaginăm această ju­decată în aşa fel că fiecare persoană a acestor po­poare va veni în mod personal în Ierusalim, ci că sentinţa acestei judecăţi va fi pronunţată în Ierusa­lim – posibil în prezenţa trimişilor acestor popoare, aşa cum în timpul Împărăţiei păcii se vor sui în fie­care an la Ierusalim -, dar care apoi va fi executată în ţările respective. Locuri din Scriptură precum Matei 13.38-43; 49-50 indică spre acest înţeles.

 

 

 

ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI A PĂCII

 

Cu evenimentul de care ne-am ocupat ultima dată s-a încheiat în adevăratul sens timpul sfârşitului. Ne aflăm acum în timpul minunat al Împărăţiei păcii, subiectul multor profeţii ale Bibliei. Pentru început vom cita un pasaj din Isaia 65:

 

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veţi bucura şi vă veţi veseli, pe vecie, pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie şi pe poporul lui în bucurie. Eu Însumi Mă voi ve­seli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de po­porul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vâr­sta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. …căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcă­tui o sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.“   (versetele 17-25)

 

 Singurul loc din care ştim că Împărăţia milenară va dura exact o mie de ani, îl găsim în Apocalipsa 20.2-7, unde citim de şase ori despre aceşti „o mie de ani“.

 

Alte versete, în care citim despre această Împărăţie, sunt în primul rând în Psalm 22.26-31; Psalm 45; 72; 110; 111; 132; 133; 145, Isaia 2.2­4; 9.7; 11.6-16; 25.6-8; 32.1-5, 15-18; 33.17-20; 35.1-10; 54.13; 66.10-14, 18-24; Ieremia 31.31­40; apoi în Ezechiel 40-48, unde găsim descrierea amănunţită a noului templu, care va fi construit în Împărăţia de o mie de ani; Daniel 7.27; Osea 14.4­8; Ioel 3.17; Amos 9.11-15; Ţefania 3.5, 9-20; Hagai 2.7-9; Zaharia 6.13 şi 14.6-21.

 

Acum Împăratul dreptăţii a intrat în Ierusalim şi şade pe tronul Lui de glorie. El a bătut, parţial îm­preună cu poporul Său, pe toţi vrăjmaşii lui Israel. Toate judecăţile îngrozitoare, despre care este vor­ba în mod deosebit în cartea Apocalipsa, au lovit popoarele pământului. În teritoriul „ţărilor creştine din apus“, unde Dumnezeu cândva în timpul creştinismului putuse să dăruiască binecuvântări minunate şi unde oamenii sub domnia fiarei I-au în­tors spatele lui Dumnezeu, au murit mulţi oameni. Oamenii, care vor trăi atunci acolo, sunt aceia care mai înainte nu au auzit Evanghelia harului şi astfel au încă posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu.

 

Toţi iudeii, care l-au acceptat pe antihrist ca Me­sia, au murit de asemenea în războaie. Niciun iudeu necredincios lui Dumnezeu nu va intra în împărăţie: „Nu vor mai fi decât oameni neprihăniţi în poporul tău“ (Isaia 60.21). Popoarele arabe vecine au fost bătute şi în final şi puterile armate ruseşti au căzut pe munţii Israelului.

 

Pe cât de îngrozitoare sunt pe de o parte aceste judecăţi, cu atât mai mult pe de altă parte Dumnezeu va fi glorificat prin ele, căci dreptatea Lui nu s-a impus niciodată mai înainte cu o asemenea amploare mon­dială. Isaia scrie cu privire la judecăţile lui Dumne­zeu: „Dar Domnul oştirilor va fi înălţat prin judecată, şi Dumnezeul cel sfânt va fi sfinţit prin dreptate“ (ca­pitolul 5.16). Ca urmare a acestui fapt, pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, precum apa acoperă fundul mării (Isaia 11.9). În afară de aceasta, locuito­rii pământului vor învăţa dreptatea, când Dumnezeu aduce judecata peste acest pământ (Isaia 26.9). Da, pământul trebuie să fie curăţit prin judecată. Dum­nezeu va da deoparte pe toţi vrăjmaşii Săi şi astfel va crea premisa pentru o Împărăţie în care va dom­ni pacea şi dreptatea. Pe cât de mult ne îngrozeşte gândul cu privire la judecăţi (deşi Biserica adevărată nu va trăi acest timp pe pământ), pe atât de mult ne bucurăm că prin intermediul judecăţilor se netezeşte drumul spre această Împărăţie.

 

Ne întoarcem acum la Isaia 65. Pasajul citat înce­pe cu constatarea că Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou. Dacă citim aceasta superficial şi comparăm cu Apocalipsa 20.11 şi 21.1, am putea

 

ajunge la concluzia că această nouă creare a cerului şi pământului se referă la starea veşnică (cu aceasta ne vom ocupa în capitolul respectiv). Însă Isaia arată clar în capitolul 65.20 că pe „noul pământ“ descris de el va mai exista încă judecată şi moarte. Dacă ne gândim apoi, că profeţiile din Vechiul Testament nu ies în afara Împărăţiei milenare a păcii, atunci devi­ne clar că „cerul nou“ şi „pământul nou“ din Isaia 65 se referă la cerul curăţit şi la pământul curăţit din Împărăţia de o mie de ani.

 

Această creare nouă se referă deci la începutul Împărăţiei păcii. În acest sens a vorbit Domnul Isus cu privire la acest timp şi despre o înnoire a tuturor lucrurilor (Matei 19.28). Dumnezeu va face Ierusali­mul o bucurie şi pe poporul lui o desfătare (versetul 18). Dumnezeu Însuşi Se va bucura de Ierusalim şi de poporul Său (versetul 19). În acest timp, moartea va fi o excepţie, şi anume ca judecată a păcatelor desco­perite, ca decădere de la Dumnezeu. Nu va mai exista moartea sugarilor. Bătrânul cu perii albi îşi va împlini zilele. După câte ştim, niciun om nu a depăşit în ve­chime, nici chiar în timpul dinaintea potopului, vârsta de 1000 de ani, lucrul acesta va fi posibil însă în viitor pentru oamenii care vor fi în viaţă pe pământ şi vor intra în împărăţie. Lui Metusala, cel mai bătrân om din Biblie, i-au lipsit 31 de ani ca să ajungă la vârsta de 1000 de ani (Geneza 5.27). Cine va muri la vârsta de o sută de ani, şi anume atunci când el va fi judecat de Dumnezeu din cauză că a păcătuit, va fi încă tânăr.

 

Dumnezeu va împlini toate promisiunile, pe care le-a făcut poporului Său Israel. Poporul va contribui la reconstruirea treptată, la modificările prin bine­cuvântările minunate ale acestei Împărăţii. Ei vor contribui la crearea stării de „paradis“; vor construi şi vor planta vii, aşa cum se spune aici.

 

Vor avea loc modificări fundamentale în lumea animalelor: lupul şi mielul vor paşte împreună, ceea ce astăzi este de neconceput. Leul va mânca paie ca boul. Devorarea reciprocă şi uciderea nu va mai exista în lumea animală, aşa cum este acum. Bles­temul, care s-a extins şi asupra animalelor prin că­derea în păcat, va fi ridicat în cea mai mare parte: şarpele însă se va târî mai departe pe pântece şi va mânca ţărână (a se vedea Geneza 3.14).

 

Aceasta ne oferă o imagine despre modificări­le enorme din acest timp. Să concluzionăm acum în câteva puncte caracteristicile principale ale Împărăţiei păcii:

 

  1. Hristos va fi la Ierusalim Împărat peste tot pă­mântul (Isaia 24.23; Zaharia 14.9).

 

  1. Va exista o guvernare centrală mondială la Ieru­salim.

 

  1. Ierusalimul cu templul Său va fi singurul loc unde se va exercita adevărata închinare. Toate naţiunile (prin reprezentanţii respectivi) tre­buie să vină o dată pe an la Ierusalim, ca să serbeze sărbătoarea corturilor, în caz contrar peste ţara respectivă nu va mai ploua (Zaharia 14.16-19).

 

  1. Satan şi demonii lui vor fi ţinuţi legaţi pentru o mie de ani (Apocalipsa 20.2, 7; Isaia 24.21-22).

 

  1. Oamenii nu vor muri, cu excepţia celor care se vor revolta împotriva guvernării drepte, exerci­tate de Hristos.

 

  1. Păcatele înfăptuite din greşeală (prin omisiune) vor fi iertate pe baza jertfei de ispăşire cu privire la căile de guvernare ale lui Dumnezeu, căci se va reintroduce slujba jertfelor (Ezechiel 40-48).

 

  1. Bolile vor fi numai o urmare directă a exercită­rii disciplinării din partea lui Dumnezeu, pentru această situaţie există însă un mijloc de vindeca­re (Ezechiel 47.12; a se compara cu Psalm 103.3 şi Exod 15.26).

 

  1. Vor avea loc modificări esenţiale în natură: pelângă modificările din lumea animală se va modifica şi structura suprafeţei pământului (Zaharia 14.10).

 

 În final, la sfârşitul Împărăţiei păcii, satan va fi eliberat din închisoarea sa şi va avea posibilitatea să corupă naţiunile. El se va sluji atunci în mod deosebit de popoarele care locuiesc cel mai departe de Ieru­salim. Menţionarea lui „Gog“ şi „Magog“ ar putea fi un indiciu privind rolul important al Rusiei în acest eveniment. Această ţară, chiar şi după o domnie de o mie de ani a lui Hristos, va reveni la trecutul ei ateist şi va juca un rol conducător în ultima revoltă împotri­va lui Dumnezeu, când popoarele se vor urca încă o dată să lupte împotriva Ierusalimului. Dumnezeu le va mistui cu foc căzut din cer (a se vedea Apocalipsa 20.7-9). În aceste trei versete găsim relatări cuprinză­toare privind sfârşitul Împărăţiei păcii.

 

După aceea în Apocalipsa 20.10 ne este descri­să într-un singur verset judecata definitivă a lui sa­tan: „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în ia­zul de foc şi de pucioasă.“ Acolo satan va fi din nou împreună cu cele două mari „instrumente“ ale lui, respectiv cu fiara şi cu prorocul mincinos, care sunt deja acolo de o mie de ani. „Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor“ (versetul 10). Judecata lor nu se va sfârşi niciodată.

 

Nu este îngrozitor să citeşti apoi în versetele ur­mătoare despre persoane care vor ajunge de ase­menea în acest loc de condamnare veşnică? Mai înainte însă, ele vor sta înaintea marelui tron alb şi vor fi judecate.

 

 

 

Marele tron alb – Judecata celor morţi

 

 „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fu­git dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în pi­cioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile ace­lea. … Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.“   (Apocalipsa 20.11-15)

 

 

 

Cine este Cel care şade pe acest tron, al Cărui Nume nu este dat? Nu este altul decât Domnul nos­tru Isus Hristos, căci în timpul vieţii Lui pe pământ El a vorbit despre faptul că Dumnezeu I-a încredinţat Lui ca Fiu al Omului toată judecata (Ioan 5.22, 27). Dumnezeu a vrut ca în final toţi oamenii să dea cin­ste Fiului, chiar dacă ei numai vor cădea în genunchi înaintea Lui ca Judecătorul cel drept al tuturor oa­menilor (a se compara cu Filipeni 2.9-11).

 

Îmi permiteţi să vă întreb în acest moment, dacă dumneavoastră daţi deja cinste Fiului lui Dumne­zeu? Aceasta este întrebarea decisivă în viaţa dum­neavoastră. Este vorba de relaţia dumneavoastră personală cu El, Cel care odată Şi-a dat viaţa Sa pe cruce la Golgota pentru păcătoşi ca dumneavoas­tră şi ca mine. În timpul de acum Îl puteţi onora pe Fiul lui Dumnezeu numai crezând în El şi mărturisindu-vă sincer păcatele înaintea lui Dumnezeu. Îl cunoaşteţi deja ca Mântuitor al dumneavoastră? Dacă nu, atunci faceţi acum cunoştinţă cu El. Nu vă pot recomanda ceva mai bun, decât să citiţi Evan­ghelia după Ioan, şi anume cu rugăciune serioasă către Dumnezeu, ca El să vă descopere pe Fiul Său.

 

Cerul şi pământul vor fugi dinaintea Celui care şade pe tron. Ele trebuie să facă loc unei creaţii noi şi definitive. După aceea Ioan îi vede pe morţi stând în picioare înaintea tronului. Cu toate că aceşti oa­meni au înviat, ei sunt numiţi totuşi „morţi“. Ei sunt din punct de vedere spiritual despărţiţi de Dumne­zeu. Acolo sunt toţi: mari şi mici – această deosebi­re se referă la importanţa pe care au avut-o cândva

 

în viaţa lor. Acolo stau oameni, al căror nume a fost sute sau mii de ani pe buzele tuturor, acolo stau oa­meni, la care aproape nimeni nu s-a gândit după ce au murit. Acolo stau domnitori şi cerşetori, acolo stau bogaţi şi săraci, mari şi mici, acolo stau soţul şi soţia, pe care tu i-ai întâlnit în viaţa ta, prietenul meu credincios, şi cărora nu le-ai transmis mesajul Evangheliei.

 

Se deschid cărţi, cărţi în care sunt scrise toate păcatele acestei mulţimi de oameni, care stau acolo în picioare. Judecata celor morţi corespunde exact cu ceea ce este scris în cărţi. Ei vor fi judecaţi după faptele lor. Greutatea judecăţii lor corespunde mă­rimii abaterii lor. Acolo însă este şi o altă carte, şi anume cartea vieţii. Şi cine nu este scris în cartea vieţii, acela va fi aruncat în iazul de foc.

 

Toţi aceşti morţi nu experimentează numai moartea trupească, prima moarte, ci ei sunt acum trimişi în a doua moarte, cea veşnică, moartea care nu încetează, aceasta este iazul de foc. Partea îngro­zitoare este că această a doua moarte nu reprezin­tă ştergerea personalităţii lor, a existenţei lor. Nu! Dimpotrivă, aceşti morţi, pe deplin conştienţi, vor fi chinuiţi zi şi noapte. Cu toate că acest loc de chin, pe care Domnul Isus îl denumeşte în Matei 25.41 „focul cel veşnic“, a fost pregătit pentru diavol şi în­gerii lui, toţi oamenii, care l-au urmat, vor avea par­te de aceeaşi soartă veşnică cu aceştia.

 

Cine nu se întoarce din inimă la Dumnezeu, adi­că nu-şi mărturiseşte sincer păcatele, Dumnezeu nu poate să-i scrie numele în cartea vieţii. Un astfel de

 

om va fi aruncat în iazul de foc. Acesta este ultimul lucru pe care Dumnezeu îl va face, înainte să ia fiinţă un cer nou şi un pământ nou.

 

Cu aceasta am ajuns la starea veşnică viitoare.

 

 

 

Starea veşnică viitoare

 

 „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pen­tru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. … Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tângu­ire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.» Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: «Iată, Eu fac toate lucrurile noi.» Şi a adăugat: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de cre­zut şi adevărate.» Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pu­cioasă, adică moartea a doua.»“

 

(Apocalipsa 21.1-8)

 

Aici avem descrierea stării veşnice în doar opt versete: Ioan vede un cer nou şi un pământ nou. Primul cer şi primul pământ au fugit din faţa Jude­cătorului de pe tronul mare şi alb.

 

În starea veşnică, Dumnezeu va fi într-o relaţie cordială cu oamenii de pe pământ. El va locui cu oamenii într-un mod în care azi noi nu ni-l putem imagina. Toţi oamenii de pe pământ vor fi[23] împre­ună poporul Său. Nu vor mai exista popoare dife­rite.

 

Dumnezeu Se va ocupa cu grijă de fiecare om în parte: El le va şterge lacrimile, precum o mamă co­pilului ei, şi astfel le va îndepărta amintirile eveni­mentelor grele pe care le-au traversat. Nu va mai fi nici moarte, nici tristeţe, nici ţipete, nici durere. Lucrurile dintâi au trecut. Dumnezeu face totul nou.

 

Dumnezeu va fi Dumnezeul celui ce va birui, iar el va fi fiul Său. Nu este o binecuvântare minunată, veşnică, să cunoşti pe Dumnezeu în modul acesta?

 

Ca încheiere a acestui capitol sunt enumerate încă opt grupe de păcătoşi. Dumnezeu avertizează astfel încă o dată şi dă totodată un răspuns la între­barea, care oameni nu au parte de binecuvântările veşnice pe noul pământ, ci vor fi pentru totdeauna în iazul de foc şi pucioasă:

 

  1. Toţi laşii (fricoşii): Aceştia sunt oamenii, care au fost prea laşi şi prea fricoşi, pentru a se întoarce la Dumnezeu.

 

  1. Necredincioşii: Aceştia sunt oamenii care nu au crezut în Dumnezeu. Sau ar trebui să spunem: cei care nu au vrut să asculte de Dumnezeu? Ră­dăcina cuvântului semnifică şi necredincioşie.

 

  1. Oamenii care sunt pătaţi cu urâciuni nu sunt în ultimul rând cei care s-au închinat icoanei făcută de antihrist. Sunt toţi care s-au murdărit prin în­chinarea înaintea urâciunii.

 

  1. Ucigaşii: Primul om care s-a născut pe acest pă­mânt, Cain, primul fiu al lui Adam şi al Evei, a fost în acelaşi timp şi primul criminal. Acesta a ucis pe fratele său Abel, şi aceasta din motive religi­oase. Cea mai înfiorătoare crimă, care s-a petre­cut vreodată pe pământ, este fără îndoială aceea pe care a făcut-o omul cu Fiul lui Dumnezeu.

 

  1. Curvarii: Aceştia sunt oamenii care exercită relaţii sexuale nepermise. Curvia nu era numai păcatul din cauza căruia cetăţile Sodoma şi Gomora au fost distruse, ci şi păcatul din cauza căruia omeni­rea de azi se distruge din punct de vedere moral.

 

  1. Vrăjitorii: Aceştia sunt oamenii care într-un fel sau altul s-au preocupat cu ocultismul, ajungând astfel la legături satanice.

 

  1. Închinătorii la idoli: Aceştia sunt oamenii care în loc să dea cinste lui Dumnezeu, au slujit unui alt dumnezeu. Sunt şi aceia care s-au închinat fiarei şi prorocului mincinos. Nu rareori eul propriu a fost dumnezeul lor, căruia i-au slujit.

 

  1. Mincinoşii: Minciuna nu este în niciun caz un pă­cat mic în ochii lui Dumnezeu. Există vreun om care să nu fi minţit niciodată?

 

Partea tuturor acestor oameni este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă. Noi susţinem cu tărie că nu există nicio posibilitate de a scăpa de această ju­decată, de moartea a doua, decât numai dacă cine­va deja în timpul vieţii lui pe pământ I-a mărturisit lui Dumnezeu păcatele sale şi a acceptat lucrarea Domnului Isus.

 

Sfânta Scriptură nu ne spune că Dumnezeu va nimici în final pe aceşti oameni. Afirmaţia clară este că toţi cei care vor fi aruncaţi în iazul de foc şi de pucioasă, vor fi expuşi acolo unui chin fără sfârşit.

 

 

 

Final

 

Cum putem judeca evoluţia lucrurilor actuale în lumina acestor evenimente?

 

     Cu puţin timp în urmă, fiind împreună la masa de prânz, am avut un dialog cu un partener de afa­ceri. Ajunsesem să discutăm despre războiul din Golful Persic şi despre posibilele efecte economice. Ne-am întrebat reciproc cum ar putea fi rezolvate durabil problemele. Partenerul meu de afaceri spu­se: „Vedeţi şi dumneavoastră, de fapt totdeauna acestea sunt războaie religioase.“ Această constata­re m-a pus pe gânduri. După un moment de gândire am spus: „Cred că aveţi dreptate.“ Am luat o coală de hârtie din mapă şi am întrebat dacă pot dese­na ceva cu privire la ce spune Biblia despre această problemă.

 

Am pus foaia de hârtie pe masă şi am făcut ur­mătoarea schiţă: 

Am privit împreună foaia de hârtie, iar eu am re­luat întrebarea: „Cum poate fi soluţionată durabil problema din Orientul Apropiat?“ Partenerul meu a tăcut un moment, apoi a spus: „Israel trebuie să dispară.“ Exact aceasta este intenţia arabilor.

 

Apoi i-am explicat în câteva cuvinte ce se va în­tâmpla: mai întâi atacul Egiptului împotriva Israe­lului, apoi năvala înspăimântătoare a împăratului nordului în Israel, care va merge mai departe în Egipt, după aceea marşul armatelor europene spre Armaghedon, care vor fi nimicite acolo de Hristos, apoi sfârşitul împăratului nordului, jude­cata statelor arabe vecine şi în final atacul arma­telor ruseşti şi sfârşitul lor pe munţii lui Israel. Am anulat unul după altul cercurile: mai întâi cercul ţărilor creştine din Occident, apoi cercul state­lor arabe şi în final cercul Rusiei. Şi ce a rămas? Suprafaţa minusculă Israel.

 

Am spus: „Dumnezeu Se va îngriji să rezolve pro­blema Orientului Apropiat, dar altfel decât îşi ima­ginează majoritatea oamenilor de azi.“

 

Am citat în timpul explicaţiilor mai multe lo­curi din Biblie. Partenerul meu m-a rugat să-i scriu aceste locuri din Biblie pe o bucată de hârtie, pe care mi-a dat-o el. Am făcut acest lucru. El a adău­gat: „în seara aceasta voi citi aceste locuri în Biblia mea.“

 

„Dar“, spuse el, „ce se întâmplă cu America?“ -“Nu ştiu“, am răspuns. „Din câte înţeleg eu, Biblia nu face nicio afirmaţie directă cu privire la America. America rămâne în afara cercului istoriei profetice. Dacă America este văzută ca o «anexă» a «Europei unite», sau dacă se va cufunda în lipsa de însemnă­tate politică, nu pot să spun.“

 

„Încă un lucru“, am spus eu, „nu trebuie să-l ţin ascuns de dumneavoastră. Ştiţi ceva despre răpi­re?“ – „Nu“, răspunse el, „despre acest lucru nu am auzit încă nimic.“ Mi-a dat înapoi foaia lui de hârtie cu locurile din Biblie şi am notat ca ultim loc: 1 Tesaloniceni 4.15-18. Am încercat să-i explic mai aprofundat detalii cu privire la răpire, dar am avut impresia că nu accepta să gândească la aşa ceva. La ce se gândea el oare? A fost oare trezit în el interesul după Cuvântul lui Dumnezeu? Mi-ar plăcea la următoarea ocazie să continui să vorbesc cu el despre aceste lucruri. Sau poate vine între timp Domnul?

 

 

 

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

 

 Titlul cărţii „Timpul sfârşitului“ a apărut abia după terminarea manuscrisului şi nu în ultimul rând pentru că Daniel foloseşte această expresie în capi­tolul 11.40, iar Domnul Isus Însuşi a vorbit de trei ori în Matei 24 despre „sfârşit“. Însă acest sfârşit este de fapt uşa spre un început minunat, şi anume spre minunata Împărăţie a păcii.

 

Dacă ne gândim pe de o parte cu spaimă şi groază la acest timp al judecăţilor îngrozitoare, ştim totuşi pe de altă parte că această perioadă a judecăţilor este un timp clar limitat, pe care Dumnezeu îl va scurta din pricina aleşilor Săi. Este un timp aseme­nea durerilor care preced o naştere. De aceea este total nepotrivit ca noi ca creştini să ne plecăm as­tăzi capetele cu privire la acest timp şi să ne lăsăm copleşiţi de atmosfera referitoare la „sfârşitul lumii“. Dimpotrivă, nu numai că răscumpărarea noastră se apropie (Luca 21.28), dar Dumnezeu va face ca pă­mântul acesta să devină prin judecăţi un vas nou pentru desfăşurarea slavei Sale.

 

După acest „sfârşit“ urmează un nou început măreţ şi Dumnezeu va spune din nou poporului Său: „Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întâmple: să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie şi râuri în locuri secetoase“ (Isaia 43.19). Aceluia care ţine sfârşitul şi începutul în mâna Sa, care El Însuşi este Începutul şi Sfârşitul (Apocalipsa 21.6; 22.13), a Lui să fie slava, cinstea, puterea şi autoritatea, înainte de orice timp, şi acum, şi în toată veşnicia! Amin.

 

 

 

Cuprins

 

 Introducere……………………………………………………

 

Prefaţă la ediţia în limba română …………………    

 

Momente ……………………………………………………..

 

Împlinirea profeţiilor sfârşitului a început

 

deja – Statul Israel …………………………………….     

 

Răpirea tuturor credincioşilor adevăraţi ……….     

 

Locuinţele din Casa Tatălui …………………………….

 

Ceasul încercării ……………………………………….     

 

Ultima săptămână-an a lui Daniel …………………….

 

Suie-te aici! ……………………………………………..     

 

Aruncarea lui satan din cer   ……………………….     

 

Antihristul……………………………………………………..

 

Necazul cel mare……………………………………….     

 

Cine este asirianul?   ………………………………………

 

Împăratul de la miazănoapte

 

(împăratul nordului)  …………………………………     

 

Fiara sau o „Europă unită“   …………………………….

 

Bătălia de la Armaghedon ……………………………….

 

Hristos lichidează cele două fiare şi

 

pe vasalii acestora ………………………………………….

 

Împăratul de la miazănoapte încă o dată ……….     

 

Hristos apare pe muntele Măslinilor ……………      

 

Judecata popoarelor vecine Israelului  …………     

 

Ce se întâmplă cu Rusia?  ………………………….     

 

Judecata celor vii …………………………………………..

 

împărăţia de o mie de ani a păcii…………………      

 

Marele tron alb – Judecata celor morţi …………      

 

Starea veşnică viitoare……………………………….     

 

Final ……………………………………………………………

 

Cuvânt de încheiere …………………………………. 

 

 

 

1 Prin întoarcere la Dumnezeu, în această carte, nu înţelegem o schimbare a unei religii cu alta, ci acceptarea conştientă a Evangheliei Domnului Isus Hristos, însoţită de o recunoaştere a vinovăţiei înaintea lui Dumnezeu, şi acceptarea prin credinţă a lucrării de ispăşire a Domnului Isus Hristos pe crucea de la Golgota.

 

[2] Expresia „neam“ se poate într-adevăr traduce şi cu „generaţie“, dar cu siguranţă aici nu acesta este înţelesul. A se compara de exemplu cu Deuteronom 32.5, 20; Psalm 12.7; Matei 11.16; 12.39-45 şi 23.36; Faptele Apostolilor 2.40.

 

3 Mulţi creştini credincioşi aşteaptă de fapt construirea unui templu în Ierusalim, unde în curând iudeii tradiţionali vor jertfi din nou. Este de asemenea posibil ca acest templu să fie doar o clădire, unde se vor aduce temporar jertfe. În orice caz, Pavel vorbeşte despre un templu în care se va aşeza antihristul, care va pretinde să fie glorificat ca Dumnezeu (2 Tesaloniceni 2.4). Chiar dacă s-ar construi un templu nou, acesta nu va fi în niciun caz templul definitiv, care urmează să fie construit în Împărăţia de o mie de ani, conform descrierii din Ezechiel 40-48.

 

[4] Atât învierea, cât şi transformarea se referă la trupul celor credincioşi. La înviere, respectiv la transformare, credincioşii vor primi un trup nou, de slavă, al cărui „bob de sămânţă“ este trupul pământesc. Sufletul şi duhul, care au fost despărţite de trup la moarte şi care între timp au fost în Paradis, se unesc în acest moment cu trupul de slavă.

 

[5] Traducerea engleză a Bibliei făcută de J. N. Darby are aici urmă­toarea expresie: „in the twinkling of an eye“ (într-o clipeală din ochi). Toate acestea vor avea loc într-o fracţiune de secundă.

 

6 După calculul de timp al evreilor a fost chiar una şi aceeaşi zi.

 

7 Este foarte regretabil, că tot mai mulţi creştini adevăraţi nu mai stăruie în adevărul că răpirea tuturor copiilor lui Dumnezeu va avea loc înaintea perioadei judecăţilor. Sper ca pe parcurs să arăt, că Cuvântul lui Dumnezeu are indicaţii clare cu privire la răpire înainte de acest timp.

 

În acest context amintesc studiul deosebit al lui Walter A. Lickley asupra cărţii Maleahi, în care el, printre altele, redă pai­sprezece motive, care dovedesc că Biserica nu va trece prin necazul cel mare.

 

8 Să observăm expresia „de ceasul încercării“ (ek tes horas tou peirasmou). Adepţii învăţăturii, conform căreia credincioşii vor trece prin necazul cel mare (sau printr-o parte a acestuia), vor să traducă aici prepoziţia „ek“ cu „din“, ceea ce în gene­ral este redarea corectă a prepoziţiei „ek“, dar în acest loc nu redă nicidecum sensul acesta. Atunci ne-am aştepta aici mai degrabă să fie prepoziţia „în“ sau „prin“. Dacă se vrea să se traducă prin „din“, atunci sensul este „din (pericole)“, dar în acest caz mai bine s-ar traduce prin „de (dinaintea)“. A se compara în privinţa aceasta versetele următoare: „Isus, care ne scapă de (ek) mânia viitoare“ (1 Tesaloniceni 1.10); „ci să-i păzeşti de (ek) cel rău“ (Ioan 17.15); „să vă feriţi de (ek)“ (Fap­tele Apostolilor 15.29).

 

9 Tradus literal aceasta înseamnă: „locuitorii pământului“ (a se vedea capitolele 6.10; 8.13; 11.10; 13.8, 12, 14; 17.2, 8).

 

[10] Faptul că aici este vorba de săptămâni-ani şi nu de zile, este susţinut de Cuvântul lui Dumnezeu în Levitic 25.8, şi nu în ul­timul rând de semnificaţia celor 69 de săptămâni trecute din versetul 26.

 

[11] De ce sunt aici 1290 de zile şi nu 1260? Sunt 30 de zile mai mult decât timpul de necaz, care pătrund deci în Împărăţia păcii. În Daniel 12.12 este numită chiar o perioadă de 1335 de zile, deci 75 de zile mai mult. Aceste 30 respectiv 75 de zile s-ar putea să fie în legătură cu judecata asupra popoarelor învecinate.

 

[12] Apocalipsa 11.3; 12.6; a se compara cu Daniel 12.11-12

 

[13] Apocalipsa 11.2; 13.5

 

[14] Apocalipsa 12.14; Daniel 7.25; 12.7

 

15 Deci în acest timp, în Israel vor fi iudei temători de Dumnezeu, care cred în Dumnezeu, cu toate că pe pământ nu se va mai afla niciun creştin, deoarece în momentul acela creştinii sunt deja răpiţi. Începând cu ziua de Rusalii, în care Duhul Sfânt a venit pe pământ, ca să locuiască în fiecare credincios în parte, a fost vestită în multe moduri Evanghelia minunată, că acela care se întoarce din toată inima la Dumnezeu, prin faptul că îşi mărturiseşte păcatele şi crede în lucrarea de ispăşire a lui Hris­tos, obţine iertarea păcatelor. El poate şti, că prin primirea cu credinţă a Evangheliei aparţine Bisericii lui Dumnezeu, al cărei loc de destinaţie veşnică este Casa Tatălui.

 

   Această Evanghelie a mai fost numită şi „Evanghelia haru­lui“, ca s-o deosebească de cealaltă Evanghelie, „Evanghelia Împărăţiei“ (Matei 24.14). Vestirea acestei Evanghelii a harului va înceta odată cu încheierea timpului existenţei Bisericii lui Dumnezeu pe pământ, însă imediat după aceea Dumnezeu va trezi martori credincioşi în vechiul Său popor Israel, care în foar­te scurt timp vor vesti pe plan mondial Evanghelia Împărăţiei.

 

Conţinutul principal al acestei Evanghelii va fi: pocăiţi-vă, mărturisiţi-vă păcatele şi întoarceţi-vă din toată inima la Dum­nezeu, ca să fiţi gata să întâmpinaţi pe Hristos ca Împărat, când El va intra în Israel şi Îşi va începe domnia. Aceasta este de fapt Evanghelia pe care a propovăduit-o Ioan Botezătorul (a se ve­dea Matei 3.1-12), cu toate că mărturia lui a fost după scurt timp respinsă şi Ioan a fost decapitat. Şi Hristos Însuşi a vestit această Evanghelie (Matei 4.23) şi a consolidat vestirea Sa prin semne şi minuni.

 

 16 Ierusalimul a fost de trei ori asediat: (1) în anul 606, când, prin­tre alţii, Daniel şi prietenii lui au fost deportaţi în Babilon (Dani­el 1). Din acest moment este socotită captivitatea babiloniană; (2) în anul 599, când, printre alţii, împăratul Ioiachin şi mama lui au fost duşi în Babilon; printre aceşti exilaţi se afla şi Ezechiel (2 Împăraţi 24.8-17), şi în sfârşit (3) în anul 588, când împăra­tul Zedechia după 11 ani de guvernare a fost dus la Babilon (2 Împăraţi 25.1-7).

 

17 Aceasta este perioada care a început cu Imperiul Babilonian, după care a urmat Imperiul Medo-Persan, apoi Imperiul Grec şi în cele din urmă Imperiul Roman, şi care în cele din urmă se va încheia cu venirea Domnului.

 

[18] Este foarte remarcabil, că la ora actuală între Siria şi Irak este aproape o ură de moarte. Acesta este motivul pentru care în războiul din Golf, Siria a luptat de partea forţelor aliate împotri­va Irakului. Siria procedează de mulţi ani cu îndemânare tactică şi urmăreşte o poziţie de frunte în lumea arabă.

 

[19] Eu nu mă îndoiesc că Uniunea Europeană este precursorul acestei Europe unite. Este prematur să se spună care ţări vor aparţine în cele din urmă acesteia şi unde vor fi graniţele, chiar dacă este vorba aproximativ de teritoriul Imperiului Roman de Apus, din care nu vor face parte Siria şi Egiptul, fapt ce reiese clar din Daniel 11. Acest imperiu va prelua moştenirea spiritua­lă a Imperiului Roman de odinioară. Din Apocalipsa 17.9 ştim că cele şapte capete indică spre Roma, care este aşezată pe cele şapte coline, capitala Imperiului Roman.

 

20 În Zaharia 12.2, 6 este vorba de „popoarele de primprejur“ şi în capitolul 12.3 este vorba de „toate naţiunile pământului“. Nu este clar unde se află această vale. Unii presupun că ar fi în imediata apropiere a Ierusalimului.

 

 

 

22 Aceasta este aşadar a cincea grupă de popoare, pe care tre­buie să o diferenţiem privind evenimentele timpului sfârşitului. Vrem să ne amintim încă o dată de fiecare grupă în parte: ar­matele Europei, împăratul nordului, popoarele vecine Israelu­lui, Rusia cu aliaţii ei şi apoi toate celelalte popoare care au mai rămas. Nu este improbabil ca apoi să fie judecate definitiv şi popoarele, ale căror oşti au pierit deja mai înainte în Israel.

 

[23] Credincioşii, Biserica, vor avea atunci locuinţa lor în Casa Tatălui. Ea este văzută aici ca şi „cortul lui Dumnezeu“ pe noul pământ; aceasta arată că Dumnezeu, când va locui cu oamenii pe noul pământ, nu va face aceasta fără Adunare, care este în veşnicie „locuinţa“ Sa.

 

http://www.mesagerul-crestin.net/carti/HTM/Timpul_sfarsitului.htm

 

//////////////////////////////////////////

 

Închinîndu-se fiarei

                                                 Fr. Roman Rorata, Polonia

 

 

 

Iubiţilor în Mîntuitorul nostru! Dumnezeu în providenţa Sa ne permite să trăim în aceste timpuri în care are loc împlinirea profeţiei apocaliptice. Închinarea la “fiara” apocaliptică se petrece sub ochii noştri.

Vedeţi cum se umilesc naţiunile în faţa ei? Poate că nu remarcaţi sau nu vă daţi seama că aceste evenimente sînt un semn al sfîrşitului timpurilor?

În Apoc. 13:11-15 citim: “Apoi am văzut ridicîndu-se din pămînt o altă fiară care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur.

Ea lucra cu toată puterea fiarei dintîi înaintea ei şi făcea ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi. . . Săvîrşea semne mari. . . în faţa oamenilor.

Şi amăgea pe locuitorii pămîntului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană a fiarei. I s-a dat putere să dea suflare, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei”.

Versetele precedente conţin cîteva componente sau elemente pentru studiul nostru. Trăim în timpul cînd puterea acestor două fiare lucrînd împreună influenţează mult naţiunile astăzi.

Ele nu numai că inspiră pe oameni, dar într-un sens influenţează unele guverne. Problemele economice şi politice depind în mare măsură de puterile clericale.

În ţara noastră, Polonia, acest lucru este foarte clar. Nu se poate nega că clerul catolic încearcă prin toate măsurile posibile legale şi ilegale să aibă controlul tuturor domeniilor sociale.

Mulţi cetăţeni au remarcat acţiunile clerului şi au comentat amestecul evident al clerului declărînd că aceasta nu este în armonie cu Evanghelia. Aceasta se referă cel mai mult la amestecul în domeniul guvernamental.

Se scrie mult despre aceasta. “Polonezilor nu le place nici o presiune în ce priveşte libertatea lor şi se vor îndepărta de biserică dacă aceasta încearcă să exercite prea multă putere”.

Clerul încearcă din răsuteri să-şi ascundă străduinţele de a obţine putere. Răspunzînd acuzaţiilor, conducătorii religioşi încearcă să explice poporului că biserica în Polonia nu vrea să se amestece în politică, acest amestec vine numai din dorinţa bisericii de a servi naţiunea cu care ea este atît de strîns unită.

Ei pretind că ajută doar la plănuirea unei case poloneze şi că, în privinţa activităţii politice, biserica stă la o parte.

O revistă săptămînală populară concluziona: “Nerăbdarea bisericii de a-şi folosi anvoanele în scop de propagandă politică nu arată un efort de a sta la o parte de politică”.

În mod sigur servirea societăţii de către biserică nu necesită acest fel de amestec. Are nevoie societatea poloneză de conducere spirituală în materie de politică?

Pe 27 august a avut loc o şedinţă plenară episcopală, la care episcopii au insistat că toţi credincioşii să participe la alegerea parlamentară.

S-a spus: “Alegerea reprezentanţilor de către oameni corecţi şi bine informaţi, care recunosc sistemul de valori evanghelic şi tradiţia creştină poloneză, dă credincioşilor ocazia adecvată de a influenţa chipul ţării”.

Episcopatul a declarat: “Trebuie să examinăm candidaţii şi să-i votăm pe aceia care corespund criteriilor cerute”.

Îngrijoraţi de credinţa patriei, părinţii spirituali s-au rugat pentru o campanie electorală paşnică.

Citim în declaraţie: “Construirea unui stat suveran fără Dumnezeu nu va rezista încercării timpului”. Aceasta este exact distanţa între religie şi politică.

În viaţa zilnică dăm peste fapte similare care au legături importante cu trăsăturile biblice ale ultimelor zile. Daţi-mi voie, dragi fraţi, să vă sugerez cîteva gînduri cu privire la simbolurile despre care am vorbit mai sus, care par să explice corect vederea Sfintelor Scripturi..

“Apoi am văzut o altă fiară – versiunea milenială catolică a Bibliei spune: “Am văzut o fiară diferită”.

Urmărind istoria creştinătăţii, pare logic să acceptăm gîndul că Biserica de Răsărit cu ritul ei bizantin a devenit această a doua fiară. Ca rezultat al lărgirii diferenţelor ideologice în impul Evului Mediu între Răsăritul Grec şi Apusul Latin şi de asemenea ca rezultat al bătăliei între Roma şi Constantinopol pentru proeminenţă în creştinătate, dezbinarea în biserică a survenit în 1054 e. n.

Această fiară era diferită de prima. Dacă prima este prezentată ca o creatură grozavă, care se luptă cu sfinţii, vorbind blasfenii împotriva lui Dumnezeu şi împotriva credincioşilor, atunci cea de a doua avea ” două coarne ca ale unui miel”

Noi filosofii de viaţă sînt oferite de către cele două coarne reprezentînd superioritatea spirituală a autorităţilor religioase – Ortodoxia şi Protestantismul – doi patriarhi – ţarul Rusiei ca şi cap al bisericii ortodoxe ruse şi regel Angliei ca şi cap al bisericii anglicane.

Coarnele “ca ale unui miel” indică tinereţe, inocenţă şi blîndeţe. Ea a ieşit “din pămînt” şi s-a ridicat dintr-o societate paşnică într-o regiune slab populată mai curînd decît “din mare” care reprezintă naţiunile turbulente.

De la început s-a caracterizat prin toleranţă şi umanitarism şi a respectat poporul şi demnitatea lui. Caracterul ei a fost mai curînd paşnic decît răpitor.

Caracteristica comună celor 2 fiare era că ambele au fost autorizate de balaur. Dar se deosebeau în aceea că balaurul a dat putere primei fiare, care reprezenta guvernele civile, în timp ce a doua fiară vorbea ca un balaur.

Coarnele mielului şi vocea balaurului

Aceastea ne indică o diferenţă vie între starea reală şi declaraţiile ei. Istoria a dovedit că toate bisericile devenind populare au început să strice principiile de pace şi toleranţă pe care înainte le învăţau.

 

Un exemplu pentru aceasta este Biserica anglicană care în sec. 16 şi 17 s-a caracterizat prin persecutarea inumană a creştinilor adevăraţi. Nici celelalte biserici protestante n-au procedat altfel.

Este cunoscut că Michael Servetus, o victimă a intoleranţei religioase a murit ars pe rug în 1553 la ordinul lui John Calvin.

Astfel a fost istoria, dar pe noi ne interesează evenimentele actuale, care fără îndoială sînt exprimate în viziunea apocaliptică.

După cum vedem aceasta a doua fiară trebuia să facă fapte mari: “Ea lucra cu toată puterea fiarei dintîi înaintea ei”. Această citaţie este demnă de remarcat pentru că arată că activitatea celei de a doua fiare trebuia să aibă loc în timp ce prima fiară exista.

Prima fiară, după cum ştim este sistemul papal. Eforturile şi străduinţele de unire nu vin de la prima fiară, ci de la a doua, adică de la bisericile protestante şi acum de la biserica greco-catolică.

Acum, ca niciodată înainte această problemă devine clară. Bisericile protestante admiră organizaţia papală şi caută legături mai stînse.

Ca rezultat al restaurării libertăţii religioase de către Gorbaciov, liderii religioşi ortodocşi încep să vorbească asemenea unui “balaur”, reprezentînd puterile civile şi vorbesc de pe o poziţie de putere. Toţi se străduiesc după unitate sub steagul mişcării ecumenice.

În acest scop bisericile îmblînzesc puterile civile şi în cooperare organizează vizite papale în timpul cărora “făcea ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi”.

Închinarea înseamnă adorare, a adora, a măguli, a aproba, a sprijini material şi mintal sau a participa activ la serviciile de cult.

Actualul papă este foarte activ, Niciunul din predecesori n-au demonstrat acest grad de activitate. Nu cu atît de mult timp în urmă, predecesorii lui se numeau “prizonieri ai Vaticanului”. Acesta este în permanenţă în peregrinaj.

“Papamobilul” lui călătoreşte pe străzile oraşelor, prin colonii, stadioane, aeropoarte. Este prezent pretutindeni. A vizitat multe ţări din diferite continente şi îşi anunţă încă noi călătorii. Deja face planul unei vizite în Rusia în 1992.

Înţelegem că ecumenismul are nevoie de o astfel de persoană. Influenţa lui după căderea comunismului şi în acelaşi timp, după renaşterea democraţiei nu este ascunsă. În plus, totul a început în ţara natală a papei.

În ziarul din Roma “Tempo” citim: “Karol Woityla se identifică cu universalitatea bisericii, care n-are nici o graniţă geografică şi nu cunoaşte nici o barieră politică.

Dar în acelaşi timp, papa polonez este convins că ţara sa va juca un rol special pe scena europeană şi pînă acum istoria este de acord cu el”.

Papa a dat o mărturie pentru aceasta la întîlnirea lui cu tinerii care au venit la Jasna Gora în Czestochowa (Polonia) unde a spus: “În sfîrşit astăzi a sosit ceasul vostru şi a solicita participanţii lor la întîlnire să fie “vestitori ai speranţei”.

“După o lungă perioadă în care graniţele au fost închise, biserica în Europa poate în sfîrşit respira liber cu ambii plămîni, Răsăritul şi Apusul”, a spus papa.

Această remarcă îşi are semnificaţia ei deoarece astfel de circumstanţe confortabile fiind create, biserica astăzi n-are obstacole în calea realizării obiectivelor ei.

Cît priveşte Polonia, el a numit-o “copacul european”, care rezistă şi creşte. Papa a spus: “Nu este destul doar să ne amintim adevărul istoric al începuturilor Europei.

Vorbind despre rădăcini – rădăcinile fac să crească şi să trăiască un copac. Avem o nevoie constantă să ne convingem dacă copacul nostru european – fiinţa poloneză – n-a fost în realitate smulsă din aceste rădăcini”.

Preşedintele nostru polonez, Walesa, a remarcat aceste cuvinte ale papei şi a spus: “Europa se ridică în faţa ochilor noştri. Noi polonezii vrem să contribuim la acest proces cu ceeace avem, ceeace este cel mai preţios: întreaga noastră moştenire împreună cu o generaţie tînără”.

Preşedintele comitetului bisericii, preotul şi doctorul Marian Duda, care pregăteşte a şasea ediţie a Zilei mondiale a tineretului, a spus la începutul conferinţei de presă: “Czestochowa este astăzi un loc strategic al Europei şi al lumii.

Şi adcă cineva ar scrie o catre despre unificarea Europei, prima propoziţie din acea carte ar trebui să fie: August 1991 – Czestochowa”.

Ziarul La Stampa are o opinie similară: “Guvernul reprezentat aum prin Walesa nu poate fără conducători spirituali şi de asemenea nu poate rezista farmecelor regelui secret al Poloniei – Papa”.

El nu este numai regele secret al Poloniei ci şi al altor naţiuni. Oriunde merge, în orice ţară capătă tribut. Se pleacă înaintea lui întocmai cum au făcut odată egipenii în faţa zeiţei Isis, sau efesenii în faţa zeiţei Diana.

Un exemplu bun al acestei închinări sînt cuvintele “Legămîntului iubirii” rostit de tineri la Jasna Gora: “Vă salutăm cu cuventele lui Isus, tu eşti Petru, da sfinte părinte, tu eşti Petru – stînca.

Vă salutăm cu mare bucurie, bucurie nouă, neaşteptată, surprinzătoare. Vă salutăm cu o bucurie originală şi exclusivă”. Primatul polonez (arhiepiscopul) Glemp în cuvîntul lui de bun-venit a adăugat: “dumneavoastră mergeţi în capul bisericii care peregrinează”â

Domeavoastră staţi în capul peregrinajelor tineretului. Cel mai vrednic peregrin care se opreşte la diferite sanctuare, care ne-a adus într-un loc unde în liniştea amurgului este prezentă Madona neagră şi veghează împreună cu noi”.

Revista de ştiri Time a scris: “ziarele americane, radio şi televiziunea se ocupă de papa cînd vine în vizită mai mult decît de oricare alt om de stat. Popularitatea sfîntului părinte creşte în proporţii aproape gigantice.

Această popularitate neobişnuită pe care o cîştigă oriunde se duce, este un subiect de dezbateri pentru cei mai mari filozofi ai timpului nostru. Întocmai cum acum două mii de ani mulţimi nenumărate l-au urmat pe Isus Christos, tot aşa îl urmează pe Ioan Paul II.

Şi pare că un har special curge de la el, spre mulţimi. Prezenţa lui crează în oameni sentimente de fericire de nedescris”.

Filadelfia l-a întîmpinat cu strălucirea soarelui şi cu o mulţime de aproximativ două milioane de oameni. Din nou au fost mii de flori, ghirlande, confeti ţi imnuri corale de Aleluia, aleluia!”

Unul din comentatorii americani ai televiziunii, s-a exprimat: “după urmărirea misiunii lui Ioan Paul II în toată lumea pot spune că toată lumea este în mîinile lui!”

Nu este acesta împlinirea cuvintelor profetice din Apo. 13:3,12? “Şi am văzut o fiară. . . şi rana ei de moarte fusese vindecată; şi tot pămîntul se mira după fiară.

. . .Şi au început să se închine fiarei zicînd: Cine se poate asemăna fiarei şi cine se poate lupta cu ea?”

Se ridică întrebarea: ce încearcă Papa să realizeze prin vizitele lui? Care-i este scopul? Putem răspunde: succesul! . . . Succesul ideologic, succes în unificare şi succes politic. Acestea au însemnătate în ţelurile bisericii catolice. Ei ştiu că lumea prezentă are nevoie de vre-un anume fel de element moral.

Cercuri ideologice diferite au nevoie de factori diferiţi, de un anume sprijin moral în situaţiile complicate în care în care se află naţiunile datorită pericolului de cădere economică, politică şi religioasă. Papa realizează acel scop fără ezitare şi cu stăruinţă.

Întîi, îi creşte prestigiul bisericii pe care o conduce. Al doilea se străduieşte să obţină stăpînire şi superioritate în Consiliul Ecumenic Creştin. Al treilea este conştient de dictatura predecesorilor săi şi de faptul că conducătorii acestei lumi au trebuit să-i ia în considerare.

Tutuşi există locuri în care acest tip de activitate nu este binevenită. De exemplu Eorupa de Vest. Ei spun că Papa este fosrte conservator în privinţa stilului de viaţă din lume şi nu-i acceptă ideologia.

Papa totuşi nu dă atenţie acestor rezerve şi se străluieşte cu încăpăţinare să-şi atingă scopurile.

Fiecare călătorie devine încă o piatră de hotar pe drumul spre obiectivele Papei, pe drumul spre o creştinătate reînoită prin unirea tuturor creştinilor în spiritul ecumenismului sub steagul bisericii catolice. Acesta este scopul pincipal la care el ţinteşte cu inteligenţă şi persistenţă.

Acelaşi Papă caracterizat de opoziţie ca şi conservator şi care închide biserica în propriile ei structuri, pe de altă parte este deschis la contacte externe şi acceptă sub influenţa saaaa pe cei care erau departe de el.

Prin aceasta le spune că ar putea fi aproape. Aceasta este o acţiune delicată şi inteligentă folosită acolo unde nu sînt mulţi catolici. Acolo unde catolicii sînt în majoritate nu foloseşte această metodă înţeleaptă şi blîndă.

Polonia este un exemplu în acest sens. Nouăzeci, din o sută de polonezi sînt catolici. religia catolică se poate vedea în toată brutalitatea ei acolo unde sectorul public este integrat în biserică.

Conducerea religioasă controlează toate aspectele vieţii, toate structurile naţionale şi toate depaaartamentele guvernamentale. Chiar şi unde se învaţă războiul se pot găsi preoţi împreună cu “Sfintul Părinte”.

Remarcăm acest exemplu luat dintr-un nou duscurs ţinut de episcopul armatei poloneze în Koszalin: “trebuie să se facă mari schimbări în conştiinţa polonezilor şi să survină întîmplări semnificative în viaţa naţiunii, pentru ca oamenii în uniformă militară, soldaţii armatei poloneze să vină să se întîlnească cu succesorul sfîntului Petru.

Stau în faţa ta, sfinte Părinte, orînduit de tine ca (Feld)episcop şi trimis de tine la staulul militar. Îţi mulţumesc pentru darul restabilirii serviciilor bisericii în armata poloneză după cincizeci de ani de întrerupere.

Există aici prezenţi episcopi capelani care în sfîrşit pot propovădui învăţăturile lui Christos şi pot realiza cea mai sfîntă jertfă în cazărmi, spitale, instituţii militare şi în focul luptei.

Ei stau în faţa ta, sfinte Părinte, ca soldaţii ofiţeri, stegari, ca persoane particulare, ca angajaţi civili în armată, reprezentînd unităţi ale armatei ca şi toate tipurile puterii militare.

Toţi, ca număr şi însufleţire doresc să-ţi spună: “sîntem cavaleri sub stindardul Mariei şi stăm aici să te servim din nou; noi Polonia, noi naţiunea, poporul tău”.

Îţi oferim, sfinte Părinte, iubirea inimilor noastre răbdătoare şi credincioase de soldaţi ai armatei. Întocmai cum comandanţii supremi din trecut străbunii şi regii noştri au stat în faţa bătăliilor şi evenimentelor şi noi sîntem ordonanţele lui Christos şi servii Mariei.

Să se întărească binele care se trezeşte şi creşte în armata poloneză prin cuvintele şi binecuvîntările voastre apostolice”. Nimic nu s-ar putea adăuga sau scoate din aceste cuvinte. Religia, armata şi politica sînt unite.

Este greu de înţeles cum a putut să se întrunească la sfîntul Părinte o astfel de colecţie tridimensională şi să fie expusă în faţa întregii lumi prin mass media.

Mulţi politicieni la putere, incluzînd generali, miniştri, amirali, preşedinţi etc. se apleacă adesea şi încă cu o atitudine servilă în timpul vizitelor păstorului Karol Wojtyla.

Ceeace se întîmplă aici este asemănător incidentului din împărăţia Babiloneană în cîmpia Dura. Mari mase de oameni sînt cuprine de o psihoză religioasă crezînd că acest drum duce la mîntuire.

Mulţi observatori declară că s-au organizat manifestaţii asemănătoare cu mase de oameni; cu chitare, cîntece, artificii, urale şi strigăte de “Trăiască!” Astăzi aceste elemente nu mai sînt şi nimeni nu mai vrea să facă aşa.

S-a stabilit că aceia erau cei care au urmat pe profeţii mincinoşi, ideologii false care i-au rătacit. Şi de această dată acelaşi lucru s=a putut întîmpla din nou cu o diferenţă, steagul era diferit.

“Ca să înşele pe cei care locuiesc pe pămînt prin acele minuni”.

Cea mai mare minune a timpului nostru este lucrarea ecumenismului. Cine ar fi putut prevedea că bisericile care au fost duşmani de sute de ani, în cele din urmă vor încerca să vorbească aceeaşi limbă? Ele încearcă să îndepărteze barierele care le-au despărţit de veacuri.

De-a lungul veacurilor s-au combătut una pe alta cu hotărîre nechibzuită şi fiecare a refuzat celeilalte harul lui Dumnezeu. Fiecare a gîndit că nu există mîntuire în afara ei.

Dogmele au stabilit atît de multe prejudecăţi încît nici chiar cele mai bune hotărîri ale conciliului Ecumenic nu le pot elimina.

Va uni mişcarea ecumenică într-adevăr pe toţi creştinii? Vor dicuta şi vor trăi împreună în spiritul iubirii şi toleranţei lui Christos? Aceasta este o întrebare importantă şi răspunsul la ea este excepţional de greu.

Pare rezonabil să ne aşteptăm că această strîngere laolaltă va afecta numai aranjamentele şi organizarea sau cu alte cuvinte, va fi numai pe hîrtie. Unirea inimilor, membrilor diferitelor grupări bisericeşti nu va avea loc deoarece le desparte o foarte adîncă prăpastie de fanatism religios.

Aceasta îi înşeală pe cei ce trăiesc pe pămînt. Vocea toleranţei care este auzită astăzi foarte adesea, este numai o perdea de fum. ea induce în eroare opinia publică pentru a pregăti drumul pentru urmaşi.

Acestea sînt metodele folosite astăzi deoarece istoria a dovedit că arderea pe rug, inchiziţia, anatemele şi blestemele n-au reuşit să aducă rezultatele aşteptate. Astăzi se discută despre toleranţă în ciuda diferenţelor de dogmă.

Este posibil ca o persoană să tolereze pe alta care are altă vedere asupra vieţii după ce sute de ani a fost hrănită cu fierea urii? Cu cîteva duscursuri despre toleranţă se vor îndepărta prejudecăţile adînc înrădăcinate?

Avem mari îndoieli în privinţa aceasta! Motivul este că concepte de dogmă minoră au pătruns în conştiinţa umană aşa de adînc încît viaţa la nivelul legii lui Dumnezeu de iubire este departe în viitor.

Singura posibilitate a omului de a obţine aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu cu ajutorul Marelui mijlocitor Isus Christos.

Să remarcăm ura între cele două părţi ale bisericilor. Biserica Greco catolică şi Romano catolică au aproape aceleaşi ceremonii liturgice dar sub autorităţi diferite. Cît de fioroase şi de pline de ură sînt relaţiile între membrii acestei biserici.

Au avut conducătorii bisericii cu secole în urmă vreo influenţă asupra stării prezente de lucruri? Nu vedem (o armonie între) continuarea a ceeace a învăţat biserica şi misiunea ecumenică a Papei.

Deodată, le-ar plăcea să îndepărteze toate barierele care le despart. Dar adversitatea uneia împotriva celeilalte este greşeala bisericii. Acestea sînt consecinţele învăţăturilor rele.

Biserica a pierdut mult din autoritate şi nu mai este singura putere, ceeace bisericii i-ar plăcea (să restaureze) prin unificare. Să remarcăm aceasta prin exemplul a ceeace s-a întîmplat în oraşul polonez Przemysl.

Vechile conflicte între membrii bisericii Greco catolice şi Romano catolice pentru drepturile de proprietate asupra unei catedrale, s-au transformat în răscoală. Papa s-a folosit de vizita din iunie (1991) ca să facă pace între ei.

S-au rugat împreună şi s-a făcut o slujbă pentru pacea între cele două părţi şi a transferat oficial catedrala în mîinile ortodocşilor s-o păstreze ca posesiune. Dar imediat ce Papa a plecat situaţia a revenit la starea dinainte şi s-au reluat luptele religioase fioroase.

Oamenii care protestează o fac în numele păstrării valorilor lor mai degrabă decît din pur egoism. Ei gîndesc că acţiunile lor sînt bune şi nu-şi dau seama că sînt rele.

Ei cred că sînt corecţi şi nu-i putem judeca pentru aceasta. Ar fi o rezolvare prea simplă să-i judecăm. Problema este că oamenii ştiu atît de puţin unii despre alţii şi despre credinţa lor. Aceasta este greşală în învăţătură. Biserica trebuia să-i fi pregătit.

Această greşeală a bisericii a prejudiciat mult prestigiul Papei pentru că ei n-au apreciat decizia lui referitoare la o coexistenţă paşnică.

Acest conflict nu este o surpriză. Această lipsă de realizări şi neglijenţă a bisericii duc la urmări păgubitoare. Aceasta este o consecinţă a caracteristicilor Ortodoxe şi Romano cotolice.

Există nvoia de a cîntări bine dacă urmaşii de rînd – cu unele excepţii – au o mai mare încredere în Dumnezeu sau în biserică.

Există preocuparea că ei cred mai mult în biserică pentru că este mai atrăgătoare, mai solemnă şi înălţătoare. Aceasta este o bază a dărîmării fundamentului creştinătăţii care deja este fărîmiţat şi duce la o cădere morală completă.

Conducătorii bisericii văzînd pericolele viitoare încearcă prin toate mijloacele să întărească structurile bisericii în descompunere. Ei înalţă un chip mare a unei fortăreţe ecumenice.

Ei cred că prin această metodă vor salva sistemele creştine nominale de la nimicirea finală.

Încearcă să facă o minune de prelungire a succesiunii lor apostolice uzurpate prin care se înşeală pe ei şi turma lor.

Chipul este deja ridicat în cîmpia Dura (Dan. 3). Scheletul Consiliului mondial al bisericilor stabilit în 1965 se vede în gloria lui în cîmpia activităţilor bisericilor.

Două fiare s-au tîrît pe pămînt să facă minuni – ele se sprijină pe imperfecţiunile umane şi oferă împăcarea sub steagul unităţii creştine. Acesta este timpul înşelării şi ele vor fi atît de puternice încît să poată “înşela chiar şi pe cei aleşi”.

Aşteaptă ca “chipul fiarei” să-şi primească spiritul, să prindă viaţă, cînd bisericile protestante şi răsăritene îşi întăresc legătura organizatorică cu biserica Papei şi cînd vor primi putere legală ca să lucreze “împreună şi să capete sprijin de la “balaur” – puterea civilă.

Aceste evenimente ar putea fi accelerate prin viitoarea vizită a Papei în Rusia în 1992.

Totul ne indică apropierea timpului cînd credincioşii vor fi încercaţi în privinţa acceptării “semnului fiarei” pe frunte sau pe mînă (Apoc. 13:16).

Pare că aceasta s-ar putea face fie prin sprijin deschis izvorît din recpect fie prin frică.

Să ne stărduim să înlocuim semnul fiarei cu pecetea Spiritului Sfînt care ne va întări mintea trează şi ne va creşte zelul de a servi numai Domnului!

Dumnezeu va permite astfel de experienţe ca să separe pe învingătorii Lui de toţi cei care se vor supune puterilor înşelătoare de rătăcire şi se vor închina “Chipului Fiarei”. Dumnezeu ne asigură că aleşii vor fi feriţi de cădere.

Fie ca atitudinea adoptată de cei trei tineri, înregistrată în Daniel (3:17,18), să ne servească de sprijin: “Iată, Dumnezeul nostru căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mîna ta împărate.

Şi chiar dacă nu ne va scoate, să ştii împărate că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat”.

Preaiubiţi în Domnul! Cît este de important pentru noi să ne “păstrăm în iubirea Domnului”, să cunoaştem evenimentele viitoare, faptele la timp şi să încercăm să dezvoltăm spiritul lui Christos pentru că aceasta ne va permite să fim credincioşi pînă la sfîrşit.

Amin.

https://adevarprezent.org/inchinindu-se-fiare/

 

///////////////////////////////////////////

Capitolul 7. Apostazia şi Antihristul, de Edward Dennett

 

În intervalul dintre răpirea sfinţilor şi apariţia lui Hristos, pământul va fi scena unora dintre cele mai groaznice evenimente pe care le-a văzut vreodată lumea. Printre acestea va fi apostazia – abandonarea deschisă a oricărei mărturii creştine, negarea atât a Tatălui cât şi a Fiului (1. Ioan 2:22 ) şi apariţia omului păcatului (Antihristul).

 

Apostolul Pavel ne-a dat cele mai precise şi mai clare învăţături cu privire la acest subiect. Falşi învăţători au căutat să tulbure gândurile credincioşilor tesaloniceni, afirmând că ziua Domnului a venit deja. Şi, ca să preîntâmpine această greşeală, el a scris: „Vă rugăm dar, fraţilor, pentru venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună la El, ca voi să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă,ca fiind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă acum. Nimeni să nu vă înşele în nici un fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu, prezentându- se pe sine că este Dumnezeu“ (2. Tesaloniceni 2:1-4 ).

 

Suntem în mod limpede avertizaţi că „lepădarea de credinţă“ (apostazia) şi „omul păcatului“ vor fi văzuţi în intervalul dintre răpirea sfinţilor şi venirea Domnului, fiindcă apostolul îşi bazează îndemnul către aceşti credincioşi pe venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună la El. Strângerea lor împreună la Hristos a fost o demonstraţie a imposibilităţii ca ziua Domnului să fi venit deja. Întâi, pentru că nu erau încă strânşi creştinii la Domnul, ei trebuind să vină cu El; în al doilea rând, cel rău, care trebuia să fie judecat, nu apăruse încă, aşa că judecata nu putea să fie exercitată.

 

Apostolul ne arată că, până ca Adunarea să fie ridicată, această împlinire şi întrupare a răutăţii nu poate avea loc: „Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să fie descoperit la timpul său. Pentru că taina fărădelegii lucrează deja, numai până când cel care o opreşte acum va fi luat din cale; şi atunci va fi descoperit cel fărădelege – pe care Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa prin arătarea venirii Sale“ (2. Tesaloniceni 2:6-8 ).

 

Apostazia

Aceasta a fost prevăzută şi prezisă din primele zile ale creştinismului. Domnul nostru Însuşi o arată în unele din parabole şi niciodată nu vorbeşte de răspândirea treptată a adevărului până când toată lumea va fi ajuns să-L mărturisească pe El ca Domn. Pe de altă parte, El compară Împărăţia cerurilor, cum este văzută în lume, cu „un aluat“ (aluatul în Scriptură are în general semnificaţia stricăciunii) „pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot“ (Matei 13:33 ; vezi şi parabola neghinei şi a grăuntelui de muştar în acelaşi capitol).

 

Apostolul Pavel le spune bătrânilor adunării din Efes: „Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei“ (Fapte 20:29-30 ). Iar în cele două epistole către Timotei (1. Timotei 4 şi 2. Timotei 3 ) întâlnim descrieri specifice răului „timpurilor din urmă“. Ce poate fi mai direct şi mai accentuat decât aceasta? Sfinţii cărora li se scria erau preveniţi că taina fărădelegii lucra deja şi, deşi deocamdată împiedicată, când piedica nu va mai fi, se va ridica repede şi puternic, depăşind orice limite şi în final se va împlini în acea fiinţă înspăimântătoare care se va împotrivi şi se va înălţa mai presus de orice este numit Dumnezeu şi va cere să i se aducă închinarea care I se cuvine numai lui Dumnezeu.

 

Petru vorbeşte despre răul „zilelor din urmă“, de asemenea şi Iuda, în special în forma apostaziei. În Apocalipsa ne este dat să vedem forma ei finală în „Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului“ (Apocalipsa 17:5 ). Ca să înţelegem bine aceasta, trebuie să ne amintim că, după ce sfinţii sunt luaţi, Adunarea în forma ei exterioară (mărturia creştină) va rămâne. Numai adevăraţii creştini vor fi luaţi sus ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh. Vor fi lăsaţi în urmă milioane de aşa-numiţi credincioşi. Şi, fără îndoială, această mărturie de faţadă va fi menţinută; şi bisericile şi capelele şi alte locuri unde creştinii de nume se întâlneau îşi vor continua serviciile lor religioase ca şi înainte. Clopotele vor suna şi adunările se vor ţine, chiar cu un număr mai mic, prin absenţa copiilor lui Dumnezeu. De asemenea se vor intona cântări, se vor face sau se vor repeta rugăciuni şi se vor rosti predici. Dar când Duhul lui Dumnezeu, Cel care împiedica desfăşurarea „tainei fărădelegii“ în Adunare, nu va mai fi, răul va fi fără frâu, iar inimile necredincioase în caracterul lor, care se dădeau înapoi ca să primească învăţături şi care desconsiderau autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi doctrinele lui fundamentale, vor cădea în curând cu totul sub stăpânirea lui.

 

„Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate“ (2. Tesaloniceni 2:11-12 ). Aşa vor fi, treptat, pregătiţi să cadă sub influenţa şi puterea lui Antihrist şi deci să abandoneze cu desăvârşire chiar şi forma creştinismului. Şi nu este greu de remarcat că apostazia se va dezvolta sub cele trei forme în care omul a fost în relaţie cu Dumnezeu: firea (păcatul neînfrânat care se înalţă); iudaismul (cel care stă în templul lui Dumnezeu) şi creştinismul (cel căruia i se aplică termenul de apostazie în pasajul din 2. Tesaloniceni 2 ).

 

Ce perspectivă înspăimântătoare! Şi cât de trist este să observăm această „taină a fărădelegii“ lucrând atât de clar în ziua de azi, ridicându-şi curajos capul în amvoanele creştinătăţii şi proclamând nestânjenit doctrine care răstoarnă chiar temeliile adevărului descoperit, pregătind drumul, îndată ce Adunarea va fi luată, pentru venirea omului păcatului!

 

Antihristul

El este numit: „împărat“ (Daniel 11:36 ), „păstorul cel netrebnic“ (Zaharia 11:17 ), „omul păcatului“, „fiul pieirii“ (2. Tesalonicei 2:3), „Antihrist“ (1. Ioan 2 ; 2. Ioan 7 ), „fiara“ (Apocalipsa). Antihristul nu este o figură de stil folosită pentru a ilustra un principiu rău sau un sistem rău, ci indică o persoană reală. Oricine va face efortul să citească diferitele texte unde el este amintit va vedea aceasta imediat. Mai mult chiar, sunt motive să credem că el nu va fi dintre naţiuni, ci un evreu.

 

Astfel, Domnul nostru, fără a lăsa loc la îndoieli când Se referă la această încarnare a răului, spune: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5:43 ); şi aceasta ar fi de neconceput dacă n-ar fi din neamul lor. Într-adevăr, el se va prezenta ca Mesia, în antagonism cu Hristos; în Daniel se spune că el „nu va ţine seama de dumnezeii părinţilor săi“ (Daniel 11:37 ), arătând clar descendenţa lui evreiască, la fel de bine ca şi caracterul lui apostat. Şi „se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va reuşi, până când se va împlini mânia; pentru că ce este hotărât se va face“ (Daniel 11:36 ).

 

În Apocalipsa 13 avem descrise atât ridicarea lui, cât şi caracterul faptelor lui. După cum i s-a descoperit lui Daniel, şi prin el a fost anunţat Nebucadneţar, patru împărăţii vor fi până la sfârşit: cea a Babilonului, cea medo-persană şi cea greacă au apărut şi au trecut; a patra, simbolizată prin picioarele de fier şi labele picioarelor parte din fier şi parte din lut, este ultima: „o piatră s-a desprins, fără mâini, şi a lovit chipul peste picioarele lui de fier şi de lut şi le-a sfărâmat … Şi piatra care a lovit chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul“ (Daniel 2:34-35 ). Acesta este imperiul roman – întâi în energia lui primară şi în forţa irezistibilă, cum este înfăţişat sub simbolul fierului, apoi în forma lui finală, cele zece împărăţii, înfăţişate ca zece degete, unite într-o confederaţie sub un şef suprem. În Apocalipsa 13:1 , Ioan descrie întâi înălţarea puterii imperiului roman în forma lui finală: „Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară având zece coarne şi şapte capete; şi pe coarne, zece diademe, şi pe capete, nume de hulă“ (Apocalipsa 13:1 ).

 

Marea ilustrează masa informă de oameni într-o stare tulbure a lumii: popoare în mare agitaţie, precum valurile fără odihnă ale adâncului. Şi din masa în anarhie şi confuzie se ridică o putere imperială. Fiara care apare astfel este caracterizată prin aceea că are şapte capete şi zece coarne, căreia „balaurul i-a dat puterea lui şi tronul lui şi autoritate mare“ (Apocalipsa 13:2 ), în aceeaşi măsură în care balaurul însuşi le avea atât de distinct în capitolul anterior (Apocalipsa 12:3 ).

 

Şi este de remarcat că acest transfer de caracteristici, care arată sursa puterii fiarei, urmează izgonirii lui Satan din cer (Apocalipsa 12:9 ). Cununile erau pe capetele balaurului, dar la fiară erau pe coarnele ei, ceea ce înseamnă că în imperiul roman avem exercitarea puterii ca o stare de fapt, în timp ce în cazul lui Satan avem principiul în sine, rădăcina faptului. Este o chestiune de sursă şi caracter, nu de istorie. Avem deci înaintea noastră forma finală a puterii naţiunilor, animată şi umplută de energia lui Satan şi posedând în ea toate trăsăturile care i-au marcat pe predecesorii ei (v. 2; Daniel 7:4-6 ).

 

Cele şapte capete reprezintă forme succesive ale puterii, care au existat, dar care acum sunt concentrate în fiară; cele zece coarne sunt împăraţi şi aceşti zece în final se vor uni sub un şef suprem. „Aici … cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin. Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara“ (Apocalipsa 17:9, 10, 12 ).

 

Va fi o asemenea demonstraţie de forţă cum lumea nu a mai văzut niciodată; şi, cum şi sursa şi energia sunt satanice, ea va fi îndreptată împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său: „Şi şi-a deschis gura pentru hule împotriva lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui şi cortul Lui şi pe cei care locuiesc în cer. Şi i s-a dat să lupte împotriva sfinţilor şi să-i învingă; şi i s-a dat autoritate peste orice seminţie şi popor şi limbă şi naţiune; şi i se vor închina toţi aceia care locuiesc pe pământ, al căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat“ (Apocalipsa 13:6-8 ). Va fi o vreme de împotrivire făţişă împotriva lui Dumnezeu şi de aceea va fi un necaz înspăimântător pentru sfinţi.

 

În legătură cu toate acestea se ridică o altă „fiară“; nu din mare, ca predecesoarea ei, ci din pământ, într-un timp când este o guvernare stabilită sub ordinele şi stăpânirea primei fiare. Acesta este Antihristul. El „avea două coarne asemenea unui miel şi vorbea ca un balaur“ (v. 11). El este un imitator al lui Hristos, deşi este împotriva Lui; dar glasul îi descoperă adevăratul caracter. El acţionează ca un fel de reprezentant al primei fiare, exercitându-şi puterea şi făcând ca „pământul şi cei care locuiesc pe el să se închine primei fiare, a cărei rană de moarte fusese vindecată“ (Apocalipsa 13:12 ). El, mai mult, face minuni, sau aparente minuni, şi de aceea înşală pe locuitorii pământului, determinându-i să facă o icoană primei fiare şi să se închine ei. Şi cel mai eficace mijloc de a-şi atinge scopul este: „să dea suflare chipului fiarei, încât chipul fiarei să şi vorbească şi să facă să fie ucişi toţi cei care nu se vor închina chipului fiarei. Şi face ca tuturor, celor mici şi celor mari, şi celor bogaţi şi celor săraci, şi celor liberi şi celor robi, să li se dea un semn pe mâna lor dreaptă sau pe fruntea lor; şi ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, dacă nu are semnul, numele fiarei sau numărul numelui ei“ (Apocalipsa 13:15-17 ).

 

Va fi astfel o trinitate înşelătoare, compusă din Satan, prima fiară şi profetul mincinos; şi obiectul strădaniilor lor va fi să-L excludă pe Dumnezeu de pe pământ şi să-I uzurpe locul în minţile oamenilor.

 

  • prima fiară este puterea supremă seculară;

 

  • cea de-a doua, Antihrist, acţionând sub prima, avându-şi domeniul în sfera religioasă;

 

  • Satan este inspiratorul şi sursa de energie. Toate lucrările înşelăciunii şi activităţile mentale ale oamenilor, despărţite de Hristos, nu au decât un singur scop, fiindcă toate ţintesc şi se vor întrupa în împotrivitorul plin de ură faţă de Dumnezeu şi Hristosul Său. Apostolul Ioan îi previne pe credincioşii din zilele lui că spiritul lui Antihrist era deja răspândit (1. Ioan 4:3 ); şi de aceea este necesar, în special când necredinţa creşte mai îndrăzneaţă ca niciodată, să fim în gardă şi să cântărim bine aceste trăsături schiţate ale omului păcatului care va veni, pentru ca să fim feriţi, în harul Dumnezeului nostru, de orice asociere care, fiind sămânţă a lui Satan, este şi un semn de ostilitate faţă de Hristos.

 

În clipa de faţă este mai ales necesar să fim vigilenţi, pentru că sunt multe indicii că Satan este angajat din plin în strângerea şi antrenarea forţelor pentru conflictul viitor. Dar, ca întotdeauna, mişcările lui sunt subtile. El încă nu îndrăzneşte să mărturisească deschis împotrivirea faţă de Hristos; dar el poate influenţa şi influenţează minţile oamenilor împotriva doctrinelor fundamentale ale creştinismului; şi el îi foloseşte în acest scop pe cei care sunt învăţători recunoscuţi ai creştinismului.

 

Duşmanii noştri sunt cei din însăşi casa noastră! Dar atâta timp cât suntem strâns lipiţi de Cuvântul lui Dumnezeu – refuzând înţelepciunea şi raţionamentele omeneşti – şi căutăm să fim călăuziţi numai de Duhul Sfânt, vom scăpa din cursă şi vom fi ţinuţi credincioşi lui Hristos.

 

https://comori.org/viata-de-credinta/speranta-binecuvantata/capitolul-7-apostazia-si-antihristul/

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Apocalipsa 13, de Evelyn Mangiru 

 

 

Pentru explicaţiile de mai jos, am extras informaţii din Daniel şi Apocalipsa, de Uriah Smith, şi Comentarii biblice AZŞ.

 

 

Apocalipsa, cap. 13:

 

 

 

13:1-4

 

 

Marea

 

 

= „noroade, gloate, neamuri şi limbi” (Apoc. 17:15).

 

 

 

Fiara

 

 

= o fiară este simbolul biblic pentru o naţiune sau o putere. Uneori ea repreziintă puterea civilă, iar alteori putererea eclesiastică în legătură cu cea civilă.

 

 

 

Am văzut ridicându-se din mare o fiară

 

 

– Ori de câte ori este văzută o fiară care iese din mare, aceasta semnifică faptul că puterea se ridică într-un teritoriu dens populat. Dacă sunt prezentate vânturile care bat pe mare, aşa ca în Daniel 7:2-3, aceasta indică tulburări politice, lupte civile şi revoluţie.

 

Balaurul din cap. 12 şi fiara din cap. 13 = puterea romană ca întreg, în cele două faze ale ei: păgână şi papală. De aceea aceste două simboluri au fiecare şapte capete şi zece coarne. (Vezi comentariile la Apoc. 17:10).

 

 

 

Notă:

 

Guvernările pământeşti

 

Apoc.

 

12:1 – 14:5

 

 

– Simbolurile guvernărilor pământeşti cuprinse în profeţie sunt:

 

Balaurul – Apoc. 12 = Imperiul Roman în forma sa păgână; Roma păgână; un sistem religios păgân.

Fiara leopard – Apoc. 13 = Imperiul Roman, în forma lui mărturisită creştină; Roma papală; un sistem religios schimbat, mărturisit creştin; papalitatea.

Fiara cu două coarne – Apoc. 13 = America; un sistem religios protestant.

Aceeaşi linie profetică se continuă şi în capitolul 14. De aceea, începând cu Apoc. 12:1 şi până la Apoc. 14:5 noi avem o linie profetică distinctă şi completă în ea însăşi.

 

Fiecare din aceste puteri sunt prezentate ca fiind nişte persecutoare severe ale bisericii lui Dumnezeu.

 

Desfăşurarea evenimentelor:

 

A.

 

  1. Biserica (femeia) aşteaptă ca Sămânţa, Domnul, să apară între oameni.

 

  1. Balaurul stă în faţa femeii pentru a-i mânca copilul.

 

  1. Planul balaurului este zădărnicit, iar copilul este luat la Dumnezeu.

 

  1. Urmează o perioadă în care biserica suferă o persecuţie severă din partea puterii balaurului.

 

  1. În această parte a scenei, ocazional, profetul aruncă o privire înainte, odată chiar către sfârşit, din cauză că toţi vrăjmaşii bisericii urmau să fie puşi în mişcare de spiritul balaurului.

 

B.

 

  1. În Apoc. 13:1 suntem aduşi înapoi la vremea când îşi începe cariera fiara leopard, succesorul balaurului.

 

  1. Din partea puterii fiarei leopard biserica suferă război şi persecuţie 1260 de ani.

 

C.

 

  1. După cei 1260 de ani de asuprire, biserica are un conflict scurt, dar sever, cu fiara cu două coarne.

 

  1. Apoi vine eliberarea.

 

  1. Profeţia se încheie prezentând biserica pusă în siguranţă faţă de toate persecuţiile şi stând biruitoare cu Mielul pe muntele Sion.

 

 

 

Fiara leopard

 

 

= Imperiul Roman, sub forma lui mărturisită creştină; Roma papală; un sistem religios păgân; papalitatea.

 

 

 

Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare

 

 

– Roma păgână a dat puterea ei Romei papale, influenţa ei stăpânitoare fiind eclesiastică.

 

– Atât fiara leopard, cât şi cornul cel mic din Daniel 7:8, 20, 24-25 simbolizează aceeaşi putere. Sunt şase puncte prin care stabilim identitatea lor:

 

O putere hulitoare:

Cornul cel mic: Dan. 7:25

Fiara leopard: Apoc. 13:6

A făcut război sfinţilor şi i-a biruit:

Cornul cel mic: Dan. 7:21

Fiara leopard: Apoc. 13:7

Avea o gură care vorbea lucruri mari:

Cornul cel mic: Dan. 7:8, 20

Fiara leopard: Apoc. 13:15

I-a fost dată puterea, scaunul de domnie şi mare stăpânire:

Cornul cel mic s-a ridicat prin încetarea formei păgâne a Imperiului Roman.

Fiara leopard se înalţă în acelaşi timp pentru că balaurul, Roma păgână, îi dă puterea sa: Apoc. 13:2

I-a fost dată puterea pentru o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme sau 1260 de ani:

Cornul cel mic: Dan. 7:25

Fiara leopard: Apoc. 13:5

La sfârşitul celor 1260 de ani urma să-i fie luată puterea:

Cornul cel mic: Dan. 7:25

Fiara leopard: Apoc. 13:10

Aceste specificaţii s-au împlinit prin luarea prizonier a papei (Papa Pius al VI-lea) şi exilul său şi nimicirea temporală a papalităţii de către Franţa (generalul Berthier) la 20 februarie 1798.

 

 

 

Unul din capetele ei părea rănit de moarte

 

 

– Capul care a fost rănit de moarte a fost capul papal (Imperiul Roman după schimbarea sa de la păgânism la creştinism).

 

Acest lucru s-a produs atunci când papa a fost luat prizonier de generalul francez Berthier şi guvernarea papală a fost abolită pentru un timp la 20 februarie 1798. Dezbrăcat de puterea sa, atât civilă, cât şi eclesiastică, papa Pius al VI-lea a murit în exil la Valence, în Franţa, la 29 august 1799. Dar rana de moarte a început să se vindece, când papalitatea a fost restabilită, deşi cu mai mică putere decât înainte prin alegerea unui nou papă la 14 martie 1800.

 

 

 

 

 

 

13:5-10

 

 

Rostea vorbe mari şi hule

 

 

– Ce constituie hulă? În Evanghelii găsim două indicii: Ioan 10:33; Luca 5:21. Ca un om să-şi asume prerogativele lui Dumnezeu şi să-şi ia titlurile divinităţii – aceasta este o hulă.

 

Preoţii au pretenţia de a avea prerogativele lui Dumnezeu.

 

Ei pretind că pot ierta păcatele: ego te absolvo a peccatis tuis (eu te iert de păcatele tale).

 

Ei pretind că în ascultare de cuvintele lor – hoc est corpus meum (acesta este trupul Meu) – „Dumnezeu Însuşi se pogoară pe altar căci El vine oriunde îl cheamă ei şi ori de câte ori Îl cheamă ei, şi Se aşează în mâinile lor chiar dacă ei ar fi vrăjmaşii Săi. Şi după ce a venit, El rămâne în întregime la dispoziţia lor; ei Îl poartă aşa cum le place dintr-un loc într-altul; ei pot dacă doresc să-L închidă într-un sanctuar sau să-L pună pe un altar sau să-L scoată din biserică; ei pot dacă doresc să mănânce trupul Său şi să-L dea ca hrană pentru alţii. ‘O, cât de mare este puterealor,’ spune St. Laurence Justinian, vorbind despre preoţi. ‘Un cuvânt iese de pe buzele lor şi trupul lui Hristos se formează în realitate din pâine, iar cuvântul încarnat coboară din cer fiind prezent în realitate pe masa altarului’” (Alphonsus de Ligouri – Demnitatea şi datoriile preotului, pag. 34-36).

 

„Astfel, preotul poate fi numit într-o anumită măsură creatorul Creatorului său… ‘Puterea preotului,’ spune St. Bernardine de Sienna, ‘este puterea persoanei divine; căci trans-substanţiunea pâinii cere tot atâta putere ca şi creaţiunea lumii’” (idem, pag. 32, 33).

 

 

 

Va merge şi el în robie

 

 

– În versetul 10 ni se prezintă din nou evenimentele din 1798, când acea putere care a dus în robie pe sfinţii lui Dumnezeu timp de 1260 de ani, a fost ea însăşi dusă în robie.

 

 

 

 

 

 

13:11

 

 

Fiara cu două coarne

 

 

– America; protestantismul.

 

– Aşa cum celelalte două fiare au reprezentat două sisteme religioase – balaurul = Roma păgână; fiara leopard = Roma papală – şi fiara cu două coarne are o aplicaţie similară şi îşi găseşte împlinirea într-o naţiune care este reprezentativă pentru un alt mare sistem de religie. Unicul sistem care a rămas şi care exercită o influenţă stăpânitoare în lume astăzi este protestantismul.

 

 

 

Am văzut ridicându-se

 

 

– Fiara cu două coarne se ridică în timpul în care fiara leopard este dusă în robie. Dacă fiara leopard semnifică papalitatea, iar ducerea ei în robie şi-a găsit împlinirea în 1798, atunci avem un timp precis specificat când trebuie să căutăm ridicarea acestei puteri.

 

1775 – începe lupta coloniilor americane pentru independenţă.

1776 – coloniile americane se declară o naţiunile liberă.

1777 – delegaţii a 13 state (New Hampshire, Massachusetts, Rhode Island, Connecticut, New York, New Jersey, Pennsylvania, Delaware, Maryland, Virginia, North Carolina, South Carolina şi Georgia) adunaţi în congres adoptă Codul Confederaţiei.

1783 – războiul revoluţiei se încheie cu un tratat de pace cu Marea Britanie prin care este recunoscută independenţa Statelor Unite.

1787 – este elaborată constituţia.

1788, 26 iulie – constituţia este ratificată de 11 din cele 13 state iniţiale.

1889, 1 martie – constituţia intră în vigoare.

Astfel, noi ajungem în anul 1798, când această naţiune este introdusă în profeţie.

 

 

 

2 coarne ca ale unui miel

 

 

– Fiara cu două coarne este introdusă în prima parte a carierei sale, adică în perioada în care era o putere tânără. Faptul că cele două coarne sunt asemănate cu ale unui miel arată că fiara are nu numai o comportare inocentă şi inofensivă, ci şi că este o putere tânără; căci coarnele unui miel sunt coarne ce abia au început să crească.

 

În 1798 puterea simbolizată era tânără.

 

Nici o altă putere nu corespunde descrierii profeţiei cu excepţia Statelor Unite ale Americii.

 

– Cele 2 coarne simbolizează şi faptul că aceasta urma să fie o guvernare în care puterea eclesiastică (unul dintre coarne) să fie separată de puterea civilă (celălalt corn) şi să fie caracterizat prin libertate civilă şi religioasă.

 

 

 

O altă fiară

 

 

– Această expresie demonstrează că ea nu este o parte a primei fiare, iar puterea simbolizată prin ea nu este o parte a aceleia simbolizate prin prima fiară. Aceasta demonstreză indubitabil că acest simbol nu semnifică o oarecare fază a papalităţii, căci într-un astfel de caz aceasta ar fi o parte a fiarei precedete – fiara leopard.

 

Care iese din pământ

 

 

– Întrucât aceasta este „o altă fiară” „care iese din pământ,” ea trebuie să ocupe un teritoriu care nu a fost acoperit de alte simboluri.

 

Babilonul şi Medo-Persia au acoperit întreaga parte civilizată din Asia.

Grecia a acoperit Europa de Est, inclusiv Rusia.

Roma, cu cele 10 regate în care a fost împărţită (cele 10 degete de la picioarele chipului din Dan. 2, de cele 10 coarne ale fiarei a patra din Dan. 7, de cele 10 coarne ale balaurului din Apoc. 12 şi de cele 10 coarne ale fiarei leopard din Apoc. 13) a acoperit întreaga Europă de vest.

Cu alte cuvinte, întreaga emisferă estică cunoscută istoriei şi civilizaţiei este acoperită de simboluri profetice care respectă aplicaţia despre care nu este nici o umbră de îndoială.

 

Dintre toate simbolurile menţionate a rămas unul singur şi anume fiara cu două coarne din Apoc. 13. dintre toate ţările de pe pământ pentru care există vreun motiv ca ele să fie menţionate în profeţie, rămâne una singură: S.U.A.

 

Dacă marea din care a ieşit fiara leopard semnifică popoare, neamuri, gloate, pământul ar sugera prin contrast un teritoriu nou şi neocupat aterior. Prin excludere de la continentele din est şi căutând un teritoriu care n-a fost cunoscut anterior civilizaţiei ne îndreptăm în mod necesar către emisfera vestică.

 

 

 

Info:

 

 

Columb a văzut ţara (America);

Spania a început formarea Imperiului său de Apus strălucitor, dar ucigător;

de acolo Cortez a plecat spre Mexico,

De Soto către Mississippi,

Balboa către Pacific,

Pizzaro către Peru.

Istoria Statelor Unite a fost despărţită printr-o providenţă binefăcătoare departe de istoria sălbatică şi crudă a restului continentului, şi asemenea unei seminţe a crescut şi a devenit un imperiu, în timp ce imperiul însuşi, începând din sud a fost destrămat de o furtună fără sfârşit a cărei istorie putem constata că este indicată chiar prin fulgerele care l-au devastat.

 

Cu scurt timp înainte de marea reformaţiune din zilelel lui Martin Luther a fost descoperită emisfera vestică. Reformaţiunea a trezit naţiunile la marele adevăr că este dreptul fiecărui om să se închine lui Dumnezeu conform cu îndemnurile propriei conştiinţe. Dar stăpâni nu puteau suferi să piardă puterea iar intoleranţa religioasă a continuat să asuprească oamenii. În aceste împrejurări…

 

un grup de eroi religioşi au fost determinaţi să caute în sălbăticia Americii acea măsură de libertate civilă şi religioasă pe care o doreau atât de mult. Pentru realizarea scopului lor, 100 din aceşti exilaţi voluntari au debarcat pe vasul „May Flower” pe coasta noii Anglii la 21 decembrie 1620.

o altă aşezare engleză permanentă a fost stabilită la James Town, Virginia, în 1607.

în cursul timpului s-au stabilit şi alte aşezări şi s-au organizat colonii care erau toate supuse coroanei Angliei până la declaraţia de independenţă din 4 iulie 1776.

 

 

Vorbea ca un balaur

 

 

– Într-un anumit moment natura acestei fiare se schimbă de la cea a unui miel la cea a unui balaur, încât el vorbeşte ca un balaur şi face acelaşi fel de lucrare ca şi balaurul dinaintea sa.

 

Rezultă că Statele Unite vor elabora legi nedrepte şi opresive împotriva credinţei şi practicii religioase a cetăţenilor ei, astfel încât să poată fi numită pe drept o putere persecutoare.

 

 

 

 

 

 

13:12

 

 

Ea lucra cu toată puterea fiare dintâi înaintea ei

 

 

 

– Fiara dintâi de dinaintea ei = leopardul, simbolul papalităţii.

 

O naţiune, aşa numită protestantă va exercita puterea persecutoare a papalităţii şi prin aceasta va deveni pseudo-protestantă, adică „profetul fals” menţionat în Apoc. 19:20.

 

 

Şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi

 

 

 

– Exercitând puterea fiarei dintâi, ea face ca poporul de sub jurisdicţia să se închide fiarei dintâi, papalităţii.

 

 

 

 

 

13:13-14

 

 

Săvârşea semne mari

 

 

– Vezi Apoc. 16:13-14; Mat. 24:24.

 

Este vorba despre minunile produse prin puterea lui Satana şi care sunt menite să amăgească oamenii (comunicarea cu spiritele, transportarea unor obiecte fără ajutorul unor instrumente vizibile, vindecări….).

 

– Spiritismul modern răspunde de asemenea profeţiei prin aceea că şi-a avut originea în SUA. Începând în Hydesville, NY, în familia lui D. Fox, în ultima parte a lui martie 1848, el s-a răspândit cu o rapiditate incredibilă în lumea întreagă.

 

 

 

Să facă o icoană fiarei

 

 

= o icoană a papalităţii = o altă instituţie eclesiastică îmbrăcată cu putere civilă, cu alte cuvine o unire a bisericii cu statul.

 

Cum se poate face o astfel de icoană în Statele Unite? Lăsaţi bisericile protestante să fie investite cu puterea de a defini şi a pedepsi erezia, de a introduce cu forţa dogmelelor prin pedepsele legii civile şi nu vom avea noi o reprezentare exactă a papalităţii din perioada zilelor supremaţiei sale?

 

Amăgirea realizată prin facerea de minuni pregăteşte calea pentru consimţământul la cererea de a face o icoană fiarei.

 

– Fiara „care avea rana de sabie şi trăia” este papalitatea. Aceasta a fost o biserică care a dominat puterea civilă. Cu alte cuvinte aceasta era o unire a bisericii cu statul care impunea dogmele ei religioase prin puterea civilă sub pedeapsa confiscării bunurilor, a închisorii şi a morţii. O icoană (chip) a acestei fiare va fi o altă organizaţie eclesiastică investită cu puterea civilă de către fiara cu două coarne  – o altă unire a bisericii cu statul – pentru a impune cu forţa dogmele religioase prin lege.

 

 

 

Notă:

 

 

– „Ea a zis locuitorilor pământului că ei trebuie să facă o icoană fiarei” (engl.) = Naţiunea despre care se vorbeşte aici are o formă de guvernare republicană (forma de guvernare a SUA), întrucât atunci când trebuie realizată o acţiune naţională este făcut un apel către popor.

 

Aşadar aici este profetizată până şi forma de guvernare a puterii simbolizate de fiara cu două coarne – republicană. 

13:15-17

 

 

Semnul fiarei

 

 

= semnul fiarei papale = schimbarea poruncii a patra = schimbarea zilei sabatului din sâmbătă în duminică.

 

Schimbările făcute de papalitate Legii lui Dumnezeu:

 

  • schimbarea zilei sabatului din sâmbătă în duminică;
  • omiterea poruncii a doua sub pretext că ea este inclusă în prima poruncă şi deci nu trebuie numărată ca o poruncă separată;
  • cu privire la a zecea poruncă, catolicii pretind că este o distincţie atât de lămurită a iudeilor încât este necesar a fi două porunci; astfel ei fac poftirea soţiei aproapelui ca fiind porunca a noua, şi poftirea bunurilor sale ca fiind porunca a zecea.

– Fiara cu două coarne impune supuşilor ei semnul primei fiare.

 

– Într-un „Rezumat al doctrinei creştine” (Henry Tuberville; pag. 58 ) găsim această mărturie:

 

– Cum dovedim că biserica are putere de a institui praznice şi zile sfinte?

– Chiar prin faptul schimbării sabatului în duminică, cu care protestanţii sunt de acord; de aceea ei se contrazic când respectă cu stricteţe duminica şi desconsideră cele mai multe alte sărbători poruncite de aceeaşi biserică.

– Cum dovediţi aceasta?

– Pentru că prin păzirea duminicii ei recunosc puterea bisericii de a sfinţi sărbători şi de a porunci păzirea lor, iar nerespectarea lor fiind considerată păcat.

 

 

Pe mâna dreaptă sau pe frunte

 

 

– Faptul că acest semn se pune pe mână sau pe frunte poate indica ideea că este afectată nu numai munca omului (mâna), ci şi credinţa acestuia. Expresia poate indica de asemenea şi două clase – cei ce ascultă de decretul fiarei numai din interes, şi cei care o fac din convingere personală.

 

 

 

Notă:

 

 

– Noi avem acum introduşi în profeţie trei agenţi pe care trebuie să-i distingem cu grijă unul de altul pentru a evita confuzia:

 

Fiara papală este puterea desemnată ca:

  • „fiara,”
  • „prima fiară,”
  • „fiara care avea rană de sabie şi trăia,”
  • „fiara a cărei rană de moarte a fost vindecată.”

Fiara cu două coarne (SUA) este puterea introdusă în Apoc. 13:11 şi este reprezentată prin pronumele „ea.”

Icoana fiarei este numită în mod obişnuit în capitolele următoare din Apocalips „icoana” (chipul); astfel nu este pericolul de a face confuzie cu vreun alt agent.

 

 

Cine primeşte semnul fiarei?

 

 

– Semnul şi închinarea la fiară sunt impuse cu forţa de fiara cu două coarne. Primirea semnului fiarei este un act specific pe care îl determină să fie făcut fiara cu două coarne. Solia îngerului al treilea din Apocalipsa 14 este un avertisment plin de har trimis înainte pentru a pregăti poporul pentru primejdia viitoare. De aceea nu poate exista închinare la fiară, nici primirea semnului ei aşa cum preconizează profeţia până când aceasta nu este impusă cu forţa de fiara cu două coarne şi acceptată în mod conştient de individ…. Cu alte cuvinte o persoană trebuie să adopte schimbarea, cunoscând fapul că această lucrare este lucrarea fiarei şi să primească aceasta pe baza autorităţii acelei puteri în opoziţie cu cerinţele lui Dumnezeu, înainte ca să se poată spune că ea a primit semnul fiarei.

 

– Îngerul al treilea din Apocalipsa 14 vesteşte poruncile lui Dumnezeu îndreptând pe oameni către adevăratul sabat în locul celui contrafăcut.

 

13:18

 

 

Numărul numelui ei

 

 

= „Un număr de om.”

 

– Dacă acesta urmează să derive dintr-un nume sau un titlu concluzia firească ar fi că el trebuie să fie numele sau titlul unui om particular sau reprezentativ. Cea mai plauzibilă expresie care ni s-a sugerat că ar conţine numărul fiarei este unul din titlurile aplicate papei de la Roma. Acest titlu este VICARIUS FILII DEI (Locţiitorul Fiului lui Dumnezeu). Merită de notat că versiunea Douay a Bibliei are următorul comentariu la Apoc. 13:18: „Numerele literelor numelui său însumează acest număr.” Luând literele acestui titlu şi folosindu-le ca numerele romane noi avem:

 

 

V

 

I

 

C

 

I

 

U

 

I

 

L

 

I

 

I

 

D

 

I

 

=

 

=

 

=

 

=

 

=

 

=

 

=

 

=

 

=

 

=

 

=

 

5

 

1

 

100

 

1

 

5 (în trecut „U” era echivalent cu „V”)

 

1

 

50

 

1

 

1

 

500

 

1

 

 

Adunând aceste numere împreună avem 666.

 

(Pentru explicaţii suplimentare cu privire la modul în care a apărut acest titlu, vezi comentariile din carte, cap. 13, pag. 621, 622).

 

/////////////////////////////////////////

 

Pentru că se apropie închinarea la Icoana Fiarei (Ap.13) şi puparea masca-riciului Anticrist, să învăţăm din suferinţa Poporului Evreu, care în robia Babiloniană a acceptat mai degrabă să fie aruncat în cuptorul cu foc (încins de 7 ori mai tare- Daniel, cap.3), decât să-şi îndoaie genunchii în faţa moaştelor aurite, dar oarbe, mute, surde, şchioape, microboase-Ps.115 şi 135; Aşa cum Daniel a fost „gâdilat” să renunţe la viaţa de rugăciune, dar n-a acceptat formalismul, idolatria, tradiţia, ritualurile şi alte popisme, chiar dacă-l pândeau leii din groapă, să-l urmăm şi să ne rugăm în Duh şi în Adevăr, nu… (Ioan, cap.4/23,24)…” Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.” (Ap.13)

 

http://informatii-agrorurale.ro/a-inviat-hitleriata-ca-vicecancelarul-germaniei-ordona-tarile-care-nu-ajuta-in-problema-refugiatilor-nu-primesc-bani-comunitari-pregatirea-a-inceput-eliminarea-incomozilor-din/

///////////////////////////////////////////

 

 Izgonind frica

 

 „În dragoste nu este frică (nu există groază), ci dragostea desăvârşită (completă, perfectă) izgoneşte frica.” – 1 Ioan 4:18  

Vreau să vorbesc cu tine despre un cuvânt format din cinci litere: FRICA!

 

Mulți dintre noi ne amintim probabil că atunci când eram copii, dacă rosteam un cuvânt urât, mama ne amenința că ne spală gura cu săpun. Ei bine, dacă „frica” este un cuvânt murdar din cinci litere, atunci credința în dragostea lui Dumnezeu este săpunul!

 

Nu vorbesc despre credința copilăroasă. Vorbesc despre o credință puternică în dragostea necondiționată, nelimitată, neclintită și perfectă a lui Dumnezeu pentru noi.

 

1 Ioan 4:18 ne învață că înțelegerea dragostei lui Dumnezeu pentru noi ne va elibera de temerile pe care le avem. Asta nu înseamnă că nu ne va mai fi frică vreodată, ci credința în Dumnezeu și în dragostea Lui ne vor permite să acționăm chiar dacă ne este frică, pentru că trebuie.

 

Dumnezeu vrea să știi că El este cu tine. El te va conduce și te va călăuzi, astfel încât să-ți poți pune încrederea și credința în El! Nu uita, dragostea Lui este perfectă, chiar și atunci când noi nu suntem. El nu ne va iubi mai mult sau mai puțin din cauza greșelilor noastre. Nu este bine să știi că Dumnezeu te iubește exact cum ești? Nu crezi că acest lucru îți întărește credința și izgonește frica?

 

Vom fi cuprinși de teamă din când în când. Când va fi cazul, ne putem concentra din nou pe Dumnezeu și vom ști că El ne va conduce prin orice situație cu care ne confruntăm.

 

Dragostea desăvârșită a lui Dumnezeu – nu un eu desăvârșit – izgonește frica, de fiecare dată.

 

Rugăciune

Doamne, doar dragostea Ta poate izgoni frica, așa că mă încred în Tine. Știu că prezența Ta este cu mine și că Tu mă vei conduce prin orice situație care va apărea în viața mea. Primesc dragostea Ta.

 

  1. În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste. (1 Ioan 4:18)

Plan biblic – Promisiuni pentru fiecare zi – Joyce Meyer – Ziua 14

//////////////////////////////////////////

De şapte ori “Altul” despre Domnul Isus, de Bob Costen

 

Vreau să vorbim despre şapte locuri unde apare expresia “Altul” referitor la Domnul Isus, deoarece prin slujitorii şi lucrările Sale printre oameni, Dumnezeu a avut întotdeauna în vedere pe un altul, pe Domnul Isus Hristos.

 

1.Alt Profet

2.Alt Preot

3.Alt Om

4.Alt Împărat

5.Altă Cale

6.Alt Altar

7.Altă Cetate

 

  1. Alt Profet

„Domnul Dumnezeul tău îţi va ridica un Profet din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, de El să ascultaţi!”(Deuteronom 18:15 ).

 

Moise era din seminţia lui Levi, iar Domnul Isus din Iuda, deci cum a putut Dumnezeu să ridice un alt profet ca Moise? Ei bine, a putut din punct de vedere al slujbei de mijlocire. Un proroc este unul care prezintă gândul lui Dumnezeu şi  Dumnezeu a spus prin Moise tot ce a avut de spus în vremea lui. Moise a avut o poziţie unică, “Şi Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul său” (Exod 33:11a ). Chiar şi în Apocalipsa cei răscumpăraţi cântă “cântarea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului” (Apocalipsa 15:3 ).

 

Cred că atunci când Moise s-a născut, Diavolul a crezut că el era Isus, de aceea l-a îndemnat pe faraon să omoare toţi copii de parte bărbătească, pentru că ştia că “sămânţa femeii” urma să-i zdrobească capul (Geneza 3:15 ), ştia că un mare salvator urma să vină în lume, dar nu ştia totul, deoarece nu este omniscient. Moise era din seminţia lui Levi, dar conform profeţiei lui Iacov, Mesia trebuia să vină din seminţia lui Iuda “Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre coapsele lui, până va veni Şilo, şi a Lui va fi ascultarea popoarelor” (Geneza 49:10 ). Diavolul a încercat să ia viaţa acestui mare salvator, acestui mediator care venise în lume, copilul de parte bărbătească, prin care Dumnezeu a spus tot ce a avut de spus către poporul Său în acea vreme. În aceste două aspecte, Domnul a fost un alt profet decât Moise.

 

Nu tot ceea ce a fost scris în Vechiul Testament a fost scris pentru sfinţii din acele vremuri, “Deoarece toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi încurajarea Scripturilor să avem speranţă” (Romani 15:4 ). Probabil că ei nu au pătruns niciodată adevărurile Vechiului Testament atât de adânc cum o putem face noi astazi.

 

Moise s-a căsătorit cu o femeie etiopiană şi Miriam, instigatoarea, şi Aaron au vorbit împotriva lui (Numeri 12 ), dar nu faptul că el se căsătorise cu o femeie etiopiană era motivul, ci adevăratul motiv îl vedem în cuvintele lor “Cu adevărat numai prin Moise a vorbit Domnul? N-a vorbit El şi prin noi? “(v.2). Ei voiau sa uzurpe autoritatea lui Moise. Observaţi ce răspunde Dumnezeu, “Ascultaţi acum cuvintele Mele! Dacă va fi un profet printre voi, Eu, Domnul, Mă voi arăta lui într-o viziune, voi vorbi cu el într-un vis. Nu aşa este cu robul Meu Moise; el este credincios în toată casa Mea. Eu vorbesc cu el gură către gură, deschis, şi nu în vorbiri întunecoase, şi el vede asemănarea Domnului.”(Numeri 12:6-8 ). Deci Moise era un mediator şi Profet, vorbind gândul lui Dumnezeu, dar noi avem un alt Profet.

 

În Ioan 4 Îl avem pe cel ca Moise, binecuvântatul Domn Isus, Hristosul lui Dumnezeu. Ce Profet! Doar pe scurt, uitaţi-vă la versetul 19, “Femeia I-a spus, Doamne văd că Tu eşti profet”; şi într-adevăr era. Un profet descoperă gândul lui Dumnezeu şi “Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin profeţi, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul – pe care L-a rânduit moştenitor a toate, prin care a făcut şi lumile” (Evrei 1:1-2a ). Aici, vorbeşte Singurul Dumnezeu şi tot ce a avut de spus a spus prin Profetul Său. Când Domnul Isus vorbea, cuvintele pe care le spunea nu erau ale Sale şi lucrările pe care le făcea nu erau lucrările Sale, ci ale celui care Îl trimisese, erau cuvintele şi lucrările Tatălui.

 

Apoi în Ioan 6:14 , „Acesta este cu adevărat Profetul care vine în lume”, era Cel despre care îi vorbise Dumnezeu lui Moise, Purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Adesea cităm versetul “Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur  Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos”(1. Timotei 2:5 ) şi spunem “Hristos este Mijlocitorul nostru”, dar versetul acesta spune altceva, El este Mijlocitorul lui Dumnezeu. Singurul mod în care Dumnezeu poate binecuvânta pe om este prin Mijlocitorul Său, Omul Isus Hristos. Domnul Isus îndeplineşte cel puţin opt slujbe de mijlocire diferite, acum că este înălţat şi glorificat, fiind Mijlocitorul lui Dumnezeu.

 

După aceea, în Ioan 7:37-40 , „Şi, în cea din urmă zi, ziua cea mare a sărbătorii, Isus stătea şi striga, spunând: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.” Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că nu era încă Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat. Deci, unii din mulţime, auzind cuvântul acesta spuneau: “Acesta este cu adevărat Profetul”. Slujitorii preoţilor au încercat să-L ia, dar nu au putut şi au spus “Niciodată nu a vorbit vreun om aşa, ca Omul acesta.” (Ioan 7:46 ). El vorbea cuvintele Tatălui (Ioan 14:10 ). Tot ceea ce Dumnezeu are de spus a fost spus prin Profetul Său, Domnul Isus. Acum, în numitele strângeri pentru “profeţie”, dacă vrem să vorbim, să fim siguri că avem gândul lui Dumnezeu şi vorbim cuvinte ale lui Dumnezeu (1. Petru 4:11 ).

 

Dacă Dumnezeu îţi dă un cuvânt, frate tânăr sau în vârstă, dă-l mai departe; dacă Dumnezeu ţi l-a pus pe inimă, spune-l. S-ar putea să nu fii elocvent, dar aceasta nu are importanţă; dacă Dumnezeu ţi-a dat un cuvânt, oricât de scurt, spune-l. O singură afirmaţie poate fi îndeajuns: un frate s-a ridicat odată şi a citat Coloseni 3:19 spunând:”Soţilor iubiţi-vă soţiile, soţilor iubiti-vă soţiile, soţilor iubiţi-vă soţiile”. Ar fi trebuit să vedeţi soţi şi soţii ţinându-se de mână. A fost cuvântul lui Dumnezeu pentru acel moment.

 

  1. Alt Preot

„Şi acesta va fi semnul pentru tine – ce li se va întâmpla celor doi fii ai tăi, Hofni şi Fineas: vor muri amândoi într-o singură zi. Şi Îmi voi ridica un preot credincios, care va face potrivit cu ceea ce este în inima Mea şi în sufletul Meu; şi Îi voi zidi o casă trainică şi va umbla înaintea unsului Meu în toate zilele.”   (1. Samuel 2:34-35 )

 

Dumnezeu a spus “Preoţia a dat greş, dar voi ridica un alt preot”, nimeni altul decât Domnul Isus Hristos. Nadab şi Abihu au adus “foc străin” (Numeri 3:4 ) şi au fost omorâţi imediat, Hofni şi Fineas luau grăsimea jertfelor, care aparţinea lui Dumnezeu (era partea Lui, vorbind despre trăirile interioare ale Domnului Isus Hristos) şi nu doar atât, ci comiteau şi adulter. Dumnezeu nu le-a luat vieţile în mod evident, pe loc, ci au fost omorâţi în luptă, şi mai mult,  una din soţiile lor a murit dând naştere unui fiu atunci când a auzit veştile –  Eli, tatăl lor, a murit şi el, iar ceea ce este cel mai important, chivotul lui Dumnezeu a fost capturat (1. Samuel 4 ). Ce stare tristă în Israel. Aceasta fiind situaţia, Dumnezeu a spus “Îmi voi ridica un preot credincios” (1. Samuel 2:25 ).

 

De asemenea, trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie un Mare Preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispăşire pentru păcatele poporului; pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi” (Evrei 2:17-18 ). Domnul Isus nu putea fi preot pe pământ deoarece nu era din seminţia lui Iuda, dar, chemându-l la Preoţie, Dumnezeu L-a aşezat centrul universului, L-a încoronat cu glorie şi onoare şi stăpânire şi splendoare. El a umplut inima Tatălui cât a fost pe pământ, a fost Pâinea lui Dumnezeu; Dumnezeu se hrănea zilnic cu Hristos (noi cu ce ne hrănim?), iar acum El umple cerul şi se întoarce curând să umple întregul Univers cu gloria lui Dumnezeu. Acesta este cel care a fost chemat Preot.

 

Ce ajutor şi sprijin este Acesta! El a mers pe această cale înaintea noastra, El a plâns la mormântul lui Lazăr (Ioan 11:35 ), Lui I-a fost foame (Luca 4:2 ) şi sete (Ioan 4:7 ), a fost “ispitit în toate asemenea nouă, afară de păcat“ (Evrei 4:15 ), nu a avut o casă, un loc unde să-şi plece capul (Luca 9:58 ). Fiind încercat în toate în afară de păcat, el ne poate susţine. Şi nu doar că ne susţine, ci în Evrei 4:14-16 vedem că are parte cu noi în slăbiciunile noastre, “Având deci un mare preot însemnat, care a străbătut cerurile pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea noastră. Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă parte în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la momentul potrivit.” Deci Domnul Isus în slujba Sa de Mare Preot mijloceşte pentru noi, ne întăreşte şi are parte cu noi în slăbiciunile noastre. Cine poate avea parte cu noi mai mult decât Isus (umanitate), Fiul lui Dumnezeu (divinitate). Cum este posibil ca El, un Om, să fie “mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci”(Romani 9:5 ) depăşeşte înţelegerea omenească, dar este cu siguranţă adevărat. Deci El este uman, este Divin, este îndurător, plin de milă şi accesibil (poţi vorbi cu El în maşină, pe drum către serviciu, în baie, în pat, sau venind la adunare, de fapt în orice împrejurare, zi şi noapte).

 

El este de asemenea plin de har, de aceea El spune în versetul 16 “să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului”. Sfinţii Vechiului Testament nu aveau un tron de har de care să se poată apropia, ci aveau un tron de frică şi mânie, sub legea dată pe un munte în flăcări, cu tunete şi fulgere (Exod 19:16 ). Un singur om se putea apropia de acest tron, şi aceasta doar o dată pe an când trebuia să jertfească mai întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru ale poporului (Evrei 9:7 ). Dar noi ne putem apropia de tronul harului şi acolo primim “îndurare şi găsim har, pentru ajutor la momentul protrivit”. Care este diferenţa între îndurare şi har? Îndurarea este puterea să ne ridicăm deasupra încercărilor şi harul este încurajarea pentru a trece prin încercare.

 

Erau într-o adunare două doamne, amândouă bolnave de cancer. Uneia dintre ele i s-au făcut nişte teste şi rezultatele au ieşit negative, Domnul o izbăvise de acea boală. Cealaltă a făcut aceleaşi investigaţii şi rezultatele au fost pozitive şi a trebuit să se opereze. Amândouă erau credincioase, amândouă Îl iubeau pe Domnul, deci care era diferenţa? Dumnezeu nu creeazaăprecedente, cuvintele cântării “ce a făcut pentru alţii va face şi pentru tine” se aplică în unele cazuri, dar nu întotdeauna. Sora a primit îndurare şi, în timp ce ceilalţi din spital erau demoralizaţi, ea a intrat strălucitoare, veselă, cu o geantă plină cu tractate şi Dumnezeu a folosit-o astfel. Dumnezeu nu ne izbăveşte întotdeauna din încercări, El poate spune “Harul Meu îţi este îndeajuns” (2. Corinteni 12:9 ) şi aceasta a fost situaţia surorii aceleia, dar orice împrejurări ar fi în viaţa noastră, Dumnezeu “poate face mult mai mult decât cerem sau gândim” (Efeseni 3:20 ). Domnul Isus are parte cu noi şi ne întăreşte plin de har.

 

Apoi în Evrei 7:25-25 avem un Preot-Mântuitor “dar El, datorită dăinuirii Sale pentru eternitate, are o preoţie care nu se transmite. De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururea ca să mijlocească pentru ei.” Sensul de aici nu se referă la oameni nemântuiţi ci Domnul Isus este un Preot-Mântuitor pentru mine şi tine, pentru a ne mântui în chip desăvârşit. Ce fel de mântuire este aceasta? Ei bine, s-ar putea să avem nişte sentimente rele faţă de cineva, sau un spirit neiertător, şi dacă este aşa, El ne poate izbăvi de aceasta, El trăieşte în veci ca să mijlocească pentru noi în sensul acesta. El ştia de exemplu că astăzi o să avem o strângere pentru rugăciune, ştia că trebuie să venim înaintea Lui la tronul harului şi poate te-a izbăvit de nişte gânduri rele pe care le-ai avut azi, sau de ceva ce ai văzut şi care ţi-ar fi putut distrage atenţia de la Domnul Isus Hristos. El ştie în ziua Domnului că te vei apropia de El şi de Dumnezeu Tatăl la frângerea pâinii şi astfel avem un Preot Mântuitor care trăieşte în veci pentru a-l izbăvi complet pe credincios. Ce  cetate de refugiu este El! Ce Mântuitor pentru întreaga cale! El ne izbăveşte deplin.

 

Apoi în Evrei 9:24 vedem slujba sa preoţească “Pentru că Hristos nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu”. El nu doar că ne întăreşte şi ia parte cu noi în încercările şi greutăţile noastre sau ne izbăveşte în mod desăvârşit, ci El ne slujeşte. Aceasta este o lucrare în care nu ne angajăm foarte des. Adesea în întâlnirile noastre suntem atât de preocupaţi cu noi înşine că nu ajungem la acest punct, dar dacă avem ochi să vedem şi urechi să auzim atunci poate că ne vom angaja la aceasta mai des (nu încerc să găsesc pe nimeni vinovat). Această lucrare nu este mijlocirea pentru noi, nu are nimic de a face cu slăbiciunile şi încercările, ci este slujba Sa ca Slujitor al Locului Sfânt. Domnul Isus Îl laudă pe Dumnezeu Tatăl în Adunare, El conduce cântarea, dacă avem urechi de auzit. Uneori cântăm şi noi în strângerile noastre “Alătură-te cântării pe care El o conduce”. Ca Slujitor al Locului Sfânt, El are întotdeauna ceva de adus, de oferit. Bine, veţi spune, El S-a adus pe sine, da, S-a adus dar El aduce aici ceea ce ni se spune în Evrei 8:1-3 , El aduce laudele noastre, toate rugăciunile noastre, laudele noastre în concordanţă cu voia Sa. S-ar putea să propun cântarea greşită, s-ar putea să mă apropii de tronul harului într-un mod nepotrivit, dar acolo este Cel care face totul potrivit şi care adaugă partea Sa la toate acestea. Ce minunată este această lucrare preoţească a binecuvântatului nostru Domn Isus Hristos. Cei mai mulţi dintre noi ştiu despre lucrarea sa ca preot şi mijlocitor, dar să profităm de toate slujbele pe care El le îndeplineşte. Mult mai mult ar putea fi spus aici, dar trebuie să merg mai departe.

 

  1. Alt Om

„Şi locul din Scriptură din care citea era acesta: “El a fost dus ca o oaie la înjunghiere; şi, fără glas, ca un miel înaintea celui care-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; în smerirea Lui, judecata I-a fost luată, şi cine va descrie generaţia Lui? Pentru că  viaţa I-a fost luată de pe pământ.” Şi famenul răspunzând lui Filip, a spus: “Te rog, despre cine spune profetul aceasta? Despre sine sau despre un altul?” Şi Filip deschizând gura şi începând de la Scriptura aceasta, i-a vestit Evanghelia lui Isus.” (Fapte 8:32-35 )

 

Famenul şi-a continuat drumul bucuros pentru că a cunoscut pe un alt om, binecuvântatul Domn Isus. Ceea ce acest famen a spus auzind mesajul din Isaia 53 a fost, de fapt, “Vrei să spui că acest Om minunat nu a meritat să trăiască? Atunci nici eu nu merit să trăiesc, deci coboară-mă în moarte în această apă”. Aceasta este ceea ce recunoşti atunci când eşti botezat, spui că nu meriţi să trăieşti şi îţi iei locul în moarte cu Hristos, eşti “îngropat în botez” (Coloseni 2:12 ). Mulţumim lui Dumnezeu că nu suntem lăsaţi acolo jos, pentru că ne-am îneca, ci suntem ridcaţi şi umblăm în “înnoirea vieţii” (Romani 6:4 ).

 

Deci famenul a fost botezat ca păcătos mort (deşi era mântuit) şi a fost ridicat şi şi-a continuat drumul în timp ce Filip a fost luat de acolo. Famenul şi-a continuat drumul către Etiopia şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii care sunt astăzi în acea parte a Africii (deşi se poate să fi fost vorba despre ceea ce astăzi este Sudan), probabil datorită mărturiei acestui om şi deoarece Filip i-a predicat un alt Om, Omul binecuvântat, uns, sfânt. Da, El a fost şi Omul durerii, obişnuit cu suferinţa, dar aceasta nu mai este valabil acum, El nu mai plânge sau suferă. Acum este Omul bucuriei, care Îi umple inima şi “prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor” (Fapte 13:38 ). Dumnezeu a “rânduit o zi în care va judeca pământul locuit după dreptate prin omul pe care l-a rânduit” (Fapte 17:31 ), Isus Hristos. Sper că toţi cei prezenţi Îl cunosc pe acest alt Om.

 

  1. Alt Împărat

“Dar iudeii fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-I aducă afară la popor. Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: „Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici. Pe aceştia Iason i-a primit, şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus.” (Fapte 17:5-7 )

 

Domnul Isus nu este împăratul Bisericii, nu este nici măcar Domn al Bisericii, este Cap al Bisericii, dar într-un anumit sens putem cânta “Împărat al vieţii mele, Te încoronez acum”, însemnând doar că El are primul loc. El este Împăratul care va veni, va fi Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor (Apocalipsa 19:16 ).

 

Ce lucrare mare s-a făcut aici în inimile oamenilor în cele 3 zile de Sabat în care Pavel a vestit Evanghelia în Tesalonic. Pavel le spune “voi v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său” (1. Tesaloniceni 1:9-10a ). Ei auziseră despre a doua venire a lui Hristos şi fiecare capitol din 1 şi 2 Tesaloniceni se ocupă cu aceasta. Erau o adunare model. Uneori se spune că cei din Bereea erau mai aleşi decât credincioşii din Tesalonic, dar aceasta este gresit, cei din Bereea erau mai aleşi decât iudeii necredincioşi din sinagoga din Tesalonic, nu decât credincioşii din Tesalonic, prin aceea că “cercetau zilnic Scripturile să vadă dacă aceste lucruri erau aşa” (Fapte 17:11 ). Ce mărturie dăduseră aceşti tesaloniceni, întorcându-se la Dumnezeu! Mărturia lor se răspândise în toată Asia pentru că aceşti oameni răsturnaseră lumea spunând că este un alt Împărat, Isus.

 

  1. Altă Cale

„Dar tot aşa şi curva Rahav, n-a fost ea îndreptăţită din fapte când a primit solii şi i-a scos afară pe altă cale?” (Iacov 2:25 )

 

Această altă cale este calea credinţei. Rahav era deja mântuită, ar fi mers în cer chiar dacă nu ar fi făcut aceste fapte, dar ele au dovedit că era mântuită, că era cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Ea auzise cum, cu ani înainte, Dumnezeu eliberase pe poporul Său din Egipt (Iosua 2:9-11 ). Ea auzise, ca şi întreaga cetate, despre Marea Roşie şi toată istoria poporului Israel. Întreaga cetate avea şansa să se pocăiască, dar doar această femeie a avut credinţa şi a devenit o femeie din Israel. Cum s-a întâmplat aceasta? Deoarece ea a acţionat prin credinţă, a pus un fir stacojiu la fereastră şi părinţii şi fraţii şi toată casa ei au fost salvaţi. Cea mai mare victorie în Ierihon a fost prostituata Rahav, şi ea este menţionată în genealogia lui Hristos (Matei 1:5 ). Ea i-a trimis pe mesageri pe altă cale. “Este o cale care pare dreaptă omului, dar la sfârşitul ei sunt căile morţii” (Proverbe 14:12, 16 :25). Toţi cei din Ierihon au crezut că au dreptate, dar o singură femeie a avut cu adevărat dreptate, deci să nu credeţi că dacă mulţimea spune ceva are întotdeauna dreptate, deoarece, în general, mulţimea greşeşte. Este calea lui Dumnezeu. Nu contează ce zic ceilalţi, noi vrem să mergem pe calea lui Dumnezeu. Deci este o cale a credinţei, calea lui Dumnezeu, o altă cale.

 

  1. Alt Altar

„Noi avem un altar de la care n-au dreptul să mănânce cei care slujesc în cort. Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor noastre care mărturisesc Numele Lui.”  (Evrei 13:10, 15 )

 

Noi nu vorbim despre un altar material, ci aceasta este doar o figură de stil. Când ne gândim la altar, ne gândim la jertfă; Domnul Isus a fost adus ca jertfă pe altar. Când ne gândim la altar, ne gândim şi la apropiere de Dumnezeu, şi aceasta este de fapt altarul, deci noi creştinii avem un altar despre care iudeii, cei de sub lege, nu ştiau nimic. Ce altar minunat avem şi fiecare credincios îl are. Cât de trist este însă că unii credincioşi nici nu au auzit de el.

 

Să privim la altarul de bronz. Venim la adunare, ne amintim de Domnul Isus şi, făcând aceasta, “vestim moartea Domnului, până vine El” (1. Corinteni 11:26 ), dar aceasta este legat de altarul de bronz şi trebuie ca noi să nu rămânem aici, pentru că dacă o facem Dumnezeu este lipsit de partea Sa. Tatăl este izvorul oricărei binecuvântări “Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus, de la Tatăl luminilor” (Iacov 1:17 ), deci dacă El nu îşi primeşte partea Sa, noi nu ajungem la izvor. După cum vedem în versetul 15 din Evrei 13 , ca şi credincioşi nu îndeplinim slujba doar la acest altar, ci mai este şi altarul tămâierii. Cât de preţios este să ne aducem aminte de Domnul Isus la altarul de bronz când frângem pâinea şi bem din pahar, dar când aceasta se întâmplă întâlnirea abia începe, dacă mă pot exprima astfel. În unele locuri acesta este finalul strângerii şi nu caut să acuz, pentru că nu putem construi un tipar pentru strângeri, dar dacă se întâmplă ca pâinea să fie frântă în prima parte a întâlnirii, şi apoi Duhul Sfânt ne călăuzeşte astfel, putem să trecem la altarul tămâierii şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru părtăşia cu noi în Hristos. Adesea cântăm “Doamne tu ne-ai logodit cu Hristos, Fiul tău preaiubit”. Dumnezeu Tatăl caută închinători (Ioan 4:23-24 ), „Vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”. Deci faptul că simbolurile sunt frânte nu înseamnă că strângerea trebuie să se termine, uneori este aşa, dar odată ce pâinea este frântă, Îi putem mulţumi lui Dumnezeu, Îl putem lăuda şi putem să ne închinăm Tatălui care a dat pe Fiul Său preaiubit pentru noi! Putem face aceasta înainte? Da, se poate, dar cât de minunat că putem sluji atât la altarul de bronz amintindu-ne de Domnul Isus, cât şi la altarul tămâierii.

 

Fiecare credincios are un altar unde poate sluji lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă a împărţi tractate, nici a vesti evanghelia, nici slujba levitică, ci slujba în locul Sfânt. Suntem lăsaţi aici să slujim lui Dumnezeu; de aceea suntem preoţi. Domnul Isus este Preot şi noi suntem preoţi ai lui Dumnezeu, pentru a-I aduce jertfe plăcute prin Domnul Isus la un altar la care credincioşii din trecut nu aveau acces, un alt altar.

 

  1. Altă cetate

„pentru că nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare” (Evrei 13:14 )

 

Aceasta este o cetate cerească, nu este Londra, Chesapeake sau New York, sau Chicago, este o cetate cerească. Dacă privim în Apocalipsa 21 vedem o descriere minunată, despre care am putea vorbi câteva nopţi pentru a o privi în detaliu. Slava lui Dumnezeu este în această cetate, apa vieţii, Duhul Sfânt este acolo, pomul vieţii, care este Hristos, este acolo şi este o singură stradă (deşi oamenii vorbesc de străzi de aur, este una singură) şi de-o parte şi de alta a ei este Pomul vieţii – deci Domnul Isus este accesibil pentru toţi ai Săi. Această cetate este mireasa lui Hristos, biserica. Vor fi şi alte familii acolo, vor fi prieteni ai Mirelui, dar cetatea sfântă, cerească este în fapt mireasa, soţia Mielului. Gândiţi-vă la aceasta! Facem parte din această cetate. Nu pot să înţeleg aceasta, deoarece este ceva mult prea vast pentru a fi înţeles, dar este adevărat. Noi aşteptăm această altă cetate. Nu avem aici o cetate statornică, dar căutăm una care va veni. Nu merită să ne ancorăm cortul prea adânc aici, pentru că dacă va veni un uragan îl va smulge, ci noi aşteptăm o altă cetate, cea pe care o căuta şi Avraam, “al cărei Meşter şi Ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10 ).

 

Avraam nu face parte din această cetate, el va fi un prieten al Mirelui. Ioan Botezătorul nu va face parte din ea, şi el va fi un prieten, dar biserica, adunarea, toţi credincioşii de la Cinzecime şi până la răpire vor face parte din această cetate slăvită, cerească, altă cetate.

 

Ce minunat să avem un alt profet, un alt preot, un alt om, o altă cale, un alt altar şi o altă cetate înaintea noastră! Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze Cuvântul Său, astfel încât noi să fim tot mai preocupaţi cu acest Om minunat care umple cerul şi în curând se va întoarce să umple întreg Universul cu gloria lui Dumnezeu!

 

 

https://comori.org/dumnezeu/de-sapte-ori-altul-despre-domnul-isus/

 

////////////////////////////////////////

 

 

Ce fac până vine Domnul?

 

 Titus Colțea

 

Domnul vine, dar ești tu gata? Sunt eu gata? Cum să mă pregătesc?

 

  1. Cred în Dumnezeu și ascult de Evanghelie

 

Acesta e primul mod în care mă pregătesc pentru venirea Domnului. Conform Tesaloniceni, cei care nu cred în Dumnezeu și nu ascultă de Evanghelie vor avea parte de pedeapsă.

 

Evanghelia ne învață să credem în Isus Hristos ca singura jertfă pentru păcatele noastre, să ne pocăim, să fim botezați în apă și apoi să fii în Duhul Sfânt. Mai învățăm să respectăm legile și perceptele Împărăției lui Dumnezeu, care ne transformă și ne ajută să ne pregătim pentru cer.

 

Ruth Graham a fost întrebată ce face pentru Domnul când soțul ei, Billy Graham, este la campanii de evanghelizare în lungul și latul lumii. Slujba pe care a făcut-o ea, având grijă de copii și ținând casa curată era la fel de importantă ca slujba de evanghelizare a soțului ei.

 

Dumnezeu nu ne cheamă pe toți să fim evangheliști, apologeți sau pastori, dar trebuie să fim credincioși în lucrul care ni s-a încredințat.

 

  1. Mă sfințesc

 

Isus Hristos vine. Cum îl așteptăm? Care sunt hainele pe care le îmbrăcăm la întoarcerea Lui?

 

Știm un lucru: Mireasa Lui e îmbrăcată în haine albe, subțiri, strălucitoare, de in curat. Hainele reprezintă faptele bune ale sfinților. O viață trăită în perfectă sfințenie, într-o așteptare plină de pasiune a inimii fiindcă vrem să-I fim pe plac Mirelui.

 

Vă puteți imagina o nuntă la care mireasa să se prezinte cu părul nearanjat, cu hainele rupte și murdare? Este nunta Fiului de Împărat, iar Dumnezeu, Tatăl, veghează să fie cel mai mare succes din univers. Să ne amintim că, în pilda biblică, Dumnezeu investighează pe cineva care a intrat în sala de nuntă și avea haine nepotrivite pentru nuntă. E imperativ să fim curați, sfinți, și inima noastră să-i fie consacrată în totalitate, fără „iubiri îndurerate”, cum spune Traian Dorz.

 

  1. Rămân în comunitatea sfinților

 

În cer, vom fi împreună. „… Ce plăcut și ce dulce este să locuiască fraţii împreună!” citim în Psalmul 133:1.

 

Unitatea noastră este atât de importantă încât Isus, în rugăciunea de pe munte, înainte de a fi prins și dus la judecată, rostește cuvintele următoare: „Mă rog ca toți să fie una,” (Ioan 17:21).

 

La rândul lui, apostolul Pavel are aceeași dorință: „Îndemn pe Evodia și îndemn pe Sintichia să fie cu un gând în Domnul.” (Filipeni 4:2)

 

Dacă ne separăm, ne împărțim pe bisericuțe și nu comunicăm unii cu alții, nu vom putea rezista în fața Anticristului, care are drept motto divide et impera.

 

În aceste vremuri, trebuie să fim uniți, cum n-am fost niciodată. E crucial să dăm la o parte gardurile pe care le-am creat în mintea noastră ca să controlăm diferite grupe de oameni și să n-avem părtășie unii cu ceilalți.

 

Cred că una dintre cele mai teribile răni din inima lui Dumnezeu este când fiii Lui nu pot să stea împreună la masă.

 

  1. Răspândesc Evanghelia și fac ucenici

 

Este nevoie să împlinim Marea Trimitere, aceea de a face ucenici din toate neamurile. Trebuie să știm pentru ce trăim în această lume. Dumnezeu ne spune: „Cere-Mi și-Ţi voi da neamurile de moștenire și marginile pământului în stăpânire!” (Psalmul 2:8). Acest lucru trebuie să fie pasiunea Bisericii: să împlinească ce a început Domnul Isus și ne-a lăsat nouă să terminăm – evanghelizarea lumii.

 

Când va fi împlinită această îndatorire și Evanghelia va fi predicată tuturor neamurilor, atunci va veni sfârșitul. Hristos nu poate veni până nu ne împlinim trimiterea.

 

  1. Mă implic în societate

 

Isus Hristos ne spune că, la judecata de apoi, va despărți oile de capre, și celor de la dreapta le va spune: „‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moșteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-aţi dat de băut; am fost străin și M-aţi primit; am fost gol și M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav și aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă și aţi venit pe la Mine.’”

 

Sfinții vor răspunde cu o întrebare: „‘Doamne, când Te-am văzut noi flămând și Ţi-am dat să mănânci sau fiindu-Ţi sete și Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin și Te-am primit sau gol și Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă și am venit pe la Tine?’

 

Drept răspuns, Împăratul le va zice: ‘Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.’” (Matei 25:31-40)

 

Mântuirea este prin credință, dar demonstrația credinței sincere o reprezintă faptele de bunătate altruistă pe care le facem pentru oameni și care Îl onorează pe Domnul nostru. Lumea este flămândă după oameni care să vină în întâmpinarea nevoilor lor.

 

Oamenii nu au nevoie doar de bani. E ușor să-i dai niște bani cuiva care cerșește, e mai greu să te apropii de el și să îl întrebi cum a ajuns în acea situație, apoi să faci ceva mai mult pentru a scoate persoana din acea situație, să te implici cu adevărat.

 

Să nu fim leneși, nici neroditori. Să unim credința cu fapta.

 

  1. Rămân credincios

 

Când se va dezlănțui persecuția, noi să rămânem credincioși până la moarte. Dumnezeu le face mai multe promisiuni celor care vor birui: „Nu-i voi șterge numele din cartea vieții”, „Îi voi da cununa vieții”, „îi voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește”, „îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși din el”, „va intra în cetatea Noului Ierusalim”.

 

Ce facem până vine Domnul? Credem în Dumnezeu, ascultăm de Evanghelie, rămânem credincioși în slujirea primită, ne sfințim constant, împărtășim Vestea Bună, facem ucenici, ne implicăm în societate și rămânem credincioși indiferent de circumstanțe.

 

Materiale asemănătoare găsești în secțiunea „Viața spirituală” de pe site-ul alfaomega.tv.

 

Vrei să afli mai multe despre Dumnezeu și despre cum poți deveni un copil al Lui? Intră aici: https://alfaomega.tv/viata-spirituala/mantuire

 

Citește mai multe despre cultivarea relației personale cu Dumnezeu: https://alfaomega.tv/viata-spirituala

 

Cum să-L reprezinți pe Domnul în viața de zi cu zi? Află mai multe aici: https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea

 

https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/escatologie/15101-ce-fac-pana-vine-domnul-titus-coltea

 

/////////////////////////////////////////

 

„CEL CE VINE, VA VENI, SI NU VA ZABOVI.”

Publicat   de Cezar Câmpeanu

„Barbati galilieni, de ce stati si va uitati la cer? Acest Isus care S-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni in acelasi fel cum l-ati vazut mergand la cer.”(Fapt.Ap.1:11).

 

El vine iar. Aceasta este incredintarea noastra a tuturor crestinilor. Despre stapanitorii acestei lumi, fara exceptie, ultimul lucru care se poate spune, este ca ei „se duc.” Dar despre Domnul nostru Isus Hristos s-a spus si se spune ca El vine iar. Biblia spune: „Acum, la sfarsitul veacurilor, S-a aratat o singura data, ca sa stearga pacatul prin jertfa Sa”(Evrei 9:26). Atunci cand S-a aratat ca sa stearga pacatul, El „S-a dezbracat pe Sine insusi si a luat un chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor”(Filip.2:7). Dar El, „dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, nu in vederea pacatului, ca sa aduca mantuirea celor ce-L asteapta”(Evrei 9:28). Cand a venit ca sa poarte pacatele, S-a aratat in smerenie deplina. Cand va reveni, Se va arata in toata slava. Ingerii intreaba pe apostoli: „De ce stati si va uitati spre cer?” Raspunsul era simplu: „Pentru ca Domnul nostru S-a inaltat la cer din mijlocul nostru.” Si noi facem la fel, atunci cand cineva care ne este drag, pleaca din mijlocul nostru in calatorie. Trenul porneste ducand cu el persoana draga noua. Noi ramanem pe peron pana cand trenul se departeaza si persoana draga noua nu se mai vede la fereastra. Inaltarea la cer a Domnului Isus nu-i o legenda, ci o realitate. Dar nu se incheie aici. Ingerii mai spun: „Acest Isus care S-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni iarasi…” Nimic in viata Domnului Isus nu s-a petrecut la voia intamplarii, ci totul a fost randuit de Dumnezeu si prezis mai dinainte de prooroci. Domnul Isus Hristos avea o slava divina inca inainte de a se fi intrupat si de a fi venit pe pamant in chip de om. In gradina Ghetsimani, Domnul Isus S-a rugat si a zis printre altele: „Si acum, Tata, proslaveste-Ma la Tine Insuti, cu slava pe care o aveam la Tine, inainte de a fi lumea”(Ioan 17:5). Acest Hristos, care a avut la Dumnezeu slava singurului nascut din Tatal si anume inca inainte de a fi lumea, acest Hristos S-a smerit, si a murit rastignit pe cruce, si va reveni in slava si stralucire divina. Isus va reveni cu ingerii. Ingerii au fost mereu prezenti in viata Domnului Isus. La nasterea Lui, la ispitirea in pustie, in gradina Ghetsimani, la inviere si la inaltarea Lui la cer. Ei Il vor insoti si cand va reveni in slava. Domnul Isus spunea: „Fiul omului are sa vina in slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai.”(Mat.16:7). Ingerii au trebuit sa fie martori la prinderea Lui Isus fara sa intervina. Ei, care au fost martori atunci cand Hristos S-a smerit pana la moarte, vor fi martori si ai slavei Lui, insotindu-L atunci cand El va veni cu putere si slava mare. Primul scop al revenirii Domnului nostru Isus Hristos este acela de a-i aduna si rapi pe alesii Lui, pe Biserica Lui – Mireasa Lui. El a spus ucenicilor: „Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi”(Ioan 13:33-14:3). Un alt scop al revenirii Mantuitorului va fi judecata lumii. Atunci se va vedea clar deosebirea dintre cei ce L-au urmat pe Hristos si cei care au refuzat sa-L primesca in viata lor ca Mantuitor si Domn. Pentru ucenici sunt valabile cuvintele Lui care spun: „Adevarat, adevarat va spun, ca cine asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica, si nu vine la judecata, ci a trecut din moarte la viata”(Ioan 5:24). Lumea insa va trai judecata lui Hristos: „Cand va veni Fiul omului in slava Sa, cu toti sfintii ingeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate inaintea Lui. El ii va desparti pe unii de altii, cum desparte pastorul oile de capre; si va pune oile la dreapta, iar caprele la stanga Lui. Apoi va zice celor de la stanga Lui: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic care a fost pregatit diavolului si ingerilor lui..! Si acestia vor merge in pedeapsa vesnica, iar cei neprihaniti vor merge in viata vesnica”(Mat.25:31-33,41,46). Un alt scop al revenirii Domnului Isus este ca sa rasplateasca credinciosia celor credinciosi: „Fiul omului are sa vina in slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele lui”(Mat.16:27). Sa fie bine lamurit un lucru. Aici nu-i vorba de mantuire, ci de rasplatirea celor mantuiti, caci mantuirea nu se capata prin fapte. Rasplatirea, da. Cat despre ziua revenirii Dom,nului Isus, aceasta ramane o taina ascunsa nu numai tuturor oamenilor, ci pana si ingerilor, si chiar Domnului Isus. Iata ce zice El: „Despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni; nici ingerii din ceruri, nici Fiul ci numai Tatal”(Mat.24:36). In decursul veacurilor unii au incercat sa prezica ziua revenirii Domnului Isus, dar spusele acestora s-au dovedit a fi neintemeiate. Ceea ce stim noi este ceea ce a spus Domnul Isus in legatura cu revenirea Sa: „Vegheati dar, pentru ca nu stiti in ce zi va veni Domnul vostru”(Mat.24:42). Un cuvant de imbarbatare: „Inca putina, foarte putina vreme, si Cel ce vine va veni, si nu va zabovi”(Evrei 10:37). „Cine citeste, sa inteleaga.”(Mat 24:15). Amin. Slavit sa fie Domnul !

 

 

„CEL CE VINE, VA VENI, SI NU VA ZABOVI.”

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

DOMNUL VINE!

 

      de J.L.Tucker

Traducere: Valeriu Burciu

Aceste subiecte se înnoiesc periodic. Reveniti pe pagina noastrã pentru a gãsi noi cuvinte de încurajare pentru viata dvs.! Puteti verifica textele biblice dand un click pe trimiterile respective. Textul biblic va apãrea în fereastra de dialog din partea de jos. Este folositã traducerea biblicã Cornilescu online.

 

 

 

Cea mai importanta ora a întregii istorii este aproape. Ziua cea minunata este aproape. Apogeul veacurilor este aproape. Isus Hristos, Imparatul împaratilor si Domnul domnilor va veni curand. Adoua Sa venire va fi împlinirea planului lui Dumnezeu pentru mantuirea omenirii. Ochii profetilor si apostolilor erau îndreptati asupra acestei perioadei din istoria lumii. In relatia lui Dumnezeu cu oamenii în vremurile trecute, au fost manifestari ale puterii si slavei, dar aceasta generatie va fi martora a manifestarii maririi divine care va depasi tot ce s- a putut vedea vreodata. Aceasta este generatia care va putea sa aiba glorioasa experienta a ridicarii la cer. Scriptura spune ca schimbarea spre nemurire va veni “într-o clipa, într-o clipeala din ochi” si cei mantuiti vor fi înaltati sa întampine pe Domnul în vazduh. 1 Corinteni 15:51-53; 1 Tesaloniceni 4:15-17.

Este aproape ora cand se va face divina proclamatie: “S-a ispravit!” (Apocalips 21:6) si atunci se vor împlini cuvintele Domnului Hristos: “Iata, Eu vin curand; si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.” Apocalips 22:12.

Marele adevar despre revenirea Domnului Hristos în curand a cuprins gandirea celor mai studiosi cercetatori ai Bibliei. Oriunde exista credinta deplina în Cuvantul lui Dumnezeu, acolo speranta revenirii Sale în curand umple orizontul.

Ca Domnull Hristos Se va reîntoarce în curand nu este strigatul unor fanatici. Planul mantuirii include aceasta; cuvintele scriitorilor Bibliei declara aceasta; si o lume car piere cere aceasta. Insasi promisiunea lui Hristos este: “Ma voi întoarce.” Ioan 14:3.

Intregul plan al lui Dumnezeu pentru mantuirea omului ar fi în zadar daca nu ar exista a doua venire al lui Hristos.” Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, nu în vederea pacatului, ca sa aduca mantuirea celor ce-L asteapta.” Evrei 9:28.

Acum 2000 de ani, El a venit în aceasta lume. El era Dumnezeu în carne omeneasca – “taina evlaviei” – 1 Timotei 3:16. El a trait, a lucrat, a murit.

El Si-a dat viata ca pret de rascumparare. El a platit marele pret pentru datoria omenirii vinovate. El a facut posibil ca “oricine vrea” sa poata fi mantuit. El a semanat samanta care va produce un seceris bogat pentru viata vesnica si, cu nerabdare, El este gata sa vina sa adune secerisul jertfei Sale, sa stranga snopii Sai, ca sa poata “vedea rodul muncii sufletului Lui.” Isaia 53:11

 

 

1.Tema predominanta a Bibliei

 

Scriitorii Bibliei, de la Moise la visionarul Ioan, se întrec unul pe altul în prezentarea scopului, slavei si a urmarilor celei de a doua veniri a lui Hristos. Dupa nenumarate detalii ale primului advent ( a primei veniri a lui Isus) s-au împlinit dupa cum fusesera prezise, tot asa profetiile despre al doilea advent (a doua venire) nu vor da gres.

Din toate textele care vorbesc despre a doua venire, cele mai cunoscute si mai iubite sunt cele care contin cuvintele lui Hristos Insusi: “Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta în Dumnezeu si aveti credinta în Mine. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi

întoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi.” Ioan 14:1-3.

O mare parte a învataturilor lui Hristos sunt axate pe a doua Sa venire. Unii cercetatori ai Bibliei declara ca unul din fiecare 25 de versete din Noul Testament se refera la reîntoarcerea Domnului nostru. Este tema predominanta a Noului Testament. Este “fericita noastra nadejde”. Tit 2:13.

 

 

2.Salvarea este necesara

 

Isus Hristos trebuie sa se reîntoarca în curand spre a împiedica omenirea de a se autodistruge. Noi mergem spre haos din punct de vedere politic, spiritual si moral. Cu ani în urma, multi erau încrezatori ca prin reforme, prin raspandirea civilizatiei si a fraternitatii între oameni, noi vom cladi o Utopie. Dar acest vis minunat a disparut ca un miraj si oamenii de stat ai

lumii de astazi îsi dau seama ca au lucrat în zadar pentru aceste idealuri în epocile de aur. Impreuna ei striga ca rasa umana nu are nevoie de o reforma, ci de salvare.

Asa cum a prezis Hristos în Luca 21:26, inimile oamenilor sunt pline “de groaza, în asteptarea lucrurilor, care se vor întampla pe pamant.” Tempo-ul epocii noastre moderne a devenit asa de rapid, ca milioane de oameni sunt doborati de încordare. Potopul urii si luptei este gata sa ne cuprinda. “Razboaie si vesti de razboaie” (Matei 24:6) ameninta lumea ca un înger al maniei. Lumea noastra este într- o stare de distrugere si daca Imparatul împaratilor nu va interveni în curand, va fi o ruina universala. Multumiri lui Dumnezeu pentru fagaduinta venirii Sale!

Curand, nimeni nu stie cat de curand, Marele Eliberator va veni. Marile linii profetice se concentreaza asupra zilelor noastre, caci evenimentul “este chiar la usi”. Matei 24:33. Prezicerile Bibliei pot fi împlinite într-un timp scurt. Desi nu putem spune ziua sau ceasul, totusi putem sti cand “este aproape, chiar la usi.” Matei 24:36.

 

 

3.Vizibil – Literal – Personal

 

Toti vom cunoaste cand acel eveniment va avea loc. Imparatul împaratilor va veni într-o maiestate sublima. Evenimentul va fi vestit prin sunete de trompete. “Insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, se va pogorî din cer.” 1 Tesaloniceni 4:16. “Dumnezeul nostru vine si nu tace. Inaintea Lui merge un foc mistuitor si împrejurul lui

o furtuna puternica”. Psalmul 50:3.

In acea zi întreaga natura îsi va parasi cursul; cerurile se vor strange ca o carte. Va fi un puternic cutremur de pamant, “asa de tare, cum de cand este omul pe pamant, n-a fost un cutremur asa de mare.” Apocalips 16:18.

Hristos Se va coborî ca un mare biruitor. Milioane de îngeri Il vor însoti cu cantari de lauda. Toti locuitori pamantului Il vor vedea “venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava.” Matei 24:30. Isus personal descrie acest eveniment: “Cum iese fulgerul de la rasarit si se vede pana la apus, asa va fi venirea Fiului Omului.” Matei 24:27.

Maestrul Invatator ne – a avertizat sa nu fim înselati cu privire la felul venirii Lui. El stia ca învatatori falsi vor cauta sa explice acest important eveniment ca fiind ceva secret, în taina. “Vor veni multi în Numele Meu si vor zice: “Eu sunt Hristosul!” Si vor însela pe multi.” “Daca va va spune cineva: “Iata, Hristosul este aici, sau acolo”, sa nu-l credeti. Caci se vor scula Hristosi mincinosi si prooroci mincinosi; vor face semne mari si minuni, pana acolo încat sa însele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi. Iata ca v%!, spus mai dinainte..Deci, daca va vor zIce: “Iata-L în pustie”, sa nu va duceti acolo! “Iata-L în odaite ascunse”, sa nu credeti. Caci, cum iese fulgerul de la rasarit si se vede pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului. Matei 24:23-27.

Dusmanul dreptatii s-a straduit sa contrafaca toate adevarurile pretioase ale Cuvantului lui Dumnezeu; si în aceste zile, cand cea de a doua venire a lui Hristos este un eveniment apropiat, înselarea si eroarea cu privire la venirea Sa s-a raspandit oriunde. Dar Hristos ne avertizeaza cu privire la doctrina falsa a rapirii secrete. Daca cineva spune ca venirea Sa va fi în

taina “sa nu-l credeti” chiar daca ar fi capabil sa faca “semne mari si minuni” pentru a-si sustine mesajul. Orice învatatura care nu înfatiseaza adoua venire a lui Hristos ca o aparitie literala, personala si visibila este o învatatura ireala, înselatoare si distructiva. Dupa cum fulgerul lumineaza tot cerul într- o splendoare uimitoare, tot asa va fi si venirea Lui.

Cei rai si cei drepti asteapta venirea Sa, dar cu emotii diferite. Pentru cei drepti va fi timpul eliberarii, împlinirea sperantelor si raspunsul final la toate rugaciunile lor; strigatul de adorare izbucneste din inima si de pe buzele lor: “Iata, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere ca ne va mantui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum sa ne veselim si

sa ne bucuram de mantuirea Lui!” Isaia 25:9.

Dar pentru cei rai si cei nepregatiti în inima lor, cea de adoua venire este o zi de întuneric, tanguire, disperare si manie, un timp cand în zadar ei cauta un loc sa se ascunda de gloria care – L înconjoara pe Regele care vine.

Matei 24:30; Apocalips 6:15-17; 2 Tesaloniceni 2:8; 1:7, 8.

Da, toti vor vedea cea de a doua venire a lui Hristos. “Iata ca El vine pe nori. Si orice ochi Il va vedea.” Apocalips 1:7. Aceasta declaratie a apostolului Ioan este în deplin acord cu garantia celor doi îngeri data ucenicilor în ziua înaltarii Sale. “Si cum stateau ei cu ochii pironiti spre cer, pe cand Se suia El, iata ca li s-au aratat doi barbati îmbracati în alb si au zis: “Barbati Galileeni, de ce stati si va uitati spre cer? Acest Isus, care S- a înaltat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer.” Fapte 1:10-11.

 

 

4.Scopul venirii Sale

 

De ce va veni Isus iarasi? Cei credinciosi din toate veacurile vor fi condusi acasa. Cei mai multi vor dormi somnul mortii cand Isus va veni. Deaceea, scopul principal al celui de a doua veniri al lui Hristos este sa învieze pe sfinti si sa le dea viata vesnica. Apostolul Pavel afirma aceasta cu fermitate în 1 Tesaloniceni 4:16. “Caci Insusi, Domnul, cu un strigat, cu

glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer si întai vor învia cei morti în Hristos.” In acelasi timp, El aduna pe sfintii cei fii si cele doua grupuri, cei înviati si cei care vor fi schimbati, se vor uni împreuna sa salute pe Domnul. “Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti împreuna cu ei, în nori, ca sa întampinam pe Domnul în

vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” 1 Tesaloniceni 4:17.

Aceasta multime nu va mai muri niciodata, caci toti vor fi glorificati si  încoronati cu nemurirea. “Intr-o clipa, într-o clipeala din ochi, la cea din urma trambita. Trambita va suna, mortii vor învia ne supusi putrezirii si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii sa se îmbrace în neputrezire si trupul acesta muritor sa se îmbrace în nemurire.” 1 Corinteni 15:52 – 53. Atunci tot poporul Lui va fi cu El si vor fi ca El.

“Stim ca atunci cand Se va arata El, vom fi ca El; pentru ca Il vom vedea asa cum este.” 1 Ioan 3:2.

Aceste corpuri slabe si bolnave vor fi schimbate în chip minunat. “Dar cetatenia noastra este în ceruri, de unde si asteptam ca Mantuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul starii noastre smerite si- l va face asemenea trupului slavei Sale.” Filipeni 3:20-21.

 

 

5.Cat de mult ne iubeste El

 

Invierea credinciosilor Sai era o zi la cale Hristos privea înainte cu nerabdare. Cu dor, El astepta sa culeaga secerisul semintei pe care a semanat- o cu 2000 de ani în urma. In Iov 14:15, ni se spune ca El are un dor pentru faptura mainilor Sale. Imi place sa gandesc ca de cate ori Isus priveste mainile Sale care au semnele cuielor, El sopteste: “Cat de mult Imi iubesc copiii Mei! Ei sunt ai Mei. I-am cumparat cu sangele Meu. Mi-am dat viata sa-i mantuiesc. Doresc ca ei sa fie cu Mine în slava.”

In imaginatie, Il aud repetand rugaciunea din Ioan 17:24. “Tata, vreau ca acolo unde sunt Eu, sa fie împreuna cu Mine si aceia pe care Mi i- ai dat Tu, ca sa vada slava Mea.”

Cat de dragi inimii Sale sunt credinciosii Sai. El a facut o investitie mare în omenire. Toti cei care L- au primit pe El sunt ca lumina ochiului Sau.

Prin veacuri a rasunat promisiunea Lui. “Si voi rascumpara din mana Locuintei Mortilor  (“din puterea mormantului” – trd. engleza), îi voi izbavi de la moarte. Moarte, unde îti este ciuma? Locuinta a mortilor, unde îti este nimicirea?” Osea 13:14. Hristos nu numai ca va distruge moartea, dar jertfa de pe Calvar a facut posibila distrugerea autorului mortii. “Astfel dar,

deoarece copiii sunt partasi sangelui si carnii, tot asa si El Insusi a fost deopotriva partas la ele, pentru ca, prin moarte, sa nimiceasca pe cel ce are puterea mortii, adica pe diavolul.” Evrei 2:14.

Cu încredere în puterea învierii lui Hristos, barbati si femei au adormit somnul mortii, nu asemenea sclavilor fricosi, ci cu o credinta triumfatoare, care striga: “Unde îti este biruinta, moarte? Unde îti este boldul, moarte?”

1 Corinteni 15:55. “Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine.” Psalmul 23:4. “Stiu în Cine am crezut. Si sunt încredintat ca El are putere sa pazeasca ce I-am încredintat pana în ziua aceea.” 2 Timotei 1:12.

 

 

6.Timpul reîntalnirii si reuniunii

 

 

A doua venire a lui Hristos înseamna reuniurea cu cei iubiti care au fost despartiti de noi prin moarte. Fara a doua venire nu ar exista scapare din legaturile mortii, nici viata dincolo de mormant. Toata speranta pentru o viata viitoare este legata de a doua venire a Domnului nostru. Cuvintele omului nu pot descrie bucuria din dimineata învierii. La chemarea lui Isus, care este “Invierea si viata” (Ioan 11:25), ei vin afara, o multime pe care nimeni n – o poate numara. Un strigat de lauda strabate cerul: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat.” Apocalips 5:12. Parintii îmbratiseaza mult doritzii lor copii. Prietenii, despartiti de mult se îmbratiseaza. Am avut parte de despartire; cunoastem suferinta separarii cauzata de moarte. Dar, cititorule, exista o vreme a reunificarii.Toti cei credinciosi vor fi acolo. Toti cei vrednici de salvat, vor fi salvati din distrugerea acestei lumi. Isus a venit sa caute si sa mantuiasca. El va avea succes. Fiecare coltz al creatiunii va fi cercetat; chiar si marea va da înapoi pe mortii din ea. Ce glorioasa va fi învierea! In imaginatie, vad procesiunea venind –  o multime nenumarata de oameni veseli. Ii vad

venind cu coroane de bucurie pe capetele lor si ramuri de palmieri ale victoriei în mainile lor. Ce dulce va fi reîntalnirea! Nu- i de mirare ca vizionarul, cand a auzit fagaduinta: “Da, Eu vin curand”, a raspuns nerabdator: “Amin. Vino, Doamne Isuse!” Apocalips 22:20.

Desi astazi este întuneric, desi noaptea tristetii si necazului îsi întinde mantia peste tine, desi se pare ca toate planurile si sperantele pentru o fericire viitoare s- au spulberat, totusi exista un viitor luminos. Viitorul este stralucitor cu o nadejde glorioasa. Ziua de maine a lui Dumnezeu va fi mai buna decat cele mai îndraznete visuri de bucurie ale noastre pentru astazi.

 

 

7.Fii gata

 

Esti gata pentru venirea lui Hristos? Ai îmbracat haina îndreptatirii Sale? Dragostea ta este pentru lucrurile de sus? “Stim ca atunci cand Se va arata El, vom fi ca El… Oricine are nadejdea aceasta în El, se curateste, dupa cum El este curat.” 1 Ioan 3:2-3. Lucrarea de pregatire pentru a întalni pe Regele care vine curand trebuie sa fie prima noastra lucrare. Timpul e scurt si standardul este înalt. Nimeni nu trebuie sa fie disperat, caci Isus “poate sa mantuiasca în chip desavarsit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.” Evrei 7:25. “De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lana. De veti voi si veti asculta, veti manca cele mai bune roade ale tarii.” Isaia 1:18-19.

Notati expresie: “De veti voi.” Prin noi însine, nu ne putem schimba firea noastra rea; dar El poate sa ne – o schimbe. “Si-I vei pune numele Isus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale.” Matei 1:21.

Pentru a castiga batalia împotriva raului trebuie sa ne supunem Spiritului lui Dumnezeu.

 

https://intercer.net/blogs/studiibiblice/crestinism-practic-intrebari-pentru-viata-de-j-l-tucker/25-domnul-vine.html

 

////////////////////////////////////////////////

 

Globalistul Klaus Schwab într-un videoclip din 2017: „Îţi poţi imagina că în 10 ani toţi vom avea câte un implant în creierele noastre şi-ţi vom putea măsura toate undele creierului”? Averea hotomanului,pe cand era elev in acapararea avutiei  obstesti… Averea lui Adrian Nastase; Rusii nu pleaca din Romania nici peste o suta de ani, chiar daca… Guvernul interzice achiziționarea de programe antivirus din Rusia; Sfintii komunismului s-au ales cu aurul tarii si noi cu spectacole de 2 bani-Rompetrol 2 | Un dosar de 770 de milioane de dolari și cu 14 suspecți; Asa au devenit boieri sarantocii komunisti de ieri…Turnură neaşteptată în ancheta Rompetrol. Miniştrii care l-au ajutat pe D. Patriciu să devină mai bogat cu trei miliarde de dolari; Legăturile lui Dughin cu România: întâlniri cu Adrian Năstase și fețe bisericești. „Se fac primii pași spre o civilizație comună România-Rusia”; De la Imperiul raului la Imperiu eurasiatic -Ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea in sediul Universitatii Dalles, aflata in subordinea Primariei Bucuresti – Ciprian Ciucu; Rusii continua sa se joace …Aleksandr Gelievici Dughin, adeptul doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului : „Noi ruşii… Pentru ca Rusia s-a format prin cotropiri  nesfarsitte…Analiză: Putin vrea restaurarea Imperiului Rus; Obsesia bolnavului rus…Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia şi obsesia Mării Negre; Reacția Ucrainei după unirea Basarabiei cu România: Guvernul de la Kiev cere anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru;

Care este adevăratul motiv al invadării Ucrainei? De ce s-a opus Angela Merkel intrării accelerate a Ucrainei în NATO în 2008? Serviciile speciale – instrument al expansiunii imperiului Rus şi U.R.S.S.; Hărți istorice care explică structura URSS și modul în care istoria ei se leagă de forțele actuale ale Rusiei pentru expansiunea teritorială; Istoria oficială a Rusiei(cotropitoare) e o enciclopedie de falsuri! Eminescu şi rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc – de Theodor Codreanu; RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA; Rusificarea României în documente istoricep; Naţional-comunismul şi spălarea creierelor în România; POLITICĂ DE RUSIFICARE (русификация); Noi nu uităm: 28 iunie 1940 – ocupație sovietică! DW: DIN GREŞEALĂ ÎN GREŞEALĂ SPRE RUSIFICAREA FINALĂ? O”închisoare a popoarelor”… Români în Gulagul sovietic din Siberia- Autor: Valentin Hossu-Longin; Reinventarea Gulagului. Andrei Kolesnikov: Sistemul rusesc de lagăre corecționale de muncă ar putea înlocui IKEA; Gulagul – Premiul Pulitzer, 2004 – o carte monument; Tezaurul României: un veac de surghiun în gulagul rusesc… Un preot catolic homosexual spune ca 98% din preoţii pe care îi cunoaşte sunt gay; Retea de 100 de „preoti” catolici homosexuali … Parlamentari britanici, acuzaţi de agresiuni sexuale’; Cand te lasi prostit… Lux pe spinarea credincioşilor: Patriarhul Kirill, acuzat că zboară cu un avion privat folosit de amanta unui bancher rus. Cât ar costa aeronava?Patriarhul Kirill a mai fost acuzat că este un iubitor al luxului… Patriarhul Kirill al Rusiei a declanșat o revoltă fără precedent în Biserica Ortodoxă după ce s-a transformat în portavocea lui Putin pentru războiul din Ucraina;Patriarhul Rusiei, membru al KGB-ului odios si criminal, mai criminal si mai odios decat toate mafiile din lume la un loc; Academicieni in porno-hotie/golanie PeSeDie-Mafia Bisericii Ortodoxe este sora buna a mafiei siciliene ; Ce a naţionalizat dictatura comunistă ieri, azi, după 1989, este furat de Biserica Ortodoxă Română; S-A AFLAT TOT!  AVEREA secretă a PATRIARHULUI făcută din vânzări de TUTUN şi ALCOOL; Momit ca va face Ungaria mijlocie… Ungaria falsifică istoria în manualele școlare: din noua ediție e ștearsă informația că Rusia a anexat Crimeea în 2014, iar invazia e prezentată ca o luptă a Rusiei cu SUA și UE; Rusia despre Pactul Ribbentrop – Molotov: „A ajutat la extinderea graniței de vest a URSS cu circa 350 de kilometri. Nu era în dezacord cu legile internaționale”; DNA anchetează contractele prin care PSD a cumpărat televiziunile! Procurorii au cerut de la partid documentele legate de această uriașă escrocherie; (De prea multa democratie…)Declarații iresponsabile ale lui Andrei Marga, fost ministru de Externe: Ucraina trebuie dezmembrată, iar Rusia, Polonia, Ungaria și România să-i ia din teritorii! de Grigore Cartianu; O istorie mondiala a comunismului. Vol.I: Calaii,de (autor): Thierry Wolton; Crema Securităţii – de pe cizma dictaturii pe pantoful democraţiei; Mărturii de la Gherla: bătuți cu ciocanul în tălpi… Octavian Bjoza trăieşte acum dintr-o pensie de 1.200 de lei, de şase ori mai mică decât a torţionarilor săi… . Cercetarea crimelor comunismului, sprijinirea victimelor si inculparea responsabililor; Vaccinul împotriva frigului; Nichifor Crainic – teolog, om politic, poet, ideolog și publicist; Petre Țuțea – Hristostomul filosofiei creștin-ortodoxe (2); Nicolae Țurcanu, arestat și condamnat pentru o poezie; Nicolae Iorga – Românul universal ; Aforismele lui Talleyrand şi o scurtă privire în istorie; Octavian Goga – „poetul pătimirii noastre”; Personalităţi române şi faptele lor – Gheorghe Buzatu’; CTP: Ce fac rușii în Ucraina nu e război, ci cruzime sadică și omor cu jaf. Cum pot fi numiți acei români care vor continua să fie putiniști, neutraliști și relativiști în fața Iadului adus în lume de ruși? (Mini)ADEVARATA LISTA A MARILOR PUTINISTI; O nouă glorificare a Securității: pușcăriașul Adrian Năstase îi ridică statuie generalului securist Vasile Mălureanu, vânătorul de scriitori anticomuniști. Cotețul ”Vitralii” și urmașii criminalului Iulian Vlad; ‘Lista Statului Paralel’, cu așa -ziși activiști pro Rusia, făcută publică: Încep vânătoarea vrăjitoarelor; Andrei Marga, urmărit penal pentru declarația despre Ucraina? Consilierul lui Zelenki îl numește ‘naftalină politică’;

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

Andrei Marga, urmărit penal pentru declarația despre Ucraina? Consilierul lui Zelenki îl numește ‘naftalină politică’

 

Autor: Florin Pușcaș, Redactor

 

Fostul ministru de externe al României, Andrei Marga, trebuie să înțeleagă perspectiva răspunderii penale pentru apelurile sale de divizare a Ucrainei, informează Agenţia RBC-Ucraina, citind mesajul consilierului șefului biroului președintelui ucrainean, Mihailo Podoliak, publicat pe Twitter.

 

„”Criza agenților” determină Rusia să scoată din dulap chiar și cea mai uitată naftalină politică. Dacă românul domn Marga își face declarațiile „cu toată responsabilitatea”, atunci trebuie să înțeleagă și perspectiva răspunderii penale pentru încălcarea integrității și suveranității unui alt stat”, a scris acesta, potrivit Rador.

 

Amintim că, sâmbătă, Andrei Marga a îndemnat Ucraina să cedeze o parte din teritoriile sale Rusiei, Poloniei, României și Ungariei.

 

„Spun cu toată responsabilitatea că Ucraina se află în frontiere nefireşti. Ea trebuie să cedeze Transcarpatia – Ungariei, Galiția – Poloniei, Bucovina – României și Donbasul și Crimeea – Rusiei. Acestea sunt teritorii ale altor țări, altfel vor fi conflicte”, a spus Marga.

 

Ministerul de Externe român a calificat apelul lui Marga ca fiind contrar poziției oficiale a țării și principiilor de bază ale dreptului internațional.

 

 

 

https://www.stiripesurse.ro/andrei-marga-urmarit-penal-pentru-declaratia-despre-ucraina-consilierul-lui-zelenki-il-numeste-naftalina-politica_2561440.html

/////////////////////////////////////////////

‘Lista Statului Paralel’, cu așa -ziși activiști pro Rusia, făcută publică: Încep vânătoarea vrăjitoarelor

 

Autor: Loredana Codruț

 

Deputatul PSD Daniel Ghiță a făcut publică o așa-zisă listă făcută de ceea ce el numește Statul Paralel, listă pe care apar oameni suspectați că ar fi activiști pro Rusia. Pe ea se află politcieni și jurnaliști. Ghiță spune că la mijloc e vorba de o vânătoare de vrăjitoare.

 

 

„Știam ca sunt pe lista neagră a “Statului Paralel” , dar credeam totuși că sunt in top ten! Am fost dezamăgit să fiu pe locul 12!

 

“Paralelii” încep #Vânatoarea de vrăjitoare! N-o să aibă noroc …

 

O prietenă din presă mi-a trimis o listă de “prieteni ai lui Putin”, întocmită de către acoperiții Statului Paralel, agenții Factorului Extern. Devine limpede acțiunea de intimidare a celor cu expertiză, ce mai îndrăznesc să gândească și să se exprime obiectiv.

 

Mă refer pe moment doar la cei din presă, jurnaliști și analiști aflați pe listă, pe care-i caracterizez în mod generic ca fiind “crema jurnalismului” din România, oameni de mare valoare profesională. Deci, de denigrat de către agenții paralelilor, aflați în slujba Factorului Extern! Vai de capul lor de complexați …

 

O să revin odată cu extinderea operațiunii!

 

“Proputiniștii din România. Ordine aleatorie, listă deschisă, se vor adăuga și alte nume în funcție de sugestii:

 

  1. Teodosie al Tomisului

 

  1. Adrian Severin

 

  1. Cozmin Gușă

 

  1. Dan Chitic

 

  1. Oana Lovin

 

  1. Iulian Capsali

 

  1. Bogdan Duca

 

  1. Diana Șoșoacă

 

  1. Dan Puric

 

  1. Olivia Steer

 

  1. Orlando Teodorovici

 

  1. Daniel Ghiță

 

  1. George Simion

 

  1. Marius Ghilezean

 

  1. Dana Budeanu

 

  1. Călin Georgescu

 

  1. Valer Dorneanu

 

  1. Sebi Ghiță

 

  1. Dan Andronic

 

  1. Alexandru Petria

 

  1. Liviu Pleșoianu

 

  1. Codruța Cerva

 

  1. Florin Bichir

 

  1. Cătălin Berenghi

 

  1. fam. Gelu Voican-Voiculescu ????

 

  1. Sorin Rosca Stanescu

 

  1. Iosefina Pascal

 

  1. Silviu Dancu

 

  1. Cătălin Ivan

 

  1. Ioan Talpeș

 

  1. Mircea Chelaru

 

  1. Ninel Peia

 

  1. Iulian Iancu

 

  1. Anca Alexandrescu

 

  1. Răzvan Dumitrescu

 

  1. H.D. Hartmann

 

  1. Mădălin Ionescu

 

  1. Adrian Năstase

 

  1. Iulian Urban

 

  1. Ilie Bădescu

 

  1. Radu Baltasiu

 

  1. Ovidiu Hurdezeu

 

  1. Ion Cristoiu

 

  1. Răzvan Savaliuc”

 

Nu sunt “putinist”, nu sunt pro Rusia ( nu am fost niciodată!) , nu sunt pro Putin ( eu am susținut Maidanul in 2014!) Nu sunt cu nicio națiune străină, decât cu națiunea ROMÂNĂ!

 

Pentru unii e greu să accepte că eu îmi iubesc țara si poporul?

 

Nu sunt de acord cu acest război!

 

Nicio ființa umană nu merită să moară in război.

 

Da, de când am intrat in politică sunt vânat. Da, să vâneze, că sunt bine antrenat și îl am pe Dumnezeu!

 

Mă iertați că deranjez slugile?

 

Nihil Sine Deo”, scrie Daniel Ghiță pe Facebook.

 

https://www.stiripesurse.ro/lista-statului-paralel-cu-asa-zisi-activisti-pro-rusia-facuta-publica-incep-vanatoarea-vrajitoarelor_2268470.html

 

/////////////////////////////////////////////

 

Personalităţi române şi faptele lor – Gheorghe Buzatu

 

 

Constantin Toni Dârţu 

 

 

Personalităţi române şi faptele lor – vol. 56

 

Editura StudIS – Iaşi a avut onoarea de a publica aspecte din viaţa şi opera marelui istoric Gheorghe Buzatu, în „Personalităţi române şi faptele lor”, Iaşi, Ed. Venus, vol VIII, 2004, p.35-43. După câţiva ani, cunoscuta jurnalistă Maria Diana Popescu a realizat un interviu edificator cu Maestrul, publicat iniţial în vol. Dialoguri privilegiate, vol. III, Râmnicu Vâlcea, Conphys, 2009, dar şi în volumul menţionat.

 

Prof. Univ. dr. D.H.C. Gheorghe Buzatu

 

Autor şi coordonator de cărţi care prezintă adevărul istoric, publicist, editor, coordonator de colecţii, cercetător ştiinţific, profesorul univ. dr. s-a născut la 6 iunie 1939, în comuna Sihlea, judeţul Vrancea.

– Urmează Liceul „Regele Ferdinand” din Râmnicu Sărat (1953-1956), facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, (1956-1961)

– 1971 – Doctor în şttinţe istorice;

– 1992-2002 – Cercetător ştiinţific principal I, director al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al filialei iaşi a Academiei Române;

1951-1992 – Cercetător ştiinţific al Institutului de Arheologie „A.D. Xenopol” al Filialei iaşi a Academiei Române;

– din 1997 – Prof. univ. dr – Specialitatea Istoria Contemporană a României, Universitatea Craiova;

din 1995 – Vicepreşedinteal Comitetului Român pentru Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial;

– din 2000 – Clubul Istoricilor N. Iorga;

– Comisia Română de istorie Militară;

– Comisia Internaţională pentru Istoria Relaţiilor Internaţionale (cu sediul în Italia), din 1985;

– Asociaţia Americană de Istorie (1986-1990);

– „Liga Mareşalii României” (denumirea iniţială „Liga Mareşal Ion Antonescu” – denumire modificată după apariţia OUG 31/2002). Preşedinte din 1990;

– Senator în Parlamentul României;

– Doctor Honoris causa al Universitpţii Ovidius – Constanţa

Suntem prea aproape de Rusia, şi prea departe de Dumnezeu!

 

Maria Diana Popescu: Revistele Agero-Stuttgart şi ART-EMIS sînt interesate de personalităţile care au marcat cultura şi istoria poporului român, în speţă şi domnia voastră, stimate prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu. Fiţi bine venit! Dar de unde veniţi cu fruntea plină de lauri? Care sînt treptele pe care le-a străluminat trecerea personalităţii dumneavoastră prin timp?

 

Prof. univ. dr. D.H.C. Gheorghe Buzatu: În primul rând, stimată Doamnă Maria Diana Popescu, vă mulţumesc pentru iniţiativa de a-mi lua acest interviu, vă solicit scuze pentru prea îndelunga întârziere … dar au fost, vă asigur, obligaţiile rezultate din angajamentele luate în privinţa proiectelor mele ştiinţifice. Vă rog să-mi îngăduiţi a vă felicita pentru chestionarul expediat, pentru sagacitatea întrebărilor formulate, ca şi pentru realismul şi actualitatea lor stringentă. Vă rog să admiteţi valabilitatea clasicului adagiu că, schimbând ce-i de schimbat, nu numaidecât stilul e omul, ci, nu mai puţin, seria întrebărilor Dv. Nu-mi rămâne, de aceea, decât să-mi doresc ca şi replicile mele să fie pe măsura aşteptărilor Dv.

 

Pentru a ajunge, cum se spune, la … chestiune, vă mărturisesc dintru început că nu-s/nici n-am fost obişnuit cu laurii, dar, oricum, sunt convins că aţi recurs la o frumoasă figură de stil, pentru care vă mulţumesc. Ceea ce înseamnă că-mi place, deşi e … periculoasă, dacă, Doamne, fereşte!, aş începe să cred în ea. Ajungând, acum, la treptele afirmării, trebuie să precizez că ele au fost precise şi de fel fabuloase, dimpotrivă, mai precis:

 

  1. în 1953-1956, studiile liceale la Râmnicu Sărat, cu profesori (de română, istorie şi geografie) cu totul deosebiţi;

 

  1. apoi, în 1956-1961, studiile la Universitatea din Iaşi, în domeniul istoriei, cu profesori şi modele extraordinare;

 

  1. iar din 1962 şi până astăzi, stagiul necontenit în cercetare la Filiala din Iaşi a Academiei Române, în cursul căruia am aflat toate condiţiile de studiu şi de afirmare, dar şi Oameni, aşa precum Academicienii Cristofor Simionescu, Mihnea Gheorghiu, Constantin C. Giurescu, M. Petrescu-Dâmboviţa, Dan Berindei, Florin Constantiniu, Profesorii Janeta Benditer, Vasile Neamţu, D. Ciurea, N. Grigoraş, Constantin Cihodaru, Leonid Boicu, V. F. Dobrinescu, Emil Emandi ş.a., mulţi dintre ei, din nefericire, trecuţi de-acum în lumea umbrelor. A nu se înţelege că, pe parcurs, n-am „beneficiat” şi de oprelişti, dar – privind acum în urmă – ce-au contat ele în raport cu faptul că am ajuns expert în anume probleme ale istoriei contemporane, ori că studiile şi cărţile mele n-au încetat să apară, iar unele cu mare succes la cititori, mai precis cu tiraje între 100.000 şi 200.000 de exemplare, ceea ce în prezent ar putea părea incredibil… Dar, nu insist…Prof. univ. dr. DHC, Gheorghe Buzatu, art-emis

 

M.D.P.: Dacă istoria ne este ascunsă în parte, dacă ea ar dispărea în atacul colonizării lumii, al globalizării, ce ar mai rămâne din identitatea poporul român în plan fiinţial? – căci, evident, sînt multe încercări de această natură…

 

Gh.B.: Iată o întrebare foarte bună, mai ales în contextul actual. Câţi nu vorbesc despre sfârşitul istoriei, mai cu seamă prin S.U.A. sau Anglia? Vor să şocheze sau vor să se înscrie în tradiţia lui Nostradamus? De reţinut, că unii vorbesc chiar la modul serios, în vreme ce alţii, cei mai numeroşi, se gândesc doar la posibilităţi, la variante, la scenarii. Dar, atenţie, aşa ceva a mai fost! După Războiul Mondial din 1914-1918, de pildă, se vorbea insistent despre „declinul civilizaţiei”, iar azi, după Războiul Rece, în plină „epocă a haosului planetar”, de ce n-am discuta despre ireparabil? Dv. faceţi o conexiune logică între asemenea… discuţii, care, dacă sunt fără efect în planul real, totuşi nu-s lipsite de anume consecinţe, ajungându-se – cum sugeraţi – la „ascunderea istoriei, a trecutului, a tradiţiilor unor popoare” etc., etc.… Şi, aici, aveţi perfectă dreptate, întrucât, făţiş ori nu, chiar se urmăreşte aşa ceva, în unele locuri cu o agresivitate sporită. În ţară, de exemplu, în emisiunile TV au dispărut temele de istorie, iar în şcoli se preconizează reducerea la limita de jos (o oră pe săptămână) a disciplinei, în vreme ce Facultăţile de Istorie intră în agonie, iar la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti, Istoria, pur şi simplu, a dispărut, fiind „înghiţită” de Geopolitică, Geostrategie ş.a., deşi lucrurile trebuie să stea exact pe dos! Toate acestea, desigur, pe moment, în sensul tendinţelor actuale integratoare, globalizatoare, dar nu numai atât. Se va reveni la cursul firesc, întrucât din istorie nu pot dispărea, nu pot fi desfiinţate popoare şi, deopotrivă, nici cel român. Domnii care se gândesc la aşa ceva, în fond, au viziuni „de laborator”, şi aşa ceva, vai!, au mai practicat Hitler sau Stalin, Truman la Hiroşima şi Nagasaki, Gorbaciov la Cernobîl ş.a.m.d. Dar e cazul să mă opresc… Dv. m-aţi provocat …

 

M.D.P.: Stimate domnule profesor Gheorghe Buzatu, dacă una din marile puteri ale lumii ar fi procedat la o reîmpărţire a zonelor de influenţă (dacă nu cumva s-a şi petrecut), cărui stat european credeţi că i-ar fi trasat ordinul: „Ocupă-te de Europa!, cu restul lumii mă descurc eu !”…

 

Gh.B.: Din nou, excelent pusă problema şi în concordanţă cu adevărurile rezultate din aprofundarea studiilor istorice! Dacă nu mă înşel, Lordul Palmerston – şi, după el, câţi alţii nu l-au imitat – s-a exprimat cât se poate de franc şi de… nuanţat: Marile Puteri au numai interese, sentimente – nu! Sfârşitul mileniului trecut, (dar nici cu debutul celui actual nu trebuie să ne fie ruşine !) a fost plin de împărţiri/reîmpărţiri ale aşa-ziselor zone de influenţă pe mapamond, detaliile şi actorii fiind, graţie istoricilor, bine cunoscuţi azi de mai toată lumea – Bismarck şi Wilhelm II, Churchill şi Roosevelt, Hitler şi Stalin, Bush şi Gorbaciov. Acţiunile lor au fost şi sunt, evident, blamate de opinia publică, căci cine se mai poate îndoi de faptul că toate „târgurile” au condus sau conduc lumea la război, de regulă la conflicte mondiale. Dv. îmi propuneţi un „scenariu” precis şi lapidar formulat. Aşa ceva a survenit în ultima vreme: cineva (?) a dat, iar altcineva (?) a primit. Voi fi obligat, aşadar, să vă răspund la fel: Târgul (şubred din toate punctele de vedere) a intervenit în ultimii 2-3 ani: SUA au avut iniţiativa şi, dacă-i aşa, ele nu concep să transmită ceva altcuiva ci decât Marii Britanii. Aşadar, „în familie”, nicidecum Uniunii Europene, Japoniei ş.a. Numai că, în perspectivă istorică, ce contează, din cel puţin două puncte de vedere:

 

  1. China deja este dincoace de limitele orizontului;

 

  1. Regretatul mare istoric francez Jean-Baptiste Duroselle a dovedit în chip strălucit că orice Imperiu este menit să dispară!

 

M.D.P.: Care ar fi, pe scurt, istoria organizaţiilor non-româneşti (eventual, secrete) care, din interiorul statului, au influenţat, de-a lungul timpului sau într-un moment anume, soarta naţiunii noastre?

 

Gh.B.:Este de la sine înţeles că nu voi intra în detalii. De altfel, observ că Dv. personal aţi formulat o parte din răspuns, întrucât mă chestionaţi în privinţa Grupului Bilderberg. Mă voi referi, în rest, la organisme şi instituţii ale căror intervenţii şi rosturi s-au desprins cu exactitate în urma investigaţiilor istorice şi vă rog să aveţi în vedere că am făcut cercetări asupra perioadei de după 1918 în toate marile biblioteci şi arhive din lume, mai precis din S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia şi Rusia, iar rezultatele le-am valorificat în bună măsură. În atare condiţii, răspunsul meu are în vedere, în ordinea lor strict cronologică şi dezordinele provocate: Masoneria, B´nai B´rith-ul, Cominternul şi Cominformul, Coloana a 5-a nazistă, Alianţa nocivă ultra-secretă Washington-Moscova. Despre rest, trimit la o carte ce se bucură de mare succes chiar în aceste zile în ţară: „Istoria societăţilor secrete a lui Michael Streeler” (traducere, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2009, 240 p.).

 

M.D.P.: Ce nu ştie prea bine cetăţeanul român sau ce nu ştie deloc despre istoria noastră?

 

Gh.B.: Foarte multe lucruri şi realităţi. Dintre acestea, voi reţine, în acest context, numai două. În prima ordine, mă gândesc la faimosul „American dream” neîmplinit, cât timp românii tot visează de peste o jumătate de veac să vină americanii, dar ei doar s-au arătat, manevrează politica Bucureştilor, România e în N.A.T.O. şi luptă în Irak sau în Afganistan, dar yankei – not yet! În cel de-al doilea rând, după aproape 300 de ani de la vizita lui Petru cel Mare la Iaşi în 1711, succedată de nu mai puţin de 13 invazii şi ocupaţii (?!), cetăţeanul român încă nu realizează semnificaţia unei butade celebre în sensul că: „Suntem prea aproape de Rusia, şi prea departe de Dumnezeu!” Cât priveşte situaţia prezentă, după prăbuşirea comunismului şi revoluţie, după intrarea în N.A.T.O. şi în UE, după evenimentele recente din Basarabia, ce mai – în urma unor atâţia de după, cred că epigramistul (George Zarafu) a surprins cel mai bine esenţa faptelor şi fenomenelor: „Pe soldatu-acela rus,/ Ridicat atât de sus,/ L-am mutat şi-a doua oară/ Însă… nu l-am scos din ţară!”

 

 M.D.P.: Au habar naţiunile lumii ce le pregătesc interesele oculte din zona invizibilă a politicii mondiale? Sau e numai exerciţiul meu de imaginaţie?

 

Gh.B.: Nu, cu siguranţă, nu vă înşelaţi! Este cu totul adevărat că, în domeniul politicii mondiale, interacţiunea forţelor oculte rezervă umanităţii un viitor nesigur. Certitudinile nu se mai află, din păcate, în raza speranţelor noastre. Faptul reprezintă o probă esenţială în sensul că am intrat – aşa cum am mai subliniat – în epoca haosului. Criza actuală îi aparţine… De altfel, în urmă cu mai mulţi ani, am tipărit volumul „România sub Imperiul Haosului, 1939-1945” (Bucureşti, Editura RAO, 2007, 700 p.). Menţionez că a fost vorba de primul volum dintr-o serie, străduindu-mă acolo să justific că, în fapt, de la 1914, o dată cu declanşarea Primului Război Mondial, omenirea a intrat în era haosului, căreia îi sunt proprii mai multe faze, adică: 1914-1939; 1939-1945; 1945-1989; după 1989, astfel că ciclul complet se încheie peste 4-5 ani, deci la împlinirea unui secol de la debutul celei dintâi conflagraţii mondiale din 1914-1918. Sub acest raport, argumentam eu, vom consemna (dacă va fi cazul!) sfârşitul celui de al doilea război de o sută de ani, desfăşurat integral sub zodia haosului planetar. La urma urmelor, nu este aşa, suntem în deplin acord cu domnull Alain Joxe, profesor la Şcoala de înalte Studii de Ştiinţe Sociale din Paris şi fiul fostului ministru al lui Charles de Gaulle, în privinţa faptului că – după cum am mai precizat – trăim sub Imperiul Haosului, factor decisiv ce semnifică cum, în raport cu „barbaria” conflictelor anterioare, „se poate şi mai rău, totul este posibil”; comparativ cu epoca actuală, însăşi lumea Războiului Rece ne apare drept una… „ordonată”, astfel că, din ea, mai mult decât sigur, „va muşca Istoria cu poftă”. [1]

 

M.D.P.: Ce probleme grave pentru omenire ar mai putea fi stopate?

 

Gh.B.: În situaţia existentă, nici una. Fiind o nenorocire că s-au acumulat atâtea surse esenţiale de conflict, agravate de problema terorismului mondial, care – pusă prost şi fără şanse de soluţionare corespunzător – conduce la un război al tuturor împotriva tuturor… Ce se poate rezolva într-un atare context? Nu mai vorbesc de fapt că, spre deosebire categorică de alte momente decisive din trecut, în prezent lipsesc liderii mondiali, cei de veritabilă capacitate şi autoritate. Aşa că soluţionarea problemelor rămâne în atenţia tuturora, mai precis a nici unui factor responsabil.

 

M.D.P.: Stimate domnule profesor univ.dr. Gheorghe Buzatu, á propos de intrarea în U.E. (de parcă nu am fi fost de istorii stat în Europa şi am fi luat România în spate să intrăm cu ea pe poarta Europei), ce implicaţii pe termen lung are pentru ţara noastră mult trîmbiţata aderare?

 

Gh.B.: Înainte de-a ne gândi la consecinţele „pe termen lung” ale primirii României în U.E., trebuie să avem în vedere soliditatea pe viitor a organismului, seriozitatea abordării integrării de către ambele părţi, eliminarea multor bariere (reale şi ireale). Aşa după cum a dovedit-o Charles de Gaulle, unul dintre marii fondatori, Europa Unită, (posibil) de la Atlantic şi până la Urali, s-a făurit greu şi, evident, se va menţine şi mai greu… Abia după aceea vom putea vorbi de fapte, de realizări, de consecinţe… Nici nu îndrăznim a ne gândi şi la o cale întoarsă… Fără discuţie, tragedia Europei!

 

M.D.P.: U.E., „patria naţiunilor” sau toţi o apă şi-un pămînt?

 

Gh.B.: Aşa ar trebui să fie, cum s-a negociat şi s-a stabilit din prima şi până în ultima clipă. Altfel, tocmai ce-am vorbit despre tragedia Europei… Să-nţelegem că nu va fi un nou sacrificiu al bătrânului continent?

 

Maria Diana Popescu, art-3misM.D.P.: Ce ne poate învăţa istoria despre eventualitatea instaurării unei noi ordini mondiale unice, pe care de exemplu, o avansează grupul Bilderberg?

 

Gh.B.: Nu am încredere. După exact 55 de ani de la fondarea Clubului, dar având în seamă şi experienţele anterioare, am putea consemna că trecutul în ansamblu a atestat pilduitor cum că, pretutindeni şi oricând, Marii Luminaţi au dovedit suficientă fantezie, penurie de forţă în acţiune şi lipsă de imaginaţie în practică; de unde şi realizările… Ca să răspund precis la întrebare, de ce v-aş ascunde că mă gândesc uneori la „eventualitatea” – vorba Dv. – a unei instalări a „ordinii unice”, da, cum să nu, dar numai atunci când, pe planetă, va rămâne… un singur om! O, nu!

 

M.D.P.: Întorcîndu-mi atenţia spre biografia de plumb a personalităţii dumneavoastră, ştiu că vă poartă cu onoare numele un impresionant număr de titluri: peste 55 de cărţi în nume propriu; 70 de volume coordonate sau în colaborare; sînteţi autor a peste 500 de studii şi micromonografii, articole, eseuri, prefeţe, note et caetera. Coordonaţi de mulţi ani prestigioasa colecţie „Românii în istoria universală”, ediţie ajunsă la volumul cu numărul 138. Aşadar, stimate domnule Gheorghe Buzatu, o viaţă dedicată ştiinţei, cercetării, catedrei, poporului roman şi valorilor istorice care l-au consacrat ca naţiune în universal. Cum aţi reuşit aceste performanţe de prestigiu?

 

Gh.B.: Vă mărturisesc, iarăşi, cu sinceritate şi admiraţie: Să ştiţi că-mi place expresia Dv. – „biografie de plumb”… N-am folosit-o niciodată, deşi m-am ocupat de biografiile unor lideri „grei” ai istoriei noastre – N. Iorga, N. Titulescu, Ion Antonescu, Vintilă I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, N. Ceauşescu ş.a. Cât priveşte raţiunile performanţei, voi fi cât se poate de sincer şi concis: muncă şi consecvenţă în studiul istoriei, plus aceea ce (dar cine ştie, precis, cât?) am primit de la natură.

 

M.D.P.: Ce trebuie să cunoască naţiunea română la ceas de cumpănă mondială?

 

Gh.B.: … Să se acomodeze condiţiilor iar nu să îngenunche în faţa împrejurărilor, să valorifice la maximum lecţiile desprinse din trecut, să impună şi să-şi urmeze liderii politici veritabili, să abjure trădările, să lupte pentru cauzele proprii, să nu se epuizeze de dragul unor proiecte ambiţioase sau ireale …

 

M.D.P.: Vă rog, în final o întrebare la care aţi dori să răspundeţi şi nu am fost inspirată să o formulez…

 

Gh.B.: Aţi fost, dimpotrivă, extrem de inspirată … Voi preciza, totuşi, în final că, în prezent, după editarea primului tom (1940-1941) în 2008, lucrez la definitivarea pentru tipar a volumelor II (1942-1943) şi III (1943-1944) din Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, incontestabil unul dintre Marii Români cârmuitori ai destinelor lor permanente, cum l-a calificat definitiv un sondaj naţional de acum trei ani.

 

Mult Stimată Doamnă Maria Diana Popescu, Vă asigur că am fost onorat să răspund chestionarului Dv., pentru prestigioasele publicaţii pe care le reprezentaţi. Trebuie să ştiţi că am fost sincer, mulţumindu-vă şi în cadrul interviului acordat, după cum, din nou, vă prezint scuze pentru întârziere. Cu alt prilej, îmi voi lua… „revanşa”.

 

Cu mulţumiri, cu urări de sănătate şi fericire şi asigurări de deosebită consideraţie,

 

Gh. Buzatu

 

Iaşi, 18 mai 2009

 

Cu profund regret, pentru dispariţia istoricului Gheorghe Buzatu, la 20 mai 2013 viaţa sa a luat sfârşit. Rămâne însă opera sa, o prezentare a operei adevărate, cum, de la Nicolae Iorga nu a fost un alt mare geniu.

 

[1] vezi Alain Joxe, Imperiul Haosului, Bucureşti, Editura Corint, 2003, passim traducere după ediţiile apărute simultan în Franţa şi SUA: L´Empire du Chaos/ Empire of Disorder, 2002

 

https://www.art-emis.ro/personalitati/personalitati-romane-si-faptele-lor-gheorghe-buzatu

 

////////////////////////////////////////////

 

/////////////////////////////////////////////////

CTP: Ce fac rușii în Ucraina nu e război, ci cruzime sadică și omor cu jaf. Cum pot fi numiți acei români care vor continua să fie putiniști, neutraliști și relativiști în fața Iadului adus în lume de ruși?

 

 

Ce fac rușii în Ucraina nu e război, ci omor cu jaf și cruzime sadică, susține Cristian Tudor Popescu, după numeroasele relatări și imagini absolut cutremurătoare din Bucha, Irpin și alte orașe ucrainene recent eliberate. „Dacă aș crede în Dumnezeu, Rusia lui Putin ar fi pentru mine Diavolul”, a mai spus gazetarul. Și, date fiind atrocitățile comise de ruși în Ucraina, el are o ”curiozitate”: „cum pot fi numiți acei români care vor continua să fie putiniști, neutraliști și relativiști în fața Iadului adus în lume de ruși?”.

 

 

Cristian Tudor Popescu și-a început o postare pe Facebook citând din doi scriistori ruși:

 

Mihail Bulgakov: „Nu suntem un popor, ci vite, șobolani, hoardă sălbatică de ticăloși și ucigași”.

 

Statul Major ucrainean susține că rușii își pregătesc retragerea din Herson

 

Statul Major ucrainean susține că rușii își pregătesc retragerea din Herson

 

Maxim Gorki: „Cel mai important semn de izbândă al poporului rus este cruzimea sa plină de sadism”.

 

Imaginile și relatările din orașele ucrainene devastate de soldații ruși demnstrează că citatele nu sunt doar literatură. Ci realitatea.

 

„Civili omorâți în plină stradă și lăsați acolo, cu biciclete, cu ce aveau în mână, împușcați, arși, striviți, ca niște câini călcați de mașini. Oameni fără apărare, cu mâinile legate la spate, torturați și asasinați în casele lor sau în beciuri, cu un glonț în ceafă: metoda cu care NKVD-ul sovietic a executat, tot în aprilie, în 1940, 22.500 de prizonieri polonezi în masacrul de la Katyn. Femei violate și ucise, copii uciși. Iar criminalii care poartă uniforma rusească trimit acum în patrie pachete cu ce au tâlhărit din magazine, din casele și din curțile amărâților”, a scris CTP, pe Facebook.

 

Prin urmare, ce fac rușii în Ucraina nu e război, ci „omorul cu jaf și cruzime sadică, de care vorbește Gorki, al hoardei lui Bulgakov”.

 

„Dacă aș crede în Dumnezeu, Rusia lui Putin ar fi pentru mine Diavolul.

 

Dar nu cred. Așa că spuneți dumneavoastră cum pot fi numiți acei români care vor continua să fie putiniști, neutraliști și relativiști în fața Iadului adus în lume de ruși?”, a mai scris Cristian Tudor Popescu, pe Facebook.

 

Președintele ucrainean Zelenski, despre iadul dezlănțuit de ruși în țara sa

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski a avut cel mai dur discurs al său de la începutul invaziei, după descoperirea ororilor în regiunea Kiev: „Vreau ca fiecare mamă a fiecărui soldat rus să vadă cadavrele oamenilor uciși în Bucha, în Irpin, în Hostomel. (…) De ce au fost omorâți? Ce a făcut omul care doar se plimba pe stradă cu bicicleta? (…) Cum au putut fi violate și ucise femei în fața copiilor? Cum au putut fi profanate cadavrele lor? De ce au strivit trupurile oamenilor cu tancurile? Ce a făcut orașul Bucha Rusiei? Cum a putut fi posibil așa ceva? Chiar dacă ați crescut jefuitori, cum de au devenit și măcelari? Nu puteați să nu fiți conștienți de ce zace în copiii voștri”.

 

El a mai spus că invadatorii ruși nu sunt soldați, ci niște criminali și violatori care merită să moară pentru ce au făcut. Totodată, Zelenski a vorbit și despre greșelile făcute de liderii occidentali, care au dus la această cumplită tragedie: „Îi invit pe doamna Merkel și pe domnul Sarkozy să viziteze Bucha și să vadă la ce a dus politica de 14 ani de concesii față de Rusia. Să vadă cu ochii lor femeile și bărbații torturați”.

 

CTP: Ce fac rușii în Ucraina nu e război, ci cruzime sadică și omor cu jaf. Cum pot fi numiți acei români care vor continua să fie putiniști, neutraliști și relativiști în fața Iadului adus în lume de ruși?

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Octavian Goga – „poetul pătimirii noastre”

 

Ioan Galdea   

 

Mama poetului, Aurelia Bratu, născută la 2 octombrie 1856, învăţătoare şi scriitoare, s-a căsătorit cu preotul Iosif Goga la 27 ianuarie 1880. Iosif Goga, născut în 1851, fiul lui Natanail Goga din Crăciunelul de Sus, fostul judeţ Târnava Mică, unde bunicul poetului după tată „a fost, în 1848, revoluţionar în tabăra lui Axente Sever”. Aurelia, mama poetului, a publicat versuri în Familia şi cunoaşte bine, pe lângă limba română, maghiara şi germana. O. Goga îşi trăieşte anii copilăriei la Răşinari, pe Uliţa Popilor. A crescut efectiv în umbra Mausoleului lui Şaguna, înconjurat de mormintele strămoşilor. Cu ajutorul mamei, Goga învaţă primele slove încă înainte de a merge la şcoală. Octavian Ioan Goga a mai avut patru fraţi: Victor Iosif (1882-1883), Victoria (1883-1904), Claudia (1886-1961) şi Eugen (1888-1935). O. Goga va cunoaşte de timpuriu viaţa şi munca oamenilor, le va şti universul lor spiritual aşa cum se afirmă el în folclor şi în toiul şezătorilor, în cadrul cărora a trăit aievea, căci ecouri din duhul şi atmosfera lor vor răzbate puternic în poeziile sale, în care se încheagă toată lumea basmelor de la noi. Din copilărie, Goga se identifică cu universul rural, îmbrăţişându-i aspiraţiile: „De la început m-am pomenit într-un mediu pe care am căutat să-l pătrund dus de mână de părinţii mei cărturari. Eu n-am fost ţăran, dar am priceput păsurile satului şi m-am contopit cu toate durerile lui”, avea să scrie mai târziu în „Mărturisiri”.

 

După ce urmează primele clase la Răşinari, trece la gimnaziul şi liceul unguresc din Sibiu în anii 1890-1899. referitor la anii petrecuţi la Sibiu, la liceul unguresc, mai târziu, O. Goga este obligat să se apere în faţa curţii cu juraţi din Cluj pentru articolul „Generaţia nouă”, în care descrie spititul detestabil al sistemului de educaţie pe care l-a trăit când era elev. Goga arăta că un bun şi cinstit profesor maghiar, l-a lămurit că „noi trebuie să învăţăm carte şi să vă facem unguri: pe tine trebuie să te învăţ matematicile şi tot prin rostul meu să te maghiarizez”, arătând care era esenţa nenorocitului dualism. În clasa a VIII-a e silit să părăsească Sibiul în urma unui conflict cu profesorul de istorie Tompa Arpad, care îi umilea pe elevii majoritari români şi istoria românilor şi ţinea cu tot dinadinsul să-i deznaţionalizeze pe elevii români. Nemaiputând răbda această situaţie umilitoare, împreună cu Ion Lupaş, O. Goga, cu sufletul răscolit, se mută la liceul românesc de la Braşov.

 

În cadrul societăţii de lectură se aud cu ecouri prelungi versurile sale îndrăzneţe în care pătrunde spiritul protestatar al lui George Bariţiu, Andrei Mureşanu, Vasile Goldiş, Gavril Munteanu, figuri strălucite ce au ilustrat de-a lungul vremii viaţa culturală a Braşovului. În 1899, Goga înfruntă energic în coloanele ziarului Tribuna pe calomniatorii marelui revoluţionar de la 1848, Avram Iancu. După terminarea liceului se înscrie ca student la Universitatea din Budapesta, în urma examenelor pe care le-a trecut cu succes. O. Goga făcea eforturi susţinute pentru a repatria de la Budapesta arhive, documente, bunuri de artă, valori culturale şi spirituale aparţinând Transilvaniei româneşti care, de-a lungul secolelor fuseseră înstrăinate din patrimoniul autohton, luând calea străinătăţii. Cu toate eforturile şi cu toate intervenţiile făcute de O. Goga, autorităţile maghiare au refuzat să predea românilor patrimoniul ce i se cuvenea de drept. Toate acestea se întâmplau când încă Armata Română era în Budapesta iar după plecarea ei nimic nu s-a mai rezolvat. În aceste luni de intensă frământare şi autoritate politică, pe plan familial, afectiv, O. Goga are de înfruntat unele probleme de maximă importanţă pentru viitorul său, întemeierea unui nou cămin. Pentru aceasta a trebuit să rezolve problema divorţului dintre el şi Hortensia, dar şi cea a divorţului dintre Veturia şi Lazăr Triteanu. La 15 ianuarie 1921 O. Goga s-a căsătorit cu Veturia şi s-au stabilit la castelul Ciucea, lângă Cluj, ce a aparţinut poetului Ady Endre, bun prieten cu poetul, aici trăind adevărate clipe de fericire.

 

  1. Goga „figură reprezentativă a generaţiei sale”, având în mâinile sale tot ce îşi dorea pentru a putea rămâne mare poet, dramaturg, publicist şi orator nepereche, toate acestea a început să le preschimbe într-un loc de deputat, fotoliu ministerial, apoi prezidenţial de partid şi de guvern, ajungând în vârful piramidei dar să vedem cu ce preţ. A dorit foarte mult ca un ardelean să se impună şi să ajungă un politician respectat pe meleagurile dâmboviţene. În calitate de membru al Academiei Române participă în perioada 15-17 octombrie 1922 la Alba Iulia la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, eveniment care trebuia „să consfinţească pentru vecie unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui Ferdinand”. În ultimele zile ale lunii noiembrie 1922, la Satu-Mare, se stingea din viaţă părintele Vasile Lucaciu. La înmormântarea sa O. Goga a rostit o tulburătoare cuvântare. Tot în această perioadă, când era în Guvern, se confruntă cu unele critici. Liviu Rebreanu declara: E absurd şi nemaipomenit ca abia la trei ani după Unire, un guvern român să se îngrijească mai mult de propăşirea culturală şi naţională a minorităţilor decât a românilor.

 

În august 1924, O. Goga participă alături de personalităţile vremii la centenarul naşterii lui Avram Iancu pregătind un număr special al revistei „Ţara noastră”. A avut o bogată corespondenţă cu Petru Groza, Mihail Sadoveanu, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Iuliu Maniu şi avocatul Zaharia Munteanu din Alba Iulia. Referitor la colaborarea cu Iuliu Maniu, O. Goga a declarat: „Ne desparte o prăpastie şi ca suflet şi ca judecată politică. Iuliu Maniu nu se poate încadra în resurecţia morală a tranşeelor româneşti, iar politiceşte D-sa rămâne încercuit în găoacea unui regionalism îngust cu toate consecinţele”.

 

În mai 1931 Universitatea din Cluj, la propunerea prof. Sextil Puşcariu, îi acordă titlu de „Doctor honoris causa”, iar în 1932 devine, Cetăţean de onoare al Clujului, primind felicitări de la Rege, toţi colegii şi colaboratorii săi, inclusiv de la răşinăreanul Emil Cioran. La începutul lunii februarie 1934, la Arad se sfârşea din viaţă unul dintre fruntaşii luptei naţionale a românilor din Transilvania, făuritor al Marii Uniri, Vasile Goldiş. Fost profesor al lui O. Goga mai târziu prieten şi coleg de luptă politică naţională, poetul a fost prezent la funeraliile de la Arad. Vasile Goldiş fusese cel ce-l numise pe O. Goga „poetul pătimirii noastre”.

 

La începutul lunii iunie 1935, o nenorocire s-a abătut asupra familiei Goga, moartea lui Eugen Goga, fratele poetului. Eugen Goga, prozator, ziarist şi politician, autor al lucrării „Două Siberii”, în 1916 şi romanul „Cartea facerii”, în anii 1928-1931, inspirat din luptele duse de ardeleni pentru realizarea unităţii naţionale. Activitatea politică din Partidul Poporului al mareşalului Averescu a continuat-o la Partidul Naţional Agrar, iar la 14 iulie 1935 la Partidul Naţional Creştin al căror preşedinte a fost, dar îi apar şi unele semne neplăcute de sănătate. În această perioadă colaborează intens cu Al. I. Cuza şi face mai multe vizite în Austria, Italia şi Germania, având întâlniri cu ducele Mussolini şi cu Adolf Hitler.

 

În ziua de 29 decembrie 1937 începe guvernarea Goga-Cuza – în care O. Goga a fost prim-ministru. La după 43 de zile, la 10 februarie 1938, guvernarea s-a prăbuşit şi a început dictatura regală, apoi cea militară şi cea comunistă. Guvernarea Goga-Cuza n-a funcţionat de la început datorită frecuşurilor şi a neînţelegerilor, componenţa fiind neomogenă, având pe Armand Călinescu la Interne, I. Micescu la Externe, I. Lupaş la Culte şi Arte, I. Antonescu la Apărare, mai erau Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Al. Hodoş, E Savu şi alţii. Petru Groza i-a scris lui O. Goga „vremurile sunt atât de tulburi şi mari, încât prevăd răsturnarea tuturor itinerariilor”. La orizont au apărut zorii celui De-al Doilea Război Mondial.

 

La 1 aprilie 1938, O. Goga îşi rosteşte ultimul discurs la Academie sub titlul „Prăbuşirea Austriei”, atunci împlinea 57 de ani. Starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte, iar la 7 mai 1938, ora 14.20 a încetat din viaţă la Clinica Medicală din Cluj. Ştirea morţii lui Goga a lovit ca un trăznet opinia publică din ţară şi toţi cei care l-au născut au rămas consternaţi. A fost decretat doliu naţional, corpul neînsufleţit a fost transportat cu un tren mortuar la Bucureşti, i s-au organizat funeralii naţionale, iar în ziua de 14 mai 1938 este înmormântat în cripta umedă din Cimitirul Bellu din capitală. Genialul poet a adăstat la Bellu, la ceas de taină şi de sfat cu prietenii de o viaţă ce-şi dormeau somnul de veci aici: Caragiale, Coşbuc, Delavrancea, Vlahuţă, I. Chendi, Şt. O. Iosif, Aurel Vlaicu, precum şi înaintaşul său pe care mult l-a apreciat şi iubit, Eminescu. La 26 august 1938 corpul regretatului Goga a fost transportat şi depus şi depus în cimitirul de la Ciucea, lăsând în urmă amintirea celui mai torturat, a celui mai clocotitor şi pătimaş ardelean.

 

Misterul în care a fost învelită moartea „poetului cu ochii de azur” s-a dovedit a fi extrem de prielnic suspiciunilor de „asasinat politic”. Aşa s-a mai stins o stea, a lui Goga, „după o viaţă plină de goană şi de chinuri în slujba altora”, după cum însuşi poetul afirma. Această ultimă perioadă a vieţii lui Goga, pe plan politic, a fost marcată de jocul diabolic de culise al Regelui Carol al II-lea, care l-a sacrificat pe poet, în folosul propriilor interese meschine, sacrificând în acelaşi timp şi ţara, care a avut cel mai mult de suferit. O influenţă nefastă asupra poetului şi ţării a avut-o şi Elena Lupescu. Temperament vulcanic şi pasionat, de o uimitoare disponibilitate, Goga nu s-a închis niciodată în perimetrul culturii naţionale, a cunoscut de mic literaturile maghiară, germană, apoi pe cea latină, franceză, engleză, spaniolă, rusă, a făcut numeroase călătorii în ţările respective. Şi ca politician Goga a fost echilibrat şi apreciat de toţi liderii politici ai vremii din ţară şi de afară, inclusiv de Regele Carol al II-lea, mai puţin de Elena Lupescu.

 

Sute, mii de pagini scrise, n-ar putea să strângă şi să exprime la un loc toată risipirea de geniu şi de patriotism fierbinte a aceluia care este O. Goga, un adevărat simbol naţional. Nicolae Iorga spunea despre O. Goga „S-a ars pe sine prin flacăra nestinsă care ardea în el”. Mama poetului, Aurelia, a suferit foarte mult, iar după trei săptămâni, la 28 mai 1938, a încetat din viaţă. Se spune că în momentul congestiei celebrale a lui Goga, la 4 mai 1938, ora 19.00 a leşinat. Într-o discuţie între N. Iorga şi Mircea Goga, N. Iorga a întrebat „Al cui rând va fi acum?”. Destinul marelui istoric avea să fie crud, căci cel dintâi dispărut, după Octavian Goga, a fost, din nefericire, chiar el, N. Iorga în 27 noiembrie 1940. Aşa s-a dorit, eliminarea lui Octavian Goga, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, genii care puteau schimba şi destinul României în anii tulburi ce au urmat.

 

Speculaţii privind moartea lui O. Goga au apărut imediat. O mărturie interesantă o aflăm de la Corneliu Blaga (nepot al lui Lucian Blaga), fost şef de cabinet în timpul guvernului Goga-Cuza. Acesta, discutând cu dr. Iuliu Haţiegana, a spus „Tavia a fost otrăvit”, mai multe detalii a aflat de la Veturia Goga privind otrăvirea. Dan Brudaşcu în articolul „Otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea”, scrie că misiunea a fost încredinţată lui M. Maruzov, şeful Serviciilor Secrete. Multe detalii nu se cunosc întrucât M. Maruzov va muri ulterior în condiţii suspecte. De curând s-a descoperit în arhivele germane privind cel de-Al Treilea Reich un memoriu depus personal, în anul 1938, la Bertechsgaden de către Veturia Goga. Textul redactat în limba germană cuprinde dovezile privind otrăvirea lui O. Goga (între altele şi constatările renumitului dr. Iuliu Haţieganu, medicul sosit prea târziu şi inutil la căpătâiul victimei, declaraţiile făcute de Simion Socaciu ca şi „aranjarea” ca Veturia să sosească la Ciucea abia după ce poetul decedase). Memoriul a fost citit de Hitler şi l-a însărcinat pe dr. Geebels să verifice pe teren faptele reclamate. Aşadar, memoriul Veturiei, ca şi concluziile cercetărilor, confirmă faptul că O. Goga a fost otrăvit la cererea şi din dispoziţia Regelui Carol al II-lea.

 

Studiind arhiva personală a lui Carol al II-lea s-a constatat că tocmai însemnările şi notele suveranului privind moartea lui O. Goga lipsesc. Doar prin găsirea acestor însemnări pot apărea multe clarificări privind moartea poetului. Iată că la întrebarea „a murit otrăvit O. Goga?” nu s-a găsit răspunsul cert până azi, cu toate că s-au emis diferite teorii, ipoteze, legende.

Moştenirea ce ne-a rămas de la O. Goga este de o valoare culturală, materială, spirituală inestimabilă. Despre O. Goga s-au scris atâtea lucrări, poezii, articole, şi acum după 75 de ani de la moartea poetului, această activitate continuă cu acelaşi interes. În acest context se înscrie şi lucrarea distinsului istoric clujean, dr. Gheorghe I. Bodea, care ne-a dăruit după vaste investigaţii documentare o monumentală apariţie „Octavian Goga – o viaţă, un destin”.

 

https://www.art-emis.ro/personalitati/octavian-goga-poetul-patimirii-noastre

 

///////////////////////////////////////////

 

O nouă glorificare a Securității: pușcăriașul Adrian Năstase îi ridică statuie generalului securist Vasile Mălureanu, vânătorul de scriitori anticomuniști. Cotețul ”Vitralii” și urmașii criminalului Iulian Vlad

 

 

 Alex Miclovan Jan  

 

 

Fostul pușcăriaș de drept comun Adrian Năstase și sinecura sa – am numit dubioasa Fundație Titulescu – își încep anul în forță și în nota deja cunoscută: mai exact, Bombonel va găzdui, miercuri, o ”dezbatere științifică” pe marginea unei cărți a generalului Vasile Mălureanu, fost maior în Direcția I de Informații Interne din cadrul temutului Departament al Securității Statului, misiunile numitului (pentru care e îndopat acum cu ditai pensia specială) constând, printre altele, în coordonarea activității informative din Ministerul Culturii și din cadrul întreprinderii de comerț exterior Artexim.

 

De notat că, în ’85, prolificul securist Mălureanu coordona urmărirea și hărțuirea intelectualilor, în special a scriitorilor, poliția politică fiind obsedată de ”problema înscrisuri” și de legăturile cultivate cu Europa Liberă sau alte zone ale Exilului. Printre țintele lui Mălureanu s-a numărat și regretata Monica Lovinescu.

 

 

După ’89, Vasile Mălureanu avansează cu viteza luminii pe culmile SRI  și, după ieșirea la pensie (specială) se numără printre securiștii care înființează toxica revistă caraghios intitulată ”Vitralii. Lumini și umbre”, al cărei unic scop a fost și este spălarea destrăbălată a Securității genocidare și rescrierea istoriei prin manipulări și fake news-uri de cea mai joasă speță publicate sub formă de ”cărți” sau ”articole”, uneori în colaborare cu așa-ziși jurnaliști și intelectuali.

 

La cotețul ”Vitralii”, generalul criminal Iulian Vlad (actualmente sucombat) și bufonul acestuia – generalul Aurel Rogojan, cultivat ca profet de o parte a presei  mainstream – au revărsat ani de zile tezele mincinoase ale ”Securității patriotice”.

 

Fostul pușcăriaș Adrian Năstase organizează, așadar, o nouă sesiune de spălare în grup a Securității, prezentată drept ”dezbatere științifică”, aceasta fiind doar una dintre numeroasele destrăbălări similare, unele cu o agendă exclusiv putinistoidă, care i-au avut ca protagoniști ba pe măscăriciul Dughin, ori oficiali ruși neaoși (printre care ambasadorul Valeri Kuzmin), notorii pentru derapajele antiromânești, ba pe securistul spion KGB Mihai Caraman (laolaltă cu toți satrapii coordonați în jurul lui Aurel Rogojan), ba pe cei mai virulenți putiniști autohtoni, pe care doar Năstase și aplaudacii Fundației Titulescu îi mai bagă în seamă.

 

 

Potrivit anunțului emis de Bombonel, invitați și vorbitori la această ”dezbatere științifică” sunt: 

 

Dr. Ana-Maria Cătănuș – istoric

 

Prof. univ. dr. Nicolae Georgescu – critic literar

 

Mirel Curea – jurnalist

 

Ovidiu Enculescu – directorul Editurii RAO

 

Vasile Mălureanu – autor

 

 

 

https://www.podul.ro/articol/8855/o-noua-glorificare-a-securitatii-puscariasul-adrian-nastase-ii-ridica-statuie-generalului-securist-vasile-malureanu-vanatorul-de-scriitori-anticomunisti-cotetul-vitralii-si-urmasii-criminalului-iulian-vlad

 

//////////////////////////////////////////////

Aforismele lui Talleyrand şi o scurtă privire în istorie

 

Petru Romoşan 

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (1754-1838, născut şi mort la Paris), pe scurt, Talleyrand a fost unul dintre cei mai mari (şi longevivi) politicieni ai Franţei din toată istoria sa bogată în mari oameni de stat : Ludovic al XIV-lea, Richelieu, Napoleon I, Charles de Gaulle etc. De-a lungul a opt ani, Talleyrand a fost al doilea om al imperiului napoleonian şi, de departe, principalul său diplomat. Fusese deja o mare figură în două regimuri anterioare, l-a sprijinit pe Napoleon în ascensiunea sa şi tot el a fost cel care l-a scos din istorie. Despre Talleyrand s-au scris sute de cărţi. Omul rămâne un subiect aparte în toate studiile de politologie, administraţie şi, mai ales, diplomaţie. Vorbele lui de spirit despre secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, femei, Napoleon, conversaţie, revoluţie, morală, guvernare etc. au făcut deliciul contemporanilor şi continuă să încânte şi astăzi prin luciditate, realism, inteligenţă, umor, paradox şi pur cinism uneori. Talleyrand e şi azi un fel de „tată” sau „bunic” al diplomaţilor de pretutindeni.

 

Am mai tradus câteva aforisme ale lui Talleyrand despre America de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, unde a fost refugiat (1794-1796). Dar opera sa „de spirit”, orală (colportată) şi scrisă, este imensă. Iată acele aforisme :

 

– „Nu-mi mai vorbiţi despre o ţară (S.U.A. – n.n.) în care fiecare om pe care l-am întâlnit era dispus să-mi vândă câinele lui.”

 

– „Faţă de America, Europa trebuie să fie mereu foarte atentă şi să nu furnizeze nici un pretext de acuze sau de represalii. America creşte în fiecare zi. Ea va deveni o putere colosală şi va veni un moment în care, având cu Europa comunicaţii mai uşoare graţie unor noi descoperiri, ea va dori să-şi spună cuvântul în treburile noastre şi să se amestece în ele”.

 

– „Există aici mai multe mijloace de a face avere decât oriunde altundeva”.

 

– „Statele Americii fac o ţară în care, dacă există 32 de religii, găseşti doar un singur fel de mâncare, şi acela prost” (Talleyrand en verve – mots, propos, aphorismes, Horay, Paris, 2002).

 

Francezii au avut mari regi, împăraţi, comandanţi de oşti : Clovis I (domnie 481-511), care cucereşte cea mai mare parte a Galiei şi se converteşte la creştinism ; Carol cel Mare (Charlemagne – domnie 768-814), fiu al lui Pepin cel Scurt, măreşte considerabil regatul francilor şi este încoronat de Papa Leon al III-lea la Roma, la 25 decembrie 800, împărat al Occidentului ; Ludovic al IX-lea, zis Ludovic cel Sfânt (Saint Louis – domnie 1226-1270), canonizat în 1297 ; Francisc I, „părintele şi restauratorul literelor” (domnie 1515-1547), îi aduce în Franţa pe Andrea del Sarto, Benvenuto Cellini şi Leonardo da Vinci, pe care-l numeşte „tatăl meu”, şi este considerat regele emblematic al Renaşterii franceze ; Henric al IV-lea (domnie 1589-1610), primul rege al Franţei din casa capeţiană de Bourbon, pune capăt Războaielor Religioase de 30 de ani prin Edictul de Pacificare de la Nantes, care autorizează cultul protestant ; Ludovic al XIV-lea („Regele Soare”, domnie 1643-1715) ridică Franţa la rangul de mare putere ; Napoleon I (primul împărat al francezilor, domnie 1804-1814, după ce fusese prim consul 1799-1804, „Micul caporal”, „Marele general”) ; Napoleon III (preşedinte şi împărat 1848-1870 – primul preşedinte al Republicii ales prin vot universal masculin şi ultimul împărat al francezilor 1852-1970) ; Charles de Gaulle („Salvatorul Franţei” în timpul celui de-al doilea război mondial) conduce Franţa între 1944 şi 1946, între 1985 şi 1959, şi este preşedinte între 1959 şi 1969 – ultimul mare om de stat francez. În secolul XX, Franţa i-a mai avut pe Georges Clemenceau, Léon Blum, François Mitterrand şi Philippe Séguin.

 

Francezii au avut şi mari prim-miniştri, miniştri de Finanţe, mari diplomaţi. Talleyrand, de mai multe ori prim-ministru şi ministru de Externe, este, alături de Richelieu, Mazarin sau Colbert, unul dintre cei mai mari şi mai cunoscuţi. Cardinalul Richelieu (Armand Jean du Plessis de Richelieu, 1585-1642) a fost principalul ministru (nu se inventase încă titulatura de prim-ministru) al regelui Ludovic al XIII-lea între 1624 şi 1642 şi este considerat fondatorul statului francez modern. Cardinalul Richelieu a fost urmat direct de cardinalul Mazarin (Jules Raymond Mazarin – Giulio Raimondo Mazzarino 1602-1661), care a fost principalul ministru (1643-1651) al Anei de Austria, mama şi regenta regelui Ludovic al XIV-lea şi, în continuare, până la moartea sa, principalul ministru al lui Ludovic al XIV-lea. Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), secretar de stat al Casei Regale, controlor general de Finanţe şi al treilea ministru principal al lui Ludovic al XIV-lea între 1661 şi 1683, a fost creatorul „intervenţionismului” şi al „mercantilismului” în politica economică a statului, transformând Franţa într-o mare putere politică, economică şi militară.

 

Dar să revenim la opera „aforistică” a lui Talleyrand din care cităm în continuare :

 

– „Există trei feluri de a şti : a şti propriu-zis, a şti să trăieşti şi a şti să faci. Ultimele două te dispensează, în general, de primul.”

 

– „Cuvintele Republică, Libertate, Egalitate, Fraternitate erau scrise pe toate zidurile, dar lucrurile pe care le exprimă ele nu erau nicăieri.”

 

– „Toată tinereţea mea a fost orientată către o profesiune (clericală – n.n.) pentru care nu aveam nici o chemare.”

 

– „L-am iubit pe Napoleon. M-am ataşat chiar de persoana lui, în ciuda defectelor pe care le avea. La început, m-am apropiat de el graţie acelei atracţii irezistibile pe care o exercită orice adevărat geniu. Faptele lui bune au născut în mine o sinceră recunoştinţă. De ce m-aş teme s-o spun ? M-am bucurat de gloria lui şi de reflexele pe care le aruncă ea asupra celor care îl ajutau în nobila sa minsiune. Pot şi să mărturisesc că l-am slujit cu devotament şi, atât cât a depins de mine, cu un devotament luminat. Pe vremea în care putea să audă adevărul, i-l spuneam cu toată loialitatea mea. I l-am spus şi mai târziu, atunci când trebuia să te foloseşti de menajamente pentru a-l face să-i parvină. Dizgraţia pe care mi-a cauzat-o francheţea justifică, în faţa conştiinţei mele, faptul că m-am despărţit de politica lui mai întâi şi apoi de persoana lui, atunci când ajunsese în punctul în care punea în pericol destinul patriei mele.”

 

– „O spun şi o repet cu fruntea sus : n-a existat niciodată vreun conspirator primejdios împotriva lui (Napoleon – n.n.) altul decât el însuşi. Cu toate astea, a făcut să se exercite asupra mea cea mai odioasă supraveghere în ultimii ani ai domniei sale. Aproape că aş putea aduce această supraveghere ca probă a imposibilităţii în care m-aş fi găsit de a conspira chiar dacă mi-aş fi dorit s-o fac”.

 

– „Sunt întotdeauna vorbit ori prea de bine, ori prea de rău : mă bucur de onoarea exagerării.”

 

– „N-am conspirat în viaţă decât în epocile în care aveam complice majoritatea Franţei şi în care încercam, dimpreună cu ea, să-mi salvez patria”.

 

– „Am ieşit din treburile statului numai atunci când ele nu mai existau”.

 

– „O bibliotecă bună e de ajutor la toate stările sufleteşti”.

 

– „Fericirea unui bărbat îndrăgostit e extremă pentru că se bazează pe o realitate aflată în domeniul imaginaţiei”.

 

– „Am în mine ceva inexplicabil care poartă ghinion guvernelor care mă neglijează”.

 

– „O monarhie trebuie să fie guvernată cu democraţi, iar o republică, cu aristocraţi”.

 

– „Oamenii merituoşi au adesea nenorocul de a nu găsi ocazia de a se face cunoscuţi. Dar proştii sunt mult mai nefericiţi, căci ocazia nu le lipseşte niciodată”.

 

– „Mijlocul cel mai onest de a-ţi repara greşelile este să ai curajul de a le recunoaşte”.

 

– „Fără libertatea presei nu există regim reprezentativ”.

 

– „Financiarii nu-şi fac bine afacerile decât atunci când statul le face prost pe ale lui”.

 

– „E mai rău decât o crimă, e o greşeală”. (În legătură cu asasinarea ducelui d’Enghien)

 

– „Politicii îi va fi foarte greu să devină o ştiinţă”.

 

– „Domnilor, sunt poate singurul care nu cere nimic. Un mare respect, iată tot ce vreau eu pentru Franţa. Ea e destul de puternică prin resursele ei, prin întinderea ei, prin numărul şi mintea locuitorilor ei, prin provinciile ei care se continuă, prin administraţia ei unitară, prin mijloacele de apărare cu care natura şi meşteşugul i-au garantat frontierele. Eu nu vreau nimic, vă repet. Şi vă aduc imens”. (Cuvântul de deschidere la Congresul de la Viena din 1815)(op. cit.)

 

Cândva, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, România a fost francofonă şi francofilă. Marea dinastie românească a Brătienilor şi prietenul ei, celebrul Eugeniu Carada, au avut neîntrerupt sprijinul Franţei. În a doua jumătate a secolului al XX-lea am fost vrând-nevrând aliaţii sovieticilor. Astăzi, românii au devenit anglofoni şi americanofili, şi nu jură decât pe economia germană. Convieţuirea cu Imperiul Otoman ne-a învăţat să fim mereu cu cei mai puternici. Tabloul politic planetar e în aşteptarea unui mare cutremur, cu războaie şi catastrofe de tot felul. Pe cine se vor sprijini mâine oamenii politici români şi România ?

https://www.art-emis.ro/personalitati/aforismele-lui-talleyrand-si-o-scurta-privire-in-istorie

 

///////////////////////////////////////////

(Mini)ADEVARATA LISTA A MARILOR PUTINISTI

 

 

Materialul care urmează își propune să facă dreptate în privința unei imposturi strigătoare la cer: mai zilele trecute, unii vectori de imagine s-au proțăpit ori au fost proțăpiți de alții pe o așa-zisă listă de rusofili și putiniști, care a circulat prin media și pe rețelele sociale. Nici pomeneală! Fake-fake-fake. Se laudă doar! Respectivii, de la Ion Cristoiu și Sorin Roșca Stănescu la Adrian Severin, Cozmin Gușă ori Anca Alexandrescu nu sunt decît niște uzurpatori, cum spuneam. Putinist e un titlu de anvergură, care se cucerește greu, cu muncă multă, ani de-a rîndul, nu e suficient să scrii o dată ”agresiune” în loc de ”război”, cu referire la Ucraina, și gata, ai căpătat blazonul. Cei pomeniți nu sunt putiniști. Sunt doar niște copii palide ale adevăraților putiniști, dintre care noi prezentăm mai jos o mică selecție. Vorbim aici de oameni care l-au susținut de-a lungul anilor prin vorbe și fapte pe liderul de la Kremlin, de la înălțimea unor funcții de prim rang, care i-au suflat vînt în pînze inclusiv în momentele grele pentru acesta, chiar și după samavolnica anexare a Crimeei din 2014.

Adevărata listă a susținătorilor lui Vladimir Putin. Cei care contează:

Angela Merkel, fost cancelar al Germaniei: 20 de vizite în Rusia în 16 ani de cancelarie. Inclusiv unele în care a fost umilită cu bancuri porcoase și cîini fioroși. Dar și în care primea, emoționată, buchete de flori de la dictator. Vizite în urma cărora investițiile germane în Rusia creșteau și tot creșteau, cu precădere după anexarea Crimeei. ”Stimate domnule președinte, vă felicit din toată inima pentru realegerea dumneavoastră ca președinte al Rusiei. Astăzi, este de o importanță vitală să continuăm dialogul și să menținem relațiile dintre țările și națiunile noastre. Vă doresc succes în munca dumneavoastră pentru a rezolva sarcinile cu care vă confruntați.” (2018)

 

 

Jean Claude Junckers – președintele C.E., 2015: ”Rusia trebuie tratată decent. Nu putem lăsa relația noastră cu Rusia să fie dictată de Washington. Știu din conversațiile mele cu Vladimir Putin că el nu acceptă fraze precum cea prin care Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce inseamna asta? Nu poți vorbi așa despre Rusia.”

 

 

Frans Timmermans, fost prim-vicepreședinte al C.E., 2008: ”Aceia dintre noi, care au văzut haosul și lipsa de securitate în Rusia din anii 1990, ar trebui să înțeleagă dorința poporului rus de stabilitate și securitate și, prin urmare, opțiunea puternică pentru un politician ca Putin, care a oferit această securitate și stabilitate, indiferent de efectele secundare. Un alt lucru important pe care Putin l-a făcut, din perspectivă europeană, este schimbarea mentalității conform căreia Uniunea Sovietică / Rusia ar trebui să aibă doar un partener de stat egal, adică Statele Unite. El a prezentat ideea că Rusia ar putea și ar trebui să fie un partener strategic al Europei. Acesta este un element important al schimbării politicii externe rusești, un element care este uneori subevaluat și subapreciat în UE(…) Să fim recunoscători pentru oameni ca Elțîn și într-un fel pentru un om ca Vladimir Putin. Dincolo de toate greșelile sale, el a adus stabilitatea necesară care va permite Rusiei să se transforme într-o democrație capabilă a da oamenilor șansa de a lucra pentru propria lor prosperitate”.

Francois Hollande, președintele Franței, imediat după anexarea Crimeei: „L-am invitat pe presedintele Putin la ceremoniile pentru marcarea Debarcarii, pe 6 iunie, si mentin aceasta invitatie. Rusia a fost solidara cu Franta si a platit un tribut greu în lupta împotriva nazismului”.

George Bush, fost președinte al SUA, 2001, după întîlnirea cu Putin: „L-am privit în ochi pe acest om. L-am găsit foarte sincer și demn de încredere. Am avut un dialog foarte bun. I-am simțit sufletul: un om profund dedicat țării sale și intereselor ei.”

George W.Bush, președinte al SUA, 2005, după întîlnirea cu Putin la Moscova: „A fi prezent în Piaţa Roşie şi a-i vedea defilînd pe veteranii din al Doilea Război Mondial a fost formidabil. M-am întîlnit cu un prieten. Rusia nu este inamicul Statelor Unite. Rusia ne este prietenă. Trebuie să lucrăm împreună în favoarea păcii”.

 

 

Benjamin Netanyahu, premier israelian, 2018, despre Putin: „Apreciez profund dialogul personal dintre noi și aștept cu nerăbdare să continuăm să lucrăm strâns împreună, în spiritul încrederii și înțelegerii dintre noi, pentru a promova interesele vitale ale țărilor noastre.”

Nicholas Sarkozy, fost președinte al Franței, 2015: ”Avem o civilizatie in comun cu Rusia. Interesele americanilor cu rusii nu sunt interesele Europei cu Rusia. Crimeea a ales Rusia si asta nu i se poate reprosa. Ucraina trebuie sa-si pastreze vocatia de punte intre Europa si Rusia. Ea nu are vocatia sa intre in Uniunea Europeana”.

 

 

Joe Kaeser, CEO Siemens, dialog cu Putin imediat după anexarea Crimeei: „Noi dorim să avem un parteneriat valoros, pe termen lung. Guvernul german a fost informat în legătură cu prezenţa mea la Moscova. Siemens nu îşi va schimba strategiile pe termen lung din cauza unor turbulenţe apărute peste noapte”.

Traian Băsescu, 2009: ”Vladimir Putin este un om ca lumea”.

Gerhard Schroeder, fost cancelar german-2012: ”Putin e un democrat veritabil”

 

 

Silvio Berlusconi, fost premier al Italiei, după anexarea Crimeei: „Ar fi foarte regretabil ca Rusia să fie izolată din nou. Pe mine şi pe Putin ne leagă o prietenie personală adevărată. Deseori, ni s-a întâmplat să petrecem weekend-uri împreună fără să vorbim despre politică. Copiii lui Putin m-au vizitat deja în vacanţă, iar soţia sa a venit în Italia. Am o relaţie solidă cu el şi îl apreciez mult”.

Donald Trump, fost președinte al SUA, 2014: ”Când am fost în Rusia cu concursul Miss Univers, Putin m-a contactat și a fost atât de drăguț. Adică, poporul rus a fost atât de fantastic pentru noi. Voi spune doar atît, ei ne depășesc la mai multe capitole, după cum înțelegem cu toții. Adică, liderii lor sunt mai deștepți ca noi.”

Jens Stoltenberg, secretar general al NATO – Agence France-Presse despre numirea sa, 2014: ”Noul secretar general al NATO, norvegianul Jens Stoltenberg, a avut relaţii strânse cu Rusia în timpul îndelungatei sale cariere politice, un avantaj care va ajuta probabil redresarea relaţiilor reci dintre Alianţa Nord-Atlantică şi Moscova. Primul secretar general al NATO provenit dintr-o ţară având frontieră cu Rusia, politicianul laburist a avut relaţii bune cu Vladimir Putin şi Dmitri Medvedev”.

Mircea Geoană, actual nr.2 în NATO, decembrie 2009, după o vizită secretă la Moscova: ”Dacă liderii europeni merg şi încearcă să dezvolte relaţii de parteneriat cu Rusia, nu văd motive ca România sau Polonia sau Bulgaria sau Cehia sau Slovacia – care au trăit sub jugul sovietic şi au un reflex antirusesc istoric – să nu procedeze în consecinţă”.

Emil Constantinescu, președintele României, 2000: ”Victoria lui Vladimir Putin în alegerile prezidenţiale din Federaţia Rusă era previzibilă şi reprezintă un semn bun pentru România. Un semn de stabilitate al acestei mari ţări care joacă şi va juca întotdeauna un rol important în politica mondială, un semn că reformele începute în Rusia vor continua, ca şi politica de deschidere a Rusiei spre lume, care a fost promovată în timpul mandatului preşedintelui Elţîn. Pentru România este un semn bun şi cred că va fi un moment important în relansarea şi dezvoltarea relaţiilor între ţările noastre”. (pamflet de Bogdan Tiberiu Iacob. Sau poate nu…)

 

https://inpolitics.ro/adevarata-lista-a-marilor-putinisti_1821356463.html

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Nicolae Iorga – Românul universal

 

 

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R. 

 

Nicolae Iorga a fost un „fenomen al naturii”, un om dăruit cu o capacitate intelectuală şi o putere de muncă absolut excepţionale. În cartea intitulată „Orizonturile mele”. O viaţă de om aşa cum a fost, publicată în 1934, N. Iorga afirma: „Eu nu am învăţat a ceti şi scrie: sunt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de pregătire « pedagogică » pentru a descoperi litere şi a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul”[1]. În acceaşi lucrare,  N.Iorga scria că  limba franceză „nu-mi prezenta greutăţi la cinci ani”, pe care o exersa fără dicţionar, citind „cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngânarea cu glas subţire a învăţătorului sistematic pentru copii”[2].

 

Născut în 1871, N. Iorga a absolvit  în timp record cursurile şcolii primare din Botoşani, liceului şi Universităţii din Iaşi, după care şi-a continuat studiile la Paris şi Berlin, iar  în 1893  şi-a susţinut doctoratul la Leipzig. Revenit în ţară, a ocupat  funcţia de profesor la Universitatea din Bucureşti, unde, în lecţia inaugurală, susţinută la 1 septembrie 1894, a abordat un subiect extrem de complicat, la care se putea angaja doar un om cu o bogată experienţă ştiinţifică: „Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei”.

 

Iorga şi-a câştigat de la început simpatia şi încrederea studenţilor, datorită informaţiei extrem de bogate şi precise, precum şi talentului oratoric. Lecţiile sale erau audiate nu numai de studenţi, ci şi de un public foarte larg – profesori, ingineri, avocaţi, ofiţeri, pensionari etc. – astfel că amfiteatrul era neîncăpător, iar mulţi se înghesuiau pe culoar, să fie cât mai aproape de uşă, care rămânea întotdeauna deschisă, pentru a-l auzi pe magistru.

 

George Călinescu a descris, în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, cum decurgea o lecţie ţinută de profesor: „N. Iorga avea multe afinităţi cu zmeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi singur în cui, tot astfel glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scări şi pe culoare, înainta intensificându-se viforos, apoi intra adus de un val de studenţi retardatari [întârziaţi] în mijlocul sălii cucernice. La sfârşit apărea şi N. Iorga, identificându-se cu autorul glasului. Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de spatele staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul prin aer un duşman nevăzut. Apoi devenea vesel! Găsise legături spirituale, pe care însă deseori uita să le comunice şi auditoriului. Vorbea cu graţia leneşă a femeii căreia i se face o dulce violenţă. Avea în priviri vanităţi mărunte, îşi culca urechea pe sonoritatea moale a cuvintelor, stabilea cu ascultătorul mici corespondenţe delicate, prin zâmbete galeşe sau sclipiri confidenţiale […]

 

Câteodată, privea cu îngrijorare spre uşi şi ferestre ca spre a se sustrage unor spioni ascunşi. Vocea sa se cobora, se prefăcea într-o şoaptă prudentă, cu aerul de a face auditoriului destăinuiri grave. Respiraţia tuturor rămânea tăiată de curiozitate şi teamă, o nelinişte încordată apăsa pretutindeni, iar toamna ai fi putut auzi ritmul lent al ploaiei lovind pe acoperişuri, sau bolboroseala monotonă a straşinilor. Deodată, N. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanului de capete trădarea, ostilitatea. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechizitor zgomotos. Sala se umplea de grindină, de ceaţă şi de tunete. Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăznetele într-un copac noduros. Apoi furtuna se potolea. După cum copiii, după un gest de violenţă, îşi descarcă inima grea de hohote de plâns, tot astfel oratorul extenuat se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, puţină iubire. Căuta printre ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă, un elogiu consolant […] Repede însă N. Iorga devenea nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împuns cu degetul în direcţia coastelor, apoi, printr-un proces clamorous, consemnat vindictei publice.  În cele din urmă, conferenţiarul, urmărit, dădea semenele unei decepţiuni universale. În sentinţe biblice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise, spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave, fugea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditoriului”  [3].

 

De-a lungul timpului, mii de tineri şi mai puţin tineri au evocat aceste cursuri, cu mândria de a fi fost studenţii lui N. Iorga.

 

S-a impus de foarte tânăr în elita intelectuală a ţării şi a  fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1897, la vârsta de 26 de ani  [4].  Nu a semnat niciodată ”academician N. Iorga”, deoarece până în 1948 nu exista titulatura de academician, ci de membru al Academiei Române.  N. Iorga a ţinut cel mai mult la titlul de profesor, considerându-se un dascăl al naţiunii sale.

 

Iorga este românul universal. Opera sa ştiinţifică este copleşitoare. A publicat sute de volume: culegeri de documente depistate de el în arhivele româneşti şi străine; sinteze privind istoria românilor şi istoria universală; istorii ale comerţului, industriei, bisericii, armatei, literaturii, presei; monografii despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I; a redactat cărţi privind istoria Bizanţului, a Imperiului Otoman, a Franţei, Albaniei, Bulgariei, Greciei etc etc. A plublicat „Istoria Românilor” în 10 volume, „Essai de syntheese de l’Histoire de l’Humanite”, patru volume, a lucrat până în ultima zi a vieţii la o istorie completă a lumii, intitulată „Istoriologia umană”.

 

În 1911, la împlinirea vârstei de 40 de ani, N Iorga a fost săbătorit  de Academia Română. Luând cuvântul cu acest prilej, fostul său profesor, A. D. Xenopol îşi mărturisea uimirea: „te întrebi, cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o mână să le scrie”. O asemenea apreciere era făcută după mai puţin de două decenii de creaţie, dar N. Iorga avea  să  publice, cu aceeaşi intensitate, încă timp de aproape trei decenii.

 

O evaluare statistică (incompletă) arată că N. Iorga a publicat 1 003 volume, 12 775 articole şi studii, 4 693 recenzii  [5]. Nu există – după cunoştinţa mea – în istoria omenirii o personalitate care să-l egaleze în privinţa prolificităţii.  Sociologul Dimitrie  Gusti avea să scrie că, parcurgând lista lucrărilor semnate de N. Iorga, “ai crede că este vorba de o muncă de secole şi nu de produsul unei singure vieţi, ci al unei sume de personalităţi diferite, cu activităţi, gânduri şi simţiri diferite. N. Iorga a fost personalitatea cea mai reprezentativă şi sintetică a neamului românesc”  [6].

 

Iorga nu a fost doar profesor şi cercetător al istoriei, ci şi un “om al cetăţii”, un constructor de institiţii, întemeietor de reviste şi ziare, autor al unor volume de teatru şi de poezie, animator cultural, militant politic şi neîntrecut orator.

 

A înfiinţat Institutul de Studii Sud-Est Europene (1914), Institutul de Istorie Universală (1937), Şcoala românească de la Fonteney aux Rosse, aflată la 10 km de Paris (1921), Institutul Istorico – Artistic (cunoscut sub numele de Casa Română) din Veneţia (1930).

 

A iniţiat, în 1908, Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, la care au participat mai ales tineri din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia). În 1922 a fost înfiinţată la Vălenii de Munte Universitatea Populară “N. Iorga”. A fost preşedintele Ligii Culturale – devenită Liga pentru Unitatea tuturor Românilor –  pentru care a reuşit să ridice în anii 1926 – 1929 un impresionant Palat centrul capitalei, la parterul căruia se afla Teatrul Popular al Ligii Culturale (astăzi Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”).

 

A condus prestigioase reviste ştiinţifice: „Revue Historique des Etudes Sud-Est Europeenne”, „Revista Istorică”, ziare şi gazete, precum „Neamul Românesc”, „Neamul Românesc pentru Popor”, „Cuget clar”, „Semănătorul”, „Ramuri”, „Floarea Darurilor”.

 

A avut un rol extrem de important în promovarea valorilor şi conştiinţei naţionale,  fiind  socotit, încă în timpul vieţii, „apostolul neamului”. A susţinut, timp de nouă ani (1931-1940), săptămânal, o emisiune la Radio, transmisă în direct, sub genericul „Sfaturi pe întuneric”.

 

Iorga a înfiinţat şi condus Partidul Naţionalist-Democrat (1910 – 1938), a fost parlamentar mai mult de trei decenii (1907-1940, cu o întrerupere în timpul ocupaţiei străine din 1918), preşedinte al Adunării Deputaţilor (1919-1920) şi al Senatului (1939), preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), ministru de stat (1938) şi consilier regal (1938-1940).

 

În planul relaţiilor internaţionale, N. Iorga a promovat ideea „egalităţii dintre naţiuni” şi a unor „principii morale” între statre. Este o realitate că N. Iorga a sesizat, de la început, pericolul pe care-l reprezenta Adolf Hitler pentru pacea Europei. Dictatorul german acţiona pentru anularea tratatelor de pace din 1919-1920, care aveau o importanţă deosebită pentru România, deoarece confirmaseră  actele de Unire cu patria mamă a Bucovinei, Transivaniei şi Basarabiei.

 

A condamnat Mişcarea Legionară şi activitatea liderului ei,  Corneliu Zelea Codreanu, cel care a declarat, în noiembrie 1937, că „în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”  [7]. La 14 septembrie 1940, Mişcarea Legionară a ajuns la putere, iar la 27 noiembrie 1940, N, Iorga a fost asasinat de legionari  [8].

 

Românii, şi nu numai ei, au aflat despre moartea lui N. Iorga dintr-un simplu Comunicat al Consiliului de Miniştri, în care se anunţa : „În dimineaţa zilei de 28 noiembrie a.c. Legiunea de Jandarmi Prahova a găsit corpul neînsufleţit al profesorului Nicolae Iorga în comuna Strejnic (jud. Prahova) străpuns de 6 gloanţe de revolver”[9]. Guvernul prezidat de  generalul Antonescu – Conducătorul statului – a interzis orice comentariu în presă sau la radio, nu a admis nici măcar publicarea anunţului privind locul, ziua şi ora înmormântării. Nu numai că nu s-au organizat funeralii naţionale pentru un fost prim-ministru, dar s-a interzis rostirea vreunui discurs la catafalcul celui care a fost românul universal N. Iorga.

 

Marele cărturar a intrat în istorie prin opera sa, prin generaţiile de studenţi pe care i-a format şi prin verticalitatea sa morală. Puţine personalităţi din lume au beneficiat de recunoaşterea valorii  românului N. Iorga. Mărturie este faptul că  a fost invitat şi a susţinut prelegeri la unele dintre cele mai prestigioase Universităţi din lume, a primit titlul de Doctor Honoris Causa a Universităţilor din Paris, Oxford, Roma, Varşovia, Cracovia, Bratislava, Vilnius, Stockholm, Strasbourg, Geneva, Alger, Santiago de Chile ş.a. A fost membru al Institutului Franţei, Academiei din Cracovia, Academiei de Istorie din Santiago de Chile, Academiei Sârbe, Academiei din Stockholm, Societăţii de Geografie din Lisabona, Academiei dei Lincei (Roma), Academiei Cehe, Institutului de Studii Bizantine din Atena, Academiei San Lazzaro din Veneţia, Academiei Poloneze ş.a.  [10]. A condus numeroase sesiuni ştiinţifice internaţionale, iar în 1938 a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor. Aceste date concrete atestă faptul că N. Iorga a fost un român cu adevărat  universal.

 

 

 

——————————————

[1] N. Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost. Ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 9

  [2] Ibidem, pp. 9-10

  [3] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţie Alexandru Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p.615

  [4] Dorina N. Rusu, Române Membrii Academiei. Dicţionar.1866-2003, Bucureşti, Editura Enciclopedică şi Editura Academiei Române, 2003, pp. 413-414

  [5] Enciclopedia istoriografiei româneşti. Coordonator Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 183-184

  [6] Dimitrie Gusti, Ethosul lui Nicolae Iorga, în “Revista Fundaţiilor Regale”, nr.12 din decembrie 1944

  [7] “Buna Vestire” din 30 noiembrie 1937

  [8] Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941. Anronescu şi Mişcarea Legionată. Ediţie Nicolae Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 2014, pp. 175-176

  [9] “Timpul” din 30 noiembrie 1940

  [10] Enciclopedia istoriografiei româneşti, pp.183-184;  Dorina N. Rusu, op. cit., p. 413-414

https://www.art-emis.ro/personalitati/nicolae-iorga-romanul-universal

 

//////////////////////////////////////////////

Nicolae Țurcanu, arestat și condamnat pentru o poezie

 

Veronica Boldișor, Dr. în istorie, Chişinău

 

Poetul transnistrean Nicolae Țurcanu este exponentul generației de intelectuali români din stânga Nistrului, care au cunoscut de timpuriu ororile regimului sovietic opresor. Locuind în R.A.S.S.M., aceștia au trecut prin „holodomorul” din anii 1932-1933, iar o bună parte din ei, în anul 1937, în timpul celei mai mari epurări staliniste, au fost împușcați sau condamnați la ani grei de Gulag. Voi aminti aici de Toader Mălai, Pavel Chioru, Nichita Marcov, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Nistor Cabac, Samuil Lehtțir, Dumitru Milev, Filimon Săteanu, Petre Sănduță…

 

Deși au proslăvit în opera lor literară orânduirea sovietică și n-au făcut disidență (nici n-o puteau face în U.R.S.S.-ul acelor ani!), în 1937 au fost învinuiți de naționalism, de propagarea românismului, de troțkism, de colaboraționism cu structurile antisovietice din Occident, și de multe alte „păcate”  care reieșeau din teza stalinistă despre „intensificarea luptei de clasă pe măsura înaintării spre comunism”. În realitate, scopul acestor represalii era perpetuarea regimului totalitar comunist și a dictaturii prin crearea unei atmosfere de frică și suspiciune.

 

Și Nicolae Țurcanu, în operele sale literare timpurii, a cântat orânduirea socialistă, crezând sincer în ideologia comunistă, care promova în vorbe dreptatea, egalitatea, fraternitatea. Astfel, în anul 1939 la Tiraspol îi apare prima plachetă de versuri, intitulată „Întâiul păhar”, iar în 1941 – a doua, intitulată „Cântece din tinerețe”, în care vom găsi, pe lângă versuri lirice de certă valoare artistică, și poezii dedicate partidului comunist, ideologiei acestuia, lui Stalin, „fericitului” popor sovietic etc. A urmat o pauză de tocmai 22 de ani până la publicarea următorului volum de poezii – „Rod”, apărut la Chișinău în anul 1963.

 

Ce s-a întâmplat în aceste mai bine de două decenii de tăcere? Privite din perspectiva vremurilor de azi de către un reprezentant al civilizației homo sapiens, indiferent de pe care meridiane ale lumii, cele întâmplate par a fi niște fantasmagorii. Într-adevăr, cum să crezi că un om poate îndura chinuri și suferințe inimaginabile, provocate de o arestare, o condamnare și o deportare la „marginea lumii”, dincolo de Cercul Polar (regiunea Norilsk, Siberia), pentru un… sentiment? Căci asta reprezintă poezia „Salutarea noastră” de Nicolae Țurcanu – exprimarea în vers a unui sentiment nobil, cel al dragostei de patrie!

 

Și n-avea nici o vină poetul că Patria lui era alta decât Uniunea Sovietică, doar Patria este un dat, nu ți-o alegi, cum nu-ți poți alege părinții! În sentința de condamnare este specificat: „În poezia antisovietică « Salutarea noastră » Țurcan își exprimă concepțiile denigratoare la adresa Armatei Roșii și elogiază forța armatei Germaniei naziste”. Pentru ce le trebuia autorităților judiciare sovietice această mistificare? Răspunsul e simplu: pentru a-i da poetului cât mai mulți ani de Gulag, tocmai zece! Acolo urma să i se piardă urma acestui „dușman latent” al U.R.S.S.! Chiar dacă nu săvârșise nicio infracțiune și nu-și exprimase în niciun fel vreun sentiment antisovietic, ar fi putut face asta în viitor, pentru că era un intelectual, pentru că gândea, iar imperiul sovietic nu avea nevoie de ființe gânditoare, ci de spirite gregare, de turmă! Voi ilustra cele menționate supra prin reproducerea poeziei

 

„Salutarea noastră” de Nicolae Țurcanu:

 

„Bună ziua, deal și vale,/ Salut, netedă câmpie,/ Bună ziua, frați și neamuri,/ Salut, dulce Românie.// Care-mbătrânind în urmă/ Înainte-ntinerești,/ Care slava ți se nalță/ Din morminte strămoșești.// Azi poetul mic îți vede/ Preaseninul chip al tău/ Cum l-au luminat strămoșii,/ Cum ți-l are Dumnezeu.// Aici doine mult se cântă/ De-o grădină de poeți,/ Aici păsările zboară,/ Aici soare mult aveți.// Eu de unde vin, doar norii/ Las amurguri pe ruine,/ După douăzeci de ierni/ Azi doar primăvara vine.// Salut, dulce Românie,/ Mamă, soră, frate, tată,/ Noi vă zicem bună ziua,/ Iar adio, niciodată!”.

 

Această poezie a fost scrisă de Nicolae Țurcanu în martie 1942, pe timpul administrației române în Basarabia și Transnistria. Poetul din Nezavertailovca transnistreană se afla la tratament în București și a fost invitat de prietenul său Alexandru Smochină, fiul marelui cărturar Nichita Smochină, originar din Mahala, o suburbie a orașului Dubăsari, la un concert care s-a desfășurat în sala de festivități a Ministerului Educației. Acolo Nicolae Țurcanu și-a recitat poezia, care l-a costat scump după revenirea bolșevicilor pe meleagurile noastre. Dar atunci, în primă audiție, „Salutarea noastră” a plăcut mult, a fost ovaționată, a fost difuzată la radio și publicată în revista „Moldova nouă”.

 

Cine știe, poate că poezia rămânea neobservată după revenirea satrapilor, dacă nu se găsea un denunțător. Nicolae Țurcanu afirmă în corespondența cu prietenul său Grigore Ciugut că acest denunțător a fost Emilian Bucov, cel care, ca o piază rea, îl va urmări întreaga viață, îngrădindu-i toate drumurile spre editurile din Moldova Sovietică.  În așa fel, la 27 iunie 1944, el este arestat de către N.K.V.D. și condamnat la 10 ani de Gulag, dintre care va ispăși opt ani, fiind eliberat în 1952, cu doi ani înainte de termen, pentru comportament și muncă exemplare.

 

În ultimul cuvânt înainte de proclamarea sentinței din 18 iunie 1945, după ce timp de un an a fost purtat prin ședințe de judecată, Nicolae Țurcanu cere clemența gâdelui: „Sunt tânăr, mă voi corija, oricum, pe calea trădării n-am pășit. Rog să-mi redați soarele, libertatea, să mă întoarceți la activitatea literară”. Sancta simplicitas! Încă nu bănuia poetul că gâdele sovietic nu știa de milă. Urma să afle mai târziu!

 

https://www.art-emis.ro/personalitati/nicolae-turcanu-arestat-si-condamnat-pentru-o-poezie

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Petre Țuțea – Hristostomul filosofiei creștin-ortodoxe (2)

 

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio    

 

„Este în puterea noastră de a descoperi viaţa şi sensul ei. Este în puterea noastră de a împodobi sufletul şi a ne bucura!” (Ernest Bernea)

 

Mântuitorul Iisus Hristos, izvor de nemurire din stirpea noastră ancestrală pelasgo-getă, ne-a înfiiat întru Dragostea Sa dumnezeiească prin Voinţa Înomenirii Sale din Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina, întru Voinţa Duhului Sfânt, prin Evanghelia Sa – Cuvântul dătător de Viaţă, răscumpărându-ne prin Jertfa pe Cruce – Învierea Sa şi oferindu-ne Libertatea iubirii întru comuniune – cuminecare cu frumosul, pentru a ne împlini şi desăvârşi viața întru dimensiunea ei hristico-spirituală.

 

„Eu sunt calea-adevărul-viața !”, a grăit viu logosul iubirii.

 

Calea – credinţa cea adevărată prin care ni se revelează adevărul absolut – Dumnezeu – Sfânta Treime, întru întruparea noastră în viața veşnică. Petre Ţuţea a cunoscut şi a urmat această cale, ajungând la adevărul revelat, punându-şi viaţa în slujba cuvântului pe care l-a slăvit prin toată dragostea sa. Sensul vieții i-a fost Cuvântul şi splendoarea Cuvântului i-a înfrumuseţat Viaţa!

 

„Viaţa, mărturiseşte filosoful creştin ortodox Ernest Bernea, ne dăruieşte o seamă de frumuseţi de care, dacă le ştim culege, ne încântă fiinţa… Cine a văzut un răsărit de soare în Piatra Craiului vrea să trăiască, descoperă sensul vieţii. Doamne, şi când se lasă noaptea de basm a lui August: cântă tainele prin frunziş şi plânge luna o dragoste neîmpărtăşită. Câtă frumuseţe e în lumea aceasta! Cum să nu merite viaţa s’o trăieşti, cum să n’aibă sens, dacă există florile? Iată rodul câmpului şi al pomilor, iată copiii. Câte făpturi atâtea minuni, atâtea îndemnuri. Cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n’a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n’a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri, nu găseşte sens vieţii, nici nu merită s’o trăiască. Este în puterea noastră de a descoperi viaţa şi sensul ei” (Ernest Bernea, Îndemn la Simplitate, Predania, p. 91).

 

Viaţa şi sensul ei religios se trăieşte doar în comuniunea cu Dumnezeu, în comuniunea cu Patria, în comuniunea cu neamul aflat într-o perpetuă asumare, cinstire şi slăvire a naționalismului ce sălăşluieşte în sânul tradiției sacre.

 

„Înţelegem prin tradiţie, mărturisea marele literat-cercetător, scriitor de profundă erudiţie spirituală Mugur Vasiliu, icoana sufletului unui neam, materializată în efortul de a proteja fiinţa spirituală a acelui neam. Poporul român şi-a pus sufletul şi nădejdea, prin credinţa în Iisus Hristos, în iubirea lui Dumnezeu. Trăsătura definitorie a românescului este aceea a Ortodoxiei… Luptătorii împotriva Ortodoxiei (eu nu i-aşi numi luptători, fiindcă luptătorii luptă doar pentru Dumnezeu, Dreptate, Adevăr, Neam, Patrie. I-aşi numi mercenari. n.a.), sunt luptătorii împotriva românilor, împotriva lui Dumnezeu din sufletul românesc… Astfel că nu poate exista la români naţionalism în afara credinţei ortodoxe, naţionalismul fiind tocmai lupta strâns legată de Sfânta Tradiţie” (Mugur Vasiliu, Refuzul Sfinţeniei, Ed. Scara-2014, p. 138-139).

 

Bunul meu prieten, Omul de Cultură și Condeierul de Aur, Generalul-locotenent, dr. Grigore Stamate, un apologet și un luptător activ întru Dragostea de Dumnezeu și Iubirea de Neam, ține aprins Rugul Tradiției strămilenare și cea creștin – ortodoxă.

 

„Dintotdeauna – în zbuciumata sa istorie – poporul român și-a păstrat neîntinată tradiția, chezășie a trecutului său glorios și parte integrantă a bogăției spirituale a neamului. Pentru că mai presus de orice motivație, datinile și obiceiurile reprezintă bijuteriile de suflet, decorațiile care împodobesc aparte pieptul oricărui popor. Îndeosebi, a celor cu sorginte multimilenară” (Grigore Stamate, Tradiția Creștină la Urdari, Total Publishing, p.7).

 

Gena şi Vocaţia Eroismului la dacoromâni vine din ancestral şi este însăşi măduva istoriei noastre naţionale, iar Martiriul-Axa, care leagă permanentul de transcendent.

 

Istoria noastră dintru începuturi a pulsat permanent de genii, eroi, martiri și sfinți, dar în Veacul al XX-lea au izvorât râuri de jertfe și de profeți, care s-au revărsat pe calea martirajului şi a mărturisirii, sfinţindu-ne memoria.

 

Prin faţa unor astfel de Eroi-Martiri-Mărturisitori şi Sfinţi trebuie să treci în genunchi.

 

Nu a fost şi nu este ceva mai groaznic în lume, nici războiul, nici ciuma, nici holera, nici cutremurele, nici inundaţiile, nici seceta prelungită, nici foametea de durată, nici prăbuşirea economică, nici trădările politice interne, precum s-a întâmplat premeditat în ţara noastră, de câţiva ani, prin renunțarea la Dumnezeu, la Fecioara Maria, la tradiție, la Patrie, la Neam, la școală, la educație, la demnitate, la onoare, la Eroii, Martirii şi Sfinţii noştri şi acceptarea, chiar cu bucurie ca duşmanii lui Dumnezeu şi vrăjmaşii Neamului din afară şi din lăuntru să ne profaneze Pantheonul spiritual, să ne interzică să ne numim români.

 

 „Din capul locului trebuie să spunem că noi credem, cu toată convingerea, că Sfinții Martiri Mărturisitori ai închisorilor din secolul al XX-lea constituie un subiect vital pentru mântuirea noastră… Este vorba, fără îndoială, despre un fenomen. Un număr mare de mănăstiri şi biserici de mir au fost ridicate pe moaştele sfinţilor de la Aiud (moaştele deţinuţilor politici creştini din puşcăria Aiudului)” (Mugur Vasiliu, Raportul Orbului, Ed. Scara-2013, p. 201-202)

 

Vastitatea culturii Filosofului Petre Ţuţea, părea o întindere verde, infinită care se topeşte în zare şi se face una cu cerul albastru, în care mirajul erudiţiei răsfânge realul pământului strămoşesc într-o viziune tainică de nemărginire moral-religioasă.

 

Renumele lui Petre Ţuţea era inspirația divină – cea de Profet al logosului! El poate fi numit pe drept cuvânt un hrisostom al filosofiei creştin-ortodoxe.

 

Filosoful era o pururea Zi de primăvară-vară! O pururea Zi de sărbătoare!

 

O binecuvântare cu cerul albastru senin reflectat pe veşmântul de brocart verde al pământului pelasgo-get, brodat pe poale cu o paletă cromatică, înmiresmată a diverselor flori şi fluturi, peste care se pogorau mirific ciripitul celest al Simfoniei măiastrelor păsărele. Totul era o adevărată Dumbravă. O Oază minunată, carpatină!

 

Apoi, se lăsa o adiere a cugetului, ca o perdea de borangic lirică, lăsând simetriile inspiraţiei să cadă ritmic din spontaneitatea geniului său, ca o adevărată splendoare muzicală a spiritului îndrăgostit de Dor, Cântare, Libertate, Frumos, Adevăr şi Iubire.

 

Andrei Marcu Pandrea, fiul lui Petre Pandrea, dr. în etnologie şi antropologie socială a Universităţii Sorbona, care îl vedea pe filosoful Ţuţea, ca pe un Socrate-călugăr carpato-danubian, i-a făcut o elevată evocare la Paris, apărută în săptămânalul „Medic-Medicină-Cultură”, nr. 1/ 2005, după ce în anul 2004, medicul psihiatru, Alexandru Popescu, dr. în Filosofie al Universităţii Oxford, i-a făcut prima exegeză în Occident, „Petre Ţuţea between sacrifice and suicide”, Ashgate, Great British, 2004, mărturisea cuprins de fascinaţie:

 

„Îl fixez intens şi mă las prins cu deliciu în mrejele magiei lui. Spectacolul devine fascinant: Petre Ţuţea intră în transa monologului continuu… Farmecul şi vraja, învăluitoare şi aromitoare, se iscă din vorbă şi gest. Cuvântul făurit cu migală de artist ca un juvaer este trimis în lume şlefuit de rostirea Crisostomului, căpătând sensuri neaşteptate, imprecizii lămuritoare şi poezie. Vorba îşi îngreunează miezul, devine incandescentă şi sclipitoare. Însoţirea cuvântului cu gestul este uluitoare. Fraza, rostită cu eleganţă, legănată şi gâlgâită de râsul sonor, explorează suverană toate domeniile permise minţii omeneşti: creatorii speciei şi operele lor unice îşi pierd tainele şi dobândesc o aură neaşteptată. Gestul însoţitor şi indispensabil, expresie paralelă, complementară, obligatorie a discursului, este larg, expresiv şi subtil; cu eleganţă şi catifelare el întăreşte gândul, în care bărbatul se implică total şi pe care îl adoră, turnându-l în matricea insolită, neaşteptată şi polimorfă a frazei, fie nervoasă şi abruptă, fie amplă, unduitoare, încântătoare…” (Andrei Pandrea, O Evocare Petre Ţuţea)

 

Avocatul Petre Pandrea care a împărţit celula o vreme cu Socratele carpato-danubian, ateu fiind a înghiţit forţat din Darurile Ortodoxiei româneşti, oferite de elocinţa Călugărului Alb – Petre Ţuţea. Iată cum ne relatează episodul Ocnele Mari.

 

Penitenciarul Ocnele Mari – Vâlcea era ca o fortăreaţă sinistră, în pântecele căreia se zvârcoleau 1.200 de cetăţeni întemniţaţi, dintre care se înălţau 60 de „Vârfuri.”

 

Singurul element mai uman, era Turnul Alb de la mijlocul fortăreţii care contrasta cu restul. Din cele 60 de vârfuri, Pandrea i-a menţionat alături de el, pe Vasile Hanu de la Alba Iulia, Stoian de la Bacău, Mihail Manoilescu, Victor Vojen, Decebal Z. Codreanu, generalul Emilian Ionescu şi Corifeul pledoariei ortodoxe Petre Ţuţea, care au pus bazele unui forum spiritual-ştiinţific numit Academia de sub pământ.

 

Prima temă propusă a fost Filosofia istoriei.

 

„Manoilescu care era o comoară de informaţii precise, contemporane şi avea o memorie proaspătă…, a făcut o lamentabilă lecţie de filosofia istoriei. Eu am indicat sumar tematica, problemele, controversele. Şi am dat drumul leului din cuşcă: Petre Ţuţea. Circa 16 ore a dezbătut, cu o amploare, cu un elan, cu o informaţie şi cu o oratorie divină, câteva din problemele ridicate de disciplina filosofiei istoriei, ridicate atât de pedestru de Manoilescu. Era deosebirea dintre un poştalion şi un avion. Atunci şi-au dat seama şi restul celor 60 de intelectuali (profesori, ingineri, medici etc.) de ceea ce însemna un vârf de Everest al gândirii creştin-ortodoxe.” (Petre Pandrea, Memoriile Mandarinului Valah)

 

Avocatul Petre Pandrea, deşi era un om de cultură, deşi a trecut prin chinurile iadului prin închisorile puse la dispoziţie cu mărinimie de confraţii săi comunişti, adierea serafică a suferinţei nu l-a atins. Nu i-a conferit iubirea. A rămas tot ateu deşi, spunea că l-a fascinat Spiritul de la Vladimireşti – Fenomenul de trăire creştin-ortodoxă al Mănăstirii Vladimireşti, în frunte cu Maica Stareţă Veronica, Maicile Mihaela Iordache, Mihaela Portase, Părintele Ioan Iovan,  Maica poetă – mistică Teodosia Zorica Lațcu ş.a.

 

A rămas tot de stânga, deşi se lăuda cu strălucirea lui Petre Ţuţea, cu încântarea lui Sorin Pavel şi cu amiciţia prinţului Alecu Ghica – un Senior al dreptei şi un cavaleral Demnităţii din nobleţea milenară a stirpei traco-geto-dace.

 

O înţelegere, o conlucrare, o comuniune între Stânga şi Dreapta pot coexista doar în braţele fireşti ale unui Om integru, cu inimă şi suflet frumos. Măsură a măsurii!

 

Într-una dintre dimineţile ocnaşe de la Ocnele Mari s-a întâlnit Filosoful naţionalist căruia i se paralizase puţin mâna stângă cu bravul general patriot, fost comandant de blindate Emilian Ionescu, aflat în stare avansată de boală, graţie regimului roşu.

 

– „Domnule Ţuţea, sunteţi deprimat?

 

– Nu sunt deprimat, domnule general. Eu sunt disperat.

– Care-i deosebirea?

– Când eşti deprimat eşti demoralizat, adică ţi-ai pierdut moralul. Eu sunt disperat, fiindcă mă aflu pe liziera morţii. Arcul voinţei mele este permanent încordat. Nu-s demoralizat. Cum pot fi? Aici zăcem în năpastă şi prigoană cei mai buni fii ai naţiunii, ai unei mari şi nobile naţiuni. Ni s-a făcut onoarea să fim aleşi ca reprezentanţi ai ei. Cum să nu primim această onoare, onoarea de a suferi pentru neam?

Încântat, Generalul Ionescu a replicat cu mândrie de brav Ostaş valah:

– Când filosofii neamului vorbesc aşa, eu, ca general, sunt gata să ordon: „Generali, ascultaţi comanda la filosofi.”

Evident şi Filosoful a adăugat bucuros:

– Pentru această scenă, am primit recompensa suferinţelor anilor de temniţă.”

Arta sa oratorică pendula între incantaţia primară, edemică şi izgonirea din Paradis.

 

Sorin Pavel îl surprinde pe Ţuţea în oratorul năpraznic şi irezistibil, asemuindu-l cu Bătălia de la Rovine: „tempo şi presiune colosală: uragan, vijelie, ploaie, grindină, inundaţie, potop, mare tulburată, ger şi crivăţ.” (Sorin Pavel, Petre Ţuţea)

 

Gânditorul creştin surprindea în orice moment al vieţii sale profetice, fiind luminat de harul mistic al trăirii lui religioase ce copleşea şi mistuia cu aura sa totul în jurul lui.

 

 „Demersul lui Ţuţea nu era sub semnul filosofiei care are ca temei neutralitatea fenomenului ce variază prin noutate, ci al teologiei, în care orice are consistenţa realului şi se articulează cu altul. Ca legiferator, jocul lui Ţuţea între filosofie şi teologie avea în vedere ridicarea omului din fenomenalitatea filosofiei în realitatea pe care numai teologia o induce. Punerea omului sub semnul lui Dumnezeu; omul nu e numai fiinţă socială şi nici fiinţă către moarte, ci e o fiinţă către judecare, iar moartea e numai vamă de trecere către real, pe măsura trăirii sale.” (Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească)

 

Filosoful-teolog rostea-rostuind elocinţa sa înveşmâtată într-un verde-bleumarin, ce se reflecta din sufletul lui plin de lumină, grăind Adevărul revelat, pe care-L lăsa apoi să pogoare serafic pe coardele diafane ale inimii auditorului, electrizându-l în extaz.

 

Acest admirabil fenomen agoral, îmbrăcat de Filosoful-teolog în ţinută academică se putea petrece oriunde, în piaţă, cafenea, salon, aulă, amfitetru, amvon sau celulă.

 

„Deopotrivă erudit şi genial a făcut rechizitoriul « maieutic » al lumii noastre, raportându-se la omul Revelaţiei depline, la cel ce trăieşte în Hristos şi pentru Hristos” (Răzvan Codrescu, Eşecul „Omului Autonom”)

 

„Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea… Sentimentul solidarităţii de neam a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat.”(Ion Coja, Amintiri)

 

 „Filosofia lui Petre Ţuţea, desprinsă dintr-o conştiinţă naţională originală se întemeiază pe viziunea religioasă creştină asupra naturii şi societăţii umane, fixând locul şi rolul omului în cosmos într-o dimensiune axiologică dominantă de o ierarhie proprie de valori şi sensuri universale concentrată în formula triadică: Dumnezeu-Natură-Om, în care Dumnezeu este autorul creaţiei, Natura – creaţia însăşi, iar Omul – fiu, partener şi interpret al Naturii… Petre Ţuţea şi opera lui s-au identificat cu eternitatea neamului!” (Mircea Coloşenco, Lumea ca Teatru. Teatrul Seminar)

 

Spiritualitatea profetică a Filosofului-teolog Petre Ţuţea s-a înălţat continuu întru Frumosul metafizic şi Sublimul mistic, pendulând fie între o unduire ordonată, surâzătoare, fie între o copleşitoare măreţie şi uluitoare putere de reflecţie.

 

Mintea sa orbitor de strălucitoare, Inima cuprinzătoare cât Patria dacică şi Sufletul aureolat de frumuseţe, care erau fără pereche la Petre Ţuţea, îi erau egale cu sine.

 

Tradiţia înțelepților geți hărăziţi de Dumnezeu să susţină ca nişte stâlpiI ai spiritului lumea întreagă prin simpla lor existenţă şi profunda lor înţelepciune, a culminat cu cel mai mare Profet Zamolxe şi cu Profetul absolut Iisus Hristos, continuând neîntrerupt până la/ şi dincolo de Eminescu, până la Petre Ţuţea şi după.

 

 „Petre Ţuţea a fost unul dintre aceştia; căci nu-i e dat decât arareori minţii omului să ghicească şi să vadă în profunzime iconomia tainică a lucrării lui Dumnezeu. Forţa cuvintelor sale, în faţa cărora au amuţit până şi torţionarii dintre cei mai înrăiţi, erau menite într-adevăr a întreţine credinţa, speranţa şi memoria unei lumi încercate şi alienate, ce intrase la un moment dat într-un lung tunel istoric…

 

Pe acest Om care a traversat dramatic şi cu o demnitate aristocratică acest  strălucit? Mizerabil? – Secol 20 l-am văzut dintotdeauna înainte de toate, ca un mare spirit neliniştit”. (Aurelian Crăiuţu, Petre Ţuţea)

 

Neliniştea metafizică a gânditorului creştin ortodox dacoromân care zideşte temeinic prin cuvinte, ctitoreşte propria Filocalie, reflectată sofianic, ce devine devenire mistică, înălţare isihastă, zbor serafic, vocaţie mesianică, misiune hristică.

 

 „Petre Ţuţea întotdeauna dialoga socratic cu cineva. Uneori se aprindea împotriva lui Huxley (propagator darvinist). Alteori îl contrazicea pe Cioran sau avea o dispută impetuoasă cu Kant. Deseori îi aducea în discuţie, cu mare admiraţie, pe Vlad Ţepeş sau pe Ştefan cel Mare: « Ce ar fi istoria noastră fără ei? O pajişte cu miei cuminţi…»…Era un orator formidabil. Era o sărbătoare să-l asculţi” (Carmen Dragomir, „Petre Ţuţea şi Alţii”, Capodopera Securităţii)

 

Gabriel Gheorghe i-a fost alături, intermitent 34 de ani, din 20 Decembrie 1957 la 3 Decembrie 1991. L-a cunoscut pe Socratele nostru în boxa Tribunalului Militar Bucureşti, alături de dr. Gabriel Popescu-Năruja, Gh. Caftangioglu, văr cu Horia Vintilă, av. Iacobescu, ş.a., un lot de 20 de uneltitori contra ordinii sociale…

 

   Preşedintele completului de judecată era „teroristul Adrian Dumitriu, zis colonel, uns ulterior ministru, pentru că în calitate de judecător al nostru, dar şi al lotului Noica, Dinu Pilat, N. Steinhardt, Sergiu Al. George, Marieta Sadova, Al. Paleologu, vedea în marxism singura soluţie…, teroriza martorii care nu acuzau acuzaţii…

La dr. Matuşu, renumit reumatolog, acuzatorul legii s-a blocat în insuficienţa sa.

– L-ai cunoscut pe numitul Petre Ţuţea?

– Da, l-am cunoscut şi l-am ascultat cu plăcere.

– Ce discuţii aţi purtat cu Petre Ţuţea?

– Discuţii? P. Ţuţea vorbea, iar noi acultam uimiţi. Petre Ţuţea este Everestul gândirii româneşti, nu are pentru ce şi nu poate fi judecat de nimeni”. (Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea, între Legendă şi Adevăr).

Când a fost arestat Filosoful Cetăţii, s-a stârnit o serie de indignări, de reproşuri, de nemulţumiri. Patruzeci de scriitori şi profesori universitari între care şi ateul iudeu Oscar Lemnaru au întocmit un memoriu către Petru Groza, spre a-l elibera pe Ţuţea. Memoriul a făcut ecou, dar fără rezultat. (Revista Origini – Romanian Roots, nr. 11-12, 2008)

 

Petre Țuțea s-a bucurat de prețuirea și prietenia Prințului Alexandru Ghika, dar și de cea a marelui Filosof socratic Nae Ionescu, contemporanul său, pe care l-a onorat cu serafică și profetică strălucire sofianică.

 

Cel mai mare Orator al Cetăţii lui Bucur, cel care rostea şi rostuia întru frumos Cetatea botezată de marele Domn Vlad Ţepeş, nu mai avea loc în ea, fiind proscris, „nu de forurile conducătoare ale statului, nici chiar de securitate, ca instituţie, ci de puzderia de mentalităţi inchizitoriale prezente peste tot în sectoarele de presă şi propagandă ale regimului, de micii şefi sau şefuleţi, dictatori şi torţionari, prezenţi în toate formele de mass-media, care vieţuiau sub lozinca decât să moară mama…

 

Ruşinea lor şi a istoriei recente. Mulţi dintre aceşti inchizitori, funcţionari mărunţi ai securităţii, bolnavi de tiranie, şi-au pus ulterior măşti de dizidenţi, de persecutaţi.

 

Dosarul informativ redeschis în Ianuarie 1989, i-a conturat fără voia celor care sunt puşi să scornească bazaconii şi minciuni, un portret pe măsura lui Nea Petrache.

 

   „Este preocupat de redactarea unor lucrări filosofice idealiste…Este nemulţumit de faptul că scrierile sale filosofice nu sunt apreciate şi publicate…Este o persoană cu o solidă cultură filosofică idealist mistică, stârnind interesul auditoriului, considerându-se una dintre cele mai luminate minţi… Sublinia importanţa naţionalismului, a tradiţiei, a ortodoxiei. Ecourile prelegerilor sale pătrundeau adânc în sferele înalte.”

 

Securitatea tuna turbată să ştie cine îi dactilografiază lucrările şi cine îl vizitează.

Curajoşii au fost părinţii profesori universitari Stăniloae, Galeriu, Ioan Alexandru, Ion Coja, Marcel Petrişor, Gabriel Gheorghe, fratele magistrat Ion Ţuţea, nepotul Viorel, Pan Izverna, Simion Ghinea, N. Tăutu, Radu Preda, Marian Munteanu, cineastul Nicolae Mărgineanu, studenţi din A.S.C.O.R. şi evident securişti…

Supravegherea iudelor roşii era constantă, iar filajul fariseic rula în permanenţă. A fost unul dintre cele mai îndrăgite personaje de către securitatea comunistă.

Filosoful-teolog Ţuţea s-a împlinit veacului său depăşindu-şi Generaţia de Aur.

Oratorul şi-a proiectat pe Cer, Corola de daruri revărsate, ca un falnic stejar.

Stejarul

 

„A mai rămas de vorbă cu păstorii,/ Pe câmpul gol, stejarul solitar,/ Bătrânii spun că poartă-n el istorii/ Şi că-i demult stăpân pe-acel hotar.// S-a năpustit asupra lui furtuna/ Şi-l scutură cu sete de păgân,/ Îl bombardează trăznetele-ntruna/ Şi răni adânci pe trupul lui rămân.// Îl bate crunt cu bice lungi de ploaie/ Şi urlă peste el văzduhul tot,/ Iar vânturile-l rup, dar nu-l îndoaie/ Şi-i muşcă de mânie câte-un ciot.// Se pare a fi acum la o răscruce/ Dar norii sparţi aleargă şi s-adun,/ Iar cerul îi trimite să-l usuce,/ Buchetul lui de raze cald şi bun” (Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi… Poeme din închisoare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1999. 12 septembrie 1954, Securitatea Braşov, celula 12) .

 

https://www.art-emis.ro/personalitati/petre-tutea-hristostomul-filosofiei-crestin-ortodoxe-2

 

//////////////////////////////////////////

Nichifor Crainic – teolog, om politic, poet, ideolog și publicist

 

Prof. dr. Gheorghe Dumitraşcu 

 

 

Nichifor Crainic (s-a născut la 2 decembrie, 1889, Bulbucata, Vlașca – a decedat la 21 august 1972, Mogoșoaia, Ilfov) face parte din galeria celor mai cunoscuţi universitari ai perioadei interbelice, teolog şi om politic, poet şi publicist, sociolog şi ideolog, este cel dintâi teolog român, în epoca modernă a istoriei noastre, care scoate teologia din cercul strâmt al specialiştilor prezentând-o într-o formă impunătoare atenţiunii generale a lumii intelectuale. Pe bună dreptate, ilustrul teolog Dumitru Stăniloaie spunea că gândirea şi apostolatul lui Nichifor Crainic sunt ca o lumină şi ca o adiere revărsate neîmpărţit pe toate planurile principale ale vieţii spirituale româneşti, aducând fiecăreia dintre ele o îndrumare, o limpezime şi o creştere proprie şi de însemnătate epocală[1]. El lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie, pe care o vedea ca pe o componentă esenţială a acesteia.

 

Nichifor Crainic a fost socotit de Lucian Blaga drept cel mai responsabil de renaşterea spiritului ortodox în spaţiul românesc interbelic, având în anii ’30 cea mai fertilă epocă a scrisului său alcătuit atât din proză cât şi din poezie. Lucrarea cea mai reprezentativă şi apreciată a sa rămâne „Nostalgia Paradisului” în care este prezentată o concepţie generală asupra culturii şi o doctrină politică de dreapta, cea care s-a numit „naţionalismul constructiv” şi care a avut un mare ecou în societatea românească.

 

Privită cu ochii adevărului, când vremurile s-au mai aşezat în alte raţiuni analitice, echilibrate, fără ură şi fără patimi, constatăm că Nichifor Crainic era un scriitor viguros şi penetrant, avea mulţi simpatizanţi în ţară şi peste hotare, în lumea presei şi a universitarilor, articolele sale fiind adesea reproduse în mari cotidiene europene iar poeziile sale s-au publicat în mai multe limbi. Tudor Vianu îl aşează pe Nichifor Crainic în vecinătatea celui mai înalt pisc al publicisticii vremii.

 

Fiind o fire curajoasă,  hotărâtă,  îşi exprima opiniile direct şi deschis, într-o perioadă istorică tulbure pentru ţară, de aceea se formase în jurul său o armată de adversari îndârjiţi şi periculoşi, însă el a avut puterea de a-şi construi, prin propriile eforturi, drumul său de credinţă în românism. Aceasta rezultă din propria sa stare de spirit din anul 1939, când se pregătea pentru aniversarea celor 50 de ani de existenţă. A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, înseamnă a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urât, mai prigonit şi mai lovit decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în înfăptuirea ta morală. A cui este această ţară şi care este destinul său, că românii care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci[2].

 

Ioan Nichifor Dobre, devenit Crainic mai târziu, s-a născut într-o familie modestă de oameni nevoiaşi. A văzut lumina zilei (cum afirma el în lucrarea autobiografică „Zile albe, zile negre” – apărută postum), „în anul de jale, când a picat din cer Luceafărul cântecului românesc”[3].  El s-a considerat pe sine „un simplu mânuitor de cuvinte, un copil desfăcut din cea mai anonimă umilinţă rurală şi intrat în altă lume, în care nu puteam să am nici rude şi nici ocrotitori”[4].

 

Formarea intelectuală

 

Din copilărie a cunoscut viaţa, truda şi creaţia artistică a ţăranului, mentalitatea satului, limbajul proaspăt al ţăranilor, credinţa ortodoxă pură a neamului românesc. Urmează cursurile primare în localitatea natală, avându-l ca reper pe învăţătorul ce i-a marcat sublim copilăria, Constantin Spâneşteanu, purtător de „geniu didactic”. Studiile secundare le face la Bucureşti, ca bursier la Seminarul Central din Capitală, unde deşi era interzisă lectura presei, ia cunoştinţă  de revista  „Semănătorul”,  al  cărei  conţinut l-a atras foarte mult: m-am dus atunci pe la anticari şi mi-am procurat colecţiile anilor din urmă. Le-am citit cu atâta pasiune încât făceam prinsoare cu prietenii şi spuneam exact în ce an, în ce număr şi pe ce pagină se găseşte cutare bucată[5].

 

Cu aceeaşi pasiune va citi şi „Neamul românesc” care apărea la Vălenii de Munte, iar pentru Nicolae Iorga, Crainic avea o profundă admiraţie.

 

Tot în anii de Seminar ia cunoştinţă de revistele din Ardeal „Luceafărul” şi „Ţara noastră” ale lui O. Goga, „Revista teologică” de la Sibiu, „Drapelul” de la Lugoj şi „Tribuna” de la Arad.

 

Îşi continuă studiile la Facultatea de Teologie – în paralel cu cele ale Facultăţii de Litere – ajungând profesor universitar ilustru, impunându-se ca un strălucit gazetar şi eseist, ca director al uneia dintre cele mai frumoase şi elevate reviste interbelice „Gândirea”, ca mentor de conştiinţe, ca unul dintre cei mai mari poeţi creştini ortodocşi de limbă română.

 

Activitatea publicistică şi opera

 

Încă de pe băncile seminarului Nichifor Crainic manifesta înclinaţii literare şi publica propriile creaţii în diverse reviste: „Viaţa Românească”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Neamul românesc”. De timpuriu se afirmă ca poet prin volumele „Şesuri natale”(1916), „Icoanele vremii”(1919) şi „Dorurile pământului”(1920). În 1930 i se decernează Premiul Naţional de Poezie, ceea ce îl va determina să-şi tipărească versurile scrise după 1920 sub titlul „Ţara de peste veac”(1931).

 

În timpul războiului va funcţiona ca redactor permanent la „Neamul românesc” condus de Nicolae Iorga, iar imediat după război, dornic de a cunoaşte în profunzime sensurile vieţii noastre, în toamna anului 1920, pleacă la Viena şi se înscrie la Facultatea de Filosofie unde îl cunoaşte pe Lucian Blaga cu care va lega o trainică prietenie. Aici, contactul său cu specificul cultural şi literatura germană îl va influenţa în mare măsură în opiniile sale viitoare, atât în cultură cât şi în viaţa politică.

 

Venind în ţară, preia şi conduce doctrinar revista „Gândirea” (1922) şi va deveni mentorul ei creând curentul „tradiționalist gândirist” sau „ortodoxist”. Colaborează la „Cuvântul” şi „Curierul” iar activitatea de la aceste publicaţii este sintetizată în volumele „Puncte cardinale în haos” (1931) şi „Ortodoxie şi etnocraţie”. A colaborat, pentru scurtă vreme, cu Pamfil Şeicaru la ziarul „Curentul”. Tot în această perioadă îşi începe cariera universitară.

 

 Privită în conţinut, opera lui Nichifor Crainic este amplă şi variată, înscriindu-se pe direcţia naţionalistă şi creştină, impunând în cultura românească interbelică  așa cum menționam, curentul cu numele de „gândirism”. Ţinând cont de condiţiile istorice şi de atmosfera în care a trăit şi scris Crainic, se impune ca opera acestuia să fie analizată cu discernământ, nuanţând anumite direcţii din gândirea acestuia.

 

Cine pătrunde în concepţia sa filosofică constată că aceasta este de natură spiritualistă, delimitându-se astfel de materialism şi idealism, iar doctrina sociologică a lui Nichifor Crainic este de factură corporatistă, concepe societatea ca pe un  organism viu ale cărui funcţiuni creatoare nu sunt clasele sociale ci profesiile. Cât priveşte doctrina politică a lui Crainic, aceasta are în esenţă naţionalismul sau românismul integral. În concepţia sa, nu demosul alcătuieşte statul, ci etnosul, adică neamul sau naţiunea ce îşi crează statul în care îşi exprimă propria voinţă politică. Statul trebuie să fie expresia specificului permanent al neamului respectiv, etnocraţia fiind creaţia sa originală, care la noi exprimată sintetic înseamnă „România e a românilor”.

 

Printr-o serie de eseuri clarifică raportul de inerenţă dintre naţional, tradiţional şi ortodox. Pentru Nichifor Crainic, tradiţionalism înseamnă în cele din urmă „disciplina lăuntrică ce călăuzeşte creşterea unui neam”, care, în cazul românilor, nu poate fi decât ortodoxia. Având acest orizont el va combate vehement îndrumările de „europenizare” , ce postulau esenţa unei „tradiţii” naţionale, precum şi ireligiozitatea poporului român. Pe parcurs Crainic se distanţează de teoriile izolaţioniste, remarcând „consumul „culturilor străine” şi în plan creator, asimularea lor[6].

 

Cât priveşte lirica românească – legată organic de satul natal – Nichifor Crainic aduce o viziune nobil-ţărănească asupra acesteia şi o interpretare creştină a lumii.

 

Naţionalismul său este întemeiat în autohtonia şi străvechimea neamului românesc, cu continuitate de stăpânire a teritoriului de-a lungul timpului. Statul, după opinia sa, este conştiinţa autohtonă. De aici, doctrina politică a lui Nichifor Crainic a servit ca ideologie mişcării legionare, iar autorul ei a urmărit, în plan politic, unificarea tuturor mişcărilor naţionaliste spre binele şi folosul neamului românesc.  Numai  că iedologia sa n-a fost înţeleasă, iar curentul care a îmbrăţişat-o s-a îndepărtat de esenţa ei.

 

Vremuri tulburi şi contradictorii

 

Personalitate de prim ordin a spiritualităţii româneşti, Nichifor Crainic a avut vocaţie de tribun şi apostol, s-a implicat cu toată priceperea şi energia, de pe poziţii naţionale, în viaţa politică a ţării. El scoate, în ianuarie 1932, ziarul „Calendarul” în care îi atacă virulent pe fruntaşii liberali şi camarila regală a regelui Carol al II-lea şi a Elenei Lupescu, ceea ce l-a  făcut să intre în dizgraţia regelui, fapt ce a condus la desfiinţarea ziarului „tuturor categoriilor sociale” întemeiat de el. Acuzat pe nedrept ca fiind unul dintre asasinii morali ai lui I.G. Duca, va fi arestat şi eliberat după trei luni de închisoare, fiind găsit nevinovat.

 

Pe parcursul anilor exercită importante demnităţi, bucurându-se de o mare reputaţie individuală: secretar general al Ministerului Cultelor şi Artelor (1926), delegat la diverse congrese şi manifestări culturale internaţionale (Franţa, Italia, Germania, Bulgaria, Serbia); în vremurile tulburi ale perioadei 1940-1942, în guvernul lui Ion Antonescu va fi, patru luni, ministrul Propagandei Naţionale iar în 1941 va fi ales membru titular al Academiei Române pe locul rămas vacant după moartea, în 1938, a lui Octavian Goga.

 

Activitatea desfăşurată în guvernul antonescian şi apropierea sa de legionari îi vor aduce marile necazuri de după război, odată cu ocuparea ţării de armatele sovietice şi introducerea noului regim „democrat popular” de tip bolşevic. Va fi exclus de la catedra universitară pe care o onorase în chip strălucit şi este condamnat în contumacie (4 iulie 1945) la detenţiune grea pe viaţă, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii (sic!) pentru activitate contra  clasei muncitoare, pentru dezastrul ţării, pentru opiniile sale social-politice de dreapta, pentru opţiunile lui estetice socotite naţionaliste şi mistice etc.

 

În astfel de împrejurări, Nichifor Crainic se refugiază şi pribegeşte în satele ardelene, sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea, timp în care stă ascuns, între anii 1944-1947, cu sprijinul foştilor săi studenţi sau a preoţilor din sate… Considerând că toate drumurile îi sunt închise, punând în pericol şi situaţia persoanelor amice, s-a predat singur autorităţilor (24 mai 1947). Este arestat şi încarcerat la Aiud, apoi cunoaşte calvarul puşcăriilor timp de 15 ani, fără nicio hotărâre judecătorească.

 

După ani grei de suferinţă şi cumplite umilinţe, la 24 aprilie 1962 este pus în libertate, fiindu-i graţiată pedeapsa. Urmărit fiind, iar scrisul cenzurat, i se oferă postul de redactor la revista destinată exilului românesc „Glasul Patriei” unde lucrau şi alţi eminenţi foşti deţinuţi politici.

 

Drama lui Nichifor Crainic nu se sfârşeşte odată cu punerea sa în libertate, dimpotrivă, deşi sperase să fie, ca alţii, reabilitat, fostul demnitar interbelic constată că i se refuză categoric orice posibilitate de a-şi publica scrierile. Nu putea încă să-şi reia deschis această activitate în publicistica din ţară.

 

La vremea aceea, de mare cumpănă, existenţa lui Nichifor Crainic se petrecea în zile albe dar mai ales zile negre, aşa cum i-a fost întreaga viaţă. Indiferent de asprimea vremurilor, Crainic a ştiut să-şi păstreze fiinţa, în durere cu trupul, în învăţare cu gândul credinţei. Cărţile sale au fost scoase  din circuitul public şi interzise, aşa după cum autorul avea să mărturisească: Cărţile mele, se scriu în zile albe şi zile negre, au fost puse la index cu ale celorlalţi eliminaţi. E una din crimele de neiertat ale regimului.

 

Au fost scoase din circulaţie opere ce reprezentau ramura românismului şi, în schimb, s-a dat frâu liber pornografiei iudo-române, să se hrănească astfel sufletul poporului nimicindu-i ideea de frumuseţe, de nobleţe şi moralitate. Invertiţii şi libertinii de tot felul, semidocţii şi agramaţii, veneticii şi corciturile sunt ridicaţi la rangul de scriitori ai maselor. Uciderea spiritului românesc în literatură şi artă se numeşte libertate democratică. De peste hotare sunt introduşi scriitori de duzină ai proletariatului, pe care presa îi înfăţişează zilnic ca genii… Evacuarea cărţilor româneşti din circulaţia publică e tot una cu eclipsa culturii naţionale. Regimului îi trebuie un popor fără deosebire de rasă şi de credinţă, imbecilizat, care să nu vadă că a devenit un instrument al feţelor pistruiate, care au pus din nou laba pe ţară[7].

 

În acele zile de aşteptare, Nichifor Crainic era la curent cu reabilitarea istoricului Constantin Giurescu, reintegrat la catedra de istorie a Universităţii din București, dar şi cu situaţia scriitorului Radu Gyr, care, în urma unei audienţe la scriitorul agreat de noul regim – Mihai Beniuc – primise un ajutor lunar de 690 de lei din partea Uniunii Scriitorilor, urmând a fi primit printre mentorii „Fondului Literar”.

 

Starea de nemulţumire a lui Crainic se accentua şi pentru faptul că exista o campanie contra sa dusă de unii critici şi scriitori români. În cele din urmă, Gheorghe Gheorghiu-Dej răspunde demersurilor sale printr-o rezoluţie clară: E păcat că nu se înţelege importanţa utilizării lui Nichifor Crainic pentru cauza noastră[8]. O astfel de indicaţie era limpede pentru reabilitarea celui în cauză, însă mersul evenimentelor politice din ţară, îndeosebi la vârful politicii româneşti din primăvara anului 1965 – odată cu promovarea lui Nicolae Ceauşescu – a amânat orice soluţie favorabilă pentru fostul demnitar. În astfel de împrejurări incerte, resemnat şi măcinat de suferinţe, Nichifor Crainic se retrage (1968) din activitatea sa de redactor la „Glasul Patriei” şi se pensionează la vârsta de 79 de ani. În cele din urmă, cu mari eforturi, îşi termină memoriile pe care însă nu mai apucă să le vadă publicate.

 

Nichifor Crainic se stinge din viaţă la 20 august 1972, la vârsta de 83 de ani, la Casa Scriitorilor de la palatul Mogoşoaia. Cu puţin timp înainte  de a trece la cele veşnice, a făcut o mărturisire, ca o spovedanie, ginerelui său – Alexandru Cojan – prin care îşi exprima ultima sa dorinţă, ca, pe crucea sa să fie scris doar numele, pentru ca acei care vor şti cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista «Gândirea» al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română, printre membrii căreia m-am numărat. Acolo sunt eu; sub cruce un pumn de ţărână[9].

 

Bibliografie:

 

– M. Constantinescu, O. Bădină, E. Gall, Gândirea sociologică din România, București, 1973.

– Ştefan Costea (coordonator), Sociologi români – Mică enciclopedie, Editura Expert, București, 2001, pp. 135-138.

– D. N. Dumitrescu, Sociologia elitist-etnocratică a lui A.C. Cuza, N. Paulescu, N. Crainic, Tr. Brăileanu, în: vol. „Istoria sociologiei româneşti” (coord. Ştefan Costea), 1998.

– Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, București, 1980.

– C. Schifirneţ, Cultură şi noţiunea de gândire a lui Nichifor Crainic, studiu introductiv la vol. „Puncte cardinale în haos”, București, 1998.

 

Notă – Apărut cu titlul: Nichifor Crainic (2 decembrie1889 – 21 august 1972), în: „Cultura vâlceană”, Anul XII, nr. 161, octombrie, 2019, pp.14-15 și în volumul „Oameni și fapte di istorie (Studii și articole), Gheorghe Dumitraşcu. –

Râmnicu Vâlcea : Intol Press, 2021, p. 52-58)

————————————–

 

[1] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, ediţie cu un studiu introductiv de Dumitru Stăniloaie, postfaţă şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, Editura Moldovei, Iaşi, 1994, pp. V-VI.

[2] Nichifor Crainic, op. cit., p. 293.

[3] Ion Dodu Bălan, Nichifor Crainic, în: “Opinia naţională” nr. 194 din 22 noiembrie 1997, p. 8 şi nr. 195 din 1 decembrie 1997, p. 3.

[4] Irina Stroe, Nichifor Crainic…” în: „Evenimentul zilei”, vineri, 21 decembrie 2018, p.14.

[5] Ion Dodu Bălan, op. cit.

[6] Academia Română, Dicţionarul literaturii române (A-L), Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012, pp. 405-409.

[7] Nichifor Crainic, op. cit., pp. 294-295.

[8] Liviu Ţăranu, Ajutorul nesperat primit de Nichifor Crainic de la securitate, în: „Evenimentul istoric”, nr. 18, 26 iulie – 23 august 2019, p. 64.

[9] Irina Stroe, Nichifor Crainic: „Cum sunt, ce-am fost, voi fi ce sunt. Sunt interzis în ţara mea şi a strămoşilor mei”, în: „Evenimentul zilei”, vineri 21 decembrie 2018, p. 14.

https://www.art-emis.ro/personalitati/nichifor-crainic-teolog-om-politic-poet-ideolog-si-publicist-2

 

//////////////////////////////////////////

Vaccinul împotriva frigului

 

Maria Diana Popescu 

 

 

Vin vremuri şi mai „interesante”! Pînă azi, cam toate teoriile conspiraţiei s-au adeverit, altele fierbinţi urmînd să devină realitate. Nu ştiu dacă mulţi înţeleg ce trăiesc astăzi, dar, vorba lui Cioran: „acesta este începutul involuţiei evoluţiei noastre” ca specie, un sfîrşit sever al libertăţii şi intimităţii individuale. Puterea, supremaţia şi banii  cer, inevitabil, pandemii, războaie, crize, control, eugenie în masă, ca etape ale unei sclavii planetare. Ni se ia cu forţa latura spirituală, iar societatea tradiţională, aşa cum o ştiam cu toţii, va fi îngropată curînd, dacă ne acceptăm condiţia de sclav ca pe o favoare. E logica rece a vremii! Niciun sclav nu poate dezlega nodul gordian.

 

Neomarxiştii cer să nu ne mai spălăm şi să răbdăm în frig lîngă farfuria cu gîndaci. Ne aşteaptă restricţii mult mai dure decît în perioada Covid! Încă e liniştea dinaintea furtunii de la orizont! E vizibil că Europa nu se simte bine, fiind deliberat sărăcită. Iarna aceasta va fi una fierbinte ca gheaţa pentru români. Cariera lui Iohannis de călcător de Constituţie continuă! Prin terfelirea Constituţiei, România este colonizată pe ascuns! De la stăpînire a venit ordin să coborîm gradele Celsius în case! Vom stinge de nevoie sau ni se va stinge lumina, vom sigila sau ne vor fi sigilate aragazurile. Vom fi obligaţi să scoatem şi becurile din frigider! Popescu Virgil, care scrie cu pixul lui Ciucă,  în loc să fie după gratii pentru că a vîndut Mintia, călăreşte ministerul şi ne va stinge lumina definitiv! A vîndut Mintia ca să importăm gaze toxice de la interlopul Zelenski!

 

Pregătiţi-vă şubele, mănuşile şi căciulile! Nici sacii de dormit nu ar strica! Propagandiştii ne îndeamnă să dîrdîim în case, ca să-i facem în necaz lui Putin! Ba chiar să-l învingem. Probabil, Usula va  cere fabricarea unui vaccin împotriva frigului, că doar e interesată direct, mai scoate şi ea un ban neimpozitat, nu? Criminalii care au prostit planeta cu vaccinurile  Covid au tupeu uriaş, pentru că au găsit teren slab!  Trăim cea mai mare criză a gazului şi energiei! Propaganda „prin frig şi întuneric îl vom învinge pe Putin” nu va ţine de cald românilor. De reţinut că primele facturi uriaşe la energie au venit înainte cu cîteva luni de începerea războiului din Ucraina.

 

Planurile mondialiştilor au pus buldozerele în mişcare înainte de război. Fostele trompete „Covid” din ţară ţin acum lecţii despre război şi beneficiile frigului. Sînt pricepuţi la toate! Nici securiştii nu mai sînt ce-au fost sau ce-ar trebui să fie! La vîrfurl puterii de stat, baremul şi standardul de inteligenţă sînt atît de scăzute, încît pentru preşedinţie şi ministere s-ar califica cu brio şi vestitul Bulă. Chiar şi Ceauşescu ălă, blondul, care urlă din toţi rărunchii după fiecare corupt băgat la dubă! Noii securişti deştepţi lucrează după draperii. Sînt oameni de afaceri cu firme la secret. Cum naiba să facă politică pentru ţară?

 

În antecamera slugărniciei şi prostiei monumentale de la Bucureşti, Comisia Europeană a Abuzurilor şi-a arogat competenţe dictatoriale, cum ar fi politica energetică a Românei şi a fiecărui stat membru UE. Bruxellesul a făcut recomandarea de a reduce cu 15% consumul de energie, gaze şi căldură la iarnă. Oficialităţile de le Bucureşti, care poartă dovleci în loc de capete, au luat recomandările CE drept obligaţii, în loc să le respingă cum au procedat Ungaria, Polonia,  Serbia, Spania. Că d-aia sîntem colonie!

 

Potrivit informaţiilor colportate în spaţiul media de oficialii Bruxellesului, în curînd vom cina la lumînare, ne vom spăla în lighean şi vom dormi sub şapte pături groase cu căciuli în cap şi trei perechi de ciorapi din lînă în picioare. Vînzările de candele, lumînări, felinare, lămpi şi alte surse primitive de lumină vor exploda. Ca să fiu sinceră, am primit în dar de la un român cu inimă bună un felinar uriaş şi o sticlă cu gaz lampant. Un felinar din acela pe care îl agăţau căruţaşii în satele de altădată. Un dar mai potrivit pentru timpurile tulburi pe care le trăim nu se putea. Pînă nu e prea tîrziu, montaţi-vă sobe în apartament, cumpăraţi-vă lemne şi pături groase, pregătiţi-vă o geantă cu obiecte necesare unui caz de criză majoră! Da de unde lemne, cînd trădătorul de serviciu de la Cotroceni a exportat copacii patriei la austrieci şi nemţi?

 

Românii sînt o naţiune unică pe planetă în tot şi în toate! Singurii care au permis vînzarea resurselor, vînzarea distribuţiei lor şi, chiar producţia de energie. Mintia reprezintă starul unui jaf de proporţii catastrofale în energie! Ştiţi care ar fi soluţia acestei crize? Naţionalizarea prin răscumpărare! Trezirea noastră la realitate va crea o realitate normală.

 

 https://www.art-emis.ro/editoriale/vaccinul-impotriva-frigului

 

////////////////////////////////////////

 

  1. 1. Cercetarea crimelor comunismului, sprijinirea victimelor si inculparea responsabililor 

Cosmin Budeanca  

 

Ne mor torţionarii, doamnă Kövesi! – Numarul 583 – Iulie – 2011 – Arhiva – Observatorcultural.ro

 

www.observatorcultural.ro

 

Ioan Rosca Semnalez si cercetarea mea : http://www.ioanrosca.com/eseuri/justitiarism_criminalitatea_justitiei.htm

 

………

 

Ioan Rosca 1.03.2012  in mai multe grupuri

 

Astăzi a plecat dintre noi şi vulturul Gavril Vatamaniuc.

 

Îi mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru adevăr, dreptate si ţară. Cu gîndul, cu vorba, cu fapta, cu arma, cu viaţa. Pentru uluitoarea lui vitalitate, vrednicie si consecvenţă, combinată cu un curaj şi o luciditate fără egal.

 

Îi mulţumesc pentru tot ce mi-a povestit, pentru tot ce m-a sfătuit, pentru tot ce a făcut ca să sprijine firavele mele încercări justiţiare, inclusiv pentru cercetările de la procuratura de pe lîngă ICCJ, închise cu NUP.

 

Iată că au reuşit complicii criminalilor comunişti să-l bage şi pe el in mormînt, otrăvit de spectacolul năpîrlirii vinovaţilor în baroni de tranziţie, nemîngîiat de reparaţia pe care a cerut-o, cu demnitate. Nici măcar sentinţa definitivă pronunţată anul trecut, prin care i se recunoştea dreptul la nişte despăgubiri derizorii (faţă de ce a suferit, pentru că şi-a apărat ţara) nu a fost pusă în execuţie! Nu i s-au recunoscut pentru pensie anii în care a luptat singur în munţi, înfruntînd nenumărate asalturi ale securităţii- deşi faptul era recunoscut de justiţie, din 1990. Tratat ca un „bandit”, pînă la capăt.

 

A supravieţuit cultivînd roşii în mica lui seră din curtea casei de la Frasin (judeţul Suceava)…

 

Priviţi-l vă rog depunînd mărturie (lui Iustin Lazăr) despre cum a fost :

 

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/vatamaniucg/filme/

 

sau explicînd la TVR farsa condamnării comunismului:

 

 

sau citiţi-i amintirile :

 

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/vatamaniucg/muntele_marturisitor/

 

Şi gîndiţi-vă dacă l-am meritat….

 

Ioan Roşca, 1 martie 2012

 

Valeriu M.Ciuca ………………………….       

 

http://www.piatauniversitatii.com/paer/facebook_aer/01_genocidul_ocultat.htm

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Mărturii de la Gherla: bătuți cu ciocanul în tălpi… Octavian Bjoza trăieşte acum dintr-o pensie de 1.200 de lei, de şase ori mai mică decât a torţionarilor săi…

 

Cristian Blănuţă

 

Octavian Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, a făcut mărturisiri de un tragism ieşit din comun. Acesta a povestit la România TV un episod în care a fost torturat de un gardian de la Penitenciarul Gherla. Deşi a fost supus unor torturi greu de imaginat, Bjoza şi-a iertat călăii.

 

„Stăteam câte 42 de deţinuţi în 12 paturi. Asta se întâmpla în anul 1959, anul de maximă mortalitate din toata istoria Gherlei. Pentru că nu aveam ciorapi, un locotenent ne-a oprit pe mine şi pe încă un deţinut şi ne-a spus: „Măi, vouă nu vă este milă de mine? Vreţi să ne arunce ăştia după gratii alături de voi? Dacă voi vă pierdeţi sănătatea aici? Haideţi să vă dau eu ciorapi”. Ne-a culcat pe burtă, ne-a pus să ne ridicăm picioarele de la genunchi în sus, cu tălpile apropiate. Se dădea în spate şi asa cum dai cu toporul când tai lemne, aşa dădea în picioare, cu un ciocan cu care se bătea în gratii”, a povestit Octavian Bjoza.

Acesta şi-a pierdut tinereţea în lagăre şi la muncă silnică. A fost în 14 lagăre, dar nu a uitat niciodată torturile din Penitenciarul Gherla.

„Pentru că eu nu am ţipat şi el obosise, mi-a mai tras încă 25 de lovituri, deci câte 25 în două tranşe, în interval de nici 20 de minute. Martorii îşi amintesc că 40 de zile m-am târăt în genunchi şi coate, pentru că nu puteam merge. Foarte mulţi sunt cei care au păţit ce am păţit eu”, a mai spus Octavian Bjoza.

 

Fostul deţinut politic susţine că a reuşit să îşi ierte torţionarii. „Sunt unii colegi care îmi impută ca i-am iertat, dar aşa am fost educat de preoţii din temniţă. Să îi iert”, a mai precizat acesta.

 

Octavian Bjoza trăieşte acum dintr-o pensie de 1.200 de lei, de şase ori mai mică decât a torţionarilor săi.

 

http://www.ziarulatac.ro/dezvaluiri/marturii-de-la-gherla-batu-i-cu-ciocanul-in-talpi-33771

///////////////////////////////////////////

 

Crema Securităţii – de pe cizma dictaturii pe pantoful democraţiei

 

Un fost colonel din fostul Departament al Securităţii Statului (DSS) spunea: “Cei care au crezut după 22 decembrie 1989 că vor înlătura Securitatea şi-au făcut iluzii. Securitatea din România, la fel ca toate instituţiile similare din fostele ţări socialiste, este organizată în aşa fel încât, chiar dacă unii dintre şefii ei dispar, funcţionează în continuare fără ei. Ierarhia este organizată pe principiul şirului indian. Când unul dintre şefi dispare, şirul face un pas în faţă şi locurile sunt ocupate automat. Organizarea are totuşi o hibă, care a distrus unitatea aparatului: dacă şeful din capul şirului o ia în altă direcţie, toţi îl urmează.”

 

La 22 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului avea un efectiv total de 15.312 angajaţi, dintre care 10.114 ofiţeri, 791 maiştri militari, 3179 subofiţeri şi 1.228 personal civil.

 

În unităţile centrale ale Securităţii lucrau 6.602 persoane, în cele teritoriale şi la Securitatea Municipiului Bucureşti 6.059, în şcolile de pregătire şi perfecţionare a cadrelor 225, iar în unităţile speciale acoperite 2.426, dintre care 1.892 ofiţeri.

 

Lor li se adăugau 23.370 ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi din trupele de Securitate, un munte de arhive, o reţea de peste 400.000 de informatori şi o puzderie de afaceri dubioase. Toate acestea nu puteau fi lăsate de izbelişte.

 

Securitatea a avut o soartă aidoma Partidului Comunist pe care l-a servit: ea a dispărut de la sine, fără ca această dispariţie să fie prevăzută într-un text de lege.

 

În ambele cazuri, miza a fost privatizarea regimului comunist, după modelul care se pregătea în acele momente şi în URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, adică lagărul comunist condus de Rusia – n.m.), trecerea de la cizma bolşevică la pantoful capitalist – chit că ciorapii poartă în ambele cazuri, aceeaşi duhoare cazonă.

 

“Schimbarea la faţă” a Securităţii, camuflarea epoleţilor albaştri sub costumul Armani al parlamentarului, ofiţerului din serviciile speciale, funcţionarului public, al omului de afaceri de succes şi chiar sub roba magistratului a fost un proces discret. Abia acum, reconstituind cu greu şi în pofida ostilităţilor manifestate oficial faţă de deconspirarea ei, imaginea a ceea ce a fost Securitatea în 1989, începem să îl înţelegem.

 

De ce este nocivă această reţea? Ce rău mai pot face ei? Ion Mihai Pacepa, proscris până astăzi (era februarie 2004 – n.m.) în faţa autorităţilor din România, a explicat cât se poate de sugestiv pericolul conservării reţelelor Securităţii:

 

“Ele au jucat rolul primordial în consolidarea comunismului de tip sovietic în România şi în crearea unuia dintre cei mai detestaţi tirani din istoria ţării şi a lumii. Ele l-au menţinut pe Ceauşescu la putere 24 de ani. Ele au fost principalele lui instrumente de guvernare. Ele pot oricând crea un alt Ceauşescu.”

 

Procesul e în plină desfăşurare. Aparatul de propagandă comunist a fost înlocuit de cel pesedist (era 2004 – n.m.), poliţia se remiliţienizează, justiţia e de partid şi de stat, opinia publică este manipulată şi manelizată, informaţia este secretizată, legi sau dispoziţii judecătoreşti sunt aplicate după bunul plac, avuţia statului s-a privatizat discret în folosul noii oligarhii post-comuniste, tot mai arogantă şi mai pasionată de vânătoare.

 

Mai lipseşte un congres o dată la patru ani, după consfinţirea acestei realităţi prin alegeri libere. Ca-n 1946. (Marius Oprea)

 

Citeste si articolele:

 

Un caz emblematic şi simptomatic

Ora zero n-a venit

Aerul din subterane

Despre securiştii comunişti, călăii românilor înainte de decembrie 1989, şi victimele lor

În România, Securitatea comunistă nu s-a desfiinţat niciodată

 

https://asapteadimensiune.ro/crema-securitatii-de-pe-cizma-dictaturii-pe-pantoful-democratiei.html

 

/////////////////////////////////////////

O istorie mondiala a comunismului. Vol.I: Calaii,de (autor): Thierry Wolton

 

 Cu o prefata a autorului la editia romaneascã

Traducere de Adina Cobuz, Wilhelm Tauwinkl, Emanoil Marcu, Vlad Russo, Mariana Piroteala, Marieva-Catalina Ionescu, Georgeta-Anca Ionescu si Elena Ciocoiu

 

Carte recompensata cu Premiul Jan Michalski (Elvetia, 2017)

si Premiul Aujourd’hui (Franta, 2018)

 

„Avem dictatura proletariatului, avem o putere care face uz de teroare.“ – Lenin

 

„Nu s-a ucis la scara suficient de mare. Noi trebuie sa ucidem, si afirmam ca a ucide este un lucru bun.ׅ“ – Mao

 

„Comunismul este constiinta vinovata mondiala. Nici o alta ideologie, intr-un interval de timp comparabil, nu a cucerit atat de multe tari, atat de multe minti si nu a distrus atatea vieti omenesti. Si tocmai omul se afla in inima cartii mele.

Nu inventez nimic in aceasta istorie a comunismului, nu exista dialoguri fabricate, toate situatiile despre care vorbesc sunt atestate, in general sunt cunoscute, nu sunt eu cel dintai care le descopera. Meritul meu, singurul pe care il am in raport cu aceasta naratiune, este acela de a fi adus laolalta sute de elemente disparate, pentru a vedea lucrurile in ansamblu.

Am vrut sa-l iau pe cititor de mana si sa-l insotesc de-a lungul istoriei dramatice a comunismului. Sper ca am reusit; in aceasta carte exista carne si viata.“ – Thierry Wolton

 

„O intreprindere extraordinara. Thierry Wolton sfasie valul care inca acopera crimele regimului comunist si sfideaza imperativele care-au impiedicat condamnarea lui chiar din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.“ – Alain Besançon

 

„Thierry Wolton propune o maniera inedita de a sublinia «caracterul universal malign» al ideii comuniste. Volumul 1 al trilogiei, al carui subiect central sunt «calaii», arata cum, din URSS si pana in Etiopia, fiecare generatie de conducatori preia de la precedenta metodele prin care «constrang realitatea sa se supuna canoanelor utopiei», cu pretul exterminarii unor populatii intregi. Avem de-a face aici cu un sfasietor si intunecat tablou al unei himere din care cu greu izbutim sa ne desprindem.“ – Philosophie Magazine

 

„N-ai cum sa nu te-ntrebi, citind aceste pagini care valoreaza greutatea lor in sange, cum de, in numele fericirii si al libertatii, unii oameni au putut sa dea dovada, si inca in mod sistematic, de o asemenea cruzime fata de alti oameni. Dupa caderea Zidului Berlinului, dupa caderea regimurilor comuniste din Europa si implozia Uniunii Sovietice, ai crede ca ne-am eliberat de «spectrul comunismului». Si totusi, in lipsa unei condamnari internationale efective, nici crimele comunismului nu pot fi judecate in adevarata lor lumina.“ – Le Figaro

https://www.libris.ro/o-istorie-mondiala-a-comunismului-vol-i-calaii-HUM978-973-50-6267-5–p10867681.html

 

//////////////////////////////////////

(De prea multa democratie…)Declarații iresponsabile ale lui Andrei Marga, fost ministru de Externe: Ucraina trebuie dezmembrată, iar Rusia, Polonia, Ungaria și România să-i ia din teritorii!

de Grigore Cartianu

 

 

Andrei Marga, fost ministru al Educației (1997-2000) și de Externe (2012), a făcut vineri declarații scandaloase, într-o conferință desfășurată la Alba Iulia, unde și-a prezentat volumul „Soarta democrației”. Fostul turnător al Securității, mare admirator al lui Putin, a spus explicit că Ucraina trebuie dezmembrată, iar România, Ungaria, Polonia și mai ales Rusia trebuie să-i ia teritorii.

Andrei Marga (76 de ani), care a fost și rector al Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a făcut declarațiile iresponsabile în cadrul Târgului de Carte ”Alba Transilvana”, relatează Alba24.

 

Ministru de Externe timp de trei luni (mai – august 2012) în Guvernul Ponta, Andrei Marga a declarat la Alba Iulia că Ucraina are „frontiere nefirești”. El susține că statul invadat de hoardele putiniste ar trebui să cedeze mai multe teritorii Rusiei, Ungariei, Poloniei și României.

 

Andrei Marga: „Ea trebuie să cedeze teritorii: Ungariei – Transcarpatia; Poloniei – Galiția; României – Bucovina; Rusiei – Donbass-ul și Crimeea. Sunt teritoriile altor țări. Ne cramponăm, asta este! Va fi conflict. Ca să fim foarte limpezi: cât timp nu se rezolvă situația printr-o discuție și cu America, Rusia, Germania, Ucraina și China și nu se ajunge la un acord, nu va fi liniște în Europa. Nefiind liniște, democrația va suferi”.

 

VIDEO: Declarațiile scandaloase ale lui Andrei Marga, de la minutul 51:45

 

 

 

POZIȚIA ZIARISTII.COM. Unele teritorii ale Ucrainei au aparținut altor state, precum România și Polonia, fiind anexate cu forța de fosta Uniune Sovietică și repartizate Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. După dezmembrarea URSS, ele au rămas în componența Ucrainei. Adevărul istoric e una și revendicarea de teritorii este însă cu totul altceva. Între timp s-au semnat tratate care prevăd că frontierele rămân așa cum sunt, altfel s-ar deschide o periculoasă „cutie a Pandorei”. A încerca să speculezi situația dramatică a Ucrainei, în acest moment, ar fi o mișcare catastrofală, dezavuată de toată planeta, în primul rând de Marile Puteri. Șansele de succes ar fi zero, în condițiile în care nimeni nu ar recunoaște asemenea „cuceriri” sau „recuperări”.

 

Turnătorii și nepotism

Andrei Marga a fost ministru al Educației în guvernele conduse de Victor Ciorbea (1996-1998), Radu Vasile (1998-1999) și Mugur Isărescu (1999-2000), precum și ministru de Externe în Guvernul Ponta 1 (mai – august 2012).

 

Marga a fost și cel mai longeviv rector al Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe care a condus-o timp de 15 ani: 1993-2004 și 2008-2012.

 

Andrei Marga a condus și Institutul Cultural Român (2012-2013), de unde a plecat cu scandal. El și-a numit nepoata (Eunicia Maria Trif) în funcția de secretar general adjunct al ICR, după ce o angajase și la Ministerul de Externe, într-o funcție de consilier.

 

Atât Andrei Marga (agentul „Horia”), cât și soția sa, Delia-Felicia Marga, au fost informatori ai Securității comuniste, fapt confirmat de raportul CNSAS.

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* VIDEO. Rusia cere agresiv ieșirea României din UE, prin gura lui Șoșoacă: „De când suntem în UE, ne-am distrus! RoExit!”

* DNA anchetează contractele prin care PSD a cumpărat televiziunile! Procurorii au cerut de la partid documentele legate de această uriașă escrocherie

* Epilog la „nunta” unui extremist. Eforturile disperate ale lui George Simion de a evita declinul AUR

* Se strânge lațul pentru regimul Iohannis-PSD! Consiliul Europei somează România să „repare” legile Justiției conform rigorilor UE, iar partidele să facă publice contractele cu presa pentru „știri favorabile”

* Primarul PNL din Otopeni, tatăl deputatului Daniel Gheorghe, a fost reținut de DNA. A plătit din bugetul orașului 8 milioane de euro pentru lucrări care nu existau!

* SUA dezvăluie: Rusia a investit cel puțin 300 de milioane de dolari, după 2014, în coruperea partidelor și a politicienilor din peste 20 de țări! Milioane au ajuns și la diverși candidați la Președinție

* Putin pierde ultimul atu: prețul gazului va scădea la jumătate în Europa! Măsurile luate de UE au rezolvat problema aprovizionării, estimează o analiză Goldman Sachs

* Guvernul de la Sofia: Bulgaria este ținta unui atac concertat al Rusiei, care folosește spionajul, diplomația, pârghii economice și operațiuni de influență pentru a o controla

* Marea desprindere a UE de China. Von der Leyen: „În curând, două treimi din bateriile noastre vor fi produse în Europa. În următoarele luni începe să funcționeze prima giga-fabrică de cipuri”

* Lovitură nimicitoare pentru Ungaria putinistului Viktor Orban: UE îi taie fondurile PNRR și 70% din finanțarea europeană pentru că fură bani europeni și încalcă independența Justiției

https://ziaristii.com/video-declaratii-iresponsabile-ale-lui-andrei-marga-fost-ministru-de-externe-ucraina-trebuie-dezmembrata-iar-rusia-polonia-ungaria-si-romania-sa-ia-din-teritorii/?utm_source=projectagora&utm_medium=contentdiscovery

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

DNA anchetează contractele prin care PSD a cumpărat televiziunile! Procurorii au cerut de la partid documentele legate de această uriașă escrocherie

 

 

Ciolacu, Dăncilă și Stănescu i-au furat partidul lui Dragnea după ce acesta a intrat la pușcărie. Apoi, Ciolacu și Stănescu au ejectat-o și pe Dăncilă. Dar toți au avut în comun cumpărarea presei cu bani publici

DNA a început anchetarea contractelor prin care PSD a cumpărat presa folosind în acest scop zeci de milioane de euro din bani publici, anunță jurnalistul de investigații Mihai Munteanu în publicația Captura.ro. Procurorii le-au cerut social-democraților, pe 30 august, toate facturile, chitanțele, contractele și celelalte înscrisuri de pe parcursul relației comerciale cu 8 firme prin care s-a pus la cale uriașa operațiune de manipulare a poporului român.

În ordonanța DNA de la sfârșitul lunii trecute se menționează: „Faptele cu privire la care se efectuează cercetări vizează și utilizarea subvențiilor acordate de la bugetul de stat în anul 2019 Partidului Social Democrat“.

 

 

Acuzațiile aduse sunt de natură penală și deosebit de grave: spălarea banilor și folosirea influenței de lider politic în vederea obținerii de foloase necuvenite.

 

 

 

Trei din cele opt companii vizate de DNA sunt controlate, prin interpuși, de oligarhul fugar Sebastian Ghiță, firele ducând – în mod evident – la România TV. E vorba de companiile Ridzone Computers, Ridzone Creative, Euromedia Group.

 

Ițele poveștii sunt foarte încurcate. Sunt verificate și contracte pe care institutul sociologic al lui Marius Pieleanu, cel care livrează la comandă sondaje pentru PSD și Dan Voiculescu, le-a făcut cu o firmă acționară la compania de salubritate Rompres. În acel moment, firma era deținută de Radu Budeanu, actualul proprietar al Cancan. Între timp, a fost cumpărată de Andrei Drăcea.

 

 

Ancheta vizează întâmplări din anul 2019, când Dragnea a intrat la pușcărie și Viorica Dăncilă a devenit șefa PSD, ulterior candidând la președinția României.

 

Este interesant că DNA n-a deschis și alte dosare pe același subiect, deși PSD și, ulterior, PNL au extins masiv această practică.

 

 

În ultimii ani, Europa Liberă a prezentat sistematic sumele uriașe pe care partidele – în principal PSD și PNL – și le-au acordat singure de la bugetul de stat, zecile de milioane de euro încasați fiind direcționați pentru „presă și propagandă”. USR a folosit sume infime (100-200.000 de euro) și a făcut publice contractele din proprie inițiativă, pe site-ul său, în mod regulat.

 

 

PSD, în schimb, a plătit zeci de milioane de euro, refuzând sistematic să anunțe public unde s-au dus banii. Acest lucru e relativ ușor de intuit urmărind comportamentul televiziunilor de știri din ultimii ani. Dar documentele care să certifice bănuielile au fost ascunse de PSD.

PNL a plătit milioane de euro – dar mult mai puțin decât PSD – și a făcut publice contractele, chiar dacă după unele ezitări și doar la cererea presei.

 

 

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* SUA dezvăluie: Rusia a investit cel puțin 300 de milioane de dolari, după 2014, în coruperea partidelor și a politicienilor din peste 20 de țări! Milioane au ajuns și la diverși candidați la Președinție

* VIDEO. Rusia cere agresiv ieșirea României din UE, prin gura lui Șoșoacă: „De când suntem în UE, ne-am distrus! RoExit!”

 

* Se strânge lațul pentru regimul Iohannis-PSD! Consiliul Europei somează România să „repare” legile Justiției conform rigorilor UE, iar partidele să facă publice contractele cu presa pentru „știri favorabile”

* Primarul PNL din Otopeni, tatăl deputatului Daniel Gheorghe, a fost reținut de DNA. A plătit din bugetul orașului 8 milioane de euro pentru lucrări care nu existau!

* Oportunitate uriașă: compania Nokian, mare producător finlandez de anvelope, vrea să-și relocheze în România fabricile închise în Rusia! Discuțiile se poartă la Guvern, cu premierul Ciucă

* Marea desprindere a UE de China. Von der Leyen: „În curând, două treimi din bateriile noastre vor fi produse în Europa. În următoarele luni începe să funcționeze prima giga-fabrică de cipuri”

* Lovitură nimicitoare pentru Ungaria putinistului Viktor Orban: UE îi taie fondurile PNRR și 70% din finanțarea europeană pentru că fură bani europeni și încalcă independența Justiției

* VIDEO. Atac terorist al Rusiei: a bombardat barajul de la Krivoi Rog, încercând să scufunde orașul sub apă! Propagandiștii Moscovei sunt în delir

 

* Rușii au fugit din Harkov pe biciclete, deghizați în localnici! Ofițerii FSB își evacuează familiile din Crimeea și caută să-și vândă proprietățile

* Putin pierde ultimul atu: prețul gazului va scădea la jumătate în Europa! Măsurile luate de UE au rezolvat problema aprovizionării, estimează o analiză Goldman Sachs

 

https://ziaristii.com/captura-ro-dna-ancheteaza-contractele-prin-care-psd-cumparat-presa-procurorii-au-cerut-de-la-partidul-lui-ciolacu-contractele-facturile-chitantele-si-alte-documente-legate-de-aceasta-uriasa-inse/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Rusia despre Pactul Ribbentrop – Molotov: „A ajutat la extinderea graniței de vest a URSS cu circa 350 de kilometri. Nu era în dezacord cu legile internaționale”

 

de Matei Udrea

 

La împlinirea a 83 de ani de la semnarea odiosului pact Ribbentrop – Molotov, Ministerul de Externe de la Moscova a prezentat viziunea scandaloasă, revizionistă și cinică pe care Rusia de azi o are față de acel tratat care a făcut posibilă izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Înțelegerea dintre Hitler și Stalin, prin care Germania și URSS se aliau și-și împărțeau sferele de influență în Europa de Est și Centrală, este considerată azi de regimul Putin una care „nu era în dezacord cu normele internaționale” și care „a ajutat la extinderea graniței de vest a URSS cu 350 de kilometri”.

Pe 23 august 1939, Germania nazistă și Rusia sovietică semnau un tratat de alianță prin care se angajau să coopereze militar și economic, dar mai ales își împărțeau Europa printr-o anexă secretă. Hitler a eliminat astfel marea sa temere, aceea că, dacă atacă Polonia, s-ar putea confrunta la vest cu aliații anglo-francezi, iar la est cu sovieticii.

 

 

Pactul Ribbentrop – Molotov în istorie: a dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și a stabilit o alianță între Germania nazistă și URSS, care și-au împărțit Europa centrală și de Est

La o săptămână după semnarea acordului, pe 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia. Două săptămâni mai târziu, pe 16 septembrie 1939, Uniunea Sovietică făcea același lucru dinspre est. Polonia a fost împărțită în două: partea de vest, mai mică dar mai populată, a revenit Germaniei; partea de est, mai mare dar mai săracă, a revenit URSS.

În baza aceluiași acord, între Germania și Uniunea Sovietică s-au intensificat masiv relațiile comerciale. Rușii le-au trimis nemților cantități uriașe de materii prime de care aceștia aveau nevoie ca de aer pentru a fabrica armament. La rândul lor, sovieticii au primit acces la tehnologii militare de vârf, achiziționând schițe, specificații tehnice, licențe și echipamente pentru producerea de submarine, avioane de vânătoare, sisteme optice pentru tunuri și tancuri etc.

 

 

În 1940, cooperarea dintre Germania și URSS a mers mai departe. Nemții, cu spatele asigurat de ruși, au atacat și ocupat în primăvară Danemarca și Norvegia, apoi Franța, Olanda, Belgia și Luxemburg. Sovieticii au invadat Finlanda și au anexat țările baltice, precum și Basarabia și Bucovina de la România.

 

Cei doi aliați se pregăteau însă, în secret, de război unul împotriva celuilalt, în ultimele decenii ieșind la iveală numeroase dovezi că invazia Germaniei din URSS, petrecută pe 22 iunie 1941, a devansat nu cu mult invazia pe care Stalin o pregătea în teritoriile ocupate de Germania.

 

 

Timp de 50 de ani, Rusia a negat existența tratatului. Acum îl consideră perfect legal și foarte oportun pentru Moscova

Pactul Ribbentrop – Molotov a fost negat timp de 50 de ani de Uniunea Sovietică, între 1940 și 1990. În ultimii ani ai regimului comunist, în perioada de perestroika a lui Gorbaciov, Moscova a recunoscut, în sfârșit, documentul.

 

Perioada de dezgheț de la Kremlin a fost relativ scurtă, după venirea lui Putin la putere (în 2000) istoriografia rusă revenind la linia dogmatică din perioada sovietică.

 

Marți, la împlinirea a 83 de ani de la semnarea pactului Ribbentrop – Molotov, Rusia a difuzat pe YouTube, Facebook, Twitter și Telegram un film scandalos, plin de minciuni și afirmații cinice, în care încearcă să acrediteze ideea că n-a fost nimic rău sau greșit în ceea ce s-a întâmplat pe 23 august 1939.

 

 

Ministerul de Externe al Rusiei pretinde că URSS ar fi încercat să pună pe picioare un sistem de securitate colectiv în Europa, în anii 1930, dar țările occidentale s-au opus. E o afirmație falsă, ministrul de externe Maxim Litvinov, din acea perioadă, a încercat într-adevăr o apropiere față de Europa, dar discuțiile s-au blocat din cauza lui Stalin. Acesta urmărea doar să „spargă” blocul statelor europene de la granița de vest a URSS, pentru a putea să pătrundă spre centrul continentului. În 1939, delegațiile franceză și engleză au încercat până în ultima clipă să semneze un tratat cu Moscova, dar Stalin l-a preferat pe Hitler pentru că aliații occidentali refuzau să-i satisfacă pretențiile teritoriale în Europa, pe când Germania s-a arătat deschisă la acest lucru.

 

Valuri de minciuni și dezinformări: Kremlinul rescrie istoria într-o manieră grosieră și cinică

 

O altă minciună spusă de ruși: „Este important de menționat că URSS a fost printre ultimele state care au semnat un astfel de tratat cu Germania”. Franța, Marea Britanie și majoritatea țărilor europene n-au semnat niciun astfel de pact de alianță cu naziștii, din contră.

 

Filmul continuă cu altă minciună, încă și mai sfruntată. Rușii pretind că pactul Ribbentrop – Molotov a fost foarte în regulă din punct de vedere juridic, iar istoricii ar fi de acord cu așa ceva!

 

Clauzele secrete de împărțire a sferelor de influență erau total respinse de americani, care din acest motiv blocaseră la un moment dat, cu 20 de ani în urmă, și tratativele de pace de la Paris, de după Primul Război Mondial. În plus, legile internaționale nu acceptă sub nicio formă ca două state să-și împartă teritorii și influență pe seama altor țări independente.

Ministerul de Externe al Rusiei pretinde însă: „Un pact a fost semnat de miniștrii de Externe ai URSS și Germaniei, Viaceslav Molotov și Joachim von Ribbentrop, la Kremlin. Potrivit istoricilor, acest pact nu era în dezacord cu normele legilor internaționale și nici cu practica statelor care acceptau înțelegeri de acest fel. Împreună cu pactul, părțile au semnat un protocol adițional secret, delimitând sferele de influență între URSS și Germania. Sfera de influență a Uniunii Sovieticecuprindea statele baltice, estul Poloniei (inclusiv vestul Belarusului și vestul Ucrainei) și Basarabia”.

 

După ce, vreme de 50 de ani, a pretins că URSS era o țară pașnică și care a fost luată prin surprindere de agresiunea germană în 1941, Moscova recunoaște acum că, din contră, Stalin nu-și făcea iluzii, știa că urmează războiul și că se pregătea intens pentru el. Cu cinism, rușii afirmă acum că pactul „a ajutat” imperiul sovietic să-și extindă granițele spre vest, fără să menționeze că acest lucru s-a făcut pe spinarea unor popoare și al unor țări prin a căror sprijinire, în acel moment, ar fi putut salva Europa de la războiul devastator.

 

 

Iată opinia Rusiei despre acest moment: „Istoricii spun că liderii Uniunii Sovietice nu-și făceau iluzii despre perspectivele pactului pe care îl semnaseră cu Germania și au înțeles că războiul era inevitabil. Era o chestiune de a câștiga timp. Pactul a ajutat la extinderea graniței de vest a URSS cu circa 350 de kilometri. Având în vedere circumstanțele, decizia guvernului sovietic de a semna un pact de neagresiune cu Germania a fost un pas forțat, deși natural și justificat, din moment ce nu a reușit crearea unei coaliții anglo-franco-sovietice“.

 

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* FSB pretinde că a și găsit vinovatul pentru uciderea Dariei Dughina: Natalia Vovk, o ucraineancă de 43 de ani, membră a regimentului Azov, intrată în Rusia împreună cu fetița sa de 12 ani

* Cum ar fi fost fabricată „asasina” Dariei Dughina. „Rusia a încercat să netezească pixelii neuniformi din imagine și să insereze o altă fotografie în certificat”

* „Daria Dughina e victima propriilor idei și a propriului tată”, care „de 30 de ani predică ură, violență, extremism” / „Pe Daria a ucis-o tocmai doctrina tatălui ei”

 

* DOCUMENT. 17 înalți oficiali americani, scrisoare către Joe Biden: „SUA trebuie să înarmeze Ucraina ACUM, înainte să fie prea târziu. Războiul e într-un punct decisiv. Dacă Putin câștigă în Ucraina, aliații noștri estici sunt în pericol”

* Trădare la vârf: un general ucrainean din GRU a trimis Rusiei informații secrete. Încolțit, a încercat să-i împuște pe anchetatori

* VIDEO. Principalul propagandist al lui Putin recunoaște, în premieră, că Rusia are mari probleme cu producția de armament și cu mobilizarea populației

* Încă un disident anti-Putin „s-a aruncat de la etaj”! Dan Rapoport avea 52 de ani și se refugiase în SUA pentru că-l sprijinise pe Navalnîi

* „Segmente prietenoase ale elitei”, aproape exclusiv din PSD, sunt sub controlul Chinei, care vizează să-și sporească „influența malignă” în România, atrage atenția un important think-tank

* De ce refuză coaliția PSD-PNL-UDMR să ia măsuri reale împotriva scumpirii energiei: Guvernul va încasa 8,6 miliarde de euro în plus de pe urma creșterii prețurilor

* Nunta lui George Simion – amestec de erezie și populism ieftin. Va reacționa Biserica Ortodoxă Română?

 

Rusia despre Pactul Ribbentrop – Molotov: „A ajutat la extinderea graniței de vest a URSS cu circa 350 de kilometri. Nu era în dezacord cu legile internaționale”

 

///////////////////////////////////////////

Momit ca va face Ungaria mijlocie… Ungaria falsifică istoria în manualele școlare: din noua ediție e ștearsă informația că Rusia a anexat Crimeea în 2014, iar invazia e prezentată ca o luptă a Rusiei cu SUA și UE

 

În manualele maghiare este publicată o caricatură care reia propaganda Kremlinului: Rusia ar lupta nu ucrainenii, ci cu SUA ș UE

Un nou scandal diplomatic a izbucnit între Ungaria și Ucraina după ce Guvernul de la Budapesta a modificat manualele de geografie pentru clasa a VIII-a, eliminând din capitolul destinat țării vecine informația privind anexarea Crimeei de Rusia, în 2014. Diplomați de la Ambasada Ucrainei au mers la Ministerul de Externe al Ungariei și au cerut corectarea urgentă a datelor false.

Conform site-ului Hvg.hu, noul text din capitolul rezervat Ucrainei în manual descrie invazia Rusiei în Ucraina drept un război civil! Mai mult, vechiul text, care scria despre anexarea Crimeei în 2014, a fost eliminat. Întregul capitol redă versiunea Moscovei în privința conflictului.

 

Oleg Nikolenko, purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe din Ucraina, a cerut corectarea imediată a falsurilor publicate de puterea de la Budapesta în manuale.

 

Lecția din manual menționează: „În populata Ucraina, distribuția naționalităților este foarte inegală. Majoritatea sunt de naționalitate ucraineană, dar în partea de est a țării există o proporție semnificativă de ruși, iar în peninsula Crimeea aceștia formează majoritatea. Cele două limbi slave orientale (rusă, ucraineană) sunt similare. În părțile țării locuite de ruși, o cincime din populație vorbește o limbă mixtă ruso-ucraineană. În ciuda acestui fapt, cele două grupuri etnice sunt deseori în dezacord unul cu celălalt. Acest antagonism a declanșat, de asemenea, un conflict armat pentru peninsula Crimeea”.

 

 

În realitate, n-a existat niciun „conflict armat” între locuitorii din Crimeea. În 2014, Rusia a invadat peninsula cu trupe care nu purtau însemnele naționale – celebrii „omuleți verzi”. Apoi, cu armata rusă pe străzi, a fost organizat un așa-zis referendum care a stabilit că locuitorii vor să adere la Federația Rusă. Nimeni în lume n-a recunoscut această mascaradă.

 

Conform oficialului ucrainean Oleg Nikolenko, diplomații ucraineni au negociat la Ministerul Afacerilor Externe maghiar textul din manual, pe parcusul discuțiilor convenindu-se că partea despre Ucraina e inacceptabilă și prezintă faptele distorsionat.

 

Site-ul maghiar Hvg.hu notează: „Nu este pentru prima dată când autorii au inclus narațiunea rusă într-un manual despre situația din Ucraina. În 2017 s-a menționat, în conformitate cu faptele, că Rusia a anexat Crimeea și s-a scris și despre nașterea celor două regiuni separatiste. După 2018, războiul din estul Ucrainei, care se desfășoară aproape continuu din 2014 încoace, precum și cele două regiuni separatiste, au fost omise din carte”.

 

Mai mult decât atât, în manualul maghiar de geografie a fost publicată o caricatură care sugerează că, de fapt, în Ucraina este un conflict între Rusia, SUA și UE, și nu ar fi o invazie a Rusiei împotriva căreia luptă poporul ucrainean! Și această mistificare a realității este tot un narativ al propagandei oficiale rusești, care repetă zi de zi la posturile TV din Moscova că de fapt în Ucraina armata rusă luptă contra NATO.

 

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* Cazul Blue Air: dezastrul provocat de tandemul PSD-UDMR din Guvernul Ciucă. Legătura dintre poprirea conturilor, oprirea zborurilor, politicieni și beneficiara directă a haosului, firma maghiară Wizz Air

* VIDEO. Rusia cere agresiv ieșirea României din UE, prin gura lui Șoșoacă: „De când suntem în UE, ne-am distrus! RoExit!”

* „Este absolut revoltător că directoarea liceului «Lazăr» propune ca model elevilor un golan de cea mai joasă speță, incult și scandalagiu, pe George Simion”

* Turcescu are și susținători. Grobianul Dan Tănasă, deputat AUR: „Absolut superb! Bravo, Robert!”

* Gândacii din gura lui Simion și greierii din capul lui Daea – despre un „fake” din galeria propagandei RoExit

* VIDEO. Polițiști și interlopi terorizează Giarmata de doi ani cu chefuri nocturne în care muzica bubuie în tot cartierul. Sutele de reclamații rămân nesoluționate

* PSD-istul Adrian Țuțuianu este noul secretar general adjunct al Guvernului! În 2017 acuza multinaționalele că au scos oamenii la protestele anticorupție, acum este promovat de regimul Iohannis-PSD

* „Putin va fi judecat ca Miloșevici sau executat ca Ceaușescu”. O spune un rus, nu un ucrainean

* Ce înseamnă „lumea rusă”, noua doctrină de politică externă a Rusiei? Armand Goșu: „Conform definiției lor, și o țară din Africa sau un cartier din New York pot fi lumea rusă”

* Un senator putinist și-a persecutat fiica de 25 de ani pentru că s-a opus invaziei din Ucraina. Fata a fugit din Rusia în Georgia

 

Ungaria falsifică istoria în manualele școlare: din noua ediție e ștearsă informația că Rusia a anexat Crimeea în 2014, iar invazia e prezentată ca o luptă a Rusiei cu SUA și UE

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

„BOR și-a folosit influența în străinătate pentru a ajuta interesele rusești. Ea s-a opus aspirațiilor Moldovei de a adera la UE pe motiv că aceasta ar necesita toleranță față de homosexualitate“

 

 

Kiril, patriarhul KGB cu avere de 4 miliarde de dolari, într-o țară unde preoții au salarii de 450 de dolari. Biserica Rusă face bișniță cu țigări, alcool, pietre prețioase, funcționează ca un clan mafiot și exportă intoleranță

 

de Matei Udrea

 

 

Patriarhul Kiril este unul dintre cei mai bogați ruși, cu o avere personală estimată de 4-9 miliarde dolari. Printre bunurile sale se numără iahturi și avioane de lux, foste reședințe ale țarului, ansambluri rezidențiale etc. Biserica Ortodoxă Rusă însăși trăiește paradoxul de a fi opulent de bogată în timp ce preoții săi se zbat în sărăcie lucie

De ce susține patriarhul Kiril al Bisericii Ortodoxe Ruse războiul declanșat de Putin în Ucraina într-un asemenea mod fățiș și dezonorant pentru o biserică a unei religii tolerante și pacifiste? La întrebare încearcă să ofere răspuns, într-o amplă și foarte documentată analiză, scriitorul și istoricul britanic Chris Owen, autorul mai multor studii foarte interesante și aprofundate despre organizarea și structura societății, armatei și puterii din Rusia. Descoperim astfel o biserică în fruntea căreia tronează un fost agent KGB, organizată după reguli medievale sau, poate, de clan mafiot și care exportă violență, intoleranță și ură alimentând mișcări de extremă dreapta în lume, în timp ce pe plan intern face bișniță cu țigări, pietre prețioase, haine, băuturi alcoolice și petrol.

Întrepătrunderea dintre statul mafiot rus condus de locotenent-colonelul Vladimir Putin, fost ofițer KGB, și Biserica Ortodoxă Rusă condusă de patriarhul Kiril, fost agent KGB cunoscut sub indicativul Mihailov, este totală.

 

Sistemul bisericii rusești este unul piramidal, în care toată lumea plătește un fel de taxă „la negru”, de 15% din veniturile lunare, și care merge de la preotul din cea mai săracă localitate până sus, la patriarh. Averea lui Kiril este estimată (în funcție de sursă) la 4-9 miliarde de dolari, asta într-o țară în care preoții de rând au salariu de 450 de dolari/lună.

Preafericitul patronează, de fapt, o imensă afacere. Biserica nu-și face publice veniturile, conturile, donațiile primite, proprietățile și, de asemenea, nu plătește taxe. Se zvonește că nici măcar Guvernul de la Moscova nu are cunoștință de toate bunurile.

 

Putin: „N-am pierdut și nu vom pierde nimic în acțiunea din Ucraina”. Rusia are cel puțin 80.000 de morți și răniți, de la începutul invaziei

Prind echipele din SuperLiga un debut verde în grupele Conference League?

 

Federovski Godorok, fosta resedinta a tarului Nicolae al II-lea, a fost renovată pe cheltuiala statului și a fost „retrocedată” bisericii, deși n-a aparținut niciodată acesteia. Acum, ansamblul este reședința personală a patriarhului Kiril

Biserica a pus mâna, în ultimele decenii, pe nenumărate proprietăți „retrocedate” de autorități deși, anterior, n-au fost niciodată proprietara acestora. Inclusiv o reședință a ultimului țar al Rusiei, Nicolae al II-lea, a fost „retrocedată”, iar acum e renovată pe cheltuiala statului, 47 de milioane de dolari, înainte de a deveni reședința oficială a patriarhului Kiril.

 

Capul Bisericii Ortodoxe Ruse are propria sa avere personală, separată de cea a instituției pe care o păstorește, și care cuprinde iahturi de lux, avioane, proprietăți, ansambluri rezidențiale (atât pe numele lui, cât și ale rudelor), obiecte foarte scumpe.

 

Actualul patriarh era cunoscut, încă de pe vremea când era doar mitropolit al Smolenskului, ca un mare afacerist. A implicat biserica în scandaluri absolut stânjenitoare, precum acela al importului de tutun. Biserica Ortodoxă Rusă ajunsese, la mijlocul anilor 1990, principalul dealer de țigări din Rusia, motiv pentru care Kiril s-a ales cu porecla „Mitropolitul tutunului”. Guvernul acordă privilegii bisericii, o scutește de taxe, închide ochii la afacerile cu petrol, băuturi, țesături etc, iar la schimb Kiril sprijină Puterea.

 

Pe plan extern, Biserica Ortodoxă Rusă joacă un foarte important rol de „soft power”. Este în legătură cu mișcările de extremă dreapta din Europa și SUA, pozează într-o apărătoare a „valorilor tradiționale” (pe care ea însăși nu le respectă acasă), instigă la intoleranță și violență, încurajează mișcările împotriva minorităților sexuale, dar și de alte feluri. În Africa duce o intensă campanie de prozelitism care merge, de asemenea, mână-n mână cu intervenția „hard power” a Guvernului Rusiei. În timp ce Putin duce în Africa mercenarii Wagner, armament, consilieri, corupe politicieni și instituții, biserica lui Kiril trimite misionari care îi încurajează pe oameni să treacă la ortodoxia rusă.

 

Mai jos, ampla analiză a Bisericii Ortodoxe Ruse și a acțiunii capului său, patriarhul Kiril, realizată de istoricul britanic Chris Owen.

 

 

„BOR și-a folosit influența în străinătate pentru a ajuta interesele rusești. Ea s-a opus aspirațiilor Moldovei de a adera la UE pe motiv că aceasta ar necesita toleranță față de homosexualitate“

Ce au în comun două iahturi, un ceas de 30.000 de dolari și fosta reședință a țarului? Toate sunt bunuri ale Patriarhului Kiril al Bisericii Ortodoxe Ruse (BOR). O poveste despre modul în care rolul bisericii în războiul din Ucraina este legat de finanțele sale și de rolul său ca instrument de „soft power”.

 

Biserica Ortodoxă Rusă s-a confruntat în ultimii 30 de ani cu numeroase scandaluri legate de afacerile sale financiare. Dar povestea începe cu adevărat cu cei 40.000 de preoți și decani ai Rusiei, dintre care majoritatea lucrează în mii de orașe și sate mici din întreaga țară.

 

A fi preot nu este o cale spre bogăție în Rusia. În Moscova, preoții sunt plătiți cu aproximativ 450-650 de dolari lunar. În regiunile rurale, este posibil ca aceștia să primească doar salariul minim (aproximativ 200 de dolari lunar) sau mai puțin. Acest lucru nu este nici pe departe suficient pentru a menține o biserică în funcțiune sau pentru a plăti cheltuielile de bază ale gospodăriei.

 

Așadar, cum reușesc preoții să se descurce? Solicitând donații pentru orice fel de ritual – spunând rugăciuni, sfințind mașini și apartamente noi, botezuri, vânzând lumânări. Unii preoți câștigă bani și prin mijloace laice, cum ar fi agricultura, cofetăria, conducerea de taxiuri și așa mai departe.

 

O parte din valoarea donațiilor este reținută de preot pentru a-i permite să supraviețuiască și să își întrețină biserica, dar restul (se pare că până la 50%) merge „sus”, la decanul local – superiorul direct al preotului – și la eparhie, care la rândul său trimite până la 15% la Moscova.

 

Așadar, cheia pentru a fi un preot de succes din BOR este găsirea unui donator bogat, cum ar fi un om de afaceri local sau un oligarh. Preoții din mediul rural au adesea doar o populație mică și săracă de la care să solicite donații. Astfel, bisericile proliferează în orașe și stagnează în sate.

 

Cu toate acestea, biserica este foarte secretoasă în ceea ce privește finanțele sale. Conturile sale nu sunt publicate și se pare că nu dezvăluie donațiile nici măcar Guvernului: „Când dai cuiva aflat în nevoie, nu lăsa ca mâna ta stângă să știe ce face mâna ta dreaptă” (Matei 6:3).

 

Acest lucru înseamnă că operațiunile BOR sunt strâns legate de producătorii de bogăție, într-o țară clasată pe locul 136 în topul celor mai corupte din lume (din 180). Acest lucru ne aduce înapoi la faimosul ceas de mână Breguet al lui Kiril, la iahturi și la reședințe.

 

Ceasul de 30.000 de dolari, donat de un binefăcător anonim, a stârnit controverse după o încercare stângace de a-l îndepărta dintr-o fotografie – a fost îndepărtat cu ajutorul airbrush-ului, dar editorul foto a uitat să înlăture reflexia acestuia în blatul lustruit al unei mese. Mai mulți clerici importanți din BOR au avut scandaluri similare. (POZĂ)

 

 

 

Un alt binefăcător, compania petrolieră rusă Lukoil, a donat iahtul Pallada, în valoare de 4-6 milioane de dolari, pentru uzul lui Kiril. De asemenea, se pare că acesta ar avea propriul iaht de lux personal, Azimuth, în Marea Mediterană, în valoare de aproximativ 700.000 de euro – posibil donat tot de un binefăcător.

 

Oameni de afaceri i-au oferit lui Kiril transport aerian gratuit, cum ar fi utilizarea unui avion Gulfstream G450 de 43 de milioane de dolari pentru a călători în Rusia. De asemenea, statul rus l-a transportat pe Kiril la destinații atât de îndepărtate precum Antarctica la bordul unui avion guvernamental Il-96-300.

 

Federovski Godorok, proprietate de stat, un complex rezidențial masiv construit pentru țarul Nicolae al II-lea în apropiere de Sankt Petersburg, este în prezent în curs de renovare pe cheltuială publică – costând în total aproximativ 47 de milioane de dolari – pentru a fi folosit ca reședință oficială a patriarhului.

 

Kiril și rudele sale ar deține, de asemenea, mai multe apartamente și proprietăți în jurul Moscovei și Sankt Petersburg, pe care publicația Project le-a evaluat la aproximativ 316 milioane de ruble (sau aproximativ 5 milioane de dolari). Nu este clar de unde au provenit banii pentru acestea.

 

Începând din 2010, Guvernul rus a „restituit” mii de proprietăți de stat către BOR, deși multe dintre acestea, precum Federovski Godorok, nu au fost niciodată proprietatea bisericii. Proprietarii privați de terenuri au construit și deținut multe lăcașuri de cult în perioada țaristă.

 

Aceste relații au făcut ca BOR să fie puternic dependentă de oligarhi și de stat, iar aceasta este o legătură care merge în ambele sensuri. Dar biserica este ea însăși o afacere mare, datorită în parte activității actualului patriarh, Kiril.

 

În 1989, Kiril – în timp ce slujea ca episcop mitropolit de Smolensk și Kaliningrad – a condus Departamentul pentru Relații Externe ale Bisericii (DECR) al BOR, responsabil de relațiile bisericii cu străinătatea. Kiril avea deja o experiență îndelungată în acest domeniu, în calitate de reprezentant al bisericii.

 

Este aproape sigur că DECR avea legături strânse cu regimul sovietic. Kiril însuși ar fi fost un agent KGB cu numele de cod MIHAILOV, conform dosarelor KGB. Dar prăbușirea URSS în 1991 a dus la asumarea de către DECR a unor noi roluri comerciale.

 

Statul rus post-comunist a acordat BOR privilegii ca „ajutor umanitar”. Din 1994 până în 1997, BOR a fost autorizată să importe tutun fără taxe vamale. Biserica a importat 8 miliarde de țigări pe care le-a vândut la prețuri sub cele ale pieței, devenind astfel unul dintre cei mai mari furnizori ai Rusiei.

 

Expunerea acestui aranjament a dus la un scandal major, în care Kiril a fost poreclit „Mitropolitul tutunului” pentru rolul său în gestionarea acestuia. Aranjamentul de import a fost reziliat de către patriarhul de atunci, Alexei al II-lea, când a devenit prea controversat pentru a fi confortabil.

 

BOR a fost, de asemenea, autorizată să importe și să vândă vin. Mănăstirea Nikolo-Ugreșki, care este subordonată direct patriarhatului, a câștigat 350 de milioane de dolari din vânzarea de alcool numai în 1995. De asemenea, se pare că biserica avea afaceri în petrol, pietre prețioase și în vânzarea de apă îmbuteliată.

 

 

Mănăstirea Nikolo-Ugreșki a câștigat din exportul de vin, într-un singur an, 350 de milioane de dolari. Respectiva mănăstire e subordonată direct patriarhului

Una dintre cele mai mari surse de bani ale bisericii este fabrica sa Sofrino. Aceasta produce și vinde articole ecleziastice precum veșminte, mobilier, icoane și lumânări preoților și credincioșilor din întreaga Rusie – cerând prețuri mari pentru produsele sale.

 

Potrivit rapoartelor din presa rusă, veniturile bisericii au ajuns, numai în 2014, la 5,6 miliarde de ruble (aproximativ 150 de milioane de dolari la momentul respectiv). Veniturile sale nu sunt impozitate. De asemenea, statul a oferit 14 miliarde de ruble ca finanțare pentru BOR între 2012 și 2015.

 

Rapoartele mass-media susțin că Kiril a devenit extrem de bogat în timpul mandatului său. Forbes a estimat averea sa la 4 miliarde de dolari, iar Novaia Gazeta a sugerat o avere cuprinsă între 4 și 8 miliarde de dolari în 2019. Oricum ar fi, Kiril s-ar califica drept unul dintre cei mai bogați oameni din Rusia.

 

BOR sub conducerea lui Kiril și-a folosit bogăția și influența în mod strategic pentru a stimula „soft power” a Rusiei pe plan internațional, inclusiv prin poziționarea sa ca viitor lider al Ortodoxiei mondiale și prin încercarea de a înlocui Biserica de la Constantinopol în acest rol tradițional.

 

Aceasta este în mare măsură inițiativa personală a lui Kiril. În calitate de mitropolit de Smolensk, el a spus că BOR ar trebui să ocupe primul loc în rândul patriarhatelor ortodoxe. „Noi suntem moștenitorii de drept ai Bizanțului”, a spus Kiril. Acest lucru ar da Rusiei o influență uriașă asupra credincioșilor ortodocși.

 

BOR și-a folosit influența în străinătate pentru a ajuta interesele rusești. Ea s-a opus aspirațiilor Moldovei de a adera la UE pe motiv că aceasta ar necesita toleranță față de homosexualitate. Filiala moldovenească a bisericii a organizat proteste publice anti-LGBT.

 

În Muntenegru, BOR a jucat un rol major în încercarea de a submina eforturile țării de a se desprinde de Serbia. Biserica Ortodoxă Sârbă pro-rusă se opune cu tărie integrării Muntenegrului în NATO și UE, iar Rusia a sponsorizat o tentativă de lovitură de stat în această țară în 2016.

 

 

Biserica Ortodoxa Sârbă, aflată în strânse legături cu cea rusească, s-a opus din răsputeri aderării Muntenegrului la UE și NATO, iar acum luptă împotriva apropierii Serbiei de structurile europene. Preoțimea organizează inclusiv marșuri și mitinguri de protest

De asemenea, BOR este un canal vital pentru comunicarea Rusiei cu Iranul, cu care a co-organizat un dialog islam-ortodoxie care se întâlnește alternativ la Moscova și Teheran la fiecare câțiva ani. Rusia are cea mai mare populație musulmană din Europa, deci se află într-o poziție unică.

 

În Africa, BOR a demarat un program ambițios de construire de școli și facilități medicale. Aceasta oferă ajutor material, alături de ajutorul militar oferit de statul rus. Aceasta încurajează membrii altor confesiuni să își schimbe apartenența la ortodoxie.

 

BOR a influențat, de asemenea, extrema dreaptă americană și europeană. Aceasta sprijină organizații precum Congresul Mondial al Familiilor pentru a coordona opoziția față de căsătoriile între persoane de același sex și toleranța față de homosexualitate. BOR promovează Rusia ca fiind un apărător al „valorilor tradiționale”.

 

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* O apropiată a lui Dan Voiculescu a pus mâna pe Domeniul Știrbey din Buftea la un preț derizoriu, cu complicitatea regimului Iohannis-PSD. Proprietatea are 24 de hectare și construcții istorice

* Pariul meu cu Peter Imre, tăiat de Patriciu. Olimpiada lui Oprescu

* Roxana, românca sfâșiată de rechin, era inspector la ANAF Suceava. Dăduse 1.900 de euro pe excursia în Egipt

* Putin e tot mai singur: chinezul Xi Jinping ar fi refuzat invitația de a vizita Rusia, kazahul Tokaev a promis că va ajuta Europa să facă față crizei energetice

* VIDEO. Occidentul începe să pompeze cu adevărat armament în Ucraina. Biden: vom livra 140.000 de sisteme antitanc, 600 de tancuri, 500 de tunuri, lansatoare de rachete avansate, sisteme antiaeriene

* Incredibilul colaps economic al Rusiei. Primele date: producția de mașini a scăzut cu 97,6%, frigidere – 58,1%, mașini de spălat – 59,2%, vagoane de tren – 59,8%

* VIDEO. O rachetă trimisă de ruși, în Lugansk, s-a întors și a lovit punctul de lansare, provocând o explozie catastrofală!

* Regimul Putin l-a arestat ca „dezertor” pe portarul naționalei de hochei a Rusiei, vicecampion olimpic în acest an. Legitimat la un club din SUA, Ivan Fedotov va fi dus cu forța la recrutare și, posibil, trimis pe frontul din Ucraina

https://ziaristii.com/naucitoarea-poveste-lui-kiril-patriarhul-kgb-cu-avere-de-4-miliarde-de-dolari-intr-o-tara-unde-preotii-au-salarii-de-450-dolari-biserica-rusa-face-bisnita-cu-tigari-alcool-pietre-pretioase-func/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

S-A AFLAT TOT!  AVEREA secretă a PATRIARHULUI făcută din vânzări de TUTUN şi ALCOOL

 

Acuzaţii incredibile au fost lansate de către un politician la adresa unui conducător al Bisericii Ortodoxe.

 

 

Vicepremierul bulgar Valeri Simeonov a criticat recent în termeni duri averea pe care patriarhul bisericii ortodoxe ruse, Kiril a acumulat-o de-a lungul timpului.

 

“Omul ăsta nu a coborât din cer, nu a venit din rai și nu este mesagerul lui Isus Hristos. Este cunoscut ca mitropolitul rus al tutunului. Din 1996, el a exportat țigări fără accize de 14 miliarde de dolari. De atâția bani – 14 miliarde de dolari, a vândut acest șmecher, și de 4 miliarde de dolari – vin pentru nevoile bisericii. Și încă mai are tupeul ca în prezența președintelui să vorbească despre „adevăr”? Are avion privat. Ceasul lui costă 30.000. Cine e el? Ăsta nu e preot ortodox, e agentul Mihailov – agent al KGB-ului sovietic. Iar acest agent KGB vine și ne povestește nouă ce este adevărul și ce nu este? Nu se poate așa ceva”, a spus Simeonov despre Kiril, potrivit ild.net.

 

Dorian Popa, după ce a fost criticat pentru că-și cumpără mașină de 300.000 de euro: „Fratele vostru a muncit draconic! Nu am mai fost în concediu de 6 ani!” (VIDEO)

 

Dorian Popa, după ce a fost criticat pentru că-și cumpără mașină de 300.000 de euro: „Fratele vostru a muncit draconic! Nu am mai fost în concediu de 6 ani!” (VIDEO)

 

Acestea nu sunt singurele critici care planează asupra conducătorului bisericii ortodoxe ruse. În anul 2013 presa din Republica Moldova scria că patriarhul Kiril a acumulat averea uriaşă din coordonarea unor afaceri care vizau comercializarea tutunului şi a alcoolului.

 

“Totuși, foarte puțini știu că Patriarhul (Vladimir Gundyaev în pașaport), un miliardar și un fost agent KGB, a făcut avere din vânzări de tutun, alcool și carburanți. Din cauza activităților sale organizațiile non-profit au fost scutite de plata taxelor la stat. Noul lider ortodox este pasionat de jocuri cu stocuri, curse auto, schi alpin și de reproducerea a rase exclusive de câini. El deține vile în Elveția și un penthouse, cu vedere la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova”, scria timpul.md în septembrie 2013.

 

S-A AFLAT TOT! AVEREA secretă a PATRIARHULUI făcută din vânzări de TUTUN şi ALCOOL

//////////////////////////////////////////

Ce a naţionalizat dictatura comunistă ieri, azi, după 1989, este furat de Biserica Ortodoxă Română

 

Gândiţi-vă că o firmă consacrată pe piaţă ca fiind producătorul celor mai comozi pantofi sport din lume ar avea în regulamentul de ordine interioară o normă ciudată care îi obligă pe toţi angajaţii să poarte la lucru un gen de pantofi care dau bătături şi au piuneze înfipte în talpă. Cam aşa e şi cu Biserica Ortodoxă Română (BOR). Ca brand, BOR propovăduieşte cinstea, face marketing toleranţei, dar de fapt o parte dintre angajaţii ei sunt hoţomani şi intoleranţi exemplari. Se observă asta în modul în care se comportă angajaţii BOR vizavi de imobilele confiscate de comunişti Bisericii Catolice. O mare parte dintre ele au fost date, după confiscare, Bisericii Ortodoxe.

 

Spre exemplu, în 1949, la Ocna Mureş, judeţul Alba, BOR s-a ales cu patru construcţii confiscate de la greco-catolici. Două dintre ele, situate pe strada Axente Sever, la numerele 2 şi 6, sunt în picioare şi astăzi. Parohia greco-catolică le-a revendicat în 2003 şi, timp de patru ani, Comisia de retrocedare nu a catadicsit să le dea vreun răspuns. Având complice tăcera Comisiei, angajaţii BOR îmbrăcaţi în salopete de lucru, care se cheamă în cazul lor sutane, au făcut o lucrătură ca să anuleze intenţia Bisericii surori (soră după tată, Tatăl ceresc comun).

 

Mai întâi, în 2007, angajaţii ortodocşi au vândut imobilul de la numărul 2 şi în 2008 l-au închiriat pe cel de la numărul 6, deşi ştiau că nu le aparţine de drept. Au vândul ceea ce nu era al lor. Prin acest gest făcut de amploaiaţii ei în sutană, BOR a binecuvântat hoţia făcută de comunişti la naţionalizare şi a sfinţit-o să rămână aşa în vecii vecilor. În aceeaşi linie, aşteptăm ca BOR să laude acţiunile de tortură aplicate de Securitate clerului catolic, să dea acatiste în cinstea călăilor care i-au zdrobit pe monseniorul Ghika, pe părintele Tertulian Langa şi – de ce nu? – să-l ridice în slăvi pe teroristul bulgar care a încercat să-l asasineze pe Papă.

 

Preluat din “Academia Caţavencu”, nr.38/2008 (autor Alexandru Căutiş).

 

P.S. Deşi CNSAS aduce în atenţie tot mai mulţi clerici ortodocşi care au colaborat cu Securitatea bolşevică, adică au făcut un rău imens altor oameni, BOR vine cu textul conform căruia “Biserica are alte criterii de evaluare … bla, bla, bla”. Şi care ar fi aceste criterii? Nivelul şpăgii oferite de viitorii preoţi pentru a obţine o parohie mai bună. BOR este una din cele mai corupte organizaţii din România, iar statul român ar trebui să înceteze finanţarea BOR, aceasta putându-se foarte bine autofinanţa, la fel ca şi celelalte culte religioase.

 

Până una alta, deşi BOR nu se ocupă deloc de oamenii nevoiaşi, averile clerului ortodox sunt impresionante, BOR devenind un loc de îmbogăţire rapidă. Ultimii 20 de ani au arătat ineficienţa, pe plan moral, a BOR – singurul organism din această ţară unde nu s-a produs nici o reformă. Stau mărturie numărul tot mai mic de oameni care frecventează bisericile ortodoxe şi îndepărtarea tinerilor de o biserică ce se ocupă mai mult de cei morţi decât de cei vii. Ne întreabă cineva şi pe noi, plătitorii de impozite, dacă suntem de acord să finanţăm în continuare programul de îmbogăţire rapidă a preoţilor, în condiţiile unei decăderi totale în păcat a societăţii româneşti?

 

Citeste si articolele:

 

1989 – 2009, 20 de ani de faliment moral pentru România

Orbi care călăuzesc alţi orbi

Cum se cheltuieşte neortodox bugetul

Condamnat la puşcărie de comunisti fiindcă îi plăcea muzica

Şi fără UTC, vom avea în şcoală comunism ca la carte

 

Ce a naţionalizat dictatura comunistă ieri, azi, după 1989, este furat de Biserica Ortodoxă Română

 

//////////////////////////////////////////

Academicieni in porno-hotie/golanie PeSeDie-Mafia Bisericii Ortodoxe este sora buna a mafiei siciliene

 

 Apărută recent pe piaţă (se întâmpla în primăvara lui 1998 – n.m.), cartea preotului timişorean Liviu Negoiţă, Biserica şi puterea, pe care o semnalam încă din primăvară, a produs, în sfârşit, mult aşteptata reformă a bisericii ortodoxe. Astfel, în prima fază, geamurile casei preotului Liviu Negoiţă au fost sparte într-o noapte de mâini cucernice. În faza a doua, cartea n-a mai fost difuzată la Bucureşti de teologul Nicolae Ghincea, managerul firmei “Super-Graph”, care a cedat la presiunile mitropolitului Banatului. În fine, în faza a treia, vlădica Nicolae Corneanu al Banatului (mitropolitul Banatului – n.m.) i-a întrunit, pe 25 iunie 1998, pe fruntaşii locali ai ortodoxiei, Maier, Miculescu, Popeţi şi Sechereş, care au încercat, fără succesul scontat, să anatemizeze lucrarea şi pe autorul ei. Pentru ca, în faza a patra, preotul Negoiţă să fie dublat, peste noapte, de oficiile preotului Drăgan Ion, dat afară de credincioşi din două parohii şi cercetat penal, pentru grave nereguli financiare. Or, cu asta, cartea lui Negoiţă a demonstrat ceea ce era de demonstrat, şi anume că, atunci când e acuzată de cârdăşie cu Securitatea, bisericii îi vine, efectiv, să pună mâna pe pistol. (“Academia Caţavencu”, nr. 353/1998)

 

Şi, ca bonus, iată şi un articol scris de Corina Băcanu.

 

BOR-îtule, taxe și impozite când plătești pentru aur, aroganță, clopote și nesimțire?

 

Nu mai e la modă chipul cioplit, chipul cioplit e pentru sărăciile de popi care nu au reușit în viață. Neah, acu la modă e chipul în basorelief pe clopot de 425 0000 de euroi. Păi, băi săracilor, nu fățăul oricărui prost care plătește taxe în țara asta ajunge pe clopot de juma de milion de euro! Doar chipurile cocleșilor care nu plătesc impozite merită să stea pe clopote, pentru posteritate, ca să ne amintim pe veci cât de tâmpiți am fost că am tolerat niște limacși evazioniști. Adevărul este că unii cocalari merită poleiala nemuririi. Păi, voi știți cât muncește, mă, un popă, ca să se ajungă și el cu banii de la lună la lună?

 

Vai de rochițica lor de duminică, sunt ca furnicile cu flacără la cur: nunți, botezuri, dans pe mese, vin, șanțuri, o mână pe cur, o șpagă, o anafură, dar mai ales moartea. Nuntile si botezurile sunt pentru semințe, adevărații bani se fac din moarte iar cimitirul e pentru ei cea mai mare sursă de venit: cei mai mulți popi sunt patroni de afaceri de servicii funerare, un loc de veci costă în jur de 13.000 mii de lei, o parohie produce într-un an bun numai din înmormântări până la 200 000 de mii de Euro. Moarte + popă egal LOVE.

 

Peste 18500 de popi din toată țara, care lălăie a pagubă în cele peste 13600 de parohii din România, muncesc doar pentru visteria Patriarhiei, adică pentru Daniel. Niciun ban din acești, să zicem, 200 000 de Euro per parohie nu se duce la Stat. Dar de la Stat se duce către Daniel, care câștigă 14 700 de lei net pe lună Adică de la noi.

 

Cu alte cuvinte, noi mergem la muncă ca să-și cumpere borâtul Daniel mașini, terenuri, lingouri și, mai nou, clopot de juma de milion, ca să își facă pe el chip de manelist, în basorelief. Bo$$, ești belea! Bravo! Foarte bine! Fă-ți! Dar știi ce mă deranjează pe mine, Danieluș? Mă deranjează că tu nu contribui la bunăstarea cetățenilor din această țară, ba dimpotrivă, în numele Domnului faci evaziune fiscală. Ce înseamnă evaziune fiscală? Înseamnă că îți bagi mâinile până la coate în bugetul de stat iar banii de cumpărat, de exemplu, aparatură pentru un neurochirug ca să diagnosticheze corect un schizofrenic care îți pupă mâinile, merg în buzunarele tale.

 

Bine, mă, Danieluș, e lumea rea și nu pricepe de ce nu îți plac chitanțele și de ce fiscul nu vă execută, de ce BOR e un Stat în Stat. E lumea satanistă și nu pricepe de ce voi sunteți deasupra legii într-o țară membră UE, o țară unde există încă un sistem feudal de funcționare a unei instituții care sfidează bunul simț al oricărui cetățean cinstit care își aduce contribuția la o Românie mai bună.

 

Dacă îți spun, Danieluș, că Biserica ar trebui controlată fiscal iar cheltuielile și veniturile ei ar trebui să fie transparente, ai zice că sunt eu un om rău și fără credință.

 

Știi care e problema, măi Prea Cocalarule? Tu pe mine și pe alții ca mine nu ne poți amenința cu iadul tău și cu inepțiile pe care le debitezi. Pentru că eu și alții ca mine am fost la școală și chiar dacă suntem credincioși, nu dăm doi bani pe religia ta de indobitocire.

 

Tu crezi că noi nu știm cine ești?

 

Ești un Nimeni îmbrăcat în aur care a batjocorit și s-a rățoit la familiile și la supraviețuitorii Colectiv. Ești un amestec de ţaţă cu iz de izbăvire falsă şi de opinie de toaletă publică: “Lumea să vină la biserică, nu la club. Noi ne rugăm la biserică. Să nu mai judecăm pe nimeni, să ne rugăm” ai spus la 4 zile de la Colectiv când nu ai catadicsit să îți miști curul să spui o rugăciune. Pentru copiii celor care îți plătesc salariul, evident. Ești un schimonosit, o victimă a sataniștilor care nu vă mai suportă aroganța, ești un umanoid ratat care nu cunoaște limita. Danieluș, oprește-te, lasă-ți poalele-n jos și lasă România în pace! Eşti vaca nesimțită care căpușează cu aroganță sărmanii, ești o soacră la menopauză iar Sapoca plânge după tine! Mai eşti om? Ai fost vreodată?

 

Cică ai avut relații foarte apropiate cu Securitatea, dar și cu diverși oameni de afaceri care te-au ajutat să întărești și să lungești tentaculele mafiei. Te-ai implicat activ în campanii electorale de când ai văzut cât de bine e să fii aliatul unui regim. Ți-ai făcut studiile în occident, în plin communism, într-o perioadă când cei care doar visau la o excursie în afara țării erau trimiși la canal. Ți-a plăcut să ai relaţii apropiate cu ofiţeri de rang înalt din fosta Securitate, care s-au infiltrat, de altfel, în Biserica Ortodoxă Română la toate nivelurile. În campania electorală din 2014 pentru desemnarea preşedintelui României l-ai promovat pe Victor Ponta și ai tinut slujbe cu tentă naţionalistă. Credincioşilor care au venit la Mănăstirea Cozia le-ai dat bileţele cu mesajul „Stimate alegător creştin-ortodox, când votezi, nu îţi trăda credinţa şi neamul! Votează Victor Ponta, român şi creştin-ortodox!“.

 

Fostul tău şofer a devenit şef la Trinitas TV după ce l-ai mazilit pe fostul director al staţiei și ți-ai numit sclavul de încredere în postul de conducere. Ai sfințit studiourile Trinitas TV şi Radio Trinitas cu trafaletul fără să poți explica care era rostul trafaletului şi a devenit penibil încerând să arăți cât ești de inteligent: “Care trafalet? Era un trafalet… Nu ştim noi. Nu ştiu despre ce e vorba… Nu ne interesează trecutul. Noi vorbim numai de astăzi. Nu ne interesează dacă ne critică sau nu. Noi nu avem timp să citim reacţii. Noi ne angajăm în acţiuni, nu în reacţiuni”.

 

Mda, cam ăsta ești: o curvă bătrână care suge și de la enoriași, și de la Stat, fără să dea socoteală nimănui, în afară de Dumnezeu, evident. Problema e că Dumnezeul tău nu e Dumnezeul nostru. Danieluș, ești o jignire pentru orice antreprenor din țara asta care nu poartă rochii cusute cu aur sau coroane cu pietre prețioase dar pune caramizi de bani la buget, contribuind astfel la luxul tau. Când te vedem pe tine și pe clica ta, luăm antivomitive știind că atâtea firme sunt somate de ANAF să-și plătească datoriile iar orice cetățean care a întârziat cu plăți de 10 lei e notificat și super notificat de stat până i se blochează conturile.

 

Este nedrept ca Statul Român să țină în spate o râmă umedă ca tine și este al dracu de nedrept ca instituția unde dispar milioane de euro în fiecare an să nu fie controlată de inspectorii anti fraudă.

 

Danieluș, prin opulența dezgustatoare pe care o afișezi, prin lipsa conștiinței și a bunului simț, ești ca o vomă în friptură. Fă-ți chip în basorelief unde și pe ce vrei tu, dar nu pe banii mei, jigodie! Dar dacă tot te plătesc, imi permit sa îți dau și un feedback cinstit: esti urât ca dracu’, păcat de clopotul ăla!

 

Citeste si articolele:

 

Fundamentalismul ortodox şi ruptura sa evidentă de Scriptură

Cu ce se mai ocupă Biserica Ortodoxă, de când o parte din slujitorii ei nu mai toarnă la securitate

Clasa turnatorilor la Securitate merge in Paradis

Oastea cu grade a Domnului ne costa doua milioane de euro pe an

Ce a naţionalizat dictatura comunistă ieri, azi, după 1989, este furat de Biserica Ortodoxă Română

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Patriarhul Rusiei, membru al KGB-ului odios si criminal, mai criminal si mai odios decat toate mafiile din lume la un loc

 

 

Biografia neglazurata a Patriarhului Kiril al Rusiei. Relatiile lui cu KGB si ale Patriarhului Daniel cu Securitatea.

 

Cu ocazia anuntatei vizite a Patriarhului Kiril la Bucuresti, am aflat din cateva articole glazurate ca este un mare orator, un filosof, un mare prieten al lui Putin si gazda unei foarte spirituale emisiuni de televiziune, „Cuvantul pastorului”, ca are o profunda viziune integralista si ca este deschis valorilor culturale ale Occidentului. Insa cele mai relevante aspecte din biografia sa au fost foarte discret eludate si credem ca este foarte important sa-l cunoastem in profunzime pe cel care se autointituleaza „Pastorul Ortodoxiei”.

 

In pasaport, se numeste Vladimir Gundyaev si in ciuda juramantului de castitate si saracie intru Hristos, este miliardar, provine din temutul KGB, s-a ocupat dupa 1990 cu vanzări de tutun, alcool și carburanti si, din cauza activitatilor sale, organizatiile non-profit au fost scutite de plata taxelor la stat.

 

Kiril este pasionat de jocuri la Bursa, curse auto, schi alpin și de reproducerea a rase exclusive de caini, detine vile in Elveția si este proprietarul unui penthouse, cu vedere la Catedrala Hristos Mantuitorul din Moscova.

 

Patriarhul Rusiei a absolvit cu onoruri Academia spirituala de la Leningrad in 1969. Un an mai tarziu, a obtinut diploma de master, devenind secretar personal al Mitropolitului Nicodim, Directorul de Relatii Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse.

 

In 1972, este racolat de KGB si primeste numele de cod „Mihailov”. Din acel moment, Kiril a devenit fata Bisericii Ortodoxe in toate calatoriile din Occident. Kirill/Gundyaev/Mihailov a devenit apoi mult mai implicat in relatiile BOR cu tarile din Orientul Mijlociu, iar in 1975, la un forum in Nairobi, a aparat Uniunea Sovietica si a blamat scrisorile disidentilor, facand declaratii istorice precum aceea ca oamenii de credinta nu au fost niciodata persecutati si nu au existat abuzuri ale drepturilor omului bazate pe religie in URSS (?).

 

In 1991, anul în care Uniunea Sovietica s-a destramat, Kiril devine mitropolit si incepe sa dezvolte afaceri, mai degraba profane, decat lucrari duhovnicesti. In 1996 a devenit membru al Consiliului de administrație al bancii „Peresvet”, responsabil pentru deservirea intereselor financiare ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Infiinteaza organizatia non-profit „Nikita” prin care deruleaza importuri de tutun si alcool, ajungand sa detina o avere de peste 4 miliarde de dolari.

 

Patriarhul Kiril s-a implicat activ si in conflictul din Ucraina, sustinand necesitatea salvarii rușilor din afara graniților Rusiei in aceeași termeni in care vorbea Hitler in 1938 despre necesitatea salvarii nemților. Apologia razboiului promovată de Patriarhia Moscovei s-a facut in temeiurile asa-numitului Sobor Rusesc Popular Mondial (SRPM), o entitate stranie din punct de vedere bisericesc, dar pe care o prezideaza Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Kiril.

 

La Bucuresti s-a anunțat ca urmează sa vina in vizită patriarhul rus Kiril. Va fi prima vizită a unui cap al bisericii ortodoxe ruse în Romania dupa caderea comunismului, la invitatia Patriarhului Daniel.

 

Cei doi au biografii aproape identice si un parcurs asemanator in perioada regimului comunist. Kiril, la fel ca patriarhul Daniel, a petrecut timp îndelungat in afara tării, a calatorit mult, a stabilit numeroase contacte cu prelati ortodocsi stabiliti în Occident si a urcat rapid ierarhiile din interiorul bisericii. Din cauza acestor succesiuni de fapte, Kiril a fost acuzat ca este ofiter acoperit al KGB/FSB, iar Daniel ca ar fi avut legaturi cu Securitatea. Inainte sa fi împlinit 30 de ani, Kiril a fost trimis de Moscova la Consiliul Mondial al Bisericilor de la Geneva. In aceeași perioada, Daniel preda la Institutul Ecumenic din Elvetia, unde ajunsese director adjunct.

 

De la caderea comunismului, patriarhii celor mai mari doua biserici ortodoxe din lume, cea rusa si cea romana, nu s-au mai intalnit niciodata. Patriarhul Kiril al Rusiei are 70 de ani, iar Daniel 66. Kiril este șeful bisericii ruse din 2009, iar Daniel al Bisericii Ortodoxe Române din 2007. Nu au existat întâlniri oficiale între cei doi, dar bisericile sunt în contact permanent. (Sursa)

 

Citeste si articolele:

 

Prin miliardele de euro alocate Catedralei Neamului Prostit si Furat de catre Mafia PSD, pesedistii creeaza noi locuri de munca: pentru cersetori si hotii de buzunare

Pentru neocomu(n)istii ce au guvernat Romania dupa 1989, n-a fost valabila porunca „Nu ravni la casa aproapelui tau!”

Fete KGBisericesti

Cum au devenit fostii securisti intemeietori de cuiburi religioase

Mafia Bisericii Ortodoxe este sora buna a mafiei siciliene

 

Patriarhul Rusiei, membru al KGB-ului odios si criminal, mai criminal si mai odios decat toate mafiile din lume la un loc

 

 

///////////////////////////////////////////

Patriarhul Kirill al Rusiei a declanșat o revoltă fără precedent în Biserica Ortodoxă după ce s-a transformat în portavocea lui Putin pentru războiul din Ucraina

 

Sebastian Jucan • HotNews.ro

 

Binecuvântarea dată fără menajamente de patriarhul Kirill al Moscovei invaziei rusești din Ucraina a scindat Biserica Ortodoxă mondială, declanșând o rebeliune internă despre care experții spun că este fără precedent, scrie Reuters.

 

 

Patriarhul Kiril al Rusiei alaturi de ministrul apararii Serghei Soigu

\

Kirill, în vârstă de 75 de ani, un aliat apropiat al președintelui rus Vladimir Putin, vede războiul ca un parapet de apărare față de Occidentul despre care afirmă că e decadent, mai ales în ceea ce privește acceptarea homosexualității.

 

Mai mulți experți au declarat pentru Putin că el și putin împărtășesc viziunea asupra „Russkiy Mir” sau „lumea rusească”, o idee care leagă unitatea spirituală de expansiunile teritoriale ce vizează anumite teritorii ce au făcut parte din Uniunea Sovietică.

 

Ceea ce Putin vede ca o restaurație, Kirill vede drept o cruciadă. Însă patriarhul a declanșat nemulțumiri atât acasă în Rusia cât și în rândul unora dintre bisericile din străinătate afiliate Patriarhiei din Moscova.

 

În Rusia, aproape 300 de membri ai unui grup numit Preoți Ruși pentru Pace au semnat o scrisoare în care condamnă „ordinele criminale” puse în aplicare în Ucraina.

 

 

„Oamenii din Ucraina ar trebui să aibă propria alegere, nu să facă una cu pistolul la tâmplă, fără presiuni din partea Occidentului sau a Estului”, notează preoții în scrisoare.

 

Din cei 260 de milioane de creștini ortodocși din lume, în jur de 100 de milioane trăiesc în Rusia și o parte a celor din străinătate sunt în unitate cu Moscova. Însă războiul a dus acum la tensionarea acestor relații.

 

Fără rugăciuni pentru patriarhul Kirill

În Amsterdam, războiul i-a convins pe preoții parohiei Sfântul Nicolae să nu îi mai pomenească numele în timpul rugăciunilor. Un episcop rusc care a fost în vizită în Europa de Vest a încercat să îi facă să se răzgândească dar parohia a anunțat luni ruperea legăturilor cu Patriarhia din Moscova.

 

Decizia a fost „un pas foarte dificil de urmat, luat cu durere în inimile noastre”, au anunțat preoții ortodocși din Amsterdam, unde se află una dintre cele mai importante comunități ortodoxe din Olanda.

 

„Kirill pur și simplu a discreditat Biserica”, afirmă rev. Taras Komici, profesor de teologie la Universitatea Hope din Liverpool și membru al Bisericii greco-catolice din Ucraina. „Mai mulți oameni vor să ia atitudine în Rusia dar le este teamă”, le-a spus el jurnaliștilor de la Reuters în timpul unui interviu la telefon.

 

Ucraina are în jur de 30 de milioane de credincioși ortodocși, divizați între Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) și alte două Biserici Ortodoxe din țară. Patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului a recunoscut autocefalia (independenția) uneia dintre cele două, Biserica Ortodoxă din Ucraina.

 

Biserica Ortodoxă a Rusiei consideră Ucraina ca având o importanță crucială întrucât o vede ca leagănul civilizației ruse, misionarii ortodocși bizantini convertindu-l aici în secolul X pe prințul păgân Vladimir I.

 

Kirill, criticat inclusiv de Biserica Ortodoxă Ucraineană ce ține de Moscova

Mitropolitul Onufrie al Kievului, întâistătătorul bisericii ucrainene ce aparține de Patriarhia Moscovei, a făcut apel la Vladimir Putin „să pună imediat capăt războiului fratricid” în timp ce arhiepiscopul Evloghie din Sumî, un alt membru al bisericii legate de Rusia, le-a spus preoților să nu se mai roage pentru Kirill.

 

Kirill, care pretinde că Ucraina este o parte indivizibilă a jurisdicției sale spirituale, a rupt deja legăturile cu patriarhul ecumenic Bartolomeu, considerat succesorul spiritual al apostolului Andrei și „primul între egalii săi” în raport cu ceilalți conducători ai Bisericilor Ortodoxe.

 

„Unele Biserici sunt atât de furioase pe Kirill din cauza poziției sale față de război încât vedem o revoltă în lumea ortodoxă”, afirmă Tamara Grdzelidze, profesoară de Studii Religioase la Universitatea de Stat Ilia din Georgia și fost ambasador al Georgiei la Vatican.

 

Teologi ortodocși din mai multe instituții prestigioase printre care și Centrul de Studii Creștin Ortodoxe al Universității Fordham din New York și Academia de Studii Teologice din Volos, Grecia, i-au condamnat într-un comunicat comun pe „acei lideri ai Bisericii care își îndeamnă comunitățile să se roage în moduri care încurajează activ ostilitatea”.

 

Printre liderii ortodocși care au criticat războiul din Ucraina se numără patriarhul Daniel, Patriarhul Teodor al II-lea al Alexandriei și Africii și arhiepiscopul Leo al Finlandei.

 

Prăpastie între ortodocșii ruși și ceilalți creștini

Poziția lui Kirill a creat o prăpastie între Biserica Ortodoxă Rusă și celelalte biserici creștine.

 

Secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor, rev. Ian Sauca, i-a scris lui Kirill pentru a-i cere să „intervină și medieze cu autoritățile oprirea acestui război”.

 

Kirill a refuzat, răspunzând că NATO că îşi extinde prezenţa militară la graniţele Rusiei şi ignoră temerile Moscovei privind un posibil atac. Liderul Bisericii Ortodoxe Ruse a acuzat forţele străine că au creat în mod deliberat o prăpastie între ruşi şi ucraineni şi că încearcă să „reeduce” oamenii din Ucraina pentru a deveni duşmani ai Rusiei.

 

„Acest conflict tragic a devenit parte a unei strategii geopolitice la scară largă care vizează, în primul rând, slăbirea Rusiei”, a afirmat Kirill în scrisoare.

 

După Revoluția Bolșevică din 1917, liderii comuniști au început să dezmembreze Biserica Ortodoxă a Rusiei. Însă Stalin a readus-o în prim plan pentru a motiva populația după invadarea Uniunii Sovietice de către Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

„Aceeași idee este acum reînviată de către Putin”, afirmă Olenka Pevni, profesor de studii slavone și ucrainene la Universitatea Cambridge din Londra.

 

„În condițiile în care poziția Rusiei în lume și identitatea rusească au început să se șubrezească, Putin a apelat din nou la Biserică pentru a-l ajuta să-i strângă pe ruși sub controlul său și a încercat să îi lege pe oamenii unor țări independente precum Ucraina de Rusia prin promovarea ideii unei Biserici Ortodoxe Ruse unificate”, explică aceasta.

 

 

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25433735-revolta-fara-precedent-biserica-ortodoxa-dupa-patriarhul-kirill-transformat-gornistul-lui-putin-razboiul-ucraina.htm

 

/////////////////////////////////////////

 

Cand te lasi prostit… Lux pe spinarea credincioşilor: Patriarhul Kirill, acuzat că zboară cu un avion privat folosit de amanta unui bancher rus. Cât ar costa aeronavaPatriarhul Kirill a mai fost acuzat că este un iubitor al luxului.  

 

Capul Bisericii Ortodoxe Ruse, Patriarhul Kirill, dar şi mai mulţi oficiali ai Kremlinului se numără printre cei care au folosit un avion privat în valoare de 43 de milioane de dolari aparţinând unei companii care lucrează în strânsă colaborare cu statul rus.

 

Aparatul, marca Gulfstream G450, a fost folosit de Patriarhul Kirill în 2017, dar şi de trei foşti sau actuali oficiali de la Kremlin în ultimii trei ani, scrie The Bell.

 

Reporterii publicaţiei au studiat istoricul de zbor al avionului privat Gulfstream G450, care din 2013 până în 2016 a aparţinut companiei Helter Management Ltd offshore (Isle of Man), care făcea parte din grupul firmelor care controlau VTB Bank.

 

La sfârşitul anului 2016, aeronava a fost înregistrată din Maine în San Marino sub numărul T7-ZZZ, sub care zboară acum. Ulterior, serviciul european Eurocontrol a indicat operatorul Skyline Aviation din San Marino, devenită proprietar al aeronavei.

 

În trecut, Patriarhul Kirill a mai fost acuzat că este un iubitor al luxului. El ar fi deţinut un iaht, un ceas de lux de 30.000 USD şi o proprietate în centrul Moscovei.

 

Dezvăluirile despre avionul privat de lux au fost făcute anterior de Aleksei Navalnîi, cea mai cunoscută figură din rândul opozanţilor regimului de la Kremlin.

 

Navalnîi susţine că iubita directorului general al băncii de stat VTB, Nailia Asker-Zade, şi soţia prim-ministrului Dmitri Medvedev au zburat şi ele cu acest avion privat aflat în proprietatea unei companii off-shore având legături cu VTB.

 

 Citește și: Vladimir Putin îşi resuscitează banca abia mutată la Budapesta, unde şi România este acţionar

 Citește și: Zelenski îşi vizitează soldaţii pe câmpul de luptă înainte să dea ochii cu Putin la Paris. Planul B pentru Donbas

 Citește și: VIDEO Valiza nucleară a lui Vladimir Putin, prezentată la un post rus de televiziune

 

https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/lux-pe-spinarea-credinciosilor-patriarhul-kirill-1988410.html

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Parlamentari britanici, acuzaţi de agresiuni sexuale

 

 

 

După Hollywood, scandalurile sexuale ajung şi în Parlamentul de la Londra. Jurnaliştii au descoperit că femeile care lucrează la Westminster se sprijină reciproc pentru a se apăra de prădătorii sexuali. Volume 90%   embed Caii Reginei Elisabeta a II-a Cum va arăta domnia Regelui Charles al III-lea Cum a fost întâmpinat de public noul rege Charles al III-lea Prințul Charles, sărutat de o femeie în timpul unei băi de mulțime Regele Charles al III-lea, primul discurs public Se schimbă banii în Marea Britanie Legăturile cu România ale lui Charles, noul rege al Marii Britanii Irlanda de Nord: O societate divizată Truss îi critică pe britanici Ele vorbesc pe un grup secret de Whats App despre parlamentarii şi miniştrii care au avut un comportament neadecvat, îşi spun cu cine nu e bine să urci în lift, să mergi cu taxiul sau să participi la conferinţe. Totul cu speranţa că, astfel, alte angajate să nu le mai cadă victime. Dezvăluirile merg mai departe şi vorbesc despre partide de sex în birourile parlamentare şi şefi care le cer deschis favoruri sexuale subalternelor sau li se adresează cu apelative considerate pornografice. Reprezentanţii Westminster spun că îi sfătuiesc pe toţi cei care sunt victime ale unui astfel de comportament să facă reclamaţie la poliţie.

 

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/parlamentari-britanici-acuzati-de-agresiuni-sexuale-818606

 

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

 

https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/parlamentari-britanici-acuzati-de-agresiuni-sexuale-818606

///////////////////////////////////////////

 

Retea de 100 de „preoti” catolici homosexuali …

 

 

   Citez din articolul 100 de preoţi homosexuali prinşi într-o reţea a perversiunii:

 

Până la 100 de preoţi din Italia au fost şantajaţi de doi bărbaţi care au folosit Facebook şi Messenger pentru a le întinde o capcană şi, ulterior, le-au cerut bani pentru a păstra tăcerea în privinţa relaţiilor sexuale pe care le-au avut cu aceştia, potrivit unei investigaţii a poliţiei, citată de revista italiană Panorama.

Bărbaţii, care au fost arestaţi sub suspiciunea de şantaj pe 26 iulie, au cerut până la 10.000 de euro unor preoţi pentru a păstra tăcerea în privinţa sesiunilor lor erotice virtuale şi a partidelor de sex. După ce a confiscat lista de contacte şi înregistările sesiunilor erotice prin webcam din casa în care locuiau cei doi bărbaţi, Diego Maria Caggiano, în vârstă de 35 de ani, şi Giuseppe Trementino, în vârstă de 30 de ani, poliţia crede că preoţii vizaţi au împărtăşit între ei detalii despre potenţialii parteneri sexuali printr-un forum privat.

Trementino le-a spus anchetatorilor că a început să întreţină relaţii sexuale cu un preot după o întâlnire întâmplătoare, anul trecut, în timp ce lucra pentru o companie de curierat din sudul regiunii Molisano. Preotul îl plătea în mod regulat pe Trementino şi i-a cumpărat chiar şi o maşină, dar în cele din urmă l-a denunţat poliţiei. Între timp, Trementino a declarat că un al doilea preot l-a contactat pe Facebook şi l-a invitat să petreacă trei zile cu el la un hotel din Roma, oferindu-i un bilet de tren şi 300 de euro pentru a cumpăra canabis, alcool şi prezervative. Trementino susţine că a început să primească cereri pentru sesiuni erotice prin webcam de la „zeci” de preoţi. „Ajunsesem să primesc până la cinci cereri pe zi din toată Italia şi chiar una din Franţa. Aveam impresia că nimerisem în mijlocul unei reţele perverse”. Un alt preot a mărturisit că i-a dat lui Caggiano 7.000 de euro obţinuţi din donaţiile credincioşilor şi din banii destinaţi săracilor.

Anul trecut în Italia a apărut o carte, intitulată Sexul şi Vaticanul, în care acuză Sfântul Scaun că tolerează preoţii care frecventează barurile gay din Roma. Începând din luna iulie, revista Panorama a declanşat o campanie de dezvăluiri despre reţelele de preoţi homosexuali.

 

Retea de 100 de „preoti” catolici homosexuali …

//////////////////////////////////////////

Un preot catolic homosexual spune ca 98% din preoţii pe care îi cunoaşte sunt gay

   Citez din articolul FOTO/VIDEO Scandal sexual în sânul Bisericii Catolice, la Roma:

 

   Un jurnalist italian, însoţiti de un complice “gay”, s-a infiltrat într-un grup de preoţi suspectaţi a fi homosexuali. Timp de 20 de zile, au investigat viaţa de noapte a clericilor din Roma şi au înregistrat cu o cameră video petrecerile şi actele de perversiune ale feţelor bisericeşti.

 

   Publicaţia italiană “Panorama”, prin intermediul jurnalistului Carmelo Abbate, a dezvăluit viaţa dublă a preoţilor din Roma, împărţiţi între slujbele bisericeşti zilnice şi relaţiile sexuale întreţinute cu alţi bărbaţi.

 

   În baza dovezilor obţinute, compuse din înregistrări video ce prezintă “distracţiile” preoţilor, o serie de investigaţii au fost demarate de Vicariatul Catolic, scandalizat de imaginile publicate în presă.

 

   Reportajul identifică numeroase feţe bisericeşti cu viaţă dublă, publicaţia “Panorama” prezentând trei dintre cazurile investigate: cel al lui “Paul”, “Carlo” şi “Luca”, numele atribuite fiind fictive, însă, pentru a proteja identitatea preoţilor.

 

   Scandalul din sânul Bisericii începe prin mărturia lui “Paul”, un preot franciscan de 35 de ani, pe care jurnalistul de la “Panorama” l-a întâlnit pe 2 iulie, la o petrecere de homosexuali dintr-un bar din cartierul Testaccio, din Roma. La eveniment era prezent şi “Carlo”, al doilea preot, de aproximativ 45-50 de ani.

 

   Bărbaţii aflaţi în local, printre care şi reprezentanţii Bisericii, erau semi-nuzi, petrecerea transformându-se treptat într-o orgie în care vicarii şi celilalţi homosexuali întreţineau relaţii sexuale, fără reţineri. Dezmăţul a continuat acasă la “Paul”, unde complicele gay al jurnalistului i-a cerut preotului să poarte sutana în timp ce făceau sex. Actul sexual a fost filmat cu o cameră ascunsă.

 

   După prima seară, în care jurnalistul şi complicele său au câştigat încrederea clericilor, “Paul” şi “Carlo” i-a invitat pe cei doi la “Gay Village”, din Roma. Întâlnirea din data de 3 iulie a avut acelaşi final ca cea din ziua precendentă.

 

   Pe “Carlo”, jurnalistul şi complicele său l-au întâlnit într-un restaurant din centrul Romei, cunoscut ca loc de întâlnire pentru preoţii ce duc vieţi duble.

 

   Totodată, “Carlo” a mărturisit că aproximativ 98% din preoţii pe care îi cunoaşte sunt gay şi că există o fracţiune intransigentă a Bisericii care, în loc să recunoască fenomenul homosexualităţii, neagă realitatea. La finalul mesei, “Carlo” a părăsit restaurantul alături de complicele gay şi a avut relaţii sexuale cu acesta, filmate, de asemenea, cu o cameră video ascunsă.

 

   Comentariu saccsiv:

 

   Iata si filmuletul postat la articolul de mai sus. Mentionez ca este gretos, chiar daca nu-i arata complet dezbracati. De la minutul 1:30 il puteti vedea cum se imbraca in straiele preotilor catolici, sarutand echivalentul epitrahilului si inchinandu-se.

 

 

   Nu stiu daca totul este real sau nu-i decat o facatura. Vom stii mai multe dupa ce isi spune parerea si Vaticanul. Nu stiu nici daca procentul acela de 98% este adevarat, insa cert este ca de la o vreme tot aflam de scarbosenii la catolici:

 

Scandal homosexual la Vatican

 

VATICANUL este forţat să se apere impotriva cazurilor de ABUZ SEXUAL

 

Afirmatia unui cardinal despre legatura dintre HOMOSEXUALITATE si PEDOFILIE este aprig atacata de organizatiile gay

 

   Noi stim ca papistasii sunt in mare ratacire. Dar ei probabil ca nu stiu si se considera crestini adevarati. In aceste conditii, cum pot sa slujeasca dupa un dezmat homosexual sau pedofil? Chiar nu le pasa? Chiar fac pe preotii doar din motive financiare?

 

   Cititi va rog si:

 

Controlare prin SODOMIZARE si umilire sexuala

VIDEO: Un preot catolic homosexual spune ca 98% din preoţii pe care îi cunoaşte sunt gay

 

/////////////////////////////////////////

 

 

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Tezaurul României: un veac de surghiun în gulagul rusesc

 

  Vasile Surcel Reportaj,  

 

„Nu îmi imaginez că o conducere a Rusiei să returneze ceva României, nici acum, nici în viitor”, declara, cu niște ani în urmă, Alexander Konovalov, directorul Institutului pentru Evaluări Strategice din Moscova. Fără să o spună explicit, demnitarul moscovit făcea referire la returnarea Tezaurului României, furat de URSS cu peste un secol în urmă.   Încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, românii nu au avut și nu au nici în ziua de azi, încredere în ruși, pe care, de obicei, îi înjură ori de câte ori au ocazia. Iar în ultimele decenii, unul dintre motivele cel mai des invocate pentru a explica această atitudine este furtul Tezaurului României. Dar, în ultimele decenii, s-a anunțat, periodic, înființarea unor ,,comitete și comiții” care s-au lăudat că vor anula efectele acelui jaf național, iar Tezaurul va reveni în România. Dar, toate acele promisiuni au fost, și au rămas, vorbe în vânt. Iar acum, la peste un veac de la acel jaf național, prea puțini sunt cei care mai știu despre este vorba: ce a fost acel ,,Tezaur” și mai ales cum de a ajuns el pe mâna rușilor.

 

 

Regatul României a întrat în Primul Război Mondial, în vara anului 1916, după doi ani de neutralitate.  A fost o decizie dramatică, care a fost luată la scurt timp după ce i se ceruse, ultimativ, să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Până la urmă sub presiunea acestei cereri categorice, dar și într-o situație militară catastrofală, Guvernul Român a acceptat să intre în război de partea Antantei. Primul episod militar în care s-a angajat armata noastră a început în seara de 27 august 1916, prin lupta de la Fundata. Este vorba de o localitate amplasată în mijlocul culoarului Rucăr-Bran, un sat prin care trecea granița dintre România și Austro-Ungaria. Acolo și-a pierdut viața primul militar român implicat în prima conflagrație mondială: locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru Bordea, împușcat de unguri chiar în seara zilei în care România a intrat în război. Inițial, implicarea României în război a luat pe nepregătite Puterile Centrale, iar milionul de militari aduși pe front de țara noastră părea că va înclina balanța în avantajul Antantei. Dar, acel avantaj a durat puțin căci aliații României nu și-au respectat angajamentele militare asumate prin convenții. În plus, câteva decizii de strategie militară neinspirate ale acelorași aliați au modificat raportul de forțe dintre cele două tabere combatante: trupele inactive din Italia și Balcani au fost aruncate în luptă pe frontul românesc. În plus, s-a dovedit rapid că armata noastră nu era  pregătită, din punct de vedere strict militar: tehnica de luptă era învechită și de proastă calitate, iar soldații slab instruiți. Astfel că rezultatele negative s-au văzut rapid. În circa patru luni, cea mai mare parte a teritoriului nostru, inclusiv Capitala, au fost ocupate de trupele inamice. Au fost  luni cumplite, în care România părea să fi ajuns la un pas de a fi ștearsă de pe harta lumii. Atunci, cu puțin timp înainte ca și Bucureștiul să fie ocupat, Guvernul, Casa Regală și cele mai importante instituții ale statului s-au retras în Moldova, într-un refugiu despre care nimeni n-avea habar cât va dura. Atunci Iașiul a căpătat statutul de capitală provizorie a Regatului României. Iar odată cu acest statut, ce-i drept tranzitoriu, l-a căpătat și pe cel de centru financiar al țării. Astfel se face că, pe 15 noiembrie 1916, Banca Națională s-a mutat, și ea, tot acolo. Iar odată cu ea au fost mutate și rezervele sale, aur și alte metale prețioase care garantau acoperirea financiară a monedei naționale. Executată în mare grabă, acest mutare avea să fie doar primul pas din odiseea fără sfârșit a Tezaurului național. Din păcate, situația de pe front s-a agravat de la o zi la alta, iar în decembrie 1916 s-a luat în calcul chiar și posibilitatea ca întregul teritoriu național să cadă sub ocupația inamică. Erau momente de cumpănă pentru însăși existența noastră ca stat, fapt care a obligat autoritățile politice ale vremii să ia o serie de măsuri excepționale. Iar una dintre aceste măsuri a fost punerea tezaurului național la adăpost, undeva dincolo de granițele care păreau din ce în ce mai greu de apărat. Din păcate, atunci, în acea situație disperată, oficialii români au decis că locul cel mai apropiat și cel mai sigur unde putea fi trimis tezaurul erau seifurile „Tezaurului Imperial” de la Kremlin, din capitala Rusiei țariste.

 

Decizia lui Brătianu

 

 

Cum de s-a ajuns în această situație? Printr-o decizie politică! Atunci, cu peste un secol în urmă, după o analiză a situației politico-militare, puternicii vremii au decis  că răspunderea pentru averea Băncii Naționale și implicit pentru soarta Tezaurului,  revenea Consiliului de Miniștri. Astfel se face că, înainte de a lua o decizie, marele om de stat Ioan I.C. Brătianu, în calitatea lui de șef al Guvernului, a examinat mai multe variante de salvare a tezaurului țării, care ar fi urmat să fie dus în străinătate. Mult mai târziu, Mihail Gr. Romașcanu a relatat că atunci, în noiembrie-decembrie 1916, Brătianu s-a consultat cu cei mai importanți bancheri ai vremii. Mauriciu Blank, unul dintre aceștia, a propus mutarea tezaurului la Londra. Dar Brătianu s-a opus acestei idei, sub motiv că drumul pe mare ar fi fost deosebit de periculos, din cauza  submarinelor germane. Din același motiv a fost respinsă și ideea trimiterii tezaurului în SUA. Tot Blank a mai propus trimiterea averii Băncii Naționale în Elveția ori Danemarca, țări neutre, neimplicate în război. Dar Brătianu n-a acceptat nici aceste variante. Și, de parcă nu ar fi înțeles nimic din lecțiile istoriei, Ioan I.C. Brătianu a fost cel care a propus și apoi a susținut trimiterea tezaurului la Moscova. Argumentul său, la fel de greu de înțeles, și atunci la fel ca și acum, a fost că „Rușii s-ar putea simți jigniți dacă am prefera puternica Anglie în locul țării lor”. Mult mai lucid decât liderul politic, bancherul Mauriciu Blank i-a atras atenția lui Brătianu: ,,Cunosc Rusia, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo si nesiguranța terenului pe care se calcă în acest vast imperiu. Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice.” Din păcate, timpul i-a dat dreptate bancherului și nu politicianului. Dar, nici acum nu este prea clar ce a avut Brătianu în vedere atunci când a vorbit despre ,,supărarea rușilor” și nici cât ar fi contat aceasta în condițiile în care, peste doar câteva luni, regimul țarist avea să fie eliminat în mod violent de bolșevicii lui Lenin. Cert este un lucru: Rusia țaristă, devenită aproape peste noapte Uniunea Sovietică, nu s-a simțit niciodată jignită de postura morală în care s-a pus odată cu refuzul de a ne restitui tezaurul.

 

Două ,,transporturi”

 

Cantitatea de obiecte trimise la Moscova, precum și condițiile speciale din acea perioadă au impus organizarea a două transporturi diferite.

 

PRIMUL TRANSPORT.14 Decembrie 1916, gara Iași: O parte a Tezaurului României, concret 1.738 de lăzi pline cu lingouri de aur, bijuteriile Reginei Maria și obiecte de patrimoniu cultural extrem de prețioase, toate estimate la peste 320 milioane lei-aur au fost încărcate în 17 vagoane. Semnat într-o situație deosebit de dramatică pentru țara noastră, Protocolul româno-rus de garantare a tezaurului pe perioada transportului și depozitării, semnat la 14 decembrie 1916, între generalul Mosolov, împuternicitul Rusiei, și ministrul de finanțe Victor Antonescu, a fost primul pas care a pecetluit soarta tezaurului României. Citând izvoare istorice ale vremii, istoricul Ioan Ioan Scurtu menționează, în lucrarea „Tezaurul României de la Moscova”: ,,Tezaurul Băncii Naționale a României, precum și celelalte lăzi se găsesc, începând din ziua în care au fost încredințate delegatului Guvernului Imperial și încărcate în vagoane, sub garanția Guvernului Imperial al Rusiei în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitării, precum și a înapoierii în România”.

 

AL DOILEA TRANSPORT. Peste doar câteva luni, în vara anului 1917, pe fondul temerilor că armata română va fi învinsă pe frontul din Moldova, autoritățile române au luat decizia să mai trimită un tren cu valori la Moscova. De această dată, a fost vorba despre 24 de vagoane în care au fost încărcate valori de circa 1,6 miliarde lei aur aparținând Băncii Naționale şi 7,5 miliarde de lei aur, bijuterii, tablouri şi multe alte obiecte prețioase aflate în seifurile Casei de Depuneri și Consemnațiuni. Documentele oficiale semnate înaintea acestui transport, menționează că toate bunurile „trec sub garanția guvernului Rusiei în ceea ce privește securitatea transportului, depozitării, precum și a înapoierii în România”. Omul însărcinat de Guvernul român să supravegheze al doilea transport până la Moscova cu ceea ce a fost numit „Trenul băncilor“, și depozitarea Tezaurului României a fost Alexandru Lapedatu. Din jurnalul său aflăm că drumul spre Moscova a fost plin de peripeții: ,,În ziua plecării, însoțitorii au aflat că au un vagon mai puțin, de era să rămână peste noapte cu lăzile pline de documente sub cerul liber, în ploaie. Călătoria a fost amânată. Vagoanele de clasa I fuseseră deja rezervate pentru rude, prieteni și chiar metrese ale mai-marilor vremii. Rușii, care nu asistaseră la îmbarcare, n-au vrut să ia în primire vagoanele, până când încărcătura n-a fost descărcată, reîncărcată și inventariată în fața lor. Trenul a plecat cu trei zile întârziere. Dincolo de graniță, soldații ruși dădeau năvală în vagoane. Au fost împiedicați să urce acolo de cazacii care păzeau cu arma în mână trenul ce le fusese încredințat”. Iar pe  6 august 1917, Lapedatu menționează: ,,La ora trei am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică și umedă, sală care a fost acceptată, negreșit, fără să fi fost văzută” (…)  „9 august 1917. Ocupați cu aranjamentul de la Casa de Depuneri, pe care l-am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99” (…) „23 august 1917. Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe și Interne, restul ale noastre, ale Ministerului Cultelor și ale Domeniilor”.

 

Un inventar fabulos

 

În total, cele două transporturi au transferat în Rusia un inventar fabulos: 91 de tone în monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care reprezentau Tezaurul Băncii Naționale a României. Acestora li s-a adăugat o bună parte a tezaurului nostru cultural, compus din comorile antice descoperite pe teritoriul României, inclusiv celebra „Cloșcă cu puii de aur”. În plus, au fost acțiuni, obligațiuni, titluri de credit; arhiva și colecția numismatică a Academiei Române, tablouri semnate de Grigorescu, Amann şi Luchian, cărți rare, odoarele mănăstirilor din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, precum și colecții ale multor alte instituții publice și particulare. Tot în Rusia au ajuns atunci și majoritatea hârtiilor de valoare aflate în gestiunea și visteria Casei de Economii și Consemnațiuni. Dacă lingourile din metal prețios și valuta-aur din primul transport a fost evaluate la circa 2,7 miliarde de lei-aur, bunurile din cel de al doilea transport au valorat peste 7,5 miliarde. Iar aceasta a fost doar valoarea strict contabilă, așa cum a fost ea consemnată în actele care au fost aduse și la cunoștiința autorităților de la Moscova. Așadar un total de peste zece miliarde de lei-aur. În urmă cu cinci ani, Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, a declarat pentru presă că ,,valoarea tezaurului Băncii Naționale a României, depozitat, în 1916 și 1917, la Moscova este, potrivit unei estimări contemporane de câteva miliarde de euro. Este vorba despre 93,4 tone de aur fin în monede și lingouri.”

 

Istorie potrivnică

 

Din păcate, atunci când au decis trimiterea tezaurului în Rusia, politicienii români n-au evaluat corect realitățile de acolo și nici evoluția ulterioară a evenimentelor. Pe 3 noiembrie Alexandru Lapedatu scria în jurnalul său: ,,S-a isprăvit! Bolșevicii sunt victorioși pretutindeni. Paza militară s-a retras de pe străzi. Guvernul bolșevic e stăpân. Ceea ce lumea tot mai spera să nu se întâmple s-a întâmplat. Soarta noastră e pecetluită.” Și avea perfectă dreptate: la începutul anului 1918, noul conducător al puterii de la Răsărit, V.I. Lenin, a rupt relațiile diplomatice cu România. Fondul român de aur a fost declarat intangibil pentru autoritățile de la București. În limbaj diplomatic, bolșevicii au declarat că își asumă răspunderea de a-l „conserva” și de a-l înapoia poporului român cândva, la o dată neprecizată. Practic, era vorba de sechestrarea Tezaurului. După încheierea Primului Război Mondial, România a încercat în mai multe rânduri să obțină tezaurul de la ruși, însă negociatorii sovietici au lansat ideea că „ar fi dispuși să-l înapoieze doar la schimb cu Basarabia”.

 

Kakoi tezaur?”

 

Primele tentative de recuperare a Tezaurului au început imediat după încheierea primei conflagrații mondiale și s-au efectuat direct cu URSS, în calitatea sa de moștenitor politic al Rusiei țariste. Tratative încheiate, după cum era de așteptat, cu o serie de eșecuri repetate. Există informații conform cărora, în iunie 1935, URSS ar fi restituit României o parte din bunurile culturale ce făcuseră parte din Tezaur. În ciuda faptului că până atunci se afirmase că acele comori românești s-au pierdut în cursul războiului civil din Rusia post-țaristă, în 1958, pe vremea lui Hrusciov, „Marele frate de la Răsărit” a mai făcut un gest de bunăvoință: a restituit încă o mică parte a tezaurului. A fost vorba doar de bunurile cu valoare istorică, cea mai mare parte a vestigiilor arheologice, inclusiv celebra ,,Cloșcă cu puii de aur”. Acestora li s-au adăugat și o serie de tablouri și alte obiecte de artă care fac parte din patrimoniul cultural național. O altă tentativă de recuperare a  rezervei de aur trimise în Rusia odată cu Tezaurul s-a produs prin 1965 când, abia venit la putere, Ceaușescu a trimis la Moscova o delegație care ar fi urmat să negocieze restituirea Tezaurului.

 

 

Tezaurul de la Pietroasele (Closca cu puii de aur)

,,Comitete și Comiții”

 

De-a lungul timpului, liderii sovietici de la Kremlin s-au prefăcut că nu știu mare lucru despre Tezaurul românesc. În 1965, Leonid Brejnev i-a spus lui Nicolae Ceaușescu: ,,Eu nu știu nimic! Ce tezaur? Hai să facem o comisie!”. După 26 de ani, în 1991, Mihail Gorbaciov i-a spus, și el, lui Ion Iliescu: ,,Nu sunt la curent cu problema Tezaurului. Hai să facem o comisie!” Ceea ce până la urmă, într-un alt context, s-a și întâmplat. Dar asta a fost după anul 2000, când problema Tezaurului a intrat în ,,zodia” birocrației. Pe 4 iulie 2003, atunci când s-a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federație Rusă, partea rusă a refuzat să discute despre problema Tezaurului. Totuși, a fost de acord cu înființarea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Dar înființarea acelei  comisii a fost o simplă formalitate. Prima întrunire a acesteia a avut loc între 18 și 21 octombrie 2002. Următoarea a fost între 19 și 21 octombrie 2004, urmată de o alta, care a avut loc în toamna anului 2006. A urmat o ,,pauză” de zece ani și, abia pe 28 martie 2016, Ministerul român al Afacerilor Externe a anunțat că ,,În perioada 25-26 martie 2016 a avut loc, la Sinaia, cea de-a IV-a sesiune a Comisiei comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial. (…) întâlnirea s-a desfășurat într-o atmosferă deschisă și constructivă, marcând un nou și important pas în direcția studierii problemelor care intră în competența Comisiei. Părțile au continuat schimbul de opinii privind diferite aspecte referitoare la Tezaurul României, inclusiv la valorile Băncii Naționale a României depuse la Moscova în timpul Primului Război Mondial…”, Cu aceea ocazie s-a convenit ca următoarea întâlnire să aibă loc în Rusia, în a doua parte a anului 2017. Apoi, întâlnirea a fost amânată pentru prima parte a anului 2018. Dar, anul trecut negociatorii români au fost anunțați că și această ședință a fost revocată. Motivul invocat a fost că ,,factorul politic”, mai precis Kremlinul,  nu a agreat evenimentul. De fapt, anul trecut, reprezentanții Rusiei s-au retras definitiv din această comisie comună. Iar odată cu această decizie s-a pus capăt, definitiv, oricărei discuții privitoare la retrocedarea Tezaurului. Iată cum Istoria este cu adevărat implacabilă: Primul Război Mondial s-a încheiat de peste un secol, la fel ca și cel de al Doilea Război Mondial. Rusia țaristă s-a preschimbat în URSS iar apoi, și aceasta a părăsit scena istoriei. Fața politică a lumii s-a schimbat și s-a preschimbat de mai multe ori. Dar, un lucru a rămas neschimbat: Tezaurul României este, și acum, prizonier în gulagul rusesc.

 

Tezaurul României: un veac de surghiun în gulagul rusesc

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Gulagul – Premiul Pulitzer, 2004 – o carte monument

 

Autor: Stelian Turlea

 

O carte monument, de proporţii impunătoare (677 pagini) a fost lansată spre sfârşitul anului trecut, la Institutul Cultural Român, în prezenţa autoarei, care declara : „De când a fost publicată cartea mea, în 2003, există o mai bună cunoaştere în Occident a destinului Europei de Est, pentru că ţările est-europene fac acum parte din Uniunea Europeana şi pentru că, din 1989 încoace, au fost scrise multe cărţi de istorie.” Este vorba de Gulagul. O istorie semnată de Anne Appelbaum, volum pentru care, în 2004, a obţinut Premiul Pulitzer.

 

„Această carte este o istorie a vastei reţele de lagăre de muncă răspândite cândva de-al lungul şi de-a latul Uniunii Sovietice… Cu timpul, cuvântul Gulag a ajuns să însemne nu numai administraţia lagărelor de concentrare, dar şi sistemul sovietic de muncă forţată în sine, sub toate formele şi varietăţile sale – lagăre de muncă, lagăre de pedeapsă, lagăre pentru deţinuţi de drept comun şi pentru deţinuţi politici, lagăre de femei, lagăre de copii, lagăre de tranzit. Într-o şi mai largă accepţiune, Gulag a ajuns să semnifice însuşi sistemul sovietic de represiune, cu întregul său şir de metode ; deţinuţii l-au numit cândva maşina de tocat : arestările, interogatoriile, transportul în vagoane neîncălzite pentru vite, munca silnică, destrămarea familiilor, anii petrecuţi în exil, morţile inutile şi premature.”

Anne Applebaum este jurnalistă, a publicat articole şi în New York Review of Books, Foreign Affairs şi Wall Street Journal, a studiat la Yale şi la London School of Economics, specializându-se în istorie şi în relaţii internaţionale, fapt care a contribuit la alegerea subiectelor cărţilor sale: Between East and West şi Gulag. A History. Trăieşte în Polonia şi este căsătorită cu Radosław Sikorski, de asemenea jurnalist, cunoscut mai ales ca ministru al apărării şi ministru de externe în ultimele guverne polone.

 

La baza lucrării lui Anne Applebaum se află o bibliografie care acoperă 20 de pagini, nu mai puţin de 19 arhive istorice din Uniunea Sovietică şi 700 de titluri de cărţi, studii, articole şi interviuri; dintre acestea, aproape jumătate sunt lucrări de memorialistică, publicate sau încă în stadiu de manuscris, interviuri de tip istorie orală, luate de autoarea însăşi în peregrinările ei prin regiunile unde au funcţionat colonii de muncă sovietice. Intervievaţi au fost şi victime şi călăi. Aflăm în amănunt cum erau arestaţi şi interogaţi prizonierii. Partea centrală a volumului se ocupă cu descrierea vieţii şi muncii în lagăre.

Cartea este impresionantă datorită faptului că analizează toate aspectele sistemului concentraţionar, de la modul şi scopul pentru care a fost creat, până la desfiinţarea lui şi mentalitatea post-GULAG a celor de ambele părţi ale gardului de sârmă ghimpată. Şi încearcă să explice de ce cei care au lucrat activ în sistemul concentraţionar sovietic nu au fost judecaţi şi condamnaţi, aşa cum s-a întâmplat cu capii nazişti după război.

 

Cifrele sunt greu de calculat. Dar între 1929, când lagărele au devenit un fenomen, şi până în 1953, când Stalin a murit, în jur de 18 milioane de oameni au trecut prin lagare. Dincolo de aceştia, alte 6 sau 7 milioane de persoane au fost deportate, nu în lagăre, dar au fost exilaţi. Asta înseamnă că, în total, peste 25 de milioane de oameni au trăit experienţa arestării înUniunea Sovieticădin timpul lui Stalin, adică 15% din totalul populaţiei.

 

În cei 60 de ani de existenţă ai Gulagului, 30 de milioane de oameni au trecut prin experienţa de zek (deţinut politic). Foarte mulţi dintre cei care au populat Gulagul nu s-au mai întors niciodată acasă, dar şi cei care au avut şansa de a se întoarcă au purtat până târziu stigmatul moral, politic şi civil de duşmani ai poporului. Nici măcar Soljeniţîn, care a descris în detaliu viaţa de lagăr, nu a reuşit întru totul să-i convingă pe occidentali şi chiar pe sovieticii „liberi” de existenţa acestei absurde şi diabolice trăsături a culturii sovietice: munca forţată. Anne Applebaum acţionează însă ca un anchetator conştiincios şi corect care se luptă nu doar cu dificultăţile administrării unei cantităţi imense de probe, adeseori contradictorii şi inexacte, ci şi cu inapetenţa paradoxală a victimelor pentru dreptate, cu tăcerea criminală a foştilor călăi şi cu indiferenţa societăţii. De aceea cartea sa va fi imposibil de ignorat în orice istorie a secolului al XX-lea.

 

„Anne Applebaum este nu numai o jurnalistă de mare talent, dar şi un istoric al fenomenului comunist în deplina sa complexitate, ca incarnare a unui demonism utopic, ori, altfel spus, a unei utopii demonice. Superb documentată, scrisă cu compasiune şi rigoare, cartea aceasta este comparabilă cu lucrările clasice din domeniu, inclusiv Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Se constituie ea însăşi într-un monument pentru milioanele de victime ale totalitarismului comunist, pentru toţi cei care au fost supuşi unui experiment maniacal de distrugere a fiinţei morale şi a individului în genere. Recomand acest volum tuturor celor care vor să înţeleagă tragicele lecţii ale unui veac mai sângeros decat oricare altul.” (Vladimir Tismăneanu)

 

De ce socotim această lucrare o carte-monument? Este pentru prima oară când un număr impresionant, copleşitor de informaţii sunt adunate la un loc şi analizate. În al doilea rând, autoarea are o privire obiectivă. În al treilea rând, faptul poate cel mai important, o asemenea carte demonstrează că nu au fost cu nimic mai prejos crimele sovietice decât cele naziste, ba dimpotrivă, ultimii s-au inspirat din predecesorii lor. O carte care ar trebui citită de toţi tinerii şi toţi nostalgicii unui regim sperăm apus.

 

Anne Appelbaum – Gulagul. O istorie. Editura Humanitas. Traducere din engleză de Simona-Gabriela Vărzan şi Vlad Octavian Palcu.

 

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/gulagul-premiul-pulitzer-2004-o-carte-monument-9377301

 

 

///////////////////////////////////

Reinventarea Gulagului. Andrei Kolesnikov: Sistemul rusesc de lagăre corecționale de muncă ar putea înlocui IKEA

 

La o expoziție de produse realizate de deținuții Serviciului Federal de Penitenciare din Ekaterinburg, Ivan Șarkov, șeful departamentului de adaptare la muncă a deținuților din Regiunea Sverdlovsk al Serviciului Penitenciar de Stat rus, a declarat că sistemul rusesc de lagăre corecționale de muncă ar putea înlocui IKEA. Deținuții lucrează mai bine, a spus el, și sunt mai ieftini, scrie Andrei Kolesnikov, expert Carnegie.

 

Alexander Fiodorov, șeful Serviciului Central al Penitenciarelor, din regiune, a susținut că lagărele de muncă penitenciare ar putea înlocui alte companii străine care au părăsit piața, notează Kolesnikov într-un editorial din The Moscow Times.

 

Deficitul de resurse și forța de muncă liberă

„Arhipelagul Gulag revine ca una dintre principalele unități de producție ale țării. Așa cum merg lucrurile, în curând FSB-ul se va sătura să acuze fizicienii profesioniști de trădare și spionaj și îi va trimite în „șarașki” pentru a inventa tehnologii avansate. În aceste tabere, vor aduce acea „suveranitate tehnologică” promisă de conducerea de vârf. Cam așa ar putea arăta „substituția importurilor” – pe care nimeni nu a văzut-o de fapt – în Rusia”, scrie expertul.

 

Rusia e „închisă ca o scoică”, iar autoizolarea și autarhia „au fost ridicate la nivelul de valoare managerială și virtute umană”. Dar Rusia nu are suficiente resurse pentru autosuficiență. „Așa că suntem forțați să ne întoarcem la metodele trecutului autarhic îndepărtat și să ne bazăm pe capacitățile unei forțe de muncă aproape libere, adică Gulagul”, subliniază Andrei Kolesnikov.

 

În acest context, sunt ușor de crezut zvonurile conform cărora prizonierii își pot „răscumpăra vinovăția” în fața patriei, servind în armată, în Ucraina. Autoritățile neagă, ceea ce face ca un astfel de lucru cu atât mai probabil.

 

Poate că este o lipsă de forță de muncă, dar nu există lipsă de prizonieri. Și astfel, „vedem o întoarcere la rădăcinile statului imperial sovieto-rus.”

 

„Gulagul avea odată o mare valoare economică. Dar asta a venit întâmplător, ceea ce ne face să ne gândim la rolul individului în istorie”, mai scrie Kolesnikov.

 

Frenkel-ul Frenkelizării

Andrei Kolesnikov amintește că „pentru a transforma închisoarea Solovki într-un lagăr de muncă aveai nevoie de un prizonier ca Naftali Frenkel, o persoană atât de versatilă încât este greu să îl definești profesional și personal. Era ca un personaj dintr-o nuvelă a lui Isaac Babel sau poate o combinație dintre gangsterul lui Babel din Odesa, Benia Krik, și un oligarh modern din timpul primei etape a acumulării de capital.”

 

Frenkel a fost un contrabandist celebru care a condus peste jumătate din Odesa, un tip priceput să se adapteze la circumstanțe externe, inclusiv la autoritățile sovietice și gardienii închisorii la care a fost mutat în cele din urmă. Dar, odată prins, a fost aproape executat și a ajuns la Solovki. Acolo și-a continuat cariera ca omul care rezolvă probleme și ca organizator de diverse tranzacții profitabile, devenind în 1925 șeful Departamentului de exploatare și comerț al Administrației Lagărului Special Solovețki (USLON), departament pe care îl crease. Săptămânalul Novîe Solovki, ziarul USLON și celula Solovețki a Partidului Bolșevic au publicat chiar un articol de Frenkel. „Pasiunea lui ar stârni invidia părintelui monetarismului, Milton Friedman, ca să nu mai vorbim de a părintelui reformei lui Kosîghin, Evsei Liberman”, scrie Andrei Kolesnikov.

 

De exemplu, Frenkel a remarcat că „modul în care funcționează fiecare unitate de producție necesită un calcul precis al tuturor cheltuielilor pe care le necesită și o determinare atentă a valorii produselor pe care le produce”. Nu este nevoie, susținea Frenkel, să se producă ceea ce nu este solicitat și neprofitabil: „…toată munca productivă trebuie, în toate părțile ei, să fie coordonată cu un singur criteriu principal al muncii economice — principiul autofinanțării”. El a fost tocmai un precursor al socialismului cu profit, din epoca perestroika, dar numai pe șinele șinelor Gulagului – la propriu și la figurat.

 

Principalul drum al dezvoltării

„Eforturile lui Frenkel nu au trecut neobservate de poliția secretă, iar mai târziu de conducerea țării. Și-a început cariera strălucitoare făcându-și mai întâi departamentul autosuficient. Apoi a transformat întregul lagăr într-un singur magazin mare, care era profitabil în virtutea muncii ieftine a prizonierilor. Frenkel îi vedea ca pe o biomasă productivă. Datorită lui Frenkel, lagărele de prizonieri ale țării au fost transformate în lagăre de muncă corecțională, cu accent pe al doilea cuvânt. Belomorkanal a fost creația lui. Linia principală Baikal-Amur a început sub el. Frenkel a devenit general locotenent când a fost numit șef al construcției căilor ferate Gulag și a așezat șinele eficient și rapid. Trei ordine ale lui Lenin au încununat activitatea acestui personaj unic, care a pășit din „Poveștile Odesei” a lui Babel direct în inima – sau mai degrabă în creierul și mușchiul –  iadului lui Stalin.

 

Scepticii au numit reformele lui Kosîghin „libermanizare”, după profesorul Evsei Liberman, de la Harkov, care a susținut o mai mare independență pentru întreprinderi. Procesul de formare a ordinii economice autarhice actuale, conceput să folosească forța de muncă din închisoare pentru a înlocui munca întreprinderilor străine avansate, ar putea fi numit „Frenkelizare”. Alături de „importurile paralele” – sau contrafacerea legalizată, o idee care lui Frenkel i-ar fi plăcut – poate că Frenkelizarea va fi principala cale pentru dezvoltarea producției industriale în Federația Rusă de după 24 februarie 2022.

 

Munca – în special munca forțată – te face liber!”, conchide expertul.

 

http://stiri.tvr.ro/reinventarea-gulagului-andrei-kolesnikov-sistemul-rusesc-de-lagare-corec-ionale-de-munca-ar-putea-inlocui-ikea_911075.html#view

 

/////////////////////////////////////////

O”închisoare a popoarelor”… Români în Gulagul sovietic din Siberia- Autor: Valentin Hossu-Longin

 

Dintotdeauna, imperiul rus-fie că se numea ţarist, fie sovietic-a însemnat o”închisoare a popoarelor”, o închisoare în care erau mutaţi cu forţa dintr-o celulă în alta, după bunul plac al gardienilor;celulele erau gubernii şi mai târziu republici, iar gardienii deveniseră reprezentanţi ai poporului… prin NKVD.

 

Mişcările de populaţie aveau ca scop, pe de o parte, smulgerea oamenilor din pământul strămoşesc, pentru a-i slaviza, iar pe de alta, colonizarea unor imense teritorii nelocuite, deşertice, de tundră şi zăpezi, din centrul asiatic până dincolo de Cercul Polar. În locul celor dislocaţi, din localităţi cu un anumit grad de civilizaţie, erau împământeniţi ruşi sau rusofoni;desţăraţii erau meniţi să trăiască în lagăre de bordeie şi sârmă ghimpată-sau să moară de frig, foame, boli şi chiar glonţ!-, în vreme ce noii ocupanţi găseau case sănătoase şi ogoare cultivate. Cine nu rezista regimului din marele Gulag era sortit cimitirelor comune…

 

Recensământul din 1989Conform datelor recensământului oficial al URSS, din 1989, acolo trăiau 3.352.352 de moldoveni şi 146.071 de români. Iată repartizarea lor în principalele „Tări” sovietice:Moldova=2.794.749+2.477;Ucraina=324.525+134.825 şi Rusia=172.671+5.996. Pe lângă cele 15 republici unionale, sunt numărate 88 de republici, regiuni, districte, ţinuturi autonome şi oraşe din Federaţia Rusă, care în 1979 aveau 102.137 de moldoveni, pentru ca, după un deceniu, moldo-românii să fie cu aproape 170% mai mulţi. Numai din comparaţia cifrelor dintre cele două recensăminte se poate constata că politica de deznaţionalizare a regimului comunist avea să continue şi după stalinism, sub alte forme, în epocile hrusciovisto-gorbacioviste. Iată câteva exemple, care nu mai pot fi puse pe seama deportărilor staliniste, ci sunt datorate acelei politici imperiale de”împrăştiere”a populaţiilor conlocuitoare, începând cu serviciul militar şi terminând cu industrializarea şi desţelenirea pământurilor virgine.

 

Prezentând un tabel comparativ 1979/1989 al „moldovenilor”din Federaţia Rusă, scriitorul bucovinean-basarabean Mihai Prepeliţă, cu studii la Moscova, avea să afirme că”românii aşa cum i-a dispersat fostul regim totalitar, într-un spaţiu uriaş, preponderent de dincolo de Moscova, până la Murmansk şi până în Sahalin, Kamciatka sau Ciukotca, toţi sunt ai noştri, pentru toţi şi pentru fiecare ne doare depărtarea şi izolarea la care au fost împinşi, dorind ca această memorare să fie pentru ei un semn de solidaritate, de mângâiere şi de întărire”…Asta arată intensificarea măsurilor luate de autorităţile sovietice pentru”transportarea”românilor din locurile lor de baştină (Basarabia, Bucovina de Nord-Cernăuţi, Transcarpatia Maramureşului istoric, Transnistria, sudul Basarabiei-Odessa) a continuat şi după marea deportare/ expulzare din anii 1940, 1945, 1949. Toţi aceştia sunt, actualmente, peste un milion (din cele 5 milioane aflate dincolo de Prut)!

 

Trenuri oprite în pustiuVoi exemplifica cele de mai sus, pentru înţelegerea fenomenului deportării/ desţărării românilor în spaţiul sovietic, prin destinul celor ajunşi în Kazahstan, un imens teritoriu asiatic, o ţară eminamente deşertică, dar cu resurse colosale, de care puterea sovietică începuse să-şi dea seama încă din primele decenii ale instaurării bolşevismului. Numai că acolo trăia o populaţie redusă ca număr şi la nivel medieval. Ruşii nu se prea încumetau să ajungă aici, chiar dacă Stalin şi propaganda sovietică declanşaseră, în anii ă30, lupta pentru cucerirea pământurilor înţelenite! Băştinaşii trăiau în iurte, păşteau turmele până se epuiza hrana dată de Dumnezeu şi plecau zeci şi sute de kilometri, pentru un nou repaus, de câtăva vreme.

 

Noroc cu războiul şi consecinţele lui. Din lungile trenuri cu bou-vagoane, trimise spre Siberia, în „gări” de nimeni ştiute, erau aruncaţi cei sortiţi pieirii. Era Karaganda, ţinutul nimănui, intrarea într-un deşert al pierzaniei. Mii de basarabeni, bucovineni şi ostaşi ai Armatei Regale Române au fost abandonaţi în acest perimetru inospitalier. Deportările fuseseră făcute după un plan diabolic, însemnând despărţirea familiilor şi condamnarea, din capul locului, a copiilor, bătrânilor şi bolnavilor, care nu puteau munci, la înfometare. Era pusă în practică „marea deportare” din 6 iulie 1949, când 13 mii de familii au fost trimise sub pază înarmată în Siberia, Kazahstan şi alte regiuni îndepărtate ale imperiului. În iunie 2000, s-au comemorat 60 de ani de când primii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni fuseseră obligaţi să-şi părăsească pământurile pe care s-au născut şi au trăit strămoşii lor.

 

Cu acest prilej, a fost amintit că sovieticii au organizat, între 1944 şi 1950, deportarea şi trimiterea în lagăre a peste 250.000 de români, pentru ca în următorul deceniu să fie strămutaţi alţi 300.000;mai mult în 1965, 380.000 de români au fost constrânşi să părăsească Basarabia, în locul lor fiind aduşi peste o jumătate de milion de colonişti de origine slavă. Astfel, holocaustul românesc se ridică, în teritoriile răpite, la peste două milioane de oameni, adică la aproape 60% din populaţia aflată în stânga Prutului, la începutul războiului. Din zecile de convoaie trimise spre Siberia, aproape jumătate din „călători” ajungeau la destinaţie;transsiberianul făcea escale unde voia el, fie pentru a arunca morţii din vagoane, fie pentru a-i depozita pe cei sortiţi să desţelenească pământurile virgine. Din lună în lună, în imensa Karagandă rămâneau să muncească şi să supravieţuiească sute de români, adică moldoveni şi bucovineni.

 

Basarabia-pământ românesc-între cer si nisipLa recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român;în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români şi 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori, într-o ţară uriaşă, de peste 2, 7 milioane de kilometri pătraţi (de vreo zece ori mai întinsă decât România), cu două capitale, Alma-Ata (cea veche, în sud)şi Astana (cea nouă, în zona central-nordică). Aici trăiesc reprezentate 120 de naţionalităţi şi 45 de confesiuni religioase, într-un amalgam multietnic şi multicultural, pentru care actualul stat suveran a creat un organism al concordiei social-naţionale intitulat Adunarea Popoarelor din Kazahstan (APK).

 

Despre existenţa unei populaţii de etnie română, nici nu se punea problema înainte de 1990, deşi se ştia că primii moldoveni veniseră, în câteva zone, la cumpăna veacurilor XIX-XX, pe timpul foametei din guberniile ruseşti Basarabia şi Herson, în căutarea hranei. Despre deportaţii deceniului cinci, nici vorbă. Şi totuşi, tânărul ambasador Vasile Soare, numit la Alma-Ata în februarie 2002 (specialist în limbi mongolo-turanice, din care face parte şi kazaha), s-a hotărât să afle ce-i cu cetăţenii întâlniţi într-o zi în piaţa oraşului, mirându-se că se înţeleg, ei vorbind „moldovineşte”, el, româneşte! Aşa a început un lung proces de cunoaştere şi coagulare a celor cărora le era frică să-şi spună români, doar ei între ei glăsuind „moldovineşte”, în relaţiile diurne folosind rusa sau kazaha. Pus pe studiu şi călătorind foarte mult în întinderile asire, el avea să afle că înaintea destrămării Uniunii Sovietice, pe această imensă hartă deşertică trăiau cam 33.000 de moldoveni, prin anii ă60-70, unii basarabeni şi bucovineni întorcându-se ulterior în ţinuturile natale. I-a fost de mare folos studiul unui lingvist, cercetător al spaţiului centr-asiatic, scris în 1990, care relata despre populaţiile din perioada hrusciovistă, de la sfârşitul anilor ă50, când se ducea lupta pentru desţelenirea pământurilor din Kazahstan, pentru dezvoltarea agriculturii socialiste.

 

Trecuse un deceniu de la marile deportări sovietice şi el ajunsese în nordul Kazahstanului, unde moldovenii îşi creaseră propriile aşezări, în plin deşert, spre deosebire de locurile autohtonilor. La sosirea lui, în satul Basarabca, plin de verdeaţă, cu pomi fructiferi, grădini de zarzavat şi muşcate în ferestre, viţă-de-vie şi fântâni la răspântii, s-a adresat în ruseşte, primului bărbat întâlnit, cerându-i o cană cu apă. Omul de lângă fântână s-a adresat în româneşte, vecinului de peste drum:”Hai, măi, moş Niculaie, că ai vint în ospeţie!”.Şi l-au poftit la masă şi el a înnoptat în „casa mare”, adică odaia de musafiri, cu ştergare, blide şi icoane pe pereţi, cum avea să vadă şi în alte cinci sate din pustietate şi să afle că ei şi părinţii lor fuseseră aruncaţi din bou-vagoane, între cer şi nisip. Mulţi dintre ei n-au rezistat, şi i-au mâncat ciorile, până să-i poată pune într-o groapă fără cruce, cum dispunea NKVD-ul…

 

Prima „Asociaţie moldo-română” din KazahstanÎntr-un interviu publicat în urmă cu doi ani (Ziua, 2 noiembrie 2004), când E.S. Vasile Soare se afla în concediu, aveam să aflu eforturile pentru înfiinţarea unei organizaţii a etnicilor români, deoarece numai aceştia nu aveau o asociaţie proprie-în cadrul Adunării Popoarelor din Kazahstan-să-şi susţină drepturile, precum celelalte minorităţi (tătari, ucrainieni, polonezi, nemţi, armeni, unguri, coreeni ş.a.). A trebuit, mai întâi să-i descopere, în Karaganda, regiune din extremul nord, cât o ţară, la peste 1000 km Alma-Ata, după o călătorie de-o noapte, cu trenul. A dat de satele moldovenilor, acolo unde fuseseră îngropaţi mii de români, într-unul din lagărele staliniste, în urmă cu o jumătate de secol. Trebuie spus că în acea zonă, de 1000 km/600 km, era o reţea de 24 de lagăre de prizonieri, desfiinţate la sfârşitul anilor ă50, ale căror documente fuseseră arse, rămânând, printr-o minune, cele ale lagărului „Spask 99”, cu 67.000 de prizonieri de război, dintre care o zecime era formată din români, soldaţi şi civili. Ambasadorul a identificat locul detenţiei şi dispariţiei acestora, punându-le o piatră de mormânt creştinesc şi stabilind lista cu numele eroilor din zonă.

 

Aşa i-a cunoscut şi pe urmaşii acestora, supravieţuitori ai holocaustului bolşevic, câţiva trăind şi în capitală:pe Nicolae Toma, octogenarul care le-a recitat „Peneş Curcanul” şi „Codrule, codruţule”, pe învăţătorul Mihai Groza, un fel de rapsod al etniei noastre, cu ajutorul căruia a fost înfiinţat Ansamblul ROMÂNAŞUL, punând bazele”Asociaţiei româno-moldovene din Kazahstan”(ARMK), înregistrată juridic în 27 mai 2003. Denumirea poate contraria! Realitatea locului a impus-o:dacă cei ce se declaraseră români ştiau ce sunt şi de unde provin, moldovenii cu greu conştientizau că nu sunt slavi! Era urmarea firească a politicii de deznaţionalizare, începută încă de pe vremea deportărilor şi continuată până azi, în Republica Moldova, unde basarabenilor încearcă să li se impună ideea că sunt cu totul altceva decât români! Prin acţiuni susţinute de ambasada noastră (spectacole la televiziune, conferinţe publice şi întruniri particulare la sediu) s-a ajuns să se ştie, pe de o parte, ce au comun românii cu moldovenii, iar pe de alta, s-a vorbit, pentru prima oară, despre faimosul tratat Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui, tinerilor moldoveni-kazahi li se spusese că părinţii lor au venit acolo în căutarea libertăţii şi bunăstării sovietice, după ce fuseseră supuşi regimului burghezo-moşieresc românesc…

 

Pregătind acest articol-documentar, i-am telefonat tânărului nostru ambasador, pentru a afla noutăţi despre cei pe care cu adevărat îi păstoreşte, el fiind trimisul României şi în republicile Kîrgîstan şi Tadjikistan, din acelaşi spaţiu geografic şi etnolingvistic. Am primit o fişă despre înfiinţarea celei de-a doua asociaţii a românilor din Kazahstan-„Societatea Culturală Română DACIA”, la Karaganda, unde trăieşte o comunitate importantă de români, deschisă la 29 aprilie 2005. Şi, în premieră pentru presa din ţară, relatarea despre o comunitate mică de români din Kîrgîstan, deportaţi şi urmaşii acestora, în 1949 din Basarabia şi Bucovina în Siberia, de unde, în 1965, au fost eliberaţi. Culmea este că acestora nu li s-a comunicat, că după moartea lui Stalin, fuseseră scoşi din captivitate, decât după un deceniu şi ceva, permiţându-le să se stabilească oriunde în URSS, numai în Basarabia şi Bucovina nu!

 

„Premieră” în Karaganda şi Kîrgîstan

Din miile de români deportaţi în Karaganda, acum mai vieţuiesc acolo peste 3500 de personae. De subliniat că „DACIA”a fost creată în jurul unui grup de tineri originari din Basarabia, cu legături de rudenie în România (bunici care au luptat în Armata Regală Română, în anii ă40, ca urmare a anexării Basarabiei la URSS). Referitor la cifra de 3.500, adevărul este că sunt mult mai mulţi, însă în perioada sovietică numeroşi români s-au declarat bulgari, ruşi, ucrainieni etc, pentru a nu fi persecutaţi că provin din ţara duşmană sovietelor…

 

Prin constituirea acestei Societăţi în Karaganda s-a realizat eliminarea disjuncţiei români/ moldoveni şi în alte regiuni ale Kazahstanului, unde trăiesc peste 20.000 de etnici români. Prin apariţia sa, promovând limba, cultura şi tradiţiile româneşti autentice, prin amintirea atrocităţilor la care au fost supuşi deportaţii, prin acţiunile iniţiate de ambasadă, etnicii români au posibilitatea să se manifeste ca entitate culturală distinctă, alături de alte naţionalităţi din regiune. Totodată se poate contracara şi elimina, în timp, teoria care persista din perioada sovietică, potrivit căreia „moldovenii sunt de origine rromă”, adică ţigani fără patrie!

 

Acreditat ca ambasador şi în Kîrgîstan, Vasile Soare a descoperit, în vara anului 2005, existenţa unei comunităţi de circa o mie de persoane de origine „moldovenească” şi 46 de români. Premieră absolută. Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportaţi în 1949 şi 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkuţsk ş.a.), până în 1965, deşi fuseseră „eliberaţi” în perioada 1956-1958. La eliberare, majorităţii basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească şi au fost forţaţi să semneze declaraţii că nu au pretenţii şi revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kîrgîstan, având în vedere climatul blând şi pământul roditor, asemănătoare Moldovei. După destrămarea URSS, mulţi români basarabeni şi bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kîrgîstan, pentru că în Republica Moldova şi nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni şi nici mijloace de a se strămuta. Aşa se explică faptul că în câteva localităţi de aici (Bishkek, Belovodskoe, Sukuluk, Gheorghievka-fostă Moldovanovka-şi altele) trăiesc compact zeci de familii de etnici români.

 

Acum un an, ambasadorul nostru s-a deplasat în localitatea Belovodskoe, situată la circa 40 km de capitala Bishkek, căutându-i pe români:”Am fost plăcut surprins, zice el, să găsesc pe o stradă cinci familii Gorciuc – tata (94 ani) şi patru fraţi (între 55 şi 70 de ani). Locuiesc în case mari, impunătoare, care se deosebesc de cele ale kîrgîzilor, au viţă-de-vie şi nuci la poartă, pomi fructiferi pe lângă case, grădini îngrijit lucrate, stupi de albine – semne după care am ştiut că sunt basarabeni. Am constatat că ei vorbesc o frumoasă limbă română în grai moldovenesc, după aproape şase decenii de trai atât de departe de ţinuturile natale. Este impresionant, că se are în vedere că majoritatea celor de vârstă medie (50 ani) s-au născut în Siberia, pe timpul marilor deportări, şi au învăţat româneşte în familie, deşi urmau şcoli ruseşti”.Scriitorul Vasile Tărâţeanu, din Bucovina de Nord, a amintit, la recenta Conferinţă a comunităţilor româneşti din Europa (13-15 octombrie 2006) din Bucureşti, despre deportaţii din jurul Cercului Polar, unde iarna, morţii erau „îngropaţi” în nămeţii de zăpadă, la minus 50 de grade Celsius. Primăvara, trupurile acestora erau devorate de animalele sălbatice şi păsările de pradă, rămânând acolo o Siberie albă, dar nu de zăpadă, ci de oasele împrăştiate ale românilor desţăraţi…

 

Acum, când se împlinesc 65 de ani de la primele mari deportări din Basarabia şi Bucovina de Nord, este necesar să ne amintim şi de urmaşii celor rămaşi în viaţă.

 

https://historia.ro/sectiune/general/romani-in-gulagul-sovietic-din-siberia-583514.html

 

/////////////////////////////////////////

 

/ DW: DIN GREŞEALĂ ÎN GREŞEALĂ SPRE RUSIFICAREA FINALĂ?

 

Este România în pericol? Dar Republica Moldova? Ce va mai face Putin şi ce anume l-a încurajat? Şi cum se va raporta vestul la Rusia după raptul teritorial comis în Crimeea?

 

Anexarea Crimeei e o palmă pe obrazul multora. Pe al putinofililor din politica şi ziaristica românească, în frunte cu Victor Ponta şi adulatorii săi mai vechi şi mai noi. Pe al antiamericanilor care au înteţit artificial conflictul dintre Washington şi o Europă dezarmată, mizînd pe SUA pentru a fi apărată, ce s-a trezit, după ţicneala deceniilor de nesocotite reduceri de bugete militare, că dîrdîie de frica Rusiei şi speră sincer ca Unchiul Sam să-şi regăsească potenţa şi să nu o pedepsească.

 

Dar şi pe-al lui Barack Obama. Ca şi pe al unora din aliaţii săi care semnalizează, mai nou, indirect, că vestul va tolera, tacit şi vinovat, alipirea la Rusia a peninsulei ucrainene şi nu va trece la sancţiuni economice decît după o eventuală nouă aplicare a scenariului Crimeei, de pildă în estul Ucrainei sau Republica Moldova. Anterior, Obama şi varii demnitari germani au cochetat abundent cu un Vladimir Putin impredictibil, deşi faptele sale indicau, de ani buni, că nu i se poate acorda nici o fărîmă de încredere.

 

Anexarea Crimeei ar fi „un semn de slăbiciune a Rusiei”, a afirmat, într-un tîrziu, Obama, înaintea summitului americano-european de la Bruxelles. România n-ar fi „în pericol” a susţinut la rîndul său, nu de mult, Traian Băsescu. Ulterior, preşedintele avea să-şi nuanţeze poziţia şi să ceară redesfăşurarea forţelor NATO la frontierele de răsărit ale alianţei nord-atlantice.

 

E în primejdie România? Da sau nu?

Ce înseamnă toate acestea pentru România? Nimica bun. Fiindcă e clar că Putin a dinamitat, odată cu dreptul internaţional, întreaga ordine mondială, iar vestul se pregăteşte totuşi să accepte cacialmaua, admiţînd impunerea dreptului celui mai tare, despre care afirmă însă că e cel mai slab.

 

Or, e logic ca slăbiciunea Moscovei, evocată de Obama, care va spori inevitabil prin fuga capitalului şi a investitorilor din Rusia, să se manifeste iar, nu se ştie cînd, nu se ştie unde, precum în Crimeea. Prin urmare, a susţine că România n-ar fi (mai devreme sau mai tîrziu) în pericol şi că a avertiza faţă de riscuri înseamnă a face jocul Kremlinului constituie mostre de iresponsabilitate.

 

Conform înţelepciunii convenţionale, spre deosebire de estul Ucrainei sau de Republica Moldova, statele ex-comuniste din NATO ar fi la adăpost de ameninţarea Moscovei. Fiindcă ele beneficiază de protecţia mutuală promisă prin articolul 5 al pactului defensiv nord-atlantic.

 

Aceeaşi înţelepciune admite primejdia acută care planează asupra Transnistrei şi a basarabenilor. E vorba de ţinuturi ex-sovietice cu largi segmente rusofone, ţinuturi vulnerabile, în consecinţă, în conformitate cu doctrina Putin, la politica anexării de teritorii, în bază de imaginare chemări în ajutor lansate de minoritarii ruşi. Dar cît de consistentă e această înţelepciune? Cîtă inconştienţă zace în ea?

 

O simplă recapitulare a erorilor, gafelor şi greşelilor comise în ultimii 25 de ani în raporturile Occidentului faţă de Rusia demonstrează că o serie întreagă de ipoteze nechestionate multă vreme se cer grabnic revizuite. Între ele e şi supoziţia potrivit căreia apartenenţa la alianţa nord-atlantică i-ar pune pe foştii sateliţi ai Moscovei la adăpost de foamea de teritorii a Kremlinului.

 

Inadecvările apusene

Seria de sminteli occidentale n-a debutat recent. În anii 90, Europa s-a dovedit incapabilă să pună capăt crimelor de război din fosta Iugoslavie. Abia cînd spectacolul masacrelor a devenit insuportabil pentru opiniile publice occidentale, iar europenii au cerut ajutorul american, SUA s-au văzut nevoite să intervină şi să oprească diversele forme de măcel. Dar defensiv, Europa tot la mîna Statelor Unite a rămas.

 

Sub Obama, SUA s-au crezut în măsură să-şi oblojească rănile şi oboseala unui deceniu de război anti-terorist prin decizii strategice extrem de pernicioase. S-au repliat în cochilie, şi-au redus propriile forţe armate, s-au reorientat spre „multilateralism”, „securitate colectivă”, război secret, informaţional, electronic, tehnologic şi de la distanţă, precum şi pe soft-power şi diplomaţie.

 

S-a constatat însă că, în afara dronelor, n-a funcţionat mai nimic. Retragerea din Europa i-a încurajat pe antiamericani, antidemocraţi şi antioccidentali de felul lui Putin. Irakul s-a prăbuşit într-un război sectar. Talibanii se pregătesc să revină în forţă la Kabul. Multilateralismul gen Naţiunile Unite a dat chix nu doar în Siria. Diplomaţia americană a capotat la rîndul ei în varii ţări, nu numai magrebiene. Iar cu dronele nu e posibil să aperi teritorii cotropite de divizii de blindate. Încît bilanţul lui Obama justifică post factum temerile din debutul său de mandat exprimate de cei mai pesimişti dintre observatori.

 

În fine, europenii au continuat ei înşişi să agraveze sensibil consecinţele erorilor strategice ale Washingtonului. Fiindcă, în loc să suplinească absenţa americană şi-au continuat alintul postbelic, reducînd-şi sistematic, an de an şi fără jenă, capacitatea defensivă. Au făcut-o în ciuda semnalelor repetate şi clare de reşută în dictatură a Rusiei şi în pofida retragerii de pe Bătrînul Continent a unei Americi tot mai obsesiv concentrate asupra spaţiului asiatico-pacific.

 

Ce-ar mai putea fi

În aceste condiţii a miza, pe moment, numai pe alianţa nord-atlantică şi pe credinţa că ea ar constitui un panaceu, ori pe iluzia caracterului raţional al politicii externe a Moscovei nu pare mai mult decît a acţiona în temeiul unor speranţe pioase. La limită ar putea fi chiar echivalentul unei politici a struţului sinucigaşe.

 

Pe viitor se va reveni probabil la politica de containment, de stăvilire a Moscovei propusă în 1946 de George Kennan. Se va ridica un nou zăgaz, un nou zid îndiguind Rusia lui Putin. Întrebarea e de ce parte a zidului se va afla atunci Republica Moldova.

 

Extrem de urgentă ar fi elaborarea unei strategii de refacere a capacităţilor militare ale statelor NATO. Concomitent, e imperativ ca România să depună sistematice eforturi spre a convinge principalele puteri să accepte rapida „vaccinare” a Republicii Moldova, a Georgiei şi a Ucrainei. Doar integrarea lor grabnică în alianţele occidentale le mai poate oferi o şansă, chiar precară, de a se apăra de piromani înveteraţi cu obsesii rusificatoare.

 

Petre M. IANCU,

Capital.ro

 

 

https://moldova-suverana.md/article/dw-din-greeal-n-greeal-spre-rusificarea-final_5337

 

///////////////////////////////////////

Noi nu uităm: 28 iunie 1940 – ocupație sovietică!

 

 

La 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului înaintat României de către Uniunea Sovietică, hoardele roșii invadează Basarabia și nordul Bucovinei. Începe calvarul românilor din Basarabia: comunizarea teritoriului, cruntul proces de rusificare, ani și ani de depersonalizare forțată, deportările, foametea organizată, genocidul etno-cultural. Sute de mii de victime se vor adăuga în timp, mii de români nevinovați vor fi împușcați, torturați, exterminați. Cruzimea comunistă nu a avut limite, recurgându-se la cele mai cumplite și distrugătoare acțiuni pentru sufletul unui popor; s-au produs jafuri, violuri, incendii, masacre, bestialități înspăimântătoare.

 

Astăzi, Partidul unionist DREAPTA a organizat un Flashmob consacrat comemorării victimelor ocupației sovietice. Evenimentul a avut loc pe strada Alexandru cel Bun, 19 din Chișinău, în fața locațiilor în beciurile cărora în perioada anilor 1940-1941 NKVD-ul a împușcat românii din Basarabia care pledau și luptau pentru o Românie liberă și reîntregită.

 

Noi nu uităm raptul teritorial al Basarabiei și Bucovinei de Nord, nu uităm chinul la care au fost supuși străbunii noștri! Nu putem uita umilirea, tortura, rusificarea, deznaționalizarea și sfâșierea destinelor românești!

 

Blestemat fie pactul Ribbentrop-Molotov, care a avut urmări grele și chinuitoare pentru români!

 

Cine nu își cunoaște istoria, cine își uită trecutul, își pierde identitatea! Noi ne cunoaștem istoria, suntem ROMÂNI și purtăm cu mândrie tricolorul în piept!

 

28 iunie 1940 este o zi neagră în istoria poporului român, ce marchează începutul Holocaustului Roșu.

 

NOI NU UITĂM…

 

 

 

Vezi știrea pe Tribuna.md

 

 

http://www.rabacov.net/noi-nu-uitam-28-iunie-1940-ocupatie-sovietica/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

POLITICĂ DE RUSIFICARE (русификация)

 

 

POLITICĂ DE RUSIFICARE (русификация) – politică promovată de Administraţia imperială rusă în teritoriile nou-anexate în vederea deznaţionalizării popoarelor neruse, prin impunerea forţată a valorilor naţionale şi spirituale ruse în detrimentul celor locale ale autohtonilor[1].

Pentru a înţelege adecvat acele schimbări ce vor interveni în urma politicii de rusificare, să constatăm, la început, starea românităţii basarabene până la anexarea ei la Imperiul Rus în 1812.

În ajunul anexării la Rusia teritoriul dintre Prut şi Nistru constituia parte integrantă a Principatului Moldova şi prezenta:

  • un sistem economic şi social constituit în decursul secolelor pe baza bogăţiilor naturale ale ţării, raionării economice, comerţului sau schimbului de valori materiale stabilite în cadrul aceluiaşi teritoriu sau între statele româneşti;
  • un sistem de relaţii spirituale, sufleteşti, duhovniceşti şi de rudenie statornicite în acest spaţiu de mii de ani;
  • un sistem de relaţii legate de tradiţie, cultură, învăţământ şi educaţie specifice anume acestui şi nu altui neam;
  • un sistem de raporturi juridice, axate pe sfera administraţiei de stat şi pe relaţiile dintre diferite stări sociale, încetăţenite de sute de ani, în temeiul legilor nescrise („obiceiul pământului”) sau scrise;
  • un sistem religios format pe fundalul ideologiei ortodoxismului bazat pe o organizare unitară a bisericii româneşti;
  • un sistem de securitate format în decursul secolelor şi bazat atât pe organizarea apărării integrităţii teritoriale, cât şi pe sistemul de fortificaţii ridicat pe frontiera naturală, geografică a Nistrului etc.

Toate acestea au fost distruse, parţial sau cu desăvârşire, odată cu anexarea Basarabiei la Rusia.

Încorporarea forţată a Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus a marcat începutul declinului economic şi politic atât pentru Principatul Moldova, care a pierdut cele mai mănoase pământuri, cât şi pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pentru a-şi păstra dominaţia în Basarabia, ţarismul a folosit metodele şi practicile deja cunoscute de dezlocuire a naţiunii titulare şi de purificare a teritoriului, folosite pe larg la periferiile naţionale ale Imperiului Rus:

  • schimbarea structurii demografice prin colonizarea pământurilor cu neamuri străine – ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, germani, greci, armeni, evrei, elveţieni etc.;
  • asimilarea – politică ce urmăreşte contopirea unor comunităţi etnice, diferite prin origine etnică, limbă, religie etc., în masa populaţiei majoritare, prin măsuri de impunere, fiind astfel expresia unei politici de deznaţionalizare;
  • deznaţionalizarea – rusificare prin învăţământ, administraţie de stat, politică a populaţiei dispersate;
  • înstrăinarea valorilor spirituale ale neamului şi pregătirea unei elite cosmopolite, bazate pe alt sistem de valori decât cel românesc etc.[2];
  • anularea autonomiei Basarabiei, a legilor şi a obiceiului pământului;
  • transformarea Basarabiei într-o gubernie rusă, introducerea legislaţiei ruse şi a limbii ruse în administraţie, şcoală şi biserică;
  • anularea drepturilor şi libertăţilor naţionale şi interzicerea utilizării limbii române şi a limbilor altor grupuri etnice în toate domeniile vieţii sociale;
  • denaturarea numelor de familie, a denumirilor localităţilor, străzilor, prin lipsirea românilor basarabeni de propriile valori spirituale şi impunere a valorilor spirituale ruse[3].

 

[1] Dicţionar de Istoria Românilor. – Chişinău, 2005, p. 244.

[2] Valentin Tomuleţ. Influenţa regimului de dominaţie ţarist asupra genezei şi evoluţiei burgheziei comerciale din Basarabia (1812-1868). – În: In memoriam professoris. Mihail Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 157-158.

[3] Dicţionar de Istoria Românilor. – Chişinău, 2005, p. 245.

 

http://nmuseum.blogspot.com/p/blog-page_6327.html

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Naţional-comunismul şi spălarea creierelor în România

 

Una din marile crime ale dictaturii comuniste a fost educaţia întregului ‘bobor’ în spiritul minciunii ce trebuie luată ca adevăr. De la minciunile de la tembelizor (recolte halucinante la hectar în agricultura comunistă, traiul îmbelşugat din acea perioadă) până la minciunile de la cursurile de istorie, economie politică, filozofie sau socialism ştiinţific, ei bine, aceste metode de îndoctrinare au avut ca efect transformarea românilor într-o naţie formată din persoane cu dublă personalitate: într-un fel te manifestai în familie şi cu totul altfel în societate, unde erai foarte atent la ceea ce spui sau ce faci, în orice moment riscând să ai probleme, dacă te lua gura pe dinainte.

 

Această politică i-a înstrăinat pe români de spaţiul public, acesta devenind un teritoriu care nu le aparţinea, plin de oamenii partidului bolşevic, cei care, cu ajutorul securiştilor, nu acceptau decât ‘adevărul oficial’, orice alte opinii ducându-te după gratii. Înstrăinarea românilor de spaţiul public a avut ca efect ceea ce vedem azi: strada este locul nimănui, oricine putând face orice. Spălarea creierelor în comunism a fost cea mai antipedagogică metodă de a face educaţie unui popor. Italienii, de exemplu, nu aruncă gunoiul oriunde, nu fură sau nu comit infracţiuni din convingere, aşa au fost educaţi.

 

La români, în dictatura comunistă a funcţionat frica. Regulile erau respectate de frică, nu din convingere. Oricum, totul se făcea alandala. De la agricultura ‘socialistă’ unde era o adevărată risipă (maşini cu cereale din care curgeau boabele, amimale care mureau cu zecile, ţinute în cele mai improprii condiţii) şi până la ‘marea industrie comunistă’, acolo unde piesele niciodată nu aveau dimensiuni precise, iar tractoarele, de exemplu, se făceau din aliaje total nepotrivite, adică foarte scumpe, toată economia comunistă era un exemplu de ineficienţă, lucrări de proastă calitate, ‘mult şi prost, ca la ruşi’ cum spuneau bătrânii. Iar acest heirupism ieftin şi păgubos era folosit şi în spălarea creierelor, acolo unde partidul era în toate, datorită bolşevicilor răsărea soarele şi venea primăvara.

 

Revenind la educaţie, marea crimă a bolşevicilor a fost amestecarea noţiunii sfinte de ţară cu un partid minuscul în anii ’30, cu partidul care a fost de acord cu cedarea teritoriilor româneşti ruşilor, adică cu grupuleţul trădătorilor de neam şi ţară din partidul bolşevic (acesta a fost mărit prin teroare). Acest amestec a făcut din naţional-comunismul perioadei 1965-1989 cel mai mare tăvălug de spălat creiere din România. Pe anumite domenii, nimic nu se discuta sau cerceta. Dacă partidul spunea că Vlad Tepeş a domnit bine, normal că nimeni nu putea să conteste acest ‘adevăr’. Şi dacă tot veni vorba de Vlad Ţepeş, iată ce scrie “Academia Caţavencu” (nr.43/2008) despre acest subiect:

 

“Pentru cei care încă mai aşteaptă ţepele din Piaţa Victoriei, venim azi cu un reportaj istoric deosebit, care încearcă să se ocupe de imaginea lui Vlad Ţepeş în istoriografia românească. O să pornim de la ce-şi aminteşte orice absolvent de şcoală primară, anume portretul lui Vlad Tepeş, ăla mustăcios, cu o pălărie în vârful căreia se afla un fel de diamant uriaş. Cei care, luaţi de farmecul poveştii cu trasul în ţeapă, n-au remarcat privirea un pic dusă a domnitorului ar trebui să afle acum că celebrul portret este depozitat în castelul Ambras din Innsbruck, mai precis într-o galerie a ororilor, alături de tot felul de maşinării şi documente referitoare la tăiatul unghiilor de la picioare cu femur cu tot.

 

Pe undeva, chestia asta e corectă, dacă ne gândim că pe vremea lui Ţepeş, prin seculul al XV-lea, nu prea existau manuale româneşti de istorie şi că majoritatea cronicilor din care aflăm despre cruzimile lui Ţepeş ies fie de sub tastatura istoricilor bizantini, fie de sub a celor germani. Doar una e slavonă şi nici aia nu-i e favorabilă. În orice caz, povestea despre cât de sadic, dar drept era gagiul a început odată cu Hasdeu, care l-a smuls pe Ţepeş din lada cu jucării stricate a istoriei, i-a şters sângele de pe mâini şi la scos la produs ideologie naţionalistă. Da, a zis Hasdeu, era pasionat de scene ‘horror live’ cu boieri, târgoveţi şi cu ce-i pica-n ţeapă, dar pasiunea lui cea mai mare era dreptatea.

 

Singurul care s-a luat serios în gură cu Hasdeu pe tema asta a fost Ioan Bogdan, un slavist de clasă, dar prea puţin folositor naţionalismului împănat cu modele feudale. Bogdan o ţinea una şi bună: Ţepeş a fost sadic, nu justiţiar, şi interpreta portretul de la castelul Ambras cam aşa: «Ochii pierduţi şi înholbaţi par obosiţi de o lungă iritaţie nervoasă; faţa cea suptă pare palidă şi bolnavă; disproporţia buzei de jos trădează un tremor nervos şi nestăpânit, dacă nu cumva este obişnuitul stigmat al degeneraţilor». Eeee, parcă seamănă mai bine cu Dracula, nu? Disputa a durat puţin, iar pe la sfârşitul veacului al XIX-lea Hasdeu a cam învins. Fără prea multe dovezi, dar luaţi de valul ideii că noi, ca popor, n-am fost niciodată bulangii şi c-am avut parte de conducători cam duri, e-adevărat, dar chitiţi pe dreptate, Ţepeş a devenit modelul şefului criminal, dar care ucide cu un scop nobil.”

 

Citeste si articolele:

 

Memoria românilor ucişi de dictatura comunistă este terfelită zilnic

Dosarele de la CNSAS ar trebui introduse în biblioteci

Când ţi se amputează 23 de ani din viaţă nici nu doare

Antologia ruşinii

Infractorii PSD-isti in libertate, vile si functii

 

 

https://asapteadimensiune.ro/national-comunismul-si-spalarea-creierelor-in-romania.html

 

/////////////////////////////////////////

 

Rusificarea României în documente istorice

Atunci când mitomanul plagiator Ponta se duce la Moscova și se declară un fan al Rusiei nu face altceva decât să murdăreasca memoria eroilor români uciși de ruși, deportați în Siberia etc. Elitele românești torturate și ucise în închisorile comuniste create la ordinul Moscovei nu par a-l deranja pe gunoiul bolșevic Ponta. Președintele partidului creat de KGB-istul criminal Ilici Iliescu, Viorel Ponta, este fie de o prostie imensă și nu face asocieri minimale cu trecutul recent plin de lacrimi și sânge, în care străbunii nostri au fost măcelăriți de rușii criminali sau, de ce nu, înțelege exact ce rău face, dar vrea cu orice preț să fie sprijinit de structurile rusești încă extrem de active în această parte a lumii.

 

Pentru cei care au uitat cum a acaparat Rusia Sovietică jumătate din Europa, iată mai jos directiva temutului NKVD, din care reiese clar cum s-a rusificat România, și nu numai, și cum rușii barbari a înlăturat orice urmă de rezistență națională și orice urmă de patriotism din gulagul comunist. Păcat că posturile de căcat Antena 3 și Romania TV, care se ocupă toată ziua de împroșcarea cu noroi a Președintelui României, nu încearcă să vadă imensa diferență între sutele de mii de români trimiși la moarte de ruși și așa-zisele gorile ale unuia sau altuia ce, ca să vezi, nu lasă bătrânii să se îndobitocească privind la Antena 3. Dacă aceste două posturi de rahat ar înceta să mai emită, România ar fi mai curată, iar rușii criminali ceva mai departe de România europeană.

 

DIRECTIVELE DE BAZĂ ALE NKVD PENTRU ŢĂRILE DIN ORBITA SOVIETICĂ

MOSCOVA 2-6-1947 (STRICT SECRET) K-AA/CC 113. INDICAŢIA NK/003/47

 

Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactaţi de noi ca informatori. întâlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informaţiile sunt preluate de către ambasadă, prin organele serviciilor speciale, în speţă cu predarea lor ofiţerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.

Se va urmări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă legături de nici un fel. Este inadmisibil ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la locuinţele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simpli soldaţi să stabilească relaţii cu femei din rândul băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de relaţii între soldaţii noştri şi populaţia civilă, respectiv soldaţii autohtoni.

Se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiştii, cu Organizaţia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă şi alte asociaţii. în acest scop trebuie folosite elementele opoziţiei militare.

La acţiunile militare vor lua parte acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării noastre (se are în vedere Uniunea Sovietică n.red. „Memoriei’) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (Armata poloneză ce lupta de partea Armatei Sovietice pe teritoriul U.R.S.S. n.red. „Memoria”). Se va ajunge la distrugerea ei totală.

Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.

Unificarea organizaţiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizaţii locale în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni desemnaţi de serviciile noastre speciale.

Se organizează şi se urmăreşte ca funcţionarii aleşi ca deputaţi la congrese să nu-şi poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în faţă. Deputaţii nu pot convoca în nici un caz şedinţe între întreprinderi. Dacă nu există altă soluţie şi o asemenea şedinţă trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepţiilor şi avansarea revendicărilor. Iniţiativele particulare trebuie eliminate cu desăvârşire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi şi doar cei vizaţi de serviciile noastre secrete.

Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.

Se va urmări ca funcţionarii de stat (exclusiv organele de securitate şi din industria minelor) să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, justiţiei, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere (documentul găsit în Cehoslovacia adaugă: mai puţin cadrele de conducere alese pe baza lealităţii faţă de regimul socialist).

In toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără ştirea organelor administrative locale.

Se va urmări cu stricteţe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatea şi sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească comerţ. Trebuie neapărat menţionat faptul că e vorba de schimburi de mărfuri.

Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul ca acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosinţă, dar niciodată pe aceea de proprietate a deţinătorului.

Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. In cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import.

Trebuie făcut totul ca hotărârile şi ordinele – fie acestea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.

Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii şi instituţii, însă nici una dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepţie cazurile ce vizează industria minelor).

Sindicatele din uzină nu pot exercita nici o influenţă asupra activităţii din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practică a hotărârilor şi atât.

Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore, ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.

Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor.

In legătură cu activitatea băştinaşilor care sunt purtători ai unor funcţii de partid, de stat cu administrative trebuie create asemenea condiţii, ca aceştia să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul iniţial.

Cadrelor militare autohtone li se pot încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja sunt plasaţi oamenii serviciului special.

In cazul fiecărei acţiuni armate şi cu ocazia tragerilor cantitatea muniţiei va fi controlată permanent şi cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.

Trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.

Trebuie acordată o mare atenţie inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată şi sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenţie trebuie, înregistrată cu consecvenţă la centru. Este permisă doar realizarea acelor invenţii care cu aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicaţiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, paralel cu aceasta, scăderea producţiei şi a extragerii de materii prime sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valută vest, pe motiv că e prea costisitoare în ţară. Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publică. Toate datele şi documentele privitoare la valoarea şi descrierea amănunţită a invenţiei vor intra în posesia noastră.

Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai

puţin cele cuprinse în îndrumările din N.K. – 552-46).

In uzine trebuie iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuie notate propunerile, observaţiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.

Trebuie popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care critică trecutul şi problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuţie.

Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitate naţională.

Trebuie acordată o mare atenţie ca nu cumva în oraşe să existe reţele de apă nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalizările vechi neracordate şi fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.

Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.

In oraşele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuinţe spaţii excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.

întreprinderile proprietate personală, micii meseriaşi şi micii industriaşi să primească doar astfel de materii prime şi utilaje inferioare şi depăşite care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat.

Trebuie extinsă birocraţia statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activităţii organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea normală a aparatului birocratic.

Trebuie avut o mare grijă de toate proiectele de fabricaţie în industria minieră, respectiv în întreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieţii interne.

Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare.

Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi geneticii. în manualele de istorie nu trebue amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei, şi pe lupta poporului asuprit. în şcolile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.

Trebuie să fie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băştinaşilor împotriva cotropitorilor (exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care să popularizeze lupta pentru socialism.

Pe plan local este interzisă apariţia unor opere despre acei băştinaşi care înainte de revoluţie şi în perioada celui de-al doilea război mondial au trăit la noi (în U.R.S.S., n.red. „Memoria!’) sau au luptat alături de noi în timpul războiului.

Dacă nu se constituie o organizaţie care ar sprijini alianţa cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activităţii economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naţionalismului şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparţin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii noastre şi îndoiala faţă de înţelesul contractelor încheiate cu noi. în munca de propagandă trebuie implicaţi şi băştinaşii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizaţii.

Se va da o atenţie deosebită construcţiei şi reconstrucţiei drumurilor, podurilor, a căilor şi reţelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în care este nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile.

Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei să fie închişi. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numite „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de „înaltă trădare”.

Trebuie împiedicată cu orice preţ reabilitarea celor condamnaţi în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiţia ca acel caz să fie considerat o greşeală judecătorească;’ condamnatul nu va fi judecat, ci doar graţiat: nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.

Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor. In cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit, trebuie puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.

Se aduc la cunoştinţă publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.

Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii indiferent cât de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi.

Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.

Se vede si azi ca o parte din prevederile Directivei NKVD se aplica in Romania de catre PSD, Antena 3, Romania TV. Cine nu cedeaza este prelucrat la Antena 3 de nu se vede. Fostii comunisti au infiintat Spiru Haret, locul unde ajung cei care, vorba documentului, vor doar sa obtina o diploma. Si se mai pot gasi alte asemanari. Doar nu degeaba Romania PSD-ista este colhoz rusesc.

 

Citeste si articolele:

 

Ponta și poporul rus prosperitate ne-au adus

Naţional-comunismul şi spălarea creierelor în România

Societatea “Timişoara” propune înfiinţarea unui tribunal internaţional pentru judecarea crimelor comunismului

Toţi torţionarii comunişti din România se reduc la cei doi executaţi în decembrie 1989

Ion Mihai Pacepa: Securitatea a fost importată din Moscova

 

https://asapteadimensiune.ro/rusificarea-romaniei-in-documente-istorice.html

 

 

/////////////////////////////////////////

RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

 

https://thraxusares.wordpress.com/2020/08/14/rusia-a-fost-un-stat-agresor-in-toata-istoria-sa/

 

Publicat   de Thraxus Ares

De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.

 

De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.

 

Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.

 

Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului.

Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.

 

În realitate totul este complet pe dos.

 

Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.

 

 

Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:

 

”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.

 

 

Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.

În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.

 

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.

 

Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?

 

Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.

 

Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.

 

 

Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.

 

Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.

 

De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.

 

 

Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească. 

 

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

 

În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească?

Deloc.

 

Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

 

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

 

Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple.

Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.

 

Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.

 

 

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. 

Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

 

C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.

 

Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.

 

După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine.

Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.

Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.

 

Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

 

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.

 

Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.

 

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

 

Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.

 

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.

 

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.

 

Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.

 

Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. 

 

Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)

 

 

Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:

 

”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”

 

Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.

 

Citește și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

 

Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:

 

Anul 1558. Războiul Livonian.

 

A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.

 

Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.

 

 

Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.

 

Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.

 

Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.

 

Această poveste este plina de pete negre.

 

Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?

 

Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.

 

 

Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…

 

Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.

 

Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.

 

Asta nu vă amintește despre nimic?

 

Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.

 

La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.

 

Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.

 

 

Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.

 

Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.

 

Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.

 

Anul 1700. Marele război cu Suedia.

 

Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.

 

 

Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.

 

Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.

 

Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.

 

Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.

 

Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.

 

 

Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.

 

De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.

 

Anul 1783. Anexarea Crimeei.

 

Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.

 

A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.

 

Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.

 

Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.

 

Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.

 

Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.

 

Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.

 

Ce s’a întîmplat de fapt?

 

De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?

 

Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?

 

Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).

 

”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856

 

 

Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.

 

E timpul să spunem lucrurilor pe nume.

 

E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.

 

Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.

 

Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.

 

Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.

 

Acesta stipula clar că:

 

”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;

Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei;

Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;

Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova;

Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”

 

Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.

 

Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.

 

Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.

 

Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

 

Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.

 

Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:

 

”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.

 

Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.

 

Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.

 

Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.

 

Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.

 

Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.

 

Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.

 

Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?

 

În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.

 

Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.

 

Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.

 

Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.

 

Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.

 

Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.

 

Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).

 

 

Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.

 

De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.

 

Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.

 

Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.

 

Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.

 

Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.

 

Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

 

Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.

 

Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.

 

Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.

 

Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.

 

Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.

 

Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.

 

Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.

 

Războiul Crimeii 1853-1856.

 

Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.

 

Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.

 

Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.

 

Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.

 

 

Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

 

Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.

 

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.

 

Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?

 

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.

 

Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.

 

Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.

 

Desigur, totul în scop de pace.

 

Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.

 

Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.

 

Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.

 

Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.

 

Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.

 

Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.

 

28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS

 

Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.

 

Marele Război pentru Apărarea Patriei.

 

Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.

 

Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.

 

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.

 

Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.

 

Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.

 

Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.

 

Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?

 

Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.

 

Anul 1979. Afganistan.

 

Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.

 

Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.

 

Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.

 

Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.

 

Noi teritorii

 

De ce Crimeea? De ce nu Alaska.

 

Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.

 

Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.

 

Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.

 

Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?

 

La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.

 

De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?

 

Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.

 

De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.

 

Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.

 

Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.

 

Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.

 

Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.

 

Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…

 

 

Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:

 

*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit.

Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.

 

Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.

 

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.

 

Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

 

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic.

Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

 

De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.

 

Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.

 

Aci însă, la Nistru, ei se opresc.

 

Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.

 

Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.

 

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

 

Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

 

Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

 

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.

 

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

 

Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…

 

În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.

 

În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.

 

Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*

 

”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu

 

Citește și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

 

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

 

 

 

RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

///////////////////////////////////////

 

Eminescu şi rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc – de Theodor Codreanu

 

 Opera Politică a lui Mihai Eminescu

 

 

 

Theodor Codreanu

 

Eminescu a înţeles, înainte de verdictul Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878), că dreptul invocat de el, privitor la Basarabia, nu va avea cîştig de cauză într-o Europă tot mai secularizată, nepregătită să abandoneze ea însăşi grundurile semibarbariei, cu atît mai puţin să facă faţă celei asiatice. Nu-şi mai rezervă nici o iluzie şi caută semnele genunii care determină comportamentul Rusiei dincolo de spoiala unui pretins misionarism istoric. Le găseşte începînd cu articolul Tendenţe de cucerire, publicat la 7 aprilie 1878. Se prefigurează intuiţii ale filosofiei lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, configurate în teoria matricei stilistice. Obsesia alergării după „graniţe naturale” la o seminţie condamnată să nu le găsească i se prezintă ca un destin nefericit, deformator de inteligenţe, în stare să trezească o nesfîrşită compătimire: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dîndu-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.”[1]

 

Această concentrată şi pătrunzătoare caracterizare a jurnalistului de la „Timpul” este confirmată de întreaga istorie a expansiunilor ruseşti. Fondul genetic însuşi, cercetat în ultima vreme[2], trimite nu la slavii propriu-zişi, prezenţi mai degrabă în partea Rusiei Kievene, a fostului Mare Ducat Lituanian şi Rus, a Poloniei şi Ucrainei vestice, ci la Sfînta Rusie, Moscovia, moştenitoare a genofondului Hoardei de Aur (care a stăpînit vastul spaţiu al viitorului imperiu timp de 300 de ani), dar şi la fino-ugrici (marijcami, nepsami, mordvini), moşteniţi şi de finlandezi şi de unguri. Falsa măreţie, în fond anticreştină, despotică, se perpetuează pînă în zilele noastre şi prin teorii de o grandoare fantasmagorică, în cîmpul ştiinţelor, ca istoria şi etnologia. De mare răsunet în Federaţia Rusă putiniană se bucură istoricul, etnologul şi antropologul Lev Nikolaievici Gumiliov (1912-1992), fiul Annei Ahmatova şi al lui Nikolai Gumiliov, Lev devenind creatorul unei noi filosofii a istoriei, fundată pe „erupţiile biosferei”şi orientată, polemic, împotriva lui Max Weber şi Arnold Toynbee (Etnogeneza şi Biosfera, 1978). În rîndurile unei mari părţi a actualei intelighenţii ruseşti, Gumiliov este cotat ca unul dintre „cei mai mari gînditori ruşi”, respectiv – doctrinarul oficial al integrării euroasiatice promovate de regimul lui Vladimir Putin, spre care aspiră şi Republica Moldova sub preşedinţia lui Igor Dodon, în contrapondere cu „decăzuta” Europă Occidentală. Interesant că acest Gumiliov a fost reprimat de regimul sovietic, considerîndu-se ca aprţinător mulţimiităcute, reprezentînd „libertatea secretă”. Simultan însă, se considera ca adevăratul discipol al lui Marx, convins că a creat filosofia marxismului universal prin sinteza cu antiteza marxismului, cum era considerat euroasianismul, prin excelenţă antioccidental. Gumiliov pleacă de la ipoteza că, la nivelul biosferei, se produc „erupţii energetice” de felul erupţiilor vulcanice, imposibil de prevăzut ştiinţific. El şi-a pus întrebarea cum de e posibil ca, la un moment dat, o comunitate mică, precum cea mongolă, sălbatică, a „explodat” în secolul al XIII-lea, făurind un uriaş imperiu, sub aureola „Hoarda de Aur”. Îi vine în ajutor conceptul de biosferă, creat în secolul al XIX-lea de către austriacul Eduard Suess. În 1926, Vladimir Vernadsky observă că biosfera poate afecta planeta prin fenomenul încălzirii globale. De aici, Gumiliov a dedus că biosfera are oscilaţii energetice, energie pe care a „umanizat-o”, numind-o passionarity. Aceste oscilaţii energetice la nivel biosferic, aleatorii, creează grupări etnice care pot deveni super-ethnos, creînd, din prea-plinul lor enegetic, civilizaţii şi imperii, parcurgînd toate vîrstele naturale de la naştere pînă la fazele inerţială şi întunecată, ultima însemnănd dispariţia. Este ceea ce el numeşte o etnogeneză. Fiecare vîrstă ar dura în jur de două-trei sute de ani, o civilizaţie dăinuind între 1500 şi 2000 de ani. După cum Hegel şi-a desfăşurat dialectica spiritului absolut spre a ajunge la împlinirea în civilizaţia şi filosofia germană, la fel Gumiliov ţinteşte către fundarea glorioasă a expansiunii ruseşti ajunsă super-ethnos. Să fie vreo diferenţă de „super-ethnos-ul arian” al lui Hitler?

 

De-aici încolo urmează „spelndida” construcţie a filosofiei istoriei ruseşti. Cu „Hoarda de Aur”, s-a născut un super-ethnos. Dacă s-ar fi restrîns doar la existenţa pe parcursul a 200-300 de ani, cît a dominat peste ruşi Hoarda, teoria lui Gumiliov s-ar fi năruit. Aşa că el o adecvează la real (şi asta nu e glumă!), considerînd că mongolismul a fost doar începutul etnogenezei ruseşti (arheul etnic, în limbaj eminescian), vîrsta tinereţii explozive. Altfel spus, Gumiliov confirmă, avant la lettre, ceea ce ştia deja şi Eminescu, anume că Rusia a răsărit din rasa turco-mongolă, prea puţin „slavă”. Optează însă pentru o sinteză de tip hegelian, între elementul slav şi cel mongol. Momentul crucial este încercarea Cruciadei catolice de a pătrunde în Ţările Baltice, eveniment care, de-ar fi reuşit, ar fi însemnat colonizarea Euroasiei şi secerarea din faşă a istoriei patriotice a Rusiei viitoare. Ordinul Fraţilor Sword a pătruns în Lituania păgînă spre a o converti la catolicism. Bătălia decisivă s-a dat în 1236, la Siauliai, cînd prinţul Alexander Nevski a cerut ajutorul mongolilor, aflaţi sub Batu Han, spulberîndu-i pe cruciaţii germani şi germanofili. Batu Han nu numai că l-a salvat pe Alexander Nevski, dar l-a adoptat ca fiu, încît, argumentează Gumiliov, este o totală aberaţie istorică să se vorbească de perioada „jugului mongol” (ca în istoriografia oficială), fiindcă stăpînirea mongolă a însemnat desăvîrşirea etnogenezei ruseşti prin sinteza slavilor cu mongolii: a existat nu „jugul mongol”, ci doar „un schimb reciproc de servicii”, timp în care slavii „au fuzionat în mod voluntar cu Hoarda”, graţie geniului lui Alexander Nevski, care „a devenit fiul adoptiv al lui Batu”, favorizînd o fericită „simbioză etnică”, împlinirea noului super-ethnos al Sfintei Rusii. Este ceea ce Gumiliov numeşte o răsucire patriotică a istoriei, coroborată cu pătrunderea spiritului creştin dinspre Palestina şi Bizanţ. Astfel s-a născut poporul rus prin explozia energiei biosferice  mongole pe fond slav. Dacă trecerea la creştinism s-ar fi petrecut prin catolicism, Rusia ar fi trecut prin îmbătrînirea Occidentului. Acum are enormul avantaj de a fi mai tînără cu 500 de ani decît Occidentul intrat în faza întunecării ultime[3]. Altfel spus, în acest mod s-a pus temelia imperială a celei de a treia Rome.

 

Deşi uriaşă ca întindere, comparativ cu Europa civilizată, Rusia e ca un Flămînzilă veşnic neostoit, mîncător de brazde de pămînt, fără şansa de a se îndestula vreodată şi a-şi găsi liniştea, lăsîndu-şi vecinii în pacea lor: „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? / Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică.” Eminescu găseşte alte exemple în Olanda şi în Belgia, avînd prilejul să le judece nu cu ajutorul simplistei balanţe, ci tot cu al cîntarului: „Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sînt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă. Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu-i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.”[4]

 

În spatele grandorii spaţiale, Eminescu zăreşte nimicul: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Este exact ideologia antioccidentală promovată de Lev Gumiliov şi de discipolul său Vladimir Putin. Eminescu vrea să remarce că între intelighenţia rusească şi clasa politică ori există o prăpastie, ori o regretabilă consimţire „ideologică”, nemaivorbind de abisul dintre acestea două şi uriaşa masă a iobăgimii.

 

Din nefericire, strălucita intelighenţie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-a reuşit să europenizeze suficient Rusia, perioada sovietică fiind continuarea expansiunii deşertului sufletesc care a ameninţat să se întindă peste toată Europa, resuscitînd, pentru România vechile rapturi din Basarabia şi Bucovina. Eminescu atrage atenţia Europei că nu este ferită de primejdia asiatică: „Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor. / În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mînele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu vor fi aflînd cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.” Poetul, aşadar, nu mai cade în capcana mult învăţatului Dimitrie Cantemir să considere ţarismul un alt tip de imperiu decît cel otoman.

 

Mimarea Europei occidentale, începînd cu Petru I, n-a dus la o veritabilă aculturaţie, căci tendinţele expansioniste s-au acutizat sub masca unui misionarism creştin: „Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpîni pămîntul, tot nu s-ar umple. Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o.” Semnele deşertului sufletesc se arată în aceea că marea Rusie n-a dat, de timpuriu, un Rafael, un Beethoven, un Kant, încît „tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri”.

 

 

 

Eminescu sugerează că nici gloriile ruseşti ale veacului său n-au ieşit din promiscuitatea semibarbariei, consimţind la expansiunea deşertului sufletesc al politicii oficiale. Deja în epocă românii erau scandalizaţi de comportamentul răsfăţatului Alexandr Puşkin, care, primit cu ospitalitate în Basarabia, s-a dezis lamentabil de prestigiul de intelectual al libertăţii, fiind considerat de unii un Byron rus. Puşkin, care are şi azi un bust în parcul gloriilor din Chişinău, nu-i mai scotea pe basarabeni din „ţigani”, „proşti”, oraşul fiind pentru el o Sodomă etc. Delicatul Vasile Alecsandri a fost consternat de şovinismul puşkinian, dîndu-i o replică pe măsură:

 

Fiind mai negru ca ţiganii,

 

Ce-ai tot cerşit la noi cu anii?

 

Tu, cel primit cu dor de sus,

 

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

 

 

 

Cu dar de pîine şi de sare,

 

Cu vin din valea noastră mare

 

Te-am ospătat, dar tu în zori,

 

Rîzînd, te-ai scîrnăvit în flori.

 

 

 

Apoi prin codri de milenii

 

Ai tot umblat, rîzînd alene,

 

Ei, vezi, atunci pun mîna-n foc:

 

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

 

Din păcate nici un geniu ca Dostoievski n-a reuşit să iasă din prostituţia ideologică a şovinismului rusesc. Prozatorul basarabean Ion Iachim scria dezamăgit în cartea citată: „Şovinismul este o straşnică maladie în măduva intelectualilor ruşi, o iarbă rea ce-a slobozit rădăcini adînci în inimile lor. Cu excepţia a cîtorva minţi lucide (de exemplu filosoful Piotr Ceaadaev, scriitorul şi filosoful Alexandr Herţen, care a susţinut moral răscoala polonezilor de la 1863-1864, poetul şi publicistul Nicolai Ogariov), oamenii de cultură ruşi, ca şi generalii ruşi, ca şi politicienii ruşi, sînt bolnavi de febra cuceririlor pămînturilor străine, de asuprirea altor popoare.”[5]

 

Aşa-zisa „cestiune orientală”, confirmă Eminescu, nu-i pentru Rusia decît poftă de deşertificare şi a popoarelor răsăritene: „De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim de cuvîntul d-lui Aksakof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică. C-un cuvînt în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe.”[6] Lăcomie care va trece intactă în visurile „revoluţiei mondiale” bolşevice, cum se va vedea. Chestiune de mistică mitologică, departe o orice creştinism, a prezis poetul, ruşii făcînd, din mistica unui presupus testament al lui Petru cel Mare, o misiune istorică: „Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni cari dau tonul în Rusia. / Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.”[7] De altfel, Rusia ţarilor, chiar agonizînd a înlocuit rapid motivaţia misionară a creştinismului pravoslavnic cu ideologia marxist-leninistă a „revoluţiei mondiale”. Sînt dovezi clare că, după înfrîngerea Germaniei naziste, Stalin voia să pună stăpînire pe întreaga Europă. Şi a ajuns, dejucîndu-i-se planurile, nu doar pînă în inima Imperiului Habsburgic, decedat, între timp, ci chiar pînă în cea a Germaniei. La 5 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, declarase: „Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci cînd vom stăpîni globul pămîntesc.” De ce nu şi universul întreg, cum zice, ironic, Eminescu? În cărţile sale, cum am mai amintit, Viktor Suvorov[8] arăta că Stalin nu a fost satisfăcut că pacea din 1945 nu i-a adus la picioare întreaga Europă, în pofida faptului că Franklin Delano Roosevelt fusese dispus să i-o ofere.

 

Este o eroare să se susţină că Rusia a importat doctrina comunismului de la Europa civilizată, chiar dacă acolo s-a cristalizat teoria marxistă, preluată însă pe calapod leninist şi stalinist. La 1878, Eminescu simte că stafia despotismului comunist vine chiar din „deşertul sufletesc” care bîntuie spaţiul slav. La 6 august, comentînd atentatul asupra generalului Mezenzov, şeful secţiunii a treia a înaltei poliţii, Eminescu atrage atenţia că generalul a fost, de fapt, victima tendinţelor comuniste: „În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow.”[9]

 

Dar profeţii nu sînt niciodată ascultaţi. Iar întreaga lui strădanie de a deschide ochii măcar contemporanilor săi a eşuat. O spune el însuşi, la 9 august 1878: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic. Tot ce s-a întîmplat în urmă am prevăzut şi, încărcaţi cu hulă şi cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniştiţi, ştiind că vremea ne va da dreptate şi cuprinşi de durerea că, puşi afară din cercul vieţii publice, nu putem mişca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul.”[10] Aşadar, Eminescu înţelege că în 1878 a fost pus afară din cercul vieţii publice, punere în afară care se va desăvîrşi la 28 iunie 1883!

 

Iar aceste dezvăluiri şi previziuni ale lui Eminescu vor fi confirmate de cel mai important scriitor rus din secolul al XX-lea, Alexandr Soljeniţîn. Marele disident vedea faptele într-un sens eminescian, confirmîndu-l pe S. E. Kryzanowski, o strălucită minte politică de la începutul secolului al XX-lea, care îl „plagia” parcă pe Eminescu: „Rusia originară nu are rezerve şi forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus.” Soljeniţîn aducea adevărul la zi, în 1990: „Astăzi această previziune a lui Kryzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărîma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte şi ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea. / Văd însă cu adîncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care ne trezeşte în multiplele ei destine, nu se poate nicidecum elibera de gîndirea statului enorm, de înşelătoria imperiului; gîndirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos «patriotism sovietic» şi se mîndreşte cu «marea putere statală sovietică», care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decît să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemărginite, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcîndu-ne de ruşine, prezentîndu-ne întregii planete ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – cînd în realitate genunchii noştri tremură şi iacă-iacă ne prăbuşim vlăguiţi.”[11]

 

Soljeniţîn credea că toate nenorocirile Rusiei au început în 1917, odată cu abolirea monarhiei. Dar el nu s-a arătat simpatizant nici al imperialismului ţarist şi avea speranţe în înţelepciunea creştină a ţarului Nicolae al II-lea, care ar fi putut stopa expansionismul rusesc pentru a da şansă înfloririi europene a Rusiei. El dădea exemplul Japoniei, care a ajuns o mare putere economică şi culturală abia după ce a renunţat la veleităţile imperiale. Asemenea, Germania a ajuns prosperă abia după ce a trecut prin puterea catharsis-ului din 1945, purificîndu-se moral de spiritul războinic. La fel, după căderea comunismului, Rusia trebuia să condamne, ritualic, imperialismul sovietic şi toate crimele şi cuceririle armate. Referindu-se la Basarabia, Soljeniţîn considera că e dreptul ei să se unească cu România, dacă doreşte. Asta o spunea înainte de războiul transnistrean din 1992. Dar nu revenea atunci Rusia la vechile ei apucături mînate de „deşertul sufletesc” despre care a făcut vorbire Eminescu?

 

Are astăzi Rusia lui Vladimir Putin forţa spirituală de a asculta glasul ultimului ei mare profet, pe deplin europenizat, dar tocmai de aceea şi rus creştin adevărat? Nu are, din nefericire, iar toate analizele şi prognozele eminesciene se văd reiterate de cartea, deja amintită, a unui grup de istorici şi analişti politici germani, coordonaţi de Uwe Klußman şi Dietmar Pieper, şi intitulată sugestiv Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin (2012), trad. din germană, la noi, în 2014[12]. Dacă Sfîntul Imperiu Romano-German s-a vrut continuatorul Imperiului Roman de Apus, ţarismul, care n-a izvorît din rădăcini proprii, a fost o contaminare mimetică, pe filieră germanică, după Bizanţ, considerîndu-se o „a treia Romă”. Ingermanlandul, despre care vorbea Eminescu, este premisa de la care pleacă şi coordonatorii amintitului volum, grefa istorică a germanismului pe slavism fiind vizibilă de la Ivan cel Groaznic pînă la Nicolae al II-lea, cu prelungiri pînă la Stalin şi Vladimir Putin: „Rusia ţaristă nu a avut cu nici o altă ţară legături atît de strînse cum a avut cu Germania. Ivan al IV-lea, poreclit de ruşi «cel Sever», şi mai cunoscut în Occident drept «Ivan cel Groaznic», îl numise pe germanul Heinrich von Staden organizator al serviciului său de securitate, «Opricinina». Două secole mai tîrziu, în vara lui 1762, o nemţoaică a urcat chiar pe tron ca ţarină; fosta prinţesă Sophie von Anhalt-Zerbst şi-a luat, cu această ocazie, numele de Ecaterina a II-a şi a devenit o conducătoare pe cît de venerată, pe atît de temută. Germanii au ocupat în Imperiul Rus poziţii de funcţionari superiori şi şefi de servicii secrete, de miniştri de Externe şi de cancelari ai ţarilor. Ba mai mult, de la fiul Ecaterinei, Pavel I, admirator al Prusiei, şi pînă la ultimul ţar, Nicolae al II-lea, împăraţii ruşi s-au căsătorit de preferinţă cu prinţese germane.”[13]

 

În pofida acestei masive inserţii germane, Rusia a evoluat fără organicitatea din Imperiul German (962-1250). Politologul Alexander Rahr a surprins, între alţii, imaginea ţarismului ca formă fără fond, care nu i-a permis să fie un imperiu civilizator: „Ecaterina a II-a a întruchipat aparent punctul culminant al influenţei germane, care, începînd de la Petru cel Mare, s-a simţit în mod clar. Dacă privim mai cu atenţie, ea nu mai era nemţoaică, devenise rusoaică pătrunsă de bizantinism.”[14] Rahr se înşală: nici bizantinismul n-a fost asimilat organic, ca să devină „rusesc”, panslavismul dovedindu-se tot o formă eşuată de imperiu. Bizanţul a fost în primul mileniu principala formă de civilizaţie şi de cultură a lumii, în vremea cînd Europa occidentală nici nu exista, aceasta fiind, la rîndu-i, creaţia organică a tot ce-a fost mai bun în creştinism. Germanii adoptaţi de Petersburg şi Moscova, observă acelaşi Alexander Rahr, „s-au dovedit adesea mai ruşi decît ruşii”[15].

 

În aceeaşi ecuaţie stranie intră şi afinităţile dintre Stalin şi Hitler, finalizate cu faimosul Pact Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), dar şi cu invazia germană în Rusia, în Al Doilea Război Mondial. Tratatul Ribbentrop-Molotov se voia unul al „păcii”, de neagresiune, fiind, în realitate, unul de program imperial agresiv, urmat, între altele, de criminalul 28 iunie 1940, prin care Basarabia, Ţinutul Herţa şi Bucovina nordică erau rupte, brutal, de la statul român. Se repeta, altfel spus, 28 mai 1812, extins şi la alte teritorii româneşti, cu acută viclenie chiar şi faţă de aliatul Hitler, căci în protocolul adiţional nici nu se pomenea măcar de Herţa şi Bucovina. Cu alte cuvinte, Stalin cumula, acum, dintr-o lovitură, vînzările din 1775 şi 1812, vizînd o Moldovă nu aflată la cheremul vechii Porţi Otomane, ci la acela al unei „Porţi” create chiar în sînul României Mari, prin dezmăţ, corupţie, afaceri de tipul Škoda[16], care doar mimau înzestrarea armatei, considerată, acum, incapabilă să apere pămînturile strămoşeşti, Consiliul de Coroană optînd să le cedeze fără luptă. Pînă şi dezmăţatul rege Carol al II-lea, vinovat de starea precară a armatei, a notat în urma Consiliului de Coroană de la 27 iunie 1940: „Consiliul are loc şi am ieşit din el amărît şi dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prînz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, am fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.”

 

Afinităţile germanice ale „păturii superpuse” ţariste aveau rădăcini asiatice barbare, în pofida creştinării slavilor la 988, prin cneazul Vladimir al Kievului, o creştinare hibridă, „amestecînd practica administrativă mongolă cu ideologia de stat bizantină”[17]. Pecetea rasei mongolice asupra slavismului politic şi cvasicreştin, la care se adaugă influenţele bizantină şi germanică neasimilate organic, a fost remarcată şi de Eminescu. Caracteristica formelor fără fond, sublinia poetul român, stă în apariţia antitezelor monstruoase. La 16 ianuarie 1547, Ivan cel Groaznic punea bazele imperiului, pe fundament aparent creştin, după model bizantin, faimoasa „A Treia Romă” de după căderea Împeriului Bizantin, la 1453. Domnia lui este plină de antiteze monstruase. Se crede foarte credincios, dar la vîrsta de 15 ani începe cu executarea mai multor prinţi, încarnînd o monarhie absolută. Din această postură, vrea să instituie o justiţie divină, numită pravda, cuvînt care, la ruşii pravoslavnici, înseamnă o codificare a justiţiei ca adevăr, pe urmele Mîntuitorului: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Credincioşia lui pare a culmina în 1552, în urma victoriei de la Kazan, cînd este întîmpinat ca erou al poporului şi cînd poruncise să se ridice cunoscuta Catedrală Vasile Blajenîi din Piaţa Roşie, terminată în 1554. Legenda spune că a poruncit ca arhitecţii să fie orbiţi spre a nu mai face o alta. Dar el împlineşte „justiţia”/pravda cu „Opricinina”, un soi de stat în stat, strămoaşa KGB-ului şi mai mult decît atît, cumulînd proprietăţile lui vaste, opuse zemşcinei, cu proprietăţile împărţite între boierii Dumei, restul uriaş al populaţiei fiind iobagă. „Opricinina” a comis opresiuni barbare împotriva cărora s-a ridicat pînă şi Biserica Ortodoxă, în frunte cu mitropolitul Filip II, care va fi sugrumat de o căpetenie a opricinicilor. După ce au fost asasinaţi vreo 4000 de oameni, îngrozit el însuşi, Ivan cel Groaznic desfiinţează „Opricinina”. Va muri la 18 martie 1584, la numai 53 de ani. Ruşii îl venerează şi astăzi. Stalin, la rîndu-i, se recunoştea în figura înaintaşului, poruncind marelui regizor Sergei M. Eisenstein să facă un film monumental. În partea a doua, Eisenstein n-a rezistat ispitei de a spune adevărul, de a face aluzii la satrapismul lui Stalin, prin cel al lui Ivan, această parte fiind, desigur, interzisă. O cu totul altă imagine a lui Ivan cel Groaznic va produce, în filmul Ţarul, regizorul Pavel Lunghin (2008-2009): „El prezintă un ţinut al groazei, plin de cadavre atîrnînd de spînzurători, un imperiu sumbru, dominat de un despot psihopat.”[18] Finanţatorul Andrei Borodin, dar şi primarul Moscovei, Iuri Lujkov, susţinător al proiectului, şi alţi implicaţi vor lua calea exilului, „de teama securiştilor Kremlinului”, care, desigur, au interzis filmul sub domnia lui Putin.

 

Matricea ţarismului ivanian este o constantă a imperiului „creştin” moscovit, avînd echivalent, în Occident, medievala Inchiziţie, cea care a încălcat Tabla Legilor prin persecuţii şi condamnări la moarte, cu odioasa ardere pe rug. Împotriva iubirii hristice, inchizitorii „creştini” din Occident şi din Imperiul Ţarist au semănat moarte şi groază care au dus la subminarea gravă a creştinismului, provocînd secularizarea Europei. În poemul dramatic Andrei Mureşanu, Eminescu arată grozăvia urii barbare, în antiteză cu iubirea creştină, transformată în condiţie a istoriei:

 

 

 

Rău şi ură

 

Dacă nu sînt, nu este istorie. Sperjură,

 

Invidios-avară, de sînge însetată

 

E omenirea-ntreagă – o rasă blăstămată,

 

Făcută numai bine spre-a domina pămîntul,

 

Căci răutăţii numai îi datoreşte-avîntul

 

Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii,

 

Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni

 

Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,

 

Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;

 

Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase

 

Ca şi-alţii să trăiască – e mare. Cînd un popol

 

Începe a fi nobil şi generos în cuget,

 

Atunci a lui cădere şi moarte sînt aproape,

 

Căci numai răul are puterea de-a trăi.

 

 

 

Eroul lui Eminescu vizează atît barbaria „creştină” maghiară exercitată împotriva românilor ardeleni, în Imperiul Austro-Ungar, cît şi condiţia Basarabiei în raport cu ţarismul lacom după „frontiere naturale”, sub blazonul justiţiei „onoarei”, încifrată pompos în conceptul pravda, trecut intact, după 1917, în „Pravda” sovietică, înfiinţată de Lenin încă din 1912, la Petersburg, transformat de ţarul Nicolae al II-lea în Petrograd. Mureşanu pare să condamne omenia creştină (care îndeamnă la a nu răspunde la violenţă cu violenţă) a poporului său în faţa barbarilor, dar ştie, în acelaşi timp, să surprindă diferenţa ontologicădintre creştinism şi faţada lui de formă fără fond. O conturează, în chip impresionant, deşi prea puţin remarcat pînă acum, şi Ion Druţă (chiar în pofida alegerii sale de a trăi la Moscova), în romanul Biserica albă[19]. Este vorba de creştinismul celor două Ecaterine: cea Mică şi „caraghioasă”, din Basarabia, şi cea Mare, din imperiu, scăldată în aur şi glorie. Sînt puse în balanţă, deopotrivă, cele două Biserici: cea Albă, sărmană, de pe malurile Nistrului (consonantă cu cea de la Neamţ, unde se ruga sihastrul Paisie Velicicovschi, descoperitorul Filocaliei şi isihasmului, odată „românizat”), şi cea Neagră (în adîncuri), maiestoasă, la suprafaţă, din inima Petersburgului şi a Moscovei, întruchipată de campionii „creştini” Ecaterina cea Mare şi Potiomkin, „fire brutală, aproape sălbatică”[20], încît fusese poreclit „cneazul Beznei”. Sub aripa lor „creştină” gemea ciornîi narod („neamul negru”), răsculat la îndemnul lui Emilian Pugaciov. Despre un astfel de creştinism al grandorii, culminat în faimosul mistic Rasputin, de la curtea ultimului ţar, francezul Astolphe de Custine, spunea văzînd Catedrala Vasili Blajenîi, „sprijinitoarea” zidurilor sumbre al Kremlinului: „ţara în care o astfel de clădire se numeşte Casa Domnului nu este Europa, ci India, Persia, China, iar oamenii care se roagă Domnului în această chisea nu pot fi creştini.”[21] Basarabia luată cu japca antihristică şi mutilată sufleteşte stă mărturie. La fel s-au purtat ţarii cu alte popoare subjugate. Scriitoarea georgiană Naira Gelashwili cita dintr-o scrisoare a guvernului rus către comandantul de armată Eduard von Totleben: „Trupul trebuie să fie georgian, sufletul însă, rus.” Fireşte, cum e astăzi preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon: trup de român, dar suflet rusesc. Este o formă diavolească de conştiinţă sfîşiată sau de schizofrenie etnică[22]. Fenomenul s-a insinuat chiar şi în sînul Bisericii din Basarabia prin măsuri politice, cu efecte de lungă durată, ţinta principală fiind deznaţionalizarea moldovenilor şi asimilarea lor lingvistică şi religioasă, violîndu-se grav canonul rezultat din Duminica Cincizecimii, acela al dreptului fiecărui popor de a asculta Cuvîntul lui Dumnezeu în propria limbă. Limba, spiritualitatea şi cultura fiind datele fundamentale pentru specificul unei naţiuni, acestea s-a încercat să fie deturnate din matca lor pentru devenirea nonromânească a basarabenilor.

 

Ruşii au gîndit cu mult înainte de Pacea de la Bucureşti că trebuie început cu spiritualitatea creştină, considerînd că ortodoxia, fiind punctul comun dintre Ţările Române şi Rusia, de aici trebuie început pentru stategia rusificării. Au crezut că nu există misiune mai uşoară, dat fiind că Biserica e Una, trup al lui Hristos. Numai că de îndată ce transformi instituţia bisericii în instrument politic aceasta intră în zona tenebroasă a ereziei, pe care adevărata Biserică a lui Hristos o respinge, căci nu poate fi ruptă de dogma Sfintei Treimi, cu paradoxul ei de neînţeles prin care trupul hristic e totuna cu Tatăl şi Sfîntul Duh, iubirea creştină însemnînd implicit a respecta diversitatea de limbă, ethnos, cultură, credinţă, aceasta din urmă unificîndu-le pe toate, la modul hristocentric. Ceea ce au încercat politicienii şi ierarhii ruşi cu populaţia din Basarabia contravenea brutal canoanelor Bisericii, încît bătălia rusificării s-a dat între ortodoxismul eretic pravoslavnic (fundamentalist) şi Biserica lui Hristos în care trăiau românii basarabeni.

 

Autorităţile ţariste au crezut însă că Dumnezeu poate fi înşelat şi au recurs la vechea stratagemă păgînă a Calului Troian: trebuia găsit un ierarh român de prestigiu care să împlinească marea devenire nonromânească a românilor. Şi s-au oprit la un ierarh autohton foarte înzestrat, originar din Bistriţa, Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821)[23]. Începutul războiului ruso-turc, îl găsea pe acesta la Dubăsari, pensionat cu 3000 de ruble anual. La 27 martie 1808, primea ucazul împărătesc prin care era numit din nou membru al Sinodului, dar şi exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei, ca semn că războiul avea drept ţintă înstăpînirea peste Principate. Numirea aparte a Basarabiei arăta limpede potenţiala soluţie de avarie în raport cu pretenţiile faţă de Poartă. Din această clipă, Gavriil Bănulescu-Bodoni devine prizonierul conştiinţei sfîşiate care se va înstăpîni, peste ani, în Basarabia. Ocupantul exploata la maximum vrednicia creştinească şi sentimentele rusofile ale pensionarului de la Dubăsari. Preotul N.N. Topologeanu, de la Ocnele Mari (Vîlcea), într-o broşură din 1933, sesiza această ruptură între ierarhul merituos, pus în slujba Bisericii strămoşeşti, şi „activitatea sa de rusificator”[24].

 

Încă înainte de a ajunge la Iaşi şi la Bucureşti, în 1808, nepoftitul exarh începe cu traducerea din ruseşte în româneşte a ecteniilor de rugăciuni pentru ţar şi familia lui. Cum mitropoliţii Veniamin Costache (Moldova) şi Dositei Filitti (Ţara Românească) s-au arătat consternaţi, Bănulescu-Bodoni a început o campanie necreştinească de denigrare a acestora, pornind morişca grupurilor de boieri rusofili şi împărţind Principatele în două tabere ostile. Tensiunea şi murdăria atacurilor a atins un asemnea grad, încît Veniamin Costache, în pofida enormului său prestigiu păstoresc şi cultural, scîrbit, şi-a dat demisia în 1808, iar Dositei, care a încercat să reziste, a fost înlăturat din scaun de chiar Alexandru I (15 ianuarie 1810), pentru ca în decembrie 1812 să se retragă la Braşov, pînă la sfîrşitul vieţii. „Astfel, – comentează părintele Topologeanu – păstorii cei nemitarnici ai românismului, înlăturaţi fiind, fu înlăturată şi piedica cea mai mare din calea planurilor Ruseşti. Coada de topor îşi avea de-acum mînă liberă.”[25] Drumul era pregătit pentru rusificarea, prin Biserică, a ambelor Principate. Ţarul, considerîndu-se „şef religios al Bisericii din principate”, a numit, prin ucaz, încălcînd cutuma alegerii, ca mitropolit al Ungro-Vlahiei pe Ignatie, un grec aciuat la Curtea ţaristă, iar în Moldova, ca exarh ce era, Gavriil Bănulescu-Bodoni l-a adus pe un protoiereu rus, Petru Conitzky, să „reorganizeze” Biserica. După încheierea păcii, la 28 mai 1812, a fost însă alungat din partea liberă a Moldovei, revenind în scaun Veniamin Costache, iar el mulţumindu-se, la 21 august 1813, cu numirea în fruntea noii Arhiepiscopii a Chişinăului şi Hotinului, unde a păstorit pînă la moarte.

 

Conştiinţa sfîşiată însă, prin natura ei dramatică, trebuie să se privească în oglindă, iar acolo Gavriil Bănulescu-Bodoni a citit că lucra împotriva adevăratei Biserici a lui Hristos şi, deci, şi a poporului său. El a intuit că misiunea lui avea rosturi ontologice, existenţiale, Basarabia devenind, cum va spune Eminescu, cestiune de existenţă pentru poporul român. Creştinismul de adîncime i-a poruncit să eşueze în tentativa de rusificare prin Biserică a basarabenilor. Iar Duhul Cincizecimii[26] l-a ajutat să nu se atingă de slujirea Cuvîntului lui Dumnezeu în limba română. S-a străduit, dedublat fiind, să fie un bun păstor, să administreze şi să zidească Mitropolia din Chişinău, să se îngrijească de bunăstarea şi pregătirea preoţilor, înfiinţînd un seminar, şcoli cu predare în limba rusă (după obligaţie), dar şi în româneşte. În 1814, a pus temelia unei tipografii, aducînd un meşter călugăr de la Neamţ, Ignatie, cu ajutorul căruia a tipărit căţi religioase şi didactice în ambele limbi. Încerca, totodată, să nu rupă legăturile cu Ţara, cu care face schimb de cărţi. Astfel, cît timp a trăit Gavriil Bănulescu-Bodoni, Basarabia şi-a conservat cvasioficial caracterul românesc, mitropolitul apelînd la promisiunile „creştineşti” ale ţarului Alexandru I din Manifestul adresat în 1806 românilor din Principate. Moartea ţarului însă a îndreptat rapid evoluţia provinciei către condiţia de gubernie. Totuşi, sub următorii mitropoliţi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov) încă se îngăduie liturghia în limba română. Începînd cu Antonie Şocotov condiţiile se înăspresc, pentru ca sub Pavel Lebedev (1871-1882) să asistăm la lovitura de graţie, întrucît, de bunăvoie, basarabenii nu renunţau la identitatea lor lingvistică şi culturală.

 

S-a trecut la metodele opresive: fără limbă română în biserică, în şcoală, fără carte românească (toate au fost adunate la reşedinţa episcopală şi au fost arse), rupîndu-se orice legătură cu malui drept al Prutului. Drept răspuns, majoritatea basarabenilor n-a mai mers la biserică. Anticreştinismul bisericii „creştine” pravoslavnice şi antiapostolice a atins punctul culminant, cum observă părintele Topologeanu: „Împrăştiindu-se Apostolii în toată lumea la propovăduire, nu au predicat în vre’o limbă favorită, ci în limba acelora pe care-i învăţa, interesul fiind ca aceştia să înţeleagă tot ce li se predica. Din punct de vedere creştin nu exista motivul pentru ca Basarabenii să fie siliţi a asculta serviciul divin într’o limbă neînţeleasă. Iar unui ierarh ortodox nu-i era iertat, ca el însuşi să aducă această silnicie unui popor, deoarece lucra tocmai contrar îndatoririlor sale.”[27]

 

Violenţa rusificării a trezit, pe de o parte, admiraţia superiorilor mitropolitului pe linie ierarhică şi politică, iar pe de altă parte, revolta basarabenilor i-a determinat să-l avanseze la o arhiepiscopie superioară, în Georgia, unde rezistenţa la rusificare era foarte puternică. În locul lui Lebedev, a fost adus arhiepiscopul de Kazan, pentru a mai potoli spiritele. Însă „reeducarea” preoţilor se făcuse deja după model antiromânesc lebedevian, încît, la sfîrşitul secolului al XIX-lea rusificarea avansase masiv, mulţi dintre slujitorii bisericii fiind ruşi. În asemenea condiţii, ţăranii basarabeni au fost împinşi să răspundă la erezia pravoslavnică tacită printr-o altă erezie, care însă asigura oficierea în limba română. Este vorba de straniul fenomen al inochentismului, fondat de călugărul român Ioan Levizor, cu numele monahal Inochentie, care a întemeiat, la Balta, Mănăstirea Noul Ierusalim, bucurîndu-se de un prozelitism impresionant[28]. A fost un răspuns la brutalitatea rusificării, în primul rînd, observă părintele Topologeanu.

 

Cum în momentele de criză, supusă încercărilor, Biserica nu poate fi biruită de diavol, Dumnezeu le-a trimis basarabenilor, la 1900, un ierarh cu adevărat creştin ortodox: Iacob Piatniţki. Acesta a pus capăt acţiunii de rusificare a predecesorilor, înţelegînd realitatea naţională a băştinaşilor. În consecinţă, a făcut demersuri pe lîngă Sfîntul Sinod să redea moldovenilor condiţia de creştini îndrituiţi de Dumnezeu să aibă biserică românească. Succesorul său, Vladimir, l-a continuat în chip fericit, încît începutul secolului al XX-lea a adus marea enegie spirituală a renaşterii naţionale. Dezmeticindu-se, Sfîntul Sinod nu l-a tolerat pe mitropolitul Vladimir decît patru ani, mutîndu-l din 1908, la Arhiepiscopia din Rostov. Dar renaşterea n-a mai putut fi oprită. Era vremea noilor intelectuali, a „Luminătorului” lui Alexe Mateevici. Împotriva noii generaţii s-a pus stavilă un fost ofiţer rus, Serafim, care a încercat să reintroducă metoda opresivă a lui Lebedev. Toate au dus însă la izbăvirea de la 27 martie 1918, cînd Sfatul Ţării a votat Unirea cu Ţara. Un secol de rusificare a fost înfrînt, neputînd să înţeleagă şi să pătrundă legile tainice ale rezistenţei arheului românesc, cel păzit de Mihai Eminescu. Trădînd creştinismul, Imperiul lucrase cu antiteze monstruoase care nasc conştiinţe sfîşiate şi care-l vor duce, în cele din urmă, la pieire.

 

Antinomia insolubilă dintre creştinism şi expansionismul ţarilor se reflectă, altminteri, şi-n dualismul intelighenţie / ciornîi narod. Primul termen s-a conturat în mediul tinerilor nobili care foiau în jurul lui Puşkin, fiind inventat, în 1836, de traducătorul Vasilii Şukovski (1783-1852). Pe de o parte, intelighenţia apare ca o pătură separată de majoritatea ruşilor, contrastînd cu „barbaria rusească”, devenind categoria faimoşilor „oameni de prisos”, începînd cu eroul puşkinian Evgheni Oneghin (1832) şi sfîrşind cu Oblomov (1859), personajul lui Ivan Alexandrovici Goncearov (1812-1891). În 1856, sub Alexandru al II-lea, „neamul negru” număra 60 de milioane de iobagi, iar o jumătate de milion erau cei avuţi, mulţi dintre ei alimentînd pătura „oamenilor de prisos”. Şukovski făcea distincţie între intelighenţie (aducătoare de parfum estetic oriental şi slav) şi intelectualitate. Cea din urmă era considerată primejdioasă, luînd forme turbulente precum mişcarea decembristă, dur reprimată la 1825. Mai înainte, atrage atenţia Rainer Traub, ministrul educaţiei sub ţarul Nicolae I, decretase absolutismul şi iobăgia drept dogme ale „religiei politice”, avertizînd că „va dormi liniştit numai după ce literatura va înceta să mai existe”[29]. Ceea ce nu e departe de mărturia lui Joseph Goebbels, ministrul propagandei naziste, care spunea că îi vine să scoată pistolul ori de cîte ori aude de cultură. Traub citează şi o mărturie înfiorată a lui Joseph de Maistre din vremea refugiului diplomatic de la Sankt-Petersburg: „Rusia este ca un hoit îngheţat, care va puţi cumplit cînd se va dezgheţa.” Aşadar, nici vorbă de super-ethnos civilizator, cum se iluziona Lev Gumiliov.

 

Lipsa osmozei dintre cultură şi puterea imperială, în ciuda pretenţiilor umaniste şi creştine ale ţarilor, a dus, bunăoară, la declararea publică a „nebuniei” lui Piotr Ceaadaev (1794-1856), revista „Teleskop” care îl publicase fiind rapid suprimată, iar editorul exilat. Din cauza filosofiei lui Ceaadaev, această materie a fost scoasă din universităţi, după cum logica fusese eliminată din gimnazii. Să mai spun despre trimiterea în „casa morţilor” din Siberia a lui Dostoievski, despre declararea lui Tolstoi drept „eretic”, fiindcă milita pentru întoarcerea la adevărata credinţă, despre groaza lui Aleksandr Herzen (1812-1870) în faţa executării rebelilor ruşi, despre scenele de torturare şi ucidere a ţăranilor[30], descrise de prinţul Piotr Kropotkin (1842-1921) etc. Nu mai vorbesc de progromurile antievreieşti, experimentate, la început, în Basarabia, la 19 aprilie 1903, după care au fost organizate, în alte părţi, cu zecile. Ziarul „Besarabets” a resuscitat legenda jertfelor ritualice, acuzîndu-i pe evrei că au ucis un copil în Săptămîna Mare, spre a ridiculiza patimile Mîntuitorului. S-a publicat un articol cu titlul Moarte evreilor, care a ridicat o gloată ce a atacat cartierul evreiesc, comiţînd jafuri, violuri, asasinate, timp de două zile, bilanţul fiind de 47 de morţi şi 424 de răniţi (Karen Andersen)[31]. Ţarul însuşi a fost membru de onoare al organizaţiei antisemite „Sutele negre”, protejată şi de Biserică, incitat, un timp, de lectura falsului numit Protocoalele înţelepţilor Sionului. Cît despre deportări (numite în Codul penal katorga şi ssylka), o carte zguduitoare a scris Anton Pavlovici Cehov, Insula Sahalin, publicată în 1895, insulă unde a stat trei luni, în 1890, carte mai puţin cunoscută decît Amintiri din casa morţilor, oferind, între altele, imaginea coloniei de copii scheletici, prefigurînd lagărele naziste, după aprecierea lui Joachim Mohr. Dar oricît de infernală ar fi fost Siberia ţarilor, ea nu a întrecut niciodată Gulagul stalinist, cu milioane de morţi.

 

Eminescu aprecia că golul sufletesc (horror vacui) care-i împinge pe ţari şi cercurile nobile către expansiune megalomană se datorează divorţului dintre cultură şi putere: „Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Observaţia este valabilă pentru narcisismul încremenitor în pasivitate al intelighenţiei, dar şi pentru izbucnirile naţionaliste, şovine, care nu i-au ocolit nici pe Aleksandr Puşkin sau pe Dostoievski. Răsfăţatul Puşkin, beneficiar al unui exil „aproape luxos la Chişinău şi Odessa”, n-a ezitat să devină poet de curte, „nevoit să ia 30 000 de ruble din rezerva privată a ţarului. Odată cu libertatea materială, Puşkin a părut să-şi sacrifice şi independenţa spirituală.”[32] Rainer Traub, aidoma lui Eminescu, spune că, în anii aceia, în Germania, atît de dragă ţarilor, trăiau Hegel şi Schelling, în osmoză cu viaţa publică: „exact în acei ani filosofia dialectică a lui Hegel a cunoscut cel mai mare triumf în universităţile germane”[33], pe cînd în universităţile din Rusia filosofia era scoasă din programe. În faţa acestor opresiuni, şi-au făcut tot mai mult loc ideile socialiste şi comuniste. Autorii germani amintiţi îl confirmă pe Eminescu: prima traducere a Capitalului lui Marx s-a produs în Rusia, în 1872, cînd Lenin împlinea doi ani.

 

Cît despre megalomania rusească despre care a scris şi Eminescu, expresie a golului dinăuntru răbufnit în expansiune în afară şi în maladia luxului, autorii germani aduc numeroase probe, începînd cu Kremlinul care deformează sufletul de îndată ce zăboveşti în el. Miliardarul rus Mihail Prokhorov, consilier politic la Kremlin, citat de Mathias Schepp: „Are o influenţă negativă a oamenilor care ajung în el.”[34]Între cele patru constante ale Kremlinului, zice Schepp, „preferinţa ruşilor pentru monumental este la graniţa megalomaniei şi ascunde un sentiment de inferioritate”[35], supunîndu-se următoarei reguli: „dacă tot construieşti ceva, măcar să fie mare. Şi dacă e mare, atunci e bine să fie mai mare decît tot ce a existat înainte.”[36] Doar un exemplu: Celebrul Tun al Ţarului este cel mai mare mortier din lume: 5,30 m lungime şi 40 de tone. Fireşte, n-a fost folosit niciodată, ca în poema lui Mihai Ursachi: Un om din Tecuci avea un motor / Şi nu i-a folosit la nimic.

 

Şi concluzia lui Mathias Schepp: „Ţara cu cea mai mare suprafaţă din lume nu se poate decide dacă doreşte să aparţină în primul rînd Asiei sau Europei.”[37] Pasămite, grandomania ţarilor, moştenită cu asupra de măsură de cea a lui Stalin şi a urmaşilor săi, este maladia ontologică centrală a Rusiei, augmentată, la rîndu-i, de ceea René Guénon considera a fi boala societăţilor contemporane: un règne de la quantité, boală ajunsă devastatoare în regimurile totalitare ale secolului al XX-lea: măreţia cantităţii, cum o va numi Vintilă Horia[38].

 

Paradoxal, va sesiza Constantin Stere, Rusia va fi cutremurată din vastul vis al omogenizării entropice tocmai de ideile revoluţionare, care, la rîndu-le, vor retrezi la viaţă conştiinţa românească a Basarabiei împotriva revoluţiei bolşevice, deschizînd drumul către unirea cu Ţara.

 

Theodor Codreanu

 

[1] M. Eminescu, Opere, X, Editura Academiei, 1989, pp. 73-74.

 

[2] În revista „Vlasti”, Vadim Rostov scria recent: „Cercetătorii ruşi se pregătesc să publice primul studiu major despre genofondul poporului rus. Rezultatele pot avea consecinţe imprevizibile atît pentru Rusia, cît şi pentru ordinea mondială.” (Vezi şi Lev Gumiliov, De la Rusia Kieveană pînă la Federaţia Rusă, 1992, gumilev-center.ru).

 

[3] A se vedea şi Alexander Yanov, Despre „naţionalismul iluminist” al lui Lev Gumiliov, eseu postat la 2 decembrie 2013, sub egida Institutului Rusia Modernă, https://imrussia.org/analysis/nation/613-split-science

 

[4] M. Eminescu, Opere, X, p. 74.

 

[5] Ion Iachim, op. cit., p. 96.

 

[6] M. Eminescu, op. cit., p. 74.

 

[7] Ibidem.

 

[8] Victor Suvorov, Ultima republică, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

 

[9] M. Eminescu, op. cit., p. 91.

 

[10] Ibidem, p. 92.

 

[11] Alexandr Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reformăm Rusia, în „Literaturnaia gazeta”, nr. 38 din 18 septembrie 1990, trad. rom. de Natalia Cantemir.

 

[12] Iată lista completă a autorilor: Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Karen Andersen, Benjamin Bidder, Georg Bönisch, Christine von Brühl, Annette Bruhns, Carmen Eller, Christoph Gunkel, Nils Klawitter,, Walter Mayr, Jörg R. Mettke, Joachim Mohr, Christian Neff, Jan Puhl, Norbert F. Pötzl, Johannes Saltzwedwl, Mathias Schepp, Eva-Maria Schnurr, Mathias Schreiber, Michael Sontheimer, Rainer Traub.

 

[13] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, trad. din germană de Valentina Georgescu, Editura Litera, Bucureşti, 2014, p. 7.

 

[14] Ibidem, p. 222.

 

[15] Ibidem.

 

[16] Citez un fragment din Enciclopedia on-line a României: „Afacerea Škoda a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică. La baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde lei, semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Škoda din Cehoslovacia. Stipulat în netă defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoţînd la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, violarea secretelor de stat, implicarea politicienilor pînă la nivelele cele mai înalte şi culminînd cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale. Cazul a scandalizat opinia publică şi a fost cap de afiş pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui. A fost pe larg instrumentalizat de partidele şi oamenii politici, avînd în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului democratic, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.”

 

[17] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., p. 15.

 

[18] Ibidem, p. 23.

 

[19] Ion Druţă, Biserica Albă, în Scrieri, 3, ediţie îngrijită de V. Guţu şi E. Lungu, Editura Hyperion, Chişinău, 1990.

 

[20] Ibidem, p. 223.

 

[21] Mathias Schepp, „Doar Dumnezeu este mai mare”, în Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., pp. 210-211.

 

[22] Vezi Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfîşierii, Editura Flux, Chişinău, 2003.

 

[23] Poliglot, cu studii în Ungaria, apoi la Kiev, în Grecia la Patmos, Smirna, ucenic la Sfîntul Munte Athos, profesor în Transilvania (Năsăud), la Iaşi, la Poltava, la Ecaterinoslav, călugărit la Constantinopol (1779), hirotonisit arhimandrit (1786), episcop-vicar de Akerman şi Bender, mitropolit al Moldovei prin Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse (1792), arestat de domnitorul Alexandru Moruzi (fiindcă „se arătase prea zelos către Ruşi”) şi trimis la Istanbul, de unde este eliberat la intervenţia ruşilor, după care e mitropolit de Poltava (1793-1799) şi de Kiev (1799-1803), cînd este pensionat, la cerere, pe motiv de boală. Pentru serviciile aduse, Biserica Ortodoxă Rusă îl va canoniza la 15 iulie 2016.

 

[24] N.N. Topologeanu, Încercarea ruşilor de a desnaţionaliza Basarabia prin Biserică, Tipografia „Cozia” a Sfintei Episcopii Rîmnicu Vîlcea, 1933, p. 19.

 

[25] Ibidem, pp. 21-22.

 

[26] Eminescu aduce în sprijin canonul Cincizecimii în legătură nu numai cu Basarabia, ci şi cu Dobrogea. (A se vedea cap. XI. Compensaţii?).

 

[27] Ibidem, p. 28.

 

[28] Inochentie şi-a creat aura unui făcător de minuni. Alarmat, guvernul rus şi patriarhia de la Moscova l-au trimis, în 1912, la o mănăstire din nordul Sankt-Petersburgului, în Murmansk. Cum ţăranii de la Bălţi şi din împrejurimi voiau să-l urmeze, a fost arestat şi condamnat, în 1913, de Sfîntul Sinod, rămînînd închis pînă s-a pocăit, fiind apoi trimis în exil, în 1915, la Mănăstirea Solovetski de la Marea Albă. A revenit la Balta, în 1917, stabilindu-se, în cele din urmă, în Ucraina, în comuna Ananiev, unde a construit o grădină, numită Raiul şi unde a şi murit. Inochentismul a avut adepţi şi-n România, fiind interzis în 1925.

 

[29] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., p. 111.

 

[30] Ibidem, p. 115.

 

[31] Ibidem, pp. 202-203.

 

[32] Ibidem, p. 109.

 

[33] Ibidem, p. 114.

 

[34] Apud ibidem, p. 217.

 

[35] Ibidem, p. 211.

 

[36] Ibidem, p. 213.

 

[37] Ibidem, p. 211.

 

[38] Vintilă Horia, Un scriitor împotriva veacului, „Revista Scriitorilor Români”, München, nr. 14/1977.

 

Convorbiri literare

 

Mihai-Eminescu.Ro

 

 

Eminescu şi rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc – de Theodor Codreanu

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Istoria oficială a Rusiei(cotropitoare) e o enciclopedie de falsuri!

 

 Scris de: ZIUA NEWS

 

 

Dacă studiați istoria Rusiei scrisă de autori ruși, mai ales după 1946, veți găsi niște neconcordante flagrante fata de istoria scrisă de autori străini. Mitul rusesc spune ca numele de Rusia a existat dintotdeauna in conștiința populară.

 

Însă din sinteza istoriilor scrise de autori străini faptele sunt cu totul diferite. Țarul Petru cel Mare în secolul al XVII-lea numește Rusia, pământurile Moscovei si ruși pe locuitorii țării. Dar in evul mediu, grecii (bizantinii) numeau teritoriile unde domnea Ivan cel Groaznic, Rusi si Moscovie. Petru își justifica numele preluat de la greci rebotezandu-le Rusia mică si Rusia mare, pentru a pretinde dreptul suveran asupra Principatelor vecine. Au urmat războaie, jafuri, anexări teritoriale.

 

Deci nu din totdeauna rusii au fost conștienți ca ei aparțin Maicii Rusia. Acesta este mitul oficial, realitatea este cu totul alta. Petru cel Mare este cel care a anexat teritorii din jur, cu etnii diferite și a articulat începutul imperiului tarist. Abia cu vreo 450 de ani in urma. Pana atunci doar grecii numeau acea populație rusi, in rest erau Kieveni, Moscoviți, parte din marea familie slava. O alta vrăjeala fără fundament istoric, care însă devine mit fondator al istoriei oficiale ruse, este epică Bătălie de la Kulikovo. Prima pagina de glorie eroica dintr-o istorie măreață! Rusii spun ca după ce au învins trupele mongolo-tatare, Cnezatul Moscovei si-a dobândit independenta!

 

Realitatea este iar profund diferită: independenta Moscovei a fost proclamata abia in secolul XVI, iar locuitorii cnezatului au plătit tribut Hoardei de Aur, pana la prabusirea hanatelor… aproape trei secole mai târziu. Este ca și cum noi, romanii am fi invocat istoric ca am căpătat independenta fata de otomani la 1578 și nu la 1878… Inima istoriei oficiale rusești și totodata mitul ei cu pretenții europene este ca statalitatea începe cu primul mare oraș Kiev. Dar, din nou varianta nu corespunde cronicilor clasice. Kiev era un teritoriu care se întindea in Belarusul de astăzi și Ucraina, și era un Cnezat, ca și Moscova.

 

Mulți istorici considera că istoria Rusiei începe cu secolele XIII – XIV cu formarea cnezatului Moscoviei și mai târziu în secolele XIV – XV se formează naționalitatea rusă. Ce s-a întâmplati însă, in restul imensului teritoriul al Rusiei moderne până la apariția cnezatului Moscoviei, abia prin anii 1200? Ucrainienii, bielorușii, populațiile Asiei centrale nu erau ruși… aveau propriile lor etnii cu mituri fondatoare și tradiții diferite, multe mult mai vechi decât cele rusești.  Abia după expansiunea Romanovilor in imperiul rus, toți cetățenii erau declarați ruși, chiar dacă nu erau…

 

Elevii din Rusia învață istoria Uralului, Siberiei, Altaiului și Extremului Orient începând cu perioada cuceririi de către Ermakovi și Dezhneva, care au avut loc in secolul al XVII-lea. Poate crede cineva ca înainte de anii 1600 acolo nu a existat nimeni și nimic? Nu erau rușii – deci nu existau nici ei? Da, pentru că nu există loc în istoria Rusiei pentru nimic ce nu este rus, nu este loc pentru istoria reală a popoarelor care formează astăzi această Rusie. La fel cum nu a existat loc în Rusia țaristă și în URSS pentru istoria reală a Ucrainei și Belarusului, pentru cultura și limba popoarelor din Asia Centrală, nu exista nici in istoria de azi. Și dacă era ceva menționat, fie era minimizată valoarea, fie numai cu privire la rolul nativilor din aceste popoare în statul rus, care imediat se grăbeau să-i declare ruși.

 

Cu toate acestea, ei nu aveau dreptul să scrie în limba lor maternă sau să învețe și, de multe ori, chiar să se numească cu numele poporului său. Istoria consemnata de occidentali prezintă existența unor populații omogene, organizate care aveau propriile tradiții și vorbeau limbi sistemice diferite care trăiau pana la 1600 pe teritoriul de astăzi al Federatiei Ruse după cum urmează:

◦ Slavii estici, grupul etnic din care se trag popoarele rus, ucrainean și belarus.

◦ Rusia Kieveană poate fi considerată ca unul și primul dintre statele predecesoare a celor trei națiuni slave răsăritene din zilele noastre: Bielorușii, Ucrainenii și Rușii.

 

Un alt abuz istoric grav este propagarea mitului ca Ucraina este Rusia și ca termenul provine din rusescuk Krai care înseamnă margine. Termenul apare pentru prima oară abia in secolul al XIX-lea. Însă, de exemplu, istoricul și cartograful francez, Guillame V de Beauplan, care a călătorit in secolul al XVII-lea in regiune a notat atât pe hărți cât și in scrierile sale despre Ucraina-pământul cazacilor. Iar Moscoviții erau descriși ca locuitorii din Marea Tătarie, întrucât plăteau tribut Hoardelor de Aur. O alta inadvertența istorica este mitul ca Volga este un rău rusesc dintotdeauna. Ei bine, nu-i așa. Abia intre secolele XVIII-XIX, Romanovii integrează teritoriile in imperiu. Pana atunci era raul tătarilor și al bulgarilor.

 

Apropos, pana la rusificarea forțată, care culminează in secolul al XIX-lea, și continuata apoi după 1946, pe pământurile vaste ale țării erau populații de sine stătătoare: meria, vesi, mordvini, vepsi, komi, udmurți, permi, ciudi și alte grupuri . Întrebarea, după ce citim și alte izvoare istorice decât cele rusești, este: unde era Rusia canonica, tărâmul ortodoxiei pravoslavnice, mileniul de statalitate rus? Poate doar in jurul cnezatului Moscovei… Republicile Ucraina, Belarus, Iakutia, Buriatia, Komi care ocupa 70 % din teritoriul de azi al Federatiei Ruse nu sunt rusești…

 

Dacă studiem cronicile istoriografice bizantine și latine aflam ca popoarele meria, vesi, muroma, vepsi etc, nu au făcut parte din vechea Rusie – ele au trăit în sec. VIII – X, le găsim și în sec. XII – XIV, dar deja între XV – XVI și mai târziu au devenit deja popoare „ruse”. Popoarele krivici, dregovici, siverți, poliani au format vechea Rusie (Rusi), vorbeau limba rusă veche, se considerau rusini și cum trăiau pe pământurile lor în sec. IX și X așa trăiesc și în sec. XXI, dar se consideră ucraineni și belaruși. Orașele Novgorod și Suzdali au fost acaparate și distruse, libertățile și ordinea de care se bucurau locuitorii acestora au fost anulate prin atacurile cnezilor moscoviți. Nobilii și negustorii fie că erau uciși, fie că erau obligați să se mute la Moscova. Așadar, putem înțelege de ce pentru ruși, istoria nu este universala, ci o suma de mituri construite cu atentie de vreo 500 de ani incoace…

 

Oreste Teodorescu

 

https://m.ziuanews.ro/editorial/istoria-oficial-a-rusiei-e-o-enciclopedie-de-falsuri-1569422

 

////////////////////////////////////

Hărți istorice care explică structura URSS și modul în care istoria ei se leagă de forțele actuale ale Rusiei pentru expansiunea teritorială

 

 

 

 

Ochii lumii sunt acum ațintiți asupra invaziei rusești a Ucrainei.

 

Motivațiile președintelui Rusiei, Vladimir Putin, sunt acum cea mai mare întrebare fără răspuns a acestui eveniment geopolitic. O linie de gândire proeminentă este că Putin caută să recupereze teritoriul pierdut după dizolvarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), iar propriile cuvinte ale liderului rus par să susțină această afirmație:

 

Ucraina nu este doar o țară vecină pentru noi. Este o parte inalienabilă a propriei noastre istorii, cultură și spațiu spiritual. Din timpuri imemoriale, oamenii care trăiesc în sud-vestul a ceea ce a fost istoric ținutul rusesc s-au numit ruși. Dezintegrarea țării noastre unite a fost cauzată de greșelile istorice, strategice ale liderilor bolșevici și sovietici […] prăbușirea Rusiei istorice cunoscută sub numele de URSS este asupra conștiinței lor.

 

Pentru oricine născut după anii 1970, amintirile acelei epoci variază de la neclar la inexistent, așa că merită să răspunzi la întrebarea: Ce a fost URSS?

 

Mai jos, vom folosi hărți istorice din trei epoci specifice pentru a construi contextul modului în care a fost structurată URSS, care țări moderne făceau parte din această țară întinsă și modul în care istoria ei se leagă de forțele actuale ale Rusiei pentru expansiunea teritorială.

 

Primele zile ale Uniunii Sovietice

 

URSS s-a născut pentru prima dată în 1922, în urma căzurii Imperiului Rus. Un război civil între Armata Roșie Bolșevică și forțele anti-bolșevice din regiune s-a încheiat cu cele dintâi ieșind învingătoare. Acest lucru a dus la unificarea unui număr de republici pentru a forma Uniunea Sovietică. După o serie de ani tumultuosi din timpul domniei lui Iosif Stalin, care includ o foamete devastatoare care a ucis milioane de oameni, ajungem la primul nostru instantaneu în timp: sfârșitul anilor 1930.

 

 

 

URSS a fost înființată ca o federație a republicilor unionale constitutive, care erau fie state unitare, precum Ucraina, fie federații, precum Rusia. Mai jos, putem vedea cum a fost structurată această structură organizatorică.

 

 

 

Deși în mod nominal era o uniune a egalilor, în practică Uniunea Sovietică a fost dominată de Republica Rusă (RSFSR). Această republică masivă conținea cea mai mare parte a puterii economice și politice a țării, precum și cea mai mare populație și masă de pământ.

 

Istoria geopolitică a URSS este inexorabil legată de disputele teritoriale cu regiunile învecinate. În harta de mai sus, din 1938, putem observa că trupele sovietice se ciocnesc cu Japonia la marginea de est a țării. La celălalt capăt, Stalin anexase jumătate din Polonia, cele trei state baltice și porțiuni din România, în urma pactului cu Adolf Hitler. Această succesiune de evenimente a pregătit scena celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Imperiul Sovietic

 

URSS a obținut victoria în al Doilea Război Mondial, dar cu un mare preț. Se estimează că 14% din populația dinainte de război a murit în conflict. Până la sfârșitul anilor 1950, totuși, Uniunea Sovietică avea o serie de realizări impresionante pe scena mondială, de la lansarea primului satelit în spațiu până la dezvoltarea de rachete care reprezentau o amenințare credibilă pentru orașele americane. De asemenea, creșterea PIB-ului țării depășea rivalul său din Războiul Rece.

 

Această hartă este un instantaneu al URSS chiar înainte de construcția Zidului Berlinului în 1962.

 

 

 

Deasupra, în portocaliu, vedem cât teritoriu a ajuns URSS după război. Această hartă este deosebit de informativă, deoarece enumeră populațiile teritoriilor la acea vreme. Porțiuni mari din Europa de Est – inclusiv peste 22 de milioane de oameni – au fost rostogolite în spatele cortinei de fier.

 

Zilele în scădere ale URSS

 

După o perioadă prelungită de stagnare, Mihail Gorbaciov a încercat să reformeze sistemul politic și economic sovietic cu perestroika, care se traduce literal prin „reconstrucție”. Această mișcare a început un proces lent de democratizare care, în cele din urmă, a destabilizat controlul comunist până la sfârșitul anilor 1980, grăbind prăbușirea Uniunii Sovietice.

 

Harta de mai jos este un instantaneu al URSS cu doi ani înainte de dizolvarea sa oficială în 1991.

 

 

 

Multe dintre republici, prezentate în diferite culori mai sus, deja înregistrau mișcări de independență și tulburări și, în cele din urmă, își vor declara independența una câte una.

 

Iată o listă a regiunilor majore care s-au separat de URSS:

 

 

 

Deoarece aceste regiuni s-au separat cu granițele lor în mare parte intacte, o hartă actuală a acestei părți a lumii nu arată prea diferită de cea de mai sus.

 

Acestea fiind spuse, chiar dacă granițele rămân statice, războiul din Ucraina demonstrează că dinamica puterii în această regiune este încă foarte în schimbare.

 

https://businesswatch.ro/4-harti-istorice-care-explica-structura-urss-si-modul-in-care-istoria-ei-se-leaga-de-fortele-actuale-ale-rusiei-pentru-expansiunea-teritoriala-4320.html

 

///////////////////////////////////////////

 

Serviciile speciale – instrument al expansiunii imperiului Rus şi U.R.S.S.

 

Col. (r) Dr. Alexandru Ganenco, Chişinău   

Col. (r) Alexandru Ganenco Imperiile în toate timpurile au dus o geopolitică expansionistă, îndreptată spre alte teritorii şi formaţii statale limitrofe. Imperiul Ţarist (format după Petru cel Mare în sec. XVII-XVIII), cum precizează Nicolae Iorga, a fost un imperiu de substiţie sau imitaţie faţă de prototipul lor european – Imperiul Roman şi cel Bizantin. Numai că el având experienţa lui Ginghis Han a acaparat şi subjugat zeci de popoare. Multe din care şi aveau statalitate un teritoriu pe care dăinuiai de secole. Cum tătarii Crimeiei, uzbecii, cazahii şi popoarele altaice. De fapt, a fost un imperiu colonial cu cea mai numeroasă colecţie de naţiuni subjugate cuprinzând spre sfârşitul secolului XIX continentul euro-asiatic (aproape 20 mln km2). Neoimperiul sovietic bazat pe ideologia lui Marx, Lenin, Stalin, Troţkii, a devenit cel mai agresiv şi sângeros. În numele comunismului au fost săvârşite crime apocaliptice. După datele istoricilor ruşi şi cercetătorilor apuseni Stalin şi acoliţii lui au omorât zeci de milioane (unii estimează la 100 de milioane) de „duşmani” ai U.R.S.S. Au fost suprimate biserica ortodoxă şi cea musulmană. A apărut o nouă pseudo-religie ideologia marxist-leninistă. Enunţurile susnumite confirmă activitatea antiumană a ideologiei comuniste.

 

Pentru politica externă a Rusiei au fost antrenate două instituţii ale Statului â serviciul diplomatic şi poliţia politică. Pe timpul lui Petru I şi urmaşilor lui Preobrajenski Prikaz (Conducătorii Goliţân, Matveev, Tolstoi, Hilcov). La doar câteva luni de la întronare Nicolai I a creat serviciul său secret aşa-numita Secţia a Treia a cancelariei imperiale în frunte cu contele A. Benkendorf. După pierderea războiului din Crimeea, ţarismul (Alexandru II) şi-a constituit Departamentul Poliţiei de Stat şi general Kvartirmeistvo (Serviciul militar de informaţie) care trimitea în ţările Europei agenţii militari (de regulă, aceştia erau ofiţeri ai Statului Major instruiţi pentru spionare şi în acest sens obligaţi să-şi constituie filiere de informatori). Pe timpul împăratului Alexandru III poliţia politică se numea Ohranka care era „legea legilor”. Până la urmă, nici poliţia secretă, nici serviciul de informare a Statului Major n-a apărat ţarismul. Nicolae II a fost detronat de cadeţii lui Kerenskii, iar mai târziu puterea, cu ajutorul serviciilor secrete germane, au preluat-o bolşevicii lui Lenin, Troţkii. Aceştia au păstrat cu sfinţenie tradiţia rusească seculară. Fiecare conducător a U.R.S.S. şi-a creat propriul serviciu special, poliţia politică.

 

Lenin şi Dzerjinskii au numit noua organizaţie C.E.K.A. (Всероссийская Чрезвычайная Комиссия – Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei, sabotajului şi a speculaţiei). Prin decretul semnat de Lenin acest monstru a primit puteri nelimitate (arestări, omucideri fără judecată etc.). De la început CEKA avea câteva zeci de angajaţi, spre 1940 erau peste 250 de mii. De remarcat că Cominternul format de sovietici era o filială docilă a C.E.K.A., mai apoi a. (Государственное политическое управление Н.К.В.Д. Р.С.Ф.С.Р. sau Direcţia politică de Stat). Stalin, în 1934, a arestat întreaga conducere a GPU pentru a şterge urmele crimelor comise de bolşevici din ordinele lui Lenin şi ale lui. Apoi a format un nou serviciu – N.K.V.D. (Народный комиссариат внутренних дел – Comisariatul poporului pentru afacerile interne). De remarcat că a lansat această structură într-o iepurare, genocid sângeros, în urma căreia au pierit după diferite date (Hruşciov, Volkogonov) de la 7 până la 9 milioane de oameni. N. Hruşciov a rebotizat poliţia politică a U.R.S.S. în K.G.B. (Комите́т госуда́рственной безопа́сности (КГБ), – Comitetul securităţii de Stat) şi a declarat că „noua” instituţie nu are nimic comun cu crimele lui Stalin.

 

În anul 1642 ţarul Mihail Romanov l-a trimis în cercetare la Iaşi pe Afanasii Ordân Naşciochin, unde cu daruri şi pocloane şi-a câştigat încrederea domnitorului N. Lupu şi a boierilor moldoveni. Timp mai mult de un an în suita voievodului a cules informaţii despre situaţia militară şi planurile Porţii Otomane, a Poloniei. Şi-a constituit o vastă filieră de informatori (agenţi) din Moldova, Valahia, Stambul, Podolia ş.a. Acest Ordân Naşcichin cunoştea limbile turcă, polonă, slavona veche. El a stabilit contacte cu episcopii români, greci, monahii pelerini şi cu mulţi boieri negustori care plecau în Stambul, Varşovia, Valahia, Serbia. Aceştia îi furnizau informaţii despre planurile militare ce vizau Rusia ţaristă, care a suferit un atac devastator al polonezilor nu demult (1606-1612). Ei ocupaseră şi Moscova. Mai târziu acest iscusit spion a fost trimis şi în Ţările Baltice pentru a estima forţa militară a Suediei ce domina Baltica.

 

În anii ’60 Afanasii Nasetocin a devenit sfetnicul ţarului şi primul conducător a Posolskii prikaz (Departamentul ce se ocupa cu politica externă a Rusiei). Cu venirea ţarului Petru la cârma Rusiei lucrurile s-au schimbat radical. Ţara a devenit un actor de vază în câmpul de luptă al Europei. Duşmanii ei erau la nordul Suediei şi la sudul Imperiului Otoman. Ţarul care abia îşi înfiripa armata regulată şi o flotă avea nevoie de un răgaz şi, desigur, de informaţie despre pregătirile militare a Suediei şi Turciei.

 

În 1702 ambasador al Rusiei la Poarta Otomană a fost numit Petru Tolstoi. El a primit de la ţar instrucţiuni de a afla starea politică şi militară a turcilor, posibila pregătire pentru un război cu Rusia. Ce armată şi flotă în Marea Neagră are otomanii, care este armamentul lor, artileria, cavaleria, cam câte forţe pasibile pentru un război pot mobiliza paşalele sultanului. Un rol deosebit în misiunea de spionaj politic în Balcani şi în Imperiul otoman l-a jucat ambasadorul Rusiei la Stambul Petru Tolstoi (1700-1712). Petru I l-a instruit personal şi i-a cerut să-şi facă o filieră de informaţie din cercul sultanului, domnitorii principatelor şi popoarele vasale ale turcilor. Numitul Tolstoi, având sume considerabile, blănuri de samur, nevestuică, pietre scumpe a mituit paşale, dregători de la curte şi, de asemenea, pe bei-zadelele din teritoriile vasale printre care fiii domnitorilor ţărilor romane Brâncoveanu şi Cantemir, prin care a făcut cunoştinţă cu demnitarii Valahiei şi Moldovei.

De remarcat că în misiunea lui un ajutor consistent (considerabil) l-au avut ierarhii şi enoriaşii bisericilor ortodoxe a Greciei, Ierusalimului, Bulgariei, Serbiei, Ţărilor Româneşti, dat fiind că situaţia geopolitică impunea unirea eforturilor popoarelor ortodoxe împotriva ofensivei turceşti musulmane. Un pilon important în misiunea lui Tolstoi a fost patriarhul Ierusalimului, Dosoftei. El a mobilizat mulţi monahi şi preoţi din Turcia, Grecia pentru a culege informaţie militară pentru ruşi.

 

După misiunile de succes ale lui Ordân-Nasciochin, ţarul Alexei Romanov, în 1654, a instituit aşa-numitul „Pricaz tainâh del” – un departament de cercetare în care erau antrenaţi diplomaţi, militari, negustori, monahi-pelerini. Dar numai în timpul lui Petru cel Mare spionajul devine un instrument al politicii expansive. În statutul militar cercetarea şi culegerea informaţiei capătă legalitate. S-a format un aşa-numit „General – kvartimeiskaia slujba”, ce se supune ţarului. În corespondenţa sa a introdus cifrarea. În acest organ al ţarului lucrau maeştrii spionajului ca A. Matveev, P. Tolstoi, A. Hîlcov şi străinii care jurau credinţă Patriei. Ca exemplu pot servi grecii D, Castrioti, Panait, românii fraţii David şi Tudor Corbea, Danilă Apostol, Bour, D. Cantemir (pe când era la Stambul, marele cărturar şi diplomat Nicolae Milescu-Spătaru). Oamenii aceştia de o inteligenţă deosebită, cunoscători a câtorva limbi (greaca, turca, slava, sârba şi, desigur, româna) aveau posibilitatea de a călători şi a cerceta tot arealul Europei de Răsărit, Balcanii, Polonia ş.a. David Corbea, după cum afirma istoricul A. Moraru (Labirintul Documentelor Secrete, pag. 162-165), boier de la curtea lui Constantin Brâncoveanu a îndeplinit misiuni importante pentru Ţara Românească şi pentru Rusia fiind oficial angajat de Petru I. A avut misiuni diplomatice informative în Polonia, Transilvania de unde a adus ţarului date despre intenţiile voievodului Transilvaniei Racoti al II-lea de a se alia cu Rusia împotriva Turciei. Scopul misiunii a fost realizat. La Varşovia Racoti şi D. Corbea, ca reprezentant plenipotenţiar al lui Petru I au semnat un tratat de alianţă militară şi prietenie.

 

Un agent de forţă al serviciului secret rus (General – Kvartirmeistvo) a fost comerciantul Manuc Bei (numele său armenesc fiind cel de Emanuel Mârzaian) (1769-1817). Negustor de succes în Stambul, avea trecere la curtea vizirului şi a sultanului ca furnizor de nestemate pe care le primea („cumpăra”) de la ruşi. În schimb culegea informaţie despre politica turcilor, forţele militare care i-au servit lui Kutuzov în războiul de la începutul sex. XIX (1806-1812). Ca agent al politicii imperiului Rus, împreună cu D. Moruzi, a participat la negocierile din 1812 pentru încheierea Tratatului de la Bucureşti dintre imperiul Rus şi cel Otoman, desfăşurat în hanul lui din capitala României. El a fost intermediarul mituirii oficialilor turci pentru cedarea Basarabiei către ruşi. După această „reuşită” a plecat în Sibiu şi Viena unde, în 1815, a fost primit de împăratul Alexandru I. Pentru servicii aduse Rusiei a fost răsplătit cu dărnicie, a primit de la ruşi câteva sute de mii de ruble-aur, moşii întinse în Basarabia (Hânceşti, unde şi astăzi stau edificiile palatului lui), a defrişat de stejari seculari codrii Tigheciului pe care i-a vândut cu bani grei în Austria. A avut un sfârşit tragic. În 1817, după o cafea preparată de un bucătar turc, a murit.

 

La începutul secolului XX contradicţiile imperiilor au căpătat agresivitate sporită. Imperiul Rus ce avea influenţă asupra slavilor balcanici – Serbia, Bulgaria, Muntenegru avea nevoie de informaţii despre planurile Imperiului Austro-Maghiar (Ungar). Un succes în această perioadă a fost racolarea ofiţerului cartierului-general din Viena Alfred Riedl, cunoscător al limbii ruse (în 1900 a urmat stagierea în şcoala militară din Kazani). După cum afirma ediţia „Очерки истории Российской внешней разведки” („Eseuri despre istoria serviciului de informaţie militară a Rusiei”) – (Moscova, 1996, v. 2, p. 215-218) peste câtva timp a fost contactat de colonelul I. Batiuşin, care i-a propus contra unei sume ce era de zece ori mai mare decât salariul anual al proaspătului căpitan… să colaboreze cu serviciul secret militar al ruşilor. Riedl a fost de acord. A urmat zece ani de colaborare în care colonelul a furnizat ruşilor planurile secrete de mobilizare a armatei, numărul efectiv al ostaşilor, armamentul şi echipamentul lor, planurile de atacare a Rusiei, Serbiei, Muntenegrului ş.a. Dar neglijenţa sa şi a ruşilor l-a adus la sinucidere. Pe numele unui oarecare Nicetas au fost trimise 7 mii de coroane. Cei care lustrau corespondenţa au deschis-o. Finalul este melodramatic. A. Riedl a fost prins când a ridicat banii şi, probabil, fiind constrâns, s-a sinucis în cabinetul lui. Cartierul general vienez a muşamalizat cazul, rufele se spălau în familie.

 

Odată cu venirea la putere absolută a lui Stalin s-a procedat la formarea unui nou instrument de spionaj şi influenţă externă (I.N.O. al G.P.U.) controlat personal de el. Conducătorii acestui departament Mihail Abramovici Trilisser (născut în Elveţia), Artur Artuzov, Abrani Sluţki, prin Comintern controlat de I.N.O. aveau sarcina să creeze „armate subterane” în fiecare ţară capitalistă. De obicei, acestea erau comunişti-revoluţionari locali sau cei trimişi de I.N.O. în misiune de spionaj. După eşecul „revoluţiei” şi războiului civil din Spania, ofiţerii sovietici au racolat sute de agenţi din rândurile „Brigăzilor Roşii Internaţionale” care, mai târziu, au fost plasaţi în fruntea partidelor comuniste din Europa. După biruinţa U.R.S.S. asupra lui Hitler toate serviciile de spionaj a Bulgariei, Cehoslovaciei, Germaniei, Poloniei, României, Ungariei erau formate din foşti ofiţeri şi agenţi ai I.N.O.. Aşa s-a derulat expansiunea imperiului sovietic cu suportul serviciilor secrete, diplomaţilor acoperiţi şi a Cominternului format expres pentru revoluţie.

 

Ilegali în perioade interbelice în România după Mitrohin au fost peste 200 de persoane printre care Pantiuşa Bondarenko, Todres Cruteanschii (alias Carin Tudor), Pavel Tcacenco ş.a.

 

Un spion sovietic, ilegal trimis de I.N.O. (Иностранный Отдел) al temutului serviciu secret C.E.K.A., condus de Dzerjinskii. În 1922-1924, ca rezident a lucrat în România, Austria, Bulgaria cu nume de cod Alexandru Koritnîi. A îndeplinit cu succes misiunea de a forma filiere de agentură în România şi instalarea conducerii partidului comunist din România.

Mai târziu a plecat rezident în China. După câteva operaţiuni în SUA şi în Franţa, unde a structurat rezidentura O.G.P.U. (fosta C.E.K.A.) a fost numit şeful Departamentului 1 al Serviciului de Informaţii Externe O.G.P.U., care opera în SUA şi Europa. După 1935 a lucrat în grupul de spionaj şi agent sovietic din China şi Japonia. Conducătorul filierei de spionaj „Ramsau” din Japonia a fost vestitul spion sovietic, Rihard Sorge. Cel care l-a informat pe Stalin că Germania va ataca U.R.S.S. la 22 iunie 1941 (planul „Barabrosa”).

 

Imperiul Rus şi succesoarea sa U.R.S.S. prin forţa lor politico-militară şi cu potenţia de penetrare a serviciilor de acapararea a ţărilor limitrofe (Polonia, România, Finlanda, Ţările Baltice, a Europei de Est ş.a.). Dacă ţarismul culegea informaţia cu „mănuşi” albe, apoi sovieticii au impus noi reguli, ca de exemplu exportul revoluţiilor (China, Ungaria, Germania ş.a.)teroarea roşie, îndreptată împotriva oponenţilor politici (L. Troţlii, Raik) agenţi sovietici detectori.

Istoria civilizaţiei demonstrează că bătălia surdă a serviciilor secrete, dusă pentru asigurarea politicilor imperiilor a adus schimbări spectaculoase în Europa şi în lumea întreagă.

 

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

 

Bibliografie selectivă:

  1. Boldur, Alexandru: Basarabia şi relaţiunile româno-ruse. Chestiunea Basarabiei şi dreptul internaţional. Bucureşti, 1927.
  2. Buzatu, George, Istorie interzisă. Editura Curierul doljean, Craiova, 1990.
  3. Cojocaru, George, Cominternul şi originile moldovenismului. Studii şi documente. Editura Civitas. Chişinău, 2000.
  4. Colesnic, Iurie, Basarabia necunoscută. Editura Universitas, vol. 17, editura Leuseum (vol. 2-7) 1993-2010.
  5. Очерки истории Российской внешней разведки. Е.М. Примаков. «Международные отношения», Москва, 1996, том I-II. (Eseuri din Istoria Serviciului de informaţie externă a Rusiei).

https://www.art-emis.ro/istorie/serviciile-speciale-instrument-al-expansiunii-imperiului-rus-si-urss

 

///////////////////

De ce s-a opus Angela Merkel intrării accelerate a Ucrainei în NATO în 2008?

 

Autor: Redacția

 

Fostul cancelar al Germaniei, Angela Merkel, discutând marți cu reporterii la Berlin, și-a amintit de summitul NATO de la București din 2008, la care s-a opus aderării accelerate a Ucrainei la alianță.

Angela Merkel s-a declarat convinsă că orice plan de a face din Ucraina un candidat la aderarea la NATO în timpul mandatului său ar fi fost echivalent cu o declarație de război, din perspectiva lui Putin. Ucraina era atunci „o altă țară, puternic divizată în domeniul politicii interne”, potrivit fostului cancelar al Germaniei.

 

Acesta a fost primul ei contact cu presa de la plecarea din funcție. Ea a vorbit anterior despre situația din Ucraina. Pe 1 iunie, fostul șef al guvernului a ținut un discurs la un eveniment al Asociației Sindicatelor Germane (DGB), abordând în premieră public conflictul din Ucraina, dar evenimentul nu a fost televizat.

 

Potrivit lui Merkel, „Ucraina era atunci [în 2008] o țară diferită, era foarte divizată în domeniul politicii interne”. În plus, Merkel a sugerat că Rusia ar fi interveni atunci dacă ar fi existat intrarea accelerată și „nu ar fi fost bine”.

 

Fostul cancelar a remarcat și acțiunile actualului președinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, în lupta împotriva corupției.

 

„Dar atunci Ucraina era o țară cu o mare influență a oligarhilor”, a spus Merkel.

 

Fostul cancelar german Angela Merkel a declarat că nu există nicio justificare pentru „disprețul brutal” al Rusiei față de dreptul internațional atunci când a lansat invazia în Ucraina, transmite CNN.

 

„Atacul asupra Ucrainei a fost o mare greșeală din partea Rusiei și o încălcare obiectivă a tuturor regulilor dreptului internațional și a tot ceea ce ne permite să trăim împreună în pace în Europa”, a declarat Merkel într-un interviu acordat jurnalistului german Alexander Osang.

 

„Dacă trecem prin secole și spunem ce bucată de teritoriu aparține cui, atunci vom avea doar război, iar acest lucru este absolut inacceptabil”, a adăugat ea. 

 

Merkel a declarat că nu își reproșează că „nu a încercat suficient de mult” să împiedice acțiunile Rusiei în anii care au precedat invazia din 24 februarie.

 

Citește mai multe amănunte pe adevarul.ro

 

/////////////////////////////////////

 

Care este adevăratul motiv al invadării Ucrainei?

 

Autor: Ionel-Claudiu Dumitrescu

Se discută mult despre cauzele conflictului ce opune Rusia statului mai mic din vest și varianta oficială susținută de Moscova este că luptă împotriva politicii de exterminare a neamului rus din regiunile Luhansk și Donețk dusă de conducerea nazistă de la Kiev.

Cum termenul de nazist în spațiul fost sovietic poate să justifice orice, a fost absolut normal ca poporul slav să accepte ideea organizării unei operațiuni militare speciale împotriva vecinilor, mai ales că aceștia n-au opus rezistență atunci când a fost invadată Crimeea. Urma să fie o simplă plimbare până în capitala Ucrainei, deplasarea fiind făcută, normal, cu tancul. Expediția a eșuat și a fost însoțită de răzbunarea împotriva civililor, ceva obișnuit într-o armată ce folosește militari neinstruiți în ceea ce privește caracterul.

 

Explicația pentru invazie este însă prea simplistă și trebuie să încercăm să intrăm în creierul liderului suprem de la Kremlin. Nu este foarte greu pentru că ideile i-au fost sugerate de către Iosif Stalin încă din ianuarie 1924. Misiunea supremă a oricărui dictatori de la Moscova constă în cucerirea de teritorii sub diferite pretexte pentru a juca rolul de putere mondială și nu contează câte victime sunt făcute pentru atingerea țelului măreț. Ucraina era un obiectiv de importanță deosebită pentru că subsolul ascunde materii prime interesante pentru complexul militaro – industrial. Minereu de fier, minereu de mangan, uraniu și cărbune sunt doar câteva din bogățiile din adâncuri. Mai mult. Existau capacități deosebite de prelucrare prin oțelării și un imens combinat de obținere a aluminiului folosea energia electrică pentru rafinarea metalului destinat aviației și echipamentelor electrice și electronice. Nu erau de disprețuit resursele alimentare oferite de solul mănos, orașul Moscova având nevoie de cantități enorme de mâncare.

 

Totuși, nu acesta era obiectivul liderului suprem rus. Dorea o altă bogăție care începe să-i cam lipsească: omul. Nu poți să duci o politică imperială, mondială, numai cu 145.000.000 de locuitori. Forța umană a Rusiei este absolut insuficientă pentru a domina întreaga planetă și pentru a înfrunta alte puteri demografice. Colosul rus este dominat de umbra roșie a Chinei, stat care are peste 1,4 miliarde de suflete între granițe. Federația rusă este surclasară fără drept de apel și de populația Statelor Unite ale Americii, mare putere ce dispune și de o forță economică net superioară. Grav este că populația Rusiei mai cunoaște un fenomen interesant: îmbătrânirea accelerată.

 

După estimările americane din 2018, peste 20 de milioane de persoane aveau vârsta de peste 65 de ani și nu mai erau interesante pentru armată. Alte 20 de milioane erau în etate de peste 55 de ani și numai parțial mai prezentau importanță militară. Dacă sunt excluse vârstele fragede cu vârsta sub 14 ani, populația activă a Federației Ruse ajungea în jur de 80 de milioane, ceea ce este foarte puțin pentru a emite pretenții planetare fără a amenința în stânga și în dreapta cu folosirea armelor nucleare. A mai sosit și infecția cu temutul coronavirus și datele statistice ce mai scapă dinspre est spun că peste un milion de persoane au dispărut în 2021. Mortalitatea a copleșit natalitatea, ceea ce nu se potrivește cu visul de putere mondială. Surse oficiale ruse susțin că se pierde un om la fiecare 30 de secunde.

 

Situația ar fi fost cu totul alta dacă Ucraina ar fi fost integrată în gigantul întins pe două continente în două variante: fie prin intermediul unui conducător vasal absolut, fie prin integrare completă. Ar fi crescut populația la peste 180 de milioane de locuitori și altfel se discută la masa celor puternici, mai ales dacă mai pui în ecuație și un munte de focoase nucleare, de la cele tactice la cele ce pot contamina un continent întreg. Dacă este luat în calcul și zisul stat independent Belarus, se tinde spre 200.000.000 de persoane interesante pentru a sublinia slava unei mari puteri. Se mai putea adăuga Moldova în acest conglomerat important strategic.

 

Acesta ar fi fost un obiectiv minimal al planificatorilor de la Moscova pentru a compensa scăderea demografică din Rusia. O spălare a creierului prin teroare și presă ar fi dezvoltat o masă de manevră utilă după pofta inimii liderilor ajunși cumva în fotoliile de la Kremlin. Nu contează viețile oamenilor, importantă este slava unei forțe militare. Orice conducător politic trăiește într-o iluzie, dar cei din lumea contemporană au obiceiul să planifice totul după presupuse calcule științifice.

 

https://historia.ro/sectiune/general/care-este-adevaratul-motiv-al-invadarii-ucrainei-639999.html

 

////////////////////////////////////////////

 

Reacția Ucrainei după unirea Basarabiei cu România: Guvernul de la Kiev cere anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru

 

Autor: Alexandru Ionescu

Unirea Basarabiei cu România, votată cu o largă majoritate de Sfatul Țării de la Chișinău pe 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918 a fost contestată de Ucraina. Autoritățile de la Kiev au respins actul unirii și au ridicat pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Guvernul României a fost nevoit să dea un răspuns amplu și argumentat acestor revendicări pe care le-a respins hotărât.

Teritoriul delimitat de râurile Prut (la vest), Nistru (la est) și de Dunăre și Marea Neagră la sud a reprezentat partea de est a Moldovei medievale. Acest teritoriu, denumit Basarabia în secolul al XIX-lea a fost ocupat de Imperiul Țarist în 1812, în urma unui tratat de pace cu Imperiul Otoman. Țara Românească și Moldova, aflate sub suzeranitate otomană au fost scena unui război între Rusia și Turcia, declanșat în 1806. Deși au obținut mai multe succese militare și au ocupat cele două provincii, rușii s-au văzut nevoiți să negocieze pacea cu turcii, pe fondul deteriorării relațiilor cu Franța.

 

În noiembrie 1811, o delegație rusă și una otomană s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.

 

Rușii, care inițial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând granița pe Dunăre, adică stăpânirea celor două țări române. Turcii au respins pretențiile rușilor, fiind dispuși să accepte numai cedarea teritoriului dintre Prut și Nistru. Negocierile au continuat la București, însă nu așa rapid cum sperau rușii. Amenințați de pericolul invaziei napoleoniene, rușii au acceptat oferta otomană.

 

Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei și până la locul unde se întâlnește cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei și până la mare…”. Imperiul Țarist a intrat astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km (mai mare cu 7.400 km decât al Moldovei de la vest de Prut), cuprinzând cinci cetăți, 17 târguri, 685 sate și o populație de 482.630 de oameni.

 

În ciuda unui intens proces de rusificare și de deznaționalizare, desfășurat în următorul secol, în momentul declanșării Primului Război Mondial, populația Basarabiei a rămas majoritar românească. În contextul disoluției Imperiului Rus, după revoluția bolșevică din 1917, Sfatul Țării de la Chișinău a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, pe 24 ianuarie 1918. Relativ redus inițial, curentul în favoarea unirii cu România a crescut după proclamarea independenței Basarabiei. Tânărul și fragilul stat moldovenesc nu avea cum să reziste singur în fața acțiunilor bolșevicilor și pretențiilor emise de autoritățile ucrainene. În acest context a fost votat actul unirii Basarabiei cu România la 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918.

 

La trei zile după votarea unirii, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care îl informa ca Rada Centrală (Parlamentul Ucrainei – n.r.) „nu admite decizia ‘Sfatului Țării’ referitoare la încorporarea Basarabiei la România să fie un act care exprimă voința tuturor popoarelor care locuiesc pe teritoriul Basarabiei; de aceea Republica Democrată Ucraina cere ca regiunile din Basarabia unde populația s-a declarat s-au se va declara ucraineană să fie adăugate Republicii Ucraina”.

 

Pe 22 aprilie 1918, guvernul român răspundea notei primite de la guvernul de la Kiev amintind părții ucrainene că „Basarabia s-a unit de bunăvoie cu Patria-mamă, în virtutea unui vot aproape unanim exprimat al Sfatului Țării, adunarea națională legislativă a Republicii Moldovenești a Basarabiei. Această adunare este expresia voinței Națiunii, având deci aceeași origine ca și Rada Centrală ucraineană, reprezentând deci, ca și Rada, puterea suverană, ceea ce îi dă dreptul să ia decizii definitive și de aceeași importanță pentru populația Basarabiei ca și deciziile luate de Rada în legătură cu locuitorii Ucrainei. […] Trebuie, de altfel, remarcat că Sfatul Țării a fost ales în mod liber, într-o perioadă în care nici nu se putea problema unirii cu România”.

 

De asemenea, guvernul român atrăgea atenția că, după cunoștințele sale, „nu există nicio reuniune din Basarabia în care populația să se fi declarat ucraineană și să fi cerut alipirea la Ucraina”.

 

Ucraina a cerut anexarea Basarabiei

Guvernul de la Kiev a revenit cu o notă extinsă, trimisă guvernului român pe 5 mai 1918, prin care încerca să demonstreze necesitatea anexării Basarabiei de către Ucraina:

 

„Timp de mai mult de un secol Basarabia a făcut parte din Imperiul Rus și s-a găsit în relații politice și economice cu cea mai apropiată vecină a sa, Ucraina. În perioada constituirii Republicii Ucraina, în luna noiembrie 1917, guvernul ucrainean considera ca, în favoarea legăturii federative care lega din nou Republica Ucraineană de toate celelalte părți ale Imperiului Rus, Ucraina să păstreze această legătură în raport cu Basarabia. După proclamarea independenței Ucrainei, guvernul ucrainean, neadmițând deloc ruptura definitivă dintre Ucraina și Basarabia și luând în considerarea aspirațiile unei minorități notorii din populația Basarabiei și-a propus să stabilească relații mai strânse cu Republica Moldovenească, conferindu-i dreptul autonomiei politice”.

 

Guvernul Ucrainei „și-a propus, conform expresiei formale a voinței poporului Basarabiei, și își propune același lucru și astăzi, să dea la toată populația Basarabiei o autonomie politică ce i-ar garanta cele mai largi drepturi în domeniul social, politic și intelectual. Este evident că interesele vitale ale Ucrainei – strategice și economice – cer ca Guvernul Ucrainei să insiste pe încorporarea Basarabiei, care își păstrează autonomia politică față de Ucraina…” se arăta în nota trimisă guvernului român.

 

Această notă a primit un răspuns vast pe 19 iunie 1918, prin care guvernul român argumenta că Ucraina nu are niciun drept asupra Basarabiei. Guvernul român a amintit părții ucrainene istoria Basarabiei și modul în care această provincie a fost ocupată de Imperiul Rus.

 

„Geografic, etnografic, istoric, așa-zisa provincie a Basarabiei a fost deci tot timpul un pământ românesc și a format o parte integrantă și indivizibilă a Principatului Moldovei. Doar numele de ‘Basarabia’ nu este absolut moldav; și totuși acest nume, rezervat până în 1812 exclusiv extremității meridionale a acestui teritoriu, este de asemenea român, comemorând cucerirea lui Basarab, domn de Valahia, care în prima parte a secolului al XIV-lea a supus prin arme ținuturile situate între brațele Dunării, cursul inferior al Prutului și Nistrului și Marea Neagră. Acesta este trecutul; pentru prezent este important să se constate că, deși a fost smulsă Moldovei acum 106 ani, și de atunci sustrasă cu precauții inchizitoriale de la orice influență a patriei-mamă, aspectul românesc al pământului Basarabiei aproape că nu s-a schimbat”.

 

Bibliografie:

Mihail E. Ionescu (coord), Românii în „Marele Război”. Anul 1918, Editura Militară, 2019.

Ion Calafeteanu, Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România 1917-1918, editura Hyperion, 1995.

 

 

 

https://historia.ro/sectiune/general/reactia-ucrainei-dupa-unirea-basarabiei-cu-566363.html

///////////////////////////////////////////////

 Obsesia bolnavului rus…Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia şi obsesia Mării Negre  

 

Autor: Dorel Buse

Importanta economica si geostrategica a axei Dunare – Marea Neagra a trezit, de-a lungul vremii, interesele tuturor statelor din aceasta regiune si a marilor puteri europene, interese care uneori s-au acutizat generând vii dispute. Referindu-se la acest aspect marele istoric Nicolae Iorga afirma: „Când orientul a pornit spre occident, când rasaritul si-a dat mâna cu apusul, când nordul a vrut sa se întâlneasca cu sudul, aici s-au întâlnit”. Însa, cu toate eforturile depuse, doar trei imperii au reusit subordonarea totala a litoralului Marii Negre si transformarea acesteia într-un „lac interior”: Imperiul Roman, Imperiul Bizantin si Imperiul Otoman.

 

O împărăție cât o lume

Profitând de declinul Imperiului Otoman dupa asediul Vienei din 1683, Petru cel Mare, care fixase principalele linii de forta ale expansionismului tarist (în nord în directia Marii Baltice, în est în Asia Centrala, dar cu precadere spre apus în regiunea Marii Negre si a Dunarii de Jos) initiaza primele actiuni serioase de creare a unei brese sigure Imperiului Otoman la Marea Neagra. De aici înainte, prioritatea tuturor tarilor rusi s-a îndreptat spre o singura directie-cucerirea pe rând a teritoriilor stapânite de turci si întinderea Imperiului Rus pâna la Dardanele.

 

În numele crucii si sub masca luptei pentru apararea popoarelor ortodoxe supuse Imperiului Otoman, Rusia a întreprins lupta cea seculara împotriva închinatorilor lui Mahomed si la umbra ei a putut sa dezvolte cu deplina îndrazneala politica sa de cucerire. Împaratia ruseasca – afirma poetul national Mihai Eminescu:

 

„nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreaga, care, negasind în sine nimic de o maretie intensiva, cauta mângâierea propriei mariri în dimensiunile mari. Lupta între turci si rusi este o consecinta fireasca a deosebirilor de credinte; dar mai mult decât din aceasta deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omeneasca, ce s-a produs totdeauna în Rusia. Tarul este puternic si nu stie ce sa faca cu puterile de care dispune. Chiar în launtrul împaratiei sale, nici prin munca pacinica, nici prin lucrare sufleteasca aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea, ei redau mereu navala în afara – astfel ar trebui sa se mistuiasca în lupte interne […]”.

 

„Ei nu sunt poporul plin de îndaratnica mândrie, ce provoaca pe alte popoare la lupta dreapta si întaritoare; sunt poporul ce-si da mereu silinta sa dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi sa si le supuna. Pentru aceia ocuparea pe cât se poate de îndelungata a tarilor straine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei rusesti; e peste putinta ca o tara sa fie timp mai îndelungat ocupata de ostiri straine, si mai ales de ostiri ce au în purtatea lor dulceata omorâtoare, fara ca în populatia tarii sa nu scada energia vitala, fara ca ocupatia sa nu devie o deprindere si încetul cu încetul o trebuinta din ce în ce tot mai viu simtita”.

 

Refacerea Imperiului Bizantin prin panortodoxie

Nereusita petroviana, prin dezastrul de la Stanilesti pe Prut din 1711 a amplificat si îmbogatit în forma, sub aspect teoretic, expansiunea rusa în timpul Ecaterinei cea Mare (1761-1796), care si-a dorit cu insistenta reînvierea Imperiului Bizantin ce avea ca suport ideologic ortodoxia crestina. Practic apare o noua faza în dezvoltarea Imperiului uzitându-se ideea de mostenire si refacere a Imperiului Bizantin, care ulterior ar fi fost înglobat în Imperiul Rus ;bineînteles, aceasta teorie avea un suport ideologic-ideea panortodoxa.

 

„În drumul ei pe tarmul european spre Bosfor, afara de români, Rusia întâlneste numai slavi. Comunitatea de origine si de religie, dibacia Rusiei în mânuirea intrigii, în arta de a semana discordia, de a provoca competitiuni, de a se servi de dihoniile dintre partide, de a face uz când de dezmierdari si de daruri, când de amenintari, nestând la îndoiala pentru a atâta revolte militare si a alcatui societati secrete, nedându-se înapoi nici de la mijloace si mai drastice, îi permit a se servi de popoarele slave din peninsula balcanica ca de niste auxiliari adesea pretiosi. În caz de izbânda a Rusiei, nu încape îndoiala ca ele se vor trezi pe neasteptate si fara a fi fost întrebate, supuse ale tarului drept-credincios, iar pâna atunci vor fi fost oarbele lui unelte”.

 

La doi ani de la urcarea pe tronul Rusiei a tarinei Ecaterina a II-a, în anarhia în care cazuse Polonia, Rusia a reusit usor a face ca prin banii si armatele sale sa fie ales ca rege fostul ei favorit Stanislaus Poniatowsky. Cu toate strigatele de ajutor ale confederatilor patrioti, Turcia a ramas nepasatoare, cu atât mai mult cu cât rusii nu au crutat deloc banii pentru a face Poarta sa închida ochii asupra încalcarilor lor. Vazând polonezii ca fara bani nu pot dobândi nimic de la dregatorii turci, au trimis si ei juvaerurile femeilor lor la sultanele din harem opunând astfel coruptia coruptiei si cautând macar prin acest mijloc extrem sa izbuteasca în cererile lor.

 

Țarul își lărgește granițele

Luarea Cracoviei cu asalt de catre rusi în ziua de 18 august, a determinat rasturnarea marelui vizir Muhsinsade si înlocuirea lui cu Hamsa Pasa, care a declarat razboi Rusiei în octombrie 1768. Imediat Rusia a ocupat Moldova si a ordonat „sub amenintarea de mari pedepse a se da pe fata toata zahareaua turceasca, precum si a se opri exportarea din tara a orice fel de bucate, care ar putea fi de folos armatei rusesti, si, în sfârsit, cere de la toata tara ca sa se „aleaga un obraz din clerosul bisericii, si doi din boierii care s-ar socoti, ca sa mearga la luminatele picioare a preaputernicii împaratese sa caza si sa-i multumeasca pentru mila ce au aratat Maria Sa cu trimiterea ostirilor, cu care i-au scos din jugul robiei”. Apoi trupele rusesti au trecut în Tara Româneasca, de unde, pentru ca au fost bine primite, l-au luat pe domnitorul Grigore Ghica si l-au dus la Petersburg „cu toate onorurile”.

 

„Împarateasa îi daruieste o tabatiera împodobita cu briante si primeste pe fiul sau în corpul cadetilor; apoi ea da lui Ghica si deputatilor munteni o suma de bani pentru calatorie si, în sfârsit, însarcineaza pe acela a merge la armata spre a începe negocierile cu turcii si a cerca ce ar fi dispusi sa conceada Rusiei pentru încheierea pacii”.

 

Între timp au loc primele doua împartiri ale Poloniei (1772 si 1773) la care Rusia, în pofta ei nebuna de cucerire si de sugrumare a unei natiuni constiente si civilizate, a luat parte alaturi de Austria si Prusia. Multumita de succesul sau în Polonia, Rusia, obosita de razboi, a încheiat pacea cu Turcia, la Kuciuk-Kainargi (1774), în urma careia a obtinut întregul teritoriu dintre Nistru si Bug. Prin dreptul pe care si l-au rezervat rusii „de a vorbi în favoarea Principatelor”, s-a îngaduit amestecul Rusiei în treburile interne ale tarilor noastre. Tot acum rusii au obtinut eliberarea tatarilor din Crimeea de sub suprematia Portii.

 

… si pierderea Bucovinei

Prima consecinta a împartirii Poloniei a fost rapirea Bucovinei (1775) de catre Austria care s-a folosit de Razboiul ruso-turc, pretextând ca are neaparata nevoie de o cale de comunicatie între Galitia si Ardealul românesc.

 

„Cumparati cu multi bani, oamenii Portii satisfacura cererea Austriei cu tot protestul pe care-l ridicara domnii si boierii moldoveni împotriva înstrainarii celui mai clasic pamânt istoric al Moldovei. Rusia fiind satisfacuta de câstigurile teritoriale pe care le facuse, închidea siret ochiul la târgul odios ce se facea la Constantinopol pe socoteala Moldovei gândindu-se probabil în ascuns la prada teritoriala ce avea sa o faca curând ea însasi în Moldova”.

 

În 1783 Ecaterina a II-a sfidând independenta hanatului tataresc din Crimeea, prin diferite înselaciuni, l-a alipit la statul rus. Patru ani mai târziu a izbucnit un nou Razboi ruso-turc ce a avut ca teatru de operatiuni tot Principatele Române în urma caruia Rusia obtine teritoriul dintre Bug si Nistru, prin pacea de la Iasi (1792). Articolul trei al acestui tratat stipula:

 

„Nistrul va forma linia de demarcatie între sublima Poarta [adica Moldova] si Imperiul Rusiei, astfel încât întregul teritoriu care se afla pe malul drept al Nistrului va fi restituit sublimei Porti [adica Moldoveis si va ramâne pe veci sub stapânirea sa, absoluta si incontestabila; dimpotriva, tot teritoriul care se afla pe malul stâng al aceluiasi fluviu va ramâne sub stapânirea absoluta si incontestabila a Imperiului Rus”.

 

Secolul XIX – Marea Rusie

Începutul secolului XIX gaseste Rusia în plina expansiune:celei de-a treia împartiri a Poloniei (1795) i-a urmat ocuparea Georgiei (1801);a Principatelor Migrelia, Gurűsk si regatului Imeretinsk (1803-1804) si încorporarea Finlandei (1808-1809). Însa nereusita planului de refacere a Imperiul Bizantin si cucerirea Constantinopolului a dus la aparitia ideii panslavismului care raspundea mult mai bine tendintelor universaliste si imperialiste.

 

Popor de stepa, cu o puternica atractie, aproape obsesiva catre deschiderea la mare, rusii s-au considerat îndreptatiti a fi principalii beneficiari la împartirea mostenirii „omului bolnav al Europei”. Legând panortodoxia si panslavismul de „problema orientala”, ei au cautat astfel nu numai sa-si creeze o deschidere cât mai mare la Marea Neagra, dar sa se si instaleze în strâmtorile Bosfor si Dardanele si de aici prin Marea Mediterana sa aiba iesire la Oceanul Atlantic. În acest sens, un teoretician rus, Fadeev, declara ca, „chestiunea orientala” este o „chestiune slavica”, dar nu este însa o chestiune proprie a slavilor meridionali, ci a tuturor slavilor si prin urmare a rusilor.

 

Principatele și Marea Rusie

Prin asezarea lor „ca o lacrima latina într-un imens ocean slav”, „românii au stat mereu în calea expansiunii panslaviste si au încurcat totdeauna planurile cancelariei tariste”. În acest sens, din rapoartele adresate Comitetului de Salvare Public de catre C. Stamati, întâiul agent francez acreditat în Tarile Române aflam ca „în cursul negocierilor pentru încetarea razboiului început la 1787, rusii începura prin a cere Moldova si numai la urma se multumira cu fruntaria Nistrului”. Tot din însemnarile demnitarului francez aflam ca „Principatele Moldovei si Tarii Românesti au devenit obiectul ambitiunii cotropitoare” si ca „dupa extensiunea limitelor sale pâna la tarmurile Nistrului, (rusii) proiecteaza în chip vadit cotropirea Moldovei si aceea a Basarabiei, spre a se apropia pas cu pas de Dunare”.

 

 

În urma Razboiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), harta politica a bazinului Marii Negre cunostea primele importante prefaceri de câteva secole.

Rusia tarista, care înca de la Petru cel Mare îsi manifestase tendintele expansioniste, reuseste acum sa încheie o etapa din istoria Marii Negre, în care aceasta era un simplu „lac turcesc”, si sa îsi faca simtita propria prezenta în regiune. În mai putin de o jumatate de secol, Rusia reuseste, gratie a doua paci succesive:Iasi (1792) si Bucuresti (1812) sa ajunga si la Dunare, în zona unde aceasta îsi varsa apele în Marea Neagra.

 

 

https://historia.ro/sectiune/general/testamentul-lui-petru-cel-mare-sau-rusia-si-584592.html

 

 

///////////////////////////////////////////

Pentru ca Rusia s-a format prin cotropiri  nesfarsitte…Analiză: Putin vrea restaurarea Imperiului Rus

 

Putin, Xi şi Trump sunt nostalgici după 2018, după vremea când dominau planeta, iar acum provoacă anarhie împotriva democraţiei pentru a instaura o autocraţie globală. Administraţia lui Joe Biden pare să fie copleşită de foarte multe probleme, fiind cea mai suprasolicitată administraţie prezidenţială de la cea a lui Franklin Delano Roosevelt, care a condus Statele Unite în anii teribili ai Marii Depresiuni, ai ascensiunii fascismului în Europa şi ai celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Salariul minim european: Când ar putea fi aplicat în România

Citirea gândurilor preşedintelui rus Vladimir Putin este rareori o sarcină simplă, dar uneori liderul de la Kremlin o face mai uşoară.

 

Când s-a întâlnit cu un grup de tineri antreprenori ruşi joia trecută, Putin şi-a exprimat dorinţa de restaurarea Rusiei ca putere imperială. Putin chiar se compară cu Petru cel Mare, ţarul care a modernizat Rusia şi a fondat Sankt Petersburg, locul de naştere al lui Putin.

 

„Petru cel Mare a purtat Marele Război Nordic timp de 21 de ani”, a spus Putin aparent relaxat şi mulţumit de sine. „La prima vedere, era în război cu Suedia. Nu fura nimic, ci doar recupera teritorii. Aşa a fost”.

 

 

„Nu a contat că marile puteri europene nu au recunoscut anexările teritoriale ale ţarului Petru cel Mare”, a adăugat Putin.

 

„Când a fondat noua capitală, niciuna dintre ţările europene nu a recunoscut acest teritoriu ca parte a Rusiei; toată lumea l-a recunoscut ca parte a Suediei”, a spus Putin.

 

„Totuşi, din timpuri imemoriale, slavii au trăit acolo împreună cu popoarele finno-ugrice, iar acest teritoriu era sub controlul Rusiei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru direcţia vestică, Narva şi primele sale campanii. De ce s-ar duce acolo? A fost revenirea şi întărirea, asta făcea el”.

 

Făcând aluzie directă la propria sa invazie a Ucrainei, Putin a adăugat: „În mod clar, e timpul să ne întoarcem şi să ne consolidăm”.

 

Acele remarci au fost condamnate rapid de ucraineni, care le-au văzut ca pe o recunoaştere evidentă a ambiţiilor imperiale ale lui Putin.

 

„Mărturisirea confiscării teritoriale a lui Putin şi compararea sa cu Petru cel Mare demonstrează: nu a existat niciun conflict, ci doar confiscarea sângeroasă a ţării sub pretexte inventate de genocid popular”, a declarat consilierul prezidenţial ucrainean Mykhailo Podolyak pe Twitter.

 

„Nu ar trebui să vorbim despre salvarea Rusiei, ci despre deimperializarea imediată a acesteia”.

 

Putin a susţinut de mult că ucrainenii nu au o identitate naţională legitimă şi că statul lor este, în esenţă, o marionetă a Occidentului. Cu alte cuvinte, el crede că „ucrainenii nu au o ţară şi sunt un popor supus de occidentali”.

 

Invocând memoria lui Petru cel Mare, devine, de asemenea, clar că scopurile lui Putin sunt conduse de un anumit simţ al destinului istoric. Iar proiectul lui Putin de restaurare imperială s-ar putea, teoretic, să se extindă şi la alte teritorii care au aparţinut cândva Imperiului Rus sau Uniunii Sovietice, lucru care ar trebui să tragă semnal de alarmă în toate ţările apărute în urma prăbuşirii URSS, mai ales în ţările baltice, Moldova şi alte state din Asia Centrală.

 

La începutul acestei săptămâni, un deputat al partidului Rusia Unită a înaintat un proiect de lege Dumei de Stat, camera inferioară a parlamentului Rusiei, prin care cerea abolirea unei rezoluţii care recunoaşte independenţa Lituaniei.

 

Lituania poate fi acum membră NATO şi parte a Uniunii Europene, dar în Rusia lui Putin, este considerată o colonie pierdută.

 

Putin mizează pe faptul că pentru ca Rusia să supravieţuiască, trebuie să rămână un imperiu, indiferent de costul uman, transmite CNN.

 

„Împăratul proletar” al dinastiei Xi vrea să formeze o „talasocraţie” în Marea Chinei de Sud

Avioane de război chineze vizează aliaţii americani într-un „joc de-a prinselea”, cu mize mari asupra regiunii Asia-Pacific, care riscă să scape de sub control. Creşte riscul unui incident care ar putea declanşa un război sino-american nemaivăzut din anii 1940, la scară mult mai mare decât ce s-a întâmplat în Vietnam sau Coreea.

 

Aceasta este opinia analiştilor care avertizează că manevrele din ce în ce mai agresive ale avioanelor de luptă chineze, acuzate că pun în pericol atât aeronavele canadiene, cât şi cele australiene, sunt un semn că Beijingul îşi revendică teritoriile la un nou nivel periculos, în special Taiwan şi insulele din Marea Chinei de Sud.

 

Şi ameninţarea pare să se transforme într-un conflict, posibil ca urmare a doborârii a unei aeronave militare, o chestiune tot mai dezbătută la cel mai mare summit al apărării din Asia, Dialogul Shangri-La, a început vineri la Singapore.

Toate privirile sunt îndreptate spre secretarul american al Apărării, Lloyd Austin şi omologul său chinez, Wei Fenghe.

 

Înalţi oficiali americani ai apărării au spus că Washingtonul se va concentra parţial pe „stabilirea unor balustrade în relaţie”, a spus un oficial, pentru a se asigura că această competiţia în creştere între cele două puteri mondiale preeminente nu escaladează într-un conflict sângeros.

 

„Una dintre regulile de bază pe care ne propunem să le stabilim împreună cu China este că ne vom caracteriza poziţia şi ei îşi pot caracteriza poziţia”, a spus oficialul. „Cred că depunem toate eforturile pentru a ne asigura că aceasta este o întâlnire profesională”.

Analiştii vor urmări o perspectivă asupra motivului pentru care China şi-a intensificat agresiunea şi dacă acesta reprezintă un nou front în ceea ce mulţi se referă deja ca un conflict din „zona gri”.

Peter Layton, membru al Institutului Griffith Asia din Australia, se numără printre cei mulţi care spun că acţiunile recente ale Chinei sunt o escaladare „periculoasă” a unor astfel de tactici.

 

„Este timpul să fii alarmat, nu doar alert”, spune el.

 

Mulţi analişti folosesc termenul de zona gri pentru a descrie acţiunile Beijingului în Marea Chinei de Sud. China a petrecut ani de zile transformând insule îndepărtate şi recife obscure ale mării în baze militare fortificate şi piste de aterizare şi a fost, de asemenea, acuzată că foloseşte nave de pescuit pentru a roi teritoriul pe care îl pretinde ca fiind al său.

 

China continuă să revendice marea de 1,3 milioane de mile pătrate, unde are dispute teritoriale cu diverse alte ţări, în ciuda eforturilor unui tribunal internaţional care a spus „NU” pretenţiilor sale teritoriale în 2016.

 

În mai, un avion de luptă chinezesc J-16 ar fi tăiat calea unui avion de recunoaştere australian P-8 lângă Marea Chinei de Sud. Acest incident, catalogat drept „foarte periculos” de Canberra, a fost succedat de un alt incident în care avioanele chineze au alertat ambarcaţiunile de recunoaştere care operau din Japonia, punând în pericol aviatorii canadieni.

 

În timp ce aceste incidente au alarmat SUA şi aliaţii săi, Beijingul insistă că naţiunile străine sunt de vină şi a reacţionat furios atât faţă de Australia, cât şi faţă de Canada.

 

„Ţintirea aliaţilor SUA precum Canada şi Australia ar putea fi o modalitate de a investiga slăbiciunile unor astfel de coaliţii şi de a creşte gradul de conştientizare a publicului naţional al acestor ţări cu privire la pericolele cooperării militare cu SUA împotriva Chinei”, a spus Timothy Heath, cercetător şi autor specializat pe apărare.

 

„China nu trebuie să meargă împotriva Statelor Unite pentru a submina poziţia SUA în Asia. Trebuie doar să-şi retragă aliaţii”, mai adaugă Timothy Heath pentru CNN.

 

„Şi este probabil că China va juca o partidă lungă”, au spus analiştii, „folosind tacticile sale din zona gri pentru a ciuguli treptat influenţa SUA din regiunea Asia-Pacific”.

 

Trump vrea să redevină preşedinte printr-o „nouă revoluţie americană”….sau printr-un „nou război civil”

 

Jonathan Freedland, editorialist la The Guardian, spune că pericolul pentru democraţia americană nu s-a încheiat pe 6 ianuarie 2021!

 

Editorialistul crede că eşecul gestionării inflaţiei de către Biden va pricinui pierderi pentru democraţi în alegerile din noiembrie, dar şi în cele din 2024.

 

„Pe măsură ce se apropie alegerile intermediare din toamnă, americanii vor fi mai preocupaţi de eşecurile lui Biden de a controla inflaţia decât de instigarea lui Trump la o insurecţie.

 

Benzina la 10 dolari galonul de astăzi va conta mai mult decât benzina pe care preşedintele republican a aruncat-o în focul furiei susţinătorilor săi acum un an şi jumătate”.

 

Autorul mai spune că dacă Trump vrea să fie candidatul republican la preşedinţie în 2024, el va fi.

 

„Chiar dacă Trump nu va recâştiga preşedinţia, el este totuşi parte din viitorul SUA”, afirmă Freedland.

 

„Trumpismul este acum crezul definitoriu al tribului republican.

 

Sondajele arată că majoritatea republicanilor cred în minciună, convinşi că Trump a fost adevăratul câştigător în 2020. Indiferent dacă candidatul este fostul preşedinte însuşi sau un politician mai disciplinat – precum guvernatorul Floridei, Ron DeSantis – Trumpismul, cu angajamentul său pentru permanentul război cultural şi dispreţul său faţă de normele democratice, este acum o trăsătură centrală a peisajului american”.

 

Dezvăluirile a ceea ce s-a întâmplat exact când o mulţime violentă a pătruns în holurile Congresului SUA, încercând să răstoarne alegerile democratice, împiedicând certificarea oficială a victoriei lui Joe Biden, alcătuiesc un eveniment şocant, un record în istoria democraţiei americane.

 

Comisia Camerei a investigat tentativa de insurecţie din 2021, adunând peste 140.000 de documente şi vorbind cu peste 1.000 de martori.

 

Filmări nevăzute anterior şi mărturii proaspete au fost denaturate de un congresman republican, care spune că participanţii de la insurecţia din 6 ianuarie doar au efectuat o „vizită turistică normală” în Capitoliu.

 

Gazda cea mai urmărită de la Fox News, Tucker Carlson,a spus că este decât un „foc uitat, un act minor de violenţă”. În schimb, un ofiţer de poliţie, Caroline Edwards, care a suferit o leziune traumatică cerebrală în timp ce Capitoliul a fost vandalizat, a descris că a fost lovită cu ştampila, a căzut în stare de inconştienţă, a fost stropită cu piper şi cu gaze lacrimogene. Era atât de mult sânge pe podea încât că ea a alunecat. „A fost un măcel”, a spus ea. „A fost haos”.

 

Mai mult, cei din jurul lui Trump ştiau că Biden a câştigat alegerile din 2020 şi Trump a pierdut. Procurorul general al lui Trump, William Barr, a mărturisit că a considerat afirmaţia că alegerile din 2020 au fost furate drept „o prostie”.

 

Fiica lui Trump, Ivanka, a fost de acord.

 

„Mulţi dintre acei republicani din Congres care au fost de acord cu minciuna ştiau că este o mizerie”, afirmă editorialistul, „şi ştiau că îşi încălcau jurământul prin a îngădui această răzmeriţă. Anchetatorii au dezvăluit că mai mulţi membri ai congresului republican au solicitat în grabă graţierea prezidenţială de la Trump pentru ceea ce au făcut, şi anume, încercarea de a răsturna rezultatul alegerilor legitime”.

 

Editorialistul transmite că numai în 2021, cel puţin 19 state conduse de republicani au adoptat măsuri al căror scop oficial a fost combaterea fraudei (inexistente) a alegerilor, dar al căror efect practic va fi suprimarea alegătorilor democraţi, făcând mai greu pentru americanii cu venituri mici şi minoritari să voteze.

 

2024 nu va fi la fel ca 2020″, avertizează editorialistul.

 

Analiză: Putin vrea restaurarea Imperiului Rus

 

 

//////////////////////////////////////////

Rusii continua sa se joace …Aleksandr Gelievici Dughin, adeptul doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului : „Noi ruşii, am comis multe greşeli în relaţia cu România”. VIDEO 

 

Aleksandr Gelievici Dughin  (n. 7 ianuarie 1962- …) este un specialist în  geopolitică, filosof, sociolog şi politician rus, preşedinte al Partidului Eurasiatic – mişcare ce pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane.

A scris mai multe cărţi de geopolitică, printre care şi „Bazele geopoliticii” (1997).

Conceptual, Dughin caută să îmbine tradiţia geopoliticii clasice germane cu cea a gîndirii panslaviste  şi cu mistica teosofică rusească.

Se spune  filosoful Aleksandr Dughin ar fi  sfătuitorul de taină al președintelui rus, Vladimir Putin, şi că a avut și are o influență incontestabilă în mediile politice rusești prin contribuția sa la dezvoltarea neo-euroasianismului, o doctrină politică ce fundamentează un aşa zis rol conducător al rușilor pe teritoriiile care odinioară aparțineau URSS şi nu numai.

Un reportaj BBC arăta că Dughin este unul dintre initiatorii doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului şi ca, în opinia sa, Rusia ortodoxa nu este nici Estul si nici Occidentul, ci o civilizaţie distinctă şi unică, angajata într-o lupta pentru locul pe care îl merită in rândul celorlalte puteri mondiale.

El vizează la înlocuirea atlantismului (NATO) cu un imperiu Euroasiatic, în care forța conducătoare să fie poporul rus şi şochează cu ideile şi planurile sale despre reorganizarea lumii în general, şi a Occidentului, în special.

„Obiectivul Moscovei este să scoată Europa de sub controlul Statelor Unite (NATO) și să ajute la unificarea Europei sub scutul protector al axei Moscova- Berlin”. 

 

 

„Cred că Alianţa Nord-Atlantică ar trebui distrusă şi să înceteze să mai existe într-o lume multipolară”.

Filosofia sa nu respinge numai atlantismul, ci toate tezele societății liberale şi susține că eșecul acestei misiuni istorice „ar semnifica pentru poporul rus sfârșitul ca fenomen de civilizație. O astfel de înfrângere ar fi similară cu o sinucidere națională”.

El  amesteca mesianismul rus cu creștinismul și credințele slave păgâne, dar şi pan-slavismul cu doctrinele neo-fasciste, într-un mod foarte riscant.

Chiar dacă e discutabilă din punct de vedere teoretic, doctrina sa oferă însă Rusiei vocația universală pe care a pierdut-o când a abandonat comunismul.

Vestul, pe care Dugin îl numește „Atlantis” „l-a abandonat pe Dumnezeu și slujește acum Antihristului…”

„Adevarul este o chestiune de credinţă”, i-a spus Dughin unui reporter BBC.

„Post-modernitatea arată ca fiecare asa numit adevar este o chestiune de credinta. Asa ca noi credem in ce facem, credem in ce spunem. Si acesta este unicul mod de a defini adevarul. Avem propriul nostru adevar special rusesc pe care trebuie sa-l acceptati”.

  Acum în locul steagului roșu, Rusia ar putea să pornească o cruciadă de apărare a patrimoniului european împotriva experimentelor democrației liberale. 

Dughin are interdicție de intrare în Statele Unite ale Americii și în Canada. În 2014, i-a fost refuzată și intrarea în Ungaria, iar în 2016, același lucru s-a petrecut și când a încercat să ajungă în Grecia.

În România, Dughin nu a întâmpinat niciun obstacol, iar în data de 5 aprilie 2017, a fost prezent la Bucureşti, pentru lansarea  volumului său „Destin eurasianist” – o antologie de texte traduse în română de Iurie Roșca, fost vicepremier al Republicii Moldova.

 

Întrebat unde se află România în acest conflict între Eurasianişti şi Atlantişti,  Aleksandr Dughin crede că aceasta s-a poziţionat la mijloc, exact la graniţa, pentru că există două atitudini diferite faţă de viitorul Europei.

Europa fie va fi integrată în tabăra atlantistă, fie va fi divizată la fel ca înainte între Est şi Vest.

„Ideea eurasianiştilor, nu se referă doar la rezistenţă în faţa expansiunii atlatismului. Iar România, ca ţară care face parte din NATO, este membră a acestei tabere atlantiste. Şi regret mult acest lucru. Pentru că a creat o nouă situaţie de bipolaritate.

Dar, viziunea noastră eurasianistă nu este doar rezistenţa în faţa NATO, ci propune şi un nou sistem de apărare colectivă, de securitate colectivă.

De exemplu, preşedintele nostru, domnul Putin, propune un sistem continental de securitate, nu unul atlantist îndreptat împotriva eurasianismului, ci crearea unei Europe mari de la Lisabona la Vladivostok.

Este posibil, dacă de exemplu în loc de doi poli, atlantism împotriva eurasianism – cum se întâmplă astăzi, vom avea cel puţin trei poli.

În emisfera de nord, polul american, iar Trump sprijină o astfel de idee.

Deci, polul american în nord, polul european şi polul rus. În această viziune, Europa ar putea fi liberă, nu doar de noi, dar şi de americani.

Dacă Europa se va elibera de noi, dar şi de americani, Europa îşi poate alege strategiile, obiectivele, interesele mult mai uşor.

Iar noi, imediat ne vom transforma dintr-o potenţială ameninţare pentru securitatea europeană într-un contributor important la această securitate.

„Noi ruşii, am comis multe greşeli în relaţia cu România. Noi am avut o politică reală, nu una ideală. Dialogul profund între noi ne va face să reparăm dialogul istoric, nu foarte bun mereu.“

În viziunea noastră, într-o lume multipolară, România ar trebui să fie o punte între Vest şi Est.

Nu avem nicio intenţie să invadăm sau să comitem vreo agresiune împotriva României. Niciodată.

Avem nevoie de o Românie prietenoasă, suverană şi puternică, de o Românie independentă. O Românie a românilor.

La fel şi în cazul Europei, ca parte a continentului european, ca o entitate complet independentă, ca un pol geopolitic european.

 „Daca Statele Unite nu vor să înceapa un razboi, trebuie să recunoasteţi că SUA nu mai sunt unicul stapân. Si, cu situatia din Siria şi din Ucraina, Rusia spune „Acum nu mai esti şeful”. 

Aceasta este intrebarea despre cine conduce lumea. Doar un razboi poate raspunde intr-adevar”.

Prognoza lui Alexandr Dughin pentru viitorul Ucrainei este rezumată astfel:

„Logic, Ucraina aşa cum o ştiam de-a lungul celor 23 de ani de istorie a ţării, a încetat să existe. Rusia a integrat Crimea şi s-a declarat garant al libertăţii de alegere al Estului şi Sudului Ucrainei.

În viitorul apropiat se vor forma cel puţin două entităţi politice în Ucraina, care vor corespunde celor două identităţi ale ţării: spre Est şi spre Vest.

De o parte, Ucraina pro-Vest şi pro-NATO, cu ideologia sa ultra-naţionalistă, iar pe de alta Novorossia cu o abordare pro-Rusia şi pro-Eurasia, fără o ideologie clară, aparent urmând ideologia prezentă a Rusiei.

Vestul Ucrainei va încerca să menţină controlul asupra Estului, dar asta va fi imposibil folosind mijloacele democratice, aşa că Kievul va apela la violenţă şi forţă.

După o perioadă de rezistenţă a Novorossiei, în cazul în care conflictul va creşte, Rusia va interveni.

Statele Unite şi NATO vor susţine puternic Vestul Ucrainei şi junta de la Kiev, dar în realitate această strategie va duce doar la înrăutăţirea situaţiei, la sporirea violenţelor în ceea ce se poate numi acum războiul civil din Ucraina”.

 Prezent pe 5 aprilie 2017 la București la lansarea cărţii sale, Dughin a vorbit printre altele și despre daci, Soros și greșelile Rusiei față de România.

Fără a comenta în vreun fel motivele venirii lui în România și fără a face o analiză a spuselor sale, iată câteva extrase din discursul ţinut cu acel prilej, lăsându-vă   să trageți concluzii după ce veți vedea filmarea integrală a evenimentului, postată mai jos.

„Viziunea asupra lumii  coincide la Vladimir Putin şi Donald Trump. Aceasta se deosebeşte de UE, nu de a europenilor. Deosebirea e între ceea ce gândesc elitele şi popoarele.

Ce vedem acum e un proiect de lichidare a identităţilor colective. De exemplu: are loc pierderea identităţii religioase şi dispariţia religiei. Ori, aşa ceva nu cred că trebuie să aibă loc.

Oamenii au dreptul să creadă în ce vor. Globalizarea înseamnă sfârşitul statelor naţionale.

Nimicind religia, popoarele, statele, globalizarea mai are în final două sarcini: nimicirea identităţii de gen şi umilirea omului. E o teză absolut globalistă cea a sprijinirii LGBT.

Lupta împotriva familiei tradiţionale e alimentată prin fonduri venite de la George Soros. E o reţea care caută să se infiltrează în fiecare societate. Dacă nu vrei să fii gay înseamnă că nu eşti suficient de progresist.

În Rusia, Putin e susţinut pentru că nu a vrut acest trend. Acelaşi fenomen e şi în SUA. Trump a dus globalizarea în mlaştină. Globalizarea e peste tot, dar voi sunteţi cei care puteţi spune da sau nu.“

Cunoscutul ziarist rus Alexander Nevzvorov e categoric:

„Dacă l-am fi avut pe Dughin  în locul lui Putin, ar fi fost iadul pentru noi toți, ar fi pornit un război european sau chiar mondial fără nicio umbră de îndoială, fără să se gândească deloc la consecințe. (…)”

 

 

Rămâne totuși întrebarea , cât din ceea ce spune este făcut cu sinceritate? E greu de spus. Ceea ce este cert e faptul că aproape niciun popor, în istorie, nu ne-a făcut atât de mult rău precum rușii în ultimele două secole, începând cu perioada țaristă și până în zilele noastre.

E greu de spus ce ar trebui să facă rușii pentru a compensa vreodată toate crimele și abuzurile, tot jaful la care s-au dedat de-a lungul timpului în țara noastră!!!

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/04/26/marele-razboi-al-continentelor/

 

 

 

 

 

Surse:

http://evz.ro/creierul-putin-imperiu-dublin.html?utm_source=interior_articol&utm_medium=articol

https://pressone.ro/dughin-la-bucuresti-noi-rusii-am-comis-multe-nedreptati-in-raport-cu-romania/

http://www.cunoastelumea.ro/ce-a-spus-ieri-la-bucuresti-alexandr-dughin-ideologul-lui-putin-despre-daci-soros-si-greselile-rusiei-fata-de-romania/

 

 

 

////////////////////////////////////////

De la Imperiul raului la Imperiu eurasiatic -Ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea in sediul Universitatii Dalles, aflata in subordinea Primariei Bucuresti – Ciprian Ciucu

 

HotNews.ro

Ideologul lui Vladimir Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea „de propaganda anti-occidentala si anti-democractica” „Destin eurasianist” la Universitatea Populara Ioan I. Dalles, institutie aflata in subordinea Primariei Bucuresti, atrage atentia consilierul liberal Ciprian Ciucu. Reamintim ca o alta instituie din subordinea Primariei, Teatrul Excelsior, a cenzurat pe motive politice un eveniment al revistei Decat o Revista dedicat protestelor din Piata Victoriei.

 

 

Dughin si Iurie Rosca la Sala Dalles

 

 

„Universitatea Populara „Ioan I. Dalles” ii organizeaza o lansare de carte de propaganda anti-occidentala si anti-democractica. Acest om a militat pe fata pentru razboi impotriva Occidentului. Universitatea Populara „Ioan I. Dalles” este in subordinea CGMB. Consider ca democratia liberala trebuie aparata impotriva dusmanilor ei si acest fascist nu este bine-venit nici in Romania si cu atat mai putin intr-o institutia publica a Bucurestiului”, scrie liberalul, pe contul lui de Facebook.

 

Acesta a remarcat faptul ca revista DOR nu a gasit spatiu la Teatrul Excelsior, aflat tot in subordinea Primariei Bucuresti, pentru un eveniment dedicat protestelor impotriva OUG13, „dar repede, pentru putinistul Dughin, ‘se organizeaza’ (a se remarca implicarea) o conferinta”.

 

Dughin vrea un imperiu eurasiatic din care sa faca parte si Romania

 

Dugin este unul dintre initiatorii doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului si, in opinia sa, Rusia ortodoxa nu este nici Estul si nici Occidentul, ci o civilizatie distincta si unica, care este angajata intr-o lupta pentru locul pe care il merita in cadrul celorlalte puteri mondiale.

 

 

„Daca Statele Unite nu vor sa inceapa un razboi, trebuie sa recunoasteti ca SUA nu mai sunt unicul stapan. Si, cu situatia din Siria si din Ucraina, Rusia spune ‘Acum nu mai esti seful’. Aceasta este intrebarea despre cine conduce lumea. Doar un razboi poate raspunde intr-adevar”.

 

Dughin considera necesara crearea unui „imperiu eurasiatic” dominat de Rusia din care sa faca parte inclusiv Romania, Ungaria, Serbia, Slovacia si Austria.

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21700982-cristian-ciucu-ideologul-lui-putin-aleksandr-dughin-lansat-cartea-sediul-universitatii-dalles-aflata-subordinea-primariei-bucuresti.htm

/////////////////////////////////////

 

Legăturile lui Dughin cu România: întâlniri cu Adrian Năstase și fețe bisericești. „Se fac primii pași spre o civilizație comună România-Rusia”

 

De Ada Constanda

Aleksander Dughin, pe care presa internațională îl consideră „creierul lui Putin” și artizanul invaziei Ucrainei și a cărui fiică a fost asasinată sâmbătă noaptea în Moscova, a fost adesea legat de România și de nume importante de pe scena politică, printre care fostul premier Adrian Năstase și fostul președinte Ion Iliescu.  CUPRINS: Năstase: „Dughin e un personaj interesant” Eurasianismul, visul lui Putin promovat și în România  „România se află la periferia UE” Întâlniri cu fețe bisericești Ion Iliescu și Dan Puric, pe lista „prietenilor Rusiei” „E clar că Ucraina e manipulată de occidentali, dar noi ne-am purtat brutal cu ucrainenii” Despre o vizită în România a lui Aleksander Dughin s-a scris prima dată în 2013, când ideologul rus s-a întâlnit cu fostul premier al României Adrian Năstase. Întrevederea a avut loc la Fundaţia Europeană Titulescu, fondată și condusă de Năstase.  Năstase: „Dughin e un personaj interesant” Pe blogul său, Năstase și-a împărtășit impresiile acelei întâlniri, descriindu-l pe filosoful rus drept „un personaj interesant”. „Mi-a mărturisit admiraţia sa pentru cultura românească şi mi-a împărtăşit câteva dintre ideile care, în viziunea sa, constituie punţi de legătură cu spaţiul eurasiatic, cea mai importantă dintre acestea fiind filonul ortodox profund al identităţii şi spiritualităţii româneşti. Desigur, discuţia a fost mult mai amplă, fiind abordate atât evoluţiile actuale în plan internaţional, cât şi posibile scenarii legate de viitoarea configuraţie geostrategică a lumii”, nota Năstase pe 17 septembrie 2013, ziua în care a avut loc întâlnirea.  Tot atunci, Dughin s-a întâlnit şi cu Mircea Dogaru, istoric și colonel în rezervă, şi cu Eugen Mihăescu, fost membru PRM şi ambasador UNESCO. Eurasianismul, visul lui Putin promovat și în România  Înainte de prima vizită oficială în țara noastră, Dughin a vorbit despre includerea României în spațiul eurasiatic.  RECOMANDĂRI În cazul unui război atomic, cu care amenință chiar Kremlinul, rușii se vor adăposti în baruri sau în saloane de înfrumusețare, căci adăposturile speciale ”s-au privatizat” „Cred că integrarea României în spațiul eurasiatic poate avea loc sub zodia identității culturale ortodoxe. În cadrul Comunității Eurasiatice această țară își va putea rezolva problemele economice și teritoriale”, spunea Dughin într-un interviu pentru Vocea Rusiei, organ de presă al Kremlinului.  Alianța eurasiatică – menită să lupte cu Occidentul cu orice mijloace – este considerată un vis al președintelui Vladimir Putin.  „România se află la periferia UE” Într-un alt interviu, tot din 2013, citat de HotNews, Aleksander Dughin avansa ipoteza unirii României cu Republica Moldova și includerea lor în alianța eurasiatică. „Veți vedea că a treia verigă a lanțului regional al apropierii de noua alianță va fi România. Mai mult, intrând în aceasta uniune, România s-ar putea uni cu Moldova în care s-ar reintegra și Transnistria. Toată lumea ar avea de câștigat!”. Ideologul rus a încercat să inducă și ideea că România nu este tratată de la egal la egal în cadrul Uniunii Europene: „România se află la periferia UE, este un oaspete nepoftit, tratat mai rău decât țările care se află în dificultate, precum Spania, Italia, Grecia, Portugalia, Irlanda. În Uniunea Europeană, aceste țări sunt catalogate peiorativ drept «Grupul PIIGS», adică «grupul porcilor». Înseamnă că în acest context România este o țară de mâna a zecea? În Europa există o percepție negativă și injustă a românilor”. RECOMANDĂRI Întrebat ce face Digi TV pentru banii primiți de la partide, Mihai Dinei, șeful postului, a spus: „Sunt în concediu”. Ce a răspuns Mihai Gâdea Rusia și România au prea multe în comun! Pe noi ne așteaptă o reîntâlnire și o redescoperire reciprocă în contextul unei civilizații comune. Deja se fac primii pași în această direcție. Aleksander Dughin: Întâlniri cu fețe bisericești La mai puțin de un an de la prima vizită, în vara lui 2014, Dughin a revenit în România, dar discret. Timp de patru zile, a avut întâlniri cu stareți de mănăstiri din zonele Neamț și Suceava, după cum a relatat ulterior HotNews.  „S-a întâlnit cu mai multe fețe bisericești, pentru că are proiectul eurasiatic, deci pe dânsul îl interesează foarte mult fețele bisericești”, declara pentru sursa citată scriitorul Mircea Popa, secretar general al Fundației România-Rusia. Patriarhia Română a negat categoric că vreun reprezentant al său s-a întâlnit cu Dughin.  De la stânga la dreapta: Eugen Mihăescu (fost ambasador UNESCO), soția lui Eugen Mihăescu, publicistul Mircea Popa, Aleksander Dughin și Călin Mihăescu, editor și inițiatorul Mișcării Eurasia în Romania. Foto: Blogul lui Robert Turcescu Ion Iliescu și Dan Puric, pe lista „prietenilor Rusiei” La finalul anului 2014, după mitingurile proeuropene din Ucraina, cunoscute sub numele de EuroMaidan, jurnaliștii site-ului de investigații ucrainean Texy au făcut publice mai multe documente ce ar fi aparținut lui George Gavrisha, asistentul personal al lui Aleksander Dughin.  RECOMANDĂRI „Ni s-a spus că Rusia e aici pentru totdeauna”. Pro-rușii din Harkov, șocați de graba cu care Kremlinul și-a abandonat promisiunea Printre documente era și o listă cu „prieteni ai Rusiei”. Cei mai mulţi oameni care apăreau ca fiind în sfera de influenţă a Kremlinului erau din România, Polonia şi Turcia. 24 de români din diverse domenii, profesori, scriitori, politicieni, chiar preoţi, se regăseau pe acea listă.

 

Cele mai sonore nume: Ion Iliescu, Adrian Năstase și Dan Puric. 

Unii au negat veridicitatea informațiilor, în timp ce alții s-au abținut de la comentarii. Adrian Năstase a dat vina pe „jocurile dintre serviciile de informații ruso-ucrainene” și a comentat ironic situația: „Fiind cunoscut faptul că am încheiat operaţiunile de influenţă în NATO, UE şi China, se ştie că am pornit o acţiune de influenţă şi în Rusia“. Năstase a revenit asupra subiectului și în 2020, când a precizat că la întâlnirea din 2013 cu Dughin nu a avut loc „o discuție punctuală privind strategii/planuri concrete de acțiune și au existat divergențe de opinie în anumite chestiuni”.  „O discuție civilizată nu înseamnă prietenie. Înseamnă doar înțelepciunea de a menține un dialog de bună-vecinătate”, a scris fostul premier pe blog.  Dan Puric, un cunoscut promotor al valorilor ortodoxe, care nu s-a ferit să-și declare public simpatia față de Kremlin, a transmis că „a citit amuzat speculațiile presei”. Și scriitorul şi publicistul Vasile Ernu, precum și Marius Văcărelu, profesor la SNSPA, au negat legăturile cu Rusia și cu Dughin, potrivit site-ului Adevărul.  „E clar că Ucraina e manipulată de occidentali, dar noi ne-am purtat brutal cu ucrainenii” Ultima vizită a lui Aleksander Dughin în România consemnată de presă a avut loc în aprilie 2017, cu ocazia lansării la București a volumului „Destin eurasianist” – o antologie de texte traduse în română de Iurie Roșca, fost vicepremier al Republicii Moldova.  Lansarea de carte a fost, de fapt, o conferință de trei ore, în cadrul căreia Dughin și-a prezentat viziunea politică și a vorbit despre relația dintre România și Federația Rusă, potrivit reporterilor PressOne prezenți la eveniment. În amfiteatrul Universității Populare „Ioan Dalles”, ideologul rus i-a criticat pe liderii europeni care promovează o globalizare agresivă, care „va nimici religia, popoarele, statele”.  În ce privește trecutul comun al Rusiei și României, Dughin a afirmat: „În anumite cazuri, eram de aceeași parte a baricadei, în alte cazuri eram pe baricade diferite. Am comis multe greșeli noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România”. Întrebat ce părere are despre conflictele din trecutul relației româno-ruse, Dughin aduce în discuție Ucraina: „Rusia, trebuie să recunoaștem, dispune de o anumită forță. Suntem deseori prea brutali, acționăm ca în colonialism cu propriii frați. Asta ține de toți, inclusiv de Ucraina.

Citeşte întreaga ştire: Legăturile lui Dughin cu România: întâlniri cu Adrian Năstase și fețe bisericești. „Se fac primii pași spre o civilizație comună România-Rusia”

 

 

 

 

https://www.libertatea.ro/stiri/dughin-legaturi-romania-intalniri-adrian-nastase-fete-bisericesti-4250388

 

/////////////////////////////////////////

Asa au devenit boieri sarantocii komunisti de ieri…Turnură neaşteptată în ancheta Rompetrol. Miniştrii care l-au ajutat pe D. Patriciu să devină mai bogat cu trei miliarde de dolari

 

Zilele trecute, Rodica Stănoiu, fost ministru al Justiţiei, le-a spus anchetatorilor că în octombrie 2003, pe biroul său, la minister, a apărut o notă de fundamentare – un document de trei pagini pe care l-a semnat. Pe masa Guvernului însă a ajuns un document de cinci pagini, fiind vorba despre cel care a scăpat Rompetrol de datorie. Acel act nu era semnat de ministrul Justiţiei. Anchetatorii i-au arătat Rodicăi Stănoiu aceste documente, iar ea l-a recunoscut pe cel pe care l-a semnat. În declaraţia dată la DIICOT, Rodica Stănoiu îi menţionează pe Mihai Tănăsescu – fost ministru al Finanţelor la vremea respectivă – şi pe Dan Ioan Popescu – fost ministru al Industriilor. Cei doi ar fi săvârşit această ilegalitate prin care datoriile Rompetrol au fost stinse, astfel că toate acele restanţe bugetare au fost transformate în obligaţiuni de plată. Prin această inginerie, spun anchetatorii, Rompetrol a fost listată la bursă, a câştigat capital pe piaţa din străinătate şi astfel, Dinu Patriciu a ajuns să vândă firma cu trei miliarde de dolari către societatea KazMunayGaz. Citiţi şi: ”Anonimul” Sorin Marin, audiat la DIICOT în dosarul Petromidia ANCHETA ROMPETROL. Pe firul unui dosar cu greutate Prima confruntare a reprezentanţilor KazMunayGaz cu procurorii DIICOT. Principalele declarații

 

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/turnura-neasteptata-in-ancheta-rompetrol-ministrii-care-l-au-ajutat-pe-d-patriciu-sa-devina-mai-bogat-cu-trei-miliarde-de-dolari-516624

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

Sfintii komunismului s-au ales cu aurul tarii si noi cu spectacole de 2 bani-Rompetrol 2 | Un dosar de 770 de milioane de dolari și cu 14 suspecți

 

Kelemen Hunor explică de ce Ungaria a putut plafona prețurile la carburanți și România nu

 

Călin Popescu Tăriceanu, la DNA: Mi s-a adus la cunoștință calitatea de suspect. Acest dosar pleacă de la premise false

Alegeri locale 2020. Tăriceanu a votat: Bucureștenii au trăit un sentiment de frustrare

 Eșecul din Ucraina devine realitate și la televiziunile ruse

 Sicriul Reginei Elisabeta a II-a a fost depus la Catedrala St. Giles

Rareș Bogdan: Nu mâncați făină de gândaci

Copil lovit de mașină într-un loc de joacă

Cum va arăta domnia Regelui Charles al III-lea Charles al III-lea, primul discurs în Parlament

Prejudiciul pentru care s-a pus luni sechestru pe bunurile rafinăriilor Petromidia şi Vega, pe benzinăriile Rompetrol şi pe conturile unor foşti sau actuali directori din grup, se apropie de 770 de milioane de dolari. Procurorii investighează 14 suspecţi. Acuzaţiile merg de la abuz în serviciu la înşelăciune, delapidare, evaziune fiscală până la spălare de bani. Printre cei care ar avea conturile puse sub sechestru se numără Adrian Volintiru, Eric Chiş, Sorin Marin şi Alexandru Nicolcioiu, toţi foşti directori în Rompetrol în perioada 2000-2003. Primii audiaţi au fost kazahii de la KazMunayGaz International, compania care a cumpărat în 2007 Grupul Rompetrol de la Dinu Patriciu şi care se pregătea să vândă pachetul majoritar chinezilor de la compania de stat CEFC. Controversele unei ordonanţe cu dedicaţie În accepţiunea procurorilor, activitatea grupului infracţional ar fi culminat cu aprobarea în Guvern a unei ordonanțe de urgență cu dedicaţie, inițiată în 2003 de Dan Ioan Popescu. 2001 – 2003 Ministru al Industriei şi Resurselor; 2003 – 2004 Ministru al Economiei şi Comerţului; Octombrie 2003 – a semnat, în calitate de iniţiator, OUG 118/2003 privind măsuri pentru reglementarea unor obligaţii bugetare ale Societăţii Comerciale Rompetrol Rafinare SA Constanţa. El deţinea, la acea dată, portofoliul Economiei şi Comerţului în Cabinetul Adrian Năstase. Actul normativ pe care îl înaintează în Guvern îi rezolvă lui Dinu Patriciu problema celor peste 600 de milioane de dolari pe care le avea de plătit la stat până în 2005. O parte erau datorii asumate în momentul privatizării Petromidia. Altele se acumulaseră între timp. Astfel, Guvernul Năstase transformă, în premieră, întreaga datorie în obligaţiuni de câte 25 de euro, subscrise de stat. Ministerul Finanţelor se alege cu peste 22 de milioane de obligaţiuni, pe care compania se angajează să le răscumpere în maximum 20 de ani, plătind dobândă. În realitate, Rompetrol Rafinare, proprietarului rafinăriei Petromidia, n-ar fi avut niciodată intenţia să vireze banii, susţin procurorii. Planul a fost de la început acela de a reda statului, la momentul scadenţei, doar un pachet minoritar de acţiuni. O dovedeşte o decizie internă din noiembrie 2003, semnată de Dinu Patriciu şi de Alexandru Nicolcioiu, preşedinte al Consiliului de Administraţie la acea dată. Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „Din păcate, grupul acesta, care îl avea ca exponent pe Dinu Patriciu, a profitat de corupţia îngrozitoare a guvernării respective şi a schimbat datele contractului de aşa manieră încât au făcut ce au vrut.” Al doilea ministru pe care procurorii îl văd parte a mecanismului este Mihai Tănăsescu. 2000 – 2004 – Ministrul Finanţelor Publice; Octombrie 2003 – a contrasemnat OUG 118/2003 privind măsuri pentru reglementarea unor obligaţii bugetare ale Societăţii Comerciale Rompetrol Rafinare SA Constanţa; Decembrie 2003 – a semnat alături de Dinu Patriciu Convenţia de Emisiune a obligaţiunilor. Ministrul de Finanţe semnează, alături de Dinu Patriciu, Convenţia de Emisiune a obligaţiunilor pe 5 decembrie 2003. Mandatul pentru parafare îl primeşte de la Guvern abia o săptămână mai târziu. Convenţia de Emisiune reduce scadenţa de la 20 la 7 ani. Executivul acceptă, în rest, toate cerinţele Rompetrol Rafinare. Dinu Patriciu, în documentarul „Kapitalism – rețeta noastră secretă”: „N-a fost deloc imorală, a fost o operaţiune comercială.” În Parlament, Ordonanţa PSD e îmbrăţişată de noua majoritate PNL-PD-PC din jurul Guvernului Tăriceanu şi adoptată cu cvasi-unanimitate. Preşedintele Traian Băsescu promulgă legea pe 6 aprilie 2005, fără obiecţii. Un detaliu esenţial trece neobservat: Guvernul nu transformase datoria într-o singură obligaţiune în valoare de 760 de milioane de dolari, ci în peste 22 de milioane, fragmentând-o. Subterfugiul permite astfel achitarea, în 2010, a doar 70 de milioane de dolari din întreaga sumă. Pentru diferenţă, statul primeşte un pachet minoritar de acţiuni. La preţul pieţei, valoarea lor este de cel puţin trei ori mai mică decât creanţa de 690 de milioane de dolari. Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei: „Ce n-a analizat nimeni a fost combinaţia: ce faci dacă ei plătesc o parte din datorie, dar nu toată, în aşa fel încât statul nu preia controlul întregii companii. Eu, în ziua de astăzi, nu aş fi de acord cu analiza aia din 2003. Repet: România. 2003.” Suveica listării la bursă Pe 7 aprilie 2004, Petromidia e listată la Bursă. Dinu Patriciu pierde astfel intenţionat aproape 9 milioane de dolari în doar câteva ore. Alţii câştigă. Printre ei, Verestoy Attila, Camela Voiculescu ori Sorin Roşca Stănescu. Sorin Roşca Stănescu, prieten şi fost partener de afaceri al lui Dinu Patriciu: „O mare societate românească a fost listată pentru prima dată la Bursă şi era previzibil că acţiunile vor creşte foarte repede. Şi asta m-a făcut să mă număr printre cei vreo 3.000 de cetăţeni care au cumpărat acţiuni în speranţa că vor câştiga.” Acolo unde cei implicaţi au văzut o afacere, procurorii acuză ca a existat, de fapt, un plan de spălare de bani, investigat doar parţial în primul dosar Rompetrol. Vânzare sub ochii Guvernului Tăriceanu Ancheta DIICOT vizează, de asemenea, modul în care autorităţile au închis ochii la încălcarea contractului de privatizare a rafinăriei Petromidia. În 2007, Dinu Patriciu primeşte de la Guvernul Tăriceanu permisiunea de a vinde rafinăria fără oprelişti. Responsabilă să urmărească dacă investitorul s-a achitat sau nu de toate obligaţiile din momentul privatizării, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului acceptă încheierea monitorizării post-privatizare, deşi datoria nu era plătită. Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „În contractul pe care FPS l-a semnat în toamna lui 2000 cu grupul Rompetrol, am inclus nu numai obligaţia de a plăti aceste datorii în întregime, ci şi garanţii pentru plata lor: pe pachetul de acţiuni.” Preşedintele de atunci al AVAS, Teodor Atanasiu, fost administrator al uneia dintre firmele lui Dinu Patriciu – PALPLAST Sibiu – pasează, la rândul lui, responsabilitatea. Teodor Atanasiu, fost președinte al AVAS: „Nu țin minte exact. Știu că s-a încheiat monitorizarea fiindcă aceea era perioada maximă de monitorizare prevăzută în contract și dacă tot ce a fost prins acolo a fost realizat, atunci Direcția de Monitorizare Post-privatizare prezenta Consiliului un raport în care cerea încheierea monitorizării.” Câteva luni mai târziu, Dinu Patriciu începe negocierile pentru vânzarea Rafinăriei Rompetrol. În vara lui 2007, face anunţul: afacerea e preluată de compania de stat kazahă, KazMunayGas. Preţul oficial al tranzacţiei rămâne necunoscut, dar este estimat în piaţă la un miliard şi jumătate de dolari. De 30 de ori mai mult decât plătise statului Dinu Patriciu, la privatizare. Astăzi, Petromidia este pe cale a fi preluată de compania chineză CEFC China. Acordul prin care asiaticii ar urma să devină acţionari majoritari la KazMunayGaz International şi, implicit, să aibă un cuvânt greu de spus la Petromidia, a fost semnat luna trecută la Astana. Tranzacţia este condiţionată, însă, de aprobarea mai multor autorităţi europene şi chineze şi are ca termen estimat luna octombrie 2016. Citiți și Turnură neaşteptată în ancheta Rompetrol. Miniştrii care l-au ajutat pe Dinu Patriciu să devină mai bogat cu trei miliarde de dolari

 

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/rompetrol-2-un-dosar-de-770-de-milioane-de-dolari-si-cu-14-suspecti-516680

 

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

 

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/rompetrol-2-un-dosar-de-770-de-milioane-de-dolari-si-cu-14-suspecti-516680

 

////////////////////////////////////////////

 

Averea hotomanului,pe cand era elev in acapararea avutiei  obstesti… Averea lui Adrian Nastase

 

Scandalurile generate in jurul afacerii Zambaccian si al mostenirii lasate familiei Nastase de Tamara Cernasov au tinut, vreme de cateva luni, prima pagina a ziarelor.

 

La mijlocul lunii trecute, fostul premier Adrian Nastase, si presedintele in exercitiu al Camerei Deputatilor, a fost obligat sa demisioneze din aceasta functie, dupa ce parlamentarii refuzasera sa le permita procurorilor anticoruptie sa-i perchezitioneze locuintele din Zambaccian si de la Cornu.

 

 

Nastase este cercetat de PNA pentru luare de mita, el fiind acuzat ca ar fi primit termopane in valoare de aproximativ 400.000 de dolari si obiecte provenite din China in valoare de 100.000 de dolari, in schimbul numirii si mentinerii in functia de sef al Inspectoratului de Stat in Constructii a Irinei Jianu, fost vicepresedinte la societatea Conimpuls SA din Bacau.

 

Irina Jianu este persoana care a supravegheat lucrarile de constructie la imobilul lui Adrian Nastase din strada Zambaccian nr. 16.

 

Pe de alta parte, dezvaluirile privind averea mostenita de familia Nastase de la matusa Tamara Cernasov, o fosta profesoara care, la o varsta de peste 90 de ani, s-ar fi implicat in afaceri imobiliare cu vile, apartamente si terenuri au parut din start o manevra menita sa pastreze in umbra afacerile fostului premier.

 

Nimeni nu a crezut povestea lansata de sotii Nastase, cu atat mai mult cu cat printre intermediarii afacerilor initiate, chipurile, de nonagenara Tamara Cernasov, s-au aflat personaje precum Sorin Tesu, Alexandru Bittner, Roxana Bichel sau Paul Opris, toti apropiati si oameni de incredere ai lui Adrian Nastase.

 

Ceea ce a pus capac insa, cel putin pentru o vreme, carierei politice a lui Adrian Nastase, dar si credibilitatii sale, a fost imaginea de „pestera a lui Ali Baba” din apartamentul acestuia situat in Zambaccian.

 

Sticla televizoarelor a reprodus atunci imaginea unui personaj care s-a inconjurat de mii de obiecte achizitionate dupa criterii ce tin mai degraba de snobism decat de gust artistic sau de vreun criteriu estetic. Despre Adrian Nastase s-a spus, de-a lungul anilor, ca a acumulat sume uriase in urma controversatelor privatizari din Romania.

 

Au circulat zvonuri potrivit carora diverse comisioane ar fi ajuns in conturile familiei Nastase, via Dana Nastase, de pe urma tranzactiilor comerciale. S-a avansat chiar si suma de un miliard de euro, ca dimensiune a averii sale, insa nimeni n-a putut proba veridicitatea acesteia.

 

Ceea ce s-a putut constata, in schimb, a fost imbogatirea suspect de rapida a familiei Nastase, in conditiile in care, la vedere, nici el si nici sotia lui n-au derulat afaceri de anvergura. S-au putut observa, de asemenea, acumularile uriase din curtile prietenilor si apropiatilor fostului prim-ministru, averi care sfideaza bunul-simt.

 

In acest context, ne-am propus sa privim mai atent in trecutul lui Adrian Nastase si sa incercam o estimare a averii acestuia precum si a veniturilor si cheltuielilor familiei, pentru a vedea daca poate fi gasita o justificare a bogatiei. Concluzia provizorie la care am ajuns este ca averea lui Adrian Nastase, estimata la 15,5 milioane de euro, este de zece ori mai mare decat veniturile.

 

Daca la capitolul venituri luam in calcul si mostenirea matusii Tamara, cheltuielile familiei depasesc cu putin posibilitatile financiare. Cu alte cuvinte, mostenirea matusii Tamara acopera aproape la milimetru „lipsa din gestiunea” justificativa a luxului familiei Nastase. Carte de vizita Adrian Nastase s-a nascut pe 22 iunie 1950 in Bucuresti.

 

S-a casatorit in iulie 1985 cu Dana Nastase, fiica fostului ministru al agriculturii, Angelo Miculescu, la cativa ani dupa ce a divortat de fiica fostului ministru de externe din perioada comunista, Grigorie Preoteasa. Sotii Nastase au doi copii, Andrei si Mihnea.

 

A absolvit, in 1973, Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti, iar in 1978 Facultatea de Istorie-Filosofie, sectia Sociologie, din cadrul aceleiasi universitati. In 1987, si-a luat doctoratul in drept, specialitatea Drept international public.

 

Dupa absolvirea primei facultati, Nastase a fost jurist si cercetator la Institutul de Cercetari Juridice din Bucuresti, iar apoi, sporadic (’77-’79, ’84-’85), profesor asociat la ASE. Pana in 1990, Nastase s-a implicat si in cateva organizatii pentru care avea nevoie, obligatoriu, de acordul tacit al serviciilor secrete romanesti.

 

Astfel, in 1977 a fost numit vicepresedinte al Asociatiei de Drept International si Relatii Internationale (ADIRI), iar in 1984 a devenit membru al Societatii Franceze de Drept International si director de studii la Institutul International pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Dupa 1990, Nastase a devenit un adevarat colectionar de titluri, harti, case, terenuri, tablouri etc.

 

Astfel, in 1990, a devenit, pentru doi ani, presedinte al Fundatiei Europene „Nicolae Titulescu” si profesor la Facultatea de Drept din Universitatea Bucuresti, specialitatea drept international public.

 

In 1992, s-a titularizat, ca profesor, la inca trei facultati de drept bucurestene din cadrul universitatilor „Titu Maiorescu” si „Dimitrie Cantemir”, precum si la Institutul de Drept si Relatii Internationale „Nicolae Titulescu”. In perioada 1991-1996, a fost membru al Comitetului Director al Institutului pentru Studii de Securitate Est-Vest din New York.

 

In aceeasi perioada, Nastase a mai colectionat patru functii: vicepresedinte al Consiliului Mondial al fostilor ministri ai afacerilor externe (1993), director de cercetare la Institutul Roman pentru Studii Internationale (1994), profesor asociat la Universitatea Sorbona Paris (1994) si membru al Societatii Americane de Drept International.

 

In mediul politic, Adrian Nastase s-a facut remarcat imediat dupa decembrie 1989, cand a fost ales deputat pe listele FSN la alegerile din 1990, iar din 28 iunie 1990 a devenit ministru al afacerilor externe in guvernele Roman si Stolojan. In legislatura 1992-1996, Nastase a fost presedintele Camerei Deputatilor.

 

In perioada 1996-2000, a fost vicepresedinte al Camerei Deputatilor, iar in 28 decembrie 2001 a devenit prim-ministru, functie pe care a detinut-o pana la sfarsitul anului 2004.

 

Dupa alegerile din 2004, Adrian Nastase ocupa din nou functia de presedinte al Camerei Deputatilor, pozitie la care este fortat sa renunte, oficial, pe 16 martie 2006, in urma scandalului mediatic legat de afacerea Zambaccian si de mostenirea „matusii Tamara”. In partid, ascensiunea lui Nastase a inceput in 1993, cand a devenit, pentru patru ani, presedinte executiv al PDSR.

 

In 1997, a fost ales prim-vicepresedinte al acestui partid, iar in anul 2001 a devenit presedinte al PDSR (actualul PSD). Din 2005, dupa ce presedintia PSD a fost preluata de Mircea Geoana, Adrian Nastase a trecut din nou in planul secund, pe pozitia de presedinte executiv, functie pe care a pierdut-o la inceputul anului 2006, ca urmare a aceluiasi scandal „Zambaccian & matusa Tamara”.

 

Inainte de 1989, Adrian Nastase a fost un comunist din esalonul secund al PCR. Partea omisa de Adrian Nastase din biografia oficiala este activitatea depusa in slujba regimului comunist pana in decembrie 1989.

 

Nici nu se putea altfel, avand in vedere aspiratiile acestuia de a parveni prin orice mijloace, o dovada in acest sens fiind abilitatea cu care a cautat, si a reusit, sa-si gaseasca perechea in fieful nomenclaturii comuniste.

 

Casatorit pentru prima oara, in vremea studentiei, cu fiica unui veteran al partidului comunist din anii ’50, dupa divort, Nastase a cautat, si a gasit, o alta fiica de nomenclaturist, pe Dana Miculescu.

 

Aceasta era fiica lui Angelo Miculescu, fost membru al CC al PCR in perioada 1969-1983, fost ministru si ministru secretar de stat al agriculturii in perioadele 1969-1972 si 1975-1981, fost viceprim-ministru al guvernului in perioada 1975-1981 si fost ambasador in Republica Populara Chineza in perioada 1983-1990.

 

Pe de alta parte, tanarul Adrian Nastase a reusit sa castige increderea reprezentantilor partidului comunist si a fost trimis ca exponent al politicii de partid si de stat in diverse comitete si comitii internationale de la Strasbourg, Oslo sau Phenian.

 

Desi, in biografia oficiala, Nastase a consemnat ca in perioada 1973-1990 a lucrat ca „jurist, cercetator la Institutul de Cercetari Juridice din Bucuresti” si, sporadic, profesor asociat la ASE Bucuresti, in realitate, el a desfasurat „activitati mult mai complexe”.

 

Intr-o adresa trimisa pe 25 iunie 1988 minstrului comertului interior de la acea vreme, Ana Muresan, prin care solicita obtinerea aprobarii pentru cumpararea „cu prioritate” a unui autoturism „Trabant 601”, Adrian Nastase insira o parte din aceste activitati in care era direct implicat.

 

„Acest autoturism mi-ar fi deosebit de util pentru numeroasele deplasari pe care le presupun activitatile ce le desfasor in cadrul ADIRI (ca presedinte al sectiei de drept international), in cadrul Academiei de Stiinte Sociale si Politice (Stefan Gheorghiu – n.r.), al Universitatii Bucuresti, ca lector al CC al PCR, ca membru al Consiliului juridic al MAE, ca secretar de redactie al publicatiei

 

„Revue roumaine des sciences sociales. Serie des sciences juridique” etc.”, scria Adrian Nastase in adresa trimisa ministrului Ana Muresan. Asadar, dincolo de institutul de cercetari juridice, Adrian Nastase lucra si pentru Academia Stefan Gheorghiu, era si lector al CC al PCR, precum si membru in consiliul juridic al Ministerului Afacerilor Externe.

 

Ferma din Cornu si salariile au sustinut familia pana in 2005 Venituri din salarii: 347.923 euro In perioada 1990-2006, Adrian Nastase si-a castigat oficial existenta din salariul de parlamentar sau de prim-ministru si din activitatea de cadru didactic la cateva facultati de drept din Capitala.

 

In perioada 1990-1992, la un salariu de 500 de euro/lunar el a castigat, ca parlamentar, 15.000 de euro. Din activitatile didactice, ca profesor la Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti el putea castiga, la foc continuu, 10.800 euro, iar de la celelalte facultati alti 5.000 de euro.

 

In perioada 1993-1996, castigurile lui Nastase ca parlamentar sunt estimate la 28.600 euro si la 40.000 de euro din activitatile didactice. In legislatura 1997-2000, castigurile salariale ale lui Adrian Nastase au fost de 30.000 euro, ca parlamentar, si de 40.000 euro ca profesor.

 

Castigurile din perioada 2001-2004 au fost, pentru Nastase, cele mai mari, avand in vedere ca a detinut atunci si functia de prim-ministru. Astfel, veniturile din salariul de demnitar sunt estimate la 51.000 de euro, iar cele obtinute ca profesor universitar, cu norme la trei facultati, la 56.000 de euro.

 

Presupunand ca in acesti ani a incasat si diurne anuale, in medie de 3.500 euro, la aceste sume se mai adauga inca 14.000 euro. Anul trecut, castigurile sale salariale au fost de 10.571 euro, ca deputat, si de 23.467 euro ca profesor si presedinte al Fundatiei N. Titulescu. Nastase a mai incasat, in plus, 6.400 euro cu titlu de diurna deplasari.

 

Pe de alta parte, Dana Nastase a declarat si ea castiguri salariale din activitatea de director al societatii Datis Consulting & Management SRL, o firma care i-a apartinut si ale carei actiuni le-a vandut dupa ce sotul ei a devenit prim-ministru. Astfel, in 2004, Dana Nastase a declarat castiguri de la firma Datis de 11.400 euro, iar in 2005 de 5.685 euro.

 

Venituri din activitati agricole: 175.000 euro Nastase a declarat ca ferma de la Cornu i-a adus, anul trecut, venituri de 38.690 euro, iar in 2004 de 54.398 euro. Nu se cunosc veniturile fermei de la Cornu in perioada 2000-2003, dar, presupunand ca gainile lui Nastase au fost extrem de rentabile, estimam castiguri de 20.000 de euro anual, deci un total de 80.000 euro in cei patru ani.

 

Venituri din chirii: 140.000 euro O problema extrem de neclara si fara corespondent in declaratia de avere a lui Adrian Nastase este aceea a veniturilor din chirii. Conform propriei sale declaratii de avere, singurele imobile care ar fi putut fi inchiriate sunt cel din Zambaccian si resedinta de la Cornu.

 

Sotii Nastase n-au declarat ca sunt proprietarii altor imobile, prin urmare declararea unor venituri din chirii pare absurda. E greu de crezut ca ei ar fi inchiriat terenurile de la Corbeanca sau Balotesti. Asadar, singura explicatie plauzibila este ca Adrian Nastase detine si alte imobile pe care le-a inchiriat.

 

Sumele provenite din chirii si inscrise de Nastase in declaratia de avere sunt imense: 74.000 euro (3.000.000.000 lei vechi) in 2004 si 66.000 euro (2.389.650.000 lei vechi) in 2005. Daca in 2005, in proprietatea familiei Nastase au intrat niste imobile de la matusa Tamara, care au fost inchiriate, in 2004 nu exista nici o explicatie din partea lui Nastase pentru suma declarata.

 

In 2004, chiria lunara incasata de Adrian Nastase, nu se stie pe ce, a fost de aproximativ 6.176 de euro. Acesti bani s-ar putea obtine din inchirierea a patru sau cinci apartamente de lux in zona zero a Capitalei. Spre exemplu, chiria pentru un apartament de trei camere, superfinisat si mobilat, din Bd. Unirii, este de 650 de euro lunar.

 

Prin urmare, ca sa obtii 6.176 de euro ar trebui sa inchiriezi noua astfel de apartamente. Are Nastase, in proprietate, inca noua locuinte? Este o intrebare la care doar procurorul general Ilie Botos poate gasi raspunsul.

 

Alte venituri: 1.107.000 euro Adrian Nastase a consemnat, anul trecut, incasarea a 16.000 de euro din vanzarea unui contract de leasing, catre }iriac Leasing SA, pentru un autoturism.

 

In ultima declaratie de avere, la capitolul venituri incasate de sotie, in 2005, Nastase a consemnat urmatoarele sume provenite din mostenire conform „certificatului de mostenitor nr, 59 din 31.05.2005”: 281.669,59 RON, 60.000 euro, 602,735 dolari si 110.000 euro (avansul pentru vanzarea celor trei apartamente mostenite). Aceasta inseamna aproximativ 250.000 de euro.

 

De asemenea, intr-o anexa a declaratiei de avere, Nastase a mai consemnat si alte sume incasate dupa decesul Tamarei Cernasov: 125.000 euro – bijuterii si picturi/grafica -, 300.000 euro – pretul a trei apartamente vandute – si 241.830 euro, suma pe care i-a dat-o fiului sau, Andrei.

 

In plus, Dana Nastase a mai obtinut 25.000 de euro ca urmare a vanzarii, catre sora sa, Rodica Miculescu, a unei cote indivize dintr-un apartament. Economiile in banci, totalizeaza 125.300 euro. Cheltuielile cu cosul zilnic: 400.000 euro Cheltuielile familiei Nastase sunt extrem de greu de estimat.

 

La luxul afisat de fostul premier si lider al PSD, apreciem ca suma de 2.500 de euro/lunar reprezinta o palida reflectare a cheltuielilor casnice ale familiei acestuia in perioada 2001-2005. Cu un asemenea reper, in aceasta perioada, cheltuielile casnice se ridica la 150.000 de euro.

 

Pentru perioada 1992-2000, cheltuielile lunare sunt estimate la 2.000 de euro/lunar, ceea ce reprezinta 216.000 euro, iar pentru perioada 1990-1991, cheltuielile se ridica la 1.500 euro/lunar, ceea ce totalizeaza 36.000 de euro. Prin urmare, totalul cheltuielilor casnice se ridica, in cei 16 ani, la aproximativ 400.000 de euro.

 

Scolarizarea copiilor: 140.000 euro Cei doi copii ai familiei Nastase, Mihnea si Andrei, au urmat cativa ani cursurile la o scoala de lux – Scoala Americana.

 

Cum taxele anuale la aceasta institutie se ridicau la aproximativ 20.000 de euro (numai pentru cel mai mare dintre baieti, care urma cursuri echivalente liceului, mai scumpe, familia Nastase platea anual 17.000 – 18.000 de dolari) daca am socoti doar patru ani petrecuti aici de cei doi frati Nastase, suma achitata s-ar ridica la 80.000 de euro.

 

Presupunand cheltuieli lunare de 200 de euro pentru echivalentul programului „cornul si laptele” zilnic, se mai adauga la acesti bani inca 60.000 de euro pentru anii de scoala ai fratilor Nastase. Colectii de arta: 90.000 euro Nastase este un recunoscut colectionar de harti si carti vechi, de timbre, de tablouri.

 

In ultima sa declaratie de avere, el a cuantificat la aproximativ 90.000 de euro cheltuielile efectuate in perioada 1990-2005, pentru achizitionarea acestor bunuri. Casa din Zambaccian: 599.830 euro Cheltuielile pentru ridicarea imobilului din Zambaccian s-au ridicat, conform lui Sergiu Sechelariu, la 34 miliarde de lei vechi, din care s-au achitat 29 de miliarde de lei.

 

Cum suma despre care aminteste Sechelariu nu apare consemnata in declaratia de avere a lui Adrian Nastase, inseamna ca acesti bani au fost achitati „la negru”.

 

Considerand ca jumatate din suma invocata de Sechelariu a fost acoperita de Ion }iriac, coproprietarul din Zambaccian, inseamna ca Adrian Nastase a scos din buzunarul propriu 358.000 euro (14,5 miliarde lei vechi) pe care i-a achitat patronului de la Conimpuls, Sergiu Sechelariu.

 

Tot la acest capitol trebuie inscrisa si suma de 241.830 euro pe care Nastase i-a dat-o fiului sau Andrei, banii provenind, conform declaratiei lui Nastase, din mostenirea matusii Tamara. Achizitii imobiliare: 588.547 euro Familia Nastase a investit, de-a lungul anilor, in achizitionarea mai multor imobile.

 

In 1996, a cumparat cu 18 milioane lei vechi un teren de 2,62 hectare in comuna Balotesti. Suma oficiala a tranzactiei a fost de 20 de milioane lei, adica 5.177 euro. De asemenea, Nastase a cumparat 1,77 ha teren la Cornu, teren a carui valoare era, in 1999, de aproximativ 150.000 euro. Cheltuielile legate de constructia fermei si a vilei rezidentiale de la Cornu pot fi estimate la 250.000 euro.

 

Terenul de la Corbeanca, achizitionat de Dana Nastase in 1999, de la Roxana Bichel a costat 139.000 dolari, adica 130.790 euro. Terenul din str. Zambaccian nr. 16, provenit prin interpusi de la Gabriel Bivolaru, a costat 10.000 euro. In sfarsit, achizitia apartamentului din str. Moliere nr. 10, in 2001, de catre Elena Nastase, mama fostului premier, a costat 65.000 dolari, adica 72.580 de euro.

 

Cheltuieli de zile negre: 21.000 euro Cele patru decese din familia Nastase (matusa Ciolan, socrul Angelo Miculescu, matusa Tamara si matusa Aurelia) au presupus si ele cheltuieli de inmormantare. Daca in cazul celor trei matusi costurile pot fi aproximate la 6.000 de euro, in cazul socrului Miculescu acestea s-ar putea ridica la 15.000 de euro.

 

Balanta familiei Nastase Venituri: 1.746.053 euro Cheltuieli: 1.839.377 euro Sold: 93.324 euro Din estimarile noastre, rezulta un sold negativ al bugetului de venituri si cheltuieli al familiei Nastase, de aproximativ 93.000 de euro.

 

Adica, aproape de suma de 3.000.000.000 de lei vechi pe care, potrivit ultimelor informatii publicate in presa, familia Nastase ar fi primit-o de la matusa Tamara pentru dotarile necesare finalizarii imobilului din Zambaccian. Averea oficiala a familiei Nastase: 15.459.300 euro 15 case – 9,2 milioane de euro Pana in 1990, Adrian Nastase locuia pe str. Av. Jean Texier nr.

 

4, sector 1 Bucuresti, imobil pe care l-a cumparat ulterior. Vila este estimata, astazi, la aproximativ 500.000 de euro. In 1991, pentru a beneficia de o locuinta in plus, de la RAAPPS (Regia Protocolului de Stat), Nastase a donat socrului sau, Angelo Miculescu, apartamentul duplex din str. Av. Jean Texier. Miculescu insa avea deja o locuinta de lux in centrul Capitalei, pe str.

 

Pictor Negulici nr. 18, etaj 1, ap. 2, sector 1, locuinta estimata la 300.000 de euro. In aceste conditii, este de presupus ca asa-zisa instrainare a imobilului de catre Adrian Nastase a fost, in realitate, o manevra prin care acesta si-a putut justifica primirea locuintei de protocol din str. Maresal Prezan nr. 4, et. 1, ap. 2, sector 1 Bucuresti.

 

Ferma si casa de vacanta la Cornu Imobilul din str. Jean Texier a fost folosit de Nastase ca sediu pentru unele din afacerile sale si ale sotiei, aici figurand, pana in 2001, „Cabinetul de avocatura Adrian Nastase”, dar si sedii pentru firma Datis Consulting & Management SRL si Fundatia pentru Romania Mileniului III, conduse de Dana Nastase.

 

De asemenea, tot aici a fost si sediul firmei Onda Trading SRL (ap. 1), societate radiata cu ceva timp in urma si ai carei actionari au fost Roxana Bichel, omul de casa al familiei Nastase, si Didi Marius Crisan Mircea. Cei doi au fost, de altfel, si administratorii firmei Danei Nastase, Datis Consulting.

 

Tot la inceputul anilor 1990, Adrian Nastase si-a construit in comuna prahoveana Cornu, pe un teren cumparat in mai multe etape, o vila rezidentiala si o ferma de pasari cu o capacitate de peste 1.500 de capete. In declaratia de avere din 2004, Adrian Nastase a consemnat mostenirea, de catre Dana Nastase, ca urmare a decesului lui Angelo Miculescu, a unei case de vacanta cu o suprafata de 540 mp.

 

Desi nu se precizeaza locatia acestui imobil, este de presupus ca referirea se face la vila de la Cornu. Mama lui Adrian, Elena Nastase, detine un apartament pe str. Naum Rimniceanu nr. 2, bl. 5, ap. 130 sector 1 Bucuresti. Locuinta a apartinut, la inceputul anilor ’80, lui Adrian Nastase. Apartamentul este evaluat la aproximativ 70.000 de euro.

 

O a doua locuinta a fost obtinuta de Elena Nastase in 1994, dupa ce a revendicat-o in numele unei matuse decedate, Elena Ciolan. Valoarea imobilului este estimata la aproximativ 450.000 de euro. O alta locuinta a intrat in posesia Elenei Nastase in aprilie 2001, cand aceasta a cumparat, cu 65.000 de dolari un apartament de 130 mp situat intr-un imobil din cartierul Primaverii, str.

 

Jean Baptiste Moliere nr. 10. Vanzatorul apartamentului este Cristian Sindie, patron al clubului bucurestean Flamingo, un personaj din lumea interlopa aflat in relatii de afaceri cu Gheorghe Gheara si Fernando Enciu. Astazi, in imobilul din Moliere nr. 10 figureaza, ca locatari, alaturi de Elena Nastase, Yoav Stern si societatea Comfstill Star SRL.

 

Valoarea apartamentului detinut de mama lui Nastase se ridica la peste 350.000 de euro. Singura locuinta recunoscuta oficial de Adrian Nastase este apartamentul de 378,89 mp situat in imobilul din Zambaccian nr. 16, a carui valoare de impozitare este de 440.812,49 RON (121.657 euro).

 

Conform lui Sergiu Sechelariu, valoarea constructiei s-a ridicat la 34 miliarde lei, adica aproximativ 850.000 de euro. Cu toate acestea, conform analistilor imobiliari, valoarea unui metru patrat de constructie finisata in acest imobil este de 2.000-2.500 euro. Prin urmare, valoarea reala a apartamentului sotilor Nastase ar fi cuprinsa intre 758.000 si 947.000 de euro.

 

In acelasi bloc insa, fiul cel mare al lui Nastase, Andrei, detine si el un apartament asemanator la etajul 1, cumparat de la Ion Alexandru }iriac cu suma de 208.000 euro. Cele doua apartamente valoreaza, pe piata imobiliara, 1,6 milioane de euro.

 

Criticul de arta si scriitorul Petru Romosan declara ca valoarea imobiliara a apartamentului lui Adrian Nastase este cu mult depasita de valoarea obiectelor depozitate in interiorul acestuia.

 

Conform lui Romosan, valoarea bunurilor (tablouri, mobile, carti, statuete etc.) detinute de Adrian Nastase in apartamentul din Zambaccian se ridica la 4-5 milioane de euro si aceasta in conditiile in care tabloul de Rafael, observat pe unul din peretii apartamentului, este un fals. Altfel, spune Petru Romosan, la aceasta suma ar mai trebui adaugate minimum 60 de milioane de euro.

 

La toate acestea, se adauga cele trei apartamente mostenite anul trecut de la matusa Tamara, a caror valoare depaseste 400.000 de euro, plus alte doua imobile aflate in curs de mostenire de la matusa Aurelia Zachir, unul in Bucuresti, estimat la 70.000 de euro, si un altul in celebrul hotel din str. Muncii nr. 1 Predeal, estimat la 130.000 de euro.

 

Economii in banci – 125.300 euro Adrian Nastase a declarat ca detine opt conturi, la trei banci romanesti, in suma totala de 125.300 euro.

 

Bijuterii, tablouri, icoane, obiecte de arta decorativa – 284.000 euro Familia Nastase detine, oficial, timbre romanesti si straine in valoare de 450 de dolari, diverse obiecte din argint – 1.000 dolari, icoane si obiecte de cult 8.340 RON, obiecte de arta decorativa 20.760 RON, pictura moderna si contemporana – 16.062 euro si bijuterii diverse in valoare de 6.300 dolari, bunuri ce totalizeaza

 

30.823 euro. In plus, detine pictura moderna si contemporana (uleiuri pe panza) in valoare de 18.287 RON (obtinute pana in 1989 ) si 56.629 euro (in perioada 1990-2004), precum si uleiuri pe lemn in valoare de 12.900 RON si 14.700 dolari, ce totalizeaza 77.800 euro.

 

De asemenea, are in proprietate bunuri mostenite de Dana Nastase: bijuterii diverse – mostenire ascendent decedat in 1999; obiecte din argint, icoane, obiecte de cult, tapiserii, obiecte din portelan, ceramica, sticla, lemn, piatra, metal (40.000 euro) – mostenire ascendent decedat in 2003; bijuterii diverse (9.400 euro) – mostenire ascendent decedat in 2003; bunuri sub forma de metale pretioase,

 

monede, obiecte de arta si cult (40.000 euro) – mostenire 2005 (matusa Tamara) si lucrari de pictura si grafica (86.000 euro) – mostenire 2005 (matusa Tamara). Toate aceste bunuri mostenite totalizeaza 175.168 euro.

 

Terenuri in valoare de 5,85 milioane de euro In ultima declaratie de avere, din 30 decembrie 2005, Adrian Nastase a consemnat ca detine sapte terenuri, patru fiind cumparate, iar trei mostenite. Terenul din Cornu – 350.000 euro. Primul dintre terenurile achizitionate este situat in comuna prahoveana Cornu, unde se afla conacul si celebra ferma de pasari a lui Adrian Nastase.

 

Cumparat in perioada 1991-2001, terenul familiei Nastase are o suprafata de 17.700 mp si o valoare de impozitare de 860.000 lei vechi. Valoarea acestuia se ridica la aproximativ 350.000 de euro, metrul patrat de teren fiind de aproximativ 20 de euro.

 

In august 1996, familia Nastase i-a vandut Irinei Miculescu, cumnata Danei Nastase, 3.593 mp teren intravilan in comuna Cornu cu numai 2 milioane lei vechi. Terenul fusese cumparat de sotii Nastase in perioada 1991-1995. De asemenea, Dana Nastase a mostenit, la Cornu, dupa decesul tatalui ei, doua terenuri.

 

Primul, un intravilan in suprafata de 3.600 mp, este evaluat la 54.000 de euro, iar celalalt, de 2.500 mp, valoreaza 50.000 euro. Terenul din Balotesti – 2,623 milioane euro. Dana Nastase a cumparat, in 1996, de la Roxana Bichel, trei terenuri in suprafata totala de 2,623 hectare in intravilanul comunei Balotesti – Ilfov. Suma oficiala a tranzactiei a fost de 18 milioane lei vechi.

 

Conform lui Aurel Sergiu Marinescu, unchiul din SUA al lui Adrian Nastase, atat vanzarea terenului din Cornu, cat si cumpararea celui din Balotesti au fost facute la acelasi notar, Eugenia Cutaru. Valoarea acestui teren se ridica astazi la 2,623 milioane euro, considerand un pret mediu de 100 euro/mp. Terenul din Corbeanca – 2,3 milioane euro.

 

Familia Nastase a cumparat, in 1999, de la aceeasi Roxana Bichel, un teren forestier de 2,35 hectare situat in comuna Corbeanca. Pretul tranzactiei a fost de 139.000 de dolari (130.789 euro), de cateva ori mai mic decat pretul pietei. Astazi, terenul valoreaza, conform expertilor imobiliari, aproximativ 2,3 milioane de euro.

 

Terenul, aflat in proprietatea Ocolului Silvic Bucuresti, fusese obtinut de protejatul si partenerul de afaceri al sotilor Nastase in 1996, printr-un schimb cu un teren din Sacele Brasov, afacerea fiind perfectata de secretarul de stat PDSR Marian Ianculescu, in ultimele saptamani ale guvernului Vacaroiu.

 

Terenul dat la schimb de Roxana Bichel, in Sacele, era cu mult mai ieftin decat cel primit la Corbeanca. Tranzactia a fost ulterior contestata de reprezentantii Ministerului Agriculturii, dar instanta brasoveana i-a dat castig de cauza Roxanei Bichel, care a putut apoi sa-i vanda Danei Nastase terenul. Terenul din Voluntari – 250.000 euro.

 

In comuna Voluntari, Dana Nastase a mostenit de la matusa Tamara un teren de 2.500 mp situat in apropiere de Prisma. Terenul fusese cumparat in 1999 cu 2,5 milioane lei (153,4 euro) si valoreaza 250.000 de euro. Terenul din Bucuresti – 200.000 de euro.

 

In ultima declaratie de avere, Adrian Nastase a consemnat un teren in Bucuresti, fara a preciza insa ce suprafata ocupa acesta sau unde este situat. Intr-o declaratie anterioara insa, din mai 2005, Nastase a inscris un teren intravilan in Bucuresti cu o suprafata de 700 mp si o valoare de impozitare de 2,34 milioane lei. Dupa toate probabilitatile este vorba despre controversatul teren din str.

 

Zambaccian nr.16. Valoarea acestui teren este de aproximativ 200.000 de euro. Operatiunile „Termopanul” si „Mostenirea” Nastase isi justifica cheltuielile mari prin mostenirile de familie. Dupa ce a agonisit o avere importanta, fostul premier este astazi anchetat de procurori. Semnalata de presa cu mai multi ani in urma, afacerea terenului si cea a blocului din strada Zambaccian nr. 16 au intrat, recent, in atentia procurorilor anticoruptie.

 

Nastase este cercetat de PNA, pentru ca ar fi primit mita sub forma unor bunuri importate din China in valoare de peste 100.000 de dolari si „tamplarie de aluminiu si lemn cu geam termopan” in valoare de 1.200.000 RON, pentru imobilele din Zambaccian si Cornu, de la Irina Jianu, vicepresedinte al societatii Conimpuls SA din Bacau si coordonator al lucrarilor de constructie ale imobilului din

 

Zambaccian. Jianu a fost numita sef al Inspectoratului de Stat in Constructii (ISC), la un an de la demararea constructiei, iar mita ar fi avut scopul obtinerii functiei din fruntea ISC. Afacerea Zambaccian a inceput in momentul in care Gabriel Bivolaru i-a vandut lui Adrian Nastase, prin cativa interpusi, un teren de 700 mp situat in strada cu acelasi nume.

 

Asadar, in 1996, Gabriel Bivolaru i-a „vandut” lui Elena Sotec, soacra sa, terenul din Zambaccian. La inceputul anului 1998, Elena Sotec a vandut acelasi teren cu 20 de milioane de lei vechi, lui Athena Marianthi Theodoru, mama lui Roxana Bichel – agentul imobiliar si partenerul de afaceri al Danei Nastase.

 

Athena Theodoru a plasat, terenul, Casei de avocatura Nastase, contra sumei de 100 milioane lei vechi (10.000 de euro). In 1999, terenul ajunge, in sfarsit, in posesia lui Adrian Nastase, care il achizitioneaza cu aceeasi suma. Reprezentantul Casei de avocatura Nastase era, la acea data, insasi Roxana Bichel, omul bun la toate.

 

Bichel avea sa fie rasplatita, ulterior, pentru toate aceste servicii, cu importante functii in APAPS, de unde a participat la privatizari strategice, precum SIDEX Galati, ALRO Slatina, Combinatul Siderurgic Resita, BCR, sau in consiliile de administratie de la Neptun Olimp SA, SIDEX si Tarom.

 

Dupa ce a intrat in posesia terenului a carui valoare de piata era de cel putin zece ori mai mare decat cea de achizitie, Adrian Nastase a demarat lucrarile de constructie pentru imobilul cu patru nivele. Pentru aceasta, s-a asociat cu Sergiu Sechelariu, patronul firmei de constructii Conimpuls SA.

 

Conform declaratiilor acestora, intelegerea initiala prevedea ca, dupa terminarea imobilului, jumatate sa-i revina lui Sechelariu, iar cealalta jumatate lui Adrian Nastase. Intelegerea n-a mai fost insa respectata. Sergiu Sechelariu a devenit, in 2001, secretar de stat la Ministerul Transporturilor, iar vicepresedinta firmei de constructii, Irina Jianu, a fost numita inspector general la ISC.

 

De mentionat ca, in aceeasi perioada cu ridicarea imobilului din Zambaccian, firma secretarului de stat Sergiu Sechelariu s-a ocupat si de lucrarile de renovare ale unui alt imobil, din str. Cristian Tell nr. 15, trecut in contul lui Nastase, dar aflat, oficial, in proprietatea lui Paul Opris.

 

Blocul din Zambaccian a fost finalizat in martie 2004, cand situatia proprietarilor era urmatoarea: parterul si etajul 1 erau ale lui Ion Alexandru }iriac (45,6%), etajul 2 apartinea firmei lui Sergiu Sechelariu, Vertcon SA (34,31%), iar etajul 3 lui Adrian Nastase (20,09%).

 

Un an mai tarziu, }iriac junior ii vinde cele doua etaje detinute grecului Xenophon Xenakis (parter) si lui Andrei Nastase (etajul 1). Preturile fixate de }iriac au fost de 169.000 euro, respectiv 208.000 euro.

 

Apartamentul detinut de firma Vertcon a intrat si el in posesia unui alt proprietar, avocatul Marieta Anastasescu, un apropiat al lui Alexandru Bittner, dar si un personaj implicat in mai multe privatizari importante din mandatul Adrian Nastase.

 

Costul lucrarilor de constructie pentru acest imobil ar fi fost de 34 de miliarde de lei vechi, bani din care Nastase ar fi achitat, conform lui Sechelariu, 29 de miliarde lei, dintre care 24 de miliarde lei anul trecut. Elena Ciolan deschide seria controversatelor mosteniri Mama lui Nastase a deschis, in 1994, traditia controversatelor mosteniri tip „matusa” ale familiei Nastase.

 

Cu cativa ani mai devreme, in 1990, Elena Ciolan, matusa, dar si nasa de botez a Elenei Nastase, decedase la varsta de 92 de ani, si din cei cinci nepoti ai acesteia o preferase, prin testament, pe mama lui Adrian Nastase. Matusa Ciolan era sora tatalui Elenei Nastase si, impreuna cu sotul decedat cu mai multi ani in urma, detinuse un imobil nationalizat in anii ’50, pe str. Av. Petre Cretu nr.

 

60, undeva in apropierea Bisericii Casin si a Arcului de Triumf din centrul Capitalei. Vila, compusa din subsol, parter si etaj, fusese construita pe o suprafata de aproximativ 570 mp. In 1994, Elena Nastase revendica, in instanta, la Judecatoria Sectorului 1, imobilul din str. Av.

 

Petre Cretu si este pusa rapid in posesia acestuia, chiar daca, ulterior, hotararea avea sa fie anulata, provizoriu, doi ani mai tarziu, de catre procurorul general la ordinul lui Ion Iliescu.

 

In 1996, procurorul general Nicolae Cochinescu a declarat recurs in anulare impotriva tututor hotararilor din instanta, favorabile fostilor proprietari, anuland, astfel, si dreptul reconstituit pentru vila din str. Av. Petre Cretu.

 

Ulterior, in 1998, procurorul general Sorin Moisescu a desfiintat recursurile in anulare formulate de predecesorul sau si a repus-o in drepturi pe Elena Nastase, care a intrat definitiv in posesia vilei din cartierul Domenii. Imobilul a fost apoi vandut cu 650 milioane lei vechi, in 1999, Danei Marina Barb, sora lui Adrian Nastase.

 

Tamara Cernasov si milionul de euro Scandalul legat de fabuloasa mostenire lasata de matusa Tamara Cernasov si scandalul Zambaccian sunt principalele motive pentru care Adrian Nastase a intrat in colaps politic, el fiind debarcat recent din importantele functii detinute in PSD.

 

Tamara Cernasov, matusa Danei Nastase, a murit pe 15 aprilie 2005 la varsta de 97 de ani si a lasat familiei Nastase o avere evaluata la aproximativ un million de euro. Mostenirea consta in trei apartamente in blocul M27 de pe bd. Mircea Voda din Bucuresti, un teren in comuna Voluntari si mai multe bijuterii.

 

Provenienta banilor si a bunurilor lasate mostenire de Tamara Cernasov ridica mari semne de intrebare. E greu de admis ca o fosta profesoara care, conform celor care au cunoscut-o, a avut o viata modesta, era dispusa sa deruleze afaceri imobiliare la peste 85 de ani. Potrivit documentelor insa, matusa Tamara a intrat in afaceri la 90 de ani.

 

Debutul si l-ar fi facut in noiembrie 1999, cand, cunoscandu-l pe Alexandru Bittner, i-ar fi vandut acestuia bijuterii in valoare de 400.000 de dolari. De ce pastrase ea atatia ani acele bijuterii si preferase pana atunci sa traiasca dintr-o pensie mizera nu se stie.

 

Cert este ca, daca ne luam dupa documente, pe 19 noiembrie 1999, Tamara Cernasov a incasat cei 400.000 de dolari de la Alexandru Bittner, un apropiat al lui Adrian Nastase, bani pe care, sase zile mai tarziu, i-a depus in contul Danei Nastase, cont deschis la banca Creditanstalt pe 25 noiembrie 1999.

 

Pentru ca povestea sa fie si mai incalcita, banii n-au fost depusi in contul Danei Nastase de matusa Tamara sau de Bittner, ci de un alt apropiat al lui Nastase, Sorin Tesu.

 

Operatiunea a fost sesizata de catre functionarii bancii, la vremea respectiva, dar, dupa o mica ancheta a Oficiului National pentru Combaterea Spalarii Banilor (ONCSB), s-ar fi ajuns la concluzia ca Alexandru Bittner n-ar fi putut justifica provenienta banilor care au ajuns in contul Danei Nastase.

 

Prin urmare, s-ar fi facut propunerea ca dosarul sa mearga la Parchet, pentru continuarea cercetarilor, s-ar fi supus la vot si dosarul a fost clasat. Recent insa, s-a descoperit ca raportul de investigare cu privire la circuitul acestor bani a disparut din dosar, cel responsabil de aceasta fiind seful Oficiului, Ioan Melinescu.

 

Melinescu a fost, de altfel, un alt apropiat al lui Nastase si a devenit, in 2004, consilier in Cancelaria primului-ministru. O alta tranzactie suspecta a fost facuta de nonagenara Tamara Cernasov o luna mai tarziu, in decembrie 1999, cand a cumparat un lot de teren de 2.500 mp in comuna Voluntari-Ilfov, cu numai 2,5 milioane de lei vechi, adica 153,4 euro.

 

De ce-i trebuia un lot de pamant in Voluntari nu va putea nimeni sa afle si, de aceea, este de presupus ca batrana habar n-avea despre o asemenea tranzactie. Este iarasi greu de crezut ca, la varsta ei, s-a urcat intr-un autobuz si s-a dus in Voluntari sa negocieze cu proprietarii terenului.

 

Cu toate acestea, conform martorilor, pe 20 decembrie 1999, Tamara Cernasov a cumparat de la un taximetrist, Silviu Podolan, 2.500 mp in comuna ilfoveana. Pretul platit de nonagenara Tamara este si el o alta ciudatenie, pentru ca e absurd sa crezi ca un metru patrat de teren in Voluntari putea fi vandut cu 6 eurocenti. Afacerile Tamarei Cernasov au continuat.

 

Alexandru Bittner se pare ca ar fi sfatuit-o pe aceasta sa investeasca in imobiliare si, cateva luni mai tarziu, i-ar fi vandut chiar el trei apartamente in Bucuresti. Cum am aratat deja, cele trei apartamente sunt situate in bd. Mircea Voda, blocul M27, etaj 6. Povestea imaginata de cei ascunsi in spatele batranei Tamara nu se incheie aici.

 

Ea mai reuseste sa dea un adevarat tun imobiliar in 2001 cand, la sfaturile lui Paul Opris, fostul patron al postului de televiziune „Tele7 abc” si un apropiat al lui Adrian Nastase, cumpara, cu numai opt miliarde de lei vechi (307.374 euro, la valoarea din 2001), un imobil cu 26 de camere a carui valoare ajunge azi la doua milioane de euro.

 

Este vorba despre un „conac brancovenesc” situat pe str. Cristian Tell nr. 15 din Capitala. Conform declaratiei lui Paul Opris, in 2002, matusa Tamara s-a decis sa vanda „conacul” si i l-a plasat acestuia cu un asa-zis „profit de un miliard si jumatate lei”.

 

Opris ar fi achizitionat imobilul din Cristian Tell cu 9,5 miliarde lei, adica cu 303.948 de euro, desi presa a avansat o suma de aproape patru ori mai mare, adica de 1,1 milioane euro.

 

Daca l-am crede pe Opris, ar inseamna ca Tamara Cernasov a pierdut la aceasta afacere 4.000 de euro, ceea ce e greu de crezut in conditiile in care, de la an la an, valoarea imobilelor a fost in crestere, iar in septembrie 2001, incepuse deja renovarea vilei.

 

Presupunand insa ca lucrurile au stat asa, mai ramane fara raspuns intrebarea: de unde a avut matusa Tamara cei 300.000 de euro ca sa cumpere conacul brancovenesc? Daca, asa cum a declarat Bittner, ea s-ar fi speriat cand a primit cei 400.000 de euro pe bijuterii, intrebandu-se ce ar putea face cu atata banet, si a fost sfatuita sa-i investeasca in cele trei apartamente din bd.

 

Mircea Voda, atunci de unde au aparut inca 300.000 de euro in posesia matusii Tamara? Sa-i fi vandut Bittner apartamentele cu doar 100.000 de euro? Greu de admis.

 

Mai mult chiar, conform martorilor din Cristian Tell, reamenajarea vilei, facuta de firma lui Sergiu Sechelariu, aceeasi care a construit si blocul din Zambaccian, a fost urmarita indeaproape de catre Adrian si Dana Nastase, ei fiind vazuti vizitand locuinta in mai multe randuri, in perioada 2001-2004.

 

Desi a negat ca ar fi proprietarul conacului brancovenesc, Adrian Nastase are o problema si aici, deoarece toate itele afacerii conduc spre el. Oricum, tranzactia din Cristian Tell pare cea mai suspecta dintre toate, miza fiind aici de doua milioane de euro. Cazul se afla deja in atentia PNA si e de asteptat ca afacerea sa fie clarificata.

 

Aurelia Zachir si ultima mostenire Aurelia Zachir este cea de-a treia „matusa” din imperiul imobiliar al lui Adrian Nastase. Ea este sora bunicii Irinei Miculescu, soacra lui Adrian Nastase.

 

Din pacate insa, aceasta matusa a decedat pe 17 martie 2006, la venerabila varsta de 95 de ani, intr-un moment destul de neprielnic pentru Adrian Nastase, in conditiile in care scandalul generat de mostenirea lasata de cealalta matusa, Tamara Cernasov, era in plina desfasurare.

 

Fosta profesoara, ca si matusa Tamara, Aurelia Zachir a locuit, la fel de modest, intr-un apartament cu trei camere situat in str. Aleea Bucsenesti nr. 8 din Drumul Taberei. Ea era vizitata, uneori, de Dana Nastase si de Irina Miculescu si ultimele luni de viata si le-a petrecut la resedinta familiei Nastase de la Cornu.

 

A trait dintr-o pensie de aproximativ patru milioane de lei si, stranie coincidenta, s-a apucat de afaceri imobiliare dupa varsta de 90 de ani. Astfel, la inceputul anilor 2000, Aurelia Zachir a cumparat un apartament intr-o vila din Predeal, apartament evaluat la aproximativ 130.000 de euro.

 

Imobilul fusese construit pe un teren concesionat de Roxana Bichel, unul dintre oamenii de casa ai familiei Dana si Adrian Nastase. Cu exceptia celor doua apartamente evaluate la aproximativ 200.000 de euro, mostenirea lasata de Aurelia Zachir n-a fost inca pe deplin clarificata.

 

Controversata vila de lux din Predeal In contul lui Adrian Nastase a fost trecuta si o controversata vila de lux cu mai multe apartamente, situata pe strada Muncii nr. 1 din Predeal.

 

Desi autoritatile au fost sesizate in mai multe randuri, pentru a clarifica statutul acestui imobil, precum si care sunt proprietarii reali ai apartamentelor din acesta, nici pana astazi situatia n-a fost clarificata. Istoria imobilului din Predeal spune destul de multe despre proprietarul real al acestuia.

 

Toate indiciile duc spre Adrian Nastase, desi el n-a recunoscut niciodata vreo implicare in aceasta afacere. In primul rand, toti cei implicati sunt prieteni, rude sau subordonati pe linie de partid. Astfel, terenul pe care s-a construit vila a fost concesionat, in 1995, de Roxana Bichel, samsarul imobiliar al familiei Nastase, impreuna cu Dana Marina Barb, sora lui Adrian.

 

Constructia vilei a inceput in anul 2000 si lucrarea a fost facuta de firma Edilconst SRL, firma printre actionarii careia se afla si liderul de atunci al PSD Campina, Radu Florea.

 

Vila a fost finalizata in 2002, si, conform informatiilor aparute deja in presa, proprietarii apartamentelor de aici ar fi Dana Marina Barb, Roxana Bichel (fost consilier al lui Ovidiu Musetescu, dar si secretar de stat la APAPS), Ristea Priboi, Daciana Octavia Sarbu (fiica fostului ministru al agriculturii Ilie Sarbu), Mircea Ruianu (apropiat si partener de afaceri al lui Alexandru Bittner) si

 

Aurelia Zachir (matusa Danei Nastase, decedata pe 17 martie a.c.). Pana in prezent, trei dintre aceste persoane au negat ca ar fi proprietarii apartamentelor din vila de la Predeal: Ristea Priboi, Daciana Sarbu si Roxana Bichel. Imobilul din Predeal este evaluat la aproximativ un milion de euro.

 

Cumnata lui Nastase, sefa la TAROM Rodica Miculescu, cumnata lui Adrian Nastase, s-a aflat vreme de cativa ani (2001-2003) in fruntea companiei Tarom ca director adjunct, iar apoi ca director general (2003-2005) al companiei aeriene.

 

Numirea ei in aceste functii a fost extrem de controversata, atat ca urmare a pierderilor consemnate de Tarom sub mandatul acesteia, cat si a felului in care a inteles sa se agate de functie prin orice mijloace.

 

Demisa in ianuarie 2005, Rodica Odobescu (fosta Miculescu) a intrat intr-un concediu medical prelungit de 198 de zile lucratoare si nu s-a facut bine decat dupa ce o instanta a repus-o in functie. In aceeasi zi, insa, ea a fost demisa din nou de catre ministrul Gheorghe Dobre si pusa la dispozitia conducerii.

 

Bolile consemnate in cele 14 certificate ale cumnatei ex-premierului Nastase, de la cardiopatie ischemica la TBC, daca nu erau inventate, erau suficiente pentru o pensionare pe caz de boala.

 

In vremea in care era director adjunct la Tarom, Rodica Miculescu a fost implicata in celebrul scandal EDF Asro legat de magazinele duty-free din incinta aeroportului, fiind acuzata de presiuni pentru indepartarea societatii Sky Services din afacerea duty-free.

 

Pe 16 noiembrie 2002, in cotidianul german „Die Welt” a aparut un material referitor la afacerea magazinelor duty-free si la spagile care ar fi fost cerute de catre un reprezentant al guvernului roman pentru continuarea acestei afaceri pe Aeroportul Otopeni.

 

In declaratia lui Rick Weil, patronul firmei EDF, preluata si de „Financial Times” si „Los Angeles Times” se afirma ca seful de cabinet al lui Adrian Nastase, Sorin Tesu, i-ar fi cerut acestuia 2,5 milioane de dolari pentru a putea sa-si continue nestingherit activitatea din incinta aeroportului.

 

„In 2001, potrivit lui Rick Weil, proprietarul EDF, seful staff-ului lui Nastase a cerut 2,5 milioane de dolari mita pentru a pastra acordul in vigoare. Weil a spus ca a refuzat mita. Nastase a negat acuzatiile”, se consemna in „Financial Times”.

 

Weil a reprodus in presa straina replica pe care ar fi primit-o de la Sorin Tesu, in timpul unei intalniri de la Hotelul Hilton din Capitala: „Acum, eu nu pot sa spun cu exactitate daca primul-ministru este seful meu, insa seful meu mi-a cerut sa vin aici si, atata vreme cat eu primesc 2,5 milioane de dolari, vom considera ca va putem permite sa va continuati activitatea”.

 

Cum se stie, in septembrie 2002, activitatea de duty-free a fost blocata, printr-o ordonanta de urgenta, pentru o lunga perioada. Ulterior, EDF, prin societatea Appleton & Associates, a chemat statul roman in instanta la Centrul International pentru Reglementarea Disputelor Relative la Investitii (ICSID) de pe langa Banca Mondiala.

 

Mosteniri de familie ¥ Matusa sotiei Tamara Cernasov a lasat familiei Nastase o mostenire evaluata la aproximativ un milion de euro, constand in trei imobile, un teren si bijuterii ¥ Matusa mamei Elena Ciolan a lasat Elenei Nastase, mama ex-premierului roman, drept mostenire un imobil in cartierul Domenii.

 

¥ Matusa soacrei Mostenirea lasata de Aurelia Zachir, matusa soacrei lui Adrian Nastase, este in curs de clarificare. Pana in prezent au fost identificate doua apartamente in valoare de aproximativ 200.000 de euro. Firme de familie Firmele in care s-au implicat direct, de-a lungul anilor, rudele apropiate ale lui Adrian Nastase sunt numeroase.

 

Ele nu reprezinta insa un reper pentru afacerile derulate de acesta, deoarece, la vedere, nu au adus prea mari beneficii familiei. Dana Marina Barb, sora fostului premier, a avut, de departe, cel mai mare succes in afaceri, infiintind nu mai putin de opt firme intr-o perioada in care si-a schimbat de trei ori domiciliul, trecand pe la urmatoarele adrese din Bucuresti: str. Aurel Vlaicu nr.

 

147, bl. 20, sc. A, ap. 25, str. George Calinescu nr. 24, bl. 20B, sc. A, ap. 11 si bd. Decebal nr. 2, bl. H3, sc. 2, et. 3, ap. 43.. Pana in 2001, Dana Barb a detinut si functia de director general al filialei din RomInia a cabinetului de avocatura „Hertzfeld & Rubin”. Timp de cativa ani, mai tarziu, a fost membru in Consiliul de administratie al SIF Muntenia.

 

Rodica Miculescu, cumnata fostului premier, a participat la infiintarea a trei firme: M.B.M. General Consulting SRL, MIGBA Eximp SA, Amingo SRL.

 

Petru Romosan, critic de arta, estimeaza valoarea obiectelor din Zambaccian la 4 – 5 milioane de euro „Dupa imaginile transmise din apartamentul lui Nastase, de posturile de televiziune, s-a putut observa ca el nu are competente speciale in zona artei, ci a cumparat doar in functie de valoarea obiectelor.

 

E o relatie financiara cu aceste obiecte, oarecum morbida, deoarece adevaratii colectionari isi fac colectii urmand o idee, si nu o ingramadire de cecuri sau bancnote. La el nu se vede nici un fir rosu al colectiei, cu exceptia celui reprezentat de bani.

 

Estimarile date de mine in viteza, imediat dupa ce am vazut la televizor interiorul apartamentului din Zambaccian, au fost de aproximativ 4-5 milioane de euro. Sunt estimari de tip ansamblu, pentru o eventuala licitatie, care, evident, pot duce la rezultate diferite dupa organizarea unei astfel licitatii.

 

Am tinut cont, in aceasta evaluare, de relatia dintre cantitatea de tablouri, mobile, obiecte decorative si sculpturi, de calitatea finisajelor si a materialelor folosite in apartament, incepand de la lemnul pentru biblioteca si sfarsind cu luminatoarele, fara a include aici si valoarea imobiliara a apartamentului.

 

Ce-am vazut in imaginile filmate este, fara indoiala, doar o mica parte din averea lui Nastase, dupa cum spun toti cei care i-au vandut, de-a lungul anilor, diverse obiecte de arta. Vechea teorie cu „Nastase patru case” are legatura cu colectia acestuia, este nevoia sa de a adaposti tablourile care sunt mai scumpe decat casele in care sunt expuse.

 

Spre exemplu, alaturi de tablouri, am putut observa si o colectie foarte valoroasa de obiecte orientale chinezesti, japoneze, coreene, cambodgiene sau indiene. In ultimii 15 ani, el a fost principalul cumparator de carti vechi, tablouri, harti vechi, mobila veche, de pe piata romaneasca, asta o stiu toti profesionistii din Bucuresti.

 

Estimarile date de mine sunt insa depasite, daca opiniile celor care au fost in apartamentul din Zambaccian vor fi confirmate de experti. Astfel, conform acestor opinii, in apartamentul lui Nastase ar fi fost vazut un Rafael autentic, opera care nu se mai gaseste pe piata mondiala si a carei valoare se ridica la 60-80 de milioane de euro.

 

Acest tablou nu poate fi cumparat decat de marile muzee ale lumii sau de Bill Gates. Interesant este faptul ca, in Bucuresti, a existat, la un moment dat, un Rafael care astazi a disparut. De asemenea, ar mai fi de semnalat si un tablou valoros de Frans Francken. Se ridica totusi doua mari probleme.

 

Prima dintre ele se refera la faptul ca sunt foarte multe obiecte de arta care s-au vandut fortat, in conditii neclare, provenind de la marile familii evreiesti, in anii 1940-1944, si de la vechile familii boieresti in perioada 1948-1960, cand oamenii au fost expropriati de catre comunisti. Aparitia unei piese din aceste colectii, in casa unui actual demnitar, nu este deloc exclusa.

 

Pe de alta parte, exista liste cu obiecte furate in dosarele diferitelor politii din Europa, obiecte care se confisca daca se descopera si se dovedesc a fi in proprietatea unui astfel de demnitar. In cazul lui Adrian Nastase, am aflat ca politia confrunta azi imaginile obiectelor din apartamentul din Zambaccian cu imaginile din arhiva de obiecte furate din diferite colectii in ultimii 15 ani”.

 

Articol de Dan Badea

 

 

https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1183105-averea-lui-adrian-nastase.htm

 

 

 

 

//////////////////////////////

 

Rusii nu pleaca din Romania nici peste o suta de ani, chiar daca… Guvernul interzice achiziționarea de programe antivirus din Rusia

 

 

Guvernul a adoptat miercuri un proiect de lege pentru interzicerea achiziționării de către autoritățile publice a programelor antivirus din Rusia.

 

Proiectul, inițiat de Ministerul Digitalizării, stabilește cadrul juridic și instituțional în vederea interzicerii achiziționării și utilizării de către autoritățile și instituțiile publice a produselor și serviciilor software de tip antivirus provenind direct sau indirect din Rusia sau de la un operator economic aflat sub controlul direct sau indirect al unei persoane fizice sau juridice din Federația Rusă.

 

Legea prevede și sancțiuni pentru autoritățile publice și locale care nu respectă prevederile. Amenzile vor fi cuprinse între 50.000 și 200.000 de lei.

 

Ministrul Digitalizării, Sebastian Burduja, a declarat la debutul ședinței de Guvern că, în ceea ce privește produsele și serviciile actuale, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii, acestea vor trebui deconectate, dezinstalate de la rețelele și sistemele informatice ale autorităților și instituțiilor publice de la nivel central și local.

 

 

 

https://www.euractiv.ro/politic-intern/guvernul-interzice-achizitionarea-de-programe-antivirus-din-rusia-30639

 

 

////////////////////////////////////////////

Globalistul Klaus Schwab într-un videoclip din 2017: „Îţi poţi imagina că în 10 ani toţi vom avea câte un implant în creierele noastre şi-ţi vom putea măsura toate undele creierului”?

 

În anul 2017, la o întâlnire a organizaţiei globaliste Forumul Economic Mondial (World Economic Forum), directorul acestei organizaţii, Klaus Schwab, a participat la o întâlnire faţă în faţă cu Serge Brin. La un moment dat, Schwab se lăuda că, în decurs de 10 ani (deci, până în 2027), oamenii vor purta „implanturi cerebrale”, astfel încât globaliştii să vă poată măsura undele cerebrale și să vă citească gândurile.

 

Schwab îl întreabă pe Brin: „Îţi poţi imagina că în 10 ani, când vom sta aici, toţi vom avea câte un implant în creierele noastre şi-ţi vom putea măsura toate undele creierului, şi-ţi vom putea spune cum vor reacţiona oamenii sau voi putea simţi cum vor reacţiona oamenii la răspunsurile tale? Îţi poţi imagina asta?” Vedeţi acest mic videoclip cu afirmaţiile halucinante ale lui Klaus Schwab, care apare într-o postare pe Twitter al lui James Melville.

 

Klaus Schwab numeşte această tehnologie drept „cea de-a patra revoluţie industrială”. Şeful Forumului Economic Mondial, globalistul Klaus Schwab, amintea în 2020 că pandemia de Covid-19 este „oportunitatea perfectă” de a împinge mai departe planurile globaliste pentru o resetare totală a economiei și a societății umane.

 

 

Globalistul Klaus Schwab într-un videoclip din 2017: „Îţi poţi imagina că în 10 ani toţi vom avea câte un implant în creierele noastre şi-ţi vom putea măsura toate undele creierului”?

 

 

//////////////////////////////////////////////////////

Prinţul Philip al Marii Britanii: „Dacă mă voi reîncarna, aş vrea să mă reîntorc ca un virus ucigaş, pentru a contribui la rezolvarea suprapopulării lumii”. Macabră „glumă”…

 

 

De ce unii oameni bogaţi şi foarte influenţi ai lumii sunt atât de obsedaţi de ideea reducerii populaţiei? De frică ca ei şi moştenitorii lor să-şi poată controla în continuare avuţiile? Sau sunt şi alte motive mai ascunse?

 

Oricât ar vrea negaţioniştii teoriilor conspiraţiei să combată această idee, n-au cum. Căci mărturie stau chiar declaraţiile publice ale acestor bogaţi / personalităţi, care, câteodată, în aroganţa lor, nu se pot abţine să nu spună ceea ce gândesc cu adevărat. Şi atunci, le cade jos de pe faţă „masca de fier”.

 

 

Un exemplu binecunoscut este declaraţia prinţului Philip, duce de Edinburgh, soţul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Acesta, în 1988, a făcut o declaraţie şocantă dată agenţiei de presă germane DPA (deşi era vorba de reîncarnare): „In the event that I am reincarnated, I would like to return as a deadly virus, to contribute something to solving overpopulation”, adică „În caz că mă voi reîncarna, aş vrea să mă reîntorc ca un virus ucigaş, pentru a contribui la rezolvarea suprapopulării lumii”.

 

Deşi această declaraţie este una autentică, mass-media mainstream o ridiculizează, văzând-o doar ca pe o glumă. Ce să spun, a dracului glumă să vorbeşti despre uciderea unei părţi din populaţia lumii… De fapt, prinţul Philip nu a spus decât ceea ce el şi elita lumii gândesc despre populaţia Terrei.

 

 

https://www.lovendal.ro/wp52/printul-philip-al-marii-britanii-daca-ma-voi-reincarna-as-vrea-sa-ma-reintorc-ca-un-virus-ucigas-pentru-a-contribui-la-rezolvarea-suprapopularii-lumii-macabra-gluma/

 

 

 

 

///////////////////////////////

Putin şi mesianismul rus: temelia edificiului imperial al crimei

Ioan Stanomir • Contributors.ro

 

Mesianismul rus îşi află, astăzi, în Putin imaginea sa tragică şi criminală. Războiul din Ucraina este ocazia de a reafirma, prin bombardamente şi jafuri, excepţionalismul unui stat al şi al unui popor. Sarcina Rusiei este, acum, ca şi în urmă cu secole, aceea de a elibera şi de a indica drumul către viitor. Rachetele nucleare devin, în această elaborată punere în scenă, expresia tehnologică de teroare a destinului Rusiei înseşi.

 

 

Ioan Stanomir

 

Putinismul, ca ideologie şi practică politică, este înrădăcinat în solul tulbure al resentimentului naţional. Atenţia cu care sunt organizate coregrafiile Zilei Victoriei traduce mai mult decât un sentiment al nostalgiei: continuitatea cu stalinismul învingător la 1945 este soclul pe care se ridică statuia Rusiei de astăzi. Sindromul cetăţii asediate, neîncrederea în Occident, paranoia provocată de trădare, toate aceste elemente mitologice ale stalinismului trec în putinism, ca parte a unei viziuni despre autocraţie ca garant al măreţiei naţionale.

 

 

Ipocrizia regimului de la Moscova este un ecou al ipocriziei care a dominat politica rusă vreme de secole. Înainte ca marxism-leninismul să ofere o mantie ideologică universală Rusiei imperiale, ţarismul a recurs la brutalitatea agresiunii ca la unica sa justificare de a fi.

 

Dincolo de edificiul elegant al unei societăţi occidentalizate s-a aflat apetitul nestăvilit pentru expansiunea teritorială. Neliniştea istorică a Rusiei a fost folosită de ţarism ca argument pentru ferocitatea imperialistă. Flirtul intelectual cu Europa Luminilor i-a dăruit Ecaterinei gloria de reformator : creşterea Imperiului şi lichidarea mişelească a Poloniei sunt adevărata ei moştenire. Câmpul de luptă a fost pentru conducătorii Rusiei adevăratul test al misiunii lor. Războiul şi agresiunea sunt încrise în codul de adâncime al statului rus.

 

Iar atunci când Putin şi portavocea sa clericală, Patriarhul Kirill, reafirmă natura defensivă a “acţiunii militare speciale” din Ucraina, mesianismul rus îşi etalează una dintre temele sale fondatoare: ruşii nu sunt niciodată agresori, ei sunt, mereu, cei care îşi apără pământul strămoşesc, în faţa atacurilor celorlalţi. Mobilizarea putinistă face apel constant la credinţa ruşilor în natura unică a identităţii şi destinului lor. Dincolo de represiune, dincolo de frică, adeziunea la putinism este explicabilă prin convergenţa de sensibilitate şi de viziune. Autocraţia şi măreţia statului sunt îngemănate, iar putinismul este revenirea la izvoarele unei tradiţii care a nu a încetat să fascineze.

 

Războiul din Ucraina ar fi fost imposibil de imaginat în absenţa acestui elan mesianic. Teoria inexistenţei unei naţiuni ucrainene este legitimată de visul reunirii pământurilor vechii Rusii Kievene. Ceea ce regimul Putin propune azi este o variantă reciclată a ideologiei panslaviste, cu accent pe rolul ruşilor de garant al viitorului fraţilor cândva dezuniţi. Istoria acţionează ca un catalizator al energiilor criminale. Masacrele şi jaful sunt justificate prin invocarea destinului Rusiei.Citeste intregul articol pe Contributors.ro

 

https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-25551320-putin-mesianismul-rus-temelia-edificiului-imperial-crimei.htm

////////////////////////////////

 

 

Mesajul lui Putin: m-aţi exclus din G8, lasă că-mi fac un G8 al meu!

 

Poate să fie logica unei frustrări profunde. Dar, la fel de bine, poate să fie semnul că într-adevăr am trecut în cu totul altă etapă, cea în care fiecare dintre super-puteri îşi numără aliaţii şi ţările subordonate şi, apoi, în funcţie de rezultatul statistic, calculează cu oarecare exactitate raportul de forţe şi şansele unei sau unor viitoare ofensive.

DE ACELASI AUTOR Propunerea lui Macron care sigur că nu va umili Rusia Putin a terminat-o cu ameninţările. Acum justifică doctrina invaziei p… Decizie exemplară sau scandal de marii proporţii în perspectivă? Deciz… Dacă este vorba doar de o frustrare, ar fi extrem de uşor explicabilă deoarece în 2014 Rusia a suferit o mare înfrângere pe plan diplomatic fiind exclusă din G8, organizaţie internaţională relevantă pentru ceea ce este vârful piramidei puterii şi influenţei globale creată în 1975. Atunci membrii grupului erau SUA, Franţa, Germania federală, Italia, Canada, Japonia şi Marea Britanie, în 1977 adăugându-se discuţiilor şi preşedintele Comisiei Europene, cu statut de membru permanent. Rusia s-a alăturat discuţiilor încă din 1994, dar a primit statut de membru în 1997. Ca răspuns la invadarea Crimeii, membrii G8 au decis suspendarea Rusiei pe o perioadă nedeterminată, ceea ce a scos Rusia din circuitul în care, atunci ca şi acum, sunt decise marile orientări politice şi economice, prezentate mai apoi în organizaţiile internaţionale ca poziţie comună de care se ţine întotdeauna seama. Facă asta a fost situaţia până acum, în acest moment lucrurile s-au tensionat extrem de mult, ar fi greu sau chiar imposibil să mai existe vreo speranţă ca procesul excluderii să fie inversat, aşa cum sugeraseră în trecut fostul preşedinte Trump sau preşedintele francez Macron. Dimpotrivă, sunt din ce în ce mai numeroase cazurile eliminării rapide a Rusiei din alte forumuri internaţionale, ultima acţiune de acest gen fiind expulzarea Rusiei din Organizaţia Mondială a Turismului. Situaţi în care reacţia Moscovei este, urmare a frustrării, o decizie de tipul „îmi fac un pod de piatră mai trainic şi mai frumos”, aşa cum spune cântecelul de copii de la noi? Se prea poate. Atunci aşa s-ar explica, simplu şi omeneşte de înţeles că Viaceslav Volodin   preşedintele Dumei de Stat de la Moscova a anunţat ieri  că ţara sa a decis să creeze o organizaţie de schimb, în oglindă, la concurenţă cu fostul G8, cu China, India, Indonezia, Brazilia, Mexic, Iran şi Turcia. Cu precizarea că GDP-ul combinat al ţărilor membre, evident plus Rusia, ar fi superior cu 24,4% celui al ţărilor din actualul G7. E atât de simplu şi cursiv raţionamentul, încât e chiar tentant să crezi într-o relaţie elementară cauză-efect şi să aştepţi mutarea jucăriilor în curtea alăturată şi să vedem apoi ce iese. Nu cred că e aşa.   Dimpotrivă. Mişcarea rusească este una foarte bine pregătită de mai mult timp şi în orice caz nu este un punct final, ci doar o etapă intermediară a proiectului care vizează construcţia unei arhitecturi complexe care să fie deschisă tuturor ţărilor care, dintr-un motiv sau altul, au intrat pe un curs de coliziune cu cele din spaţiul occidental şi instituţiile sale. Ţări din categoria „refuznik”, dacă-mi permiteţi o extensie generalizantă a unui termen care desemna e adevărat tot un refuz, dar în cu totul alte circumstanţe. Dar tot la un statut de paria se ajungea, iar acum ce fac strategii Kremlinului este ca, pe baza acestui statut de paria pe care-l au unele state refuzate de arhitectura tradiţională a puterilor Occidentului reunit, să lanseze chemare la unitate care, în final, să ajungă să fie cristalizată într-o formulă realmente globală. Deocamdată avem această încercare de a crea un G8, va urma tot în această lume un Summit al BRICS în care este posibil să se lanseze invitaţii pentru extinderea organizaţiei, posibil cu Argentina prima ţară pe listă, este de aşteptat formularea în perioada imediat următoare a unor noi cereri de intrare în Organizaţia de Cooperare de la Shanghai.   Logica mişcării globale nu este una preponderent militară, ci răspunde, pas cu pas, etapă cu etapă, unei viziuni politice care este aceea de refacere a unui imperiu şi restaurării unor zone de influenţă. În acest sens, iată cum se aplică, evident demonstrativ, principiul recuperării teritoriale: forţele de ocupaţie au început deja să elibereze paşapoarte ruseşti populaţiei rămase în Herson, oraşul preluat prin forţă şi – iată dovada – revendicat ca parte a administraţiei ruse.   Oare câte ţări vor asculta într-adevăr cântecul de sirenă cântat acum pe două voci principale de către Rusia şi China şi vor accepta – şi nu numai declarativ-diplomatic – să se integreze politic, economic şi militar într-o structură alternativă cu ambiţii de ofensivă globală? Dramatic este că s-a ajuns aici, iar tragedia de-abia acum ar putea să înceapă.

 

https://adevarul.ro/international/rusia/mesajul-putin-m-ati-exclus-g8-lasa-ca-mi-fac-g8-meu-1_62a5844e5163ec42717dcf2f/index.html

 

///////////////////////////////////

Contemporanul » Editorial » Dostoievski – un scriitor dubios?

 

Dostoievski – un scriitor dubios?

Scris de Nicolae Breban în Editorial Din numărul: Nr. 05 / Mai 2022 1 mai 2022  

 

Avem scriitori care excelează prin psihologie?

 

Caragiale, în nuvele. El arată ceea ce admirăm atât de mult la Proust, la marele Proust: are acea nepărtinire, ca a lui Dumnezeu, care nu numai că îşi creează fiii, dar îi iubeşte pe toţi la fel. Şi dacă lui Dumnezeu îi este greu săşi înţeleagă uneori fiii recalcitranţi, autorului îi este şi mai greu. De aceea, observăm la foarte mulţi scriitori importanţi această tremurare a mâinii. Înaintând în ţesătura cărţii, la un moment dat, ei cad mai mult sau mai puţin în maniheism, devin cumva moralişti, ceea ce în viaţa adevărată nu se întâmplă, şi ceea ce nu se întâmplă la Dostoievski, marele revoluţionar în tipologie… Sau la Shakespeare!

 

Când laţi descoperit cu aceşti ochi pe Dostoievski?

 

Chiar în timpul liceului… Şi pe Dostoievski lam descoperit tot din întâmplare. Eram la o mătuşă dea mea, la ţară, la care mergeam în vacanţă. Mătuşa mea, sora bunicii mele, Wilhelmine Böhmler, avea o prăvălie în satul VărădiaCaraş, unde, cu 2000 de ani înainte, se afla Arcedava, cetatea lui Burebista, şi unde se vorbeşte o limbă foarte apropiată de limba latină. Acolo era notar Paul Nica. Avea cea mai frumoasă bibliotecă din sat şi mia permis să împrumut cărţi. Am sorbit această bibliotecă cu o savoare fără margini, încât Paul Nica, sărmanul, îi spunea bunicii mele că eu nui citesc cărţile. I le înapoiam prea repede. La un moment dat chiar ma întrebat din cele patru volume ale Contelui de Monte Cristo. Atunci i leam povestit pe toate, cu amănunte incredibile. Acolo, printre alte multe cărţi, am găsit o broşură, de un format mai mare decât cartea normală, cu coperţi de hârtie de ziar. Era un romangazetă, scos de o editură care voia să facă bani, al cărei autor era Dostoievski. Eu nu ştiam cine e Dostoievski. Am bănuit eu că e un slav. Pe copertă era desenat un fel de mujic cu cizme, cu părul lung şi cu cravaşă în mână, care biciuia o femeie. Probabil că era un fragment din Fraţii Karamazov. Era un mic rezumat făcut de un editor mărunt, ca să vândă cartea. Aşa am intrat prima oară în contact cu Dostoievski, care ma năucit. A fost ca o vedenie, ca un coşmar. Cei din jurul meu nu ştiau de el. Tatăl meu nu ştia cinei Dostoievski. De altfel, ruşii nu erau aşa de cunoscuţi în România. Mai târziu, când eram la Bucureşti, pe la 18 ani, am găsit o cărţulie verde în Biblioteca Arlus, pe care scria: Lermontov, Un erou al timpului nostru. Am luato şi am rămas şocat de cartea asta, care până azi mă urmăreşte. Lermontov, care înaintea lui Stendhal şi a lui Dostoievski a ilustrat motivul dublului. Am întrebat pe cei pe care îi vizitam aici, la Bucureşti, de Lermontov. Nu ştia nimeni de acest prozator. Unii miau spus că e un sovietic Dostoievski a devenit cu adevărat cunoscut în România abia după al Doilea Război, când apar ediţii integrale, când face şcoală reală. Ca şi în Franţa, unde abia în ultimii douăzeci de ani au început să se facă ediţii autentice din Dostoievski. Nul prizau, cum nul prizau nici românii. Uităte la toţi criticii noştri mari dintre cele două războaie cât de des vorbesc de Tolstoi sau Turghenev. Tolstoi era un model viu, dominant. Se zice că Garabet Ibrăileanu, patronul Vieţii Româneşti de la Iaşi, a vorbit o noapte întreagă de rochia de bal a Annei Karenina. Dar despre Dostoievski aproape nimeni nu a scris, nimeni nu vorbea, cu excepţia unui succint studiu al lui T. Vianu despre personajele dostoievskiene. Cred că era înţeles ca un fel de scriitor barbar, sălbatic. Ca Shakespeare, cu douătrei secole înainte, în ochii lui Voltaire. Voltaire spunea că acest individ, Shakespeare, are o psihologie de cocher ivre pentru că Shakespeare călca în picioare toate regulile clasice. Aici pot fi comparate raţiunile franceze cu cele române. Ca şi la ei, în roman domina fraza scurtă. Iar stilul orientează întreaga construcţie a unei culturi naţionale. Fraza lui Dostoievski ia bulversat pe mulţi. Probabil că, în Franţa şi în România, era văzut ca un scriitor dubios. Vezi ce asemănătoare sunt reacţiile celor două culturi… I se bănuiau anumite înălţimi, dar era socotit dubios, deloc academic. Dovadă că na făcut şcoală. Vezi ce greu se impune o mare literatură! Câteva decenii şi Proust a fost tratat à rebours. Secolul al XIXlea era concis, direct şi economic. Până la Proust, forma şi fondul se armonizau perfect. Uite, Manolescu a înţeles Bunavestire, dar la Drumul la zid mia făcut o critică negativă. Lam întrebat şi mia răspuns că, spre deosebire de Bunavestire, unde exista o armonie între fond şi formă, în Drumul la zid am scăpat hăţurile. Şi Manolescu vrea să regăsească modelele mari ale secolului al XIXlea în proza secolului al XXlea, dar iată, pe mine nu ma înţeles Proza secolului al XXlea nu e excesivă, ci e descoperitoarea unui alt conţinut. E proustiană sau dostoievskiană.

 

Aţi afirmat totdeauna că vreţi să învăţaţi doar de la Dostoievski.

 

Declaraţiile mele vin dintro prelungită bucurie a descoperirii lui Dostoievski şi o stimă enormă faţă de marile ateliere de creaţie. Eu am simţit un lucru pe care puţină lume la simţit noutatea psihologică enormă a lui Dostoievski. În tinereţea mea, am avut doi mentori posibili: Nietzsche şi Dostoievski, care, de altfel, se şi ating în anumite zone. Nietzsche a citit Amintiri din casa morţilor şi, cred, Crimă şi pedeapsă. Aceste două spirite mau urmărit şi mă urmăresc şi astăzi. Am avut îndrăzneala să pun ca motto deja la a doua carte, în 1966, o frază fundamentală din Nietzsche. La Îngerul de gips, a patra mea carte, la fel. Iar Dostoievski este răspândit aproape în toate cărţile mele. Vă dau un element de recunoaştere: învierea lui Lazăr în câteva locuri. Învierea lui Lazăr la obsedat pe Dostoievski. În altă parte vorbesc de Madona Sixtină, tabloul preferat al lui Dostoievski.

 

Pe care roman al lui Dostoievski vaţi concentrat mai mult?

 

Pe Crimă şi pedeapsă. Spre deosebire de majoritatea exegeţilor, care se ocupă de Karamazovi sau de Idiotul, pe mine ma marcat de la început Crimă şi pedeapsă. Întrun roman în şapte părţi pe carel scriu acum la Paris, Heptameron, am câteva zeci de pagini în care mă ocup de ceea cei nou în Crimă şi pedeapsă ideologul Dostoievski. La începutul cărţii Crimă şi pedeapsă se pregăteşte ideologia întregului secol al XXlea: crima politică. Crima ideatică. La nivelul ideii, iar la nivelul psihologic mă interesează un personaj secundar de acolo, Svidrigailov. La Svidrigailov apare o noutate psihologică senzaţională. E un personaj care este şi înger, şi demon, în acelaşi timp. În trei pagini e un cinic şi un criminal, iar în a patra pagină devine un sfânt. Acolo apare modelul psihologic al lui Grobei. Această structură bipolară, acest oximoron psihologic se găseşte şi la Franz Kafka. Şi romanele lui sunt împărţite în două, ca la mine. Eu leam împărţit ca să pun în evidenţă artificialitatea, noutatea personajului. Dar foarte mulţi cititori inteligenţi au şi căzut în plasa aceasta, reproşândumi artificiozitatea. Criticii noştri sunt împregnaţi de proza secolului trecut. E o vorbă la francezi, care spune că generalii vor să câştige un război cu armele războiului trecut. Şi majoritatea criticilor literari de la noi judecă după canoanele secolului trecut, nu înţeleg modernul. Iată, Călinescu nu gusta nici un scriitor contemporan lui. Nici pe Faulkner, nici pe Kafka…

 

Susţineţi, deci, că artificiosul din construcţiile româneşti nu a fost înţeles.

 

În primul rând, trebuie să constatăm că există două tipuri de artificios. Artificiosul din viaţa curentă, care nui decât o palidă imitaţie a naturii şi a romanului. Dar artificiosul din tehnica romanescă indică limpede că ne aflăm întro altă zonă decât cea a socialului, ne aflăm întro zonă a esteticii. Deja în secolul trecut postromanticii defineau omul sau cultura ca pe o zonă artificială a naturii. Şi pe om, ca pe un produs al unei zone artificiale, culturale Noi înşine, ca specie, suntem artificioşi. Specia noastră este extrem de suspectă, raportată la natural… Acesta e artificiosul superior, artificiosul de creaţie. Or, dacă acceptăm cotitura, dacă îl raportăm la cele câteva zeci de mii de mamifere, omul însuşi, în esenţa sa – e artificios. Atunci, cultura însăşi e un produs artificios al unui specimen biologic artificios. Şi e firesc ca în acest dublu artificiu să apară al treilea artificiu, care e tehnica creaţiei. În tehnica creaţiei, artificiul e posibil şi chiar necesar. Estetismul englez de tipul Oscar Wilde şi alţii este o legitimare a artificiosului. Şi mie îmi place să regăsesc atificiosul în creaţie. Cu atât mai mult cu cât la noi sa impus naturalismul. Naturalismul are oroare de artificios. Şi întotdeauna scriitorii şi criticii naturalişti români au respins şi au etichetat ca false toate creaţiile care nu se asemănau cu formula naturalistă. Adică, toată literatura pe care o visa cercul „Sburătorul”. Toată literatura intelectualistă, aşazis snoabă sau literatura nelegată de pământ, nelegată de tradiţiile României. Eminescu a întors spatele la toată tradiţia tipologiei basmului şi a literaturii orale româneşti. Când îi umileşte pe FătFrumos şi pe Ileana Cosânzeana şil ridică în slăvi pe Hyperion sau pe Zmeu, face loc, în literatura română atât de cuminte, în sensul de înţeleaptă şi de bunsimţ, face loc motivului demonului de tipul german, de tipul nordic. Asta arată artificios. Nimic mai artificios decât să introduci în cultura română, în conştiinţa românească aceşti moduli, aceste tipare. Şi, spre uimirea mea, aceste noi tipare nu au învins definitiv. Şi astăzi acel Eminescu e contestat. E înţeles doar acel Eminescu inspirat de pământ, Eminescu din Scrisori. Dar nu cel care vrea să implanteze în simţul şi în chipul culturii române artificiosul, motivele străine, care par neorganice culturii române, cum e motivul demonului. În poezia modernă se vede foarte bine acest artificios. Faţă de Coşbuc îl avem pe Ion Pillat, care multora lea părut artificios. Şi este, întrun anumit fel. Spre deosebire de poezia legată de pământ a lui Goga sau a lui Coşbuc, Ion Pillat, aristocratul Ion Pillat, cântă o lume care aproape că nu mai există. Atât de separat de aspiraţiile naţionale cum le numeau ardelenii sau Iorga. Iată artificiosul! Nu mai vorbesc de Blecher, de tot suprarealismul acestui secol care e artificios. Toată revolta suprarealistă e artificiosă.

 

Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri, realizate de Constantin Iftime, Ediţia a IIa, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021

Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

 

Nicolae Breban

 

https://www.contemporanul.ro/editorial/dostoievski-un-scriitor-dubios.html

 

//////////////////////////////////////

 

REMEMBER: 19 februarie/3 martie 1878, ziua în care rușii au demonstrat încă odată năravul lor de a cotropi pământuri românești care nu le aparțineau

Chiar dacă și-a plătit independența cu sângele vărsat de soldații români în bătăliile de la Plevna, Opanez și Rahova, după victorie, România nu a fost tratată de Imperiul Rus ca un aliat.

De altfel, încă dinainte de începerea ostilităților, rușii își luaseră toate măsurile de precauție că vor avea mâinile libere în cazul unei victorii. Cu toate insistențele Domnului Carol și ale lui Ion C. Brătianu, Imperiul Țarist a refuzat să încheie un tratat general care să asigure cunoașterea independenței României și să garanteze integritatea frontierelor țării.

În loc de asta, rușii au insistat să se semneze un tratat limitat care să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României. În Convenția din 4/16 aprilie 1877, guvernul imperial se obliga să respecte „integritatea existentă” și „drepturile politice” ale României.

Chiar dacă necesitățile războiului au impus armatei țariste să apeleze la ajutorul românilor, un tratat de alianță militară nu s-a semnat.

Ca urmare, după victorie, delegatului guvernului român, colonelul Arion, nu i s-a permis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin semnarea la 19 februarie 1878 a Tratatului ruso-turc de la San Stefano, (azi Yeșilkoy, oraș din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul), care a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

Mai mult, Rusia a ciuntit din nou România, după anexarea samavolnică a Moldovei dintre Prut și Nistru din 1812.

La 19 februarie/3 martie 1878, la San-Stefano (foto), a fost încheiat fără participarea reprezentanților Romaniei, tratatul de pace ruso-turc,

Potrivit clauzelor tratatului, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari, autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea un drept al Rusiei de intervenție în trebuirile popoarelor creștine din Imperiul Otoman.

Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război și se cedau patru regiuni din Caucaz.

Independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia istorică (Bugeacul), dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19).

Totuși, Rusia, deranjată de reacțiile românești privind pierderea Basarabiei, a impus ca orașul Silistra să-i fie acordat Bulgariei.

În ciuda contribuției remarcabile a armatei române la victoria finală, alături de trupele ruse, delegatul României nu a fost admis la tratative. Maniera Rusiei de a încheia pacea și condițiile impuse de aceasta României a adus relațiile bilaterale în pragul rupturii. Rusia a fost acuzată de către Prințul Carol că și-a încălcat angajamentul de a respecta integritatea României.

Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei și nu României în 1856. Să subliniem boala rusească de a cotropi pământurile altora pentru oribii care susțin că numai sovieticii „neruși” au atacat România.

Foto: https://ro.wikipedia.org – Clădirea în care s-a semnat Tratatul de pace de la San Stefano (Yeşilköy).

Prin urmare, România s-a alăturat celorlalte puteri europene și a cerut revizuirea tratatului de pace de la San Stefano, fapt care a avut loc la Berlin în 1/13 iunie 1878.

E drept, tratatul recunoștea independența României (alături de cea a Serbiei și a Muntenegrului), dar aici se încheiau veștile bune pentru guvernul român. Nici vorbă de respectarea „integrității existente” și a „drepturilor politice” ale României.

Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care Imperiul Țarist își rezerva dreptul de a o schimba cu partea de sud a Basarabiei.

Prevederile tratatului de la San Stefano nu au fost, însă, pe placul marilor puteri europene. Toată lumea considera că în Europa de Sud-Est s-ar naște un „dezechilibru strategic” în beneficiul Imperiul Țarist, din cauza apariției unui puternic stat al Bulgariei, care urma să înglobeze cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Balcani.

Ca urmare, s-a impus reluarea negocierilor de pace.

În iunie 1878 are loc la Berlin un al doilea congres (foto). Nici de această dată, delegații români nu au fost primiți la negocieri. Alături de bulgari și sârbi, românii au primit doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută „de jure”.

Noul tratat de la Berlin recunoștea independența României, în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de Nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- reveneau Rusiei, însă Tratatul nu punea cedarea celor trei județe în legătură cu anexarea Dobrogei. În România, însă, pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei nu a fost suportată prea ușor.

Mulți au considerat „schimbul” o samavolnicie. Principele, sfătuit şi de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea la schimb, convins fiind de avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la Marea Neagră. Primul ministru Mihail Kogălniceanu a înclinat către acest compromis, mai ales că rușii nu voiau cu niciun preț să renunțe la sudul Basarabiei.

Ca urmare, poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie.

În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat teritoriul.

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

La rândul lor, autoritățile române au început să pregătească alipirea Dobrogei. Pe 15 octombrie s-au alocat fondurile necesare și s-a stabilit componența delegaţiei la comisia europeană care se ocupa de fixarea frontierei româno-bulgare.

Domnitorul și reprezentanții armatei au stabilit strategia de preluare militară a regiunii. Comisia pentru stabilirea graniței de sud a Dobrogei avea în componența sa delegați ai Franței, Marii Britanii, Rusiei, Germaniei, Austro-Ungariei, Italiei și ai Imperiului Otoman.

Dornici să mai atenueze resentimentele românilor față de pierderea celor trei județe din sudul Basarabiei, rușii s-au declarat inițial de acord cu trecerea Dobrogei in componența României. Ulterior s-a decis însă ca Silistra și fortificațiile sale să rămână Bulgariei.

Guvernul român a fost reprezentat de un grup de ofițeri comandat de colonelul Ștefan Fălcoianu și de deputatul liberal Mihail Phekeride. Delegații români au asistat la prima ședință desfășurată în noiembrie la Silistra.

La cea de a treia ședință au fost admiși, dar numai cu rol consultativ, și delegații bulgari. Singura mare problemă a delimitării era faptul că România și-ar fi dorit ca și Silistra să intre între granițele sale.Chiar dacă cele șapte mari puteri europene și-au pus semnătura pe documentul convenit pe 17 decembrie la Constantinopol, delegații României au continuat să aducă problema Silistrei în discuție și în anii 1879, 1884 și 1886.

 

”Măsurile active”(aktivnîie meropriyatiya) și „înșelăciunea strategică”(strategicheskaya maskirovka ), arme folosite de Rusia în războiul informațional

În contextul teriminologiei folosite de Rusia, noțiunea de dezinformare ( dezinformatsiya ) este adesea folosită pentru a desemna o serie de alte concepte: „înșelăciune strategică” (strategicheskaya maskirovka ), „măsuri active” ( aktivnye meropriyatiya ), operațiuni de informare, operațiuni psihologice, ascundere și negare. 

Factorul comun caracteristic este utilizarea diferitelor instrumente de informare – unii analiști se referă la „arma informațională” – pentru a transmite mesaje selective, incomplete și/sau distorsionate și pentru a influența gândirea unui adversar. 

Dezinformarea este adesea împletită în diplomația tradițională, „puterea blândă” sau soft power, sub formă de legături comerciale și culturale sau promovarea „narațiunilor strategice” de către surse oficiale, care acționează ca un „multiplicator de forță” în modelarea opiniilor publicului țintă.

De asemenea, aceasta poate avea ca scop subminarea credibilității sau încrederii adversarilori prin perturbarea propriilor lor narațiuni, semănând confuzie și neîncredere și – conform unor studii – prin promovarea „rețelelor de influență” (politice, de afaceri, de securitate, mass-media) care urmăresc să submineze coeziunea statului sau chiar realizează captarea statului.

Activitățile de dezinformare sunt adesea dificil de urmărit. Ideile și opiniile atent selectate pot fi împletite cu narațiunile faptice, ceea ce face dificilă evaluarea veridicității informațiilor empirice open-source.

Măsurile active fac parte din războiul politic condus de sovietici încă din anii 1920, continuat de Rusia contemporană.

Încă din 1923, Iosif Stalin a ordonat crearea unui Biroul special de dezinformare. Există o teorie conform căreia însuși Iosif Stalin a inventat termenul „dezinformare”, dându-i un nume sonor francez pentru a face alte națiuni să creadă că este o practică inventată în Franța. Substantivul „dezinformare” nu provine din limba rusă, el fiind o traducere a cuvântului francez désinformation.

Aceaste ”măsuri active” includ programe precum dezinformarea, propaganda mincinoasă, înșelăciunea, sabotajul destabilizarea și spionajul. Programele s-au bazat pe prioritățile politicii externe ale Uniunii Sovietice.

Măsurile active au fost efectuate de  Serviciile de securitate sovietice și rusești (Cheka, OGPU, NKVD, KGB, FSB) și au ca scop influențarea cursului evenimentelor mondiale, pe lângă culegerea de informații și efectuarea unor evaluări revizuite ale acestora. Măsurile active variază de la  manipularea mass mediei, la acțiuni speciale care implică diferite grade de violență „.

Gherile Promovarea organizațiilor de gherilă la nivel mondial

Serviciile secrete sovietice au fost descrise ca „primii instructori ai gherilelor din întreaga lume”.)

Conform declarațiilor faimosului defector din Securitatea ceușistă Ion Mihai Pacepa), General KGB Aleksandr Saharovski ar fi spus odată:

„În lumea de astăzi, când armele nucleare au făcut forța militară învechită, terorismul ar trebui să devină arma noastră principală”.El a mai susținut că „deturnarea de avioane este propria mea invenție”.

Numai în 1969 au fost deturnate de către OEP, cu finanțare KGB, un număr de 82 de avioane de pasageri în întreaga lume. Lt. General Ion Mihai Pacepa a descris operațiunea „SIG” (”Guvernele sioniste ”) concepută în 1972 pentru a întoarce întreaga lume islamică împotriva Israelului si Statelor Unite.

Președinte KGB Iuri Andropov i-a explicat lui Pacepa că ”un miliard de adversari ar putea provoca daune mult mai mari Americii decât câteva milioane. Trebuia să insuflăm o ură în stil nazist pentru evrei din întreaga lume islamică și să transformăm această armă a emoțiilor într-o baie de sânge teroristă împotriva Israelului și a principalului său susținător, Statele Unite ”.

Următoarele organizații de eliberare ar fi fost înființate sau susținute de KGB: Facțiunea Armatei Roșii, PLO, Armata de Eliberare Națională din Bolivia (creat în 1964 cu ajutorul Ernesto Che Guevara); Armata de Eliberare Națională din Columbia (creat în 1965 cu ajutorul Cuba), Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei în 1969 și Armata secretă pentru eliberarea Armeniei în 1975

„Maskirovka” este o strategie militară rusă cu o istorie lungăcare implică tehnici de camuflare a adevăratelor intenții, surprindere și înșelare a inamicului, fiind utilizată la respingerea invadatorilor mongoli în evul mediu și mai recent pentru a deruta naziștii în al Doilea Război Mondial, sau în conflictul actual din Ucraina.

Știm din istorie că încă din 1380, prințul Dmitri Donskoi și 50.000 de soldați ruși au învins o armată a Hoarde de Aur având 150.000 de războinici mongoli în bătălia de la Kulikovo. Oamenii lui Donskoi au repurtat victoria datorită atacului surpriză al unui corp de oaste ascuns într-o pădure din apropiere.

De atunci, pentru ruși, Maskirovka s-a transformat într-o strategie geopolitică, dar cele trei elemente implicate rămân aceleași: distragerea atenției adversarului, deghizarea adevăratelor scopuri și răspândirea dezinformărilor pentru a semăna confuzie și a întârzia un răspuns eficient din partea celor vizați.

Tradusă literal, maskirovka înseamnă „ mică mascaradă”, dar și duplicitate strategică, operațională și tactică.

Când luptătorii – etichetați „omuleții verzi” – puternic înarmați și mascați, au preluat clădirile guvernamentale din Crimeea, acesta a fost un exemplu clasic de maskirovka în secolul 21.

Toate națiunile folosesc înșelăciunea ca strategie în război, dar am putea să ne întrebăm dacă există vreo altă națiune care a apelat la viclenie ca instrument politic atât de mult timp și cu atâta ardoare, așa cum a făcut-o Rusia. 

Este o strategie insidioasă, pe care mulți lideri ruși, inclusiv președintele Vladimir Putin, au folosit-o de-a lungul anilor pentru a-i induce în eroare pe oponenți , ea fiind concepută pur și simplu, pentru a menține adversarii într-o stare de permanentă dezorientare și a-i pune în siuația de a încerca să ghicească ce intenționează cu adevărat Moscova.

Înainte de agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, președintele Putin a spus în repetate rânduri că nu are de gând să invadeze această țară vecină.

De fapt, Kremlinul a spus că președintele rus a glumit că oficialii occidentali știu chiar și ora atacului, în timp ce l-a asigurat pe președintele francez Macron că Rusia nu are de gând să atace Ucraina.

Cu toate acestea, Putin a ordonat o așa numită „operațiune militarîă specială” împotriva Ucrainei, în timp ce rachetele Rusiei au început să explodeze la Kiev, distrugând infrastructura acestei capitalei pe fondul masivelor atacuri terestre ale forțelor armate ruse.

Experții spun că președintele rus a folosit vechea tehnica militară rusă numită „maskirovka”.

Brijesh Singh, un expert în procedeele războiul informațional și securitatea cibernetică, dezinformare și înșelăciune utilizate pentru direcționarea greșită a inamicului, spune că maskirovka face parte din operațiunile serviciilor de informații rusești de secole, chiar înainte de epoca comunistă.

De fapt, aceasta tehnică se preda la școala militară fondată de țarul Nicolae. II”, informează Singh.

Câteva zile înainte de invazie, Kremlinul spunea că trupele sale se întorc la cazarmă după exercițiile desfășurate în comun cu forțele belaruse și apoi câteva zile mai târziu a adăugat că soldații implicați în exercițiul din Crimeea se vor întoarce și ei la bazele lor.

Secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken, a avertizat că Rusia va folosi pentru a-și justifica atacul asupra Ucrainei, tehnica „steagul fals ”iar Casa Albă a declarat că forțele lui Putin vor ataca Ucraina între mijlocul lunii ianuarie și jumătatea lunii februarie cu mii de soldați dislocați la frontiera cu această țară.

„Agențiile de informații din întreaga lume folosesc așa numitele „măsuri active” sau operațiuni psihologice pentru a-și impune voința asupra inamicului”, dar, „cu toate acestea, conceptul strategic rusesc de maskirovka încearcă să manipuleze preventiv procesul decizional al inamicului și să-l împingă către rezultatele dorite”, a adăugat expertul Brijesh Singh.

Președintele rus a luat prin surprindere întreaga lume când a anunțat „operațiunea militară specială” împotriva Ucrainei, evitând să admită că de fapt în Ucraina a declanșat pur și sim plu un război de agresiune.

„Prin folosirea teoriei „controlului reflexiv”, inamicul este manipulat să ia decizii care au fost pre-hotărâte de manipulator.

O astfel de „confruntare informațională” este folosită pentru a câștiga opinia publică globală și, de asemenea, pentru a galvaniza populația internă prin utilizarea direcționării greșite strategice, ” a explicat Singh.

Nu trebuie să privim mai departe de acțiunile recente ale Rusiei în Crimeea, Siria, Marea Britanie sau la alegerile prezidențiale din SUA, pentru a vedea cât de eficient poate influența Kremlinul alte puteri mondiale, negând tot timpul implicarea sa.

„Oamenii din vestul Europei și de pretutindeni în Occident au mai puțină încredere în guvernele lor decât probabil că au avut odată”, a spus Lindley-French, membru al think tank-ului Canadian Global Affairs Institute.

„Aceasta deschide o oportunitate pentru oamenii calificați în arta întunecată a maskirovkăi de a-și desfășura meseria.”

De asemenea, de regulă rușii nu revendică aproape niciodată public responsabilitatea pentru acțiunile lor.

Acestea fiind spuse, iată câteva exemple recente care ilustrează clar utilizarea de către Rusia a tehnicilor maskirovka în ciuda refuzului rușilor de a-și recunoaște implicarea directă în aceste cazuri.

Imixtiunea electorală

Presupusa ingerință a Rusiei în alegerile prezidențiale din SUA din 2016 este un exemplu de manual al maskirovka la lucru.

Anchetatorii americani spun că agenții ruși sponsorizați de stat au încercat să influențeze alegerile prin piratarea e-mailurilor și răspândind în mod deliberat știri false pe rețelele sociale despre candidata democrată Hillary Clinton, în beneficiul actualului președinte american Donald Trump.

Treisprezece cetățeni ruși și trei grupuri au fost inculpați ca hackeri de către Robert Mueller, consilierul special american desemnat să investigheze ingerința Rusiei.

Dosarele lui Mueller susțin că hackerii au distras și au informat greșit alegătorii ridicând probleme false, apoi și-au deghizat acțiunile pretinzând că sunt activiști.

Kremlinul a negat implicarea directă în mai multe rânduri, arătând cu degetul în altă parte.

„Nu îmi pasă deloc, pentru că ei nu reprezintă guvernul”, a spus Putin în martie, după ce acei 13 cetățeni ruși au fost inculpați pentru rolul lor în acea operațiune.

„Poate că nu sunt nici măcar ruși, ci ucraineni, tătari sau evrei, dar cu cetățenie rusă, care ar trebui să fie verificată”, a spus Putin.

El a continuat sugerând că hackerii ar putea avea dublă cetățenie sau chiar ar fi fost plătiți de Statele Unite.„De unde se poate ști asta? Nici eu nu stiu.”

Studii de caz: Statele baltice și Siria

Au fost identificate mai multe elemente ale narațiunilor strategice ale Rusiei, înscrise în campania care vizează statele baltice și executate cu mijloace de dezinformare digitală, și are menirea să slăbească aceste state din interior (a se vedea Serviciul canadian de informații de securitate, 2018; Lucas și Pomeranzev, 2016; și pentru un studiu de caz mai detaliat al implicării Rusiei în Ucraina, a se vedea raportul CREST Rusia și dezinformarea: cazul ucrainei). 

Această campanie de dezinformare are loc în contextul deteriorării mediului de securitate în regiunea Mării Baltice:

  • Rusia este înfățișată ca o „fortăreață asediată”, înconjurată de state ostile și cuprinsă de extinderea NATO; mobilizarea internă a societății ruse în jurul actualului regim are scopul de a influența populația rusofonă din țările baltice.
  • În același timp, prezența militară a Rusiei în districtul său militar de vest dă impresia că NATO este neputincioasă să protejeze suveranitatea și integritatea teritorială a statelor baltice în cazul unui conflict.
  • A existat o campanie susținută care vizează renașterea sentimentelor antiamericane și anti-NATO în Europa.
  • Rusia este prezentată ca o alternativă la modelul liberal occidental, ca custode al valorilor conservatoare „tradiționale” creștine și oponent al drepturilor individuale „universale”.
  • Se proclamă spectrul fragmentării UE.
  • Legăturile istorice ale statelor baltice cu Rusia ca eliberatoare a lor de nazism sunt evidențiate în campaniile de informare care susțin că există încă elemente fasciste acolo (vezi demonstrațiile orchestrate de actori ruși cu privire la înlăturarea „Soldatului de Bronz” la Tallinn în 2007, care a implicat un campanie de informare adresată cetățenilor rusofoni din Estonia).

Alte utilizări ale Maskirovka

Maskirovka rusă a jucat un rol major în anexarea Crimeei în 2014 și în apărarea Siriei în urma unui atac chimic într-un oraș controlat de rebeli.

Se știe că Rusia a desfășurat trupe în 2014 pentru a ajuta separatiștii pro-ruși din Crimeea, dar a negat tot timpul că a avut vreun rol în această criză.

Rușii au susținut că acei așa ziși „omuleții verzi” bine înarmați și camuflati, care au apărut în Peninsula Crimeea din Marea Neagră în timpul conflictului, erau doar voluntari aflați în vacanță și nu o forță de luptă a Kremlinului.

În cazul Siriei, Rusia a folosit o armată de troli online pentru a dezinforma și mai ales pentru a pune la îndoială informațiile potrivit cărora aliații săi sirieni ar fi folosit arme chimice împotriva unui întreg oraș de rebeli.

Ministerul rus al Apărării s-a alăturat și el la această campanie de dezinformare, susținând că este vorba de o știre falsă lansată de „Caștile Albe”, un grup britanic de activiști medicali.

„S-au exercitat presiuni puternice din partea Londrei asupra reprezentanților așa-ziselor Căști Albe pentru a organiza rapid provocarea premeditată”, a declarat în aprilie, generalul-maior Igor Konașenkov, purtătorul de cuvânt al Ministerului rus al Apărării.

Ministrul rus de externe Serghei Lavrov, a ridicat de asemenea îndoieli cu privire la incident, susținând că un stat pe care nu l-a numit a „fabricat” atacul, ca parte a unei „campanii rusofobe”.

 

EXPERȚI RUȘI: colapsul Rusiei se va accelera în cazul în care Rusia va fi atrasa într-un ”mare” război  împotriva Ucrainei sau în Orientul Mijlociu

 

 

Când și cum se va dezintegra Rusia?

Potrivit unui studiu publicat de sociologii dela „Levada-Țentr“, 50% dintre ruși cred că separatismul este o problemă gravă a Federației Ruse, relateaza site-ul „PolitVesti“.

Elitele politice au înțeles acest pericol mult mai devreme. Putin i-a acuzat pe „instigatorii teroristilor“ că urmăresc dezintegrarea țării încă din 2004, după dezastrul teribil de la Beslan, când odata cu cei 28 de teroriști au fost uciși 314  de ostatici, printre ei – 186 copii.

Există opinia experților că clivajul Rusiei se va produce pe linia de divizare a culturilor slavilor rasariteni de cea islamica (Caucazul de Nord și regiunea Volga) și budista (Kalmikia, Tuva, Buryatia).

Potrivit altor previziuni, colapsul Rusiei se va întâmpla odata cu despărtirea Siberiei și a Orientul Îndepărtat, a teritoriior care graviteaza in jurul Marii Baltice precum și odata cu autonomizarea sudului Rusiei și a regiunii Volga.

Este interesant faptul că atât expertii pro-Kremlinul, cât și cei independenți consideră că această perspectivă este reală.

De exemplu, Andrei Movchan, directorul programului „Politica economică“ a Centrului Carnegie din Moscova, consideră că „pana la sfarsitul secolului XXI nu va mai exista o țara cu numele de ”Rusia” pe actualul teritoriu al Federatiei Ruse”.

Experții cred ca criza puterii centrale este o condiție suficientă pentru începutul prăbușirii Federației Ruse, care se va produce ca urmare a protestelor de masă din Moscova, Sankt-Petersburg, Ekaterinburg, Krasnoiarsk, Kazan …

Această dezvoltare se va accelera în cazul în care Rusia este atrasa într-un ”mare” război  împotriva Ucrainei sau in Orientul Mijlociu.

Criza economică și, odată cu aceasta, reducerea subvențiilor bugetare, activizeaza sentimentele separatiste în Caucazul de Nord.

Taierea alocațiilor bugetare va reduce la zero interesul elitelelor locale de a rămâne în Federația Rusă.

Potrivit istoricului rus Mihail Iampolski, când Putin va rămane fara bani, prima care se va dezlipi va fi Cecenia. Demersul lui Kadîrov va produce o „schimbare” tectonică în regiune.

Dagestanul, mai mare și mai puțin omogen decât Cecenia, riscă să se sparga în mai multe părți simultan.

Următoarea la coada de așteptare „pe drumul spre ieșire” va fi Siberia și regiunea Volga. Separatistii sunt activi în Urali, Extremul Orient, în regiunea Volga, Sahp (Yakutia), Kaliningrad și Karelia.

În unele regiuni ale Federației Ruse – Daghestan, Cecenia, Ingușetia, Tatarstan, Bașkortostan, Tuva – cauza separatismului va fi factorul național. În altele – Komi, Yakutia, Yamal-Nenets, Khanty-Mansiysk și districtul Taimyr – acest lucru se datorează dorinței elitelor locale de a pune stapanare pe resursele minerale locale.

De exemplu, organizația de tineret „Cuck bure” (”Lupul cerurilor”) are drept scop deschis  suveranitatea Baskortostanului.

Activitățile sale sunt susținute tacit de conducerea republicii, care respinge cererile FSB de interzicere a organizatiei.

Populația din Orientul Îndepărtat, Insulele Kurile și Kaliningrad este atrasa mai mult de China, respectiv Japonia și Germania/Polonia decât de Rusia.

În același timp, și Orientul Îndepărtat și Kaliningradul (fostul Königsberg) – sunt zone de sine stătătoare, care se pot dezvolta în afara Federației Ruse.

În ambele cazuri, elitele locale și populația sunt nemulțumite de politicile sociale și economice ale centrului. De exemplu, Orientul Îndepărtat este cea mai puțin populată regiune a Federației Ruse. În regiunile de frontieră de aici locuiesc până la 6 milioane de persoane.

În țara vecină, China, în cele trei provincii de frontieră sunt peste 100 milioane de oameni. Astfel, ca nimeni și nimic nu va împiedica China și Japonia sa ocupe rapid și cu încredere teritoriile disputate.

Printre variantele discutate de experti se estimeaza ca pe locul actualei federatii Ruse vor aparea 10-20 de noi state independente, iar o parte din teritoriu va trece sub controlul unor țari invecinate.

Dmitri Sincenko, analist Radio Liberty, crede că prăbușirea Rusiei va duce la absorbția unei parti din Siberia și Orientul Îndepărtat de catre China, regiunea de nord-vest și Sankt Petersburg vor fi transferate Finlandei, Crimeea și sudul Rusiei, în afara de republicile musulmane, se vor alipi la Ucraina.

Alipirea resturilor Rusiei la țări civilizate vecine le va permite să-și mențină stabilitatea politică și identitaea naționala, iar lumea va evita un scenariu radical. Cel mai probabil, o astfel de opțiune va fi susținută de centrele geopolitice mondiale – SUA, UE, China, Marea Britanie, Japonia.

Mai mult, ele vor deveni principalii investitori ai asimilării forțate a popoarelor fostei Federații Ruse. La urma urmei, dacă va există o întărire a sentimentelor centrifuge, jucătorii-cheie vor trebui să rezolve problema armelor nucleare rusești.

De aceea, va fi in interesul lor să atașeze teritoriile abandonate unor state puternice, înainte ca tot felul de „Ghirkini“ sa declare acolo „republici populare“, cu toate consecințele care decurg de aici.

ADDENDA:

Centrul Levada este o organizație rusă independentă, neguvernamentală , care efectuează studii și cercetări sociologice. Numit după fondatorul său, profesorul Yuri Levada (1930-2006). Centrul își urmărește istoria în 1987, când a fost înființat Centrul de Cercetare a Opiniei Publice din întreaga Uniune (VTsIOM) sub conducerea academicianului Tatyana Zaslavskaya.Centrul Levada este membru al asociațiilor internaționale ESOMAR și ОIRОМ.

Experții Centrului Levada sunt adesea membri ai unor organizații precum Fundația Liberală a Misiunii, Carnegie Endowment for International Peace , Fundația Gorbaciov, Memorial , Prelegeri publice ale Proiectului Polit.ru, Școala Superioară de Științe Sociale și economice din Moscova, Centrul public AD Saharov și lecturi Chodorkovskij .

Articolele, interviurile și opiniile experților publicate de Levada-Center apar în mod regulat în mass-media internă și străină, precum Kommersant , Vedomosti , The Economist , The Wall Street Journal , The New York Times etc.

Alte publicații din presa științifică și politică socială din Rusia includ Pro et Contra , Otechestvenie zapiski , Social Studies and the Present , The New Times , Novaya Gazeta și Ogoniok . Centrul Levada este inclus în lista centrelor analitice independente din Europa publicată de Freedom House .

Datele publicate de Levada-Center au fost utilizate pentru Raportul special al economistului asupra Rusiei. Radio Free Europe / Radio Liberty colaborează, de asemenea, cu Levada-Center, care transmite săptămânal programul Opinie publică .

În Federația Rusă această organizatie a fost declarată ”agent străin”, în temeiul Legii agenților străini din 2012.

 

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/imperiul-rus/

 

 

IMPERIUL RUS

Imperiul Rus , imperiu istoric fondat la 2 noiembrie (22 octombrie, Old Style), 1721, când Senatul rus a conferit titlul de împărat (imperator) al toate rusii peste Petru I . abdicare al lui Nicolae al II-lea la 15 martie 1917, a marcat sfârșitul imperiului și conducerea acestuia Dinastia Romanov Aflați despre puternica guvernare țaristă a vastului Imperiu Rus care acoperă o șesime din Pământ

 

Aflați despre stăpânirea țaristă puternică a vastului Imperiu Rus care acoperă o șesime din suprafața Pământului Prezentare generală a stăpânirii țariste din Rusia. Contunico ZDF Enterprises GmbH, Mainz Vedeți toate videoclipurile acestui articol

Imperiul a avut geneza sa când nobilimea rusă a căutat o nouă linie de sânge pentru monarhia sa. L-au găsit la Michael Romanov, un tânăr boier (nobil), care a fost ales țar în 1613. Primii Romanov erau monarhi slabi. Încoronat la vârsta de 17 ani, Mihai a împărțit tronul în anii cruciști ai domniei sale cu tatăl său, patriarhul Philaret. Fiul lui Michael, Alexis, a ajuns pe tron ​​în 1645 la vârsta de 16 ani; a fost mult sub influența mai întâi Boris Ivanovici Morozov și apoi al patriarhului Nikon. Fiodor al III-lea, un băiat de doar 14 ani în momentul aderării sale în 1676, a cedat, de asemenea, multă putere favoriților. În ciuda acestui fapt, toți trei au fost țari populari care au lăsat în urmă o bună reputație în rândul poporului și pe care slavofilii din secolul al XIX-lea i-au idealizat ca monarhi ruși model. Guvernul în această perioadă a rămas de obicei în mâinile indivizilor care, dintr-un motiv sau altul, au exercitat o influență personală asupra țarilor. Nemulțumirea populară s-a întors de obicei împotriva acestor favoriți mai degrabă decât a țarului însuși, cum ar fi în timpul răscoalelor urbane (1648–50) care au dus la exilul lui Morozov și la marea rebeliune țărănească (1670–71) condusă de cazac Stenka Razin.

Michael Michael, detaliu al unei litografii colorate de la mijlocul secolului al XIX-lea de Peter Borel bazată pe o pictură din secolul al XVII-lea. Agenția de presă Novosti

 

În teorie, monarhia rusă era nelimitată și, într-adevăr, nu existau garanții, nici legale, nici economice, împotriva puterii arbitrare a țarului. Cu toate acestea, în practică, gradul de control pe care l-ar putea exercita asupra imperiului a fost efectiv limitat de mărimea țării, de inadecvarea administrației și de o proiecta a politicii. În consecință, marea majoritate a locuitorilor simțea rareori mâna grea a statului, care își limita propria autoritate la menținerea ordinii și colectarea impozitelor. Unii dintre țari aparent subiecți, cum ar fi locuitorii din Siberia și cazacii, au trăit complet autonom comunitățile , numai nominal sub autoritatea țarului.

Imperiul rus Expansiunea rusă în Asia. Encyclopædia Britannica, Inc.

det. aici..

https://ro.gov-civ-guarda.pt/russian-empire

Cărți despre Putin și Rusia – ca să înțelegem cum s-a ajuns la războiul din Ucraina

Françoise Thom

Putin și putinismul

Traducere de Adina Arvatu

Françoise Thom —una dintre cele mai cunoscute specialiste în istoria Uniunii Sovietice și a Rusiei postcomuniste — analizează politica externă a Rusiei pe baza evoluțiilor din politica sa internă. Astfel apare paradoxul acestei țări: afirmarea unei „civilizații ruse“ care întoarce spatele Occidentului ascunde pasiunea nihilistă a Kremlinului și influența ei nefastă în Rusia și în lume.

„Potrivit lui Françoise Thom, Rusia postsovietică este structurată, ca în timpul țarilor, de un vast „imperiu“ teritorial controlat de o putere centralizatoare și abuzivă, care confiscă arbitrar și sistematic… bogățiile acestei țări enorme, în beneficiul unei oligarhii supuse unui clan și conducătorului său, Vladimir Putin.“ — Esprit

„Trei obstacole fundamentale stau în calea înțelegerii fenomenului putinist. Primul ține de perceperea greșită a postcomunismului rus în termeni de «tranziție»; ne concentrăm asupra presupusului punct terminus (democrația liberală), fără să ne întrebăm dacă substratul social permite o astfel de evoluție. A doua eroare de perspectivă e să credem că fenomenul putinist coincide cronologic cu venirea la putere a lui Putin în 1999‒2000 și că sistemul putinist reprezintă antiteza regimului lui Boris Elțin, când de fapt bazele acestui sistem sunt puse încă din 1992‒1993, iar rădăcinile lui sunt cu mult mai vechi. A treia greșeală este să ne imaginăm că acest regim e specific rusesc, în timp ce el s-a născut prin conectarea societății postcomuniste arhaice la tendințe cât se poate de recente și foarte puțin înțelese, care acționează în societățile noastre occidentale postmoderne. Tocmai această originalitate a fenomenului putinist îl face greu de definit.“ — FRANÇOISE THOM

 

Mark Galeotti

O scurtă istorie a Rusiei

De la cneazul Rurik la Vladimir Putin

 

Traducere și note de Lia Decei

„Rusia este o țară fără granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevărată identitate centrală. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se întinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeană Kaliningrad până la Strâmtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska. Dacă ne mai gândim și că multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populația este izolată, toate acestea ne ajută să explicăm de ce menținerea controlului central a fost o adevărată provocare și de ce pierderea acestui control asupra țării i-a obsedat pe conducătorii ei. Am întâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: «Am crezut întotdeauna că e vorba despre totul sau nimic: fie ținem țara cu pumn de fier, fie se va destrăma». Presupun că predecesorii lui, de la ofițerii țariști la primii cneji medievali, aveau cam aceleași îngrijorări – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicațiilor moderne, le au cu siguranță în ziua de azi.“ — MARK GALEOTTI

„O sinteză accesibilă și edificatoare desp