Omule, poporule, oricare ai fi- “Ascultă şi tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire, care va fi rodul gândurilor lui; căci n’au luat aminte la Cuvintele Mele şi au nesocotit Legea Mea.” (Ier.6/19) În fiecare dintre noi este nelipsită” matriţa” lui Stalin, Hitler, Putin sau a altor demoni şi, dacă nu ne naştem din nou din Sămânţa Gândirii, Învăţăturii, Rânduielii lui Dumnezeu (Luca 8/11), Satan scoate din noi numai dejecţii… Să învăţăm şi din păţania ateilor de pe vremea lui Noe! Ei au fost injectaţi, ca să nu intre în Arca salvatoare, după cum şi noi suntem “pandalizaţi” să nu intrăm în Corabia Cristică a lui Dumnezeu (prin pocăinţă, credinţă şi înnoire, Ioan cap.3); De parcă nu am vedea că toate mădularele Anticristului (inclusiv cenzura, manipularea, papalizarea şi putinizarea celor două FIARE) şi-au dat mâna, încă nu ne pregătim să-l întâmpinăm pe Domnul domnilor? Urmează întronarea Urâciunii “salvatoare” (2 Ţes. 2/2-8), cipuirea, înrăirea, porno-kirilizarea lumii şi… depravarea omenirii (Rom.1/18-32); Pentru ca Anticrist să domnească pe Tronul Sfânt, va calcă peste vii, peste morţi şi peste Martirii creştini (Evrei, cap.11), de la care, zic unii, se trag toate crizele şi relele lumii… Prăpăditorul şi pustiitorul lumii se mânie, împreună cu neamurile idolatre şi nu cred că din Cer-Martirii înflăcărează lupta şi devin mai mult decât biruitori, pentru că nu numai stelele sunt de partea lor!…” şi au zis: Îţi mulţămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Ap.11/17-18)

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 67.jpg…De ce nu acceptaţi guvernarea şi Constituţia Cerească, aducătoare de împăcare, belşug, dreptate, iertare, bunătate, cinste, corectitudine, dimpreună cu toate Darurile şi Roadele Duhovniceşti din Împărăţia lui Dumnezeu, dăruite în Mat. cap.5-7, 1 Cor. cap 12-14, Gal. cap, 5 etc; Şi dacă lumea refuză Învăţătura Împărăţiei, El tot va izbuti Îndumnezeirea omului şi cosmosului, căci până la urmă, va face aşternut al picioarelor pe toţi duşmanii adevărului, dreptăţii, iubirii, armoniei… Cât se mai poate, întronaţi pe Regele regilor în mintea născută din nou şi întipăriţi Constituţia Învăţăturii Biblice pe inimile înnoite, căci satan, dimpreună cu ai săi hoţi, corupţi, preacurvari şi…, nu doar că vor şoma, ci vor arde în focul veşnic, pentru totdeauna, gheenă din care nu vor lipsi şi “copiii” demolatorului, trădătorului, pustiitorului-liber cugetătorului Iliescu…..John Coffey, ELIBERAREA CELOR ASUPRIȚI: Redescoperirea unei teologii biblice a eliberăriiGlynn Harrison, CINE SUNT EU ASTĂZI? Criza modernă a identitățiiBăuturile şi secretele lor; Legumele fierte înăbuşit- „leacuri” alimentare preţioase; CUM NE HRĂNIM? Dulceţuri şi jeleuri de fructe; Sfaturi utile pentru prepararea dulceţurilor; VITAMINELE, mineralele şi substanţele secundare din plante…Berea după vin, un chin; ”CIUMA SECOLULUI XXI” si… La o suta de ani- Petru Popovici ne prezinta – Sfarsitul lumii…Luptând în bătălie…Marea chemare a creștinilor…Biserica și educația sexuală…Cum să menţii SFINŢENIA? De ce doctorii în teologie comit adulter? Naşterea Normală din Nou- de David Pawson

Matrita PeSeDeului (Ion Ilicy)a creat teroristi, cand a dat lovitura de stat,pentru a teroriza Tara si,apoi,pentru a bulversa ,debusola,manipula si minti  Poporul,ca sa poata privati-hoti avutia obstesca,confiscata de satanistii komunisti de la boierii prigoniti si schiloditi… Parchetul general a publicat rechizitoriul dosarului Revoluţiei. Ce probe prezintă procurorii  DOCUMENT …Teroriştii lui Iliescu; Cand Justitia-oarba ajuta pe alti orbi-mafioti,ajunge in droapa cu pensii FeSeNale… Dan Alexe îl DESFIINȚEAZĂ pe Ion Cristoiu: ”E un TERORIST neîmplinit”. Ce a debitat Piticul Utecilă despre ”teroriștii” invocați de Ion Iliescu; Dumitru Iuga: Cu fata la perete. Diversiunea “teroristii” si dispozitivul de aparare la TVR in decembrie 1989; Diversiunile și Zvonurile au produs de 7 ori mai Mulți Morți după 22 Dec’89, după Fuga lui Ceaușescu; Procesul comunismului – Ordin de lupta: Impuscati-va intre voi! ©Documente inedite: Lista „TERORIŞTILOR” din decembrie 1989; Marea Revoluţie Sovietică din Decembrie;Bagajele lui Arafat si teroristii arabi – de Rl online… Teroriștii din decembrie ’89 au chip și nume; De aceea  mongoloidul Putinel se considera scurs din toaleta lui Ginghisel… Moştenirea genetică incredibilă a măreţului Ginghis Han: cel puţin 1% din oamenii care trăiesc azi sunt moştenitorii Marelui Han…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 54-651x1024.jpg Discursul prin care Ion Iliescu e RESPONSABIL de MOARTEA a 1100 de oameni nevinovaţi în decembrie 1989; Ion Iliescu: „am auzit ca circula zvonuri ca s-ar fi putut sa nu mai existam… Ion Iliescu la TVR 23 dec. 1989 ora 16:45: „Existenta acestor grupe de teroristi, a unor indivizi fanatizati care actioneaza cu o cruzime fara precedent. – Trebuie sa va spunem ca teroristii nu sunt in uniforme… Lovitura de stat… Iliescu şi-a creat „terorişti”, pentru ca Moscova să-l impună lider, în 22 decembrie 1989; Scula lui Ilici gandeste cu funduletul… Fostul premier Adrian Năstase a declarat joi, la Târgoviște, că Uniunea Europeană se schimbă fundamental, iar România a rămas blocată pe linia politică din 2005, în condițiile în care, din punct de vedere economic, ar trebui acordată o atenție mai mare zonei BRICS (din care fac parte Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud)… Delirul antiromânesc al lui Papahagi și slava torționarilor de la Pitești;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 55.jpg 

 Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China… Daniel Uncu: Rusia a… Poporule UCRAINEAN, dacă vrei să birui pe Goliatul RUS, învaţă şi de la… Adrian Năstase ATACĂ din nou UE: Discurs anti-european PUTINIST, la Fundația Titulescu. Balivernele lui Răzvan Theodorescu; Spre disperarea satanei komuniste- Axa Răului: Kremlinul transmite că își va consolida relațiile cu talibanii și regimul de la Phenian; Emilia Șercan, polițiștii și amenințarea cu moartea. Diplomele plagiate în masă atestă că suntem conduși de o haită de repetenți; Tribunalul de la Haga așteaptă clica criminală de la Kremlin. Necesitatea unui Nürnberg II; De sub kloska Nastase Adrian-a…MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului; EXCLUSIV Interviu. Oroarea deportărilor în Siberia. ”Milițienii sovietici mi-au omorât sora”. Mărturiile basarabencei Elizaveta Sava. 7 ani în Siberii de gheață… EPOCA DISTOPICĂ A MĂȘTILOR; CARL JUNG, HRISTOSUL ARIAN, de Paul Likoudis; FREUD, RUȘINEA ȘI CRIMA, de Joseph Sobran; A-I PROTEJA PE OAMENI DE EI ÎNȘIȘI, de Theodore Dalrymple; DE LA DARWIN LA INGINERIA GENETICĂ ȘI EUGENIE, de Joseph Sobran; ASEMĂNĂRILE DINTRE ANTIFA ȘI NAZIȘTI, de Annie Holmquist; SUNT STÂNGIȘTII DE AZI CU ADEVĂRAT MARXIȘTI? de Walter Williams; DE LA BIOSECURITATE LA TOTALITARISM, de James Corbett…RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA – De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare; Top 10 seriale la care trebuie să te uiți neapărat în 2022… Petre Roman, autorul celebrei propoziţii din anii ‘90, „industria României este un morman de fiare vechi“: Statul nu trebuie să mai subvenţioneze iluzii; Cum a ajuns industria României „un morman de fiare vechi“ după 1990. „Fabrica mi-a dat apartamentul, iar mulţi din foştii colegi s-au ratat“;Inteligența planetară; Conturile lui Ceauşescu;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 6.jpg„Planeta maimuțelor”; După recensămînt, fiecare cetăţean va avea un dosar electronic; Marea Accelerare spre „Noua Normalitate” – Dictatura Patologică Neo-Marxist-Nazistă; Români interziși în propria țară; Aceşti cîini de pază ai imoralităţii… Să-ți fie rușine, bătrână doamnă! 16 aprilie 2022 – zi de comemorare a victimelor Holodomorului din anii 1946-1947; Cedarea Ardealului. Scrisoare din refugiu de la tata; Cu sula în coaste [un editorial de Dan Timaru] -Pentru că Rusia folosește gazul ca pe o armă…, Coposu, singura „sulă-n coaste” care m-a făcut om…(Praf in ochii orbilor…) Șefii IPJ Timiș și Vaslui, vizați de o anchetă după ce ar fi folosit mașinile poliției în interes personal… Metamorfoza, de Franz Kafka, rezumat și comentarii; Redescoperindu-l pe Kafka: opiniile unui cititor amator… Când un mare autor precum Jorge Luis Borges spune despre Kafka, citez, că „a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile”…

 Despre crestinismul preotului Hitler… Hitler si teoriile conspiratiei,de Richard J. Evans; Ocultismul lui Hitler; Zilele celui rău sunt numărate; Făgăduințe Nespus de Mari și Scumpe – Resurse Crestine; Purtarea crucii Mele; Parinţi- dacă nu-i da-ţi lui Hristos sămânţa de scandal, cârtire, beţie, ceartă, curvie, idolatrie, minciună,mândrie şi restul dejecţiilor lui satana (Gal.5/20), puse în mintea şi inima fiecărui om nenăscut din nou (Ioan, cap.3), copiii voştri vor fi şi mai… Prezentul si profetia; Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu; Prin ce necaz va trece Biserica? Ultimele şapte urgii; Apocalipsa 15 – Motivația mâniei Mielului; Apocalipsa 16 – Demolarea finală, de DANIEL Branzei; “Până când să se jălească ţara şi să se usuce iarba de pe toate câmpiile? Pier vitele şi păsările din pricina răutăţii locuitorilor…” (Ier.12/4) ‘’ El dă ploaie şi peste cei drepţi, (buni, răi, nemulţumitori) şi peste cei nedrepţi” Mat. 5/45), dar seceta, incendiile şi alte calamitaţi sunt rodul nelegiuirilor noastre, a nepocaintei, idolatriei, dezmăţului, necredinţei Cristice;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 8-1.jpg Aşa aşteptăm Venirea Lui? Nu mai înflăcăraţi spiritele încinse în cuptorul faraonic al fărădelegilor, căci ele alungă norii, sperie ploile timpurii şi târzii, dar şi Ploaia Duhovnicească… El ne-a… Explicatia Cartii: 2Tesaloniceni, Capitolul 3 ; 2 Tesaloniceni, Capitolul 3; Epistola către Evrei, capitolul 11, de Hermanus Cornelis Voorhoeve; Carte recomandată: Bogăţia uitată- Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale- SoundWords; Epistola către Evrei / Capitolul 11, de Hamilton Smith; Martiriul (creștinismul); Vasile Militaru – martir al poeziei şi credinţei în Dumnezeu; INIMA STRĂINULUI (10) | Nuvelă-foileton; Martirii decapitați în Libia, izvor de credință și de miracole; Andrei Kim Taegon şi martirii coreeni, martori ai credinţei şi ai identităţii unui popor; Prigoana împotriva creştinilor ia amploare la nivel mondial; Păzirea credinței chiar când viața „se destramă”; Persecutarea si uciderea crestinilor in lume. Martirii prezentului nu renunta la religia si credinta lor; “Sa stiti ca in zilele din urma vor fi vremuri grele”; STUDIU BIBLIC – Zilele din Urma – Vremea harului; Profetiile lui Daniel si cuvantarea Domnului Isus despre zilele din urma; Duhul Sfânt, semnificație pentru neamuri și evrei; Nimeni nu se poate naște creștin;  Duhul amăgirii din zilele din urmă; (homosexuala- lesbiană) Anicce Parker, primarul oraşului Houston………..Se strânge cercul în jurul adevăraţilor creştini. Suntem pregătiţi? (1)

http://www.areopagus.ro/educatie/seria-de-studii-crestine-areopagus/

Seria de studii creştine Areopagus

2017

Christian Political Foundation for EuropeAceste articole au fost publicate cu sprijinul organizaţiei
Sallux | ECPM Foundation.

Jon Thompson - Crestinismul, adevaratul umanismJon Thompson, Creștinismul: adevăratul umanism

Rezumat: „Lucrarea de față susține că creștinismul este cea mai coerentă formă de umanism. Prin contrast, umanismul secular este dependent din punct de vedere istoric și filosofic de perspectiva creștină asupra ființei umane. Într-un studiu legat de originile, emergența și dezvoltarea umanismului secular, această lucrare explorează legătura istorică înainte de a examina unele dintre implicațiile care decurg din separarea valorilor umane de credința creștină.” (articolul integral aici)

David McIlroy - Alegeri infinite? Eliberandu-ne de icoana culturalaDavid McIlroy, ALEGERI INFINITE? Eliberându-ne de icoana culturală

Rezumat: „Cultura noastră înțelege alegerea ca fiind mijlocul prin care ne exprimăm libertatea și personalitatea, însă vede alegerea ca pe o varietate de opțiuni ale consumatorului. Suntem constrânși mereu să alegem, totuși rezultatul neașteptat este că lucrurile pe care le alegem nu au valoare proprie. Alegerile lui Dumnezeu au semnificație, implică angajamente, țin cont de relații și au un cost pe care îl plătește Însuși Dumnezeu. A răspunde cu credincioșie la alegerile lui Dumnezeu ne va conștientiza de faptul că alegerile noastre contează, că a alege bine înseamnă să îți iei angajamente, că alegerile noastre afectează pe cei din jurul nostru și că suntem pregătiți să ne asumăm costul alegerilor pe care le facem.” (articolul integral aici)

Glynn Harrison - Cine sunt eu astazi - Criza moderna a identitatiiGlynn Harrison, CINE SUNT EU ASTĂZI? Criza modernă a identității

Rezumat: „Niciodată n-a fost simplu să răspunzi la întrebarea „cine sunt eu?”, însă este tot mai greu să răspunzi la această întrebare datorită creșterii pluralismului social, a lumii care se schimbă tot mai repede și a accesului ușor la operații estetice. Confuzia care rezultă poate să submineze bunăstarea și să amenințe coeziunea socială. Perspectiva biblică asupra identității umane „dăruite” prin Cristos, folosită creativ în comunitățile relaționale, poate atenua aceste consecințe dăunătoare, poate apăra împotriva narcisismului și poate ajuta la cultivarea rezilienței personale.” (articolul integral aici)

David McIlroy - Stil sau conținut: Contează reputația Bisericii?David McIlroy, STIL SAU CONȚINUT: Contează reputația Bisericii?

Rezumat: „Biserica și membrii ei nu ar trebui să fie preocupați de reputația lor din interes propriu sau ca scop în sine. Ei ar trebui, totuși, să caute să-și protejeze reputația atunci când este în joc onoarea lui Dumnezeu, cu condiția ca această acțiuni să fie în conformitate cu valorile contra-culturale ale Evangheliei. ” (articolul integral aici)

Andrew Williams - Lamentația biblică și protestul politicAndrew Williams, Lamentația biblică și protestul politic

Rezumat: „Această lucrare analizează rolul pastoral și politic al lamentației biblice în viața creștină. Teologia și practica lamentației este deseori neglijată în biserici, în ciuda importanței sale în textul biblic. Neglijarea lamentației privează bisericile de o resursă pastorală și în plus, așa cum subliniază această lucrare, diminuează capacitatea bisericii de a manifesta spiritul profetic critic și activismul politic în fața nedreptăților sociale. Această lucrare susține faptul că este nevoie de lamentație în cadrul închinării și al rugăciunii cu întreaga biserică, nu doar pentru a exprima într-o formă spirituală bătălia dintre credință și durere, ci și pentru a reenergiza comunitățile de credincioși în a spune pe nume nedreptăților, a recunoaște instrumentele politice și a susține acțiunea profetică.” (articolul integral aici)

David McIlroy - Onoare și rușineDavid McIlroy, Onoare și rușine

Rezumat: „Societatea contemporană vestică suprimă conceptele de onoare și rușine, deși ele continuă să iasă la iveală în mass-media sub forma unui teatru grotesc. Onoarea accentuează un comportament bun făcând apel la o moralitate împărtășită de toți, pe când rușinea penalizează comportamentul rău prin dezonorare și expunere. Biblia oferă o viziune socială diferită, în care onoarea este respectată prin discreție, iar rușinea și dezonoarea se pot remedia prin confesiune, reconciliere și restaurare în cadrul comunității.” (articolul integral aici)

2016

Christian Political Foundation for EuropeAceste articole au fost publicate cu sprijinul organizaţiei
Christian Political Foundation for Europe.

Caroline Eade - Promisiuni, promisiuniCaroline Eade, Promisiuni, promisiuni

Rezumat: „Toți facem promisiuni, fie că sunt promisiuni făcute familiei sau prietenilor, fie că sunt contracte sau legăminte. Companiile, guvernele și liderii internaționali fac promisiuni. Pare evident că o promisiune are o greutate morală. Cu toate acestea, toți facem înțelegeri în grabă, ne luăm prea multe angajamente sau uităm complet de ce am spus și astfel nu reușim să ne ținem de promisiunile făcute. La nivelul companiilor, este ușor uneori ca o promisiune să fie încălcată din motive financiare sau politice. Această lucrare explorează dintr-o perspectivă biblică felul în care facem promisiuni și oferă câteva sugestii cu privire la un mod corect de a face promisiuni.” (articolul integral aici)

David McIlroy - Legea dragosteiDavid McIlroy, Legea dragostei

Rezumat: „Biblia este clară cu privire la faptul că a-L iubi pe Dumnezeu presupune a-L asculta. A fi copii ai lui Dumnezeu presupune să căutăm să facem alegeri înțelepte cu privire la modul în care Dumnezeu vrea să trăim. Isus le poruncește urmașilor Săi să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele lor. Pentru a vedea ce înseamnă acest lucru, urmașii Domnului Isus trebuie să ia în considerare ceea ce a revelat Dumnezeu în Tora despre ce înseamnă să-L iubești pe El și pe aproape, învățătura aceasta fiind împlinită, interpretată și exemplificată de Domnul Isus. Duhul Sfânt ne este dat pentru a ne ajuta să creștem în dragoste. Pentru a lua decizii înțelepte, trebuie să avem legea lui Dumnezeu în lăuntrul nostru, să medităm asupra ei cu ajutorul Duhului Sfânt. În cer, împlinirea voii lui Dumnezeu va fi a doua natură. Până atunci, meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu este o parte indispensabilă pentru a discerne ceea ce înseamnă în practică să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproape.” (articolul integral aici)

Julian Rivers: Redefinirea căsătoriei - argumente pentru prudențăJulian Rivers, Redefinirea căsătoriei – argumente pentru prudență

Rezumat: „Propunerea guvernului [britanic, n. tr.] de a introduce căsătoria între persoane de același sex pare să aibă la bază motive legate de egalitate, stabilitate și conveniență. Însă la o analiză mai amănunțită, aceste motive sunt incomplete, speculative și neconvingătoare. Conform definiției actuale, căsătoria asigură valoare egală bărbaților și femeilor, promovând totodată bunăstarea copiilor. În schimb, noua definiție a căsătoriei va pune negreșit la îndoială exclusivitatea, permanența și chiar natura sa sexuală. O astfel de redefinire a căsătoriei este un preț prea mare pentru o propunere care nu împlinește nicio nevoie legală practică.” (articolul integral aici)

Paul S Mills - Globalizarea si economia mondiala - in bogatie si in saracie, la bine si la rauPaul S Mills, GLOBALIZAREA ȘI ECONOMIA MONDIALĂ: În bogăție și în sărăcie, la bine și la rău?

Rezumat: „Globalizarea presupune transformarea lumii atât în bine, cât și în rău, deși acest lucru nu este nici nou, nici inevitabil. Globalizarea nu este în întregime vinovată de acuzațiile care i se aduc de obicei. Ea are potențialul de a reduce dramatic sărăcia globală și de a submina regimurile represive. Însă globalizarea aduce provocări statului național și omogenizează diverse culturi. E foarte posibil ca moștenirea ei cea mai trainică să fie înlesnirea răspândirii evangheliei.” (articolul integral aici)

John Coffey: Eliberarea celor asupriti - Redescoperirea unei teologii biblice a eliberariiJohn Coffey, ELIBERAREA CELOR ASUPRIȚI: Redescoperirea unei teologii biblice a eliberării

Rezumat: „Eliberarea este unul dintre sloganurile politicii moderne și una dintre temele majore ale Bibliei. Exodul din robia egipteană a fost narațiunea fundamentală a poporului Israel, iar Domnul Isus și-a început lucrarea anunțând că a venit să „vestească prinșilor de război slobozenia.” Scriptura ne învață că Isus Cristos aduce răscumpărarea din robia păcatului, dar în același timp ne prezintă și eliberarea din forme materiale de asuprire. Acest articol explică felul în care tema biblică i-a inspirat pe revoluționarii moderni și aboliționiștii din secolul XIX, precum și pe exponenții moderni ai teologiei eliberării. Subliniind neajunsurile liberaționiștilor (vechi și noi), articolul precizează în concluzie că avem nevoie de o teologie holistă a eliberării care să abordeze diverse forme de robie spirituală, relațională și materială care sunt frecvente în secolul XXI.” (articolul integral aici)

Daniel Strange: Cobeligeranta si harul comun - Poate dusmanul dusmanului meu sa fie prietenul meuDaniel Strange, COBELIGERANȚA ȘI HARUL COMUN: Poate dușmanul dușmanului meu să fie prietenul meu?

Rezumat: „Cobeligeranța descrie activitatea creștinilor de a lucra împreună cu necreștinii pentru o cauză politică, economică sau culturală comună. Această lucrare explorează un argument biblic al legitimității cobeligeranței: doctrina „harului comun.” Deși harul comun oferă un fundament stabil pentru cobeligeranță, o astfel de activitate nu este evidentă, ci implică o reflectare atentă, discernământ și înțelepciune. ” (articolul integral aici)

2015

Christian Political Foundation for EuropeAceste articole au fost publicate cu sprijinul organizaţiei
Christian Political Foundation for Europe.

ESCATOLOGIA ȘI POLITICA: Ultimele lucruri despre care dorim să vorbim?Denis Alexander, Oameni îmbunătățiți sau o nouă creație?

Rezumat: „Îmbunătățirea implică acordarea de abilități corpului omenesc dincolo de abilitățile pe care credem că un om le posedă. Transumanismul este o filosofie influentă care se bazează pe autonomia umană și în cadrul căreia tehnologiile de îmbunătățire joacă un rol central. Această lucrare sintetizează transumanismul, descrie domeniul de acțiune al tehnologiilor curente de îmbunătățire și oferă o perspectivă creștină critică, prezentând strategia biblică pentru transformarea umană ca o alternativă obligatorie la proiectul transumanist.” (articolul integral aici)

Denis Alexander, Gene, determinism și Dumnezeu

Rezumat: „Această lucrare are trei scopuri. Primul este să ofere informații biologice care să ajute la interpretarea ultimelor descoperiri genetice. Al doilea este să argumenteze faptul că nu există nimic în genetica comportamentală care să submineze experiența profund umană a liberului arbitru. Al treilea scop este să arate că acea convingere ideo-creștină conform căreia omenirea a fost creată după chipul lui Dumnezeu constituie o bază fermă pentru libertatea umană și pentru valoarea absolută a fiecărui om, indiferent de situația lui genetică.” (articolul integral aici)

ESCATOLOGIA ȘI POLITICA: Ultimele lucruri despre care dorim să vorbim?John Wyatt, Eutanasia și sinuciderea asistată

Rezumat: „Argumentele aduse în favoarea legalizării eutanasiei și a sinuciderii asistate nu se mai focalizează pe suferința insuportabilă. În schimb, există o cerere crescută pentru alegerea și controlarea timpului și modului în care murim, dublată de îngrijorările cu privire la consecințele economice și sociale ale numărului crescut de persoane în vârstă și de persoane dependente. Sunt însă motive medicale, legale, sociale și teologice substanțiale pentru a contracara această tendință îndreptată spre sinucidere și eutanasie. Puternicul mit modern al individului autonom eșuează în a se potrivi cu realitatea izbitoare conform căreia omul este o ființă dependentă și relațională. Creșterea susținerii publice a uciderii asistate vine cu o provocare urgentă atât pentru profesiile medicale și juridice, cât și pentru creștini. Sunt creștinii capabili să trăiască împotriva curentului în mod practic pentru a demonstra faptul că viața umană e prețioasă, exprimând aceasta prin interdependența umană, angajamentul personal și împărțirea poverilor?” (articolul integral aici)

Julian Rivers, DINCOLO DE DREPTURI: Moralitatea limbajului drepturilor

Rezumat: „Lucrarea de față se referă la tendința actuală de a vorbi despre justiție în termenii drepturilor. Ea analizează materialul biblic și sugerează că în ciuda tendinței imorale a limbajului drepturilor, dreptu¬rile pot avea un rol important în identificarea anumitor aspecte legate de demnitatea umană. După ce vom face referire la Carta Drepturilor  din Marea Britanie, vom încheia cu trei strategii de raportare la drepturi.” (articolul integral aici)

ESCATOLOGIA ȘI POLITICA: Ultimele lucruri despre care dorim să vorbim?Sujit Sivasundaram, Unitate și diversitate: biserică, rasă și etnie

Rezumat: „Afirmarea diversității etnice poate conferi atât credinciosului, cât și bisericii locale un sentiment de coeziune și apartenență. Totuși, dacă etnia devine criteriul cel mai important în definirea identității, riscăm să marginalizăm minoritățile etnice. Scopul acestei lucrări este să evidențieze principiul unității și diversității în patru contexte: creștinul, biserica locală, biserica globală și biserica în societate. În fiecare caz, suntem îndemnați să celebrăm atât unitatea trăirii în Cristos, respectiv dispariția diferențelor etnice care decurge din aceasta, cât și diversitatea care decurge din respectarea diferențelor etnice dintre credincioși.” (articolul integral aici)

Colin Chapman, Răspunsuri creștine la islam, islamism și „terorismul islamic”

Rezumat: „De ce unii musulmani au devenit islamiști și unii islamiști au apelat la violență? Un rezumat al convingerilor de bază deținute într-o oarecare măsură de toți musulmanii este urmat de o explicare a felului în care islamiștii au dezvoltat aceste idei ca răspuns la diverse provocări (mai ales politice) ale lumii moderne. Această analiză ne aduce față în față cu ceea ce s-a numit „bătălia pentru sufletul islamului.”1 Doar în acest context putem sugera posibile răspunsuri ale creștinilor față de musulmani în general și față de islamiști în special.” (articolul integral aici)

2014

Christian Political Foundation for EuropeAceste articole au fost publicate cu sprijinul organizaţiei
Christian Political Foundation for Europe.

ESCATOLOGIA ȘI POLITICA: Ultimele lucruri despre care dorim să vorbim?Geoffrey Penn, ESCATOLOGIA ȘI POLITICA: Ultimele lucruri despre care dorim să vorbim?

Rezumat: „Creștinii nedreptățesc „politica” atunci când încearcă să se retragă de pe arena acesteia sau când folosesc puterea politică pentru a domina societatea. În același fel, creștinii înțeleg greșit „escatologia” atunci când se focalizează excesiv pe dezbateri despre cronologia evenimentelor din vremurile din urmă, ignorând însă escatologia la nivel practic. În fiecare dintre aceste cazuri sunt neglijate scopul escatologiei biblice – acela de a provoca prioritățile și relațiile cotidiene prin critică, speranță și re-aranjare – și implicațiile politice ale Împărăției prezente și viitoare a lui Dumnezeu. O înțelegere mai largă a politicii și escatologiei afirmă faptul că orice facem are semnificație înaintea lui Dumnezeu și în lumina viitorului.” (articolul integral aici)

Robert White, O PROBLEMĂ ARZĂTOARE: Preocuparea creştinilor faţă de mediul înconjurător

Rezumat: „Dumnezeu a creat lumea, iar apoi a descris-o ca fiind o lucrare bună şi a dat omenirii responsabilitatea de a avea grijă de ea. Însă păcatul omenirii a distrus creaţia lui Dumnezeu, iar abuzul nostru nesăbuit asupra mediului înconjurător duce la modificări climatice la nivel global. Dacă încălzirea globală va rămâne o problemă neglijată, ea va duce la pierderi economice în întreaga lume, la suferinţă şi moarte pe scară largă – în special în rândurile celor săraci şi marginalizaţi care nu pot face faţă schimbărilor rapide. Modul în care răspundem reprezintă un test al ascultării faţă de Creatorul nostru şi al dedicării noastre în a purta de grijă aproapelui nostru.” (articolul integral aici)

ESCATOLOGIA ȘI POLITICA: Ultimele lucruri despre care dorim să vorbim?Michael Ovey, DINCOLO DE EXAMINAREA CRITICĂ? Minorități, majorități şi tirania post-modernă

Rezumat: „Acest document analizează modul în care două argumente – supremaţia majorităţii şi amoralitatea puterii – ar putea plasa unele forme de exercitare a puterii în afara unei examinări critice. Articolul readuce în discuţie conceptul de „tiranie” folosit de unii creştini din primele secole şi bazele sale biblice, susţinând că un concept extins de tiranie ajută la analiza şi opoziţia corespunzătoare faţă de anumite perspective contemporane – perspective care Îl înlocuiesc pe Dumnezeu ca Suzeran în raport cu statul, biserica, familia şi persoana individuală. Abordarea propusă asigură faptul că astfel de exerciţii de putere nu se sustrag unei examinări critice.” (articolul integral aici)

Michael şi Auriel Schluter, COOPERAREA DINTRE BĂRBAT ȘI FEMEIE: Câteva implicaţii ale planului lui Dumnezeu pentru societate

Rezumat: „În relaţiile contemporane între femei şi bărbaţi există multă tensiune şi nefericire. Nu acesta a fost planul iniţial al lui Dumnezeu. Bărbatul şi femeia nu au fost meniţi să fie separaţi sau să concureze, ci să coopereze. În pofida tensiunilor provocate de Cădere, cooperarea între femei şi bărbaţi creează oportunităţi extraordinare, deoarece bărbaţii şi femeile au fost creaţi să fie interdependenţi. Trăsăturile distinctive ale fiecărui gen sunt subliniate de personajele masculine şi feminine evidenţiate în mod pozitiv de-a lungul naraţiunii biblice. Într-o lume căzută, cooperarea dintre femei şi bărbaţi poate fi susţinută printr-o cultură bazată mai degrabă pe dedicare faţă de familii şi comunităţi formate din bărbaţi şi femei, şi nu pe focalizare asupra drepturilor individuale. Aceasta presupune o re-organizare a multor domenii din viaţa publică şi privată: de exemplu, luarea deciziilor guvernamentale şi organizaţionale la nivel local, schimbarea mentalităţii cu privire la programul lung de muncă şi întoarcerea la „modestie”.” (articolul integral aici)

ESCATOLOGIA ȘI POLITICA: Ultimele lucruri despre care dorim să vorbim?John Coffey, Mitul toleranței seculare

Rezumat: „Renaşterea violenței religioase la începutul secolului al XXI-lea a consolidat mitul toleranței seculare – ideea că în timp ce persoanele religioase sunt instinctiv intolerante, toleranța există în mod natural în mintea persoanelor seculare. Această lucrare contestă acest mit. Ea sugerează că persoanele seculare nu sunt imune la tentația de a-i persecuta și de a-i defăima pe alții și susține că Evanghelia creștină a încurajat creşterea  toleranței religioase.” (articolul integral aici)

Michael Ovey, ARE NEVOIE ATENA DE IERUSALIM? Un context creștin pentru gândirea seculară

Rezumat: „Este oare mai bine ca gândirea creștină să fie izolată de gândirea seculară sau să fie dependentă de ea? Această lucrare vine să argumenteze că niciuna din variante nu este bună, ci dimpotrivă gândirea creștină poate să beneficieze de contribuțiile autentice ale gândirii seculare și, pentru a realiza acest lucru, trebuie să așeze gândirea seculară în contextul doctrinei creației și mântuirii, atât pentru a o evalua, cât și pentru a-i păstra coerența. Acest proces poate fi ilustrat prin gândirea seculară a lui Baudrillard: afirmația sa că trăim într-o societate dominată de „imagine” oferă o înțelegere mai profundă a idolatriei actuale din cultura noastră.” (articolul integral aici)

2013

Aceste articole au fost publicate cu sprijinul organizaţiei
European Christian Political Foundation.

Michael Schluter, Relaţionismul: În căutarea unei viziuni biblice asupra societăţii

Rezumat: „Acest articol redă istoria cercetărilor mele de-a lungul ultimilor douăzeci de ani în vederea găsirii unei paradigme sociale alternative care să fie mai aproape de normele biblice decât capitalismul democrat sau economia socialistă de piaţă. Învățăturile biblice pe această temă se găsesc în legea Vechiului Testament, prin care Dumnezeu oferă un cadru normativ pentru societatea israelită. Domnul Isus spune că Legea este strâns legată de porunca dublă prin care se cere să-L iubești pe Dumnezeu și să-ți iubești aproapele. Dragostea nu este un termen ce ține de domeniul economic sau financiar, ci este limbajul relațiilor – de aici, termenul de relaționism. Principiile legii biblice, interpretate în termeni relaționali, oferă o bază coerentă pentru politica publică și pentru deciziile personale legate de viață. Relaționismul este aşadar cu adevărat promițător în ceea ce priveşte realizarea unei reforme ample a societății, cu condiția ca el să nu fie separat de înrădăcinarea sa în revelația biblică.” (articolul integral aici)

Michael Schluter, Rădăcinile: normă biblică sau anacronism cultural?

Rezumat: „La sfârșitul secolului al XX-lea, societatea vestică apreciază mobilitatea individuală la fel de mult ca altele în istorie. În trecut, creștinii nu s-au îndoit că mobilitatea este dezirabilă. Dimpotrivă, Noul Testament pare să susțină o perspectivă care nu ține mult la o anumită localizare geografică și îi îndeamnă pe creștini să-și găsească rădăcinile în Cristos și în părtășia credincioșilor. Vechiul Testament pare să arate însă că a avea „rădăcinile” într-un loc anume este important pentru identitatea personală și stabilitatea socială. Studiul de faţă urmăreşte să arate că perspectivele Vechiului și Noului Testament asupra rădăcinilor sunt compatibile. Creştinii trebuie să păstreze tensiunea ce rezultă din recunoaşterea importanţei rădăcinilor în viaţa lor personală (respectiv în politicile publice) şi recunoaşterea, în acelaşi timp, a faptului că Domnul Isus le poate cere oricând să-şi lase casa şi chiar familia şi să Îl urmeze.” (articolul integral aici)

Paul Mills, Marea criză financiară: O diagnoză biblică

Rezumat: „Tendinţa autodistructivă a sistemului financiar bazat pe împrumut a fost evidenţiată în câteva articole anterioare publicate în seria Cambridge Papers. Această lecţie ne este predată încă o dată, sub forma unui act de răzbunare, de către actuala criză financiară. Având drept obiectiv diagnosticarea situaţiei prezente, lucrarea de faţă sintetizează învăţătura biblică despre datorie, dobândă şi finanţe; totodată, articolul de faţă explică dintr-o perspectivă relaţională ceea ce se întâmplă şi propune, ca aplicaţii, soluţii practice pentru creştini, biserică şi societate.” (articolul integral aici)

John Coffey, Secularizarea: Este ea inevitabilă?

Rezumat: „Mult timp s-a crezut că secularizarea este inevitabil un produs al modernizării şi că naşterea ştiinţei moderne, pluralismul şi focalizarea pe consum reprezintă drumul sigur înspre declinul religiei. Acest mit al secularizării a funcţionat ca o „naraţiune dominantă”, modelând modul în care privim lumea; totodată, el a mărit încrederea în sine a generaţii întregi de oameni neinteresaţi de credinţă, lăsându-i pe credincioşi să se simtă condamnaţi şi depăşiţi. Cu toate acestea, în ultimii ani, diverşi sociologi ai religiei au devenit din ce în ce mai sceptici cu privire la teoria tradiţională a secularizării. Această lucrare explică de ce stau lucrurile în acest fel şi adresează creştinilor provocarea de a nu ceda în faţa pesimismului cultural.” (articolul integral aici)

Paul Mills, Credință versus prudență? Creştinii şi siguranţa financiară

Rezumat: „Această lucrare este prima dintr-o serie de două lucrări care abordează managementul financiar din perspectivă creştină. Autorul analizează tensiunea existentă în învăţătura biblică, încurajând practicarea credinţei personale şi totodată manifestarea unei atitudi de prudenţă cu privire la bogăţie. De asemenea, sunt abordate câteva chestiuni practice implicate în determinarea nivelului adecvat de economisire şi asigurare. Al doilea articol, Investing as a Christian (Cambridge Papers, iunie 1996), abordează meritele etice relative ale diversităţii de instrumente de economisire disponibile, incluzând conturi bancare, acţiuni, fonduri de pensii şi locuinţe.” (articolul integral aici)

Michael Schluter, Este capitalismul falimentar din punct de vedere moral? Cinci defecte de ordin moral şi consecinţele lor sociale

Rezumat: „Mulţi creştini acceptă capitalismul ca fiind în ansamblu compatibil cu învăţătura biblică. Succesul economic al acestuia pare să justifice atribuirea originilor sale teologiei creştine. 3 Această încredere în capitalism drept cel mai bun sistem economic existent reflectă însă eşecul creştinilor în a recunoaşte faptul că această concepţie este una dintre forţele principale ce duc la decăderea socială şi morală în societăţile occidentale. Acest articol va sublinia cinci defecte prezente în fundamentele filozofice ale capitalismului corporatist şi în instituţiile sale (arătând impactul devastator al acestor defecte asupra familiilor şi comunităţilor) şi modul în care defectele respective contribuie la dezvoltarea unor corporaţii imense şi la o centralizare a puterii în stat. Creştinii trebuie să caute de urgenţă o nouă ordine economică bazată pe revelaţia biblică. O astfel de alternativă va fi prezentată într-un număr viitor al seriei Cambridge Papers.” (articolul integral aici)

„13-15 Iunie 1990”.. un punct diferit de vedere

„13-15 Iunie 1990”.. un punct diferit de vedere

Am urmarit ieri seara un dialog televizat pe TVR intre principalii protagonisti ai „evenimentelor” 13-15 Iunie ’90, respectiv presedintele Iliescu si fostul lider studentesc Munteanu, in care pe un ton (cat s-a putut de) relaxat, raportat la tensiunile si patimile neimpartasite ce le incumba subiectul s-au incercat gasirea unor numitori comuni explicativi pentru tertzii mai putin informati, vis a vis de desfasurarea de acum aproape 20 de ani.

De la inceput trebuie pornit de la premisa, ca si eu eram „funciar” subiectiv pornit la adresa fostului presedinte Iliescu, ca si actor a acelor vremii, si asta mai ales datorita slabului acces la informatii reale, a incapacitatii mele de atunci de a procesa cat mai obiectiv si corect informatiile (lipsa de experienta..), a puternicelor manipulari din mass-media nationala-internationala pe fondul lipsei alternativei informative a Internetului de azi, dar cred ca si datorita unor mari deficiente de PR si Promotion la nivelul administratiei prezidentiale si guvernamentale de atunci. Cert este ca in timp, pe masura ce „m-am copt intelectual”si  mi s-a oferit accesul la o parte din dovezile-informatiile sensibile am putut sa-mi profilez un tablou general cred ca mult mai apropiat de realitatile din fostele  „teatre de lupta”.. Cu alte cuvinte dintr-un „adversar venal” al d-lui Iliescu am ajuns un „epigon” al sau, dupa cum peiorativ ma prezentau daunazi unele ziare centrale, „numai bune de facut franjuri si puse in ladita cu nisip al pisicii”..

Revenind, in emisiunea de aseara am constatat ca Marian Munteanu „a reinascut” ca si „Archeopterix”-ul din propria cenusa, tot fiind o spuma si-o vituperare pe directia ideilor sale putine si fixiste. Deci asa .. sa spunem ca acest lider de mucava era exponentul miscarilor democratice pure din „Romania obscurantist comunista” a anilor 90, dar se pune naiv-infantil intrebarea, cum ca unde a disparut asa de brusc cogeamite liderul dupa respectivele evenimente?; Care a fost pretul si pentru ce a fost primit?; Cum de omul Munteanu, peste noapte a devenit dintr-un „nimic vorbitor la foc automat” un ultraprosper om de afaceri?;  .. Si par egzamplu,  de ce a stat ascuns atata timp in vizuina, daca se stia promotorul adevarului pur?..etc.

Ca sa nu o mai lungesc inutil, eu am ajuns azi sa cred in bunacredinta fostului presedinte Iliescu, in faptul ca prin nota de echilibru promovata la nivelul societatii a descurajat o seama de strategii cat se poate de toxice la adresa Romaniei. Sa urmarim introspectiv unde au mai aparut cronologic si identic ca si patern, fenomene gen Piata Universitatii, mai mult sau mai putin portocalii.. Sa urmarim in realitatea acelor vremi care erau interesele vecinilor nostri vis a vis de Romania si mai ales a „prietenului” Rusia..

Am azi confirmarea ca situatia era scapata de sub control, fortele de ordine mimand doar pastrarea ordinii de drept, necum fiind capabila sa produca scenarii de horor-intelligence.. Cu alte cuvinte „structurile” erau intzesate cu ceea ce se pot numi generic spioni-agenti, ce sabotau orice si oricat in directia pastrarii unui climat de nesiguranta si primitivism, care mai apoi sa fie „vandut” pe piete externe, ..ce sa contribuie la conditionarea opiniilor publice de acolo..apoi sa gireze reactiuni.. logice..in directia „dreptatii si intaririi democratiei”, din partea „unora” la adresa noastra..

Acum nu vreau sa zic ca Romania era programata sa ajunga mai rau decat actuala Iugoslavie, dar sigur Transilvania a fost promisa „fostilor”, iar in paralel, ocupatia economica ar fi fost facuta azi la o scara mult superioara (ia vedeti daca si asa, in afara de CEC, mai puteti enumera pe degete 10 institutii majore cu capital autohton..). Pot spune ca in acele vremi s-a asistat la o lupta pe viata si pe moarte, ..SURDA.., intre fortele binelui (patriotice) si cele ale raului.. cu diferenta ca (of course) manipulat, negrul a fost promovat ca si alb si vicevercea, in ochii opiniei publice de peste tot..

Pacat ca anumite informatii-dovezi nu vor penetra niciodata opinia publica de rand, ca parte a unui targ macro de genul „treceti cu vederea ce v-am rezervat si facut, iar noi venim cu facilitatile x, sau y”.. Cert este ca Romania a fost o surpriza generala (in genere neplacuta pentru adversarii tacuti..), facand fatza cu brio tentativei externe de a fi facuta una cu pamantul..

Ei uite de aceea il apreciez azi pe omul Iliescu.. O fac pentru ca azi putem trai in continuare in conceptul de Romania, a locului unde ne-am nascut si format, primit spre „administrare” de la parintii nostri si care, obligati moral fiind de sangele stramosilor, trebuie sa-l predam in aceleasi conditii si coordonate, copiilor nostri, …daca nu eventual intr-o forma imbunatatita..

https://sorinplaton.wordpress.com/ 

post scriptum: sa zicem ca minerii de fapt au zadarnicit planul „unora” de implicare a fortelor de armata si politie romanesti in represiuni singeroase, in directia pastrarii linistii publice si ordinii de drept, ce mai apoi sa se constituie in motivatia amestecului extern direct si brutal, in afacerile noastre interne.. de fapt „unii” au inghitit galusca pe nemestecate, si azi fiind obiect de bascalie in alte medii tertze de specialitate…bascalie din cauza modului inteligent, ce cu resurse minimale, dar mult IQ si suflet(Romania), „au pus in cap” structuri de intelligence (state) dotate cu logistici si finantari uriase

Despre crestinismul preotului Hitler… Hitler si teoriile conspiratiei,de Richard J. Evans; Ocultismul lui Hitler; Zilele celui rău sunt numărate; Făgăduințe Nespus de Mari și Scumpe – Resurse Crestine; Purtarea crucii Mele; Parinţi- dacă nu-i da-ţi lui Hristos sămânţa de scandal, cârtire, beţie, ceartă, curvie, idolatrie, minciună,mândrie şi restul dejecţiilor lui satana (Gal.5/20), puse în mintea şi inima fiecărui om nenăscut din nou (Ioan, cap.3), copiii voştri vor fi şi mai… Prezentul si profetia; Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu; Prin ce necaz va trece Biserica? Ultimele şapte urgii; Apocalipsa 15 – Motivația mâniei Mielului; Apocalipsa 16 – Demolarea finală, de DANIEL Branzei; “Până când să se jălească ţara şi să se usuce iarba de pe toate câmpiile? Pier vitele şi păsările din pricina răutăţii locuitorilor…” (Ier.12/4) ‘’ El dă ploaie şi peste cei drepţi, (buni, răi, nemulţumitori) şi peste cei nedrepţi” Mat. 5/45), dar seceta, incendiile şi alte calamitaţi sunt rodul nelegiuirilor noastre, a nepocaintei, idolatriei, dezmăţului, necredinţei Cristice; Aşa aşteptăm Venirea Lui? Nu mai înflăcăraţi spiritele încinse în cuptorul faraonic al fărădelegilor, căci ele alungă norii, sperie ploile timpurii şi târzii, dar şi Ploaia Duhovnicească… El ne-a… Explicatia Cartii: 2Tesaloniceni, Capitolul 3 ; 2 Tesaloniceni, Capitolul 3; Epistola către Evrei, capitolul 11, de Hermanus Cornelis Voorhoeve; Carte recomandată: Bogăţia uitată- Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale- SoundWords; Epistola către Evrei / Capitolul 11, de Hamilton Smith; Martiriul (creștinismul); Vasile Militaru – martir al poeziei şi credinţei în Dumnezeu; INIMA STRĂINULUI (10) | Nuvelă-foileton; Martirii decapitați în Libia, izvor de credință și de miracole; Andrei Kim Taegon şi martirii coreeni, martori ai credinţei şi ai identităţii unui popor; Prigoana împotriva creştinilor ia amploare la nivel mondial; Păzirea credinței chiar când viața „se destramă”; Persecutarea si uciderea crestinilor in lume. Martirii prezentului nu renunta la religia si credinta lor; “Sa stiti ca in zilele din urma vor fi vremuri grele”; STUDIU BIBLIC – Zilele din Urma – Vremea harului; Profetiile lui Daniel si cuvantarea Domnului Isus despre zilele din urma; Duhul Sfânt, semnificație pentru neamuri și evrei; Nimeni nu se poate naște creștin;  Duhul amăgirii din zilele din urmă; (homosexuala- lesbiană) Anicce Parker, primarul oraşului Houston………..Se strânge cercul în jurul adevăraţilor creştini. Suntem pregătiţi? (1)

 

//////////////////////////////////////////////////////////////

 

(homosexuala- lesbiană) Anicce Parker, primarul oraşului Houston………..Se strânge cercul în jurul adevăraţilor creştini. Suntem pregătiţi? (1)

By Beni Drădici  

De câteva zile nu se vorbeşte altceva pe site-urile creştine decât despre decizia primăriţei oraşului american Houston, care a somat prin citaţie judecătorească, pe toţi pastorii creştini din oraş, să predea conţinutul tuturor predicilor lor pe care le rostesc de la amvon.

 

(homosexuala- lesbiană) Anicce Parker, primarul oraşului Houston

Obiectivul urmărit de edilul oraşului american nu este altul decât de a identifica pe acei pastori care au curajul să abordeze în predicile lor subiectul atât de discutat în vremurile noastre, cel al homosexualilor. Ce a motivat pe respectiva doamnă să întreprindă o astfel de acţiune? Ea însăşi este homosexuală, este lesbiană. Problema este că, trecând peste opţiunile personale ale doamnei Anicce Parker, ea a găsit sprijin în guvernul local al oraşului şi mai mult, a găsit sprijin în justiţie, în demersul ei.

 

Până la urmă, probabil că toată această tevatură se va sfârşi într-un fiasco, dar acest demers, cu tot ce a însemnat el, marchează o tendinţă tot mai accentuată a societăţii noastre. După cum se vede, lobby-ul gay este foarte puternic şi îşi exercită influenţa în toată lumea. Numai aşa se explică faptul că în toate ţările din lume, parlamentele şi guvernele au acest subiect pe ordinea de zi. Recesiunea economică, problemele climatice, sărăcia, epidemiile, corupţia, sunt lăsate deoparte şi aleşii poporului discută despre drepturile persoanelor cu orientare sexuală diferită de a majorităţii, în numele toleranţei.

 

Îmi amintesc de o predică a unui pastor român care se întreba retoric: „De ce oare nu se îmbolnăvesc de sodomie cei care muncesc din greu de dimineaţa până seara şi în schimb se îmbolnăvesc miliardarii?” Avea perfectă dreptate. Pe zi ce trece tot mai multe persoane faimoase (actori, cântăreţi, politicieni, oameni de afaceri), recunosc în public că sunt homosexuali şi nu numai că recunosc dar se şi mândresc cu asta. Şi ca să fie pachetul complet, guvernanţii, fie ei de stânga, fie de dreapta, vor să ne convingă cu orice preţ că acest lucru este normal şi trebuie să-l acceptăm.

 

Nu am nimic împotrivă că primarii oraşelor Houston, New York sau Paris sunt homosexuali.

Dacă au ajuns acolo pentru că s-au dovedit a fi persoane competente în administraţie, totul este ok, dar dacă au ajuns doar pentru că sunt altfel decât majoritatea, atunci societatea noastră democratică, undeva are o problemă. Pe de altă parte, o astfel de persoană odată ajunsă într-o anumită funcţie care îi conferă autoritate, a te folosi de respectiva poziţie pentru a-ţi promova moralitatea (sau mai bine zis lipsa acesteia) şi de a obliga pe ceilalţi să aibă aceiaşi părere, este întru totul ilegal, imoral şi antisocial.

 

Nu ştiu cum sunt trataţi creştinii evanghelici în Paris, dar ştiu că acolo funcţionează două biserici penticostale române, care în ultimii ani au înregistrat creşteri importante. Amândouă îşi desfăşoară activitatea în localuri total improprii unor biserici de aşa dimensiuni şi logic sunt în căutarea de alte localuri. Problema cu care se confruntă ambele sunt aprobările necesare, pe care le eliberează primăria. În mod sistematic aceasta încearcă prin toate mijloacele pe care le are la dispoziţie să întârzie cu eliberarea licenţelor pertinente. Din surse oarecum neoficiale am aflat că mulţimea dosarelor înaintate la primărie de una din biserici, dacă ar fi puse unele peste altele ar depăşi înălţimea de 70 de cm. Tot lor li s-ar fi spus de către edilii oraşului că situaţia lor ar fi mult mai simplă dacă ei ar fi musulmani şi nu creştini evanghelici.

 

Sunt sigur că despre astfel de acţiuni, prin care se va încerca reducerea la tăcere a celor care mai au curajul să promoveze moralitatea Scripturii, vom mai auzi. Întrebarea mea este: „suntem pregătiţi?” Cei care promovează noua moralitate sunt tot mai mulţi şi tot mai puternici. Ce va face Biserica? Va suna din trâmbiţă, spunând păcatului pe nume, aşa cum îl găsim catalogat în Sfânta Scriptură, sau îşi va pleca capul şi va accepta schimbările? Deja sunt destul de multe biserici care nu doar că îi acceptă pe homosexuali ca şi membrii, ci le oficiază nunţile şi îi ordinează ca slujitori. A se vedea cazul majorităţii bisericilor luterane din Europa, a Bisericii Scoţiei, şi a bisericilor metodiste, presbiteriene şi episcopale din Statele Unite.

 

Ultima bombă în această materie, a detonat zilele trecute şi a ieşit tocmai de acolo de unde ne aşteptam cel mai puţin, de la catolici. În cadrul Sinodului Bisericii Catolice, desfăşurat luna aceasta la Vatican şi care avea ca temă familia, a venit o propunere din partea unui grup prin care se cerea ca să se aibă în vedere „darurile şi calităţile pe care persoanele homosexuale, le pot oferi comunităţii creştine”.  Având în vedere sensibilitatea subiectului, nu cred că această propunere a fost introdusă în discuţii fără binecuvântarea papei. Este adevărat că la votul final această propunere, împreună cu altele două, nu au întrunit votul necesar de două treimi, dar oricum gheaţa a fost spartă şi la catolici. În mod sigur acest subiect se va mai discuta la Vatican.

 

Provocările creştinilor adevăraţi în vremurile pe care noi le trăim, sunt mai mult de natură morală decât doctrinară. Divorţul între creştini, care practic era inexistent în urmă cu 20 de ani, s-a transformat într-o adevărată problemă. Relaţiile intime premaritale sau extramaritale sunt o adevărată plagă care îmbolnăvesc bisericile. Materialismul şi avariţia nici nu mai sunt considerate ca fiind contrare adevărului biblic, ba mai mult unele biserici şi-au ajustat doctrina numindu-le binecuvântări divine. Avortul şi problema homosexuală, vin şi acestea din urmă. Ceea ce spunea un alt pastor, privitor la moralitatea acestei lumi, se adevereşte. „Problemele acestei lumi, vor deveni problemele bisericii şi păcatele acestei lumi vor deveni păcatele bisericii”, spunea dânsul.

 

Ce vor face creştinii adevăraţi? Vor continua să trăiască în sfinţenie, în ciuda mersului lumii acesteia, sau vor pleca capul şi vor accepta schimbările? Va veni vremea în care vom fi obligaţi să-i acceptăm între noi pe cei care se declară homosexuali, iar pastorii vor fi obligaţi să le facă nunta. Probabil unii care vor fi excluşi din biserică pentru comportament păcătos, vor apela la tribunale ca să le facă dreptate. Nu am pretenţia că am avut vreo viziune spectaculoasă în acest sens, dar într-acolo ne îndreptăm. Cei care vor ţinea steagul sus şi trâmbiţa sfinţeniei în gură, vor trebui să plătească preţul. Nu ne-au închis comuniştii bisericile (au închis câteva, dar cele mai multe au rămas deschise), dar le vor închide democraţii atunci când nu le vom accepta ideologia şi moralitatea, iar pe credincioşi cu pastorii în frunte, îi vor trimite pe băncile tribunalelor, pe baza legilor toleranţei şi pluralismului.

 

Cum trebuie să ne pregătim? În primul rând, trăind noi înşine în sfinţenie aşa cum învăţăm din Scriptură. Apoi învăţându-ne copiii să trăiască aşa cum trăim noi şi îndepărtându-i de toate mijloacele prin care pot fi intoxicaţi de ideologii păcătoase. În cele din urmă, trăind o viaţă de devoţiune echilibrată şi consecventă. Şi să nu uităm un lucru foarte important: „Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

 

https://benidradici.com/se-strange-cercul-in-jurul-adevaratilor-crestini-suntem-pregatiti-1/

//////////////////////////////////////

 

Duhul amăgirii din zilele din urmă

By Beni Drădici

 

Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul. (1 Timotei 4:1-3)

 

Timpurile din urmă au constituit dintotdeauna un subiect predilect al teologilor, profetologilor, analiştilor politici sau biblici şi a multora dintre oamenii de rând. Majoritatea acestora încercau să facă o legătură dintre evenimentele contemporane lor, cu profeţiile biblice privind vremurile sfârşitului, iar ingeniozitatea unora a dus la mişcări populare de amploare (cum este cazul lui William Miller în 1842), sau a pus bazele unor confesiuni mai mult sau mai puţin creştine (vezi cazul mormonilor şi a martorilor lui Iehova).

 

Când Pavel îi scrie lui Timotei, referindu-se la vremurile din urmă, nu cred că făcea referire la timpurile în care ei trăiau. Timpurile la care el face trimitere aici, trebuie să se refere la acele vremuri care vor preceda a doua venire a Domnului Isus. Tocmai pentru acest fapt, când scrie celor din Tesalonic, este nevoit să vină cu completări necesare, să precizeze că venirea lui Isus trebuie să fie precedată de mai multe evenimente cum este lepădarea de credinţă şi descoperirea omului fărădelegii. Spunea acestea deoarece o bună parte din biserică nu mai făceau nimic, crezând că venirea Domnului este iminentă.

 

Dacă aşa se pune problema şi Pavel face referire la vremuri îndepărtate, cred că este onest şi un exerciţiu de responsabilitate în acelaşi timp, să privim la vremurile în care noi trăim. Suntem noi în timpurile din urmă, sau încă nu? Aceste indicii enumerate de Pavel în versetele din preambul, se potrivesc generaţiei noastre, sau va trebui să mai aşteptăm? Ideea de bază de la care apostolul pleacă, este că în acele zile, biserica se va confrunta cu o apostazie tot mai accentuată, mulţi fiind cei care vor părăsi dreapta credinţă şi vor îmbrăţişa alte învăţături, fenomenul fiind orchestrat de diavolul însuşi. Se pare că un astfel de fenomen nu va fi unul evident, cu pronunţate caractere demonice, ci va fi unul subtil, îmbrăcat în haina unei spiritualităţi, greu de deosebit. Tocmai de aceea este bine să fim precauţi când este vorba să ne identificăm cu tot felul de curente, confesiuni sau mişcări spirituale, care au împânzit întreg spectrul evanghelic.

 

Primul indiciu la care se referă Pavel, este ipocrizia. Este adevărat că această virtute i-a caracterizat pe oameni dintotdeauna, dar se pare că va veni o vreme când ipocrizia va deveni generalizată fiind practicată de toţi puternicii zilei şi protejată de legile existente. Ne-a fost dat recent să vedem cum americanii îi spionează pe cei mai buni prieteni (cum sunt francezii, englezii şi nemţii). Ştim cu toţii ce se ascunde în spatele unei reclame şi am văzut de asemenea ipocrizia oamenilor de afaceri şi în special a bancherilor, în actuala criză economică.

 

Al doilea indiciu, este minciuna, care nu este altceva decât instrumentul ipocriziei. Minciuna a ajuns să fie atât de evidentă, încât pur şi simplu ne-am obişnuit cu ea. Nu mai produce acea indignare ca şi în alte vremuri când cel care era descoperit , era pus la stâlpul infamiei de către opinia publică. Ştim cu toţii că promisiunile politicienilor din campania electorală sunt în cea mai mare parte minciuni şi totuşi mergem şi îi votăm; ştim de asemenea că promisiunile angajatorilor privind salariile decente, rareori se dovedesc reale, dar acceptăm situaţia; ştim de asemenea că în justiţie câştigă cei care au bani şi nu se dau în lături să folosească minciuna. Minciuna a devenit fondul pe care se face educaţia tinerei generaţii, cărora li se spune cu cartea în mână, că Dumnezeu nu există, Biblia este o carte de istorie sau filozofie şi că noi suntem rezultatul evoluţiei, iar oamenii de ştiinţă care revendică predarea creaţionismului în şcoli, sunt marginalizaţi la fel cum sunt marginalizaţi şi acei politicieni care îi sprijină.

 

Un al treilea indiciu al zilelor din urmă, este lipsa unei conştiinţe sănătoase. Pavel se referă la acest lucru când vorbeşte de acei oameni „însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor”, adică judecata de conştiinţă va fi atât de afectată, încât este imposibilă reabilitarea, la fel cum fierul roşu lasă urme ce nu mai pot fi reparate. Judecata sănătoasă a conştiinţei este indiciul că glasul lui Dumnezeu în om este luat în seamă, rezultatul fiind un sentiment profund de vinovăţie (ceea ce ar trebui să determine omul la pocăinţă). Ceea ce ni se spune astăzi prin toate mediile posibile, este că trebuie să eliminăm definitiv din vocabularul nostru termeni precum păcat, vinovăţie, pedeapsă, rai sau iad. Dacă Dumnezeu nu există, atunci nu trebuie să dăm socoteală nimănui de comportamentul nostru şi putem să face orice din punct de vedere moral, atâta timp cât nu facem rău altor persoane. Complexele de vinovăţie sunt eliminate în două moduri: primul mod fiind practicile păcătoase constante (când păcatul devine un mod de viaţă) caz în care conştiinţa este amorţită, marcată de o insensibilitate evidentă, iar al doilea mod este asfixierea conştiinţei prin ideologii eronate (învăţături false). Tocmai din aceste motive ni se spune constant, pasiv şi activ, că putem să facem orice, sau ni se oferă alte alternative spirituale cum sunt religiile orientale.

 

Următorul indiciu (al patrulea) pe care Pavel îl evidenţiază, este deriva în care va ajunge familia. Cred că acesta este indiciul cel mai evident, ce face trimitere exact la timpurile generaţiei noastre. Dintotdeauna familia a fost considerată stâlpul de bază al societăţii, stâlpul de bază al naţiunii, temelia civilizaţiei. Dar de o bucată de vreme (în ultimii 25 de ani) familia este implicată într-un război intens şi continuu, cu scopul de a o distruge cu orice preţ. Diferenţa faţă de vremurile trecute, nu este un anumit tip de comportament (cum este infidelitatea conjugală sau homosexualitatea) ci faptul că aceste fenomene au devenit generalizate şi au devenit subiectele de bază de care discută politicienii, presa, şcoala sau chiar biserica. Totul a început cu legile care favorizau divorţul, apoi au venit legile care permiteau avortul şi în cele din urmă, legile care redefineau familia, dând drepturi căsătoriei între homosexuali, introducând conceptul de familie monoparentală şi chiar de cel al familiei triparentale (vezi cazul din Anglia). Şi peste toate aceste devieri evidente, care aruncă la coşul de gunoi valorile familiei, ne vedem prinşi într-o campanie susţinută, agresivă şi consecventă, prin care se vrea cu orice preţ să se introducă conceptul de normalitate în ceea ce priveşte noile modele de familie.

 

Cel de al cincilea indiciu, ce face trimitere la vremurile din urmă, este implicarea celor care conduc lumea în unele aspecte pozitive cum este grija faţă de mediu şi alimentaţia sănătoasă. Acest indiciu este probabil cel mai subtil dintre toate, dar cred că apostolul la aceasta se referă când spune că „ei opresc … întrebuinţarea bucatelor”. Grija faţă de mediu, este prin ea însăşi pozitivă, dar aceste campanii sunt susţinute de organizaţii precum Geen Peace, ai căror activişti sunt integraţi în New Age (Noua Eră). Tot astfel de activişti sunt cei care promovează dietele bio şi medicaţia naturistă, care sunt foarte la modă astăzi. Iarăşi avem de-a face cu iniţiative pozitive, dar trebuie să ştim că astfel de iniţiative sunt foarte strâns legate de unele practici orientale care nu fac deloc casă bună cu învăţătura Bibliei. Nu vreau să spun că trebuie să neglijăm alimentaţia sănătoasă, ci vreau să avertizez despre metodele pe care le îmbrăţişăm în acest caz. Tactica religiilor mistice orientale este de a te introduce în ele într-un mod gradual, pas cu pas, adevărul nefiind spus niciodată în întregime aici, spre deosebire de învăţătura lui Isus care întotdeauna le-a spus oamenilor adevărul pe faţă şi în totalitate.

 

Nu sunt doar acestea indiciile care ne arată vremurile în care noi trăim, dar cele pe care le-am prezentat mai sus şi care rezultă din textul nostru, sunt dintre cele mai evidente. Problema care trebuie să o abordăm în continuare este în ce afectează acestea biserica? Amăgirea demonică este îndreptată în mod special înspre cei care sunt integraţi în Trupul lui Hristos, aşa cum preciza însuşi Mântuitorul, când vorbeşte despre acei hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, care vor vrea „să înşele, dacă va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24: 24).

 

Care sunt învăţăturile prin care amăgirea demonică se manifestă cel mai evident în biserică în ziua de azi?

 

Cultul corpului – care este atât de popular în vremurile noastre. Putem să îl numim fără să exagerăm că acesta este unul din dumnezeii veacului acestuia. Lumea de azi şi-a fixat anumite standarde care stabilesc cine arată bine şi cine nu. La aceste lucruri contribuie din plin moda, televiziunea, presa, cinematografia, etc. De fapt totul are o profundă conotaţie comercială, omul de rând fiind prins în ghearele acestei amăgiri demonice, iar cei din frunte, care promovează astfel de campanii fac profituri uriaşe. Cultul corpului a intrat şi în biserică, iar discuţiile privind decenţa şi simplitatea în îmbrăcăminte sunt interminabile. Îmi pare rău că trebuie să spun, dar avem de-a face cu o biserică tot mai indecentă şi tot mai extravagantă  (decenţa se referă la cât din corpul uman poate fi expus privirilor, iar extravaganţa este opusul eleganţei).

 

Cultul bunăstării – este un alt duh demonic, ce caracterizează timpurile noastre. Materialismul este consecinţa revoluţiei industriale pe de o parte şi a ideologiei ateiste, pe de altă parte. Şi aici cei care vor să ne facă robi, ne-au fixat anumite standarde, un anumit nivel de bunăstare, la care trebuie să ajungem. Şi ca să ajungem acolo, instrumentele folosite de diavol, sunt munca fără limite, afacerile personale, creditul, competiţia, etc. Munca fără limite duce la robie spirituală, pentru că ne ocupă tot timpul şi mintea, favorizează crizele familiale şi duce la dezamăgire şi frustrare (pentru că rezultatele muncii nu oferă împlinire spirituală). Implicarea creştinilor în afaceri, este o piatră grea de încercare pentru mulţi. Nu vreau să spun că este imposibil să faci afaceri şi să fi în acelaşi timp şi un bun creştin, dar mediul afacerilor este atât de tentant, încât mulţi cedează, trecând limitele, fie cele legale, fie cele spirituale, sau ambele. Creditul, un instrument legal, specific timpurilor moderne, nu face altceva decât ne face robi pe termen lung, sau poate pentru toată viaţa (Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi – Romani 6:16)

 

Cultul plăcerii, sau ideologia hedonistă – este învăţătura potrivit căreia plăcerea este scopul ultim al vieţii. De aceea sintagmele cele mai la modă astăzi sunt: trăieşte momentul, sau dacă-ţi place fă-o. Cultura hedonistă este consecinţa ideologiei care elimină noţiunile de păcat, vinovăţie, pedeapsă, rai sau iad, iar când o astfel de învăţătură este promovată prin toate mediile posibile şi când toate personalităţile publice trăiesc aşa, este foarte uşor ca o astfel de învăţătură să pătrundă şi în biserică. Uşa pe care aceasta intră este de obicei practica unora, de obicei a liderilor sau a celor din anturajul lor. Odată intrată în biserică, problema poate fi abordată în două moduri. Prima modalitate este cea prin care se ia atitudine fermă împotriva păcatului, prin identificarea lui, punerea sub disciplină a celor vinovaţi şi delimitarea celorlalţi de astfel de comportamente. A doua modalitate (pe care o vedem tot mai des), este de a tolera pe cei în cauză motivând dragostea şi îngăduinţa creştină, urmată de reinterpretarea anumitor pasaje din Scriptură, ca să se motiveze faptele respective. Odată ce astfel de fapte sunt tolerate, urmează să fie acceptate şi în cele din urmă să fie promovate spre alte grupări. Trebuie să precizez că nu ne referim aici doar la plăcerile trupului. Există şi plăcerea puterii, plăcerea popularităţii, plăcerea bunăstării, plăcerea succesului şi a vedetismului.

 

Cultul libertinajului, al revoltei împotriva valorilor tradiţionale şi mă refer aici în special la valorile familiei. Am vorbit mai sus despre deriva în care a ajuns familia în ultimii ani, iar această derivă loveşte din plin şi biserica. Divorţul a devenit o problemă reală în bisericile evanghelice şi aşa cum precizam la punctul anterior, unii iau atitudine fermă împotriva lui, alţii îl tolerează şi alţii au ajuns să-l accepte. Până acum în nici un statut sau mărturisire de credinţă nu se făcea referire la acesta, dar acum este luat în discuţie de toate bisericile confesionale, naţionale sau transnaţionale. Problema homosexuală, nici nu era pomenită în urmă cu 20 de ani de la amvoane, dar astăzi este o problemă prioritară la amvon, în conferinţele pastorale sau în presa creştină. Este incredibil, dar unele biserici deja au cedat în faţa acestui val ideologic care are drept scop să măture definitiv valorile creştine şi îi acceptă pe homosexuali ca membrii ba chiar şi căsătoria acestora (vezi Biserica Scoţiei şi Biserica Presbiteriană în SUA).

 

Ce trebuie să facem noi în faţa acestor lucruri? Apostolul Petru, vorbind despre vremurile sfârşitului, merge exact pe aceiaşi linie, ca şi apostolul Pavel în textul nostru: Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” (2 Petru 3:3-4). Apoi el însuşi întreabă retoric: Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, (2 Petru 3:11)

 

Răspunsul şi îndemnul apostolului este foarte clar, şi aş dori ca aceste cuvinte să motiveze atât pe cei care au avut puterea să citească acest material până la capăt, cât şi pe acei care au citit doar titlurile: De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace. (2 Petru 3:14).

 

 

https://benidradici.com/duhul-amagirii-din-zilele-din-urma/

 

///////////////////////////////////

Nimeni nu se poate naște creștin

 

| Observatorul vremurilor, cu Amir Tsarfati

 

Publicat în Israel.

Amir Tsarfati și Jonathan Hessen vorbesc despre ce înseamnă sa fii creștin și nașterea din nou.

Dă like și distribuie dacă îți place și dacă vrei să îți aducem conținut asemănător. Sau, de ce nu, propune tu alte tipuri de materiale sau subiecte pe care să ți le oferim. Așteptăm să ne scrii sugestiile tale în secțiunea de comentarii.

 

Mai multe despre înțelegerea vremurilor:

 

https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor

 

////////////////////////////////////////

Duhul Sfânt, semnificație pentru neamuri și evrei

 

 Publicat în Israel

În următoarele zile, evreii vor sărbători Șavuotul, iar creștinii vor sărbători Rusaliile.

 

O sărbătoare evreiască, celebrată în capitala lor, Ierusalim, cu sute de mii de evrei care înconjurau Templul evreiesc.

 

Acesta este un moment bun să ne amintim că iudaismul este la baza existenței creștinismului. Biserica nu poate exista fără Israel.

 

A fi creștini dintre neamuri înseamnă să fim „împreună-cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19), o ramură sălbatică altoită în măslinul lui Dumnezeu, din care poporul evreu este ramura naturală (Romani 11).

 

Așa cum sugerează cuvântul „Cincizecime” (Cincizecime vine de la „al cincizecilea” din greacă), sărbătoarea evreiască Șavuot se celebrează în a cincizecea zi după Paștele evreiesc. Aceasta se mai numește „Sărbătoarea săptămânilor” și „Sărbătoarea celor 50 de zile” în tradiția rabinică.

 

Pe vremea Templului, era sărbătoarea în timpul căreia începea secerișul grâului și primele roade ale acestei recolte erau duse la Templu. Totodată, era comemorată și primirea Torei (Legii) de către Moise pe munte, după Exodul din Egipt. Pe scurt, o sărbătoare evreiască, celebrată în capitala lor, Ierusalim, cu sute de mii de evrei care înconjurau Templul evreiesc.

 

În acea zi de Șavuot = Cincizecime, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra apostolilor și a altor ucenici ai lui Isus din Ierusalim, în timp ce aceștia celebrau sărbătoarea evreiască a săptămânilor, așa cum este relatat în Fapte 2.

 

Acea primă „zi a Cincizecimii” a fost o chestiune pur evreiască. Duhul Sfânt s-a pogorât peste evreii adunați la Ierusalim. Din câte știm, nu era nimeni dintre neamuri acolo.

 

Duhul lui Dumnezeu a fost revărsat peste poporul lui Israel și va fi revărsat din nou peste poporul lui Israel atunci când se va întoarce iarăși în țară, așa cum este promis în Zaharia 12.

 

Reîntregirea poporului evreu în țară este o dovadă sigură că Dumnezeu este credincios scopurilor și promisiunilor Sale declarate. El nu Își va abandona niciodată poporul, pe care l-a cunoscut dinainte și pe care îl iubește cu o dragoste veșnică.

 

Noi, neamurile, putem „să ne bucurăm împreună cu poporul Său” (Deuteronom 32:43 și Romani 15:10).

 

În zilele care urmează, fie ca Dumnezeul speranței să vă umple de multă bucurie și pace, având încredere în El, astfel încât să fiți plini de speranță, prin puterea Duhului Sfânt.

 

Sursa: articol de echipa editorială Israel & Christians Today, pentru Christians for Israel International

 

////////////////////////////////////////

 

Profetiile lui Daniel si cuvantarea Domnului Isus despre zilele din urma

 

Publicat în Israel

 

In general, contestatarii Sfintei Scripturi sustin ca ea a fost scrisa de oameni, fara vreo inspiratie divina. Exista insa dovezi ca lucrurile nu stau deloc asa. Revelatia biblica a celor 70 de saptamani din cartea Daniel este unul dintre cele mai consistente argumente in acest sens. Haideti acum sa privim cu atentie la legatura dintre profetiile lui Daniel si cuvantarea Domnului Isus despre zilele din urma din Matei 24.

 

de Norbert Lieth, Strigătul de la Miezul Nopții

 

Atunci cand vorbeste despre vremea sfarsitului, Daniel face referire la intoarcerea evreilor in patria lor, la necazul cel mare, la restaurarea spirituala a Israelului si la revenirea Domnului si Mantuitorului nostru Isus Cristos. Sa privim in acest sens la Daniel 9,26: «Dupa aceste saizeci si doua de saptamani, Unsul va fi starpit si nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea si Sfantul Locas, si sfarsitul lui va fi ca printr-un potop; este hotarat ca razboiul va tine pana la sfarsit si impreuna cu el si pustiirile.» Conflictele care vor avea loc pana la sfarsit vor culmina cu o ultima pustiire anticristica. si in textul din Daniel 11,35.40.45 se vorbeste despre vremea sfarsitului, vreme in care va aparea Anticrist. imparatul sudului si imparatul nordului se vor intoarce impotriva Israelului. Initial, domnul anticristic al lumii va sustine Israelul in lupta, dar dupa aceea il va ocupa. in continuare, in Daniel 12,1.4.9 se spune ca aceasta vreme a sfarsitului va fi o perioada de stramtorare cum nu a mai fost pentru Israel, perioada in care tara va fi insa mantuita si multi evrei vor ajunge in sfarsit la cunostinta adevarului.

 

Unul dintre cei doi ingeri care apar in viziunea lui Daniel se intreaba cand se vor incheia «aceste minuni» (Dan. 12,5-6) si primeste urmatorul raspuns: «O vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme, si toate aceste lucruri se vor sfarsi cand puterea poporului sfant va fi zdrobita de tot» (Dan. 12,7). in final, lui Daniel i se spune: «Iar tu, du-te pana va veni sfarsitul; tu te vei odihni si te vei scula iarasi odata in partea ta de mostenire, la sfarsitul zilelor» (Dan. 12,13). in Noul Testament, ucenicii I-au adresat Domnului Isus o intrebare similara, deschizand astfel discutia despre zilele de pe urma: «El a sezut jos pe Muntele Maslinilor. si ucenicii Lui au venit la El la o parte si I-au zis: „Spune-ne, cand se vor intampla aceste lucruri? si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia?“» (Matei 24,3). Ucenicii erau interesati de aceeasi perioada pe care a descris-o Daniel: de implinirea ultimei saptamani pentru Israel, de vremea sfarsitului. Prin urmare, si raspunsul Domnului Isus din Matei 24 si 25 la intrebarea ucenicilor este in esenta o relatare privind etapa zilelor de pe urma.

 

Daniel a vorbit despre un legamant de 7 ani, pe care domnul anticristic al lumii il va incheia «cu multi» din popor: «El va face un legamant trainic cu multi (adica cu marea masa a poporului evreu) timp de o saptamana, dar la jumatatea saptamanii va face sa inceteze jertfa si darul de mancare si pe aripa uraciunilor idolesti va veni unul care pustieste, pana va cadea asupra celui pustiit prapadul hotarat» (Dan. 9,27). in loc sa se aduca jertfe, va fi ridicata uraciunea pustiirii. Isus a spus acelasi lucru in cuvantarea Sa despre zilele din urma: «Din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci» (Matei 24,12). Personal consider ca Domnul S-a referit in primul rand la poporul evreu. Masa poporului a fost imprastiata in toata lumea dupa anul 70 d.Cr. Domnul Isus a prevazut si acest eveniment, spunand: «Vor cadea sub ascutisul sabiei, vor fi luati robi printre toate neamurile si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana se vor implini vremurile neamurilor» (Luca 21,24). Anticrist va face un legamant cu Israelul, ceea ce inseamna ca poporul evreu va fi reasezat in tara parintilor sai.

 

Daniel a scris despre uraciunea pustiirii la mijlocul necazului celui mare: «La jumatatea saptamanii va face sa inceteze jertfa si darul de mancare, si pe aripa uraciunilor idolesti va veni unul care pustieste» (Dan. 9,27). Potrivit textului din Daniel 12,1.4.7.9.11, uraciunea pustiirii este plasata in zilele din urma, in ultima saptamana a istoriei omenirii. Domnul Isus a prorocit acelasi lucru ca Daniel: «Cand veti vedea uraciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, asezata in Locul Sfant …» (Matei 24,15). Domnul a facut legatura intre aceasta uraciune a pustiirii si zilele de pe urma cand a spus: «Atunci va fi un necaz asa de mare cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi» (Matei 24,21); «indata dupa acele zile de necaz, soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei, stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor vor fi clatinate. Atunci se va arata in cer semnul Fiului omului. Toate semintiile pamantului se vor boci si il vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava» (Matei 24,29-30). Prin urmare, nu este vorba de evenimentele din anul 70 d.Cr., ci de uraciunea care va aparea cu putin timp inainte de revenirea Sa.

 

Evanghelistul Luca a redat in Evanghelia sa cuvantarea Domnului Isus legata de distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Cr. Domnul Isus Cristos a facut urmatoarea profetie despre Templul din Ierusalim: «Vor veni zile cand nu va ramane aici piatra pe piatra care sa nu fie daramata» (Luca 21,6). Auzind aceasta, ucenicii au intrebat plini de ingrijorare: «invatatorule … cand se vor intampla toate aceste lucruri? si care va fi semnul cand se vor intampla aceste lucruri?» (Luca 21,7). in raspunsul Sau, Domnul nu a amintit despre uraciunea pustiirii sau despre marea stramtorare, dar s-a referit in mod clar la textul din Daniel 9,26 spunand: «Cand veti vedea Ierusalimul inconjurat de osti, sa stiti ca atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea sa fuga la munti, cei din mijlocul Ierusalimului sa iasa afara din el si cei de prin ogoare sa nu intre in el. Caci zilele acelea vor fi zile de razbunare, sa se implineasca tot ce este scris. Vai de femeile care vor fi insarcinate si de cele ce vor da tata in acele zile! Pentru ca va fi o stramtorare mare in tara si manie impotriva norodului acestuia. Vor cadea sub ascutisul sabiei, vor fi luati robi printre toate neamurile si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana se vor implini vremurile neamurilor» (Luca 21,20-24).

 

Matei a pus accentul pe marele necaz din zilele de pe urma. in relatarea sa, intrebarea ucenicilor legata de sfarsitul veacului este una mai directa: «El a sezut jos pe Muntele Maslinilor. si ucenicii Lui au venit la El la o parte si I-au zis: „Spune-ne, cand se vor intampla aceste lucruri? si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia?“» (Matei 24,3). in raspunsul Sau cu privire la zilele din urma, Domnul a amintit si de uraciunea pustiirii: «De aceea, cand veti vedea „uraciunea pusti irii“, despre care a vorbit prorocul Daniel, „asezata in Locul Sfant“ – cine citeste sa inteleaga …» (Matei 24,15).

 

Daniel a descris acest necaz ca pe o vreme de stramtorare cum nu a mai existat vreodata: «in vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tau, caci aceasta va fi o vreme de stramtorare cum n-a mai fost de cand sunt neamurile si pana la vremea aceasta. Dar in vremea aceea, poporul tau va fi mantuit, si anume oricine va fi gasit scris in Carte» (Dan. 12,1). Domnul Isus a vorbit despre acest mare necaz la fel ca profetul Daniel: «Atunci va fi un necaz asa de mare cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi» (Matei 24,21).

 

Si in Apocalipsa 12 observam paralele clare la cartea Daniel. Vedem: – cum poporul evreu se afla din nou in centrul istoriei mantuirii; – cum apare arhanghelul Mihail si ii alunga din sferele ceresti pe Satan si pe demonii sai; – cum Satan isi dezlantuie mania pe acest pamant; – cum Satan persecuta poporul evreu; – cum in aceasta perioada o ramasita a Israelului fuge in pustie si este ocrotita de Dumnezeu; – cum in final Israelul este salvat.

 

Vremea stramtorarii face astfel parte din perioada in care poporul evreu va fi mantuit, lucru care nu s-a intamplat inca pana astazi. Aceasta este cu siguranta o explicatie pentru faptul ca necazul cel mare, despre care vorbesc Daniel si Domnul Isus, apartine perioadei dinainte de revenirea Fiului lui Dumnezeu, perioada descrisa in Apocalipsa si in Evanghelia dupa Matei.

 

Daniel a vazut revenirea Fiului omului pe nori: «M-am uitat in timpul vedeniilor mele de noapte si iata ca pe norii cerurilor a venit unul ca un Fiu al omului, a inaintat spre Cel imbatranit de zile si a fost adus inaintea Lui» (Dan. 7,13). Domnul Isus a vorbit in acelasi fel despre sosirea Sa ca Fiu al omului: «Cum iese fulgerul de la rasarit si se vede pana la apus, asa va fi si venirea Fiului omului … Indata dupa acele zile de necaz, soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei, stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor vor fi clatinate. Atunci se va arata in cer semnul Fiului omului. Toate semintiile pamantului se vor boci si il vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava» (Matei 24,27.29-30).

 

Denumirea «Fiul omului» este luata din profetia lui Daniel (vezi Dan. 7,13). Expresia aceasta le este familiara evreilor. in cele patru evanghelii o gasim de 80 de ori; de 30 de ori doar in Evanghelia dupa Matei (Evanghelie pentru evrei) si o data in Epistola catre Evrei 2,6, acolo fiind vorba despre un citat din Psalmul 8,4. Sa nu uitam ca si Epistola catre Evrei le-a fost adresata in primul rand evreilor. in schimb, in epistolele apostolului Pavel, adresate neamurilor, expresia «Fiul omului» nu apare nici macar o data. Abia in cartea Apocalipsa ea este folosita din nou. Ultima carte a Sfintei Scripturi incepe introductiv cu acest Nume pentru Domnul Isus, iar pe baza aceasta stim si ce descrie apostolul Ioan in Apocalipsa: restaurarea Israelului si revenirea Fiului omului; implinirea ultimei saptamani: «Cand m-am intors am vazut sapte sfesnice de aur si in mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva care semana cu Fiul omului» (Apoc. 1,12-13). Lui Daniel i s-a spus foarte clar ca a 70-a saptamana se refera exclusiv la poporul sau: «saptezeci de saptamani au fost hotarate asupra poporului tau si asupra cetatii tale celei sfinte» (Dan. 9,24). Afirmatiile Domnului nostru Isus Cristos cu referire la zilele din urma se indreapta in aceeasi directie: «Atunci se va arata in cer semnul Fiului omului. Toate semintiile pamantului se vor boci …» (Matei 24,30). Alte traduceri mai adauga: «… si se vor bate in piept.»

 

Cu siguranta in expresia «toate semintiile pamantului» se face referire si la semintiile lui Israel, dupa cum este scris in textul din Apocalipsa 1,7: «Iata ca El vine pe nori. si orice ochi Il va vedea, si cei ce L-au strapuns. si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui. Da, Amin!» Gasim acest bocet al tuturor semintiilor si in cartea profetului Zaharia: «Atunci voi turna peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului un duh de indurare si de rugaciune si isi vor intoarce privirile spre Mine, pe care L-au strapuns. Il vor plange cum il plange cineva pe singurul lui fiu si-L vor plange amarnic cum il plange cineva pe un intai-nascut. in ziua aceea, va fi jale mare in Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon in Valea Meghidonului. tara se va jeli, fiecare familie deosebit» (Zah. 12,10-12). Cel care vorbeste in acest pasaj este insusi Dumnezeul atotputernic (Iahve). Numai El are puterea de a turna Duhul lui Dumnezeu (cititi in acest sens Ioan 15,26; Fapte 1,7-8; Ioel 3,1). Acest Dumnezeu vorbeste in primul rand despre Sine si spune ca Israelul va privi catre El, Cel pe care L-a strapuns, si in acelasi timp catre «singurul Fiu». Aceasta este o dovada a faptului ca Dumnezeu Iahve si Fiul sunt una. Este ceea ce spune clar Apocalipsa: «Iata ca El vine pe nori! si orice ochi il va vedea, si cei ce L-au strapuns. si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui. Da, Amin! „Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si Sfarsitul“, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic» (Apoc. 1,7-8; cititi si 21,3). Domnul Isus va reveni pe nori (vezi Dan. 7,13; Matei 24,29-30), iar atunci Il vor vedea si cei care L-au strapuns. Cel care va reveni Se va arata ca fiind Cel Atotputernic, Cel care este, a fost si va fi. Domnul Isus este din vesnicie, El a fost o vreme ca Om printre noi si va reveni in glorie.

 

iulie_6

 

«A se bate in piept» este o exprimare a durerii, a jalei si a caintei, asa cum a facut vamesul din Luca 18,13: «Vamesul sta departe si nu indraznea nici ochii sa si-i ridice spre cer, ci se batea in piept si zicea: „Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul!“»

 

«De la smochin invatati pilda lui: cand ii fragezeste si infrunzeste mladita, stiti ca vara este aproape … Adevarat va spun ca nu va trece neamul acesta pana se vor intampla toate aceste lucruri» (Matei 24,32.34).

 

«Neamul acesta» poate insemna semintie, rasa, natiune, popor sau generatie. Majoritatea comentatorilor biblici considera ca aceasta expresie se refera la popor. intelegem astfel ca Israelul nu va pieri, in ciuda condamnarii pentru o vreme si a blestemului (vezi exemplul smochinului).

 

Mentionarea smochinului de trei ori in evanghelii este un mesaj cert cu privire la istoria si viitorul Israelului. Smochinul din Luca 13,6-9 scoate in evidenta nerodnicia Israelului, dupa ce Domnul si-a exercitat lucrarea timp de trei ani in mijlocul acestui popor. Smochinul din Matei 21,19, uscat in urma blestemului Domnului, subliniaza condamnarea generatiei de atunci a Israelului, pentru care nu mai exista intoarcere. Smochinul trezit din nou la viata din vorbirea Domnului Isus despre zilele din urma din Matei 24,32 se refera la redesteptarea Israelului la sfarsitul veacului acestuia, cu putin timp inaintea intemeierii imparatiei mesianice.

 

«El a sezut jos pe muntele Maslinilor. si ucenicii Lui au venit la El la o parte si I-au zis: „Spune-ne, cand se vor intampla aceste lucruri? si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia?“»

 

(Matei 24,3). intrebarea ucenicilor nu era legata de problema sfarsitului lumii, dupa cum a tradus in mod eronat Luther, ci despre semnul sfarsitului veacului acestuia si intemeierea unui nou veac, respectiv a imparatiei mesianice. Alte traduceri spun: «sfarsitul epocii» sau «sfarsitul perioadei acesteia». Trezirea Israelului este un semn ca ne indreptam catre un nou veac si ca Domnul Isus va reveni in curand pentru a-si intemeia imparatia pe acest pamant. Charles Haddon Spurgeon (1834-1892) a atras atentia: «Trebuie sa acordam mai multa importanta restaurarii poporului evreu. Nu ne gandim suficient la aceasta. Biblia vorbeste insa clar despre acest lucru si stim ca Domnul va duce la indeplinire tot ce promite.»

 

Lui Daniel i s-a spus la inceputul revelatiei celor 70 de saptamani: «Cand ai inceput tu sa te rogi a iesit cuvantul si eu vin sa ti-l vestesc, caci tu esti preaiubit si scump. Ia aminte dar la cuvantul acesta si intelege vedenia … Sa stii dar si sa intelegi» (9,23.25). in urma primei sale rugaciuni, Daniel a primit un raspuns in care i s-a cerut sa vegheze si sa inteleaga.

 

Unii teologi considera in mod eronat ca daca suntem crestini trebuie sa credem orbeste. Ceea ce era valabil pentru Daniel, este valabil si pentru noi – trebuie sa ne rugam, sa veghem si sa pricepem. Domnul ne-a dat minte. Trebuie sa citim Scriptura, sa meditam, sa cercetam. De asemenea, trebuie sa «impartim drept» Cuvantul (sa il vestim si sa il aplicam corect), dupa cum spune indemnul din 2 Ti mo tei 2,15. Daca nu facem acest lucru, devenim vulnerabili in fata invataturilor false. Trebuie sa invatam sa folosim Sfanta Scriptura, sa comparam pasaje biblice, sa observam contextul, sa cercetam, sa veghem, sa fim atenti la semnele vremii.

 

si Domnul Isus a chemat la rugaciune, veghere, atentie si cunoastere cu privire la zilele din urma. Cand le-a revelat ucenicilor Sai desfasurarea evenimentelor din zilele de pe urma, El a spus: «Bagati de seama sa nu va insele cineva» (Matei 24,4); «Cine citeste sa inteleaga » (Matei 24,15); «Rugati-va» (Matei 24,20); «stiti ca vara este aproape» (Matei 24,32); «Vegheati … Sa stiti ca daca ar sti stapanul casei la ce straja din noapte va veni hotul, ar veghea si n-ar lasa sa-i sparga casa» (Matei 24,42-43). in continuare, Domnul a spus: «Ferice de robul acela pe care stapanul sau, la venirea lui, il va gasi facand asa» (Matei 24,46).

 

in ceea ce priveste nevoia de a veghea in zilele de pe urma, Eugen Schmid a scris: «A veghea inseamna a observa cu exactitate ce se intampla in jurul nostru. Biblia ne ofera explicatii referitore la situatia politica actuala si la dezvoltarea ei viitoare. Gasim acestea atat in cartile vechi-testamentare, cat si in cele noutestamentare. Daca tinem cont de ele si le examinam cu atentie, vom observa cat de exact se potrivesc aceste explicatii la evenimentele de astazi. Pentru a interpreta realitatea asa cum trebuie si a o judeca avem nevoie de anumite criterii. Din acest motiv este necesara profetia, pentru a putea sesiza diferentele.»

 

Avand in vedere faptul ca in ziua de azi au loc atat de multe evenimente care vestesc apocalipsa viitoare, este cu atat mai important sa veghem si sa fim pregatiti. Autorul englez C. W. Bullinger a facut urmatoarea observatie cu privire la zilele din urma: «intreaga atmosfera este impregnata de elementele unei furtuni si distrugeri viitoare.»3 Dr. Fritz Laubach a afirmat cu convingere: «Doar daca urmarim cu atentie evenimentele lumii si le apreciem in lumina profetiei biblice vom scapa de pericolul de a ajunge noi insine in vartejul ispitirii zilelor de pe urma.»4 Evanghelia este explicata, completata si imbogatita de profetia biblica.

 

Pe baza textului din 2 Petru 1,19 («Avem cuvantul prorociei facut si mai tare; la care bine faceti ca luati aminte, ca la o lumina care straluceste intr-un loc intunecos, pana se va crapa de ziua si va rasari luceafarul de dimineata in inimile voastre»), dr. Fritz Laubach a scris: «Nu este o problema atat de grava daca in studiul personal al Bibliei, in loc sa ne preocupam de cuvantul profetic il evitam, din cauza ca este greu de inteles. Este insa un semn de neglijenta serioasa cand, in bisericile lor, vestitorii exclud invatatura biblica despre vremurile din urma si limiteaza Evanghelia la chemarea la pocainta si la un mod de a actiona corect in problemele cotidiene ale vietii.»

 

Teologul C. W. Bullinger a scris legat de textul din Apocalipsa 1,3 («Ferice de cine citeste si de cei ce asculta cuvintele acestei prorocii si pazesc lucrurile scrise in ea, caci vremea este aproape»): «Deoarece aceasta carte este adesea neglijata, s-ar putea crede ca aici este scris: „Ferice de cine nu citeste!“ Din pacate, aceasta binecuvantare este respinsa de multi, iar unii chiar se lauda cu aceasta!»

 

Observam o concordanta uimitoare intre afirmatiile lui Daniel in legatura cu cea de-a 70-a saptamana a sfarsitului si cuvantarea Domnului de pe Muntele Maslinilor despre zilele din urma. Aceasta cuvantare, la fel ca Apocalipsa, descrie in principal evenimentele din timpul ultimilor 7 ani. Afirmatiile din Daniel 9 sunt atat de exacte, incat nu putem decat sa ramanem uimiti. Ne-am putea pune intrebarea de ce oare poporul evreu din vremea Domnului Isus nu a crezut in El, de vreme ce calculele din Daniel 9 indica atat de clar venirea Sa ca Mesia? Chiar si astazi evreii ar putea sa constate pe baza acestor date ca Domnul Isus a fost Mesia cel asteptat. Am gasit un raspuns la aceasta intrebare in cartea Der verheissene Erlöser (Mantuitorul promis, n.trad.), de dr. Roger Liebi: «Rabinul Mose Ben Maimon (Moses Maimonides, 1135-1204), unul dintre cei mai mari invatati evrei ai Evului Mediu, care prin prisma influentei sale extraordinare asupra gandirii teologice a iudaismului a fost desemnat „al doilea Moise“, s-a exprimat extrem de clar in epistola sa, Iggereth Hatheman, in legatura cu calcularea saptamanilor: „Profetul Daniel ne-a explicat profunda stiinta a vremii in care va veni Mesia, dar pentru ca aceasta ne este ascunsa, inteleptii, binecuvantata fie amintirea lor, ne-au interzis sa calculam vremurile viitorului (a venirii lui Mesia), pentru ca oamenii de rand ar putea fi cuprinsi de necaz si ar ajunge sa se insele daca ar vedea ca vremurile au trecut, iar Mesia inca nu a venit. De aceea inteleptii, binecuvantata fie amintirea lor, spun ca Duhul ar trebui sa ii distruga pe cei care calculeaza vremurile pentru ca aduc necaz poporului. Din cauza aceasta inteleptii s-au rugat impotriva unor astfel de oameni, ca inima lor sa plesneasca, iar calculele lor sa se transforme in nimic.“»

 

Poporul evreu nu citeste Daniel 9 si cu atat mai mult Isaia 53 (peste acest capitol se sare la citirile din sinagoga). Astfel poporul este in necunostinta despre mantuire si despre faptul ca Mesia a fost deja pe pamant. Abia la sfarsitul veacului, Israelul se va intoarce la Sfanta Scriptura, o va cerceta si va ajunge la cunostinta (cititi in acest sens Dan. 12,4; Apoc. 22,10).iulie_7

 

Dumnezeu ne-a spus prin Cuvantul Sau: «Nu va intepeniti grumazul ca parintii vostri; dati mana Domnului, veniti la Sfantul Lui Locas pe care l-a sfintit pe vecie si slujiti Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mania Lui aprinsa sa se abata de la voi» (2 Cron. 30,8). «Nu va intepeniti grumazul ca parintii vostri!» = Nu fiti ca alti oameni, ca generatiile dinaintea voastra, ca Israelul din vremea Domnului Isus! «Dati mana Domnului!» = impacati-va! impaca-te si tu cu Dumnezeu! Apuca mana Sa intinsa! Nu o respinge! «Veniti la Sfantul Lui Locas pe care l-a sfintit pe vecie!» = Acesta este Golgota, Isus Cristos, oferta iertarii pacatelor. «Slujiti Domnului, Dumnezeului vostru!» = Puneti-va la dispozitia Lui, asa cum au facut-o credinciosii din Tesalonic (vezi 1 Tes. 1,9-10)! «Pentru ca mania Lui aprinsa sa se abata de la voi» = Astfel te vei impaca cu Dumnezeu, vei fi mantuit si folosit de El.

 

Am discutat despre cele 70 de saptamani care se refera numai la Israel.7 si ultima saptamana de 7 ani, care urmeaza sa vina, se refera tot la poporul evreu. Noi, ca si Biserica a Domnului Isus, care am fost intercalati in istoria mantuirii (Pavel ne numeste «altoiti», vezi Rom. 11,17-24), putem astfel sa avem parte de rapire. Avem toate motivele sa ne preocupam intensiv de profetia biblica si sa dobandim atitudinea si felul de a gandi pe care le avea Daniel. 69 de saptamani s-au implinit, iar ultima saptamana bate la usa. Domnul Isus va veni in curand!

 

Sursa: Asociatia Strigatul de la Miezul Noptii

 

///////////////////////////////////////

 

STUDIU BIBLIC – Zilele din Urma – Vremea harului

Marcel Crainic

 

  1. PERIOADA ZILELOR DIN URMĂ

Romani 10:1-13 (Fapte.2:17-18)

 

  1. DEFINIREA ZILELOR DIN URMĂ

 

Pentru a înţelege însemnătatea expresiei „zilele din urmă”, trebuie să avem în atenţie următoarele considerente:

 

  1. Traducerea pe care o folosim

 

Anumite traduceri  folosesc o anumită terminologie, iar altele, o altă terminologie pentru a defini aceleaşi adevăruri.

 

  1. Contextul în care apare această expresie

 

Sunt situaţii în care această expresie defineşte evenimente petrecute în zilele în care a trăit cel ce a scris-o, sau în care au trăit cei la care acesta a făcut referire, şi situaţii în care această expresie defineşte evenimente din viitorul imediat, sau cel indepărtat. De aceea, contextul în care apare această afirmaţie poate defini înţelesul adevărat.

 

Temă: stabiliţi înţelesul expresiei „zilele din urmă”, în funcţie de context, din următoarele pasaje:Gen.49:1; Deut.31:29; Dan.8:18;Ier.23:20;30:34; 1Ioan;2:18; 2Tes.2:1-4;Evrei:1:1-2.

 

  1. Modul în care a fost folosită această expresie

 

Expresia „zilele din urmă” care apare într-un anume pasaj al Sfintei Scripturi, este uneori repetată şi în alte pasaje de către acelaşi scriitor, sau este preluată şi de alţi scriitori ai cărţilor biblice, care o folosesc într-un context diferit, atribuindu-i uneori chiar şi  un înţeles diferit. De aceea, pentru a-i înţelege semnificaţia, trebuie să analizăm modul în care aceşti scriitori au folosit această expresie şi sensurile noi care i le-au atribuit.

 

 Temă: stabiliţi semnificaţia şi sensul expresiei „zilele din urmă” din următoarele pasaje: Daniel 2:28; 8:23; 10:14;11:29; Ioel 2:28-29; Fapte.2:17-21; Mat.13:13,39.

 

  1. Raportul faţă de persoana şi lucrarea Domnului Isus

 

Evenimentele din zilele din urmă sunt strâns legate de persoana şi lucrarea Domnului Isus. Nu vom putea înţelege ce se va întâmpla în „zilele din urmă”, dacă nu cunoaştem planul de mântuire a lui Dumnezeu şi nu interpretăm aceste evenimente în armonie cu persoana şi lucrarea  Domnului Isus. În Sfânta Scriptură Domnul Isus este prezentat ca: Mesia, Mântuitorul, Domnul, Mirele, Judecătorul, Împăratul, Stăpânul şi Dumnezeul cel veşnic.

 

 Temă: stabiliţi semnificaţia expresiei „zilele din urmă”, în raport cu persoana şi lucrarea Domnului Isus, prezentată în următoarele pasaje:

 

Ev.1:1-2;Ioan6:39-40,43,54;12:48;1Pet.1:20;3:9-10;Ap.1:7;19:11-15;20:22-23.

 

  1. Raportul faţă de viitorul poporului Israel

 

În Sfânta Scriptură sunt multe profeţii referitoare la viitorul poporului Israel. Acestea nu numai că anunţă misiunea specifică pe care poporul Israel o va împlini  în zilele din urmă, dar şi încadrează evenimentele care vor urma, în timp şi spaţiu, menţionând duşmanii poporului Israel, soarta acestora, modul în care poporul Israel va obţine biruinţa şi binecuvântările de care vor avea parte în timpul domniei Domnului Isus.

 

Temă: stabiliţi semnificaţia expresiei „zilele din urmă” în raport cu viitorul Israelului prezentat în următoarele pasaje: Gen.49:1 Deut.4:30; 8:16;31:29; Dan.8:19;9:24-27; Ier.23:20; 30:24; Ezec.37:1-39:29: Ap.7:4-8;12:1-17:14:1-7.

 

6.Terminologia folosită de Sfânta Scriptură

 

În Sfânta Scriptură se întâlnesc mai multe afirmaţii care definesc evenimentele ce vor avea loc la finalul istoriei. Printre acestea menţionăm:

 

  1. zilele din urmă– Mica 4:1;Fapte 2:17;2Tim:3:1-5;Evrei 1:2;2Pet.3:3; Iuda 18;Iac.5:3;1 Cor.15:24;Deut.4:30.

 

  1. vremurile din urmă -1Tim.4:1;Gen.49:1;Mica 4:1 Dan.2:28;Osea 3:5
  2. vremea de apoi – Dan.8:19;10:14;Ier.48:47;49:39;1Pet.1:5;Ioan 6:39,40,44,54;12:48

 

  1. în cursul vremurilor– Ier.23:20;30:24;Is.2:2
  2. sfârşitul veacului – Mat.13:39;10:22;Marcu 13:13;1Cor.10:11;Evrei 9:26;1 Pet.1:20.
  3. ceasul de pe urmă -1Ioan 2:18

 

Temă: comparaţi afirmaţiile întâlnite în Sfânta Scriptură ce definesc evenimentele care vor avea loc la sfârşitul istoriei şi descrieţi asemănările şi deosebirile dintre acestea.

 

  1. SEMNIFICAŢIA ZILELOR DIN URMĂ

 

Atunci când studiem pasajele biblice care arată ce se va întâmpla în zilele din urmă, descoperim că ele fac referire la:

 

  1. VREMEA HARULUI

 

Termenul „har” (charis) apare de 156 de ori în Noul Testament şi defineşte „favoarea” oferită de Dumnezeu celor păcătoşi, care pot fi mântuiţi prin credinţa în Domnul Isus. Vremea harului este o perioadă nedefinită de timp, marcată de:

 

  1. PERIOADA DINTRE PRIMA VENIRE A DOMNULUI ISUS ŞI REVENIREA SA PE NORI

 

– Venirea Domnului Isus ca MÂNTUITOR

 

„…la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile.” Evrei 1:2

„…căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.”Ioan 1:17

 

…..” El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi” 1Pet.1:20

…..” Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea.” Rom.10:4

 

…..” Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Căci până la Ioan au prorocit toţi Prorocii şi Legea. Mat.11:12-13

 

– Venirea Domnului Isus ca MIRE

 

…” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa.” Mat.25:10

 

… “Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea. Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: “Doamne, Doamne, deschide-ne!”, drept răspuns, El vă va zice: “Nu ştiu de unde sunteţi.” Luca 13:24-25

 

„”Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”Fapte.1:11

…” tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată, şi alta va fi lăsată.”Mat.24:39-41

 

… “Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. 1Tes.4:16-17

 

  1. PERIOADA LUCRĂRII DUHULUI SFÂNT

 

–    Anunţul lucrării Duhului Sfânt

 

“În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa vise! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci.” Fapte 2:17-18

 

–    Lucrarea Duhului Sfânt pentru lume

 

„Totuşi vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.  Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. “ Ioan16:7-11

 

–    Lucrarea Duhului Sfânt pentru cei credincioşi

 

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.”Ioan 16:13

 

..” Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.”1Cor.12:13

“Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” Ioan 1:12-13

 

…” Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.”2Cor.3:18

 

….” Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”Gal.5:22-23

 

– Restrângerea lucrării Duhului Sfânt

 

…”Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului:  mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi.”Luca 17:26 ….” Atunci Domnul a zis: “Duhul Meu nu va rămâne pururi în om,(sau va lupta pururi cu omul), căci şi omul nu este decât carne păcătoasă:” Gen.6:3

 

… „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul.”1Tim.4:1

 

…” Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună,  pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi. “ 2Tes.2:9-12

 

  1. PERIOADA MÂNTUIRII DIN ROBIA PĂCATULUI

 

– În zilele din urmă este vremea mântuirii

 

…” În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa vise! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci. ……Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” Fapte.2:17-21

 

– Mântuirea este pentru toţi cei ce mărturisesc şi cred în Domnul Isus

 

….”Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: “Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.” În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă “oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” Rom.10:9-13

 

– Mântuirea este darul lui Dumnezeu oferit astăzi

 

…”La vremea potrivită, te-am ascultat; în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” 2 Cor.6:2

 

– Va veni o vreme când pentru mântuire va fi prea târziu

 

… “Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.”Evrei 4:1

 

– Vremea mântuirii de sub prezenţa şi urmările păcatului este aproape

 

…”este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. “Romani 13:11-12;Tes.1:10; Rom.5:9; 1Tes.5:9;1 Ioan.3:2

 

–  Cei rămaşi afară nu mai pot face parte din  mireasa Domnului Isus …”Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: “Doamne, Doamne, deschide-ne!”, drept răspuns, El vă va zice: “Nu ştiu de unde sunteţi.”Luca 13:25

 

…” Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Mat.7:22-23

 

  1. PERIOADA BISERICII

 

–    Biserica anunţată

 

…” tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.  Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” Mat.16:18-19

 

–   Biserica constituită

 

…..”Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.” Fapte 2:41

 

–    Biserica în misiune

 

……”voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.”Fapte 1:8

 

–    Biserica în suferinţă

 

….”Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu.  Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. „Mat.24:9-13

 

–    Biserica răpită

 

…..” Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi.  Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” 1Tes.4:15-17

 

–    Biserica slăvită

 

…”Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea,  ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.”Ef.5:25-27

 

…” Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” Ap.19:7-8

 

–    Biserica împărăţind

 

..” Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: “Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” Ap.21:1-3

 

…”Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.” Ap.22:3-5

 

Temă: prezentaţi factorii ce definesc perioada harului şi arătaţi ce mărturii dovedesc că vremea harului se identifică cu Zilele din urmă.

 

Pastor Dan Boingeanu

 

sursa: misiune.ro

 

/////////////

 

“Sa stiti ca in zilele din urma vor fi vremuri grele”

 

În general, când se vorbeşte despre expresia “să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia” toată lumea îşi năpusteşte gândurile asupra îmbrăcămintei sau a frezei sau a diferitelor lucruri care redau doar învelişul exterior al oamenilor. Sunt convinsă că şi aceasta este o chestiune demnă de luat în considerare însă adevărata ameninţare nu zace aici. Cred că avertismentul de mai sus privind vremurile grele nu este generat de lucruri atât de banale ci de ceva mai puternic, care vine din interiorul oamenilor: “căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea.”

 

Cred că aceasta este cu adevărat concretizarea chipului acestui veac. Această e realitatea ce o trăim. O faţadă a asemănării cu sistemul de azi este lipsa dragostei. Putem să avem o înfăţişare exemplară, putem fi educaţi şi morali, putem sluji în biserică, dar dacă lipseşte dragostea toate acestea nu valoreaza nimic. Şi cred că lipsa ei devine tot mai evidentă în mijlocul nostru: cu aşa multă greutate ne iertăm unii pe alţii, facem atâtea diferenţe între oameni pe baza unor criterii stupide, ne ridicăm propriul sine deasupra tuturor, preferăm să stăm comozi decât să ne luptăm pe genunchi pentru cei ce au aşa multă nevoie de mântuire şi să ieşim apoi afară să-i căutăm.

 

Consider că nu înţelegem clar sintagma “urâţi lumea”. Noi credem că trebuie să îi desconsiderăm pe ceilalţi oameni sau să ne credem superiori, iar făcând asta tot ce facem este să ne asemănăm tot mai mult cu lumea, uitând însă că aici înseamnă sistem de valori, iar nu persoane. Mi se pare că îi iubim prea puţin pe cei de afară, uitând astfel că Isus îi iubea pe păcătoşi şi păcătoşilor le plăcea să stea cu El. Această atitudine nu este scuzabilă întrucât iese dintr-o inimă lipsită de sensibilitate, plină de mândrie şi iubire de sine.

 

Aşadar, ar trebui să ne focalizăm atenţia într-o mai mare măsură asupra interiorului nostru, care generează atitudini şi să nu-l evaluăm după standarde proprii ci după Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Nu avem cum să nu fim falimentari, dar un prim pas în a remedia asta este găsirea adevăratei probleme, iar apoi, o luptă de unii singuri cu ea este zadarnică. Rezolvarea zace în mâinile lui Christos. Aşa mult îmi plac versetele 15 si 16 din Evrei 4, care mereu reprezintă o încurajare pentru mine, atunci când simt că m-am îndepărtat prea tare de EL:

 

“ Caci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de necaz.”

 

Alexandra Cupar

 

https://respir2008.wordpress.com/autori/chipul-veacului/sa-stiti-ca-in-zilele-din-urma-vor-fi-vremuri-grele/

 

////////////////////////////////////////

Persecutarea si uciderea crestinilor in lume. Martirii prezentului nu renunta la religia si credinta lor

 

 by Emilian

 

Persecutarea şi uciderea creştinilor este o chestie încă valabilă şi în prezent. Există anumite locuri pe glob, unele ştiute, altele mai puţin ştiute, unde creştinii ajung să fie martirizaţi (ucişi pentru credinţa lor), chiar şi în vremurile actuale, în care globalizarea e în toi, multiculturalismul este promovat peste tot, iar religia a ajuns în foarte multe state pe ultimele locuri ca importanţă în viaţa oamenilor. Martirii prezentului nu renunţă la religia şi credinţa lor. Puteţi citi în continuare câteva detalii pe această temă:

 

La fiecare 5 minute un creştin e martirizat (sursa aici)

Numărul creştinilor ucişi în fiecare an datorită credinţei lor este atât de mare, încât matematic vorbind, la fiecare cinci minute unul moare ca martir, a afirmat sociologul Massimo Introvigne, care a reprezentat Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) la o conferinţă despre dialogul creştino-evreo-musulman din Ungaria. Potrivit lui Introvigne, numărul creştinilor ucişi în fiecare an pentru credinţa lor este de 105.000. Acest număr îi exclude pe creştinii care mor în războaie civile sau internaţionale şi îi cuprinde doar pe cei ucişi pur şi simplu pentru că sunt creştini. “Dacă aceste numere nu sunt cunoscute de lume, dacă acest măcel nu este oprit, dacă nu se recunoaşte faptul că persecutarea creştinilor este prima urgenţă mondială la capitolul violenţei şi discriminării religioase, atunci dialogul dintre religii nu va produce decât conferinţe frumoase, nu şi rezultate concrete,” a afirmat membrul OSCE, citat de Catholica.ro. Detalii în continuare:

 

Cele mai periculoase 10 ţări în care să fii creştin (sursa aici: în română sau în engleză)

Persecuţiile impotriva crestinilor au inceput in istorie in anul 64, in timpul imparatului Nero. Insa si astazi, in secolul al XXI-lea, opresiunea contra acestor credinciosi continua, in multe tari din lume, precum Coreea de Nord, Iran sau Arabia Saudita.

 

Creştinismul poate cã a devenit una dintre religiile dominante pe plan mondial, dar mai existã încã multe locuri unde creştinii sunt persecutaţi, expropriaţi, torturaţi sau chiar martirizaţi (omorâţi pentru credinţa lor). Adesea asta se întâmplã ca parte a politicii religioase sau guvernamentale, iar media occidentalã de foarte multe ori evitã astfel de subiecte de teama atingerii unor sensibilitãţi culturale…

 

Iată cele mai periculoase 10 tari pentru crestini, conform listei intocmite de Open Doors World:

 

  1. Coreea de Nord

 

Populatia: 20 de milioane de locuitori; Crestini: 400.000; Religia principala: Ateism.

 

Persecutia crestinilor din Coreea de Nord nu cunoaste margini si sa fii crestin acolo este considerata una dintre cele mai grave crime posibile. Crestinii nord-coreeni trebuie sa-si ascunda credinta. Doar detinerea unei Biblii este un motiv pentru a fi executat sau deportat in lagarele de munca.

 

Persecuţia creştinã din Coreea de Nord nu are egal, a fi creştin este una dintre cele mai grave crime posibile. Dogma comunistã nu are tolerenţã faţã de religie, opiul poporului, dacã aceasta nu se suprapune cultului marelui conducãtor Kim Il Sung sau al fiului sãu, Kim Jong Il. Creştinii de aici sunt obligaţi sã-şi ascundã orientarea religioasã, pentru cã simpla deţinere a unei Biblii poate duce la pedeapsa capitalã sau la deportarea într-un lagãr de muncã. În 2010 au fost arestaţi sute de creştini, mulţi executaţi. În ciuda riscurilor, Biserica de aici câştigã în amploare. Aproximativ 400.000 de credincioi se adunã în cldiri dezafectate unde cântã încet imnuri.

 

  1. Iran

 

Populatia: 74,2 milioane de locuitori; Crestini: 450.000; Religia principala: Islamica.

 

Presiunea asupra bisericii crestine este foarte mare in Iran. Multi dintre cei 450.000 de crestini din societatea musulmana traiesc cu frica hartuirilor autoritatilor.

 

În Iran a crescut numãrul creştinilor arestaţi în 2010. Deşi unii dintre ei au fost eliberaţi, presiunea asupra lor încã este relativ mare. Mulţi dintre cei 450.000 de creştini trãiesc cu teama hãituirii de cãtre guvern. Ba mai mult, regimul a pierdut din credibilitate ca urmare a revoltelor sociale în contextul alegerilor din 2009 şi a demonstraţiilor ulterioare. Pentru a distrage atentia de la protestele continue, guvernul iranian îi atacã pe creştini cu mai mult zel ca înainte.

 

  1. Afganistan

 

Populatia: 28,1 milioane de locuitori; Crestini: foarte putini. Religia principala: Islamica.

 

Crestinii din Afganistan se confrunta cu o presiune constanta din partea autoritatilor si a societatii. Credinciosii nu se intalnesc niciodata in public. Multi crestini au plecat pe ascuns, parasind tara.

 

Creştinii declaraţi din Afghanistan fac şi ei faţã presiunii familiale, sociale, guvernamentale. De obicei sunt foarte discreţi şi nu se adunã niciodatã în public. În iunie 2010 secretarul adjunct al Parlamentului a cerut execuţia unor convertiţi la creştinism dupã ce a urmãrit la televiziunea afghanã o serie de botezuri. În august 2010 talibanii împuşcã şi ucid 10 membri ai unei echipe medicale creştine care se ocupa de tratamente la ochi şi altele în satele nordice.

 

  1. Arabia Saudita

 

Populatia: 25,7 milioane de locuitori; Crestini: 565.400; Religia principala: Islamica.

 

Nu exista nicio libertate religioasa in regatul islamic din Arabia Saudita. Adunarile publice non-musulmane sunt strict interzise, iar convertirea la crestinism este pedepsita cu moartea. Credinciosilor crestini le este frica sa vorbeasca deschis despre credinta lor, chiar si cu familia.

 

Nu exista libertate religioasã nici în Arabia Sauditã. Exprimarea publicã a unei credinte nemusulmane este interzisa, iar convertirea la creştinism, perceputã ca apostazie, poate rezulta în pedeapsa capitalã. Majoritatea creştinilor sunt muncitori strãini atent monitorizaţi, care au voie sã se închine doar în privat şi în grupuri mici, dar şi atunci au de înfruntat dificultãţi. De pildã, 12 creştini filipinezi şi un preot au fost arestaţi în timp ce asistau la o slujbã privatã în octombrie 2010. Au fost acuzaţi de blasfemie şi exilaţi pe viaţã din Arabia Sauditã (deportarea tacitã este o nouã tacticã a politicii religioase, întrucât aşa se evita scrutinizarea media pe care o provoacã aresturile). Existã şi cazuri raportate de violenta fizicã împotriva creştinilor.

 

  1. Somalia

 

Populatia: 9,1 milioane de locuitori; Crestini: foarte putini; Religia principala: Islamica.

 

Somalia ca stat nu mai are conducere centralã din 1991. Este periculos pentru oricine sã se afle acolo, dar îndeosebi pentru un creştin. Putinii crestini sunt persecutati si trebuie sa practice credinta lor in secret. Cel puţin 15 creştini au fost ucişi de insurgenţii islamişti Al-Shabaab in 2009, alţi 8 au fost omorâti în 2010. Mai bine de un sfert dintre credincioşi au pãrãsit ţara, pentru cã persecuţiile se pot sfârşi aici şi cu uciderea convertiţilor în fata copiilor, aşa cum s-a petrecut cu Osman Abdullah Fataho. Al-Shabaab a preluat controlul asupra celei mai mari pãrti din sud şi printre obiective au formulat şi eradicarea creştinismului din Somalia. Cu toate acestea, date recente ar sugera o pierdere în popularitate.

 

  1. Maldive

 

Populatia: 311.000 de locuitori; Crestini: foarte putini; Religia principala: Islamica.

 

Toţi cetãţenii trebuie sã fie musulmani in Maldive, întrucât legea sheriatului interzice practicarea oricãrei alte religii. Bisericile creştine sunt interzise, la fel ca şi importul de literaturã creştinã. Noi reglementãri ale practicilor religoiase au fost date la ivealã în 2010, politica s-a radicalizat şi în privinţa turiştilor, dupa ce mai mulţi au fost fost gãsiţi purtând Biblii asupra lor. Puţinii autohtoni care şi-au menţinut orientarea (creştini indigeni din Maldive) sunt izolaţi unii de alţii şi monitorizaţi cu strictete de autoritãţile religioase şi locale.

 

  1. Yemen

 

Populatia: 23,6 milioane de locuitori; Crestini: foarte putini; Religia principala: Islamica.

 

In Yemen, religia islamica este credinta de stat. Strainii au limitata libertatea religioasa, iar evanghelizarea de orice fel este strict interzisa. Yemenitii nu au voie sa paraseasca religia islamica, iar cei care se convertesc la crestinism se confrunta cu persecutii din partea autoritatilor.

 

Religia de stat din Yemen este Islamul, şi aici tot sharia este sursa oricãrei legislaţii. Strãinii au o oareşice libertate religioasã, dar misonarismul de orice naturã este strict interzis. Un caz concret este cel al unor muncitori expatriaţi din 2010, deportaţi pentru cã discutau aspecte ale creştinismului cu colegii lor musulmani care le-au cerut-o. mai mult, yemeniţii nu au voie sã se lepede de Islam, cei care o fac riscã persecuţii masive din partea familiei, autoritãţilor sau grupãrilor extremiste. La asta se adaugã şi instabilitatea crescândã cauzatã de mişcãrile teroriste şi separatiste. Asistentul social Johannes Hentschel, soţia sa Sabine, împreunã cu copiii lor Lydia, Anna and Simon şi inginerul Anthony Saunders au fost printre strãinii rãpiţi în regiunea nord-vesticã Saada. Anul trecut Anna şi Lydia (3 respectiv 5 ani) au fost salvate de forţele de securitate din Arabia Sauditã. Dar arabii au gãsit trupurile neînsufleţite ale altor trei creştini capturaţi, studenţii germani Rita Stumpp, Anita Gruenwald şi profesorul coreean Eom Young Sun. agenţii germani şi britanici şi-au încheiat de atunci operaţiunile de recuperarea a a lot ostatici.

 

  1. Irak

 

Populatia: 30,7 milioane de locuitori; Crestini: 334.000; Religia principala: Islamica.

 

Uciderea crestinilor de la Mosul, inainte de alegerile din martie 2010, i-a facut pe acesti credinciosi sa-si paraseasca satele si sa se stabileasca in campia Ninive. Chiar si Papa Benedict al XVI-lea a facut un apel pentru siguranta crestinilor irakieni.

 

Violenţa anticreştinã din Irak este în creştere, dupã cum sugereazã numãrul morţilor şi rãniţilor. Ţintele vizate din Mosul în timpul campaniei electorale din martie 2010 i-a determinat pe mulţi creştini şã-şi pãrãseascã satele şi sã se stabilieascã în câmpiile Nineveh. Tot atunci s-a nãscut şi teama de un ghetto creştin în Baghdad. În acest moment Benedict XVI lanseazã un apel pentru siguranta creştinilor irakieni. Atacurile asupra instituţiilor creştine s-au înmulţit, iar cel puţin 58 de credincioşi au fost ucişi într-un atentat dintr-o bisericã din Baghdad în timpul unei slujbe, la sfârşitul anului 2010.

 

  1. Uzbekistan

 

Populatia: 27,5 locuitori; Crestini: 208.600; Religia principala: Islamica.

 

Presiunea asupra crestinilor a crescut in ultimul an. Multe biserici crestine si-au pierdut dintre credinciosi si chiar cladirile. Crestinii convertiti recent si-au pierdut slujbele, au fost batuti si au fost alungati din casele lor.

 

Presiunea asupra creştinilor din Uzbekistan au crescut în ultimul an. Numãrul de jafuri din biserici a urcat şi amenzile pentru activitãţi religioase ilicite depãşesc acum de 100 de ori valoarea salariului minim. Condamnãrile la închisoare pe termen scurt (3-15 zile) sunt adesea pedepse pentru propagandã creştinã, iar misionarul baptist Tohar Haydarov a fost încarcerat pe baza unor acuzaţii de posesie de droguri, pregãtindu-se un apel pentru eliberarea sa. Multe biserici şi-au pierdut statutul, la fel ca şi alte instituţii. Convertiţii recenţi trebuie sã aibã de a face şi cu pierderea locului de muncã, violenţele, respingerea socialã sau expulzarea din cãmin.

 

  1. Laos

 

Populatia: 6,4 milioane de locuitori; Crestini: 200.000; Religia principala: Budism.

 

Atitudinea Guvernului fata de crestini este ostila. Autoritatile din Laos, impreuna cu majoritatea societatii, vad crestinismul protestant ca o amenintare americana la adresa regimului comunist. Bisericile nu-si pot desfasura activitatea liber, iar multi crestini suporta persecutii fizice si psihice, pentru a-si abandona credinta lor.

 

Guvernul din Laos este ostil în mod deschis fatã de creştini. Autoritãţile, precum şi o bunã parte a societãţii privesc protestantismul creştin (creştinii Hmong Christians în particular) drept o amenintare amercianã la adresa regimului comunist. Bisericile creştine nu pot acţiona independent şi creştinii se limiteazã la spaţiul familiei sau al comunitãţii. Mulţi sunt supuşi unor tensiuni emoţionale şi fizice acute care îi împing sau nu spre abandonul credintei. Caz concret: în 2010 29 de creştini sunt ucişi şi cel puţin 20 arestaţi şi închişi fãrã proces, 11 familii din provincia Saravan sunt alungate în pãduri dupã ce refuzã sã-şi nege credinţa,în timp ce mai multe biserici sunt distrusea.

 

Ultimele noutăţi privind relaţiile dintre creştini şi musulmani (sursa AICI)

Făcând o sinteză a mai multor ştiri apărute în presă pe parcursul ultimelor zile, observăm că relaţiile dintre creştini şi musulmani se agravează tot mai mult, de vină fiind, ca de obicei (deşi există şi excepţii) musulmanii. Iată câteva titluri:

 

– În Algeria a fost adoptată Legea privind „pedeapsa hulei la adresa lui Allah şi a profetului său”, în baza căreia deja s-a pornit o luptă împotriva puţinilor creştini care au mai rămas acolo (mai puţin de 1% din populaţie). Pe 25 mai, Siagh Krimo a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru îndrăzneala de a predica Evanghelia. Doar într-o săptămână au fost închise 7 biserici creştine.

 

– „Partidul eliberării islamice” din Tunisia este gata să introducă legea shariatului chiar şi cu armele, pentru a face o ţară islamică exemplară. În curând, acolo vor începe dezbateri privind abrogarea interdicţiei poligamiei, întrucât Tunisia este singura ţară arabă unde aceasta a fost interzisă, deşi mai sunt şi alte ţări sau regiuni unde poligamia pur şi simplu nu este practicată, dar „de jure” există.

 

– În provincia Punjab din Pakistan, au fost răpite dodeuă fete creştine Rebecca şi Saima Masih, care au fost silite să primească islamul şi să se căsătorească cu un magnat musulman pe nume Muhammad Waseem. Tatăl fetelor a depus o reclamaţie la poliţie, dar aceasta a fost ignorată, el fiind îndemnat „să uite de fiicele sale”. Aaron Burkat Mazich, care se ocupă cu apărarea drepturilor minorităţilor în Pakistan, a declarat că provincia Punjab este dominată de fundamentalişti islamici, unde persoane de alte religii practic nu pot trăi.

 

– În Iraq a mai fost ucis un creştin, pe nume Arkan Jihad Yacob (62 de ani, tată a 4 copii), iar în Indonezia a mai fost închisă o biserică. Astfel de evenimente însă se întâmplă mult prea des ca să mai fie relatate sau comentate.

 

– Patru musulmani din Londra au primit de la 4 la 10 ani de închisoare, după ce au agresat pe Harry Smith, care preda de 8 ani religia la un Colegiu de fete. Aceştia au fost declaraţi periculoşi pentru societate.

 

Toate informaţiile au fost preluate din surse veridice de ştiri şi pot fi verificate prin introducerea numelor proprii în motoarele de căutare, pentru a vă convinge câte ziare, site-uri şi televiziuni, inclusiv din Rusia, au scris despre ele. Jurnaliştii din Moldova şi România sunt însă „toleranţi”…

https://ceicunoi.wordpress.com/2013/01/31/persecutarea-si-uciderea-crestinilor-in-lume-martirii-prezentului-nu-renunta-la-religia-si-credinta-lor-bis5/

 

///////////////////////////////////////

Păzirea credinței chiar când viața „se destramă”

Aceasta este povestea mea – o poveste a credinței

 

Gadiel Lazcano

Păstrarea credinței chiar când viața pare că se destramă

Okay, deci aceasta este povestea mea – o poveste a credinței, în care eu am vorbit în credință despre cum viața mea urma să devină, iar povestea mea a urmat exact direcția proorocită de mine.

 

O mărturie a credinței

Eram la răscruce în viață – de când mă știu am avut o dragoste mare pentru Dumnezeu, dar am simțit că granițele vieții mele de creștin erau foarte limitate. Când am împlinit 18 ani am avut oportunitatea de a mă muta departe de casă. Am experimentat un an minunat într-o comunitate cu mulți credincioși – oameni care-L iubeau pe Dumnezeu din toată inima lor. Asta m-a impresionat mult și, odată cu trecerea timpului, am fost foarte influențat de viețile pe care le trăiau ei și am știut că și eu doream aceeași viață – o viață de pace și odihnă, plină de bucurie în toate circumstanțele ei.

 

Apoi, la o adunare de duminică am auzit despre gândurile lui Dumnezeu față de noi. (Ieremia 29:11). Am fost încurajați să ne ridicăm și să vorbim în duhul profetic, de credință, despre cum urma să fie viața noastră în continuare. (Ezechiel 37:1-14). Tremuram cu totul, mâinile îmi erau transpirate și îmi era teamă să mă ridic să mărturisesc. Dar, din interiorul meu, era ceva foarte puternic care-mi spunea că a nu mărturisi este același lucru cu a nu crede – și cum ar fi mers cu mine astfel? De aceea, tremurând, m-am ridicat să mărturisesc și am spus în credință: „Indiferent ce îmi va veni în cale, eu îmi voi pune încrederea în Dumnezeu. El îmi va transforma viața și indiferent de ce se va întâmpla, eu voi rămâne în biserica vie a lui Dumnezeu.”

 

Acestea au fost cuvinte puternice, căci au fost cuvinte primite de la Dumnezeu în acel moment și aveam credință că erau adevărate.

 

O credință încercată

La scurt timp a trebuit să mă mut în alt oraș și nu a durat mult până când au venit încercările foarte grele. Am fost atacat de depresie și au fost multe luni cu foarte puțină interacțiune socială, pe lângă faptul că și situația familiei mele s-a înrăutățit foarte tare. A trebuit să trec prin multe experiențe foarte dureroase.

 

Cu trecerea zilelor, lucrurile nu păreau să se îmbunătățească și am ajuns foarte aproape de fundul prăpastiei în viața mea. Dar tocmai când eram cu fața în praf, în cele mai deplorabile condiții, am găsit o rază de speranță. (Plângerile lui Ieremia 3:29). În mijlocul tuturor acelor aspecte, am ales să cred. Nu a fost spectaculos, nu m-am simțit grozav, dar Îl iubeam pe Dumnezeu atât de mult încât am ales să cred în El; am ales să cred că „toate lucrurile lucrează spre binele meu.” (Romani 8:28). Așadar, în ciuda faptului că mă simțeam groaznic, am luat o decizie conștientă de a alege credința și speranța, chiar atunci când nu era niciuna dintre ele prezentă. (Romani 4:18).

 

După un timp, un prieten a aflat de situația mea și s-a oferit să mă ajute. Într-una dintre întâlnirile creștine la care am participat, am auzit ceva care a avut un efect fenomenal. Persoana care vobea a spus despre duhul profeției și cât de puternic este el. Apoi ne-a invitat să mărturisim în acel duh. În acel moment mi-am amintit de mărturia mea de odată. Am știut că trebuia să mă ridic și să vorbesc din nou, pentru că am realizat că până în acel moment Dumnezeu a împlinit ceea ce eu proorocisem la ultima mea mărturie! Eu chiar am crezut că toate lucrurile prin care treceam erau parte din planul lui Dumnezeu de a mă transforma.

 

Dumnezeu îmi arăta tot mai mult că situațiile mele exterioare nu contau, atâta timp cât aveam gândirea corectă și tratam corect situațiile. Eu trebuia să lupt împotriva la acelor gânduri și împotriva la acea imagine confecționată de mândria proprie, despre cum viața mea trebuia să fie și trebuia să am încredere în Dumnezeu și în planul Lui perfect pentru viața mea. Atunci am învățat să mulțumesc pentru toate lucrurile, să mă rog fără încetare, fără vreun fel de revoltă sau nemulțumire, fără vreo dorință pentru condiții mai bune care, în opinia mea, m-ar fi făcut mai fericit. Am învățat că atunci când am încredere în Cuvântul Lui, primesc viața pe care o doresc atât de mult – această viață plină de bucurie și odihnă – viața lui Hristos. Tocmai aceasta era transformarea pe care El dorea să o facă în mine. De aceea m-am ridicat și am vorbit din nou în duhul de credință.

„Însă, fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: „’Am crezut, de aceea am vorbit!’, şi noi credem, şi de aceea vorbim.” 2 Corinteni 4:13.

 

Credință vie

Am învățat că să am credință nu este același lucru cu a mă simți bine. Credința este o decizie simplă pe care o iau atunci când sunt ispitit – o decizie de a crede în Cuvântul lui Dumnezeu și nu în propriile abilități, simțuri sau înțelegeri. Ea presupune o acțiune! O acțiune care mă conduce la odihnă și pace. Nu are nimic de-a face cu simțuri și sentimente. De multe ori eram în durere și sufletul meu era foarte agitat (Psalmi 6:3; Ioan 12:27); eram doborât și trebuia să mă încred doar în ajutorul primit de la Dumnezeu. Nu puține au fost nopțile în care nu am dormit, dar nu am încetat din a crede. Am fost ispitit puternic la îndoială, dar nu am cedat. Când, de exemplu, eram ispitit la gânduri de invidie, disperare sau deplângere, am strigat la Dumnezeu și El mi-a dat putere de a lua acele gânduri prizoniere și să nu le las să-mi hotărască viitorul.

 

„Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” Romani 10:17. Când am început să accept și să cred în Cuvântul lui Dumnezeu, exact cum este scris, am realizat că puteam să-mi vorbesc și propriei persoane, când eram singur. Nu aveam nevoie de un predicator în fiecare moment, ca să aud Cuvândul lui Dumnezeu. Am Cuvântul Lui în biblie și pot să mi-l propovăduiesc singur, cu voce tare din nou și din nou până când credința intră în inima mea.

 

Lupta mea împotriva disperării, depresiei, descurajării, invidiei, deplângerii proprii, deznădejdii, etc. nu a încetat de când mi-am spus mărturia, dar am realizat că dacă îmi ancorez gândirea în lucrurile de sus, nimic de pe acest pământ nu-mi poate zgudui credința!

 

Putem birui toate lucrurile prin Isus și prin Cuvântul mărturisirii noastre. (Apocalipsa 12:11). Este un adevăr testat! – Aceasta este experiența mea! Iar de acum vreau să vorbesc în credință și cu privire la alte domenii din viața mea. Mai întâi atunci când sunt singur, dar și când sunt alte persoane în jurul meu.

https://crestinismactiv.ro/pastrarea-credintei-chiar-cand-viata-pare-ca-se-destrama

 

 

/////////////////////////////////////// Prigoana împotriva creştinilor ia amploare la nivel mondial

 

 

Organizaţia umanitară creştină „Open Doors” reclamă mai ales crime şi violenţe din regiuni ale Africii. Numai în Nigeria au fost ucişi 3530 de creştini şi creştine.

 

   

Symbolbild Katholische Kirche in Afrika

Este un document înfricoşător. Indexul prigoanei la nivel mondial întocmit de organizaţia creştină „Open Doors” arată că dreptul creştinilor de a-şi practica liber credinţa este îngrădit în 74 de ţări ale lumii. La nivel global, „mai bine de 340 de milioane de creştini sunt expuşi unor represiuni mergând până la extrem.” Open Doors a întocmit documentul în baza unor cifre culese în intervalul 1 octombrie 2019 – 30 septembrie 2020.

 

Mii de creştini ucişi în Nigeria

Deosebit de dramatică este situaţia în anumite regiuni ale Africii, în Nigeria şi alte state subsahariene. Aceasta este pentru creştini „regiunea cea mai mortală” din întreaga lume. Din cele 4761 de cazuri dovedite de masacrare a unor creştini în întreaga lume, 91 la sută au avut loc în Africa. Numai în Nigeria au fost ucişi 3530 de creştini şi creştine.

 

Directorul Open Doors pentru Germania, Markus Rode, a explicat pentru DW că „motivul principal pentru care sunt ucişi creştinii este acela că diverse grupări islamiste îşi propun întemeierea unor califate.” În acele ţări africane există „un vid de putere şi guverne corupte”. Mai ales în Nigeria lipseşte orice protecţie acordată creştinilor. Răspunderea pentru uciderea multor creştini revine acolo grupării teroriste musulmane Boko Haram şi unor extremişti islamişti din rândul etniei Fulani, de păstori semi-nomazi.

 

Vigilenţă scăzută din partea europenilor

Rode menţionează cel mai recent atac sângeros, care a avut loc pe 24 decembrie, deci după publicarea raportului, când luptători ai „Statului Islamic Vestafrican” au incendiat biserici şi au răpit şi executat cinci creştini. Măcelul a fost filmat, iar imaginile au fost postate pe canalele media ale Statului Islamic.

 

Markus Rode, directorul Open Doors Deutschland

 

Rode deplânge atenţia scăzută acordată în Europa acţiunilor violente din Africa. „Nici măcar cele peste 3500 de crime dovedite în Nigeria nu au provocat indignarea opiniei publice mondiale. Dacă într-o ţară occidentală sau pe un alt continent ar avea loc atâtea crime, aceasta ar fi principala ştire a zilei. Iar politicienii ar face o sumedenie de declaraţii legate de subiect”, a afirmat el.

 

În Africa are loc marea prigoană împotriva creştinilor. Cu toate acestea, în fruntea înfiorătoarei liste întocmite de „Open Doors” nu se află o ţară africană, ci Coreea de Nord. Pentru a 20-a oară consecutiv.

 

În raport se arată că dinastia domnitoare Kim se lasă adulată ca o zeitate, în timp ce zeci de mii de creştini sunt condamnaţi la muncă silnică în colonii penitenciare. Locurile următoare din fruntea clasamentului sunt ocupate de Afganistan, Somalia, Libia, Pakistan, Eritreea, la fel ca şi în raportul precedent

 

Dictatorul Kim Jong-un

Dictatorul Kim Jong-un (centru) la un congres desfăşurat la Phenian

 

Evoluţie pozitivă în Sudan

Pe poziţia a şaptea s-a aflat până acum Sudanul. În raportul actual ocupă locul 13. „Ne bucurăm de această evoluţie pozitivă”, afirmă Rode. „Este exact ce ne dorim, ca creştinii să poată spune: nu este mai rău, este mai bine.” Totuşi, şi poziţia 13 înseamnă oprimare extremă. Rode oferă o explicaţie: În 2019 a fost alungat de la putere dictatorul islamist Umar al-Bashir. După aceea guvernul a stabilit condiţii-cadru pentru libertatea religioasă. Cu toate acestea, presiunile musulmanilor, care reprezintă 92 la sută din populaţie, asupra celor 4,5 procente de creştini rămân uriaşe. „Dar guvernul a dat un semnal clar, că acordă prioritate libertăţii religioase. Este ceva foarte pozitiv”, a subliniat el.

 

Dumnezeu, Xi Jinping şi uigurii

Asocierea periculoasă a unui potentat cu o zeitate, valabilă de multă vreme în Coreea de Nord, este constatată de Open Doors şi într-o altă ţară. „Cine crede că Dumnezeu este mai presus de Xi Jinping, trebuie să se aştepte la o pedeapsă”, spune organizaţia creştină, referindu-se la liderul de partid şi de stat chinez. Pe lista menţionată, China ocupă locul 17. Dar Republica Populară este o dovadă că Open Doors se ocupă exclusiv de prigoana împotriva creştinilor şi nu de libertatea religioasă în general. Situaţia dramatică a uigurilor musulmani, condamnaţi, potrivit unor surse, la muncă silnică cu sutele de mii în China, nu este deloc menţionată în raport.

 

Xi Jinping la o paradă a marinei

Preşedintele Xi Jinping la o paradă a marinei

 

Coronavirusul a devenit un catalizator al prigoanei

Open Doors mai face referire la un aspect actual, valabil în majoritatea ţărilor. Pandemia a generat presiuni crescânde şi în Africa, şi în Asia. „Ca un catalizator” a lăsat să apară şi să se dezvolte atitudini şi structuri ale oprimării sau discriminării „în numeroase regiuni.”

 

Organizaţia Open Doors, finanţată în principal din donaţii, sprijină, potrivit propriilor afirmaţii, creştini persecutaţi în mai bine de 60 de ţări din întreaga lume. Este o organizaţie supraconfesională, apropiată însă de Alianţa Evanghelică din Germania.

 

 

Autoare/Autor Christoph Strack

 

https://www.dw.com/ro/prigoana-%C3%AEmpotriva-cre%C5%9Ftinilor-ia-amploare-la-nivel-mondial/a-56216669

 

 

//////////////////////////////////////

 

       

Andrei Kim Taegon şi martirii coreeni, martori ai credinţei şi ai identităţii unui popor

 

de Salvatore Cernuzio

 

„Eşti catolic?”. „Da, sunt catolic”. Un dialog sec cu un funcţionar guvernamental, în timp ce era iminentă ameninţarea unei morţi sângeroase. O scurtă mărturisire de credinţă, aşa cum este prezentată într-una din epistolele scrise în zilele de închisoare, în care este toată profunzimea fidelităţii faţă de Dumnezeu a lui Andrei Kim Taegon, primul preot catolic martirizat în 1846. Şi, cu el, este mărturia de credinţă, pecetluită cu jertfa supremă a vieţii, a mii de bărbaţi şi femei doborâţi de valul de persecuţii care au lovit Coreea în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, care constituie şi astăzi limfă şi istorie pentru identitatea unui întreg popor – cel catolic coreean – viu deşi minoritar.

 

Pentru a cinsti amintirea lui Andrei Kim şi a celorlalţi martiri, toţi laici, a tributului lor de sânge şi a exemplului lor strălucitor, se va celebra o Liturghie în limba coreeană astăzi după-amiază, 21 august 2021, la 15.30 (16.30, ora României), la Altarul Catedrei din Bazilica „Sfântul Petru”. Va prezida celebrarea arhiepiscopul Lazăr You Heung-sik, numit la 11 iunie nou prefect al Congregaţiei pentru Cler, la prima sa ceremonie publică la Roma.

 

Ocazia pentru celebrare este a 200-a aniversare a naşterii Sfântului Andrei, petrecută la 21 august 1821 într-o familie crescută în principiile creştine, al cărui tată a transformat casa în „biserică familială”. Alegere pe care a plătit-o cu viaţa. În patru generaţii, unsprezece membrii ai familiei sfântului şi-au vărsat sângele pentru Domnul, şi între aceştia cinci sunt unii beatificaţi şi alţii deja canonizaţi. Format la Macao, puţin mai mare de 15 ani, tânărul Andrei a acţionat în miezul persecuţiilor: închis, interogat, torturat, a fost decapitat pentru că nu a voit să se lepede. Nu avea nici 25 de ani. Numele său şi cel al altor o sută de credincioşi de diferite vârste şi grupuri sociale, papa Wojtyła a voit să-l înscrie în registrul sfinţilor în anul 1984.

 

Pentru a comemora astăzi la „Sfântul Petru” împreună cu Monseniorul You vor fi circa treizeci de preoţi şi şaptezeci de călugări şi călugăriţe; este prevăzută şi prezenţa ambasadorului Coreei la Sfântul Scaun. Nu vor lipsi la întâlnire şi credincioşii laici care compun comunitatea coreeană de la Roma. Aceeaşi care, la 17 octombrie 2018, a participat la Liturghia pentru Coreea prezidată tot în Bazilica Vaticană de cardinalul secretar de stat, Pietro Parolin. În centrul acelei ceremonii, atunci, era însă o invocaţie de pace şi reconciliere pentru Peninsula Coreeană. O cerere prezentată papei în audienţa din ziua următoare de preşedintele sud-coreean Moon Jae-in, aşezat de fapt în primul rând la Liturghia lui Parolin, animată de cântece şi lecturi în coreeană.

 

Acela a fost un eveniment pentru comunitatea coreeană romană, ca şi celebrarea de astăzi după-amiază. „Faptul că se celebrează o Liturghie pentru cei 200 de ani ai sfântului Andrei Kim Taegon în Bazilica Sfântul Petru este o providenţă a lui Dumnezeu”, a spus monseniorul You la agenţia coreeană Yonhap.

 

Călugări şi laici catolici, martirii coreeni au fost victime ale persecuţiilor religioase petrecute în ţară, unde primele seminţe de credinţă creştină au apărut la începuturile secolului al XVII-lea prin delegaţiile care vizitau în fiecare an Pekinul pentru schimburi culturale. În China, coreenii au venit în contact cu credinţa creştină ducând în patrie cartea misionarului iezuit părintele Matteo Ricci. Un laic, gânditorul Lee Byeok, inspirându-se din cartea iezuitului, a întemeiat după aceea o primă comunitate creştină foarte activă care a crescut în puţin timp la mai multe mii de credincioşi. Şi a continuat să crească şi atunci când în ţară, în jurul anului 1785, a izbucnit o persecuţie sângeroasă care a dus la moartea, în 1801, şi a unicului preot prezent în ţară. În 1802, un edict de stat al regelui Sunjo poruncea chiar exterminarea creştinilor, ca unică soluţie pentru a sufoca germenul a ceea ce guvernul său considera o „nebunie”. Râmaşi singuri şi fără conducător spiritual, credincioşii cerea încontinuu episcopului de Pekin precum şi papei să aibă preoţi; condiţiile locale au permis asta abia în 1837, când au fost trimişi un episcop şi doi preoţi de la Misiunile Externe din Paris. Pătrunşi clandestin în ţară, au fost martirizaţi după doi ani. Cu o a doua tentativă a lui Andrei Kim s-a reuşit introducerea unui episcop şi a unui preot, din acel moment prezenţa unei ierarhii catolice în Coreea a fost stabilă, în pofida recrudescenţei persecuţiilor în 1866. În sfârşit, în 1882, guvernul a decretat libertatea religioasă.

 

În asuprirea coreeană au murit, conform surselor locale, peste 10 mii de martiri. Dintre aceştia, 103 – între care diferite femei – au fost beatificaţi în două grupuri distincte în 1925 şi în 1968 şi apoi canonizaţi împreună, la 6 mai 1984, la Seul de Ioan Paul al II-lea. Numai zece dintre ei sunt străini, trei episcopi şi şapte preoţi, ceilalţi toţi coreeni, cateheţi şi credincioşi. Comemorarea lor liturgică este la 20 septembrie. În fruntea listei liturgice sunt, în afară de Andrei Kim Taegon, catehetul Paul Chong Hasang. Rămăşiţele lor pământeşti se odihnesc din 1900 în cripta catedralei din Myeong-dong.

 

Alţi 124 de martiri au fost beatificaţi în schimb de Papa Francisc la 16 august 2014, în cursul călătoriei în Coreea de Sud. Între aceştia şi, Paul Yun Ji-chung. Peste un milion de credincioşi au fost prezenţi în acea zi la Liturghia Papei Francisc celebrată la Poarta Gwanghwamun, care urmăreau o vizită intensă a papei în locul execuţiilor capitale: sanctuarul din Seo So-Mun, la periferia Seulului. Participarea enormă a poporului a fost semnul devoţiunii profunde de care se bucură şi astăzi aceşti sfinţi şi fericiţi, membre vii ale istoriei şi identităţii unei naţiuni. Ei „ne amintesc că trebuie să-l punem pe Cristos mai presus de orice şi să nu coborâm la compromisuri cu credinţa”, a spus papa la omilie, însoţită de diferite pasaje de aplauze emoţionate şi prelungite. Exemplul martirilor, a adăugat pontiful, „are multe să ne spună nou, care trăim în societăţi în care, alături de bogăţii imense, creşte în mod silenţios cea mai abjectă sărăcie; în care rar este ascultat strigătul săracilor; şi în care Cristos continuă să cheme, ne cere să-l iubim şi să-l slujim întinzând mâna către fraţii noştri şi surorile noastre nevoiaşi”.

 

Bicentenarul naşterii Sfântului Andrei a deschis la 29 noiembrie 2020 celebrările Jubileului convocat de Biserica din Coreea de Sud. Un an de har, cu patronajul UNESCO, care se va încheia la 27 noiembrie 2021 şi care reprezintă „o ocazie propice pentru creşterea spirituală a Bisericii coreene”, aşa cum a afirmat într-un interviu din decembrie 2020 la mass-media vaticane episcopul Lazăr You, pe atunci la conducerea diecezei coreene de Daejeon şi responsabil al organizării Anului Sfânt. „Acest Jubileu – afirma prelatul – ne va da nouă tuturor oportunitatea pentru a interioriza spiritualitatea martiriului, care este limfa vitală a Bisericii din Coreea, meditând cu profunzime viaţa martirilor”. „Pentru martirii noştri credinţa era valoarea cea mai importantă”, adăuga You. „În societatea coreeană, numai 11% din populaţie este catolică, în timp ce peste jumătate se declară «fără religie»”. Aşadar, invitaţia este „de a reflecta serios asupra identităţii noastre şi asupra coerenţei noastre drept «credincioşi catolici»”.

 

(După Vatican News, 21 august 2021)

 

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

http://ercis.ro/actualitate/viata202108.asp?id=202108072

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

Martirii decapitați în Libia, izvor de credință și de miracole

 

Din orașul El-Aour (Egipt), provin 13 din cei 21 de creștini masacrați de jihadiști în anul 2015. Zona a devenit o destinație pentru pelerinaje și teatru de vindecări miraculoase.

 

Martiriul celor 21 de creștini copți egipteni, decapitați de Statul islamic în anul 2015 pe plajele din Sirte (Libia), a devenit astăzi un izvor de miracole pentru comunitatea creștină din Țara faraonilor. La patru ani de la executarea barbară a creștinilor răpiți de jihadiști, memoria lor este încă vie în Egipt, iar localitatea lor de origine a devenit un loc de miracole și de pelerinaje.

 

Masacrul a reprezentat probabil punctul culminant al barbariei jihadiste. Locuitorii din El-Aour, localitate de origine a 13 dintre victime, povestesc cu mândrie „martiriul” concitadinilor lor iluștri, venerați astăzi ca și sfinți în Biserica Coptă.

 

Scriitorul german Martin Mosebach a vizitat orașul El-Aour, a întâlnit familiile creștinilor uciși de ISIS și a strâns mărturiile acestora în cartea: „Cei 21 – O călătorie în țara martirilor copți”. Acesta a afirmat: „Am ajuns într-un oraș sărac și murdar, dar plin de oameni bogați în credință. În spiritualitatea copților – adaugă – miracolele reprezintă o componentă esențială și toți locuitorii vorbesc de miracole”.

 

Unul dintre aceste miracole îl privește chiar pe fiul unuia dintre cei uciși în Libia. Băiatul ar fi căzut de la etajul al III-lea al clădirii în care locuiește, pierzându-și simțurile și rupându-și brațul în mai multe locuri. După ce s-a treit, baiatul a povestit că și-a visat tatăl care l-a prins în timpul căderii. Câteva zile mai târziu, printr-o radiografie s-a putut constata că era complet vindecat. Locuitorii, explica scriitorul, „consideră că martirii au puteri taumaturgice”.

 

Pr. Rafic Greiche, purtătorul de cuvânt al Bisericii Catolice egiptene, confirmă zvonurile de miracole, printre care se află unele vindecări inexplicabile științific sau icoane care lăcrimează în unele case ale rudelor martirilor. Totodată – avertizează preotul – trebuie să fim atenți și să așteptăm rezultatele cercetărilor Bisericii Catolice, care are o abordare mai prudentă”.

 

Un lucru este cert. Dintr-un orășel sărac și primitiv, El-Aour a devenit un loc de pelerinaje, iar catedrala martirilor este plină de credincioși proveniți din toate colțurile țării. Unii dintre aceștia vin de la sute de kilometri distanță pentru a aduce un omagiu eroilor moderni ai credinței.

 

 

 

Traducere: Liviu Ursu

http://www.e-communio.ro/stire9059-martirii-decapitati-in-libia-izvor-de-credinta-si-de-miracole

 

////////////////////////////////////

 

INIMA STRĂINULUI (10) | Nuvelă-foileton

  

 

 Redactia MAGAZIN CRITIC

 

– Vă rog ca acum după toate discuțiile spirituale să poftiți la masă și să serviți câte ceva, îi invită Marcela.

 

Apoi aduse de la bucătărie două platouri în care erau chiftele cu carne de vită, cașcal, castraveți și roșii. Se îndreptară cu toții spre masă. Sefora se așeză în capul mesei, Liviu se repezi pentru a se așeza lângă ea, însă Titu se interpuse în mod intenționat în calea sa și îl împinse ușor cu umărul pe Eusebiu pe scaunul cel mai apropiat de Sefora. Eusebiu neavând încotro, și datorită faptului că celelalte scaune erau ocupate, se văzu nevoit să se așeze în dreapta Seforei. În stânga ei la o mică depărtare era Marcu care nu băgase de seamă ce făcuse Titu și nici ceilalți nu văzuseră. Marcela venind din bucătărie cu un coș de pâine și văzându-i pe Sefora și Eusebiu în capul mesei spuse:

 

– Uite ce pereche frumoasă avem în capul mesei!

 

– Lui Eusebiu îi trebuie o femeie atât de frumoasă pentru că duce o viață de om singuratic, zise râzând Titu.

 

– Dar cum de-l vezi pe Eusebiu ca partener pentru Sefora și nu mă vezi pe mine, spuse Liviu adresându-se Marcelei.

 

– Nu te supăra Liviu, am spus asta pentru că sunt frumoși amândoi și le stă bine împreună, zise Marcela.

 

Eusebiu se înroși la față și se rușină.

 

– Poate ar fi mai bine să nu mai vorbim despre aceste lucruri, spuse Sefora și ea puțin rușinată.

 

– Dar dacă noi te vom răpi, zise râzând Titu.

 

– Asta nu se poate pentru că mă apără Marcu, îi replică surâzând Sefora.

 

– Ești cam îndrăzneț și gândești cam mult cu voce tare! Ce faci tu prin Berlin, ce lucrezi? îl întrebă Iulian pe Titu.

 

– Momentan lucrez în construcții dar nu voi sta mult la Berlin, după ce îmi iau banii plec mai departe, nu stau prea mult într-un loc.

 

– Interesant stil de viață, dar nu te-ai gândit să te oprești într-un loc pentru a prinde rădăcini? întrebă Iulian.

 

– Nu pentru că mie îmi plac călătoriile, mișcarea, și să cunosc locuri și oameni noi. Mă plictisesc într-un loc fug de rutină și obligații, vreau să-mi trăiesc viața în mod liber fără nici o urmă de îngrădire.

 

– Acum ești tânăr și trăiești după cum îți place, dar când ai să mai înaintezi în vârstă ai să realizezi că tot acest stil de viață nu este atât de bun după cum crezi tu acum, spuse Marcela.

 

– Este posibil, dar deocamdată încă mai pot și de aceea mă avânt pe drumuri cu bucurie pentru că îmi place stilul meu de viață, îi răspunse Titu.

 

– Poate într-o zi o femeie te va determina să te oprești și să începi să trăiești și tu altfel, spuse Iulian.

 

– Nu cred, cu mine nu funcționează așa ceva. Însă cu Eusebiu da, de aceea am spus că o vom răpi pe Sefora.

 

– Iar începi, zise Sefora.

 

– Marcela după cum se vede oaspeții tăi vor să ne fure ce avem mai frumos, zise Iulian.

 

– Glumește și el pentru a ne mai descreți frunțile, spuse Marcela.

 

– Se pare că lui Titu îi plac mult astfel de glume, zise Marcu.

 

– Este bine că am putut cu toții să ne mai descrețim frunțile, îmi pare rău că familia Dobre nu a venit astăzi să se bucure cu noi, dar să sperăm că în ocaziile viitoare vor veni, spuse Marcela.

 

După acea seară petrecută în casa Marcelei, Titu nu se lăsă până nu îl determină pe Eusebiu să-i ceară Marcelei numărul de telefon al Seforei și să o sune pentru a o invita la o întâlnire. Eusebiu se conformă într-u totul și spre surprinderea lui, Sefora acceptă să aibă o întâlnire cu el. Eusebiu era ca năucit, iar Titu jubila de bucurie și plecă spre Bremen felicitându-l pe Eusebiu și urându-i succes. Încă de la prima lor întâlnire Eusebiu și Sefora își dădură seama că simțeau o atracție irezistibilă unul spre celălalt, pentru că amândoi deși veneau de pe drumuri diferite în viață, suferiseră mult și aveau răni în suflete. Și de obicei când două persoane cu răni adânci în inimile lor se întâlnesc în mod instictiv, își dau seama că ei se pot ajuta reciproc. Și mai ales doresc ca prin unirea lor să-și schimbe soarta și să-l facă pe celălalt fericit. Între ei totul decurse foarte repede de la prima lor întâlnire, urmă o altă întâlnire și apoi începură a simți tot mai profund că nu mai puteau trăi unul fără celălalt și se aprinse între ei acea scânteie a iubirii și spre surprinderea tuturor celor ce îi cunoșteau la o lună de zile de la prima lor întâlnire erau căsătoriți.

 

Eusebiu predă garsoniera sa agenției de unde o avea închiriată și se mută în locuința Seforei. Viața pentru Eusebiu își schimbă deodată culoarea și totul deveni nespus de frumos. Trăia din plin în cele două dimensiuni ale vieții, în cea a vieții de familie și în același timp ajutat de Marcu și Sefora făcea pași mari în a-L cunoaște pe Dumnezeu. Se simțea minunat în marea metropolă europeană ce îl uimea și după ani de zile prin contrastele ce le avea în ceea ce privește cartierele, clădirile, zonele, pentru că întâlnea clădiri noi ce arătau progresul civilizației și modernismul în toată puterea cuvântului. Și erau și acele cartiere periferice pline de emigranți cu clădiri vechi construite de multă vreme, în unele zone din acele cartiere mișunau tot felul de oameni dubioși, însă ceea ce îi plăcea cel mai mult erau parcurile naturale în care veverițele se zbenguiau prin copaci și păsărelele îl încântau cu trilurile lor.

 

Deși era pandemie, pe măsură ce lunile anului 2021 se derulau Eusebiu se simțea tot mai fericit alături de Sefora și plănuia ca în următorul an să-i facă o vizită tatălui său pentru a o prezenta pe Sefora. Însă veni și luna Septembrie ce pentru Eusebiu avea să fie o lună nefastă, ce avea să-i spulbere întreaga sa fericire. În acea lună Sefora veni cu propunerea ca ei să se vaccineze pentru că spunea ea, medicul ei de familie un neamț de treabă o convinsese că vaccinul era o mare inovație a științei medicale și o va proteja mult de boală. Apoi ea argumentă, dacă era așa nu avea rost ca ei să suporte consecințele nefaste ale bolii, și a lipsei pașaportului de vaccinare. Printre altele îi spuse că avea și programare pentru vaccin și că îl va programa și pe el tot la medicul ei. Eusebiu deși nu era într-u totul de acord cu vaccinarea acceptă pentru ca să nu o supere.

 

Sefora își făcu vaccinul, prima doză cu pfizer și urma ca după trei săptămâni să facă și rapelul. Dar ceva nu fu în regulă pentru că după ce își făcu vaccinul începu să se simtă rău de tot. Fu la spital la urgență, apoi veni acasă și iar fu nevoită peste trei zile să meargă la spital pentru că ceva nu era în regulă cu sănătatea ei după ce își făcuse acel vaccin, și se simțea foarte rău. La zece zile după ce își făcuse acel vaccin Sefora muri în spital. Pe Eusebiu moartea ei îl aduse într-o stare de disperare totală. Nu putea înțelege cum fusese posibil așa ceva. Un nenorocit de vaccin îi distrusese viața! Marcu fu și el foarte afectat, și încercă să-i ridice moralul lui Eusebiu. Însă Eusebiu era căzut într-o stare de totală disperare și ajunsese chiar să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, întrebându-se în mod repetat: „Oare de ce îngăduise El acea moarte?” Nu mai dorea nici o consolare din partea nimănui ci doar să rămână singur.

 

Uneori se gândea să-și facă și el acel vaccin și nu numai două doze, ci trei sau patru doze după cum se anunța că în Israel și în alte locuri în lume oamenii începuseră să facă, în speranța că îl va omorî și pe el, și chiar așa se gândea că va proceda pentru a termina cu acea viață chinuitoare ce îi mai rămăsese de trăit. Nu îl mai interesau nici explicațiile lui Marcu despre dimensiunea suferinței umane în contextul marii lupte dintre bine și rău. Dorea să fie singur cu propia sa durere. De la fabrică pentru că contractul său de muncă se încheiase îi propuseră să-l renoveze, el însă se negă și plecă în șomaj. Cu ai săi de acasă nu mai comunica de loc, deși îl sunau și îi trimiteau mesaje pentru că aflaseră de drama lui. La un moment dat Alin îi scrise că va veni după el pentru al lua acasă. Însă el îl sună pe Alin și îi spuse că dorește să fie lăsat în pace.

 

Se mută la o pensiune într-un cartier periferic al Berlinului. Acea pensiune era sărăcăcioasă și locuită în mare parte de emigranți și de unii nemți ce aveau probleme cu consumul excesiv de alcool și droguri. Clădirea pensiunii avea trei etaje și era veche, vopsită în gri, ușile de la intrare erau de lemn vopsite în verde, însă modelul acelor uși era vechi așa cum cu ani în urmă se făceau ușile. La recepție era un neamț pe nume Schimitd ce avea o barbă mare, și fața obosită și marcată de toată rutina vieții de la pensiune. Pentru a ajunge în camera lui ce era la etajul trei, trebuia să urce o scară de lemn cu balustradă tot din lemn ce era făcută tot după un model ce amintea de timpurile de demult. Acea scară în timp ce locatarii acelei pensiuni o urcau sau coborau scârțâia, și mai ales noaptea acel scârțâit părea jalnic, lui Eusebiu de câte ori pășea pe acea scară de lemn vopsită în marou, acel scârțâit îi adâncea și mai mult sentimentul de jale ce îl purta în inima sa.

 

Pensiunea avea camere mai mari și camere de o persoană. Camera lui era de o persoană, situată la etajul trei cu geamurile dând în strada din fața pensiunii, unde se întindeau șiruri de blocuri cu trei sau patru etaje. În fața pensiunii era un chioșc unde un arab vindea kebap. Mobilierul camerei sale era sărăcăcios, cu un pat de o persoană, un sifoner mic, și o masă cu două scaune lângă pat avea și o mică noptieră cu o veoză. Tot acel mobilier era foarte uzat ca și parchetul ce își pierduse aproape de tot culoarea maronie ce o avusese cândva, semn că pe acolo de a lungul timpului trecuseră mai mulți chiriași. Cel puțin ferestrele erau mari și atunci când le deschidea aerul curat pătrundea în acea cameră.

 

Eusebiu observase că în acea pensiune locuiau arabi, bulgari, polonezi, și chiar români. Dar el nu mai era interesat să se mai relaționeze cu cineva. Viața sa intrase într-o fundătură groaznică și nu putea să mai iasă pentru că nu putea accepta moartea Seforei. În afară de ea nu se mai gândea la nimic în mod special. Era ca lovit de un șoc emoțional puternic încât nu mai era interesat de nimic. Iar împotriva lui Dumnezeu se răzvrătise pentru că nu înțelegea de ce El nu o protejase pe Sefora de moarte.

 

Va urma…

 

Eugen Oniscu, Berlin

 

MAGAZIN CRITIC se confruntă cu cenzura pe rețelele de socializare și pe internet. Intrați zilnic direct pe site pentru a vă informa, abonați-vă și contactați-ne: aici.

 

https://www.magazincritic.ro/2022/08/17/inima-strainului-10-nuvela-foileton/

 

///////////////////////////////////

 

 

 

 

Vasile Militaru – martir al poeziei şi credinţei în Dumnezeu

 

 

 Florin Dobrescu

 

 

„Dacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu nu am pierdut nimic.”

 

Arestat în 1958 de Securitate „pentru deţinere de publicaţii interzise“, citate la procesul de la Craiova: manuscrisele „Divina zidire“, „Poemele nemuririi“, „Cartea Iov în versuri“ şi altele, poetul patriot a fost condamnat în toamna anului 1958, fără drept de apel, la 20 de ani de temniţă grea şi confiscarea totală a averii.

 

Potrivit hotărârii Tribunalului Militar Craiova, fostul funcţionar al Ministerului Lucrărilor Publice ar fi avut de executat în total 42 de ani de închisoare, deşi la data condamnării avea venerabila vârstă de 74 ani. Bolnav şi fără apărare în faţa unor presiuni insuportabile, poetul n-a putut să reziste acelor condiţii inumane şi a murit ca un „martir al poeziei şi credinţei în Dumnezeu“, în ziua de 8 iulie 1959, în închisoarea Ocnele Mari – Vâlcea.

 

Ca mulţi alţi scriitori creştini, Pan Vizirescu, Al. Lascarov-Moldovanu şi Radu Gyr, Vasile Militaru a fost complet interzis şi ignorat între anii 1944-1989. Tocmai de aceea se cuvine ca astăzi să-i cinstim memoria ca aceea a unui vrednic patriot şi scriitor creştin.

 

Vasile Militaru s-a născut într-o familie numeroasă, la 21 septembrie 1886, în comuna Dobreni – Câmpurel, judeţul Ilfov, din părinţi agricultori, Gheorghe şi Tinca Militaru. De copil a îndrăgit cartea, lectura, citind cu nesaţ tot ce găsea la şcoală şi la un vecin din satul natal. Era înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare. Cartea era pentru el ca o lumină şi o bucurie, asemenea unei revelaţii divine. A sorbit învăţătura creştină din gura mamei sale, moştenind o credinţă puternică pe care şi-a întărit-o prin lecturi biblice şi morale. În acest sens el a fost un autodidact autentic. Nu se cunosc prea multe amănunte despre viaţa şi activitatea lui.

 

 

Bucuria vieţii de la ţară, descrisă în pasteluri

 

Doritor de a cunoaşte lumea, se desprinde de viaţa de la ţară şi, tânăr adolescent, ajunge în Bucureşti, unde avea să cunoască „zbuciumul“ şi „dezamăgirile“ oraşului. Începuse a scrie versuri de la 15 ani. Câţiva ani mai târziu îndrăzneşte să prezinte caietul cu poeziile sale scriitorului Alexandru Vlahuţă. Acesta îl recomandă lui Barbu-Ştefănescu Delavrancea şi lui Duiliu Zamfirescu. Încurajat şi sprijinit de aceşti scriitori, Vasile Militaru debutează la vârsta de 18 ani, în 1904, în revista lui M. I. Petraşcu, „Literatură şi artă română“. Din acel moment începe colaborarea şi la alte reviste, ca „Flacăra“, „Drum nou“ şi la ziarul „Universul“ al lui Stelian Popescu.

 

În anul 1919 publică volumul de poezii „Stropi de rouă“ (9 ediţii până în 2008). Sunt versuri lirice şi pasteluri care descriu viaţa de la ţară, cu bucuriile simple şi senine, munca în sânul naturii. Este întrucâtva influenţat de poeţii Alecsandri, Coşbuc şi Vlahuţă, dar şi de curentul literar al Sămănătorismului. Aici observăm descrierea unei vieţi idilice, pastorale, patriarhale, de la ţară, aşa cum o trăise el însuşi, uşor idealizată, dar şi sentimetul dureros al înstrăinării. De aici înainte, având existenţa asigurată în calitate de funcţionar la Ministerul Lucrărilor Publice, scriitorul încearcă să meargă pe un drum propriu, urmând comandamentelor vremii, şi devine colaborator la principalele reviste din ţară, mai ales cu poezii. Publică basme, poezii patriotice „Cântare neamului“, „Doina“, precum şi primul volum de „Fabule“ în 1928.

 

Psaltirea sa, cea mai reuşită traducere dintre transpunerile româneşti în versuri

 

Dar preocuparea religioasă rămâne constantă şi permanentă, dovadă volumul „Vorbe cu tâlc“, 1931, cuprinzând cugetări, sentinţe şi tâlcuiri morale, în versuri, şi mai ales „Psaltirea în versuri“, 1933, riguroasă transpunere în versuri a Psalmilor lui David, în limba română, la care lucrase mai mulţi ani, premiată de Academia Română. Fără îndoială, Psaltirea sa rămâne cea mai reuşită şi mai valoaroasă traducere dintre toate cele 10 sau 12 transpuneri în versuri realizate în limba română până azi.

 

În perioada următoare publică încă două volume de „Fabule“ şi un volum de poezii patriotice „Temelie de veac nou“. Pentru tineri scrie o carte de „Rugăciuni în versuri“, pe care le publică în volumul „Spre împărăţia lui Iisus“, 1936. Intenţionase ca volumul al treilea de „Fabule“ să se intituleze „Trepte spre Dumnezeu“, dar Editura a preferat alt titlu, „Curcubeie peste veac“.

 

Trebuie să subliniem că opera cea mai importantă – după „Psaltirea în versuri“ -, care l-a preocupat întreaga viaţă, a fost „Divina zidire“. La această lucrare a trudit, ca osteneală permanentă, între anii 1926-1955. Această carte, rămasă în manuscris, şi pentru care a suferit atât de mult, cuprinde poeme în versuri concepute pe temeiul Sfintei Scripturi – Vechiul şi mai ales Noul Testament. Aici, în „Cuvânt către cititori“, arată că, mergând pe firul textelor biblice, „ajutat de Sfântul Duh“, poetul vrea ca prin aceste poeme, prin versurile sale, să salveze „sufletele celor necredincioşi“, pentru că Iisus a venit în lume să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Aceste versuri, ca şi cele din „Vorbe cu tâlc“, din „Poemele nemuririi“ ori din alte scrieri religioase sau morale, au izvorât dintr-o mare credinţă în Dumnezeu, şi mai ales „dintr-o adâncă iubire de oamnei“. În aceste poeme se cuprind tâlcuiri morale şi esenţa învăţăturii creştine.

 

În ultimii 15 ani de viaţă a scris poezii religioase

 

Ca poet şi scriitor creştin, după 1944 n-a mai putut publica nimic. Izolat de lumea literară, Vasile Militaru şi-a căutat compensarea în scrieri religioase. Aşa se face că în ultimii 15 ani de viaţă, după al Doilea Război Mondial, poetul a scris poezii religioase. În afară de „Divina zidire“, lucrare încheiată în 1955, el a mai scris „Poemele nemuririi“, „Şoaptele îngerilor“ – continuare la „Vorbe cu tâlc“ – poemul „Biserica Bucur Ciobanul“, „Cartea Iov“ din Biblie, transpunere în versuri după textul sacru, şi „Scară către Dumnezeu“, ultima sa carte scrisă în mai-iunie 1957. Toate aceste scrieri au fost tipărite postum de Editura „Lumină din lumină“ între anii 1993-2008, cu acest prilej fiind reeditate şi celelalte cărţi ale sale apărute între anii 1919-1943.

 

„Psaltirea în versuri“ a fost retipărită în 2006 la Cernăuţi, iar „Divina zidire“ s-a retipărit în 2007 la Chişinău. Atât „Fabulele“ sale, „Psaltirea în versuri“, poeziile lirice, patriotice şi religioase, cât şi „Poemele nemuririi“, dar mai ales „Divina zidire“ îl consacră pe Vasile Militaru drept un mare scriitor şi poet creştin, un moralist în adevăratul înţeles al cuvântului. Este fără îndoială cel mai mare fabulist român din secolul al XX-lea şi un strălucit urmaş al marilor fabulişti Esop, Phedru, La Fontaine, Grigore Alexandrescu şi Alexandru Donici. În literatura română nici un scriitor nu a cântat ca el credinţa în Dumnezeu şi nemurirea sufletului. El a converit credinţa în creaţia ca expresie profundă a unei trăiri creştine prin rugăciune, smerenie şi jetfă de sine. Cărţile sale sunt, prin excelenţă, izvoare de înţelepciune şi înaltă bucurie spirituală, care aduc înseninare în suflet, întărire în credinţă şi răbdare, fiind în acelaşi timp modele de trăire duhovnicească, de urmare a învăţăturii creştine. Îndeosebi „Fabulele“ tratează teme sociale şi morale care privesc viaţa societăţii moderne şi contemporane, unele din acestea potrivindu-se perfect cu evenimentele din zilele noastre.

 

Şi-a găsit salvarea în credinţă

 

La fel ca în volumul „Spre împărăţia lui Dumnezeu“, în cartea „Scară către Dumnezeu“, autorul îndeamnă să urmăm „calea virtuţilor“, care duce la „desăvârşire în spiritualitate“, la ferirea de rele, adică de păcat, pentru ca prin credinţă, nădejde şi dragoste să sporim în iubirea de Dumnezeu şi de oameni. În acest fel, urcând „treptele“ sfinţeniei, să putem ajunge la „înfrăţirea“ oamenilor şi la întoarcerea celor necredincioşi la credinţă.

 

În versurile sale se oglindeşte viaţa sa şi condiţia umană a acelor vremuri. El şi-a găsit salvarea în credinţă, gândirea lui rămâne profund creştină. El şi-a iubit neamul, şi-a iubit ţara, a iubit oamenii în felul său, dar mai ales L-a iubit pe Dumnezeu.

 

Hulit şi blamat de unii, preţuit şi iubit de mulţi, ignorat pe nedrept de critica literară (care pe scriitorii creştini moralişti nu i-a luat în seamă niciodată), Vasile Militaru va înfrunta cu seninătate şi tăcerea, şi contestările, biruind prin cărţile şi înţelepciunea sa, în care se exprimă veşnicile adevăruri, izvoare de bunătate, pace şi întărire sufletescă pentru toţi iubitorii de limbă şi cultură românească.

 

Nimeni nu-l va putea egala în „Psaltire“ şi în „Divina zidire“. Cu luminile, dar şi cu umbrele triste ce i-au marcat existenţa zbuciumată, viaţa lui Vasile Militaru rămâne o jertfă pe altarul patriei, dăruită, închinată lui Iisus Hristos.

 

Pr. Mihai Manolică, Ziarul Lumina

 

Ultimele clipe ale poetului martir Vasile Militaru

Am fost alături de poetul Vasile Militaru, atunci când în condiţiile tragice, impuse de geniile răului, de forţele întunecate ale comunismului, a trecut în eternitate. Era pe la începutul lui iulie 1959, zi însorită percepută de noi, deţinuţii, care admiram libertatea doar prin ajutorul puţinelor raze de soare care pătrundeau firav printre jaluzele. Jaluzele, de fapt obloane grele cu care erau căptuşite ferestrele, ca „bandiţii” să fie izolaţi şi de păsările cerului. Draconic mijloc de a te descotorosi de aşa-zişii duşmani ai poporului, fără a folosi ştreangul sau pistolul din dotare.

 

Către ora prânzului, deţinuţii politici începuseră să devină tăcuţi. Îşi spuseseră ce aveau de spus în primele ore ale dimineţii. Cred de cuviinţă să spun că în timpul acestor sporovăieli, de după neîndulcitul ceai, printre altele ne îngrijora şi starea sănătăţii poetului Vasile Militaru, scos din celulă şi internat în infirmeria închisorii, unde de obicei erau internaţi numai acei ajunşi pe ultima sută de metri de deznodământ. Alte veşti nu mai aveam de la el, decât că fusese groaznic bătut la Securitatea piteşteană şi trimis la Ocnele Mari, pentru a scăpa ei de o crimă în plus. Piteştiul devenise însă celebru încă de pe timpul căpitanului Cârnu şi al directorului Dumitrescu, susţinătorul din umbră al lui Ţurcanu, despre care s-a mai scris şi se va mai scrie. Îmi amintesc pe deţinutul Profir V. care recita adeseori în celulă din versurile poetului, cum ar fi Moş Andrei, Şase pui şi o biată mamă şi altele, care ne-au desfătat urechile pe parcursul atâtor ani. Versurile lui Vasile Militaru creeau totdeauna o stare de melancolie, de tăcere în celulă, un îndemn către meditaţie şi către dragostea faţă de aproapele tău. Erau învăţate şi de tineri, dar şi de vârstnici cu tâmplele albe.

 

Într-o seară, mă plimbam prin intervalurile dintre paturi, pe mijlocul celulei (patul fiind de neatins între orele 5 şi 22, când se dădea stingerea), când bestia care supraveghea secţia, deci şi celula noastră, a tras brusc grosul zăvor şi a deschis uşa. Ne-am oprit din plimbare şi încremeniţi aşteptam urmările. Venirea unui caraliu în celulă, mai ales după raportul de închidere, nu era un semn bun. Pentru intimidare şi-a plimbat privirea încărcată de ură peste toţi cei care eram acolo. Doar pentru asta era plătit: să urască.

 

Aflându-mă în acel moment în preajma uşii, am fost scos afară cu încă un deţinut, acesta fiind preot, nu-i mai reţin numele, care, după spusele lui, îmi amintesc că era din comuna Frânceşti – Vâlcea, pe atunci făcând parte din regiunea Argeş. Nu bănuiam ce se va întâmpla cu noi. Scoşi afară, ne aşteptam la bătaie, sau la vreo izolare pe motive nebănuite, nu eram nici primii nici ultimii cu care se proceda aşa.

 

Dar nu! Fuseserăm scoşi cu totul şi cu totul pentru alte motive. Ne-au dus pe un coridor întunecat, oprindu-ne la ordinele lui în dreptul unei uşi pe care a deschis-o şi ne-a poruncit să intrăm înăuntru, aici fiind de fapt o cameră-celulă a infirmeriei închisorii. Multe temniţe dispuneau de asemenea celule.

 

Singur în camera-celulă, o jilavă făptură de om deţinut, era căzut din pat cu faţa în jos. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care îl caracteriza şi pentru care era desigur apreciat.

 

– Banditul ăsta trage să moară, ridicaţi-l în pat mai repede.

 

L-am întors cu faţa în sus pe muribund şi l-am aşezat în pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii daţi peste cap şi cu faţa brăzdată de chinurile morţii. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau aşteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare făcând semn preotului să treacă la cap. Din privire şi din mişcarea buzelor (gardianul stătea în uşă) m-am înţeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început prin mişcarea buzelor să-i facă rugăciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăşi s-au închis şi, parcă mulţumit, s-a înseninat la faţă şi şi-a dat duhul. Aşa i-a fost dat, să nu aibă o lumânare aprinsă la căpătâi în acele ultime clipe ale vieţii, el care se risipise în atâtea generaţii. Ne-am dat seama cât de profundă a fost credinţa în Dumnezeu a poetului, care şi-a acceptat moartea ca pe o împărtăşanie.

 

Cu vocea strangulată de emoţii, i-am spus păgânului care stătea în uşă nepăsător, ca şi când omul din faţa lui era un nimeni.

 

– A murit deţinutul!

 

– Dă-l în… de bandit! Bine că am scăpat de el, a fost răspunsul tiranului suprasaturat de ura proletară.

 

Încremeniţi de durere aşteptam alte porunci, cu ochii duşi undeva departe, poate într-o lume mai bună.

 

– Staţi aici, a tunat gardianul, închizând uşa pe dinafară.

 

În scurtul răgaz pe care l-am avut, ne-am putut face semnul crucii şi să zicem: Dumnezeu să-l ierte pe cel trecut în nefiinţă, departe de toţi cei ce-l iubeau. Am putut observa că poetul stătea singur în celulă, mai degrabă izolat, neacordându-i-se nici un ajutor medical. Nu se vedea nicăieri vreo urmă de medicament. Pe mica măsuţă de fier – tablă – se găsea o cană cu ceai neîndulcit, pe care îl beam şi noi ceilalţi, o bucăţică de turtoi şi un castron de tablă în care abia se distingeau câteva boabe de arpacaş, de multe ori nefiert şi plin de gărgăriţe.

 

Am tresărit când a zdrăngănit zăvorul şi şi-a făcut apariţia gardianul. Nu avea nici o urmă de omenie în el, ca şi când s-ar fi născut pe altă planetă. Ne-a aruncat din uşă o cămaşă şi o pereche de indispensabili – ce-i drept curate – şi ne-a poruncit:„Dezbrăcaţi-l pe bandit de ce are pe el şi îmbrăcaţi-l cu rufele astea.”

 

Am executat operaţia sub supravegherea lui. Când a văzut că este gata, ni s-a adresat autoritar şi duşmănos:

 

– Ieşiţi afară! Bine că a murit. Un bandit mai puţin în ţară.

 

Ne-a condus în celulă, având grijă pe parcurs să ne atragă atenţia:

 

– Să nu cumva să ciripiţi în celulă unde aţi fost şi ce-aţi făcut, că ştiţi ce vă aşteaptă.

 

Am intrat în celulă şi s-au tras zăvoarele după noi. Ocnele Mari, vulpavul lagăr de exterminare, aştepta să înghită noi victime în pântecul său nesătul. Pentru noi, murise un mare om, pentru ei, un mare bandit. „Tot una e: ori culci pe sătui, ori scoli pe săraci” – Tudor Arghezi.

 

După ce am intrat în celulă, am fost înconjuraţi de fraţii de suferinţă doritori să afle pentru ce am fost chemaţi. Pentru moment, nu le-am spus nimic, arătând către vizetă, unde caraliii ne puteau spiona în voie, încălţaţi în acei pâslari-pisică care le permiteau să asculte pe la uşi fără să fie simţiţi. După câteva minute însă, i-am informat că a murit Vasile Militaru şi, instantaneu, am păstrat cu toţii un moment de reculegere. Le-am povestit apoi ceea ce am fost puşi să facem în timpul cât am lipsit din celulă. Colegii erau consternaţi.

 

După semnele ştiute de noi, am urmărit trecerea „căruţului”. Un căruţ, pe care îl au mai toate puşcăriile în dotare. În el sunt căraţi seara deţinuţii morţi, către cimitir. Vestea ne-o dădea el, prin scârţâitul roţilor cu lada pe el, inconfundabil. Pânda s-a dovedit folositoare, deoarece l-am văzut trecând către groapă, cu nelipsita ladă pe el, tras de doi deţinuţi de drept comun. Jaluzelele erau îndepărtate la maximum, dar nu mai conta dacă eram prinşi asupra infracţiunii, sau nu. După circa 30 de minute, căruciorul cu lada goală pe el, tras de aceiaşi deţinuţi de drept comun, se întorcea de la cimitir. Pentru ei, fusese o zi obişnuită. Uneori, după atâta suferinţă sufletul se împietreşte, devine insensibil la tot ce se petrece împrejur.

 

În celulă s-a evocat îndelung, în acea zi, şi-n zilele următoare, viaţa şi opera scriitorului dispărut, omorât mişeleşte de slugile preaplecate ale Moscovei.

 

În ceea ce priveşte dimensiunile marelui dispărut, numai istoria îi poate aprecia opera ca atare. Să mă ierte anumiţi pseudoscriitori care i-au pus la îndoială valoarea literară şi politică, dar când ajungi să fii închis şi să mori pentru ţara ta, e mai mult decât un act de dăruire. În 1959, la data când se stingea din viaţă poetul şi eu mă găseam în cercetări la Ministerul de Interne. Fusesem arestat pentru a doua oară pe data de 8 august 1958, sub acuzaţia de „crimă de uneltire împotriva ordinei sociale”. În fond, eram arestaţi pentru că la închisoarea sanatoriu Târgu Ocna ne ajutam unii pe alţii să supravieţuim. În afară de doctoriţa Margareta Danielescu şi mai târziu Grigoraş Maria, nu mai exista nici un cadru medical. Totul cădea în sarcina noastră să supravieţuim. Nu existau cadre medii sanitare, iar medicamentele specifice tuberculozei lipseau cu desăvârşire. Era limpede că nu am fost duşi acolo să supravieţuim. O mână de oameni însă, cu forme mai uşoare de tuberculoză şi au reuşit să echilibreze balanţa între viaţă şi moarte. Ei s-au sacrificat pentru fraţii lor şi unii au şi murit datorită disiminării bacilare, ca în cazul inginerului Goe Niţescu.

 

Şi totuşi, pe fondul tuturor privaţiunilor la care am fost supuşi, omul, „cel mai preţios capital”, a descoperit şanse noi de supravieţuire: se învăţa. Nu conta ce. Unii învăţau franceza, alţii engleza, germana, alţii matematica, dar cei mai mulţi învăţau poezii, chit că unii din ei plecau cu ele în eternitate. Printre cei fericiţi, mă găseam şi eu. Învăţasem peste 200 de poezii pe dinafară, de mari poeţi universali, dar şi de autohtoni, printre care şi Vasile Militaru. Într-o zi, cam prin luna iulie sau august 1959, un învăţător sosit de la Aiud şi adus în celula mea la Ministerul de Interne m-a rugat să-i spun o poezie de Vasile Militaru. Am stat puţin pe gânduri. Ştiam că la Securitate şi pereţii au urechi. De abia apucasem să spun două strofe din fabula Pupăza şi cioara că s-a deschis vizeta şi intransigentul cerber m-a scos la raportul ofiţerului de serviciu, care m-a trimis trei zile la carceră.

 

Pe parcursul anilor, după eliberare, mă obseda un lucru: cum a fost posibil ca un poet şi un martir ca Vasile Militaru să fie marginalizat? El, care a încântat atâtea generaţii şi generaţii cu poeziile lui, atât în şcolile primare cât şi în licee…

 

Nu există decât o explicaţie: Întunericul care mai dăinuie încă în anumite capete pătrate dominate de ura de clasă.

 

Mărturia lui Dumitru Radu Udar, Din documentele rezistenţei. Vol. I, Arhiva Asociației Foștilor Deținuți Politici, București, 1991, p. 158, apud Fericiţi cei Prigoniţi

https://www.magazincritic.ro/2021/07/08/vasile-militaru-martir-al-poeziei-si-credintei-in-dumnezeu-video/

 

///////////////////////////////////////

 

 

Martiriul (creștinismul)

 

 

Martiriul în creștinism este condiția pe care urmează următorul ( martir , din grecescul μάρτυς , adică „martor”) pentru a-și apăra credința în Hristos sau pentru a apăra viața altor creștini.

 

Index

1    Note istorice

2    Teologie

2.1 Vechiul Testament

2.2 Noul Testament

2.2.1   Relația cu Imperiul Roman

2.2.2   Evoluția teologică

3    Tipuri de martiriu

4    Analiza

5    Note

6    Bibliografie

7    Elemente conexe

8    Alte proiecte

9    Legături externe

fundal

Pictogramă lupă mgx2.svg     Același subiect în detaliu: Epoca creștină timpurie și perioada a doua a templului .

În primele istorii ale creștinismului , martirii creștini au fost torturați sau uciși prin lapidare , răstignire și moarte pe rug . La început, martiriul din creștinism a indicat îndurarea sacrificiilor, greutăților și lipsurilor fizice pentru a-l onora pe Dumnezeu, dar mai târziu termenul a fost aplicat pentru a indica aproape exclusiv creștinii care au fost uciși pentru credința lor. Primii martiri creștini au fost vreodată apostolii lui Isus , cu excepția lui Ioan , care a murit în exil . Perioada creștinismului timpuriu care precede domnia lui Constantin este considerată „era martirilor”.

 

Conform catehismului catolic, figura martirului este antitetică cu cea a apostatului , adică a celui care a trădat credința. Martirii sunt cinstiți ca sfinți sau binecuvântați și prin rugăciuni, slujbe și sărbători euharistice , se comemorează dies mortis sau ziua morții. Acest cult al martirilor este una dintre formele de exprimare privată și publică a credinței creștine, deja înrădăcinate în primele comunități care trebuiau să-și compare noile doctrine mai întâi cu tradiția evreiască și apoi cu cea imperială romană.

 

Teologie

Vechiul Testament

Povestea lui Azaria, Anania și Misaele , povestită în Daniel (capitolul 3), este primul caz de tentativă de martiriu din Biblie. Datorită îngerului, cei trei nu ard pe rug, iar Nebucadnețar , regele Babilonului , îi așează în fruntea a trei provincii.

 

Noul Testament

Pictogramă lupă mgx2.svg     Același subiect în detaliu: Stefano protomartire .

Aspectele teologice și doctrinare ale martiriului creștin sunt cuprinse direct în Faptele Apostolilor și sunt inerente relației dintre jertfă și mesia lui Hristos. Primul martir al creștinismului este considerat Ștefan, numit Protomartir . El este, de asemenea, singurul martir a cărui pasiune a fost detaliată într-o carte canonică, Faptele Apostolilor . Chiar și Sfântul Ioan Botezătorul este adesea considerat martir, dar înainte de moartea lui Hristos , deci înainte de jertfa și învierea sa, dând naștere unei dezbateri teologice destul de largi. Pornind de la exemplul lui Ștefan, au existat mulți martiri în numele lui Hristos, dar simțul alegerii îi deosebește pe primii martiri: Ștefan însuși a fost ales de către cei doisprezece apostoli, împreună cu alți șase, ca diacon , pentru a se ocupa de distribuirea mâncare în comunități.

 

În special, martiriul lui Ștefan este configurat ca o nouă mărturie a credinței, spre deosebire de tradiția evreiască din Vechiul Testament, deoarece se perpetuează pe exemplul morții lui Iisus Hristos pe cruce și pe noua interpretare mesianică a doctrinei, fiul omului. : Ștefan, în pragul morții, este de fapt un martor nu numai pentru Tatăl, ci și pentru Fiul Omului. Aceeași repetare a ultimelor cuvinte ale lui Isus raportate de Luca (23.34.46) în martiriul lui Ștefan evidențiază traducerea care a avut loc: Ștefan, de fapt, le adresează lui Isus.

 

„Iată, văd cerurile deschise și Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu”.

 

( Fapte, 7-56 )

Conform Fapte , Ștefan a fost lapidat de evrei care nu i-au recunoscut mărturia. De fapt, creștinul a susținut că Isus a fost singurul și ultimul Mesia: la fel cum Moise i-a condus definitiv pe evrei din Egipt, mesajul creștin ar fi trebuit să-i conducă pe urmașii către o nouă lege și o nouă împărăție, nu mai pământească, ci cerească. Aceasta a oferit valoare teologică martiriului creștin ca sacrificiu, precum și mărturie, spre deosebire de martirii evrei dinaintea Evangheliei, care au apărat identitatea religioasă și politică a Israelului, anunțând nu unicitatea mesia care a sosit, ci mesia care va veni. [1]

 

Relația cu Imperiul Roman

Conform Fapte , preoții evrei, în perioada dintre întoarcerea lui Pilat la Roma și sosirea noului guvernator al Palestinei , au pus în aplicare o serie de politici menite să condamne și să-i persecute pe susținătorii credinței creștine: Faptele Apostolilor, prin urmare relatează martiriul lui Iacov din Zebedeu , unul dintre apostoli. Este prima mărturie a unei opoziții între puterea constituită și creștini, iar aceștia din urmă sunt victime.

 

După primele persecuții, împărații, pentru a contracara răspândirea rampantă a credinței creștine, au emis o serie de măsuri menite să persecute și să pedepsească expresiile primelor biserici. Astfel, cultele păgâne au fost pentru prima dată impuse și au luptat împotriva sectelor iudaizante ale Imperiului: Evanghelia a devenit o mărturie a credinței chiar împotriva tradiției romane. Primele comunități au identificat lupta împotriva abuzurilor păgâne ca fiind o expresie a credinței și s-au adunat în jurul memoriei martirilor cu sărbători euharistice.

 

În cazul în care, în timpul unui proces, creștinii au renunțat la apartenența la biserică, aceștia au fost definiți lapsi , spre deosebire de martirii care, dimpotrivă, nu s-au reconvertit la păgânism chiar și în momentul morții.

 

De la conceptul de mucenic, în perioada următoare persecuțiilor , a evoluat conceptul de sfânt . Chiar și acum lista tuturor sfinților canonizați se numește martirologie . [2]

 

Evoluția teologică

În viziunea anumitor zone ale creștinismului din primele secole, martiriul a fost o eventualitate care trebuie luată în considerare în propria credință. Pentru primii creștini, a-și oferi viața pentru Hristos a fost singura modalitate posibilă de a răspunde darului lui Hristos care și-a dat viața pentru ei. Sfântul Ignatie al Antiohiei merge atât de departe încât să implore pe ceilalți creștini să nu mijlocească cu împăratul pentru a-și salva viața, ci pentru a-i permite să fie omorât. În multe pasiuni , martirul merge spontan la sacrificiu, chiar având posibilitatea de a-l evita.

 

Odată cu sfârșitul persecuțiilor, căutarea martiriului ca demonstrație a credinței tinde să se diminueze, înlocuită de căutarea sfințeniei. Totuși, din San Martino (secolul al IV-lea), totuși, primul non-martir considerat un sfânt, se spune, în Biroul compus pentru sărbătoarea sa, „Suflet binecuvântat, dacă sabia nu te lovește, nu ai pierdut slava martiriului ”, ca și cum ar fi scuzat faptul că nu a fost martirizat.

 

În calendarul liturgic, catolicismul în special, reînvie poveștile martirilor credincioșilor săi. Martirologia este plină de figuri ale sfinților martiri din toate epocile: martirii sunt considerați a fi Sfântul Ioan de Brebeuf , așa-numiții martiri canadieni, iezuiții uciși de iroizi în secolul al XVII-lea , Sfântul Andrei Dung-Lac și vietnamezii ( Secolul al XIX-lea ), Sf. Paul Miki , Sfânta Tereza Benedicta Crucii (Edith Stein) și Massimiliano Maria Kolbe (care a murit în lagărele de concentrare naziste). Prin urmare, alături de istoria creștinismului, există o profesie de credință exprimată de credincioși prin jertfa lor …

 

Tipuri de martiriu

În catolicism , sunt identificate trei tipuri de martiriu:

 

martiriul alb

martiriul verde

martiriul roșu

Martiriul alb constă în renunțarea la tot ceea ce un om iubește din cauza lui Dumnezeu . Martiriul verde constă în eliberarea de sine prin post și oboseală de dorințele rele ale cuiva sau în suferința angoasei de penitență și convertire. Martiriul roșu constă în purtarea Crucii sau a morții datorate lui Iisus Hristos (omilia irlandeză din secolul al VII-lea). Martiriul roșu a fost adesea considerat în trecut botezul purificator al tuturor păcatelor: suferind martiriul, sfințenia era asigurată, neputând să mai păcătuiască. Din acest motiv, martiriul din antichitate nu a fost doar acceptat, ci chiar căutat, mai ales în medii pline de gnosticism .

 

Rămânând celebru în zona credinței în creștinism în timpul persecuțiilor inițiate de Nero , martiriul a fost văzut mai degrabă ca o renaștere în Hristos decât ca o moarte. Martirii au refuzat să-și abjureze religia : faptul că creștinii, de exemplu, nu participau la festivalurile păgâne și nu ofereau sacrificii, întrerupând aceste ritualuri apotropaice , deoarece Imperiul Roman a determinat ruperea pax deorum și, prin urmare, o infracțiune gravă „zeii” ”.

 

Martiriul unui creștin este considerat un „ botez în sânge ”, în sensul unei purificări totale a sufletului, similar cu efectul botezului în apă . Martiriul este considerat în mod tradițional valid pentru intrarea în Biserică, chiar și în absența botezului [3] . Pe baza lui Ioan 15:13 („Nu există iubire mai mare decât a-și da viața pentru aproapele”), se crede că jertfa vieții pentru a nu nega credința în Isus Hristos înaintea oamenilor este un merit al unei astfel de mântuiri să câștige de la Dumnezeu iertarea tuturor păcatelor săvârșite anterior. Conform acestei concepții răspândite, iertarea include moștenirea păcatului originar , care este anulată prin sacramentul Botezului.

 

Mărturia iubirii a fost intenționată nu numai ca fidelitate față de Dumnezeu, ci și ca un beneficiu al altor credincioși și necredincioși, chiar și pentru evenimentele supranaturale raportate de Viețile Sfinților cu privire la soarta lor finală. Prima urmă biblică este lipsa martiriului sfinților Azarias, Anania și Misael , întărită de prezența invizibilă și necorporală a îngerului trimis de Dumnezeu. Tradiția hagiografică a atribuit în repetate rânduri mijlocirea miracolului, eșecul inexplicabil al în urma unor încercări repetate ale omului de a procura moartea (de exemplu, San Giorgio ). Îngerului, uneori identificat cu arhanghelul Mihail , ca participant la comuniunea sfinților , Biserica recunoaște aceleașicarisme ale Duhului Sfânt date de Iisus apostolilor: exorcizați demoni și iertați păcatele . Îngerul trăiește și rămâne în comuniunea sfinților chiar și în timpul intervenției pământești, rămânând la fel de participant la darurile divine ca și mai mult decât orice ființă umană consacrată.

 

Analize

În tradiția istoriografică occidentală, problema martirilor a stârnit deseori dezbateri care nu au fost niciodată rezolvate în poziții univoce. După Conciliul de la Trento, unele prevederi pontifice au promovat o revizuire a martirologiei romane , cartea cu lista tuturor martirilor și pasiunile relative. În unele cazuri au existat investigații la date, purjarea informațiilor considerate ambigue sau false, eliminarea unor urme evidente ale cultelor păgâne pe care cultul martirilor le-a păstrat, pentru care istoriografia modernă a susținut apoi teza „creștinării pasive” a păgânilor. , care vizează suprapunerea pozițiilor creștine pe cele păgâne, fără a schimba tradițiile și festivitățile. [4] [5]

 

Notă

^ Audiența generală din 10 ianuarie 2007: Stefano Protomartirul | Benedict al XVI-lea , pe www.vatican.va . Adus la 30 mai 2021 .

^ Cultul martirilor în liturghia romană , pe www.vatican.va . Adus la 30 mai 2021 .

^ Catehismul Bisericii Catolice , 1258

^ Conferință de presă despre noua martirologie romană: text – IntraText CT , pe www.intratext.com . Adus la 30 mai 2021 .

^ H. Dodwell, De paucitate martyrum , în Dissertationes Cyprianiae , Londra 1684

Bibliografie………………..

https://koaha.org/wiki/Martire_cristiano

 

///////////////////////////////////////

Epistola către Evrei / Capitolul 11, de Hamilton Smith

 

Calea credinţei – Evrei 11

În capitolul 3, credincioşii au fost numiţi părtaşi ai chemării cereşti. Acest lucru înseamnă că, deşi ne aflăm pe pământ, suntem chemaţi către cer. În capitolul 9 am înţeles că, pentru cel credincios, cerul a fost asigurat, deoarece Hristos a intrat chiar acolo înaintea lui Dumnezeu, pentru noi. În capitolul 10 am văzut că cei credincioşi au fost făcuţi potriviţi pentru cer prin lucrarea lui Hristos, astfel că, încă de acum, de pe pământ, ei pot intra în duh în bucuria cerească dincolo de perdea.

 

În capitolul 11 ni se prezintă calea pe care cel credincios este chemat să o străbată, în drumul său spre cer, prin pustia acestei lumi. El scoate în evidenţă în mod clar că, de la început până la sfârşit, drumul este unul al credinţei. Întregul capitol este o frumoasă dezvoltare a citatului din profetul Habacuc, de la sfârşitul capitolului precedent: „cel drept va trăi prin credinţă“.

 

Reamintindu-ne cine sunt destinatarii epistolei, putem înţelege de ce este nevoie să se dedice un capitol întreg pentru a fi prezentată cu atâta insistenţă „credinţa“, ca marele principiu pe baza căruia trăieşte cel credincios. Aceşti evrei credincioşi puteau avea dificultăţi care ţineau în mod special de acest subiect, de a accepta cu greu calea credinţei, deoarece veneau dintr-un sistem religios care era întemeiat pe lucruri vizibile. Sistemul iudaic era legat de impozantul templu cu altarele lui şi cu jertfele materiale care se ofereau printr-un preot care era instituit oficial, exercitându-şi slujba îmbrăcat în frumoasa lui robă şi conducând acele ceremonii complexe potrivit cu ritualurile care fuseseră prescrise prin lege.

 

Toate aceste lucruri văzute erau înlăturate de creştinismul în care ei fuseseră introduşi. Aceşti credincioşi trebuia să înveţe că în creştinism nu este nimic pentru vedere, ci totul este pentru credinţă. Mai mult, lucrurile văzute ale religiei iudaice au fost doar umbre ale bunurilor viitoare, în timp ce lucrurile nevăzute ale creştinismului sunt realitatea acestor bunuri. Ei au fost chemaţi să iasă din tabăra iudaică pentru a ajunge la Hristos, care era afară, acolo unde era ocara, iar după ce au ieşit afară, sunt atenţionaţi de apostol să nu „dea înapoi“.

 

Îndemnurile şi atenţionările apostolului au însemnătate solemnă şi pentru noi astăzi, când creştinătatea a dat aşa de mult înapoi, chiar dacă nu în sensul exact al cuvintelor folosite în Evrei 10:38,39 . Creştinătatea a dat înapoi printr-un proces de imitaţie. Aceasta a copiat sistemul iudaic înălţând din nou temple impozante cu altare vizibile, aşezând preoţi în mod oficial pentru a conduce ceremonii elaborate care fac apel la vederea fizică şi care se potrivesc omului în starea lui naturală, fără să pună deloc problema convertirii. Astfel, creştinătatea, fără a se întoarce la iudaism, a încercat totuşi să îmbine iudaismul şi creştinismul, rezultatul fiind pierderea adevărurilor vitale creştine, adevăruri în care poate intra doar cel credincios. Ea şi-a pierdut caracterul spiritual, rămânând la lucrurile exterioare ale iudaismului pe care omul natural le poate aprecia.

 

În acest capitol măreţ lăsăm înapoia noastră umbrele, pentru a pătrunde pe calea credinţei, doar pe ea fiind cunoscute lucrurile reale şi vitale ale lui Dumnezeu. Mai mult, învăţăm faptul că, în toate dispensaţiile, credinţa a fost legătura esenţială dintre om şi Dumnezeu.

 

În afara primelor trei versete, care sunt introductive, capitolul se împarte în trei părţi principale:

 

Prima parte, versetele 4-7, care ne prezintă credinţa ca fiind marele principiu prin care ne apropiem de Dumnezeu.

 

A doua parte, versetele 8-22, ne oferă exemple de oameni ai credinţei care şi-au pus toată încrederea în promisiunea lui Dumnezeu pentru lumea viitoare, acest lucru făcându-i capabili să umble ca străini şi călători pe acest pământ.

 

A treia parte, versetele 23-28, în care credinţa este prezentată ca fiind biruitoare peste puterea diavolului şi a lumii prezente, cu toate atracţiile şi dificultăţile ei.

 

Introducere – Evrei 11:1-3

Versetul 1. Versetele introductive prezintă marile principii ale credinţei. Primul verset cu greu ar putea fi privit ca o definiţie a credinţei, fiind mai degrabă o prezentare a efectelor ei. Acest verset ne spune mai mult ce face credinţa, decât ce este ea. Credinţa este siguranţa lucrurilor sperate. Ea face ca lucrurile spre care noi privim să devină foarte reale pentru sufletele noastre. Ea ne oferă convingere cu privire la lucrurile care nu se văd. Lucrurile nevăzute devin tot atât de reale pentru credincios ca şi lucrurile prezente care se văd, „şi aceasta cu atât mai mult cu cât lucrurile văzute nu fac altceva decât să ne înşele“ (J.N.D.).

 

Versetul 2. Prin credinţă au primit mărturie cei din vechime. Ei au obţinut o bună mărturie nu prin faptele sau prin vieţile lor, ci prin credinţă. Ei au fost bărbaţi şi femei cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, astfel că vieţile lor au fost presărate cu multe căderi, iar faptele lor au trebuit uneori dezaprobate. Totuşi, în ciuda căderilor, ei au fost marcaţi de credinţa în Dumnezeu, iar după ce ni se prezintă parcursul vieţii lor, la sfârşitul capitolului ni se va reaminti că prin credinţă au obţinut ei o bună mărturie.

 

Versetul 3. Prin credinţă înţelegem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu. Omul natural, având în inima lui vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, caută în mod intenţionat să-L excludă pe Dumnezeu din actul creaţiei. El ar fi bucuros să ajungă la concluzia că originea lumii este în materie şi în forţe ale naturii. Rezultatul este că ajunge să bâjbâie în întuneric, fără să obţină nicio siguranţă prin aceste speculaţii. Teoriile care sunt salutate cu plăcere, socotite drept cuvinte ale înţelepciunii de o generaţie, sunt respinse de următoarea generaţie, ca fiind un nonsens inimaginabil. Omul este preocupat doar de lucrurile care se văd. Dumnezeu ne spune foarte clar că lucrurile care se văd nu îşi au originea în lucruri vizibile. Omul intră în mod intenţionat într-un ocean de speculaţii contradictorii. Însă cel credincios înţelege cu ajutorul credinţei cum a fost creat totul. Noi cunoaştem că originea materiei nu este materia, pentru că lucrurile care se văd sunt făcute din lucruri care nu se văd. Credinţa ştie că tot universul şi-a căpătat existenţa prin „Cuvântul lui Dumnezeu“.

 

Astfel, versetele introductive ne-au prezentat trei principii de seamă ale credinţei: 1. credinţa face ca lucrurile nevăzute să devină reale; 2. credinţa obţine o mărturie bună pentru cei ce o posedă; 3. credinţa ne face să înţelegem lucruri a căror întindere trece dincolo de mintea naturală.

 

Credinţa ne apropie de Dumnezeu – Evrei 11:4-7

După versetele introductive trecem la prima din cele trei diviziuni principale ale capitolului, în care credinţa este văzută ca marele principiu: 1. al apropierii faţă de Dumnezeu, ca în cazul lui Abel; 2. al eliberării de moarte, ca în cazul lui Enoh; 3. al izbăvirii de judecată, ca în cazul lui Noe. Astfel, prin credinţă, cel credincios în mod individual este pus în relaţie cu Dumnezeu.

 

Versetul 4. În exemplul lui Abel ni se prezintă singurul fel în care un păcătos se poate apropia de Dumnezeu. Abel a înţeles că era păcătos, că Dumnezeu este sfânt şi că El nu poate trece cu vederea păcatele. Cum putea el deci să fie drept înaintea lui Dumnezeu? Prin credinţă el şi-a luat singurul loc pe care îl poate avea un păcătos aflat sub sentinţa morţii. El s-a apropiat de Dumnezeu pe principiul morţii unei jertfe fără cusur. Jertfa pe care el a adus-o lui Dumnezeu era o imagine a Domnului Isus, Mielul lui Dumnezeu. Astfel a obţinut Abel mărturia că era drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui. Dumnezeu nu a mărturisit despre viaţa lui, nici chiar despre credinţa lui, ci despre jertfa pe care credinţa lui a adus-o. Acesta a rămas şi astăzi singurul fel în care un păcătos poate obţine binecuvântarea. Cel care crede în Isus şi se prezintă înaintea lui Dumnezeu pe temeiul jertfei Lui măreţe obţine mărturia că este drept. Pentru unul ca acesta este valabil cuvântul care spune: „prin El, toţi care cred sunt îndreptăţiţi de toate lucrurile“. În acest fel Abel, care este mort, vorbeşte încă. El încă vorbeşte de calea credinţei prin care un păcătos poate obţine binecuvântarea.

 

Versetele 5 şi 6. În exemplul lui Enoh avem prezentată o altă mare trăsătură a credinţei: ea oferă eliberare faţă de moarte. Despre Enoh citim că prin credinţă a fost mutat ca să nu vadă moartea. În ciuda lucrurilor văzute şi raţionale şi contrar tuturor experienţelor, el a crezut în posibilitatea de a fi mutat de pe pământ fără să vadă moartea. Doar credinţa poate socoti ca posibil un eveniment care nu mai avusese loc niciodată în istoria omenirii. În acelaşi fel, nici credinciosul de astăzi nu aşteaptă moartea, ci mutarea. Noi aşteptăm un eveniment care nu are corespondent în istoria creştinătăţii. Aşteptăm sunetul trâmbiţei şi vocea Domnului pentru a ne chema la întâlnirea cu El în văzduh. Omul natural priveşte cu groază spre moarte, ca încheiere a existenţei sale pe pământ; doar credinţa poate privi spre mutare, care înseamnă a nu mai trece prin moarte.

 

În istoria din Geneza nu se spune nimic despre credinţa lui Enoh, însă se spune de două ori că a „umblat cu Dumnezeu“. Se pare că la acest lucru se referă apostolul când spune că „a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu“. Pe această mărturie s-a bazat apostolul când argumentează că Enoh trebuie să fi avut credinţă, pentru că „fără credinţă este imposibil să-I fii plăcut“. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă nu doar că Dumnezeu există, ci şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută cu stăruinţă.

 

Versetul 7. În istoria lui Noe ni se prezintă credinţa care scapă de judecata lui Dumnezeu. El a fost atenţionat de Dumnezeu cu privire la judecata care venea, atunci când nu se vedea nici cel mai mic semn al judecăţii iminente, căci Dumnezeu l-a înştiinţat „despre cele nevăzute încă“. În privinţa lucrurilor văzute nu era nimic neobişnuit. Domnul Însuşi ne spune în Evanghelii că oamenii mâncau, beau, se însurau şi se măritau. Totuşi, omul credinţei a crezut atenţionarea lui Dumnezeu şi, cuprins de teamă, s-a folosit de mijlocul pe care Dumnezeu i l-a pus la dispoziţie, scăpând astfel de judecata care a venit peste lumea întreagă. Prin atitudinea pe care el şi-a însuşit-o prin credinţă, a condamnat lumea care a refuzat să creadă mărturia lui Dumnezeu cu privire la judecata viitoare, devenind astfel, împreună cu toată această mare ceată care i-a urmat, „moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei“.

 

Partea credinţei este lumea viitoare – Evrei 11:8-22

De la versetul 8 intrăm într-o altă diviziune a capitolului care ne prezintă credinţa care acceptă planul lui Dumnezeu cu privire la lumea viitoare, făcându-l astfel capabil pe cel credincios să umble ca străin şi călător în lumea de acum. În această diviziune, care ţine până la versetul 22, sunt menţionaţi pe nume cinci sfinţi din Vechiul Testament: Avraam, Sara, Isaac, Iacov şi Iosif, fiecare având trăsături deosebite care le-au caracterizat credinţa, însă toţi au privit la acea lume viitoare a gloriei.

 

Versetul 8. Avraam este principalul martor al credinţei care, alipindu-se cu tărie de planul lui Dumnezeu, a putut să privească spre o altă lume, iar în cea prezentă să umble ca străin. El a fost chemat să iasă din ţara în care locuia şi să meargă într-o ţară pe care urma să o primească după aceea. Dacă Dumnezeu cheamă pe cineva afară din lumea prezentă, o face pentru că El are o altă lume mai bună în care vrea să-l conducă. Să ne amintim că Ştefan şi-a început cuvântarea înaintea sinedriului spunând: „Dumnezeul gloriei S-a arătat părintelui nostru Avraam“. Aceasta este o declaraţie minunată, însă declaraţia de la sfârşit este şi mai minunată, pentru că Ştefan, privind ţintă la cer şi văzând pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, a spus: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu“. Începutul chemării se caracterizează prin faptul că Dumnezeul gloriei Se descoperă unui om de pe pământ; finalul ei este că un Om Se descoperă în gloria lui Dumnezeu în cer. Imediat ce Domnul Isus Şi-a luat locul în glorie, creştinii au putut vedea clar ceea ce Avraam doar a întrezărit – rezultatul deplin al chemării lui Dumnezeu. Noi, la fel ca Avraam, am fost chemaţi potrivit cu scopul lui Dumnezeu (2. Timotei 1:9 ); dar pentru noi aceasta înseamnă că am fost chemaţi afară din această lume prezentă, pentru a avea parte cu Hristos în locuinţa gloriei, acolo unde El este, pentru a fi cu El şi asemenea Lui – făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu (Filipeni 3:14 ; Romani 8:29 ; 2. Tesaloniceni 2:14 ).

 

Mai mult, în exemplul lui Avraam avem nu doar o imagine izbitoare a chemării suverane a lui Dumnezeu, dar şi un strălucit exemplu al răspunsului pe care îl dă credinţa la această chemare. În primul rând, citim despre faptul că „a ieşit, neştiind unde merge“. Să-ţi laşi ţara, neştiind unde mergi, pare nebunie în ochii omului firesc, un act contrar oricărei raţiuni. Însă chiar în astfel de împrejurări străluceşte credinţa. Pentru credinţa lui Avraam a fost suficient că Dumnezeu îl chemase şi că Dumnezeu ştia unde voia să-l conducă. Uneori noi am vrea să cunoaştem care vor fi consecinţele ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu; urmarea este că ezităm să înaintăm pe calea credinţei. Prudenţa omenească are grijă să cântărească rezultatele; însă credinţa lasă rezultatele în seama lui Dumnezeu.

 

Versetul 9. În al doilea rând, Avraam nu doar că a ieşit prin credinţă, ci, părăsind vechea scenă, el a umblat prin credinţă înainte de a o obţine pe cea nouă. Astfel, împreună cu Isaac şi cu Iacov, el a avut caracterul de străin şi călător. Pentru el, ţara în care a mers a rămas o ţară străină, iar el însuşi a călătorit prin ea locuind în corturi. Nu este aceasta adevărata poziţie a creştinului şi astăzi? Noi am fost chemaţi afară din lumea din jurul nostru şi nu am ajuns încă în cea nouă spre care mergem. Între timp suntem străini într-o lume străină şi călători spre o altă lume.

 

Versetul 10. În al treilea rând, Avraam a privit spre cetatea care are temelii, al cărei arhitect şi ziditor este Dumnezeu. Înţelegem deci că acest lucru l-a susţinut pe el în poziţia de călător într-o ţară străină: el a privit la binecuvântarea viitoare pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru poporul Său. El a fost înconjurat de cetăţi ale oamenilor, care, atunci ca şi acum, nu aveau temelii trainice şi drepte. Din acest motiv sunt sortite distrugerii. Avraam a privit spre cetatea lui Dumnezeu care, fiind întemeiată pe dreptate, nu va fi clătinată niciodată. Noi ştim din versetul 16 şi, de asemenea, din capitolul 12:22 că aceasta este „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc“. În acest fel a mers Avraam pe calea credinţei, în lumina lumii viitoare.

 

Felul credinţei lui Avraam, de a lăsa lumea văzută pentru cea nevăzută, poate părea nebunie în ochii lumii. Însă credinţa priveşte spre cetatea lui Dumnezeu – Ierusalimul ceresc; şi când acea cetate sublimă va apărea înaintea ochilor, cu toată gloria şi binecuvântarea ei – cetate în care nu mai este întristare, nici plânset, nici moarte şi nici noapte – atunci se va vedea câtă dreptate a avut Avraam şi ce înţelept a fost el, ca şi toţi aceia care merg pe urmele paşilor lui, nealipindu-se de lumea prezentă şi umblând ca străini şi călători spre cetatea lui Dumnezeu.

 

Versetele 11 şi 12. În exemplul Sarei vedem credinţa care nu doar că priveşte la Dumnezeu în faţa dificultăţilor presante, ci se şi încrede în El atunci când un lucru este imposibil de înfăptuit din punct de vedere natural. Ea nu priveşte la mijloacele obişnuite pentru a obţine un fiu, nu spune nici măcar „cum se poate întâmpla aceasta?“. Încrederea ei era în Dumnezeu, Cel care va îngriji cu credincioşie să-Şi împlinească propriul Său Cuvânt, pe propria Sa cale. Dumnezeu i-a onorat încrederea, dăruindu-i un copil „dincolo de vârsta potrivită“. Astfel Dumnezeu Şi-a câştigat pentru Sine o mare mulţime de oameni, potrivit scopurilor Sale, dar a făcut aceasta în modul Său propriu: „dintr-unul singur şi acela aproape mort“. Aşa este adesea în căile lui Dumnezeu: El Îşi duce la îndeplinire planurile Sale prin cele mai slabe vase şi în împrejurări care par fără speranţă. El scoate tărie din slăbiciune, „ce se mănâncă“ din „cel ce mănâncă“, viaţă din moarte şi „o mulţime ca stele cerului“ „dintr-unul singur şi acela aproape mort“. „Cine se laudă să se laude în Domnul.“

 

Versetele 13-16. Suntem învăţaţi în continuare că acei sfinţi nu doar că au trăit prin credinţă, ci şi că „au murit în credinţă“, neprimind totuşi lucrurile promise. După moartea lor, Dumnezeu ne-a oferit un scump sumar al vieţuirii lor. Din istoria lor cunoaştem că şi ei au gustat de multe ori falimentul, pentru că au fost oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, iar căderile lor ne sunt relatate pentru atenţionarea noastră. Însă în acest loc nu ne sunt prezentate căderile, ci Dumnezeu ne prezintă tot ceea ce a fost rodul propriului Său har în vieţile lor. Aceste versete sunt epitaful lui Dumnezeu cu privire la patriarhi.

 

În primul rând, ni se spune că ei au privit dincolo de lucrurile văzute. Ei au văzut „de departe“ lucrurile făgăduite. Ei au fost convinşi de siguranţa gloriei viitoare şi s-au bucurat de speranţa gloriei.

 

În al doilea rând, gloria viitoare de care ei s-au bucurat a produs efecte practice în vieţile lor – ei au mărturisit că erau străini şi călători pe pământ.

 

În al treilea rând, mărturisind că sunt străini şi călători, au dat o mărturie clară pentru Dumnezeu, „pentru că cei care spun unele ca acestea arată clar că ei caută o patrie“.

 

În al patrulea rând, ei n-au ţinut cont de oportunităţile de a se întoarce în lumea pe care o părăsiseră. Aceia care răspund chemării lui Dumnezeu şi se separă de această lume prezentă vor constata că diavolul caută să-i atragă înapoi oferindu-le oportunităţi pentru acest lucru. Pofta cărnii, atracţiile lumii, cerinţele legăturilor naturale, anumite obligaţii care ţin de viaţa aceasta vor acţiona în feluri şi momente diferite pentru a ne deschide oportunităţi ca să ne întoarcem. Avraam a declarat limpede că era străin şi călător; Lot însă a declarat limpede, prin conduita lui, că a urmat doar un om, nu pe Dumnezeu, pentru că de trei ori se spune că el a mers cu Avraam. Aşa că, atunci când s-a ivit ocazia, Lot i-a dat curs şi s-a reîntors la cetăţile din câmpie, în timp ce Avraam a mers înainte spre cetatea lui Dumnezeu. Vai, ce mulţi, din zilele lui Lot şi până astăzi, din cauza faptului că nu şi-au însuşit în mod real făgăduinţa lui Dumnezeu, s-au folosit de ocazia de a se întoarce de la o cale care este imposibilă din punct de vedere natural şi care este o încercare permanentă pentru carne! Dacă vrem să scăpăm de ocazia de a ne întoarce, atunci să arătăm clar că suntem de partea Domnului. Dacă vrem să arătăm clar acest lucru, atunci să acceptăm în mod complet calea separării de lume, ca străini şi călători. Dacă vrem să fim cu adevărat străini şi călători, atunci să ne ridicăm ochii spre priveliştea vastă de binecuvântări care ne este larg deschisă în lumea cea nouă; să fim încredinţaţi de realitatea gloriei viitoare şi să o primim în inimi cu afecţiune.

 

În al cincilea rând, refuzând ocazia de a se întoarce în ţara lor, au fost liberi de a se preocupa cu dorinţa „de a avea o patrie mai bună, adică cerească“.

 

În al şaselea rând, cu privire la omenii caracterizaţi de un astfel de mod de trăire citim: „Dumnezeu nu Se ruşinează de ei, ca să fie numit Dumnezeul lor“. În vieţile lor au existat multe căderi şi multe lucruri de care au trebuit să se ruşineze, însă principiul important care le-a guvernat vieţile şi a conferit caracterul umblării lor a fost de aşa natură încât Dumnezeu nu S-a ruşinat să fie numit Dumnezeul lor.

 

În al şaptelea rând, Dumnezeu le-a pregătit o cetate, iar în acea cetate tot ce a fost din Dumnezeu în vieţile lor îşi va găsi un răspuns glorios.

 

Dacă aceste lucruri ne caracterizează şi pe noi în această zi, în ciuda multelor noastre căderi, a slăbiciunilor noastre şi a lipsei de valoare pe care o avem în ochii lumii, nu se va putea spune şi cu privire la noi că Dumnezeu nu Se va ruşina să Se numească Dumnezeul nostru?

 

Versetele 17-19. Viaţa lui Avraam ilustrează încă o ipostază a credinţei. Dacă viaţa de credinţă este încercată prin faptul că cel rău ne oferă ocazii pentru a ne întoarce, ea este de asemenea testată spre a-şi proba valoarea prin încercări trimise de Dumnezeu. Astfel citim că Avraam „a fost încercat“ când i s-a cerut să-l aducă pe Isaac ca jertfă, pe singurul lui fiu – chiar pe acela prin care promisiunile trebuiau să fie împlinite. Credinţa lui a răspuns cu fidelitate la test şi el a putut să-l ofere pe fiul său, socotind că Dumnezeu putea să-l învie dintre cei morţi.

 

Versetul 20. Apoi ne este prezentat Isaac ca un exemplu al celui care a umblat în lumina lucrurilor viitoare şi despre el citim că „i-a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau cu privire la cele viitoare“. Relatarea cu privire la binecuvântările date fiilor lui ne este prezentată în Geneza 27 , aşa cum citim în acel capitol trist în care fiecare membru al familiei falimentează, şi unde abia putem descoperi ceva care să ne dovedească că aveau o cât de mică măsură de credinţă. Acolo Isaac este prezentat ca fiind stăpânit de pofta lui, iar felul lui de a lucra este unul potrivit firii. Însă aici, Dumnezeu, care vede dincolo de orice faliment exterior, ne descoperă că, prin credinţă, Isaac i-a binecuvântat pe fiii săi cu privire la cele viitoare.

 

Versetul 21. Apoi, între patriarhii care au obţinut o bună mărturie prin credinţă, ne este prezentat Iacov; dar se pare că, în cazul lui, Dumnezeu a menţionat un act al credinţei lui doar atunci când el se afla pe patul morţii. Umblarea lui ca om credincios a fost una nepotrivită, marcată de multe greşeli. El a fost un înşelător al tatălui şi al fratelui său, a fugit de acasă, a fost un hoinar într-o ţară străină, slujind unui stăpân pe care l-a trişat şi de care a fost a fost, la rândul său, înşelat, având copii care i-au adus multă întristare, el însuşi sfârşind inconstanta sa umblare ca străin în Egipt. Totuşi, a fost un credincios adevărat, iar furtunoasa lui viaţă a avut un apus strălucitor. Ridicându-se prin credinţă deasupra a ceea ce este natural, el îi binecuvântează pe fiii lui Iosif. Potrivit cu ordinea naşterii, cel mai în vârstă ar fi trebuit să aibă cel dintâi loc, dar Iacov, cunoscând prin credinţă că Dumnezeu a rânduit ca cel mai tânăr să ocupe acel loc, şi-a încrucişat mâinile şi, în ciuda protestelor lui Iosif, a oferit celui mai tânăr binecuvântarea cea mai înaltă.

 

Versetul 22. În cele din urmă ne este prezentat şi Iosif ca un exemplu al credinţei care priveşte spre viitor, pentru că despre el citim că, înainte de moarte, a menţionat despre plecarea lui Israel din ţara Egiptului. Niciodată vreun om nu avusese o astfel de putere şi nici nu ocupase o poziţie de glorie pământească asemenea celei pe care a avut-o Iosif în Egipt, însă în ceasul morţii toată gloria acestei lumi a pălit înaintea lui. În loc să privească înapoi la gloriile pe care le-a avut în Egipt, Iosif a privit înainte la gloriile viitoare ale lui Israel. La acel moment părea un lucru de neconceput ca Israel să părăsească Egiptul. Ei se stabiliseră în Gosen şi citim că „au avut proprietăţi şi au fost roditori şi s-au înmulţit foarte mult“. Credinţa însă a putut prevedea că peste o sută cincizeci de ani de la acel moment Israel va fi eliberat din Egipt şi că va intra în ţara promisă şi a fost capabilă să dea porunci cu privire la acel eveniment.

 

Credinţa învinge lumea prezentă – Evrei 11:23-40

Prima parte a capitolului ne prezintă credinţa prin care un credincios se apropie de Dumnezeu pe temeiul jertfei şi găseşte eliberare de moarte şi judecată (versetele 4-7); apoi ne este prezentată credinţa care îl face pe cel credincios să umble prin această lume ca străin şi călător în lumina lumii viitoare (versetele 8-22); în ultima parte a capitolului, începând cu versetul 23, vedem credinţa care învinge lumea prezentă. În partea anterioară a capitolului, Avraam ne-a fost prezentat ca marele exemplu al celor care au acel fel de credinţă care apucă încă de acum lucrurile lumii viitoare, ţara cerească şi cetatea care are temelii. În ultima parte a capitolului ne este prezentat Moise ca exemplu al credinciosului care prin credinţă învinge lumea prezentă.

 

Versetul 23. În legătură cu naşterea lui Moise, ni se reaminteşte de credinţa părinţilor lui care nu numai că au ignorat porunca împăratului, dar şi-au învins şi propria teamă. Frica de un rău iminent este adesea mai greu de învins chiar decât răul însuşi. Oricât ar părea de ciudat, motivul pentru care ei au acţionat prin credinţă a fost frumuseţea copilului. Ei au acţionat prin credinţă pentru că „l-au văzut că era frumos“. Am putea spune că era credinţa care lucrează prin dragoste.

 

Versetul 24. Ajungând la Moise însuşi, ni se prezintă o mărturie izbitoare a felului în care credinţa învinge lumea prezentă cu tot ce poate oferi ea. Părinţii lui au biruit frica de lume; Moise a biruit favorurile ei. Aceasta dă credinţei lui Moise un caracter cu totul aparte, pentru că putem birui frica de lume, dar suntem gata să cedăm atunci când avem de-a face cu favorurile ei.

 

Ca să înţelegem mai bine acest fel ales al credinţei acestui om este necesar să ne reamintim ce spune Scriptura despre caracterul lui remarcabil, ca şi despre poziţia înaltă pe care el a ocupat-o în lume. Ştefan, în cuvântarea pe care a ţinut-o înaintea sinedriului, ne oferă un scurt sumar remarcabil al caracterului şi al poziţiei pe care le-a avut Moise (Fapte 7:20-22 ). Acolo ni se spune că el „era frumos înaintea lui Dumnezeu“, că „a fost instruit în toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvintele lui şi în fapte“. Deci el a fost un om care avea o înfăţişare plăcută, a cărui minte era bine instruită cu toată învăţătura pe care a putut s-o dobândească în ţara care conducea lumea timpului aceluia. El îşi manifesta înţelepciunea prin cuvinte puternice, urmate de fapte de putere. Moise deci era în orice fel pregătit pentru a ocupa cea mai înaltă poziţie în această lume. Mai mult, această poziţie îi aparţinea de drept, pentru că el era prin adopţie fiul fiicei lui Faraon şi de aceea descendent direct la tronul acestuia.

 

În faţa unor împrejurări atât de favorabile care l-ar fi propulsat spre o poziţie de conducere în această lume, cum acţionează Moise? Mai întâi citim că atunci „când s-a făcut mare“ – adică atunci când momentul i-a fost favorabil să-şi fructifice avantajele poziţiei pe care o deţinea – el a întors spatele gloriei acestei lumi şi „a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon“.

 

Versetul 25. Apoi vedem că atunci când este pus în faţa unei opţiuni, ceea ce el alege este la fel de izbitor ca şi ceea ce refuză. În acele zile exista un mare număr de oameni care formau cea mai joasă clasă din ţara Egiptului. Ei fuseseră nevoiţi să locuiască acolo şi erau trataţi ca nişte sclavi. Stăpânitorii lor le amărau viaţa printr-o aspră robie, forţându-i să trudească la facerea de cărămizi şi punându-i să lucreze în câmpurile lor sub arşiţa soarelui (Exod 1:13,14 ). Totuşi, în ciuda stării lor joase şi a grelei robii, aceşti sclavi erau poporul lui Dumnezeu. Cu acest popor a ales Moise să se identifice, preferând să sufere alături de ei, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.

 

În prezenţa acestor fapte de „refuz“ şi „alegere“ cu totul remarcabile, putem întreba pe drept: care a fost motivaţia acţiunilor lui? Ni se răspunde clar că aceasta a fost credinţa. Prin credinţă, el a refuzat oferta lumii; prin credinţă a ales să sufere alături de poporul lui Dumnezeu. Mai mult, el a acţionat – aşa cum credinţa face întotdeauna – în ciuda providenţei, a ceea ce simţămintele naturale pot dicta, într-un fel care poate părea împotriva cursului natural al lucrurilor.

 

Ca argumente împotriva drumului pe care el a apucat-o, s-ar fi putut foarte bine invoca providenţa care îl aşezase în acea împrejurare favorabilă la curtea lui faraon. S-ar fi putut argumenta, în aparenţă foarte justificat, că era greşit să ignore providenţa remarcabilă prin care Dumnezeu a aşezat un om, care era sortit morţii odinioară prin porunca împăratului, în cea mai înaltă poziţie în stat după împărat. Bunul simţ natural ar fi putut fi şi el invocat; s-ar fi putut argumenta că recunoştinţa faţă de binefăcători l-ar fi obligat să rămână la curte. Raţiunea şi judecata sănătoasă se puteau invoca şi ele; pentru că s-ar fi putut spune că măreţele abilităţi şi poziţia înaltă pe care Moise le poseda puteau fi folosite pentru a promova interesele sărmanilor săi fraţi. Însă credinţa priveşte la Dumnezeu, ştiind că, în timp ce providenţa, bunul simţ şi judecata sănătoasă îşi pot avea locul lor, ele nu pot fi totuşi o călăuză sigură, ori regula de conduită pe calea credinţei; şi chiar dacă providenţa l-a adus pe Moise la curtea împăratului, credinţa l-a scos afară de acolo. Prin credinţă el a refuzat legătura lui, creată de providenţă, cu cel mai mare popor din lume şi a ales calea identificării cu cei mai dispreţuiţi oameni din acea ţară.

 

Versetul 26. Dacă aşa lucrează credinţa, înseamnă că ea trebuie să posede o putere ascunsă – un motiv tainic – care să o facă capabilă de un mers contrar firii. Şi aici ni se descoperă ce a preţuit Moise. Versetul 24 ne prezintă ce a refuzat Moise; versetul 25, ce a ales Moise; iar acest verset (26), ce a preţuit el, care a fost misterul refuzului şi al alegerii pe care el le-a făcut.

 

Această preţuire ne arată că credinţa nu păşeşte în întuneric, ci, din contră, ea are motivele ei tainice, după cum are totodată şi energia ei exterioară. Credinţa îşi are setul ei de valori pe care le preţuieşte, îşi are perspectiva şi scopul ei. Credinţa lui Moise a aşezat lucrurile pe care le avea înainte pe adevărata scară a valorilor. El a privit aceste lucruri direct şi le-a cântărit. Pe de o parte, deţinea o poziţie înaltă în lume, poziţie care era conectată cu toate plăcerile păcatului şi bogăţiile Egiptului. De cealaltă parte era legătura cu poporul lui Dumnezeu, care la acel timp era în suferinţă şi dispreţ. Cântărindu-le, el a hotărât să refuze lumea şi să aleagă suferinţa împreună cu poporul lui Dumnezeu.

 

De ce a lucrat el aşa? Fiindcă, prin credinţă, el a putut privi în perspectivă, după cum citim: „pentru că privea spre răsplătire“; şi din nou: „ca văzându-L pe Cel nevăzut“. Pe de o parte, a privit dincolo de comorile şi plăcerile Egiptului, iar de cealaltă parte, dincolo de suferinţa şi de batjocura de care avea parte poporul lui Dumnezeu. Prin credinţă, el a privit în viitor şi a văzut „pe Împărat în frumuseţea Lui“ şi „ţara care este departe“ (Isaia 33:17 ). În lumina gloriei acelei ţări şi atras de frumuseţea Împăratului, el a biruit gloria lumii prezente. El a înţeles că a avea parte de ocara lui Hristos este o mai mare bogăţie decât toate comorile Egiptului.

 

Moise a mai înţeles că peste toată gloria acestei lumi era aşternută umbra morţii şi a judecăţii. El a ştiut că plăcerile acestei lumi sunt doar pentru un timp şi că toate comorile Egiptului se sfârşesc la mormânt. La fel au stat lucrurile şi cu Iosif cu ceva timp mai înainte, pentru că şi acesta deţinuse o poziţie de mare cinste în Egipt. Acesta din urmă fusese al doilea după faraon şi deţinuse o putere pe care niciun muritor nu a posedat-o înainte de el sau după el. Totuşi, toate acestea au sfârşit într-un sicriu, pentru că la sfârşitul cărţii Geneza citim: „Şi Iosif a murit … şi a fost pus într-un sicriu în Egipt“. Bucuria pământească se întunecă; gloria acestui pământ trece. Toată gloria acestei lumi la sfârşit se cufundă într-un sicriu. Imperiul măreţ al lui faraon se sfârşeşte într-un mormânt întunecos.

 

Ce soartă diferită are poporul lui Dumnezeu! Într-adevăr, partea lor în această lume este una de suferinţă şi ocară; dar a suferi acum ocara împreună cu Hristos, înseamnă a domni cu El în glorie, pentru că este scris, „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El“.

 

Pentru omul lumii acesteia, refuzul, alegerea şi preţuirea lui Moise sunt o nebunie. Dar să vedem care au fost consecinţele alegerii pe care a făcut-o el. Dacă privim aproximativ 1500 de ani mai târziu de la ziua refuzului şi alegerii lui, vom vedea răsplătirea de care a avut parte. Să citim despre acea măreaţă scenă descrisă în capitolul 17 din Evanghelia după Matei şi vom vedea că ţara care era departe s-a apropiat şi că Împăratul este arătat în toată frumuseţea Lui. Suntem conduşi în duh deasupra pământului pe un munte deosebit şi, pentru un moment, se desfăşoară înaintea ochilor noştri gloria Persoanei lui Hristos în acea scenă a transfigurării. Faţa Aceluia care a fost mai desfigurată decât a oricărui alt om străluceşte acum ca soarele. Hainele umilinţei Lui sunt schimbate în haine care strălucesc ca lumina. Aceasta a fost o descoperire minunată, dar acolo mai sunt şi alte lucruri minunate de văzut, pentru că citim de asemenea: „şi, iată, Moise şi Ilie li s-au arătat vorbind cu El“. Cincisprezece secole mai înainte, Moise dispăruse dinaintea privirilor lumii şi a împăratului acestei lumi, pentru a împărţi ocara lui Hristos cu bietul popor dispreţuit al Acestuia, însă acum el apare din nou, dar ca să ia parte la gloria Împăratului împăraţilor, împreună cu marele profet Ilie şi cu apostolii Domnului. A fost un timp când el a suferit cu răbdare, „ca văzându-L pe Cel nevăzut“; acum el este „cu El“ în glorie. În lumina acestei răsplătiri, cine va mai spune că Moise a ratat oportunitatea de a avea parte de glorie atunci când El a refuzat lumea şi a ales să se identifice cu suferinţa poporului lui Dumnezeu?

 

Versetul 27. Ar fi foarte bine dacă am profita de acest strălucitor exemplu al credinţei. Ne este într-adevăr de folos să comparăm bogăţiile lui Hristos cu bogăţiile acestei lumi şi să constatăm că cele dintâi au o valoare mult mai mare decât celelalte. Bine ar fi să alegem drumul lepădării de sine şi al refuzului faţă de oferta acestei lumi şi să privim la răsplata gloriei viitoare. Mai presus de toate, bine ar fi dacă am îndura în timpul de acum toată împotrivirea, insultele şi ocara, privindu-L pe Cel nevăzut. În faţa împotrivirii şi a insultelor vrăjmaşilor săi, Ştefan a suferit fără a spune vreun cuvânt de mânie şi fără să aibă vreun resentiment, deoarece L-a văzut pe Cel nevăzut, pentru că despre el citim: „Dar el, fiind plin de Duh Sfânt, privind ţintă spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus“ (Fapte 7:55 ). Să nu ne mulţumim doar cu cunoaşterea faptului că El ne vede, ci să căutăm să umblăm în energia credinţei, care Îl vede şi ea, la rândul ei, pe El. Este mare lucru să realizăm că El ne vede, dar este şi mai mare lucru să umblăm privindu-L pe Domnul prin credinţă, în timp ce aşteptăm momentul în care Îl vom vedea faţă în faţă.

 

„Zâmbetul Lui va răsplăti atât de mult,

Suferinţele din acest timp atât de scurt.“

 

Versetul 28. Mai sunt şi alte lecţii pe care le putem învăţa din istoria lui Moise. Am văzut acea credinţă care l-a ridicat deasupra fricii de om; acum vedem că aceasta îl conduce la o teamă sfântă în relaţia cu Dumnezeu. Credinţa recunoaşte că suntem păcătoşi şi că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt, care nu poate trece cu vederea păcatul. Israeliţii în starea lor de oameni păcătoşi au fost sub aceeaşi judecată ca şi Egiptenii. Atunci, cum aveau ei să scape de nimicirea întâilor născuţi? Dumnezeu a pregătit un adăpost dinaintea judecăţii – sângele mielului – şi El a spus: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi“ (Exod 12:13 ). Credinţa se odihneşte nu pe propria preţuire pe care ea o are despre sângele Mielului, ci pe preţuirea perfectă a lui Dumnezeu. Astfel, „prin credinţă, au ţinut Paştele şi stropirea sângelui, pentru ca nimicitorul întâilor născuţi să nu-i atingă“.

 

Versetul 29. Prin credinţa în valoarea sângelui au fost ocoliţi de nimicitor în ţara Egiptului; apoi, „prin credinţă au trecut prin Marea Roşie ca pe pământ uscat“. Dumnezeu, care S-a manifestat ca judecător în Egipt, S-a manifestat ca Mântuitor la Marea Roşie. În cel de-al doilea loc, poporului i s-a spus: „Nu vă temeţi; staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului“; şi Dumnezeu a ţinut apele Mării Roşii, astfel încât poporul a trecut prin ea ca pe uscat. După ce au fost protejaţi prin sânge în Egipt, au fost salvaţi de toţi vrăjmaşii lor la Marea Roşie.

 

Prin moartea lui Hristos, cerinţele Dumnezeului celui sfânt sunt împlinite, iar prin moartea şi învierea Lui, credinciosul a trecut prin moarte şi judecată. Paştele este o imagine a faptului că Hristos S-a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă fără pată lui Dumnezeu; Marea Roşie este o imagine a faptului că Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre şi că a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.

 

Egiptenii care au încercat să treacă şi ei prin Marea Roşie s-au înecat. Dacă omul natural are de-a face cu moartea, fără să aibă credinţa, este distrus în mod sigur. Vai, cât de mulţi sunt aceia care fac o mărturisire exterioară de credinţă şi totuşi încearcă să obţină mântuirea prin propriile lor eforturi! Ei ajung în faţa morţii lipsiţi de credinţa în sângele lui Hristos şi, în consecinţă, sunt pierduţi pentru totdeauna.

 

Versetul 30. Dacă prin credinţă poporul Israel a fost salvat de judecată şi eliberat din Egipt, tot prin credinţă au biruit şi opoziţia vrăjmaşilor care voiau să-i împiedice să intre în ţara promisă. „Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului“. Israel a adoptat o metodă nemaiîntâlnită pentru a asedia o cetate; ceea ce a dărâmat zidurile cetăţii nu a fost doar simpla umblare în jurul cetăţii timp de şapte zile, ci credinţa care a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Versetul 31. Mai mult, credinţa oferă unei femei de proastă reputaţie un loc între acele onorabile personaje ale Vechiului Testament. „Prin credinţă, curva Rahav n-a pierit împreună cu cei care n-au crezut“. Din cauză că era prostituată ea trebuia să ajungă sub judecata oamenilor, însă prin credinţă ea îşi are locul în acest mare nor de martori care au obţinut o bună mărturie din partea lui Dumnezeu.

 

Versetul 32. Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David şi Samuel completează această listă a oamenilor credinţei care sunt menţionaţi pe nume. S-a remarcat că lista numelor nu urmează ordinea cronologică. În ordine istorică, Barac a fost înaintea lui Ghedeon, iar Iefta înaintea lui Samson. Motivul pentru această inversare poate fi faptul că, în zilele judecătorilor, credinţa lui Ghedeon a fost mai strălucitoare decât cea a lui Barac, iar credinţa lui Samson mai mare decât a lui Iefta. David ar putea fi încadrat împreună cu judecătorii din cauză că şi el a fost un domnitor; Samuel s-ar putea să fie menţionat la urmă pentru că poate fi încadrat cu profeţii care au urmat împăraţilor.

 

Versetele 33 şi 34. În încheierea capitolului, apostolul ne prezintă fapte remarcabile ale credinţei pentru a scoate în evidenţă calităţile ei izbitoare. În primul rând, el se referă la unele împrejurări care scot în evidenţă puterea credinţei; ea cucereşte împărăţii şi învinge armate; este tare în slăbiciune şi vitează în lupte; triumfă peste puterea naturii, reprezentată prin lei, şi stinge violenţa flăcărilor focului; obţine chiar şi victoria asupra morţii.

 

Versetele 35 şi 36. În al doilea rând, apostolul ne prezintă răbdarea credinţei care, fiind chinuită, refuză să accepte eliberarea şi, fiind încercată, îndură batjocura şi tortura, lanţurile şi închisoarea.

 

Versetele 37 şi 38. În al treilea rând, el vorbeşte mai în detaliu despre suferinţele credinţei: „Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu ferăstrăul, au fost ispitiţi, au murit ucişi de sabie“.

 

În al patrulea rând, ni se prezintă batjocorirea credinţei. Lumea a avut o ceată de oameni ai credinţei în mijlocul ei, dar i-a tratat cu dispreţ şi i-a lepădat. Aceşti oameni au devenit rătăcitori pe pământ. Aplicându-le acest tratament celor pe care Dumnezeu i-a socotit „vrednici“, lumea a devenit ea însăşi nevrednică. Condamnându-i pe aceşti oameni ai credinţei, ea s-a condamnat pe sine însăşi.

 

Versetul 39. Totuşi, în ciuda faptelor lor de putere, a răbdării, suferinţelor şi ocării de care au avut parte, ei n-au primit binecuvântarea promisă. În trecut ei au trăit prin credinţă; astăzi ei au o bună mărturie; în viitor ei se vor bucura de răsplătire, atunci când vor intra în binecuvântarea promisă. Într-adevăr, măreaţă va fi binecuvântarea acestor sfinţi din Vechiul Testament; însă Dumnezeu a pregătit „ceva mai bun“ pentru creştini. Când Dumnezeu Îşi va fi împlinit planul Său, luând Adunarea din această lume, atunci sfinţii Vechiului Testament, împreună cu Adunarea, vor intra în plinătatea binecuvântării. Ei încă aşteaptă, ca şi noi, acea dimineaţă a învierii pentru a fi „făcuţi desăvârşiţi“.

 

https://comori.org/noul-testament/evrei/epistola-catre-evrei/capitolul-11-1/

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Carte recomandată: Bogăţia uitată

Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 28.03.2019, Actualizat

      

În octombrie 2009 a apărut în editura Daniel-Verlag cartea noastră Der vergessene Reichtum. Tema cărţii este aşa-numitul dispensaţionalism sau exprimat altfel: căile lui Dumnezeu cu omul cu privire la cer şi pământ.

 

De câţiva ani ne dăm seama tot mai mult cât de mult adevărul acesta influenţează viaţa noastră de creştini. În Germania el este astăzi atacat mai mult ca oricând a fost cu câţiva ani în urmă. În multe discuţii, pe care le-am avut în privinţa aceasta, am căpătat impresia că inima adevărului dispensaţional deseori este trecută cu vederea. În dezbaterile referitoare la adevăr esenţialul a rămas deseori abandonat şi ceea ce este măreţ în planul lui Dumnezeu pentru epoca actuală a fost uneori uitat.

 

De aceea ne bucurăm să putem oferi cititorilor noştri această carte.

 

Numărul mare de pagini ar putea da impresia că ar fi ceva numai pentru persoanele interesate teologic, însă nu este aşa. Intenţionat s-a renunţat la o vorbire teologică, pentru a prezenta adevărul uşor de înţeles pentru fiecare.

 

Salutări cordiale

 

Redacţia

 

Dirk Schürmann şi Stephan Isenberg

 

 

     

Remarcă

 

Der vergessene Reichtum

 

Das Geheimnis Gottes in den Epochen seines Handelns

 

742 pag.

24.90 €

 

Comandă la Daniel-Verlag: Dă click aici.

Comandă în olandeză: Dă click aici.

 

Dumnezeu a acţionat în toate epocile din istoria omenirii, ca să reveleze gloria Sa. Dumnezeu însă a păstrat „Bogăţia gloriei Sale” nespus de mare pentru epoca creştină. Această bogăţie a fost ascunsă în epocile anterioare şi curând a decăzut în uitare în creştinătatea timpurie.

 

Cu regret şi în zilele noastre această „bogăţie” este foarte puţin cunoscută sau chiar nu este cunoscută. După ce această comoară a fost „dezgropată” în secolul al 19-lea, pare ca ea să se scufunde astăzi din nou în marea uitării.

 

Cartea doreşte să prezinte această bogăţie în aşa fel, ca să devină clar cât de importantă este ea pentru gândirea şi viaţa unui creştin credincios. Ea se ocupă şi cu diverse controverse, care au întunecat privirea spre această bogăţie, şi arată diferenţele esenţiale între o chemare pământească şi una cerească. Deoarece în afară de aceasta ea răspunde şi la multe întrebări speciale şi conţine unele imagini, ea este şi o călăuză pentru temele dispensaţionale.

 

Werner Mücher

 

 

 

Cuprins – traducerea cărţii în limba română (HTM/PDF): dă click aici

 

Teme:

 

Tainele

Planul veşnic

Adunarea/Biserica

Trupul lui Hristos

Răpirea

Nunta Mielului

Venirea Domnului

Speranţa lui Israel

Israelul lui Dumnezeu

Oferta Împărăţiei

Evanghelia Împărăţiei

Noul legământ

Împărăţia cerurilor

Chemarea cerească

Învăţătura lui Pavel

Măslinul

Predestinarea

Făgăduinţele

Împărăţia păcii

Noul Ierusalim

Învierea

Cele 70 de săptămâni-an

Ziua Domnului

Punerea la încercare a omului

Hermeneutica

Tradus de la: Buchvorstellung: Der vergessene Reichtum

 

Traducere: Ion Simionescu

 

Cont. aici …………………………..https://www.soundwords.de/ro/carte-recomandata-bogatia-uitata-a11788.html

 

//////////////////////////////////////

 

Epistola către Evrei, capitolul 11, de Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat

 

 

      

Aceste reflectări îl conduc pe scriitorul epistolei la prezentarea a ceea ce este credinţa şi ce poate ea, şi la ceea ce este partea credinciosului pe pământ. O viaţă în credinţă era ceva cu totul nou pentru aceşti evrei convertiţi. Ei nu puteau înţelege, că ei se aflau în greutăţi mai mari decât înainte şi trebuiau să îndure înjosiri şi umiliri, pe care niciodată nu le-au cunoscut. Părea ca şi cum totul ar fi împotriva lor. Ei s-au aşteptat la pace, la fericire şi prosperitate, dar erau batjocoriţi, dispreţuiţi şi lepădaţi. Pavel le arată că credinţa niciodată nu se poate aştepta la altceva aici jos pe pământ şi niciodată nu va avea parte de altceva. Sfinţii din timpurile trecute, care au umblat în credinţă şi au săvârşit fapte de credinţă minunate, au fost străini pe pământ, nu au găsit nici un loc de odihnă aici, ci au fost batjocoriţi, prigoniţi, maltrataţi şi omorâţi. Dar ei au rămas în credinţă; ei au aşteptat cu răbdare; ei nu s-au lăsat nici speriaţi, nici descurajaţi; şi, cu toate că nu au văzut împlinirea făgăduinţei, ei s-au ţinut de Cel nevăzut ca şi cum L-ar fi văzut. Privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat, la biruinţa viitoare asupra tuturor vrăjmaşilor Domnului.

 

Acest capitol minunat ne va arăta deci ce este credinţa şi ce poate ea, şi ce găseşte credinciosul aici pe pământ. Nori de martori ne sunt prezentaţi, începând cu începutul creaţiei şi până în zilele lui Isus Hristos. Toţi aceştia au perseverat în credinţă, fără să obţină făgăduinţa. În împrejurările cele mai grele şi în suferinţele cele mai grele ei au rămas statornici şi au obţinut biruinţa. Ei ne sunt prezentaţi ca modele, pentru ca noi să prindem curaj şi tot aşa ca ei să perseverăm până la sfârşit.

 

Să observăm că nu ne este prezentată o listă completă a credincioşilor vechiului legământ, ci urmările acelor eroi ai credinţei sau bărbaţi ai credinţei, care au dovedit credinţa lor în mod deosebit. Dacă suntem conştienţi de aceasta, nu ne vom mira că aici lipsesc nume, care în alte împrejurării neapărat ar trebui amintite, deoarece ele aparţin credincioşilor din perioada de timp a Vechiului Testament.

 

Cine a citit cu atenţie acest capitol şi a meditat asupra lui, a observat că Duhul Sfânt urmăreşte un anumit plan în succesiunea prezentării persoanelor şi evenimentelor, prin care ne sunt prezentate adevăruri şi însuşiri diferite ale credinţei.

 

După descrierea naturii credinţei în versetul 1 şi a stării sfinţilor Vechiului Testament în versetul 2, găsim în versetele 3-7 o prezentare a marilor adevăruri principale ale creştinismului. După aceea versetele 8-16 arată cum credinţa ne face să fim străini aici pe pământ, şi versetele 17-22 arată cum această credinţă este o încredere desăvârşită în împlinirea făgăduinţelor, chiar şi în lucrurile pământeşti. Şi în final, de la versetul 22 până la sfârşitul capitolului, găsim descrisă puterea credinţei, prin care sunt biruite greutăţile aflate pe calea bărbaţilor lui Dumnezeu. Să ne ocupăm pe scurt cu aceste secţiuni.

 

Capitolul începe cu descrierea naturii credinţei.

 

Evrei 11.1: Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile viitoare.

 

Noi nădăjduim să obţinem gloria şi să vedem biruinţa Domnului asupra tuturor vrăjmaşilor Săi; credinţa este deplina încredinţare cu privire la aceasta, căci prin credinţă noi ştim că gloria este partea noastră şi biruinţa va veni. Nimeni dintre noi nu a văzut pe Dumnezeu sau pe Isus; prin credinţă avem convingerea că Ei există. De aceea credinţa este pentru noi lucrul cel mai de încredere care există.

 

Prin credinţă „au primit mărturie cei din vechime”. Aceasta se spune la începutul şi la sfârşitul capitolului nostru (vezi Evrei 11.39), şi pe lângă aceasta la unii din ei, ca la Abel, este amintit în mod deosebit. Toţi cei din vechime au primit prin credinţă mărturia că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa este darul lui Dumnezeu şi fundamentul divin pentru viaţa sufletului nostru. Această credinţă au avut-o ei toţi, tot aşa cum o avem şi noi. În privinţa aceasta nu este nici o diferenţă. Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu; prin credinţă primim mărturia, că ne putem apropia de Dumnezeu, ne putem încrede în El şi putem avea părtăşie cu El.

 

După aceasta urmează marile adevăruri de bază ale creştinismului – creaţia lumii, ispăşirea, înălţarea la cer şi judecata celor păcătoşi.

 

Evrei 11.3: Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată.

 

Aici suntem conduşi înapoi la ceea ce citim în Geneza 1.1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Nu ne este revelat în Scriptură ce s-a petrecut între această creare a universului şi naşterea haosului, despre care este vorba în versetul 2, însă ni se relatează ce a făcut Dumnezeu după aceea, ca să aducă pământul în starea în care el se află astăzi. În aşa numita creaţie de şase zile pământul este amintit numai în legătură cu omul, în timp ce în primul verset se spune că Dumnezeu din nimic a chemat tot universul la existenţă. Credinţa înţelege aceasta. Noi credem nu numai că aşa este, ci totodată noi înţelegem că nu poate fi altfel. Pentru credinţă este rezolvată enigma creaţiei. Ceea ce cei mai mari înţelepţi nu pot pricepe, ceea ce i-a determinat la cele mai diferite teorii, care se contrazic reciproc şi din care una este mai nebună decât cealaltă, este pe deplin raţional pentru copilul cel mai mic, care crede în Dumnezeul atotputernic. Să recunoşti pe Dumnezeu ca Creatorul, ca Cel care din nimic a făcut universului întreg, tot ce există, pământul şi cerul cu toate astrele, ne satisface pe deplin, în timp ce toate sistemele filozofilor vechi şi noi ne lasă în întuneric.

 

După creaţie urmează împăcarea. Aici nu se vorbeşte de căderea omului, căci aceasta era opusul unei fapte de credinţă; era neascultarea necredinţei. Prin această cădere a venit păcatul în lume şi omul s-a desprins de Dumnezeu; cum ar fi putut omul să mai stea înaintea Lui? Răspunsul la această întrebare îl primim în ceea ce ni se relatează despre Abel.

 

Evrei 11.4: Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit.

 

Învăţat prin cuvintele şi faptele Domnului, care imediat după cădere a făgăduit un Salvator şi a făcut îmbrăcăminte de piele, singurele prin care goliciunea lor putea fi acoperită, Abel a recunoscut prin credinţă că el nu putea să stea înaintea lui Dumnezeu şi nu putea fi plăcut înaintea Lui fără o jertfă de sânge. În timp ce Cain gândea că el ca păcătos ar putea să se apropie de Dumnezeu şi să-I aducă o jertfă plăcută, Abel a mărturisit că el a meritat moartea şi judecata şi că este numai o singură posibilitate să te apropii de Dumnezeu, şi anume, ca Dumnezeu să primească jertfa lui sacrificată în locul său. El a pus jertfa sa între el şi Dumnezeu. Prin aceasta a recunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi a dovedit încrederea lui în harul lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel. Prin aceasta Abel a primit mărturia că el a fost socotit drept.

 

Prin jertfa sa Abel vorbeşte încă, cu toate că el a murit; căci el ne arată drumul credinţei şi singurul fundament pe care păcătosul poate apărea înaintea lui Dumnezeu. Jertfa lui Abel vorbeşte despre Mielul lui Dumnezeu, care a fost sacrificat pentru păcatele noastre. Dacă noi venim înaintea lui Dumnezeu cu jertfa lui Isus, atunci noi vom fi îndreptăţiţi, şi prin credinţă obţinem mărturia că suntem drepţi. Dumnezeu a dat mărturie despre jertfa lui Isus; El a primit-o; căci Acela care a murit încărcat cu păcatele noastre la cruce, pe Acela El L-a înviat şi L-a înălţat şi glorificat la dreapta Sa. Noi putem apărea înaintea lui Dumnezeu cu această jertfă primită de El. Îndreptăţiţi şi ca drepţi ne aflăm în părtăşie cu El şi putem, dacă Dumnezeu consideră că este bine, să intrăm imediat în cer, deoarece moartea şi păcatul au fost nimicite. Ispăşirii înfăptuite nu mai trebuie să i se adauge nimic. Nu este nicidecum vorba de o maturizare pentru cer, de o educare pentru glorie; căci totul este în ordine, totul a fost înfăptuit; pe baza jertfei lui Isus primită de Dumnezeu, noi stăm înaintea feţei Domnului fără pată sau zbârcitură. De aceea după ispăşire urmează aici înălţarea la cer. Cu toate că pentru cei mai mulţi credincioşi după mântuirea lor urmează o călătorie prin pustie, totuşi această umblare prin pustie nu este necesară pentru a-i face capabili pentru cer. Ei pot în acelaşi moment, în care ei au primit pe Isus şi jertfa Sa, să intre în cer. Tâlharul a mers de pe cruce direct în paradisul ceresc. Aceia care se vor pocăi scurt înainte de revenirea Domnului, vor intra în casa Tatălui fără a călători prin pustie.

 

Evrei 11.5: Prin credinţă, Enoh a fost răpit, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl răpise; pentru că, mai înainte de răpire, a primit mărturia că era plăcut lui Dumnezeu.

 

Enoh este o imagine a Adunării (Bisericii). El a umblat cu Dumnezeu. El s-a despărţit de lumea rea, care îl înconjura. El avea mărturia, că era plăcut lui Dumnezeu. El a fost luat în cer pe baza biruinţei asupra morţii; şi prin Duhul lui Dumnezeu el depune mărturie despre judecata care va lovi lumea (Iuda 14,15); dar, fără să treacă prin această judecată, el a fost luat din timpul acesta. Tot aşa şi Adunarea (Biserica) la revenirea lui Isus va fi salvată imediat înainte de venirea ceasului încercării, care va veni peste tot pământul locuit. Ea va fi dusă în întâmpinarea Domnului în văzduh, fără să treacă prin moarte, unde El va coborî ca s-o ia şi s-o ducă în locuinţa ei cerească (Apocalipsa 3.10; 1 Tesaloniceni 4.13-18; 1 Corinteni 15.51-54).

 

Atunci se va constata că moartea a fost nimicită. Deja acum moartea pentru un credincios nu mai este moarte în sensul obişnuit al cuvântului, căci Mântuitorul nostru a suferit pentru noi moartea ca plată a păcatului. Moartea este un câştig pentru noi, deoarece noi, departe de trup suntem acasă la Domnul. Cu toate acestea moartea este urmarea păcatului, şi atâta timp cât credincioşii mor, nu se vede că moartea a fost nimicită. Dar când va veni Isus, atunci sfinţii care au adormit vor învia şi apoi Adunarea (Biserica), care trăieşte pe pământ, nu va muri, ci va fi transformată într-o clipită, şi atunci se va împlini deodată cuvântul scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.

 

Este ciudat şi preţios ce ni se spune despre Enoh. Înainte de răpirea lui el a avut mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu. Cine umblă cu Dumnezeu are mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu; el savurează dulceaţa părtăşiei şi are mărturia Duhului. El savurează revărsarea de har şi a gândurilor lui Dumnezeu în conştientizarea prezenţei Sale şi fiind conştient că el umblă potrivit Cuvântului Său. Un copil care umblă împreună cu un tată deosebit de iubitor, în discuţia cu tatăl său savurează conştient plăcerea tatălui. Fie ca noi să savurăm permanent gloria şi dulceaţa unei astfel de umblări în părtăşia Sa.

 

După creaţie urmează salvarea, după salvare urmează înălţarea la cer a Adunării, şi după această înălţare la cer urmează judecata asupra lumii, în timpul căreia sfinţii, care vor trăi atunci, vor fi păziţi. Aceasta ne este prezentat prin Noe şi potop.

 

Evrei 11.7: Prin credinţă, Noe, după ce a fost divin înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă, a pregătit o corabie pentru salvarea casei lui; prin aceasta a condamnat lumea şi s-a făcut moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei.

 

Noe se afla în mijlocul judecăţii care a venit peste lume. El a vestit altora judecata, nu ca unul care era în afara ei, ci ca unul care însuşi trebuia să treacă prin ea. El însuşi a fost înştiinţat şi el a înştiinţat şi pe alţii; şi fiind cuprins de teamă a construit o corabie pentru salvarea casei sale, prin care el a condamnat lumea. Enoh nu a trebuit să construiască o corabie, ca să poată trece prin potop; el nu a intrat în potop, căci Dumnezeu l-a luat la Sine înainte de potop. În timp ce Enoh mergea în cer, Noe a fost pus deoparte pentru lumea nouă. Adunarea (Biserica) va fi luată din lume înainte să vină ziua răzbunării; rămăşiţa iudaică va trece prin judecată şi va moşteni Împărăţia lui Hristos. Iudeii credincioşi ai ultimelor zile vor trece prin judecăţi, din care noi, ca unii care nu aparţinem lumii, vom fi salvaţi; ei vor fi moştenitori ai dreptăţii, care este prin credinţă, şi martori ai lui Dumnezeu despre această dreptate într-o lume nouă, în care va fi practicată dreptatea prin El, Cel care va veni şi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale.

 

Am observat că umblarea prin pustia lumii nu ocupă un loc în rândul adevărurilor de bază ale creştinismului, aşa cum acestea ne sunt prezentate în primele şapte versete ale capitolului nostru. Cu toate acestea călătoria prin pustie are o importanţă mare. Cu toate că ea nu este necesară, ca să ne facă apţi pentru cer, pentru noi cei care prin lucrarea lui Hristos am fost făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu, totuşi această umblare prin pustie are o importanţă mare. De aceea urmează acum descrierea ei în versetele 8-16 (Evrei 11.8-16). Credincioşii sunt aici pe pământ străini şi călători şi au privirea îndreptată spre o patrie mai bună – patria cerească. În viaţa patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov ne este prezentat aceasta.

 

Este important să observăm cum este prezentat mai întâi caracterul general a vieţii acestor eroi ai credinţei (Evrei 11.8-16), în timp ce după aceea, de la versetul 17 şi până la versetul 22, este amintită fiecare faptă de credinţă deosebită a lor. În ceea ce priveşte primul aspect, ei toţi erau egali, cu privire la al doilea aspect, fiecare din ei avea virtutea lui.

 

Prin credinţă Avraam a ascultat de chemarea făcută de Dumnezeu şi a părăsit ţara sa şi rudenia sa, ca să meargă la locul pe care urma să-l primească ca moştenire, fără să ştie unde va merge. Şi ajuns acolo, s-a comportat ca străin în ţara făgăduită, ca într-o ţară străină şi a locuit în corturi, nu în case sau în cetăţi – cu Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe (versetele 8-9). Ei ar fi avut timp suficient să se reîntoarcă în patria lor de mai înainte, dar nu s-au întors, căci ei aşteptau cetatea al cărei Meşter şi Creator este Dumnezeu, şi ei erau dornici după ceva mai bun, aceasta înseamnă după patria cerească. În felul acesta ei au rămas toată viaţa lor străini şi locuitori fără cetăţenie în ţara pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o; şi cu toate că ei au murit, fără să primească făgăduinţa, ei au ţinut totuşi cu tărie la făgăduinţă, nu s-au lăsat prin nimic descurajaţi şi au avut privilegiul să facă experienţa minunată că Domnul este Dumnezeul lor. Ei s-au încrezut în împlinirea făgăduinţei Sale, pe care prin credinţă au privit-o de departe (Evrei 11.10-16).

 

 Aceasta este şi acum poziţia credincioşilor în lumea aceasta. Ei nu sunt din lume, ei nu au aici o cetate stătătoare; ei trec aici numai prin ea; ei umblă pe pământ ca străini; patria lor nu este aici jos, ci acolo sus; ochiul lor este îndreptat spre cer, unde Domnul le-a pregătit o cetate. Deoarece ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, ei aşteaptă domnia care le va fi dată în curând asupra pământului acesta, şi se află, atâta timp cât diavolul stăpâneşte pământul, ca locuitori fără cetăţenie aici, care nu se preocupă cu conducerea lumii.

 

Prin ceea ce ni se face cunoscut aici, aflăm totodată că sfinţii vechiului legământ prin părtăşia lor cu Dumnezeu au cunoscut şi învăţat multe lucruri, care nu le-au fost revelate lor direct. În Vechiul Testament nu este vorba de învierea morţilor, despre o cetate care are temelii, despre o patrie cerească; dar prin părtăşia lor cu Dumnezeu ei au fost introduşi în aceste adevăruri importante şi prin aceasta s-au ridicat deasupra perioadei de timp în care se aflau. Este ciudat în cel mai înalt grad. Ceea ce noi nu putem presupune la citirea Vechiului Testament, ne este făcut cunoscut aici prin Duhul Sfânt, care totodată ne dă o evaluare a multor fapte de credinţă, la care noi nu ne putem gândi atunci când citim istoria lor. Sara, de exemplu, care din necredinţă a râs atunci când i s-a vestit naşterea lui Isaac, cu siguranţă noi nu am fi citat-o în rândul eroilor credinţei; şi totuşi ea este enumerată aici în rândul lor.

 

După această prezentare adecvată a locului pe care credincioşii îl ocupă aici jos, ne este prezentată ca model încrederea deplină a acestor bărbaţi ai credinţei în făgăduinţa lui Dumnezeu. Ciudat este, că Avraam, Isac şi Iacov sunt numiţi aici încă o dată. În versetele 8-16 ei sunt prezentaţi numai ca străini şi locuitori fără cetăţenie pe pământ, care au locuit în corturi şi aveau ochii îndreptaţi spre patria cerească; însă după aceea, în versetele 17-22, ne sunt relatate faptele lor de credinţă deosebite.

 

Evrei 11.17-19: Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, l-a adus jertfă pe Isaac; şi el, care îşi însuşise promisiunile, oferea jertfă pe singurul său fiu, ca acela căruia i se spusese: „În Isaac ţi se va numi sămânţa!“, socotind că Dumnezeu poate să învieze chiar dintre morţi, de unde, vorbind figurativ, l-a şi primit.

 

Avraam a oferit de două ori dovada, că el a crezut în puterea lui Dumnezeu, care înviază morţii; prima dată, atunci când Dumnezeu i-a promis, că el va primi un fiu de la Sara. El nu s-a uitat, spune apostolul Pavel în epistola către Romani capitolul 4, la sine însuşi, al cărui trup era aproape mort, şi nici la pântecele ca şi mort al Sarei. Şi a doua oară, atunci când Domnul i-a poruncit să jertfească pe Isaac. Aceasta era o încercare a credinţei mai grea decât prima. De Isaac depindea împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu. Dacă Isaac va fi jertfit, făgăduinţa nu mai putea fi împlinită. Ce trebuia Avraam să facă? Să jertfească pe Isaac? Dar atunci nu mai puteau fi binecuvântate în el toate seminţiile pământului. Să se împotrivească? Dar atunci înceta să mai fie prietenul lui Dumnezeu. Ce este de făcut? Ascultă, dar apoi crede că Isaac va fi înviat din morţi. O chibzuinţă plăcută lui Dumnezeu! Credinţă minunată! Domnul a fost glorificat prin aceasta şi Avraam este numit tatăl credincioşilor.

 

În acelaşi fel Hristos a renunţat la drepturile Sale mesianice şi a mers în moarte, dăruindu-Se voii lui Dumnezeu şi încredinţându-Se Lui. La înviere El a primit totul înapoi. Acelaşi lucru ar trebui să facă şi creştini evrei cu privire la Mesia şi la făgăduinţele date lui Israel. Să observăm că atunci când te încrezi în Dumnezeu şi renunţi la toate pentru a face voia Sa, totdeauna câştigi şi cunoşti mai mult din căile atotputerniciei Sale; decât dacă potrivit cu voia lui Dumnezeu renunţi la ceva care ţi-a fost deja dat. Avraam a renunţat la făgăduinţa dată pentru carne (fire); el privea spre cetatea care are temelii şi dorea o patrie cerească; el a renunţat la Isaac, în care a fost dată făgăduinţa şi a recunoscut adevărul, şi anume nădejdea în înviere; căci Dumnezeu este neschimbabil.

 

Evrei 11.20: Prin credinţă, Isaac i-a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau cu privire la cele viitoare.

 

Credinţa l-a făcut pe Isaac capabil să deosebească dreptul poporului lui Dumnezeu potrivit alegerii de drepturile naturale ale celui întâi născut. Cel mai tânăr este binecuvântat de el; asupra celui întâi născut este rostită judecata. Aceasta era potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu gândurile lui Dumnezeu; şi Isaac a recunoscut aceasta prin credinţă.

 

Evrei 11.21: Prin credinţă, Iacov, când era pe moarte, i-a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat pe vârful toiagului său.

 

Din viaţa lungă şi agitată a lui Iacov, oricât de bogată ar fi în tot felul de întâmplări, nu este amintită nici o faptă de credinţă, cu excepţia a ceea ce el a făcut pe patul de moarte. După ce pe căile lui proprii a avut parte de tot felul de vicisitudini, şi odată a fost chiar pe punctul de a părăsi locul lui de străin aici jos pe pământ, atunci când a vrut să se unească cu oamenii din Sihem, la sfârşitul drumului său, pe patul de moarte, prin credinţă a ocupat poziţia sa adevărată de străin. Rezemat pe toiagul lui de călător, cu care a trecut prin Iordan, a binecuvântat pe cei doi fii ai lui Iosif, ai fiului lepădat de fraţii săi, şi i-a dat astfel o moştenire dublă.

 

Iosif, care în Egipt a ajuns să aibă autoritatea cea mai mare, şi a câştigat onoare, prestigiu şi avere, a cunoscut prin credinţă că izraeliţii vor părăsi cândva ţara în care slujesc ca robi, şi ca popor liber vor intra în Canaanul făgăduit lor de Dumnezeu, şi a dat poruncă ca la această ieşire să ia cu ei sarcofagul lui (Evrei 11.22).

 

Începând cu versetul 23 urmează faptele credinţei, care constau în biruinţa asupra greutăţilor, aşa cum le întâmpină omul credinţei pe drumul său prin această lume rea. Sunt amintite detalii deosebit de importante şi ele dau învăţături importante.

 

Credinţa părinţilor lui Moise nu s-au interesat de porunca îngrozitoare a lui faraon; ei nu s-au temut de porunca împăratului; ci, „pentru că au văzut că era frumos copilaşul”, şi de aceea l-au considerat eliberatorul lui Israel, l-au ascuns trei luni. Credinţa nu discută, ci acţionează potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu şi lasă urmările în seama mâinii Domnului (Evrei 11.23).

 

Însă împrejurările, pe care Domnul le-a folosit, ca să ţină pe Moise în viaţă, au fost totodată mijloacele ca să-l aducă în poziţia cea mai privilegiată, pe care el o putea ocupa în Egipt. Moise a avut parte de tot ce în vremea aceea putea aduce unui om onoare şi prestigiu, bogăţie şi putere; însă prin credinţă el a cunoscut obligaţia sa şi chemarea sa. El a refuzat să fie numit un fiu al fiicei lui faraon; el a părăsit curtea şi comorile Egiptului, ca să fie împreună cu poporul Domnului, sărac, dispreţuit şi subjugat, căruia i-au fost date făgăduinţele lui Dumnezeu. Să fie tratat rău împreună cu poporul lui Dumnezeu a fost pentru el mai plăcut decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Pavel spune: Moise a socotit ocara lui Hristos o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului. Căci Mântuitorul nostru scump a fost de asemenea bogat şi S-a făcut sărac, S-a predat batjocurii şi ocării din partea lumii, S-a asociat cu rămăşiţa săracă, dispreţuită a iudeilor, şi ca cum ar fi fost Unul dintre ei S-a lăsat botezat de Ioan. De aceea Pavel numeşte ceea ce a făcut Moise, o alegere a ocării lui Hristos în locul comorilor Egiptului, cu toate că Moise nu s-a gândit la ocara lui Hristos şi nici nu se putea gândi la ea.

 

Este important să observăm aici că credinţa se lasă condusă prin motivaţii, care sunt lucrate în inima omului şi conduse de către Dumnezeu Însuşi, fără ca lui să-i fie cunoscute căile prevăzute de Dumnezeu pentru el. Niciodată nu s-a văzut aşa de clar şi aşa de ciudat intervenţia providenţei lui Dumnezeu, ca în istoria lui Moise. El a fost dus în chip minunat la curtea lui faraon şi acolo a fost învăţat timp de patruzeci de ani toată înţelepciunea Egiptului. Dar prin credinţă el a părăsit curtea lui faraon şi a renunţat la privilegiile lui, ca să se alipească de poporul Domnului. Învăţăm din aceasta, că providenţa lui Dumnezeu conduce împrejurările, dar credinţa conduce comportarea noastră şi inima noastră.

 

Moise a fost capabil să facă aceasta, deoarece el s-a uitat spre răsplătire. Răsplătirea, pe care Dumnezeu a făgăduit-o, nu este motivaţia acţiunilor noastre, dar ea sprijină şi încurajează inima. Ea ne fereşte de influenţa lumii, de influenţa lucrurilor care ne înconjoară, atât cele plăcute cât şi cele neplăcute, sau chiar de cele care ne îngrozesc, şi ne îndreaptă privirea spre gloria viitoare. Taina statorniciei, fermităţii şi mărimii morale constă în cârmuirea spre un ţel care nu se vede.

 

Credinţa, fără să vadă, realizează şi intervenţia lui Dumnezeu. Moise „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”; şi prin aceasta a fost eliberat de orice frică de vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său.

 

Evrei 11.27: Prin credinţă a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului.

 

Istoria ne spune cu câtă demnitate şi cutezanţă Moise s-a împotrivit mâniei lui faraon şi i-a vestit judecăţile Domnului.

 

Greutatea devine mai mare pentru inimă, dacă Dumnezeu nu intervine, şi anume, dacă conştienţa păcatului şi gândul la judecata, pe care am meritat-o, ne face să tremurăm înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul nostru. Însă credinţa recunoaşte prin stropirea uşorilor uşii cu sânge, că izraelitul ca şi egipteanul este subiectul judecăţii lui Dumnezeu; şi prin faptul că se încrede în puterea sângelui, el primeşte mărturia lui Dumnezeu şi poate aştepta în linişte judecata lui Dumnezeu. În noaptea, în care judecata Domnului a venit peste tot Egiptul, Moise a putut prin credinţă să serbeze sărbătoarea eliberării lor, paştele (Evrei 11.28).

 

După aceea urmează o altă serie de fapte de credinţă. Prin credinţă izraeliţii au trecut prin Marea Roşie; prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului; prin credinţă a fost cruţată curva Rahab. Ciudate legături! Cu siguranţă nu fără intenţie aşezate în felul acesta prin Duhul Sfânt. Trecerea prin Marea Roşie este un model al salvării noastre depline de sub puterea vrăjmaşului prin moartea şi învierea lui Hristos. Apele judecăţii, în care au pierit egiptenii, au fost pentru izraeliţi drumul spre salvare. Prin moarte ei au trecut la viaţă. Acesta era pentru noi modelul, care s-a împlinit în Hristos. Crucea înseamnă moarte şi judecată, cele două urmări îngrozitoare ale păcatului, soarta veşnică a păcătosului. Însă pentru noi crucea este salvarea, deoarece Hristos a suferit judecata şi moartea pentru noi la cruce, aşa că noi suntem eliberaţi de ele. Hristos a murit şi a înviat, şi noi parcurgem în credinţă ceea ce ar fi fost condamnarea noastră veşnică, dar care acum a devenit salvarea noastră veşnică. Noi trecem prin mare fără să ne înecăm. Moartea şi judecata sunt siguranţa noastră; şi prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, noi ajungem într-o stare nouă.

 

Izraeliţii trebuiau nu numai eliberaţi de sub autoritatea lui faraon, ci ei trebuiau şi să ia în posesiune ţara Canaan făgăduită lor; pentru aceasta trebuiau alungaţi vrăjmaşii din ţară. Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce ele au fost înconjurate şapte zile, şi prin aceasta credinţa s-a arătat în puterea şi statornicia ei. Acum toată ţara se întindea deschisă înaintea lor. După salvarea noastră de moarte şi judecată, prin credinţă ocupăm locul nostru în locurile cereşti şi cucerim binecuvântările cereşti de la vrăjmaşul sufletelor noastre, marele acuzator al fraţilor (Apocalipsa 12.10).

 

Prin credință curva Rahab nu a murit împreună cu cei necredincioși, deoarece a primit cu pace pe cercetași. Prin credință ea s-a așezat de partea poporului Domnului şi a fost primită în popor ca străină, şi anume a fost admisă în seminţia din care, după carne, a venit Mesia. Aşa vor avea parte păgânii de binecuvântările lui Israel; şi aşa sunt deja acum credincioşii dintre naţiuni un singur trup cu credincioşii din Israel, împreună părtaşi ai aceloraşi făgăduinţe şi tovarăşi ai casei lui Dumnezeu.

 

În versetele 32-38 (Evrei 11.32-38) Duhul Sfânt aminteşte în general faptele de credinţă ale sfinţilor vechiului legământ din timpuri diferite şi în împrejurări diferite, prin care puterea credinţei şi statornicia ei s-au confirmat în suferinţele cele mai îngrozitoare şi prigoanele cele mai grele. Probabil în versetele 37 şi 38 este vorba de credincioşii care în timpul macabeilor au suferit sub prigoanele îngrozitoare ale împăratului sirian Antiochus Epiphanes. Lumea nu era demnă să aibă în mijlocul ei astfel de martori credincioşi (fideli) ai lui Dumnezeu.

 

Deosebit de importante sunt ultimele două versete ale capitolului.

 

Evrei 11.39,40: Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

 

Aşa cum s-a spus la început, tot aşa se spune şi la sfârşitul acestui capitol despre toţi sfinţii vechiului legământ, că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea n-au primit făgăduinţa. Ei au murit, înainte ca făgăduinţa să fie împlinită. De ce n-au primit ei împlinirea făgăduinţei? Deoarece trebuia mai întâi ca noi să ajungem în revelarea deplină şi minunată a noii perioade, aceea a Bisericii; şi Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun, pentru ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

 

În această epistolă suntem învăţaţi cu privire la adevărul, că lucrurile cereşti sunt lucruri în care noi trăim prin unirea lui Hristos cu Adunarea (Biserica) şi prin intrarea noastră liberă în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele Său. Pentru noi nu este vorba de o făgăduinţă, prin care noi din depărtare privim locul în care noi nu avem încă voie să intrăm; căci noi putem intra cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; noi aparţinem Locului Preasfânt ceresc, unde locuieşte Dumnezeu; noi avem acolo cetăţenia noastră. Hristos ca Om este glorificat în cer; El, Capul nostru, este Înaintemergătorul nostru. Avraam a umblat aici pe pământ, având privirea îndreptată spre cetatea cerească; dar el nu stătea în legătură cu cerul într-o relaţie prin Hristos, care a intrat în glorie. Noi suntem în Hristos în cer. Desigur, aici Duhul Sfânt nu intră în detalii cu privire la acest subiect, deoarece nu este intenţia Lui să ne prezinte aici poziţia minunată a Bisericii (El face aceasta în epistola către Efeseni); dar El ne arată printr-un singur cuvânt această poziţie minunată. Oricât de binecuvântaţi ar fi fost patriarhii, totuşi poziţia creştinului este cu totul alta, şi mai înaltă. Noi avem privilegii, pe care sfinţii din perioada Vechiului Testament nu au avut-o. Faptul că Omul Hristos Isus este în cer, după ce El a făcut lucrarea de mântuire, şi că Duhul Sfânt, prin care noi suntem legaţi cu Hristos, este aici pe pământ şi locuieşte în noi, ne face să înţelegem că privilegiile noastre sunt mult mai înalte şi mai mari decât ale sfinţilor Vechiului Testament. Cel mai mic în Împărăţie este mai mare decât cel mai mare dintre cei care au trăit înainte de venirea acestei Împărăţii.

 

 

Tradus de la: Der Hebräerbrief (11)

 

Traducere: Ion Simionescu

 Cont. aici ………………….. https://www.soundwords.de/ro/epistola-catre-evrei-capitolul-11-a11172.html

 

Mai multe articole din seria Epistola către Evrei (13)

Introducerte + Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

 

//////////////////////////////////////

 

2 Tesaloniceni, Capitolul 3

  1. A. Bremicker

 

Versetul 1: „Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca să se răspândească şi să fie glorificat Cuvântul Domnului, ca şi la voi.“

 

Cuvintele „încolo, fraţilor“ introduc sfârşitul gândurilor lui Pavel. Nicidecum nu este un indiciu că ceea ce urmează de acum încolo ar fi mai puţin important. Fără îndoială, credincioşii din Tesalonic au fost profund impresionaţi să primească în felul acesta o imagine despre ceea ce simţea acest om al lui Dumnezeu. El se ştia strâns legat de prietenii lui din Tesalonic. El li se adresează din nou ca „fraţi“ şi se încredinţează pe sine şi pe însoţitorii lui rugăciunilor credincioşilor. Harul leagă inimile credincioşilor în Domnul Isus una de alta, aşa că noi nu numai ne iubim, ci noi şi exprimăm această dragoste prin aceea că ne rugăm unii pentru alţii.

 

 

Constatăm aici o relaţie reciprocă în privinţa rugăciunii. Pavel s-a rugat şi a mulţumit pentru credincioşii din Tesalonic, şi ei s-au rugat pentru el. Tot aşa este şi astăzi. Fiecare dintre noi are nevoie de rugăciunile fraţilor şi surorilor noastre pentru lucrarea pe care el a primit-o de la Domnul.

 

Niciun slujitor al Domnului nu este aşa de mare, ca să poată face lucrarea sa fără rugăciunile fraţilor şi ale surorilor. Nici Pavel nu a făcut excepţie în privinţa aceasta, şi el ştia aceasta foarte bine. El era un bărbat căruia i-au fost încredinţate cele mai înalte adevăruri, care avea o înţelegere profundă a tainelor lui Dumnezeu şi care lucra cu hărnicie şi devotament în lucrarea Domnului. Potrivit cu Galateni 1:1 , el nu a primit darul de apostol de la oameni, ci „prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl“. Potrivit cu Fapte 9:15 , el era un vas ales de Însuşi Dumnezeu spre mărturie, şi credincioşilor din Tesalonic le putea scrie că el „a fost aprobat de Dumnezeu ca să i se încredinţeze Evanghelia“ (1. Tesaloniceni 2:4 ). El a fost deci chemat de Dumnezeu şi dovedit de Dumnezeu ca fiind corespunzător. Avea el nevoie să roage pe fraţi şi pe surori să se roage pentru el? Da! Pavel trăia în puterea lui Dumnezeu, dar cu toate acestea simţea necesitatea să fie purtat în rugăciune – desigur, uneori rugăciuni slabe – de fraţii şi surorile lui în lucrare.

 

Ca şi în alte locuri (de exemplu în Efeseni 6:19 ; Romani 15:30-32 ; Coloseni 4:3 ), Pavel roagă pe fraţii şi surorile lui nu numai simplu să se roage, ci el spune şi pentru ce să se roage. Pe primul loc stătea lucrarea lui Dumnezeu. El vrea „să se răspândească şi să fie glorificat Cuvântul Domnului“. Este deci vorba de urgenţa vestirii Evangheliei. Cuvântul Domnului poate să progreseze numai atunci – aceasta înseamnă să se răspândească şi să fie primit – când noi însoţim lucrarea cu rugăciune.

 

Şi astăzi este o chestiune importantă să răspândim Evanghelia. Nu toţi au darul unui evanghelist, însă fiecare are misiunea să lupte în rugăciune împreună cu aceia care stau în primele rânduri şi vestesc Evanghelia. Noi nu ne îndoim de faptul că trăim în ultimele zile. De aceea vestirii Evangheliei îi revine o însemnătate centrală în viaţa noastră şi legat de aceasta rugăciunile. Individual şi în comun putem să ne rugăm pentru misionari, evanghelişti şi pentru alţi fraţi şi alte surori, care au pe inimă în mod deosebit vestirea veştii bune. Astfel de rugăciuni nu trebuie să se limiteze la rugăminţi „generale“, ci pot fi foarte concrete şi referitoare la persoane.

 

„Cuvântul Domnului“ trebuie să se răspândească şi să fie preamărit. Să observăm că aici nu este numit „Cuvântul lui Dumnezeu“, ci „Cuvântul Domnului“. Această expresie, care în Vechiul Testament este folosită de mai mult de 200 de ori, se întâlneşte rar în Noul Testament. În Fapte 11:16 şi 20:35 se aminteşte prin aceasta de cuvintele pe care le-a rostit pe pământ Domnul Isus ca Om. În 1. Petru 1:25 se face referire la un loc din Vechiul Testament. În mod deosebit în cartea Faptele Apostolilor, Evanghelia este denumită „Cuvântul Domnului“ (capitolul 8:25; 13:48, 49; 15:35; 15:36; 16:32; 19:10). Şi în prima scrisoare este folosit în acest sens (1. Tesaloniceni 1:8 ), aşa că nu poate fi nicio îndoială că în versetul nostru trebuie să ne gândim în primul rând la Evanghelie. Prin aceasta, desigur, nicidecum nu este exclus că trebuie să ne rugăm şi pentru păstori şi învăţători.

 

Pentru cuvântul „a răspândi“ este folosit şi cuvântul „a alerga“. Deci, Cuvântul Domnului este comparat cu un concurent la alergări, care pe pistă are în vedere ţinta sa. Un tablou asemănător este folosit deja în Vechiul Testament, unde se spune despre Cuvântul lui Dumnezeu: „Cuvântul Său aleargă foarte repede“ (Psalm 147:15). Este vorba de răspândirea mesajului. Cuvântul Domnului aleargă de regulă repede. Dar dacă este împiedicat în răspândirea Sa, atunci aceasta nu este din cauza Cuvântului, ci din cauza noastră, care trebuie să transmitem mai departe mesajul. „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat“ (2. Timotei 2:9 ). Obstacole pot să apară din cauza noastră. Noi putem opri Cuvântul în răspândirea Lui, noi putem chiar „să vorbim de rău“ Cuvântul (Tit 2:5 ), ceea ce este exact contrariul a ceea ce găsim aici.

 

Cuvântul trebuie nu numai să fie răspândit (să alerge), ci şi „glorificat“. Glorificat înseamnă şi „încununat“. Dacă Cuvântul Domnului Şi-a atins ţinta, adică dacă un om a ajuns la credinţă, atunci Cuvântul este „glorificat“ sau „încununat“. În acest sens citim de exemplu în Fapte 13:48 : „Naţiunile se bucurau şi glorificau Cuvântul Domnului; şi atâţia câţi erau rânduiţi la viaţă eternă au crezut.“ Acolo unde Cuvântul devine vizibil în gloria Sa, Dumnezeu este glorificat şi se vede ceva din frumuseţea Domnului Isus.

 

Remarca finală „ca şi la voi“ ne face să ne gândim la o acţiune care se repetă mereu. Se poate compara cu alergarea la ştafetă, unde ştafeta este mereu dată mai departe. În felul acesta, Cuvântul – ca o ştafetă – este primit şi dat mai departe şi poate „alerga“. La credincioşii din Tesalonic a fost aşa (a se compara cu 1. Tesaloniceni 1:6-10 ). Cuvântul Domnului a răsunat de la ei. Cum stau lucrurile la noi astăzi? Noi trăim în ţări în care avem libertatea să lăsăm Cuvântul Domnului să alerge. Obstacolele le creăm noi înşine.

 

Versetul 2: „ …şi să fim scăpaţi de oamenii nechibzuiţi şi răi; deoarece nu toţi au credinţa.“

 

Aici urmează partea a doua a dorinţei lui Pavel. Oameni răi şi nechibzuiţi au încercat atunci să aducă pagube mărturiei creştine, şi ei o fac şi astăzi. Atunci au fost în primul rând iudeii, care erau duşmanii cei mai înverşunaţi ai Evangheliei şi prin aceasta şi ai lui Pavel. El a avut mult de suferit din partea concetăţenilor lui. Credincioşii din Tesalonic au simţit împreună cu Pavel aceasta, când el a fost la ei. În prima sa scrisoare, el scrie despre aceasta (1. Tesaloniceni 2:15, 16 ). Apoi au venit tot mai mulţi împotrivitori chiar din creştinism. Şi astăzi, fără îndoială, cei mai mari duşmani ai Evangheliei trebuie căutaţi chiar în creştinătate. Sunt oameni, care sub masca de a fi creştini s-au strecurat, ca să facă lucrarea lor de distrugere. Punctul culminant al acestei evoluţii l-a descris Pavel detaliat în capitolul doi.

 

Nu este nicio îndoială că aceşti împotrivitori sunt oameni necredincioşi. Motivaţia este: „Deoarece nu toţi au credinţa“. S-ar mai putea spune: „Deoarece nu toţi sunt fideli“. Fidelitatea (credincioşia) şi credinţa sunt exprimate în limba greacă printr-un singur cuvânt. Dacă se traduce prin „credincioşie“, atunci rezultă un contrast remarcabil faţă de afirmaţia din versetul trei, unde citim că Domnul este credincios. Necredincioşia acestor oameni stă în opoziţie cu credincioşia Domnului. Ei se declară de partea creştinismului, dar nu sunt veritabili, nu sunt credincioşi. Dimpotrivă, ei luptă împotriva adevărului şi încearcă să împiedice pe alţii să primească adevărul. De aceea ei sunt numiţi „nechibzuiţi“ şi „răi“. Cuvântul nechibzuit arată ceea ce fac ei, cuvântul rău ne face să ne gândim la caracterul lor.

 

Pavel dorea să fie „scăpat“ (salvat) de aceştia. Aici avem un indiciu clar că salvarea nu are neapărat a face cu veşnicia. Salvarea înseamnă în sensul cel mai larg eliberarea dintr-un pericol. Aici este vorba de salvarea de care şi noi avem parte în viaţa zilnică şi nu are nimic a face cu veşnicia. Noul Testament ne arată salvarea sub un aspect al trecutului (noi am fost eliberaţi, de exemplu Coloseni 1:13 ), sub aspect al viitorului (noi vom fi salvaţi, de exemplu Filipeni 3:20 ), dar şi sub aspect de prezent (noi suntem salvaţi zilnic din pericolele care ne ameninţă, de exemplu Romani 5:10 ; Evrei 7:25 ). Despre acest ultim aspect este vorba aici.

 

Versetul 3: „Dar credincios este Domnul, care vă va întări şi vă va păzi de cel rău.“

 

Atenţia destinatarilor scrisorii este îndreptată din nou de la ceea ce ar putea să-i descurajeze spre Domnul şi credincioşia Sa. Noi suntem mai mult sau mai puţin obişnuiţi cu afirmaţia epistolei către Timotei, unde Pavel spune: „Dacă suntem necredincioşi, El rămâne credincios, pentru că nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi“ (2. Timotei 2:13 ). Aceasta nu vrea să spună că noi nu putem conta pe credincioşia Domnului faţă de noi, dacă noi suntem necredincioşi. Nu, El rămâne credincios în Sine Însuşi, deoarece El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi. Însă aici este un alt gând. Aici aducerea aminte de credincioşia Domnului trebuie să încurajeze şi să mângâie. Noi ne depărtăm de cei care sunt necredincioşi şi care vor să aducă pagubă lucrării Domnului, şi venim la Acela care este credincios, la Domnul nostru. În dragostea Lui, El rămâne totdeauna credincios faţă de noi, şi atunci când sunt oameni răi şi nechibzuiţi, care apar ca împotrivitori.

 

„A întări“ este aceeaşi expresie ca şi în capitolul 2.17. În timp ce acolo era o rugăciune, aici vedem împlinirea ei. Ca El să ne întărească şi să ne păzească, ţine de credincioşia Domnului. Paza despre care este vorba aici este în strânsă legătură cu salvarea amintită în versetul anterior. Aici ea este adusă în legătură cu „cel rău“. Răul poate fi înţeles atât cu privire la persoane, cât şi la lucruri. Satan însuşi este cel rău (Efeseni 6:16 ), şi noi avem nevoie să fim păziţi de către un Domn credincios de acest duşman. Dar sunt şi oameni răi (a se compara de exemplu cu versetul 2), care ne fac rău şi de aceştia noi trebuie să fim păziţi. Desigur, este şi „răul“ în sensul cel mai general. Noi suntem de exemplu atenţionaţi: „fie-vă groază de rău“ (Romani 12:9 ). Şi aici avem nevoie de păzire, căci răul ne înconjoară ca aerul.

 

Pavel a avut experienţe cu ameninţarea venită de la cel rău. Dar el a cunoscut şi singurul izvor de ajutor, care i-a stat lui şi care ne stă şi nouă la dispoziţie: credincioşia Domnului său. Chiar dacă credincioşia noastră este mică, credincioşia Lui nu încetează niciodată. Chiar dacă oamenii din jur umblă indiferenţi încoace şi încolo sau luptă cu o ură fanatică împotriva Evangheliei, izvorul nostru de ajutor şi de putere rămâne nezguduit: credincioşia Domnului nostru. În Apocalipsa 19:11 , identificarea Lui cu credincioşia este aşa de pregnantă, încât Numele Lui este numit „Cel Credincios“.

 

În prima scrisoare, Pavel a amintit credincioşilor din Tesalonic de credincioşia lui Dumnezeu: „Credincios este cel care vă cheamă, care va şi face aceasta“ (1. Tesaloniceni 5:24 ). Aici, în a doua scrisoare, stă Domnul în prim-plan şi de aceea este un indiciu spre credincioşia Lui.

 

Versetul 4: „Cu privire la voi, avem încredere în Domnul că faceţi şi veţi face ce vă poruncim.“

 

După ce în versetul anterior s-a vorbit despre credincioşia Domnului, vine acum un apel înnoit cu privire la responsabilitatea destinatarilor scrisorii. Felul Lui de a proceda cu noi nu înlătură niciodată responsabilitatea noastră. Partea Domnului este să ne păzească, şi El ne păzeşte, dar este şi partea responsabilităţii noastre de a asculta de El. Noi trebuie să învăţăm să diferenţiem aceste două laturi, fără însă să le despărţim una de alta.

 

Ascultarea de poruncile Domnului este şi pentru noi astăzi o problemă foarte actuală. Noi trăim într-un timp şi o societate în care ascultarea pare să devină tot mai mult un cuvânt străin. Pentru noi, aceasta trebuie să fie altfel. Ascultarea este o dovadă a dragostei noastre pentru Domnul. Prin aceasta, El nu pune o povară grea asupra noastră. Căci noi acum „am ascultat din inimă“ de dreptarul învăţăturii pe care am primit-o (Romani 6:17 ). Dumnezeu ne-a dat o natură care cu plăcere, adică din inimă, împlineşte poruncile Lui, aşa cum pentru Domnul Isus era o bucurie să facă voia Dumnezeului Său (Psalm 40:8). El Însuşi spune: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară“ (Matei 11:30 ). Un autor spunea: „Ascultarea de Hristos este legea libertăţii.“ (Kelly, W., 1st and 2nd Thessalonians)

 

În ascultarea de El este şi pentru noi – în responsabilitatea noastră – taina păzirii noastre şi a păcii noastre.

 

Ne vom întreba probabil la ce porunci se referă concret Pavel aici. În prima scrisoare a vorbit despre porunci pe care el li le-a dat prin Domnul Isus în prima sa vizită în Tesalonic (capitolul 4.2). Deci nu erau porunci abuzive din partea lui, ci el le-a dat prin Domnul Isus. În 1. Tesaloniceni 4:11 , el vorbeşte încă o dată despre porunci şi concretizează la ce se referă. Ei ar trebui să-şi vadă de treburi şi să lucreze cu mâinile proprii, şi anume cu scopul de a se purta cuviincios faţă de cei de afară. Comportarea lor trebuia să fie în concordanţă cu mărturia lor.

 

Dacă aceste două locuri le punem în legătură cu versetul nostru şi cu versetul 6, atunci nu vom greşi dacă vom presupune că Pavel se referă la ceea ce el tratează începând cu versetul 6, şi anume credincioşia în lucrul zilnic. El îi pregăteşte pentru un punct important, şi el o face prezentând mai întâi credincioşia Domnului şi apoi apelează la credincioşia lor proprie.

 

Felul în care el apelează la responsabilitatea lor este foarte plăcut: „Cu privire la voi, avem încredere în Domnul.“ Încrederea lui nu se baza pe firea pământească (carne), ci pe Domnul. Tot binele lucrat în credincios vine de la Domnul, şi nu de la el însuşi. Pavel putea să vorbească despre această încredere chiar şi faţă de credincioşii din Galatia: „Eu, cu privire la voi, am în Domnul încrederea că nu gândiţi altfel“ (Galateni 5:10 ). Cineva s-a exprimat în felul următor: „Pare să fie clar că expresia «cu privire la voi, avem încredere în Domnul» nu se referă la o anumită stabilitate naturală în caracter, ci la legătura noastră cu Domnul, izvorul suficient al puterii pentru tot poporul Său.“ (Hogg / Vine, The Epistles to the Thessalonians)

 

Rămâne pentru noi întrebarea practică, dacă şi noi în convieţuirea noastră ca fraţi şi surori avem această încredere în Domnul unii faţă de alţii, sau relaţiile noastre sunt caracterizate de neîncredere.

 

Versetul 5: „Şi Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos.“

 

Iarăşi credincioşii din Tesalonic sunt călăuziţi spre Domnul şi spre lucrarea Lui, şi din nou este vorba de inimile noastre (a se compara cu capitolul 2.17). Dragostea lui Dumnezeu şi răbdarea lui Hristos nu le cuprindem cu mintea noastră sau cu aptitudinile noastre, ci numai cu inima. Dacă inima bate pentru El, atunci El poate să ne arate dragostea lui Dumnezeu şi propria Lui răbdare. „A îndrepta“ înseamnă şi a netezi, adică a da la o parte toate obstacolele din cale. Tot ce în viaţa noastră practică ar putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu şi de răbdarea lui Hristos trebuie dat la o parte prin Domnul.

 

Este o realitate că noi suntem iubiţi de Dumnezeu, Tatăl nostru (2.16), dar alta este ca în viaţa noastră zilnică inimile noastre să fie îndreptate spre dragostea lui Dumnezeu. Iuda scrie: „ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu“ (Iuda 21 ). Aceasta ne face să ne gândim la responsabilitatea noastră. Dar aici nu este partea noastră, ci partea Domnului. El vrea să ne îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu. Putem să întrebuinţăm această afirmaţie în trei direcţii. Ea poate însemna în primul rând, ca dragostea credincioşilor faţă de Dumnezeu să se mărească. În al doilea rând ne putem gândi, ca noi să ne iubim unii pe alţii după măsura dragostei lui Dumnezeu pentru noi, şi în al treilea rând gândurile noastre sunt îndreptate, ca noi să cunoaştem mai bine dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Contextul pare să clarifice că Pavel s-a gândit probabil la al treilea aspect, cu toate că celelalte sunt de nedespărţit de acesta.

 

Dacă avem un simţământ profund al dragostei lui Dumnezeu pentru noi, atunci urmarea va fi că noi Îl iubim mai mult şi de asemenea şi pe aceia care sunt născuţi din El. Aici nu este vorba atât de mult de dragostea lui Dumnezeu care a fost turnată în inimile noastre (Romani 5:5 ), ci noi suntem îndreptaţi spre Dumnezeu Însuşi, care este un Dumnezeu al dragostei. Noi avem nevoie să fim mereu consolidaţi în faptul că Dumnezeul nostru este dragoste. Această dragoste nu ne părăseşte niciodată. Dragostea a venit de la Dumnezeu în inimile noastre, dar inimile noastre sunt totodată îndreptate mereu prin dragoste spre El şi atrase spre El. Dumnezeu este de partea noastră. Dragostea Lui ne protejează, aşa că nimeni şi nimic nu ne poate produce pagubă.

 

Şi răbdarea lui Hristos poate conduce spre trei gânduri diferite. Ea ar putea în primul rând să însemne, ca noi să aşteptăm cu răbdare pe Hristos, care revine să ne ia la Sine. În al doilea rând poate fi un indiciu, să avem răbdare în încercările şi necazurile noastre, aşa cum Hristos a răbdat atunci când El a fost ca Om aici pe pământ. În al treilea rând, răbdarea lui Hristos ne face să ne gândim că Hristos aşteaptă acum în cer cu răbdare, ca să ia la Sine pe mireasa Sa şi după aceea să întemeieze pe pământ Împărăţia Sa. Şi aici din context pare ca al treilea aspect să fie cel corect. Epistola către Evrei ne spune categoric, că Hristos aşteaptă acum „ca vrăjmaşii Lui să-i fie făcuţi aşternut al picioarelor“ (Evrei 10:13 ).

 

Credincioşii din Tesalonic au pierdut din vedere nădejdea, chiar dacă răbdarea era prezentă (1.4). Dar această răbdare nu era răbdarea lui Hristos. Răbdarea lui Hristos nu este simpla putere de a rezista în situaţii grele şi de a le suporta. Desigur, acest gând nu se poate respinge în totalitate, dar în cer nu mai sunt situaţii grele. Şi totuşi, se vorbeşte despre „răbdarea lui Hristos“. În scrisoarea deschisă adresată bisericii din Filadelfia, Domnul aminteşte chiar „cuvântul răbdării Mele“ (Apocalipsa 3:10 ). Hristos rabdă în cer, şi aceasta fără ca acolo să fie situaţii grele sau prigoane. Răbdarea Lui este, că El aşteaptă de aproape 2000 de ani până va veni momentul venirii Sale, ca să ia mireasa Sa acasă şi apoi să primească drepturile Sale pe acest pământ, care cândva L-a lepădat. Răbdarea Lui este dorinţa fierbinte după ziua nunţii şi a Împărăţiei.

 

Aşteptăm noi aşa pe Hristos, unirea cu Mirele nostru? Nu sunt deseori diversele situaţii grele cele care trezesc şi întăresc dorul şi râvna după El? Desigur, aceasta nu este greşit în sine însuşi, dar motivul suprem pentru a-L aştepta nu trebuie să constea în împrejurări, ci în dragostea pentru El. Această răbdare trebuie să ne caracterizeze, aceasta înseamnă că noi trebuie să fim conştienţi în fiecare moment al vieţii noastre că El va reveni curând. Hristos nu întrerupe dorul Său nicio clipă, şi nici noi nu trebuie s-o facem.

 

Putem din acest verset să facem uşor o legătură cu afirmaţia din prima scrisoare, unde credincioşilor din Tesalonic li se dă mărturia că ei slujeau lui Dumnezeu şi aşteptau pe Fiul Său din ceruri (1. Tesaloniceni 1:9, 10 ). Aici lor li se aminteşte din nou de Dumnezeu şi de Fiul Său. Gândul la dragostea lui Dumnezeu şi gândul la Împărăţia Sa ar fi trebuit să-i motiveze pe ei şi de asemenea pe noi să-i slujim mai departe, să-L aşteptăm intens şi cu aceeaşi răbdare să vină din ceruri.

 

Versetul 6: „În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă feriţi de oricare frate care umblă în neorânduială şi nu după învăţăturile pe care le-aţi primit de la noi.“

 

La sfârşitul scrisorii se vorbeşte despre comportarea greşită a unor fraţi din Tesalonic, care trăiau în neorânduială. Nu erau numai pericole venite din exterior prin învăţătură falsă, ci erau pericole şi din interior. Este foarte probabil ca între cele două probleme să fi existat o legătură, căci învăţătura falsă este totdeauna urmată de un stil de viaţă fals.

 

Tocmai cele două scrisori adresate credincioşilor din Tesalonic arată foarte clar legătura dintre învăţătura cu privire la venirea Domnului şi umblarea noastră practică. De aceea este şi pentru noi aşa de important să înţelegem corect gândul referitor la venirea Domnului. Nicidecum nu este o „discuţie teologică“, ci are direct a face cu practica vieţii. Amănuntele, cu care Pavel tratează problemele ivite, arată ce importanţă acordă el problemei legate de umblarea în neorânduială. Tratarea acestei teme ocupă un spaţiu important în toată scrisoarea şi de aceea nu trebuie desconsiderată nici de noi.

 

Pavel li se adresează din nou ca fraţi, dar are o poruncă pentru ei (ca şi în versetul 4). El se referă din nou la învăţăturile pe care le-a dat cu altă ocazie credincioşilor din Tesalonic. Deci, problema nu le era complet necunoscută. Ei au fost solicitaţi şi în prima scrisoare să mustre pe cei care trăiesc în neorânduială (1. Tesaloniceni 5:14 ). Cu această ocazie, Pavel nu se referă la autoritatea lui apostolică, pe care fără îndoială o avea (a se compara de exemplu cu Filimon 8 ), ci el se referă la autoritatea supremă, la autoritatea Domnului. El spune: „în Numele Domnului nostru Isus Hristos“. Numirea completă a Numelui Său ne face să ne gândim că El este autoritatea cea mai mare care există. Din acest motiv, fără îndoială, îndemnul de aici este mult mai important decât cel din prima scrisoare. Ei nu au ascultat de îndemnul de a mustra pe cei care trăiesc în neorânduială, aşa că Pavel trebuie acum să vorbească despre disciplinare, căci ferirea de ei este o formă de disciplinare. Din aceasta deducem pentru noi principiul important că orice disciplinare trebuie să fie precedată de corectare, îndemn şi atenţionare. Noi trebuie să ne ostenim în dragoste, înainte de a disciplina.

 

Din modul în care Pavel pune în discuţie tema, referindu-se la autoritatea Domnului Isus Însuşi, putem să tragem concluzia că neorânduiala la unii fraţi şi unele surori nu a fost numai urmarea unei euforii în legătură cu venirea Domnului. În prima scrisoare s-ar putea să fie aşa, dar aici este o comportare generală greşită, a cărei cauză era în învăţătura conştient falsă adusă de ademenitori. Desigur, trebuie să ţinem seama de situaţia dificilă a credincioşilor din Tesalonic, în care ei se aflau. Cu toate acestea comportarea unora nu era în ordine şi de aceea Pavel trebuia să-i înveţe pe ceilalţi cum trebuie să se comporte.

 

Rămân de clarificat cele două întrebări: ce este umblarea în neorânduială şi ce înseamnă să se ferească.

 

În primul rând trebuie amintit, că apostolul Pavel nu vorbeşte aici despre unul „rău“, aşa cum face în 1. Corinteni 5:13 . Aceasta este important de reţinut pentru interpretarea corectă a versetelor care urmează. Aici nu avem a face cu întrebarea referitoare la excluderea de la părtăşia de la Masa Domnului. Cuvântul grecesc pentru „neorânduială“, care este folosit numai în cele două scrisori adresate credincioşilor din Tesalonic, este preluat din limbajul militar şi iniţial însemna că cineva nu mărşăluia în cadenţă. Este deci o comportare care nu corespunde cu ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Numai gândurile Lui pot fi liniile călăuzitoare şi norma de conduită pentru umblarea noastră.

 

Desigur, credincioşii sunt în sine foarte diferiţi şi această diferenţă poate să devină vizibilă, însă noi toţi trăim conform cu aceleaşi principii – şi aceasta trebuie să se vadă. Etalonul este deci ordinea biblică. Ordinea poate fi marcată de tradiţii şi de concepţii culturale. În sine, aceasta nu trebuie neapărat să fie greşit, dar decisivă este orientarea după ordinea dumnezeiască. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii (1. Corinteni 14:33 ). Concret aici este vorba de ascultarea de Cuvântul Său. Întrebarea este, cum transpunem noi învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa noastră.

 

O umblare în neorânduială condiţionează neregularităţi în comportarea noastră. Ea poate să aibă înfăţişări foarte diferite, dar atenţionarea lui Pavel aici include faptul că neorânduiala credincioşilor din Tesalonic a devenit vizibilă în afară şi probabil a provocat chiar poticnire la oamenii lumii şi prin aceasta a adus pagubă mărturiei. Versetele următoare (în mod deosebit versetul 10) ne arată ce înseamnă în locul acesta o umblare în neorânduială, şi anume, unii dintre credincioşii din Tesalonic nu mai voiau să lucreze, ci trăiau pe cheltuiala altora. Despre astfel de fraţi şi surori este foarte concret vorba aici.

 

Solicitarea adresată celorlalţi este să se ferească (să se retragă) de cei care umblă în felul acesta. Cuvântul grecesc pentru a se feri s-a folosit iniţial pentru descrierea facerii sul a pânzelor unei corăbii. Înseamnă foarte clar să te distanţezi de aceia care duc un stil de viaţă în neorânduială, şi să nu faci niciun lucru împreună cu ei. În epistola către Romani 16:17 suntem îndemnaţi să ne depărtăm de aceia care provocă scindări şi tulburări. Expresia „să te fereşti“ este mai uşoară decât expresia „să te depărtezi“, este însă orientată în direcţie asemănătoare. Se pune întrebarea dacă „a se feri“ merge atât de departe ca în versetul 14, unde citim „să nu ai niciun fel de legături“.

 

Este posibil ca în versetul 14 să avem o altă treaptă de disciplinare. În orice caz, este clar că „a se feri“ nu înseamnă că persoana respectivă trebuie exclusă de la părtăşia privilegiilor credincioşilor. Ea nu înseamnă nici să nu primeşti pe cineva în casă şi să nu-l saluţi, ca în 2. Ioan 10 . În epistola a doua a lui Ioan este vorba în primul rând de oameni necredincioşi, şi în al doilea rând de învăţături străine. Aici este vorba de credincioşi – respectivul este numit categoric frate – şi de umblarea în neorânduială, şi nu de învăţături greşite. În niciun caz, noi nu vrem să mergem mai departe decât Cuvântul lui Dumnezeu. În orice caz, este vorba de a te distanţa de comportarea greşită a fratelui. Respectivului trebuie să i se spună foarte clar că ceilalţi nu sunt de acord cu comportarea lui şi nu vor să meargă cu el pe acest drum greşit.

 

Versetul 7: „Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am umblat în neorânduială între voi.“

 

„Voi înşivă ştiţi“ se referă la o cunoaştere însuşită prin observare. Credincioşii din Tesalonic au avut ocazia să observe pe Pavel şi însoţitorii lui şi au văzut la ei ce trebuiau să facă şi ei. Misionarii nu au trăit în neorânduială, ci, dimpotrivă, ei au fost un model pe care credincioşii din Tesalonic puteau să-l urmeze. În afară de aceasta, solicitarea din versetul nostru nu este o simplă recomandare, ci cuvântul „trebuie“ arată o necesitate necondiţionată, o obligaţie vitală.

 

„Să ne urmaţi“ înseamnă „să lucraţi, să acţionaţi în acelaşi fel“. Pavel nu prezintă aici o colecţie mare de norme cu tot felul de porunci şi interdicţii posibile, ci el se prezintă pe sine însuşi ca model pentru credincioşii din Tesalonic. Şi în prima scrisoare – într-un alt context – el a vorbit despre faptul că ei au devenit imitatorii lui şi prin aceasta şi imitatori ai Domnului (1. Tesaloniceni 1:6 ). Deci, el le-a dat o învăţătură intuitivă, practică. Cine îl imita pe el, acela imita pe unul care Îl urma pe Hristos. În acest sens, el a scris credincioşilor din Corint: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos“ (1. Corinteni 11:1 ). În mod deosebit, în capitolul al doilea al primei sale scrisori, el descrie cum s-a comportat el în mijlocul credincioşilor din Tesalonic şi cum această comportare putea să fie model. Nu, comportarea lui nu era în neorânduială, ci, dimpotrivă, era în concordanţă cu învăţăturile pe care el li le-a prezentat. Cine poate spune aceasta despre sine?

 

Versetul 8: „ …nici n-am mâncat pâine de la cineva fără plată, ci în trudă şi osteneală, lucrând noapte şi zi, ca să nu împovărăm pe cineva dintre voi.“

 

Pavel şi conlucrătorii lui nu doreau să primească nimic gratis. Dimpotrivă, apostolul s-a străduit să vestească gratis, fără plată, Evanghelia (2. Corinteni 11:7 ). El se temea că dacă ar fi avut o altă comportare, aceasta ar fi constituit un obstacol în calea mesajului (1. Corinteni 9:12 ). El voia să evite cu orice preţ aceasta. Din acest motiv, el şi-a câştigat existenţa prin muncă. El a învăţat meşteşugul facerii corturilor (Fapte 18:3 ) şi l-a şi practicat, ca să poată vesti gratis Evanghelia. Că această activitate era o activitate „în trudă şi osteneală“, putem înţelege foarte bine, căci lucrarea lui de bază consta în lucrarea Domnului. „Lucrul“ amintit aici era deci activitatea lui pentru a putea mânca propria pâine, deci să-şi câştige existenţa. El aminteşte, ca şi în prima scrisoare (1. Tesaloniceni 2:9 ), „noaptea şi ziua“. Probabil, noaptea era mai potrivită pentru acest fel de lucru, deoarece în timpul zilei el vestea Evanghelia şi lucra printre credincioşi.

 

Pavel s-a comportat aşa nu numai faţă de credincioşii din Tesalonic. Când şi-a luat rămas bun de la bătrânii adunării din Efes, îl auzim spunând cuvintele: „N-am poftit argint, nici aur, nici îmbrăcăminte de la nimeni. Voi înşivă cunoaşteţi că aceste mâini au slujit trebuinţelor mele şi celor care erau cu mine. În toate v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să-i ajutăm pe cei slabi şi să ne amintim de cuvintele Domnului Isus, că El Însuşi a spus: «Este mai ferice să dai, decât să primeşti»“ (Fapte 20:33-35 ). Pavel voia mai bine să lucreze „în trudă şi osteneală“, decât să „împovăreze“ pe fraţii şi surorile lui.

 

Versetul 9: „nu că nu aveam dreptul, dar ca să ne dăm pe noi înşine model vouă, spre a ne imita.“

 

Pavel vedea un anumit pericol, dacă s-ar fi folosit de ajutorul financiar al fraţilor şi surorilor pentru întreţinerea vieţii lui. El nu voia să facă aceasta, cu toate că ar fi avut dreptul justificat pentru aceasta. De unde avea el acest drept? El se putea referi la cuvintele Domnului, că un lucrător este vrednic de hrana lui (Matei 10:10 ; Luca 10:7 ; a se compara şi cu 1. Timotei 5:17, 18 ). Şi în 1. Corinteni 9:4 , el pune întrebarea: „Nu avem dreptul să mâncăm şi să bem?“ Şi mai târziu în acelaşi capitol, el spune: „Tot aşa a rânduit Domnul celor care vestesc Evanghelia: să trăiască din Evanghelie“, dar el adaugă imediat: „Dar eu nu m-am folosit de nimic din acestea“ (1. Corinteni 9:14, 15 ). Această comportare a făcut ca nimeni să nu poată să-i reproşeze ceva. Mâinile lui erau curate, motivele lui sincere. Totodată, el voia să fie un model pentru alţii – şi aceasta stă aici în prim-plan. El vedea pericolul că unii dintre credincioşii din Tesalonic nu mai voiau să lucreze şi el putea să se prezinte ca model.

 

Dacă aplicăm acest gând în timpul nostru, atunci este în deplină concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu când fraţii care lucrează „tot timpul“ în lucrarea Domnului trăiesc din ajutorul financiar al fraţilor şi surorilor în mijlocul cărora ei lucrează. Dumnezeu a vrut aşa, da, chiar a rânduit. Hotărârea unui frate de a lucra în felul acesta nu este o hotărâre uşoară, şi de ea sunt legate şi pericole. Desigur, un astfel de pas se poate face numai în urma unor exerciţii de inimă sincere înaintea Domnului şi în încredere în El.

 

Însă niciodată nu trebuie să se nască gândul că numai fraţii care au renunţat la lucrarea lor pământească lucrează în lucrarea Domnului. Nu, în primul rând ar trebui ca noi toţi „să prisosim întotdeauna în lucrarea Domnului“ (1. Corinteni 15:58 ), şi în al doilea rând sunt mulţi fraţi care dedică o mare parte a timpului lor lucrării pentru Domnul, dar care în acelaşi timp îngrijesc de propria lor întreţinere. Niciunde în Noul Testament nu găsim un indiciu pentru „o societate cu două grupe“ de fraţi, cei care sunt „tot timpul“ în lucrarea Domnului şi alţii care sunt numai „jumătate“ din timpul lor în lucrarea Domnului. Sau vrea cineva să spună că Pavel nu ar fi fost „tot timpul“ sau „în totul“ în lucrarea Domnului?

 

Pavel voia să fie un model, el voia să se comporte în aşa fel, încât alţii să poată face ca el. El nu a acţionat după motto-ul: „Fă ce spun eu“, ci: „Fă ce fac eu“. Fără îndoială, numai Domnul Isus este Modelul desăvârşit. La modelele omeneşti vom constata nu numai lumină, ci şi umbre. Niciun om nu poate fi model în toate, ci întotdeauna numai în anumite domenii, chiar dacă apostolul Pavel se asemăna foarte mult cu Domnul său. Desăvârşire găsim numai la Acela care putea spune: „Învăţaţi de la Mine“ şi „urmează-Mă“.

 

Într-adevăr, Dumnezeu ne arată în Noul Testament şi modele omeneşti, şi El face aceasta pentru a ne da curaj. În acest sens, de exemplu, apostolul Pavel este un model, dacă este vorba să se prezinte toată mărimea îndurării lui Dumnezeu (1. Timotei 1:16 ). El se prezintă ca model credincioşilor din Filipi, când este vorba să urmezi pe Domnul Isus suportând toate consecinţele (Filipeni 3:17 ). Dar şi alţi fraţi şi alte surori ne sunt prezentate ca model, de exemplu credincioşii din Tesalonic (1. Tesaloniceni 1:6, 7 ) în mărturia lor faţă de lume sau prorocii Vechiului Testament în suferinţele şi răbdarea lor (Iacov 5:10 ).

 

Dar Dumnezeu nu ne arată numai modele, pe care noi le putem imita. El ne îndeamnă în trei locuri din Noul Testament să preluăm noi înşine funcţia de model. Fraţii bătrâni sunt îndemnaţi să fie modele pentru turmă (1. Petru 5:3 ), aşa cum au fost Pavel şi Petru. Lui Tit i se aminteşte să se prezinte ca model de fapte bune (Tit 2:7 ) şi Timotei trebuia să fie un model pentru credincioşi „în cuvânt, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie“ (1. Timotei 4:12 ).

 

Versetul 10: „Căci atunci când eram la voi, vă porunceam: «Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.»“

 

Aici Pavel ajunge să vorbească despre nucleul propriu-zis al neorânduielii. Erau unii între credincioşii din Tesalonic care refuzau să lucreze. Şi apostolul le aminteşte de un principiu foarte simplu şi totuşi important: cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Este ca o ecuaţie dumnezeiască: lipsa de voinţă de a lucra = lipsă de mâncare. Motivele pentru o astfel de concepţie la unii credincioşi din Tesalonic nu sunt cunoscute exact. Se poate presupune că ar fi fost prima euforie cu privire la revenirea apropiată a Domnului, care a făcut pe unii să renunţe la a lucra.

 

Un alt motiv ar fi putut fi că era rezultatul unei învăţături greşite. În privinţa aceasta trebuie să ne gândim că Pavel merge aici înapoi la începuturile primare, la timpul când misionarii au fost în Tesalonic. El le aminteşte că el i-a învăţat deja atunci acest principiu important. Deci, ei aveau nu numai modelul lui, ci ei aveau şi o poruncă clară în această chestiune. S-au arătat deja atunci primele semne ale unei astfel de concepţii? Sau apostolul a rostit preventiv porunca? Nu ştim exact. Cert este că această atitudine de a nu lucra se regăseşte mereu în istoria Bisericii. O astfel de concepţie este deseori justificată cu argumentul că oamenii sfinţi nu trebuie să lucreze pentru pâinea lor zilnică. Oamenii sfinţi au alte misiuni. Drept urmare, ei lasă pe alţii să lucreze pentru ei.

 

O astfel de atitudine nu corespunde niciodată gândurilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu este un lucru neînsemnat să ne spună ceva despre întrebările referitoare la lucrul zilnic şi să ne dea indicaţii clare. Nimeni nu este prea sfânt, ca să lucreze. Sarcinile noastre în profesia noastră, la şcoală sau acasă le îndeplinim în dăruire pentru Domnul nostru; şi noi le îndeplinim cu hărnicie. Din aceasta rezultă că noi de fapt ar trebui să ne îndeplinim mai conştiincioşi lucrul nostru zilnic, decât o fac semenii noştri necredincioşi.

 

Cine este deplin conştient de poziţia lui înaintea lui Dumnezeu, acela va lucra cu tot mai multă dăruire, fie că este vorba de profesie sau de lucrarea Domnului. Pavel scrie credincioşilor din Colose: „Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl“ (Coloseni 3:17 ). Noi putem să facem lucrarea noastră aşa ca şi cum am face-o pentru Domnul nostru, ca şi cum El ar fi Stăpânul. Desigur, noi ne preocupăm cu lucrurile materiale nu din pricina lor – lucrarea noastră nu trebuie să fie un scop în sine şi toate celelalte să treacă pe planul secund -, dar putem fi deplin conştienţi de responsabilitatea pe care o avem ca creştini, de a face lucrarea pentru Domnul.

 

În aceste versete este vorba de aceia care nu vor să lucreze, adică de fraţi şi de surori care au concepţia de a nu lucra, şi prin aceasta resping categoric lucrul. Deci, acest verset nu se poate aplica la fraţii şi surorile în vârstă şi bolnavi sau la aceia care au ajuns şomeri. Desigur – în funcţie de natura lucrurilor – în cazurile particulare cineva se poate obişnui cu ajutorul social în aşa măsură, încât există pericolul să nu mai fie dorinţa de a încerca intensiv să găsească un nou loc de muncă.

 

Versetul 11: „Auzim însă că unii dintre voi umblă în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri.“

 

Pavel a auzit ceva despre credincioşii din Tesalonic. Multe din cele care i-au fost relatate aveau însuşiri deosebit de pozitive. Despre aceasta, el scrie în mod foarte deosebit în primul capitol al primei scrisori. Însă nu i-a rămas tăinuit, că în Tesalonic erau unii care umblau în neorânduială şi nu lucrau, ci dimpotrivă se preocupau cu lucruri de nimic. Expresia „auzim însă“ nu înseamnă o singură auzire (asemenea unui zvon), ci înseamnă: „căci noi auzim mereu“. Deci, aceste cuvinte arată o anumită stare. Nu ştim cum au ajuns ştirile la Pavel. Dar el era sigur că ele erau adevărate.

 

Expresia „nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri“ este în limba greacă un joc de cuvinte, care cu greu se poate traduce. Cineva a redat sensul în felul următor: „Sunt unii care nu sunt harnici, când este vorba de lucrurile lor proprii, dar care dau dovadă de hărnicie mare, când este vorba de lucrurile altora.“ (Hogg/Vine The Epistles to the Thessalonians).

 

Să te ocupi cu lucruri de nimic vrea să spună că te amesteci în lucrurile altora, care nu-l privesc cu nimic pe cel ce se amestecă în ele.

 

Acest pericol este pentru toţi care nu au o activitate regulată, care nu au sarcini permanente. Se vorbeşte despre tot felul de lucruri, se vorbeşte despre fraţi şi surori, se vorbeşte despre lucruri cu care nu ai nimic a face. J. A. Bengel, cunoscutul pietist din landul Württenberg a spus odată: „Inactivitatea (trândăvia) este o ţeapă a curiozităţii, căci natura detestă vacuumul.“ Realmente, un cuvânt adevărat! Cine nu are nicio preocupare este în pericol mare să se amestece în lucruri care nu-l privesc. Cât necaz s-a creat prin aceasta chiar şi între credincioşi şi în adunări, când unii fraţi şi unele surori se amestecă în treburile altora, deoarece ei înşişi nu au ce face! Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte foarte sever despre aceste lucruri şi noi vrem să nu subapreciem pericolele.

 

Versetul 12: „Dar unora ca aceştia le poruncim şi îi îndemnăm, în Domnul Isus Hristos, ca, lucrând paşnic, să-şi mănânce pâinea lor.“

 

Apostolul li se adresează acum direct celor care umblă în neorânduială. Lor le este adresată o poruncă categorică. Ei înşişi trebuiau să îngrijească de întreţinerea lor proprie, lucrând în linişte. Numai în felul acesta vor fi în stare să îngrijească de ei înşişi şi să nu se lase pe seama altora. În comparaţie cu versetul 6, unde se adresează celorlalţi credincioşi din Tesalonic, se remarcă două lucruri. În primul rând, porunca este însoţită aici de un îndemn, şi în al doilea rând, porunca şi îndemnul de aici nu sunt „în Numele Domnului nostru Isus Hristos“, ci „în Domnul Isus Hristos“. De ce aceste diferenţe?

 

În versetul 6, Pavel era aproape sigur că aceia cărora el li se adresa vor împlini porunca. Această presupunere este confirmată prin versetul 4, unde el exprimă încrederea sa pe care o avea în Domnul faţă de credincioşii din Tesalonic. În afară de aceasta, până în momentul acesta – în opoziţie cu cei cărora el se adresează acum – ei nu se abătuseră de la ce le-a spus el. De aceea nu era nevoie să le dea un îndemn.

 

În versetul 12, situaţia este alta. Pe de o parte, aici exista o comportare greşită, iar pe de altă parte, pe baza poruncii date anterior, era de imaginat că cei care trăiesc în neorânduială nu vor asculta nici de această poruncă. De aceea el uneşte porunca cu un îndemn. Deci, el intervine nu numai ca unul care vine cu o cerinţă concretă, ci totodată acordă sfat şi ajutor. El doreşte să-i aducă pe drumul drept pe cei care se abătuseră. Aceasta este totdeauna ţinta unui îndemn. Dorinţa lui era să-i câştige.

 

Această putere de convingere a dragostei l-a determinat – călăuzit prin Duhul Sfânt – să nu se refere la „Numele Domnului nostru Isus Hristos“, ci la „Domnul nostru Isus Hristos“. La studiul versetului 6 am văzut că Pavel, prin formularea folosită acolo, se referă direct la autoritatea cea mai înaltă care poate exista, la autoritatea Domnului.

 

Aici însă, prin cuvintele „în Domnul Isus“, el le aminteşte celor care trăiesc în neorânduială de poziţia lor în El. Pe baza poziţiei noastre, noi avem o relaţie directă cu Domnul Isus şi o relaţie unii cu alţii. Însă această relaţie este însoţită de responsabilitate, şi despre aceasta este vorba aici. Probabil, noi am fi procedat invers, iar porunca din versetul 12 am fi adus-o în legătură cu „Numele Domnului nostru Isus Hristos“. Însă înţelepciunea divină procedează altfel. Ea aşază porunca şi îndemnul pe fundamentul poziţiei noastre comune cu Domnul nostru. Cu siguranţă, putem învăţa multe din aceasta în legătura noastră unii cu alţii şi mai ales cu aceia care în comportarea lor se abat de la principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Porunca şi îndemnul sunt: „lucrând paşnic, să-şi mănânce pâinea lor.“ – „Lucrând paşnic“ înseamnă să lucrezi în mod regulat, permanent şi statornic. Este exact opusul a ceea ce în versetul 11 era comportarea lor greşită. Ei trebuiau să se preocupe cu lucrurile proprii şi să nu se amestece în treburile fraţilor şi surorilor lor. Noi toţi suntem responsabili cu privire la folosirea timpului nostru. Cine nu (mai) are sarcini permanente – oricare ar fi motivele care au condus la aceasta (vârsta, boala, şomajul şi altele asemănătoare) -, acela poate să-L întrebe pe Domnul lui cum poate fi umplut judicios timpul lui liber. Trândăvia este în orice caz un pericol pentru orice om. Aceasta face trecerea directă la versetul următor, care ne arată un principiu important, general valabil – rezultat din această situaţie concretă.

 

Versetul 13: „Dar voi, fraţilor, să nu obosiţi făcând binele.“

 

Prin adresarea „dar voi, fraţilor“ ne este prezentat din nou un contrast. Credincioşii din Tesalonic nu trebuiau să se lase molipsiţi de faptele celor care trăiau în neorânduială, ci ei trebuiau nu numai să-şi facă lucrarea, ci şi să nu obosească în facerea binelui. Dar ei nu trebuiau să se ridice deasupra acelora care au devenit delăsători în privinţa aceasta. Totdeauna este pericolul ca noi, atunci când cineva este pe drept mustrat şi îndemnat, să devenim închipuiţi şi să gândim că noi am fi mai buni. Cine din restul credincioşilor din Tesalonic voia să afirme despre sine că niciodată nu a obosit în facerea binelui?

 

„A obosi“ înseamnă şi să devii descurajat şi epuizat sau să renunţi. Totdeauna este pericolul să începi ceva, iar mai târziu să pierzi energia. În Noul Testament suntem îndemnaţi sub diferite forme cu acest cuvânt, să nu obosim, şi anume:

 

– în legătură cu rugăciunile noastre (Luca 18:1 );

 

– în legătură cu lucrarea noastră, să vestim Cuvântul în curăţie şi nefalsificat (2. Corinteni 4:1 );

 

– în legătură cu situaţiile grele de natură diferită (2. Corinteni 4:16 ; Efeseni 3:13 );

 

– în legătură cu facerea binelui (aici; Galateni 6:9 ).

 

Locul amintit din Epistola către Galateni spune: „Să nu obosim făcând binele, pentru că, la timpul potrivit, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.“ Aici ne este dat un imbold suplimentar deosebit, că Dumnezeu va răsplăti odată orice osteneală în facerea binelui.

 

A face binele este aici o expresie foarte generală. Acum nu este vorba numai de o lucrare (pe care noi o facem cu credincioşie) dependentă de plată, nici de milostenie, ci este vorba de faptul că noi facem ceva fiind convinşi că este bine. În Romani 7:21 şi 2. Corinteni 13:7 , „ce este drept“ stă în opoziţie cu răul. Iacov scrie: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu-l face, păcătuieşte“ (Iacov 4:17 ). Cine nu a fost niciodată nevinovat în această privinţă?

 

Versetul 14: „Iar dacă cineva nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, să-l însemnaţi şi să nu vă însoţiţi cu el, ca să-i fie ruşine.“

 

Pavel vorbeşte acum din nou de cazul acelora care nu numai că umblau în neorânduială, ci şi de faptul că ei nu voiau să asculte de cuvintele şi de poruncile din această scrisoare. Aici este deci clar vorba de neascultare, de o respingere conştientă a ceea ce Pavel a spus, împuternicit fiind de Dumnezeu. Neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu nu este nicidecum o bagatelă, ci o contravenţie gravă. Să nu gândim uşuratic în privinţa aceasta. Neascultarea devine şi mai gravă când cineva, cu toate îndemnurile primite, ţine cu tărie la propriile gânduri şi se împotriveşte vizibil rânduielilor lui Dumnezeu.

 

O astfel de persoană trebuie „însemnată“. Vine momentul când nu mai este cerută răbdarea, ci suntem solicitaţi să acţionăm, şi când devine clar că ceilalţi nu se mai pot face una cu comportarea respectivului şi nici nu sunt de acord cu ea. Cuvântul grecesc pentru „a însemna“ se întâlneşte în Noul Testament numai în locul acesta. Din acest motiv este greu să redăm exact despre ce este vorba aici. Nici acţiunea de însemnare nu este descrisă în alte locuri din Noul Testament, aşa că trebuie să fim prudenţi în interpretare.

 

În scrierile din Antichitate, acest cuvânt a fost folosit pentru o semnătură, un indiciu sau un semn caracteristic pentru identificarea unei persoane. Din aceasta se poate deduce că prin „a însemna“ se înţelege o marcare sau o înştiinţare publică despre o persoană care nu vrea să renunţe la comportarea ei în neorânduială. Cu alte cuvinte, se arată clar public că persoana respectivă se comportă în neorânduială. Nu se spune cum exact trebuie să aibă loc aceasta. Unii văd aici mai mult o responsabilitate personală a fiecărui frate şi a fiecărei surori în parte, alţii înţeleg o acţiune din partea adunării. Rămâne de asemenea o întrebare deschisă, dacă „însemnarea“ trebuie să aibă sau nu loc în strângerile laolaltă. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă aici niciun fel de detalii, nici noi nu vrem să facem speculaţii. Dacă un astfel de caz are loc astăzi, cu siguranţă avem nevoie de călăuzirea Duhului Sfânt, ca să cunoaştem ce este corect şi să acţionăm corect.

 

Cert este că în continuare noi nu mai putem avea niciun fel de legături cu el. Aceasta înseamnă: „nu vă uniţi cu el“ sau „nu vă amestecaţi cu el“. Repetăm încă o dată, că aici nu este vorba de excluderea de la părtăşia la Masa Domnului. Remarcabil este însă, că urmarea „să nu vă însoţiţi cu el“ poate fi comparată cu aceea a unei excluderi. Acelaşi cuvânt grecesc este folosit în 1. Corinteni 5:9-11 (niciun fel de legături cu curvarii şi cu cei excluşi). Însă acolo în cazul unei excluderi se adaugă: „cu un astfel de om nici să nu mâncaţi împreună“. Acest indiciu lipseşte aici, şi cu siguranţă nu fără motiv.

 

Să nu te însoţeşti înseamnă deci în capitolul nostru întreruperea relaţiilor sociale cu un astfel de om. Noi putem vorbi cu el, dar nu putem avea relaţii normale de prietenie şi de încredere. Respectivul trebuie să observe clar că comportarea lui stă evident în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi că ceilalţi nu sunt de acord cu aceasta. Categoric nu este o excludere de la părtăşia la Masa Domnului. Aceasta o arată clar şi versetul 15, unde se spune că un astfel de om trebuie mustrat ca pe un frate.

 

Ţinta acestei acţiuni este clar schiţată: „ …ca să-i fie ruşine“. Aici nu este vorba de a mătura aluatul. De asemenea lipseşte şi indiciul că puţin aluat dospeşte toată plămădeala (1. Corinteni 5:6, 7 ). O excludere are, pe lângă faptul că respectivul trebuie mustrat, şi efectul curăţirii celorlalţi, cu care el a frânt pâinea. Aici se vorbeşte numai despre respectivul. Lui trebuie să-i fie „ruşine“. Prin aceasta se înţelege o schimbare a atitudinii inimii care într-o astfel de comportare greşită este premisa necondiţionată pentru o schimbare şi reabilitare.

 

Versetul 15: „ …şi nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci mustraţi-l ca pe un frate.“

 

Noi nu avem a face cu un duşman şi nici cu unul care este „afară“, ca în cazul unei excluderi. Nu, apostolul se referă categoric la faptul că un astfel de om trebuie mustrat ca pe un frate. Sentimentele de ură şi duşmănie sunt tot aşa de ne la locul lor ca şi gândurile de mândrie şi aroganţă. Dacă are loc un caz ca cel din versetul 14, atunci el trebuie să întristeze pe toţi. Să nu-l consideri ca duşman înseamnă să nu ai gânduri duşmănoase faţă de el. El rămâne un frate, pe care trebuie să-l iubim şi să-l preţuim, deoarece Domnul Isus a murit şi pentru el şi îl iubeşte tot aşa cum ne iubeşte şi pe noi. Ca frate, el este totodată subiectul mustrării. Şi aici se constată clar diferenţa faţă de excludere. Un exclus nu mai este mustrat. El este lăsat în seama lui Dumnezeu (1. Corinteni 5:13 ). Noi ne ocupăm din nou cu el abia atunci când Dumnezeu a putut să înceapă în el o lucrare şi el doreşte să revină în părtăşia credincioşilor. Dar aici este altfel. Chiar dacă relaţiile sociale au fost întrerupte, rămâne totuşi mustrarea unui frate ori de câte ori Domnul oferă ocazia.

 

Cuvântul folosit pentru „mustrare“ este altul decât cel folosit pentru „disciplinare“. Disciplinarea o găsim de exemplu în Evrei 12:6 şi Efeseni 6:4 . Disciplinarea în acest sens mijloceşte o anumită ţintă de învăţare printr-o acţiune. Mustrarea mijloceşte o anumită ţintă de învăţare prin cuvinte. Însemnarea şi întreruperea relaţiilor sociale în versetul 14 sunt o acţiune de disciplinare, dar aici avem a face cu mustrarea, deci cu învăţătura dată prin cuvinte. Este vorba de a vorbi inimii fratelui. Mustrarea deci nu înseamnă să faci reproşuri celuilalt sau să-i spui părerea ta, ci este vorba să-l instruieşti şi să-l înveţi, pentru ca el să-şi dea seama de fapta lui greşită şi s-o recunoască.

 

Versetul 16: „Iar Însuşi Domnul păcii să vă dea pacea întotdeauna în orice fel. Domnul să fie cu voi toţi!“

 

Această scrisoare, care ne-a prezentat evoluţiile triste din interiorul mărturisirii şi mărturiei creştine, se încheie într-un mod foarte plăcut. Cuvintele de încheiere ne îndreaptă încă o dată în mod cu totul deosebit spre Domnul, care a devenit nu numai Domnul nostru, ci El este numit aici Domnul păcii. Pavel foloseşte încă o dată cuvântul scurt „iar“, ca să ne arate un contrast. Şi el întăreşte afirmaţia prin aceea că se referă la „El Însuşi“. La sfârşitul scrisorii nu avem a face cu cineva oarecare, ci cu El Însuşi, cu Domnul nostru. Pavel a vorbit despre ziua Domnului, care va fi o zi de judecată pentru creştinătatea decăzută. Însă noi nu Îl cunoaştem ca Judecător, ci noi Îl cunoaştem ca Domn al păcii. Dar nu numai aceasta, noi mai ştim şi că acest Domn este cu noi, şi noi cunoaştem harul Său (versetul 18). Deci nouă ni se aminteşte de trei ori la sfârşitul acestei scrisori despre El, Domnul nostru.

 

Să ne transpunem încă o dată în situaţia credincioşilor din Tesalonic. Ei trăiau în necazuri şi prigoane de neimaginat de noi. În afară de aceasta, acolo erau oameni răi, care prin învăţături false i-au făcut nesiguri. În cele din urmă, în mijlocul lor erau unii care creau probleme celorlalţi şi slăbeau mărturia lor în afară. Nu puteau ei foarte uşor să se resemneze şi să-şi piardă curajul? Şi tocmai în această situaţie, Pavel le aminteşte de „Domnul păcii“, de Acela care era caracterizat de pace. Cu toată neliniştea din jurul lor şi probabil chiar şi din mijlocul lor, a existat şi există o stâncă a liniştii şi a păcii. La sfârşitul primei scrisori, el le aminteşte de „Dumnezeul păcii“ (1. Tesaloniceni 5:23 ), deoarece acolo este vorba mai mult de acţiunea lui Dumnezeu. Aici, însă, în concordanţă cu întreaga scrisoare, este „Domnul păcii“. Ne amintim de cuvintele Domnului Isus Însuşi: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte“ (Ioan 14:27 ). Nu este acesta un cuvânt şi pentru zilele noastre?

 

Chiar dacă noi nu trăim în necazuri şi prigoane ca credincioşii din Tesalonic, sunt totuşi unele lucruri care ne apasă şi probabil vor să ne descurajeze. Ca Domn al păcii, El doreşte să ne dea pacea Sa, şi anume în toate situaţiile. Fie că sunt probleme create de învăţături false, fie că sunt probleme create de fraţi şi de surori, Domnul doreşte să ne dea pacea Sa „totdeauna în orice fel“. Pacea Lui este nu numai totdeauna, adică permanent, la dispoziţie, ci ea este valabilă şi în toate situaţiile, oricare ar fi ele. „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33 ).

 

Apoi se adaugă: „Domnul să fie cu voi cu toţi!“ Nu numai pacea Sa este cu noi, nu, Domnul Însuşi vrea să fie cu noi. El este la noi, dar El este şi cu noi. Primul aspect ne face să ne gândim mai mult la prezenţa Sa, al doilea aspect la faptul că El stă de partea noastră. El a fost la ucenici în furtună, şi El i-a ajutat. El era la credincioşii din Tesalonic, ca să îi ajute. El este la noi, şi El ne ajută. Ce Domn! Şi în Epistola către Romani, Pavel leagă gândul păcii cu gândul ajutorului, acolo însă este „Dumnezeul păcii“, care va fi „cu voi toţi“ (Romani 15:33 ; a se compara cu Filipeni 4:9 ).

 

Versetul 17: „Salutul este cu propria mea mână, Pavel; acesta este semnul meu în fiecare epistolă: aşa scriu eu.“

 

În timpul primilor creştini nu era neapărat obişnuit ca o scrisoare să fie semnată la sfârşit, aşa cum cunoaştem noi astăzi. De regulă, expeditorul se făcea cunoscut la începutul scrisorii (a se compara de exemplu scrisorile din Fapte 15:23-29 şi 23:26-30). Aici, având în vedere scrisoarea falsificată, pe care au primit-o credincioşii din Tesalonic şi despre care ei au crezut că ar fi de la Pavel (a se compara cu 2. Tesaloniceni 2:2 ), era foarte clar că Pavel era expeditorul scrisorii.

 

Este evident că era un semn foarte deosebit, din care se vedea că numai el putea să fie autorul. În mod obişnuit, Pavel nu a folosit el însuşi pana şi cerneala, ci el a dictat scrisorile sale (a se compara de exemplu cu Romani 16:22 ). Dar exista un anumit semn sau o semnătură, din care rezulta că el a dictat scrisoarea (a se compara cu 1. Corinteni 16:21 ; Coloseni 4:18 ). O excepţie o constituie scrisoarea către Galateni, la sfârşitul căreia se scoate expres în evidenţă, că Pavel a scris-o cu mâna lui (Galateni 6:1 ). Cu privire la motivele pentru care el nu a scris s-au făcut o serie de presupuneri. Este posibil că el avea o boală de ochi şi nu putea vedea bine, dar aceasta nu este sigur.

 

Versetul 18: „Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu voi toţi! Amin.“

 

Ca şi în prima scrisoare, această frază de încheiere nu trebuie înţeleasă ca o formulă de politeţe, ci ca o dorinţă cu totul deosebită. Credincioşii din Tesalonic aveau nevoie în situaţia lor de un sentiment cu totul deosebit despre harul Domnului. Şi noi avem nevoie de acelaşi har, oricare ar fi împrejurările noastre zilnice. În prima scrisoare se spune: „Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu voi“ (1. Tesaloniceni 5:28 ). Aici se adaugă: „cu voi toţi“. Prin aceasta, Pavel accentuează partea personală. Nimeni nu este exclus de la harul Domnului, nici aceia care umblă în neorânduială. Noi toţi avem nevoie de această favoare nemeritată a Domnului în fiecare zi, şi El ne-o va da până în clipa minunată când vom fi la El. Acesta va fi ultimul triumf al harului.

 

De aceea, cât de mult avem noi nevoie de îndemnul apostolului Petru: „De aceea, având încinse coapsele minţii voastre, fiţi treji, speraţi în mod desăvârşit în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos“ (1. Petru 1:13 ). A Lui să fie slava în toată veşnicia!

 

Harul pe toţi să-i ţină! / Cu Domnul noi umblăm, / Pe El din cer să vină, / Noi mult Îl aşteptăm.

 

În har te poţi încrede, / Fără să fii fricos, / Fără să ai regrete, / Căci Domnu-i credincios!

 

Pe calea-ngustă singuri, / Putem păşi greşit, / Dar prin har suntem siguri, / Până la bun sfârşit!

 

Nici pagubă nu este, / Ce pentru El pierdem, / Câştigul prisoseşte, / Când harul Lui avem.

 

Doamne, strigăm la Tine, / Din inimi Te rugăm, / Dă har la orişicine / Şi-n inimi să-l păstrăm!

 

P.F. Hiller (1699-1769)

 

Cont aici …………………https://comori.org/noul-testament/2-tesaloniceni/2-tesaloniceni/capitolul-3-tesaloniceni-2/

 

 

//////////////////////////////////////

 

Explicatia Cartii: 2Tesaloniceni

Aşa cum am arătat deja, cele nouă „Epistole ale Bisericii Creştine” sînt aşezate într-o succesiune de trei grupe de 4 epistole, 3 epistole şi respectiv 2 epistole. Primele patru vorbesc despre CRUCE ca esenţă a doctrinei despre mîntuire, următoarele trei vorbesc despre BISERICĂ ca trup spiritual armonios, compus din cei care au crezut în Cristos, iar ultimele două, aşezate pereche, prezintă VENIREA DOMNULUI ca eveniment sigur şi sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor. În primele patru, credinţa priveşte înapoi la Cruce şi este întărită. În cele trei de la mijloc, dragostea priveşte sus la Mirele ceresc şi creste în devotament. În ultimele două, cele scrise tesalonicenilor, nădejdea priveşte înainte spre sfîrşitul care se apropie şi se aprinde de dor.

 

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele de „Pros Tessalonikeis B” – „Către tesaloniceni B”.

 

Autorul: Pavel scrie această epistolă ca o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase.

 

Data: Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp după scrierea primei epistole.

 

Contextul scrierii: Pentru circumstanţele istorice, recitiţi ceea ce a fost scris în introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals” viclean prin care „cineva” alterase învăţătura despre ziua revenirii Domnului.

 

Conţinutul cărţii: Cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni, este o urmare firească a celei dintîi, în care Pavel le prezentase credincioşilor adevărul despre venirea zilei Domnului (1 Tes. 5:1-11). La scurtă vreme după citirea acelei epistole, în Biserica din Tesalonic se întîmplase însă ceva neprevăzut. Profitînd de faptul că Pavel nu-şi scria el însuşi corespondenţa din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva” s-a găsit să scrie o „epistolă” pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoşteau scrisul de mînă, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Cînd Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Aşa a apărut 2 Tesaloniceni.

 

„Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip…” (2 Tesal. 2:1-3).

 

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoaştere şi de verificare a epistolelor sale:

 

„Urarea de sănătate este scrisă cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa scriu eu” (3:17).

 

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă” era aceea că „ziua Domnului ar fi şi venit chiar”.

 

Sensul era că Domnul nu se va întoarce vizibil şi trupeşte, ci ar fi vorba despre o reîntoarcere „în Duhul”, ca ceea petrecută la Rusalii, în această interpretare, „ziua Domnului” nu ar mai trebui aşteptată ca un eveniment glorios aşezat în viitor, ci ea ar trebui înţeleasă ca o vreme de har, o perioadă de „o zi” în calendarul lui Dumnezeu în care „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sînt ca o zi”. Din această perspectivă, ziua Domnului era interpretată ca fiind vremea Bisericii.

 

Dacă veţi asculta cu atenţie în jur, eroarea aceasta mai persistă şi în zilele noastre.

 

Corecţia făcută de Pavel este energică şi imediată. El spune că „ziua Domnului”, ca eveniment unic în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît după ce pămîntul va cunoaşte două evenimente catrastrofice:

 

  1. „lepădarea de credinţă” (2:3), înţeleasă ca un refuz mondial al ofertelor lui Dumnezeu de rezolvare a problemelor lumii, ca o totală apostazie în care umanitatea îi va întoarce spatele lui Dumnezeu şi

 

  1. „descoperirea omului fărădelegii” numit şi, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2:3).

 

Într-un sens foarte vag, omenirea trăia încă din vremea lui Pavel evenimente pregătitoare acestei apariţii mondiale:

 

„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei” (2 Tes. 2:7)

 

Totuşi, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se poate compara cu ce va fi atunci cînd: „…se va arăta acel Nelegiut…” (2 Tes. 2:8)

 

„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi” (2:9-10).

 

Lucrarea acestui „Anticrist” va fi îngăduită de Dumnezeu ca o pedeapsă trimeasă asupra lumii care L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a lungul secolelor, o lume fără Cuvîntul lui Dumnezeu, fără opreliştile prezenţei Duhului lui Dumnezeu; o lume cufundată în părtăşia celui care însumează toate realizările „separării şi împotrivirii faţă de Dumnezeu”: Satan însuşi.

 

Domnia lui Anticrist va fi pregătirea decorului pentru scena finală a istoriei omenirii, cînd Dumnezeu va aduce pedeapsa divină asupra lumii păcătoase. Lui Satan îi va fi îngăduit să păşească în arenă pe faţă, identificîndu-se cu lumea înşelată de el, conducînd-o şi însufleţind-o într-o ultimă zvîrcolire împotriva dumnezeirii.

 

„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osîndiţi” (2 Tes. 2:11-12)

 

Dumnezeu nu va lăsa nimănui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul” Său. Înfruntarea finală va fi între Diavol şi Domnul Isus însuşi, iar victoria Domnului va fi deplină: „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:8).

 

O altă greşală a celor din Tesalonica a fost „trăirea în neorînduială”. Bazaţi pe faptul că venirea Domnului este aproape, cei ce aveau înclinaţii spre „lene” au găsit pretext pentru părăsirea ocupaţiilor zilnice şi pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta”. Astfel de oameni deveniseră o povară pentru adunare şi o proastă mărturie faţă de cei de afară. Nu este de mirare că Pavel i-a mustrat cu asprime: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănînce” (2 Tes. 3:6-15). Venirea Domnului nu este o scuză pentru leneşi. Creştinul trebuie să-şi slujească Domnul pînă în cea din urmă clipă a existenţei sale.

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai interesante remarci ale lui Pavel este aceea din 2 Tes. 2:7: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei”.

 

Pe cine prezintă apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilă interpretare este aceea că Pavel a vorbit aici despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în dispensaţia Bisericii. Se cuvine să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu pentru că în vremea de acum a pus o „piedică” în calea Diavolului. Slavă Domnului că Satan nu poate face tot ceea ce voieşte!

 

În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente”, scos din activitate şi ţinut pentru o vreme în „abis”, dar, pînă atunci, la sfîrşitul perioadei de har în care ne aflăm „cel ce o opreşte acum” îi va fi luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va creşte şi va fi: „Vai de voi, pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc.l2:12).

 

Abia atunci îşi va da el pe faţă întreaga răutate şi putere de distrugere, căci nu va mai fi limitat să caute să-i înşele pe sfinţi prefăcîndu-se într-un „înger de lumină” (2 Cor.11:14), ci se va putea manifesta în toată cruzimea lui: „ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).

 

Atunci, el va apare ca: „fiara ieşită din mare” şi ca „fiara ieşită din pămînt” cu chipul omului identificat sub taina numărului 666 (Apoc. 13). Întrupat în această fiinţă umană împuternicită cu resurse nemaivăzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi lumea înşelînd-o, pentru ca apoi să o stăpînească chinuind-o.

 

De ce „trebuiesc” să se întîmple toate acestea? Pentru că numai în felul acesta omenirea, care L-a refuzat pe Cristos, va învăţa pe propria ei piele ce groaznică este vieţuirea fără prezenţa Domnului, într-o ultimă şi culminantă lecţie, Dumnezeu va arăta tuturor ce înseamnă să te răscoli „împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său” (Ps. 2 lămurit în Fapte 4:25-28).

 

Dar chiar atunci cînd se va părea că 666 a învins toată creaţia, se va arăta din cer desăvârşitul „7” al Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavă, vizibil „ca fulgerul care răsare de la răsărit şi se vede pînă la apus”, şi-l va nimici pe Diavol „cu suflarea gurii Sale şi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:8).

 

CUPRINSUL CĂRŢII

 

„Aşteptînd, veghind şi lucrînd cu răbdare”

 

Cuvînt de salut (1:1, 2)

 

  1. ALINARE – în nădejdea revenirii Lui (cap. 1)

Odihni într-o viaţă de încercări (3-7)

Răsplăti în viitor la venirea Lui (8-12)

 

  1. AVERTIZARE – în privinţa timpului venirii Lui (cap. 2)

Cînd şi cum va veni (1-12)

De ce şi cum să aşteptăm (13-17)

 

III. ANGRENARE – în pregătire pentru venirea Lui (cap. 3)

Încurajare pentru ce este bun (1-5)

Mustrare pentru ce este rău (6-15)

Benedicţie şi semnătură (3:16-18)

 

https://biblia.crestini.com/explicatia-cartii/2tesaloniceni/

 

//////////////////////////////////////

 

 

“Până când să se jălească ţara şi să se usuce iarba de pe toate câmpiile? Pier vitele şi păsările din pricina răutăţii locuitorilor…” (Ier.12/4) ‘’ El dă ploaie şi peste cei drepţi, (buni, răi, nemulţumitori) şi peste cei nedrepţi” Mat. 5/45), dar seceta, incendiile şi alte calamitaţi sunt rodul nelegiuirilor noastre, a nepocaintei, idolatriei, dezmăţului, necredinţei Cristice; Aşa aşteptăm Venirea Lui? Nu mai înflăcăraţi spiritele încinse în cuptorul faraonic al fărădelegilor, căci ele alungă norii, sperie ploile timpurii şi târzii, dar şi Ploaia Duhovnicească… El ne-a dat Duhul Sfânt că să nu rămânem orfani (Ioan, cap.14), dar noi- de ce nu-l cerem, nu-l dorim (Ioan 1/11), nu-l primim drept Căpetenie (Mat, 7/7)? Vrem să ne batem joc ca şi de Isuss cel răstignit de noi, TOŢI? “Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri şi pe cari le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” (Rom.2/3-6); Din dragoste pentru noi (Ioan 3/16-21) a sângerat şi ne-a dat TOTUL TOTULUI TOT, ne-a scris Adevărul, pentru învăţătură de minte; “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr’o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?” (2 Petru 3/9-12)

  

 

A inviat Hitler cel Incornorat-Putinizant – Putin îi dă afară pe evrei? Pogromul. Și un umanist creștin; Mihail Sebastian, trădări și accidentări; Românii, memoria, Holocaustul; Leon Weintraub, supraviețuitor al Holocaustului: Cel mai rău e să uiți; Convorbiri cu Hitler; Putin si poporur Rus-globalizare cu pistolul la tampla ne-au adus…Vladimir Putin prevestește o nouă ordine mondială. Cum arată modelul său de viitor; Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială; Da,Demonul Gog/Magog si-a bagat coada g;obalista  peste tot…E mâna lui

 

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/inchizitia-a-fost-un-mizilic-fata-de-ce-pregatesc-fesenistii-globalisti-minciuna-hotia-coruptia-cearta-vrajitoria-fesenia-globalie-manipularea-idolatria-rautatea-si-celelalte-roade-s/

 

 

///////////////////////////////////////

 

Apocalipsa 16 – Demolarea finală, de DANIEL Branzei

 

 

Celor ce le este greu să citească aceste capitole pline de judecăți, suferințe și pedepse vreau să le aduc aminte că Dumnezeu le-a poruncit evreilor să sărbătorească în fiecare an Paștele, care a fost tot un eveniment plin de pedepsele plăgilor. Dacă vreunul din copiii generațiilor de după eveniment avea să-i întrebe despre rolul atâtor suferințe trimise de Dumnezeu asupra egiptenilor, trebuia să i se răspundă:

 

„Aceasta este spre pomenirea celor ce a făcut Domnul pentru mine, când am ieşit din Egipt“ (Exodul 13:8).

 

Atunci ce este „luminos“ și demn de a fi sărbătorit de Paște?

 

Ziua de Paște a fost decretată cea dintâi zi dintr-un calendar nou, al eliberării. În mod similar, după plăgile din Apocalipsa, ziua imediat următoare va fi cea dintâi zi din Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Judecățile potirelor din acest capitol nu sunt arbitrare, ci seamănă cu plăgile din Egipt și cu judecățile trâmbițelor din Apocalipsa 8-9, cu două deosebiri.

 

Prima este că cele din Egipt s-au manifestat asupra unei singure țări de pe pământ, cele din Apocalipsa 8-9 s-au manifestat asupra celei de a treia părți a pământului, dar acestea șapte de la urmă vor fi pe toată fața pământului.

 

Cea de a doua deosebire constă în rapiditatea cu care se succed. Cele din acest capitol vin rapid unele după altele. Apostolul Pavel a anunțat această caracteristică atunci când a spus:

 

„Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare“ (1 Tesal. 5:2-3).

 

În procesul nașterii, durerile vin peste femeia însărcinată la intervale din ce în ce mai mici și cu intensitate din ce în ce mai mare. Metafora durerilor nașterii a fost folosită profetic și de Domnul Isus: „Aceste lucruri vor fi începutul durerilor“ (Matei 24:8 și Marcu 13:8).

 

Procesul durerilor nașterii are un final frumos prin nașterea copilului. La fel va fi și cu Israel și cu pământul acesta. După durerile nașterii va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu pe pământ! Acesta este singurul lucru bun pe care-l putem spune când ne ocupăm de capitolul acesta: Durerile vor trece, dar bucuria noii creații va rămâne:

 

„Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume“ (Ioan 16:21).

 

Toate aceste revărsări ale mâniei din potirele divine se vor întâmpla în timp ce se va desfășura pe pământ grozava încleștare de forțe de la Armaghedon. Dumnezeu va veni astfel în ajutorul poporului Său și va tuna și fulgera împotriva dușmanilor lui:

 

„Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot“ (Daniel 12:7).

 

Satan va fi în fruntea confederației care va urmări să aneantizeze Israelul pentru ca Împărăția lui Dumnezeu să nu poată fi instaurată. Este acea mânie a balaurului pornit împotriva rămășiței femeii despre care am citit în Apocalipsa 12:17. Violența atacurilor lui asupra Israelului va fi întâmpinată cu violența din potirele mâniei divine trimisă din cer de Dumnezeu însuși. Vor fi vremuri teribile:

 

„Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.  Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:21-22).

 

Primul verset din acest capitol Îl prezintă pe Dumnezeu dând comanda pentru vărsarea potirelor mâniei pe pământ:

 

 

 

„Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu şi care zicea celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” (Apoc. 16:1).

 

Cel dintâi potir vărsat a cauzat o boală teribilă:

 

 

 

„Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei“ (Apoc. 16:2).

 

Pedeapsa aceasta va veni NUMAI peste cei ce aveau semnul fiarei! Asta înseamnă că nu peste toți cei vii, iar asta înseamnă că încă vor mai fi atunci oameni care nu se vor închina fiarei! Suferința aceasta trimisă peste împotrivitorii lui Dumnezeu seamănă cu cea de a șasea plagă trimisă de Dumnezeu asupra Egiptului:

 

„Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor, şi Moise s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon. Ea se va preface într-o ţărână care va acoperi toată ţara Egiptului şi va da naştere în toată ţara Egiptului, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi.” Ei au luat cenuşă din cuptor şi s-au înfăţişat înaintea lui Faraon; Moise a aruncat-o spre cer, şi ea a dat naştere, pe oameni şi pe dobitoace, la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi. Vrăjitorii nu s-au putut arăta înaintea lui Moise din pricina bubelor, căci bubele erau pe vrăjitori, ca şi pe toţi egiptenii“ (Exodul 9:8-11).

 

Al doilea și al treilea potir al mâniei a pricinuit transformarea apelor în sânge. Este o „pedeapsă poetică“. Celor care nu s-au săturat să verse sângele copiilor lui Dumnezeu li se va da sânge ca pedeapsă. „Sânge vreți, am să vă dau Eu sânge!“ pare că este mesajul acestei pedepse:

 

„Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare.

 

Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.” Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apoc. 16:3-7).

 

Suferința seamănă cu prima plagă trimisă de Dumnezeu peste egipteni:

 

„Acum, aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea, şi ele se vor preface în sânge. Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă egiptenilor să bea din apa râului.”

Domnul a zis lui Moise: „Spune lui Aaron: ,,Ia-ţi toiagul şi întinde-ţi mâna peste apele egiptenilor, peste râurile lor, peste pâraiele lor, peste iazurile lor şi peste toate bălţile lor. Ele se vor preface în sânge şi va fi sânge în toată ţara Egiptului, atât în vasele de lemn, cât şi în vasele de piatră.”

Moise şi Aaron au făcut cum le poruncise Domnul. Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului sub ochii lui Faraon şi sub ochii slujitorilor lui, şi toate apele râului s-au prefăcut în sânge. Peştii din râu au pierit, râul s-a împuţit, aşa că egiptenii nu mai puteau să bea apa râului şi a fost sânge în toată ţara Egiptului. Dar vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor. Inima lui Faraon s-a împietrit şi n-a ascultat de Moise şi de Aaron, după cum spusese Domnul. Faraon s-a întors de la râu şi s-a dus acasă, dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri. Toţi egiptenii au săpat în împrejurimile râului ca să găsească apă de băut, căci nu puteau să bea din apa râului“ (Exodul 7:17-24).

 

Dacă mă veți întreba cum se va reface flora și fauna planetei în aceste condiții vă voi răspunde că ele nu se vor mai reface. Aceasta este demolarea totală.

 

Cel de al patrulea potir a cauzat intensificarea radiației solare:

 

„Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă“ (Apoc. 16:8-9).

 

Gândiți-vă că oamenii aceia nu vor avea de unde să bea apă, căci a fost prefăcută în sânge. Ce teribilă va fi suferința lor. Ea amintește de o profeție a lui Maleahi:

 

„Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură“ (Mal. 4:1).

 

Cu numărul fiarei pe frunte și cu inima împietrită, locuitorii pământului vor refuza să se pocăiască, preluând atitudinea de frondă luciferică a Celui cu care au ales să fie părtași.

 

Al cincilea potir va fi vărsat direct asupra fiarei:

 

„Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor“ (Apoc. 16:10).

 

Efectul seamănă cu cea de a noua plagă trimisă de Dumnezeu peste Egipt. Atunci, țara a fost acoperită de întuneric, dar locul unde erau evreii a fost luminat. Acum, lumea va avea parte de lumină, dar împărăția fiarei va fi cufundată în întuneric, ca o cerească bătaie de joc:

 

„Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer, şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric de să se poată pipăi.”  Moise şi-a întins mâna spre cer şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile. Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină“ (Exodul 10:21-23).

 

Ca și în cazul ciudatului întuneric din Egipt și ca și în cazul întunerecului neobișnuit de la Cruce, întunericul acesta în care va cufunda Dumnezeu împărăția Antichristului va fi supranatural, dincolo de explicațiile posibile prin fenomeneologia obișnuită. Întunericul n-are „substanță“. El marchează doar lipsa luminii. Dumnezeu este Lumina și atunci când El ăși retrage prezența Sa de la cineva apare întunericul. În Egipt, Dumnezeu S-a retras puțin deasupra țării, dar a rpmas cu mulina Sa acolo unde locuiau evreii (Exodul 10:23). La Calvar, de la ceasul al șaselea pânp la ceasul al nouălea „s-a făcut întunerec peste toată țara“ (Marcu 15:33), semn că Dumnezeu și-a întors fața de la Fiul Său. Așa ne spune evanghelistul Matei:

 

„De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”“ (Mat. 27:45-46).

 

Efectele revărsării mâniei Mielului devin enorme când ajungem la cel de al șaselea și al șaptelea potir. Nu-i de mirare că li se acordă un spațiu mai mare în narațiunea biblică. Efectele lor sunt legate direct de marea conflagrație de la Armaghedon. Vom vedea aceasta când vom analiza capitolele 17 și 18 din Cartea Apocalipsa. Deocamdată este suficient să le anticipăm cu un citat din John Phillips: „Țara Sfântă este locul ales de Dumnezeu pentru desfășurarea a două evenimente cruciale, interdependente, unul pe munte, iar altul într-o vale. Muntele Calvarului și valea Meghido sunt în esență două altare planetare care domină istoria lumii. Amândouă sunt sângeroase. Amândouă sunt retribuții pentru păcat. Amândouă sunt provocate de dușmanii înverșunați ai lui Dumnezeu. Din amândouă derivă o masă, un ospăț: una de amintire pentru copiii lui Dumnezeu, iar cealaltă de răsplată pentru corbi. Pe muntele Calvar a răsunat spre porțile slavei cerești strigătul: „S-a sfârșit!“ (Ioan 19:30). În valea lui Armaghedon se va auzi ecoul întors din cer: „S-a isprăvit!“ (Apoc. 16:17).

 

Folosirea naturii pentru pedepsirea oamenilor este justificată pentru că, iar și iar, în ciuda tuturor ocaziilor pe care li le-a oferit Dumnezeu, locuitorii pământului au refuzat să se întoarcă la El cu pocăință. Toate catastrofele provocate de „forțele naturii“ de-a lungul istoriei n-au fost altceva decât avertismente trimise de Dumnezeu.

 

Al șaselea potir provoacă schimbări cu consecințe geopolitice pe cursul râului Eufrat:

 

„Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apoc. 16:12-16).

 

 .

 

Intensificarea dogoririi soarelui provocată de potirul al patrulea (Apoc. 16:8), va face ca nivelul apelor planetare să crească. Topirea zăpezilor de pe muntele Ararat va produce inevitabil inundații majore pe tot cursul Eufratului care izvorăște de acolo. De aceea este numit aici „Râul cel mare“. Aparent, secarea apelor este un favor pe care li-l face Dumnezeu împăraților care au să vină din Răsărit (China, India, Japonia, etc.). În realitate, secarea apelor râului Eufrat le va înlesni intrarea într-o cursă și vor fi măcelăriți în „teascul mâniei“ de la Armaghedon.

 

Dar de ce vin împărații Răsăritului dincoace de Eufrat? Ce-i aduce? Cine-i mână din spate să intre în întunerecul care planează peste împărăția lui Antichrist?

 

Răspunsul este în activitatea celor trei duhuri care ies „din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos“. Noi știm de la Domnul Isus că un duh „n-are nici carne, nici oase“  (Luca 24:39), așa că asemănarea cu broaștele subliniază, nu forma, ci  natura lor necurată (Levitic 11). Nu cred că vor fi trei broaște vizibile, ci doar entități demonice care vor intensifica lucrarea „trinității necurate“ prin care se manifestă Diavolul. Ni se spune că „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic“. Venirea împăraților din Răsărit va fi un rezultat al activității lor. Ei sunt o pradă ușoară în mâna marelui tartor. Fără să știe, ei împlinesc o profeție străveche din cartea lui Ioel:

 

„Vestiţi aceste lucruri printre neamuri: pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Fiarele plugurilor voastre prefaceţi-le în săbii şi cosoarele, în suliţe! Cel slab să zică: ,,Sunt tare!“.

Grăbiţi-vă şi veniţi, toate neamurile de primprejur, şi strângeţi-vă! Acolo pogoară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur. Puneţi mâna pe secere, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor!

Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim de se zguduie cerurile şi pământul“ (Ioel 3:9-16).

 

„Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon“ (Apoc. 16:16). Marșul împăraților din Răsărit va fi tratat mai amănunțit în Apocalipsa 17.

 

Între potirul al șaselea și cel de al șaptelea este un scurt „respiro“, o pauză pusă între ghilimele, un avertisment și o încurajare pentru sfinți:

 

„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15).

 

Este același avertisment pe care-l găsim în Evanghelia lui Matei (Mat. 24:42), în epistola către Tesaloniceni (1 Tesal. 5:3) și în cea de a doua epistolă a lui Petru (2 Petru 3:10). Parte din limbajul lui se găsește deasemenea în avertismentul dat de Domnul Isus bisericii din Laodicea (Apoc. 3:18). Așezat aici, acest avertisment este adresat tuturor celor ce citesc de-a lungul veacurilor, cu precădere însă pentru cei ce vor simți presiunea persecuției în vremurile viitoare.

 

Cel de al șaptelea potir declanșează lovitura de grație asupra locuitorilor pământului, care vor fi adunați atunci toți în asedierea Ierusalimului și la marea conflagrație de la Armaghedon. Dumnezeu a promis solemn: „că cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui“ (Zaharia 2:8) și lucrul acesta se va vedea clar în cea din urmă scenă din marea dramă a istoriei lumii:

 

„Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare“ (Apoc. 16:17-21).

 

„Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh“, ne spune Ioan. Oare de ce în văzduh?

 

Este atacat „realmul“ în care locuiește și activează Satan însuși. Apostolul Pavel scrie:

 

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi“ (Efes. 2:1-3).

 

Apocalispa ne îngăduie, ne invită chiar să ieșim din dimensiunile pământești și să vedem unele din evenimentele și ființele care activează dincolo de ele, în hiperspațiu, în „lumea de dincolo“, în ceea ce ne este deocamdată „nevăzut“ și „necunoscut“. Nu trebuie să înțelegem cum locuiește Satan în văzduh, ci este suficient să luăm Biblia pe cuvânt. Avem un dușman teribil care a fost alungat din cer și limitat la statutul de „domn al puterii văzduhului“, cu un destin legat inseparabil de făptura pe care a ispitit-o în grădina Eden. În acest conflict final, Dumnezeu va zdrobi capul șarpelui străvechi, desăvârșind lucrarea începută la Calvar.

 

Reluând această perioadă din perspectiva timpului profetic. vom vedea în capitolele următoare cum judecă Dumnezeu întregul eșafodaj al împărăției lui Satan pe pământ: sistemul religios („curva cea mare“, Apoc. 17), sistemul politico-economic („Babilonul cel Mare“, Apoc. 18) și sistemul militar (armatele, Apoc. 19).

 

Până atunci, este fascinant să ne oprim la semnificația versetelor de aici:

 

„Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” (Apoc. 16:17).

 

Urmăriți împreună cu mine, frumusețea acestei declarații divine. Declarația lui Isus Christos din Nazaret, regele iudeilor, „S-a sfârșit!“ a fost pecetluită atunci de un cutremur de pământ. Aceeași declarație, „S-a sfârșit!“ din Apocalipsa 16 va fi pecetluită de un alt cutremur de pământ, cel mai mare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Împreună cu el se vor dezlănțui alte forțe telurice care vor aduce prăpădul, demolarea totală pe pământ:

 

Dumnezeu curăță nu numai pământul, ci și văzduhul. Potirul al șaptelea va provoca perturbări neînchipuite în ecosistemul planetar. Mânia lui Dumnezeu străbate întreaga creație:

 

„Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare“. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni“ (Apoc. 16:18-21).

 

Ierusalimul va fi împărțit în trei, pregătindu-se de vremea în care va izvorî din el un râu care va vindeca apele Mării Moarte (Zah. 14:3-4; Ezechiel 47:8). Toate cetățile de pe fața pământului vor fi dărâmate. Așa cum am spus din titlul acestui capitol, va fi demolarea finală. Va cădea Parisul, va cădea Moscova. Praf se va alege de New York și de Șanhai. Va cădea până și Babilonul cel mare, cetatea azi încă nereconstruită. Dar despre această monumentală cădere a Babilonului vom mai vorbi în capitolele vitoare.

 

Relieful se va aplatiza („munții nu vor mai fi“), iar insulele îndepărtate, poate continentele despărțite de placa tectonică afro-eurasiatică, nu vor mai fi. Este imposibil să ne imaginăm ce clătinare de magnitudine astronomică va avea ultimul cutremurul de pământ. Va fi de parcă planeta se scutură de mizeria păcatului care a acoperit-o vremelnic și se pregătește pentru marea ei înnoire.

 

O grindină globală cu blocuri de ghiață de câte 20-50 de kilograme va face prăpăd. Aceste proiectile din tunurile văzduhului vor nărui toate orașele Neamurilor. Pedeapsa cu blocurile de gheață este și ea o justiție poetică. Inimile oamenilor vor rămâne însă la fel de reci ca grindina care-i chinuiește.

 

Cu aceasta încheiem studiul evenimentelor din această teribilă „săptămână de ani“, numită Necazul cel Mare. Iată încă o dată despre ce am vorbit:

 

Necazul cel Mare

 

Ce facem noi?

 

„Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea“ (2 Petru 3:13).

 

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1).

 

https://scripturile.wordpress.com/2020/02/05/apocalipsa-16-demolarea-finala/

 

 

//////////////////////////////////////

 

Apocalipsa 15 – Motivația mâniei Mielului

 

CĂRȚILE BIBLEI

 

Acesta este cel mai scurt capitol din Apocalipsa. Scopul lui este să arate motivele dezlănțuirii mâniei lui Dumnezeu asupra pământului, așa cum le vom vedea în revărsarea celor șapte potire din capitolul șaisprezece. Ele fac parte din perioada celei de a șaptea trâmbiță cu care se va încheia „taina lui Dumnezeu“:

 

„Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor“ (Apoc. 10:5-7).

 

 

 

Capitolul este așadar o pregătire, o argumentare a mâniei care va produce măcelul final.

 

 

 

„Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu“ (Apoc. 15:1).

 

Apogeul mâniei divine este ilustrat prin două lucruri: marea de sticlă ca de cristal pomenită în Apocalipsa 4:6 este acum amestecată cu foc și Templul ceresc este plin de fum:

 

„Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc“ (Apoc. 15:2).

 

Şi Templul s-a umplut de fum din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri“ (Apoc. 15:8).

 

Singurii oameni muritori care au văzut cu ochii lor Templu (Cortul) din cer au fost Moise și Ioan.  Lui Moise i s-a spus să facă pe pământ un fel de „machetă“ a locașului ceresc și să așeze în slujbă preoți. Iată ce găsim scris în epistola către Evrei:

 

„Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte” (Evrei 8:5; Exod 25:40; 26:30).

 

Un Templu plin de fumul slavei lui Dumnezeu înseamnă o judecată teribilă. Dumnezeu era plin de mânie. Cum poate un Dumnezeu al dragostei să nimicească pământul și omenirea? Capitolul 14 ne furnizează trei justificări mai mult decât suficiente.

 

  1. Cererea sfinților martirizați.

Aduceți-vă aminte ce cereau sfinții de sub altarul din slavă:

 

„Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei“ (Apoc. 6:9-11).

 

Aduceți-vă aminte și de ceea ce cântau cei douăzeci și patru de bătrâni căzuți cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu:

 

„Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11:17-18).

 

La fel va striga și mulțimea care va asista din cer la prăpădul dezlănțuit pe pământ asupra cetății blestemate:

 

„După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: „Aleluia! Ale Domnului, Dumnezeului nostru, sunt mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” (Apoc. 19:1-2).

 

Nu este pentru prima dată că citim în Biblie despre necesitatea răzbunării tuturor celor chinuiți și uciși din pricină că au fost reprezentanții lui Dumnezeu printre oameni. Când era pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a anunțat venirea unui astfel de ceas:

 

„De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate, ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta.“ (Mat. 23:34-36).

 

Sistemul lumii stăpânite de Diavol va fi tras la răspundere pentru toate persecuțiile religioase îndreptate asupra celor ce L-au mărturisit pe Dumnezeul cel adevărat. Aceasta se va vedea deslușit în Apocalipsa 18:

 

„Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai-marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18:23-24).

 

Ucigașii vor fi uciși, iar cei ce băgau groaza în copiii lui Dumnezeu vor avea parte de groază. Acesta este motivul pentru care se bucurau cei amintiți în versetul 2 din acest capitol:

 

„Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei“ (Apoc. 15:2).

 

  1. Caracterul lui Dumnezeu.

Corul biruitorilor fiarei, al icoaneim ei și al numărului ei slăvea cel de al doilea motiv al mâniei Mielului: sfințenia caracterului lui Dumnezeu.

 

„Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apoc. 15:2-4).

 

Dumnezeu nu este doar dragoste, ci și sfințenie, excelență dincolo de orice ne putem închipui noi astăzi. Cântarea lui Moise și cântarea Mielului proslăvesc atributele dumnezeirii, scoțând în evidență sfințenia Lui și necesitatea eradicării totale a oricărui lucru care nu este conform cu desăvârșirea lui Dumnezeu.

 

Moise i-a trecut pe evrei prin Marea Roșie și i-a scos biruitori de cealaltă parte. Isus Christos, Mielul junghiat, i-a trecut pe oameni prin marea sângelui Său ispășitor și i-a scos de cealaltă parte biruitori. Credința în El și loialitatea lor i-a făcut să iasă biruitori asupra teribilelor încercări din vremea prigoanelor dezlănțuite împotriva lor sub domnia lui Antichrist. Textul cântării biruitorilor vorbește despre măreția, atotputernicia, dreptatea și sfințenia lui Dumnezeu așa cum au fost ele scoase în relief de căile Lui și de judecățile Lui pe pământ.

 

Cântarea ne spune că a trebuit ca Dumnezeu să-și manifeste mânia pentru ca toți oamenii să învețe dreptatea și să I se închine. Titlul cu care va fi încuronat va fi „Împărat al Neamurilor“! În zilele în care Antichristul va intra în templu și se va da drept Dumnezeu (2 Tesal. 2:4 ), primind închinarea locuitorilor pământului, în Templul ceresc se dezlănțuiește mânia divină. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos care nu-și împarte slava cu nimeni. Pământul va cunoaște ce înseamnă acum să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu.

 

III. Clădirea Împărăției din planul lui Dumnezeu

Teribilele judecăți revărsate de potire asupra pământului fac parte dintr-o slujbă preoțească legată de centrul închinării din cer, Templul. Șapte îngeri înveșmântați ca preoții din vechiul Testament ies din prezența lui Dumnezeu ca să-i împlinească planurile:

 

„După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor“ (Apoc. 15:5-7).

 

Distrugerea lumii de acum nu este decât o etapă a planului lui Dumnezeu cu lumea. Va urma o lume viitoare, ceruri noi și un pământ pe care va locui neprihănirea. Finalul Apocalipsei ne va descoperi scopul final minunat al tuturor lucrurilor:

 

„Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5).

 

Lucrurile de acum trebuie să dispară pentru ca în locul lor să apară lucrurile viitoare, din Împărăția lui Dumnezeu pe pământ..

 

https://scripturile.wordpress.com/2020/01/30/apocalipsa-15-motivatia-maniei-mielului/

 

/////////////////////////////////////

 

Ultimele şapte urgii

STUDIUL 11 »  

Textul de memorat: „Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apocalipsa 15:4)

 

„Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apocalipsa 15:4)

 

Apocalipsa 11:18 aminteşte în treacăt pregătirile pentru bătălia finală împotriva rămăşiţei lui Dumnezeu: „Neamurile se mâniaseră.” A venit timpul acum ca Dumnezeu să răspundă la mânia lor cu revărsarea mâniei Lui, cu cele şapte urgii din urmă (Apocalipsa 15:1).

 

Apocalipsa 15 se deschide cu imaginea a şapte îngeri care ţin în mână şapte potire pline cu mânia aceasta divină. Înainte de vărsarea potirelor, este inserată însă o imagine cu credincioşii lui Dumnezeu (Apocalipsa 15:1-4). Ei sunt numiţi „biruitorii fiarei” şi sunt înfăţişaţi stând pe ceva ca o mare de sticlă şi cântând cântarea lui Moise şi cântarea Mielului – imagini care ne trimit cu gândul la scena în care evreii stăteau pe ţărmul Mării Roşii şi sărbătoreau victoria lui Dumnezeu asupra egiptenilor (Exodul 15).

 

Sfinţii aceştia biruitori sunt cei 144 000 amintiţi în Apocalipsa 14:1-5. Ei nu au primit semnul fiarei şi sunt feriţi de distrugerile produse de cele şapte urgii finale. În curând, la revenirea lui Isus cu putere şi în slavă, ei vor primi trupuri nemuritoare (1 Corinteni 15:51-54) şi se vor alătura sfinţilor înviaţi (1 Tesaloniceni 4:17).

 

Duminică, 10 martie – Semnificaţia ultimelor şapte urgii

Este momentul în care oamenii au decis în cunoştinţă de cauză să fie cu Dumnezeu sau cu Babilonul. Hristos este pe punctul de a reveni. Dar, înainte, sunt lăsate să sufle vânturile nimicitoare ţinute până acum pe loc (Apocalipsa 7:1-3).

 

  1. Ce ne spun urgiile abătute asupra Egiptului despre scopul şi semnificaţia celor şapte urgii finale? Apocalipsa 15:1; Apocalipsa 7:1-3; Apocalipsa 14:9,10

 

Aceste şapte urgii sunt numite „cele din urmă” pentru că vin după nenorocirile vestite de trâmbiţe. Trâmbiţele acoperă întreaga eră creştină şi au o arie limitată. Nenorocirile vestite de ele lovesc în timp ce Evanghelia este încă propovăduită (Apocalipsa 10:8 – 11:14) şi în cer încă se face mijlocire (Apocalipsa 8:2-5). Ele sunt amestecate cu îndurare, iar scopul lor este aducerea la pocăinţă a duşmanilor poporului lui Dumnezeu. Spre deosebire de ele, plăgile sunt revărsate chiar înainte de a doua venire şi unele acoperă întreg pământul. Ele cad asupra acelora care, la fel ca Faraon, şi-au împietrit inima şi nu s-au pocăit (Apocalipsa 16:11). Mânia divină este reacţia lui Dumnezeu la deciziile luate de oameni (Romani 1:26-28). Cei pierduţi culeg acum consecinţele deciziilor lor.

 

  1. Ce ni se spune despre timpul în care au loc ultimele şapte plăgi? Apocalipsa 15:5-8; Exodul 40:34,35; 1 Împăraţi 8:10,11

 

Afirmaţia „nimeni nu putea să intre în Templu” indică închiderea harului. La încheierea lucrării de mijlocire a Domnului Hristos în cer, se încheie şi şansa oamenilor la pocăinţă. Plăgile finale nu vor aduce pe nimeni la pocăinţă, ci vor arăta împietrirea inimii celor care au ales să treacă de partea Babilonului şi îi vor determina să-L urască pe Dumnezeu şi mai mult.

 

Priveşte la situaţia lumii contemporane, care va merge din râu în mai rău. Ce ne spune amânarea plăgilor despre caracterul lui Dumnezeu?

 

Luni, 11 martie – Cele şapte potire ale mâniei

Odată cu încetarea mijlocirii lui Hristos în sanctuarul din cer, destinul fiecărui om este stabilit definitiv. A venit timpul ca oamenii care au respins Evanghelia să cunoască mânia deplină a lui Dumnezeu.

 

Ultimele şapte plăgi reflectă calamităţile abătute asupra Egiptului (Exodul 7-11). După cum calamităţile acestea i-au afectat pe egipteni, dar nu şi pe israeliţi, tot la fel primele patru plăgi finale îi afectează în principal pe închinătorii fiarei şi îi lasă nevătămaţi pe închinătorii lui Dumnezeu. Calamităţile din Egipt au scos în evidenţă împietrirea inimii lui Faraon şi le-au demonstrat egiptenilor că zeii lor erau neputincioşi. La fel, plăgile finale împietresc tot mai mult inima celor ce i se închină fiarei şi scot în evidenţă neputinţa Babilonului de a-i proteja de judecata divină.

 

  1. Ce evenimente au loc şi prin ce sunt reprezentate? Apocalipsa 16:1-11

 

Primele patru plăgi lovesc populaţia globului, în general. Prima le aduce o rană rea şi dureroasă exclusiv închinătorilor fiarei. A doua şi a treia afectează marea, râurile şi izvoarele apelor, care se transformă în sânge. Fără apă potabilă, omenirea răzvrătită nu va supravieţui. Plaga a patra afectează soarele, care îi dogoreşte pe oameni şi le produce o suferinţă insuportabilă.

 

Dar aceasta nu le înmoaie inima şi nu-i determină să renunţe la atitudinea rebelă. Dimpotrivă, ei îl hulesc pe Dumnezeu, Cel care trimite plăgile. Niciunul dintre ei nu se pocăieşte.

 

În Apocalipsa 16:10,11 (vezi şi Exodul 10:21-23) citim că urgia a cincea loveşte scaunul de domnie al fiarei. Satana este cel care i-a dat fiarei acest tron (Apocalipsa 13:2). Acum nici chiar sediul autorităţii lui Satana nu se poate opune forţei plăgilor. În timp ce suferă, oamenii îşi dau seama că Babilonul nu poate să-i ocrotească. Dar au hotărât să I se împotrivească lui Dumnezeu şi nici chiar calamităţile acestea înfiorătoare nu îi pot determina să se răzgândească.

 

Cum putem avea o relaţie profundă cu Dumnezeu astfel încât, atunci când ni se întâmplă lucruri tragice, să fim convinşi de dragostea Lui şi să continuăm să ne încredem în El?

 

Marţi, 12 martie – Secarea Eufratului

  1. Ce simbolizează Eufratul? Ce reprezintă secarea Eufratului în contextul celor şapte plăgi finale? Apocalipsa 16:12; Apocalipsa 17:1,15

 

În Vechiul Testament, Eufratul era o sursă vitală pentru duşmanii Israelului, Babilonul şi Asiria (Isaia 7:20; Ieremia 46:10). El trecea prin Babilon şi era important pentru cetate fiindcă hrănea vegetaţia şi le oferea apă oamenilor. Babilonul nu putea supravieţui fără apele Eufratului.

 

Apocalipsa 17:1 spune despre Babilonul din timpul sfârşitului că „şade pe ape mari”, făcând probabil referire la Eufrat (Ieremia 51:13). Apocalipsa 17:15 explică faptul că apele pe care stă el reprezintă oamenii care îl susţin, puterile civile şi politice din spatele sistemului religios. Puterile acestea îşi vor retrage în cele din urmă suportul.

 

Scena plăgii a şasea reflectă capturarea Babilonului antic de către Cirus Persanul (Daniel 5). Potrivit istoricului antic Herodot, într-o noapte, pe când împăratul Belşaţar şi demnitarii lui erau la ospăţ, persanii au deviat cursul Eufratului şi au pătruns în cetate prin albia râului, luându-i prin surprindere.

 

Secarea simbolică a Eufratului din Apocalipsa 16:12 duce la prăbuşirea Babilonului din timpul sfârşitului. Din moment ce Eufratul reprezintă aici puterile lumii care i-au oferit Babilonului suportul lor, secarea Eufratului simbolizează retragerea acestui suport şi atacarea Babilonului, acţiune care duce la prăbuşirea lui.

 

Când asistă la dereglările din natură (vezi Apocalipsa 16:10,11), oamenii apelează la protecţia Babilonului. Când este afectat însă şi sediul autorităţii lui prin plaga a cincea, ei înţeleg că Babilonul nu-i poate ocroti. Atunci se simt înşelaţi şi se întorc împotriva lui, provocându-i prăbuşirea (vezi Apocalipsa 17:16). Cu toate acestea, inimile lor rămân mai departe împietrite împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său. Ei sunt astfel o pradă uşoară pentru ultima amăgire a lui Satana, care va antrena lumea în marea bătălie contra lui Dumnezeu.

 

În ce situaţii ai învăţat cât de riscant este să-ţi pui încrederea în oameni si în instituţiile umane?

 

Miercuri, 13 martie – Ultima mare amăgire plănuită de Satana

Apocalipsa 16:12 ne spune că Eufratul „a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit”. În Vechiul Testament, împăraţii aceştia au fost Cirus şi oştile lui venite din Răsărit împotriva Babilonului (Isaia 41:25). Cucerirea de atunci a Babilonului a făcut posibilă întoarcerea în patrie a poporului lui Dumnezeu (Isaia 44:27,28). La fel, secarea simbolică a Eufratului pregăteşte calea pentru eliberarea poporului lui Dumnezeu din timpul sfârşitului. Împăraţii din Răsărit, din Apocalipsa 16:12, sunt Hristos şi oştirea Sa de credincioşi. Sigur că Isus va reveni însoţit de îngerii cereşti, însă Apocalipsa 17:14 arată că bătălia finală se va da între Hristos şi rămăşiţa Lui de credincioşi şi forţele satanice. Isus conduce oştile din cer „îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat” (Apocalipsa 19:14), haina miresei Mielului din Apocalipsa 19:8. Ca echivalent pe pământ, în Apocalipsa 7, cei 144 000 sunt înfăţişaţi ca o armată aflată pe punctul de a intra în ultima luptă.

 

  1. Ce rol au în pregătirea pentru bătălia finală cele trei duhuri care seamănă cu nişte broaşte? Ce argumente avem că ele reprezintă contrafacerea soliilor celor trei îngeri din Apocalipsa 14? Apocalipsa 16:13,14

 

Secarea Eufratului zguduie triada satanică. În acest moment, Ioan vede ieşind din gurile membrilor triadei trei spirite demonice, asemănătoare cu nişte broaşte. În Egipt, broaştele au fost ultima plagă pe care au mai reuşit vrăjitorii să o reproducă (Exodul 8:1-15). Demonii care seamănă cu nişte broaşte reprezintă ultima încercare a lui Satana de a contraface lucrarea lui Dumnezeu.

 

Cele trei spirite demonice primesc de la Satana puterea de a face semne nemaipomenite, ca acelea făcute de fiara cu coarne ca de miel (Apocalipsa 13:13,14), unde se include şi spiritismul. Semnele nemaipomenite fac parte din strategia lui Satana din timpul sfârşitului de a-i convinge pe locuitorii pământului să-l urmeze pe el şi nu pe Dumnezeul adevărat (2 Tesaloniceni 2:9-12).

 

Spiritele acestea sunt trimise în lume cu o evanghelie falsă ca să-i amăgească pe oameni să li se alăture în lupta împotriva poporului lui Dumnezeu. Deşi decepţionaţi, conducătorii lumii se lasă amăgiţi din nou şi se supun lui Satana. Acum, scena este pregătită pentru bătălia finală care duce la sfârşitul lumii, bătălia cunoscută sub numele de Armaghedon.

 

Joi, 14 martie – Strângerea pentru bătălia finală

  1. Care va fi efectul ultimei mari amăgiri a lui Satana? Apocalipsa 16:16

 

Minunile înşelătoare ale demonilor vor fi foarte convingătoare. Odată ce au respins Evanghelia adevărată, oamenii vor crede o minciună însoţită de minuni (2 Tesaloniceni 2:9-12). Ei se vor aduna în locul simbolic care în evreieşte se cheamă Armaghedon, „muntele din Meghido”. Meghido era o fortăreaţă din valea Izreel (câmpia Esdraelon), de la poalele muntelui Carmel, şi era o cetate strategică. Câmpia Esdraelon era cunoscută pentru multele bătălii decisive date acolo în decursul istoriei lui Israel (Judecătorii 5:19; 6:33; 2 împăraţi 9:27; 23:29,30).

 

Apocalipsa preia acest motiv din istoria lui Israel pentru a descrie ultimul mare conflict, numit Armaghedon, dintre Dumnezeu şi forţele răului. Locuitorii pământului fac front comun sub conducerea alianţei satanice.

 

Meghido se află în zona muntelui Carmel, unde s-a dat una dintre cele mai importante lupte din istoria lui Israel, cea dintre Ilie şi profeţii lui Baal (1 Împăraţi 18). Disputa a gravitat în jurul întrebării: Cine este Dumnezeul adevărat? Focul coborât din cer a dovedit că Domnul este singurul Dumnezeu adevărat şi singurul căruia I se cuvine închinarea. Apocalipsa 13:13,14 precizează că fiara ieşită din pământ va coborî foc din cer pentru a contraface lucrarea lui Dumnezeu şi pentru a-i amăgi pe oameni.

 

Armaghedonul nu va fi un conflict armat din Orientul Mijlociu, ci o luptă spirituală între Hristos şi forţele întunericului (vezi 2 Corinteni 10:4).

 

Ani întregi oamenii au urmărit evenimentele politice si militare din Orientul Mijlociu, considerându-le semne ale sfârşitului si ale Armaghedonului. Ei au făcut predicţii şi au stabilit date degeaba. Cum ne putem feri de greşeala de a interpreta anumite evenimente locale ca pe o împlinire a profeţiei biblice?

 

Vineri, 15 martie – Un gând de încheiere

„Ca punct culminant în marea dramă de amăgire, Satana însuşi se va da drept Hristos. Biserica a declarat mult timp că aşteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a speranţelor ei. Acum, marele amăgitor va face să pară că Hristos a şi venit. În diferite părţi ale globului, Satana se va prezenta între oameni ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care va semăna cu descrierea făcută Fiului lui Dumnezeu de către Ioan în Apocalipsa (Apocalipsa 1:13-15). Gloria care îl va învălui nu va fi întrecută de nimic din ce au văzut vreodată ochii muritori. Atmosfera va răsuna de strigătul de triumf: „A venit Hristos! A venit Hristos!” Oamenii se vor pleca în adorare înaintea lui. (…) Cu un ton blând şi plin de compasiune, va prezenta o parte din adevărurile cereşti pline de har pe care le rostea Mântuitorul. Îi va vindeca pe bolnavi şi apoi, în rolul asumat al lui Hristos, va pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi le va porunci tuturor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o. Va declara că aceia care se încăpăţânează să păzească ziua a şaptea comit o blasfemie la adresa lui, deoarece refuză să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi adevăr. Aceasta va fi amăgirea cea mai puternică, aproape copleşitoare” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, pp. 512-513).

 

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

 

Biblia: Numeri 23-29

  1. Ce indică numele Aram?
  2. Cum şi-a exprimat Balaam admiraţia pentru tabăra lui Israel?
  3. Câţi dintre cei prezenţi la prima numărătoare au fost prezenţi şi la cea de-a doua?
  4. Cum se mai numea Sărbătoarea Cincizecimii?

 

Istoria mântuirii, capitolul 55

  1. Cine şi de ce nu au putut beneficia de-a doua solie şi de strigătul de la miezul nopţii?

 

Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) de Ellen G. White.

 

 

http://www.7adventist.com/studiu/ultimele-sapte-urgii/

 

///////////////////////////////////////

Prin ce necaz va trece Biserica?

 

 

Anastasia Filat

 

 

 

Întrebare dintr-un comentariu la articolul “Care este obstacolul care-l împiedică pe Antrihrist să nu se descopere decât la vremea lui?”:

 

Observați, vă rog, că în textul pe care îl citați Dumneavoastră (2 Tesaloniceni 2:1) nu este vorba nicidecum de o răpire a Bisericii înainte de necazul cel mare. De unde ați venit cu interpretarea aceasta despre răpirea Bisericii înainte de necazul cel mare? La Fapte 14:22 scrie că apostolul Pavel mergea din cetate în cetate “întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credință și spunea că în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” Apostolul Pavel afirma clar că în Împărăția cerurilor se intră prin multe necazuri . . . cum dar învațați Dumneavoastră pe oameni că Biserica o să stea în cer să privească lucrarea antihristului? Este măcar biblică aceasta învățătură ? Pot da o multitudine de texte care arată că răpirea Bisericii va fi vizibilă și la sfarșitul istoriei pământului, la a doua venire a Domnului.

 

Este adevărat că Domnul Isus a avertizat pe ucenici, dar și pe noi, ca și urmași ai Lui, că vom trece prin multe necazuri. Lucrul acesta l-au confirmat și apostolii în epistolele lor. Iată doar câteva texte care arată că toți creștinii, nu doar cei care vor fi în viață la vremea sfârșitului, vor trece prin multe necazuri:

 

“Iată că vine ceasul, și a și venit, cînd veți fi risipiți fiecare la ale lui; și pe Mine Mă veți lăsa singur; dar nu sînt singur, căci Tatăl este cu Mine. V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. (Ioan 16:32-33)

 

Apostolul Pavel le scrie sfinților din Tesalonic:

 

…și v-am trimes pe Timotei, fratele nostru și slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească și să vă îmbărbăteze în credința voastră, pentruca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci știți singuri că la aceasta sîntem rînduiți. Și cînd eram la voi, v-am spus mai dinainte că vom avea să suferim necazuri, ceea ce s-a și întîmplat, cum bine știți. (1 Tesaloniceni 3:2-4)

 

și apostolul Petru scrie:

 

Slugilor, fiți supuse stăpînilor voștri cu toată frica, nu numai celor ce sînt buni și blînzi, ci și celor greu de mulțămit. Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui față de Dumnezeu, sufere întristare, și sufere pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, cînd ați făcut rău? Dar dacă suferiți cu răbdare, cînd ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați; fiindcă și Hristos a suferit pentru voi, și v-a lăsat o pildă, ca să călcați pe urmele Lui. (1 Petru 2:18-21)

 

Din textele citate mai sus este evident că se vorbește despre necazuri prin care aveau să treacă apostolii și creștinii la acel moment și nu despre un necaz care va veni peste Biserică la vremea sfârșitului. În mesajele Sale către cele 7 biserici din Asia, Domnul Isus de două ori spune că unii din biserică vor trece prin necazuri și în unul din cazuri spune că le va trimite un “necaz mare”:

 

Către biserica din Smirna:

Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios pînă la moarte, și-ți voi da cununa vieții”. (Apocalipsa 2:10)

 

Avertizarea Domnului Isus pentru biserica din Tiatira (și anume pentru Izabela și cei care urmează învățătura ei):

Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; și celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimet un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Și toate Bisericile vor cunoaște că “Eu sînt Cel ce cercetez rărunchii și inima”: și voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui. (Apocalipsa 2:22-23)

 

Și din toate aceste texte se înțelege clar că se are în vedere necazuri prin care vor trece creștinii aici pe pământ și nu despre o perioadă specifică din istoria omenirii cum găsim scris la Matei 24:14-30.

 

Prin ce necaz va trece biserica

 

Din textul de la Matei 24 se înțelege  că “necazul cel mare” va începe cu așezarea “urâciunii pustii”, despre care a scris prorocul Daniel, așezată în “locul sfânt” și se sfârșește cu a doua venire a Domnului Isus pe pământ. Ce este deosebit pentru această perioadă e faptul că așa un necaz nu a mai fost niciodată de la începutul lumii până atunci și nici nu va mai fi. Deci, necazuri vor mai fi multe și mari pe pământ până atunci, dar ceea ce va fi atunci, va fi mai rău decât a fost și la potop:

 

Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfîrșitul. De aceea, cînd veți vedea “urîciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel “așezată în locul sfînt”-cine citește să înțeleagă!- atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul casei, să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la cîmp, să nu se întoarcă să-și ia haina. Vai de femeile, cari vor fi însărcinate și de cele ce vor da țîță în zilele acelea! Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentrucă atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci dacă vă va spune cineva: “Iată, Hristosul este aici, sau acolo”, să nu-l credeți. Căci se vor scula Hristoși mincinoși și prooroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, pînă acolo încît să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: “Iată-L în pustie”, să nu vă duceți acolo! “Iată-L în odăițe ascunse”, să nu credeți. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede pînă la apus, așa va fi și venirea Fiului omului. Oriunde va fi stîrvul (Sau: hoit, mortăciune.), acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz “soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate”. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pămîntului se vor boci, și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. (Matei 24:14-30)

 

Despre această perioadă de timp mai găsim scris și la Daniel capitolul 12:1. Potrivit cu textul de la Daniel 11:36-45, “vremea aceea” despre care găsim scris la Daniel 12:1, este vremea când “împăratul de la miază-noapte”, adică Antihristul, va intra în țara minunată, adică în Israel și “își va întinde corturile palatului său între mare și muntele cel slăvit și sfînt”.  Deci, este vorba despre perioada „necazului cel mare”, când „urâciunea pustiirii” se va așeza în „locul sfânt”.

 

În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strîmtorare, cum n-a mai fost de cînd sînt neamurile și pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mîntuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulți din cei ce dorm în țărîna pămîntului se vor scula: unii pentru viața vecinică, și alții pentru ocară și rușine vecinică. … Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului: “Cît va mai fi pînă la sfîrșitul acestor minuni?” Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului; el și-a ridicat spre ceruri mîna dreaptă și mîna stîngă, și a jurat pe Cel ce trăiește vecinic, că va mai fi o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme, și că toate aceste lucruri se vor sfîrși cînd puterea poporului sfînt va fi zdrobită de tot”. (Daniel 12:1-2)

 

Din acest text se înțelege că „necazul cel mare” este pentru poporul lui Daniel, adică poporul Israel. De fapt, dacă analizăm textul de la Matei 24:14-31, devine foarte clar că acest necaz este pentru poporul Israel, fiindcă se spune că „cei care vor fi în Iudea” să fugă la munte. Deci, acest necaz este pentru poporul Israel și pentru cei ce sunt în Iudea. De altfel, după cum am mai menționat și în alte articole, “necazul cel mare” este pentru poporul Israel din partea Antihristului (Daniel 7:21-27).

 

Rămâne întrebarea: despre ce necaz sunt avertizați creștinii? Domnul Isus a fost foarte specific în acest sens: creștinii vor avea de suferit din cauza mărturisirii Domnului Isus și necazul va fi chiar și din partea celor apropiați:

 

Ce vă spun Eu la întunerec, voi să spuneți la lumină; și ce auziți șoptindu-se la ureche, să propovăduiți de pe acoperișul caselor. Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă. Nu se vînd oare două vrăbii la un ban? Totuș, nici una din ele nu cade pe pămînt fără voia Tatălui vostru. Cît despre voi, pînă și perii din cap, toți vă sînt numărați. Deci, să nu vă temeți; voi sînteți mai de preț decît multe vrăbii. De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Să nu credeți că am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa, și pe noră de soacră-sa. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui. Cine iubește pe tată, ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui, și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine își va păstra viața, o va pierde; și cine își va pierde viața, pentru Mine, o va cîștiga. (Matei 10:27-39)

 

Domnul Isus nu o dată i-a avertizat în acest sens pe ucenici și dacă ne uităm la începutul Bisericii, în cartea Faptele Apostolilor, vedem că suferințele sfinților din Biserica primară erau legate de mărturisirea Evangheliei. Toți apostolii, cu excepția apostolului Ioan, au fost martirizați din pricina mărturisirii lor. Creștinii, pe parcursul secolelor, dar și în zilele noastre în unele țări, au trecut și trec prin mari necazuri, dar aceste necazuri mari nu se compară cu necazul prin care vor trece evreii la vremea sfârșitului, în perioada activității Antihristului.

 

Vreau să vă recomand să studiați cursurile profetice de studiu biblic inductiv din seria “Învățătură peste învățătură” Apocalipsa în patru părți și Daniel. Studenților Institutului de studiu biblic inductiv le recomand să studieze cursul Daniel la sesiunea “Istoria poporului Israel”, care se va desfășura la Chișinău  

https://moldovacrestina.md/prin-ce-necaz-va-trece-biserica/

 

/////////////////////////////////////

 

 

Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu

 

Anastasia Filat

 

Am primit o întrebare legată de necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu:

 

Am o nelămurire cu privire la versetul care zice că Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie. Ar însemna că necazul cel mare este declanșat de antihrist, iar mânia lui Dumnezeu va fi după necazul cel mare. Este o diferență dintre mânia lui Dumnezeu și mânia antihristului care va face război cu sfinții?

 

Într-adevăr este o diferență între necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu.

 

necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu

Necazul cel mare

Când vorbim despre „necazul cel mare” în contextul profețiilor se are în vedere necazul despre care găsim scris la Matei 24 și Daniel 12 și despre a cărui intensitate se spune că „n-a mai fost de cînd sunt neamurile și pînă la vremea aceasta”.

 

Potrivit cu textul de la Matei 24 și Daniel 12, necazul cel mare începe cu așezarea urâciunii pustiirii în Templu, lucru care se întâmplă la mijlocul săptămânii a șaptezecea a lui Daniel și se va sfârși la venirea Domnului Isus:

 

De aceea, când veți vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit prorocul Daniel „așezată în locul sfânt”- cine citește să înțeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul casei, să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-și ia haina. Vai de femeile, cari vor fi însărcinate și de cele ce vor da țâță în zilele acelea! Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentrucă atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii pînă acum, și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate. … Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate”. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci, și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. (Matei 24:15-22, 29-30)

 

În vremea aceea (când ultimul împărat, adică antihristul, își va întinde palatele între mare și muntele slăvit și sfânt – Daniel 11:45) se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de cînd sunt neamurile și pînă la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mîntuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte. … „Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului; el și-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă și mâna stângă, și a jurat pe Cel ce trăiește vecinic, că va mai fi o vreme, două vremuri, și o jumătate de vreme, și că toate aceste lucruri se vor sfârși cînd puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Daniel 12:1, 7)

 

 

 

Deci, necazul cel mare este legat de activitatea antihristului și este îndreptată împotriva poporului Israel.

 

Mânia lui Dumnezeu

Potrivit cu textul de la Apocalipsa 11:14-18, mânia lui Dumnezeu începe cu trâmbița a șaptea și se sfârșește înainte de venirea Domnului Isus cu cele 7 potire:

 

A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând. Îngerul, al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor”. Și cei douăzeci și patru de bătrâni, cari stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu fețele la pământ, și s-au închinat lui Dumnezeu, și au zis: „Îți mulțămim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care ești și care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, și ai început să împărățești. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morți, să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul! (Apocalipsa 11:14-18)

 

Apoi am văzut în cer un alt semn mare și minunat: șapte îngeri, cari aveau șapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu. (Apocalipsa 15:1)

 

Vedem că mânia lui Dumnezeu începe cu trâmbița a șaptea, care este a treia nenorocire vestită pentru locuitorii pământului:

 

M-am uitat, și am auzit un vultur, care zbura prin mijlocul cerului, și zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, cari au să mai sune”. (Apocalipsa 8:13)

 

Dacă urmărim ce se întâmplă la potire, vom vedea că urgiile lor vor afecta tot pământul. La ultimul potir vor suferi toate cetățile neamurilor și Dumnezeu Își va aminti de cetatea Babilon ca să o pedepsească:

 

Cetatea cea mare a fost împărțită în trei părți, și cetățile Neamurilor s-au prăbușit. Și Dumnezeu Și-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mîniei Lui. (Apocalipsa 16:19)

 

Din Apocalipsa 11 aflăm că mânia lui Dumnezeu va veni după ce se va începe necazul cel mare, fiindcă trâmbița a șaptea va suna peste cel puțin trei zile și jumătate după ce antihristul se va așeza în Templu:

 

Cînd își vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî. Și trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății celei mari, care, în înțeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, unde a fost răstignit și Domnul lor. Și oameni din orice norod, din orice seminție, de orice limbă și de orice neam, vor sta trei zile și jumătate, și vor privi trupurile lor moarte, și nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Și locuitorii de pe pământ se vor bucura și se vor veseli de ei; și își vor trimite daruri unii altora, pentrucă acești doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar după cele trei zile și jumătate, duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei, și s-au ridicat în picioare, și o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Și au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiți-vă aici!” Și s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmașii lor i-au văzut. În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ, și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Și cei rămași, s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului. A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând.(Apocalipsa 11:7-14)

 

Concluzie:

Mânia lui Dumnezeu începe puțin mai târziu după începutul necazului celui mare.

Necazul cel mare este din partea Antihristului împotriva poporului Israel, iar mânia este din partea lui Dumnezeu (Apocalipsa 15:7, 16:1) împotriva locuitorilor pământului.

Necazul cel mare și mânia lui Dumnezeu se vor sfârși la a doua venire a Domnului Isus.

 

https://moldovacrestina.md/necazul-cel-mare-si-mania-lui-dumnezeu/

 

 

//////////////////////////////////////

Prezentul si profetia

 

 

Pretutindeni, oamenii cugetă şi se întreabă oare ce le rezervă viitorul. Conducătorii lumii caută răspunsuri la cele mai grele probleme cu care s-a confruntat vreodată planeta. Toţi ne dăm seama că ne aflăm în pragul unei crize teribile.

 

Trăim sub ameninţarea continuă a războiului. Pericolul secătuirii resurselor alimentare ale globului creşte. Rata galopantă a inflaţiei şi stagnarea economică , de fapt regresul economic ne dau motive în plus de îngrijorare. Clima se schimba, Pamintul isi schimba conditiile climatice datorita activitatii industriale a omului, apar fenomene naturale agresive si pustiitoare, inundatii calamitati, cutremure, tzunami, tornade, uragane si cicloane care ne pun vietile in pericol . Viaţa devine tot mai nesigură.

 

Oamenii de pretutindeni se întreabă: „Ce înseamnă aceasta?” Biblia pe care o ţii în mână îţi dă răspuns şi la această întrebare.

 

Una dintre cele mai frecvente teme abordate în Biblie este revenirea lui Isus Hristos pe pământ. Acest eveniment culminant este menţionat de 250 de ori doar în Noul Testament – o dată la fiecare 25 de versete.

 

In Evanghelia după Matei, Domnul Hristos prezintă lămurit semnele care vor preceda revenirea Sa. Privind la templul din Ierusalim, El a spus; „Iată că vi se lasă casa pustie.*’ Matei 23,38. Apoi El a profetizat: „Nu va rămânea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.” Matei 24,2. Ucenicii se gândeau că un eveniment atât de catastrofal ca dărâmarea templului din Ierusalim nu poate să însemne decât sfârşitul lumii.

 

In prezentarea Sa, Isus a lăsat unite cele două evenimente, aşa cum erau şi în mintea ucenicilor. El a descris semnele care vor preceda distrugerea Ierusali­mului, înţreţesându-le cu evenimentele din timpul sfârşitului. El S-a folosit de întrebarea ucenicilor ca punct de plecare pentru   cuvântarea   Sa   despre  semnele revenirii Sale.

 

In Evanghelia după Matei , capitolul 24, sunt peste 20 de semne care prevestesc sfârşitul. Să le studiem împreună.

 

  1. Precizează Biblia data exactă a revenirii Domnului Hristos?

 

BIBLIA SPUNE: „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni… ci numai Tatăl.”Matei 24,36

 

  1. Dar ce putem şti despre timpul revenirii Domnului Hristos?

 

BIBLIA SPUNE: „De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.”Matei 24,32.33

 

  1. Ce a profetizat Isus despre condiţia politică a lumii, înainte de revenirea Sa?

 

BIBLIA SPUNE „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie…”Matei 24,6

 

  1. Cum descrie cartea Apocalipsei starea naţiunilor înainte de venirea Sa?

 

BIBLIA SPUNE: „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea priligy online… să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!”Apocalipsa 11/18.

 

în 1945 – chiar după explozia atomică – reporterul William Ripley şi-a început transmisia prin radio de la Hiroshima cu următoarele cuvinte: „Stau pe locul de unde a început sfârşitul lumii”. Prin   armele   nucleare,   fiinţele   umane posedă capacitatea de autodistrugere.

 

  1. In ciuda înarmării nucleare, ce vor declara oamenii in vremea sfârşitului?

 

BIBLIA SPUNE: „Când vor zice: ‘Pace şi linişte!’ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei’*…1 Tesaloniceni 5,3.

 

  1. Ce semn din natură va precede revenirea lui Isus?

 

BIBLIA SPUNE: „…Pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi.*Matei 24,7.

 

In timp ce populaţia creşte, lumea îşi epuizează rezervele de hrană. Zece mii de oameni mor zilnic, adică mai mult de trei milioane şi jumătate pe an, datorită foametei

 

  1. Ce indiciu constituie creşterea criminalităţii şi a decăderii morale a societăţii? Matei 24,12; 2 Timotei 3,1-4.

 

BIBLIA SPUNE: „Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.” „Să ştii că în zilele din urmă…oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu…”Matei 24,12; 2 Timotei 3,1-4.

 

  1. Care este semnificaţia conflictelor de muncă, dintre patroni şi muncitori, pe fondul înmulţirii grevelor şi al accentuării declinului economic?

 

BIBLIA SPUNE:,,…că venirea Domnului este aproape.”Iacov 5,1-8.

 

  1. Biblia profetizează că, în mijlocul goanei după plăceri, când oamenii se vor închina dumnezeului poftelor şi al distracţiilor, Isus va ridica un popor dedicat proclamării Evangheliei. Ultimul şi cel mai mare semn al sfârşitului se află în Matei 24,14. Care este acesta?

 

BIBLIA SPUNE: „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”Matei 24,14

 

  1. Ce ar trebui să fac când voi vedea aceste lucruri întâmplându-se?

 

BIBLIA SPUNE: ”Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea sâ vină fără veste asupra voastră… Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere… să staţi în picioare înaintea Fiului omului.”Luca 21,34-36.

 

https://www.isushristos.org/prezentul-si-profetia.html

 

//////////////////////////////////////

 

Parinţi- dacă nu-i da-ţi lui Hristos sămânţa de scandal, cârtire, beţie, ceartă, curvie, idolatrie, minciună,mândrie şi restul dejecţiilor lui satana (Gal.5/20), puse în mintea şi inima fiecărui om nenăscut din nou (Ioan, cap.3), copiii voştri vor fi şi mai răi, căci zilele şefului vostru sunt numărate şi face ravagii din toţi care nu se pocăiesc şi nu cred în salvarea dăruită de Prietenul păcătoşilor; Chiar dacă miliardele de oameni nici nu vor să audă de Dumnezeu, pentru că se descurcă şi singuri, vor recolta ce seamănă, cum învăţăm în Romani, cap.1/18-32); Ei, aceşti” fii rătăcitori”, nu Dumnezeu – vor să fie lăsaţi în pace ; De aceea „Fratele va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî.” (Mat.10/21)…” Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urători de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac”.

 Publicat la: Ianuarie 2, 2021    Nici un comentariu  Edit

 

Tineret– aripă a Cerului si steg al Domnului: Tine vasul curat, în sfinţenie, nu ca feciarele neînţelepte, umplute cu plinătatea fardată a păcătuirii, căci plăcerile de o clipă ale sexualităţii (Matei 5/28) sunt efemere, dar FAMENI (A) ŢINE O VEŞNICIE! Prin botezul în moartea Lui (Rom. cap 6), ÎMPREUNĂ cu Iisus ai îngropat trupul păcătuirilor pentru veşnicie, ai dezbrăcat pe satan de robia ispitelor şi te-ai strămutat în Dumezeu, unde nu se amorează nimeni, căci circumcizia Cristică te-a eliberat de orice demonie! Nu te mai bizuiţi pe nimic ce este al lui Satan căci, în curând va şoma şi va sfârşi în……………………………..

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/4064-2/

 

//////////////////////////////////////

Purtarea crucii Mele

 

Mult iubita Mea fiică, sunt Eu. Până acum a fost o lungă perioada de învățătură pentru tine, dar și pe mai departe vei avea parte de hrană sufletească, ca să cunoști Adevărul. Această hrană care-ți umple sufletul este darul Duhului Sfânt pentru tine.

 

Te rog, fiica Mea, să te asiguri că aceste mesaje care sunt un amestec de atenționări, profeții și un rezumat al învățăturilor Mele, să ajungă în fiecare colț al lumii. E foarte important să înțeleagă copiii Mei cum trebuie să își pregătească sufletele pentru a găsi mântuire în fața Tatălui Meu.

 

Înnoirea sufletească are acum loc în lumea întreagă.

 

Are loc acum în lume o crescândă devoțiune și onorare pentru Mine, pentru Tatăl Meu Veșnic, pentru Duhul Sfânt și pentru Mama Mea iubită. Chiar dacă nu se vede în mod clar, această puternică reînnoire spirituală va ajuta la protejarea copiilor Mei, chiar și a acelora care Îmi întorc spatele. Biblia va fi recitită pentru că oamenii vor fi înfometați după Adevăr. Cum Purificarea se va înteți și se va extinde în întreaga lume, tot așa și acele suflete goale de iubire pentru Mine își vor deschide din nou inimile.

 

Pe măsură ce iubirea se va dezvălui prin lumina credincioșilor Mei, efectul celui rău și comportamentul celor pe care i-a infestat vor slăbi. Cel rău se va răzbuna.

 

Zilele satanei sunt numărate

 

Deoarece zilele lui aici pe Pământ se împuținează cu fiecare oră, el se va strădui să facă cât mai multă pagubă. Discipolii săi își vor înteți activitățile și se vor ridica imediat pentru a răspândi răutatea peste tot. Acțiunile lor, pe care le veți vedea îngroziți cum se manifestă în fața ochilor voștri, nu vor avea viață lungă.

 

Copiii Mei, credința, întărită printr-o sistematică rugăciune zilnică, va elimina aceste atrocități. Reculegeți-vă, copiii Mei, și descoperiți din nou Învățătura Mea. Aduceți-Mă înapoi în viețile voastre. Luați-Mă din nou în inimile voastre astfel încât Eu să vă pot lua în brațele Mele. Permiteți-Mi să vă conduc la perfecțiunea spirituală pentru a fi pregătiți pentru viața veșnică, când Cerul și Pământul se vor uni.

 

Imitați-Mă, copiii Mei, în viața voastră de zi cu zi. Luați Crucea Mea, chiar și când povara acestui lucru poate părea prea grea. Să nu vă temeți niciodată să acceptați Crucea Mea, pentru că Eu nu vă voi lăsa să duceți decât atât cât puteți.

 

Semnificația suferinței în această viață

 

Când suferiți în aceasta viață, atunci duceți Crucea Mea. Aveți două posibilități. Dacă refuzați Crucea Mea, vă plângeți și vă amărâți din cauza ei, atunci suferința crește negreșit. Dar dacă acceptați s-o purtați și oferiți pentru salvarea sufletelor suferințele voastre, atunci acesta este un dar prețios pentru Mine. Dacă acceptați suferințele, încercările și chinurile cu bucurie, atunci povara voastră va deveni mai ușoară. Eu vă voi ajuta să o duceți. Atunci durerea se va alina, iar pacea, iubirea, bucuria și fericirea pură vor domni în sufletul vostru.

 

Trăiți o viață simplă

 

Trăiți într-un mod simplu, copii, și faceți totul cu măsură. Atunci când mâncați, beți, dormiți, vă odihniți sau vă relaxați, faceți-le cu măsură. Odată ce v-ați satisfăcut necesitățile fizice nu trebuie să continuați să căutați mai mult deoarece este spre dauna sufletului vostru. Ispășirea, copiii Mei, este vitală pentru a ajunge mai aproape de Mine. Prin ispășire înțeleg sacrificiul personal. Postul este doar un exemplu de ispășire. În viața Mea pământească Eu v-am vorbit despre importanța ispășirii. Același lucru l-a făcut și Sf. Ioan Botezătorul, profetul Meu iubit.

 

Eu, postind 40 de zile, am făcut așa pentru a vă da un exemplu. Numai prin post, copii, veți ajuta să fie îndepărtat cel rău.

 

Dragii Mei copii, atât de multe lucruri stau încă în fața voastră. Acum încă nu înțelegeți ce se va cere de la voi în anii care vor veni. E foarte important să folosiți acest timp ca să ajungeți mai aproape de Mine, ca să fiți pregătiți pentru încercările la care vor fi supuși în viitor creștinii din întreaga lume.

 

Al tău iubit Mântuitor, Isus Cristos

 

http://profetieavertisment.ro/mesaje/41/purtarea-crucii-mele/

 

//////////////////////////////////////

 

Făgăduințe Nespus de Mari și Scumpe

Cuprins [hide]

 

„Hrăniţi-vă” din făgăduinţe

Nu trebuie neglijate. Trebuie folosite continuu

„Adânciţi-vă” în ele

Inima trebuie umplută cu făgăduinţe

Străduiţi-vă să înţelegeţi însemnătatea lor

Valoarea lor — mai deplin înţeleasă pe măsură ce trăim mai aproape de Domnul

Însuşindu-ni-le creştem în har şi cunoştinţă

Daţi-le mai multă atenţie

Curaj şi putere din făgăduinţe

Trebuie crezute cu adevărat, pe deplin, şi însuşite personal. O influenţă puternică

Credeţi cu atâta stăruinţă încât făgăduinţele să devină realităţi vii

„FĂGĂDUINŢE NESPUS DE MARI ŞI SCUMPE”  – VECHIUL TESTAMENT

„Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea nespus de mare.” Gen. 15:1

„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” Gen. 18:14

„Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge.” Gen. 28:15

„Eu voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus.” Exod. 4:12

„Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” Exod. 33:14

„Domnul îţi va deschide comoara Lui cea bună” Deut. 28:12

„Domnul Dumnezeul tău va merge El Însuşi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa.” Deut. 31:6

„Domnul Însuşi va merge înaintea ta, El Însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta!” Deut. 31:8

„El este preaiubitul Domnului şi va locui în siguranţă lângă El. Domnul îl va ocroti totdeauna şi el se va odihni între umerii Lui.” Deut. 33:12

„Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pe oriunde vei merge.” Ios. 1:9

„Nici unul din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit.” Ios. 23:14

„El va păzi paşii preaiubiţilor Lui.” 1 Sam. 2:9

Zilele noastre în mâinile lui Dumnezeu

„Domnul nu va părăsi pe poporul Lui, din cauza Numelui Lui celui mare, căci Domnului I-a plăcut să facă din voi poporul Lui.” 1 Sam. 12:22

„Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Mântuitorul meu.” 2 Sam. 22:2

„Căci ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea Lui.” 2 Cron. 16:9

„Bucuria Domnului este tăria voastră.” Neem. 8:10

„De şase ori te va scăpa din necaz şi de şapte ori nu te va atinge răul.” Iov 5:19

„Am necurmat pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina.” Ps. 16:8

„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta.” Ps. 16:11

„Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, salvatorul meu! Dumnezeul meu, stânca mea, în El îmi voi pune încrederea; scutul meu, tăria care mă scapă şi turnul meu cel înalt!” Ps. 18:2

„Dumnezeu mă încinge cu putere şi îmi face desăvârşită calea … Cu tine m-am năpustit asupra unei oşti înarmate; cu Dumnezeul meu am sărit peste un zid.” Ps. 18:32, 29

„Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” Ps. 23:1

„El îmi dă odihnă în păşuni verzi şi mă duce la ape liniştite.” Ps. 23:2

„Îmi înviorează sufletul şi mă călăuzeşte pe cărări drepte, din cauza Numelui Său” Ps. 23:3

„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.” Ps. 23:4

„Tu îmi pregăteşti o masă în prezenţa vrăjmaşilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin de dă pe deasupra.” Ps. 23:5

„Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate.” Ps.23:6

„El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.” Ps. 25:9

„Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă.” Ps. 25:12

„Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său.” Ps. 25:14

„Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este tăria vieţii mele; de cine să-mi fie frică?” Ps. 27:1

„Căci El mă va ocroti în coliba Sa în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Său şi mă va înălţa pe stâncă.” Ps. 27:5

„Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte.” Ps. 27:10

„Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, încurajează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!” Ps. 27:14

„Domnul va da tărie poporului Său, Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace.” Ps. 29:11

„Tu îi ascunzi la adăpostul feţei Tale de uneltirile omului, îi ascunzi în cortul Tău de limbile puse pe ceartă.” Ps. 31:20

„Fiţi tari şi inima să vi se încurajeze, toţi cei care nădăjduiţi în Domnul!” Ps. 31:24

„Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta.” Ps. 32:8

„Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă.” Ps. 34:7

„Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” Ps. 34:8

„Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor.” Ps. 34:15

„Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi mântuieşte pe cei cu duhul înfrânt.” Ps. 34:18

„Multe sunt necazurile celui drept, dar Domnul îl scapă din toate.” Ps. 34:19

„Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. Încredinţează-ţi Domnului calea, încrede-te în El şi El va lucra!” Ps. 37:4,5

„Domnul întăreşte paşii omului şi astfel El îşi găseşte plăcere în calea lui.” Ps. 37:23

„Chiar dacă va cădea, nu se va prăbuşi de tot, căci Domnul îl apucă de mână.” Ps. 37:24

„Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.” Ps. 37:25

„Ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea; uită pe poporul tău şi casa tatălui tău! Şi atunci împăratul îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este domnul tău, adoră-l.” Ps. 45:10, 11

„Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna pământul şi s-ar zgudui munţii în inima mărilor.” Ps. 46:1, 2

„Aruncă-ţi sarcina asupra Domnului şi El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept.” Ps. 55:22

„Dar eu voi cânta puterea Ta; dis-de-dimineaţă voi lăuda bunătatea Ta. Căci Tu ai fost un turn de scăpare pentru mine, un loc de adăpost în ziua necazului meu.” Ps. 59:16

„Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, buzele mele Te vor lăuda.” Ps. 63:3

„Tu mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.” Ps. 73:24

„Carnea şi inima mi se prăpădesc, dar Dumnezeu este pururea stânca inimii mele şi partea mea.” Ps. 73:26

„Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut.” Ps. 84:11

„Nu-Mi voi călca legământul şi nu voi schimba ce a ieşit de pe buzele Mele.” Ps. 89:34

„Cel ce stă în locuinţa tainică a Celui Preaînalt se va odihni la umbra Celui Atotputernic.” Ps. 91:1

„Eu spun despre Domnul: „El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!’” Ps. 91:2

„Căci El te va scăpa de laţul vânătorului, de ciuma distrugătoare.” Ps. 91:3

„El te va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este adevărul Lui.” Ps. 91:4

„Nu trebuie să te temi nici de groaza nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de nenorocirea care pustieşte ziua în amiaza mare.” Ps. 91:5,6

„O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia.” Ps. 91:7

„Domnul este locul meu de adăpost şi faci din Cel-Prea-Înalt locuinţa ta” Ps. 91:9

„De aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici un rău nu se va apropia de cortul tău” Ps. 91:10

„Căci El va porunci îngerilor Săi pentru tine, să te păzească în toate căile tale.” Ps. 91:11

„Şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră.” Ps. 91:12

„Fiindcă mă iubeşte, de aceea îl voi scăpa, îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu.” Ps. 91:14

„Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi mântui şi-l voi onora.” Ps. 91:15

„Lumina este semănată pentru cel drept şi bucuria pentru cel cinstit cu inima.” Ps. 97:11

„Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei care se tem de El. Căci El ştie din ce suntem întocmiţi: Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” Ps. 103:13, 14

„Dar bunătatea Domnului ţine din veci şi în veci pentru cei care se tem de El şi dreptatea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei care păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească.” Ps. 103:17, 18

„I-a călăuzit pe un drum drept” Ps. 107:7

„A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit.” Ps. 107:29

„Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” Ps. 116:15

„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.” Ps. 119:105

„Multă pace au cei care iubesc legea Ta şi pentru ei nu este cădere.” Ps. 119:165

„Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.” Ps. 121:2

„El nu va lăsa să ţi se clatine piciorul; Cel care te păzeşte nu va dormita.” Ps. 121:3

„Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul.” Ps. 121:7

„Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac.” Ps. 121:8

„Cei ce se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.” Ps. 125:1

„Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa încon- joară Domnul pe poporul Său, de acum şi până în veac.” Ps. 125:2

„Domnul este lângă toţi cei care Îl cheamă, lângă cei ce Îl cheamă în adevăr. El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă.” Ps. 145:18, 19

„Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc.” Ps. 145:20

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” Prov. 3:5, 6

„Dar cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare care merge mereu crescând până la miezul zilei.” Prov. 4:18

„Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte şi El nu lasă să fie urmată de vreun necaz.” Prov. 10:22

„Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul nu are de ce să se teamă.” Prov. 29:25

„Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine, căci se încrede în Tine.” Isa. 26:3

„În seninătate şi în încredere va fi tăria voastră.” Isa. 30:15

„I se va da pâine şi nu-i va lipsi apa.” Isa. 33:16

„Ochii tăi vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui.” Isa. 33:17

„Dar cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi.” Isa. 40:31

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu mâna dreaptă a dreptăţii Mele.” Isa. 41:10

„Căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: «Nu te teme de nimic, Eu te voi ajuta»”. Isa. 41:13

„Când vei trece prin ape Eu voi fi cu tine; şi prin râuri, şi nu te vor îneca; când vei merge prin foc nu vei fi ars şi flacăra nu te va aprinde.” Isa. 43:2

„Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea … da, Eu am spus şi Eu voi face să se întâmple; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui.” Isa. 46:10, 11

„Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de fiul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mâinilor Mele.” Isa. 49:15, 16

„Dar Stăpânul meu, Domnul, M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat, de aceea Mi-am făcut faţa ca o cremene, ştiind că nu voi fi dat de ruşine.” Isa. 50:7

„Ascultaţi-Mă, voi, care cunoaşteţi dreptatea, popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de dispreţul oamenilor şi nu tremura de insultele lor. … Eu, Eu sunt Cel care vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul … care trece ca iarba.” Isa. 51:7, 12

„Eu am pus cuvintele Mele în gura ta şi te-am acoperit cu umbra mâinii Mele, ca să întind cerurile şi să întemeiez pământul şi să zic Sionului: «Tu eşti poporul Meu!»” Isa. 51:16

„Orice armă pregătită împotriva ta va fi fără putere.” Isa. 54:17

„Tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis.” Isa. 55:11

„Domnul te va călăuzi neîncetat.” Isa. 58:11

„Şi-ţi vor pune un nume nou. … Vei fi o cunună a frumuseţii în mâna Domnului, o diademă împărătească în mâna Dumnezeului tău.” Isa. 62:2, 3

„În toate necazurile lor El a fost întristat.” Isa. 63:9

„Înainte de a Mă chema, le voi răspunde; în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi asculta.” Isa. 65:24

„Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu.” Isa. 66:13

„Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde; şi-ţi voi arăta lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti.” Ier. 33:3

„Îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă: mare este credincioşia Ta!” Plâng. 3:22, 23

„Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.” Plân. 3:26

„Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi El îi cunoaşte pe cei care se încred în El.” Naum 1:7

„«Ei vor fi ai Mei», zice Domnul oştirilor, «Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său ca-re-i slujeşte.»” Mal. 3:17

NOUL TESTAMENT

„Omul va trăi nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Mat. 4:4

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!” Mat. 5:3

„Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” Mat. 5:4

„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” Mat. 5:5

„Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!” Mat. 5:6

„Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi milă!” Mat. 5:7

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Mat. 5:8

„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” Mat. 5:9

„Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este împărăţia cerurilor.” Mat. 5:10

„Ferice va fi de voi atunci când, din cauza Mea, oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” Mat. 5:11

„Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” Mat. 5:12

„Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crinii de pe câmp … Şi dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, oare nu vă va îmbrăca El cu mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” Mat. 6:28, 30

„Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate aceste lucruri. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Mat. 6:32, 33

„Până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi.” Mat. 10:30

„Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” Mat. 11:27

„Feriţi-vă să nu dispreţuiţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu, care este în ceruri.” Mat. 18:10

„Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Mat. 28:20

„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care i-L cer.” Luca 11:13

„Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia.” Luca 12:32

„Adevărat vă spun că El se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească.” Luca 12:37

„Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Ioan 6:45

„Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi.” Ioan 7:17

„Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Ioan 8:31, 32

„El îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară.” Ioan 10:3

„După ce şi le-a scos afară pe toate, merge înaintea lor şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul. Dar ele nu merg după un străin.” Ioan 10:4, 5

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine.” Ioan 10:27

„Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Ioan 14:3

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Ioan 14:21

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi ne vom face locuinţa împreună cu el.” Ioan 14:23

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Ioan 14:27

„Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.” Ioan 15:2

„Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” Ioan 15:7

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea!” Ioan 15:9

„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi.” Ioan 15:16

„Când va veni Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul … şi vă va vesti lucrurile viitoare.” Ioan 16:13

„Acum sunteţi plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră.” Ioan 16:22

„Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” Ioan 16:24

„Tatăl Însuşi vă iubeşte.” Ioan 16:27

„Ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” Ioan 17:23

„Dacă am fost identificaţi cu El printr-o asemănare cu moartea Lui, vom fi una cu El şi în înviere.” Rom. 6:5

„Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Rom. 6:8

„Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:16

„Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El.” Rom. 8:17

„Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.” Rom. 8:18

„Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său.” Rom. 8:28

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Rom. 8:31

„Căci toate sunt ale voastre … şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu.” 1 Cor. 3:21, 23

„Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, va pregăti şi ieşirea din ea, ca s-o puteţi suporta.” 1 Cor. 10:13

„Suntem întristaţi în toate felurile, dar nu la strâmtoare; nevăzând nici o ieşire, dar calea nu ne este cu totul închisă; persecutaţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu distruşi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru.” 2 Cor. 4:8-10

„Căci întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă.” 2 Cor. 4:17

„Căci ştim că dacă se desface casa pământească a cortului nostru, avem în ceruri o clădire de la Dumnezeu, o casă veşnică, nefăcută de mână.” 2 Cor. 5:1

„„Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice”, zice Domnul cel Atotputernic.” 2 Cor. 6:18

„Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate din destul, să fiţi plini de orice faptă bună.” 2 Cor. 9:8

„Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte.” 2 Cor. 12:9

„Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi «sămânţa lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei»”. Gal. 3:29

„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Cristos Isus pentru fapte bune.” Efes. 2:10

„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi o bună lucrare, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Cristos.” Fil. 1:6

„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea.” Fil. 2:13

„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus.” Fil. 4:7

„Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine, acestea să le faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.” Fil. 4:9

„Pot totul în Cristos care mă întăreşte.” Fil. 4:13

„Şi Dumnezeul meu să îngrijească din plin de toate nevoile voastre, potrivit bogăţiilor Sale, în slavă, în Cristos Isus.” Fil. 4:19

„Voi sunteţi totul deplini în El.” Col. 2:10 (vezi nota de subsol, Cornilescu rev; n. e.)

„Când se va arăta Cristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.” Col. 3:4

„Cel care v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.” 1 Tes. 5:24

„Credincios este Domnul, care vă va întări şi vă va păzi de Cel Rău.” 2 Tes. 3:3

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” 2 Tim. 1:7

„Demn de crezare este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El; dacă Îl tăgăduim şi El ne va tăgădui.” 2 Tim 2:11, 12

„Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.” 2 Tim. 2:19

„De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Cristos Isus vor fi persecutaţi.” 2 Tim. 3:12

„Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?” Evr. 1:14

„Căci devenim părtaşi ai lui Cristos dacă păstrăm până la sfârşit siguranţa neclintită de la început.” Evr. 3:14

„Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” Evr. 4:16

„Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru.” Evr. 6:19

„Să ţinem fără şovăire la mărturia nădejdii noastre, căci credincios este Cel care a făcut făgăduinţa.” Evr. 10:23

„Deci să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire.” Evr. 10:35

„Căci aveţi nevoie de răbdare, pentru ca, împlinind voia lui Dumnezeu, să puteţi primi făgăduinţa.” Evr. 10:36

„«Căci Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte.» Suferiţi disciplinarea! Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? … Orice disciplinare, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce, celor încercaţi prin ea, roada dătătoare de pace a dreptăţii.” Evr. 12:6, 7, 11

„El Însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi»”. Evr. 13:5

„Aşa că putem zice plini de încredere: «Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?»” Evr. 13:6

„Dar dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască.” Iac. 1:5, 6

„Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce va fi găsit bun, va primi cununa vieţii pe care El a promis-o celor care Îl iubesc.” Iac. 1:12.

„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” Iac. 4:6

„Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi.” Iac. 4:8

„Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Cristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.” 1 Pet. 1:3,4

„Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă.” 1 Pet. 1:5

„Căci ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor.” 1 Pet. 3:12

„Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Cristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la desco-perirea slavei Lui.” 1 Pet. 4:12, 13

„Aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” 1 Pet. 5:7

„Prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti.” 2 Pet. 1:4

„De aceea, daţi-vă şi voi toată silinţa ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea, … căci dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Cristos.” 2 Pet. 1:5, 8

„De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.” 2 Pet. 1:10, 11

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate.” 1 Ioan 1:9

„Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns în adevăr desăvârşită.” 1 Ioan 2:5

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” 1 Ioan 3:1

„Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” 1 Ioan 3:2, 3

„Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume.” 1 Ioan 4:4

„Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este desăvârşită în noi.” 1 Ioan 4:12

„Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” 1 Ioan 5:4

„Cel care a fost născut din Dumnezeu se păzeşte şi Cel Rău nu se atinge de el.” 1 Ioan 5:18

„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” Apoc. 2:10

„Cel care va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” Apoc. 2:11

„Celui care va birui îi voi da din mana ascunsă; şi-i voi da o piatră albă şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care-l primeşte.” Apoc. 2:17

„Cel care va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărtu-risi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea înge-rilor Săi.” Apoc. 3:5

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ.” Apoc. 3:10

„Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care se coboară din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” Apoc. 3:12

„Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Apoc. 3:20

„Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie.” Apoc. 3:21

IMPORTANŢA FĂGĂDUINŢELOR

 

„Îngerii îndurării Lui — făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe — se îngrijesc de noi şi ne întăresc.” R. 2412, c.2, p.3.

 

„Pe măsură ce ne umplem minţile cu făgăduinţele lui Dumnezeu, întregul caracter, întreaga viaţă se transformă”. R. 5739, c.1, p.1.

 

„În măsura în care avem făgăduinţele înaintea minţilor noastre, în acea măsură avem putere şi curaj să alergăm pe calea îngustă”. R. 5095, c.1, p.4.

 

„Poporul Domnului ar trebui să-şi aplice făgăduinţele grijii divine atât de complet încât inima lui să fie cu totul eliberată de îngrijorare”. F. 516, p.2.

 

„Cei care pot şi vor manifesta deplină încredere în toate făgăduinţele divine vor putea merge din biruinţă în biruinţă, din binecuvântare în binecuvântare, din bucurie în bucurie, de la o realizare la alta şi vor avea la sfârşit o glorioasă biruinţă asupra lumii, cărnii şi Adversarului, prin meritul acordat şi ajutorul continuu al Celui care ne-a iubit şi nea cumpărat. În faţa acestei clase uriaşii împotrivirii şi deznădejdii îşi pierd puterile, întocmai cum Goliat şi-a pierdut puterea în faţa pietrei din praştia lui David”. R. 4046, c.2, jos.

 

„Hrăniţi-vă” din făgăduinţe

„Aceste făgăduinţe care ne sunt date sunt hrana spirituală din care noi, ca şi creaturi noi embrionare, trebuie să ne hrănim. Oricâtă hrană ne-ar fi furnizată, dacă din-tr-un motiv oarecare neglijăm a ne însuşi hrana spirituală necesară, vom fi deficitari într-o anumită măsură. Cuvintele apostolului par să întărească acest gând: «… nea dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să» ne facem «părtaşi firii dumnezeieşti», ceea ce înseamnă că dacă nu le folosim nu vom fi părtaşi ai firii dumnezeieşti, dar dacă le vom folosi vom putea să ne întărim «chemarea şi alegerea» şi să devenim comoştenitori cu Cristos.” R. 4665, c.2, p.4.

 

Nu trebuie neglijate. Trebuie folosite continuu

„Făgăduinţele Cuvântului divin ne-au fost date ca temelia credinţei — combustibilul care produce în noi puterea de a vrea şi de a face buna plăcere a lui Dumnezeu. De aceea, aceste făgăduinţe îndurătoare nu trebuie neglijate, ci trebuie folosite continuu, trebuie să fie continuu în noi ca să ne dea energie. Şi energia trebuie folosită, iar noi trebuie să înaintăm în aceeaşi măsură împotriva cursului acestei lumi.” R. 2879, c.1, sus.

 

„Adânciţi-vă” în ele

„Adânciţi-vă în făgăduinţele lui Dumnezeu din ce în ce mai mult. Pe măsură ce faceţi aceasta, rădăcinile credinţei vor absorbi hrana şi o vor dispersa în viaţa voastră, iar voi veţi creşte aşa cum creşte un pom prin faptul că e hrănit, alimentat. Numai astfel veţi deveni întemeiaţi în Credinţă”. R. 5559, c.2, p.1.

 

Inima trebuie umplută cu făgăduinţe

„Dacă făgăduinţele Cuvântului divin nu vor fi primite în inimă pentru a-i satisface acesteia dorinţele şi aşteptările, ea se va hrăni cu alte lucruri; lumea, carnea şi diavolul se îngrămădesc toate în jurul ei, oferindu-i atracţii variate, dintre care unele vor fi primite dacă inima nu va fi umplută şi ţinută umplută.” R. 3552, c.2, p.1.

 

„Pentru adevărata Evlavie nu poate fi găsit vreun stimulent mai mare decât făgăduinţele scumpe date nouă.” R. 2228, c.2, p.5.

 

„Bucuria noastră depinde în mare măsură de studierea Cuvântului şi de cunoştinţa pe care o avem cu privire la făgăduinţele scumpe pe care le conţine pentru cei care biruiesc.” R. 5460, sus.

 

Străduiţi-vă să înţelegeţi însemnătatea lor

„Obiectiv şi atent, trebuie să cântărim şi să ne străduim să înţelegem importanţa făgăduinţelor şi să adunăm din ele inspiraţia lor înviorătoare.” R. 3149, c.1, p.6.

 

Valoarea lor — mai deplin înţeleasă pe măsură ce trăim mai aproape de Domnul

„Pe măsură ce Spiritul lui Dumnezeu atrage inimile noastre într-o mai strânsă părtăşie şi simpatie cu mintea divină, valoarea acestor făgăduinţe scumpe este din ce în ce mai bine înţeleasă până acolo încât în inimile noastre se va aprinde acelaşi sfânt entuziasm care a umplut inimile apostolilor.” R. 3149, c.1, p.3.

 

Însuşindu-ni-le creştem în har şi cunoştinţă

„După ce făgăduinţele sunt ale noastre se cere timp şi o continuă întrebuinţare a credinţei pentru ca să apreciem corect făgăduinţele lui Dumnezeu şi pentru a ni le însuşi; aceasta este numită scriptural „creştere în har şi cunoştinţă”. Creştem în cunoştinţă pe măsură ce remarcăm făgăduinţele lui Dumnezeu şi, prin credinţă, ni le aplicăm şi căutăm să discernem în vieţile noastre împlinirea acestor făgăduinţe; în acelaşi timp creştem în har, căci dacă fiecare element al cunoştinţei nu este primit într-o inimă bună şi cinstită şi nu produce măsura sa de ascultare şi dreptate (har) nu vom fi pregătiţi pentru următorul pas al cunoştinţei şi vom fi astfel opriţi sau poate chiar întorşi înapoi.” R. 3156, c.2, p.1.

 

„Preţioase făgăduinţe sunt acestea, minunate cuvinte ale vieţii! Să ţinem seama de ele din nou şi din nou, pentru ca toată semnificaţia lor frumoasă să pătrundă adânc în inimile noastre şi să producă roadele lor binecuvântate în vieţile noastre. Fie ca ele să ne înveselească în fiecare oră întunecoasă şi de încercare şi să ne împrospăteze puterile ostenite cu reînnoită vigoare, reînnoit curaj şi zel ca să putem înainta pe calea îngustă până când, în adevăr, «ochii noştri vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui»”. R. 5863, c.1, p.2

 

Daţi-le mai multă atenţie

„Pentru ca anul să fie unul de un progres şi o binecuvântare spirituală mai mare decât de obicei, recomandăm ca fiecare din noi să dea mai multă atenţie decât înainte făgăduinţelor lui Dumnezeu pentru noi ca Biserică a Sa şi condiţiilor prin care ele ne vor fi făcute sigure.” R. 2240, c.1, p.2.

 

Curaj şi putere din făgăduinţe

„Sunt multe dificultăţi de învins şi se cere curaj pentru a le învinge. Însă curajul născut din credinţa în Dumnezeu şi din «făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe» îi întăreşte (pe copiii lui Dumnezeu — n. t.), când altfel ar putea fi copleşiţi. Le dă o putere de care toţi ceilalţi sunt străini. Dacă un copil al lui Dumnezeu devine descurajat şi îşi pierde speranţa şi puterea, aceasta se întâmplă din cauză că el nu se mai ţine de făgăduinţele de ajutor făcute de Domnul. A pierde curajul înseamnă a pierde credinţa. Pierderea credinţei şi a curajului îl face pe copilul lui Dumnezeu neputincios în faţa duşmanilor săi. Trebuie să ne încredem în Tatăl nostru chiar şi atunci când înţelegerea providenţelor Sale este acoperită ochilor noştri şi când eforturile noastre de a-L servi par a fi îngrădite.” R. 5712, c.1, p.7, c.2, p.1.

 

Trebuie crezute cu adevărat, pe deplin, şi însuşite personal. O influenţă puternică

„Făgăduinţele lui Dumnezeu făcute celor din această clasă sunt nespus de mari şi scumpe, iar dacă ele sunt crezute cu adevărat nu vor înceta să le influenţeze puternic viaţa; însă dacă ele nu sunt primite este clar că ele nu pot avea nici o putere asupra vieţii. Mai mult decât atât, dacă ele nu sunt crezute pe deplin, dacă nu sunt însuşite în mod personal, ele nu sunt aplicabile şi nimeni nu poate spera nimic din ele. Acest lucru este clar arătat în cuvintele apostolului: «cel drept va trăi prin credinţă»”. R. 1798, c.1, p.6.

 

Credeţi cu atâta stăruinţă încât făgăduinţele să devină realităţi vii

„Pavel a privit la lucrurile care erau înainte, credinţa lui a îmbrăţişat făgăduinţele lui Dumnezeu cu o asemenea stăruinţă încât pentru el erau realităţi vii care-i inspirau zel şi credincioşie. El a îngăduit minţii sale să stăruiască asupra subiectelor cereşti, aşa cum i-a sfătuit pe alţii spunând: «Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă gândiţi.» În acest fel a privit el la lucrurile care erau înainte; şi tot astfel trebuie ca şi noi să ne adunăm inspiraţia noastră spre sfinţenie şi curajul nostru spre îndurare şi credincioşie stăruitoare, chiar până la moarte.” R. 1885, c.2, p.2.

 

„Fiecare ar trebui să cultive credinţa în propria sa inimă: (a) împrospătându-şi continuu memoria cu făgăduinţele divine, devenind foarte familiar cu acestea în Cuvântul Tatălui. (b) El ar trebui să caute tot mai mult săşi aducă aminte că, având legământul său făcut cu Domnul, aceste făgăduinţe sunt ale lui şi în inima lui şi cu buzele lui ar trebui să le susţină ca fiind ale sale înaintea Domnului în rugăciune cu mulţumiri. Ar trebui să le susţină ca ale sale în propriile-i gânduri şi în convorbirile cu fraţii privind lucrurile sfinte. Când se ivesc încercări, dificultăţi sau încurcături, el trebuie să se gândească la aceste făgăduinţe, amintindu-şi că ele îi aparţin — pentru că Dumnezeu lea promis celor care Îl iubesc astfel — care au făcut un legământ prin sacrificiu de sine”. R. 2642, c.2, p.7.

 

„FĂGĂDUINŢE NESPUS DE MARI ŞI SCUMPE”  – VECHIUL TESTAMENT

„Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea nespus de mare.” Gen. 15:1

„Dumnezeu a fost scutul lui — ca să-l protejeze, să-l păzească de mânia şi puterea tuturor regilor pământului şi a armatelor lor, fiind capabil şi dorind să facă toate lucrurile să lucreze spre binele lui. Ce mângâiere a fost în acest gând! Cum ne aminteşte că Dumnezeu este şi scutul nostru, cel care ne protejează de orice lucru rău sau de orice putere rea. Gândul este frumos exprimat într-una din cântările noastre: «Cel ce mi-eşti scut şi păzitor,/ Venind vifor îngrozitor,/ Tu-mi eşti scăparea, Tu m-ascunzi,/ Ţie totul e-aplecător»”. R. 2853, c.2, p.3.

 

„Mângâierea dată aici lui Avram este cea dată tuturor celor ce au credinţa lui Avraam, şi paralela ei în Noul Testament este declaraţia preţioasă a Domnului nostru din Ioan 14:21,23: „Cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui. … Noi vom veni la el şi ne vom face locuinţa împreună cu el”. Astfel, în mijlocul tuturor ispitelor şi încercărilor care ne înconjoară în peregrinajul nostru pământesc, în timp ce umblăm prin credinţă spre moştenirea binecuvântată rezervată sfinţilor biruitori, şi noi putem recunoaşte vocea Domnului nostru, spunând: «Nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea nespus de mare».” R. 1906, c.1, p.1.

 

„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” Gen. 18:14

„Spiritul lui Dumnezeu este puternic în orice fel este aplicat. Pentru a ilustra puterea Spiritului, apostolul ne îndreaptă atenţia spre Domnul nostru Isus şi moartea Sa literală şi spre modul în care Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu L-a ridicat din moarte în înviere. Gândul este că această putere a lui Dumnezeu, astfel exercitată pentru Domnul Isus şi pe care El a promis că o va exercita la fel la sfârşitul acestei vârste pentru toate membrele credincioase ale corpului lui Cristos, indică o putere a lui Dumnezeu prin care, dacă se foloseşte de ea, noua creatură va găsi tăria să cucerească, să-şi supună carnea, şi mai mult decât atât, să o facă activă, energică în serviciul dreptăţii.” R. 3203, c.1, p.4.

 

„Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge.” Gen. 28:15

„De la capătul îndepărtat al scării, Iacov a auzit vocea Domnului spunând: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale. … Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge». … Aceasta a fost exact mângâierea şi încurajarea de care Iacov avea nevoie. … El a fost mulţumit cu pierderea tuturor lucrurilor deoarece avea încă favoarea divină, fiind recunoscut de Dumnezeu ca moştenitor al acestei minunate făgăduinţe, a cărei însemnătate a putut-o aprecia în mică măsură. La fel este cu toţi cei care au auzit vocea Tatălui şi au fost conduşi sau atraşi de făgăduinţele Sale, care au renunţat la orice alte ambiţii în viaţă ca să poată ajunge la favoarea divină şi la cea mai mare binecuvântare ca moştenitori ai lui Dumnezeu.” R. 3965, c.1, p.1,2.

 

„Eu voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus.” Exod. 4:12

„Precum I-a spus lui Moise în trecut, Dumnezeu le spune astăzi celor umiliţi: «Eu voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus». După cum o lecţie este să nu ne încredem în noi înşine, în judecata noastră sau în puterea noastră, o altă lecţie importantă este că trebuie să avem toată încrederea, absolută încredere în Dumnezeu. Până când această lecţie nu este învăţată, nimeni nu va fi cu adevărat potrivit ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. … Toate Scripturile ne indică faptul că umilinţa este o calitate esenţială pentru toţi cei din poporul Domnului care ar putea fi folosiţi de Domnul în orice lucrare importantă sau specială pentru El. Dacă urmaşii Domnului ar avea mereu în minte acest lucru şi şi-ar croi cu stăruinţă cursul în conformitate cu el, cât de mult ar fi ei folosiţi — putem fi siguri de aceasta.” R. 5262, c.2, p.1,3.

 

„Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.” Exod. 33:14

„Domnul este întotdeauna cu poporul Său. El se gândeşte întotdeauna la noi, fiind atent la interesele noastre, păzindu-ne în pericol, dându-ne lucruri temporale şi spirituale, citindu-ne inimile, luând în seamă fiecare impuls de devotament iubitor faţă de El, modelând influenţele din jurul nostru pentru disciplinarea şi finisarea noastră şi ascultând cea mai slabă chemare a noastră după ajutor sau afecţiune sau părtăşie cu El.” R. 3251, c.2, p.2.

 

„Când Dumnezeu vorbeşte despre prezenţa Sa cu slujitorii Săi nu trebuie să ne gândim că El este cu ei în prezenţa Sa trupească, ci că este prezent prin Spiritul Său şi prin mesagerii îngereşti, susţinându-i, binecuvântân-du-i şi călăuzindu-i. El îi protejează de orice lucru care i-ar vătăma. El veghează asupra fiecărui interes al lor şi le poartă de grijă cu gingăşie.” R. 5547, c.2, p.4.

 

„Domnul îţi va deschide comoara Lui cea bună” Deut. 28:12

„Acum ziua Domnului a sosit: noi trăim acum în ziua prezenţei Fiului Omului — «Domnului secerişului», care are pe capul Său o coroană de aur (autoritate divină) şi în mână (putere) o seceră ascuţită — secera «adevărului prezent», dezvăluirea clară a «Cuvântului lui Dumnezeu (care) este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri . … şi care judecă gândurile şi intenţiile inimii». El trimite astfel de «lucrători», «îngeri» sau «mesageri» la seceriş cum a trimis şi în secerişul vârstei iudaice, adică pe ucenicii Săi consacraţi şi credincioşi, care poartă Mesajul Secerişului — Planul lui Dumnezeu descoperit acum pe deplin împreună cu timpurile şi sezoanele lui stabilite.” R. 1362, c.1, p.3.

 

„Domnul Dumnezeul tău va merge El Însuşi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa.” Deut. 31:6

„Încă mai poate fi adevărat pentru poporul Domnului că lucrurile vor părea foarte întunecate; dar ei nu cad şi nu vor cădea în disperare orice ar veni, pentru că Domnul a spus că nu ne va lăsa şi nu ne va părăsi niciodată. Această făgăduinţă plină de îndurare trebuie să ne dea o nădejde tare şi neclintită. Trebuie să ne ţinem de ancora nădejdii noastre. Poziţia noastră, prin urmare, diferă foarte mult de cea a lumii, care nu are nici o nădejde specială. Oamenii din lume nu au ancoră solidă, nu au făgăduinţe preţioase care să-i ţină tari. Noi ştim că în cel mai rău caz, chiar dacă ar trebui să murim de foame, speranţa noastră stă dincolo de văl, dincolo de moarte. De aceea, sfinţii de astăzi ai lui Dumnezeu privesc moartea ca pe o poartă prin care se intră. … într-o îndeplinire a tuturor nădejdilor şi bucuriilor noastre.” R. 5671, c.1, p.3.

 

„Domnul Însuşi va merge înaintea ta, El Însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta!” Deut. 31:8

„Providenţa lui Dumnezeu peste aceştia, fiii Lui, este o providenţă foarte specială: toţi paşii lor sunt rânduiţi de Domnul; chiar şi firele de păr din cap le sunt numărate (Luca 12:7). Ochii Lui sunt îndreptaţi întotdeauna spre cel drept şi urechile Lui sunt deschise la rugăciunile acestuia. Toţi îngerii sunt duhuri slujitoare trimise pentru a-i sluji pe aceşti moştenitori ai mântuirii. Toate lucrurile sunt făcute să lucreze împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemaţi conform scopului Său. Cât de minunată şi specială este această grijă! Iar aceştia au făgăduinţa ei până la sfârşitul stării lor de încercare. Dumnezeu este într-adevăr un Tată pentru toţi cei care îşi pun încrederea în El; însă este o mare diferenţă între cei care sunt fiii Săi şi cei care rămân străini şi chiar duşmani.” R. 1561, c.1, p.4.

 

„El este preaiubitul Domnului şi va locui în siguranţă lângă El. Domnul îl va ocroti totdeauna şi el se va odihni între umerii Lui.” Deut. 33:12

„Dar numai cel credincios este păzit astfel. Nu trebuie să înţelegem că Domnul îi ocroteşte pe cei care nu fac efortul necesar să cunoască voinţa lui Dumnezeu ca să o poată împlini, ci pe cei care urmează în urmele lui Isus, care fac tot ce le stă în putere spre a plăcea Domnului aşa încât să fie capabili a discerne drumul pe care El ar vrea ca ei să îl urmeze. Aceştia fac ca vocea laudei Lui să fie auzită astăzi şi harul de-ajuns este partea lor. Dacă încercările credinţei, supunerii şi încrederii vor fi mai mari în viitorul apropiat decât au fost până în prezent, aceşti credincioşi nu vor cădea. … Ei vor fi puternici în Domnul şi în puterea tăriei Lui, chiar dacă, pentru un timp, li se va cere să Îl urmeze fără să poată vedea unde.” R. 5501, c.2, p.2.

 

„Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pe oriunde vei merge.” Ios. 1:9

„Pentru a lupta cu lumea, carnea şi diavolul se cere mai multă putere decât posedăm; avem nevoie de curajul care ajunge la noi din această asigurare divină dată lui Iosua (de sus). R. 3080, c.2, la mijloc.

 

„Nici unul din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit.” Ios. 23:14

„În cele mai mici şi în cele mai mari afaceri ale vieţii noastre El a vegheat întotdeauna pentru interesele noastre. Fiecare nor a avut o căptuşeală aurie! Ce am putea noi săi dăm Domnului?” R. 5538, c.1, ultimul p., c.2, sus.

 

„El va păzi paşii preaiubiţilor Lui.” 1 Sam. 2:9

„Nimic nu-i va atinge ca şi creaturi noi în Cristos.” R. 5862, c.2, p.3.

 

Zilele noastre în mâinile lui Dumnezeu

„Nu ştim dacă noi, care astăzi suntem aici, ne vom întâlni din nou în carne sau nu. Ce importanţă are? Suntem pe deplin mulţumiţi fie că trăim, fie că murim — indiferent ce hotărăşte providenţa divină cu privire la noi. «Zilele mele sunt în mâinile Tale; Doamne, acolo vreau să fie» — frumoasă expresie, nu-i aşa? Dorim să se facă voia Domnului în privinţa timpului schimbării noastre şi în privinţa tuturor lucrurilor de care ne bucurăm zilnic împreună — toate îi sunt încredinţate Lui. Voinţele noastre sunt complet moarte. Voinţa Lui trebuie să domnească în trupul tău, în al meu şi în al tuturor.” R. 5728, c.2, p.5.

 

„Domnul nu va părăsi pe poporul Lui, din cauza Numelui Lui celui mare, căci Domnului I-a plăcut să facă din voi poporul Lui.” 1 Sam. 12:22

„Aplicând acest verset Israelului spiritual putem lua şi noi o mare mângâiere din el. Dacă pentru Israelul natural a fost o favoare să fie adoptat ca şi popor special al lui Dumnezeu, ca şi casă a servilor, cu cât mai mare este binecuvântarea pentru Israelul spiritual, adoptat de Domnul ca şi casă a fiilor, supuşi Fiului mai mare, Isus; «şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm!» (Evr.3:6). Este bine că poporul Domnului a fost chemat să se teamă de Domnul, să-L respecte; dar dacă Scripturile ar fi conţinut numai porunci şi mustrări, întreg poporul Domnului s-ar fi descurajat demult, cu si-guranţă. Dimpotrivă, prin mustrări şi corectări Domnul ne dă mărturii foarte preţioase cu privire la dragostea şi îndurarea Sa, la bunătatea şi îndelunga Sa blândeţe, pentru a ne încuraja.” R. 3223, c.2, p.3.

 

„Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Mântuitorul meu.” 2 Sam. 22:2

„Aceasta este o asigurare binecuvântată aplicabilă pentru toţi din poporul Domnului şi este pe deplin verificată de toţi cei care îşi găsesc plăcerea în Domnul, care cugetă la bunătatea Lui şi care aduc lauda cuvenită numelui Său sfânt. — «Domnul este stânca mea (pe care îmi pot clădi în siguranţă speranţele), cetăţuia mea (în care mă pot ascunde în siguranţă), salvatorul meu (în orice vreme de necaz)»”. R. 2032, c.2, p.1.

 

„Căci ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea Lui.” 2 Cron. 16:9

„Aceşti ochi despre care se vorbeşte reprezintă influenţa Domnului, puterea Sa de a cunoaşte, prin orice mijloace. … Fără îndoială, Dumnezeu are mijloace cu mult superioare mijloacelor noastre. … El ne spune că îngerii sunt slujitorii Săi şi că aceştia au grijă de poporul Său. … Dar îngerii Domnului, … au o grijă mai mare de noi, cei din Biserica Evanghelică, decât faţă de oricine din poporul Domnului care a trăit înainte în istoria lumii. Domnul este în mod special interesat în Israelul spiritual. Deci, aceşti îngeri au grijă de noi, supraveghează afacerile noastre şi sunt agenţii sau canalele de comunicare către noi a voinţei Sale, comunicare în sensul providenţelor pentru noi, cauzând această providenţă sau cealaltă.” R. 5634, c.1, p.3,4; 5635, c.1, p.2.

 

„Bucuria Domnului este tăria voastră.” Neem. 8:10

„Capacitatea noastră de a ne bucura acum nu este aceeaşi cu cea pe care o vom avea în curând, dar acum este posibil să avem micile noastre vase pământeşti atât de pline cât pot ele ţine din bucuria Domnului. … (vezi Ioan 14:23). Într-o asemenea companie poate vreun creştin să nu reuşească să obţină măcar o măsură din bucuria în Domnul? Nu, dacă credinţa sa îmbrăţişează făgăduinţa şi o ţine, obţinerea bucuriei în Domnul va urma cu siguranţă şi cu cât mai mult credinţa lui apucă făgăduinţa cu atât mai mult va vedea împlinirea ei şi cu atât mai îmbelşugată va fi bucuria lui; pentru că în prezenţa Domnului este bucurie nespusă, indiferent de condiţii şi împrejurări.” R. 1949, c.1, p.2,3.

 

„De şase ori te va scăpa din necaz şi de şapte ori nu te va atinge răul.” Iov 5:19

„Dacă locuim în Cristos şi Cuvântul Său locuieşte în noi, El va fi izbăvitorul nostru în şase necazuri şi în cel de al şaptelea nu ne va părăsi — pentru că am fost chemaţi de Dumnezeu, pentru că am răspuns la chemare şi pentru că noi căutăm să-L glorificăm în trupurile noastre. De aceea nu trebuie să ne temem de ceea ce-ar putea să ne facă oamenii.” R. 5539, c.1, p.8.

 

„Unele din aceste făgăduinţe au fost rezumate de către poet astfel: «Când prin ape adânci te chem să treci/ Râurile durerii nu te vor îneca;/ Căci Eu voi fi cu tine, necazul săţi binecuvântez/ Şi chinul cel mai mare să-ţi sfinţesc»”. R. 4784, c.2, sus.

 

„Am necurmat pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina.” Ps. 16:8

„«La dreapta mea» — cel mai aproape în afecţiunea mea.” A. 92.

 

„În locul încrederii în sine înţelepciunea dictează neîncrederea în sine, amintind slăbiciunile şi imperfecţiunile şi corespunzător cu aceasta dictează mai mare respect pentru Dumnezeu şi încredere în El, care, mai mult decât orice altceva, ne va întări şi ne va face în stare să ne îndepărtăm de răul stării noastre căzute. … Numai când suntem astfel umiliţi şi credincioşi ne face Domnul vasele Sale alese pentru a duce numele Lui altora.” R. 5186, c.1, p.1; c.2, p.2.

 

„Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta.” Ps. 16:11

„Aceştia au învăţat să aprecieze lucrurile vieţii prezente după adevărata lor valoare; ei văd că toate bucuriile vieţii sunt trecătoare şi nesatisfăcătoare şi că singura valoare reală a ei constă în posibilităţile pe care le acordă de a ne experimenta, disciplina, educa în lucrurile lui Dumnezeu, de a auzi chemarea lui Dumnezeu şi de a ne întări chemarea şi alegerea. Astfel folosind în mod potrivit viaţa prezentă — umblând pe cărarea vieţii pe care Dumnezeu ne-o arată prin Cuvântul Său — noi avem în prezent bucurii, speranţă şi credinţă în lucrurile nevăzute, dar care sunt sigure şi eterne; cunoscând de asemenea că în curând, în prezenţa imediată a lui Dumnezeu vom avea o bucurie nespusă şi desfătare veşnică la dreapta Lui — locul cel mai important de favoare.” R. 1949, c.1, p.1.

 

„Bucuria noastră este mult dependentă de studierea Cuvântului şi de cunoaşterea preţioaselor făgăduinţe pe care le conţine.” R. 5460, c.1, sus.

 

„Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, salvatorul meu! Dumnezeul meu, stânca mea, în El îmi voi pune încrederea; scutul meu, tăria care mă scapă şi turnul meu cel înalt!” Ps. 18:2

„Domnul este un scut (o apărare) pentru toţi cei care se încred în El; căci cine este Dumnezeu (puternic) în afară de Domnul? Sau cine altcineva este stânca (un loc sigur de ancorare pentru sufletele noastre) decât Dumnezeul nostru? Nu există nimeni altcineva în care să ne putem ancora credinţa şi speranţa; dar ancoraţi sigur în El putem să ne încredem şi să nu ne fie frică şi putem să ne odihnim cu plăcere la umbra aripilor Lui. «Viu este Domnul şi binecuvântată să fie stânca mea! Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele!” Ps. 18:46» R. 3337, c.2, p.4.

 

„Dumnezeu mă încinge cu putere şi îmi face desăvârşită calea … Cu tine m-am năpustit asupra unei oşti înarmate; cu Dumnezeul meu am sărit peste un zid.” Ps. 18:32, 29

„Dacă un om încearcă să facă acest lucru cu propriile sale puteri cu siguranţă nu va reuşi pentru că încercarea de foc, care va încerca pe fiecare se va dovedi prea grea pentru mintea carnală; dar Dumnezeu, care-i face pe cei consacraţi să vrea şi să facă ceea ce Lui îi este plăcut, îi va întări şi îi va înzestra pe cei care depind de harul Său, astfel încât, împreună cu psalmistul, să poată spună (textul de mai sus), iar împreună cu Pavel: «Pot totul în Cristos, care mă întăreşte»”. R. 2154, c.1, p.4.

 

„Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” Ps. 23:1

„Oile adevărate îşi vor supune voinţele proprii voinţei Păstorului, vor avea încredere deplină în conducerea Sa şi făcând astfel vor fi eliberate de acea poftă neliniştitoare atât de întâlnită la copiii lumii.” R. 3269, c.1, p.3.

 

„Se poate ca ei să nu fie foarte învăţaţi şi, omeneşte vorbind, se poate să nu fie în stare să lupte cu toate sofismele erorii. Dar, fiind atât de bine familiarizaţi cu vocea Stăpânului, ei vor observa rapid că astfel de voci sunt vocile unor străini şi nu le vor urma, căci credincioşia şi ascultarea lor sunt numai pentru Păstor. Într-o asemenea atitudine a minţii şi a inimii se află unica noastră siguranţă în mijlocul tuturor greutăţilor şi confuziei acestei zile rele. Şi toţi aceştia pot să cânte încrezători împreună cu psalmistul — Psalmul 23.” R. 3116, c.1, p.4,5.

 

„El îmi dă odihnă în păşuni verzi şi mă duce la ape liniştite.” Ps. 23:2

„Care din oile Domnului nu a găsit asemenea păşuni verzi de înviorare spirituală în rugăciunile şi studiile sale personale asupra lucrurilor divine … în adunarea cu alţii pentru studierea Cuvântului, pentru rugăciune sau pentru a mărturisi bunătatea şi îndurarea Domnului? Toate aceste ocazii şi privilegii … sunt provizii făcute turmei de către marele Păstor. … Apele adevărului şi îndurării sunt vii, dar sunt relativ liniştite. … Oile nu le pot găsi singure; pentru a le găsi se cere conducerea spiritului. … Să diferenţiem, să discernem vocea Lui cu accentul ei demn de încredere, atât de diferită de vocea erorii. Adevăratele oi nu îi vor urma pe străini pentru că ele nu cunosc vocea străinilor. Lor nu le place sunetul banilor, al ambiţiilor lumeşti din ea, sau tonul ei de intrigi clericale, contradicţia ei cu spiritul mesajului divin şi al metodei divine.” R. 3269, c.1, p.5; c.2, p.1.

 

„Îmi înviorează sufletul şi mă călăuzeşte pe cărări drepte, din cauza Numelui Său” Ps. 23:3

„Îmi înviorează sufletul (îl recuperează din moarte), mă călăuzeşte pe cărările dreptăţii din pricina Numelui Său (pentru că eu sunt copilul Său şi port onoratul Său nume).” R. 3116, c.2, la mijloc.

 

„Aplicarea … la experienţa creştinească ar face ca aceste experienţe, numite înviorări ale sufletului sau fiinţei, să corespundă cu îndreptăţirea noastră la viaţă … pentru ca noi să putem sacrifica şi … umbla în urmele marelui Păstor care şi-a dat viaţa pentru oi. Astfel sunt conduse oile adevărate pe cărările drepte, … avantajoase pentru dezvoltarea lor spirituală. … Această favoare, binecuvântare şi posibilitate ajunge la ei nu din cauza lor sau pentru că ar merita, ci prin harul Domnului — «din cauza numelui Său»”. R. 3269, c.2, p.2.

 

„Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.” Ps. 23:4

„Oile turmei mici nu se tem de nici un rău, datorită favorii Domnului, datorită faptului că El este cu ele, de partea lor, şi şi-a arătat favoarea Sa în preţul de răscumpărare deja plătit. El este, de asemenea, cu ele în Cuvântul făgăduinţei Sale — asigurarea Sa că moartea nu va însemna nimicire. … Ce-i de mirare că aceştia pot umbla prin valea umbrei morţii cântând şi compunând melodii în inimile lor. … După cum toiagul Păstorului a fost folosit pentru a ajuta oile să iasă din necazuri, pentru a le apăra de duşmanii prea puternici şi pentru a le pedepsi când nu erau atente, şi după cum toate aceste întrebuinţări ale toiagului au fost pentru interesul şi binele oilor, tot astfel este şi cu turma mică a Domnului, cu Păstorul lor şi cu toiagul Său de ajutor. … Adevăratele oi învaţă să iubească providenţele Păstorului şi sunt mângâiate de ele.” R. 3269, c.2, p.3,4.

 

„Tu îmi pregăteşti o masă în prezenţa vrăjmaşilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin de dă pe deasupra.” Ps. 23:5

„Ce multe feluri de astfel de mese există şi cât de diferite sunt alimentele, în ce priveşte doctrina. Mâncarea, pe cele mai multe din ele, pare să se fi stricat în timp ce se prepara. O parte este întristătoare, alta este acră, iar cea mai mare parte este mucegăită. Pentru că cea mai mare parte din ea se trage din «veacurile întunecate», dragii prieteni care stau la aceste mese găsesc că au puţină poftă pentru o asemenea hrană. … Noi le-am atrage atenţia asupra proviziei generoase şi mărinimoase de adevăr divin pe care Domnul însuşi o distribuie casei credinţei, «lucruri noi şi vechi», dar toate curate, dulci, delicioase, măreţe. Această masă este deschisă tuturor celor care îl iubesc pe Domnul cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea lor —mai mult decât casele sau pământurile, părinţii sau copiii, soţul sau soţia, organizaţia sau societatea, sistemul sectar sau chiar pe sine.” R. 3270, c.1, p.2.

 

„Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate.” Ps.23:6

„Sfântul Pavel vorbeşte despre deplina siguranţă a nădejdii şi deplina siguranţă a credinţei ca fiind stările potrivite poporului Domnului. Acesta este şi gândul exprimat de profet în textul de mai sus — deplină încredere că Cel care a început o lucrare bună în noi este şi capabil şi doritor să o isprăvească (Fil. 1:6). Dar ce puţini creştini au această deplină siguranţă a credinţei; ce puţini pot să spună: «Cu siguranţă, fără îndoială, bunătatea şi îndurarea mă vor însoţi … şi prin harul lui Dumnezeu, în final, voi câştiga Împărăţia cerească!». … Cei câţiva care pot intra pe deplin în armonie cu apostolul şi profetul în aceste expresii au în această privinţă o mare bucurie, o mare binecuvântare, o mare pace a inimii pe care ceilalţi nu o posedă.” R. 2642, c.1, p.4.

 

„El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.” Ps. 25:9

„Smerenie = supunere răbdătoare faţă de voinţa divină.” R. 2586, c.1.

 

„În timp ce Dumnezeu permite ca oamenii îndărătnici să cadă în păreri eronate şi să prospere în răspândirea lor, pe de altă parte El îi călăuzeşte în gândire pe cei smeriţi, îi învaţă calea Sa şi ridică un stindard pentru ei prin care li se dă posibilitatea să vadă adevărul şi să-l deosebească de eroare. Deşi în această «zi rea» o mie vor cădea în aceste erori, ele nu-i vor înfrânge pe cei smeriţi pentru care Domnul S-a angajat să îi îndrume şi să-i ferească de cădere.” R. 1268, c.1, p.3.

 

„Cel care învaţă această lecţie (a smereniei) primeşte cea mai importantă pregătire pentru serviciul divin.” R. 5261, c.1, p.5.

 

„Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă.” Ps. 25:12

„Preaiubiţilor, sfatul nostru pentru voi în aceste vremuri periculoase, când eroarea îmbracă cele mai otrăvitoare şi mai înşelătoare înfăţişări, când îşi găseşte agenţii ei cei mai activi printre fraţii falşi şi surorile false din chiar mijlocul vostru şi când fidelitatea faţă de adevăr prilejuieşte ruperea unora dintre legăturile sociale cele mai intime pe care le-aţi avut vreodată, chiar printre cei cu care odată aveaţi convorbiri plăcute pe când mergeaţi împreună la casa Domnului — da, în aceste timpuri să urmăm din nou sfatul lui Pavel: «Rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat», căci este scris (Ioan 6:45) : «toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.»” R. 1320, c.2, p.6.

 

„Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său.” Ps. 25:14

„Se spune aceasta ca şi cum ar fi foarte important a vedea sau a înţelege cu claritate Legământul lui Dumnezeu; şi este un lucru important pentru că Legământul lui Dumnezeu este cu adevărat cheia întregului Plan Divin. Ceea ce Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam în Legământ: «În tine şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului», includea, direct şi indirect, toate bogăţiile harului divin. … Cu ochii unşi, cu inimile pe deplin consacrate Domnului şi plini de dorinţa de a cunoaşte exact care este voinţa şi calea Sa, privim la marele Legământ şi iată că el se deschide maiestuos înaintea noastră în trei părţi: (1) toate familiile pământului — fiecare membru al familiei umane va primi o binecuvântare; (2) Sămânţa lui Avraam va fi canalul prin care aceste binecuvântări divine se vor revărsa asupra fiecărei creaturi; (3) această Sămânţă găsim că îl desemnează în primul rând pe Domnul nostru Isus Cristos, iar în al doilea rând include «Mireasa, soţia Mielului», comoştenitorii Săi în acest Legământ şi în toate îndurările divine.” R. 2209, c.1, p.5; c.2, p.1.

 

„Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este tăria vieţii mele; de cine să-mi fie frică?” Ps. 27:1

„Acest text ne sugerează dispoziţia potrivită pentru toţi cei din poporul Domnului care luptă acum lupta bună a credinţei. Chiar dacă situaţia poate părea întunecată şi periculoasă şi chiar dacă duşmanii se vor înmulţi şi problemele vor creşte, textul ne îndeamnă să nu ne temem.” R. 2016, c.2, sus.

 

„Această consolare, exprimată în moduri diferite de-a lungul Scripturii, ajunge cu toată puterea sa binecuvântată în timpurile noastre de cea mai mare nevoie. … Curajul născut din credinţă şi întărit prin îndurare strigă cu îndrăzneală smerită în mijlocul celui mai adânc întuneric, al celor mai grele dificultăţi, în mijlocul celei mai năpraznice furtuni şi în cele mai ameninţătoare pericole: «Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine să mă tem? Domnul este tăria vieţii mele; de cine să-mi fie frică?»” R. 1915, c.1, p.1; c.2, p.3.

 

„Căci El mă va ocroti în coliba Sa în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Său şi mă va înălţa pe stâncă.” Ps. 27:5

„Este bine, mai ales în acest timp de cea mai mare nevoie, ca poporul Domnului să ţină seama de valoarea acestei părţi a armurii creştine (credinţa) şi ca uşile credinţei lor să-i închidă complet în tainicul loc al Celui Preaînalt. Când reproşurile cad dese şi repezi … când numele lor sunt îndepărtate ca rele … ah, atunci este timpul să apuce cu fermitate scutul credinţei şi să adopte limbajul triumfător al psalmistului (ca mai sus).” R. 1788, c.1, p.5.

 

„Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte.” Ps. 27:10

„A fi numărat în poporul lui Dumnezeu este un foarte mare privilegiu; dar acest lucru înseamnă mult mai mult decât mulţi par să înţeleagă, atât din partea lor cât şi din partea lui Dumnezeu. În ce priveşte partea lor, înseamnă … că ei au devenit fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu prin Cristos, că ei au făcut o deplină consacrare lui Dumnezeu pentru a urma în urmele Fiului Său iubit. … Din partea lui Dumnezeu înseamnă împlinirea tuturor făgăduinţelor Sale îndurătoare faţă de aceştia, prin Cristos, atât pentru viaţa prezentă cât şi pentru cea viitoare. Înseamnă că în viaţa prezentă avem iubirea, îngrijirea, disciplina, sfatul, învăţătura, protecţia şi încurajarea Sa părintească până la sfârşit şi că, după aceea, vom fi primiţi în prezenţa Sa glorioasă, în odihna, bucuria şi pacea fără sfârşit. O, cât de binecuvântat are să fie poporul lui Dumnezeu! Chiar şi în viaţa prezentă răsplata favorii Sale nu se poate cântări.” R. 1787, c.2, p.5; 1788, c.1, p.1.

 

„Nădăjduieşte în Domnul! Fii tare, încurajează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!” Ps. 27:14

„Vedem că Domnul a declarat că poporul Său nu va fi protejat în mod special în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti; şi dacă, în înţelepciunea Sa, este cel mai bine să ne zdrobească şi să ne ruşineze, aşa cum de altfel s-a făcut cu Învăţătorul nostru, trebuie să ne îmbărbătăm şi El ne va întări inimile pentru că ne bizuim şi avem încredere în El. Noi ştim că El este prea înţelept ca să greşească şi că trebuie să existe un motiv, o raţiune pentru care permite ceva să vină peste noi. Ştim cu siguranţă că cei sfinţi sunt preţioşi în ochii Domnului — sunt ca lumina ochilor Săi; şi astfel ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru.” R. 5330, c.2, p.7.

 

„Domnul va da tărie poporului Său, Domnul va binecuvânta pe poporul Său cu pace.” Ps. 29:11

„În acest text, tărie înseamnă, în mare măsură, curaj.” R. 4817, c.1, p.9.

 

„Să fim cu credincioşie „poporul Său”, să dorim cu seriozitate şi să folosim cu încredere tăria promisă. Credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa şi care o va şi îndeplini. Deci, dacă îţi lipseşte tăria de a-ţi folosi cu credincioşie talentul, a ta este greşeala şi nu a lui Dumnezeu. Ori serviciul Lui nu îţi este destul de aproape de inimă, ori nu te foloseşti de tăria pe care El o dă. «Domnul va da tărie poporului Său» — slujitorilor Săi încrezători, credincioşi — celor care-şi folosesc spre lauda Sa talentele consacrate Stăpânului lor, indiferent dacă acestea sunt multe sau puţine.” R. 3697, c.1, p.2.

 

„Tu îi ascunzi la adăpostul feţei Tale de uneltirile omului, îi ascunzi în cortul Tău de limbile puse pe ceartă.” Ps. 31:20

„O, cât de preţioasă este această ascunzătoare! Câtă odihnă şi câtă împrospătare găsim în mijlocul agitaţiilor care tulbură în prezent întreaga lume, dar mai ales naţiunile creştinătăţii — suntem la adăpost de mândria şi nebunia oamenilor în eforturile lor neizbutite de a schimba ordinea socială nesatisfăcătoare din prezent; şi suntem la adăpost de limbile puse pe ceartă, în încercarea lor la fel de zadarnică de a elabora principiile clare ale adevărului şi ale dreptăţii din confuzia prezentă a tradiţiilor omeneşti (Ps. 31:20). Aici găsim odihna, pacea, lumina şi bucuria pe care lumea nu poate nici să le dea, nici să le ia.” R. 1788, c.1, p.3.

 

„Fiţi tari şi inima să vi se încurajeze, toţi cei care nădăjduiţi în Domnul!” Ps. 31:24

„Oricând venim în contact cu oameni lumeşti simţim ca un fel de duş rece peste încrederea noastră simplă, deşi ei nu ne spun nici un cuvânt. Trebuie să fim tari şi să ne încredem în Domnul, aşa cum porunceşte textul nostru. … Dar un curaj izvorât din principii drepte, bazat pe credinţa în Domnul, nu este unul lăudăros, ci un curaj nobil şi plăcut Domnului. El îşi are izvorul în înţelegerea faptului că Dumnezeu a făgăduit, că Dumnezeu supraveghează şi doreşte ca noi să fim comoştenitori cu Fiul Său în Împărăţia Lui. El ne probează doar să vadă dacă ne vom dovedi credincioşi. Acest curaj înseamnă, de asemenea, să facem lucrurile în modul corect.” R. 5329, c.2, p.5; 5330, c.1, p.4.

 

„Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta.” Ps. 32:8

„Un părinte pământesc se bucură mai mult de copilul ascultător şi care se supune imediat, pentru care un cuvânt sau o privire de dezaprobare este suficientă pentru a-l abate de la rău, tot astfel şi Tatăl nostru din ceruri declară că îi aprobă pe cei care «tremură la Cuvântul Lui» (Isa. 66:5). Aceştia lucrează împreună cu Dumnezeu la dezvoltarea caracterelor lor, observându-şi propriile lor defecte şi căutând să le corecteze — ascultând de glasul Tatălui, care-i călăuzeşte, îi instruieşte sau îi mustră cu iubire, şi chiar căutând zâmbetul Său aprobator. … Domnul spune acestei clase ascultătoare şi ve-ghetoare: «te voi sfătui cu ochiul asupra ta». … Cei care pot fi călăuziţi numai prin pedepse continue nu vor face parte din clasa celor biruitori.” E. 236,237, p. 453, jos, p. 454, la mijloc (ediţia 1993).

 

„Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă.” Ps. 34:7

Cont. Aici https://adevarprezent.org/fagaduinte-nespus-de-mari-si-scumpe/

 

///////////////////////////////////////

Zilele celui rău sunt numărate

Autor: Max Lucado 

 

ReferințeEfeseni 6:11-18

În fiecare săptămână numărăm din nou promisiunile lui Dumnezeu. Deci în fiecare săptămână am început cu o declaraţie de credinţă. Dacă aţi fost cu noi ştiţi cum se procedează. Trebuie să vă ridicaţi. Trebuie să vă umpleţi plămânii cu aer şi inimile cu speranţă şi să spuneţi aceste cuvinte ca şi cum le credeţi din tot sufletul. Ne clădim vieţile pe promisiunile lui Dumnezeu, deoarece cuvântul Lui este irevocabil și speranţa noastră este de nezdruncinat. Nu ne bazăm pe problemele vieţii, sau pe durerea din această viaţă, noi ne bazăm pe promisiunile Lui nespus de mari şi scumpe.

 

 

 

Tată, venim la Tine căutând un cuvânt de la Tine. Ca un Tată iubitor ce eşti, Te rugăm să ne arăţi ceea ce trebie să spunem astăzi, ceea ce trebuie să auzim. Tată, fie ca vorbele mele şi gândurile noastre să fie pe placul Tău, Doamne, Îndrumătorul, Tăria şi Izbăvitorul nostru. Toţi cei de acord spun “amin”.

 

 

 

Noi toţi le avem. Spuneţi-le cum doriţi: răutăţi, iritări, mânii. Aceste lucruri care probabil nu îl deranjează pe cel de lângă voi, dar pentru voi înseamnă pregătirea de a pleca la război. Toţi avem slăbiciuni, doar că există şi oameni mai mult decât fericiţi să profite de ele. Unii sunt puţin mai predispuşi provocărilor, dar alţii sapă destul de adânc pentru a fi deranjaţi. Treceţi prin lista de ştiri, porniţi televizorul şi nu va trece mult până când cineva vă va face să daţi din cap dezaprobator sau să ridicaţi pumnul. Cineva va spune ceva. Unii îngenunchează, alţii se ridică, unii îngenunchează şi apoi se ridică. Mai devreme sau mai târziu cineva va spune ceva care să vă provoace. Așa cum filozoful Tailor Swift spune: „Dragă, avem sânge rău… ” Și încă cum… Dar dacă v-aş spune… Dacă v-aş spune că bătălia noastră, lupta noastră, nu este deloc împotriva cărnii şi a sângelui? Dacă v-aş spune că exista forţe spirituale nevăzute care plantează sămânţa dezbinării peste tot unde merg? Dacă v-aş spune că au un conducător care a fost odată un înger minunat care a căzut din cer pătruns de dorinţa de a fi Dumnezeu Însuşi? Acum rătăceşte pe pământ. Are multe nume, dar unul s-ar putea să vă pară familiar: diavolul.

 

Vi se pare puţin nebunesc? Puţin superstiţios? Cred că există câteva extreme pe care noi le putem regăsi cu privire la diavol, la supranatural. Pe de-o parte se află negarea existenţei lui Dumnezeu. Şi să nu crezi măcar, să negi existenţa diavolului, să negi că el există. Ştiaţi că Barna a făcut nişte cercetări? S-ar putea ca acest lucru să vă surprindă sau s-ar putea să nu. Au făcut cercetări şi patru din 10 creştini au spus că sunt convinşi că diavolul nu este o fiinţă vie, ci este simbolul răului. 19% au declarat că sunt, într-o anumită măsură, de acord cu această afirmaţie. Numai 35% dintre creştinii întrebaţi au spus că ei cred că Satan este o fiinţă vie şi alţi 8% nu erau siguri ce cred. Cu aceste două direcţii în minte, negarea existenţei Diavolului şi, pe de altă parte, ceea ce C. S. Louis mai numeşte şi un interes nesănătos pentru diavol, pentru forţele demonice. El continuă să vorbească despre faptul că ambele variante îi fac pe plac duşmanului.

 

Poate sunteţi mai familiarizaţi cu varianta de la Hollywood despre rău şi supranatural, aşa că vreau să ne oprim puţin şi să vedem ce are de spus Cuvântul lui Dumnezeu despre acest subiect. Dacă aveţi Bibliile, şi sper să le aveţi, deschideţi la Efeseni capitolul 6. Efeseni este o epistolă scrisă undeva în jurul anului 60-61 d. Hr. de un om care se găsea în închisoare şi se numea Pavel. Dacă aţi căuta sfaturi practice pentru viaţa creştină, acesta este exact lucrul despre care scrie el, mai ales în a doua parte a acestei cărţi. Pentru această viaţă, pentru a trăi această viaţă demnă de chemarea pe carea au primit-o. Dacă binevoiţi, să ne ridicăm împreună pentru citirea capitolului 6, începând cu versetul 10: „Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii.” Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Vă puteţi aşeza.

 

Aţi putea avea putere? Aveţi ceva în viaţa voastră cu care vă confruntaţi şi ştiţi că nu puteţi să înfruntaţi acest lucru singuri, aveţi nevoie de ceva mai mult? Pe măsură ce spune aceste cuvinte, Pavel se afla în închisoare. Într-o închisoare romană. Cel mai probabil aşteaptă verdictul de vinovăţie. Nu mă pot abţine să mi-l imaginez pe Pavel. În timp ce scrie, îl păzeşte un soldat roman chiar în faţa celulei sau temniţei sau ce era, îmbrăcat în ținuta romană, cu armură. Şi totuşi, Pavel este cel care scrie, „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui”. El spune: „Lupta noastră nu este împotriva geneticii greşite, a ştiinţei greşite, a educaţiei precare, mediului de lucru corupt, a guvernului corupt… ” Da, aceste lucruri joacă un rol, dar Pavel ne reaminteşte că lupta în care ne regăsim este una dusă pe plan spiritual. Şi astfel Pavel vrea să se asigure că noi cunoaştem aceste lucruri şi dacă el are dreptate, şi eu cred că are, atunci Diavolului nu i-ar plăcea nimic mai mult decât să îi negăm sau să nu ne gândim la existenţa lui.

 

Dacă doriţi să completaţi spaţiile goale, iat-o pe prima din notiţele voastre. Dacă luaţi notiţe, aş vrea să vă încurajez să vă pregătiţi pentru cel care pândește. 1 Petru capitolul 5, versetul 8 spune: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” Duşmanul vostru, diavolul dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Acum, de ce dă leul târcoale? Pentru că atacatorul depinde de slăbiciunea prăzii. Leul se bazează, subliniez, leul se bazează pe timpul în care rămâne nedescoperit sau nebăgat în seamă. Aici apostolul Petru ne reaminteşte, vine şi spune că trebuie să vegheaţi pentru că aveţi un duşman real, pentru că dacă nu faceţi asta nu îi recunoaşteţi răcnetul. Iată cum merg aceste lucruri. Data viitoare când auziţi vocea aceea care vă spune că persoana din faţa voastră – sunteţi în mijlocul unei dispute – vocea aceea vă spune că persoana din faţa voastră e problema, vreau să vă apropiaţi şi să ascultaţi cu atenţie. Data viitoare când auziţi vocea aceea care spune că nu ai suferi dacă ai avea credinţă adevărată. Acea voce care spune că lui Dumnezeu nu Îi poate păsa de tine şi de durerile tale. Apropiaţi-vă şi ascultaţi cu atenţie. Acea voce care spune că succesul tău e al tău. Acea voce care spune că nu poţi fi mai mult decât ai fost vreodată. Acea voce care spune, care vă ispiteşte să spuneţi, să vedeţi sau să auziţi pe cineva ca pe altceva decât unul creat după chipul lui Dumnezeu. Trebuie să ascultaţi cu atenţie. Şi dacă faceţi acest lucru, veţi recunoaşte răgetul. Daţi la o parte vălul. Îl veţi vedea pe urzitor. El dezbină, aruncă săgeţi, dă naştere la ranchiună şi va fi bucuros să vă asigure una pe care să o păstraţi foarte mult timp. În spatele certurilor, în spatele despărţirilor, în spatele relaţiilor rupte, în spatele minciunilor, a minciunilor, se află duşmanul vostru. Isus l-a numit tatăl minciunilor. El este un urzitor. Şi veţi vedea asta de fiecare dată.

 

Ştiţi cine este Stăpânul acestor lucruri? Este Însuşi Isus. O dată Isus le vorbea celor din mulţime. Şi a început să le vorbească despre moartea Lui iminentă. Ei bine, acele planuri nu se potriveau cu cele ale oamenilor care Îl urmau. Unul anume era chiar Petru. Lui Petru nu îi plăcea ceea ce auzea. Aşa că Îl mustră pe Isus. Şi ştiţi răspunsul lui Isus. Răspunsul lui Isus a fost: „Înapoia Mea, Satană!” Isus ştia cine era duşmanul Său. Şi nu era Petru. Acum, data viitoare când sunteţi într-o dispută, nu spun că ar trebui să ziceţi, „Înapoia Mea, Satană!”, cel puţin nu cu voce tare, dar dacă o faceţi, nu priviţi persoana aceea drept în ochi, asta e doar ciudat. Dar Isus era Stăpânul acestor lucruri. El ştia cine era adevăratul său inamic. Şi apropo, de ce iau diavolul în serios? Pentru ca Isus a făcut-o. Pregătiţi-vă pentru prădător.

 

Dar acesta nu este singurul lucru pe care trebuie să îl facem. Vedeţi, trebuie să ne îmbrăcăm şi să stăm drepţi. Spuneţi cu mine: să ne îmbrăcăm şi să stăm drepţi. Aşa cum se spune în Efeseni capitolul 6:1: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului.” Ştiţi că el face planuri împotriva voastră? El face planuri împotriva voastră, el face planuri împotriva familiei voastre. Vine să vă vadă jucând. El şi minionii lui stau în ascunzătoarea lor şi vă cercetează. Ştiu ce puncte tari aveţi, ştiu ce puncte slabe aveţi, ştiu ce vulnerabilităţi aveţi, ştiu totul. Aşadar, şi noi trebuie să avem o strategie. El vă cunoaşte slăbiciunile. Şi ştie ce vă provoacă. Ştie cum să procedeze.

 

Dar Pavel ne reaminteşte. Putem fi protejaţi. Pavel ne reaminteşte că aceasta este o luptă spirituală în care avem nevoie de armură spirituală. Cât de protejat eşti? Ei bine, să aruncăm o privire la lista pe care Pavel ne-a lăsat-o la Efeseni 6: (1) „având mijlocul încins cu adevărul”. Chiar Isus a spus: „Adevărul vă va face liberi.” Legătura care ţine totul laolaltă. Cum poate fi cel mai bine combătută o minciună? Cu adevărul. Acesta este motivul pentru care numărăm promisiunile lui Dumnezeu. Iar şi iar, în toată Scriptura. Pentru că sunt demne de încredere. Pentru că sunt adevărate.

 

Pavel continuă spunând, (2) „îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii”. Aceasta nu este neprihănirea noastră. Aceasta este neprihănirea dată nouă de însăşi Isus Hristos. „Dumnezeu L-a făcut pe Cel fără de păcat să aibă păcat pentru ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu.” Acea platoşă acoperă şi protejează organele vitale, corpul, atunci când duşmanul atacă din faţă. Purtaţi voi acea platoşă a neprihănirii?

 

Apoi Pavel vorbeşte despre Evanghelia Păcii, (3) „picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii”. Cu ce să fie încălţate? Cu râvnă. Cu râvnă Evangheliei păcii. Ca să putem duce această Evanghelie acolo unde trebuie să ajungă, în locurile unde duşmanul nu vrea să meargă. 

 

(4) Scutul credinţei. De ce avem nevoie de scutul credinţei? Să stingem flăcările săgeţilor care vin către noi. De la cine? De la cel rău.

 

(5) Coiful mântuirii. Acest coif pentru a ne apăra mintea, pentru a ne apăra gândurile, pentru a nu exista nicio îndoială, absolut niciuna, că nu există nimic care să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu. 

 

(6) Sabia Duhului. Pavel ne explică şi acest lucru. Este Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Vreau să vă întreb ceva. Cât de protejaţi sunteţi? Să vă întreb altfel. Părinţi, bunici, dacă copiii voştri, nepoţii voştri, ar putea purta armura pe care voi alegeţi să o folosiţi… Cât de protejaţi ar fi? Căci aşa stă treaba. Aceste lucruri sunt preluate mai mult decât sunt învăţate. Dacă ei nu ne văd prezentând, purtând această armură, e puţin probabil să îşi bată capul cu ea. Cât de protejaţi sunteţi? Ni s-a dat tot ceea ce avem nevoie în această luptă. Pavel spune că ni s-a dat tot ceea ce ne trebuie, iar Isus însăşi ne reaminteşte în 1 Ioan 4:4: „Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” Aşa că, pregătiţi-vă! Staţi drepţi! Pregătiţi-vă pentru ca să puteţi sta drepţi! Luaţi arme spirituale la o luptă spirituală! Am vorbit despre armele spirituale pe care le aveţi. Platoşa protectoare, dar ştiţi că aveţi şi arme de atac. Însăşi Isus le-a folosit, este maestru al acestora. El foloseşte aceste arme foarte bine. , , Apostolul Pavel ne spune să îmbrăcăm platoşa, dar apoi în versetul 18 continuă astfel: „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii.”

 

Săptămâna trecută am avut ocazia, într-o dimineaţă devreme, poate aţi auzit de evenimentul „See You At the Pole”. Am avut ocazia să merg la şcoala primară cu fiica mea Annie care chiar astăzi împlineşte 10 ani. Pot spune că are 10 ani. Ea spune asta de un an, dar astăzi chiar are această vârstă. Am mers la ea la şcoală. Era devreme. Era întuneric. Ploua. Nu ne puteam aduna la stâlp (pole). Aşa că a trebuit să ne adunăm în alt loc, dar ea şi toţi colegii… Oh, ar fi trebuit să îi auziţi, se rugau. Ar fi trebuit să îi auziţi ridicând această armă spirituală, rugăciunea. S-au rugat pentru prietenii lor. S-au rugat pentru şcoala lor, au recitat pasajele preferate din Scriptură. Vedeţi, ei au înţeles un lucru. Au înţeles că trebuia să aducă arme spirituale deoarece şcoala lor este un câmp de luptă spiritual. Cât de bine facem noi acest lucru?

 

Ştiţi, o altă armă spirituală pe care aţi folosit-o astăzi atât de bine. Aceasta este arma închinării. Vedeţi, când Îl aşezaţi pe Dumnezeu pe tron – ceea ce, apropo, este un lucru pe care Satan nu l-a putut face – vă împotriviţi diavolului. Iar el trebuie să fugă. Când Îl aşezaţi pe Dumnezeu pe tron, el trebuie să îşi întoarcă spatele şi să plece. Aceasta este o armă pe care Isus a folosit-o de atâtea ori. Îl aşează pe Tatăl pe tron.

 

Şi mai există o armă. Aşadar, rugăciunea, închinarea, apoi Cuvântul. Isus însuşi a folosit Cuvântul. Vă amintiţi când era încercat şi ispitit? Dus în pustietate şi înfruntat de diavol în persoană. Destul de interesant. Diavolul Îl ispiteşte pe Isus cu Scriptura. Dar Isus răspunde focului cu foc. Ce spune El? Este scris. Isus foloseşte această armă puternică a Scripturii. Iată ideea principală: fiecare armă spirituală disponibilă lui Isus atunci vă este disponibilă vouă acum.

 

Nu cu mult timp în urmă, cred cu câţiva ani în urmă… Unul dintre lucrurile care îmi lipsesc de când locuim aici în Texas-ul de Sud este că nu prea mai apuc să urmăresc echipa din Arkansas jucând live. Mă întorceam, cu câţiva ani în urmă, cu ocazia Crăciunului. Înainte să îmi dau seama, au câştigat un joc în Bowl şi acel joc se apropia şi nu îmi venea să cred. Urma să văd un joc. Am profitat de ocazie, am accesat internetul şi am cumpărat bilete foarte repede. Foarte ieftin. Am luat bilete pentru mine, fratele meu, nepotul meu. Ziua a venit, am condus la Memphis, am ajuns la Liberty Bowl şi am realizat de ce luasem biletele ieftin. Am ieşit de pe culoar într-o mare violet. Asta nu ar fi fost o problemă mare, doar că la şcoala noastră culoarea este roşul. Nu urma să fie bine. Nu urma să fie distractiv. Douăzeci de mii de oameni pe stadion şi noi urma să fim printre cei 10.0 violeţi. Dacă treceai cu avionul, ai fi văzu patru puncte roşii în mijloc. Şi devine mai rău. Prima repriză nu a mers bine. Ai noştri nu făceau nimic bine, ai lor nu făceau nimic greşit. Aveau nişte dansuri de înscrieri sincronizate. Toţi fanii ştiau ce să facă. Şi erau multe eseuri. Băteau palma şi se asigurau că vedem şi noi asta, doar în caz că noi nu ne-am fi uitat la acelaşi meci. Era rău. Dar iată ceva legat de un meci de fotbal. Sunt două reprize. Şi dacă în prima repriză echipa noastră nu făcea nimic bine, în a doua nu greşea nimic. Au început să înscrie şi să îşi revină. Şi în ultimele minute, înainte de scurgerea timpului, echipa noastră a înscris ultimul eseu, am câştigat şi era cea mai mare revenire pe care o văzusem în fotbal live, chiar acolo pe stadion. Nu îmi venea să cred. Dar vă pot spune un lucru. Partea noastră de stadion devenise foarte tăcută. Duse erau aclamările eseurilor, bătutul palmii, zăceau uimiţi în tăcere.

 

Nu ştiu în ce moment ne găsim acum. Nu ştiu cât timp ne-a rămas în această versiune a cerului şi pământului. Dar ştiu că timpul trece şi zilele lui Satan sunt numărate. Ceasul bate şi într-una din zilele acestea Satan şi toţi minionii lui vor fi aruncaţi în acel lac în flăcări, în abis. O dată pentru totdeauna vor fi aduşi la tăcere. Dar până atunci, până atunci, să ne pregătim. Şi să privim în sus, căci nu la un moment dat, ci acum, dacă privim în sus, vedem gloria lui Dumnezeu. Chiar acum. E sigur. Vreau să ne încurajăm cu această promisiune. Încă o dată. Vreau să spunem împreună cu voce tare: Dumnezeul care aduce pace îl va învinge în curând pe Satan şi vă va da putere asupra lui. Şi apoi promisiunea mea, haideţi să o spunem împreună: îl voi recunoaşte pe Satan, dar Îl voi venera pe Dumnezeu.

 

Apocalipsa 12:2 spune că Diavolul este mânios. Şi de ce? Pentru că ştie că zilele lui sunt puţine. Aşadar, credincioşi, să ne pregătim pentru prădător. Să ne îmbrăcăm şi să stăm drepţi. Şi să luăm arme spirituale într-o bătălie spirituală. Şi apropo, dacă simţiţi că diavolul a câştigat multin ultima vreme, faceţi-vă curaj, continuaţi lupta, căci Isus e de partea voastră şi el ştie despre cum să îţi revii. Amin.

 

 

 

Tată, Îţi mulţumim că eşti cu noi, Îţi mulţumim pentru acest Cuvânt care este pământ pentru picioarele noastre, lumină pe cărarea noastră, Tată, fie ca propovăduirea Cuvântului Tău să Îţi fi adus glorie şi să ne fi dat îndrumare, să ne fi dat putere. Tată, suntem recunoscători pentru armura spirituală, pentru armele spirituale pe care ni le-ai dat. Suntem recunoscători pentru toate promisiunile pe care ni le-ai dat, care s-au împlinit prin Isus Hristos şi Duhul Sfânt. În Numele lui Isus ne rugăm. Şi toată lumea spune „amin”. 

https://www.resursecrestine.ro/predici/174366/04-zilele-celui-rau-sunt-numarate

 

///////////////////////////////////

 

 

Ocultismul lui Hitler

Printre teoriile aberante cu care Hitler si nazismul si-au sustinut abominabilele crime impotriva umanitatii – si in primul rand holocaustul – se numara si unele ideologii esoterice si idei oculte propagate intens spre finele secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Odata cu insusirea de catre Hitler a unor notiuni care faceau din el un „erou salvator”, nazismul si mai ales antisemitismul au dobandit treptat formele unei criminalitati greu de imaginat pana atunci.

 

„Soarele Negru” si „Centrul lumii noi”

 

 Unul dintre ideologii ocultismului german din veacul al XX-lea care l-a influentat in mod special pe Adolf Hitler a fost Dietrich Eckart, cofondatorul Partidului Muncitorilor Germani, care a evoluat in Partidul Nazist (Partidul National Socialist German al Muncitorilor). Acest Eckart l-a intalnit pe ratatul „artist” Hitler in 1919, cand i-a descoperit narcisismul maladiv si, dupa „Puciul de la berarie” din 1923. Hitler a fost arestat timp de doar noua luni – timp in care i-a dictat lui Rudolf Hess manuscrisul „Mein Kampf”.Svastica, simbolul preluat din Antichitate de catre bolsevici si apoi de catre nazisti-tpt

 

 Ideologia lui Hitler fusese deja conturata, propaganda nazista facand apologia „rasei superioare”, antisemitismului etc. Insa Eckart i-a inoculat lui Hitler ideea ca este un personaj mesianic dedus din ideile ocultismului german asupra arianismului si ca trebuie sa deprinda calitati precum: increderea in sine, auto-proiectie manipulatorie, oratorie hiper-persuasiva, vocabular de baza al emotiilor colective etc. Viitorul führer si criminal autor de genocid devenea din ce in mai convins ca Germania infranta in Primul Razboi Mondial va renaste datorita lui…

 

 Unul dintre simbolurile oculte cu care criminalii nazisti incercau sa se „legitimeze” a fost „Soarele Negru”. Simbolul ezoteric exista (reprezentat de un mozaic) in Castelul Wewenburg (din North-Rhine Westfalia) din secolul al XVII-lea. Simbolul soarelui era, in conceptia mistica a nazistilor, compus din trei zvastici: a rasaritului, a zenitului si a asezarii.

 

 O alta interpretare total aiuristica era urmatoarea: Soarele negru era compus din douasprezece semne runice „Sig”, adica „victoria”. Aceste semne erau considerate emblema arianismului si de fapt, in conceptia lor, cele 12 semne erau „Doisprezece cavaleri SS”! Astfel de bazaconii erau propagate de nazism, cautand sa justifice abominabilele crime comise impotriva umanitatii. Trebuie mentionat ca Hitler il desemnase pe Heinrich Himmler ca lider al SS, dar si cu propaganda.

 

 Iar Himmler alesese Castelul Wewenburd drept sediu al ocultismului nazist (un fel de scoala de cadre). Si asta pentru prezenta mozaicului numit „Soarele negru” care ii conferea stabilimentului rangul de „Centru al lumii noi”. Aberatiile mistice ale nazistilor au mers pana acolo, incat Himmler a inventat si un fel de insemn de onoare al ofiterilor SS, numit „Inelul capului mortii”. Cu alt prilej, vom vorbi si despre cautarile nazistilor in Tibet, unde sperau sa afle „radacini ale teoriilor arianismului”.

 

Lasitatea lui Himmler

 

 Odiosul propagandist al holocaustului si al „superioritatii de rasa” (el a infiintat primul lagar de concentrare de la Dachau, in 1933), un fanatic al „solutiei finale”, s-a milogit zadarnic sa fie crutat si „sa nu fie considerat nazist”. Arestat, el s-a sinucis si nu a mai ajuns la Procesul de la Nüremberg.

 

http://www.revistamagazin.ro

 

//////////////////////////////////////

 

Despre crestinismul preotului Hitler… Hitler si teoriile conspiratiei,de Richard J. Evans

Hitler si teoriile conspiratiei. Al Treilea Reich si imaginatia paranoida

Renumitul istoric al celui de-al Treilea Reich Richard J. Evans analizeaza teoriile conspiratiei din jurul lui Adolf Hitler si al nazistilor, intr-o carte de istorie vitala pentru epoca „postadevar“

Ideea ca nimic nu are loc la intamplare in cursul istoriei, ca nimic nu este chiar ceea ce pare la prima vedere, ca tot ce se petrece este rezultatul unor masinatiuni secrete ale unor grupuri maligne care manipuleaza totul din spatele scenei este la fel de veche ca insasi istoria. Dar teoriile conspiratiei devin mai populare si mai raspandite in secolul XXI. Si nicaieri nu sunt mai evidente decat in povestirile revizioniste despre istoria celui de-al Treilea Reich. Teorii ale conspiratiei de multa vreme discreditate s-au trezit la viata, primind credibilitate datorita unor asa-zise dovezi nou-descoperite si a unor unghiuri noi de investigatie.

Aceasta carte abordeaza cinci teorii intens dezbatute implicandu-i pe Hitler si pe nazisti si le supune unei investigatii criminalistice: aceea ca evreii conspirau ca sa submineze civilizatia, dupa cum se subliniaza in Protocoalele inteleptilor Sionului, ca armata germana a fost „injunghiata in spate” de socialisti si evrei in 1918, ca nazistii au incendiat Reichstagul pentru a pune mana pe putere, ca fuga in Marea Britanie a lui Rudolf Hess, in 1941, a fost aprobata de Hitler si ca acesta venea cu termeni pentru incheierea pacii ascunsi de Churchill sau ca Hitler a scapat din buncar in 1945 si a fugit in America de Sud. In paginile sale vom vedea unele trasaturi surprinzatoare pe care aceste ipoteze si alte teorii ale conspiratiei le au in comun.

Aceasta este o carte de istorie, dar este o carte de istorie pentru epoca „postadevar” si „fapte alternative” – o carte pentru vremurile noastre tulburi.

O noua carte care apare la momentul oportun… Disectia pe care o realizeaza Evans asupra celor mai populare teorii ale conspiratiei care ii inconjoara pe nazisti este introspectiva prin ea insasi, dar relevanta cartii trece dincolo de aceasta. Ea ne demonstreaza cat de important este ca faptele alternative sa fie confruntate si corectate. – Robert Gerwarth, Daily Telegraph

Transanta, atent documentata si adesea foarte amuzanta, cartea lui Evans este o lectura extrem de placuta. – Dominic Sandbrook, Sunday Times

O capodopera de cinci stele. – Evening Standard

Nu exista un ghid mai bun prin hatisul teoriilor conspiratiei decat Evans insusi… Problema devine azi extrem de serioasa. – Financial Times

 https://www.libris.ro/hitler-si-teoriile-conspiratiei-richard-j-evans-LIT978-606-33-8147-8–p27425454.html

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Matrita PeSeDeului (Ion Ilicy)a creat teroristi, cand a dat lovitura de stat,pentru a teroriza Tara si,apoi,pentru a bulversa ,debusola,manipula si minti  Poporul,ca sa poata privati-hoti avutia obstesca,confiscata de satanistii komunisti de la boierii prigoniti si schiloditi… Parchetul general a publicat rechizitoriul dosarului Revoluţiei. Ce probe prezintă procurorii  DOCUMENT …Teroriştii lui Iliescu; Cand Justitia-oarba ajuta pe alti orbi-mafioti,ajunge in droapa cu pensii FeSeNale… Dan Alexe îl DESFIINȚEAZĂ pe Ion Cristoiu: ”E un TERORIST neîmplinit”. Ce a debitat Piticul Utecilă despre ”teroriștii” invocați de Ion Iliescu; Dumitru Iuga: Cu fata la perete. Diversiunea “teroristii” si dispozitivul de aparare la TVR in decembrie 1989; Diversiunile și Zvonurile au produs de 7 ori mai Mulți Morți după 22 Dec’89, după Fuga lui Ceaușescu; Procesul comunismului – Ordin de lupta: Impuscati-va intre voi! ©Documente inedite: Lista „TERORIŞTILOR” din decembrie 1989; Marea Revoluţie Sovietică din Decembrie;

Bagajele lui Arafat si teroristii arabi – de Rl online… Teroriștii din decembrie ’89 au chip și nume; De aceea  mongoloidul Putinel se considera scurs din toaleta lui Ginghisel… Moştenirea genetică incredibilă a măreţului Ginghis Han: cel puţin 1% din oamenii care trăiesc azi sunt moştenitorii Marelui Han……………

 

Discursul prin care Ion Iliescu e RESPONSABIL de MOARTEA a 1100 de oameni nevinovaţi în decembrie 1989; Ion Iliescu: „am auzit ca circula zvonuri ca s-ar fi putut sa nu mai existam… Ion Iliescu la TVR 23 dec. 1989 ora 16:45: „Existenta acestor grupe de teroristi, a unor indivizi fanatizati care actioneaza cu o cruzime fara precedent. – Trebuie sa va spunem ca teroristii nu sunt in uniforme… Lovitura de stat… Iliescu şi-a creat „terorişti”, pentru ca Moscova să-l impună lider, în 22 decembrie 1989; Scula lui Ilici gandeste cu funduletul… Fostul premier Adrian Năstase a declarat joi, la Târgoviște, că Uniunea Europeană se schimbă fundamental, iar România a rămas blocată pe linia politică din 2005, în condițiile în care, din punct de vedere economic, ar trebui acordată o atenție mai mare zonei BRICS (din care fac parte Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud)… Delirul antiromânesc al lui Papahagi și slava torționarilor de la Pitești; Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China… Daniel Uncu: Rusia a… Poporule UCRAINEAN, dacă vrei să birui pe Goliatul RUS, învaţă şi de la… Adrian Năstase ATACĂ din nou UE: Discurs anti-european PUTINIST, la Fundația Titulescu. Balivernele lui Răzvan Theodorescu; Spre disperarea satanei komuniste- Axa Răului: Kremlinul transmite că își va consolida relațiile cu talibanii și regimul de la Phenian; Emilia Șercan, polițiștii și amenințarea cu moartea. Diplomele plagiate în masă atestă că suntem conduși de o haită de repetenți; Tribunalul de la Haga așteaptă clica criminală de la Kremlin. Necesitatea unui Nürnberg II; De sub kloska Nastase Adrian-a…MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului; EXCLUSIV Interviu. Oroarea deportărilor în Siberia. ”Milițienii sovietici mi-au omorât sora”. Mărturiile basarabencei Elizaveta Sava. 7 ani în Siberii de gheață… EPOCA DISTOPICĂ A MĂȘTILOR; CARL JUNG, HRISTOSUL ARIAN, de Paul Likoudis; FREUD, RUȘINEA ȘI CRIMA, de Joseph Sobran; A-I PROTEJA PE OAMENI DE EI ÎNȘIȘI, de Theodore Dalrymple; DE LA DARWIN LA INGINERIA GENETICĂ ȘI EUGENIE, de Joseph Sobran; ASEMĂNĂRILE DINTRE ANTIFA ȘI NAZIȘTI, de Annie Holmquist; SUNT STÂNGIȘTII DE AZI CU ADEVĂRAT MARXIȘTI? de Walter Williams; DE LA BIOSECURITATE LA TOTALITARISM, de James Corbett…RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA – De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare; Top 10 seriale la care trebuie să te uiți neapărat în 2022… Petre Roman, autorul celebrei propoziţii din anii ‘90, „industria României este un morman de fiare vechi“: Statul nu trebuie să mai subvenţioneze iluzii; Cum a ajuns industria României „un morman de fiare vechi“ după 1990. „Fabrica mi-a dat apartamentul, iar mulţi din foştii colegi s-au ratat“;Inteligența planetară; Conturile lui Ceauşescu; „Planeta maimuțelor”; După recensămînt, fiecare cetăţean va avea un dosar electronic; Marea Accelerare spre „Noua Normalitate” – Dictatura Patologică Neo-Marxist-Nazistă; Români interziși în propria țară; Aceşti cîini de pază ai imoralităţii… Să-ți fie rușine, bătrână doamnă! 16 aprilie 2022 – zi de comemorare a victimelor Holodomorului din anii 1946-1947; Cedarea Ardealului. Scrisoare din refugiu de la tata; Cu sula în coaste [un editorial de Dan Timaru] -Pentru că Rusia folosește gazul ca pe o armă…, Coposu, singura „sulă-n coaste” care m-a făcut om…(Praf in ochii orbilor…) Șefii IPJ Timiș și Vaslui, vizați de o anchetă după ce ar fi folosit mașinile poliției în interes personal… Metamorfoza, de Franz Kafka, rezumat și comentarii; Redescoperindu-l pe Kafka: opiniile unui cititor amator… Când un mare autor precum Jorge Luis Borges spune despre Kafka, citez, că „a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile”…

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Redescoperindu-l pe Kafka: opiniile unui cititor amator…

BY GELU DIACONU 

…Când un mare autor precum Jorge Luis Borges spune despre Kafka, citez, că „a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile”, aproape că nu mai poți stabili granițele clivajului dintre „marii autori contemporani” și „marii autori ai literaturii din toate timpurile”. În acest context, distanța până la Kafka pare amețitoare doar dacă ne gândim la monumentalitatea lui Borges. Dar poate că nu e bine să abuzez de comparații și de encomioane care pot deruta și care ne-ar putea transforma pe noi, micii sau marii comentatori, într-un fel de pigmei ai literaturii care privesc de foarte jos spre titanii literaturii mondiale.

De altfel, nici nu e cazul să am o astfel de abordare când vine vorba despre Kafka. Mă veți întreba de ce. Ei bine, cred că răspunsul e foarte simplu: Kafka nu s-a văzut, cred, niciodată pe sine însuși în felul acesta. Dacă prin cine știe ce minune a tehnicii ar fi readus la viață, sunt aproape convins că ar fi foarte mirat că se folosesc la adresa lui atâtea și atâtea superlative. Situația asta l-ar fi intimidat și l-ar fi obligat, poate, să se refugieze în „vizuină”.

Mai cred că umanitatea lui Kafka, sentimentul apartenenței totale la această lume, cu bunele și cu relele ei – în ciuda angoaselor provocate de chiar cei care ar fi trebuit să-l înțeleagă și să-i fie aproape – face din el, dincolo de marele scriitor, un om obișnuit. Mă întreb câți au trecut pe lângă el, în timpul plimbărilor prin Praga sau Berlin, bunăoară, fără să aibă idee că au în preajmă, fie și pentru câteva clipe, pe unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii? Câți dintre cei care l-au hărțuit la birou sau aiurea au avut, măcar pentru un moment, conștiința faptului că privesc spre un mare artist al literelor?

Sunt întrebări (semi)retorice, la care există totuși răspunsuri pe care sunt sigur că vi le puteți da. Nu vreau să fac aici un fel de proces retroactiv aducând în discuție condiția scriitorului în societate și tardiva (pentru cel în cauză) recunoaștere unanimă, venită de regulă după ce s-a tras cortina. Nu e cazul, deși lui Kafka i s-a făcut, fără discuție, o nedreptate, chiar dacă a publicat destule volume care l-ar fi putut transforma într-un mare scriitor încă din timpul vieții. De fapt, ce spun eu aici? Kafka era un mare scriitor și când trăia, numai că în jurul lui nu au fost prea mulți care să și observe asta.

M-am întrebat întotdeauna ce s-ar fi întâmplat dacă Max Brod i-ar fi respectat dorința prietenului său, anume aceea de a-i distruge, după moarte, manuscrisele. Unul dintre răspunsuri ar putea fi acesta: probabil că nu am mai fi avut un volum  de proză postumă. Pierderea ar fi fost imensă nu doar ca volum de lucru, ci și din punctul de vedere al cunoașterii universului kafkian.

Însă iarăși am trecut la unele exagerări. Dacă Borges și-a imaginat Paradisul sub forma unei biblioteci infinite – imagine frumoasă, care deține deja un patent de monumentalitate – eu mi-am imaginat că universul autorului „Metamorfozei” ar putea fi întruchipat de un culoar nesfârșit, cu birouri de o parte și de alta ale căror uși sunt deschise și închise succesiv de funcționari cu chipul lui Kafka la diferite vârste. Asta pentru că, până la urmă, cam tot ce a scris Kafka mustește de autoreferențialitate.

Recunosc că nu am citit până acum integral prozele postume ale lui Kafka. Aveam de mai multă vreme în bibliotecă ediția de „Opere complete” cu „Proză scurtă postumă”, apărută în 1996 la Editura Univers în traducerea lui Mircea Ivănescu. Doar am sărit de colo-colo, am „degustat” la întâmplare când din mijlocul cărții, când de la sfârșit și așa mai departe, însă nu am citit-o, așa cum se face, de la un capăt la celălalt.

Volumul „Vizuina. Proză postumă”, apărut la Editura Humanitas Fiction în 2019, ediție îngrijită de Roxana Albu, care preia, cu unele adăugiri, ediția din 1996 – se subînțelege că tot în traducerea lui Mircea Ivănescu – mi l-a readus în atenție pe Kafka, în sensul în care am fost curios să văd în ce consta noutatea. Ei bine, la o comparație fugară, cred că din ediția de la Univers lipsesc textele de mai lungă întindere, în cuprinsul cărora se află povestirile Învățătorul de țară (Cârtița uriașă); Blumfeld, un holtei mai bătrâior; La construcția Zidului Chinezesc; Fragmente legate de „La construcția Zidului Chinezesc”; Cercetările unui câine și Vizuina. Poate că mai sunt și alte diferențe însă, deși e cam neprofesionist, n-am avut răbdare să compar exhaustiv cele două ediții.

Ce vreau să spun, la finalul acestei paranteze, este că am citit de la un capăt la altul Vizuina și am avut sentimentul că revin la vremurile când l-am cunoscut pe Kafka, când mă interesam în stânga și-n dreapta de cărțile lui, ale căror traduceri în limba română de la vremea respectivă le-am cumpărat cu bani destul de mulți. În anii ’80, din câte cunosc, cărțile lui n-au fost reeditate, iar cele vechi se vindeau pe sub mână la prețuri astronomice. Ca să vă faceți o idee, țin minte că am cumpărat Castelul (Editura pentru Literatură, 1968, traducere de Mariana Șora, în colecția BPT) cu 125 de lei, în condițiile în care prețul de librărie era de doar 5 lei.

Fiindcă tot am amintit de Castelul, de dragul vremurilor bune cred că ar trebui să vă spun ceva detalii și despre celelalte trei volume de Kafka pe care le-am păstrat de atunci: America (Editura Univers, 1970, colecția Meridiane, traducere de Pop Simion și Erika Voiculescu); Procesul (Editura Minerva, 1977, colecția BPT, traducere de Gellu Naum); Verdictul (Editura pentru Literatură Universală, 1969, colecția Meridiane, traducere de Mihai Isbășescu).

Astea erau cele patru volume de Kafka pe care le-am citit și răscitit până la apariția traducerilor lui Mircea Ivănescu, cea mai importantă fiind, în opinia mea, Jurnalul (Editura Univers, 1998). Mai există o ediție a jurnalului lui Kafka, cea de la Editura RAO, apărută în 2002 în traducerea lui Radu Gabriel Pârvu. Cu volumul de anul trecut, Vizuina, și cu cel din 2017, Metamorfoza. Integrala prozei antume (traducere de Mircea Ivănescu), Editura Humanitas Fiction a pus laolaltă, într-o colecție superbă, unele dintre cele mai importante scrieri ale lui Kafka.

M-am bucurat ca un copil anul trecut când Ioana Iancu de la Editura Humanitas Fiction mi-a dăruit volumul Vizuina. Și asta nu doar pentru că țineam în mână o carte desăvârșită la propriu și la figurat, ci și pentru că mi se deschidea oportunitatea de a-l citi integral pe Kafka, lucru la care visasem încă de când, pe la mijlocul anilor ’80, citisem Castelul. Îmi amintesc că am avut atunci un așa-zis șoc cultural. Era ceva nemaîntâlnit pentru mine. Kafka a făcut o breșă importantă în naivitatea mea de cititor amator și mi-a deschis uși către o lume nu doar stranie, ci și extrem de provocatoare.

De atunci mă tot reîntorc la Kafka. O fac din curiozitate – care este principala mea motivație atunci când vine vorba despre lectură – din pofta insațiabilă de a cunoaște lucruri noi, din nevoia de a-mi realimenta rezervorul „Kafka”, fiindcă orice recitire aduce cu adevărat elemente de noutate care mi-au scăpat, și nu în ultimul rând deoarece îl consider pe acest om modest, obișnuit în felul lui unic, cu o inteligență de pe altă lume, cel mai mare scriitor. Sigur, orice fel de asemenea taxonomii poate fi contestat. Este vorba aici, până la urmă, despre subiectivitate. Oricum ar fi, orice gusturi literare am avea, Kafka este de neevitat, esențial pentru cei care vor, la rândul lor, să scrie cărți, precum și pentru cei care doar iubesc literatura și își alimentează constant intelectul cu opere și scriitori de pretutindeni.

În Vizuina am descoperit un Kafka aflat într-o căutare febrilă. Am crezut la un moment dat că multe uși de pe acel coridor nesfârșit vor rămâne închise pentru totdeauna. Nu este așa. Mergând pe firul tuturor acestor exerciții diegetice pe care Kafka le face în Vizuina (cu excepția, poate, a textelor de mai lungă întindere, cu toate că și aici e de discutat) – ca un pianist care, în ciuda experienței, continuă să facă game până la sfârșitul vieții – mi-am dat seama că autorul Metamorfozei voia să deschidă cât mai multe din acele uși, cu toate că nici el nu știa prea bine ce anume se află în spatele lor.

Unele dintre aceste uși au rămas închise și pentru el. Pe unele doar le-a întredeschis și, îngrozit de ce a văzut, le-a închis repede la loc. Așa pare să facă și în Vizuina. Începe un text, îl „pipăie” un pic, îi dă o viață de efemeridă, după care trece la altul. Iar când crezi că amplitudinea va fi diferită, că subiectul va fi dus la sfârșit, îl suprimă și pe acesta brusc, dând senzația că la rândul lui a fost întrerupt, în timp ce scria, de o imagine, o fulgurație, o fantasmă, o idee care nu i-a dat pace până când n-a înșfăcat-o ca să vadă unde duce și ce alte uși va deschide.

Jocul ăsta pare la un moment dat enervant pentru cititor. Vezi un autor chinuit de angoase, hărțuit de propriile viziuni, neliniștit într-o măsură necunoscută muritorilor de rând, un scriitor capabil să dea la o parte vălul de pe enigme considerate insondabile, iar atunci când crezi că se va ajunge în sfârșit la un climax prozastic, totul se încheie brusc. Personajele, situațiile, descrierile, ceea ce e cuprins uneori doar în câteva rânduri, se transformă brusc în insecte prinse în boaba de chihlimbar. Le putem vedea cât sunt de frumoase, le putem intui arhitectura trupului, dar nu le putem desluși până la capăt enigmele.

De ce a procedat Kafka așa? Poate că exegeții lui au un răspuns la întrebarea asta. Eu cred, deși poate că e o părere destul de simplistă, că a vrut să știe totul. Era conștient că nu i s-au dat prea multe zile pe acest pământ și s-a grăbit să deschidă cât mai multe uși. Faptul că s-a concentrat asupra literaturii cu o asemenea acribie îmi dă suficiente indicii să cred că și-a dorit să lase cât de mult posibil din cât mai multe părți. Chiar dacă unora dintre încăperi doar le-a întredeschis ușile, tot este un câștig. Odată cu dispariția lui, acele uși ar fi rămas închise pe vecie. Așa, măcar avem totuși ce vedea.

De aceea cred că, în cele din urmă, decizia de a se publica absolut tot ce a scris Kafka este una bună. Sigur că am avut îndoieli pe parcurs. Sigur că mi-am șoptit în barbă că există pasaje care din punct de vedere al compoziției ar fi trebuit ignorate. La final însă, când am fost cât de cât capabil să am o privire de ansamblu, am știut că mă înșelasem.

Kafka a avut la început în față o imensă foaie de hîrtie, un puzzle fără niciun indiciu, un dreptunghi alb pe care trebuia să-l umple cu viziunile lui. S-a apucat dintr-un colț, a construit ceva, după care a „văzut” altceva în alt colț, apoi a încercat să umple unele goluri ca să facă așa-zisele „capete de pod”, și s-a tot jucat așa, sărind de la o povestire la alta, până la final. Nu a reușit să umple dreptunghiul alb, e drept. Poate o va face altcineva, încă nu avem de unde să știm. În orice caz, ceea ce ne-a lăsat el este un fragment din Paradisul lui Borges. Opera lui Kafka trăiește în biblioteca infinită, iar drumul către această biliotecă trebuie făcut mergând pe acel coridor nesfârșit mărginit de uși.

Cei care nu vor fi curioși să meargă măcar câțiva pași pe acest coridor vor avea numai de pierdut. Kafka nu este numai un autor esențial, must read și așa mai departe. Kafka ne poate face să vedem, fie și într-o străfulgerare, ceea ce altminteri nu poate fi văzut. Deși se tot povestește despre stranietatea prozelor kafkiene – reală, de altfel – eu aș merge mai degrabă pe ideea de umanitate pe care acestea o scot la suprafață.

Strigătul de ajutor al lui Kafka nu a fost auzit, atunci când trebuia, decât de foarte puțini. Putem compensa noi acest neajuns mizând pe cartea umanității. Numai așa poate fi înțeles Kafka. Nu căutând bezmetici înțelesuri pentru cele ce nu pot fi înțelese, ci privind în noi înșine, la propriile temeri, la propriile angoase, și căutând elemente de legătură cu umanitatea lui Kafka. Poate că în felul ăsta vom privi cu alți ochi nu doar opera marelui scriitor, ci și realitatea care ne înconjoară și care ne provoacă la tot pasul. Asta este provocarea pe care cred eu că ne-a lăsat-o acest Gregor Samsa sui generis, acest om neliniștit și calin, hărțuit și abscons, dar peste toate genial în adevăratul sens al cuvântului.

https://omiedesemne.ro/redescoperindu-l-pe-kafka-opiniile-unui-cititor-amator/

///////////////////////////////////////////

 

Metamorfoza, de Franz Kafka, rezumat și comentarii

Este probabil una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Franz Kafka, împreună cu Procesul și Castelul. Publicat în timpul vieții sale, spre deosebire de acesta din urmă, care au fost post-mortem atât de frumos reflectă tonul suprarealistă și timpul intens psihologic povestiri ale acestui geniu literar al secolului al XX-lea. Prin urmare, este important să ținem cont de aspectele cele mai importante, pe care le menționăm în acest scurt rezumat.

Argumentul lui Metamorfoza, de Franz Kafka

Tema centrală a povestirii este rezumată într-o formă strălucitoare în prima frază a lucrării, care poate fi considerată una dintre cele 10 fraze de început ale unui roman:

„Când Gregorio Samsa sa trezit într-o dimineață, după un somn neliniștit, sa găsit pe patul său transformat într-o insectă monstruoasă”.

Deși nu clarifică, pentru unele detalii se deduce că insectele la care se face referire sunt un gândac gigant.

Această circumstanță mult mai neobișnuită destabilizează, desigur, viața lui Gregorio și a familiei sale, alcătuită din părinții săi și din sora lui adolescentă Grete. Ei decid să ascundă situația lui Gregorio din lume, temându-se de reacția pe care o pot adopta alte persoane.

În toată povestea, Kafka explică durerea lui Gregorio pentru noul său corp și dificultățile sale vitale, mobilitatea, mâncarea și așa mai departe.

Cu toate acestea, în cazul în care accentul se pune mai mult pe efectele asupra familiei.

De fapt, pe de o parte, Gregorio a lucrat ca un călător comercial și a fost singurul sprijin al părinților și al surorii sale, după ce afacerea familiei a dat faliment. Atunci când își pierde slujba, situația economică a casei devine complicată, iar tatăl trebuie să-și facă ordine.

Pe de altă parte, deși părinții și sora lui la accepte mai întâi și să înțeleagă că ei trebuie să încerce să aibă grijă de Gregory, dificultăți în hrănirea și păstrarea uneltit ascuns împotriva lui. Ei o limitează la o cameră din casă și, în cele două ocazii care ies din ea, apare haosul. Într-una dintre ele, tatăl aruncă niște mere, dintre care unul este încorporat în corp și începe să provoace deteriorarea acestuia. În alta, provoacă panică printre trei bărbați care tocmai au închiriat una din camere, anunțând că vor pleca fără plată.

Atât părinții cât și Grete încep să se gândească cum să scape de Gregorio; ei îl învinuiesc chiar că nu mai poate să-i mai poată lucra și să-i întrețină, fără să țină seama de tragedia personală a realității sale insuportabile pentru el. Cu toate acestea, problema este rezolvată singură, pentru că Gregorio moare, printr-un amestec al rănilor sale, foame și durere; literalmente corpul său nevertebrat explodează când este înțepat cu o mătură de către servitoare.

La sfârșitul poveștii, părinții Grigore și Grete părăsi excursie, deoarece acestea reflectă pe perspectivele bune pentru viitor și de a face planuri să se mute într-o casă mai mică, dar mai bine situat.

Totul, ca și cum tragedia lui Gregorio nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Evident, această poveste excelentă este alegorică, metaforă a unei realități pe care autorul dorește să o evidențieze printr-o situație care pare absurdă. Dar, ce a vrut Kafka să facă referire la această poveste ca fiind suprarealistă ca șocantă?

Credem, în primul rând, că participă la sentimentele de inferioritate pe care omul le poate suferi. Respingerea societății a persoanelor cu defecte fizice sau mentale, sau care nu îndeplinesc standardele „minime“ ale succesului profesional sau sociale, puteți genera și care a respins este vorba de a suferi emoțional aproape ca Gregor Samsa a venit să se simtă fizic: ca o insectă respingător. În acest sens, mulți critici cred că reflectă temperamentul propriu al scriitorului, un om retras și „pierdut” în societate.

Dar reflectă, de asemenea, o critică dur și aspru modul în care tratăm și dorim ca unii oameni ca și noi un avantaj, deoarece noi oferim ceva, și cât de adânc sunt complet egoist și să dea importanță absolută pentru nevoile noastre și are nevoie de cele ale altora . Într-adevăr, familia lui Grigorie era mai preocupată de efectele metamorfozei sale asupra propriilor vieți decât asupra dramei sale personale și era chiar ușurată la moartea sa. Acesta este cazul, de exemplu, în unele familii cu vârstnici sau cu foarte bolnavi care au nevoie de multă grijă.

Stilul și tehnica Metamorfoza, de Franz Kafka

Originalitatea și expresionismul temei acestui scurt roman contrastează cu simplitatea stilului său. Kafka folosește tradițional narator figura onmisciente fără reflexii în prima persoană, cu o hilación cronologică, fără anacronisme (adică, fără a sari la trecut sau viitor), și fără a utiliza un număr prea mare de dispozitive literare.

Cu alte cuvinte, se referă la un eveniment care, în sine, ar fi extraordinar, ca și cum ar fi ceva natural, fără o importanță mai mare decât ceea ce ar putea avea orice altă „zgomot” zilnic. Amintiți-vă, în acest stil, la Străinul, de Albert Camus, de exemplu.

De asemenea, subliniază simplitatea din punct de vedere al spațiului geografic în care se desfășoară romanul, redus la dormitorul lui Gregorio și în sufrageria și sufrageria casei familiale.

Este important să subliniem, în final, titlul original în limba germană a romanului, Die Verwandlung, care literalmente se traduce ca Transformarea. Traducerea aleasă pentru versiunile spaniole și engleză, de exemplu. Există dubii și discuții cu privire la motivul pentru care Kafka nu a ales cuvântul german pentru acest termen (metamorfoza).

https://ro.spanienoekonomie.com/articles/educacion-y-religion/la-metamorfosis-de-franz-kafka-resea-crtica.html

//////////////////////////////////////////

(Praf in ochii orbilor…) Șefii IPJ Timiș și Vaslui, vizați de o anchetă după ce ar fi folosit mașinile poliției în interes personal

Alexandra Coșlea • HotNews.ro

​Poliția Română a anunțat joi că a început o anchetă în cazul șefilor de inspectorate județene Timiș și Vaslui după ce în presă au apărut informații potrivit cărora cei doi ar fi folosit în interes personal mașinile de serviciu.

Poliția Română

Foto: Dreamstime.com

„Având în vedere informațiile apărute în spațiul public, din care rezultă că inspectorii șefi ai inspectoratelor de poliție județene Timiș și Vaslui ar fi folosit autoturisme de serviciu fără respectarea prevederilor legale, conducerea Poliției Române a dispus efectuarea de verificări, prin Direcția Control Intern”, a transmis Inspectoratul General al Poliției Române.

Advertisement

La finalizarea vericărilor, vor fi dispuse măsuri legale, dacă se impun, a mai precizat Poliția Română.

Șeful IPJ Timiș, chestorul Aurelian Alin Petecel, ar fi folosit mașina de serviciu anul trecut și în 2022 pentru a se deplasa la casa de vacanță aflată la aproximativ 85 de km de Timișoara, deși regulile MAI prevăd că autoturismul pus la dispoziție de instituție poate fi folosită doar între casă și serviciu și în timpul unei misiuni, potrivit Liberatea.

Ziarul a publicat două poze, din anii 2022 și 2021, care arată mașina pusă la dispoziție de MAI chestorului Aurelian Alin Petecel , un Audi A4 bleumarin, la casa de vacanță de pe malul lacului Surduc, în estul județului Timiș.

Într-un răspuns pentru Libertatea, IPJ Timiș a precizat că potrivit articolului 99 din anexele Ordinului 599 din 2008, referitor la asigurarea tehnică de autovehicule a structurilor Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, că șefii „instituţiilor şi structurilor aflate în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, conform reglementărilor legale în vigoare privind structura organizatorică a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, pot folosi autoturismul de serviciu din dotarea unităţii şi pentru deplasarea la şi de la domiciliu sau reşedinţă”.

Photo 129651576 © Cateyeperspective | Dreamstime.com

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25741253-sefii-ipj-timis-vaslui-vizati-ancheta-dupa-folosit-masinile-politiei-interes-personal.htm

///////////////////////////////////////////

Coposu, singura „sulă-n coaste” care m-a făcut om

Eugen Istodor • HotNews.ro

Eram acolo. Și era plin, n-aveai unde arunca un ac. Românii se țineau în picioare unii de alții. Se sprijineau unii pe alții. Nu erau în stare să stea în picioare. Nu era ca la boală. Nu. La boală cauți un pat, suni la 112. Nu. Când a murit Coposu a ieșit lumea în stradă și umbla, în derivă, ca niște găini fără cap. Nu-nțelegeau ce caută, nu știau ce-au pățit.

Corneliu Coposu

Foto: AGERPRES

Cu un timp înainte mulți dintre aceștia îl vânau pe Coposu. I-au adus și coșciug în fața casei. Cruce. Schelet. Lumânare. Tămâie. Îi vroiau moartea. L-ar fi lovit de moarte. Pe la spate. L-ar fi omorât. Asta în 1990.

În 1995, moartea de vârstă a lui Coposu le-a luat mințile. Pierduseră un mare om. Astăzi, straniu, au trecut 25 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu, omul care ne-a smintit mințile cu adevărat. Unora. Omul care a oprit pentru noi un pic tropăitul istoriei.

Ce-a făcut Coposu? Simplu. Coposu ne-a arătat că se poate. În haos, să nu faci compromisuri. În sărăcie, să nu fii șpăgar. Inflexibil, cu gânduri bine puse-n cap de experiență și durere, să te revolți împotriva cașcavalului România.

Coposu ne-a arătat că poți da jos un Iliescu și-o întreagă turmă de slugi.

Incredibil a fost în viață cu acest om, de neuitat a fost la moartea omului ăstuia.

Știi cum a fost? Totul a-nceput de la ignoranță.

Cum este să nu știi că există pe lume un astfel de om? La Revoluție, în 1989 nici nu știam că există. Și-n doi-trei ani mi-a fost bunic, tată, prieten, lider politic.

Când m-am întâlnit cu el i-am pus întrebările de rătăcit la greu în societate și Coposu mi-a răspuns ca un boxer ce era. Pe măsură. N-a clipit. Fuma de trăznea. Nu clipea. Se amuza. Când nu mă-ntâlneam cu el, că avea și el alte treburi, eram mândru că-l alesesem drept tată, bunic, prieten, om politic.

Nu era relație oarbă. Nu, omul ăsta te provoca.

Aș fi vrut în vacarmul anilor acelora Liniștea. Și felul lui de a fi îmi spunea parcă: te-ai țăcănit? În liniște lucrează răul. Binele trebuie înfrânt, luptat ca să-l vezi o clipă reușind. Aș fi vrut în vacarmul ăla bani. Și el îmi spunea. Bani nu vei avea niciodată. Că-s alții care fură, dar nici nu te duce mintea. Mă vezi bogat? Ești copt când toți din jur vor fi mulțumiți cel puțin ca tine. Nu, nu vor avea bani să-i învârtă cu lopata. Ci vor avea puținul acela care-ți dă gând liber de foame, sete. În vremea aia vroiam să nu mai știu de istorie. Era prea mult cât nu știam și respingeam, uram tot ce a apărea nou. Și de câte ori spuneam asta, el îmi spunea cu obrazul lui scheletic, cu privirea lui vie, cu slăbiciunea lui de-o lua vântul:

“La 14 iulie 1947 am fost arestat. Maniu era în celula numărul 2, eu eram în celula numărul 3 de la Malmaison. Am fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani şi am executat şaptesprezece şi jumătate. Soţia mea, Arlette, a primit şi ea douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică. Am trecut prin Jilava, Aiud, Craiova, Capul Midia, Rubla. Cel mai cumplit a fost la Râmnicu-Sărat. Treizeci şi patru de celule complet izolate. Patru-cinci sute calorii pe zi. Opt ani nu am vorbit cu nimeni. Am fost bătut cumplit, am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă de fier pentru a fi bătut la tălpi, bătăi cu capul de zid, cu pumnii, cu palmele, acestea erau considerate ca violenţe mai uşoare, raportate la bătăile sistematice prin care anchetatorii, aşa-zişi anchetatori, voiau să scoată anumite declaraţii sau să impună să îţi însuşeşti punctele lor de vedere.”

În istoria asta eu vroiam bani, tăcere, nu? Coposu nu mai știa să vorbească la ieșirea din pușcărie. Dar a vorbit și acționat românilor atât cât să-l plângă și pietrele.

Există astfel de oameni în jurul nostru. Rari, adevărat. Iliescu îi spunea lui Coposu s-o lase mai moale cu reformele, cu revendicările, cu reformele. Dom’ Coposu, nu ne mai băgați sula-n coaste! Și eu zic: Coposule, bine ai făcut că ne-ai băgat sula-n coaste. Ce bine mi-a prins, prietene, omule, sula aia în coaste! N-am prea moțăit în ultimii 30 de ani din viața mea.

Mulțumesc Edmond Niculușcă pentru reamintire și proiectul tău.

https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-24412615-coposu-mosu-39-care-facut.htm

////////////////////////////////////////////

Cu sula în coaste [un editorial de Dan Timaru]

 

 

 

Pentru că Rusia folosește gazul ca pe o armă…, Comisia Europeană a propus un plan de apărare care vizează diminuarea folosirii gazelor în Europa cu 15% până în primăvara viitoare.

Cu alte cuvinte, Ursula Gertrud von der Leyen stinge lumina, răcește caloriferele și împarte gazul după principiile şi criteriile paşilor timpurii, strategie care are ca scop atenuarea dezechilibrelor pieţei şi volatilitatea preţurilor.

Madam Ursula Gertrud von der Leyen îndeamnă toate statele membre să lanseze campanii de conştientizare a publicului în vederea susținerii acestor măsuri și punerea lor în practică.

În timp ce Ursula Gertrud își sfâșie hainele de pe ea de grija popoarelor care ar putea tremura de frig la iarnă, băieții veseli de pe Dâmbovița nu au nicio apăsare, pentru că ei știu că românul este pregătit să înfrunte fără nicio problemă iarna Putin.

Ani de zile, ei au călit cetățenii de pe plai, în toiul iernii, cu calorifere călduțe și apă rece la baie. La Timișoara, anul trecut, Colterm-ul a declanșat un exercițiu tactic de rezistență la frig a populației, întrerupând încălzirea chiar și în spitale.

Totuși, previziunile astea sumbre care bântuie prin preajma mea îmi creează un anumit disconfort. Mă simt agresat de parcă cineva mi-ar tot ține sula în coaste.

Cred că de pe vremea Epocii de Aur sufăr de sindromul sulei, vreau să zic al sulei pusă în coaste. Am salutat cu bucurie căderea comunismului și pășirea în democrația europeană, numai că, în coastele mele, băieții veseli de pe Dâmbovița au uitat sula.

De câțiva ani o simt înțepându-mă tot mai des și tot mai tare. Mi-au pus vreo doi ani mască, tot cu sula, iar mai nou vor să-mi stingă lumina, să-mi raționalizeze dreptul la fericire, tocmai acum când guvernul, în marea lui mărinimie, a ieftinit carburantul cu câțiva bănuți, tocmai acum când Uniunea Europeană împreună cu Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a început procesul de emitere, distribuire și încărcare a voucherelor sociale oferite prin programul guvernamental „Sprijin pentru România”.

Tocmai acum când am început să mă simt ca un milog fericit căruia guvernul țării mele și UE îi aruncă firimituri de la marele ospăț la care ei se înfruptă.

Mă aștept să fiu mutat într-o grotă și obligat să renunț la civilizație. Să mă bărbieresc cu cioburi de sticlă și să cultiv intensiv păduchi pe căpățână.

Asta numai așa, ca să salvez planeta de la pieire, că prea mult consum și prea mult poluez. Mă pot aștepta la orice din partea acestor mari strategi de mucava care îmi hotărăsc destinul.

Orice va fi însă, va trebui să mă las purtat de val. Dar, am și eu o rugăminte de adresat celor care îmi tulbură liniștea existențială: scoateți-vă, domnilor, chestia aia din coastele mele și mai ales labele din portofelele noastre!

Cu sula în coaste [un editorial de Dan Timaru]

///////////////////////////////////////////

Cedarea Ardealului. Scrisoare din refugiu de la tata

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu 

………………………..

https://www.youtube.com/watch?v=VUdrJ6L3n48

gen Iulian Vlad DVD 01

………………………………..

„Dac-am  plecat,  Ardealule,  din tine,

Nu-i  vina  noastră, iarăși  vom veni”.

Să vă spun cine a fost tatăl meu. Un țăran mai evoluat din Borșa județul Cluj. Alexandru Bochiş, fiul lui Ştefan Bochiş şi al Nastasiei – născută Lungu – a venit pe lume în 12 februarie 1902, primul născut. După cum îmi spunea mama, nu avea vocaţie de agricultor, dar că, ar fi fost un elev bun, interesat de cunoaştere şi după ce a urmat 7 clase la gimnaziu, a rămas acasă. Era cel mai mare dintre patru băieţi. A muncit în gospodărie, la câmp cu bunicul Ştefan; mai mult a simulat agricultura până la vârsta încorporării. A făcut cătănie la Jendari în Cluj. După perioada de instrucţie e mutat la sectorul servicii, „Malutanţă” (cum pronunţa mama), adică la gestionarea bunurilor Jandarmeriei. Aici a exersat calculul, stocul şi evidenţa bunurilor, însuşindu-şi o meserie, aceea de contabil şi gestionar de bunuri. Deosebit de utilă pentru viitorul său. Rămâne în continuare în Jandarmerie mai mulţi ani.

În 1924 se căsătoreşte cu Lucreţia Rachiţa Bochiş. Atât tatăl cât şi mama purtau numele Bochiş. Cu toate acestea, nu erau rude, decât la origini provin din aceeaşi rădăcină. S-au stabilit în Cluj. Mama a găsit serviciu, ca fată în casă şi bucătăreasă la un bancher de la Banca Albina. Se naşte în Cluj, în luna februarie 1932, sora mea Rhea Silvia. Nu ştiu motivul, dar tata părăseşte Jandarmeria. Împreună cu fratele mamei, plutonier de Jandarmi, Victor Isidor Bochiş – acesta din umbră –  preiau Cassina Română de pe Calea Moţilor din Cluj. Stabilimentul era în fapt un club frecventat de clasa avută din Cluj, unde se practicau jocuri de societate. Tata îi primea, le rezerva mese iar mama le pregătea cafele sau băuturi nealcoolice. Deşi bogaţi, nu erau prea slobozi la pungă, aşa că profitul era infim. După ce au muncit vreo doi ani au abandonat Cassina.

În 1934 se mută la Bucureşti. Florica, sora mamei, era de mai mulţi ani în capitală, căsătorită cu Gheorghe Deuşan zis Tistu, nativ din Borşa, devenit şofer de taxi pe piaţă. Ei îi ajută şi le asigură la început spaţiu de locuit. Locuri de muncă existau. Ziarele pline de oferte cu un text consacrat: „Caut bucătăreasă ardeleancă, fără bărbat, cu acte în regulă”. Mama este angajată imediat la Casa ministrului Neniţescu, dar eludează miezul anunţului. Avea bărbat şi copil. Sora mea Silvia o dă în creştere şi bună educare, mătuşii Floare.

Situaţia lor se îmbunătăţeşte. Mama aduna bani şi îi  trimite lui bunu’ Ştefan să cumpere pământ la Borşa. 500 de lei jugărul. Tata are servicii bune, funcţionar la CEC sau funcţionar inferior la baroul de avocaţi Viorel Virgil Tilea, recunoscutul diplomat, secretar de stat la Ministrul de Externe, până la numirea lui ca ministru plenipotenţiar la Londra în anul 1938. Chiar este invitat de ministrul Tilea să-l urmeze la Londra. Era tentat, dar mama refuză categoric. Atunci, la insistenţele mamei, se hotărăsc să revină în Borşa. Îşi pregătesc materiale şi arvunesc meşteri pentru construcţia casei. Casa va fi construită de meşterul Vereş din Dăbâca. Meşter ungur priceput şi corect. În 1939 începe construcţia iar în vara lui 1940 era terminată. Urmau să mai construiască anexele unei gospodării ţărăneşti. Vine nenorocirea !

Diktatul de la Viena ! Ardealul de Nord este cedat de Carol al II-lea, fără luptă, ocupantului horthyst !

Jumătate din casa este rechiziţionată şi ocupată. În două camere spre stradă este introdusă de invadatori o învăţătoare Gaby kisasszony, originară din Szeged. Care – vorba românului – „se ţinea” cu un szazados úrr, ofiţer de husari. Altfel arătos. Sora mea era clasa III-a, dar limba română este suprimată.

Viaţa familiei se complică. Tata, cu ceva şcoală, cu ceva experienţă, rămâne în Ardealul cedat, fraţii lui Ioan, Aurel și Simion se refugiază în Regat. Între timp mă nasc şi eu ! Bucurie ! Era 31 octombrie 1941. Toţi insistă să port prenumele tatălui, deşi tata dorea să mă numesc Mircea. Presiunea ocupantului asupra familiei creşte, este de nesuportat. Deseori când Gaby kisasszony era plecată de acasă, la Cluj sau la Szeged, veneau csendörii să facă verificări la noi acasă. Tata era unul dintre fruntaşii români. Nu ştiu dacă era contribuţia lui Gaby, dar tata trebuia să se prezinte la postul de csendöri. La început de două ori pe săptămână, apoi zilnic, unde îl umileau, fiind întrebat mereu şi i se sugera să plece în Regat. Răspundea mereu că nu părăseşte Borşa natală. Tortura psihică a csendörilor, la determinat, în toamna anului 1942, după execuţia lui Ghiţă, câinele nostru de pază, a grăbit refugiul în Regat. În zilele următoare a trece graniţa, lăsându-ne la Borşa,  sub ocupaţie străină, pe mama, pe sora-mea şi pe mine.

 A locuit la mătuşa Floare. La scurt timp şi-a reluat serviciul la CEC. Iniţial merge bine totul. Ba chiar vine până la Turda şi se întâlneşte cu mama, care a trecut clandestin graniţa pe la Corneşti. Mi-a spus mama că a schimbat valută, Pengö contra Lei. Părea că totul e bine. Dar după câteva luni se îmbolnăveşte de plămâni, intră sub tratament şi are nevoie de recuperare într-un Sanatoriu. Este îngrijorat de situaţia noastră.

Citiţi ce ne scria tata:

14 februarie 1943

Dragă Rachiţa

Am primit c. p. ce mi-ai trimis-o chiar azi … am înţeles toate ce-mi scrii, nu prea-mi convine ca mă tachinezi cu cuvinte şi mă bănuieşti de fapte la care nici nu mă gândesc, nu pot nici nu voiesc să-ţi descriu starea mea, nici trupeasca nici sufleteasca în care mă aflu, pentru ca dacă ţi-aş descrie-o mai înţelege dar în schimb te-ar prea supăra şi întrucât caut sa-ţi fac cât mai puţină supărare îţi scriu doar  atât, ca să ai încredere în mine că îţi sunt fidel şi nu-mi arde capul de prostii, am destule necazuri pe cap şi cât pot uit şi să mă forţez să mă depart din gândul meu şi nu prea îmi reuşeşte.

Află deci că nu fac serviciu, de câtva vreme căci nu am mai putut rezista fiind bolnav am luat concediu medical de 3 (trei) luni şi voiesc cât de curând posibil să lichidez cu serviciu şi să viu acasă căci fiind bolnav nu mai am nici un rost să stau aici, mai mult, dar nu ştiu când voi putea să trec graniţa căci de-o cam dată e tot cam închisă graniţa; voiesc să vin cu acte în regulă prin Consulatul Maghiar, dar totuşi aşi vrea să vorbeşti cu Dl. Besteri sau cu cineva mai mare de pe acolo care mă cunoaşte, că dacă aşi veni clandestin şi  ma’şi prezenta acolo la autorităţi să-mi dau declaraţie că vreau să fiu cetăţean supus şi fidel al Statului Maghiar, nu a-şi putea să rămân acolo fără să mă mai supere cineva.

De altfel, roagă şi tu pe Dl. Besteri şi pe Dl Boţz să-mi elibereze un certificat comunal din care să reiasă că am familia acolo, cum şi casă şi gospodărie şi sunt la Bucureşti numai vremelnic. De asemenea să se arate în certificat că mă bucur de toată reputaţia în societatea Maghiară nefăcând niciodată deosebire între români şi unguri şi că autoritatea comunală nu are nimic de obiectat la întoarcerea mea în comună. Acest certificat îmi trebuie pentru completarea actelor la Consulatul Ungar şi care mi-ar favoriza obţinerea permisiunii de a mă întoarce acasă….”.

În continuare îi scrie mamei că a făcut datorii, iar mama, spune că şi ea e datoare, că un creditor insistă să plătească datoria, o sfătuieşte să nu-şi vândă cucuruzii, că va veni el acasă şi îi va achita datoria. Speră că la plecare din serviciu îi va da leafa pe trei luni.

Domnii Bestery şi Baţz, reprezentaţii ocupantului, refuză eliberarea adeverinţei de bună-purtare, aşa că în primăvara  anului 1943 trece clandestin graniţa şi revine în Ardealul cedat, se ascunde la Borşa. Noaptea, pe deal, ocolind zona locuită, ajunge pe hotarul Cerăii, venind din spre Dăbâca. În zori coboară spre casa natală, unde erau părinţii lui şi sora lui Maria. Mama habar nu aveam că sosise tata. A fost anunţată şi s-au întâlnit. Apoi prin vărul său, cu acelaşi nume, Bochiş Alexandru a lui Chelemen, a sondat consecinţele asupra sa, dacă se preda autorităţilor de ocupaţie. Gestul nu îi era favorabil. Putea chiar să fie condamnat. Dar la Borşa totul ajungea la urechile ocupantului hortyist. Gaby kisasszony şi chiar Katyneni, vecina noastră unguroaică care o vizita, au sesizat faptul că mama găteşte mai mult, că merge mai des la bunu Ştefan, cert este că după două săptămâni a fost descoperit „fugarul”. A fost arestat, în casa în care s-a născut, pentru vina de a fi român, anchetat şi dus pe jos de csendöri, din post în post, încătuşat, până sus pe Dealul Feleacului, unde era graniţa cu România şi l-au expulzat în Regat. Jale mare acasă.

Mai întâi ajunge la Turda, la ceva rude, de acolo la Bucureşti la sora mamei Florica, care îl găzduieşte, pentru că fraţii Ioan şi Aurel nu aveau locuinţa încăpătoare. Ajuns la Bucureşti, bolnav, cu ajutorul CEC-ului este trimis la Sanatoriul de boli pulmonare din Săvădisla. Situaţia sănătăţii se mai ameliorează. Revine la Bucureşti. Insistă, face demersuri multiple la Consulatul Maghiar, ca în final, fără recomandările hortyuştilor din Borşa, obţine viza şi de Crăciunul 1943, obţine permisiunea de a-şi vizita familia şi revine acasă. Face sărbătorile cu noi şi cu părinţii.

Dar nefiind obedient ocupanţilor, din nou este expulzat din Ardeal. Va pleca la Bucureşti, unde îşi va relua serviciul la CEC pentru scurt timp. Odată cu întoarcerea armelor va urma frontul şi în noaptea de 12/13 octombrie 1944, venind din Cluj, pe jos, împreună cu fratele mamei, Isidor Bochiş, înarmaţi cu puşti şi grenade, va coborî Imaşul, apoi dealul din Vie, trecând pe lângă Herşu – unde noi eram adăpostiți de bombardament în buncărul săpat în deal, el habar nu avea – şi a ajuns acasă. Nu au zăbovit şi s-au deplasat cu unchiul Isidor la casa lui Besteri, lângă târg, dar torţionarul fugise cu armata horthystă.

În 16 octombrie 1944 va fi ales, prin plebiscit, primarul comunei Borșa.

Acesta a fost tatăl meu. Dumnezeu să-l hodinească.

https://www.art-emis.ro/literatura/cedarea-ardealului-scrisoare-din-refugiu-de-la-tata

//////////////////////////////////////////

16 aprilie 2022 – zi de comemorare a victimelor Holodomorului din anii 1946-1947

 

https://www.art-emis.ro/literatura/16-aprilie-2022-zi-de-comemorare-a-victimelor-holodomorului-din-anii-1946-1947

Conf. univ. dr. Vasile Soimaru 

16 aprilie 2022, a treia sâmbătă din luna aprilie este prima zi în istoria noastră modernă de comemorare a victimelor foametei organizate în anii 1946-1947 de regimul bolșevic venit peste noi pe tancurile sovietice.

Și tot azi a apărut în vânzare Monitorul Oficial care conține Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 7 aprilie 2022, despre Ziua comemorării victimelor foametei organizate, a Holodomorului moldovenesc (Hotărâre pentru modificarea punctului 1 din Hotărârea Parlamentului nr. 433/1990 cu privire la zilele comemorative, zilele de sărbătoare și la zilele de odihnă în Republica Moldova, nr. 91, 7 aprilie 2022)…

Să nu uităm niciodată de acei 200 000 de moldoveni, găgăuzi, ucraineni ș.a., morți (omorâți!) de foame, pentru că li s-a luat de la gura copiilor înfometați și ultimul colț de pâine…

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Notă – Vă propun, în continuare, primul text pe care l-am citit acum trei decenii despre foametea organizată de la noi, semnat de marele prozator basarabean, Ion Druță, care este prefața la prima carte apărută la noi despre tragedia basarabeană din anii 1946-1947, semnată de soții Larisa și Valeriu Turea…

Schimbarea Neamului de față

(De Ion Druța, fragment din Prefața la „Cartea foametei”, autori, Larisa și Valeriu Turea, Chișinău, Ed. Universitas, 1991,  pp. 3-5).

„Foametea… Peste o jumătate de secol acest cuvînt scurt, adunat din numai trei silabe, ne va cutremura coloana ver­tebrală, ne va tulbura inima și sufletul ori de cîte ori va fi ajuns la urechile noastre, pentru că ruinarea neamului care s-a produs atunci nu a fost recuperată nici pînă în ziua de azi, și mahna care ne-a cuprins atunci mai umbrește și azi bucuriile noastre.

Ce-o fi oare la mijloc? Ne-o fi chinuit marea nedreptate ce ni s-a făcut? Ne urmăresc mormintele surorilor și fraților înmormîntați atunci în mare grabă, fără prohoduri și fără cruce, fără pomenire și drept legitim în memoria neamului din care au făcut parte? Ne chinuie primejdia să nu mai tre­cem o dată prin groaza prin care am trecut?

Una din marile taine ale existenței umane și, firește, unul din marile daruri cerești e clipa de luciditate, acea clipă cu adevărat divină, cînd parcă ne-ar fi picurat ceva din senin și, deodată, ceea ce ne-a necăjit și chinuit ani în șir apare clar și limpede cum nu se mai poate. Aceste clipe de pătrundere în esență, cred eu, constituie punctul de vîrf, ros­tul și harul suprem al vieții.

Marele nostru noroc că sufletul, mintea, cugetul formează o împărăție autonomă, care în cazuri de importanță vitală acționează fără conștiința și participarea noastră directă. Așa se face că după ani și ani de muncă și străduință, într-o bună dimineață ne pomenim că cineva ne șoptește la ureche: degeaba, n-o să-ți iasă nimic din toată afacerea asta. Acest unghi de viziune critică e deseori păgîn și necruțător. Te gră­bești la o mult rîvnită întîlnire, sau îți pică o călătorie de zile mari, sau într-o anumită afacere îți merge așa cum nu ți-a mai mers. Te culci fericit, dar în zorii zilei ți se șoptește la ureche că toate nu sînt decît niște prostii, și mai bine ar fi să-ți vezi înainte de-ale tale.

De unde o fi venit ele, aceste glasuri cu adevărurile lor crunte, cine și pentru ce ni le-o fi trimis? Se întîmplă, însă, și, din păcate, tot mai des și mai des se întîmplă, cînd avalanșa evenimentelor ne iau din urmă așa că nu mai avem timp să ne dumerim asupra celor ce se petrec cu noi. Și atunci iată că nu mai picură lumina ceea divină, și îngerul cela nu mai vine să ne șoptească la ureche. Și ni se posomorăște sufletul, ni se întristează fața, așa încît cei din jur mai că nu ne pot cunoaște.

Zi cu zi, an cu an, multe din cele trecute prin viața noastră rămîn neînțelese, ne­pătrunse, nedezghiocate, și, pentru a nu ne mai chinui cu dînsele, noi, la fel ca și străbunii noștri, le legăm nod și le aruncăm în pod cu gînd că, poate, cumva, la iarnă, le vom descîlci. Și mai nimerim într-o altă daraveră și iară nu-i putem da de capăt. Le aruncăm și pe acestea în pod, pentru că prea ni se posomorăște sufletul și ni se întristează fața. De la o vreme, cum apare ceva mai complicat pentru mintea și sufletul nostru, una-două, și sus cu dînsele, în pod, că prea-s din cale-afară.

Așa începe decăderea, degradarea personalității umane ori, cum obișnuiesc țăranii a numi acest proces, mult mai simplu și mai cuprinzător, așa începe lumea a se prosti. Lipsită de glasul său intern, de acești îngeri ai înțelepciunii, viața omului treptat-treptat dintr-o mare sărbătoare, așa cum a fost ea zămislită de către Domnul, se transformă într-o povară și într-un chin.

Structura decăderilor spirituale e una și aceeași – fie că e vorba de individ, fie că e vorba de neam, neamul fiind, pînă la urmă, suma tuturor destinelor revărsate în interio­rul hotarelor sale.

I se întîmplă și neamului să treacă prin multe, se chi- nuie și el cu mintea și sufletul pentru a se dumeri ce și cum. Cunoaște și neamul anumite clipe de luminare, îi șop­tește și lui îngerul la ureche din cînd în cînd. Vin însă vre­muri de mare cumpănă, cugetul neamului și judecata lui, înfierbîntate de durere, rămîn umbrite, întunecate. Și atunci cînd neamul trece prin mari zguduiri, umplîndu-și țarina cu morminte, atunci forța întregii obștimi, cugetul neamului sînt datori să facă hronicul celor prin care s-a trecut.

Se întîmplă, însă, și, din păcate, tot mai des și mai des se întîmplă, ca și cugetul neamului să fie luat de evenimente și împrejurări din urmă, așa că nu se poate dumeri asupra lor, nu le poate da de capăt. Și atunci amuțește glasul inte­rior. De șoptit la ureche nimeni nu îj mai șoptește. Astfel apar în istoria neamurilor nodurile cele mai mari ori, cum li se mai zice, spațiile albe. Atunci cînd se adună prea multe noduri și prea multe spații, se mîhnește sufletul, se posomorăște neamul la față. Începe decăderea, degradarea, degene­rarea.

Schimbarea neamului la față e ceea ce nu putem primi în nici un fel, căci asta ar însemna să ne împăcăm cu gîndul declinului său. Spațiile albe ale Moldovei sînt povara cea mai grea pe care o ducem pe umeri cu toții, iar printre spațiile celea pe primul loc apare, firește, foametea din ’46-’47. Tristețea care a cuprins atunci sufletul neamului mai stăruie și azi. Știm cu toții că în realitate suntem alții decît ne vedeazi lumea. Poate mai frumoși, mai vioi, mai dezghețați, ce să-i faci… Să ne mai mirăm unde ne sînt fetele și flăcăii, gospodinele și gospodarii, bunicuțele și bunicii?

Această carte este unul din primii pași, una din primele încercări de îmbrăzdare a celui mai mare spațiu din istoria neamului nostru. Să mergem în lungul acestei epopei, pas cupas, pînă îi vom da de capăt, căci numai în acest fel îi vomputea întoarce Moldovei fața ei adevărată. Cu hotărîreași cinstea bătrînilor noștri cronicari, să coborîm treapta cu treaptă prin grozăveniile prin care am trecut.

Cuvînt lîngă cuvînt, mormînt lîngă mormînt, grăunte.. lîngă grăunte. Adevărul, în toată cruzimea și plinătatea sa, îl cunoaște numai poporul. Să sperăm că această flacără a durerii ce mai persistă în inimile noastre nu va fi lăsată să se stingă și spațiul acesta nu se va lărgi așa ca să poată amenința viitorul copiilor noștri.

Clipele de luminare vor reveni, și îngerul păzitor ni se va întoarce, numai în cazul că vom fi demni de el”.

https://www.art-emis.ro/literatura/16-aprilie-2022-zi-de-comemorare-a-victimelor-holodomorului-din-anii-1946-1947

///////////////////////////////////////////

Să-ți fie rușine, bătrână doamnă!

Pr. Prof. dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda 

Ți-am scris, bătrână doamnă, de mai multe ori, dar nu te-ai sinchisit. Ori n-ai văzut, ori n-ai auzit, ori ai uitat, ori nu ți-a păsat! Ți-am scris, sintetizând în acele rânduri multe din nemulțumirile oamenilor de aici, de azi. Credeam că îți sunt de folos pentru a-ți croi planuri de viitor, pentru a ști cum te percepe lumea, „talpa țării”. Se pare că te simți prea sigură pe tine însăți, prea puternică și bogată, prea deșteaptă, ca să-ți pleci urechea la suspinele supușilor de aproape și de departe.

Veacuri la rând ai fost pentru înaintașii generațiilor de azi speranță, reazim, model de viață și de organizare. Veacuri de-a rândul am fost străjeri la porțile tale și am adăpat pământul cu sângele nostru, ca să te apărăm, să-ți fie ție bine, să poți să-ți bei liniștită cafeaua, să poată petrece în voie tinerii tăi în saloanele galante, să poată învăța studenții în marile tale universități. De câte ori ți-am cerut sprijinul militar, economic, sau de altă natură, ne-ai aruncat mai mult praf în ochi, amăgindu-ne speranțele și așteptările. Noi, totuși, te-am iubit și am crezut în tine și-n viitorul tău. Mii de confrați de-ai noștri și-au riscat viața în deceniile trecute ca să ajungă la tine, înfruntând pericole imense.

A venit 1989 și a renăscut credința că s-a îndurat Dumnezeu și de noi. S-au dărâmat ziduri, s-au demolat garduri, s-au deschis granițe și românii s-au împrăștiat în lume cu o bucurie greu de înțeles pentru cel care n-a trăit o jumătate de veac lipsit de libertate. Din păcate, dezamăgirile au venit repede. Am fost confundați mereu cu țiganii și cu cerșetorii, am fost considerați mereu rudele sărace, am rămas mereu cu mâinile întinse pe la porțile „fraților” europeni.

Salariile cele mai mici, angajările „la negru” și altele asemenea au fost destinate românilor. Răbdători din fire, românii s-au mulțumit și cu mult și cu puțin, sperând că într-o bună zi va răsări soarele și pe ulița lor. Ne-au plecat tinerii din sate și orașe, a rămas o populație îmbătrânită și tot mai bolnavă. Așa numiții investitori străini, în cârdășie cu atâția nemernici locali, s-au năpustit asupra bogățiilor țării, precum corbii pe cadavru, smulgând ce-au putut, cât mai repede și cât mai ieftin. Ni s-a dus pe râpă economia țării, fie că a fost vorba de industrie, fie de agricultură, fie de alte forme de activitate. „Frații” europeni și nu numai ei, ne-au umplut satele și orașele de magazine cu toate minunile aduse de aiurea, împănate cu chimicale și otrăvuri de tot felul. Produsele autohtone, atâtea câte au mai fost nu și-au găsit loc pe rafturi, în marile magazine, iar în piețe o adevărată mafie de interlopi au eliminat pe micii producători.

De pe o zi pe alta, tu, bătrână Europa, te dovedești a nu fi cea pe care o speram să fie. Am descoperit în inima acestui colos de peste o jumătate de miliard de locuitori putregaiuri greu de vindecat. O decădere morală cum nu ne-am putut imagina se tolănea la umbra așa-ziselor „drepturi ale omului”. Am fost oameni săraci, jecmăniți din generație în generație de mai marii zilei, de marile imperii din jur. Ne-au luat bogățiile solului și ale subsolului, ne-au luat bucate, vite, bani, copii, dar nu au reușit să ne ia sufletul. Rareori se întâmpla ca cineva să „se turcească”, să treacă în altă lege, în altă credință. Românii adevărați se comportau asemenea lui Brâncoveanu și nici moartea nu-i îndupleca să-și vândă sufletul. Ne-am ridicat biserici și mânăstiri, am plâns și ne-am rugat în fața sfintelor icoane și L-am avut pe Dumnezeu de ajutor la vremuri de primejdii și de încercare.

Tu ne-ai dovedit cu prisosință de-a lungul ultimelor decenii, că nu ne vrei doar ca vacă de muls, ca piață de desfacere, ci vrei să ne transformi în cifre statistice, fără personalitate, fără istorie, fără conștiință de neam, fără religie, fără Dumnezeu. Ne-ai dovedit cu prisosință, că-ți trebuie și sufletul nostru. Cu o nerușinare greu de imaginat cu câteva decenii în urmă, ai promovat tot ce e mai scârbos și mai josnic în comportamentul uman. Toate eculubrațiile, aberațiile și apucăturile morbide, bolnăvicioase, ale unor indivizi fără rușine de oameni și fără Dumnezeu ne sunt băgate pe gât ca „drepturi ale omului”.

Aceștia au „drepturi”, pe care ni le impun în Constituție, dar majoritatea, milioanele de cetățeni creștini, nu sunt observați, nu sunt luați în seamă, nici ei, nici modul lor de comportare, de gândire și simțire. Sunt atacate instituții fundamentale, precum Familia și Biserica, în școală se introduc discipline care nu au nimic comun cu morala creștină, sufletul copiilor noștri este pervertit cu tot felul de păcate frumos ambalate. Nu s-a pomenit în țara noastră, în comportamentul părinților, moșilor și strămoșilor noștri, să se vorbească ori să se practice homosexualitatea, pedofilia, necrofilia(relațiile sexuale cu morți), căsătoriile între persoane de același sex și alte aberații de felul acesta.

Sub pretextul „modernității”, „libertății”, „drepturilor”, devii, cucoană, o adevărată Sodomă a timpului nostru. În vremea aceasta, islamismul ocupă, treptat dar sigur, bucată cu bucată din bătrânul continent. Nesiguranța este prezentă la tot pasul. Moartea îți suflă în spinare, fie că te duci într-un magazin, într-o instituție publică, într-un mijloc de transport, pe stradă. Cei peste 60 milioane de musulmani din Europa sunt gata să se transforme în bombe, gata să distrugă cât mai mult și cât mai mulți dintre ghiauri(nemusulmani).

Nu este aceasta Europa, pe care noi, românii, am visat-o, am dorit-o, am iubit-o! Am crezut că este Europa marilor scriitori, poeți, artiști, oameni de știință, Europa marilor universități și academii, Europa hărniciei și omeniei, a belșugului, Europa fraților noștri creștini. Ușor-ușor, ne dăm seama că tu, Europa de azi, nu ești decât o babă sclerozată, incapabilă de a gestiona problemele grave cu care se confruntă lumea.

Și fiindcă lipsea bomboana pe colivă, te-ai grăbit s-o pui zilele acestea. Ai hotărât tu, așa, de capul tău, că de acum încolo ne vei introduce în alimentație goange de tot felul, adică lăcuste, scaluși, furnici, râme, viermi etc. Le vei coace, le vei frige, le vei măcina și ni le vei da să le mâncăm. Asta în timp ce vei continua să distrugi păsările și animalele cu care ne-am dus traiul de milioane de ani.

Păsările ni le-ai distrus, că au făcut gripă; vacile că au avut limba albastră; porcii că au pestă. Nenumărate animale și păsări ne-au fost distruse sau luate de comuniști timp de aproape 50 de ani. N-am apucat să ne refacem șeptelul după 1989, că ai venit tu cu tot felul de măsuri care mai de care mai aiurite, menite să pună pe butuci pe producătorii români, țărănimea românească. S-au distrus livezi, vii, culturi de cereale și zarzavaturi, s-au închis târgurile în întregime sau numai pentru anumite specii de animale, așa încât orice încercare de a realiza o producție mulțumitoare să dea greș. Am ajuns azi să cumpărăm fructe și legume produse la mii de kilometri, să cumpărăm carne și produse lactate de aiurea, să consumăm tot felul de chimicale și tâmpenii producătoare de boli grele și incurabile.

Ți-a intrat în cap să distrugi rumegătoarele, fiindcă, vezi Doamne, poluează atmosfera și contribuie la încălzirea climei. Nu te îngrijorează miile de bombe care explodează pe câmpurile de luptă din lume, milioanele de mașinării de tot felul, uzinele și combinatele, incendiile; te îngrijorează bietele vaci, care dau vânturi, pe care le-ai făcut responsabile de distrugerea planetei.

Buna-cuviință și statutul social mă obligă să mă păstrez în anumite limite. Tocmai de aceea, îți spun atât: să-ți fie rușine!

https://www.art-emis.ro/literatura/sa-ti-fie-rusine-batrana-doamna

///////////////////////////////////////////

Aceşti cîini de pază ai imoralităţii

Maria Diana Popescu 

Ani buni de mandat a dormit pe bancheta din spate a maşinii, pe ruta Bucureşti-Sibiu şi retur. De ceva vreme, umblă disperat pe calea aerului, dintr-o ţară-n altă ţară, invitat sau neinvitat. Se dă în stambă pentru imagine, sperînd ca va fi în cărţi la NATO sau trîntor în stupul UE. Ce face el prin Europa rechinilor? Ceea ce făcea Bush Jr. cînd privea prin binoclu cu capacele puse! Occidentul îşi cam bate joc de celebrul turist de la Cotroceni. Nici după atîţia ani nu şi-a depăşit rolul de slugă şi figurant european, mai nou, în piesa de teatru a lui Zelenski. Cum vede ziariştii se înghesuie la fotografiat, mai dă mîna cu cîte o nulitate, alteori stă pe margine, nebăgat în seamă, că „pi şentru” „e” unii mai ceva ca el. Presa occidentală îl ignoră voit, relatînd doar despre liderii SUA, UK, Franţei, Germaniei, Italiei, chiar dacă în poze apare şi acest înalt la stat şi mic la cap reprezentant al colonialiştilor. S-au prins ce hram poartă slugoiul şi îl tratează ca atare. Asta se întîmplă cînd în cel mai înalt fotoliu al statului a fost înşurubat, refractar legilor  fizicii, un profesoraş de provincie, care a afirmat nonşalant că deţine şase case cumpărate din meditaţii, iar cei fără case au „ghinion”. Ca să-şi păstreze puterea, acest umblător lipsit de empatie faţă de popor, lipsit de diplomaţie şi cultură politică, obedient intereselor străine, a adus asupra României terorismul în politică, în sănătate şi războiul mai aproape, un război care nu e al nostru.

Psihopaţii de la Putere se află sub aripa unor instituţii de forţă. Ei nu fac nimic de capul lor, pentru că aceşti specialişti responsabili cu vînzarea, ba chiar cu înstrăinarea pe gratis a bogăţiilor României, au ajuns acolo prin fraudă şi escrocherii. Aşa se explică de ce turistul de la Cotroceni poate avea partid propriu, guvern propriu, parlament, armată, poliţie şi securitate, proprii. Asemenea „averi”  personale, care înseamnă confiscarea statului român în interes privat sau străin, frizează nebunia şi au costat şi costă foarte mult România şi pacea ei. Totul ţine de dibăcia imorală a instituţiilor de forţă!  Dar ce mai este oare moral într-o dictatură politică? Să nu ne imaginăm că o vom duce mai bine, indiferent cine ar veni la putere. Să nu ne imaginăm că politicienii se vor civiliza brusc sau că îi va roade conştiinţa şi vor bandaja rănile poporului. Nu mai pot face acest lucru pentru că au vîndut România cu efective cu tot, contra unor comisioane inimaginabile.

Poporul va fi la fel de asuprit, la fel de ineficiente eradicării sărăciei şi contrafăcute vor fi măsurile sociale, adoptate după cumetrisme europene. Taxe şi impozite mai mari şi mai multe, facturi astronomice la gaze şi energie, inflaţie crescută, salarii şi pensii în ghips. Bine spunea cineva că „România e cea mai bogată ţară din lume. De peste două mii de ani toţi fură din ea, dar tot mai e de furat!”, aşa că ciolanele  de la Putere nu se vor termina vreodată. Poate atunci cînd corupţia şi hoţia politică îşi vor fi finalizat metamorfoza, îngrăşîndu-se de aşa manieră, încît vor plesni sub propria slănină. Ciolanele sînt hrana bio pentru hrăpăreţii Puterii, rosul lor are efecte benefice, hamsterii aceştia vor avea întotdeauna colţii bine ascuţiţi. Românii se vor obişnui cu aceşti cîini de pază ai imoralităţii, la fel şi cu lătrăturile false.

„Elita” politică românească s-a vîndut barbarilor egoişti care guvernează lumea, împingînd România spre un viitor sumbru. Somnolent şi supus, poporul trece prin schimbări implacabile, butonate de mîna grea a „colonialismului” ostracizator sub toate formele şi manifestările. Locomotiva istoriei înaintează cu mare viteză spre dezastre fără precedent. Independenţa economică şi libertatea multor popoare, printre care şi România, au fost ferecate în lanţurile cumplitei robii mondiale de către bastioanele noului imperialism, care tropăie tumultuos peste graniţele statelor lumii, fiind sursa unor înfiorătoare vărsări de sînge, a unor îngrozitoare suferinţe sociale, pandemii şi morţi pe bandă, avînd ca rezultat scopul dorit şi declarat – depopularea.

Deşi pe arena mondială au apărut noi rechini, în ipostaza de concurenţi periculoşi, de o ferocitate nemaicunoscută pînă acum, „Centrul Mondial de Exploatare” cu sediul la Washington continuă să se cramponeze din răsputeri şi dă lovituri tot mai dure statelor lumii, întreţinînd războaie fizice şi economice acerbe, astfel ca dolarul multiplicat la rotativa DeepState să fie moneda de referinţă internaţională, iar S. U. A. să se autofinanţeze fără dobîndă. Prin muşcătura profiturilor militare, prin politica de expansiune şi de acaparare a importantelor surse de materii prime de pe glob, a pieţelor de desfacere, a sferelor de plasare a capitalului, visteria marii puteri se umflă, SUA devenind imperiul care-şi cere tot mai insistent partea la împărţirea apetisantelor rezerve naturale ale statelor.

A rămas în cărţile de istorie timpul în care România era o ţară respectată în lume, suverană şi independentă, cînd nu se permitea ca soldaţii români să se implice în războaiele altor state, să moară în teatre de război străine, cum de altfel nu se permitea nici măcar urmă de soldat străin pe pământurile româneşti. Astăzi, străinii au în ţara noastră mult mai multe trupe, armament şi dotări militare decît are ţara. Răul făcut României are rădăcini profunde. Cauterizarea acestui rău pare imposibilă astăzi.

https://www.art-emis.ro/editoriale/acesti-ciini-de-paza-ai-imoralitatii

///////////////////////////////////////////

Români interziși în propria țară

Ion Măldărescu   

https://www.art-emis.ro/editoriale/romani-interzisi-in-propria-tara

Amintindu-ne de cele „322 de vorbe memorabile” ale „românului anapoda” Petre Țuțea, teolog şi filosof, fost comunist convins, fost membru al Mișcării Legionare, trecut la cele veșnice în 1991, ca liberal, nu este pentru prima dată când, după decembriada din 1989 și după blestemata O.U.G. 31/2002, românii sunt umiliți și declarați „Persona non grata” chiar în propria lor țară…

Cu celebrul său fes de noapte pe cap, a grăit multe vorbe de preț înainte de a pleca: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare. […]  Nu mă tem de moarte. Mă tem de însingurare. Eu, care am fost prezent la toate tragediile şi victoriile acestei ţări, mă simt ca un par în mijlocul furtunii. Singura nădejde este că, om cum sunt, Dumnezeu mă iubeşte şi aşa…  (Petre Țuțea)[1].

„Ăsta e român adevărat. Ţine cu noi!”

Petre Ţuţea l-a caracterizat pe Nicolae Ceaușescu drept un mare patriot, recunoscându-i meritele și afirmând că „poporul român nu ar fi avut astăzi fără implicarea lui școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante și autostrăzi. […] Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naţionalist în care să credeţi, Ceauşescu. Nu ştiu eu cât de comunist e el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la mine. Ăsta e român adevărat. Ţine cu noi!”.

Trădătorii de țară au făcut ca Ceauşescu să moară înaintea lui, iar Petre Tuțea, a reacționat prompt: „Aţi văzut domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea. […] Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era « bine » pe vremea lui Ceaușescu, dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu! Acest conducător a fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia și Abdul Nasser pentru Egipt : Tatăl Națiunii! Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la intreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive și avioane… Nu știu dacă, păstrând proporțiile, există performanțe asemănătoare in istorie – poate Ramses cel Mare. Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar si… autostrazi. In 24 de ani amărâți a plătit datoriile și a dublat populația urbana. De fapt este incredibil. Dacă știți despre ce vorbesc veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizeaza imposibilul. Și, peste asta, a păstrat demnitatea acestui popor de…..tâmpiți […]”[2].

De peste trei decenii România nu mai este condusă de români, dovadă incontestabilă fiind lungul răboj al românilor patrioți care stă ca un spin în ceafa „organului” hibrid de tip Geheime Staatspolizei & Народный комиссариат внутренних дел (Gestapo-Н.К.В.Д.), dovadă că Pactul Ribbentrop-Molotov din august ’39 e încă valabil. Creație a sionismului mondial, ascunsă sub directa protecție a prim-miniștrilor de carnaval și investită cu puteri dictatoriale nelimitate împotriva românilor „inconvenabili”, I.N.S.H.R.-„E.W.” taie și spânzură după cum cer interesele „partidului” din umbră.

Români – „Persona non grata”

Valeriu Gafencu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Radu Demetrescu Gyr, Mareșal Ion Antonescu, Prof. univ. Mihai Antonescu, Prof. univ. George Alexianu, General Pichi Vasiliu, Nae Ionescu, Zelea Codreanu, General Constantin Pantazi, Președinte Nicolae Ceaușescu, Petre Țuțea, General Radu Theodoru, General Gheorghe Avramescu, Contraamiral Horia Măcelariu, General Corneliu Dragalina, Toma Arnăuțoiu, Gheorghe Arsenescu, Dumitru Bălaşa, Arsenie Boca, Traian Brăileanu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Alexandru Cantacuzino, Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Constantin Gane, Grigore Caraza, Ioan Ianolide, Gheorghe Manu, Vasile Militaru, Şerban Milcoveanu, Ion I. Moţa, Nicoleta Nicolescu, Aspazia Petrescu-Oțel, Constantin Papanace, Arsenie Papacioc, Constantin Petrovicescu, Vasile Posteucă, Visarion Puiu, Traian Trifan, Daniil Tudor Sandu, Mircea Vulcănescu, cel care a lăsat testament posterităţii: „Să nu ne răzbunaţi!”… și mulți mulți alții. O parte dintre puținii numiți mai sus i-am înșiruit apelând la neobositul român patriot, Gheorghe Constantin Nistoroiu, bine știutor al unei liste interminabile a celor care s-au jertfit pentru Neam, Țară și Tricolor.

Poporul român avea două baricade care mai rezistau asaltului extern: Biserica și Armata. Cu insignifiante excepții (condamnate de neromânii neortodocși), Biserica Ortodoxă Română se auto-distruge din interior, unele declarații ale purtătorului cu vorba ale BOR fiind edificatoare mai ales pe timpul marii înșelătorii globaliste botezată Covid-19.

Armată nu prea mai avem, iar puținii care poartă azi uniforma militară nu apără interesele Nației, ci slujesc ca mercenari unor puteri străine de Neamul Românesc, potere ale globalismului. Avem peste o mie de generali, însă doar câteva anemice „mii” de oșteni executanți. Ce a cautat Armata Română în Afganistan? Ce caută în Angola? Dar în Uganda? Dar în țările baltice?… Să ne apărăm Țara aici, la noi acasă!

Nici măcar formula oficială, conducerea M.Ap.N. nu mai are legătură cu poporul român, cel în slujba căruia trebuie să se afle, iar dovezile că M.Ap.N. execută doar ordine externe prin Gestapo-Н.К.В.Д.-I.N.S.H.R.-„E.W.” sunt vizibile. După ce cuvintele adresate de generalul veteran Radu Theodoru au fost eliminate la ordin de pe rețelele de socializare[3], recent, Ministerul Apărării Naționale al României a șters un clip video al unei melodii numai pentru că autorul versurilor este Radu Gyr[4].

„Ne vom întoarce întro zi”

„Ne vom întoarce într-o zi,/ Ne vom întoarce neaparat./ Vor fi apusuri aurii,/ Cum au mai fost când am plecat.// Ne vom întoarce neaparat,/ Cum apele se-ntorc din nori/ Sau cum se-ntoarce, tremurat,/ Pierdutul cântec, pe viori.// Ne vom întoarce într-o zi./ Și cei de azi cu pașii grei/ Nu ne-or vedea, nu ne-or simți/ Cum vom pătrunde-ncet în ei.//  Ne vom întoarce ca un fum,/ Ușori, ținându-ne de mâni,/ Toți cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec fântânile-n fântâni.// Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ În toate dragostele noi/ Și-n cântecul pe care și-l/ Vor spune alții, după noi.// În zâmbetul ce va miji/ Și-n orice geamat viitor,/ Tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ Ca o sămânță-n taina lor.// Noi, cei pierduți, re-ntorși din zări,/ Cu vechiul nostru duh fecund,/ Ne-napoiem și-n disperări,/ Și-n răni ce-n piepturi se ascund.// Și-n lacrimi ori în mângâieri,/ Tot noi vom curge, zi de zi,/ În tot ce mâine, ca și ieri,/ Va sângera sau va iubi” (Radu Gyr)[5].

Cum am cunoaşte un om desăvârşit dacă n-ar fi idioţii?

Închei cu încă o „zicere” a „românului anapoda”: „Mare noroc că există oameni care sunt idioţi! Funcţia idiotului e pozitivă, pentru că fără el n-am înţelege nici geniul, nici normalitatea. Păi cum am cunoaşte noi un om pe care-l numim desăvârşit dacă n-ar fi prezenţi ăştia, idioţii?”.

Ce intuiție teribilă! S-o fi referit la șefii de stat și guvernele postdecembriste? La actualul șef de stat? La actualul prim-ministru? La actualii ridicători de mâini din Parlamentul României? Întreb și eu…

—————————————————

[1] https://www.ziarulmetropolis.ro/23-din-322-de-vorbe-memorabile-ale-lui-petre-tutea/

[2] Idem

[3] https://www.rfi.ro/social-justitie-141805-mapn-sters-postarea-care-omagia-un-general-care-neaga-holocaustul-din-romania – 22 ianuarie 2022

[4] https://www.rostonline.ro/2022/06/incredibil-ministerul-apararii-sterge-de-pe-facebook-un-clip-video-al-unei-melodii-pentru-ca-autorul-versurilor-este-radu-gyr/ – 15 iunie 2022

[5] Melodia „Ne vom întoarce într-o zi” ștearsă de M.Ap.N. după un articol în presă –

https://www.art-emis.ro/editoriale/romani-interzisi-in-propria-tara

//////////////////////////////////////////

Marea Accelerare spre „Noua Normalitate” – Dictatura Patologică Neo-Marxist-Nazistă

Ion Măldărescu 

„Nu e permis nimănui a fi stăpân în casă noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună”. (Mihai Eminescu, discurs cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai 1871 )

Nu suntem „putiniști”. Vrem să fim români și „PUNCTUM”!

Nu sunt pro-Ucraina! Nu sunt pro-Rusia! Nu sunt nici măcar pro-SUA ori pro-UE… dar sigur pro-RoExit, sunt.

Da, rușii ne-au pricinuit multe nenorociri de-a lungul secolelor, ne-au răpit teritorii pe care am încercat să le recuperăm în 1941. Da, ungurii au comis atrocități împotriva românilor transilvani pe teritoriul cedat în urma Diktatului de la Viena. N-avem cum să-i iubim. Le respect însă conducătorii pentru că au demnitate, se opun dictaturii globaliste și Noii Ordin Mondiale impuse de scelerații planetei.

Pe ucraineni de ce i-am iubi (și nu mă refer la milioanele de refugiați care au totuși, în spate, niște semne de întrebare) ci la „iluzionistul” panglicar maidanisto-globalist care se dă în stambă pe sticla ecranele tv., pe cel din sala Parlamentului României unde, conform principiului „Corb la corb nu-scoate ochii!” a fost declarat „erou” de un parazit aflat în conducerea Țării, în loc să fie internat la Rahova sau la Bălăceanca. De ce am iubi Ucraina când  stăpânește ce n-a fost al ei, ci al românilor – pământuri strămoșești făcute cadou de „inamicii lor actuali, rușii? De ce i-am iubi când  i-au „hoholizat” (ucrainizat) pe românii dinn nordul Bucovinei, din Bugeac și din Ținutul Herța, care n-au fost niciodată decât teritorii românești.

Mai nou, se pare că la semnalul GloboCap, slugile cretine și escrocii planetei fac pelerinaj la Kiev precum musulmanii la Mecca. Scenele de la Bucea, foarte discutabile și prezentate lumii ca fiind „autentice”, dar faptele în sine nu au fost analizate de o comisie neutră internațională de specialiști, ci condamnate unilateral „cu mânie proletară” neo-marxistă de marionete  precum Ursula-ipocrita coruptă și Johnson-prim diliul U.K.

De dragul  criminalilor globaliști, oficialul de la Cotroceni acest „Capo de tutti capi”, anti-român 100% a transformat – tropăind cu tălpile sale de „Bigfoot” peste actul fundamental al Țării și fără să întrebe poporul ce vrea -, s-a oferit să transforme teritoriul românesc, colonia România, în posibil poligon pentru „Katiușele” rusești modernizate, hipersonice, rebotezate Kinjal”, „Avangard” și „Zircon”.

Asemenea lui Emil Constantinescu, cel care a permis survolul avioanelor N.A.T.O. prin spațiul aerian românesc pentru a bombarda Serbia, când românii nu fuseseră încă „europenizați” și încorporați nici în lagărul concentraționarRita Panahi SkyNews U.E., nici în regimentele N.A.T.O. ca slugi, Iohannis s-a oferit cu de la sine putere să aprovizioneze „Azovul” lui Jelinski cu armament și muniție (ceea ce n-au permis alte state N.A.T.O.) nici pe vremea războiului din fosta Iugoslavie, nici acum.

Qui prodest continuarea conflictului militar din artificiala Ucraină? Ucrainenilor, românilor, europenilor? Nu! Categoric! Numai handicapatului dement de la „The Wite House” îi convine. Fi-su știe de ce? Și GloboCapii știu. Și jurnaliștii neînregimentați știu și chiar o spun: „Incapacitatea președintelui american Joe Biden de a răspunde chiar și la cele mai elementare întrebări ale jurnaliștilor aleși cu atenție ridică întrebări serioase cu privire la aptitudinea lui pentru o funcție atât deimportantă” (Rita Panahi de la „Sky News Australia”)

Două deșeuri autohtone au declarat – nu după capul lor, ci la ordin extern – că vor merge să se-nchine la Mecca – scuze, la Kiev -, pentru reconstrucția Ucrainei… sau a laboratoarelor de arme biologice, nu se știe precis. Nu de ei va fi „reconstrcția”, nu din banii lor, ci din cei ai contribuabilului român, chiar dacă pentru pentru năpăstuiții soartei, pentru săracii României, „Nu-s parale!” – vorba celebrului Constantin Tănase.

Doamne, mult mi-aș dori ca geniul comediei românești din perioada interbelică să poată striga și astăzi, așa cum știa el mai bine, ca „De la Nistru pân-la Tisa”, tot românu’ să audă: „De la Calafat la Iaşi/ Toţi românii-s nevoiaşi/ Nu avem ce pune-n oale că…/ Nu-s parale!// De de la Iaşi la Calafat/ Dacă ajungi deputat/ Ai scăpat de angarale/ Sunt parale!// Pensionarii mai bădie,/ Azi trăiesc în sărăcie/ Pentru pensii,/ Vezi matale:/ Nu-s parale!// Dar ca să mai faci băi frate,/ Niscai subsecretariate/ Şi comisii speciale…/ Sunt parale!// Pentru lemne, pentru apă/ Pentru astupat o gropă/ Pentru desfundat canale…/ Nu-s parale!// Mari excrocherii vamale/ Importuri de cereale/ Vânzări de flote vamale/ Sunt parale!// Nu-s parale pentru: școale/ Alocaţii şi spitale/ Pentru astfaltări stradale./ Dară pentru dandanale/ Pentru şpriţuri naţionale,/ Maşini senatoriale, plimbări ministeriale/ Navete săptămânale, Plicuri confidenţiale, tot felul de protocoale./ Plagiate, osanale/ Pentru vreo bancă străină,/ pentru-o „sfântă” Ucraină/ Hai, staţi blânzi că Sunt parale!”…

Pentru a salva „Hidroelectrica”… Nu-s parale! Pentru Ucraina, Sunt parale!/

https://www.art-emis.ro/editoriale/marea-accelerare-spre-noua-normalitate-dictatura-patologica-neo-marxist-nazista

/////////////////////////////////////////

După recensămînt, fiecare cetăţean va avea un dosar electronic

Maria Diana Popescu 

Statul cheltuieşte alte milioane de euro cu recensămîntul, ca să numere sclavii coloniei şi puţinele lor bunuri. Să le numere zilele, bolile, medicamentele şi scările pe care le pot sau nu urca seniorii naţiunii. Chiar capacitatea motorie şi de autonomie a fiecăruia trebuie raportată. Aspectele alimentează suspiciunea că cei „născuţi mai devreme”, acum, singuri şi vulnerabili, vor avea şansa să fie adunaţi într-un centru de „vieţuire” comună, precum sună un proiect de lege aflat pe masa guvernului. De acolo pot dispărea discret şi simplu. Statul controlează ce şi cît mai deţin cetăţenii după bisturiul ascuţit şi toxic al fiecărui guvern, să ştie sigur cu cît îi mai poate jecmăni. Românul e obligat să ofere statului inventarul vieţii sale, care la rîndu-i îl va preda unor „instituţii” mai mult sau mai puțin europene.

„Recensămîntul” a declanşat proteste de stradă, alimentînd tot felul de suspiciuni. Pe lîngă nume, prenume, CNP, statul te obligă să răspunzi la o serie de ilegale întrebări intime, care nu ţin doar de religie, gen, statut civil, ci de un profil bio-social. Acest tip de chestionar e clar o intruziune în intimitatea fiecăruia, o încălcare a dreptului la viaţă privată, stipulat în Constituţie. Pare mai degrabă o comandă politică, prin care Serviciile scot castanele din foc prin intermediul INS. Iată care sînt datele cu „caracter special” pe care  INS n-are voie să le solicite: CNP-ul întreg, ci doar ultimele 4 cifre, date privind starea de sănătate, locul de muncă, situaţia familială, date cu privire la bunurile deţinute, convingerile religioase, semnătura… Cel care vine la uşa dumneavoastră să colecteze datele trebuie să fie înregistrat la ANSPDCP – Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Cereţi-i autorizaţia! În caz contrar, nu vă poate solicita răspunsuri. Legea stipulează clar: doar operatorilor de date cu caracter privat le este permis accesul la datele private ale cetăţenilor. La uşa noastră va veni un tovarăş cu servieta şi tableta, va intra în posesia datelor noastre, apoi, după o zi de lucru, la sosire acasă, va arunca servieta pe masa din bucătărie, lîngă blidul cu ciorbă. Cine garantează confidenţialitatea datelor din chestionar? Nimeni.

Chestionarul solicită extrem de multe informaţii personale, devenind ilegal, în anumite puncte, ca de altfel şi obligaţia de a semna pentru declaraţii (la fel ca în cazul unui interogatoriu). Cetăţeanul este ameninţat cu amendă nejustificat de mare în raport cu lipsa de gravitate a faptei, adică, refuzul declarării datelor private. Tipic unui stat dictatorial, poliţienesc: ameninţări şi amenzi ilegale, neconstituţionale. INS vrea să ştie dacă un vîrstinc locuieşte singur, dacă are auzul bun, dacă este bolnav, dacă poate urca scările, persoana în cauză putînd fi potenţială victimă pentru escroci, inclusiv pentru statul-colonie globalizat.

Prima zi a recensămîntului naţional, 14 martie 2022, ca pîrghie de control, a  însemnat startul biblioraftizării globale a cetăţenilor români. Credeţi că Ministerul Digitalizării a fost înfiinţat de dragul florilor de măr? Înregimentarea electronică a cetăţenilor români netezeşte drumul spre controlul absolut al populaţiei, spre dictatura totalitarist-globalistă a „Marii Resetări”. La finele operaţiunii de numărare a caselor şi persoanelor, fiecare cetăţean român va avea un dosar electronic, dar fără acces la el, care va fi inserat într-un mare birou virtual, cuprins într-o bază de date europeană, poate chiar mondială, dosar care printr-un singur clic va oferi toate informaţiile despre noi. Cine s-a lăsat convins a dat cu subsemnatul pe apele internetului, tulburi şi nesigure, prin autorecenzarea online.

Similară vaccinării contra mici şi tichete de masă, autorecenzarea a atras ca un magnet amatori de zile libere, în schimbul obedienţei de a fi verificaţi la piele şi pe dedesubt de oficinele de control şi sclavie ale statului. Maşinăria primei faze s-a pus în mişcare pe 14 martie şi se încheie pe 15 mai, odată cu ultima semnătură online a obedientului cetăţean român. Din 16 mai şi pînă pe 17 iulie vor fi colectate de către recenzori, precum ouăle din cuibar, toate datele personale, chiar intime, din uşă în uşă.

Om cu om, prunc cu prunc, apartament cu cocioabă, vilă cu casă sau bordei, toate vor fi numărate, pentru că, nu-i aşa, sîntem controlaţi coercitiv în fiecare sector al vieţii private, prin tot felul de metode intrusive, menite să adune informaţii tot mai intime despre noi şi familiile noastre. Cum mai poate fi tradus recensămîntul pe înţelesul tuturor? Simplu: control total al populaţiei. Informaţiile personale furnizate de cetăţeni sînt utile celor din spatele deep-statului cu politica sa permisivă ideologiilor extremiste, dar, în egală măsură, şi escrocilor, cu toate că INS dă asigurări mincinoase că doar informaţiile generale, în procente, contează. Cu CNP-urile se pot face multe escrocherii („vezi funcţionarii primăriei sect.5 al Capitalei, care au făcut acte pe casele unor cetăţeni, lăsîndu-i fără proprietăţi”). Avem de-a face cu o ilicită şi agresivă invadare a intimităţii individuale, un abuz de creare de baze de date în toate instituţiile şi corporaţiile străine. Cui serveşte noua numărătoare, cine sifonează milioane de euro în recensămînt?, cînd număraţii sînt săraci lipiţi pămîntului, iar România, datoare vîndută băncilor de afară. Românii sînt tot timpul ameninţaţi cu amenzi pentru nesupunere la hotărîri aberante, ilegale. Cum să inventezi peste noapte amenzi pentru statistici, ca în cazul pandemiei? Românii nu mai au încredere în autorităţile publice, dovedite în repetate rînduri corupte şi lipsite de respect faţă de cetăţenii din banii cărora sînt plătite. Refuzul românilor de a colabora cu acestea, nesupunerea civică, în ghilimele, a majorităţii, mi se pare o reacţie firească la aroganţa şi dispreţul autorităţilor cu privire la violarea spaţiului privat al cetăţeanului.     

Aşadar, are recensămîntul sub această formulă ilegală o justificare majoră? Colectarea periodică de informaţii private are de-a face, pe lîngă statistică şi cu controlul de tip totalitar al cetăţeanului. Tot mai multe voci afirmă că recensămîntul aduce în prim plan un stat interesat de cercetarea cu de-amănuntul a resurselor private deţinute de către cetăţeni. Se ştie din istoria acestora că au avut ca scop lărgirea bazei de impozitare a bunurilor şi persoanelor. Deşi INS vine cu argumente timide, datele furnizate de cetăţeni nu vor fi anonimizate, ele sînt o mînă întinsă pentru ANAF, MI şi servicii speciale, deloc româneşti. Statul n-a murit niciodată de grija cetăţenilor. Oare după colectarea datelor private de la politicienii noştri, aceştia se vor trezi la uşa lor cu domnişoara ANI, fluturîndu-le cătuşele?

În contextul recensămîntului abuziv şi neconstituţional din acest an, cu războiul şi foametea la uşă, cu invazia de refugiaţi ucraineni pe teritoriul României, nivelul de încredere al cetăţeanului în instituţiile statului şi faţă de neutralitatea, imparţialitatea şi utilizarea ulterioară a datelor private de INS este tot mai redus. Şi pentru că „în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă” (Antoine-Laurent Lavoisier), oare ce urmează? Ciparea individuală, lagăre ca-n Australia? Cu atîţia militari străini pe teritoriul României, totul e posibil. Militarii noștri n-au cum să ne mai apere. Mulţi au fost trimiși în Angola, în țările baltice… mîine, poimîine, poate, în Noua Guinee, cine mai știe? Conducătorii postdecembrişti au vîndut ţara cu locuitori cu tot.

https://www.art-emis.ro/editoriale/dupa-recensamint-fiecare-cetatean-va-avea-un-dosar-electronic

////////////////////////////////////////////

„Planeta maimuțelor”

Ion Măldărescu 

Romanul „Planeta maimuţelor”, al lui Pierre Boulle (1968), una dintre celebrele referinţe în literatura şi filmul science-fiction ne teleportează cu câteva decenii în urmă, când astronautul Leo Davidson se prăbuşeşte cu nava pe care o pilota pe o planetă stranie, unde maimuţele sunt stăpâne, iar oamenii sclavi. Aceasta era ideea care domină romanul ecranizat sub regia lui Tim Burton în filmul cu titlu omonim care, la vremea vizionării a șocat spectatorii. Să fi fost un semnal de alarmă timpurie pe care oamenii nu l-au tratat cu atenția cuvenită? Se pare că da.

„La nivel global «cărţile sunt făcute»! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!…”

Astăzi „maimuțele” despre care Anghel Rugină ne avertiza au ajuns stăpânii lumii: „Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial […]. Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. […] Practic toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt «aleşi» cu «binecuvântarea» acestui «Grup», şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică „directivele» trasate de acesta.[…] Am interesul ca poporul eu să afle… Să afle şi să înţeleagă! Să înţeleagă că la nivel global «cărţile sunt făcute»! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici!…”[1].

În prezent (re)trăim întâmplările din filmul „Planeta maimuţelor”[2] nu virtual, ci „pe viu”. Maimuțele dominante actuale au măști umanoide și pun în practică nu „teoria conspirației”, ci planul de depopulare care nu mai poate fi negat. Unele pot fi văzute în imaginea care însoțește rândurile de față, însă „Bilderbergii GloboCap” au numeroase „maimuțe” deja înșurubate pe post de șefi de state și guverne în majoritatea țărilor Uniunii Europene, în SUA, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Franța, Germania, Austria, Italia, U.K.…

Sunt și state rebele care încearcă să-și păstreze suveranitatea și demnitatea națională: Spania, Portugalia, Serbia, Ungaria, Polonia, Grecia… N-am menționat în nicio „tabără” România pentru că România nu mai este țară, ci o colonie corporatistă suprasaturată de baze militare și potere străine gata oricând nu să-i apere pe români, ci să tragă în plin în ei în caz de revoltă. Puținii oșteni aflați încă sub Tricolor sunt „expulzați” pe post de jandarmi pe alte coclauri cu care România nu are nici în clin nici în mânecă. Ce-au căutat în Afganistan? Dar în Kosovo? Dar…

De ce nu-i păstrăm lângă noi, aici, acasă? Ei sunt frații și copiii noștri nu hoardele americane, belgiene, franțuzești, italiene și de care or mai fi? Gem strămoșii.

N.A.T.O., GO HOME ! sau unde vreți voi, nu aici! Când plecați, luați și slugile-otrepe autohtone, luați-i cu voi pe președinte, guvernul și trei sferturi din parlamentari. Cetățenilor ai României, dacă vreți să supraviețuim cereți RoExit!

Trăiască România liberă!

Aranjament grafic – I.M.

————————————–

[1] https://www.art-emis.ro/analize/stapanii-lumii – 16 iunie 2012.

[2] https://topfilmeonline.biz/planeta-maimutelor-2001-online-subtitrat-in-romana/

////////////////////////////////////////////

Conturile lui Ceauşescu

 

Maria Diana Popescu   

Televiziunile încearcă să ne spele mintea cu teze, antiteze şi ipoteze, care de care mai sinistre şi mai groteşti, mai breze sau amatoriste, cu privire la aşa-zisele conturi şi averi ale lui Ceauşescu! Însă, cercetările au dovedit că fostul preşedinte al Republicii Socialiste România nu ar fi avut conturi personale, nici averi sau vile luxoase în proprietate, precum grangurii corupţi ai Puterii „democratice” perindate la cîrma ţării de la grozăvia din decembrie 1989. Vehiculata expresie „conturile lui Ceauşescu” e o metaforă toxică, aruncată în urechea naivilor. Ceauşescu a locuit în imobile ale statului român şi doar a coordonat gestionarea conturilor României, îngropate cu grijă în documente secrete, imediat după lovitura de stat. Să vedem unde au plecat banii Ţării după telerevoluţie. „Primul miliard a dispărut din Trezoreria Gospodăriei de Partid, de la subsolul Comitetului Central, în noaptea loviturii de stat, 22 decembrie 1989″, susţine senatorul Marius Marinescu, citîndu-l pe Ştefan Andrei (viceprim ministru al R.S.R.). Acel moment a declanşat, sub numele privatizării, startul corupţiei, al vînzării pe nimic a economiei (scuzaţi, nu chiar pe nimic, ci la preţul rezonabil de fier vechi), al jafului naţional din banii statului, bani puşi pe seama unor imaginare conturi ale lui Ceauşescu. Conturile U.T.C., ale P.C.R. şi ale Sindicatelor naţionale au fost trecute în conturile unor fundaţii înfiinţate la foc automat sau venite la pachet pe planşeta loviturii de stat. Ulterior, au sosit experţi din Canada pentru verificări, dar, autorităţile improvizate de atunci, implicate, probabil, în deturnarea conturilor, nu le-au dat informaţiile cerute, strict necesare verificărilor respective. Cu toate acestea, experţii străini au ajuns la concluzia că Ceauşescu n-a avut conturi personale, fiind vorba despre conturile României.

 Potrivit aceleiaşi surse, „Banii Gospodăriei de partid au fost transferaţi la Bancorex (cine ştie ce sumă a fost transferată din total), apoi toate documentele au fost distruse”. Prin astfel de practici mafiote s-au volatilizat banii încasaţi de România, „aproape 9 miliarde de ruble şi peste 13 miliarde de dolari din activităţi de comerţ exterior. U.T.C.-ul s-a transformat în „Fundaţia Naţională pentru Tineret”, condusă de Nicolae Mavrodin, care a preluat în conturile fundaţiei cel puţin 5 miliarde de dolari (!?), apoi şi-a schimbat numele în „Fundaţia Europeană pentru Tineret.” Şi în acest caz, dolarii şi-au pierdut urma.

 Ceauşescu a lăsat Ţării o avere fabuloasă

 „Aşa-zisele conturi ale lui Ceauşescu, în fapt, conturile României, s-au evaporat cu ajutorul unor băieţi deştepţi din servicii”, afirma Florea Dumitrescu, ministru al finanţelor (1969-1978) şi guvernator al B.N.R. (1984-1989). Este vorba de acei ”băieţi deştepţi din servicii” care cunoşteau toate şmecheriile dubioase din arsenalul capitalismului sălbatic şi care dispuneau şi de capitalul necesar pentru lansarea imediată în cele mai profitabile afaceri, cu ţinta extinderii la maximum posibil a jafului – mascat sau chiar făţiş. După execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale, după ce banii au luat căi sigure, aranjate cu dibăcie de impostori, din codul Penal au fost excluse subminarea puterii de stat şi pedeapsa cu moartea, astfel ca banii furaţi să rămînă, fără riscuri, în posesia jefuitorilor. Ceauşescu a lăsat Ţării o avere fabuloasă, iar Mugur Isărescu are obligaţia să informeze poporul cu privire la drumul banilor din conturile României socialiste. Misterul dispariţiei banilor este strîns legat de misterul loviturii de stat. Pentru aceste conturi, criminalii au tras în tinerii din stradă, care au manifestat pentru libertate, democraţie şi idealuri nobile. Urmele banilor au fost şterse, iarăşi cu mare dibăcie, prin înfiinţarea şi falimentarea unor bănci româneşti şi prin alte savantlîcuri numai de ei ştiute. Arhiva Securităţii (a comerţului exterior, care făcea parte din C.I.E.) a luat foc ca prin minune atunci, băieţii deştepţi rămînînd cu greua povară a banilor cu care s-au privatizat, iar unii dintre ei sînt acum la butoanele Puterii prin fiii lor sau alte rubedenii.

 Banii s-au vărsat în nou-înfiinţatele întreprinderi de comerţ exterior şi în societăţile-pirat, ulterior băgate în faliment

 „Profitorii de război” au înfiinţat întreprinderi de comerţ exterior, paralele celor existente, cu nume aproximativ asemănătoare, iar banii pe care urma să-i încaseze România timp de cîţiva ani buni după lovitura de stat, din activitatea de comerţ exterior, dar şi din imensele creanţe pe care le aveam de încasat de la ţările în care România executase investiţii foarte costisitoare (Sudan, Egipt, Libia, Irak, Zambia, Cuba, Ucraina – Krivoi Rog etc.) au fost deturnaţi spre nou-înfiinţatele întreprinderi şi societăţi-pirat, pe care, ulterior, le-au băgat în faliment. Numai în 1990 s-au încasat 8 miliarde de dolari (U.S.D.) din comerţul exterior şi mai erau de încasat alte 13 miliarde, aceşti bani fiind încasaţi ulterior de cele peste 40 de agenţii de comerţ exterior care se ocupau de export, în care, pînă în 1990, lucrau doar ofiţeri de securitate. De aici graba lui Petre Roman cu „mormanul de fiare vechi” şi privatizarea industriei. Democraţia, economia de piaţă şi privatizarea au fost implementate în scopul deturnării de fonduri, totul făcînd parte din planul minuţios al loviturii de stat. Ca să ajungem la punctul zero al furtului de bani din conturile României, într-un episod viitor vom vedea lista întreprinderilor de comerţ exterior, botezate imediat după telerevoluţie. Trebuie însă ştiut că sume imense de bani mai sînt şi astăzi de încasat în special de la datornicii din ţările lumii a treia, care au beneficiat de serviciile Românei, sub diverse forme, bani de care nu s-a mai interesat nimeni din partea guvernelor Românei de după 1989. Sau poate sau dedulcit şi la aceştia.

 Desecretizarea documentelor referitoare la banii României din 1989, ar duce la prăbuşirea unor afacerişti burduşiţi!

Cei care au profitat de conturile României din străinătate ocupă astăzi importante funcţii de stat sau politice şi trăiesc pe picior de multi-miliardari. Deci, care conturi ale lui Ceauşescu, dragi escroci ai României postdecembriste, care aţi jefuit şi v-aţi împărţit banii şi economia Ţării ca pe un tort? Îl confundaţi pe Ceauşescu cu voi – maimuţe hoaţe, care aţi ajuns miliardari peste noapte, pentru că aţi furat fără frică, păgubind statul şi cetăţenii sărmanului nostru popor, crezînd că nu veţi da niciodată socoteală! Conturile lui Ceauşescu sînt o poveste de adormit copiii democraţiei. Da, au existat nişte conturi, dar ale României, unde, repet, se vărsau banii din activitatea de comerţ exterior şi de investiţii, iar povestea banilor „epocii de aur”, povestea conturilor României la borna anului 1989 ar putea fi spusă, foarte simplu, de către matusalemicul şef al B.N.R., Mugur Isărescu, bancherul ros de veşnicie în turnul de fildeş al banilor naţiunii, bancherul care a avut şansa, aproape inexistentă în perioada comunistă, de a pleca în Statele Unite, unde a studiat economia de piaţă internaţională.O desecretizare a documentelor referitoare la banii României de atunci, ar duce la prăbuşirea unor afacerişti burduşiţi de miliardele devalizate din conturile României, ar duce la prăbuşirea unor imperii financiare româneşti şi confiscarea, în folosul Ţării, a averilor obţinute fraudulos.

 Conturile „Gospodăriei de Partid”, ale „Uniunii Generale a Sindicatelor din România” şi ale „Uniunii Tineretului Comunist”, se regăsesc în marile afaceri de azi, aparent legale

 De ce au fost imediat condamnaţi şi asasinaţi Elena şi Nicolae Ceauşescu de acel ilegal şi criminal complet de judecată, dar şi fratele său Marin Ceauşescu, asasinat la Viena? Ca să iasă din discuţie conturile României, să fie dosite spre însuşire, să li se închidă gura şi să li se pună în cîrcă, pe principiul prinde mortu’ scoate-i ochii! (În paranteză fie spus, Marin Ceauşescu – şeful Agenţiei Economice din Viena, avea ca subordonaţi ierarhic pe Dan Voiculescu şi Teodor Meleşcanu – personajele care executau operaţiunile financiare în relaţie cu băncile unde erau conturile României. Înainte de a se „sinucide” prin spînzurare în subsolul clădirii Agenţiei Economice din Viena, Marin Ceauşescu a scris o lungă, interesantă şi emoţionantă ”spovedanie”, în care a lăsat şi această exprimare de suflet, ca un adînc oftat: „Sărmane popor, iar te-au folosit! Dar vei fi amăgit…”).  Trăiască criminalii capitalismului fără frontiere, care au confiscat toate structurile noastre politice, de stat şi juridice! Unde sînt banii României, unde sînt conturile „Gospodăriei de Partid”, ale „Uniunii Generale a Sindicatelor din România” şi ale „Uniunii Tineretului Comunist”, domnule Mugur Isărescu? Greu de vorbit, dacă nu, chiar imposibil! Banii care se aflau în conturile acestor organizaţii, dar şi banii din conturile externe de comerţ ale României, sînt imposibil de găsit acum, după un sfert de veac, imposibil de confiscat, fiind spălaţi de zeci de ori din 1989 încoace, astăzi, regăsindu-se în marile afaceri, aparent legale. Nu trebuie să ne resemnăm, nici să tot plîngem după laptele vărsat pe foc, ci să cerem socoteală impostorilor. Este dreptul nostru la adevărul istoric!

 Ei sînt acum în topul marilor averi, metamorfozaţi în afacerişti, patroni, politicieni

 Trebuie ştiut că, tot ceea ce avea România în conturile externe, ceea ce avea de primit ca lichidităţi din contractele de comerţ exterior (România avea de recuperat sume uriaşe din multe dintre cele 144 de ţări unde exporta), a fost luat cu japca de grupări mafiote, care zburdă şi acum prin România. Unii dintre foştii oficiali ai vechiului regim, care se ocupau cu activitatea de comerţ exterior, dar şi mulţi dintre cei care au format primul guvern de tranziţie şi oportuniştii lor succesori, sînt prezenţi şi acum în raiul banilor murdari, în topul marilor averi, metamorfozaţi în afacerişti, patroni, politicieni. Oare să nu ştie nimic despre banii României, Petre Roman, primul premier al României de după ’89, care a dat startul jefuirii industriei româneşti, sub lozinca mormanului de fiare vechi, de care trebuie să scăpăm. „Nu am descoperit indicii prin care să avem certitudinea că Ceauşescu ar fi avut conturi în afara ţării”, a spus la Realitatea tv Sabin Cutaş, preşedinte al Comisiei parlamentare de anchetă privind investigarea conturilor lui Ceauşescu. În schimb, conturile României existente în afara ţării pînă în 1989, sînt negate de multe voci autorizate, probabil, interesate, în muşamalizare. În urma cercetărilor, Sabin Cutaş a precizat că „au existat aşa-numitele conturi ale statului român, unde circuitul banilor era foarte bine controlat, astfel că retragerea unor bani din acest circuit în timpul comunismului este pură speculaţie, iar oamenii din Securitate, implicaţi în acest circuit al banilor erau, la rîndul lor, verificaţi drastic”. Verificaţi în timpul comunismului, dar în timpul loviturii de stat şi după, cine era să-i mai verifice? Concluzia este că banii din aceste conturi au dispărut imediat după asasinarea cuplului prezidenţial şi a fratelui lui Nicolae Ceauşescu.

 Lovitura de stat şi jefuirea conturilor României nu pot fi casate!

 Toate guvernele post decembriste au îngropat şi mai adînc conturile României, prin sintagma Conturile lui Ceauşescu, adică, dînd vina pe mort, folosind sistemul judiciar drept cîine de pază pentru infractori. Anumite personaje, devenite personulităţi bogate sau oameni de afaceri de top, după însuşirea banilor din acele conturi, au tot interesul ca afacerea murdară a conturilor în dolari din perioada socialistă să rămînă în ceaţă şi să se stingă de la sine odată cu trecerea vremii. Mircea Opreanu, soţul Zoiei Ceauşescu a afirmat că „Ceauşescu a investit în aur o parte din banii statului, depuşi într-un cont în Elveţia, pentru a mări rezerva de aur a ţării. Alţii au fost redirecţionaţi către alte instituţii, cum ar fi Armata. Este clar că, după 1989, unii au avut acces la aceste conturi şi le-au făcut dispărute”, a explicat Mircea Opreanu. Zvonurile privind conturile secrete ale fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu sînt false. Lovitura de stat şi jefuirea conturilor României nu pot fi casate! Organizaţia „22 Decembrie” a cerut de nenumărate ori recuzarea procurorului de caz! Cu peste 1.400 de volume, dosarul falsei revoluţii trebuie să-şi urmeze cît mai repede cursul, ancheta trebuie continuată, impostorii, trădătorii şi cei care au tras în manifestanţi trebuie pedepsiţi. Închiderea dosarului telerevoluţiei de către procurorii militari a fost o ruşine naţională, acesta fiind redeschis în 2016, de către procurorul interimar Bogdan Licu, la o jumătate de an de la clasare. 

 Procurorul general al României Tiberiu Niţu, demis cu puţină vreme în urmă, cel care a închis dosarul, a recunoscut că era pe atunci un individ care a tras în mulţime! Ca patriot, Ceauseşcu va fi mai tîrziu socotit un gigant al istoriei în lupta poporului împotriva corporaţiilor, împotriva Occidentului ticălos, care a adus efective de mercenari înarmaţi pînă în dinţi pe teritoriul ţării, a adus hoţia, sărăcia, corupţia, războiul şi teama în spatele caselor noastre. În definitiv, sîntem sub ocupaţie americană, sub pretextul apărării de nu ştiu care rus.

https://www.art-emis.ro/editoriale/conturile-lui-ceausescu

////////////////////////////////////////////

https://www.youtube.com/watch?v=-2ztDAQYuyQ

Ion Iliescu dar nu ne puneti sula in coaste [Coposu ] CFSN 1990 ianuarie

https://www.youtube.com/watch?v=bWiRw6GKtFY

Generalul Vlad despre Ion Iliescu

///////////////////////////////////////////

Inteligența planetară

Scris de Cristian Român

Suntem obișnuiți să considerăm că inteligența este o calitate individuală. Un grup de cercetători americani vede altfel lucrurile. Ei au studiat posibilitatea ca, în cazul unei ipotetice civilizații extraterestre, inteligența să fie o însușire colectivă, la scara unei întregi planete.

Pe la sfârșitul lunii februarie am primit, în fapt de seară, un telefon de la un producător de la televiziunea Aleph, prin care eram invitat în dimineața următoare să intervin într-o emisiune. Mi s-a comunicat și subiectul: inteligența la scară planetară. Desigur, am fost de acord, dar aveam unele dubii. Mi se părea un subiect un pic cam tras de păr, desprins parcă din Solaris, minunatul roman al lui Stanislaw Lem. Așa că am cerut câteva indicii suplimentare. Mi s-a spus că tocmai a fost publicat un articol științific pe această temă. Am mulțumit frumos și a rămas ca de dimineață să vin cu comentariile mele, în direct.

Așa cum era normal, imediat după ce am încheiat conversația, m-am așezat în fața monitorului și am căutat informațiile de care aveam nevoie. Nu mică mi-a fost surpriza atunci când am descoperit că respectivul subiect fusese tratat într-un articol publicat pe 7 februarie 2022, în prestigioasa revistă International Journal of Astrobiology, editată de către Cambridge Univeristy Press. Titlul lucării era ”Intelligence as a planetary scale process”. L-am parcurs în fugă și am fost fascinat. Autorii articolului căutau răspunsul, ipotetic, la o întrebare fundamentală: ”o planetă, care adăpostește viața, poate avea propria conștiință?” Citez din rezumatul lucrării: ”vom explora inteligența planetară, definită ca achiziția și aplicarea cunoașterii colective la scară planetară, împreună cu integrarea sistemelor planetare, ar putea fi o abordare utilă pentru înțelegerea evoluției pe termen lung a planetelor locuite, inclusiv în cazul vieții terestre și vom prezice caracteristicile generale ale acesteia în cazul unor lumi extraterestre.” Sună oarecum complicat. Așa și este. De aceea, după o primă lectură, am revenit asupra articolului, de data aceasta fiind atent la fiecare propoziție. Voi încerca, în cele ce urmează, să vă explic ce am înțeles eu din acest text științific aflat foarte aproape de frontiera SF-ului.

Puterea colectivă

De-a lungul istoriei planetei noastre am putut vedea cum formele de viață existente aici (bacterii, plante, animale etc) au modificat radical Pământul. Să, luăm drept exemplu, plantele. Inițial atmosfera terestră nu avea decât vagi urme de oxigen molecular. Dar, odată cu ”inventarea” fotosintezei de către ele, în atmosferă au început să se elibereze cantități uriașe de oxigen, ceea ce a dus la modificarea radicală a compoziției ei. Acesta este doar un singur exemplu al impactului la scară planetară a unei ”activități” colective. Dacă biosfera poate modifica lumea noastră, activitatea colectivă de cunoaștere ar putea schimba o planetă, cunoașterea colectivă ar putea, la rândul ei să modifice planeta? Odată cu evoluția biosferei, Terra a căpătat o viață proprie. Dacă o planetă are o viață proprie, ea ar putea să aibă și o inteligență a ei? Echipa de cercetători, condusă de către Adam Frank, profesor la Universitatea Rochester, s-a inspirat din ceea ce poartă numele de ”ipoteză Gaia”, care presupune că biosfera interacționează pternic cu sisteme nonbiologice (sisteme geologice, atmosfera și hidrosfera) pentru a forma un sistem complex, care ajută la menținerea vieții pe planeta noastră. Cheia supraviețuirii biosferei este activitatea colectivă prin care se creează sisteme capabile să se autoîntrețină. De exemplu, există rețele subterane ale fungilor (sisteme micoriziene) care pot comunica la mare distanță. Așa cum explica profesorul Adam Frank într-un comunicat de presă: ”dacă o parte a pădurii are nevoie de nutrimente suplimentare, celelalte părți trimit nutrimentele necesare, prin rețeaua micoriziană. În acest fel pădurea își poate asigura viabilitatea”.

În prezent, se arată în articolul din International Journal of Astrobiology, civilizația noastră alcătuiește o ”tehnosferă imatură”, adică o amestecătură de sisteme și tehnologii generate de oameni, care au un impact direct asupra Terrei, dar care nu se poate autoîntreține. Un exemplu clasic este faptul că mare parte din nevoile de energie ale civilizației noastre se bazează pe folosirea combustibililor fosili carea degradează oceanele și atmosfera Pământului. Altfel spus, tehnologia și energia, pe care le folosim pentru a asigura supraviețuirea civilizației noastre, distrug planeta, fapt care, la rândul său, va duce la dispariția speciei umane.

Pentru a putea supraviețui este imperios necesear să acționăm, la nivel de comunitate globală, pentru interesul Terrei. Dar, arată Adam Frank: ”deocamdată nu avem capacitatea de a acționa în comun în interesul planetei. Există inteligență pe Terra, dar nu avem o inteligență la scară planetară.” Cercetătorii propun patru etape ce țin de trecut și de viitorul probabil, pentru a explica evoluția către o ”tehnosferă matură”.

Stadiul 1 – Biosfera imatură

Autorii asociază adjectivul ”imatur” pentru a caracteriza Pământul în tinerețe, acum câteva miliarde de ani, când existau organismele monocelulare dar încă nu apăruse vegetația. În acele vremuri, formele de viață nu au modificat semnificativ planeta noastră.

Stadiul 2 – Biosfera matură

Această etapă care s-a desfășurat în intervalul cuprins între 2,5 miliarde și 540 de milioane de ani în urmă, este marcată de apariția oxigenului în atmosfera terestră, în cantități suficiente pentru a afecta chimia oceanelor și geologia planetară. În această etapă s-au format continentele, a apărut vegetația, oxigenul s-a acumulat în atmosferă și a apărut stratul de ozon. Biosfera a avut o puternică influență în schimbarea Terrei și, probabil, a asigurat în continuare habitablilitatea planetei noastre. Biosfera, înlocuind cu oxigen molecular dioxidul de carbon, a împiedicat evaporarea oceanelor, așa cum s-a întâmplat pe Venus.

Stadiul 3 – Tehnosfera imatură

Este etapa în care ne aflăm în prezent. Civilizația umană a creat sisteme de comunicație, de transport, de electricitate, de calculatoare (desigur, interconectate între ele, dar care nu sunt integrate cu alte sisteme terestre). Tehnosfera noastră este încă imatură. Așa cum arată autorii, ”Pe termen lung, tehnosfera noastră actuală, acționează împotriva ei înseși”. Ne aflăm într-o etapă critică, în care tehnologiile noastre ne aduc tot mai aproape de ceea ce am putea numi ”limitele planetare”. Acestea sunt limitele în interiorul cărora civilizația noastră, așa cum o cunoaștem, ar putea evolua în siguranță. Din păcate, tehnologiile pe care le folosim în prezent riscă să ne ducă înspre o depășire a lor, de exemplu, dacă nu acționăm concertat pentru limitarea activităților umane care conduc la eliberarea de cantități uriașe de gaze care produc efect de seră, și, implicit, o creștere rapidă a temperaturii medii globale. Tehnosfera Pământului din zilele noastre ne îndreaptă către un previzibil dezastru…

Stadiul 4 – Tehnosfera matură

Acesta ar fi stadiul cel mai înalt de evoluție a tehnosferei. Dacă vom depăși cu succes problemele prezentului, sistemele tehnologice de care vom dispune, inclusiv cele energetice la scară mondială, vor fi într-o armonie perfectă cu biosfera. Tehnosfera și biosfera vor putea prospera împreună. Adam Frank: ”Planetele evoluează de la imaturitate la maturitate iar inteligența planetară indică momentul în care s-a ajuns la maturitate. Întrebare de un milion de dolari: cum va arăta o civilizație planetară care a creat o tehnosferă matură? Deocamdată nu avem un răspuns la ea.”

Pentru site-ul Universe Today, Adam Frank explica: ”Se pare că suntem incapabili să evităm criza climatică provocată de tehnologiile noastre. Studiind istoria biosfere și felul în care s-ar putea dezvolta sistemul complex al buclelor de feedback a ceea ce numim inteligență planetară, sperăm să găsim o cale prin care să dirijăm tehnosfera civilizației noastre înspre stadiul matur, asigurându-ne astfel supraviețuirea pe termen lung.”

Inteligența planetară și sistemele complexe

Chiar dacă, așa cum arăta Adam Frank, nu știm cum ar putea să arate inteligența planetară, autorii articolului subliniază că o tehnosferă matură implică faptul că tehnosfera matură implică integrarea sistemelor tehnologice cu întreaga planetă (biosfera, atmosfera și geosfera), prin intermediul unor bucle de feedback, formându-se astfel un sistem complex.

Mă voi opri un pic asupra sintagmei ”sistem complex”. Un asemenea sistem este compus din părți mai mici care interacționează între ele astfel încât comportamentul global al sistemului depinde în întregime de aceste interacții. Rezultatul este un sistem care are calități superioare sumei calităților părților. Pădurile, Internetul, creierul uman, sunt doar câteva exemple de sisteme complexe. Prin natura lor, sistemele complexe, au calități complet noi care rezultă în urma interacțiunilor dintre părți. Să vă dau un exemplu: putem studia comportamentul neuronilor din creierul uman (și o facem foarte bine cu instrumentele de care dispune în prezent), dar ne este aproape imposibil să explicăm personalitatea și conștiința.

Din cauză că inteligența planetară este un sistem complex, este greu să prezicem cum se va comporta el. Totuși, cercetătorii arată că putem presupune că va avea două caracteristici principale: va avea un comportament emergent (adică va avea calități pe care nici una dintre părțile individuale nu le are) și se va autoîntreține. Frank: ”Biosfera a înțeles în urmă cu miliarde de ani cum să creeze un sistem care să susțină viața. Acum noi trebuie să descoperim caracteristicile prin care tehnosfera se poate autosusține.”

Căutarea civilizațiilor extraterestre

Adam Frank este foarte implicat în căutarea civilizațiilor extraterestre. În anul 2020 a primit o finanțare de la NASA, pentru a realiza, împreună cu o echipă internațională de cercetători, o bază de date a posibilelor tehnosmnături ale civilizațiilor extraterestre. Civilizațiile extraterestre nu se bazează pe magie, ele trebuie să folosească forme de energie pe care le cunoaștem și noi. Atunci când le privim de la distanță, identificând anumite anomalii, tehnosemnături, am putea să le identificăm. În faza inițială, în această bază de date au intrat doar două tehnosemnături.

Panourile solare: stelele sunt printre cele mai puternice generatoare de energie din Univers. Pe Terra a început să utilizăm energia solară, așa că ”folosirea energiei solare poate fi un lucru foarte natural pentru alte civilizații”, explica Adam Frank. Dacă civilizație extraterestră va utiliza colectoare solare de de dimensiuni extinse, atunci lumina reflectată de ele va avea o anumită semnătură spectrală, care ne-ar putea oferi indicii serioase pentru identificarea ei. Echipa de cercetători condusă de către Adam Frank va analiza cum ar arăta această tehnosemnătură, rezultată în urma folosirii colectoarelor solare.

Poluarea atmosferică. În cazul planetei noastre tehnologia pe care o folosim și-a pus amprenta în ceea ce privește compoziția atmosferică. Printre gazele prezente aici se numără și unele sintetice, cum ar fi CFC-urile (clorofluorocarburile), utilizate în sistemele de refrigerare. Atunci când vom reuți să identificăm asemenea gaze în atmosferele exoplanetelor, vom putea să găsim indicii despre posibila existență a unei civilizații extraterestre industrializate.

Pentru site-ul Universe Today, Frank arăta că: ”Este probabil ca multe civilizații extraterestre să fie mai bătrâne decât a noastră. Asta înseamnă că au reușit să atingă stadiul unei tehnosfere mature. Dacă vom reuși să înțelegem caracteristicile specifice ale acestui stadiu, vom avea o șansă mai bună să înțelegem ce fel de tehnosemnături trebuie să căutăm.”

Să ne amintim că telescopul spațial James Webb are printre ambițioasele sale obiective de cercetare și analiza compoziției chimice a atmosferelor exoplanetelor.

Încheiere

Cea mai bună încheiere mi-a oferit-o însuși Adam Frank în postarea de pe site-ul Universității Rochester: ”Pot spune că singurele civilizații tehnologice extraterestre pe care le vom descoperi vreodată – cele pe care ne așteptăm… să le descoperim – sunt cele care nu s-au sinucis, ceea ce înseamnă că ele au atins nivelul unei inteligenței planetare. În asta constă puterea domeniului nostru de ivestigație: el reunește ceea ce trebuie să facem pentru a putea supraviețui crizei climatice și ceea ce s-ar putea petrece pe o planetă oarecare unde viața și inteligența au evoluat.”

Inteligența planetară

/////////////////////////////////////////

Cum a ajuns industria României „un morman de fiare vechi“ după 1990. „Fabrica mi-a dat apartamentul, iar mulţi din foştii colegi s-au ratat“

Citeste mai mult: adev.ro/pky0g3

Foarte puţine din întreprinderile construite în perioada comunistă şi chiar în cea interbelică au rezistat după 1990 tranziţiei sălbatice din România.

ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ

Cum „pedepseşte” justiţia română privatizările dubioase de la începutu…

Deşi este unul dintre judeţele mici ale ţării, Vrancea a fost un judeţ destul de bine industrializat până la începutul anilor ’90. Acest proces a început în anii 1960, cu implicaţii directe în procesul de creştere economică, dar şi migrarea populaţiei către mediul urban.Atunci apar primele cartiere de blocuri de locuinţe şi tot atunci s-au construit fabrici şi uzine. Înainte de 1989, Vrancea se situa pe la mijlocul clasamentului pe ţară la majoritatea indicatorilor dezvoltării economico-sociale. Acest lucru se reflecta în cele peste 101.000 locuri de muncă, dar şi în nivelul de trai al populaţiei. Salariul mediu în Vrancea era egal cu cel din alte judeţe, pentru că avea o structură industrială diversă, inclusiv tehnologie de vârf: mecanică fină, metalurgie, prelucrarea maselor plastice, industrie de mobilă, industrie chimică, întreprinderi de transporturi şi societăţi de construcţii extrem de puternice. În perioada 1965-1989, în industria judeţului Vrancea s-au produs mutaţii importante, fiind reprezentată de 25 de întreprinderi, din care 17 republicane şi 8 ale cooperaţiei meşteşugăreşti. Odată cu dezvoltarea industriei, s-au produs mutaţii structurale în cadrul ramurilor, prin construirea şi punerea în funcţiune a unor importante capacităţi de producţie, din care amintim Întreprinderea de Scule şi Elemente Hidraulice, Filatura de Lână Pieptănată, Întreprinderea de Prelucrare Mase Plastice, Întreprinderea de Tricotaje, FUPSICh, Întreprinderea de Vase Emailate, Combinatul de Prelucrare a Lemnului, Fabrica de beton celular autoclavizat Adjud, Integrata Adjud, Întreprinderea Chimică Mărăşeşti, FPL Gugeşti, Întreprinderea de Aparataj Electric , întreprinderi de producere, unităţi aparţinând industriei uşoare, precum şi întreprinderi din industria alimentară. FOTO: Platforma industrială a Focşaniului Apariţia acestei zone industriale avea să se reflecte în nivelul de trai al populaţiei, chiar dacă era vorba de o perioadă în care se manifesta un regim totalitar. În întreprinderile enumerate mai sus, dar şi în altele zeci de mii de oameni aveau un loc asigurat de muncă. În anul 1968, când a luat fiinţă, judeţul Vrancea avea 53.709 de salariaţi. În 1989, peste 100.000 de vrânceni aveau un loc de muncă. Astăzi, Vrancea are mai puţini salariaţi în economie decât erau în anul 1950 în  toate raioanele din care s-a format judeţul. Ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani ştie toată lumea. Economia a fost distrusă în special de potentaţi susţinuţi din spate de politicieni, care au luat pe nimic fabricile şi le-au falimentat, tăindu-le apoi şi vânzându-le la fier vechi. Adică aşa cum  a zis  fostul premier Petre Roman, care în 1990 transmitea semnalul că „industria României este un morman de fiare vechi”, suficient pentru cei care au vrut să se căpătuiască să distrugă economia ţării. Un exemplu este cel de la fosta întreprindere „Chimica” de la Mărăşeşti, care a supravieţuit bombardamentelor din cele două războaie mondiale, 1914-1919 şi 1939-1945, dar nu a mai putut fi salvată după 1989. FOTO: De Fabrica Chimica au mai rămas câţiva scheleţi „Era raiul pe Pământ aici. Nu mint cu nimic. Toată lumea muncea, se făcea producţie, oamenii câştigau bani, mergeau în concedii, familia era familie. Aproape 30 de ani am lucrat la Chimica. Fabrica mi-a dat apartamentul în care stau astăzi şi mă doare sufletul când mă întâlnesc cu foştii mei colegi care au ajuns ultimii oameni. Din oameni plini de viaţă astăzi s-au ratat, mulţi au luat-o pe calea băuturii, s-au îmbolnăvit, mulţi au şi murit. Aici, la Mărăşeşti, au rămas doar câinii şi oamenii fără stăpân, că asta suntem cu toţii cei care trăim aici”,  îşi aminteşte cu nostalgie Zanfir Stancu, fost muncitor la „fabrica-emblemă” Marchim Mărăşeşti. Fabrica de confecţii a fost dată în funcţiune în anul 1963 şi a înregistrat în momentul ei de vârf, înainte de 1989, peste 5.000 de angajaţi. FOTO: Fabrica de Confecţii, printre puţinele care mai rezistă În anii 1992-1993, fostul politician Adrian Severin a trudit din plin la privatizarea fostei Întreprinderi de Confecţii Focşani, una dintre primele cinci din ţară ca performanţe obţinute. Fabrica mai rezistă şi astăzi, cu un număr mai mic de muncitori, pentru că industria textilă este singura care mai dăinuieşte în Focşani. Una dintre întreprinderile industriale etalon în perioada comunistă în Focşani, Laminorul, care avea în perioada sa de glorie aproape 1.500 de angajaţi, însă în 1997 a fost lichidată şi vândută omului de afaceri iordanian Taher. La acel moment în fabrică au mai rămas 500 de angajaţi, dar din cauza pierderilor în anul 2008 toţi angajaţii au intrat în şomaj. Au trecut zece ani şi de la închiderea fabricii Mopaf (fostul CPL), iar cele mai multe din clădirile în care se producea mobilă de înaltă calitate, aproape în exclusivitate pentru export, au fost rase de pe faţa pământului. Fabrica de mobilă şi-a închis porţile definitiv pe data de 1 noiembrie 2008 iar ultimii 1.200 de angajaţi au fost trimişi acasă. Fabrica, care a fost construită de specialişti suedezi în 1970, a fost cumpărată la începutul anilor 2000 de afaceristul Vasile Roşca, care a revândut către alţi afacerişti faliţi, care aveau în intenţie, pe vorbe, să dezvolte pe cele 22 hectare de teren ale fabricii un complex rezidenţial. Terenul este astăzi rampa de gunoi neoficială a oraşului. Întreprinderea de Scule şi Elemente Hidraulice Focşani a reprezentat vârful industriei vrâncene înainte de Revoluţie. 6.480 de persoane munceau în 1990 la ISEH. Întreprinderea a fost înfiinţată în 1973 şi se întindea pe o suprafaţă de 10 hectare. Mii de oameni au rămas fără loc de muncă după incendiul devastator din 1991. Fosta senatoare Sorina Luminiţa Plăcintă Bucuraş a cumpărat în anii ’90, împreună cu fostul soţ, suedezul Ştefan Sobota, pachetul majoritar al firmei de stat SC Milcofil Focşani. Presa locală relata la momentul respectiv o serie de nereguli legate de preluarea acţiunilor. FOTO: Filatura Focşani nu mai există Astfel, din presa vremii se arată că „Direcţia de Control a FPS Vrancea a constatat că „perfectarea contractului de închiriere a unui spaţiu de 18.064 de metri pătraţi aparţinând SC Milcofil către Sorste SA (firma soţilor Plăcinta – Sobota, n.r.) s-a făcut la un preţ şi cu clauze dezavantajoase pentru Milcofil. Mai exact, spaţiul în cauză a fost închiriat cu un dolar/mp, lunar. În plus, din acest preţ s-au dedus în totalitate cheltuielile efectuate de locatar (SC Sorste) pentru amenajarea spaţiului necesar producţiei proprii de confecţii”, precizează sursa citată. Potrivit concluziilor organelor de control, în urma încheierii contractului de închiriere în condiţii preferenţiale cu Sorste, SC Milcofil a pierdut venituri lunare cel puţin egale cu diferenţa de preţ de la un dolar pe mp la 3,5 dolari/mp plus TVA, (cât era preţul de închiriere încheiat de Milcofil cu alte societăţi). Un calcul estimativ arată ca SC Milcofil a pierdut lunar peste 361 de milioane lei”. Astăzi, singurele afaceri care mai dăinuiesc în Focşani şunt în domeniul confecţiilor, unde lucrează aproximativ 10.000 de persoane, dar şi în vinificaţie şi foarte puţină industrie alimentară. Statisticile arată că Vrancea se află pe primul loc în ţară în ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă peste hotare. Astăzi, peste 100.000 de vrânceni au un loc de muncă în afara ţării.

Citeste mai mult: adev.ro/pky0g3

https://adevarul.ro/locale/focsani/cum-ajuns-industria-romaniei-un-morman-fiare-vechi-1990-fabrica-mi-a-dat-apartamentul-fostii-colegi-s-au-ratat-1_5c31cf19df52022f754dd3ff/index.html

//////////////////////////////////////////

ZF Live. Petre Roman, autorul celebrei propoziţii din anii ‘90, „industria României este un morman de fiare vechi“: Statul nu trebuie să mai subvenţioneze iluzii

Autor: Livia Gheorghe

♦ Cât mai contează retorica – „Nu ne vindem ţara?“ ♦ Şi câtă realitate a rămas din celebra frază „industria României este «un morman de fiare vechi»“ care l-a costat, în bună parte, mandatul de premier?

Petre Roman, primul premier al României de după Revoluţia din 1989, crede, la 30 de ani de când a fost înlăturat din funcţie printr-o „mineriadă“, că actualul şef al guvernului Florin Cîţu ar trebui să judece de urgenţă problema socială a protestelor minerilor.

Este evident că toate politicile de reconversie în industria mineritului au fost, în cel mai bun caz, un succes parţial, arată el. Trebuie făcută o reconversie, reorientarea profesională este obligatorie întrucât cărbunele scos din Valea Jiului este scump, spune fostul premier, celebru pentru puloverul său roşu-grena cu care se afişa la şedinţe, după Revoluţie.

https://www.zf.ro/zf-live/zf-live-petre-roman-autorul-celebrei-propozitii-din-anii-90-19929382

………………………………………………………………….

https://m.facebook.com/grigorecristiancartianu/photos/arogan%C8%9Be-celebre-aceste-vorbe-ne-doare-ion-iliescu-despre-ceau%C8%99escu-a-%C3%AEntinat-no/1479953135435094/

////////////////////////////////////////////

Top 10 seriale la care trebuie să te uiți neapărat în 2022

Țilimpea Andrei

Dacă ești un mare iubitor de seriale, azi am pentru tine un material care te va bucura!

Vom discuta, pe scurt, despre cele mai bune seriale care au apărut în 2022 și pe care nu ai voie să le ratezi.

Fie că este vorba de titluri noi sau de sezoane nou apărute la un serial mai vechi, anul curent vine cu o multitudine de producții din care poți alege.

Să începem!

The Midnight Club

Este realizat de Mike Flangan, creatorul serialelor „The Haunting of Hill House” și „Midnight Mass”. Subiectul îl reprezintă 7 tineri cu boli terminale care locuiesc în Rotterdam Home. Plăcerea lor este de a se întâlni noaptea pentru a își spune povești horror, promițând ca toți să rămână prieteni și după moarte. Șocul are loc când unul dintre ei moare și chiar se ține de cuvânt!

Peacemaker

Este o mini-serie de 8 episoade produsă de HBO Max. Actorul John Cena este un super-erou care luptă pentru pace, folosindu-se de orice mijloc posibil. Putem spune chiar că este scopul lui suprem pe pământ! Este un serial pe care iubitorii de filme cu super-eroi îl vor îndrăgi înstant.

În jurul lumii în 80 de zile

Este o producție de 8 episoade ce are la baza deja celebrul roman al lui Jules Verne. Călătorul și eruditul Phileas Fogg este interpretat de David Tennant, valetul loial Jean Passepartout este interpretat de Ibrahim Koma și jurnalista Abigail Fortescue de actrița germană Leonie Benesch.

Interviu cu un vampir

Este un serial marca AMC și este bazat pe romanele regretatei Annei Rice. În primul sezon vei avea parte de 8 episoade pline de intrigi periculoase și scene fierbinți. În distribuție îi vom regăsi pe Jacob Anderson, în rolul lui Louis, și Sam Reid, în rolul lui Lestat.

House of The Dragon

Este un prequel al deja celebrei producții „Game of Thrones”. Acțiunea are loc cu 300 de ani înainte și ne arată povestea Casei Targaryen, precum și a membrilor săi. George R.R. Martin este producător executiv, alături de Ryan

Condal. Printre actorii care fac parte din această distribuție îi vom regăsi pe: Matt Smith, Steve Toussain, Olivia Cooke sau Emma D’Arcy.

Inventing Anna

O producție Netflix despre escroci și poveștile lor, asemeni celebrului „The Tinder Swindler”. Se pare că oamenii au prins gustul filmelor și al serialelor care prezintă moduri inedite prin care infractorii păcălesc oameni naivi pentru a le lua toți banii pe care îi au. Eroina este Anna, o vedetă a Instagramului care a reușit să păcălească oameni bogați din Manhattan, America.

The Crown

Producția de succes se va bucura de lansarea celui de-al cincilea sezon în luna noiembrie 2022. Serialul care a câștigat premiul Emmy vine însă cu o modificare majoră care ar putea supăra fanii. Actorii principali au fost schimbați: Imelda Staunton o interpretează pe Regina Elisabeta a II-a, iar Dominic West îl interpretează pe Prințul Charles.

Stăpânul inelelor – Inelele puterii

Este o ecranizare în regia Prime Video pe care fanii primelor producții cu același nume o pot vedea începând cu luna septembrie 2022. Este regizat de J.A. Bayona, cel care a realizat și Jurassic World: Fallen Kindgdom, iar acțiunea are loc cu mii de ani înainte de „The Hobbit” și „Stăpânul inelelor”.

The Sandman

Este un serial gotic fantezist ce a apărut deja pe Netflix și care ne prezintă câte puțin din istorie și mitologie. Vom putea vedea referințe către figuri legendare precum Orfeu și William Shakespeare. Producția se anunță a fi un mare succes!

Însoțitoarea de zbor

Un serial marca HBO Max care se bucură de un nou sezon și un real succes. În rolul principal o regăsiți pe Kaley Cuoco, celebră deja datorită rolului din serialul „The Big Bang Theory”. De data aceasta, simpatica blondină interpretează rolul unei stewardese care este într-o cursă contra cronometru cu un ucigaș plătit, dar și cu FBI. Producția a fost catalogată un „pulp fun” care o să vă țină cu ochii lipiți de monitoare, garantat!

Pe lângă producțiile din 2022 enumerate mai sus, mai am câteva recomandări recente pentru voi ca:

Julia – cel mai simpatic serial de comedie din 2022 produs de HBO Max

Fideli – un serial marca Netflix bun, de tip dramă, apărut anul acesta

Starstruck – considerat a fi cel mai bun serial de tip comedie romantică din 2022, preluat de HBO Max

Ghid astrologic pentru inimi frânte – cu al doilea sezon al serialului italienesc lansat deja pe Netflix

Anatomy of a scandal – un serial Netflix ce a fost lansat în aprilie 2022 și care se bucură de succes

Bridgerton – serialul a revenit cu sezonul 2, lansat deja în martie 2022

Peaky Blinders – producție ce revine cu un ultim sezon în 2022

The Pursuit of Love – catalogat drept cel mai bun serial romantic din 2021

Scene dintr-o căsnicie – considerat a fi cel mai bun serial dramă din 2021, pe HBO Go

Top 10 seriale la care trebuie să te uiți neapărat în 2022

///////////////////////////////////////////

Publicat   de Thraxus Ares

RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA – De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.

De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.

Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.

Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului.

Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.

În realitate totul este complet pe dos.

Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:

”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.

Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.

În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.

Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.

Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.

Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.

De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.

Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească?

Deloc.

Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple.

Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.

Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.

Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.

După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine.

Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.

Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.

Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.

Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.

Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.

Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)

Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”

Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.

Citește și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:

Anul 1558. Războiul Livonian.

A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.

Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.

Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.

Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.

Această poveste este plina de pete negre.

Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?

Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.

Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…

Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.

Asta nu vă amintește despre nimic?

Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.

La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.

Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.

Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.

Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.

Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

Anul 1700. Marele război cu Suedia.

Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.

Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.

Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.

Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.

Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.

Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.

Anul 1783. Anexarea Crimeei.

Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.

A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.

Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.

Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.

Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.

Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.

Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.

Ce s’a întîmplat de fapt?

De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?

Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?

Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).

”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856

Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

E timpul să spunem lucrurilor pe nume.

E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.

Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.

Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.

Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.

Acesta stipula clar că:

”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;

Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei;

Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;

Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova;

Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”

Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.

Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.

Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.

Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.

Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:

”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.

Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.

Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.

Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.

Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.

Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.

Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.

Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?

În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.

Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.

Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.

Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.

Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.

Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.

Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).

Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.

De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.

Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.

Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.

Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.

Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.

Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.

Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.

Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.

Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.

Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.

Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.

Războiul Crimeii 1853-1856.

Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.

Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.

Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.

Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.

Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.

Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.

Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.

Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.

Desigur, totul în scop de pace.

Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.

Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.

Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.

Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.

Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.

Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.

28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS

Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.

Marele Război pentru Apărarea Patriei.

Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.

Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.

Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.

Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.

Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.

Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?

Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.

Anul 1979. Afganistan.

Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.

Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.

Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.

Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.

Noi teritorii

De ce Crimeea? De ce nu Alaska.

Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.

Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.

Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?

La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.

De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?

Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.

De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.

Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.

Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.

Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.

Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.

Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…

Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:

*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit.

Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.

Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.

Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic.

Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.

Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.

Aci însă, la Nistru, ei se opresc.

Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…

În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.

În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.

Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*

.

Citește și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Vatra Stră-Română ‎Dacii ‎Geții ‎Pelasgii ‎Dacia ‪ROMANIA

.

Similare

IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”…………………….

.

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA………………………….

.

PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT…………………..

.

Acest articol a fost publicat în Actual, Geografie, Istorie, Thraxus Ares, Vatra Stră-Română și etichetat IMPERIUL ȚARIST, moldova, Rusia, Uniunea Sovietică, urss. Pune un semn de carte cu legătura permanentă…………..

RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

///////////////////////////////////////////

DE LA BIOSECURITATE LA TOTALITARISM, de James Corbett

Așadar, știți despre „temele de securitate”, nu-i așa? Adică absurditățile acelea dă-ți-jos-pantofii-și-cureaua instituite după 9/11 pentru a le da pasagerilor impresia că guvernul îi protejează de teroriști.

Bineînțeles că aceste măsuri nu fac în fapt nimic pentru a preveni terorismul. Chiar și portavocea MSM a fost forțată să admită că TSA nu a capturat niciodată un terorist cu astfel de metode.

Dar nu despre asta vorba. Aceste metode sunt puse în aplicare doar pentru a da impresia că agenții guvernamentale precum TSA se ocupă de siguranța oamenilor.

Ei bine, ghiciți ce se întâmplă acum? Pe măsură ce trecem de la paradigma „siguranța” post 9/11 la paradigma „biosecurității” post-Covid, avem și un echivalent al temelor de securitate și anume tema de biosecuritate.

Știu că ați observat deja. Abțibilduri pe podeaua magazinelor care vă spun exact unde să stați la coadă. Culoarele cu sens unic care vă spun pe unde să vă faceți cumpărăturile. Termometrele cu infraroșu îndreptate sugestiv tocmai spre capul vostru în timp ce intrați într-o clădire publică.

Bineînțeles că aceste instrumente și proceduri nu au rolul de a opri împrăștierea vreunui patogen infecțios. Ele există doar pentru a-i face pe oameni să se simtă mai bine.

Până și The Bezos Post este conștientă cât de caraghioase sunt toate acestea. După cum a remarcat Anna Fifield, recent, într-un articol despre felul în care se descurcă Beijingul cu „noua normalitate”, măsurile de biosecuritate adoptate în prezent de capitala chineză sunt în mod evident inutile.

„Paznici cu termoscanere la intrarea în magazine și în ansambluri rezidențiale îndreptându-le spre oricine vrea să intre. În linii mari este o formalitate, din moment ce aparatele adesea nu reflectă realitatea.”

Exact asta este esența biosecurității: „În linii mari este o formalitate” și „nu reflectă realitatea”.

Dar oricât de caraghios este tot acest teatru al biosecurității, tocmai a devenit de 1000 de ori mai caraghios.

Începând cu 1 august, statul Wisconsin le cere tuturor angajaților care lucrează la stat să poarte măști în clădirile oficiale. Dar Departamentul Resurselor Naturale merge cu un pas mai departe și îi obligă pe angajați să poarte mască în timpul teleconferințelor… chiar și atunci când angajații sunt singuri acasă.

Cum ați auzit! Oameni care stau acasă singuri în fața unui calculator fără nicio posibilitate teoretică de a răspândi virusul trebuie să poarte mască. De ce? Pentru că după cum le-a explicat angajaților președintele departamentului „ei trebuie să dea un exemplu de siguranță, ei sunt cei cărora le pasă de siguranța și sănătatea celorlalți.”

Nici măcar nu mai pretind că este vorba de sănătate și de siguranță în acest moment. Cheia acestui exercițiu este (în cuvintele lor) de a modela așteptările publicului cu privire la comportamentul „acceptabil” în noua paradigma de biosecuritate.

Dar există un nivel mai adânc în toată această poveste. Temele de securitate post 9/11, de pildă, nu era doar pentru a justifica bugetul unor agenții umflate precum TSA. Era, de asemenea, pentru a consolida povestea oficială.

„Ce e cu zdrahonii aceștia blindați din aeroporturi care îi înspăimântă pe octogenarii în scaune cu rotile, îi forțează pe oameni să-și golească pungile de colostomie și în general îi tratează pe pasagerii ca și cum ar fi niște deținuți în timpul unei carantine impuse la pușcărie? Trebuie că amenințarea teroristă este reală! Slavă Domnului pentru acești agenți simpatici de la TSA că ne păzesc de sperietoarea teroriștilor mari și răi.”

În același fel, Noua Ordine Covid și tema biosecurității există pentru a consolida povestea Virusului Mare și Rău.

„Așadar de ce este dintr-o dată toată lumea obligată să poarte mască (chiar și în întâlnirile de pe Zoom de acasă)? De ce trebuie să stăm la distanță fizică indicată de abțibilduri la coadă la supermarket? De ce sunt băncile elevilor despărțite de perspex?” De ce paznicii cu termometre controlează pe oricine intră în spațiile aglomerate? Ei bine, trebuie că motivul îl reprezintă amenințarea reală a coronavirusului! Slavă Domnului pentru acei funcționari guvernamentali care ne păzesc de amenințarea virusului mare și rău.”

Dar e chiar mai rău decât atât.

În paradigma teroristă, cel puțin „teroriștii” erau oameni răi identificabili cu intenții rele. Potrivit poveștii oficiale, aceștia erau oameni care și-au propus în mod conștient să producă moarte și distrugeri. Agenții de securitate pot și îi tratează pe toți oamenii ca și cum ar fi potențial teroriști deoarece ei pot pretinde că nu cunosc intențiile oamenilor până nu se face o analiză amănunțită. Dar noi știm că nu suntem teroriștii iar dacă am fi acuzați de terorism ar fi o acuzație falsă.

Însă în paradigma biosecurității oamenii sunt acuzați că împrăștie un virus. Potrivit autorităților sanitare, nu există nicio cale de a ști dacă ești un „purtător asimptomatic” cu excepția cazului în care ești testat (de mai multe ori chiar). Așadar, poate ești o amenințare la adresa biosecurității.

Dacă un agent al statului face o analiză și te consideră că ești purtător al letalului virus SARS-Cov-2 (sau a orice speră Gates și ciracii lui pentru „Pandemia II”) cum poți respinge această afirmație? În cazul acesta, intențiile nu contează. Poți să-ți susții inocența cât vrei, dar testele nu mint, vor spune ei.

Bineînțeles, însă, că testele mint. Dar exact aici se află cheia. Este la fel ca în vechiul teatru de securitate: detectoare de metal pe care operatorii le pot acționa pentru a nu semnaliza nimic, sau căței care miros droguri și care pot da alarme false. Când autoritățile vor în viitor să închidă pe cineva, tot ce au de făcut este să susțină că ținta lor „ a fost testată pozitiv” pentru „introduceți voi aici numele unui virus care sună înfricoșător”. Iar acest lucru va fi suficient pentru a încarcera oamenii.

În final, tema biosecurității nu este atât de nevinovată pe cât este numele, ci reprezintă o parte din condiționarea socială la care suntem supuși. Inginerii sociale speră ca prin această condiționare să ne dreseze pentru:

a crede în seriozitatea amenințării reprezentate de SARS-Cov-2 (sau ce alt virus vor găsi cu care să ne mai sperie apoi)

a ne supune agenților statului sau altor autorități când vor să ne testeze sau să ne scaneze pentru a intra în orice spațiu

a crea incertitudine prin aceea că fiecare dintre noi – chiar și noi – poate fi, fără să știe măcar, o gravă amenințare la adresa siguranței publice

Iar acum, după cum vedem în Melbourne, în Auckland și în alte locuri din lume unde lumea pare înnebunită de  „amenințarea existențială” pe care o ridică „acest virus ucigaș”, există mult prea mulți oameni dispuși să facă pasul de la tema biosecurității la totalitarismul biosecurității.

Publicul este fezandat. Iar ce este mai rău abia urmează să vină.

De la biosecuritate la totalitarism

///////////////////////////////////////////

 

SUNT STÂNGIȘTII DE AZI CU ADEVĂRAT MARXIȘTI? de Walter Williams

Majoritatea celor care se intitulează marxiști știu prea puține despre viața lui Karl Marx și nu au citit vreodată cele trei volume ale „Capitalului”. Volumul I a fost publicat în 1867, fiind singurul volum publicat înainte de moartea lui Marx în 1883. Volumele II și III au fost editate mai târziu și au fost publicate în numele său de prietenul și colaboratorul său Friedrich Engels. Majoritatea celor își spun marxiști au citit doar pamfletul său „Manifestul comunist”, scris alături de Engels.

Marx este un erou pentru mulți lideri de sindicat și de organizații pentru drepturi civile, inclusiv pentru grupuri de stânga precum Black Lives Matter, Antifa și unii lideri ai Partidului Democrat. E ușor să fii marxist dacă nu știi mare lucru despre viața sa. Profețiile sale despre capitalism și „dispariția statului” s-au dovedit incredibil de greșite. Ceea ce majoritatea oamenilor nu știu este că Marx a fost un rasist și un antisemit.

Când SUA au anexat California după Războiul Mexican-American, Marx a scris: „fără violență nu se poate realiza nimic în istorie”. Apoi s-a întrebat: „este oare un ghinion că minunata Californie a fost luată de la puturoșii de mexicani care nu știau ce să facă cu ea?”. Engels a adăugat: „Am fost martorii cuceririi Mexicului de către America și ne-am bucurat pentru asta. Este în interesul dezvoltării Mexicului ca această țară să fie pusă sub tutela Statelor Unite.” Multe dintre ideile rasiste ale lui Marx au fost consemnate în cartea „Karl Marx, rasistul”, scrisă de Nathaniel Weyl, un fost membru al Partidului Comunist American.

Într-o scrisoare către Engels din iulie 1862, referindu-se la concurentul său socialist, Ferdinand Lasalle, Marx scria: „Mi-e de acum complet limpede că el descinde din negroteii din Egipt, lucru dovedit de forma craniului și de părul său, și presupunând că mama sau bunica sa nu s-au culcat cu vreun negru. Această uniune între iudaism și germanism pe un substrat negru trebuie că va duce la un produs tipic. Felul său de a fi agasant este de asemenea specific negrilor.”

În anul 1887, Paul Lafargue, ginerele lui Marx, era candidat la consiliul local într-un district din Paris unde să găsea o grădină zoologică. Engels pretindea că Paul avea „1/8 sau 1/12 sânge de negru”. Într-o scrisoare din aprilie 1887 către soția lui Paul, Engels scria: „datorită trăsăturilor sale de negru, într-un grad care îl apropie mult mai mult de regatul animalelor decât noi restul, el este fără îndoială cel mai potrivit reprezentant al acelui district.”

Antisemitismul lui Marx nu reprezenta vreun secret. În 1884 a publicat un eseu intitulat „Despre problema evreiască”. A scris că religia lumească a evreilor era „negoțul” iar Dumnezeul evreilor era „banul”. În opinia lui Marx, evreii puteau deveni un grup etnic sau o cultură emancipată doar dacă încetau să mai existe. La un pas de a invoca genocidul, Marx afirma: „clasele și rasele mult prea slabe pentru a se adapta noilor condiții de viață trebuie să se dea la o parte.”

Urmașii filosofici ai lui Marx împărtășeau cu el gândurile sale macabre despre negrii și alte minorități. Che Guevara, un erou al stângii, a fost un rasist îngrozitor. În memoriile sale din 1952, „Jurnalele motocicletei”, el scria: „negrul este indolent și puturos și își cheltuie banii pe prostii, în timp ce europeanul se uită înspre viitor, este organizat și inteligent.”

Socialista britanică Beatrice Webb se plângea în „The New Statesmen” despre rata în declin a nașterilor printre rasele așa zis superioare, ceea ce va conduce la o „nouă ordine socială”, care va fi creată de „una sau alta dintre rasele colorate, negri, chinezi, indieni”. Sovieticii susțineau și ei „conspirația evreiască”, la fel ca și naziștii. Iosif Stalin a purtat o campanie care a dus la moartea unor intelectuali evrei, cauza fiind presupusa lor lipsă de patriotism. Apropos, publicului sovietic nu i se spunea că Marx a fost evreu. Profesorii universitari care predau marxismul uitau să le spună studenților că ideologia sa a condus la măcelărirea a zeci de milioane de oameni. Ce e și mai rău, este că nici măcar nu păreau preocupați de acest fapt.

Progresiștii albi sunt idioți utili. BLM, Antifa și alte organizații progresiste se folosesc de problemele negrilor pentru a-i mobiliza pe albii din suburbii, cu înclinații de stânga, educați la universități, din clasa de mijloc, cu sentimentul vinovăției. Oamenilor aceștia care dărâmă statui și distrug proprietatea publică și privată nu le pasă de minorități, la fel cum nu le păsa nici înaintașilor lor rasiști. Scopul lor este dobândirea și cucerirea puterii iar americanii se lasă prostiți de motivațiile lor, chipurile, virtuoase.

Sunt stângiștii de azi cu adevărat marxiști?

///////////////////////////////////////////

ASEMĂNĂRILE DINTRE ANTIFA ȘI NAZIȘTI, de Annie Holmquist

 

Când a apărut fenomenul Antifa în urmă cu mai mulți ani, am observat că numele acestei mișcări era mai degrabă oximoronic. Un profesor de facultate pretindea că Antifa este foarte postmodernă în tiparul de gândire, deoarece înlocuiește realitatea obiectivă cu „experiența trăită”.

Această gândire relativistă, observam, era foarte asemănătoare descrierii pe care o făcea fascismului Benito Mussolini:

„Tot ceea ce am făcut și spus în acești ultimi ani este relativism prin intuiție… Dacă relativismul înseamnă disprețul pentru categorii fixe și pentru aceia care pretind că sunt apărătorii adevărului veșnic și obiectiv… atunci nu există nimic mai relativist decât perspectiva și activitatea fascistă … Din faptul că toate ideologiile au aceeași valoare, că toate ideologiile nu sunt decât ficțiuni, relativistul modern trage concluzia că fiecare are dreptul de a construi pentru sine propria ideologie și de a încerca să o impună cu toată forța de care este capabil.”

Suspiciunea că Antifa are multe în comun cu fasciștii cu care pretinde că se luptă o au mai mulți cercetători. Într-un editorial din revista Chronicle apărut în luna august, Paul Gottfried realizează o paralelă între naziștii fasciști din trecut și Antifa de azi.

Gottfried începe prin a atrage atenția asupra unui număr de diferențe între Antifa și naziști. Spre deosebire de ultimii, „adepții americani ai Antifa … își urăsc propria rasă și țară și fac tot ce le stă în putință pentru a le submina.” De asemenea, membrii Antifa se despart de tradiția nazistă prin aceea că nu se închină la eroii trecutului, un fapt evidențiat prin aruncarea de vitriol asupra statuilor lui George Washington și a altora.

Totuși, așa cum remarcă Gottfried, „mișcările politice imită adesea curentele despre care spun că li se opun.” Nazismul lui Hitler a făcut asta cu ideologia comunistă, împrumutând de la sovietici „lagărele de concentrare, o structură de stat totalitară și o poliție secretă omniprezentă.” Antifa pot să susțină mult și bine că se opun fascismului, dar după cum spune Gottfried, istoria și tendințele din natura umană demonstrează altceva.

A doua asemănare între Antifa și naziști este natura lor violentă și destructivă. „Antifa nu are niciun plan rațional sau pseudo-rațional de a reconstrui societatea, ci se concentrează doar pe distrugerea unor ținte cu o energie mânată de ură”, spune Gottfried. Naziștii au făcut același lucru, aruncând ura lor asupra unui cerc din ce în ce mai mare de suspecți „evrei, socialiști, clerici și alți presupuși dușmani ai poporului german.”

Sprijinul de masă de care se bucură este un alt element pe care aceste două curente în aparență opuse îl au în comun. Amândouă „au construit un imens sistem de sprijin care conferă acceptabilitate socială comportamentului lor anarhic”. Deși au fost condamnați de președintele Trump ca organizație teroristă, activiștii Antifa sunt susținuți de alți politicieni. Sunt susținuți de corporații și primesc o acoperire favorabilă din partea presei. Un astfel de tratament „aduce în minte avantajul relațiilor publice pe care îl dețineau naziștii, care se bucurau de simpatia multor germani în timp ce se ridicau ca forță electorală.” Acești simpatizanți naziști „îl vedeau pe Hitler și organizațiile sale paramilitare ca pe niște patrioți prost înțeleși.”

Potrivit lui Gottfried, fie că ne place sau nu, Antifa și metodele sale violente vor continua, iar elogiile din partea politicienilor și frica de metodele lor îi fac o forță redutabilă. Totuși, membrii Antifa au o mare problemă: ca mulți alții ieșiți din sistemul de educație contemporan, ei au dificultăți în a gândi coerent și limpede. „Primii teoreticieni naziști și apologiștii lor aveau mult mai mult sens când vorbeau prin comparație cu apărătorii din universități și din media ai ticăloșilor noștri radicali. Avem în față nu atât niște gânditori malefici, cât niște răsfățați obositori”, spune Gottfried.

Poate că este timpul să ne trezim și să ne dăm seama că Antifa se comportă la fel ca fasciștii pe care pretinde că îi disprețuiește.

Paul Gottfried a semnat prefața volumului de eseuri „Evul Întunecat. Noua Moralitate” de Joseph Sobran care a apărut la Editura Contra Mundum și care poate fi comandat de aici.

Asemănările dintre Antifa și naziști

////////////////////////////////////////////

DE LA DARWIN LA INGINERIA GENETICĂ ȘI EUGENIE, de Joseph Sobran

Conceptul de evoluție a devenit un instrument prin care poți eluda contradicții evidente. Înseamnă că adevărul este flexibil, că un lucru se poate transforma gradual în opusul său.

În biologie, desigur, evoluția este asociată în principal cu numele lui Charles Darwin, dar teza acestuia a fost doar una dintre aplicațiile ei. Karl Marx, care a adoptat ideile filosofului G.W.F. Hegel, a aplicat acest concept la economie și la stat. Deloc întâmplător, Marx era un mare admirator al lui Darwin, ale cărui scrieri le-a identificat corect ca fiind o temelie pentru materialismul ateu modern.

Nici măcar bisericile nu sunt imune la evoluționism. Dogmele creștine, cum sunt cele despre moralitatea sexuală, pot „evolua” într-o încurajare liberală a unor practici condamnate din punct de vedere tradițional și moral ca imorale. Unele biserici hirotonesc astăzi preoți homosexuali și lesbiene și „căsătoresc” homosexuali.

Cuvântul „evoluție” este un sinonim pentru dezvoltare, dar are și nuanțe de îmbunătățire și „progres”. Școlile noastre publice, în principiu neutre religios, îi învață pe copii că noi suntem urmașii îndepărtați ai unor creaturi asemănătoare maimuțelor, spunând implicit că nu suntem creați după imaginea lui Dumnezeu. Așadar, în mod obișnuit copiii învață să gândească la fel ca niște materialiști, chiar dacă părinții îi duc duminica la biserică.

Progresiștii privilegiază în general predarea evoluției tocmai pentru că subminează credința creștină. Dar teoria evoluției a „evoluat” natural nu doar în marxism, o doctrină atractivă pentru mulți liberali, ci și în rasismul nazist, pe care mulți liberali îl detestă. Dar nazismul este o prelungire mult mai plauzibilă a darwinismului decât marxismul.

Dacă noi, ființele umane, suntem organizări de materie fără suflet, fără niciun fel de scânteie divină, este foarte firesc să crezi că rase diferite „au evoluat” cu viteze diferite în medii diferite. De ce ar trebui să presupunem că au ajuns la linia de sosire în același timp?

Și dacă până și moralitatea „evoluează”, de ce să nu vedem consecința următoare și anume că rasele „inferioare” ar trebui eliminate? Omul, prin știință și puterea statului, are acum capacitatea să decidă ce fel de oameni ar trebui să existe în viitor. Din punctul acesta de vedere nazismul a fost foarte „progresist”. A-l numi „reacționar” reprezintă un sentimentalism ilogic. Nu a făcut decât să definească progresul într-o modalitate neplăcută pentru liberali. Precum comunismul, a condamnat mase întregi de oameni ca fiind insuficient „evoluate” și din acest motiv erau văzute ca obstacole în calea progresului.

Până și Inchiziția Spaniolă, pe care liberalii o detestă, recunoștea dreptul fiecărui acuzat la un proces personal, deoarece vina era personală. Drept consecință, a executat cu mult mai puțini oameni decât statele materialiste moderne, ai căror dușmani de „clasă” și „rasă” erau înghesuiți în vagoane de marfă. Inchiziția a executat câteva mii de oameni în trei secole. Pentru Lenin, Stalin și Hitler, câteva mii de victime însemnau doar o lună foarte slabă.

Şi eugenia – știința îmbunătățirilor rasiale – s-a întors prin ingineria genetică, inclusiv prin experimentele asupra embrionilor umani și folosirea țesuturilor fetale. Din punct de vedere materialist, nu este nicio problemă în distrugerea embrionului uman sau a fetusului. Fiind materie aflată la o etapă timpurie de dezvoltare, nu are niciun „drept” la existență.

La urma urmelor „drepturile” evoluează, de asemenea. Nu sunt absolute. Sunt definite, cum e și de așteptat, de puterea politică. Nu e de mirare că materialiștii au susținut adesea regimuri totalitare, în special Uniunea Sovietică. De asemenea, au tins să sprijine expansiunea puterii statului în SUA, mai ales prin educația de stat, în detrimentul educației private și religioase.

Creștinii din America și-au dat seama târziu că trăiesc într-un regim a cărui presupoziție fundamentală tacită este aceea că nu avem suflete nemuritoare. Îndoctrinarea liberală îi învață pe copii că toate relele pământești vin din creștinism.

Rezultatul practic cel mai important al evoluționismului este credința că viața umană nu este în mod special sacră sau importantă. Această credință și-a găsit expresia în uciderile în masă, în bombardarea orașelor, în clinicile de avort. Astăzi, sunt descoperite noi consecințe, după cum se poate observa în cariera dr. Jack Kevorkian (susținător al eutanasiei – n.trad.).

(Joseph Sobran este autorul volumului de eseuri „Evul Întunecat. Noua Moralitate” care poate fi comandat de pe siteul editurii Contra Munum)

https://contramundum.ro/2020/08/12/de-la-darwin-la-ingineria-genetica-si-eugenie/

///////////////////////////////////////////

A-I PROTEJA PE OAMENI DE EI ÎNȘIȘI, de Theodore Dalrymple

În ultimii ani am remarcat ceva foarte ciudat la hoteluri. Își tratează oaspeții ca și cum ar fi cu toții niște sinucigași potențiali, ca și cum primul lor gând când ajung în camera de hotel este să sară pe geam. Pentru a se asigura împotriva acestei manii suicidare de proporții, hotelurile au instalat ferestre care nu se deschid mai mult de câțiva cm, de unde rezultă niște camere de hotel prăfuite și fără aer.

Această manie a protejării oaspeților de ei înșiși a atins apogeul în Anglia, acolo unde am stat la camera de la parter a unui hotel de acolo de unde puteam privi parcarea. Dacă aș fi sărit pe geam, care era cam la doi metri distanță de pământ, în cel mai rău caz mi-aș fi putut suci glezna. Mai mult, chiar lângă parcare  era o cale ferată și un canal cu apă, ambele mult mai potrivite pentru un sinucigaș. Lângă fereastra care nu se deschidea pentru a lăsa aerul înăuntru se găsea o avertizare:

„Pentru confortul și siguranța dumneavoastră, această fereastră are o deschidere limitată. Vă rugăm să nu o forțați.”

Pentru confortul meu? Eu sunt una dintre acele persoane pentru care o cameră neaerisită este ceva foarte inconfortabil. Spre deosebire de Dr. Chasuble, care era foarte predispus să-l tragă curentul, eu urăsc o atmosferă de interior cu temperatură controlată și stagnantă. Nu doar că o găsesc a fi inconfortabilă, ci foarte inconfortabilă. Întotdeauna îmi vin în minte gânduri despre totalitarism, despre o autoritate superioară care își impune voința asupra mea, pentru binele meu chipurile, dar în principal pentru plăcerea pură de a-și exercita asupra mea o putere de care nu pot scăpa. Ce poate fi mai autoritarist decât a nu-mi permite să am puțin aer în cameră?

Mica minciună din cuvintele „pentru confortul dumneavoastră” m-a iritat, deși recunosc că înclinația mea pentru iritare (nu întru totul lipsită de plăceri, deoarece mă face să mă simt superior moral) s-a accentuat odată cu vârsta. Văd astfel de minciuni peste tot unde mă duc, de exemplu într-un hotel luxos în care s-a întâmplat să stau deunăzi, pe cheltuiala altcuiva, desigur.

Recepționista mi-a dat cheile alături de un pliant pe care se găseau instrucțiuni detaliate legate de ce să trebuie să faci în cazul unui incendiu. Îmi venea să întreb: „deci, aveți parte de multe incendii?”, dar nu am făcut-o. În schimb, mi-au venit în minte alte trei întrebări: Citește cineva instrucțiunile acestea? Dacă le citește cineva își aduce aminte de ele în cazul unui incendiu? Dacă și le aduce aminte, atunci le urmează cineva care s-ar fi comportat altfel în cazul în care nu le-ar fi citit? Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este „nu”, întrebarea care urmează este „atunci, care este scopul acestui pliant?”

Ei bine, scopul pliantului nu este atât să salveze vieți, cât să prevină procese. Toți cei care livrează un serviciu publicului trăiesc cu o frică de procese încât trebuie să gândească la fel ca un maestru de șah. Adică, cu câteva mișcări înainte. Un mic pliant poate ocoli o mulțime de probleme legale.

Consecința rezultată din această lume a micilor pliante este că ne închipuim că trăim în niște vremuri periculoase, pline de încercări, când de fapt trăim în cele mai sigure timpuri. În trenul care mă ducea spre hotel, eu și toți ceilalți pasageri am fost rugați prin intermediul sistemului de sonorizare să citim cu atenție instrucțiunile de siguranță pentru a ști ce să facem în cazul unui accident. Accidentele de tren sunt foarte rare și mă îndoiesc că a existat măcar o viață salvată de informațiile din pliantul de tren. Dar cel puțin nu este vina companiei dacă pasagerii nu știu ce se facă sau cum să se comporte când vagoanele zboară de pe șină cu 100 de km la oră. Cel puțin au fost avertizați.

De asemenea, pasagerilor li s-a cerut să denunțe autorităților pe oricine sau orice le pare suspect. În noua noastră lume lașă, toate pachetele conțin bombe și toți străinii sunt teroriști. Slavă Domnului că avem autorități care să ne apere! Fără vigilența lor veșnică și binevoitoare, am fi cu toții spulberați în bucăți de mai multe ori pe zi!

La hotel, pe prosoapele de la baie am găsit următoarea notiță mieroasă, nesinceră, relativ intruzivă, ba chiar amenințătoare:

„Ție îți pasă, nouă ne pasă…

Tuturor ne pasă de mediu și de amprenta de carbon. Te rugăm să ai grijă și să pui prosoapele la spălat doar când e nevoie.”

Nu trebuie decât să ieși afară din hotel pentru a vedea că „nouă” nu ne pasă deloc de mediu. Mulți dintre noi aruncă murdării. Mulți dintre noi aruncă gumă. Mulți dintre noi fac zgomote inutile. Mulți dintre noi fac lumea un pic mai urâtă decât e cazul prin apariția lor neîngrijită în public Mulți dintre noi, de fapt majoritatea, consumă cu mult mai mult decât au nevoie. Mulți dintre noi fac călătorii inutile deoarece nu știm ce altceva să facem. Mulți dintre noi nu sunt în stare să definească amprenta de carbon, ce să mai vorbim că le pasă.

Expresia cheie „îți pasă” are acum o nuanță pecksniffiană, datorită folosirii sale în astfel de mesaje ipocrite. „Să fim morali” spunea domnul Pecksniff. „Să contemplăm existența”. Ideea că acelui „noi” – adică lanțului de hotel – îi pasă și trebuie să îi pese mai mult de mediu decât de, să zicem, reducerea facturii la spălătorie și mărirea marjei de profit (un lucru perfect respectabil și rezonabil de făcut pentru hotel) mi se pare absurdă și respingătoare.

Îi disprețuim pe victorieni pentru obiceiul lor de a moraliza lipsiți de onestitate, dar noi trăim într-o epocă de ipocrizie ultramoralizatoare,  în care toată lumea, fără a ști mare lucru despre ceva, pretinde că-i pasă foarte tare de orice, mai puțin de ceea ce ar trebui să o îngrijoreze cel mai tare.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum și care poate fi comandat de aici.

A-i proteja pe oameni de ei înșiși

///////////////////////////////////////////

FREUD, RUȘINEA ȘI CRIMA, de Joseph Sobran

Există ceva mai superficial decât psihanaliza?  O dată cu apariția lui Freud am fost învățați să privim „în adâncime” la cauzele crimei și delincvenței – în frageda copilărie, în memoriile reprimate, în „rădăcinile” inconștiente ale comportamentului. Astăzi psihologia se bucură de respectul pe care îl avea cândva astrologia la curțile imperiale.

Intelectualii au preluat rapid jargonul freudian, distrugând chiar și discipline precum critica literară. Shakespeare a fost o mare victimă a acestei tendințe: Hamlet a devenit o ilustrare a complexului lui Oedip.

Dar credința în psihologie a pătruns, de asemenea, și în cultura populară. Poți încă vedea rămășițele sale în vechile filme de la Hollywood, unde psihanalistul este înfățișat ca un soi de vrăjitor care cercetează sufletele subiecților săi.

Căutarea unor cauze „adânci” a fost impulsionată și de alte științe sociale – sau mai bine zis de șarlatani care vorbeau limbajul științelor sociale.  Timp de o generație, infracțiunile au fost puse în principal pe seama „factorilor socio-economici”, precum sărăcia și rasismul.

Nu că nu ar exista ceva adevăr în toate acestea. Freud a cartografiat mari părți din psihic care fuseseră până atunci neexplorate. Dar harta sa arată în prezent un pic ciudat, precum acele hărți din Renaștere unde regiuni întregi erau descrise prin legenda „Aici sunt monștri”.

Dar infracțiunile nu sunt determinate atât de motive ascunse, cât de motive absente. La oamenii normali, dorința de respect este puternică – și la fel este și frica de a nu te face de rușine. Când conștiința nu își face treaba, teama foarte conștientă de a nu te face de râs – sau a-ți face familia de râs – îi oprește de la fapte imorale pe oameni.

Acest lucru este cunoscut în orice tradiție. Onoarea, respectul, reputația, un nume bun, a te pune într-o lumină bună – astfel de cuvinte exprimă ideea că toți ne dorim să fim văzuți bine. Din acest motiv disprețuim atât de tare jignirile, în pofida versului de grădiniță care spune că „bețele și pietrele mă pot răni, dar insultele tale nu o pot face!”. Una dintre cele mai vechi povestiri pe care le avem, „Iliada”, are drept subiect prăbușirea completă a asediului Troiei după ce liderul grecilor Agamemnon, îl insultă în public pe Ahile, cel mai mare războinic.

Ceea ce noi astăzi numim „sociopat” este pur și simplu un om căruia nu-i pasă de ceea ce alții cred despre el. Poate fi rupt de societatea sa ca individ sau poate face parte dintr-o societate mai mică – o „subcultură”, cum vorbim astăzi – care este secționată de societatea mai mare. Oricum ar sta lucrurile, societatea mai mare nu îl poate atinge, nu îl poate face să simtă vreo vină sau vreo rușine. Cu el trebuie negociat doar prin forță.

Dar forța are efect doar când infracțiunile sunt excepționale. Nu poți forța o societate întreagă să se comporte frumos. Într-o societate „multiculturală” problema este mai degrabă susceptibilă să se agraveze. Ideea unei societăți omogene este astăzi aflată sub oprobriu. Suntem învățați – este una dintre cele mai de încredere lozinci ale președintelui Clinton – că „diversitatea” și „pluralismul” reprezintă „cele mai mari atuuri ale noastre”.

Cu toate acestea, societățile care împărtășesc o singură cultură, din Suedia și până în Japonia, au cele mai mici rate ale criminalității. Oamenii din astfel de societăți știu la ce să se aștepte unii de le alții și toată lumea este interesată de părerea celorlalți despre ei. Infracțiunile sunt mai mult sau mai puțin de negândit deoarece au consecințe asupra întregii familii, nu doar asupra individului. Astăzi dobândim mai multe culturi, dar avem mai puține familii.

Frica de rușine nu este un motiv ascuns, dar este la fel de puternic ca oricare dintre presupusele motive „inconștiente”. În majoritatea oamenilor este probabil mai puternică decât dorința reprimată de a-l omorî pe Tata și a te căsători cu Mama.

Chiar și intelectualii progresiști s-au îndepărtat cu lașitate de vechile explicații psihanalitice ale comportamentului uman. Majoritatea criminalilor nu sunt foarte freudieni. Motivele care îi determină sunt destul de evidente. Problema sunt motivele absente.

Explicațiile psiho-socioeconomice pun pe seama „societății” responsabilitatea infracțiunilor. Dar dacă „societatea” are vreo vină pentru ceva, este pentru eșecul de a transmite un respect adecvat pentru societate.

Vocile oficiale ale societății americane, îndrumate greșit de teorii șic, au pus umărul la dărâmarea celui mai puternic obstacol în calea problemelor de comportamente: celebra familie patriarhală.

Oamenii obișnuiți știu toate acestea din instinct. Doar oamenii foarte înclinați spre teoretizare excesivă riscă să uite acest lucru. Însă societatea noastră pune un accent deosebit pe cei care teoretizează excesiv. Îi numim „experți”. Și plătim un preț scump pentru că îi lăsăm să aibă un drept de veto asupra bunului simț.

7 iunie 2005

Joseph Sobran este autorul volumului de eseuri „Evul Întunecat. Noua Moralitate” apărut la Editura Contra Mundum și care poate fi comandat de aici.

Freud, rușinea și crima

///////////////////////////////////////////

CARL JUNG, HRISTOSUL ARIAN, de Paul Likoudis

În ultimii 30 de ani o „revoluție tăcută” a avut loc în Biserica Catolică pe măsură ce doctrinele psihanalitice ale lui Carl Jung și-au făcut loc în corpul doctrinar al bisericii, o revoluție pe care oamenii nu au sesizat-o.

Cât de ciudat este ca psihanalistul elvețian, care se considera întemeietorul unei noi religii care urma să înlocuiască creștinismul tradițional, care scria despre propria sa „deificare” ca zeu cu cap leonin în cadrul unul cult arian al misterelor, să dețină un asemenea statut!

Și mai ciudat este ca, în epoca noastră post-Holocaust, Jung, un antisemit feroce, pe care Foreign Office-ul britanic dorea să-l judece la Nuremberg în calitatea sa de fals om de știință, să fie privit de către milioane de creștini care caută vindecare psihologică drept un ghid spiritual!

Chiar și mai ciudat este că Jung, un „apostol al adulterului”, care credea (și practica) poligamia, care și-a închinat viața răsturnării societății patriarhale și reînvierii zeilor păgâni ai libidoului, să fie adoptat cu „intuițiile” sale asupra feminității și masculinității de către președinta consiliului catolic pentru familie din SUA!

Aceste fenomene bizare din Biserica Catolică nu au primit încă atenția cuvenită, dar o nouă carte scrisă de Richard Noll, un conferențiar în istoria științei de la Harvard University, ar trebuie să genereze o dezbatere mult așteptată.

Noll arată cum Jung a fost, din multe puncte de vedere, produsul mediului său. Era nepotul unui medic catolic apostat, Karl Gustav Jung, care a ajuns la un grad înalt în societățile masonice și Iluminati. Bătrânul Karl s-ar putea să fi fost – cel puțin Carl Jung asta credea – rezultatul unei legături adulterine între mama lui K.G. și Goethe. Oricum au stat lucrurile, adulterul, misticismul masonic și ocultismul și-au făcut apariția și la Jung.

Noll ni-l prezintă pe Carl Jung în 1895, când studentul la medicină de 20 de ani se găsește într-un cerc de femei aflate într-o ședință de spiritism, încercând să contacteze duhurile rudelor moarte. Aceste ședințe, descrise de Jung însuși și povestite de Noll cu amănunte care te înfioară, au însemnat „deschiderea unei uși care nu s-a mai închis complet niciodată, o invitație către un număr infinit de voci descărnate și entități presciente pe care Jung le va consulta și îi va învăța pe alții cum să le consulte pentru tot restul vieții sale. Tehnicile spirituale de transă vizionară indusă nu doar că l-au introdus pe Jung în lumea strămoșilor săi morți dar și în cea a spiritelor și zeilor de pe Tărâmul Morții, care sub diverse pseudonime desprinse din jargonul psihologic vor rămâne tovarășii săi de companie de-a lungul vieții.”

Între 1900 și 1909, Jung s-a ocupat de cercetări clinice la renumitul sanatoriu Burgholzli, unde s-a specializat în dementia praecox (schizofrenie). Până la momentul la care a plecat de acolo, avea deja în Europa reputația unui psiholog de primă mărime, și era inițiatorul multor tratamente, ca și al multe fraze, care au devenit astăzi monedă comună în această disciplină.

În timpul petrecut la Burgholzli, Jung i-a scris o scrisoare părintelui psihanalizei, Sigmund Freud, în legătură cu o pacientă, Sabina Spielrein (cu care Jung va avea mai apoi o relație adulteră – una dintre multele), începând astfel o relație scurtă și afectivă în care Freud l-a uns pe mai tânărul Jung ca viitor suveran al psihanalizei – o măsură prin care spera să dezlipească de domeniu eticheta de „afacere evreiască”.

Deja în 1910, Jung ajunsese să vadă în psihanaliză un înlocuitor al creștinismului tradițional, lucru pe care l-a exprimat limpede într-o scrisoare din 10 februarie 1910, în care îi răspundea lui Freud legat de întrebarea acestuia dacă ar fi bine să devină membru al Ordinului Internațional pentru Etică și Cultură:

„Am în minte ceva mult mai subtil și mai deplin pentru psihanaliză decât alianța cu un ordin etic. Cred că trebuie să-i lăsăm timp pentru a se infiltra în rândul oamenilor din mai multe centre, să redeșteptăm printre intelectuali un apetit pentru simbol și mit, să-l transformăm cu grijă din nou pe Hristos într-un zeu al viței de vie, profetic, ceea ce a și fost, și în felul acesta să absorbim forțele instinctuale ale creștinismului cu scopul de a face cultul și mitul sacru ceea ce erau odată: o sărbătoare orgiastică a bucuriei în care omul își regăsea ethosul și sfințenia unui animal. Aceasta era frumusețea și scopul religiei clasice.”

Noll comentează:

„Această explozie de imagini și viziuni creștine și dionisiace ale psihanalizei ca mișcare de masă irezistibilă și ca înlocuitor viu pentru creștinism nu putea să nu-i reamintească lui Freud de anumite elemente nietzscheene, wagneriene, neopăgâne, care îi atrăgeau în special pe creștinii arieni germani.”

Răspunsul lui Freud a fost dojenitor. Zelul lui Jung era clar respingător. „Nu trebuie să mă vezi ca pe fondatorul unei religii. Intențiile mele nu merg chiar atât de departe… Nu mă gândesc la un înlocuitor pentru religie. Această nevoie trebuie sublimată”, afirma Freud.

Cazul lui Otto Gross

Înainte de ruptura dintre ei, Freud i-a trimis lui Jung pentru tratament la Burgholzli un client, un anume Otto Gross, descris de Noll ca „unul dintre cei mai periculoși oameni ai generației sale, o amenințare la adresa universului burghezo-creștin al Europei”

„Gross era un mare spărgător de tabuuri, iubitul unei armate de femei pe care le adusese la nebunie… A făcut-o pe o iubită/pacientă să se sinucidă, iar apoi o altă pacientă a murit în circumstanțe asemănătoare…”

„Era un om de știință nietzschean, un psihanalist freudian, un anarhist, un mare preot al eliberării sexuale, un oficiant de orgii, dușman al patriarhatului, un dezmățat dependent de cocaină și morfină. Era iubit și urât cu egală măsură, un agent infecțios pentru unii, o atingere tămăduitoare pentru alții. Era un Dionisos blond.”

Gros, fiul fondatorului criminologiei științifice moderne, va deveni cea mai importantă influență asupra lui Jung, chiar mai mare decât Freud. El a fost cel care l-a convins pe Jung de valoarea terapeutică a adulterului ca remediu pentru orice tip de nevroză.

Dintre multele personaje fascinante pe care Noll le descrie ca intrând și ieșind în lumea lui Jung, Gross este de departe unul dintre cei mai importanți și mai contrarianți: „Prin Otto Gross, psihanaliza a făcut saltul de la lumea burgheză la subcultura boemei, stârnind o fascinație literară și artistică care continuă până astăzi”, observă Noll.

Gross a fost profetul unui „comunism sexual”, iar printre cei pe care i-a inspirat se numără D.H. Lawrence, Franz Kafka și mulți alți scriitori și artiști. În timpul lungilor ședințe de psihanaliză ale lui Jung cu Gross, Gross „l-a captivat pe Jung cu teoriile sale despre eliberarea sexuală, cu nietzscheanismul său și cu visele sale utopice de a transforma lumea prin psihanaliză.”

Analizatul a devenit învățătorul.

„În timpul petrecut împreună, Gross i-a oferit lui Jung fructul oprit. După o perioadă de gânduri chinuitoare, în cele din urmă Jung a mușcat. Concepția lui Jung asupra a ceea ce constituie un păcat s-a schimbat: „a face rău” poate avea un efect benefic asupra personalității eliberând persoana de unilateralitate și aducându-l din nou în contact cu o ființă instinctuală edenică. Jung credea că a nu da curs impulsului sexual puternic poate conduce la boală sau la moarte. Acestea sunt idei pe care oricine îl cunoștea pe Jung de suficientă vreme, l-a auzit recomandându-le altora.

Odată ce Jung a cedat tentațiilor oferite de Gross, au apărut schimbări profunde ale concepției sale în privința locului pe care îl ocupă sexualitatea și religia. Deoarece denigrau corpul și în special activitatea sexuală în afara sfintei căsătorii ortodoxiile represive ale creștinismului au început să-i pară adevărații dușmani ai vieții. Sexualitatea trebuia adusă înapoi în spiritualitate.”

În 1912, Jung a descoperit un alt model la care va ține cu sfințenie: spiritualitatea antichității păgâne. Deși Gross nu-i împărtășea fascinația cu spiritismul și ocultul, „religia” sa era o încercare de a găsire a unor căi de a reîntineri, ba chiar de a izbăvi omenirea, prin taina sexului lipsit de inhibiții. Jung a deprins rapid sacralitatea spirituală a sexului prin experiența personală și i-a implorat și pe alții să ia seama la chemarea cărnii.

De asemenea, Jung îi datorează lui Otto Gross conceptele de extrovertire și introvertire, idei fundamentale ale teoriei lui Jung despre „tipuri psihologice”.

Gross a murit în anul 1920 într-un sanatoriu.

Religia sexului

Mulți dintre pacienții lui Jung au devenit „apostolii” săi devotați. Noll ni-i prezintă într-un mod strălucitor, iar noi îi observăm cum se prăbușesc fizic și psihic (ca să nu amintim nimic de duhovnicesc).

O întâlnim de pildă pe Medill McCormick, acționar la Chicago Tribune, care suferea de alcoolism și depresie. Într-o scrisoare din 1909 trimisă soției sale, Ruth Hanna McCormick, el dezvăluie cum Jung i-a prescris să-și ia o amantă pentru a se vindeca de bolile sale:

„Mi-a recomandat mai degrabă puțin flirt și mi-a spus să am în vedere că ar fi recomandabil pentru mine să am amante – sunt un om foarte periculos și sălbatic, că nu trebuie să-mi uit ereditatea și influențele din copilărie – dacă femeile mă pot salva.”

De asemenea, Jung i-a recomandat adulterul lui Henry A. Murray, psihologul de la Harvard University, în momentul în care Murray se gândea să divorțeze. Desigur, Jung făcea același lucru pe care îl predica. În timp ce soția sa îi năștea copiii, Jung și-a adus în casă amanta, Toni Wolff, pentru a locui cu el.

În momentul în care Murray i-a întâlnit pe Jung și Wolff, în 1925, aceștia erau amanți de mai bine de zece ani. Și erau convinși că au descoperit o nouă religie. Credeau într-o nouă religie în care fostele păcate și rele erau necesare pentru renașterea spirituală. Dumnezeu care deja nu mai era unul apărea din experiențele vizionare individuale și din scrierea automată ca o multitudine de forțe și entități care erau atât bune cât și rele, scrie Noll.

Era o religie concepută prin poligamie.

Apoi îl mai întâlnim pe Harold McCormick (vărul lui Medill), cu soția sa Edith Rockefeller, fiica lui John D. Noll speculează că fără Edith, Jung nu ar fi reușit niciodată deoarece ea și-a pus finanțele la bătaie pentru a-i face publicitate peste ocean. Asta în timp ce viața ei se năruia după tiparul clasic: psihanaliză, adulter, divorț, înstrăinarea de familia lărgită și, în cele din urmă, o moarte însingurată la hotelul Drake din Chicago.

Este o lectură sfâșietoare.

Apoi mai este cazul lui Constance Long, o doctoriță britanică rămasă nemăritată. După experiențele din timpul Primului Război Mondial și întâlnirea sa cu Jung, Long a început să își dezvolte teoriile sale asupra bisexualității și hermafroditismului. Teoriile ei susțineau că nu există genul masculin și feminin în mod exclusiv, ci fiecare persoană reprezintă o îmbinare a celor două.

Aceste concepte, îndrăznețe pe atunci, au devenit astăzi parte din vocabularul comun.

Nimeni nu ar trebui să fie surprins că volumul lui Noll pare o vizită la spitalul de nebuni: chiar asta este. Este plin de oameni bolnavi, în general oameni bogați, fără ocupație, căutând o cură pentru neliniștea lor profundă. Sau în cazul lui Constance Long, cineva care căuta un sprijin spiritual pentru lesbianismul ei.

În capitolul „Pasiunea lui Constance Long” Noll dezvăluie pentru prima dată, pe baza jurnalului lui Long, felul în care se vedea Jung pe sine ca „ierarh de prim rang”.

În scrisoarea sa din ianuarie 1920, înțesată de erotism spiritualizat și suficient gnosticism, Jung îi spunea lui Long cum să-și descopere micul copil din ea, zeul care trăiește în interior:

„Acest copil, deși infinit mic, este individualitatea ta. Cu ajutorul practicii, vei vedea că este un zeu – mai mic mic decât micul și totuși mai mare decât marele. Creatorul primordial al lumii, libidoul orb, se transformă în om prin individuație (i.e. a face tot ceea ce vrei) și din acest proces, ca în graviditate, răsare copilul divin, un zeu renăscut. Te rog să nu vorbești de aceste lucruri cu alți oameni. Îi poate face rău copilului.”

Noll explică: dacă mai exista vreun dubiu că Jung era în mod conștient liderul carismatic al propriului sau cult de mistere, această scrisoare privată către discipola sa ar trebui să-l înlăture. Jung se vedea pe sine ca un ierarh de prim rang, cineva care le oferea celorlați renașterea, pentru ca și ei la rândul lor să fie implicați în marea schemă a aducerii la viață a unui nou zeu, captiv în fiecare om, așteptând să fie eliberat.

În pas cu vremurile

Mulți cititori creștini ai cărții vor descoperi cu mare interes capitolul final al cărții în care Jung este încadrat în epoca sa, în care predomina rasismul, antisemitismul, spiritismul ocult, închinarea la soare, neopăgânismul și o mulțime de filosofii pseudoștiințifice.

Noll demonstrează cum Jung considera creștinismul un altoi străin în Germania. „Precum stejarii lui Wotan, zeii au căzut și un creștinism cu totul nepotrivit, născut din monoteism, s-a altoit pe cioturi. Omul german suferă din cauza acestei mutilări… Trebuie să săpăm adânc spre primitivul din noi, deoarece doar din conflictul dintre omul civilizat și barbarul german va rezulta ceea ce avem nevoie: o nouă experiență a lui Dumnezeu. ”

Nu este surprinzător că Jung îl adora pe Hitler.

Într-un interviu din 1939, Jung îl descria pe Hitler în termeni strălucitori: „Nu mai există nicio îndoială că Hitler face parte din categoria adevăraților vraci. După cum comenta cineva pe marginea ultimului congres de la Nuremberg, așa ceva lumea nu a mai văzut de pe vremea lui Mahomed. Această trăsătură puternic mistică a lui Hitler este ceea ce îl determină să facă lucruri care nouă ne par ilogice, inexplicabile, curioase și lipsite de măsură… Vedeți deci, Hitler este un vraci, o formă de receptor spiritual, un semizeu sau chiar mai bine un mit.”

Cartea documentează amplu misiunea de-o viață a lui Jung de a submina și a răsturna creștinismul tradițional, dezastrul uman lăsat în urmă și legăturile sale îndoielnice, inclusiv cu indivizi care l-au susținut pe Hitler în drumul spre putere. Unele din detalii sunt surpinzătoare cum este și acela că un oficial al International Harvester Company l-a ajutat pe Hitler să deseneze steagul nazist.

Carl Jung, Hristosul arian

/////////////////////////////////////////

EPOCA DISTOPICĂ A MĂȘTILOR

de Thomas Crew

Minunata Lume Nouă (1932) a lui Huxley  conține Alpha, Beta și Semiidioți Epsilon – clase de oameni modificate genetic cu haine și opinii uniforme. 1984 (1948) al lui Orwell are Poliția Gândirii și Noua Vorbire. Noi (1921) al lui Zamiatin are numere în loc de oameni – D-503, I-330, O-90: consoane pentru bărbați și vocale pentru femei.

Dacă există o singură caracteristică definitorie a literaturii distopice aceasta este eradicarea oricărei individualități. „Conștiința de sine nu este decât o boală”, scria Zamiatin. Din acest motiv, distopiile sunt invariabil povestite de marginali chinuiți: cei care sunt foarte conștienți de standardizarea de tip marfă a semenilor lor, dar care fie că se tem de consecințele rostirii adevărului, fie disprețuiesc propriul simț al sinelui. La urma urmelor, „nu există o jignire mai mare decât lipsa de ortodoxie a comportamentului”, după cum scria Huxley.

Dată fiind preocuparea lor tiranică pentru uniformitate, nu este de mirare că distopiile, ca gen literar, au apărut la începutul secolului XX. Regimurile totalitare din Rusia și Germania, precum și țările occidentale cu regimuri tehnocratice, inspirate de personaje ca F.W. Taylor și Henry Ford, au fost sursele primare de inspirație. Cu toate diferențele lor aparente, aceste ideologii concurente sunt unite de încercarea lor utopică de a reconstrui nu doar societatea, ci însăși ființa umană. Puterea din ce în ce mai mare a științei și tehnologiei au dat naștere ideii că natura însăși, în toată complexitatea sa dezordonată, ar putea fi pusă în cele din urmă în ordine.

Pe lângă cei trei autori mai sus amintiți, totuși, această generație a mai avut un alt autor de scrieri distopice, la fel de impresionant, chiar dacă mai puțin cunoscut: enigmaticul german Ernst Jünger. Cunoscut îndeosebi pentru jurnalele sale din timpul Primului Război Mondial și a opoziției sale îndârjite față de liberalismul de la Weimar, Jünger a trăit până la vârsta de 103 ani, scriind pe subiecte precum entomologia, psihedelismul, nihilismul și fotografia. În cea de-a doua parte a carierei sale, a scris cele trei opere distopice principale: Heliopolis (1949), Eumeswil (1977), și poate cea mai bună dintre ele, „Albine de sticlă” (1957).

Fără îndoială însă că cea mai înfricoșătoare perspectivă pe care el o prezintă apare într-un eseu mai lung publicat cu puțin timp înainte de venirea la putere a naziștilor în 1932. În „Muncitorul”, după cum numește această bucată, Jünger își propune să schițeze ceea ce el consideră a fi noua ordine mondială – o ordine definită fundamental de un nou tip de om. Debarasându-se de valorile liberale ale trecutului și acceptându-și soarta sa, în uzine și pe câmpurile de luptă ale secolului XX, caracteristica centrală a noului tip de om este o asemănare nefirească – atât ca trup, cât și ca suflet – cu mașina. Născut din părinți umani, „muncitorul” lui Ernst Jünger este un copil al epocii industriale.

Urmând distopiile contemporanilor săi, prima victimă a noii epoci este, de asemenea, individul. Logica mașinii nu permite vreo diferență. Fie că este vorba de lumea naturală sau de mintea umană, Jünger susține că totul este treptat definit de „o anume goliciune și uniformitate”. Consecința, pentru a folosi cuvintele lui Orwell, este „o națiune de războinici și fanatici, care mărșăluiesc într-o unitate perfectă, toți având aceleași gânduri și urlând aceleași lozinci” – milioane de oameni, adăugă el, „toți cu aceeași față”.

Din acest punct de vedere, „Muncitorul” capătă o relevanță neliniștitoare pentru vremurile noastre. Junger sugerează că uniformitatea noii epoci este simbolizată de proliferarea dintr-o dată a măștilor în societatea contemporană. „Nu este o coincidență că masca începe din nou să joace un rol decisiv în viața publică. Apare în multe feluri diferite… fie ca mască de gaze, cu care încearcă să echipeze întreaga populație, fie ca măști de față pentru sport și viteze mari, care se pot observa la evenimente sportive, fie ca măști de protecție pentru locurile de muncă expuse la radiații, explozii sau substanțe narcotice. Putem presupune că masca va ajunge să ia noi funcții pe care abia dacă ni le putem imagina astăzi”, scria el cu un duh profetic.

Dată fiind prezența ubicuă a măștilor în 2020, peste tot în lume și într-un număr din ce în ce mai mare de situații sociale, este imposibil să nu tragi concluzia că exact acesta era genul de viitor pe care Jünger îl avea în minte. Graba noastră de a ne ascunde fețele reflectă tendințele dezumanizante care caracterizează perioada modernă. Este trecerea la un nou stadiu în procesul de degradare al individului care a devenit explicit în Primul Război Mondial. Fie că era o bucată de material pe câmpul de luptă, fie o rotiță în mașina de război economică, epoca modernă are tendința de a reduce ființa umană la un obiect funcțional. Tot ce este „non-esențial” – adică tot ce ne face oameni – este aruncat senin peste bord.

Problema noastră este ce semnificație are pentru noi asemănarea cu o astfel de viziune distopică. Suntem fericiți să raționalizăm transformările vieților noastre de zi cu zi, sau suntem preocupați de mersul lumii de astăzi spre unele dintre cele mai elementare situații distopice? Izolarea socială, „vigilența perpetuă”, măștile obligatorii, toate aceste măsuri din ultimele șase luni reprezintă mai mult decât un asalt asupra libertății. Ne cer implicit să ne sacrificăm umanitatea pentru a ne salva viața. Chiar dacă nu am trecut acest Rubicon, merită să ne gândim unde am ajuns. Pentru că s-ar putea să existe ceva mai important în viață decât simpla ei continuare. Poate „obiectivul”, după cum știa foarte bine Winston Smith, „nu este să rămâi în viață, ci să rămâi om”.

Epoca distopică a măștilor

///////////////////////////////////////////

EXCLUSIV Interviu. Oroarea deportărilor în Siberia. ”Milițienii sovietici mi-au omorât sora”. Mărturiile basarabencei Elizaveta Sava. 7 ani în Siberii de gheață

Podul Memoriei

 Răzvan Gheorghe

Țărancă din Zîmbreni, Basarabia, Elizaveta Sava (născută în 1932   a fost deportată în iunie 1949, de Sânziene, împreună cu întreaga sa familie. Aveau să petreacă șapte ani în Siberia.

Părinții și cei șapte copii (cel mai mic avea doar un an și jumătate) sunt deportați numai cu hainele de pe ei. Familia pierde întreaga agoniseală de-o viață. Curând, foarte curând, vor trece prin oroarea trenurilor de vite, bătrâna relatând, prin ochii adolescentei de odinioară, cum morții erau aruncați în halte în timp ce bătrâni, femei și copii de-a valma erau nevoiți să-și facă nevoile sub vagoane. Însă există și speranță în toată această mare de întuneric: doi băieți reușesc să evadeze, sărind din tren, iar o familie dă naștere unui făt sănătos.

După cincisprezece zile de calvar, deportații sosesc la Tiumen de unde, mânați de milițieni, iau calea satelor siberiene. Vor munci deseori la temperaturi de – 65 de grade. Vor tăia pădurile, vor străpunge dealuri și munți pregătind traseul căii ferate. Elizaveta Sava își amintește cum făceau focul din metru în metru pentru a înmuia cât de cât pământul înainte de a-l săpa cu târnăcopul.

Iată o altă scenă de muncă: ”Împreună cu un alt deportat basarabean, tatăl meu căra butuci cu ajutorul cailor. Uneori, butucii erau aruncaţi în râuri şi purtaţi de ape până la vagoane. Eu şi mulţi alţii ajutam la încărcarea lemnelor în vagoane. Femeile munceau cot la cot cu bărbaţii. Odată, pe un ger cumplit, am tras puternic de cablul ăla de fier care era legat de butuci şi am simţit că mănuşa îmi rămăsese lipită. Mi-am scos mâna fără unghii şi cu pielea jupuită. O lună întreagă am stat să mă refac. Aveam dureri groaznice”.

Familia este răvășită de moartea celei mai mici dintre surori, Marina, omorâtă de milițienii sovietici. Să-i dăm cuvântul Elisavetei Sava:

”În ‘49, când ne-au deportat, Marina era mititică, avea doar un an şi jumătate. Odată, la Tropinskaia, miliţienii care ne mutau dintr-o parte în alta au apucat-o ca pe o bucată de lemn şi au azvârlit-o în remorca unui camion. Nenorociţii au aruncat-o atât de tare încât i-au izbit capul de remorcă. Din pricina păliturii, Marina trăgea să moară. Mama, care era foarte bolnavă cu inima şi nu era trimisă la muncă, s-a chinuit cu ea timp de şapte zile. Îi uda buzele şi plângea, fiindcă nu-i putea face nimic altceva. Când a murit Marina, eu eram dusă la scos cartoafe, în alt sat, împreună cu Marusa, sora mai mare. Cineva ne-a dat de veste că se-ntâmplase năpasta. Am încercat să plecăm, la 12 ziua, ca să o îngropăm pe Marina, dar ne-au prins miliţienii şi ne-au dus din nou la muncă. Nu le păsa deloc de suferinţa noastră. Tata trudea în alt sat, aşa că mama a îngropat-o singură, cum a putut şi ea, într-un loc unde a văzut că erau mai multe cruci”.

Interviul prezintă o sumedenie de aspecte dramatice ale vieții deportaților – traiul lor a fost diferit de la o zonă la alta, mulți au murit acolo, unele familii s-au întors în Basarabia, de cele mai multe ori mărite, altele au rămas în Siberia, știind prea bine că oricum nu ar mai fi găsit nimic pe plaiurile natale. Familia Elizavetei Sava a revenit după șapte ani, trecând prin umilințe de neimaginat. Au reluat totul de la zero și au reușit să-și facă un rost, fiindcă omul sfințește locul.

Pentru o bună și pertinentă înțelegere a perioadei trebuie să ținem cont de următoarele aspecte evidențiate de scriitorul și jurnalistul Alecu Reniță: ”Regimul sovieto-rusesc de ocupație a transformat colaboraționismul în politică de stat, stimulând și aducând în prim plan cozile de topor și leprele locale. În perioada interbelică, în România nu au existat deportări, iar leprele locale din Basarabia stăteau în vizuina lor. Am mai spus și repet: în 28 iunie 1940, Rusia stalinistă intrase în Basarabia cu listele făcute din timp. Localnicii doar au mai adăugat la ele. În 1949 NKVD deținea dosarele întregii populații basarabene, ținea în taină listele și ziua deportării, iar contribuția cozilor de topor a fost una secundară, nu de bază. Ca și foamea organizată, și deportările au fost puse de ocupanți pe seama populației, nu ca parte din proiectul lor monstruos și criminal de comunizare și rusificare a Basarabiei. Este nedrept să transferăm crima odioasă a regimului de ocupație în caracteristică națională. E timpul să vedem foarte clar diferența dintre călău și victimă!” (detalii AICI)

Interviul a fost înregistrat în 2018, la Zîmbreni, în pridvorul Elisavetei Sava. L-am redactat recent. La 26 mai 2021, doamna Elizaveta Sava a plecat într-o lume mai bună, unde nu există deportări și dictaturi comuniste. E unicul interviu pe care l-a acordat vreodată. Vă invit să-l citiți și să-l distribuiți.  

Răzvan Gheorghe: Când și unde v-ați născut? Din ce familie proveniți?

Elizaveta Sava: M-am născut în 1932, la Zîmbreni. Ai mei au fost ţărani gospodari. Aveam orgada plină de animale şi de toate cele trebuincioase traiului. Nenorocirea familiei mele a început în ’49, când sovieticii ne-au luat întreaga agoniseală şi ne-au deportat în Siberia. Pe atunci aveam 17 ani.

Răzvan Gheorghe: Cine a organizat deportările la Zîmbreni?

Elizaveta Sava: Cei care conduceau arestarea ţăranilor sortiţi deportării nu au fost soldaţii sovietici, ci nişte oameni din sat care s-au vândut comuniştilor. Şefa vânzătorilor de semeni era Anisia Cabulea. Ea făcea listele cu numele ţăranilor, le dădea miliţienilor şi lua parte la toate arestările. Ăștia de s-or vândut au primit partea lor din pământurile și averile deportaților. Mai întâi i-au prins pe culaci şi i-au deportat în Siberia, fiindcă erau ţărani harnici şi agonisiseră avere – aveau pământuri, două-trei vaci, cai, boi şi gosopodării pline cu toate cele. După aia au fost deportaţi şi ţăranii săraci, care abia îşi duceau zilele de azi pe mâine.

Tatăl meu tocmea oameni care ne lucrau pământul cu ziua. Drept mulţumire, el le ara pământul cu boii şi caii. Cei sărmani nu voiau să ieie pământul, că n-aveau cu ce să-l lucreze, aşa că îl dădeau oamenilor care aveau posibilităţi. Înainte ca autorităţile comuniste să ne ia toată agoniseala de-o viaţă, familia mea era avută şi respectată la Zîmbreni. Am fost şapte copii la părinţi. Tata voia să ne aranjeze pe fiecare la casele noastre şi să ne cumpere pământ. Fetele aveau nevoie de zestre. Pe atunci, părinţii asudau din greu ca să asigure toate astea! În zilele noastre, tinerii nici nu mai vor să audă de muncile pământului. Nepoţii mei se miră de unde ştiu eu când trebuie pus păpuşoiul. Păi… păpuşoiul se pune primăvara, când încep să cânte broaştele! Aşa aflăm că s-a-ncălzit pământul.  

Răzvan Gheorghe: Cum a fost arestată familia dumneavoastră?

Elizaveta Sava: S-a întâmplat în iunie 1949, de Sânziene. Eu şi cu o soră nu eram acasă, la Zîmbreni, ci ne aflam la Găureni (sat situat la 1 kilometru de Zîmbreni – n. aut.), la moşneagul nostru (bunicul – n. aut.). Veniserăm de la prăşit şi dormeam în calidor. Tata şi mama erau în casa de la Zîmbreni. Satele vuiau despre arestări şi deportări, strașnice timpuri… În noaptea aceea, tata a simţit că urmau să vină miliţienii să-l aresteze şi a fugit unde a văzut cu ochii. S-a dovedit că a avut dreptate. Miliţienii au dat buzna în ogradă la ora trei din noapte şi-au început să scotocească peste tot. Fiindcă nu ne-au dibuit pe noi, blestemaţii au luat cartoafele, pătlăgelele, grâul şi animalele…

De cum au văzut că năvăleau miliţienii, mama şi Doroftei, un frate mai mic, au fugit spre Găureni, la adăpostul întunericului, dar n-au mai ajuns până la casa moşneagului… era prea mare primejdia… S-au pitit într-un fundac, unde au zăbovit două zile, spărieți ca vai de ei. Când n-au mai putut rezista din pricina foamei şi-au făcut curaj şi s-au furişat printre vii, pe malurile Botnei, până când aproape că ajunseseră la ograda moşneagului. Numai că Mitea Ivroni, un sătean vândut comuniştilor, care primea ordine de la Anisia Cabulea, şedea cocoţat în vârful dealului şi supraveghea împrejurimile satului, ca să nu scape nimeni. Mitea Ivroni a prins de veste că cineva se strecura prin cânepă, i-a chemat iute pe miliţieni şi așa i-au arestat pe mama şi pe Doroftei. După aia ne-au strâns pe toţi în casa părintească din Zîmbreni. Doar pe tata nu l-au prins atunci.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost deportată familia dumneavoastră?

Elizaveta Sava: A doua zi s-a-ntâmplat, era într-o vinere. Miliţienii ne-au îngrămădit în nişte camioane sovietice şi ne-a dus la o gară. Acolo ne-au azvârlit grămadă într-un tren împuțit, care fusese folosit pentru transportarea cărbunilor şi a animalelor. Vagoanele erau murdare, strâmte şi aveau o singură ferestruică zăvorâtă cu oblon. A fost vai de viețile noastre. Ne-au închis ca pe nişte vite. Miliţienii nu ne-au lăsat să luăm nimic cu noi, atunci am pierdut totul. Ne-au râs în față şi ne-au spus că ne ajunsese cât mâncaserăm brânză şi băuserăm vin, de parcă trudiseră ei în locul nostru… de parcă ar fi fost brânza și vinul lor! Oamenii plângeau, erau disperați.

Ne-au confiscat întreaga avere şi ne-au deportat la grămadă – o biată mamă cu şapte copii, aşa, doar cu hainele de pe noi. Mama era bolnavă de ani de zile. În vagoanele alea blestemate au murit mulți bătrâni şi copii din pricina înghesuielii, că nici aer n-aveai, şi a lipsei medicamentelor. Nu ni se dădea decât arareori nişte hrană sărată şi foarte puţină apă. Sufeream de sete ceva de neînchipuit…

Ţin minte că doi copii au izbutit să sară din tren. S-au căznit până au reușit să deschidă oblonul acela mititel şi s-au aruncat din mers. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Trenul oprea prin gări şi noi ne vâram sub vagoane ca să ne facem nevoile, ca nişte dobitoace. În haltele alea erau aruncați și morții. Cred că făceau o groapă mare și-i azvârleau acolo pe toți, fără cruce, fără nimic. Mereu eram înconjuraţi de miliţieni înarmaţi însoțiți de câini. N-am fi putut scăpa cu fuga.

În vagonul nostru era multă lume bolnavă şi bătrână, dar n-a murit nimeni, slavă Domnului. Chiar lângă noi s-a născut un copil, dar până la urmă nu mai ştiu ce s-a petrecut cu el. Însă au murit destui oameni buni, sărmanii, prin celelalte vagoane. Auzeam plânsetele şi rugăciunile… Am călătorit neîntrerupt cincisprezece zile, în nişte condiţii înfiorătoare, până când am ajuns la Tiumen.

Răzvan Gheorghe: Să revenim puțin la tatăl dumneavoastră. Încă era fugar și nu a fost deportat în acest val. Ce s-a întâmplat cu el?

Elizaveta Sava: Pe tata nu l-or găsit atunci, de Sînziene, când ne-or deportat pe noi. Miliţienii l-or tot căutat prin satele vecine, pe la neamuri, pe la cunoscuți… Ne-a povestit mai târziu că se ascunsese prin Chişinău. După ceva vreme, bietul de el s-a întors la Zîmbreni, ca să afle ce se petrecuse cu restul familiei, că nu mai știa nimic de soarta noastră. Atunci a fost arestat şi l-or deportat. Aveam să ne regăsim în Siberia.

Răzvan Gheorghe: Să continuăm. Ce s-a întâmplat după ce ați ajuns la Tiumen?

Elizaveta Sava: După ce am sosit la Tiumen, mama şi cu noi am fost duși să muncim în cinci sate în care trăiau deportaţi bieloruşi, estonieni, letonieni, ruşi, nemţi, basarabeni, dar şi multe alte naţii. Bieloruşii fuseseră deportaţi și li se dăduse voie să ia cu ei ce avuseseră prin gospodării, inclusiv vaci. Până la urmă, din sat în sat, am ajuns la vreo 500 de kilometri de Tiumen. Se găsea greu de muncă. Miliţienii sovietici ne mânau dintr-un cătun în altul, ca pe o cireadă. În afara satelor locuite de cei deportaţi nu se aflau alte localităţi în apropierea noastră. Când ne-a găsit tata, munceam în Tropinskaia, ăsta o fost al cincilea cătun în care am trudit. Cu toate nenorocirile prin care treceam, venirea tatei ne-a bucurat şi ne-a trezit speranţa în inimi, dar ne-a fost înfiorător de greu. Marina, sora mea cea mai mică, a murit la Tropinskaia.

Răzvan Gheorghe: Cum a murit?

Elizaveta Sava: În ‘49, când ne-au deportat, Marina era mititică, avea doar un an şi jumătate. Odată, la Tropinskaia, miliţienii care ne mutau dintr-o parte în alta au apucat-o ca pe o bucată de lemn şi au azvârlit-o în remorca unui camion. Nenorociţii au aruncat-o atât de tare încât i-au izbit capul de remorcă. Din pricina păliturii, Marina trăgea să moară. Mama, care era foarte bolnavă cu inima şi nu era trimisă la muncă, s-a chinuit cu ea timp de şapte zile. Îi uda buzele şi plângea, fiindcă nu-i putea face nimic altceva. Când a murit Marina, eu eram dusă la scos cartoafe, în alt sat, împreună cu Marusa, sora mai mare. Cineva ne-a dat de veste că se-ntâmplase năpasta. Am încercat să plecăm, la 12 ziua, ca să o îngropăm pe Marina, dar ne-au prins miliţienii şi ne-au dus din nou la muncă. Nu le păsa deloc de suferinţa noastră. Tata trudea în alt sat, aşa că mama a îngropat-o singură, cum a putut şi ea, într-un loc unde a văzut că erau mai multe cruci. Ţin minte că se-ncălzise oleacă şi pământul colcăia de şerpi veninoşi abia ieşiţi la suprafaţă. Dacă nu aveai bocanci şi pantaloni groşi, te-nhăţau degrabă. Desculţ nu puteai umbla. Mulţi deportaţi au murit muşcaţi de şerpi. Când prindea de se-ncălzea pământul, șerpii ăștia erau ceva obişnuit în Siberia.  

Răzvan Gheorghe: Cum a fost gerul siberian?

Elizaveta Sava: Gerul era îngrozitor şi aproape neîntrerupt. De foarte multe ori am fost nevoită să muncesc la o temperatură de – 65 de grade. Era atât de frig că nu puteai respira! Când erau numai – 30 de grade ne bucuram de parcă erau + 10… Beam zăpadă topită fiindcă apa era îngheţată luni de zile. Frigul distrugea microbii şi epidemiile nu prindeau în cătunele alea, ăsta a fost singurul lucru bun. Viscolea deseori, zăpezile erau mari. Înainte de muncă, femeile erau băgate într-o baracă unde le erau unse feţele şi mâinile cu un fel de vaselină, ca să nu îngheţe. Însă totul era în zadar. Surorile şi fraţii mei au avut degerături groaznice, le-au degerat urechile, obrajii, nasurile… Eu am tras un ger atât de straşnic încât mi s-au descărnat unghiile.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a întâmplat?

Elizaveta Sava: Împreună cu un alt deportat basarabean, tatăl meu căra butuci cu ajutorul cailor. Uneori, butucii erau aruncaţi în râuri şi purtaţi de ape până la vagoane. Eu şi mulţi alţii ajutam la încărcarea lemnelor în vagoane. Femeile munceau cot la cot cu bărbaţii. Odată, pe un ger cumplit, am tras puternic de cablul ăla de fier care era legat de butuci şi am simţit că mănuşa îmi rămăsese lipită. Mi-am scos mâna fără unghii şi cu pielea jupuită. O lună întreagă am stat să mă refac. Aveam dureri groaznice. Exista un soi de dispensar într-o baracă, departe de sătuc, dar medicii nu veneau până la noi, trebuia să ne ducem noi acolo. Doctorii ăia ne consultau şi ne pansau în grabă, dar nu ne-au dat niciodată medicamente.

Răzvan Gheorghe: Unde locuiau deportații?

Elizaveta Sava: V-am spus că noi am muncit în cinci locuri. Cel mai des am locuit în nişte foste grajduri de vite, care erau mari, cam la 15-20 de metri pătraţi, şi aveau sobe în mijloc. Grajdurile alea erau supraetajate – cel mai adesea, aveau trei etaje scunde unde locuiau mai multe familii la grămadă. Noi trăiam tocmai la cel de-al treilea etaj. Când dormeam, ne îngrămădeam unii în ceilalţi şi ne înveleam cu puţinele noastre haine. Dacă aveam, ne înveleam cu paie. Paiele deveniseră o raritate, toată lumea le căuta. Mama pregătea bruma de mâncare la plită comună din mijlocul grajdului şi-apoi ridicam oala cu o sfoară până la culcuşul nostru amărât, unde ne adunam şi ne hrăneam cu toţii. Acolo sus aproape că stăteam pe burtă.

Răzvan Gheorghe: Ce mâncau de regulă deportații?

Elizaveta Sava: Pâinea n-a ajuns niciodată tuturor şi, orişicum, am văzut-o arareori. Cartoafele erau principala hrană, dar au fost foarte puţine, prăpădite şi stricate. Dacă aveam cinci tone de cartoafe pe an, reuşeam să răzbim cumva. Rădeam cartoafele aşa, crude, fără pic de oloi, le amestecam cu un pumn de făină, frământam turte şi ne aşteptam rândul la plită, ca să le coacem. Din alte două cartoafe, mama se căznea să facă o supă pentru întreaga familie. Zeama aia caldă ne mai întrema cât de cât.

Când trudeam la tăiat pădurea şi la construirea căii ferate, autorităţile ne mai dădeau, uneori, carne de cerb sau de capră. Porţiile alea erau neîndestulătoare, dar ne-au ajutat să supravieţuim în condiţiile alea extreme. Din şapte copii, am muncit doar eu şi sora mai mare, Marusa – restul erau ori prea mititei, ori prea bolnavi, la fel ca biata de mama. Carne am primit doar eu, Marusa şi tata, fiindcă munceam. Ceilalţi deportaţi nu aveau dreptul să mănânce carne dacă nu asudau din greu. Sovieticii ne plăteau pentru muncă, dar banii ăia erau o adevărată bătaie de joc. Odată, la Tropinskaia, am primit numai nouă ruble după două luni de muncă straşnică. Nouă ruble… adică, o nimica toată. Ce să faci cu ele când creşti şapte copii?!

După câţiva ani, nu mai reţin exact când, tata a cumpărat lemn, în Siberia lemnul era foarte ieftin – şi a primit permisiunea să construiască o căsuţă pentru familie. Toţi deportaţii au primit permisiunea asta, după ce ani la rândul am trăit îngrămădiți în grajduri. Autorităţile ne supravegheau în permanenţă. În fiecare zi de luni se organiza un control general şi se nota dacă a fugit cineva, dacă a murit sau dacă s-a născut cineva. Pe unde am umblat noi, n-am văzut ca miliţienii să-i bată pe deportaţi, însă muncile pe care ne forţau să le îndeplinim ne nenoroceau cu zile. Normele erau uriaşe şi nu puteau fi îndeplinite.

Răzvan Gheorghe: Ce munci ați fost nevoită să faceți în Siberia?

Elizaveta Sava: Bărbaţii munceau la tăiat pădurea, retezau şi cărau buşteni care cântăreau mai bine de cincizeci de kilograme. Noi, femeile, îi ajutam la ridicarea buştenilor în vagoane. Doi bărbaţi ridicau buşteanul pe spinări, iar noi îl trăgeam în vagon. Munca asta era cumplit de istovitoare. Se-ntâmplau multe accidente şi oamenii mureau sau rămâneau fără mâini și picioare. Au pierit o grămadă în deportare, ca vai de ei… Eu am lucrat cel mai mult la construirea căii ferate. Fiindcă erau geruri năprasnice, de – 65 de grade, eu şi alte femei făceam focul şi-l alimentam în permanență pentru a înmuia pământul care trebuia săpat. Mutam focul din metru-n metru şi-apoi săpam cu greu în urma tăciunilor încinşi. Orişicât de puternic aţâţam flăcările, pământul ăla nenorocit rămânea îngheţat bocnă… ne rupea mâinile.

Deseori tăiam dealuri enorme pentru că pe acolo urma să ajungă calea ferată. Dacă basarabenii erau pricepuţi şi ştiau a lucra, ruşii erau neatenţi şi făceau multe greşeli. Într-o zi, pe când ne chinuiam să străpungem un deal, un mal nisipos s-a surpat peste vreo cincisprezece ruşi. Unii dintre ei, doi-trei, rămăseseră îngropaţi până-n gât şi ţipau ca nişte mâţe chinuite. Te-ngrozeai când auzeai urletele şi plânsetele alea de oameni zdrobiţi. Basarabenii au scăpat cu viaţă, fiindcă ştiau să se păzească şi lucrau îngrijit. Autorităţile sovietice urmăreau muncile cu ajutorul unui avion. Miliţienii au venit imediat după accident. Unul dintre şefii lor ne-a întrebat dacă cei prinşi sub mal erau ruşi sau moldoveni. Când a auzit că amărâţii ăia erau ruşi, la fel ca ei, şeful a poruncit, cu o nepăsare drăcească:

– Daţi-le pace să rămână acolo, dacă nu ştiu a lucra!

Asta m-a înspăimântat.

Răzvan Gheorghe: Și i-au lăsat acolo să moară?

Elizaveta Sava: Da. Acolo le-au putrezit ciolanele. Ordinul a fost limpede. Nimeni nu a încercat să-i salveze.

Răzvan Gheorghe: Dacă ar fi fost moldoveni, credeți că i-ar fi ajutat milițienii?

Elizaveta Sava: Nu ştiu, poate că da. Sovieticii spuneau că basarabenii erau muncitori şi pricepuţi în muncile pe care le făceau. Comuniştii ruşi îi duşmăneau de moarte pe ruşii care nu erau comunişti.

Răzvan Gheorghe: Deportații țineau rânduiala sărbătorilor religioase?

Elizaveta Sava: Pe unde am fost noi, n-am văzut deloc preoţi. Preoții nu mai existau. Morţii erau îngropaţi fără slujbă. În primul an am ştiut când era Paştele, fiindcă făcuserăm unele socoteli. Atunci am sărbătorit cu terci de ovăz, nu cu cartoafe. Am cumpărat puţin lapte şi am fiert un pumn de ovăz. În anii ce-au urmat n-am mai ştiut când era Paştele, Crăciunul… Eram ca vai de noi.

Răzvan Gheorghe: Erați deportată când a murit Stalin. Cum ați auzit vestea?

Elizaveta Sava: În primăvara lui ‘53 lucram din greu la calea ferată. Deodată, şeful cel mare ne-a oprit din muncă şi ne-a anunţat:

– A murit Stalin. Cinci minute de linişte!

După cele cinci minute, şeful a revenit în grabă şi ne-a ordonat să reluăm munca. Miliţienii erau tare supăraţi. Noi deloc.

Răzvan Gheorghe: După șapte ani de muncă forțată în Gulagul Siberian, familia dumneavoastră avea să se întoarcă în Basarabia. Cum a fost această revenire?

Elizaveta Sava: Nu ne-a anunţat nimeni că puteam pleca. Când am fost deportaţi, mamei mele i s-a spus că pedeapsa familiei noastre va ţine şapte ani. Când au trecut anii ăştia, i-am anunţat pe miliţieni şi am apucat calea Basarabiei, casa noastră îndepărtată.

Răzvan Gheorghe: De ce șapte ani? Cum s-a ajuns la stabilirea acestei condamnări?

Elizaveta Sava: Fiindcă a născut şapte copii vii şi doi morţi, mama a fost considerată ”Mamă Eroină”, aşa era pe-atunci. În ziua în care ne-au deportat, Anisia Cabulea i-a dat un carnet de ”Mamă Eroină” şi i-a spus să aibă mare grijă de documentul ăla, întrucât avea să-i fie de mare trebuinţă. Tot Anisia Cabulea i-a zis că vom sta în Siberia şapte ani, câte un an pentru fiecare copil născut. După şapte ani, ne-am pornit spre îndepărtata şi iubita Basarabie. Se-ntâmpla în iunie 1956, chiar de Sânziene.  

Răzvan Gheorghe: Ce ați mai găsit din vechea gospodărie de la Zîmbreni?

Elizaveta Sava: Când ne-am întors, după un drum îndelungat şi anevoios, n-am mai găsit nimic din ce avuseserăm cândva. Totul era stricat, dărâmat iar pământurile aparţineau colhozului. Se spunea că se-mbogăţiseră săracii, dar asta era o mare minciună. Fiindcă nu mai aveam unde să tragem, ne-am dus la Găureni, ca să locuim în casa moşneagului. Ajunşi acolo, ne-au alungat sătenii vânduţi comuniştilor. Erau de o răutate… Mai aveau puţin şi ne azvârleau cu pietre în cap! Ne-au zis că nu voiau să ne primească nici în Găureni, nici în raion, fiindcă locul nostru era în Siberia. Tata şi mama le spuneau:

– Staţi, măi oameni buni, că noi suntem din locurile aistea… aici am văzut lumina zilei şi tot aici am muncit… nu e vina noastră că ne-au deportat şi am ajuns săraci lipiţi pământului…

Dar toate rugăminţile lor au fost în zadar. Îmi amintesc că părinţii mei trimiseseră multe scrisori în Găureni, încă de când eram în Siberia, dar abia acum aflam că au fost refuzate şi nimeni nu le-a primit vreodată. Autorităţile din sat se ocupaseră de asta. Blestemaţii ăia voiau ca familia noastră să nu se mai întoarcă niciodată din Siberia.  

Răzvan Gheorghe: Până la urmă vi s-a permis să locuiți în Găureni?

Elizaveta Sava: Da, dar cu greu. Pe când eram în Siberia, tata a cunoscut doi bătrâni din Cotovsk, care fuseseră şi ei deportaţi. Feciorii lor ajunseseră nacealnici (şefi – n. aut.) la un colhoz. Oamenii ăia au fost foarte sufletişti şi ne-au ţinut o săptămână întreagă în casa lor, la Cotovsk, până când ne-au făcut documente, ca să putem intra în Găureni. Fără documentele alea am fi fost izgoniţi definitiv. O perioadă am locuit la moşneagul nostru şi-apoi am trăit vreo doi ani la Costiujeni (pe atunci sat din imediata apropiere a Chişinăului, acum integrat total – n. aut.), după care ne-am întors la Zîmbreni, în sfârşit, numai că nimeni nu se milostivea să ne dea de lucru. S-au mai scurs câteva luni şi până la urmă ne-au dat de lucru la colhoz. Familia mea făcea parte dintr-o brigadă care lucra zece hectare de păpuşoi şi zece hectare de viţă de vie.

Până la urmă, pe la începutul anilor ‘60, un văr de-al meu ne-a dat o bucăţică de pământ, cam 500 de metri pătraţi, pe care ne-am construit o casă. Tata era meşter lemnar şi s-a priceput s-o ridice uşor, cu ajutorul nostru şi al neamurilor. Eu m-am măritat cu un ţăran văduv şi harnic, Nichita Sava – nevasta îi murise la doar 32 de ani, după ce născuse opt copii, dintre care doar şase au reuşit să trăiască. I-am iubit şi i-am crescut pe toţi ca pe copiii mei. Eu nu avusesem pe nimeni în Siberia pentru că acolo nu exista să stea flăcăul şi fata la discuţii, cum e acum. Când vreun flăcău zăbovea aşa, într-un loc, te duceai repede să vezi dacă nu degerase. Îi frecai faţa şi mâinile cu omăt, ca să-şi revină.

Răzvan Gheorghe: Celelalte familii deportate au fost reprimite în Zîmbreni?

Elizaveta Sava: Familiile care s-au mai întors, da, au fost reprimite, dar au întâmpinat mari greutăţi şi umilinţe. Nu mai aveau nimic şi la început nimeni nu le-a dat de lucru. Oamenii erau ca vai de ei, abia dacă aveau cu ce să-şi ducă traiul de azi pe mâine. Autorităţile sovietice îi hărţuiau. Mulţi săteni i-au privit cu duşmănie, alţii i-au batjocorit. Doar nemurile i-au mai ajutat cât au putut și ele. Numeroşi deportaţi s-au prăpădit în Siberia iar unii au rămas acolo de bunăvoie… şi-au făcut familii, şi-au aflat alt rost… Ştiau că dacă ar fi venit îndărăt, în Basarabia, nu mai găseau nimic.

Unele familii s-au întors mai numeroase decât au plecat. Iacob Grigoreanu din Horeşti (sat situat la 2 kilometri de Zîmbreni – n. aut.) avea doar doi copii în ‘49, când a fost deportat, dar a mai făcut încă cinci în Siberia. Basarabenii deportaţi n-au trăit la fel în Siberia. Unii – ca Nicolae Ulmeanu – au dus-o mai bine, fiindcă au lucrat în grajduri, la vite şi nu s-au nenorocit tăind pădurile alea îngheţate şi nesfârşite. Alţii –cu au fost cei din familia Elizavetei Untilă din Zîmbreni – au trecut prin nenorociri de neînchipuit. Au fost deportaţi opt ani în regiunea Omsk, într-o pădure de brad atât de întunecată încât nici că se mai vedea albastrul cerului. La început au locuit în bordeie acoperite de zăpezi iar foametea era atât de groaznică încât se hrăneau cu coajă de copac fiartă. Unii au avut pâine prin alte părţi, dar nouă ni se dădea, foarte, foarte rar, doar pâine acră de secară. Mulţi oameni buni și-au lăsat ciolanele în Siberia. Când am scăpat de-acolo ne-am făcut sfânta cruce şi am spus ”Bogdaproste”. A fost o adevărată minune că din familia noastră a murit doar sărmana Marina.

https://www.podul.ro/articol/18351/exclusiv-interviu-oroarea-deportrilor-in-siberia-miliienii-sovietici-mi-au-omorat-sora-mrturiile-basarabencei-elizaveta-sava-7-ani-in-siberii-de-ghea

///////////////////////////////////////////

De sub kloska Nastase Adrian-a…MINCIUNA putinistă a celei de-a treia Rome. DELIRUL lui Dughin și ”moartea” adevărului

Podul Minciunilor

 Alex Miclovan  

Jurnalistul și documentaristul Marian Voicu analizează, în cel mai recent studiu publicat – ”Matrioșka mincinoșilor. Fake news, manipulare, populism”, Humanitas, București, 2018 – miturile propagandistice despre Rusia ca forță mesianică (slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă și A treia Romă), mituri împachetate în staniol ieftin pe care propanganda putinistă le rostogolește cu o intensitate în continuă creștere.

Voicu prezintă puncte de vedere avizate – istoricii Alain Besançon (unul dintre cei mai proeminenți specialiști în istoria rusă și sovietică) și Marlène Laruelle, deopotrivă cu jurnaliști cunoscuți pe plan internațional –, în contrapondere cu delirul propagandistic al ”istoricilor” și geostrategilor gustați din plin în Kremlinul zilelor noastre: Dughin, Savițki, Panarin, Ilin și Gumiliov. Toți aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Moscovei. Podul.ro vă prezintă o serie de pasaje sugestive (pag. 312-314) din studiul lui Marian Voicu.

 ”În secolul al XVIII-lea, Rusia era văzută de slavofili ca având misiunea de a salva spiritual lumea. Aceștia credeau, după cum arată Alain Besançon, că Rusia este o civilizație distinctă, care nu se va dezvolta conform modelelor europene și că aparentul ei decalaj față de Vest ascunde, de fapt, un salt peste soluțiile modern ale țărilor occidentale. A apărut apoi eurasianismul, care i-a avut ca ideologi pe Constantin Leontiev și Nikolai Danilevski. Aceștia credeau că Europa își consumase forța vitală, venise deci vremea Rusiei.

Astăzi, în jurul lui Putin sunt citiți Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki și Dughin, afirmă  Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff. Aceștia au construit narațiuni care se regăsesc în diverse formule în discursul ideologic al Kremlinului: <Răul a venit întotdeauna din Occident> (Lev Gumiliov); <Credința în liderul care izbește în inamic în loc de a rosti vorbe goale, care conduce, în loc de a vinde străinului> (Ivan Ilin); <Doar poporul rus, călăuzitor de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității> (Igor Panarin); <Eurasianismul nu este doar un concept, este o realitate fizică, geografică> (Piotr Savițki).

E vorba de aceeași <cașă>, spune Alain Besançon – un melaj de istoriozofie, idei împrumutate din fascism și gândire ocultă de început de secol XX. Acesta este mediul intelectual în care domnește Putin, singurele repere stabile fiind ura sa față de Occident și gustul puterii absolute.

”Poporul rus aparține, fără îndoială, popoarelor mesianice”, scrie Dughin. ”Și ca orice popor mesianic, el are o importanță universală, care concurează nu numai cu alte idei naționale, ci și cu alte tipuri de universalism civilizator”. Pentru Dughin, interesele strategice ale poporului rus trebuie să aibă orientare antioccidentală, ”fapt ce rezultă din imperativul păstrării identității civilizatoare rusești. Este absurd să considerăm expansionismul metodic și expresiv al rușilor ca fiind o întâmplare istorică. Acest expansionism este o parte inalienabilă a existenței istorice a poporului rus și e conjugat cu misiunea lui civilizatoare”, scrie el.

În 2011, conform unor studii ale Institutului de Sociologie al Academiei Ruse de Științe, doar 13% din ruși se considerau europeni. Doar 7% susțineau ideea ca Rusia să intre în ”Casa europeană comună” (cu 50% mai puțini decât în urmă cu 10 ani) și o treime împărtășeau viziunea că Rusia este o civilizație eurasiatică unică. În 2012, într-un discurs rostit în Adunarea Federală a Rusiei, Putin numea Rusia o ”civilizație-stat”, care nu se va contopi niciodată cu lumea din jurul său.

Slavofilia, eurasianismul, Lumea Rusă, A treia Romă sunt versiuni ale aceleași narațiuni despre Imperiul Rus ca forță mesianică, protector al valorilor tradiționale creștine. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit persuasivă la nivel global, generând un lobby influent, dezvoltând conexiuni cu mari corporații (de exemplu, cu Koch Industries, cea mai mare companie privată din SUA, cu o cifră de afaceri de cca 100 de miliarde USD) și grupări conservatoare americane.

Aleksandr-Dughin-si-Adrian-Nastase-Foto-In-Linie-Dreapta.jpg

După cum observă Matthew d’Ancona, Dughin a împrumutat din postmodernism ideea că <adevărul este o problemă de convingere, nu există ceea ce se cheamă fapte>. Nu e de mirare că ideologul rus este atât de popular printre americanii alt-right – de la naționaliștii din Casa Albă și Bannon, fostul strateg-șef al lui Trump, până la neonaziști. Cu toții împărtășesc credința că <adevărul este ceea ce faci din el>.

Uniunea Sovietică a hipnotizat Occidentul timp de 74 de ani cu forța sa gigantică, sfârșind prin a se autosugestiona. Satele Potemkin au devenit un Hollywood sovietic post-Cernobîl. Radiațiile uciagașe continuă să scape de sub lespedea uriașă de beton de la Pripiat, tot așa cum propaganda national-comunistă a lui Ceaușescu continuă să creeze iluzia unui popor dac care a inventat limba latină.

Puterea sovietică era goală pe dinăuntru. O butaforie putredă din care au supraviețuit, ici-colo, statuile-clonă ale lui Lenin. Va reuși regimul lui Putin să repopuleze Rusia cu sate Potemkin?”.

https://www.podul.ro/articol/3795/minciuna-putinista-a-celei-de-a-treia-rome-delirul-lui-dughin-si-moartea-adevarului

///////////////////////////////////////////

Tribunalul de la Haga așteaptă clica criminală de la Kremlin. Necesitatea unui Nürnberg II

Editorial

 Alecu Reniță 

Răul nestârpit la timp se înmulțește în progresie geometrică și infectează foarte rapid societățile, instituțiile slabe și mulțimile lipsite de imunitate. Răul nepedepsit se multiplică în diferite forme și are o capacitate groaznică de tulburare a minții oamenilor și, adeseori, a unor comunități și populații întregi.

De ce în multe țări din Europa civilizată apar zeci de mii de susținători ai criminalului de război Putin, ei folosindu-se de libertățile lumii libere și devenind complici la masacrele populației pașnice din Ucraina? De ce putiniștii și simpatizanții europeni ai „lumii ruse” nu trec cu traiul în Rusia, dar preferă să rămână în Europa? Câtă ipocrizie și imoralitate se află în aceste specimene profitoare, care parazitează pe seama unor drepturi și libertăți, pentru care nu au luptat și pe care le detestă…

Să conştientizăm cu toţii: dacă după înfrângerea Germaniei hitleriste nu avea loc tribunalul internațional de la Nürnberg, unde răul absolut, nazismul și criminalii de război au fost condamnați de lumea întreagă, atunci fascismul ar fi recidivat pe continent, subminând pacea în Europa și pe mapamond.

Cealaltă fațetă a fascismului – comunismul – reprezentată de URSS și Stalin, a scăpat de tribunalul internațional și de condamnare, deși conducătorii de la Kremlin exterminase zeci de milioane de cetățeni sovietici fără nicio vină.

Noi, popoarele subjugate, scăpate din închisoarea rusească, aveam conștiința că fără un Nürnberg II, fără condamnarea oficială a comunismului, imperiul răului își va reveni și va continua să-și sugrume vecinii și să terorizeze lumea. Temerile țărilor desprinse formal de Moscova s-au adeverit întru totul. Gargara putinistă despre pericolul unui atac asupra Rusiei e pentru nerozi, idioți utili și mancurţi. E de râsul curcilor să ne imaginăm că R.Moldova, Ucraina sau Georgia ar ataca un stat nuclear.

Să reţinem: Putin și putinismul îşi au rădăcinile ideologice şi au apărut din șovinismul velicorus, din obsesia de a reface imperiul, din lașitatea și banii celora care au evitat la momentul prăbușirii Uniunii Sovietice să organizeze Nürnberg II, să aducă în fața tribunalului internațional comunismul cu monstruoasele sale crime comise împotriva umanității și a popoarelor subjugate.

Ucraina, cu jertfe uriașe, susținută de lumea liberă, va izgoni monstrul de pe pământul ei în mlaștinile Siberiei, dar nu-l va doborî definitiv. Răul își va reveni și se va reîntoarce asupra lumii şi a popoarelor pașnice.

Fără demilitarizarea, denazificarea, destalinizarea și deputinizarea Rusiei, națiunea rusă nu va putea fi salvată de coșmarurile ei imperiale, „mesianice” și șovine; fără aducerea clicii criminale de la Kremlin la tribunalul internațional de la Haga, care ar fi necesar să-și desfășoare judecata la Mariopol și Harcov, pacea în Europa și lume va fi amenințată de un alt putin.

https://www.podul.ro/articol/18464/tribunalul-de-la-haga-ateapt-clica-criminal-de-la-kremlin-necesitatea-unui-nurnberg-ii

///////////////////////////////////////////

Emilia Șercan, polițiștii și amenințarea cu moartea. Diplomele plagiate în masă atestă că suntem conduși de o haită de repetenți

Editorial

 George Damian J

Sunt niște chestii subsonice în amenințarea cu moartea la adresa jurnalistei Emilia Șercan, am zis să le consemnez aici, să nu mă mai râcâie pe creieri.

În primul rând referirea la Elodia Ghinescu („Vrei să ajungi ca Elodia?”). Chestia e că brava poliție română nu a reușit să găsească cadavrul Elodiei Ghinescu. Nici nu deranjează pe nimeni din poliție asta, polițiștii par că funcționează pe dictonul „suntem proști și vrem să rămânem așa”. Hai, poate nu proști, mai degrabă ticăloși. Alt detaliu: cel care a ucis-o pe Elodia este tot un polițist. Cumva lucrurile sunt în familie: un polițist își ucide soția și-i ascunde cadavrul, restul polițiștilor nu-l găsesc, peste ani trebușoara asta devine un fel de mândrie (profesională?) și este folosită – culmea! – tot de niște polițiști pentru a profera amenințări cu moartea la adresa unei jurnaliste.

Abominația că șefii din Academia de Poliție sunt cei care au pus la cale treaba asta nu pare să surprindă pe nimeni în mod deosebit. Pedepsele pronunțate de justiție sunt o glumă. Dacă eu trimit un SMS asemănător cu cel trimis de polițiști Emiliei Șercan sigur ajung după gratii. Dar în poliție chestiile grave nu tulbură pe nimeni (cazul de terorism de la Onești și modul în care a acționat poliția acolo, criminalul în serie de la Caracal și indolența polițiștilor înfrățiți cu interlopii, chestorul de poliție care îi roagă pe interlopi să nu-i facă probleme, astea sunt chestiile care au ajuns în spațiul public, ce colcăie pe dedesubt trebuie să fie delir de angoasă).

Treaba cu plagiatele ar trebui să fie simplă și clară, normele de citare eu unul le cunosc din clasa a XII-a (am fost norocos să am o profesoară de istorie care mi-a explicat treaba cu aparatul critic, oricum a fost predată și în facultate la cursul de metodologia cercetării științifice). Tot delirul construit în jurul întrebărilor de genul „a fost plagiat puțin sau mult? așa erau normele academice de atunci; să se pronunțe Comisia Înțelepților Suverani dacă a fost plagiat sau nu etc.” nu este altceva decât o perdea de fum. Problema este alta: dacă ne apucăm să facem curățenie pe chestiunea plagiatelor dispar hoarde întregi din clanurile aflate la putere. Este fix ca în cazul deconspirării fostei Securități – dacă chiar facem treaba serios rămânem fără intelectualitate. (Nu că ar fi o pagubă în mod real, oricum suntem un popor fără intelectualitate, diplomele plagiate în masă exact asta atestă: că suntem conduși de o haită de repetenți).

Și cumva din nou lucrurile se întrepătrund: să faci curățenie în poliție (și în Ministerul de Interne în general) este același lucru cu a face curățenie în chestiunea plagiatelor – sunt mii și mii de oameni afectați, toți în poziții înalte, iar curățenia înseamnă îndepărtarea lor, reconfigurarea clanurilor de putere. Și nimeni nu-și dorește asta.

https://www.podul.ro/articol/18466/emilia-ercan-poliitii-i-ameninarea-cu-moartea-diplomele-plagiate-in-mas-atest-c-suntem-condui-de-o-hait-de-repeteni

//////////////////////////////////////////

 

Spre disperarea satanei komuniste- Axa Răului: Kremlinul transmite că își va consolida relațiile cu talibanii și regimul de la Phenian

Kremlinul își va consolida relațiile atât cu regimul de la Phenian, cât și cu talibanii din Afganistan. Dictatorul rus Vladimir Putin a anunțat că Rusia și Coreea de Nord își vor extinde relațiile bilaterale, a informat luni agenția de presă de stat a Phenianului, KCNA. Putin i-a transmis dictatorului nord-coreean, Kim Jong-un, că cele două țări își vor „extinde relațiile bilaterale cuprinzătoare și constructive prin eforturi comune”, a informat luni KCNA.

Într-o scrisoare adresată lui Kim cu prilejul zilei eliberării Coreei de Nord, Putin a precizat că legăturile ruso-coreene mai strânse ar fi în interesul ambelor țări și ar contribui la consolidarea securității și stabilității peninsulei coreene și a regiunii nord-estice a Asiei, a transmis KCNA.

De asemenea, Kim i-a trimis o scrisoare lui Putin în care a precizat că prietenia ruso-coreeană s-a creat în cel de-al Doilea Război Mondial prin victoria asupra Japoniei.

„Cooperarea, sprijinul și solidaritatea strategică, respectiv tactică” dintre Rusia și Coreea de Nord au atins de atunci un nou nivel privind eforturile comune de a dejuca amenințările din partea forțelor militare ostile, a spus Kim în scrisoare, conform Reuters. KCNA nu a enumerat forțele ostile, dar acest termen a fost folosit sistematic de regimul de la Phenian referitor la SUA și aliații americanilor.

Încă din 2019 se întrevedea o consolidare a relațiilor ruso-coreene, mai precis din momentul în care Kim a semnat un acord pe parcursul unei întâlniri cu Vladimir Putin.

Coreea de Nord a recunoscut în iulie drept state independente cele două regiuni ocupate de ruși în estul Ucrainei, Lugansk și Donețk. Totodată, există discuții ca muncitorii nord-coreeni să fie trimiși în Lugansk și Donețk pentru a ajuta, printre altele, în domeniul construcțiilor.

În ceea ce-i privește pe talibani, Rusia a anunțat că va colabora cu aceștia acolo unde această colaborare e în interesul Moscovei.

„Talibanii, indiferent de modul în care îi tratați, reprezintă o realitate care nu poate fi evitată. Prin urmare, trebuie să colaborăm cu ei acolo unde se potrivește intereselor noastre și acolo unde este necesar pentru a rezolva problemele cu care se confruntă Rusia”, a spus ambasadorul Rusiei la Kabul, Dmitri Zhirnov, pe parcursul unui interviu acordat RIA Novosti.

La Moscova urmează să înceapă discuțiile între o delegație a Ministerului afgan al Industriei și Comerțului din Guvernul taliban și partenerii ruși, a adăugat Zhirnov.

Guvernul taliban are în plan, printre altele, să discute despre aprovizionarea cu petrol, cereale și ulei de floarea soarelui. (sursa: The Guardian)

Adrian Năstase ATACĂ din nou UE: Discurs anti-european PUTINIST, la Fundația Titulescu. Balivernele lui Răzvan Theodorescu

Podul Minciunilor

 Răzvan Gheorghe   

Delir anti-european putinist, în cadrul unei dezbateri organizate, joi, la Fundația Titulescu, ctitorită și păstorită de ex-premierul PSD Adrian Năstase, fost pușcăriaș (care, să nu uităm, ocupă locul al doilea, după nomenklaturistul Ion Iliescu, pe deja celebra Listă a lui Dughin  

De data aceasta, delirul l-a avut drept protagonist pe fostul ministru PSD-ist al Culturii, Răzvan Theodorescu (cel care a manipulat cu TVR în anii ’90, în timp ce studenții erau călcați pe cap, la propriu, de mineri). Nici mai mult, nici mai puțin, așa-zisul academician a emis un discurs eurasianist de cea mai joasă speță care a atins o serie de narațiuni predilecte ale Kremlinului. Halucinanta concluzie a acestui personaj a fost că România este o țară a ”Răsăritului” care nu are nimic în comun cu democrația și valorile Vestului, ale Uniunii Europene și ale SUA.

Pentru neofiți, vă amintim că scriitorul Mihail Sadoveanu (o slugă venală a dictaturii bolșevice) a găsit de cuviință să debiteze, în iarna lui 1947 – chiar în contextul abdicării forțate a Majestății Sale Regele Mihai I – inepția că ”Lumina vine din Răsărit”. Sadoveanu se referea la Moscova, așa cum junele Liviu Pleșoianu (care a căzut în damblaua, cităm, ”Răsăritului viu”) și Răzvan Theodorescu se referă, în subsidiar, la toxica marotă eurasianistă prezentată ca un soi de Europă a ”națiunilor” cu epicentrul la Kremlin. În obsesia eurasianistă, Rusia este prezentată drept a treia Romă, deși așa-zisa ortodoxie a Federației Rusiei nu este nimic altceva decât panslavism cu iz gubernial – ortodoxia autentică nu binecuvântează tancurile care au sfârtecat Ucraina și nici nu ”sfințește” rachete destinate uciderii în masă.

Vă prezentăm balivernele revărsate de Răzvan Theodorescu. Dezbaterea a fost moderată chiar de fostul pușcăriaș Adrian Năstase.

”Răsăritul Europei, din care noi facem parte, (…) Răsăritul acesta este foarte puţin iubitor de democraţie. Este foarte iubitor de autocraţie, spre deosebire de lumea cealaltă, occidental”, a spus Theodorescu.

”Mulţi m-au etichetat atunci când am vorbit despre cei doi mari jucători europeni care sunt în afara Uniunii Europene şi de care nu poţi să nu ţii seamă – cei doi jucători de tradiţii imperiale, de tradiţii absolutiste, cei doi jucători care se numesc pe de o parte Rusia lui Putin şi Turcia lui Erdogan”.

”N-avem (România – n. red.) ce căuta în Europa Centrală, în Europa lui Kafka, a lui Musil, a lui Brod, a lui Zweig, a lui Kundera. Aia este o altă lume, este lumea austrocraţiei, o lume de alte tradiţii, cu care noi nu avem nimic, lumea protestantă şi lumea catolică, extrem de respectabile, dătătoare de măsură pentru Europa Occidentală şi pentru periferia ei creatoare, care este Europa Centrală”.

”Trebuie să ne gândim puţin cum ne gestionăm viitorul. Viitorul nostru nu poate fi altul decât al locului unde ne aflăm, în Europa de Sud-Est, în Europa Orientală, în relaţii excelente cu cealaltă Europă, cu care, întâmplător, instituţional, ne învecinăm. Şi e bine că ne învecinăm, într-un fel”.

Declarațiile sunt preluate de pe fluxul Agerpres.

https://www.podul.ro/articol/4379/adrian-nastase-ataca-din-nou-ue-discurs-anti-european-putinist-la-fundatia-titulescu-balivernele-lui-razvan-theodorescu

/////////////////////////////////////////////

Poporule UCRAINEAN, dacă vrei să birui pe Goliatul RUS, învaţă şi de la păstorul David (Ps. 51), om care era după inima lui Dumnezeu şi care lupta în Numele Lui (1 Samuel 17/45-51)- David a zis Filisteanului: Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele (din partea-s.n.) Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai ocărât -o. Astăzi Domnul te va da în mânile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberii Filstenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mîntueşte nici prin sabie nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi El vă dă în mînile noastre… Şi-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră şi a aruncat -o cu praştia; a lovit pe Filistean în frunte şi piatra a intrat în fruntea Filisteanului, care a căzut cu faţa la pământ. Astfel, cu o praştie şi cu o piatră, David a fost mai tare decât Filisteanul; l-a trântit la pământ şi l-a omorât, fără să aibă sabie în mâna. A alergat, s’a oprit lângă Filistean, i -a luat sabia, pe care i -a scos -o din teacă, l -a omorât şi i -a tăiat capul. Filistenii, când au văzut că uriaşul lor a murit, au luat -o la fugă.” Toţi ceilalţi(Luca 13/1-5),ca să nu păţim ca fraţii din Ucraina, să învăţăm de la Esau şi de la fiul rătăcitor (Luca 15/25-31); Ei au plâns doar pentru sine şi n-au pus mai presus pe semenii lor; Pentru a ne uni cu El şi a rămâne Una cu Atotputernicia Lui, să ne cerem iertare, să ne pocăim, să ne naştem din nou, (Ioan, cap. 3 şi Rom. cap.6), din Sămânţa învăţătura, gândirea, rânduiala, din voia lui Dumnezeu (Luca 8/11)! Pentru a nu rusifica omenirea, să înfăptuim (Fil.2/13) învăţătura care stă scrisă în Estera 4/13-17 şi Iona 3/4-10; Să ne rugăm pentru ca păcătuirea lumii să nu mai rodească (Rom.1/18-32) precum în timpul lui Noe… TOŢI, să strigăm la Dumnezeu cu smerenie şi evlavie, pentru ca gemetele semenilor din Ucraina să ajungă la urechea lui Dumnezeu, să-i ajute, cum a ajutat pe Poporul Evreu (Ex. cap.2 şi 3)… Să credem că şi Orto-kirilicul Putinel va ajunge mai rău decât “Filisteanul acesta… netăiat împrejur… căci a ocărât oştirea Dumnezeului celui viu.„ (1 Sam.17/36 b); După zdrobirea voastră-demonul Gog va mărşălui peste ţări şi popoare, ca să “întroneze pacea” în arena lumii Sfinte… Aşadar, faceţi-vă (cu Hristos) fraţi de cruce şi treceţi Marea pe valuri, fiindcă “Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentrucă Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume. (1 Ioan 4/4)

……… Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China… Daniel Uncu: Rusia a renunțat la comunismul instituțional, dar nu la comunismul din sufletul ei; Adrian Papahagi: În Rusia e nevoie de desovietizare și decomunizare – similare cu denazificarea Germaniei; Globaliștii în impas: Putin și Xi Jinping refuză Noua Ordine Mondială  de Szőke Mária ; ALEGETI:GLOBALIZARE CU PISTOLUL LA TAMPLA SAU LA BUSTUL GOLLLLLL……………………Cont. aici

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/remedii-naturale-daruite-de-cititori/

////////////////////////////////////////////

Delirul antiromânesc al lui Papahagi și slava torționarilor de la Pitești

FLUX 24

Orice păcate ar avea ucrainenii, oricât ne-ar displăcea cum tratează minoritatea română, acum, sub invazia rusească sunt victime, iar rușii sunt călăi, a afirmat scriitorul Adrian Papahagi într-o postare pe Facebook care a stârnit reacții critice.

– Reclama –

„Orice păcate aveau victimele “reeducării” de la Pitești, acolo, în închisoare, erau victime, iar securiștii erau călăi”, a mai spus Papahagi.

În ciuda faptului că România sprijină Ucraina, Kievul nu dorește să acorde drepturi românilor. Mai mult ei nu recunosc limba română, ci afirmă că acesta este, de fapt, moldovenească așa cum au decis sovieticii în secolul trecut. Cu toate acestea, profesorul Papahagi susține că românii trebuie lăsați pradă ucrainizării forțate.

POSTAREA INTEGRALĂ A LUI PAPAHAGI:

Închisoarea Pitești este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din Pitești, România, renumit pentru așa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate sub autorizația autorităților comuniste în perioada anilor 1949–1952 (cunoscute și sub denumirea Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești).

Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute.

Primele stadii ale „reeducării” au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt timp adoptate la Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla. Grupul de supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și pentru scurt timp și membru al PCR. Țurcanu, probabil la ordinele comandantului SecuritățiiAlexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg), ale colonelului Czeller de la Direcția Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”) – i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizidentGheorghe Calciu-Dumitreasa și evreul Petrică Fux.

Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin umilire) și tortură fizică.

Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării.Gardienii i-au forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic de Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului.

Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din viața personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit „demascarea externă”).[15] Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile, mulți deținuți au „recunoscut” păcate imaginare.[16] A doua etapă, „demascarea internă”, avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție.[15]

Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia („demascarea morală publică”); deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Trebuie menționat faptul că deținuții credincioși erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte;erau forțați să blasfemeze simboluri religioase și texte sfinte.

Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers.Conform relatărilor lui Dumitru Bacu: „Prin injectarea treptată de informații opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale și adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obținut în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce pentru el înainte avea sens.”Asta a dus la un „revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor în care victima crezuse până atunci”.

Pe lângă violența fizică, deținuții supuși „reeducării” erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și nesanitare deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în rarele situații când ieșeau din celule.Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii „reeducării” includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină.

S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei și penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare.În cel puțin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspirație de însuși Țurcanu.

Delirul antiromânesc al lui Papahagi și slava torționarilor de la Pitești

////////////////////////////////////////////

Scula lui Ilici gandeste cu funduletul… Fostul premier Adrian Năstase a declarat joi, la Târgoviște, că Uniunea Europeană se schimbă fundamental, iar România a rămas blocată pe linia politică din 2005, în condițiile în care, din punct de vedere economic, ar trebui acordată o atenție mai mare zonei BRICS (din care fac parte Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud)…

Năstase spune că, acum, la nivelul Uniunii Europene se poate vorbi despre o renaționalizare a politicilor europene.

”Uniunea Europeană se schimbă fundamental. Noi am intrat în Uniunea Europeană într-un moment când exista un entuziasm în interiorul Uniunii, exista un mare entuziasm în România, o mare speranță că România se va dezvolta cu fondurile europene, proiectele de preaderare avuseseră un mare succes. Între timp, lucrurile s-au schimbat, în Uniunea Europeană în primul rând. După 2004, după ce noi am încheiat negocierile, 2005 a însemnat deja un declin foarte puternic, politic în primul rând. Faptul că în Franța, Irlanda referendumurile au demonstrat o reacție negativă față de evoluțiile din UE, felul în care criza din 2008 a marcat evoluția internă în UE, toate acestea au creat o situație nouă și aș spune că asistăm la ceea ce aș numi o renaționalizare a politicilor europene”, a susținut Adrian Năstase, conform unei relatări Agerpres.

Fostul premier a mai spus că schimbările din Uniunea Europeană necesită o reevaluare a intereselor și pozițiilor României.

”Ceea ce părea, într-un fel, o idee extraordinară, aceea a federației europene, ideea unei națiuni europene, toate acele proiecte extrem de ambițioase la nivelul Europei s-au topit în forme de egoism național pe care le vedem multiplicate și amplificate în ceea ce privește primirea sau respingerea migranților, diferite politici în domeniul economic și așa mai departe. Este evident că această schimbare în UE, care nu mai este uniunea în care noi am intrat, după 10 ani este profund schimbată, ar necesita o reevaluare a intereselor și pozițiilor noastre”, a afirmat Adrian Năstase.

Acesta a vorbit și despre importanța care trebuie acordată, mai ales în plan economic, altor piețe.

”În mod normal bugetul UE pentru perioada până în 2020, pe o perioadă de șapte ani, bugetul este de 900 de miliarde. Gândiți-vă că este un buget pentru 500 de milioane de persoane pe timp de șapte ani. Este evident că acești bani nu vor mai putea fi folosiți pentru o dezvoltare intensivă și pentru o acoperire a decalajelor dintre Româniile noastre și țările membre UE. De aceea multe dintre țările Uniunii Europene se orientează și spre alte zone, cum ar zona BRICS, zona formată din Brazilia, China, Africa de Sud, Rusia șamd. Noi am rămas blocați pe o linie politică lansată în 2005, care evident este extrem de importantă din punct de vedere al securității naționale, dar din punct de vedere al evoluțiilor economice, în mod evident, ar trebui să fie amendată, așa cum se întâmplă în relațiile altor state membre, cu țările din acest grup’‘, a mai spus Năstase.

https://flux24.ro/adrian-nastase-vrea-o-reevaluare-a-orientarii-romaniei-sa-mergem-cu-rusia-si-china/

////////////////////////////////////////////

Iliescu şi-a creat „terorişti”, pentru ca Moscova să-l impună lider, în 22 decembrie 1989

  Editorial

Revolta populară din decembrie 1989 s-a terminat în 22 decembrie, la momentul fugii cu elicopterul. A fost, de fap,t un secenariu gândit în linii mari de la Moscova şi planificat cu cel puţin un an înainte. România şi Bulgaria au revenit potrivit acordurilor dintre Gorbaciov şi Bush, Moscovei, pentru a fi îndepărtaţi ţarii comunişti, evident cu ajutorul KGB şi al celulelor acestui serviciu de la Bucureşti.

De fapt, ce se urmărea? Ca liderii stalinişti de la putere, Jitcov şi Ceauşescu să fie înlocuiţi cu lideri gorbaciovişti, care să menţină statele respective în sfera de influenţă a URSS, dar care să permită implicit un socialism cu faţă umană, a fost un troc decisiv între Vest şi Est, fiecare dorind să recupereze ce au pierdut la Yalta în 46. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi RDG revenite pe baza şi a religiei dar şi al mentalităţilor spre Occident, iar Bulgaria şi România în sfera URSS, cea din urmă şi ca răzbunare pentru delirul antisovietic manifestat început în anii 60.

Schema era simplă, se miza pe mai multe proteste populare care să se propage în mai multe oraşe mari din ţară, iar acestea odată amplificate, fie duceau la demisia forţată a lui Ceuaşescu, fie la o revoltă înternă în PCR şi la demiterea secretarului general. Evident, totul având ca suport atât celulele KGB din armată şi securitatea, dar şi spionii KGB din rândul PCR, ajunşi la nivel înalt.  Era deja pregătit şi succesorul, Ion Iliescu, un activist de rang înalt, considerat iluminat şi cu viziune reformistă în cadrul PCR şi care intrase în dizgraţia liderului de la Bucureşti.

Cu Bulgaria lucrurile au respectat scenariul, Mladenov, la începutul lui decembrie ia locul lui Jitcov, în urma unor proteste iniţial ecologice apărute la Ruse, ulterior Sofia, Varna, Burgas, etc.

În România, locul ales a fost capitala Moldovei, Iaşi, unde pe 14 decembrie se pregătea un miting de amploare al studenţimii ieşene, în Piaţa Unirii. În acest sens, au fost împărţite manifeste cu câteva zile înainte, dar planul a fost dejudecat de securitate, în ziua mitingului, Piaţa Unirii era plină de cel puţin de 2000 de angajaţi din MI, miliţieni şi securişti. Cu siguranţă, agenţii KGB, din căminele studenţeşti se ocupaseră cu toată acestă propagandă.

Planul căzând, a fost aleasă Timişoara, unde deja se crease un pretext şi chiar şi un eveniment, din 15 decembrie, mai mulţi enoriaşi de etnie maghiară protestau în tăcere în faţa casei pastorului Teokes, împotriva ordinului de evacuare. În acest context, nu a fost deloc dificil să introduci în seara zilei de 16 decembrie în acea mulţime, un agitor care să strige „Jos Ceauşescu!” sau „Libertate!”. România era ca o cameră plină de vapori de benzină, lipsea scânteia, pentru a aprinde totul. Scânteia a fost aprinsă şi începând din 16 decembrie a început efectiv revolta populară, ajutată iniţial de KGB. Numai că nimeni nu s-a gândit la rezistenţa liderului de la Bucureşti. Pentru că reacţia acestuia a fost extrem de dură, dând ordin represiunii militare, adică trăgând în popor. Scenariu groaznic pentru regizori care nu se aşteptau la escaladarea violeneţelor de ambele tabere, pentru că o revoltă anti-Ceauşescu se transforma într-o revoluţie anti-sistem, ceea ce modifica astfel planurile unei schimbări de catifea.

Îndârjirea lui Ceauşescu şi a Biroului Politic al PCR a dus la o adaptare din mers a regiei. De la momentul Timişoara, ne referim la zilele de 18, 19, 20, nici un alt oraş nu rezonase şi atunci era urgent crearea unui alt episod. Acesta este mitingul din 21 decembrie de la Bucureşti, unde o mare eroare a lui Nicolae Ceuşescu avea să-i grăbească sfârşitul. Deci pe 20 decembrie, Timişoara era singura zonă sensibilă, restul României era închisă, starea de necesitate fusese decretată, deci regimul avea timp de represalii asupra capitalei Banatului.

Pe 21 decembrie, „cineva” îl sfătuieşte pe Nicolae Ceauşescu să organizeze un miting popular de amploare, pentru a fi legitimat în direct în fata poporului şi a străinătăţii că este încă un lider puternic şi de nezdruncinat. Ceuşescu înghite găluşca, era mare amator de baie de mulţime, apropo de noul termen, deşi ştia şi el că sunt regizate. Acel „Cineva” avea deja planul pregătit, pe modelul Timişoara. Câţiva agitatori în mulţime şi imediat mitingul s-a făcut ţăndări. Nici acum Ceuaşescu nu a înţeles nimic, iar noaptea de 21 spre 22 a fost punctul culminant în care revolta a devenit revoluţie. Numai că de la „Jos Ceauşescu” s-a strigat deja „Jos Comunismul, Alegeri Libere”.

Acest aspect nu era pe placul regizorilor, vinovat fiind doar Ceauşescu, prea îndârjit ca să plece şi din cauza faptul că Biroul Politic al liderului de la Bucureşti era o castă, un bloc de familie, niciun agent KGB nu reuşise să pătrundă pe modelul Mladenov din Bulgaria.

După fuga cu elicopterul, este adus de urgenţă Ion Iliescu, cel care a fost conservat bine acasă în noaptea de 21 spre 22 decembrie.

Numai că după ora 12, în Bucureşti apăruseră mai multe centre de putere, unele prea conservatoare, Verdeţ, altele prea occidentale.  Deci, trebuia doar unul singur şi acesta să fie cel moscovit care doar să reformeze regimul, nu să-l schimbe. Cum putea fi legitimat Ion Iliescu, decât ca un conducător care trebuie să încheie ostilităţile şi să apară ca un salvator. Dar ce să demonstereze, că victoria revoluţiei, o văzuse o întreagă ţară, la ora 12, prin fuga cu elicopterul. Atunci intervine planul B, cel mai urât, cea mai mare miniciună. Se creează un război, o diversiune, cu aşa zişi loialişti ai lui Ceauşescu care luptă cu disperare pentru fostul lider comunist. Pentru asta, era obligatoriu ca Nicolae Ceauşescu să rămână în viaţă câteva zile, pentru a se crea acest război. Apropo, aceşti teriorişti nu au atacat deloc în cele trei zile garnizoana de la Târgovişte, dacă tot voiau să-l salveze. Aceşti terorişti au apărut în ziua de 22 decembrie, ora 17, în piaţa CC, când oamenii au început să strige „Jos Comunismul”. Categoric aceşti terorişti erau probabil ofiţeri din cadrul armatei sau securităţii, agenţi KGB, sub acoperire care au primit clar ordinele de a începe un război de diversiune, un război pentru a-l legitima pe omul Moscovei, Ion Iliescu, drept liderul salvării naţionale. Astfel, până pe 25 decembrie, durează acest război cu „teroriştii”, oamenii erau deja panicaţi, se crease o psihoză colectivă, iar furia împotriva lui Ceuaşsescu deja devenise mai mare decât furia împotriva sitemului comunist.  Excat ce-şi dorea noua putere gorbaciovistă de la Bucureşti, nu de alta, dar Ion Iliescu, Brucan şi restul FSN era format din activişti de marcă ai PCR. Un „Jos Comunismul” era, evident, anularea acestei noi puteri şi evident ieşirea din influenţa Moscovei.

Pe 25 decembrie, Ceauşescu este asasinat, războiul de diversiune se încheie, Iliescu deja este consolidat la putere şi România intră încet sub protecţia Moscovei. Fapt care va costa înapoierea României, mult faţă de restul statelor est europene. Ce ne-a salvat de la a fi a doua Ucraina? Şi pe noi şi pe bulgari, colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Iar România a reuşit cu greu abia din 1996 să înceapă drumul pe care ar fi trebuit să pornească dacă Ion Iliescu şi KGB nu ar fi creat marea minciună de după ora 12, din 22 decembrie 1989….

Mihai IONESCU

Iliescu şi-a creat „terorişti”, pentru ca Moscova să-l impună lider, în 22 decembrie 1989

///////////////////////////////////////////

Lovitura de stat

În 1950 Ion Iliescu a fost selecţionat pentru studii în URSS şi a urmat 5 ani cursurile Institutului Energetic de la Moscova, ocazie cu care l-a cunoscut, ca secretar al Sovietului Unional al Studenţilor şi Aspiranţilor Români aflaţi la studii în URSS (organism subordonat Komsomolului sovietic) pe Mihail Gorbaciov, viitorul lider al CC al PCUS.

Şeful direct al lui Ion Iliescu pe linie de Komsomol a fost Alexandr Şelepin, viitor preşedinte al KGB. În conformitate cu acest statut al său şi cu atribuţiile pe linie de Komsomol, Iliescu ar fi trebuit să urmeaze cursurile Serviciului A, din cadrul Directoratului 1 al KGB, specializat în probleme de dezinformare şi operaţiuni de influenţă sub acoperire în exteriorul URSS.

Stănculescu

Generalul Stănculescu: “La 13:30 am hotărât răsturnarea lui Ceauşescu de la putere”

După trei ore de la preluarea puterii, Stănculescu intră în contact cu Ion Iliescu. “La ora 13.40, Iliescu îl sună pe Stănculescu la minister şi stau de vorbă 15 minute.

Ceaușescu însoțit de Marin Neagoe

„Ceauşescu ceruse, după ora 10.00, de trei ori să părăsească clădirea. Prima a fost să fie scos prin subsol, însă cei de la Direcţia a V-a, au spus că traseul nu este operaţional. A cerut apoi ca maşina să vină la scară. Marin Neagoe, şeful pazei preşedintelui, i-a spus să nu iasă că sunt muncitorii pe stradă. Era pe la ora 10.30. I-a cerut generalului Eftimescu, care era şeful grupei operative la etajul 1, să-i organizeze evacuarea cu forţe militare. În piaţă ar fi trebuit să fie TAB-urile, dar au fost trimise de Stănculescu spre cazarmă. Trebuia să vină cu chepengurile deschise. Să iasă direct de pe uşa CC în TAB-uri şi să plece în forţă trăgând foc, chiar omorând oameni. Cu TAB-urile astea avea în gând să ajungă la Snagov. A fost planul lui Eftimescu. În urma acestor eşecuri de a-l evacua s-a mers cu varianta cu elicopterul. Stănculescu ia legătura cu generalul Rus şi îi cere elicopterul. Stănculescu se înţelesese cu Neagoe. Au chemat să coboare două elicoptere. Cum Ceauşescu a plecat de la etajul 1, Vlad a dat ordinul de deschidere a uşilor.”

Dumitru Burlan, care se ocupa contrainformativ cu securitatea familiei prezidenţiale, confirmă că Securitatea a anticipat căderea lui Ceauşescu şi a contribuit la asta. Mai mult, colonelul Burlan relatează o întâmplare de o importanţă deosebită. El susţine că superiorul său direct, generarul Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a a Securităţii, discuta cu alţi capi ai Securităţii despre înlăturarea dictatorului.

Ilie Verdeț

Ilie Verdeţ se afla deja în Comitetului Central în momentul intrării revoluţionarilor în sediu. Fusese chemat dimineaţa de veterani ai partidului, inclusiv de fratele lui Ceauşescu, generalul Ilie Ceauşescu, să încerce să-l convingă pe acesta să cedeze puterea de bunăvoie, cînd coloanele de manifestanţi plecaseră deja din marile uzine, spre centru. Fără să reuşească. ”Am auzit apoi elicopterul aterizînd pe clădire şi plecarea lui. După puţin timp, a venit la mine în birou generalul Vlad, însoţit tot de unul de la securitate şi apoi a venit şi  Dăscălescu. Au intrat, s-a auzit un foc de armă în clădire şi pe scări veneau 10-15 oameni cu pistoale, înarmaţi, unii purtau uniforme de gărzi. M-au recunoscut, m-au rugat să-i ajut să-l prindă pe Ceauşescu. Le-am spus că Ceauşescu a plecat cu elicopterul. Vlad a venit la mine şi mi-a spus că trebuie să dau un telefon să nu se întîmple nenorociri. I-am spus că n-am cuplaj, atunci a sunat la centrală şi imediat mi-au deblocat telefoanele. A sunat pe telefonul guvernamental, a spus că Ceauşescu a fugit şi vorbea de demobilizarea tuturor efectivelor şi să nu se tragă, dădea ordine. Apoi, la sugestia mea, a dat ordin pentru eliberarea tuturor deţinuţilor politici. Dăscălescu începuse să plîngă, ca un om deprimat, că trebuie să facem ceva că ţara se duce de rîpă”.

Constantin Lucescu

Marius Tucă: (10 decembrie 1989) Cum ați ajuns să participați la acest proces?

Constantin Lucescu: Domnul Tucă, dacă imi dați voie, în primul rând să nu amestecăm actul de justiție cu ceea ce s-a întâmplat cu aceea activitate din care soții Ceaușescu au fost executați. Aceea activitate nu are în niciun fel conotație juridică și de drept cu ceea ce se numește proces penal. Pentru un proces penal trebuie să am un rechizitoriu care trebuie adus în cunoștința inculpatului după aia trebuia sesizată instanța și dat număr de dosar. trebuia angajat un avocat și nu impus, trebuia să i să dea dreptul la sau să i se verifice apărările să i se dea dreptul la probe să i se respecte dreptul la recurs.

Gelu Voican-Voiculescu este de acord ca a fost vorba de un asasinat politic. 5 decembrie 2019 Tucă Show

Tucă: Ajungem la faptul că ați hotărât să-i executați pe cei doi.

Voiculescu: Nu eu am hotărât, s-a hotărât grupul CFSN prin semnatari

Tucă: la Comisia Parlamentară ați declarat: „în 24 decembrie 1989 (asta a fost în fața Comisiei). A fost acel moment culminat al vieții noastre intram doi câte doi în baia lui Milea lăsam apa să curgă șopteam diverse formule eu am spus săi facem scăpați de sub escortă cum s-a făcut cu Zelea Codreanu, îi omorâm și gata! Îi v-a judeca și îi condamnăm la moarte pentru că faptele există pentru această condamnare.

Voiculescu: Am susținut necesitatea lichidării lui Nicolae Ceauşescu

Marius Tucă: dumneavoastră, Cazimir Ionescu, Petre Roman, Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, au întrat câte doi, doi în baia lui Vasile Milea.

Voiculescu: da, pentru că eram obsedați că suntem ascultați. Susțineam să urmăm gherila urbană care făcea morți nevinovați. Nu știm nici până astăzi cine era gherila urbană. La procesul de la Târgovişte Curtea formată din Gică Popa, Nițoi și cei trei ofițeri asesori populari s-au retras într-o camera de deliberare și au ieșit cu sentința pedepsei capitale nimeni n-a fost peste ei să-i spună. Au condamnat neinfluențat de nimeni.

Tucă: cei care au participat au mărturisit că-l știau de când au plecat de la Bucureşti care o să fie locul executiei înaintea de proces colonelul Boieru a fost informat în conștiințat că i s-a spus că o să fie executați și au stabilit împreună exact locul executiei

Voiculescu: după proces.

Tucă: înainte de proces

Voiculescu: eu nu-l cunoșteam pe Boeru. Locul executiei nu-l știa nimeni

Tucă: Boieru care era căpitan împreună cu generalul Stănculescu cu Cârlan și cu celălalt au stabilit că o să aibă loc o execuție, au stabilit locul și așa mai departe.

Voiculescu: da, și eu între timp vorbeam cu Gică Popa în prezența lui Mugurel Florescu și a celorlalți din completul de judecată și discutam cum v-a fi dispozitivul execuții că nu mai facusem în viața mea o execuție, în timp ce pregăteam lucrurile astea s-a auzit rafala de pistol de mitralieră am înțeles că ne-au luat-o înainte. Deci noi urmam să facem o execuție altfel aranjat.

Tucă ați hotărât în baie pe rând cu toți celalalti cu care ați vorbit și ați hotărât execuția

Tucă: în acele zile când s-a aflat că soții Ceauşescu au fost prinși și aduși în cazarma lui colonelul Kemenici de la cazarma de la Târgovişte ce ați făcut cum ați gândit?

Voiculescu: Nu știam locul precis abia în discuția cu generalul Stănculescu mi-a spus și eu i-am zis imediat trebuie suprimați asta era în 22 înainte de ne-a întruni de a face comunicatul către țară și el mi-a spus că poate face legătura a vorbit cu Kemenici într-un limbaj destul de descifrat și mi-a dat numărul lui pe scurt și i-am comunicat luăm această măsură am stabilit parola „recurgeți la metodă”.

Tucă: eu cred că datorită oamenilor care au ieșit în stradă, datorită tinelor care au murit atunci să luptă în România în decembrie 1989 a fost revoluție dar în același timp avut loc un asasinat politic.

Voiculescu: orice proces politic este un asasinat politic. Mareșalul Petan a fost condamnat cu totul abuziv la 92 de ani chiar de cei care i-a numit în funcție și i-au jurat credință.

Tucă: după căderea cortinei de fier, un exemplu care conducătorii să fie executați, în felul cum Ceauşescu a fost executat. Da sau nu, nu.

Voiculescu: tocmai asta a dat credibilitate procesului revoluționar în 1989.

Tucă: de ce ati sunat la Moscova și nu la Washington

Voiculescu: Nu știu

5 decembrie 2019

Citește

Ancheta procurorilor militari a mai stabilit că aceste diversiuni şi dezinformări ar fi creat condiţiile condamnării şi execuţiei cuplului Ceauşescu, printr-un proces penal simulat.

„În cele din urmă, el şi Ceauşescu Elena au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare, fără posibilitatea exercitării caii de atac, iar apoi executaţi în incinta UM 01417 Târgovişte”, relatează faptele anchetatorii

Procurorii susţin că uciderea la 25 decembrie 1989 a cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, după supunerea acestora la un proces penal fără respectarea drepturilor procesuale elementare, „a făcut parte integrantă din inducerea în eroare exercitată de grupul politico-militar (vârfurile decizionale ale CFSN şi ale MApN) ajuns la putere în stat şi a avut drept scop legitimarea în faţă poporului român, ascunderea filosovietismului şi preconstituirii acestei puteri”.

Colonelul Ion Mareș a menționat și că generalul Victor Atanasie Stănculescu i-a spus că răspunde „cu capul de viaţa celor doi”, ulterior trimițând mai multe TAB-uri.

Dan Iosif: „În dormitorul Elenei Ceaușescu, sub patul ei s-au găsit lăzi de muniție 7,65 AKM și s-au găsit AKM-uri, ea nu trebuia să doarmă pe așa ceva pentru că avea 8000 de securiști care o puteau păzi. Am avut senzația că au fost puse acolo intenționat (…)”

Dan Iosif

„Când am ajuns noi pe clădire, elicopterul se ridica. Poate ne mai trebuiau 5 minute să fi ajuns, toate lifturile erau blocate la etajul 6. Pe la 12 și ceva a decolat elicopterul cu tovarășii la bord. (…) După ce s-au dat arme (n.red.- dintre cele găsite în CC pentru persoanele care pătrunseseră în clădire), fiecare și-a luat câte un punct de observație și au început să apară ofițeri de securitate, persoane sus puse ca Vlad Iulian, care la ora 13.30 era controlat de noi, avea în stânga și dreapta doi oameni puși de noi (…) S-a constituit un comandament în camera 22, unde era militar, iar în camera 225 era comandament civil. În camera 225, comanda dl Mazilu (n.red. – Dumitru Mazilu), iar în 226, Gușă și Vlad, ei au fost primii care ne-au învățat cum să tăiem cablurile de telefon de ascultare, de imprimare a discuțiilor (…) apoi am început să arestăm pe Dincă, Postelnciu, Verdeț, Fl. Ceaușescu și alții mai mărunți. Pe Ilie Ceaușescu l-au adus aici după ce a fost arestat”

Zgomotul ciudat care a indus panica în rândurile manifestanților

Foto Agerpres

Mitingul din 21 decembrie 1989 a fost marcat și de un moment ”exploziv”, participanții fiind cuprinși de panică după ce s-a făcut auzit un zgomot ciudat, ca o explozie, fiind aruncate tablourile, steagurile și lozincile comuniste.

Ștefan Andrei, fost ministru de Externe al Republicii Socialiste România

”Hotărârea organizării mitingului au luat-o Nicolae şi Elena Ceauşescu în seara de 20 decembrie. Comitetul Politic Executiv nu a fost informat şi nici alţi oameni nu au fost consultaţi. Părerea mea este că ea l-a sfătuit să facă acest miting, considerând că va fi un eveniment similar cu cel din august 1968, unul din momentele de vârf ale activităţii sale.”

Raportul Comisiei Senatoriale privind evenimentele din Decembrie 1989 precizează că ”a urmat efectul sonor care a creat panică şi a determinat pe unii manifestanţi să arunce tablourile, steagurile, lozincile şi să încerce a părăsi prin fugă piaţa. Astfel, mitingul s-a transformat într-o panică totală care a surprins întregul aparat de opresiune (….) Numeroşi martori confirmă zgomotul insuportabil echivalent cu cel produs de formaţii de avioane, elicoptere sau tancuri, care iniţial a provenit dintr-o sursă de bruiaj amplificată la maximum prin difuzoare”.

”Panica produsă s-a datorat existenţei unei senzaţii fizice de spaimă atât de puternică încât lăsa impresia unei treceri la inconstient, în timp ce în urechi răsuna un huruit insuportabil (….) Asemenea trăiri pot fi provocate, după afirmaţiile unor specialişti, de emiterea unor sunete de joasă frecvenţă, sub pragul audibilului.”

Raportul Comisiei Senatoriale privind evenimentele din Decembrie 1989

”Afirm în deplină cunoştinţă de cauză că una dintre autospeciale a fost sursa sunetului de joasă frecvenţă cu efect de panică”

În rechizitoriul Dosarului Revoluţiei Române din 1989 este consemnată declaraţia lui Dumitrescu Ionel. Acesta, în decembrie 1989, era ofiţer al MApN, cu gradul de inginer colonel în cadrul Secţiei cu înzestrare cu materiale tehnice a Consiliului Politic Superior al Armatei.

Potrivit declarației sale, respectivul zgomot ciudat” a provenit de la una dintre cele patru autospeciale care aveau ”misiunea” de a amplifica sunetul în timpul mitingului, autospeciala fiind ”sursa sunetului de joasă frecvenţă cu efect de panică” și nu un ”sunet generat de sovietici sau americani”.

Colonel-inginer Dumitrescu Ionel

“La 21.12.1989 de la unitatea unde activam au fost trimise patru autospeciale care au avut rolul de a amplifica sunetul, respectiv de a dubla sistemul celor de la Radiodifuziunea Română. Aceste autospeciale s-au aflat sub comanda lt.maj. Grumaz Alexandru. Conform planificării, cele patru autospeciale au fost instalate. Afirm în deplină cunoştinţă de cauză că una dintre autospeciale a fost sursa sunetului de joasă frecvenţă cu efect de panică, sunet care a provocat dezordine în mulţimea adunată în Piaţa Palatului, cu ocazia mitingului popular convocat de preşedintele Nicolae Ceauşescu. Semnalul de panică a fost opera propagandei speciale la inamic (….) Precizez că acel sunet cu efect de panică, înregistrat pe două benzi magnetice a fost probabil importat. Anterior datei de 21.12.1989 nu a existat nicio situaţie în care respectivele benzi să fie scoase pe teren. Este important de precizat că cele două benzi nu au apărut ca fiind înregistrate în evidenţele unităţii. La 21.12.1989 ele au fost scoase şi folosite în premieră (….)”, s-a menționat în rechizitoriu. ”În timp, s-a acreditat ideea conform căreia acest sunet a fost generat de sovietici sau americani, însă realitatea este că sunetul a fost generat de una dintre cele patru autospeciale dispuse de UM 02348 Bucureşti în perimetrul pieţei”

Raportul Serviciului Român de Informații atestă faptul că mai multe persoane care au participat la miting au afirmat că unii purtători de lozinci, cu mânerele cu vârfuri ascuțite, atipice pentru cele confecționate pentru acest scop, au început să-i împungă pe cei din jurul lor, strigând “Fugiți că ne omoară! Vin tancurile!”. Și Constantin Manea, șeful de cabinet al lui Ceaușescu, a susținut că după evacuarea populației aflate la miting, au fost găsite foarte multe sule, cu vârfurile însângerate.

Chiar dacă o parte dintre participanții la miting au părăsit piața, la solicitările insistente ale lui Ceaușescu, o altă parte s-au repliat în fața Comitetului Central, conducătorul statului reluându-și discursul.

Ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 21 decembrie

După doar 21 de minute, la 12:51, participanții dinspre Ateneu încep să părăsească Piața Palatului, iar după alte 10 minute, apar steagurile fără stemă, grupuri de manifestanți care scandau lozinci anti-Ceaușescu și care cereau populației să se alăture. În zonele adiacente clădirii Comitetului Central, rândurile celor care erau implicați activ au început să se îngroașe, iar după câteva momente de mișcări hatorice, două nuclee de protestatari au apărut la Intercontinental și în Piața Romană.

Primele TAB-uri au ajuns în zona Pieței Universității în jurul orelor 14:30, având misiunea de a ocupa un dispozitiv de blocare în sprijinul forțelor de ordine.

Ion Iliescu

În 22 decembrie 1989, după ce Nicolae Ceauşescu a părăsit sediul CC, numai în urma unor apeluri insistente făcute în direct la Televiziune de generalul Militaru, Ion Iliescu a plecat de la Editura Tehnică, unde urmărea evenimentele la televizor, la Ministerul Apărării Naţionale. Aici, cu sprijinul lui Victor Atansie Stănculescu, a luat legătura cu comandanţii marilor unităţi militare şi s-a asigurat de sprijinul lor. Numai în urma acestor asigurări a apărut în cele din urmă la TVR, unde a susţinut, în prima sa intervenţie, că Ceauşescu “a întinat idealurile socialismului”. A convocat “oamenii de bine” în faţa sediului CC al PCR, pentru un miting, la orele 17. S-a reîntors apoi la sediul MapN, unde a stabilit primele măsuri pentru preluarea puterii. La ora 17 a încercat din nou să ia cuvîntul la miting, dar se scandează “Fără comunişti”.

Potrivit propriei declaraţii, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Ion Iliescu se afla în biroul său de la etajul 7 al Casei Scînteii. Venise la serviciu ca într-o zi obişnuită, cu tot cu coloana de securişti care îl supraveghea. „Eu eram urmărit de un filaj la lumina zilei. Nici măcar nu se mai jenau de vreo cinci ani. Erau trei maşini care se ocupau numai de mine. Două mă urmăreau permanent, a treia rămânea în faţa casei. O urmăreau pe soţie şi pe cine vine, intră şi iese de la mine.

La ora 14, căpitanul de rangul I Emil Cico Dumitrescu s-a adresat din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş coordonatorul emisiei din studioul 4, care transmitea revoluţia română în direct. Ion Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45

Inclusiv în 21-22 decembrie, cele două maşini m-au escortat până la Casa Scînteii, unde aveam sediul Editurii Tehnice. Pe la ora 11.00, că erau, de acuma, şi cei din editură edificaţi şi urmăreau cele două maşini care veneau după mine şi plecau cu mine. Unul zice: «Domnule, au dispărut cele două maşini care au venit cu tine dimineaţă!». Şi pe urmă a apărut scena asta cu elicopterul. Mi-am luat rămas bun de la băieţii de la editură, zic: «Fraţilor, s-a terminat!». Am coborât, am dat un telefon la Televiziune şi unul la Armată, cred, unde am dat de Stănculescu. Prima chestiune, m-am dus la Televiziune, am văzut adunarea aceea a oamenilor”, declara Ion Iliescu, în 1994, Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentele din Decembrie 1989. Cele cinci telefoane date de Iliescu Iliescu a plecat de la Editura Tehnică în jurul orei 13.40, după ce vorbise la telefon cu şefa lui directă, Suzana Gâdea (ministrul Culturii), dar şi cu generalul Victor Atanasie Stănculescu (care se afla la Ministerul Apărării Naţionale.

Aşa reise din declaraţia lui Ion Iliescu. Un martor al traseului parcurs de Ion Iliescu la 22 decembrie 1989 este Florin Velicu, instructor la Consiliul Culturii în 1989. Potrivit acestuia, Iliescu a intrat în priză după ora 13.00, când s-a deschis Televiziunea. „La un moment dat a sunat la Suzana Gâdea. Eu nu am înţeles de ce a sunat, dar a întrebat-o dacă e adevărat că Ceauşescu a căzut. Nu ştiu ce i-a răspuns Suzana. Cert e că, după ce a închis, Ion Iliescu a spus: «A dracului şmecheră!»”, a consemnat istoricul Alex Mihai Stoenescu în convorbirea cu Velicu. Velicu a fost martor şi la convorbirea lui Iliescu cu generalul Stănculescu, la Ministerul Apărării.

După telefonul dat Suzanei Gâdea, Iliescu şi Velicu coboară de la etajul 7 al Casei Scînteii (unde funcţiona Editura Tehnică) la etajul 1 al aceleiaşi clădiri (unde era Consiliul Culturii). Acolo ajung în biroul unui fost secretar de stat, Ladislau Hegheduş. De aici, Iliescu cere legătura la MApN, pe firul scurt. „A sunat la minister şi a dat peste Stănculescu. Stănculescu i-a spus, n-am auzit, dar am înţeles chestia asta de la Ion Iliescu: «Mă cheamă acolo!». Stănculescu i-a spus să vină acolo”. Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, drumul lui Iliescu spre centrele de putere a început aşa: „Iliescu a dat cinci telefoane de la Casa Scînteii. Primul a fost la Suzana Gâdea, în jur de ora 13.00. Apoi a sunat la Televiziune, unde a vorbit cu directorul Stanciu, apoi a telefonat la CC, unde a vorbit, la Cabinetul 1, cu un revoluţionar, pe nume Luca. A sunat şi acasă, iar în jur de 13.40 a telefonat la Ministerul Apărării şi a vorbit cu Stănculescu, pe firul scurt”………………………….

 Det . aici https://ceausescunicolae.wordpress.com/lovitura-de-stat-militara/

//////////////////////////////////////////

Ion Iliescu la TVR 23 dec. 1989 ora 16:45: „Existenta acestor grupe de teroristi, a unor indivizi fanatizati care actioneaza cu o cruzime fara precedent. – Trebuie sa va spunem ca teroristii nu sunt in uniforme.

Ei sunt civili. De multe ori cauta sa creeze cunfuzie, si-au pus si banderole, ca sa fie confundati cu oameni din formatiunile de aparere organizate de cetateni si creeaza astfel confuzie. Impusca din orice pozitie. Trebuie sa va spunem ca nu este vorba de un numar mare de elemente teroriste – In functia de ministru al apararii nationale a fost numit generalul colonel Nicolae Militaru”  

„Noi atunci am banuit Securitatea. Si am pus Securitatea sub controlul armatei. Am cautat sa depistam structurile interne ale Securitatii. Ne-a dus gandul spre structura asta speciala de lupta antitero. Nu s-a putut proba. Alte directii: Directia a V-a, care se ocupa de protectia lui Ceausescu. N-am putut sa depistam”, spune acum Iliescu.

„Am aflat ca toate acele actiuni au fost facute ca sa abata atentia de la armata catre Securitate, desi seful Securitatii de atunci, generalul Vlad, nega categoric: ‘Nu, nu exista forte ale Securitatii implicate. Nu si nu si nu!’ S-a dovedit ca in esenta avea dreptate”, explica Petre Roman.

Masacrul de la Otopeni nu a fost un caz izolat. Tot pe 23 decembrie, la ora 20:00, elicopterul in care se aflau generalii Constantin Nuta si Velicu Mihalea, proaspat arestati pentru represiunea de la Timisoara, a fost doborat langa Alba Iulia. Un ordin venit de la MApN suna clar: doborati toate aparatele de zbor suspecte, intrucat in ele se afla teroristi. Aceeasi soarta a avut-o, o ora mai tarziu, echipajul unui TAB condus de colonelul Gheorghe Trosca. Atat el, cat si cei sapte militari care-l insoteau au fost macelariti in fata Ministerului Apararii dupa ce au fost catalogati ca fiind teroristi.

INFORMAREA DIN PARTEA CONSILIULUI FRONTULUI SALVARII NATIONALE

(publicat pe data 24 decembrie 1989 in ziarul „Romania Libera”  

– PREZENTATA LA TELEVIZIUNE DE ION ILIESCU –

23 decembrie 1989  ora 16:45 – Ion Iliescu in direct la TVR,

Dragi cetateni,

Am avut o zi plina si grea. Venim chiar de la comandamentul militar al Frontului Salvarii Nationale. Datorita actiunilor criminale ale unor bande de teroristi instruiti special pentru lupta impotriva maselor populare si apararea dictatorului, activitatea noastra normala nu s-a putut desfasura normal in cursul acestei zile . Am fost nevoiti sa dam prioritatea actiunilor coordonate de lupta impotriva teroristilor. Existenta acestor grupe de teroristi, a unor indivizi fanatizati care actioneaza cu o cruzime fara precedent , tragand in locuinte, cetateni, provocand victime in randul militarilor, este inca o expresie elocventa a caracterului antipopular al dictaturii Ceausescu, care a facut enorm de mult rau poporului si care nu a economisit mijloace, mijloace enorme si actiouni gandite, ordonate pentru constituirea unor asemenea unitati de represiune. Vrem sa spunem ca toate unitatile militare si marea majoritate  a unitatilor de militie si interne actioneaza unitar impotriva teroristilor. De fapt exista un conses impotriva dictaturii. [d-le Iliescu, se pune intrebarea – de ce nici-un terorist nu a fost prins, sau judecat? Armata si Militia au actionat impotriva lor dar rezultatul? ZERO! DE CE?]

Actiunele diversioniste, teroriste, criminale ale grupelor de teroristi, care vor sa impiedice functionarea noii puteri si se destabilizeze societatea noastra este o ultima zvilcorile a acestei creatii monstruase ale dictaturii antipopulare. De fapt, trebuie sa va spunem ca nu este vorba de un numar mare de elemente teroriste,dar acestea sunt special instruite si dotate pentru actiunu de acest gen. [de unde stia domnul Iliescu ca nu era vorba de un numar mare de elemente teroriste?] In cele mai multe cazuri   ei reusesc sa ingreuneze activitatea  unitatilor militare pentru ca, asa cum ati vazut foarte multi, teroristi actioneaza din cladiri locuite chiar din apartamente, ceea ce face dificila tehnicii militare, interventia armatei, care trebuie sa evite cat mai mult pieredrile in rindul cetatenilor. Este o perfidie fara seaman, o cruzime care nu gaseste calificative potrivite. De aici si dificultatile pentru lichidarea acestor acte de cruzime.

De aceea, facem apel la cetateni sa inteleaga situatia in care ne aflam si sa inlesneasca pe toate caile activitatea militarilor. Cetatenii din blocurile in care teroristii actioneaza – este vorba de zonele fierbinti, in jurul televiziunii, radiodifuziunii in jurul sediului Comitetului Central, Ministerul Apararii Nationale, alte cateva puncte – ii sfatuim saevacueze pe cat posibil cladirile si sa se cazeze la cunoscuti, in alte locuri pentru a inlesni activitatea unitatilor noastre militare.

Ne aflam, stimati cetateni, intr-un moment revolutionar, din pacate, marcat de sacrificii. Noi am circulat mult pe strazile Capitalei in cursul acestei zile si am vazut scene emotionante de constiinta cetateneasca, de initiativa si autoorganizare, de paza obsteasca, de control al circulatiei pe drumuri. Am vrea insa, in legatura cu acest lucru, sa informam ca numai armata dispune de tancuri si unitati blindate.

Teroristii sunt organizati ca puscasi dotati insa bine cu armament si instruiti in mod deosebit. [d-le Iliescu, de unde aveau armament si cine i-au instruit?]  De aceea, pe drumurile publice unde s-au organizat baraje si puncte de control este bine sa nu fie impiedicate unitatile militare, respectiv blindatele, camioanele cu militari, tancurile sa poata circula cit mai  liber spre punctele in care trebuie sa actioneze. Venind aici de la Ministerul Apararii Nationale a trebuit sa oprim, sa parlamentam si sa discutam;  oamenii sunt de buna credinta pentru ca nu vor sa lase pe oricine sa treaca. De aceea, vrem sa stiti: tancurile sunt numai ale lor. Masinile blindate de asemenea.  De asemenea am rugamintea sa se gindeasca si alte forme de largire a conlucrarii si participarii maselor populare in sprijinul actiunilor uinitatilor militare, inclusiv constituirea de cat mai multe garzi patriotice [ce au facut de fapt aceste garzi?] pentru apararea unitatilor proprii, unitatilor economice, a unor puncte de activitate generala pentru nevoile cetatenilor, ca si in sprijinul unitatilor care actioneaza in jurul  punctelor fierbinti. Aici trebuie sa se actioneze neaparat in stransa coordonare cu armata si nu numai in subordinea armatei pentru ca sunt ordini militare de activitate. De asemenea, trebuie sa va spunem ca teroristii nu sunt in uniforme. Ei sunt civili. [de unde stie Iliescu ca teroristii sunt civili?] De multe ori cauta sa creeze cunfuzie, si-au pus si banderole, ca sa fie confundati cu oameni di formatiunile de aparere organizate de cetateni si creeaza astfel confuzie. Impusca din orice pozitie. De aceea , este important ca cetateni din formatiunile noastre – individual inarmati sa nu actioneze pentru ca pot sa fie confundati cu teroristii si sa cada victime confruntarilor cu unitatile militare, ci sa se constitue in unitati ordonate, organizate, subordonate unitatilor militare. Sa fie o unitate de actiune, dar cream panica, confuzie si victime in plus. [d-le Iliescu cum se face ca nici-un membru CFSN, nu a fost omorat de teroristi? 30% dintre morti erau militari adica 332 de soldati, oare Ceausescu a creeat un grup de teroristi fara sa stie armata? securitatea? unde este logica dumneavoastra? Cum putea Ceausescu sa infiinzeze un grup de teroristi imbracati civili? ]

La comandamentul militar pe care l-am avut am stabilit cateva masuri imediate in vedera actiunii din aceasta noapte, de maine dimineata, precum si in orele imediat urmatoare pentru o mai mare eficienta in lichidarea bandelor teroriste.

In functia de ministru al apararii nationale a fost numit generalul colonel Nicolae Militaru, care este ajutat de cei doi prim-adjuncti – generalii Stefan Gusa, Seful Marelui Stat Major, si Victor Stanculescu. In fine, stimati cetateni, vrem sa va informam ca Nicolae si Elena Ceausescu au fost arestati si se afla sub paza militara. Sint, de asemenea arestati Ilie si Nicu Ceausescu si cateva slugi ale clanului Ceausescu, Dinca, Postelnicu, Bobu si alti citiva. Va veni momentul judecatii, drepte ferme a poporului a celor care s-au facut vinovati de aceasta tragedie nationala.  Speram insa ca prin actiunea conjugata a unitatilor fortelor populare sa lichidam si aceasta ultima zvircorile a hidrei inveninate a clanului Ceausescu. Este nevoie de unitate,  este nevoie de colaborare strinsa.

Ei vor provoca inca multe necazuri, dar procesul este irevirsibil. Nimic numai poate intoarce roata procesului de innoire a Romaniei!

Sa ne uram succes! (………..)  

Ion Iliescu la TVR 23 dec. 1989 ora 16:45: „Existenta acestor grupe de teroristi, a unor indivizi fanatizati care actioneaza cu o cruzime fara precedent. – Trebuie sa va spunem ca teroristii nu sunt in uniforme. Ei sunt civili. De multe ori cauta sa creeze cunfuzie, si-au pus si banderole, ca sa fie confundati cu oameni din formatiunile de aparere organizate de cetateni si creeaza astfel confuzie. Impusca din orice pozitie. Trebuie sa va spunem ca nu este vorba de un numar mare de elemente teroriste – In functia de ministru al apararii nationale a fost numit generalul colonel Nicolae Militaru” Vezi video!

///////////////////////////////////////////

Ion Iliescu: „am auzit ca circula zvonuri ca s-ar fi putut sa nu mai existam

 Am vrut, in primul rand, sa se vada ca existam inca. Este total falsa ideea ca s-ar putea sa se acrediteze ca a fost o lovitura de stat realizata de citeva forte organizate, ba inca si cu sprijin din afara. Avind in vedere faptul ca si dupa condamnarea si executarea dictatorilor Nicolae si Elena Ceausescu continua actiunile teroriste. Avocatul Oliviu Tocaciu membru FSN : „Teroristul care, intelegind umanitarismul ultimatimului dat de noi(..) va benificea de o clemanta sporita, mergind, de caz la caz, pina la gratierea totala a pedepsiei”

14 DECEMBRIE 2010

tags: Avocatul Oliviu Tocaciu, CFSN, Ion Iliescu, Teroristi

3 Voturi

COMUNICAT

27 decembrie 1989, Adevarul

Avind in vedere faptul ca si dupa condamnarea si executarea dictatorilor Nicolae si Elena Ceausescu continua actiunile teroriste ale unor elemente izolate avind ca urmari pierderi omenesti si distrugeri materiale, Consiliul Frontului Salvarii Nationale hotareste:

1) In Capitala si in toate judetele tarii se institue tribunale militare extraordinare care vor judeca toate cazurile de acte teroriste.

2) Judecarea va urma o procedura de urgenta, iar executarea sentintelor se va face imediat.

3) Elementele teroriste care pina joi 28 decembrie, orele 17, nu vor preda armele si munitia aflata asupra lor vor fi judecate si condamate de aceste tribunale extraordinare conform procedurii de urgenta.

[D-le Iliescu, cum va explicati ca  au trecut deja doua zile dupa asisanarea sotilor Ceausescu, iar asa-zisii teroristi continua? ]

IN CADRUL UNEI EMISIUNI A TELEVIUZINII ROMANE LIBERE AU LUAT CUVINTUL, MARTI DUPA-AMIAZA , PRESEDINTELE CONSILIULUI FRONTULUI SALVARII NATIONALE SI PRIMUL-MINISTRU

Cuvint rostit de Ion Iliescu, presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale

27 decembrie 1989 Adevarul

Stimati concetateni,

Sintem prinsi intr-un program foarte incordat in aceste zile, dar am tinut sa fim prezenti in studio, daca vreti, si dintr-un motiv personal – am auzit ca circula zvonuri ca s-ar fi putut sa nu mai existam.

Am vrut, in primul rand, sa se vada ca existam inca. (….)

Este total falsa ideea ca s-ar putea sa se acrediteze ca a fost o lovitura de stat realizata de citeva forte organizate, ba inca si cu sprijin din afara. Adevarul este ca acest Consiliu al Frontului Salvarii Nationale este emanatia miscarii, si nu a precedat miscarea (…)

Caracterul cel mai  veninos al actiunii teroriste, care continua din partea vechiului aparat aparat opresiv, care cauta sa terorizeze populatia, este a ne impiedica sa facem acest lucru, sa trecem de la eforia primelor zile la munca practica de organizare si de intrare in normal (…..)

Cont. aici

Ion Iliescu: „am auzit ca circula zvonuri ca s-ar fi putut sa nu mai existam. Am vrut, in primul rand, sa se vada ca existam inca. Este total falsa ideea ca s-ar putea sa se acrediteze ca a fost o lovitura de stat realizata de citeva forte organizate, ba inca si cu sprijin din afara. Avind in vedere faptul ca si dupa condamnarea si executarea dictatorilor Nicolae si Elena Ceausescu continua actiunile teroriste. Avocatul Oliviu Tocaciu membru FSN : „Teroristul care, intelegind umanitarismul ultimatimului dat de noi(..) va benificea de o clemanta sporita, mergind, de caz la caz, pina la gratierea totala a pedepsiei”

////////////////////////////////////////////

Discursul prin care Ion Iliescu e RESPONSABIL de MOARTEA a 1100 de oameni nevinovaţi în decembrie 1989

comisarul.ro

Discutînd cu Dan Voinea, procurorul Dosarului zis şi al Teroriştilor, l-am întrebat dacă Ion Iliescu i-a spus de unde a aflat despre Terorişti. Nu mai știu ce mi-a răspuns Dan Voinea. Știu însă că Ion Iliescu e responsabil de moartea a 1.100 de oameni nevinovați prin Discursul despre existența și acțiunea Teroriștilor la TVR în 23 decembrie 1989, seara.

Reprodus în presa de a doua zi – fosta presă comunistă, năpîrlită democratic – discursul dezvăluie un şef al Statului (asta însemna în 23 decembrie 1989, preşedintele CFSN) lansat în convingerea românilor de existenţa Teroriştilor.

De la început, însuşindu-şi ipostaza Celui tocmai întors de pe Cîmpul de bătălie, Ion Iliescu defineşte ziua de 23 decembrie 1989 drept una de război cu Teroriştii:

„Dragi cetăţeni,

Am avut o zi plină şi grea. Venim chiar de la Comandamentul militar al Frontului Salvării Naţionale. Datorită acţiunilor criminale ale unor bande de terorişti instruiţi special pentru lupta împotriva maselor populare şi apărarea dictatorului, activitatea noastră normală nu s-a putut desfăşura normal în cursul acestei zile. Am fost nevoiţi să dăm prioritate acţiunilor coordonate de luptă împotriva teroriştilor. Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgînd în locuinţe, în cetăţeni, provocînd victime în rîndul militarilor, este încă o expresie elocventă a caracterului antipoular al dictaturii Ceauşescu, care a făcut enorm de mult rău poporului şi care nu a economisit mijloace enorme şi acţiuni gîndite, ordonate pentru constituirea unor asemenea unităţi de represiune.

Vrem să vă spunem că toate unităţile militare şi marea majoritate a unităţilor de miliţie şi de interne acţionează unitar împotriva teroriştilor. De fapt există un consens naţional împotriva dictaturii.

Acţiunile diversioniste, teroriste, criminale ale grupelor de terorişti, care vor să împiedice funcţionarea noii puteri şi să destabilizeze societatea noastră este o ultimă zvîrcolire a acestei creaţii monstruoase a dictaturii antipopulare“.

Ce ne spune simpla analiză de text?

Că potrivit noului şef al statului, Teroriştii fac pare din „unităţi de represiune”, a căror constituire a fost ordonată de Nicolae Ceauşescu. Pentru asta, fostul Conducător „nu a economisit mijloace enorme şi acţiuni gîndite“.

Mai mult, teroriştii nu sînt simpli executanţi ai unor ordine, ci „indivizi fanatizaţi“, care „acţionează cu o cruzime fără precedent“ numai și numai de dragul lui Nicolae Ceauşescu.

Istoria României moderne dovedeşte cu fală inexistenţa unor astfel de apărători în cazul celor căzuţi. Alexandru Ioan Cuza, Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu au fost alungaţi din fruntea ţării fără ca de dragul lor sau măcar de dragul amintirii lor să se tragă un singur foc de armă.

Dacă ar fi să-l credem pe Ion Iliescu, Nicolae Ceauşescu aducea o premieră în Istoria României:

Un Conducător răsturnat se bucurase de o iubire formidabilă, atît de mare, încît, după răsturnare, inşi fanatizaţi erau în stare să-şi rişte viaţa pentru a-l aduce înapoi sau măcar pentru a-l răzbuna.

Nicolae Ceauşescu apărea într-un fel unic în Istoria Romîniei, dacă reuşise să-şi facă adepţi atît de devotaţi.

Acum ştim că pe fostul Conducător nu numai că-l abandonaseră, dar, mai mult, îl trădaseră toţi, de la securişti pînă la membrii CPEx.

Prin discursul din seara lui 23 decembrie 1989, Ion Iliescu îi face fără să vrea un elogiu lui Nicolae Ceauşescu.

O dată stabilită natura teroriştilor, noul şef al statului se lansează în amănunte halucinante, menite a defini felul de a fi şi felul de a acţiona al Teroriştilor.

Aflăm astfel că „nu este vorba de un număr mare de elemente teroriste, dar acestea sînt special instruite, şi dotate pentru acţiuni de acest gen“.

De asemenea, „foarte mulţi terorişti acţionează din clădiri locuite, chiar din apartamente“ (…) „sînt organizaţi ca puşcaşi, dotaţi însă bine cu armament şi instruiţi în mod deosebit“.

Deosebit de grav pentru măcelul provocat de împuşcarea reciprocă a cetăţenilor rămîne precizarea făcută la TV de noul şef de stat şi totodată Salvatorul României, privind înfățișarea exterioară a Teroriştilor:

„De asemenea, trebuie să vă spunem că teroriştii nu sînt în uniforme. Ei sînt civili. De multe ori încearcă să creeze confuzie, şi-au pus şi banderole ca să fie confundaţi cu oamenii din formaţiunile de apărare organizate de cetăţeni şi creează astfel confuzie. Împuşcă din orice poziţie“.

Teroriştii n-au existat.

E, în prezent, o axiomă cel puţin de tăria Pămîntul nu-i o plăcintă. Nici măcar una Poale-n brîu.

Prezentarea lor de către şeful statului ca persoane existente, asasinînd în numele Dictatorului, e o dublă Crimă:

1) Faţă de Adevăr.

2) Faţă de Nicolae Ceauşescu, deoarece i se punea în responsabilitate o acţiune de sălbatic feroce:

Asasinarea poporului neînarmat.

Înfăţişarea Teroriştilor ca persoane în civil, ba chia și purtînd banderole, depăşeşte crima politico-morală pentru cea de drept comun.

Documentele de azi, nu numai ale Istoricilor, dar şi ale Procurorilor, explică cei peste 1.000 de morţi de după fuga lui Ceauşescu prin măcelărirea reciprocă, miliari-militari, civili-civili, militari-civili. Alături de cumplitele dezinformări prin TVR, la acest Noi am tras în noi! cum ironic suna o lozincă de stradă din 1990-1991, o contribuţie decisivă şi-a avut-o prezentarea de către şeful Statului a Teroriştilor ca fiind civili.

Cei mai mulţi morţi au fost civili.

Cei mai mulţi bătuţi, reţinuţi de Popor, vîrîţi la beci, au fost civili.

De ce?

Pentru că Ion Iliescu spusese clar:

Teroriştii sînt civili!

Cetăţenii n-ar fi pornit la vînarea Teroriştiilor, altfel spus, a altor cetăţeni, dacă şeful Statului nu i-ar fi îndemnat s-o facă:

„De asemenea, am ruga să se gîndească şi alte forme de lărgire a conlucrării şi participării maselor populare în sprijinul acţiunii unităţilor militare, inclusiv prin constituirea de cît mai multe gărzi patriotice pentru ap