Satan cel putinist isi baga coada in toate…E mâna lui Putin în crizele de la Roma și Londra? Cine îi dă puterea; Aici –despre lepra Iliesciano-putinizda…Fact checking: Este folosită înfometarea ca armă în războiul din Ucraina? Apostolii lui Stalin. Ana Pauker, cea mai puternică femeie. Legendele Cominternistei: fata care ura savarinele; Justitia din Romania-rasplatita cu pensii fesenale a rezolvat si dosarele mineriadei si ale decembriadei,dar si dosarul COLECTIV…Dosarul Revoluției, din nou în instanță după 33 de ani. Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Iosif Rus, acuzați de crime împotriva umanității; Numai Satan crede ca s-a intalnit hotul cu prostul, ka (ca)laul si victima, ca sa dea la pace…Ion Iliescu: „Este momentul să încetăm să căutăm vinovați“; (PeSeDescu- Iliescu) ne-a impuscat cu  mineriade,privati-hotii,porno-preacurvii si cu alte pesedii- Rechizitoriul Revoluției: „Iliescu nu a împușcat oameni, dar poți ucide în multe feluri”; Oamenii de nimic ai lui Iliescu au bulversat poporul cu tele-radio-iconatorul,ca sa poata fura,pornofeseniza si alunga tinerii in gura sacalilor etc… Iliescu nejudecat pentru sângele vărsat… Si panselutele mineresti vor sa-l carnizeze pe  mentorul komunismului neantinat,dar pesedizant…Iliescu la 91 de ani și Justiția, slujnica lui…KA(ca)laii Poporului si potopistii acestei Tari  au debandat totul, sa poata fura avutia nationala (nationalizata de komunism si privati-distrusa de fesenisti-tot satanisti)… 

…Nobletea suferintei- Autor : Sabina Wurmbrand;O mărturie a pastorului Richard Wurmbrand despre Valeriu Gafencu din cartea „Cu Dumnezeu în subterană”-  inima lui Gafencu, hrănită cu idealurile creştinătătii, va da cu sigurantă rod.” (RICHARD WURMBRAND)…Când omul nu mai poate să creadă   Nu se poate trăi fără credinţă; Lumini peste veacuri-Vol. II – 15. Hudson Taylor si  de Petru Popovici; CAPITOLUL 27- HELEN KELLER; CAPITOLUL- 20-ZINZENDORF…După martirajul prin ardere pe rug a marelui reformator din Boemia, Jan Hus, “fraţii” au avut de îndurat veacuri de persecuţii… CAPITOLUL V- Persoana lui Cristos-„Cine ziceţi voi că sunt Eu?” a întrebat Isus într-o zi pe ucenicii Lui. CAPITOLUL VI- Minunile; Apocalipsa 9 – De ce-s în stare demonii? Scrisa de Daniel Branzei; Cele 7 Trâmbițe din Apocalipsa; Cine este Antichristul ? Interpretarea profețiilor; 1. Cand, cum si de ce? Apocalipsa Vechiului Testament – Cartea lui Daniel: Cornul cel mic; Un tată şi fiii săi răzvrătiţi; De ce le vorbeşti în pilde? Rugăciunea-O petiție sinceră oferită cui trebuie, cum trebuie și cu niste cerințe drepte…Semnele zilelor de pe urmă… Stapanirile cele mai inalte incep sa se clatine din temelii… Sa invatam de la Isus Christos – servul principal a lui Dumnezeu…Ce ne invata Cartea lui Dumnezeu despre:Necazul mondial …Rasele omenirii- Adamica, pentru oamenii din Adam, nenascuti din nou si cea Cristica, pentru cei din Iisus, umpluti cu Plinatatea Cristica …Sabatul înseamnă odihnă si este daruit in favoarea omului…Creștinilor nu le-a fost poruncit să țină vreo sărbătoareE timpul sa-i aflam! Vanzatorii Romaniei. Episodul (Petre Roman); Iosif Țon-mărturie completă -Mărturia completă a preotului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:“Eu şi securitatea .O explicaţie despre mine şi alţi pastori”; Cine a fost Traian Băsescu în regimul comunist? Interviu cu un inspector ce îl anchetase la Constanța în 1981… Inceputurile inchizitiei -crestinișmul de la martiri la tortură; : Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale- SUA, China, Rusia, Iran relații comerciale și afaceri globale; Françoise Thom: „Avem semne clare că regimul lui Putin se apropie de sfârșit”;  Sabina Wurmbrand- soţia pastorului Richard Wurmbrand; Romulus Rusan, Recviem pentru țăranul roman; Fântâna Albă- 1 aprilie 1941, lucrare de Silvia Radu (donată de artistă Memorialului Sighet); Mineriada din iunie ’90. Ortacii care i-au zdrobit cu pumnii pe români, hrăniţi şi îmbrăcaţi (si) de Armată; Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune; Din “marea de amar”… Romania: Martiri si supravietuitorii din communism; Despre comunism şi întuneric; Richard Wurmbrand MARX ŞI SATAN; 

Ca să nu regretaţi toată veşnicia…” Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi -L, câtă vreme este aproape.” (Îs. Cap. 55/6)…Omul să nu se laude că scoate din sine ce are mai “bun”, căci nimic fain nu locuieşte în nelegiuitul nenăscut din nou (Rom. cap.7). Aşadar, nimic să nu facem fară El ci, (dacă-L iubim), să-l primim, să devenim una cu El- Căpetenie, nu cu amanta lume (1 Ioan 2/15-17) şi să-i dăm întâietate şi suveranitate totală în toate, căci numai El face totul foarte bine şi pentru veşnicie! De aceea ne-a spus Prietenul păcătoşilor că despărţiţi de El nu putem făptui nimic (Ioan, cap.15)… De aceea, am fost răstigniţi dimpreună cu El (Gal.2/20) ca să ne botezăm, nu doar în apă de ploaie, ci în moartea Lui Hristos, (Rom. cap.6) ca să îngropăm tot ce avem, ce ştim şi ce facem, pentru a fi umpluţi cu Plinătatea Duhovnicească, din care să ţâşnim spre veşnicie cu Izvorul Apei vii! Astfel, omul înnoit, urcă în Carul de Biruinţă, (în Iisus), de unde iradiază parfumul cunoaşterii, întrupării, învăţăturii Lui (2Cor.2/14-17); El a făcut din noi o mireasmă a Cerului şi pentru cei înglodaţi în nămolurile plăcerilor de o clipă ale senzualului satan, pentru ca prin Hristos, să ne aprindem de la Rugul Nestins (Ex. Cap.3) al Focului Purificator-Lumina lumii-Ioan, cap. 8 pentru a  înflăcăra îndumnezeirea omului şi a întregului cosmos!

 

 

 

 

 

 

Satan cel putinist isi baga coada in toate…E mâna lui Putin în crizele de la Roma și Londra? Cine îi dă puterea; Fact checking: Este folosită înfometarea ca armă în războiul din Ucraina? Apostolii lui Stalin. Ana Pauker, cea mai puternică femeie. Legendele Cominternistei: fata care ura savarinele; Justitia din Romania-rasplatita cu pensii fesenale a rezolvat si dosarele mineriadei si ale decembriadei, dar si dosarul COLECTIV…Dosarul Revoluției, din nou în instanță după 33 de ani. Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Iosif Rus, acuzați de crime împotriva umanității;  Numai Satan crede ca s-a intalnit hotul cu prostul, ka (ca)laul si victima, ca sa dea la pace…Ion Iliescu: „Este momentul să încetăm să căutăm vinovați“; (PeSeDescu- Iliescu)ne-a impuscat cu  mineriade,privati-hotii,porno-preacurvii si cu alte pesedii- Rechizitoriul Revoluției: „Iliescu nu a împușcat oameni, dar poți ucide în multe feluri”; KA(ca)laii Poporului si potopistii acestei Tari  au debandat totul, sa poata fura avutia nationala (nationalizata de komunism si privati-distrusa de fesenisti-tot satanisti) E timpul sa-i aflam! Vanzatorii Romaniei. Episodul (Petre Roman); Iosif Țon-mărturie completă -Mărturia completă a preotului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:“Eu şi securitatea .O explicaţie despre mine şi alţi pastori”; Cine a fost Traian Băsescu în regimul comunist? Interviu cu un inspector ce îl anchetase la Constanța în 1981… Inceputurile inchizitiei -crestinișmul de la martiri la tortură; : Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale- SUA, China, Rusia, Iran relații comerciale și afaceri globale; Françoise Thom: „Avem semne clare că regimul lui Putin se apropie de sfârșit”;  Sabina Wurmbrand- soţia pastorului Richard Wurmbrand; Romulus Rusan, Recviem pentru țăranul roman; Fântâna Albă- 1 aprilie 1941, lucrare de Silvia Radu (donată de artistă Memorialului Sighet); Mineriada din iunie ’90. Ortacii care i-au zdrobit cu pumnii pe români, hrăniţi şi îmbrăcaţi (si) de Armată; Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune; Din “marea de amar”… Romania: Martiri si supravietuitorii din communism; Despre comunism şi întuneric; Richard Wurmbrand MARX ŞI SATAN;  

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Satan cel putinist isi baga coada in toate…E mâna lui Putin în crizele de la Roma și Londra? Cine îi dă puterea

 

magda.gradinaru

MAGDA GRĂDINARU

 

E mâna lui Putin în crizele de la Roma și Londra? Cine îi dă puterea  

 

Propaganda rusă a anunțat ca pe o victorie a Kremlinului demisia premierului Boris Johnson și a profitat imediat de iminenta demisie a premierului italian Mario Draghi. Totuși, magnitudinea influenței pe care ar vrea Putin să și-o adjudece contrastează puternic cu imaginea titanului trecut, lăsat să aștepte în picioare un alt autocrat, încă frecventabil pentru Occident, președintele turc Erdogan.

 

Politicienii ruși au transformat în spectacol de victorie demisia premierului britanic, așa cum au procedat și în cazul Brexit. Punctajul Kremlinului s-a regăsit în mai toate declarațiile: Boris Johnson e un clovn, care și-a dus țara în criză politică, din cauza implicării în războiul dus de Ucraina împotriva Rusiei.

 

„El nu ne place pe noi, nici noi nu îl plăcem pe el”, a spus scurt purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov.

 

 

În discursul de demisie din fruntea conservatorilor britanici, Johnson a avut flerul de a-i transmite lui Vladimir Putin să nu jubileze, rămâne tot un paria pentru lumea democratică. Fostul premier a ținut astfel să se adreseze și ucrainenilor, asigurându-i că Marea Britania va continua să-i sprijine în lupta pentru libertate „atâta vreme cât e nevoie”.

 

Propaganda Kremlinlui: Clovnul își rupe dinții încercând să distrugă Rusia

Narațiunea rusă a fost însă imediat pusă în scenă: magnatul Oleg Deripaska, un miliardar rus citat de Reuters, a scris pe contul de Telegram că este „sfârșitul fără glorie” al „unui clovn ridicol”, a cărui conștiință poartă povara „zecilor de mii de vieți pierdute în conflictul fără sesn din Ucraina”.

 

Același termen de punctaj menit să-l ridiculizeze pe Johnson apare și la alte personaje ale Moscovei.

 

„Clovnul a plecat”, a spus Viaceslav Volodin, președintele Dumei de stat.

 

A doua direcție a narațiunii ruse este aceea clasică, a războiului dus de Vest împotriva Rusiei, Ucraina fiind așadar doar un proxy.

 

„El este unul dintre ideologii războiului contra Rusiei. Liderii europeni ar trebui să se gândească unde duc asemenea politicieni”, a spus Volodin.

 

Amenințarea din frază vrea să potențeze efectul Rusiei asupra crizelor din Vest, iarăși o linie de propagandă clasică, declinată și de purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova:

 

„Morala poveștii este: nu încerca să distrugi Rusia. Rusia nu poate fi distrusă. Îți poți rupe dinții în ea și apoi să te sufoci cu ei”.

 

În pofida discursului agresiv, însă, Londra nu i-a dat satisfacție lui Putin. Criza politică internă nu a afectat în niciun fel perspectiva Marii Britanii asupra războiului de agresiune purtat de Rusia în Ucraina și nici capacitatea de a-i ajuta pe ucraineni.

 

Ar putea însă să-i mai obțină timp lui Putin acasă, unde rușii fie află doar informații distorsionate despre război, în narațiuni manipulatorii de tipul „cetății asediate”, în care Rusia e victima și toți ceilalți îi sunt mari dușmani, fie nu reușesc să formeze o masă critică în societate, capabilă de o revoltă de proporții.

 

Oricât de insistent al repeta punctajul rus termenul „clovn” asociat lui Boris Johnson, acesta a dejucat strategia Kremlinului de a-și adjudeca vreo victorie, chiar în discursul de rămas-bun, în Parlament:

 

Vreau să folosesc ultimele secunde pentru a da câteva sfaturi celui sau celei care îmi va succeda: Stai aproape de americani! Sprijină-i pe ucraineni! Sprijină libertatea și democrația de peste tot din lume.

 

Boris Johnson

Moscova se aruncă asupra crizei din Italia

Ieșirea din pandemie, criza economică încă domoală, dacă ne uităm la previziunile pentru iarna care vine, sunt decontate și de premierul italian Mario Draghi. Încă înainte ca demisia lui să devină efectivă, în primă instanță președintele i-a refuzat-o, Kremlinul a intrat imediat în scenă.

 

„Este o problemă internă a Italiei, dar de vreme ce ministrul italian de Externe și-a permis să menționeze Rusia în acest context, îi transmit că doresc poporului italian un guvern care să se concentreze pe soluții pentru problemele create de predecesori și nu să servească intereselor americanilor”. Aceeași Maria Zaharova, una dintre portavocile cele mai odioase ale Kremlinului.

 

Din scenariu nu a lipsit Dmitri Medvedev, numărul 2 în Consiliul de Securitate. Acesta a făcut și legătura dintre cele două eșecuri politice – ale lui Johnson și Draghi – publicând pe contul de Telegram o fotografie cu cei doi, într-o ramă împărțită în trei, ultimul cadran având doar un semn de întrebare, o aluzie la cine dintre liderii europeni care susțin Ucraina va avea aceeași soartă politică.

 

Ce ar vrea Kremlinul să transmită? Că are încă forța de a influența soarta politică a statelor occidentale, un atribut de putere pe care Rusia mai degrabă l-a augmentat artificial, profitând de degringoladele și populismele din Vest, de la victoria lui Trump și Brexit până la întărirea neașteptată a partidului de extremă dreaptă a lui Marine Le Pen.

 

Dar are Moscova atâta putere?

 

Reușesc fabricile de troli, idioții utili și cei pe care Kremlinul și i-a făcut dependenți prin afaceri, și astfel complici, să inducă instabilitate în state terțe, în mod direct?

 

La una dintre dezbaterile organizate de Editura Corint la Târgul de Carte Bookfest, istoricul Cosmin Popa a atras atenția că discursul occidental tinde să transforme Rusia lui Putin într-un colos care e departe de puterile reale ale Moscovei.

 

Cu siguranță suntem înclinați să-i atribuim prea multă putere lui Putin, îl privim ca pe geniul malefic ce stă în spatele a tot ce merge rău. Fie că e vorba despre alegerea lui Trump sau despre Brexit sau despre vaccinare. Există o luptă ascunsă, dar de multe ori vizibilă, între Rusia și Occident, motiv pentru care toate diviziunile și slăbiciunile Vestului devin exploatate și promovate de campaniile rusești de dezinformare.

 

Mark Galeotti, istoric britanic, specializat în politica și securitatea Rusiei

Nu trebuie să mergem prea departe în asta, atrage atenția Mark Galeotti, într-unul dintre interviurile acordate spotmedia.ro:

 

„Nu e ca și cum Putin stă el însuși și spune: hai să le mai facem niște probleme europenilor cu un lucru sau altul. În mare parte genul acesta de probleme apar natural, există atâtea agenții și atâtea persoane a căror treabă este să facă probleme Vestului. Există o anumită autonomie a celor care fac asta”.

 

Dar Putin tocmai asta vrea, să intre în arenă ca singurul titan care se poate măsura corp la corp cu SUA și NATO.

 

Cel mai recent summit NATO însă a impus solidaritatea din Alianță în ceea ce privește Rusia și statutul ei clar de agresor.

 

Ce speră Kremlinul e să potențeze nemulțumirile și faliile sociale, utilizând în exces narațiunea crizei alimentare și pe cea a modificării ordinii geopolitice, în defavoarea Vestului.

 

De la titanul corp la corp cu NATO la liderul pus să aștepte sosirea autocratului încă puternic, Erdogan

Imaginea de forță pe care Moscova vrea să o imprime contrastează cu imaginea reală a lui Vladimir Putin în picioare, lăsat să-l aștepte pe Erdogan, un autocrat încă frecventabil pentru Occident, în pofida măsurilor dictatoriale folosite în țară.

 

Umilirea nu e întâmplătoare: când era încă în grațiile Vestului, Putin avea obiceiul de a se lăsa așteptat, pentru a-și manifesta astfel puterea, iar Erdogan știe foarte bine asta. Dictatorii se cunosc bine între ei.

 

„Acele 50 de secunde în care Erdogan l-a făcut pe Putin să aştepte, părând descumpănit în faţa camerelor de filmat, spun mult despre cât de multe s-au schimbat după Ucraina”, a scris pe Twitter Joyce Karam, senior corespondent al National News.

 

Această strategie a umilirii e una comună autocraților: Putin a folosit-o maximal când și-a adus câinii la întâlnirea cu Angela Merkel, a cărei frică de câini este cunoscută, și Erdogan a pus-o în scenă când a așezat-o pe şefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, pe o canapea mai scundă decât fotoliile față în față, pe care stăteau el și Charles Michel, președintele Consiliului European.

 

Statura mică a lui Vladimir Putin s-a văzut însă prin aliații pe care reușește să-i adune în jurul său, Hamas, Iran și Coreea de Nord, și prin apelul de șantaj la singurul atribut care mai ține Rusia pe harta puterilor, arsenalul nuclear.

 

Citește și:

 

Putin vrea

Putin vrea să creeze o nouă ordine mondială. Începe prin a le cere rușilor să bea ceai pentru prostată în loc de Cola

Șeful CIA

Șeful CIA e sigur că și China va începe un război. A comentat și despre sănătatea lui Putin

Putin a

Putin a vorbit cu prințul moștenitor saudit, la șase zile după ce l-a vizitat Biden

Din august-septembrie

Din august-septembrie, războiul din Ucraina va lua o altă turnură Interviu

 

https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/cine-ii-da-lui-putin-puterea-de-a-si-adjudeca-crizele-de-la-roma-si-londra

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Richard Wurmbrand

MARX ŞI SATAN

  

Traducător Traian Călin Uba

 

Editura Stephanus

 

 

 

PREFAŢA AUTORULUI

 

Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.

 

Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut.

 

Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în aceasta privinta, cu ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.

 

Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei).

 

Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat aceasta doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesara luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?

 

Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa se dezvoltă foarte repede pentru că suntem mereu gata să înlocuim mecanismele învechite cu cele noi, mai avantajoase.

 

În domeniul ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se perimează mai greu.

 

Iar o concepţie temeinic însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi dovezi, e posibil să nu reuşeşti să-i convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pricina prejudecăţilor. Eu voi aduce, însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le judece cu atenţie.

 

Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aliate în spatele Cortinei de Fier.

 

De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat „Ucigaşul lui Marx”, a atacat această carte, caracterizând-o drept „cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.

 

Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?

 

Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii moderne. Indiferent de părerea pe care o aveţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu ca Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică inchinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.

 

Cred ca acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.

 

Capitolul I

SCHIMBARE DE CREDINŢĂ

Scrierile creştine ale lui Marx

Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă, într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste.

 

Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai Bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii importante (e vorba de Teologia Eliberării din Biserica catolică şi de neoprotestanţi, nota mea) – care sunt convinşi ca, în timp ce Iisus a dat răspunsul la întrebarea: cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.

 

Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni.

 

Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale.

 

Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală. Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului.

 

Marx scrie:

 

 

 

„Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a carei aureolă este religia.” 1

 

 

 

Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricina că aceasta ar impiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi.

 

Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai Bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:

 

 

 

„Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor.

 

Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru ca aceasta fusese folosită ca un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, înAnglia.

 

Nu era uşor să fi spus acum o suta de ani că religia este opium pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Hristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că avem o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” 2

 

 

 

Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său, însă succesul nu trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna.

 

Dimpotrivă, esecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.

 

Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin.

 

Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Hristos”.

 

În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:

 

 

 

„Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă.”

 

 

 

Asadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume creştinismul.

 

El continua:

 

 

 

„Unirea cu Hristos conferă înălţare spirituală, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” 3

 

 

 

Camîn aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată “Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”:

 

 

 

„Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tuturor. ” 4

 

 

 

La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul rubricii „Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:

 

 

 

„Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii creştine” 5

 

 

 

Cu toate acestea, într-o teza scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul „a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură data în decursul acestui examen.

 

De aceea, el a şi fost poreclit „Distruge”.

 

Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea „gunoi omenesc”, afirmând: „Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.” 6

 

Primele scrieri contra lui Dumnezeu

La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.

 

El scrie într-una din poeziile sale:

 

 

 

„Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” 6

 

 

 

Aşadar, el era convins ca există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar îl dusmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.

 

Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi.

 

Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?

 

La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie urmatoarele versuri (poemul Strigatul unui deznădăjduit):

 

 

 

“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,

 

în blestemul şi tortura destinului.

 

Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!

 

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.

 

Imi voi clădi tronul în inaltul cerului,

 

vârful lui va fi rece şi înspăimântător.

 

Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.

 

Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.

 

Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,

 

se va întoarce palid ca moartea şi mut,

 

cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate.

 

Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea”.7

 

 

 

Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu, într-un alt poem, el a spus:

 

 

 

“Atunci voi fi în stare să merg triumfător,

 

ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.

 

Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.

 

Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…” 8

 

 

 

Cuvintele „imi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14: 43).

 

Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul ca Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:

 

 

 

„Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie” 9

 

 

 

Biserica lui Satan şi Ulanem

De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă,

 

intitulată “Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.

 

Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. în sfesnice se pun invers lumânări negre. Preotul (satanist, n.t.) poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu captuşeala în afară.

 

El spune tot ce este scris în cartea de rugaciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la început.

 

Numele sfinte ale lui Dumnezeu şi Iisus sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în picioare.

 

Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O euharistie furată dintr-o biserică, pe care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o Biblie.

 

Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.

 

Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în aceasta privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi „au adus jertfe diavolilor” (Deuteronom 32: 17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11: 15).

 

Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa diavolului. Păcatul şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei inevitabile.

 

Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioadă modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi.

 

El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.

 

În mod elocvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Iisus – care în ebraică înseamnă „Dumnezeu este cu noi”.

 

Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.

 

Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”:

 

 

 

“Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

 

până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

 

Vezi această sabie?

 

Prinţul întunericului mi-a vândut-o.

 

Pentru mine el este cel care masoară timpul şi dă semnalul,

 

Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii” 10

 

 

 

Aceste versuri capată o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul.

 

Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale. Un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.

 

(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – ca în „Biblia Satanică”, după ce se spune: „crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit „inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu „putregaiul din Betleem”, „Nazarineanul blestemat”, „regele neputincios”. “Dumnezeul dezertor şi mut”, „netrebnicul şi scârbosul pretendent la mareţia lui Satan”, Diavolul este numit „Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri „tremură de frică şi se prosternează înaintea sa”, „trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)

 

 

 

Acum citez chiar din drama Ulanem:

 

 

 

“Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem.

 

Numele răsună ca moartea.

 

Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.

 

Opreşte-te, acum îl ţin!

 

El se ridică în sufletul meu.

 

Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele 11

 

Şi totuşi am putere în braţele mele tinere Să te prind şi să te zdrobesc cu o forţă năvalnică (pe omenirea personificată, n.a.)

 

În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.

 

Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând.

 

Şoptindu-ţi la ureche: «Coboară, vino cu mine, prietene»”. 12

 

 

 

Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prapastia fără fund (abysos în limba greaca; vezi Apocalipsa 20:3)

 

Marx doreste să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol şi îngerii lui.

 

Cine vorbeşte prin Marx în aceasta drama? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului („întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă?

 

Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.

 

În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelasi nume) spune:

 

 

 

“Pierdut, pierdut.

 

Timpul meu a trecut ca nimica.

 

Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat.

 

În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii.” (13)

 

 

 

Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistolel din Faust: „Tot ce exista merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii…

 

Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar (14). Stalin le-a pus în practica şi a ajuns săşi distrugă până şi propria-i familie.

 

In “Faust”, Satan este numit duhul care neaga totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx.

 

El scrie despre „critica necruţătoare a tot ceea ce există”, „războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că „prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic”.(15)

 

Marx se autocaracteriza drept „cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv.”16

 

Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism.

 

Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii îi reproşau Domnului Iisus: ,Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8: 29).

 

Marx are aceeaşi obsesie:

 

 

 

“Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,

 

O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura.

 

Ticăloasa, concepută în mod artificial numai ca să-şi bată joc de noi Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,

 

întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,

 

Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi”.(17)

 

 

 

Acum începem să înţelegem ce s-a întamplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă.

 

Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească.

 

Apoi, se pare ca Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă.

 

Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtatorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”).

 

Iată sfârşitul dramei Ulanem:

 

 

 

“Dacă există Ceva care devorează,

 

Mă voi arunca înăuntrul său,

 

chiar dacă ar fi să ruinez lumea,

 

Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,

 

Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,

 

îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,

 

Iar lumea va trece mută, îmbrăţiţându-mă,

 

Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,

 

Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu Adevarat”(18)

 

 

 

Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:

 

 

 

„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc…

 

Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.” De Sade şi Marx propaga aceleaşi idei!

 

Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care macar îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc.

 

Diavolul este singura fiinta care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.

 

După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept „rahat” şi „cărţi porceşti”.(19)

 

El le oferă cu bună ştiinţa cititorilor sţi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina. (20)

 

În “Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.

 

Ulanem este probabil singura drama din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.

 

Note bibliografice

Abrevierile folosite în aceste note includ:

 

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Editie completă critic -istorică – opere, scrieri, scrisori – pentru Institutul Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main: Marx-Engels archiv, 1927) mentionată sub numele MEGA.

 

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele MEW. Numărul volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.

 

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974) menţionată sub numele CW.

 

 

 

 

 

Capitolul I

 

1. Karl Marx und Friedrich Engels, „Zur Kritik der Hegelschcn Rechtsphilosophie” (Critique ofthe Hege-lian Philosophy of Law), Introduction I, i (1), MEGA, pp. 607, 608.

 

2. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278- 280.

 

3. Karl Marx, “Die Vereinigung der Glaubigen mit Christo” (TheUnionof the Faithful with Christ), „Werke” (Works) (MEW), Spplement, I, p. 600.

 

4. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Considerations of a Young Man on Choosing His Career), în ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.

 

5. Karl Marx, „Archiv fur die Geschichle des Sozialismus und der Arbeiterbewegung” (Archives for the History of Socialism and his Workers’ Movement). MEGA, I, i (2), pp. 182, 183.

 

6. Karl Marx, „Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One în Despair), ibid. p. 30.

 

7. Ibid.. pp. 30, 31.

 

8. Quoted în „Deutsche Tagespost”.West Germany, December 31, 1982.

 

9. Bakunin. Works. Vol. III (Berlin. 1924), p. 306.

 

10. Karl Marx, „Spielmann” (The Player). op. cit.. Deutsche Tagespost. pp. 57, 58.

 

11. Karl Marx, Oulanem. Act 1, Scene 1, în ibid.. p. 60.

 

12. Ibid.. Act 1, Scene 2, p. 63.

 

13. Ibid.. Act 1, Scene 3, p. 68.

 

14. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire),MEW, VIII, p. 119.

 

15. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.

 

16. Quoted în B. Brecht. Works. Vol. I (Frankfurt, 1979),p. 651.

 

17. Op. cit.. Marx, Oulanem.

 

18. Ibid.

 

19. MEW, XXX, p. 359.

 

20. Paul Goma,Piteşti12

 

Capitolul II

ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR

Satan în familia lui Marx

Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârsta de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul.

 

Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii.

 

Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatal său. Fiul scrie:

 

 

 

„Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.”1

 

 

 

Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Hristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Hristos?

 

Tatăl său îi răspunde:

 

 

 

„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de dubioasă.” 2

 

 

 

Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţelesul acestor fraze bizare.

 

La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:

 

 

 

„Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu.

 

Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit.

 

Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” 3

 

 

 

Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat?

 

Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?

 

Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat Despre Hegel:

 

 

 

Cuvintele învăţăturii mele sunt încălcite într-o dezordine diabolică,

 

încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă.4

 

 

 

Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:

 

 

 

“Pentru că am descoperit cel mai înalt Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,

 

Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;

 

Asemenea Lui mă învelesc cu întunericul.”5

 

 

 

În poemul său Faţa cea palidă, Marx scrie:

 

 

 

Astfel am pierdut cerul,

 

O ştiu prea bine.

 

Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu este sortit infernului”.6

 

 

 

Nu este nevoie de nici un comentariu.

 

La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în masura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.

 

Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admintem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx,

 

nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:

 

 

 

“În nopţile tulburi, mă duc uneori în grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,

 

Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului.

 

În lumina lunii se ivesc runele.

 

Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei

 

Devin mici înaintea formulei magice”.7

 

 

 

„Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. „Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.

 

Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate care nu i-a apreciat poeziile. Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.

 

În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: “Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: „adun în mine ura împotriva tuturor zeilor”8, declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de sine a omului ca supremă divinitate.

 

Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.

 

A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan?

 

Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei mai multe poveşti, pe când erau copii.

 

Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Röckle.

 

 

 

„Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată. Hans Roekle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inima şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi, auzindu-l, ţi se facea părul măciucă.”9

 

 

 

Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi poveşti de groază despre cele mai scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea să intitulată Marx 10 povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipa. Dar, deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.

 

Biograful lui Marx continuă:

 

 

 

„Nu încape nici o îndoială că aceste poveşti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” 11

 

 

 

Când Marx a terminat de scris Ulanem şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism.

 

Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revista germană, Rheinische Zeilung, care „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…”12

 

Marx vrea să-L izgonească

pe Dumnezeu din cer

După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul socialist.

 

Hess îl numeşte „Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale.”13 A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul.

 

Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în acest sens, afirmând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi îl va da în judecată.

 

Marx considera creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii.14 Nu este de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelariseră oameni şi le mâncaseră carnea.

 

Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.

 

Dimpotrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.

 

În fond, Marx nega existenţa unui Creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăşi. El scrie:

 

 

 

„Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce tine de aşa numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi… Critica religiei sfârşeste cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om”

 

 

 

Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniştii nu predică nici un fel de morală”.

 

Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească moştenirea lăsată de Karl Marx.

 

Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni.

 

Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, Filozofia mizeriei printr-o alta carte intitulată Mizeria filozofiei. De asemenea, el scria: „Trebuie să folosim în locul armei criticii, critica armelor.15

 

Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:

 

 

 

„Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutăm enigma religiei în adevaratul evreu” 16

 

„Luther a transformat credinta în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei.El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” 17

 

 

 

Marx foloseste această tehnică în multe locuri. El cultiva ceea ce s-ar putea numi stilul tipic satanic.

 

Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau părul lung.

 

Înfăţişarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei secte oculte, care pretindea că se afla în legatură cu demonul Shiloh.18

 

Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, „la grupul Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după terminarea stagiului militar în India s-a întors acasa şi a preluat conducerea locală a sectei, dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tenta de comunism”19

 

Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale în aceasta privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internationala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:

 

 

 

„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revolta în care vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia.

 

Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: «în numele celui care a suferit o mare nedreptate».

 

Satan este eternul revoltat, primul liber cugetator şi eliberator al omenirii.

 

El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează, pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului” 20

 

 

 

Bakunin nu numai că-l lauda pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi.

 

El scrie:

 

 

 

“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să atâţăm patimile cele mai josnice”21

 

 

 

Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internatională care a susţinut acest program ciudat.

 

În Manifestul Comunist Marx şi Engels susţin că „proletarul vede în lege, morala şi religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.” Bakunin arăta ca Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea perioadă, prieten cu Marx. „se închina şi el lui Satan.”22

 

Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.

 

Proudhon, în Filozofia mizeriei, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.

 

 

 

„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui. Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” 23

 

 

 

El exclamă:

 

 

 

„Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie; Dumnezeu este rău.

 

Acolo unde oamenii se proştern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a preoţilor, va fi condamnată…

 

Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un executant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…”

 

Dumnezeu este în mod esential necivilizat, anti-liberal, antiuman.” 24

 

 

 

Proudhon declara ca Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul satanic.

 

Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din cartea acestuia, Filozofia mizeriei.

 

Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.

 

Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui Marx. şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:

 

 

 

“Am chemat Diavolul şi el a venit. Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; nu este hidos, nu schioapătă. Este un barbat atrăgător, fermecator”.25

 

 

 

Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde şi intime.26

 

De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauză unor gânduri satanice ca acestea:

 

 

 

„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria de a vedea şase sau şapte din duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci.

 

După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.

 

Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te răzbuni, amărăciunea persistă în inima.”

 

 

 

Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul acesta?

 

Dar Marx şi cei din anturajul sau gândeau exact în felul acesta.

 

Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria în revista Socialism şi Religie că Marx a renunţat la orice legătură cu Dumnezeu punându-l în schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în mars.

 

Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi, deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de astăzi, ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L faţis pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu în care totuşi credeau.

 

Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia laParis, în 1871, comunardul Flourens a declarat:

 

 

 

„Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.”27

 

 

 

Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ura. Dar ce legătură are aceasta cu o distribuire mai justa a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţiilor sociale?

 

Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund adevăratul scop: desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un astfel de scop în ţări caAlbaniaşi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi pagodele au fost închise.

 

Poeziile satanice ale lui Marx

Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În „Strigatul unui deznădăjduit” şi „Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru preamărirea lui însuşi.

 

Dacă omul este sortit să piară prin propria să glorificare, aceasta va fi o catastrofă cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni.

 

Balada lui Marx „Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu,

 

Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa.

 

Această artă „ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind inima, iar dansul ei este dansul morţii”.28 Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul poetului.

 

 

 

„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne aminteşte de cuvintele revolutionarului american Jerry Rubin, din “Treci la fapte”:

 

„Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins” 29

 

 

 

În poezia sa, „Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma sau a revoluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge, bucurându-se de distrugerea ei:

 

 

 

“Cu dispret îmi voi arunca mănuşa Drept în faţa lumii,

 

Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

 

A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.

 

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor Printre ruinele lumii Şi dând cuvintelor mele o forţa activă.

 

Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul “30

 

 

 

Marx a devenit satanist în urma unei intense dezbateri launtrice. El a încetat să scrie poezii în perioadă în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se dezlănţuise în inima lui.

 

În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care o resimte la gândul că trebuie să-şi facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă.31

 

Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o scrisoare a prietenului sau Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:

 

 

 

„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi să-şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.”32

 

 

 

Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care deţin manuscrisele sale.

 

În “Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au nici cea mai mica asemanare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism.

 

După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie celor de la Institutul Marx – Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a scriitorului francez este adevărată.

 

Am primit un răspuns.

 

Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o suta de volume planificate, nu au fost publicate decât treisprezece.

 

Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule fonduri…

 

Din această scrisoare reiese clar ca, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai treisprezece.

 

Nu există altă explicaţie decât aceea ca majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt tăinuite în mod deliberat.

 

 

 

Viaţa răvăşită a lui Marx

 

 

Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.

 

 

 

Arnold Kunzli, în cartea sa “Karl Marx – O psihograma” 33 , descrie viaţa lui Marx, referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au murit din cauză subnutriţiei.

 

Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, i-a înmormântat pe trei dintre copiii ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit, iar el s-a răzgândit în ultimul moment.

 

Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte usor datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească de la Engels.

 

A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toata această comedie.

 

Lui Marx îi placea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa “Karl Marx – omul gânditorul şi revoluţionarul”34.

 

 

 

Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: „Tussy sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.

 

În Manifestul Comunist, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi de puţin străină de caracterul lui Karl Marx.

 

 

 

Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar.

 

Ziarul german Reichsruf publica (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hrusciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice, manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hrusciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i spiona pe revoluţionari.

 

Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reiesea clar ca Marx, în timpul exilului sau la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la revoluţionarii exilaţi la Londra,Parisşi în Elveţia.

 

Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.

 

Rolv Heuer în cartea sa “Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui Marx:

 

 

 

„Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an bani de buzunar”35

 

 

 

Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul ca pe vremea aceea numai 5% din populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx – Engels.

 

Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi.

 

În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: „Dacă moare câinele, voi ieşi din încurcătură”36, la care Engels îi răspunde: „Te felicit pentru că s-a îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper că nenorocirea să se întâmple chiar acum.”37

 

„Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:

 

 

 

„Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproximativ o suta de lire sterline, poate chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei care-i administra casa”38

 

 

 

Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui Engels:

 

 

 

„Acum doua ore a sosit o telegrama prin care sunt anuntat ca mama a murit. Soarta a vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă, dar în împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trierpentru moştenire.” 39

 

 

 

Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.

 

Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar s-a întors de fiecare data. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.

 

Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el – marele economist – nu ştia decât să piardă.

 

Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor abundă în obscenităţi, neobişnuite pentru aceasta clasă socială.

 

Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.

 

Deoarece biserica satanista este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre posibilele legături ale lui Marx cu aceasta sectă.

 

Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o veriga în înlănţuirea dovezilor aduse până acum.

 

Note

1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW, XXX, p. 218.170

 

2. Ibid., Heinrich Marx, letter of February 10, 1838, to Karl Marx, p. 229.

 

3. Ibid., Heinrich Marx, letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.

 

4. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.

 

5. Quoted în Deutsche Tagespost.West Germany, December 31, 1982.

 

6. Op. cit.. MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Madchen” (The Pale Maiden). pp. 55-57.

 

7. Mullern-Schonhausen, The Solution of the Riddle. Adolf Hitler.

 

8. Op. cit., MEW, III, Karl Marx. „Ueber die Differenz der Demokritischen und Epikureischen Naturphilosophie Vorrede” (The Difference Between Democritus’ and Epicuris’ Philosophy of Nature. Foreword, p. 10.

 

9. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The Moorand the General. Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 273, 274.

 

10. Op. cit., Payne, p. 317., Ibid.

 

12. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), „Der Komunismus und die Ausburger Allgemeine Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper), MEGA, I, i (1), p. 263.

 

13.Moses Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.

 

14. Ibid, Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261,262.

 

15. Karl Marx, „Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the Hegelian Philo-sophy ofLaw), Introduction, MEGA, 1,1(1), p. 614.

 

16. MEW, I, p. 372.

 

17. Ibid., p. 386.

 

18. Hans Enzensberger, „Gesprache mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and Engels) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1973), p. 17.

 

19. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics. Vol. XI (New York: Charles Scribnef `s Sons, 1921), p. 756.

 

20. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.

 

21. Roman Gul, Dzerjinski, published by the author în Russian (Paris, 1936), p. 81.

 

22. Op. cit.. Enzensberger, p. 407.

 

23. Pierre-Joseph Proudhon, „Philosophie de la Misere” (The Philosophy of Misery) (Paris: Union Gene-rale d`Editions, 1964), pp. 199, 200.

 

24. Ibid.. pp. 200, 201.

 

25. Paul Garus, History of the Devil (Easl Brunswiek,N.J.:Bell Publishing Co.), p. 435..

 

26. Heinrich Heine, Works. Vol. I, p. LXIV.

 

27. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism by Ingino Giordani) (New York: Fordham Universily Press, 1952), p. 134.

 

28. Op. cit. , Marx, Spielmann, pp. 57, 58.

 

29. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.

 

30. Karl Maix “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.

 

31. Ibid., Karl Marx, letter of November 10, 1837 to his father, p. 219.

 

32. Ibid., Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261, 262.

 

33. Arnold Kunzli, „Karl Marx, Eine Psychographic” (Karl Marx. a Psychogram) (Ziirich: Europa Vcr-lag, 1966).

 

34. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist („Karl Marx als Denker, Mensch und Re-volutionar”) (New York: International Publishers, 1927).

 

35. Rolv Heuer, „Genie und Reichtum” (Genius and Riches) (Vienna: Bertelsmann Sachbuehverlag, 1971), pp. 167, 168.

 

36. Karl Marx, letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.

 

37. Ibid., Friedrich Engels, letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.

 

38. Ibid., Karl Marx, letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.

 

39. Karl Marx, letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.

 

Capitolul III

CREDINŢA NĂRUITĂ

Apostazia lui Engels

Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi la el.

 

Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:

 

 

 

„Cine vânează eu o sălbatică străduinţă? Un om negru dinTrier(locul de naştere al lui Marx), un adevărat monstru.

 

El nu merge şi nu alearga, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să apuce marele cort al cerului şi sa-l arunce pe pământ.

 

El îşi întinde braţele în văzduh, pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi înşfacat de păr. “1

 

 

 

Engels începuse să se îndoiască de credinţa să creştină după ce a citit o carte scrisă de un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer.

 

În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:

 

 

 

„De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua. Şi totusi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste rânduri.„ 2

 

 

 

Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise „monstrul posedat de zece mii de draci”.3 El s-a lepădat de credinţă.

 

Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua să cale anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?

 

Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei.

 

Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului creştinism materialist care afirma că Iisus Hristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui Dumnezeu.

 

La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului sau Arnold Ruge, care era totodata prieten cu Marx şi Engels:

 

 

 

„Tin conferinte aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu.

 

Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon.

 

Acestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă.

 

În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi şi a Apocalipsei.

 

În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă urc la pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui…

 

Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în mod oficial ca profesor.” 4

 

 

 

Omul care l-a convins pe Engels să devina comunist a fost acelasi Moses Hess, care îl convinsese şi pe Marx, acelasi lucru, mai inainte. după ce l-a întâlnit pe Engels, laKoln, Hess scrie:

 

 

 

„Cand s-a despartit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta este modul meu de a ravasi sufletele oamenilor…” 5

 

 

 

A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare nazuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer.

 

Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodata din mintea lui Engels.

 

În 1865, el îşi exprima admiraţia pentru cântecul Reformei, „Cetate tare-i Dumnezeu”, numindu-l „un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea”.6

 

Engels s-a mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.

 

Tragedia vieţii lui Engels este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:

 

 

 

Doamne Iisuse Hristoase,

 

singurul Fiu al lui Dumnezeu,

 

o, pogoară de pe tronul Tău ceresc şi mântuieşte-mi sufletul.

 

Coboara în toată binecuvântarea Ta,

 

Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău.

 

Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine, Mântuitorule.

 

Bucuria pe care Ţi-o înălţăm împreună cu lauda noastră

 

este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.

 

Iar când îmi voi da ultima suflare

 

şi va trebui să sufăr chinurile morţii,

 

ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;

 

Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,

 

şi când inima mea va înceta să mai bată,

 

să-mi pot da duhul în braţele Tale.

 

Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda Numele Tău în vecii vecilor,

 

deoarece el se odihneşte în Tine.

 

O, dac-ar veni mai curând vremea bucuriei

 

când din pieptul Tău plin de dragoste

 

voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.

 

Şi apoi, Doamne, aducâdu-Ţi mulţumiri,

 

îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi pentru totdeauna.

 

Trăind în vecii vecilor,

 

într-o continuă contemplare a Ta,

 

viaţa mea se va desfăşura din nou.

 

Tu ai venit să eliberezi omenirea de moarte şi de rău,

 

ca să poată exista Binecuvântări şăi bunăstare pretutindeni.

 

Si acum, chiar cu această nouă coborâre a Ta pe pământ,

 

totul se va schimba;

 

Tu vei da răsplata cuvenită fiecărui om în parte.”7

 

 

 

Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer a semănat îndoială în suflet:

 

 

 

„Este scris: «Cere şi ţi se va da». Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o umbra de adevăr.

 

Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru.

 

Cu toate acestea, este scris: «Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer».

 

În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat, dar cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet, iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu ca sunt un copil al lui Dumnezeu.” 8

 

 

 

Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului, în cartea sa, Schelling – filozoful întru Hristos, Engels a scris:

 

 

 

„De la revolutia franceza încoace (masonica, n.r.), un duh diabolic, cu totul nou, a intrat într-o buna parte din omenire, iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta neruşinare şi subtilitate încât ai crede ca prorociile din Scriptura se împlinesc chiar acum.

 

Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă.

 

Domnul spune în Matei 24:11 – 13:

 

«Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se ve va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Şi această Evanghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toata lumea, ca să slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul».

 

Apoi, în versetul 24: «Se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi».

 

Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2: 3 şi în continuare: «Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare»…

 

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi.

 

Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi.»”

 

 

 

Engels citeaza din Scriptura paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de căpătâi este Biblia. El continuă:

 

 

 

„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul, declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi vedem două tabere: creştini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi printre noi…

 

Ei călătoresc în toataGermaniaşi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc învăţăturile lor satanice în piele şi poarta drapelul Diavolului dintr-un oras în altul, înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prapastia cea mai adâncă a iadului şi a mortii.”

 

 

 

Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsa:

 

 

 

“Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” 9

 

 

 

Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în lupta diabolică „pentru nimicirea comunistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei morale…„10

 

Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi.

 

Marx urăşte naţiuni întregi

După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată Problema evreiască.

 

În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat „împrumutul rusesc”, în care putem citi:

 

 

 

„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma războaielor provocate de capitalişti.

 

Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Iisus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la Ierusalim.

 

Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor.

 

Majoritatea lor e formată din evrei.

 

Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa lumii, ne determină să le dezvăluim organizăţia şi adevăratul lor scop, astfel încât duhoarea pe care o emană aceştia să incite la lupta împotriva lor muncitorii din întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”

 

 

 

A spus Hitler ceva mai rău decât Marx?

 

(E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în Capitalul vol. I, capitolul „Caracterul capitalist al producţiei”: „Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui Iehova.”)

 

Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul lui Marx, urându-i pe evrei.

 

Ruth Fisher, o renumită lidera comunistă germană de origine evreiască şi membră a parlamentului, spunea: „Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în picioare.”11

 

De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.

 

Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: „Singurul mijloc de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.”

 

El vorbea despre „stupidul popor german” şi despre „dezgustătoarea limitare intelectuală a germanilor”, susţinând că „germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu negustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi.”12

 

Pe rusi îi numea „mâncători de varză”13, iar popoarele slave erau considerate „gunoaie etnice.”14

 

El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.

 

Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre „plebea slavă”, din care faceau parte ruşii, cehii şi croaţii. Acestor popoare retrograde”, nu le rămâne decât „să dispară imediat” în furtuna revoluţiei.

 

 

 

„Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui un progres.”

 

„Până şi numele lor va dispărea.” 15

 

 

 

Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx scria:

 

 

 

„O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăsoară în cadrul societăţii, o revoluţie căreia îi pasă de vieţi omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui cutremur de casele pe care le dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi înfrânte. ”

 

 

 

Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare, nu şi distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.

 

Engels scria în acelaşi spirit:

 

 

 

„Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” 16

 

„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale.

 

Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” 17

 

 

 

Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială „baieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea acestora, atunci când scria: „Nici democraţii de «coloratură» roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată.” În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept „idioţi”, vorbind în mod constant despre ei în termeni peiorativi.

 

Pe rivalul său, Lassalle, îl numea „evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.

 

„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său – el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… şi felul de a răzbi în viaţă al acestui individ este tot tipic negrilor.”

 

Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta sa certat cu prietenul sau Proudhon, care apăra cauză eliberării sclavilor în Statele Unite.

 

Marx îi răspunde acestuia:

 

 

 

„Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţarăîntr-un stat patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie – declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi şterge Americade pe harta naţiunilor.” 18

 

 

 

Marx a mai scris: „dă-i dracului de englezi.”19

 

În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, exista totuşi o multime de marxisti englezi şi americani.

 

Satan în familie

Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatalui ei – cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre „răutatea lui Dumnezeu”.

 

(Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă îl descriu ca fiind rău.)

 

Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu „ar încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”.

 

El apăra dreptul de a profera blasfemii.20

 

Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:

 

 

 

“Către tine se vor înălţa versurile mele dezlănţuite şi cutezătoare,

 

O, Satano, rege al banchetului!

 

În laturi, preotule, cu sfeştania şi cu bolboroselile tale!

 

Căci niciodată, preotule, Satan nu va sta înapoia ta.

 

Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile

 

când din tot sufletul meu desfid zeii.

 

Al regilor pontificali, al regilor inumani,

 

al lor este fulgerul care zdruncină minţile.

 

O, suflete ce pribegeşti departe de calea cea dreaptă!

 

Satan este îndurător. Iată, Heloise!

 

Ca vârtejul care-şi întinde aripile trece Satan cel mare,

 

o, voi oameni!

 

Te salut, mare răzbunător al raţiunii!

 

Către tine se vor înălţa fumul tămâii şi jurămintele sfinte!

 

Tu l-ai detronat pe Dumnezeul preotului.” 21

 

Note

1. Franz Mehring, „Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 99, 100.

 

2. Ibid. p. 97.

 

3. Ibid., p. 100.

 

4. Bruno Bauer, letter of December 6, 1841 to Arnold Ruge, MEGA, I, 1 (2), p. 263.

 

5. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate. Life of Karl Marx) (Berlin: Za Pravdu Publishing House, 1933, în Russian), p. 48.

 

6. Friedrich Engels, „Dialektik der Natur, Einleitung'(Dialectics of Nature, Introduction). MEW, X, p. 312.

 

7. Friedrich Engels, poem probably written în early 1837. MEGA, I, ii, p. 465.

 

8. Ibid., Friedrich Engels, letter of July 1839 to the Graber brothers, p. 531.

 

9. Friedrich Engels, „Schelling und die Offenbarung” (Schelling and Revelation). MEGA, pp. 247 – 249.

 

10. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works (London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.

 

11. Ossip Flechtheim, The Communist Parly of Gennany in theWeimarRepublic(OiTenbach, 1948).

 

12. Op. cit., Kunzli, p. 187.

 

13. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Years în the Life of a Doctrine (New York: The Dial Press, 1965), p. 32.

 

14. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace toEurope(Glencoe: The Free Press, 1952), p. 63.

 

15. Quoted în op. cit.. Wolfe, Marxism.

 

16. Engels, MEW, VI, p. 176.

 

17. Deutschland Magazine, February 1985.

 

18. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New Rochelle,N.Y.:ArlingtonHouse).

 

19. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.

 

20. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.

 

21. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).

 

Capitolul IV

PREA TÂRZIU

Dezvăluirile unei servitoare

Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx.

 

Indurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta de vorba a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii surprinzatoare petrecute în casa lui Marx:

 

 

 

„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui sir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii.”1

 

 

 

Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evrei în timpul rugăciunilor de dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată iudaismul, iar mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu.

 

El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune?

 

Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic?

 

Este, de asemenea, cunoscut faptul ca Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru un bust al lui Zeus.

 

În mitologia greaca, Zeus – o neînduratoare divinitate păgână – s-a transformat într-o fiara care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai tarziu.

 

(Printr-o coincidenta, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. dinNew York.)

 

Scrisori de familie

Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar, la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: „Dragul meu Diavol.”2

 

Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta?

 

Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul lui Marx în misterele satanismului?

 

Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o scrisoare din august 1844:

 

 

 

„Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale oi pacea şi odihna sufletească.” 3

 

 

 

În Manifestul Comunist, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte „mare preot şi episcop44.

 

Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul.

 

Si ce fel de epistole pastorale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea? Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.

 

Documente biografice

Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective.

 

Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.

 

Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa Karl Marx:

 

 

 

„Cu toate ca tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani, se pare că el observase cu o tainică îngrijorare demonul din sufletul celui mai iubit fiu al său…” 4

 

„Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui decât la dezlănţuirea demonului de care se temea.” 5

 

 

 

Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii.

 

La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: „Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi cât de mult o dorim!”6

 

Marx a fost contemporan cu creştini ilustri, precum compozitorul Mendelsohn, filantropul Dr. Barnardo şi generalul William Booth.

 

Toţi au locuit în preajma lui, în Londra.

 

Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.

 

 

 

Exista un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris: „După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” 7

 

Secretul din viata lui Lenin

Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.

 

Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice.

 

Dar, între timp, am citit cartea Tânărul Lenin, scrisa de Trotky – prieten apropiat şi colaborator al lui Lenin.

 

El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gat, a scuipat pe ea şi a calcat-o în picioare- acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.

 

Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13 – 14 noiembrie 1913:

 

 

 

„Milioane de păcate, pagube, impilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi de aceea mai puţin periculoase decât cea mai firava idee a unui mic dumnezeu spiritual oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” 8

 

 

 

În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.

 

Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:

 

 

 

„Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu ascultă de om. Un om stă la volan, iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.”9

 

 

 

Care este deci această „altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?

 

Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirma:

 

 

 

„Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară. Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai bine!” 10

 

 

 

Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de lupta pentru cauză comunismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită.

 

Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza proletariatului pe care pretinseseră că o susţin.

 

Ce confesiune îngrozitoare: „Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!” Este interesant de observat ca, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:

 

 

 

„Dacă îţi vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi, e păcat să ai o soartă atât de tristă, încât jertfa ta să fie întru totul inutilă. “11

 

 

 

Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul vieţii sale, scria:

 

 

 

“M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4: 7 – 8).

 

 

 

Exista un „prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual.

 

Esau a regretat, cu multe lacrimi, ca şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic, aflat pe patul de moarte, spunea:

 

 

 

„Am făcut o mare greţeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut întrun ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francisc d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia„.

 

Note

1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.

 

2. Edgar Marx, letter of March 31. 1854 to MARX, MEW, II, p. 18.

 

3. Jenny Marx letter (dated after August 11, Karl Marx, MEW, suppl, Vol. 1, p. d.s.V

 

4. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of his life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.

 

5. Op. cit., Mehring, p. 32.

 

6. Karl Marx, letter of May 20, 1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.

 

7. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.

 

8. V. Ilitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, în Russian), Vol. 48, pp. 226, 227.

 

9. ibid., Vol. 45, p. 86.

 

10. ibid, Vol. 54, pp. 86, 87.

 

11. „Budilnik”,Russia, No. 48, of 1883. Quoted în The New Review,New York: 140/1980, p. 276.

 

Capitolul V

CUMPLITA FALSIFICARE

Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov.

Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni.

 

Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii de seama ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârstă de doisprezece ani, după ce a citit cartea “Apocalipsa” din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Antihrist. Dându-şi seama, din lectura Scripturii, că Antihristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsa, el a insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.

 

Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: „El nu este om, ci diavol.”1

 

Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia sa a trebuit s-o înveţe pe dinafara înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:

 

 

 

„ Viaţa mea se sfârşeşte. Îmi plec capul… îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism diabolic..”2

 

 

 

El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victima a Vrăjmaşului.

 

Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie despre acesta în jurnalul său:

 

 

 

„Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparţin. Pentru el sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea ca va trăi vesnic… Nu avea nimic omenesc în el…”

 

Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată, numai cu şosetele în picioare.

 

 

 

„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea. Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi eu?”

 

 

 

Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept, pentru a dobândi astfel un potential mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa pentru cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.

 

El i-a spus lui Kaganovici:

 

 

 

„Daca trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patrulabeşi astfel reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui cum aceasta persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare rău de omul acela.

 

Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl sterg din inima mea.”

 

 

 

Una din distractiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să vadă pretutindeni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri ai ateismului pentru a-i impiedica pe acestia să vadă câmpiile Raiului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sufletele credincioase.

 

Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:

 

 

 

„Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El urăşte religia, iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de copiii lor.

 

Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când venea vorba despre acest subiect.

 

De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în aceasta privinţă. Pentru mine însă un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că Dumnezeu nu ar exista…

 

În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea o poziţie care mai înainte îi revenea numai lui Dumnezeu.”

 

 

 

A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc. Pentru Marx această tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o repeta, era: „Nu exista nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi.”3

 

De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că „cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o placere să fii de nebiruit.”4

 

Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii săi cu ale căror opinii nu era de acord:

 

 

 

„Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când vom avea puterea să-i înlăturăm din calea noastră. Într-un fel sau altul.” 5

 

 

 

Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca despre un posedat.

 

Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe Stalin, scria:

 

 

 

„Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată construi şi asigura domnia caracterizată prin teroare…?” 6

 

 

 

Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:

 

 

 

„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea organizată.”7

 

 

 

Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului, scria:

 

 

 

„Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie printr-o legătură diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”

 

 

 

Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca fiind cele mai mari fărădelegi.8

 

Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumatate din omenire şi care comandă actele de terorism din întreaga lume.

 

Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare. De teamă să nu-şi piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată. Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard. Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită.

 

Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit de o fata, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri. Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.

 

Stalin însuşi a comis furturi pentru „dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.

 

A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu, denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja astfel pe comunistii mai importanţi.

 

Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii, educaţiei şi formării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce semnifica propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.

 

(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit, l-a descris pe Andropov în revista franceza Le Monde ca pe „un om lipsit de căldura sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece… Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)

 

Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: „Mare este providenţa Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie.9

 

 

 

Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.

 

Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost „Demonosvili”10 care în limba georgiana înseamnă „demonicul” şi „Besosvili” 11 – „îndrăcitul”.

 

 

 

Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxisti. Troitkaia, fiica maresalului sovietic Tuhacievski, unul din conducătorii Armatei Rosii care mai târziu a fost împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei ca acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul său, în coltul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşeaza de obicei icoanele.

 

Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor – acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă „groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.

 

Un conducator argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla „Satanovsky”.

 

AnatoleFranceeste un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai de seama scriitori din Franţa să devină comunişti.

 

La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jiltul folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului, împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră.12

 

Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx.

 

La mormântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagra.13 Acolo a fost locul de inspiraţie al ucigasului-vampir Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970.14

 

Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la acest mormânt.

 

Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane „roşii” s-au implicat şi ele în ocultism.15

 

Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, „Yezidei”, a fost descrisă într-o revistă sovietică ateistă, Nauka Relighia (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.

 

În continuare Mao Tse-Tung a scris:

 

 

 

„De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se află un templu confucianit. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu “16

 

 

 

Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.

 

Cultul violenţei

Engels scria în Anti-Duhring: „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate.” Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degraba de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.” Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă.

 

În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:

 

 

 

„Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ura care-l înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti făcând din el o maşină eficace care distruge şi ucide cu sânge rece”.

 

 

 

Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.

 

Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:

 

 

 

„Comunistii îi detestă pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale existente.”

 

 

 

Şi mai departe:

 

 

 

„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” 18

 

 

 

Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. (…)

 

Marx este singurul adept al „revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de viaţa păcătosului obişnuit.

 

Marx îi numea pe teroriştii care au fost executati pentru crimele săvârşite în Rusia ţaristă, „martiri nemuritori” sau „tovarăşi de nepreţuit”.19

 

Şi Engels scria despre „răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această expresie: „în inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai numeroase”. „Să lăsăm problema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului propus.”20

 

Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:

 

 

 

„Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” 21

 

 

 

Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale ale comunistilor:

 

 

 

Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat,ţară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă.”

 

 

 

Manifestul Partidului Comunist: „Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de frica revoluţiei comuniste!” Lenin: ..Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de baza este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.” Lenin:

 

 

 

„Ateismul este parte integrantă a marxismului. Marxismul este materialism. Trebuie să combatem religia. Acesta este ABC-ul oricărui materialism, deci şi al marxismului.

 

 

 

Lenin, în cuvântarea din 1922:

 

 

 

„Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele dinAsia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.”  [Declaraţie asemenea celor din Protocoalele Înţelepţilor Sionului.]

 

 

 

Hrusciov: „Dacă cineva crede ca zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte până când o crevetă va învăţa să fluiere.”

 

 

 

Cruzime satanică

Soljenitin, în monumentalul său roman Arhipelagul Gulag afirma că hobby-ul lui Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Iisus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.

 

De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Iisus – un proletar – sau pe aceea a Fecioarei Maria – o femeie săracă? (…) Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?

 

În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la un cadavru la altul, spunea: „N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertatimă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.

 

Ruskaia Misl, o revistă scrisa în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:

 

1. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi le-a spus părintilor ei: „Religia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.” După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.

 

Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu poseda nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.

 

După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:

 

 

 

„Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece, fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartămă, tată, m-am hotărât să mor.”

 

 

 

Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui.22

 

 

 

Preotul Kowalyk a fost arestat de bolsevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fuga pe bolsevici, locuitorii acelui oraş au găsit corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Iisus Hristos.

 

Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafa, pe care bolsevicii i-au îngrămădii unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.

 

Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.). după ocuparea orasului Lvov de către germani la sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în inchisoare un preot ţintuit în cuie pe o cruce, în stomacul sau ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar, părintele Kowalyk.23

 

În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului civil, Lenin scria:

 

 

 

„Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care se sustrag de la mobilizare.

 

Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” 24

 

 

 

În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.

 

Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea sfântului.

 

Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că în Zimbabwe au fost omoraţi trei mii de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i ămpuşte pe proprii lor copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.

 

Diavolul îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care, însă, nu le poate oferi.

 

De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai putin, cu atât trebuie să se prefacă mai mult.

 

Pentru a câştiga increderea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decât la mizerie, moarte şi distrugere.

 

Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauză trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos.

 

Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos.

 

De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.

 

Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă dinPitestica şi din altele, au fost torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la adresa lui Dumnezeu.

 

Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii lui Dumnezeu.

 

Cel care le urează „Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).

 

Păcatul satanic

Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice pacat, prin însăşi natura lui?

 Am reflectat mult timp la aceasta întrebare. Si, într-o noapte, am avut un vis care mi-a luminat gândurile.

 

În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în momentul în care aceştia ieşeau din Biserică. Am întrebat-o: „Ce te face să «lucrezi» tocmai aici?” Ea a răspuns: „îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă. (…) Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să se spurce suindu-se în patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: «Vezi, Iisus, Căruia te-ai rugat, nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău. Stăpânul meu este mult mai puternic decât El».”

 

Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în mână, se duce la Biserica – avem de-a face cu un păcat satanic.

 

Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi frecvent numele lui Dumnezeu, Hristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru, la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.

 

A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este vinovat, este un păcat satanic.

 

A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar dacă e vorba de omoruri în masa – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti.

 

Dar comuniştii rusi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai ilustri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte poartă pecetea satanismului.

 

În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei în sine – ceea ce Marx numeşte „revoluţia permanentă.

 

Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum „duşman al revoluţiei”. Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis.25

 

A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figura proeminentă a mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele organizaţiei sale, spunea:

 

 

 

„Crima este o necesitate inevitabilă, însă are ăntotdeauna o motivaţie. La noi crima gratuită sau ca efect al unui impuls individual este exclusă. Noi respingem, de pildă, «vendeta transversală», adica uciderea cu buna ştiinţă a vreunei persoane din anturajul «ţintei» vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.”

 

 

 

Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii, motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles că membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.

 

Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar fiul meu – impiedicat de a mai studia.

 

Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic.

 

Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea:

 

 

 

„Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul minciunilor sale.”26

 

 

 

Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: „M-am apropiat de comunism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă.”27

 

Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!

 

Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974), binecunoscut pentru implicarea să în practicile oculte:

 

 

 

„Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez pe nimeni, îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” 28

 

„Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi necinstiti. Dar eu sunt cel despre care este scris: «El îi va insela pe cei aleşi»..

 

„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor mincinoase..” 29

 

„Ce arta frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon, mamă puternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte » 30

 

 

 

Crowleycitează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet necunoscute, inaccesibile pentru cei neiniţiaţi.

 

Versiuni hulitoare ale rugăciunii „Tatăl nostru” Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare dovada în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea regimului ţarist.

 

În acest scop, comuniştii foloseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o adevărată blasfemie:

 

 

 

Tatal nostru, care eşti înPetersburg.

 

Blestemat fie numele tău.

 

Sfărâmă-se împărăţia ta.

 

De nu s-ar mai face voia ta nici măcar în iad.

 

Şi dă-ne pâinea pe care ne-ai furat-o.

 

Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi ţi le-am plătit până acum.

 

Şi nu ne mai duce în ispită.

 

Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehvec (primul ministru ţarist)

 

Si pune capăt guvernării lui blestemate.

 

Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,

 

Jos cu tine în vecii vecilor. Amin!31

 

 

 

Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”

 

Uniunea Studentilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii Tatăl Nostru, făcând precizarea că „adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele capitalismului:

 

 

 

“Capitalul nostru care eşti în Vest.

 

Sigure fie investiţiile tale.

 

Fie ca să obţinem profituri.

 

Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească

 

în Wall Street ca şi în Europa.

 

Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi

 

şi măreşte-ne creditele,

 

După cum şi noi le mărim pe cele

 

ale debitorilor noştri.

 

Şi nu ne duce pe noi la faliment

 

Ci ne izbăveşte de sindicate

 

Căci ale tale sunt o jumatate din această lume,

 

puterea şi bogaţiile, pentru două sute de ani.

 

O, Mamona! “32

 

 

 

Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata Biserica ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă stigmatul păcatului.

 

Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al împărăţiei lui Dumnezeu care este adevaratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui Iisus.

 

În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatal Nostru este batjocorită în mod curent. În Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:

 

 

 

“Partidul nostru care stăpâneşti în Uniunea Sovietică,

 

Sfintească-se numele tău,

 

Vie împărăţia ta.

 

Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.

 

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi

 

Si nu ierta fărădelegile imperialiştilor

 

după cum nici noi nu le vom ierta.

 

Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta.

 

Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.”

 

 

 

La o staţie de radio luterană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima Epistola a lui Pavel către Corinteni, suna astfel:

 

 

 

„Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca un chimval zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe ţări socialiste… şi acum rămân acestea trei: credinţa, nadejdea şi ura de clasă, dar cea mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”

 

 

 

În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe strazile Parisului, sub următoarea lozincă: „Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”).

 

De ce „demonii”? De ce nu „proletariatul” sau „poporul”? De ce această evocare a forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea salarii mai bune?

 

Idolatrizarea conducătorilor comunişti

Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi.

 

Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):

 

 

 

“Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare că tu eşti acest soare?

 

Murmurul valurilor marii îi cântă o odă lui Stalin.

 

Albul orbitor al piscurilor munţilor,

 

Cântă pentru slava lui Stalin.

 

Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.

 

La fel şi mesele îmbelşugate.

 

Cărăbuşii îţi mulţumesc.

 

Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;

 

O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.”

 

 

 

Mii de astfel de poezii au fost scrise.

 

Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este imitat stilul oriental bizantin din secolul al lV-lea şi din secolele următoare:

 

 

 

“O, mare Stalin, o, conducător al popoarelor,

 

Tu care îi faci pe oameni să renască.

 

Tu care purifici pământul Tu care reclădeşti veacurile.

 

Tu care faci ca primăvara să ănflorească.

 

Tu care faci să vibreze strunele harpelor…

 

Tu, strălucirea Primăverii mele,

 

O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.”

 

 

 

Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi ziar oficial al Partidului a publicat următoarea efuziune sentimentală:

 

 

 

“El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.

 

A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.

 

Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,

 

Aşa va fi, precum vrea Stalin…

 

Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.”

 

 

 

O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită variaţie a stilului respectiv, nu însă şi a temelor abordate:

 

 

 

“L-aş fi comparat cu un munte alb –

 

dar muntele are un vârf.

 

L-aş fi comparat cu adâncurile mării –

 

dar marea are un fund.

 

L-aş fi comparat cu luna strălucitoare –

 

dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.

 

L-aş fi comparat cu soarele strălucitor –

 

dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.”

 

 

 

Mao Tze Dun a fost aclamat ca omul „a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist dinRomania.

 

Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Pericle, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi Abraham.

 

Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai este numit şi „Dumnezeul nostru laic”.

 

(Apropo, comuniştii din Romania, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a întrunirilor religioase internationale, au acceptat, în primavara anului 1979, desfăşurarea unui congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).

 

În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din partea poporului.

 

Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a recăpătat vederea datorită unui miracol.

 

El îşi explicăţ această situaţie prin faptul ca şi-a concentrat toate gândurile asupra Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii Carpaţi.

 

O altă pictură îl ănfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Tepes, cunoscut ca „vampirul Dracula” pentru că avea obiceiul de a-i trage în teapă pe duşmanii săi. Într-o manieră asemănătoare, Stalin a glorificat personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic. 33

 

Note

1. George Katkov, The Trial of Bukharin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.

 

2. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.

 

3. FJ. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.

 

4. Boris Souvarine, Stalin.

 

5. MEW, XXVII, p. 292.

 

6. Milovan Djilas, Strange Times, „Kontinent, 33, p. 25.

 

7. Ibid.

 

8. Svetlana Alliluyeva, Twenty Letters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.

 

9. Paloczy Horvath, Stalin (Germany:Bertelmannsverlag).

 

10. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals în Bolshevism (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, în Ru-ssian), Grani No. 89-90, pp. 324, 325.

 

11. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, 1973, în Russian), pp. 198-201.

 

12. Express,Paris, Oclober 6, 1979.

 

13.Tempo,Italy, November 1, 1979.

 

14. P. Underwood, The Vampire`s Bedside Companion (Frewin).

 

15. H. Knaust, The Testament of Evil.

 

16. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.

 

17.AleksandrI.Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973), Vol. MI, p. 173.

 

18. MEW, V,p.457.

 

19. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.

 

20. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.

 

21. Lenin, Collected Works, Voi, 32, p. 281.

 

22. Russkaia Misi (Russian Thought),Paris, March 13, 1975, în Russian.

 

23. Rev. Dr. I Nahyewsky. „Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, Octobcr 7, 1982, Vol. LXXI, No. 176, pp. 4, 18.

 

24. V. Illych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.

 

25. Trotsky, Stalin, quoted în Novii Journal, 158, p. 85.

 

26. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8. 27.1bid.,pp. 188-190.

 

28. AlisterCrowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.

 

29. Ibid., pp. 134, 135.

 

30. Ibid., p. 137.

 

31. „Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth),Moscow, February 14, 1976, în Russian, Let Thy Kingdom Be Destroyed, p. 4.

 

32. „Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-NeckarNewspaper),Heidelberg, February 5, 1968. „Kultusminister ant-wortet Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).

 

33. Paris-Match, December 10, 1982.

 

 Capitolul VI

UN RĂZBOI SPIRITUAL

Demoni mici şi mari

Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât un deghizament al satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi persecută pe creştini.

 

Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste.

 

Copiii din clasele IV – VI primesc calificativul de „drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe cel de „slujitori ai Diavolului”.

 

Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune „copii devotaţi ai Diavolului”.

 

La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi coadă.1

 

Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă în mod făţis şi chiar încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al comuniştilor atunci când au venit la putere în Rusia.

 

În localitateaVitebskdin U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului comunist, a fost prinsa în timp ce practica magia neagră.

 

Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în unanimitate împotriva sancţionării acesteia, deşi, de regula, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din organizaţie.

 

Comuniştii consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu.

 

Din cauză acestei „crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de familiile lor şi crescuţi în internatele speciale ale şcolilor ateiste.

 

Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii Bisericii să se închine lui Satan. Un preot ortodox pe nume Platonov, agitator antisemit, a trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la putere în Rusia.

 

În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la Securitate pe credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în care aceştia aveau să fie persecutaţi.

 

Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţa a unei mănăstiri, care fusese arestată de mai multe ori până în acel moment.

 

El a întrebat-o: „De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti fratele?” Ea a raspuns: „Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în mormânt! Tu îi slujeşti lui Satan!” Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: „Poate că eu însumi sunt Satan”.2

 

Pravoslavnaia Rus scrie:

 

 

 

„La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxa din Odesa. atât de îndrăgită de locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se mai adunau şi la Slobodka Romano precum şi în fosta casa a contelui Tolstoi.”

 

 

 

În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul Serghei Mihailov de la înşelătoarea Biserică Vie – o secta ortodoxa înfiinţată cu complicitatea comuniştilor.

 

Un participant la liturghia neagra, o descrie ca pe o „parodie a liturghiei creştine, în timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru împărtăşanie”.

 

Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.

 

 

 

Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numita Bafomet. În timpul nopţii, sataniştii obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în faţa acestei statui.3

 

Batjocorirea obscenă a religiei

Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi de ei ca fiind contrarevoluţionari, ar putea părea „logică”.

 

Dar de ce preoţii de la închisoarea dinPiteştiau fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei?

 

De ce creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare Sfintei Împărtăşanii?

 

De ce această obscenă batjocorire a religiei?

 

De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în timp ce se afla la închisoare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?

 

Comuniştii i-au explicat nu numai lui: „Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, voi vă veţi duce în cer. Dar nu vrem să deveniti martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să va duceţi în iad” În închisoarea de laPitesti, comuniştii obişnuiau să-l „boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice Botezului.

 

Unui student de la teologie, după ce a fost îmbrăcat cu forţa cu nişte cearsafuri albe ( o imitaţie a veşmintelor lui Hristos), i s-a legat de gât cu sfoara un falus făcut din săpun.

 

Creştinii erau bătuţi până când îşi ieseau din minţi pentru a fi fortaţi să îngenuncheze în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Iisus Hristos. Trebuiau să sărute săpunul şi să rostească o parte din liturghie. 4

 

Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe Biblii deschise. 5

 

Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani cu deplinul acord al conducerii de partid.

 

Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt oare aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a blasfemiilor satanice?

 

Marxistii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul.

 

În astfel de împrejurări extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului, dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul.

 

Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie omenească, dar îndârjirea şi furia cu care s-au exercitat aceste persecuţii nu pot fi decât de sorginte satanică.

 

În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral.6

 

Mulţi deţinuţi supuţi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au mulţumit cu atât.

 

Prin aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe (unii, n.a.) martiri să blesteme în ceasul morţii din cauza delirului provocat de torturile la care aceştia fuseseră supuşi.

 

În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii sale, mulţi dintre adepţii săi au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste.

 

De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am aştepta ca el să incrimineze astfel de practici îngrozitoare.

 

Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost urmatorul:

 

 

 

„Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de munca în producţia instrumentelor necesare.” 7

 

 

 

Tortura creează locuri de munca şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce Marx a avut de spus în legătură cu acest subiect.

 

Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate celelalte în privinţa torturării dizidenţilor – ceea ce confirmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.

 

Ca şi satanismul, marxismul se intemeiaza pe ura faţă de Dumnezeu.

 

În 1923, în Uniunea Sovietica, în prezenţa lui Trotki şi a lui Lunacearski, mai multe procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu. 8

 

Dar această aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de domeniul trecutului.

 

În 1970 au avut loc profanări satanice ale bisericilor catolice din Upnya, Dotnuva,

 

Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi alte localitati din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai, la 22 septembrie 1990. 9

 

În cartea sa Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova, Georghi Fedotov relatează discuţia pe care a avut-o cu Vladimir Levitki despre creştinul Argentov care fusese internat acolo.

 

Doctorul a spus: „Dumneavoastră îl atrageţi pe prietenul Eduard de partea lui Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile mele de psihiatru pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.” Crestinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă din Mozambic (ţarăcomunistă). Ofiterul care l-a anchetat i-a spus: „Vreau să-L omorâm pe Dumnezeul tău.” Apoi a îndreptat arma spre capul deţinutului şi a adăugat: „Asta este Dumnezeul meu care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii: dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca chiar şi pe El.”10

 

În Chiasso – un oraş din Angola- comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au aşezat capetele pe altar şi pe amvon. Pe o pancartă era scris: „Aceştia sunt dumnezeii pe care îi adoraţi” Pastorul Aurelio Chicanha Saunge a fost ucis împreună cu o sută cincizeci dintre enoriaşii săi. 11

 

Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu pâine – indiciu neîndoielnic al unui ritual satanic.12

 

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire involuntară:

 

 

 

„Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” 13

 

 

 

A „lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui” este singura motivaţie logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.

 

Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic.

 

Marx făcuse deja nişte afirmaţii asemănătoare în cartea sa Ideologia germană.

 

Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu „Spiritul Absolut”, Marx scria: „Suntem preocupaţi de o problema extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.” Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era combaterea unei false credinţe într-un Dumnezeu neexistent.

 

El credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se descompune acest Spirit Absolut aşa cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici putrezind de vii în inchisoare.

 

ÎnAlbania, preotul Stefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru ca a botezat un copil.

 

În mai multe ţări comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc decât în secret.

 

La procesul intentat Mitropolitului Banjamin dinLeningrad, procurorul a spus:

 

 

 

„Biserica Ortodoxa este o organizaţie subversivă. De fapt, întreaga Biserică ar trebui să fie condamnată la ani de închisoare.”

 

 

 

Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea Sovietica, este acela că, deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici.

 

Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu ajutorul puterilor răului, ei ar fi distrus întreaga lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi impiedicat Duhul lui Dumenzeu.

 

În Uniunea Sovietica, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a persoanei respective.

 

Persoanele care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se prezinte cu buletinul de identitate la reprezentanţii conducerii Bisericii, care, la rândul lor, trebuie să raporteze situaţia autorităţilor statului.

 

Rezultatul este persecutarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în agricultură în fermele colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt nevoiţi să-şi boteze copiii pe ascuns.14

 

Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puscărie pentru că au botezat oameni.

 

Înversunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune recunoaşterea din partea lor a eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului.

 

Oamenii religioşi dinIsrael,PakistansauNepalse opun botezului în numele religiei de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar pentru atei – după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme ce nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă comuniştii cu atâta îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii „luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.”

 

De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată împotriva lui Dumnezeu.

 

 

 

„Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta împotriva oricărei amăgiri religioase a poporului. ”

 

Practici oculte

Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din cartea Descoperiri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier 15 de Sheila Ostrander şi Lynn Schroder.

 

Deosebit de important este faptul ca Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul în studierea forţelor întunericului aflate sub stăpânirea lui Satan.

 

Dr. Eduard Naumov, membru al Asociatiei Internaţionale de Parapsihologie, a fost arestat la Moscova. Fizicianul moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări:

 

Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele răului pe care le foloseşte parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.

 

În Cehoslovacia,Bulgaria, etc, Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani pentru cercetările secrete întreprinse în acest domeniu.

 

Cortina de Fier împiedică informarea Occidentului cu privire la activitatea desfăşurată în cele douăzeci de institute de parapsihologie reperate în Uniunea Sovietică.

 

Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care hipnotizatorii îi ajută pe oameni să „retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc următoarele sugestii:

 

 

 

„Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti în adâncul pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… în jurul tău este noapte eternă…

 

Acum ne apropiem de o rază de lumină îndepărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul pământului… Trecem peste hotarele timpului… şi ne întoarcem în trecut… “

 

 

 

În aceste articole, sovieticii cultivă în mod deliberat echivocul. Fiind conştienţi că anumiţi cititori ar putea să se sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că informaţiile publicate nu reprezintă şi punctul de vedere al redacţiei respective.

 

Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit articole provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord cu ceea ce îi oferă publicului?

 

Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această „maşină a timpului” nu este o plăsmuire a literaturii ştiinţifico-fantastice.

 

„Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.

 

În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre început, iar odajdiile preotului sunt îmbrăcate pe dos, cu captuşeala în afară.

 

Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar şi în cazul doctrinelor care postulează reîncarnarea.

 

În timp ce oamenii religioşi dinIndiasunt preocupaţi de viitoarele lor reîncarnări şi încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri ascultând de ceea ce ei cred a fi poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de încarnările lor anterioare. Ei nu sunt interesaţi câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.

 

Capitolul VII

MARX,DARWIN şi REVOLUŢIA

Marx şi Darwin

În ce constă contribuţia lui Marx la materializarea proiectului satanic de distrugere a omenirii?

 

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemanarea Lui” (Geneza 1: 26).

 

Până în vremea lui Marx, omul a continuat să fie considerat ca o „încoronare a creaţiei”.

 

Marx a fost unealta aleasă de Satan pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti şi a menirii sale de a se întoarce la aceste obârşii.

 

Marxismul este primul sistem filozofic care limiteaza drastic noţiunea de om.

 

Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut permanent.

 

Interesele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru aşi satisface nevoile. În acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte „infrastructură”.

 

Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de domeniul pântecului constituie „suprastructura” care, în ultima instanţă, este determinata de necesităţile pântecului.

 

Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, Originea omului, care reprezintă o altă lovitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de natură divină.

 

Darwina susţinui că omul provine din regnul animal.

 

Omul a fost detronat de către Marx şiDarwin. Nereuşind să-L detroneze pe Dumnezeu, Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob al pântecului.

 

La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: „Cartea luiDarwineste foarte importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiintele naturale în interpretarea istorică a luptei de clasa.”

 

Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:

 

 

 

„Când Darwin a publicat «Originea speciilor», el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria electricităţii, L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.”

 

 

 

(Scopul iniţial al luiDarwinnu a fost de a ataca religia. El scrisese: „Există o măreţie în această viziune a vieţii, cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe forme. ” Pentru a-şi preciza cât mai clar poziţia de pe care abordează chestiunea religiei,

 

Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul „insuflată”, sintagma „de către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)

 

 

 

Mai târziu, Freud va termina lucrarea întunericului începută de aceşti doi giganţi, reducând omul, în esenţă, la instinctul sexual sublimat uneori în politică, artă sau religie.

 

Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul ei biblic a fost psihologul elveţian Carl Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fundamental al omului este cel religios.

 

Epoca lui Marx este agitată de un ferment satanic care s-a manifestat în mai multe domenii ale vieţii sociale. Poetul rus Sologub scria: „Diavolul este tatal meu.”

 

Un alt poet rus, Briusov, declara: „îi slăvesc în egală măsură şi pe Dumnezeu, şi pe diavolul. ”

 

Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui Hitler şi Mussolini), Max Stirner, un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al emancipării homo-sexualităţii – viciu care a început să fie privit cu îngăduinţă chiar şi de către unii dintre preoţi.

 

Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a desfăşurat într-o perioadă în care dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănătoase erau considerate ca semne de slăbiciune sufletească şi atitudini reacţionare.

 

Neprihănirea fecioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o ruşine. Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament, iar neurastenia era apreciată ca un semn de inteletualizare.

 

Aceasta era tematica abordată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile literare. Oamenii născoceau vicii şi perversiuni, evitând în chip dezgustător să gândească în termeni morali.

 

Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit peDarwin?1

 

Pe când era student la seminarul ortodox, Stalin şi-a însuşit din lectura cărtilor luiDarwinconcepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu, ci rezultatul unei evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi.

 

Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui.

 

Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că omul este o parte componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă. Ca să traiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de orice scrupule.

 

Darwina scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea speciilor, fără implicaţii politice sau economice.

 

Dar deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printrun îndelungat proces de evoluţie (aşa-numitul evoluţionism teist, compromis inacceptabil azi, n.r.), teoria luiDarwina dus în cele din urma la uciderea a zeci de milioane de oameni nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie.

 

Dincolo de frământările intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită influenţa Revoluţiei franceze care – din punct de vedere spiritual – se înrudeşte în mare măsură cu cataclismul social din Rusia secolului XX.

 

În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist francez, a susţinut că este „duşmanul personal al lui Iisus Hristos”.

 

El a declarat în fata Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că „poporul este suveranul şi dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă.”

 

Atunci Convenţia a decretat „nimicirea tuturor religiilor”.

 

Pentru cei care iau în serios rugăciunea „Tatăl Nostru”, cuvintele „şi ne izbăveşte de Cel Rău” au un înţeles foarte clar: îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe cei din preajma noastră de învăţăturile mincinoase, de arta dăunatoare care, sub aparenţa frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din lume.

 

Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le intinde Diavolul.

 

Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndurători şi perverşi ca Diavolul, sau asemenea lui Iisus -Dumnezeul şi omul dragostei sfinte şi al pacii?

 

Falsul naţionalism al lui Moses Hess

Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzatoare, mă voi referi în continuare la Moses Hess, cel care i-a „convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.

 

ÎnIsraelse afla o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: „Moses Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.”

 

Hess şi-a expus „crezul” în cartea sa, Catehismul roşu al poporului german:

 

 

 

„Ce este negru? Negru este clerul. Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… în primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în numele lui Dumnezeu.

 

În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să accepte asuprirea şi exploatarea în numele lui Dumnezeu. în al treilea, şi cel mai important rând, preoţii îşi asigură cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să aştepte fericirea din ceruri…

 

Drapelul roşu simbolizează revoluţia permanentă până la victoria deplină a clasei muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia Socialistă…

 

Muncitorii care au reuşii să preia puterea politică într-un stat: trebuie să-i ajute pe fraţii lor exploataţi din întreaga lume”1

 

 

 

Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a Catehismului. La cea de-a doua ediţie, Hess a mai adaugat câteva capitole. De data aceasta, aceeaşi „religie” (a Revoluţiei Socialiste) este prezentată într-o terminologie creştină pentru a câştiga adeziunea credincioşilor.

 

Astfel înveşmântată, propaganda Revoluţiei Socialiste cuăprinde şi câteva aprecieri frumoase la adresa Creştinismului ca religie a dragostei şi a umanitarismului. Dar, din punct de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ, iar împărăţia cerurilor se situează în lumea de dincolo.

 

Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărată împlinire a idealului creştin constituie o dovadă a feluălui în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.

 

După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la bun început că scopul acestei doctrine este de „a da ultima lovitură religiei medievale”3 (prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai clar în această privinţă: „Cu siguranţă că Marx îl va izgoni pe Dumnezeu din cer”4). În viaţa lui s-a petrecut o schimbare interesantă.

 

El, întemeietorul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul diferită de socialism, o formă de manifestare a sionismului.

 

Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui menire este de a-l „izgoni pe Dumnezeu din cer”, a fost totodată promotorul unui sionism diabolic.

 

El, care l-a învaţăt pe Marx în ce consta importanţa luptei de clasă, a scris în 1862 aceste surprinzătoare cuvinte: „Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi lupta dintre clase.”5

 

În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general, el a aprins vâlvătaia luptei de clasa care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.

 

Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti.

 

După cum respingem marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul responsabilităţii trebuie să respinga aceasta pervertire diabolica a sionismului.

 

Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe Iisus, regele evreilor. De ce ar mai avea Hess nevoie de Iisus! căci el scrie:

 

 

 

„Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater Dolorosa.” 6

 

 

 

Dar atunci de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe Dumnezeu din cer, şi nu un Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Iisus este „un evreu pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al lor”7.

 

Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.

 

Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând aspiraţia la sfinţirea individuală ca fiind de sorginte indo-germanică. Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea „statului mesianic”, „pregătirea omenirii pentru revelaţia esenţei divine” 8, ceea ce înseamnă – după cum mărturiseşte în Catehismul roşu – a înfăptui revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

 

Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx sarcina de a pune capăt religiei medievale, înlocuind-o cu „religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare:

 

 

 

„Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul întotdeauna.” 9

 

 

 

Dar ce fel de rugăciuni fac cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am arătat mai înainte că întemeietorul ateismului ştiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse, purtând pe frunte filactere. Atât rugăciunile evreiesti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în ritualuri satanice.

 

Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi internaţionalismul sunt inseparabile. Marx scrie în Manifestul Partidului Comunist ca proletariatul nu are nici o patrie.

 

În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a germanilor şi ar fi avut aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică programul de la Erfurt al Partidului Social Democrat ( partidul primilor comunişti, PSD! n.r.) pentru că acesta recunoaşte necondiţionat principiul naţional.

 

Dar Hess este un internationalist „special”, care pledeaza pentru menţinerea naţionalismului evreilor! El scrie:

 

 

 

“…Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul religios al cuvântului, ci un trădător al poporului său şi al familiei sale.

 

Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă cu naţionalismul lor, atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare…

 

Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.”10

 

 

 

Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele străluceşte la fel pentru toată lumea.

 

Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germanilor, al ruşilor, al americanilor.

 

Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, politice, spirituale şi religioase a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul unor relaţii de prietenie şi colaborare cu celelalte naţiuni.

 

Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socialist care tăgăduieşte patriotismul celorlalte naţiuni este extrem de suspect.

 

Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor celorlalte popoare împotriva evreilor.

 

Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess, tot m-aş opune unei astfel de atitudini.

 

Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe care a propagat-o.

 

Hess nu a renunţat la socialism în favoarea acestei forme de sionism. După ce a scris Roma şi Ierusalimul, el a continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.

 

Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm.

 

Este suficient însă să aflăm că, după părerea lui Hess, „creştinii îl văd pe Iisus ca pe un evreu sfânt care a devenit păgân”11 , sau că „astăzi noi năzuim la o mântuire mult mai cuprinzătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o ofere.”12

 

Din Catehismul rosu reiese că această mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia socialistă.

 

Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al marxismului şi prima manifestare de sionism satanic, ci şi germenele teologiei eliberatoare susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi de catolicism.

 

Unul şi acelaşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice:

 

comunismul, ramura rasistă bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.

 

Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Iisus a fost evreu, ca şi Fecioara Maria şi toti Apostolii. Biblia este evreiască. Domnul a spus: „Mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4: 22).

 

Hess glorifica însă poporul evreu de parcă ar dori cu bună ştiinţă să provoace o violentă reacţie antisemită din partea celorlalte popoare.

 

El a afirmat ca religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor celorlalte religii sunt nişte sarlatani. Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o înaltă consideraţie.

 

El scrie:

 

 

 

„Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la apariţia ei pe scena istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind venirea acelor vremuri mesianice în care spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai la nivel individual sau într-un mod fragmentar, ci la scara instituţiilor sociale ale întregii omeniri”.

 

 

 

Aceste vremuri pe care Hess le numeşte „mesianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei socialiste mondiale. A considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de revoluţie socialistă ateistă este o gluma de prost gust şi o jignire la adresa poporului evreu.

 

Hess se exprima de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El susţine că „Dumnezeul nostru nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.”14

 

Cum se poate realiza această unitate? Prin revoluţia socialistă în care zecile milioane de oameni (pe care Hess pretinde ca îi iubeşte atât de mult) aveau să fie torturaţi şi ucişi.

 

Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu accepta nici împărăţia lui Dumnezeu, nici guvernările pământeşti, considerându-le deopotrivă tiranice. Nu exista nimic bun în nici o religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei socialiste.

 

 

 

„Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul adevăratei libertăţi şi să-i faci să se împărtăşească din bucuriile existenţei atâta vreme cât nu-i eliberezi din sclavia spirituală, adică de sub influenţa religiei”15.

 

 

 

Hess vorbeşte şi despre „absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de sclavi.”16

 

Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de om a fost Moses Hess, cel care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra lui Marx şi Engels, organizând împreună cu ei şi cu Bakunin Internaţionala I.

 

Nu-l putem înţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess, pentru că Hess este cel care l-a „convertit” pe Marx la socialism.

 

Citez încă o dată cuvintele lui Marx:

 

 

 

„Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înţelege exact ceea ce doreşte să inteleaga.”

 

 

 

Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de descifrat; totuşi ele trebuie analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi satanism.

 

 

 

Prima carte a lui Hess s-a numit “Sfânta familie a omenirii“. El a considerat-o „o lucrare a Duhului Sfânt al adevarului”17, afirmând în continuare că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor sclavie, tot astfel Hess îi va elibera din robia lor politică. „Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lumină, la fel cum a fost chemat Ioan.”18

 

Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socialismului şi încă nu îl cunoscuse personal pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această carte a rămas neterminata. Mai târziu, Marx a devenit discipolul lui Hess.19

 

După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă lovitură religiei medievale şi de a răvăşi sufletele oamenilor.

 

 

 

În prefaţa cărţii sale, “Judecata din urmă“, el îşi exprima satisfacţia pentru că filozoful german Kant l-ar fi „decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă familie.”20

 

(Hess îşi exprima, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut aceste intenţii de „decapitare” a lui Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”21)

 

Hess considera că religia evreilor şi cea a creştinilor sunt „moarte”22, ceea ce nu-l împiedica însă să vorbească în cartea sa, “Roma şi Ierusalim”, despre „scrierile noastre sfinte”, „sfânta limbă a părinţilor noştri”, „cultul nostru”, „legile divine”, „căile Providenţei” şi „viaţa evlavioasă”23.

 

Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul diferitelor etape ale vieţii sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el declară că nu-şi reneagă activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o dovadă de cultivare cu buna ştiinţă a „încâlcirii diabolice”24.

 

Hess a fost evreu şi unul din precursorii sionismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei au fost evrei, comunismul este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască.

 

 

 

Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi antisemite, dovadă că şi în această privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess. Iată ce scrie Hess, („sionistul” care altadată îi glorificase pe evrei), în cartea sa intitulată “Despre sistemul monetar“:

 

 

 

„Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lumii animale şi sociale au avut rolul de a aduce omenirea la stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această misiune.

 

Misterul Iudaismului şi al creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modern.

 

Misterul sângelui lui Hristos ca şi cel al adoraţiei sângelui de către evreii din vechime se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă”

 

 

 

Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi inţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins într-o „încâlcealâ diabolicâ”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu. Uneori Hess este un evreu rasist, alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl considera „sfânt”.

 

Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învaţăt pe Marx că importanţa claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia:

 

 

 

„Viaţa este produsul nemijlocit al rasei”26.

 

“Că şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei.

 

În spatele problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea rasei. Întreaga istorie a fost marcata de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

 

Cea mai importanta este lupta dintre rase; lupta dintre clase se situează pe locul al doilea. “27

 

 

 

Care este cheia succesului atâtor idei contradictorii?

 

 

 

„ «Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţenilor care se opun elanului muncitoresc», declara Hess într-o scrisoare către Lasalle. 28

 

 

 

Marx va face afirmaţii asemănătoare:

 

 

 

„ Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.” 29

 

 

 

Suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o doctrină satanică.

 

Organizaţia Iadul

Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de baza. Până acum am încercat să demonstrez că mişcările comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de baza ale ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica eşecul de până acum al tuturor încercărilor politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul.

 

Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natura carnală, materială, ci spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de baza ale satanismului – de pilda, nazismul – este înfrântă, va lua naştere alta, mai viguroasă …

 

Himmler, ministrul de interne al Germaniei naziste, îşi închipuia că este reîncarnarea regelui Henric Păsărarul. El credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste.

 

Mulţi dintre liderii nazisti nu erau străini de practicarea magiei negre.

 

Ceea ce era o simplă presupunere la prima editare a acestei cărţi, este acum un fapt dovedit. Dovada a fost furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev – care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul său roman Demonii.

 

Netceaev, „superbul tânăr fanatic”31, după cum îl numea Bakunin, a scris Catehismul revoluţionarului – reprezentând statutul organizaţiei ruseşti „Răzbunarea poporului” (înfiinţată aproximativ în anul 1870).

 

Scopul acestei organizaţii a fost formulat astfel:

 

 

 

„Cauza noastra este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… să ne unim cu brutele şi criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” 32

 

 

 

Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori care a îndrăznit să critice conducerea organizaţiei. Orice critică era înterzisă.

 

Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:

 

 

 

„O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turma.” 33

 

 

 

„Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat sa-l denunţe…

 

Toţi sunt sclavi şi egali între ei în sclavie.” 34

 

 

 

Netceaev scrie în Catehismul său:

 

 

 

„Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pretutindeni, atât în clasele superioare ale societăţii cât şi în cele inferioare… în biserici… printre literaţi.”

 

 

 

Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta:

 

 

 

„Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime ai noştri. Avocaţii care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali, sunt ai noştri. Avem oameni din administraţie, oameni de litere, suntem mulţi foarte mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” 35

 

 

 

Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant: „Liga revoluţionară mondială“. Statutul ei a fost semnal de Netceaev şi de Bakunin – colaboratori apropiaţi ai lui Marx.36

 

La început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter Dolgorukov scria la 31 octombrie 1862:

 

 

 

„La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus menţionată), un om îngust la minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură efeminată.

 

Kelsiev mi s-a adresat cu blândeţe, spunându-mi binevoitor: «De vreme ce trebuie s-o facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?»

 

De când a venit Bakunin înAnglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind despre „a arde din temelii”, „a asasina”, „a taia în bucăţi””.

 

 

 

În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul care l-a împuşcat pe împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:

 

 

 

„Trebuie să înţelegem că ceea ce a făcut Karakazov n-a fost decât un început. Da, acesta a fost prologul. Să luam aminte că drama propriu-zisă va începe foarte curând.”37

 

 

 

Într-o alta proclamaţie, se afirma:

 

 

 

“În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu, şi vom asalta într-un mare iures palatul imperial…

 

Vom striga: «Puneţi mâna pe topoare!» şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului.

 

Fără mila! Ucideţi în locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă acolo, în case, în sate…

 

Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine este împotriva voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti duşmani prin orice mijloace.” 38

 

 

 

În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: «Organizaţia», al cărei nucleu strict secret purta însă numele înfiorător: «Iadul». Timp de peste un secol, diverse alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod permanent numele, au preluat obiectivele acestei societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara ei.

 

Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea «Iadului» – organizaţie premergătoare Partidului Comunist din Uniunea Sovietica – decât în anul 1965, la 93 de ani după înfiinţarea acestei organizaţii.

 

În “Revoluţionarul ilegalist” din Rusia, E. S. Vilenska scrie:

 

 

 

„«Iadul» era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai împotriva monarhiei, ci – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii organizaţiei secrete” 39

 

 

 

În “Cernasevski sau Neceaev” 40 se menţionează faptul că unul dintre membrii «Iadului» s-a oferit să-şi otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organizaţiei din care făcea parte moştenirea dobândită pe această cale.

 

Cernasevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:

 

 

 

„Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu ne pasă dacă va trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei franceze. Ce contează dacă va trebui să ucidem o sută de mii de chiaburi?” 41

 

 

 

Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:

 

 

 

„Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe oameni să facă o revoluţie.

 

Este suficient să ucizi câteva milioane de oameni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în mişcare.

 

Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător.”

 

 

 

Şi iarăşi:

 

 

 

„Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.” 42

 

 

 

În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma „nu ne temem”. Un exemplu reprezentativ este următoarea proclamaţie:

 

 

 

„Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine sociala e nevoie să vărsăm de trei ori mai mult sange decât iacobinii (revoluţionarii francezi) – în Revoluţia din 1790… dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o facem.” 43

 

 

 

De fapt, numarul victimelor a fost mult mai mare.

 

În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declara că Stalin i-a mărturisit că în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.

 

Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani, comuniştii au mărturisit că la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită «Iadul».

 

De ce tocmai «Iadul»? De ce nu societatea pentru ajutorarea săracilor sau pentru ajutorul omenirii? De ce accentul este pus în mod special pe iad?

 

Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la început, însuşi numele organizaţiei lor demonstra că adevăratul lor scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti pentru osânda veşnică.

 

Originoform

Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii.

 

În plus, se încearca racolarea reprezentantilor Bisericii, ca prin intermediul şi prestigiul preoţilor, masele de credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă.

 

Numele acestui departament este «Originoform». Reţeaua are ramificaţii secrete în fiecareţarăşi în fiecare organizaţie religioasă importantă.

 

Este lesne de înţeles că primele vizate sunt organizaţiile anticomuniste şi misiunile creştine care activează în spatele Cortinei de Fier. Agenţii provocatori şi propagandiştii comunişti se infiltreaza înăuntrul bisericilor şi misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.

 

Primul director al acestei organizatii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox – apostol din stirpea lui Iuda.

 

Sediul central al organizaţiei se afla în Varsovia.

 

Actualul ei conducator se numeşte Theodor Kasky.

 

În orasul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în ţările latine, iar la Moscova sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord.

 

Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel (Letonia), iar cei pentru ţările musulmane laConstanţa(Romania).

 

În aceste scoli se pregatesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi rabini. Fiecare dintre aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei, pozând în persecutaţi, cer protecţia bisericilor sau a misiunilor creştine.

 

Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala „Lenin” din Moscova, a fost instruit de Partidul Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuitilor; mai târziu a ajuns secretarul lui Papa Paul al VI-lea.

 

Adevărata sa identitate a fost descoperită, iar astazi el declară public că este comunist şi ca s-a căsătorit cu o comunistă.

 

Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme religioase, şi susţine ca Papa l-ar fi iertat. 44

 

Note

1.MontgomeryHyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.

 

2. Karl Markus Michel, „Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines: Volney, Kleist, Hess) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism for the German People, pp. 71-73.

 

3. Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i(2), p.261.

 

4. Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Rujv, /M/

 

5. Moses Hess,RomeandJerusalem(New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.

 

6. /Mc/, p. 15.

 

7. Moses Hess, „Ausgewahlte Schnften” (Selected Works),RomeandJerusalem(Cologne: Melzer-Verlau. 1962), p. 229. 8./Mc/., p. 18.

 

9. /Mc/., p. 27.

 

10. Hess, Ausgewahlte Schriflen, Mc/., pp. 236, 237.

 

11. /Mc/., p. 308.

 

12. /Mc/., p. 243. 13./MJ., p. 324.

 

14. „Kommunistisches Bekenntnis în Fragen und Antworten” (Communist Credo în Questions andAnswers), /Mc/., p. 190.

 

15. „Die Eine und Ganze Freihcit (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149. 15. (The Philosophy of Action),

 

16. ibid.. p. 138.

 

17. Edmund Silbemer, Moses Hess (Leidcn: Brill, 1966), p.31.

 

18./Mc/., p. 32.

 

19. /Mc/.,p. 121.

 

20./Md.,p.421.

 

21. Op. cir., Dudko,p. 53.

 

22. Op. cil, Silbemer, p. 421.

 

23. Ibid 64

 

24./Mc/., p 418.

 

25. Moses Hess, „Philosophische Sozialistische Schnften. Ueber das Geldwesen” (Philosophiclal Socialist Writings. About the Monetary System) (Berlin: Akademie-Verlag), 1961, p 345

 

26. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44. 27./Wd,p. 10.

 

28. MosesHess, „Briefwechser (Correspondence), Ictter of Dccember 9, 1863 to Lassalle (The Hague: Mouton&Co.. 1959), p. 459.

 

29. Karl Maix, „Das Kapital” (The Capitali MEX, XXIII, p. 779.

 

30. G. W. F. Hegel, „Werke. Fragment uber Volksreligion und Christentum” (Works. Fragment on Popular Religious Beliefs and Christianity) (Frankfurt-am-Main: Suhrkamp Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.

 

31. U. Steklov, M. A. Bakunin, His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House, 1937), Vol 3, p.435.

 

32. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevskii in his Complete Works, Vol. 12, p. 194.

 

33. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.

 

34. Ibid., p. 322.

 

35. Ibid., p. 324.

 

36. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.

 

37. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social Movements înRussia(London, 1897), p. 94.

 

38. Op. cit, Volodin, p. 223.

 

39. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground înRussia(Moscow, 1965), p. 398.

 

40. Volodin, loc. cit.

 

41.Tchemishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. l, p.8.

 

42. „Russkaia Misl”, November 17, 1983. 180

 

43. Op. cit., Volodin, p. 155.

 

44. P. F. De Villemarest, ,,Les Pourvoyeurs du Goulag (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, în French), Vol. III, pp. 233ff.

  

Alte detalii -AICI…https://penticostali.wordpress.com/2011/09/21/karl-marx-vs-satan-by-richard-wurmbrand/

 

////////////////////////////////////

 

Despre comunism şi întuneric

 

 

Continuarea existenţei comunismului printre noi este cu adevărat bizară, dacă luăm în consideraţie faptul că această doctrină este responsabilă de un număr ameţitor de victime – sute de milioane de oameni ucişi, conform Cărţii Negre a Comunismului – dar şi de deportări în masă, programe de spălare pe creier la nivel naţional şi campanii de eradicări fizice.

 

Cu toate acestea, într-o lume în care informaţia este mai accesibilă ca niciodată, doctrina inundă încă dezbaterile publice şi creierul elitelor, atât în est, cât mai ales în Occident.

 

Deşi este considerată o filozofie, cu alte cuvinte un sistem de concepte care să permită înţelegerea lumii. Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi ceva complet diferit. Ca model, a propus explicarea societăţii şi a relaţiilor sociale pe baza teoriei luptei de clasă – şi – chiar mai primejdios, a derapat într-o dimensiune militantă, jihadistă, chiar – propunând modificarea, „perfecţionarea” lumii existente pe calea violenţei.

 

Modelul prin care explică relaţiile sociale – lupta dintre clasele sociale, exploatarea unor clase de către celelalte etc – s-a dovedit pe cât de simplist pe atât de incorect. Cât despre rezultatele implementării sale – societăţile distopice create în Europa de Est şi mai ales Asia – nu mai încape vorbă, au fost fără excepţie un adevărat coşmar pentru populaţiile ţărilor respective şi un dezastru economic.

 

Trece deseori neobservat faptul că această doctrină cerea loialitate absolută din partea populaţiei ţărilor unde a fost implementată şi că, în cele mai multe cazuri, Partidul Comunist – reprezentarea comunismului în societate – nu s-a sfiit să impună această loialitate prin teroare.

 

Tocmai aspectul acesta de impunere de tip „crede şi nu cerceta”, însoţită deseori de absolutizări şi teroarea cu care a încercat să distrugă orice dezbatere filozofică, precum şi modul complet în care comunismul a înţeles să captureze întreaga societate – economia, resursele, etc. dar mai ales gândirea – pe care a încercat să o controleze cvasi-total – face ca doctrina să semene mai mult cu un cult malefic decât cu o filozofie.

 

Acest aspect scapă deseori atenţiei istoricilor, fiind subliniat mai mult de victimele comunismului – în special deţinuţii politic – adică exact cei care au experimentat pe pielea lor acest flagel al secolului XX şi nu numai.

 

“Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ. Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu aceea creştină, este religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de „virtuţi”; nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

 

Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete şi lipsuri. Cum s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism şi plăcere sadică de a-ţi chinui semenul şi a-l ucide? “ (Mărturisiri din mlaştina disperării – Dumitru Bordeianu)

 

„Un spectru bântuie Europa – spectrul Comunismului” – începe Manifestul Comunist, Carta comunismului globalist, scris în 1848 de Marx şi Engels. ‚Spectru’- un termen cel puţin ciudat ales de întemeietorii comunismului pentru a defini un sistem politic. Cincizeci de ani mai târziu, acest spectru căpăta un corp concret, extinzându-se asemenea unui cancer, ucigând vieţi, distrugând minţi şi suflete.

 

În esenţa sa omul se opune violenţei. Omenirea a condamnat marile evenimente care au produs crime – persecuţia creştinilor, Inchiziţia, războaiele, fascismul, etc. Pe de altă parte teza comunistă este profund violentă, promovează „lupta de clasă” ura între semeni, fiind, în esenţă, criminală. Atunci cum pot oamenii solidariza uneori cu ideile (criminale ale) liderilor comunişti? De exemplu, cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989, unii spun: „Dacă eu aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi înnăbuşit protestul cu tancuri”. Sau „Bine le-a făcut Iliescu că a chemat minerii în Bucureşti”. Ce mutaţii în conştiinţa umană a produs acest sistem astfel încât să facă oamenii normali să treacă de partea crimelor şi terorii? Cum au putut fi răsturnate, inversate binele şi răul în fiinţa umană, cum să fie răul considerat bun?

 

Analizând natura Partidului Comunist (indiferent de ţară, el are aceeaşi natură, un alt aspect bizar) vom înţelege uşor care este logica cu care operează comunismul.

 

O lucrare fundamentală în acest sens este „Nouă Comentarii despre Partidul Comunist”, tipărită de publicaţia The Epoch Times.

 

Lucrarea analizează resorturile intime care au pus în funcţie mecanismul partidului comunist, şi chiar dacă exemplul principal îl constituie Partidul Comunist Chinez (PCC), acesta analiza întregeşte şi explica maşinăria Partidului Comunist în sine, în orice ţară s-ar afla el.

 

„…controlul politic total al Partidului Comunist ne-a marcat atât cultura cât şi modul de gândire, încât chiar şi criteriul cu care judecăm Partidul este creat tot de Partid. Oamenii gândesc conform logicii Partidului…” (Nouă Comentarii). Fiind forţaţi să renunţe la logica umană şi cea divină, trecând de partea Răului oamenii au făcut un fel de „pact cu diavolul”, nefiind întotdeauna conştienţi de implicaţiile unui asemenea ‚pact’ asupra calităţii de fiinţă umană.

 

De-a lungul mileniilor omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera datorită unui cod al valorilor, a unei tradiţii culturale şi spirituale. Tradiţiile sunt tot atât de vechi precum omenirea însăşi şi sunt de transmisie divină. Indiferent de unde vin ele- cea mai fundamentală moralitate umană, normele de comportament şi standardele de judecată a binelui şi răului sunt relativ stabile; de mii de ani ele au stat la baza reglării comportamentului uman şi menţinerii ordinii sociale. Dacă omenirea îşi pierde normele morale ce vor deveni oamenii? Istoria a dovedit în multe rânduri că atunci când oamenii îşi pierdeau tradiţia, nu respectau moralitatea, societatea era supusă declinului. Negând tradiţiile culturale, oamenii s-ar fi negat de fapt pe sine iar naţiunea s-ar fi confruntat cu o criză de identitate.

 

Comunismul a fost singura doctrină care s-a opus cu sălbăticie oricărei tradiţii, smulgând din sufletul oamenilor principiile binelui pe care acestea erau clădite. În Manifestul Comunist al lui Marx — documentul principal al partidelor comuniste- se expune făţiş rolul malefic al doctrinei: „Revoluţia comunistă reprezintă ruptura cea mai radicală cu relaţiile tradiţionale; nu este de mirare că dezvoltarea sa implică ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale”.

 

Comunismul s-a impus încă din primele sale zile cu cea mai mare şi nejustificată violenţă pe scena istoriei iar iniţiatorii săi ştiau că oamenii care credeau în valori nu-l vor putea accepta.

 

Omul crede în mod natural în bine- înţelepciunea antică chineză crede că „oamenii sunt la naştere în mod natural buni” (Trei versuri Sang Ji Zing, text tradiţional chinez de educaţie elementară), „toţi oamenii au o inimă cu compasiune” (Mencius, Cartea a-VI-a). A desfiinţa legile morale înseamnă a desfiinţa conştiinţa umană.

 

Nu era uşor să alterezi conştiinţa umană formată de veacuri, dar Partidul avea metodele sale. Astfel că pe lângă cele mai sinistre forme de violenţa fizică şi teroare psihică a pornit spre falsificarea oricăror idei şi concepte prin inversarea logicii normale, cu ’logica de partid’ găunoasă, înşelătoare şi imorală. Mao Zedong spunea: „Dacă vrem să răsturnăm o autoritate, trebuie mai întâi să facem propagandă şi să muncim în zona ideologiei” (Din discursul lui Mao Tse Dun la Sesiunea a Opta a celei de-a Zecea Plenare a PCC

 

Ce autoritate voia comunismul să răstoarne? Am văzut că voia să distrugă însăşi tradiţia culturală moştenită de veacuri, catalogând-o printre „prejudecăţi burgheze”. Se opunea cu înverşunare religiei (numind-o „opium pentru mase”), pedepsind şi omorând oamenii care nu renunţau la credinţă. Alungând tradiţia şi pe Dumnezeu din sufletul oamenilor, nu ar fi distrus în acest caz chiar sufletul lor?

 

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemănarea Lui”, omul fiind considerat ca o „încoronare a creaţiei”. Marx l-a determinat pe om să-şi piardă respectul faţă de sine, marxismul fiind primul sistem filozofic care limitează drastic noţiunea de om. Nu e de mirare că el a elogiat darwinismul. Astfel în 1861 îi scria lui Ferdinand Lasalle: „Cartea lui Darwin [Originea omului] este foarte importantă, oferindu-mi fundament în ştiinţele naturale pentru interpretarea istorică a luptei de clasă.”

 

Partidul Comunist aplica darwinismul social pretextând că ‚lupta de clasă’ este singura forţă care determină dezvoltarea societăţii. Astfel lupta devine „credinţa” principală a Partidului Comunist, o unealtă în obţinerea şi păstrarea controlului politic.

 

Partidul Comunist nu crede în Dumnezeu şi nu respectă nici măcar natura fizică. Motto-ul PCC în timpul Revoluţiei Culturale era:

 

„Luptă-te cu Cerul,

 

Luptă-te cu Pământul,

 

Luptă-te cu oamenii

 

Aşa vei descoperi o bucurie nemărginită.”

 

Chinezii cred în mod tradiţional în unitatea dintre Cer şi oameni. Lao Tze spunea în Dao de Jing (Tao-Te Ching): “Omul urmează Pământul, Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea, şi Calea urmează ce este natural.” (Dao De Jing, Capitolul 25)

 

„Omenirea se integrează cu Cerul şi Pământul şi între ele există o dependenţă mutuală. Calea universului nu se schimbă. Universul se mişcă în mod ordonat, urmând Calea. Pământul urmează schimbările Cerului. Respectând Cerul şi Pământul, omenirea se bucură de o viaţă armonioasă plină de mulţumiri şi binecuvântări.

 

Partidul Comunist este un soi de fiinţă. Totuşi se opune naturii, Cerului, Pământului şi omenirii. Este un spectru malefic opus universului.” (Nouă Comentarii- Comentariul 4: De ce este PCC o forţă împotriva universului).

 

Din preistorie până astăzi, omenirea a crezut în existenţa unor legi care domnesc în univers.

 

Adevăraţii oameni de cultură, de ştiinţă au o viziune foarte largă asupra universului şi nu vor nega nelimitatul „necunoscut” de dragul noţiunilor personale limitate. De ex . Newton (în lucrarea sa Principiile Matematicii) a explicat că oferă doar o descriere a fenomenelor de suprafaţă şi că nu îndrăzneşte să vorbească despre adevăratul motiv pentru care Dumnezeu a creat Universul. În filozofie, Platon considera Binele ca fiind valoarea supremă. Pentru el, politica trebuie să se subordoneze moralei. Fără Binele suprem, egalitatea sau dreptatea ar fi fără valoare. La Socrate, chestiunea principală pusă de el a fost : cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui? La sfântul Augustin legea era iubirea. La Kant, imperativul categoric este poruncă pură (a priori) a legii morale. A fi liber- după Kant- înseamnă a acţiona „în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi în acelaşi timp şi drept principiu al unei legislaţii universale.” (Jeanne Hersch- Mirarea filozofică, cap. Immanuel Kant).

 

Ce contrast izbitor cu tot ceea ce ne oferă gândirea marxistă care face mereu apologia distrugerii şi a violenţei. (“Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi”.)

 

Mulţi occidentali, dar nu numai, cred încă în ’umanismul’ doctrinei marxiste, mai cred în ‚bunele intenţii’ ale unei societăţi ce se vrea „raiul pe pământ”- şi care oferea o aşa zisă egalitate între oameni. Nimic mai fals. Manifestul Comunist afirma fără echivoc: „Mai sunt deasemenea şi adevăruri eterne precum Libertate, Justiţie, etc., care sunt proprii tuturor statelor societăţii. Dar comunismul desfiinţează adevărurile eterne, desfiinţează întreaga religie şi întreaga moralitate în loc de a le constitui pe acestea pe o bază nouă; astfel că acesta (comunismul) acţionează în contradicţie cu întreaga experienţă istorică din trecut” (Manifestul Comunist, cap II — Proletarii şi comuniştii „”).

 

Toate guvernările comuniste s-au hrănit cu asemenea principii. Ele sunt acum internaţional recunoscute ca fiind totalitare şi violente, fie că e vorba de partidele comuniste din România, Rusia, China, Cambodgia, Coreea de Nord, Cuba etc, ele fiind create din aceeaşi substanţă şi animate de acelaşi crez. În comunism valorile sunt inversate şi semnificaţia cuvintelor mari este exact opusă. Astfel „raiul” comunist adus de „luptă de clasă” poate fi uşor identificat în situaţia dezastruoasă din ţările comuniste.

 

„Din 1949 numărul deceselor cauzate de violenţa Partidului Comunist Chinez (PCC) a depăşit numărul total de decese din timpul războaielor purtate între 1927-1949 (se estimează un număr de 80 de milioane de oameni omorâţi. În timpul „curăţeniei” declanşate de Stalin în 1930, Partidul Comunist sovietic a masacrat peste 20 milioane de aşa-zişi spioni şi trădători, şi persoane suspectate ca având opinii diferite.” (Nouă Comentarii…, Com.1). Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a ucis în Cambogia (ţară mică cu numai 8 milioane de locuitori) în cei 4 ani de existenţă, (1975-1978) mai mult de 2 milioane de oameni.

 

Se pune întrebarea firească: De ce aceasta luptă necontenită şi nemiloasă? Împotriva cui? Era îndreptată o asemenea revoltă dusă la paroxism doar împotrivă unei vechi ordini sociale sau era mai mult de atât?

 

**************************************************

 

Un răspuns convingător la aceste întrebări ni-l oferă pastorul Richard Wurmbrand, în cartea sa „Marx şi Satan”. Richard Wurmbrand, om de cultură şi de mare fineţe intelectuală, a fost şi el victimă a detenţiei comuniste.

 

Iată cum şi-l aminteşte Alexandru Virgil Ioanid pe Richard Wurmbrand: “…evreu, fost comunist militant, convertit la creştinism în împrejurări excepţionale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos şi de combatere a comunismului ateu ce se instaura în ţară. Ca urmare, a fost arestat şi ţinut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi tbc osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ţine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna.”

 

Pentru cei care mai cred încă în umanismul lui Marx sau al comunismului cartea lui Wurmbrand şochează prin contrastul între ceea ce unii cred că înseamnă „idealurile comuniste” şi ceea ce însemnau ele de fapt. Astfel autorul citează din unele poeme ale lui Marx şi din alte scrieri de-ale sale şi ale altor cunoscuţi comunişti, din care se vede clar ca lumina zilei ’umanismul’ marxist. Într-unul din poemele sale, Marx scria:

 

„Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

 

Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

 

Vezi această sabie?

 

Prinţul întunericului mi-a vândut-o.

 

Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul[…]”.

 

Autorul remarcă în poemul Strigătul unui deznădăjduit- „[…]

 

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea

 

Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului

 

Vârful lui rece va fi înspăimântător[…]-

 

asemănarea cu laudele îngâmfate ale lui Lucifer:

 

„Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”(Isaia 14:43)”.

 

Cine vorbeşte prin Marx în aceste versuri? Care este dumnezeul lui Marx? Răspunsul nu trebuie să-l deducem, el este exprimat fără echivoc.

 

Marx, demonstrează Wurmbrand, „nu a fost nici o clipă însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, (pe care o ura, cum ura toate naţiunile şi „toţi zeii”). Pastorul susţine că Marx ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.[…] ”Socialismul nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic. Acesta se aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

 

Bakunin, unul din tovarăşii lui Marx de la Internaţionala I, nu numai că îl lăuda deschis pe Lucifer, ci avea şi un program concret de revoluţie. Scopul nu era de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie: „În aceasta Revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice.”

 

Astfel că Marx şi tovărăşii săi, „deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei […] Ei nu contestau existenţa lui dumnezeu, ci supremaţia Lui” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

 

Cât de departe erau toate acestea de idealurile societăţii perfecte în care erau oamenii forţaţi să creadă că sunt întruchipate în teza marxistă. „Dealtfel, cel care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială „prostovani, golani, măgari”. Engels ştia prea bine că: „nici democraţii de coloratură roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată”.

 

De aceeaşi ideologie satanistă era dominat şi Lenin, care, „la 16 ani şi-a rupt crucea de la gât, a scuipat pe ea şi a călcat-o în picioare” (Troţki-Tânărul Lenin)-acesta fiind un binecunoscut ritual satanic, iar exemple de lideri comunişti dezaxaţi sunt multe – Stalin nu avea „nici o trăsătură umană”după cum îl caracteriza cumnatul şi colaboratorul său. Lui Mao Tze Dun îî plăcea să fie aclamat ca „cel a cărei minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord a construit un cult al personalităţii care sfida orice raţiune, iar Nicolae Ceauşescu s-a întors fascinat din Coreea de Nord, încercând să construiască un cult al personalităţii asemănător.

 

În cartea sa, Richard Wurmbrand dă un exemplu de cruzime satanică, citând din Arhipelagul Gulag al lui Soljenitin: „hobby-ul ministrului afacerilor interne al Uniunii Sovietice, Yagoda, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele cu Iisus şi cu sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.”

 

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat, la un moment dat, să-i scape următoarea mărturisire involuntară: „Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” Mai este nevoie de o altă profesiune de credinţă’ comunistă mai bine conturată?

 

Iar dacă ţelul comunismului era să smulgă sufletele credincioşilor din mâna lui Dumnezeu, cui aveau să le încredinţeze? În ce trebuiau să creadă oamenii atunci? Răspunsul îl ştim deja: oamenii trebuiau să creadă numai în Partidul Comunist, să asculte doar de Partidul Comunist, să mintă, să ucidă, să-şi trădeze până şi familia, dacă interesele Partidului o cer, să nu aibă alte credinţe şi idealuri decât cele ale Partidului.

 

Astfel, oamenii trebuiau să renunţe la credinţă şi morală pentru ca acestea ar fi fost ‘burgheze’, ‘obscurantiste’ şi ‘demodate’ şi ar fi încurcat progresul societăţii, după cum susţinea Partidul – pentru ca acesta să pună stăpânire atât pe trupul cât mai ales pe mintea oamenilor, pentru a-i poseda total, necondiţionat, pentru a-i lăsa fără urmă de conştiinţă umană şi a-i transforma în roboţii docili şi dezumanizaţi ai Partidului.

 

Să ne mai întrebăm atunci de ce comunismul a înjosit mereu religia, de ce a dezlănţuit o persecuţie atât de acerbă împotriva credincioşilor şi a celor cu valori spirituale care trebuiau “re-educaţi” în lagăre de concentrare prin chinuri şi torturi groaznice, ca apoi şi ei, la rândul lor să devină torţionari?

 

În spatele tuturor acţiunilor Partidului se poate întrevedea o substanţă diabolică. Vorbind despre rolul Ocultei Comuniste, Ovidiu Voinea, el însuşi torturat la Piteşti, în cartea sa Masacrarea studenţimii române dezvăluie:

 

„Această ocultă s-a instalat în tainiţele moscovite prin mijlocirea ocultei internaţionale cu sediul în U.S.A., şi astfel a dărâmat din umbră imperiul şi biserica rusă.

 

Tot ce a fost otravă pe pământ s-a concentrat la Kremlin într-un amestec bine dirijat şi cu scopuri precise.

 

De la Moscova se răspândeau şarlataniile comuniste popoarelor din Asia, Africa, America latină, Europa occidentală etc. Acolo şi-au făcut instructajul marii maeştrii ai Cambodgiei. Ceasul istoriei le-a fost prielnic, terenul pregătit şi şmecheria folosită a fost din cele mai ieftine.

 

Urmare a „spălării creierului”, tineretul a fost bestializat. Din îngeri au fost transformaţi în demoni. Apoi aceşti oameni satanizaţi urmau să fie răspândiţi prin celelalte închisori politice. De data aceasta, prin aceleaşi metode, dar folosindu-se de victime, să continue aceşti monştri, creaţi artificial, procesul de dezumanizare a deţinuţilor.

 

Adevăraţii călăi stăteau în umbră şi manevrau victimele după principiul „Nu-i ucideţi voi, lăsaţi-i pe ai lor să-i ucidă”.

 

De cele mai multe ori nici unul din cei trei nu erau informatori, dar se crease psihoza şi asta conta. La urma urmei acesta era chiar scopul Ocultei: Distrugerea încrederii reciproce.”

 

Victimele „experimentului Piteşti” au scris despre aceste orori, au explicat mecanismele şi metodele prin care, „după ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat ”. În acea stare de pustiu sufletesc, după torturi neîntrerupte era forţat să-şi bată la rândul său prietenul sau colegii de celulă. “Spaima, la închisoarea Piteşti a fost atotstăpânitoare. Doi ani a durat masacrul luciferic al „Piteştiului”, doi ani a durat coşmarul. Această spaimă s-a instalat nu numai la nivelul sistemului central, ci în fiecare celulă a trupului până la cea mai neînsemnată. Aveai impresia că nu capul conduce, ci un centru nervos situat undeva în măduva spinării. Simţeai un fel de dedublare… O conştiinţă – parcă depărtată – privea neputincioasă la un robot fără milă şi simţire cum loveşte şi distruge.

 

Calea prin care victima a devenit în timp – dedublată, multiduplicitară – era teroarea:

 

Una gândea în suflet, alta vorbea aparent.

 

Una simţea în suflet şi alta făcea aparent.

 

Dar când apărea stimulul, spaima le inhiba pe toate rămânând doar robotul. ” (Ovidiu Voinea- Masacrarea studenţimii române)

 

La Piteşti deţinuţii erau forţaţi la ritualuri satanice. Richard Wurmbrand consemnează: „preoţii au fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei. …creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare sfintei împărtăşanii.” Un preot ortodox român, Roman Braga, scrie: ” i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească”. Comuniştii i-au explicat, nu numai lui : ,,Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, vă veţi duce în Cer. Nu vrem să deveniţi martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să vă duceţi în iad.”

 

Din cartea domnului Traian Popescu (Experimentul Piteşti) el însuşi deţinut al Reeducării, extragem: „În „laboratorul” Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un neam, nimicit „virusul spiritualităţii” şi INDUMNEZEIRII OMULUI”[…]

 

„Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, Târgşor de către agentul regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat în mediul concentraţionar şi carceral cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scara individuală şi de grup.

 

Rostul acestui experiment era de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios şi a declanşa astfel o mutaţie etnico-religioasă la scara întregii comunităţi naţionale”. (Prof. univ. Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu – EXPERIMENTE TOTALITARE – modelul reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952.) (Traian Popescu – Experimentul Piteşti, Terorismul din închisorile Piteşti; Gherla; Canal Tg. Ocna)

 

„Piteşti era „centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oamenii buni în oameni răi, sau chiar în demonizaţi — cum îl numeşte Părintele Calciu. Dar acolo “rugăciunile nu încetau niciodată.”

 

Putem astfel vorbi despre martiri, sfinţi ai închisorilor. Eugen Dimitriu din Suceava, fost deţinut politic, l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu la închisoarea-sanatoriu din Târgu Ocna. Ne-a lăsat în cartea sa, Dreptul de a muri mai repede, o mărturie excepţională, încheiată cu un îndemn: “Cercetătorii Experimentului Piteşti trebuie să abordeze cu seriozitate — ca o contrapondere — fenomenul Târgu Ocna, unde s-a dovedit că oamenii pot deveni sfinţi”. “Tânărul Valeriu a trecut şi acel ultim examen, mlaştina deznădejdii, deşi fusese torturat bestial, deşi era îngenuncheat de boală. În loc de apostazia cerută de ighemonii antonescian şi comunist, în loc de căderea în deznădejde, Valeriu Gafencu a privit la Hristos şi a zâmbit serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Chipul său emana mereu, în mod misterios, o luminozitate şi o energie de neimaginat azi, într-o lume dominată de necredinţă şi de păcate împotriva Sfântului Duh.”

 

Revoluţiile nu duc la triumful dragostei ci, la mania de a ucide. În revoluţiile din Rusia şi China, după uciderea a zeci de milioane de nevinovaţi, comuniştii nu s-au mai putut opri şi au început să se omoare unii pe alţii.

 

Dostoievski avertizase, prin gura unui personaj de-al său: “Dacă Dumnezeu nu există înseamnă că totul este permis.” Dealtfel, Marx afirma în Manifestul Partidului Comunist că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci şi a oricărei morale. În timpul Revoluţiei Culturale din China era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să se tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să se lupte unii cu alţii, mame şi fiice să se denunţe reciproc, şi studenţi şi profesori să se trateze unii pe alţii drept inamici. În aceste cazuri conflictele şi ura au fost motivate de „natura Partidului” , care înlocuia şi elimina natura umană.

 

Acesta a fost trecutul comunismului, cu râurile sale de sânge şi teroarea care a schingiuit sufletele. Iar pentru cei care cred că totul a trecut acum, voi spune că nici prezentul nu este diferit.

 

Oficial în Europa de Est comunismul s-a încheiat, (cu toate că el mai persistă încă, în forme mai subtile, infiltrat în partide pretins democratice, sau sub masca marxismului cultural occidental etc.) mai sunt încă ţări în care el face ravagii, omoară oameni, distruge conştiinţe.

 

Genociduri moderne: China

 

Un studiu de caz: cea mai mare putere comunistă a momentului – China – organizează o campanie de eradicare împotriva mişcării spirituale Falun Gong în China de astăzi. La baza exterminării la scara naţională a aderenţilor Falun Gong stă aceeaşi dorinţă de a eradica virtutea şi morala, pe care Partidul a manifestat-o de la începuturile sale. Încă o extensie a ideologiei malefice, în plin secol 20 – interzicerea, de către Partidul Comunist, în ultimii ani, a şcolii Falun Gong ai cărei practicanţi susţin principiul “Adevăr, Compasiune, Toleranţa” face parte din acelaşi plan de implementare a doctrinei comuniste de „luptă împotriva Cerului”.

 

O consecinţă inevitabilă a menţinerii controlului prin forţă şi teroare, împotriva voinţei oamenilor este că Partidul se simte intimidat atunci când un număr mare de oameni care nu vor să mai mintă şi nu mai pot fi minţiţi, sunt buni unii cu alţii şi nu mai pot fi constrânşi să se trădeze reciproc, sunt toleranţi şi răbdători cu semenii lor.

 

Speriat de forţa cu care, la începutul deceniului ’90, în China, membrii Partidului aderau la mişcarea Falun Gong, dictatorul chinez al momentului, Jiang Zemin, a lansat o campanie de calomniere şi persecuţie în care a implicat armata, mass media, securitatea, politia, bisericile (false) etc.

 

Jiang Zemin cerea, într-un document intern al Partidului, exterminarea mişcării Falun Gong „în 3 luni de pe faţa pământului”, iar planul său cuprindea: „ruinarea reputaţiei practicanţilor Falun Gong, falimentarea lor financiara şi distrugerea lor fizică”.

 

În ultimii ani, conform Raportului independent Kilgour-Matas, acest diabolic plan a culminat cu organizarea unei industrii la scara naţională, în care deţinuţilor din lagărele de muncă li se extrag pe viu, cu forţa, organe, care sunt mai apoi vândute pe piaţa neagră a organelor de transplant din China.

 

Deşi guvernul chinez neagă acuzaţiile, autorii raportului – Dr. David Kilgour (ex-secretar de stat din Canada) şi Dr. David Matas – au ajuns la concluzia că afirmaţiile în legătură cu recoltarea ilegală de organe sunt adevărate, numind acesta operaţiune de exterminare – „o formă grotescă de rău care, în ciuda tuturor depravărilor pe care le-a cunoscut umanitatea, este nouă pe aceasta planetă”. Raportul poate fi citit în peste 18 limbi la http://organharvestinvestigation.net/

 

De peste 5000 de ani, cultura chineză a îmbrăţişat preceptele înţelepciunii taoiste şi confucianiste, aşa încât, de-a lungul istoriei naţiunea chineză a rezistat datorită acestei culturi, a cărei esenţă a fost transmisă neîntrerupt. „Mările învăţături promovează cultivarea virtuţii”, spunea Confucius, în urmă cu mai mult de 2000 de ani, transmiţând societăţii ideile sale sub forma celor cinci virtuţi esenţiale: bunăvoinţă, dreptate, corectitudine, înţelepciune şi credinţă. Au fost nevoie de 50 de ani de teroare comunistă pentru ca aceste valori să fie răsturnate, schilodind astfel sufletul unui popor cu o mare cultură.

 

Mao Tse-Dung, cel care a implementat comunismul în China, producând zeci de milioane de victime, scria în memoriile sale: „De la opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se afla un templu confucianist. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu”.

 

Partidul Comunist Chinez este singurul regim care a încercat distrugerea simultană a celor trei religii – confucianismul, buddhismul şi taoismul. Imediat după venirea la putere, Partidul a pornit un program naţional de distrugere a templelor, ardere a scripturilor, forţând călugării buddhişti şi taoişti să se reîntoarcă la viaţa seculară. Pe străzi erau organizate procesiuni în care mulţi călugări erau umiliţi public, pentru nicio altă vină decât credinţa lor. În Tibet au fost deteriorate 90% din temple. Chiar şi azi Partidul continuă persecuţia religioasă, întemniţând zeci de mii de creştini independenţi.

 

„Partidul Comunist Chinez afirma că Falun Gong concurează cu partidul în atragerea maselor şi că este o religie. De fapt ceea ce dă Falun Gong oamenilor este o cultură şi un mod de viaţă. Este o cultură străveche, rădăcină tradiţiilor chineze, pe care poporul chinez a pierdut-o cu mult timp în urmă.” (Nouă Comentarii, Com.5)

 

După masacrul din 4 iunie 1989, ideologia comunistă a devenit complet falimentară, Partidul Comunist Chinez n-a mai fost capabil să-şi unească membrii sub stindardul doctrinelor marxismului, leninismului şi maoismului. Confruntat cu o criză de supravieţuire Partidul a deschis larg poarta corupţiei pentru membrii săi, cerându-le în schimb loialitate absolută. Pornografia, jocurile de noroc şi drogurile au scăpat de sub control în toată China.

 

În schimb standardul moral ridicat demonstrat de practicanţii Falun Gong, care practică „Adevăr, Compasiune şi Toleranţă” a rezonat cu bunătatea din inima maselor. Mai mult de 100 de milioane de oameni s-au simţit atraşi şi au început să practice Falun Gong. Falun Gong este o oglindă a integrităţii care, prin însăşi natura sa, pune în evidenţă şi contrastează cu indecenţa Partidului. „Pacea adevărată poate fi găsită în cultivarea universală a virtuţii” – afirmă maestrul şcolii Falun Gong – „Dacă oficialii nu sunt egoişti statul nu va fi corupt. Dacă oamenii pun accent pe cultivarea propriei virtuţi şi atât administratorii cât şi civilii exersează stăpânirea de sine, atunci întreagă naţiune va fi stabilă şi liniştită”. Sau „Trebuie să le arăţi întotdeauna compasiune şi bunătate celorlalţi şi să te gândeşti la ceilalţi înainte de a face orice. Nu vei face greşeli dacă atunci când apare o problemă, primul lucru la care te gândeşti este dacă ceilalţi pot suporta, sau dacă va răni pe cineva.”

 

O altă caracteristică periculoasă a spectrului malefic comunist chinez este că doreşte să-şi impună influenţa în fostele ţări comuniste, cu promisiuni de avantaje economice, „prietenie reciprocă”, etc. Dar care este preţul acestor ‚avantaje’? Ca în orice „pact cu diavolul” compromisurile nu pot fi decât scăderi pe planul conştiinţei umane. Astfel, adeseori nici nu se vorbeşte despre victimele pe care Partidul continuă să le facă, despre oamenii care mor încă şi astăzi pentru că îndrăznesc să nu renunţe la Adevăr, Bunătate, Toleranţă, pentru ca Partidul impune o trecere sub tăcere a chestiunilor ‚interne’ de drepturilor omului.

 

Dar crimele comunismului, fie că s-au petrecut în trecut în România, Rusia, etc, sau se petrec acum în China, Birmania, Sudan, etc nu trebuie ţinute ascunse, trebuie expuse lumii, scoase la lumină. Lumina biruie întunericul, şi ele vor trebui să înceteze.

 

Impresionant a fost apelul dizidentului român Vasile Paraschiv, fost deţinut politic şi victimă a regimului comunist, care, mişcat de genocidul asupra practicanţilor Falun Gong, ne îndemna, în cadrul unui seminar la Bucureşti, să ne unim toţi cei care ne respectăm proprii noştri eroi martiri din închisorile comuniste să facem cunoscută şi soarta „fraţilor de suferinţă” din China. Cei care suferă nu se pot apăra singuri, noi care am aflat despre aceste atrocităţi nu avem voie să ascundem ceea ce ştim sub tăcere sau indiferenţă. Aceste lucruri nu pot fi tăinuite dacă vrem ca ororile comunismului să înceteze.

 

Nu avem voie să uităm Revoluţia Culturală sau Piteştiul, Piaţa Tiananmen sau Mineriadele, aşa cum nu se pot accepta Jocuri Olimpice într-o ţară care face profituri din furtul de organe pe viu de la practicanţi Falun Gong sau arestează jurnalişti care expun adevărul.

 

A ne opune comunismului nu înseamnă „a face politică”, cum ar încerca Partidul să ne mistifice acţiunea noastră dreaptă. A ne opune comunismului devine un act moral, un imperativ categoric al legii morale.

 

Victimele terorii roşii nu mai pot fi aduse la viaţă, iar cei care mai trăiesc în urma lor trebuie lăsaţi să vorbească despre ele. Aceste simpozioane, forumuri, cărţi, sunt menite să ţină memoria trează, ca şi copiii noştri să înveţe din lecţiile trecutului.

 

Tot astfel trebuie să fim conştienţi că natura malefică a comunismului nu se va schimba niciodată. Chiar şi astăzi, dacă este nevoie, îşi joacă rolul dublu, deghizat sub alte denumiri, nuanţe politice sau ideologii. El poate părea benevolent, va începe chiar să se reformeze, să fie doritor să „înapoieze drepturile oamenilor”, dar esenţa să rămâne aceeaşi – o putem vedea oriunde este promovată non-valoarea, golul spiritual, manipularea psihică, etc. O întrebare: oare ce se află în spatele promovării acelor emisiuni aşa zis mondene care formează o aşa zis cultură pentru tinerii de astăzi? După care valori, promovate astăzi în masă, s-ar putea ghida tinerii? Nu mai găsim în ele nimic din ideologia clasică a comunismului aşa cum o ştiam noi. Dar găsim, sub o altă formă o altfel de spălare a creierului, un fel de curent din care lipseşte cultura autentică şi cultivarea valorilor universale, creat şi promovat după programul şcolii de la Frankfurt.

 

„Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic”, spunea Edmond Burke.

 

Sângele nevinovat al tinerilor din decembrie 1989 din România sau al celor din Piaţa Tiananmen, al sfinţilor români din închisorile comuniste, al prizonierilor de conştiinţă din lagărele de exterminare din China, să ne trezească pentru a nu rămâne niciodată indiferenţi în faţa răului din afara noastră sau din noi.

 

https://epochtimes-romania.com/news/despre-comunism-si-intuneric—13865

 

//////////////////////

Mineriada din iunie ’90. Ortacii care i-au zdrobit cu pumnii pe români, hrăniţi şi îmbrăcaţi (si) de Armată

 

 

În vara lui ’90, Capitala a devenit scena unor momente de groază. Asmuţiţi de însuşi preşedintele ţării, minerii s-au năpustit împotriva concetăţenilor lor din Bucureşti, rupând cu bătaia mai tot ce putea fi considerat element „reacţionar”, cu alte cuvinte amtifesenist. Venirea lor a fost susţinută material de Armată, arată un document.

 

 

 

 

În vara lui ’90, asupra Capitalei se rostogolea tăvălugul minerilor. Chemaţi de Ion Iliescu, ortacii au înăbuşit în pumni şi sânge speranţa românilor de a trăi într-o ţară eliberată de comunism. La 27 de ani de la acele momente care au aruncat România în tenebre, un document declasificat de Ministerul Apărării Naţionale (MApN) arată că, din dispoziţia Guvernului, Armata i-a hrănit şi echipat pe minerii implicaţi în evenimentele din 13-15 iunie 1990.

 

Potrivit documentului desecretizat la cererea Parchetului General şi publicat de PressOne, prin generozitatea MApN, minerii ar fi beneficiat de hrană, apă minerală, ba chiar şi bocanci, şosete, chiloţi şi periuţe de dinţi, în valoarea 860.000 de lei (echivalentul a aproximativ 670.000 de euro în zilele noastre).

 

„Este vorba despre o adresă trimisă în 18 iunie 1990 prin care comandantul Serviciilor Armatei, general-maior Ioniţă Botoş, îi solicită prim-adjunctului ministrului Apărării Naţionale, generalul Vasile Ionel, să aprobe darea la scădere a unor cantităţi de alimente şi obiecte de igienă oferite civililor care „au participat la restabilirea ordinei şi liniştei în capitala ţării” între 14 şi 17 iunie 1990.

 

Potrivit adresei, în perioada menţionată, MApN a asigurat, din fonduri publice, hrana minerilor veniţi din Valea Jiului să „cureţe” Piaţa Universităţii: aceştia au primit conserve de carne, cârnaţi, slănină, unt, ouă, biscuiţi şi alte alimente.

 

În plus, MApN le-a distribuit sute de perechi de salopete, bocanci, chiloţi şi ciorapi, precum şi produse de igienă personală. Cheltuielile Ministerului s-au ridicat la valoarea totală de 866.000 de lei”, arată sursa citată.

 

Articolul integral poate fi citit aici

 

Reamintim că pe 13 iunie 1990, regimul ajuns la conducerea ţării pe sângele celor ce au murit pentru a elibera România de comunism, trimitea poliţişti şi soldaţi împotriva greviştilor foamei din Piaţa Universităţii. O zi mai târziu, asupra Capitalei se rostogolea tăvălugul minerilor. Veniţi „plini de determinare” la Bucureşti, ortacii au rupt în pumni şi bătaie cam tot ce semăna a intelectual, au devastat sediile partidelor istorice.

 

La sfârşitul „vizitei de lucru” a minerilor, Ion Iliescu le-a mulţumit acestora frumos pentru atitudinea lor de „înaltă conştiinţă civică.” Cât despre cei bătuţi de ortaci, mulţi au rămas cu sechele pe viaţă, iar alţii au emigrat, convinşi că n-are niciun rost să mai trăiască într-o ţară confiscată, unde însuşi şeful statului a asmuţit român contra român.

 

https://epochtimes-romania.com/news/mineriada-din-iunie-90-ortacii-care-i-au-zdrobit-cu-pumnii-pe-romani-hraniti-si-imbracati-de-armata—265379

 

/////////////////////////////

 

Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimmune

 

 

Kissinger, care n-are ce pierde, a spus cu voce tare gândul toxic care băltește nu numai în el, ci și în liderii principalelor executive europene.

 

   

Henry Kissinger adresându-se participanţilor la Forumul Economic de la Davos

Henry Kissinger adresându-se participanţilor la Forumul Economic de la Davos

 

Ucraina, propune el, să cedeze, iar Vestul să facă bină s-o silească să-i dea lui Putin ce vrea țarul ca să ne lase pe toți în pace.

 

Kissinger, un evreu american, a crescut în Germania. Bagajul său cultural e nemțesc. Iar pe germani istoria nu i-a iertat de totalitarism. Care e o boală autoimună. Odată contaminat, greu scapi de fascism, nazism, comunism, islamism. Sau de ruscism, varianta ruso-putinistă a fascismului.

 

De ce sunt supărați pe nemți românii

Germania a ajuns bătaia de joc a multor esteuropeni. Cancelarul a promis și s-a prefăcut a da arme grele Ucrainei, dar e limpede și pentru cei mai neînduplecați din partizanii săi că a tergiversat cât a putut momentul în care forțele ucrainene vor apuca, dacă vor rezista, să intre în posesia lor, cândva, într-un viitor îndepărtat, când Rusia, cum se speră la Berlin, va fi încetat focul și se va fi cumințit. Or, i-au spus repetat cancelarului chiar și partenerii săi de alianță guvernamentală că, dacă americanii și englezii ar fi procedat la fel ca el, Ucraina ar fi încetat de mult să existe. Că o victorie eventuală a Rusiei ar fi un triumf al colonialismului, al imperialismului și al fascismului rusesc, numit ruscism de tot mai mulți. Și că succesul Moscovei în acest război ar fi un certificat de deces al valorilor europene, al democrației, ca și al ordinii mondiale bazate pe legi și pe reguli de bun simț.

 

Deloc de mirare că încrederea românilor sau polonezilor în nemți ca parteneri strategici a scăzut dramatic. Doar 19% din români mai percep Germania ca partener de încredere, de la 42% anul trecut, indica un credibil sondaj. Spre comparație, SUA se bucură de încrederea a trei sferturi dintre români. Și mai impresionant e spectacolul simpatiei covârșitoare pentru Regatul Unit care, la jubileul celor 70 de ani de domnie a reginei Elizabeta, a cuprins virtual întreaga Europă. Când îi vor iubi oare cu similară fervoare polonezii, românii, esteuropenii, pe exponenții puterii berlineze?

 

O inadecvare politică germană în flagrantă contradicție cu interesele Berlinului

Ce nu e în regulă, prin urmare, cu guvernanții germani? De ce o parte importantă a clasei politice germane reacționează moral și politic neadecvat, în ciuda discursului de regulă hipermoralist al elitei berlineze, veșnic conștiente de nevoia asumării trecutului nazist, de necesitatea confruntării cu istoria, a învățării lecțiilor ei?

 

Nu e clar și la cancelariat că e în interesul Germaniei să contracareze popularitatea imensă și în continuare crescândă, în estul Europei, a anglo-saxonilor, de care balticii, polonezii, românii, slovenii, slovacii, sunt perfect conștienți că i-au salvat de totalitarism nu o dată, dacă e ca Berlinul să câștige bătălia pentru inimi și minți pe un continent pe care vrea să-l conducă?

 

Nu realizează că spectacolul ajutoarelor consistente acordate Ucrainei de Washington și de Londra, în flagrant contrast cu rusofilia dindărătul insolenței lui Macron și minciunilor lui Scholz dă abundentă apă la moară partizanilor Brexitului, probând că dreptatea de partea lor a fost, iar nu a propagandiștilor care i-au vituperat ani de zile pentru divorțul de UE a Regatului Unit?

 

Substratul acestei combinații de inadvertențe, neconcordanțe, nepotriviri și erori tactice și strategice e psihologic și istoric. Fapt curios, de vreme ce, spre deosebire de austrieci, de români și de alții, nemții chiar au încercat să-și asume onest și să-și exorcizeze trecutul totalitar.

 

Richard von Weizsäcker se adresa Bundestagului în 1985, la 8 mai

Richard von Weizsäcker se adresa Bundestagului în 1985, la 8 mai

 

Are dreptate Timothy Snyder să laude acest îndelungat și repetat exercițiu de memorizare, un proces – psihologic în principiu foarte benefic – de revizuire a istoriei Germaniei, țară de la care, potrivit lui, multe națiuni ar avea de învățat. Profesorul de istorie de la Yale are dreptate, de asemenea, să critice sever rezultatul jalnic al acestui laborios proces. Care s-a încheiat cu un eșec răsunător. Căci i-a determinat pe nemți să vadă, plini de zel, paiul fascist din ochiul ucrainenilor.

 

Nu le spusese germanilor propriul lor președinte, von Weizsäcker, în 1985, că, departe de a pierde războiul, în 1945 americanii i-au ”eliberat”? Că 8 mai 1945 a fost ”o zi a eliberării”?

 

Ispita rescrierii istoriei…

Ce-a fost această declarație, cotată în Germania, aiuritor, ca ”piatră de hotar în asumarea trecutului” nazist? O rescriere a istoriei în plină ceartă a istoricilor germani despre Hitler, Holocaust și Stalin? Rescrierea istoriei e o îndeletnicire tipic totalitară. Orwell îi dedică pagini memorabile în 1984. Nu există propagandă totalitară care să nu practice asiduu revizionismul istoric. Or, Weizsäcker, al cărui tată fusese unul din ștabii nazismului, urmărea onest întărirea democrației.

 

Fie și printr-o pioasă minciună. Una reeducativă. Care să nu doară, dar să spele creierele bine. Ideea era, să li se vâre bine în conștiințe nemților, că nu-s răi, ci buni, dar i-a sedus un monstru. Ca și cum ”monstrul”, al cărui regim totalitar a distrus civilizația, a exterminat 6 milioane de evrei și a pornit mai multe războaie neprovocate, de agresiune, n-ar fi fost perceput de o covârșitoare masă majoritară, de la un moment, ca de-al ei, ca un ”vrednic este”, lider, pontif și conducător.

 

Aceeași trufie și ceea ce ortodocșii numesc ”cădere de-a dreapta” i-a animat pe istorici în cearta pe marginea tezei principale a germanului Ernst Nolte. Nu fuseseră oare Hitler și nazismul o simplă reacție defensivă la revoluția bolșevică, iar Gulagul mai vechi decât Auschwitz? – se întrebase Nolte, relativizând cumplita, indelebila și neegalata pată a culpei hitleriste, iscată de pulverizarea civilizației de către un popor occidental civilizat și trecut prin iluminism.

 

…și efectele ei practice

Dar au existat și germani care n-au căzut în propria capcană. Un spirit lucid s-a dovedit un fost extremist de stânga, convertit la democrație. ”Am învățat că nu trebuie să mai fie vreodată război, dar și că nu trebuie să mai există vreodată Auschwitz”, avea să spună ecologistul Joschka Fischer, pe atunci ministru de externe, cerând Germaniei să accepte intervenția militară în Kosovo.

 

Elita germană a recăzut însă apoi în vechiul ei hybris. A crezut nu doar că-și face bine sieși prin zel progresist, copiind extrema stângă anglo-saxonă, ci și că-și poate satisface vocația de a izbăvi lumea. ”Am deutschen Wesen soll die Welt genesen”, s-a spus: fie ca ființa germană să tămăduiască întreaga lume. Iar cheia acestui drum mântuitor i s-a părut, din anii 70 încoace, a fi placarea Rusiei, apropierea de ea, prietenia cu ea, celebrată mai întâi prin demonizarea capitalismului și vituperarea americanilor, iar apoi prin criticarea alianței NATO. Și a aliaților SUA.

 

În fine, prin proiecte energetice toxice, care au transformat Europa în clientul toxicoman al unei Rusii traficând gazul și petrolul ca pe stupefiante. În acest proces, Germania și apoi Europa franco-germană au fost temeinic învățate de liderii lor să adore tot ce ajuta Rusia, China, Iranul și extremismul musulman și să se opună sistematic valorilor occidentale clasice, Statelor Unite, sau celor care, ca Trump, le voiau tari, puternice și mărețe.

 

Rusofilia Germaniei a atins la un moment dat cotele grotești ale francofiliei românești din preajma Primului Război Mondial. Când, după cum relatează Cioran într-un interviu, un ministru de la București a exclamat: ”dacă România piere, nu-i nimic! Franța să nu piară!”

 

Iluzia propriei sănătăți într-un context geopolitic radical schimbat

Deloc de mirare că Germania a sesizat pericolul populismului de dreapta, dar a ratat diagnosticul propriei boli autoimune, pierzând toate pariurile istorice. S-a confruntat cât a putut de onest cu propriul trecut. L-a asumat. Dar n-a putut destul și, din trufie, a rătăcit drumul, crezând că, grație Rusiei, progresismului socialist și ecologist și comerțului global l-a apucat pe D-zeu de un picior și va ajunge pașnic unde a încercat hitlerismul s-o ducă manu militari. Pe culmile puterii globale.

 

Din acest vis frumos s-a trezit mahmură și uluită, la 24 februarie, când Rusia a invadat Ucraina. Vestul, la ale cărui valori aderaseră ucrainenii, a redevenit, șocant, un concept plin de miez și sens. Cancelarul s-a trezit și s-a culcat la loc, lăsând Vestul (citește SUA) să rezolve problemele pe care n-a îndrăznit să le soluționeze la fel de radical pe cât a realizat, în teorie, că ar trebui s-o facă.

 

Numai că Vestul de azi nu mai e cel de odinioară, așa cum nici americanii nu mai sunt, vai, cei din epoca lui Reagan. Și cu atât mai puțin ai Americii lui Abe Lincoln și Thomas Jefferson, autorul principal al genialei Declarații de Independență a SUA. Acei americani nu s-ar fi temut să înarmeze Ucraina până în dinți și s-o facă în stare să învingă Rusia pe propriul ei teritoriu, cum pare a fi neapărată nevoie acum, dacă e să se refacă vreodată ordinea mondială. Pentru că ar fi înțeles că, ideologic, adversarii de la Moscova ai Americii și ai Vestului sunt tributarii unui delir, precum cel care i-a smintit pe Nero și pe Caligula. Iar compatrioții lui Roosevelt sau Reagan ar fi priceput că se confruntă cu un imperiu al răului nu mult mai puțin inuman decât cel nazist.

 

Ruscismul, un soi de domnul Goe pentru nemți

Ruscismul, cum se numește fascismul bolșevic al lui Vladimir Putin s-a inspirat din ambele totalitarisme ale veacului trecut, chiar dacă le-a adăugat o tentă fundamentalistă, ortodoxistă, de felul legionarismului românesc. Timothy Snyder a înțeles, într-un târziu, parte din natura versatilă a putinismului. Pe care l-ar fi putut numi fascism și în 2014.

 

Olaf Scholz l-a primit pe preşedintele Parlamentului de la Kiev, Ruslan Ştefanciuk

Olaf Scholz l-a primit pe preşedintele Parlamentului de la Kiev, Ruslan Ştefanciuk

 

Acum, istoricul american nu mai ezită să le pună nemților oglinda-n față, reliefând că, ”deși repetă în neștire că se opun fascimului, Germania refuză să-l combată când se ițește”. Într-un memorabil interviu acordat săptămânalului Die Zeit, Snyder le reproșează germanilor că au dat decenii la rând ”lecții antifasciste”, după care, ”când fascismul s-a ivit” (în Rusia) ”nemții l-au finanțat”.

 

Concomitent, au publicat articole nenumărate despre fascismul ucrainean, sau despre populismul de dreapta polonez și unguresc, dezinteresându-se însă total de nazismul rusesc. Tratat indulgent, ca un soi de domnul Goe excesiv de alintat, de protipendada germană.

 

Snyder tematizează trufia postcolonială a unei Germanii care n-a avut niciun fel de probleme să-i trateze de sus, ca pe niște slugi, pe ucraineni, în timp ce i-au tratat pe rușii lui Putin cu respect și teamă, concedându-le un statut imperial, egal cu al stăpânilor civilizatului imperiu german.

 

Istoricul american admite că Germania s-a ocupat democratic exemplar de elucidarea trecutului ei nazist, dar s-a grăbit să se mândrească și să considere acest proces încheiat și rezolvat fără ajutor străin. De pildă, fără ajutorul surselor evreiești, întrucât despre evrei s-a afirmat în Germania că n-ar putea contribui la studierea istoriei hitlerismului pentru că ar fi, chipurile, ”prea emoționali”.

 

Greșeala lui Snyder și adevăratul resort al inadecvării germane la istorie

Snyder analizează eșecurile germane ale asumării trecutului totalitar în cheie postcolonialistă. În fapt, deși are dreptate să considere că nemții s-au lăsat îndoctrinați în acest domeniu de ruși, spre a-și citi propriul trecut deformat de ochelarii împrumutați Germaniei de propaganda rusă, îi scapă esențialul. Care e impulsul subconștient, veșnic la lucru în Germania postbelică, de a arăta lumii că, după ce a greșit declanșând și pierzând două războaie mondiale, neamul neamțului s-ar fi schimbat. Pericolul unui al treilea război mondial, un conflict nuclear, primejdia populismului sau naufragiul ecologic, globul doar cu ajutorul germanilor, un soi de nou popor ales, le-ar putea evita.

 

E ca și cum vocația de a stăpâni lumea și de a le indica și tuturor celorlalți direcția ar fi rămas intactă. Ca și cum doar metodele de a o valorifica s-au schimbat cu adevărat. Ca și cum un virus politic autimun continuă să acționeze ca un transmițător toxic, reinflamând organele vitale ale corpului social german, care, la un moment dat, se vede afectat de un soi de grav ”lupus” național. Boala îi împiedică elita să vadă, în crize imaginea corectă, nefalsificată a unui pariu istoric.

 

Boala autoimună la ruși

Nu altfel par a sta lucrurile în Rusia. Al cărei bolșevism s-a legat oricum cu mii de fire de nazism, cum reiese din cartea Hannei Arendt, Originile Totalitarismului. Sau din reflecțiile lui Eric Hoffer.

 

Trecutul totalitar, rămas neasumat onest și eficient deschide calea infecției autoimune. Sistemele de apărare naturale ale corpului politic nu mai realizează diferența dintre ce anume protejează și ce atacă trupul social și organele sale vitale. Imunitatea la ispita imperial-naționalistă, religios-fundamentalistă, socialistă, nazistă, sau islamistă dispare. Oarbă la discrepanța dintre libertatea care o ajută, pe de-o parte, și ispita reșutei în totalitarism, pe de alta, națiunea rusă e o pradă ușoară pentru demagogi gen Illyn, Stalin, Putin, Dughin și Kiril.

 

Ceea ce nu înseamnă că toți rușii (sau nemții) ori majoritatea lor ar fi atinși în mod necesar de maladia autoimună care le orbește mare parte din elite. Ci doar că tentația de a-i lăsa pe bolnavi să-și conducă țara spre prăpastie pare net mai mare la națiuni care au în spate experiența unui totalitarism asumat voluntar, decât la popoarele care se decid s-o apuce pe calea libertății.

 

Monumentul dedicat Pactului Ribbentrop-Molotov de la Varşovia

Monumentul dedicat Pactului Ribbentrop-Molotov de la Varşovia

 

Și mai e simpatia reciprocă a popoarelor care au trecut benevol prin catastrofa dictaturilor totalitare. Snyder crede că rusofilia germană s-ar datora unei politici filo-moscovite inițiate de Willy Brandt în anii 70 ai veacului trecut, de când a părut simplu și rentabil pentru nemți să-și procure simultan din Rusia sovietică și absoluțiunea pentru Hitler, și materii prime. Or, tandrețea mutuală oglindește și similitudinea experienței pacienților trecuți prin aceeași boală autoimună.

 

Cine se aseamănă s-adună. Iată de ce nemții au refuzat să vadă fascismul lui Putin când, în 2014, l-a înfierat într-un târziu Bernard Henry Levy. Nu au vrut să-l vadă. Cum n-au vrut să sesizeze și să denunțe nazismul celui care, ca Putin, crede, acuzându-i pe alții de nazism, că poate impune și face admisibil, social, ruscismul său. Iată de ce germanii n-au condiționat afacerile Europei cu Rusia de un proces al stalinismului și pe cele cu China de o efectivă decomunizare. Iată, de au ”uitat” cu mare plăcere să tematizeze pactul Ribbentrop-Molotov și suferințele pricinuite de Germania nazistă popoarelor est-europene și, mai ales, ucrainenilor. Iată, în fine, de ce cancelarul ezită să afirme clar și răspicat evidența: că Rusia lui Putin trebuie învinsă ca odinioară Reichul lui Hitler.

 

Șansa democrației

Sunt toate acestea vreun semn de fatalitate? Defel. Democrația și asumarea trecutului ajută. Germania nu e în situația Rusiei agresoare. Nu Germania a aruncat în aer, mai nou, pacea, invadând o țară vecină spre a-i nimic poporul. Nu pe germani îi izolează Comunitatea Internațională ca pe rusciști. Nu ei cotizează, ca rușii, ca legionarii odinioară, la un nou cult al personalității, al căpitanului, al militarismului și al morții. Și atunci?

 

Reiese că utilitatea democrației este indiscutabilă. Dar nu ajunge. Iar timpul pierdut fiindcă nu s-a procedat la lustrație ori nu se iau la timp decizii vitale, ca ajutorarea militară eficientă a Ucrainei, se răzbună. Căci nu doar pentru libertate trebuie luptat zilnic, ci și, în spiritul responsabilității venind la pachet cu libertatea, pentru adevăr și dreptate. Altfel nu se mai face niciodată pace.

  

Autoare/Autor Petre M. Iancu

 

 

https://www.dw.com/ro/ruscismul-nazismul-%C8%99i-alte-boli-politice-autoimune/a-62028528

 

 

 

 

/////////////////

 

 

 

Romania: Martiri si supravietuitorii din communism

 

De (autor): Gabriel Teodor Gherasim

 

[…] Comunismul este o miscare satanista, dupa cum pastorul si supravietuitorul puscariilor comuniste, Richard Wurmbrand, a detaliat in cartea sa, „Marx si Satana”. Scopul satanismului este sacrificiul de vieti umane lui Lucifer. In timp ce in Crestinism, Iisus s-a sacrificat pentru oameni, in satanism se asteapta sacrificarea oamenilor lui Lucifer. Sub egida ateismului, comunismul a folosit simbolurile satanice, precum cel al stelei rosii, falsul Mesia (Lenin), falsul mormant „sfant” (mumia lui Lenin din Kremlin) si distrugerea de locasuri religioase cu coruperea celor care au supravietuit in numele „clasei muncitoare” (in special a locasurilor crestine) … (Fragment din carte)

 

https://www.libris.ro/romania-martiri-si-supravietuitorii-din-comunism-LIB978-606-8953-46-5–p10752752.html

 

 

//////////////////////////////////////

Din “marea de amar”

 

 

Sub acest titlu, inaugurăm o nouă secţiune a site-ului nostru dedicată victimelor comunismului. Vom întâlni povestea vieţii unor oameni care au pătimit pentru credinţa şi caracterul lor. Amnezia din societatea noastră îi condamnă a doua oară aneantizând atât amintirea lor cât şi modelul uman pe care l-au reprezentat.

 

„Ne-am obişnuit (poate pentru că atâţia ani victimele comunismului au fost uitate, contestate sau chiar hulite) să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală a cercetărilor. Acolo unde am găsit documente le-am folosit, acolo unde nu am avut, am preferat să semnalăm lacuna; unde am putut număra victimele am făcut-o; unde nu, am preferat aproximarea ordinului de mărime. Dar, chiar folosind precauţia cea mai drastică pentru a evita riscul exagerării, ne facem vinovaţi faţă de fiecare ins năpăstuit din „marea de amar” (cum ar spune Eminescu), pentru că l-am transformat oricum într-o cifră sau într-o fracţiune de cifră, iar cifrele sunt prin definiţie reci şi distante.

 

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie (…)

 

(…) Luând fiecare caz în parte, te cutremuri mai mult decât în faţa statisticii efectuate pe mii sau milioane de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi mai mult decât dintr-un convoi de sclavi. Istoricul care a murit la Sighet pentru că a refuzat să-şi abjure scrierile; bătrânul colonel care a străbătut toate fronturile şi a murit de septicemie după ce lipitorile i-au supt venele în orezăria unde fusese dus la muncă forţată; cei trei copii bănăţeni – doi gemeni de un an şi fratele lor mai mare – morţi de frig în decurs de o săptămână în bordeiul deportării lor în Bărăgan; studentul care s-a sinucis la Piteşti ca să scape de torturile „reeducării”; ţăranul cu un iugăr de pământ, mort în închisoarea unde a ajuns pentru că pusese la poştă o scrisoare „cu conţinut denigrator”; fiii şi fiicele respinşi de la şcoală ca „duşmani ai poporului”; mamele obligate să divorţeze de taţii închişi pentru a salva „dosarul de cadre al copiilor”; savantul care şi-a sacrificat viaţa pentru a salva de pneumonie un tânăr; marii ctitori ai României coborâţi de pe culmile Unirii din 1918 în temniţele mucegăite de la Galaţi, Sighet, Aiud şi Râmnicu Sărat…

Toate aceste frânturi de imagini sunt acuzaţii la adresa regimului criminal care ne-a scos pentru o jumătate de veac din Europa şi a încercat să ne facă să uităm cine am fost…

 

…Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uităm.”

 

Romulus Rusan (2006)

 

 

 

CUPRINS (lista completă a tuturor biografiilor publicate în această secțiune)

2022

Arestarea lui Gheorghe Tașcă, 5/6 mai 1950 4 May 2022

„Noaptea demnitarilor” (5/6 mai 1950) 4 May 2022

Gheorghe Ene Filipescu 20 April 2022

Ioan Bota: În noaptea Paştelor am ţinut o predică, la rugămintea camarazilor de detenţie, cu tema: „Oare a înviat Hristos?” 19 April 2022

Vasile Gherman: Ceea ce vreau să vă spun în special de la Baia Sprie este cum am petrecut Paştele anului 1956 19 April 2022

Păuna Robitu: M-a luat la Rahova. Îţi făcea percheziţii să n-ai ace, să n-ai aţă, să n-ai elastic la tine, să n-ai nimica. 6 April 2022

Fântâna Albă, 1 aprilie 1941 31 March 2022

Vasile Fantaziu (29 februarie 1932-9 martie 2022) 9 March 2022

In memoriam Hans Bergel. Lotul scriitorilor germani, Brașov 1959 28 February 2022

Sabina Wurmbrand 17 February 2022

Carolina Maria Vamoşiu 15 February 2022

Maria Plop 11 February 2022

Copii născuți în închisoare: Ileana Opriș 10 February 2022

George Sarry: Treptat, începusem sǎ ne obișnuim cu toate manevrele și zgomotele din închisoare. Dupǎ scârţâitul ușii știam cu precizie care celulǎ a fost deschisǎ. 10 February 2022

In memoriam George Sarry 10 February 2022

Vasile Tașcă: În ziua de 11 ianuarie 1958, toți oamenii s-au adunat la Sfat ca să ne deie cererile. Când am ajuns la Sfatuʼ Popular, o ieșit afară primaru’ comunei care era pe timpurile celea, unul Bălan, șî o spus că: „De-ați muri toți cudalbii, noi colectivuʼ tot îl facem” 11 January 2022

 

 

2021

In memoriam FLORIN CONSTANTIN PAVLOVICI 13 December 2021

Petre Mihai Băcanu 80 11 December 2021

EPISCOPUL ANTON DURCOVICI  70 DE ANI DE LA NAȘTEREA PENTRU CER. 7 ANI DE LA BEATIFICARE 10 December 2021

In memoriam Paul Lăzărescu (1926-2021) 6 December 2021

Ioan M. Bota 23 November 2021

Dinu Pillat 19 November 2021

Iuliana Biro: Ne duceau la anchete zi şi noapte. Atâta bătaie am primit! Vai de capul nostru! 11 November 2021

Cecilia Jugănaru: În ’87 ne-am revoltat. Am avut curajul să ieşim 11 November 2021

Surorile France Marcovici și Arlette Coposu 11 November 2021

Clara Laslău: Miliţianul zice: „Lasă, nu mai plânge! Clara o să te îngrijească!” 5 November 2021

Zenovie Pâclișanu 1 November 2021

In memoriam Valentin Gligor (1936-2021) 1 November 2021

65 de ani de la Revoluția din Ungaria 25 October 2021

In memoriam Marcel Petrișor (1930-2021) 12 October 2021

Ecaterina Ciobanu: În timpul foametei eu am avut de suferit foarte mult, ajunsesem la starea de distrofie completă. 4 August 2021

Foametea organizată din anii 1946-1947 din Basarabia 4 August 2021

In memoriam Ion Ilban (25.09.1930 – 9.07.2021) 9 July 2021

Anastasia Ruch-Banaru: Frigul siberian le-a scurtat și le-a distrus viețile la toți 5 July 2021

70 de ani de la deportarea în Bărăgan. Rusaliile Negre, iunie 1951 16 June 2021

Rusaliile Negre. Deportarea în Bărăgan. Raluca Moise n. Burileanu: Noi nu am avut copilărie, nu am avut nicio jucărie, nici măcar o păpușă din cârpe 15 June 2021

12345>>

2020

Crăciun în penitenciarul de femei de la Miercurea Ciuc 26 December 2020

Crăciun în lagărul de muncă de la Cavnic 25 December 2020

Crăciun în lagărul de muncă Kilometrul 4: Cineva din mulţime începe colinda „Ce vedere minunată!” Şi la acest ton sfânt, toată mulţimea de deţinuţi, câți eram noi acolo, am colindat 24 December 2020

Ilie Lazăr. 125 de ani de la naștere 11 December 2020

Alexandru Bârlădeanu 21 November 2020

Ioan Ploscaru: Eu am fost consacrat Episcop în 30 noiembrie 1948, cu o zi înainte de desfiinţarea oficială prin decret a Bisericii noastre 19 November 2020

Lia Lazăr Gherasim: Iuliu Maniu, cunoscând popularitatea de care se bucura tatăl meu în circumscripţia sa electorală, în “ţara” lui, a alcătuit lista cu propuneri electorale înlocuind numele tatălui meu – arestat – cu cel al mamei mele: Mara Ilie Lazăr 19 November 2020

Doina Cornea: Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărei scop fusese întâlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blândeţea copacilor şi aromele pământului – într-o amară neputinţa de a mă menţine în acea adâncă limpezime interioară 19 November 2020

Dumitru Mitchievici, Martor la alegerile dintr-un sat de lângă București, 19 noiembrie 1946 18 November 2020

Ștefan Boțoiu 16 November 2020

Constantin Marțian 13 November 2020

15 noiembrie 1987, o zi de toamnă, cândva 13 November 2020

11 noiembrie 1947: sentinţa nr. 1988 a Tribunalului Militar al Regiunii II Bucureşti în procesul liderilor PNŢ 11 November 2020

Dan Mugur Rusiecki: În ziua de 5 noiembrie 1956 am plecat de acasă spre Piaţa Universității …Erau studenţi din toate facultăţile 5 November 2020

Radu Macri 4 November 2020

Constantin Andriano 4 November 2020

Ilie Andreescu 4 November 2020

28 octombrie 1948: arestarea episcopilor greco-catolici 28 October 2020

Vladimir Bukovski: Misiunea noastră era să luptăm împotriva fricii, pentru că frica era ca un fel de gheață care cuprindea întreaga societate 28 October 2020

In memoriam Liviu Tudoraș (5.09.1932-24.10.2020) 26 October 2020

123456…8>>

 

 

 

 

2019

Augustin Pacha 26 November 2019

Tortura pe înțelesul tuturor: Am părăsit Jilava la sfârșitul lui august 1959, fără păreri de rău. Îmi ziceam că oriunde voi ajunge va fi mai bine decât în groapa aceea cu mirosuri pestilențiale, la discreția unor gardieni criminali, beți de rachiu, îmbătați de gustul puterii și al sângelui 28 August 2019

Tortura pe înțelesul tuturor: Dacă există o ierarhie a răului, răul cel mai greu de suportat la Jilava mi s-a părut a fi absența oricărei intimități 9 August 2019

6 august 1949 – revolta țăranilor din Calafindești 6 August 2019

Ilie și Toader Posmagiu, țărani din Bârsești, executați în 24 iulie 1950 24 July 2019

Valeriu Moldovan 19 July 2019

Nicolae Bășoiu 18 July 2019

Titu Jubleanu 18 July 2019

1. D. Sîrbu (28 iunie 1919 – 17 septembrie 1989) 27 June 2019

Sâmbătă 20 iunie 1987 a fost rasă de faţa pământului şi biserica Sf. Vineri, situată în inima târgului vechi al Bucureştiului (din jurnalul arh. Gh. Leahu) 19 June 2019

Cornelia Fiat: Am cules melcișori. Și astea au fost singurele jucării cu care am plecat în Bărăgan 18 June 2019

Iulius Filip: „IRECUPERABIL PENTRU ORÂNDUIREA SOCIALISTĂ” 10 June 2019

Gheorghe Arsenescu 29 May 2019

Aristina Pop Săileanu: Am auzit cum se deschid celulele, zăvoarele acelea grozave 23 May 2019

Traian Nițescu 19 May 2019

Gheorghe Catargi 18 May 2019

Gheorghe Iriminoiu 17 May 2019

Aristina Pop Săileanu: Eu sunt doar o picătură din acel ocean 10 May 2019

Ana Capotă 10 May 2019

Constantin Fotescu 3 May 2019

1234567>>

 

 

 

 

2018

Florin Constantantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor: Baia de Crăciun 26 December 2018

Crăciun în deportare , în Bărăgan 24 December 2018

Dorina Potârcă: Crăciunul din 1952 în lagărul de muncă de la Popești Leordeni 23 December 2018

In memoriam Timișoara, 17 decembrie 1989 17 December 2018

Constantin Zamfirescu Căteasca 16 December 2018

Teodor ŞUŞMAN (senior) zis Lupchii   15 December 2018

Gavrilă Ghiță zis Sârbu 14 December 2018

Ofițerii Dan Tetorian, Mihail Eliade, Marcel Emilian și Ion Enulescu, executați în 13 decembrie 1949, la Jilava 13 December 2018

Vasile Stoleru 13 December 2018

Emanoil Pârâianu 12 December 2018

Adalbert Boros 12 December 2018

Andrei Samu 11 December 2018

Iosif Bogdan 11 December 2018

Vasile Purtan 11 December 2018

Victor Bădulescu 10 December 2018

Iacob Juncu 10 December 2018

Ștefan Gogiulescu 10 December 2018

Dinu Butoianu 7 December 2018

Nicolae Arsene 7 December 2018

Generația Unirii, victimă a represiunii comuniste: George Grigorovici 28 November 2018

123456…8>>

 

 

 

 

2017

In memoriam Decembrie 1989: Octavian Burcioaica 22 December 2017

In memoriam Decembrie 1989: Corina Roșca 22 December 2017

In memoriam Timișoara Decembrie 1989 21 December 2017

In memoriam Decembrie 1989: Radu Alexandru Ionescu 21 December 2017

In memoriam 21 decembrie 1989: Diana Alexandra Donea 21 December 2017

Constantin Lăcătuș, țăran din Piscu, Galați 24 November 2017

22 noiembrie 1987 studenții Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Horea Șerban se solidarizează cu protestele muncitorilor brașoveni 22 November 2017

22 noiembrie 1987: Cătălin Bia „Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară!” 22 November 2017

Floarea Frențiu despre tatăl său, Gheorghe Marginea, țăran executat după revolta din Șomoșcheș 21 November 2017

Ghiță Păiș, țăran din Tudor Vladimirescu (jud. Galați) 21 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Werner Sommerauer 15 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Dan Anghel 15 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Gheorghe Zaharia 15 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Iuliana Biro 15 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Aurică Geneti 15 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Marius Niculăescu 15 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Sofia Postelnicu 15 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Dănuț Iacob 15 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Iosif Farcaș 15 November 2017

15 noiembrie 1987-15 noiembrie 2017. 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Brașov. Marius Boeriu 15 November 2017

12345>>

 

 

 

 

2016

Țărani din Suraia, Vrancea, condamnați pentru participarea la revolta din 28-30 noiembrie 1957 7 December 2016

Suraia, jud. Vrancea, 28-30 noiembrie 1957. Revolta țăranilor împotriva colectivizării forțate 7 December 2016

Lista celor 19 țărani din Vadu Roșca condamnați în urma revoltei țărănești din 1-4 decembrie 1957 6 December 2016

Țărani din Vadu Roșca, Vrancea, împușcați la 4 decembrie 1957 în timpul revoltei țărănești 6 December 2016

Vadu Roșca, Vrancea, 1-4 decembrie 1957. Revolta împotriva colectivizării 5 December 2016

Nicolae Şt. Ciubotaru 23 November 2016

Gheorghe M. Porumboiu 16 November 2016

Stan V. Niţu (zis Ochiosu) 16 November 2016

Ilie M. Chiţu 16 November 2016

15 noiembrie 1987, o zi de toamnă cândva. Revolta anticomunistă de la Brașov 15 November 2016

Ion Lapedatu 14 September 2016

Alexandru Lapedatu 14 September 2016

Ion Mihai Giuran 2 September 2016

18/19 iulie 1957 – într-o ambuscadă la Poșaga, în Munții Apuseni, sunt împușcați Leon Șușman și Simion Roșa 19 July 2016

18 iulie 1959 – frații Arnăuțoiu și alți 14 membri ai grupului Haiducii Muscelului sunt executați la Jilava 19 July 2016

Înscenarea de la Tămădău, 14 iulie 1947 14 July 2016

Valeriu Traian Frențiu 11 July 2016

Deportările din 6-7 iulie 1949. Au murit în deportare… 7 July 2016

6-7 iulie 1949 – deportările din Basarabia în Siberia și Kazahstan 6 July 2016

Teodor Mărgineanu 29 June 2016

1234567>>

 

 

 

 

Mai mult…

 

https://www.memorialsighet.ro/din-marea-de-amar/

//////////////////////////////////////

 

 

Fântâna Albă- 1 aprilie 1941, lucrare de Silvia Radu (donată de artistă Memorialului Sighet)

 

Ion Varta: În legătură cu ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă la 1 aprilie 1941, bineînţeles că reconstituirea acestui episod dramatic este una aproximativă. După cum ştiţi, pe această temă s-au scris doar câteva lucrări, majoritatea bazându-se pe declaraţiile martorilor oculari şi pe mărturiile supravieţuitorilor acestui masacru.

 

Până acum, istoricii români din Republica Moldova nu au avut acces la respectivele fonduri de arhivă. Este foarte indicat să se facă investigaţii în arhivele N.K.V.D.-ului. Elucidarea acestui episod trebuie să se bazeze pe documente, iar cele din arhivele N.K.V.D.-ului ar fi cele mai credibile. Dar ceea ce s-a reconstituit până acum doar pe baza mărturiilor celor care au supravieţuit acestui masacru, redă în toată amploarea ei această crimă barbară comisă cu premeditare de autorităţile sovietice.

 

 

Monument ridicat la Hliboca (Bucovina de Nord, azi Ucraina), în 2009, în memoria victimelor de la Fântâna Albă, împuşcate de sovietici la 1 aprilie 1941 (Arhiva foto a Memorialului Sighet)

Românii bucovineni au fost atraşi într-o cursă ca să li se dea o lecţie exemplară tuturor celor care doreau să treacă graniţa în România. Groaza şi frica trebuiau să le intre acestora în oase, pentru ca pe viitor să nu mai nutrească o asemenea dorinţă. Iar dorinţa românilor bucovineni şi basarabeni de a trece graniţa în România era foarte mare, pentru că erau disperaţi chiar din primele zile ale venirii sovieticilor, ale anexării Basarabiei şi Bucovinei. De aceea autorităţile sovietice au pus la cale această crimă barbară. Este vorba de circa 7.000 de locuitori din mai multe sate din apropierea frontierei sovieto-române (stabilită în urma agresiunii din 28 iunie 1940), care au fost atraşi într-o zonă pe unde, potrivit zvonurilor lansate de N.K.V.D., sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Dar acolo au fost întâmpinaţi cu rafale de mitralieră trase de grănicerii sovietici. Numărul victimelor estimat de diverşi autori, variază între  1.400 şi 2.400.

 

Dat fiind că numărul acestor victime este uriaş, cred că este foarte justificată legea adoptată de Parlamentul României la 10 mai 2011 prin care se instituie data de 1 aprilie ca Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie. Poate că românii din Basarabia ar fi dorit ca această comemorare să aibă loc la 6 iulie sau la 13 iunie, dar cred că ziua de 1 aprilie e cea mai sugestivă pentru comemorarea tuturor crimelor, ororilor, asasinatelor în masă pe care le-au comis sovieticii în teritoriile amputate în 1940.

 

 

 

Din Ion Varta, Deportările în masă din R.S.S. Moldovenească din 13–16 iuNie 1941 şi 5–9 iulie 1949, în Școala Memoriei 2011, editor Traian Cplin Uba, Fundația Academia Civică, 2011

 

https://www.memorialsighet.ro/fantana-alba-1-aprilie-1941/

////////////////////////////////////////

Romulus Rusan, Recviem pentru țăranul român

 

 

Au fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii, cu turcii și cu rușii, cu secetele și inundațiile, cu “birăii” și activiștii, cu birurile și cotele. Au fost mereu învinși și învin-gători, căci sacrificiul lor a hrănit continuitatea istoriei.

Lupta cu comuniștii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a distrus nu numai viețile, ci și rădăcinile. Fără pământ, țăranii și-au pierdut definiția. Și-au luat lumea în cap venind la oraș și lăsând pământul și gospodăria pe capul femeilor și copiilor, iar recoltarea în seama studenților și soldaților. Cei rămași la lucrul câmpului au început să “fure” din avutul obștesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forța).

Astăzi, jertfa țăranilor răsculați în 1949-1950 rămâne un episod romantic. Răzmerițele finale din 1960-1962 seamănă cu asediile medievale. Ziua din aprilie 1962, când a fost decretată colectivizarea, seamănă cu căderea Constantino-polului. Așa cum picturile din Aya Sofia ilustrează o lume străină de cea care urma să vină, țăranii se proiectează în realitatea timpului nostru ca niște martiri fără aureole. Răpuși de glonț sau de ideologie, sunt cele mai numeroase și inocente prăzi ale comunismului.

 

Romulus Rusan, text introductiv pentru expoziția Țăranii și comunismul. Recviem pentru țăranul român, Centrul internațional de Studii asupra Comunismului, martie 2009

 

https://www.memorialsighet.ro/romulus-rusan-recviem-pentru-taranul-roman/

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

Sabina Wurmbrand- soţia pastorului Richard Wurmbrand

 

1. 16 iulie 1913, la Cernăuţi – 20 august 2000, Torrance

 

 

 

Arestată în ianuarie 1951, este condamnată la 2 ani închisoare corecţională.

 

De la Jilava, ajunge în lagărul de triere de la Ghencea de unde este mutată la Canal, iar apoi la Târgşor.

 

A fost eliberată abia după trei ani.

 

 

 

„Marşul către locurile de muncă se făcea pe un vânt tăios care venea dinspre mare. Gardienii îşi frecau mâinile să şi le încălzească, vădit nemulţumiţi că sunt siliţi să iasă pe frigul acela din barăcile lor încălzite. Ei îşi făceau simţită frustrarea lovindu-ne şi înjurându-ne birjăreşte după obiceiul lor la cea mai mică mişcare sau gest neaşteptat în rândurile noastre. La poartă, sub controlul turnului de pază, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: „Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari.”

 

Vântul ne biciuia obrajii şi ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârşit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deţinuţi, escortaţi de ambele părţi de gardieni înarmaţi. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puţin înapoi, ceea ce era interzis) lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporţii uriaşe, cu multe mâini şi picioare, orb, neavând alt scop decât a munci până la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoşi, sclavii israeliţi din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriaşele piramide ale lui Faraon.”

 

Sabina Wurmbrand, „Nobleţea suferinţei” (Ed. Stephanus)

https://www.memorialsighet.ro/sabina-wurmbrand/

 

///////////////////////////////////////

 

Françoise Thom: „Avem semne clare că regimul lui Putin se apropie de sfârșit”

 

 

„Filmul lui Navalnîi cu palatul lui Putin n-ar fi fost posibil fără legături la niveluri foarte înalte”, apreciază Françoise Thom în interviul acordat în exclusivitate DW.

 

Françoise Thom are 70 de ani și este de multă vreme una dintre autoritățile mondiale din domeniul studiilor ruse și sovietice. În interviul dat în exclusivitate pentru DW, cercetătoarea franceză vorbește despre „puternicul contrast” care există între criza internă din Rusia și „neobosita forță direcționată spre extinderea ei imperială”.

 

În România a fost tradus recent ultimul volum semnat de Françoise Thom, Putin și putinismul (Humanitas, 2020, traducere de Adina Arvatu), în care autoarea explică fenomenul putinist și felul în care se afirmă din nou civilizația rusă, prin întoarcerea spatelui Occidentului. Françoise Thom, fiica matematicianului René Thom, autorul teoriei catastrofelor, a studiat cu Alain Besançon și a predat la Université de Paris X – Nanterre, înainte de a-și începe cariera la Sorbona, unde se ocupă de istorie contemporană, cu accent pe istoria relațiilor internaționale și a Războiului Rece.

 

Putin, artizanul conflictelor din regiune ar putea fi președinte pe viață. Credeți că e posibil să apară ceva care să schimbe lucrurile, o lebădă neagră, în sensul conceptului formulat de Nassim Taleb?

 

Françoise Thom: Când au venit la putere, Putin și cercul lui de susținători, aceștia aveau o singură prioritate: să asigure o conducere unitară, fiindcă așa cum au explicat ei, căderea regimului comunist  și destrămarea Uniunii Sovietice, au fost efecte ale divizărilor și neînțelegerilor care au avut loc la vârful partidului comunist. Așa că, Putin asigură unitatea elitei conducătoare de multă vreme. Primele simptome ale tensiunilor au apărut, totuși, în cercul de la Kremlin în 2011, când o grupare aflată în ascensiune a încercat să impună un al doilea mandat prezidențial pentru Medvedev. Așa cum știm, Putin a reacționat dur, prin represiuni și agresiuni serioase împotriva Ucrainei, pentru a reface un consens forțat față de anexarea Crimeei. Numai că acest remediu pe termen scurt a dus la consecințe pe termen lung: din cauza sancțiunilor occidentale economia s-a oprit și nivelul de insatisfacție al populației este în creștere. În plus, divizarea în rândul conducerii statului nu a dispărut, ba dimpotrivă politica lui Putin de „naționalizare” a elitelor a dus la creșterea tensiunilor la vârf.

 

Putin şi Putinismul, editura Humanitas, 2020

Confruntarea cu Occidentul era binevenită, câtă vreme putea fi un instrument de control al maselor. Dar, când această confruntare duce la reacții ale Vestului, care devin o amenințare pentru averile demnitarilor ruși, entuziasmul pentru politicile izolaționiste și agresive scad. Astăzi avem semne clare că regimul lui Putin se apropie de sfârșit. Filmul lui Navalnîi cu palatul lui Putin n-ar fi fost posibil fără legături la niveluri foarte înalte. Opoziția față de Putin nu se mai restrânge doar la persoanele urbane educate. Există acum o dezamăgire în masă față de regimul lui Putin.

 

Vladimir Putin i-a cerut Europa lui Bill Clinton, în 1999, când acesta era președintele SUA, după cum ați citat dvs. în volumul „Putin și putinismul”: „Voi aveți America de Nord și de Sud plus Asia. Ați putea să ne lăsați nouă, cel puțin Europa”. Credeți că Rusia are acest obiectiv istoric să aibă Europa în sfera ei de influență? Ce-i drept există dovezi că s-a implicat în propaganda pro-Brexit, iar dvs. ați vorbit despre dorința Moscovei de a dezmembra UE. Dar cum poate influența Rusia Europa în mod concret, dar România?

 

Liderii sovietici au fost convinși din 1945 încoace că în momentul în care SUA părăsesc Europa, întreg continentul va cădea sub hegemonia rusă. Liderii Rusiei de azi împărtășesc aceeași viziune. Obiectivul lor este să dea afară SUA din Europa, să perturbe cooperarea transatlantică, să slăbească influența anglo-saxonă în Europa (deci Brexit) și în general să arunce în aer construcția europeană. Moscova este convinsă că atunci când aceste ținte sunt atinse, Rusia va fi în poziția să domine Europa prin aranjamente bilaterale, care ar putea însemna controlul Germaniei prin pârghii economice, al Franței prin tradiționala ei rusofilie, infiltrând elitele politice, parlamentele, mass-media, organizațiile neguvernamentale, cooptând și recrutând lideri prin șantaj și corupție etc. Regimul de la Moscova este incapabil să producă belșug. Se poate dezvolta doar prin expansiunea și deturnarea resurselor din restul lumii. Operațiunile de propaganda și influență din Rusia sunt mult mai eficiente sub Putin decât erau în perioada sovietică, pentru că cei de la Kremlin își pot exercita acțiunile subversive atât asupra aparatului de stat, prin metodele pe care le-am menționat, cât și asupra maselor prin social-media: lucrurile funcționează în același timp de sus în jos și de jos în sus.

 

Cine sunt prietenii Rusiei în Europa?

 

Prietenii Rusiei sunt majoritatea celor care fac bani în această țară și care înțeleg regula pe care Kremlinul o aplică oricărui oligarh, fie el rus sau străin: poți fi bogat în Rusia doar dacă servești Kremlinul. Din punct de vedere ideologic, cei care se opun „globalizării” în numele „suveranității” sau al naționalismulului, precum și cei care resping elitele tind să fie pro-Putin pentru că ei nu văd în Kremlin un instrument al puterii și al distrugerii adversarilor.

 

Potrivit unui sondaj făcut de Pew Research în mai 2017, ortodocșii din Estul și Centrul Europei sunt în mod hotărât de partea unui rol mai puternic al Rusiei în regiune și în geopolitică. Deși România este unul dintre statele cele mai pro NATO și pro UE, majoritatea populației, 65%, consideră că Rusia are obligația să-i protejeze pe ortodocșii din afara granițelor sale, inclusiv din România. Cum poate fi explicat acest fenomen?

 

Creștinii din Europa adesea văd Rusia ca pe un bastion al creștinismului, fiindcă nu sunt conștienți de faptul că propaganda rusă este aceeași și față de musulmani: Rusia este apărătorul valorilor tradiționale împotriva influenței coruptoare a Occidentului. Rusia le spune europenilor că Moscova va fi campioana civilizației pe continent, în vreme ce africanilor le transmite că Rusia îi va ajuta să scape de influența colonială europeană și să găsească o cale africană.

 

Credeți că Rusia și China lucrează împreună împotriva NATO? E posibil să aibă și alte obiective comune?

 

Ambele țări sunt conduse de ura și de resentimentele pe care le au față de Occident, ceea ce formează un amestec puternic. Ambele țări au un cult al forței și ambele resping libertatea. De fapt, cele două au puține interese practice în comun, dar un teren ideologic comun și puternic. După cum știe orice istoric, pasiunile domină interesele, așa a ajuns Rusia să fie asociată cu China sau Rusia și Turcia să formeze un tandem.

 

În ultima dvs. carte explicați cum Moscova folosește ortodoxia ca o formă de soft power. De ce ortodoxia e încă atât de atractivă?

 

În Rusia ortodoxia pierde rapid teren, pentru că Biserica e percepută ca parte a propagandei centrale a regimului lui Putin. Dar, fiindcă ortodocșii din afara Rusiei nu sunt conștienti de acest lucru, pot fi păcăliți destul de ușor de agitația propagandistică a Kremlinului.

 

Aproape în fiecare zi Rusia violează teritoriul NATO. Ce urmărește Moscova prin aceste acțiuni?

 

Putin consideră că misiunea lui este să reînvie imperiului rus, ca prim pas către hegemonia europeană. Toate metodele menționate mai sus, corupția elitelor, propagandă directă, agenții de influență, infiltrarea parlamentelor și guvernelor, intimidarea, toate acestea sunt folosite inclusiv în statele din vecinătatea Rusiei.

 

Marile puteri occidentale par să fi abandonat subiectul anexării Crimeei. Credeți că au acceptat situația ca atare? Fiindcă în acest caz Rusia poate ajunge la concluzia că poate face orice în vecinătatea ei apropiată.

 

Această întrebare va deveni foarte importantă când Rusia va avea un alt lider după Putin. Putem prezice că o „deputinizare” va avea loc, deja a început, atât pentru uz intern, cât și pentru a convinge vestul să înceapă o resetare și să abandoneze sancțiunile. Totuși, criteriile pentru o reală schimbare trebuie să pornească de la voința Moscovei de a abandona regiunile pe care Rusia le-a amputat de la statele vinovate că au ales Vestul: Abhazia, Osetia de Sud, Donbas, Transnistria, Crimeea. Occidentul trebuie să fie ferm în această privință, pentru că alminteri, succesorii lui Putin vor continua politica imperială, mai puțin grosolan și cu mai multă șiretenie.

 

E posibil ca Rusia să se gândească și la o altă anexare sau cum ar vrea să rezolve problema cu Ucraina?

 

Rusia vrea întreaga Ucraină și nu doar acele state separatist-bandite, care sunt folosite ca pârghii de presiune asupra Kievului. Kremlinul speră încă să poată instala la putere în Ucraina o echipă de satrapi ajutați de oligarhi care fac bani în Rusia.

 

Cum sunt influențate relațiile internaționale de criza pandemică și cum vă așteptați să evolueze Rusia mai departe?

 

Moscova a încercat să exploateze situația în propriul interes, în momentul în care întreaga atenție a Occidentului era concentrată asupra pandemiei, iar SUA erau paralizate de schimbarea administrației. În acest fel, Rusia l-a forțat pe Lukașenko să se supună pentru a rămâne la putere și a transformat statul Belarus în ceva lipsit de conținut; Moscova a folosit războiul din Karabakh pentru a-l pedepsi pe premierul Armeniei, Nikol Pașinian pentru orientarea sa pro-occidentală și pentru a scăpa de partenerii vestici din formatul Minsk pentru Nagorno-Karabakh (Franța, SUA) și să-și impună în acest fel propria poziție pentru Armenia și Azerbaidjan. Rusia integrează acum Abhazia, ocupă teritoriul azer, iar FSB, Serviciul Federal de Securitate (urmașul KGB) va controla comunicațiile stategice și granițele în Caucaz. De fapt, există un puternic contrast între o evidentă criză internă și neobosita forță direcționată spre exinderea imperială: toate acestea reamintesc de Uniunea Sovietică. În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, vaccinul Sputnik este folosit tot ca un instrument pentru proiectarea influenței. În Ucraina, propaganda rusească a încercat să destabilizeze guvernul, insinuând că refuzul vaccinului rusesc înseamnă sacrificarea populației ucrainene din motive de tip fascist.

 

 

Autoare/Autor Sabina Fati

 

 

https://www.dw.com/ro/fran%C3%A7oise-thom-avem-semne-clare-c%C4%83-regimul-lui-putin-se-apropie-de-sf%C3%A2r%C8%99it/a-56402000

 

///////////////////////////////////////

 

Arhive categorie

: Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale

SUA, China, Rusia, Iran relații comerciale și afaceri globale

 

un text de Mișu Croitor Imediat în pandemie în media oficială, repet: în media oficială, s-a vorbit despre o schimbare a Ordinii … de la una unilaterală (hegemonia SUA)… la una multilaterală(SUA, UE, CHINA, RUSIA, IRAN)… Proaspăt ales la UE, Josep Borrel vorbea PE ȘLEAU de acest lucru când era întrebat de prietenii din presă.

Continuă lectura „SUA, China, Rusia, Iran relații comerciale și afaceri globale”

 

Publicat demisucroitoraprilie 1, 2022Publicat înTextele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale, Textele mele 2022Etichete:Ordinea mondială multilaterală China Rusia IranLasă un comentariula SUA, China, Rusia, Iran relații comerciale și afaceri globale

Binele Comun a devenit global a spus papa Francisc în 2019

ANUL 2019 ANUL 2019 Pope Francis: Statul național nu este CAPABIL…” „ BINELE COMUN a devenit global și națiunile trebuie să se asocieze în beneficiul lor”, a spus Francisc, menționând că unele țări au astăzi „un spirit de opoziție decât de cooperare”.https://www.catholicworldreport.com/2019/05/02/pope-francis-the-common-good-has-become-global/Papa a numit „construirea BINELUI COMUN al umanității, un element necesar și esențial pentru

Continuă lectura „Binele Comun a devenit global a spus papa Francisc în 2019”

 

Publicat demisucroitorfebruarie 6, 2022Publicat înTexte Mișu Croitor 2022, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini MondialeLasă un comentariula Binele Comun a devenit global a spus papa Francisc în 2019

Noua Normalitate și normele ei

 

CONTROL TOTAL AL INDIVIDULUI de către guvern

 

Publicat demisucroitorfebruarie 9, 2021Publicat în2020 Textele mele, texte on facebook, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini MondialeEtichete:guvern mondial, noua normalitate, papalitate3 comentariila Noua Normalitate și normele ei

Interviu cu un fost preot iezuit Alberto Rivera (1)

 

Alberto Magno Rivera (1935-1997) a fost un preot iezuit care s-a convertit la creștinismul evanghelic. Înainte să moară în condiții extrem de suspecte el declarat intr-un interviu: „Misiunea mea a fost să lucrez pentru infiltrarea de instituții religioase, bisericești precum și cele de guvern… pentru că acesta a fost obiectivul sistemului catolic dintotdeauna, infiltrarea tuturor

Continuă lectura „Interviu cu un fost preot iezuit Alberto Rivera (1)”

 

Publicat demisucroitorianuarie 25, 2021Publicat înAlberto Rivera, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale, UncategorizedEtichete:Alberto Rivera, biserică catolica5, guvern mondial, infiltrare iezuită, Noua Ordine MondialăLasă un comentariula Interviu cu un fost preot iezuit Alberto Rivera (1)

Marele blond ‘oaia neagră’ de la Casa Albă, inamicul Casei Comune!

 

Marele Blond inamic al Casei Comune, un „egoist” care l-a enervat pe Sfântul Părinte!

 

Publicat demisucroitorianuarie 11, 2021Publicat în2020 Textele mele, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale, UncategorizedEtichete:Casa Comună, egoist sau terorist, Familia Mondială, Trump cenzurat pe Twitter și FaceboockUn comentariula Marele blond ‘oaia neagră’ de la Casa Albă, inamicul Casei Comune!

Documentul Noii Ordini Mondiale livrat Parlamentului European de Borrell

 

Un document de lucru de unsprezece pagini care a fost deja livrat Parlamentului European și guvernelor celor douăzeci și șapte.

 

Publicat demisucroitorianuarie 7, 2021Publicat în2020 Textele mele, cercetare.info.new world order, economic.info(nwo).international, Știri -Timpuri noi, familii regale. info, imperial american.info.blitz, imperial.american.global.info, Noua Ordine Mondială, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini MondialeEtichete:Plecarea lui Trump, programul economic al Noii Ordini Mondiale lansat de BorrellLasă un comentariula Documentul Noii Ordini Mondiale livrat Parlamentului European de Borrell

Rațiunea de a exista a Ordinului Iezuit

Am comentat pe pagina lui Dan Diaconu… vezi aici: https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1328347704183857&id=100010259195793 Adam Whishaupt a fost un iezuit (cu origini evreiești). Rațiunea de a exista a Ordinului Iezuit este acela de a aduce Europa (protestantă sau ortodoxă) ÎNAPOI la picioarele papei.Aici e cheia conflictelor și a războaielor. Jocuri de șah politic! Războaie, dictaturi, revoluții, sionism, comunism (și

Continuă lectura „Rațiunea de a exista a Ordinului Iezuit”

 

Publicat demisucroitorianuarie 2, 2021Publicat în2020 Textele mele, texte on facebook, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini MondialeEtichete:Adam Whishaupt, illuminati, ordinul iezuitLasă un comentariula Rațiunea de a exista a Ordinului Iezuit

Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger

 

KISSINGER: „…Pandemia de coronavirus va modifica pentru totdeauna ordinea mondială cu efecte asupra macroeconomiei … lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi după coronavirus… … impactul negativ structural la nivel politic şi economic ar putea dura generaţii. Nicio naţiune, nici măcar Statele Unite, nu va putea depăşi epidemia printr-un efort strict naţional…„ [ MEDIAFAX, 13

Continuă lectura „Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger”

 

Publicat demisucroitormai 17, 2020Publicat îneconomic.info(nwo).international, politic.economic. info. international, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini MondialeLasă un comentariula Se resetează Noua Ordine Mondială spune Kissinger

Rolul UE în Noua Ordine Mondială. Ordine din haos

 

ordinea mondială de azi nu este ordine. Trebuie să reconstruim un nou multilateralism în care Uniunea Europeană poate juca un rol

 

Publicat demisucroitormai 14, 2020Publicat înglobal politic analitic, Noua Ordine Mondială, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini MondialeEtichete:Josep Barrel, noua ordine mondiala si Europa, ordine din haos, pandemia ordinii mondialeLasă un comentariula Rolul UE în Noua Ordine Mondială. Ordine din haos

Spania a anunțat intrarea în Noua Ordine Mondială 1 Mai

De la 1 Mai 2020 Spania supusă Noii Ordini Mondiale „model economic schimbat”

 

Publicat demisucroitormai 5, 2020Publicat în2020 Textele mele, global politic analitic, marxism.capitalism.nwo. ideologic.info, Noua Ordine Mondială, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini MondialeEtichete:De la 1 Mai 2020 Spania supusă Noii Ordini Mondiale38 de comentariila Spania a anunțat intrarea în Noua Ordine Mondială 1 Mai

China atrasă de Soros în Noua Ordine Mondială VIDEO 2009

 

Intr-un interviu din anul 2009, George Soros spunea jurnalistei Chrystia Freeland de la „Financial Times” despre starea economiei mondiale și despre relațiile dintre SUA și China după criza anilor 2008. George Soros relata că piețele financiare încep să funcționeze din nou și considera la vremea aceea că președintele Obama trebuia să urmărească atragerea Chinei într-o

Continuă lectura „China atrasă de Soros în Noua Ordine Mondială VIDEO 2009”

 

Publicat demisucroitoraprilie 27, 2020Publicat încercetare.info.new world order, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale, UncategorizedEtichete:China, FMI, Noua Ordine Mondială, Obama, soros2 comentariila China atrasă de Soros în Noua Ordine Mondială VIDEO 2009

Cornel Sabou descrie fenomenul „Călin Georgescu” din România

 

Intr-un live pe facebook (vezi AICI… 31:35 sec.) jurnalistul Cornel Sabou descrie în propriile cuvinte un fenomen care este din ce în ce mai preponderent în România: „fenomenul Călin Georgescu” ! Iată ce spune jurnalistul: „pe viitor va trebui să avem grijă ce vom vota… să nu pierdeți gândul acesta când vin din nou alegeri

Continuă lectura „Cornel Sabou descrie fenomenul „Călin Georgescu” din România”

 

Publicat demisucroitoraprilie 23, 2020Publicat înarhivemisucroitordisputaideilor, cercetare.info.new world order, clingeorgescu.blitz, misucroitor producție arhive, misutexte local 2020, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale, UncategorizedEtichete:Cornel Sabou, Călin Georgescu prim-ministru, fenomenul Călin Georgescu7 comentariila Cornel Sabou descrie fenomenul „Călin Georgescu” din România

Salariu Universal propus de papa Francisc! Solidaritatea ca „armă”!

 

Folosind resortul imens al mișcărilor populare, a miilor de asociații catolice și organizații de nivel mondial, catolicismul va oferi lumii „schimbarea socială mult așteptată.

 

Publicat demisucroitoraprilie 21, 2020Publicat încercetare.info.new world order, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini MondialeEtichete:Noua Ordine Mondială, salariu universal2 comentariila Salariu Universal propus de papa Francisc! Solidaritatea ca „armă”!

„Totul va fi bine” spune papa Francisc !

 

Pe 19 Martie 2020, un cardinal a explicat originea expresiei „Totul va fi bine” (vezi video AICI), expresia fiind legată de călugărița medievală Julian of Norwich care a trăit mare parte a vieții izolată de societate într-o celulă. Ieri a venit și rândul papei Francisc: „În aceste săptămâni, am continuat să repetăm 《 Totul va

Continuă lectura „„Totul va fi bine” spune papa Francisc !”

 

Publicat demisucroitoraprilie 13, 2020Publicat în2020 Textele mele, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale, Textele meleEtichete:papa francisc noua ordine mondială urbi et orbi totul va fi bineUn comentariula „Totul va fi bine” spune papa Francisc !

Binele Comun și Noua Ordine Mondială

Auzim din ce in ce mai des expresia, „binele comun”, care e inventia papalitatii. Cei mai multi cred ca e ceva bun, daca e bine si e comun. Ni se vorbeste mereu despre saraci, emigranti, defavorizati, etc., cum ca ei trebuie ajutati si sustinuti. Asa e, trebuie ajutati, numai ca e o problema, ei sunt

Continuă lectura „Binele Comun și Noua Ordine Mondială”

 

Publicat demisucroitorfebruarie 12, 2020Publicat înAmazing Discoveries(tv,news..etc), Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale, Walter VeithEtichete:Binele Comun nouă ordine mondială fiara din ApocalipsaLasă un comentariula Binele Comun și Noua Ordine Mondială

Walter Veith la Târgu Mureș întrebare și raspuns cu privire la perfecțiunea caracterului

In România, Walter Veith a răspuns cu privire subiectul: „victoria asupra pacatului” (vezi Conferința susținută la Tg. Mureș 2019) unde l-am întrebat CU PRIVIRE LA ACEST SUBIECT (am pus acea intrebare care nu era de fapt a mea, ci a fost preluată din on-lineul românesc… unde apăruseră PRIMELE  discuții)… observasem că au apărut probleme și

Continuă lectura „Walter Veith la Târgu Mureș întrebare și raspuns cu privire la perfecțiunea caracterului”

 

Publicat demisucroitorfebruarie 2, 2020Publicat înAdventiștii azi, arhivemisucroitordisputaideilor, texte on facebook, Textele mele, Walter VeithEtichete:perfecțiunea asupra caracterului, victoria asupra păcatului., Walter Veith la Targu MureșLasă un comentariula Walter Veith la Târgu Mureș întrebare și raspuns cu privire la perfecțiunea caracterului

Masoni români 1 decembrie cântă Treceți batalioane române Carpații

Publicat demisucroitordecembrie 2, 2019Publicat înmasoneria românească info, texte on facebookLasă un comentariula Masoni români 1 decembrie cântă Treceți batalioane române Carpații

​EMOȚIONANT LA ROMA!

         un text de Mişu Croitor      Piesa worship „Shout to the Lord”, „Lumina lumii” cântate la Roma weekend-ul acesta.    Scene emoționante, Reînnoirea Carismatică Catolică se desfăşoara sub privirile papei Francisc care participă şi el la programul de laudă şi închinare, pontiful, vizibil emoționat cântă: „Isus Domnul meu e viu”…https://youtu.be/VP6kXfhuFTw

Continuă lectura „​EMOȚIONANT LA ROMA!”

 

Publicat demisucroitoriunie 9, 2017Publicat întexte on facebook, Textele lui Mişu Croitor- analiza Noii Ordini Mondiale2 comentariila ​EMOȚIONANT LA ROMA!

​[„ordo va chaos”] – secularism, liberalism, LGTB

     de Mişu Croitor  (text editat)    Suntem în perioada când secularismul și liberalismul este „lăsat”  (sau ghidat),  spre haos…  New Papal Order va fi cea care va pune lucrurile în Ordine (într-un echilibru de mijloc,  acceptat de majoritate).     Mafia homosexuală și presiunile puse asupra familiei au creeat ideea „dușmanului comun”  împotriva căruia

Continuă lectura „​[„ordo va chaos”] – secularism, liberalism, LGTB”

 

Publicat demisucroitoriunie 9, 2017Publicat întexte on facebookLasă un comentariula ​[„ordo va chaos”] –

secularism, liberalism, LGTB

REVOLUȚIE LA VATICAN (extras din cartea lui Martin N. Kobialka)

Avem în fața noastră o trezire mondială sau mai curând o apostazie mondială, deghizată în haina catolico-protestantă?

 

Publicat demisucroitormartie 5, 2017Publicat înCarte, cărți, cărțile vorbesc., CITATE ORIGINALE, CITATE ORIGINALE DIN CĂRȚIEtichete:ecumenism, marşul pentru Isus, Mișcarea carismaticăLasă un comentariula REVOLUȚIE LA VATICAN (extras din cartea lui Martin N. Kobialka)

​Naționalismul în Noua Ordine Mondială

…cei care au o idee despre mersul lucrurilor pe mapamond, realizează faptul că…la Vatican, se face politica lumii! https://misucroitor.wordpress.com/category/89/textele-lui-misu-croitor-analiza-noii-ordini-mondiale/

 

//////////////////////////////////////

 

Inceputurile inchizitiei -crestinișmul de la martiri la tortură

 

Publicat demisucroitor

 

Publicat în Crestinismul de-a lungul secolelor

 

 

Biserica creștină a fost fondată pe moartea pe Cruce și Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facțiune creștină va spune acest lucru ca primordial în definiția sa. Diferențele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiție, în cult, în practici etc. Totuși cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape și a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecției venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar și în numele Lui să se producă sute de ani atrocități fără margini în perioada Inchiziție? Sfânta Scriptură (Biblia) vorbește în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar și despre atrocități care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă și nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuții pe care creștinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute și mii de oameni au ars pe rug, au fost torturați în cele mai oribile moduri cu putință de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziției. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviințat persecuții: ale musulmanilor, evreilor și schismaticilor de orice fel (chiar și catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară.

 

O modificare majoră în istoria creștinismului

 

Până în secolul al IV-lea creștinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorități, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero și până la Dioclețian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creștinilor din imperiu. Aceștia erau de cele mai multe ori socotiți drept țapi ispășitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârșit de fapt de Nero. Pe cei mai mulți dintre acești martiri creștini morți în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt considerați sfinți pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar și cu prețul vieții. Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști – Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși. Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare: persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale. Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema -afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului: existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică (85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice. Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.

 

Începuturile Inchiziției și argumentele acestora

 

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice. Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii. Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”. Exact ca în vreme prigoanei creștinilor, condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici. La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților). În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit. În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor: la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne ,care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.

 

Arderea pe rug

 

Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului. La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs și la încurajarea denunțiilor secrete. Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă. Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană. Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis” – „pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți. „Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale: „compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri” -„noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours. Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.

 

(Sursa:historia.ro )

 

 

///////////////////////////////////////

 

Cine a fost Traian Băsescu în regimul comunist? Interviu cu un inspector ce îl anchetase la Constanța în 1981.

 

 

Publicat demisucroitoraprilie  

 

Autorul mărturiei,

Ștefan Mihuț este un  fost opozant  al regimului ceaușist arestat în 1968 pentru organizarea unei demonstrații naționaliste a studenților în București.Pedeapsa de 17 ani de detenție i-a fost comutată la cinci ani de muncă forțată în Delta Dunării,consemnează cotidianul.ro(în articolul  : ” Mărturia unui român din Bruxelles despre trecutul întunecat al lui Traian Băsescu” ,din 26 sept. 2012)

 

Mai apoi,datorită calităților sale de inginer,este numit inspector în Ministerul Transporturilor.Astfel ajunge să îl ancheteze pe Traian Băsescu, revenit în țară,după ce fusese arestat de autoritățile franceze ca suspect în cazul incendierii unui petrolier în portul  Rouen.

Acesta mărturisește

că actualul președinte al României,era bănuit că ar fi fost implicat și în transportul clandestin de aur,diamante,armament etc.,marfa fiind introdusă în pereții modificați ai navei pe care o comanda,sub protecția Securității de la care primea și directivele.

 

Protejat de Securitate,comandantul navei,vorbește arogant anchetatorilor.

 

Câteva frânturi din declarațiile lui Ștefan Mihuț : „Aveam să aflu mai târziu că, pe linie de Departament al Securităţii Statului, lucrurile erau deja «aranjate» şi muşamalizate. La Constanţa ne-a întâlnit şi am fost supervizaţi în timpul anchetei de şeful securităţii portului Nicuşor Dumitru şi de prim secretarul judeţului Constanţa de la acea vreme, Vâlcu. Băsescu a venit râzând, sigur pe el, ca şi cum ar fi ştiut că ancheta ar fi urmat să fie o simplă formalitate. Mă întrebam cum a putut ajunge acest tânăr pe atunci comandant de navă, abia la trei luni după obţinerea brevetului, să îi fie încredinţat petrolierul «Argeş». La dosarul de anchetă existau…”

 

In  contextul politic și democratic de după ’90,Ștefan Mihuț,a fost intimidat și bătut din cauză că îl deranja și pe Băsescu(proaspăt numit în funcția de ministru  al Transporturilor de către guvernul Roman din 1991).Iată avertismentul pe care l-ar fi primit de la un general:

„…«Ai început să superi foarte tare pe foarte multă lume…văd că ai ce ai şi cu ministrul Băsescu. Şi asta de mult timp. Ori te cari cât mai repede din ţară, ori eşti mierlit…». Nu am luat în seamă ameninţarea. Dar, la câteva săptămâni, când mă întorceam acasă, în holul blocului, pe întuneric, am fost atacat şi bătut crunt de doi indivizi. Am decis că trebuie să îmi protejez familia, soţia şi copilul, şi am plecat cu Dacia mea în Suedia şi apoi în Belgia, unde am cerut azil politic.”

 

Urmăriți interviul AICI.

 

 

https://misucroitor.wordpress.com/2014/04/16/cine-a-fost-traian-basescu-in-regimul-comunist-interviu-cu-un-inspector-ce-il-anchetase-la-constanta-in-1981/

 

///////////////////////////////////////

 

Iosif Țon-mărturie completă -Mărturia completă a preotului Iosif Ţon, aşa cum a fost transmisă către BBC:“Eu şi securitatea .O explicaţie despre mine şi alţi pastori”

 

Mai mulţi credincioşi, printre care Petre Dugulescu şi Dănuţ Mănăstireanu, şi-au studiat dosarul de la securitate şi au constatat că vina lor principală a fost aceea că erau adepţii lui Iosif Ţon, care era un duşman al puterii comuniste. Pentru mai bine de 30 de ani, aceasta este imaginea despre mine pe care o vor descoperi cei care studiază documentele securităţii.

 

Şi totuşi, atunci când se vor publica numele tuturor celor care au colaborat cu securitatea ca informatori, între ei va apare şi numele meu şi lucrul acesta îi va şoca pe mulţi credincioşi. Cazuri similare vor fi şi cu alţi pastori.

 

Iată de ce cred că este necesară acum o explicaţie. Voi începe cu cazul meu. În anul 1957, pe când eram student la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti, mi-au căzut în mână cărţi de teologie liberală. Prin citirea lor şi prin interacţiunea pe această temă cu unul dintre profesori mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. În decembrie 1957 m-am retras de la Seminar şi am intrat în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română în comuna Lupşa de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni (în 1955 absolvisem Facultatea de filologie din Cluj).

 

În luna mai, 1958, am scris o scrisoare unuia dintre studenţii la Seminarul din Bucureşti că am devenit ateu.

 

În anii care au urmat, am trăit ca un ateu, cu tot ce implică lucrul acesta. În anii aceia am dorit foarte mult să fiu acceptat pe deplin în societatea socialistă a vremii.

 

În anul 1963 am fost chemat la securitate în Cluj şi am fost întrebat dacă vreau să devin colaborator al lor ca informator. Eu am văzut în această invitaţie o nouă oportunitate să fiu pe deplin acceptat şi de aceea am acceptat să devin informator şi am semnat angajamentul pentru aceasta.

 

Pe baza aceasta, am fost acceptat ca să lucrez vara ca ghid la mare cu turiştii străini, deoarece vorbeam fluent limba engleză. Sarcina mea era să raportez orice lucru suspect aş observa la turiştii cu care lucram.

 

În anii aceia am scris şi câteva note informative despre câţiva credincioşi baptişti din Cluj, cu care mai eram în contact. Doi dintre ei au avut de suferit din cauza aceasta. La câţiva ani după căderea comunismului, am stat de vorbă cu fiecare dintre ei, i-am mărturisit urâţenia pe care am făcut-o faţă de ei şi mi-am cerut iertare. Amândoi m-au iertat şi de atunci am întreprins mai multe acţiuni împreună.

 

După ce Rihard Wurmbrand a ieşit din închisoare, în 1964, am fost la el şi el m-a întrebat cum de am ajuns să-mi pierd credinţa în Dumnezeu. I-am relatat cele întâmplate în 1957 şi atunci el mi-a explicat cu mare răbdare unde este eroarea liberalismului teologic şi care este adevărul biblic. Explicaţia lui a fost atât de clară încât am început să privesc cu un nou interes spre Biblie. Au mai urmat şi alte influenţe, de la alte persoane care au venit de la închisoare (Simion Cure, Traian Dorz ) şi în 1967 am început să merg pe furiş la Biserica Baptistă din Cluj-Mănăştur.

 

În vremea aceea, mi-a făcut o vizită pastorul Simion Cure. Acesta făcuse cinci ani de închisoare şi de lagăr de muncă (la tăiat de stuf în Delta Dunării) pentru faptul că nu voise să accepte restricţii asupra lucrării lui de pastor. Datorită ţinutei lui demne şi a suferinţelor prin care trecuse fiindcă nu a acceptat nici un fel de compromis, eu mă uitam la el cu mare admiraţie şi mi l-am făcut duhovnic şi consilier spiritual.

 

În cursul acelei vizite, i-am spus că toate problemele mele intelectuale cu privire la Biblie şi la Dumnezeu sunt clarificate, dar mai am o problemă: Mă uit în urmă la acei ani în care am fost departe de Dumnezeu şi la modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, mi-e ruşine de foarte multe lucruri şi nu-mi pot ierta faptul că am putut să fac acele lucruri. Simion Cure mi-a dat un răspuns la care nu m-am aşteptat:

 

„Dar cine eşti tu de vrei să-ţi ierţi tu păcatele? Nu tu trebuie să ţi le ierţi! Păcatele tale trebuie să ţi le ierte Dumnezeu şi, după aceea, păcatele tale trebuie să ţi le ierte o Biserică. Când tu ai căzut de la credinţă, prin poziţia pe care o aveai de tânăr predicator extrem de promiţător, tu ai rănit pe foarte mulţi credincioşi şi pot spune că ai rănit toate Bisericile. De aceea, o Biserică trebuie să te judece şi să te dezlege. Numai atunci vei fi cu adevărat primit şi eliberat.”

 

Acesta a fost unul dintre cele mai înţelepte sfaturi pe care mi le-ar fi putut da cineva vreodată! El m-a aşezat cu totul pe o nouă traiectorie.

 

La începutul anului 1968, am avut o experienţă specială cu Dumnezeu – nu este cazul să intru aici în mai multe detalii – în care am înţeles clar că Domnul Isus Cristos a murit pentru toate păcatele mele şi că El mi le-a iertat pe toate. Am trăit atunci nu numai o mare eliberare ci am primit senzaţia clară că am fost făcut iarăşi om, că mi-a fost redată demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Atunci am decis că Acela care a murit pentru mine trebuie să fie Stăpânul meu şi am hotărât că îmi voi trăi viaţa în slujba Lui şi că voi trăi în toate după călăuzirea Lui.

 

Primul lucru care am înţeles că este atunci voia Lui Dumnezeu pentru mine este să mă duc la o Biserică, să mă supun judecăţii ei şi să caut iertarea ei şi dezlegarea ei. Fiindcă eu fusesem membru în Biserica Baptistă din Cluj-Iris, am stat de vorbă cu pastorul ei, Iulian Tătaru, i-am spus despre iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu şi despre dorinţa mea ca să fiu primit înapoi în Biserică. El s-a bucurat foarte mult şi mi-a spus: Eu voi spune comitetului Bisericii şi apoi va trebui să vii să te examineze comitetul Dacă ei vor fi satisfăcuţi, ei vor recomanda adunării generale a Bisericii să te reprimească în sânul ei.”

 

Am fost de acord cu aceasta şi am fost chemat să stau de vorbă cu comitetul. Mă aşteptam să fie o examinare până în cele mai intime detalii. Dar mi-am zis că au tot dreptul să mă întrebe orice şi că eu le voi răspunde cu cea mai totală sinceritate. Conducătorul comitetului a început examinarea mea cu această întrebare neaşteptată de mine: „Frate Iosif, dumneata ştii că dacă vii în mod public în Biserica noastră îţi pierzi slujba? Şi, Doamne, bun serviciu ai!” (Eram atunci profesor la un liceu în Cluj!). Fiind luat prin surprindere de această întrebare, am răspuns brusc: „Frate Cuibus, eu ştiu că voi pierde acest serviciu, dar Domnul Isus a murit pentru păcatele mele şi a avut milă de mine şi m-a iertat; oare acum eu să nu fiu gata să pierd o slujbă bună pentru El? Eu sunt gata nu numai să pierd slujba, eu sunt gata şi să mor pentru El”

 

Fratele s-a uitat la ceilalţi membri ai comitetului şi le-a spus: „Eu cred că nu mai este nevoie de nici o altă întrebare. Eu propun să ne plecăm toţi în genunchi şi să mulţumim pentru întoarcerea fratelui Iosif la Dumnezeu.” Toţi au fost de acord cu aceasta şi ne-am plecat pe genunchi şi am plâns împreună de bucurie!

 

În primăvara anului 1968 a avut loc adunarea generală a Bisericii în care pastorul Iulian Tătarul a făcut o mişcătoare prezentare a vieţii mele, inclusiv căderea şi acum iertarea lui Dumnezeu, şi a propus Bisericii să fiu reprimit ca membru. Biserica a votat în unanimitate reprimirea mea în Biserică şi astfel am primit dezlegarea Bisericii. În prima duminică din iunie a acelui an am participat pentru prima dată după zece ani la Cina Domnului. Cu aceasta s-a încheiat procesul reabilitării mele spirituale.

 

Dragostea cu care m-au primit oamenii din această Biserică a făcut o extrem de profundă impresie asupra mea!

 

În acea vară, în mai multe Biserici baptiste din ţară, am făcut câte o scurtă mărturisire de întoarcere a mea la Dumnezeu, ştiind sigur că dintr-un loc sau altul se va afla la securitate şi în toamnă, la începutul anului şcolar voi fi dat afară din învăţământ.

 

Să ne amintim că era 1968, venise „primăvara de la Praga”, cu Dubcek şi cu „socialismul cu faţă umană”, şi cu Ceauşescu mergând pentru scurtă vreme pe aceeaşi linie de schimbare. În contextul acela, nu s-au luat măsuri împotriva mea. Fără să intru în alte detalii, prin octombrie am făcut cerere pentru a face o călătorie la Viena pentru un consult medical. În timpul acela am primit de la Dumnezeu călăuzirea ca de la Viena să merg în Anglia şi să studiez acolo teologia.

 

La 1 ianuarie 1969 am plecat la Viena şi de acolo am plecat în Anglia. Printr-un şir de minuni ale lui Dumnezeu, am primit o bursă de studii la Universitatea Oxford şi am rămas acolo pentru studii până în 1972.

 

În primul an de studii la Oxford, a venit acolo Rihard Wurmbrand, în cadrul unui turneu de predici. Am stat îndelung de vorbă şi el m-a invitat să merg cu organizaţia lui în America. I-am explicat atunci că eu simt că am o obligaţie pentru fraţii mei din România şi că, la terminarea studiilor, mă voi întoarce la fraţii mei. El a fost dezamăgit de refuzul meu, dar mi-a respectat decizia. Aici este locul unde trebuie să fac cea mai importantă explicaţie.

 

Când eu am căzut de la credinţă, mi-am dezamăgit fraţii. Nu prin modul de viaţă pe care l-am trăit în acei ani, incluzând aici faptul că devenisem informator al securităţii, ci faptul în sine că mi-am abandonat credinţa şi astfel mi-am abandonat fraţii. Ei bine, cu toate că eu i-am dezamăgit profund prin căderea mea, ei au avut totuşi dragostea să mă ierte şi să mă reprimească în Biserică. Faptul acesta mi-a creat o profundă obligaţie. Modul cum am formulat-o eu atunci, în Oxford, a fost aşa: „Odată eu i-am dezamăgit pe fraţii mei şi ei m-au iertat. Acum, dacă aş pleca în America, i-aş trăda a doua oară şi i-aş dezamăgi a doua oară! Pentru nimic în lume nu-i voi dezamăgi a doua oară!”

 

Ştiam că întorcându-mă în ţară mă întorc înapoi şi la o confruntare directă cu securitatea. Dar simţeam în mine că singurul mod în care îmi voi putea ispăşi vina de a fi devenit colaboratorul lor va fi să mă întorc înapoi, să lucrez pentru fraţii mei, să lupt pentru drepturile lor şi, dacă trebuie, să sufăr cu ei şi pentru ei. Eu m-am întors în România, printre altele, ca să-mi răscumpăr vina de a fi colaborat cu securitatea.

 

După ce m-am întors în ţară, pentru o scurtă vreme securitatea m-a lăsat în pace. În ianuarie 1973, am fost chemat să fiu profesor la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În martie a acelui an, am primit un telefon de la securitate şi mi s-a spus să merg în Cişmigiu ca să mă întâlnesc acolo cu două persoane. M-am dus şi m-au întâmpinat cele două persoane: un om mai în vârstă,un colonel (în civil), pe nume Ioan Banciu şi un om mai tânăr, un locotenent, al cărui nume nu-l divulg, deoarece este şi astăzi în viaţă. Colonelul Banciu mi-a spus în esenţă următoarele: „Domnule Ţon, dumneavoastră aţi lucrat cu noi înainte de plecarea în Anglia. Acum trebuie să reluăm legătura. De acum înainte omul umneavoastră de legătură va fi dl…”. S-a referit la omul tânăr care era lângă dânsul.

 

Eu i-am răspuns: „Domnule colonel, omul care a colaborat cu dumneavoastră nu mai există. Acela a murit. Acesta care stă de vorbă cu dumneavoastră este cu totul alt om şi acesta nu va mai colabora cu dumneavoastră.”

 

Banciu a replicat: „Hai, domnule, nu mă lua cu basme. Astea sunt poveşti. Dumneata trebuie să începi să lucrezi din nou cu noi.”

 

Am accentuat din nou în mod categoric că eu nu voi mai colabora cu ei. Au plecat fără să mai dea mâna cu mine.

 

La câteva zile am fost chemat la sediul securităţii. Am fost condus în biroul unui general. Acesta m-a ţinut în picioare în faţa biroului lui şi mi-a zis: „Acum să-mi spui mie: Colaborezi cu noi?”

 

I-am răspuns răspicat: „Nu, domnule.” La care el mi-a strigat: „Atunci să ştii că voi pune potera pe urmele tale!” Şi a făcut semn cu mâna să ies afară.

 

Cu aceasta a început războiul dintre securitate şi mine. Dar din clipa aceea eu m-am simţit un om liber! Legătura mea cu securitatea era oficial ruptă, şi aşa a rămas de atunci până astăzi.

 

După plecarea mea în exil în America în 1981, dosarul meu de la securitate a trecut de la ofiţerul care fusese „umbra” mea la un ofiţer de la externe. Acesta a adunat o echipă de experţi grafologi care au luat fragmente şi cuvinte disparate din multele mele declaraţii scrise la anchete, le-au pus laolaltă şi au alcătuit două declaraţii ca şi când ar fi fost ale mele prin care promit securităţii că după plecarea mea în străinătate îi voi sluji şi mai bine decât când am fost în ţară. Prin mijloace specifice (nu intru în detalii din lipsă de spaţiu) au răspândit aceste declaraţii în Statele Unite. Le-am văzut şi eu: era scrisul meu şi semnătura mea, dar eu nu am scris niciodată acele declaraţii.

 

De unde ştiu eu aceste lucruri? Iată de unde. Imediat după căderea comunismului, în prima mea vizită la Bucureşti, cel care fusese „umbra” mea m-a sunat la telefon şi mi-a cerut să ne întâlnim. Întâlnirea a avut loc în Biserica baptistă din str. Iuliu Valaori. Cu mine au mai venit la întâlnire încă doi pastori baptişti, care pot depune mărturie despre exactitatea a ceea ce relatez aici (nu am cerut permisiunea lor sa le dau numele aici si de aceea nu o fac).

 

Acolo, „umbra” mea ne-a povestit cum şi cine au alcătuit acele două declaraţii, cu scopul de a mă compromite în străinătate. Desigur, dacă asemenea declaraţii ar fi existat, securitatea le-ar fi ţinut la mare secret. Numai securitatea putea să facă să ajungă asemenea „declaraţii” în afară. Şi ea a făcut-o fiindcă avea interesul să mă compromită.

 

Ironia cea mai mare a acelei acţiuni a fost că în USA acele declaraţii fabricate de securitate au fost răspândite de doi dintre cei mai îndârjiţi dizidenţi români, duşmani ai comunismului, care, fără să-şi dea seama, făceau cel mai mare serviciu securităţii din România!

 

Îndrăzneala mea de a mă ridica acolo, în sistemul comunist, şi de a vorbi liber şi de a scrie chemări la trăire fără compromis a avut un puternic ecou în gândirea multor pastori care fuseseră frânţi şi deveniseră informatori.

 

Voi da câteva exemple, fără să dau numele, deoarece nu le-am cerut permisiunea să fac acest lucru.

 

Un pastor a venit la mine şi mi-a povestit cum a fost el frânt şi cum a devenit informator. I-am spus experienţa mea de eliberare de frica de securitate şi de frica de moarte şi, după ce a auzit relatarea mea, mi-a zis scurt: „Acum ştiu ce am de făcut.”

 

S-a dus acasă, a cerut o întâlnire cu securistul lui de legătură şi i-a spus: „M-aţi frânt şi aţi făcut din mine un rob al vostru şi un neom. Dar de acum s-a terminat cu aceasta. De acum încolo nu voi mai fi informatorul vostru.” Securistul a râs sarcastic şi i-a spus:” Domnule…, avem atâtea note informative scrise de dumneavoastră. Vom face câteva fotocopii ale celor mai compromiţătoare şi le vom pune în bănci la Biserica voastră. Ştii ce o să zică membrii Bisericii, nu?” La care pastorul a replicat: „Domnule…, nu-i ne voie să o faceţi dumneavoastră, deoarece duminica viitoare din amvon voi spune eu Bisericii cum m-aţi făcut robul vostru şi cum acum m-am pocăit de ce am făcut şi m-am eliberat din robie.”

 

Securistul i-a răspuns repede şi speriat: „Nu, nu, nu, domnule…, să nu faceţi aşa ceva şi să nu spuneţi nimănui lucrurile acestea. Uite, vă lăsăm noi în pace şi rămâne toată povestea între noi.” Aşa s-a eliberat acest pastor din robie.

 

Un alt pastor care într-un moment de slăbiciune a semnat angajament de informator la securitate, după ce ne-am împrietenit la Bucureşti şi după ce a înţeles lupta pe care vreau să o începem pentru eliberarea Bisericilor din compromis, s-a asociat cu lupta noastră şi s-a dovedit a fi unul dintre cei mai neînfricaţi luptători. Ştia că ar putea să fie omorât, dar s-a pregătit şi de moarte şi a pornit la acţiune. Securitatea l-a ameninţat în multe feluri, dar el n-a mai colaborat cu ei niciodată.

 

Cazurile acestea de pastori care au colaborat o vreme cu securitatea dar apoi au trăit o eliberare spirituală şi au intrat într-o nouă libertate şi într-o nouă lucrare cu Dumnezeu, care i-a făcut eroi, ar putea fi înmulţite. Dar nu este nevoie de mai mult.

 

Poate că ar fi bine să ne gândim şi la metodele folosite de securitate pentru a frânge oamenii. De exemplu, un pastor a fost acostat într-o seară pe stradă de câţiva bărbaţi, a fost împins într-o dubă şi a fost dus într-o pădure. Acolo l-au scos afară şi l-au bătut crunt. Apoi, unul dintre ei i-a spus: „Ascultă, am putea să te omorâm şi să te lăsăm aici între tufe şi aici vei putrezi. Dacă semnezi declaraţia că lucrezi cu noi, te lăsăm în viaţă.” I-au pus în faţă declaraţia şi… el a semnat-o. Apoi l-au dus şi i-au dat drumul în faţa casei.

 

Unul a fost urmărit multă vreme până când a fost prins că distribuie Biblii aduse din străinătate. L-au dus la securitate şi i-au spus că va fi acuzat că a comercializat literatură introdusă clandestin în ţară şi va intra la închisoare pe 15 ani. Credincioşii vor şti că a intrat la închisoare pentru comerţ ilicit. Copiii lui (doi elevi la liceu) nu vor mai merge la facultate. Când va ieşi de la închisoare va fi blamat de toată lumea. S-a îngrozit de această perspectivă şi… a semnat angajamentul.

 

Un altul a fost dus la securitate şi acolo i s-a spus că fratele lui a fost descoperit ca fiind agent al unei ţări capitaliste şi el, ca frate, va fi implicat în acest caz extrem de grav. Nu era adevărat nimic din toate acestea, dar el nu avea de unde să ştie aceasta. S-a îngrozit şi… a semnat angajamentul.

 

Sigur că acum, ca unii care n-aţi fost în atmosfera aceea de groază, veţi putea spune că nici într-un caz nu ar fi trebuit să cedeze. Eu nu caut să-i justific. Eu doar vă ajut să intraţi întrucâtva în istoria acestor oameni.

 

Aş putea continua cu exemplele, deoarece ştiu mai multe, dar acestea sunt suficiente pentru ca să trag următoarea concluzie.

 

Aceşti oameni au avut un moment de slăbiciune, când s-au frânt. Dar a venit un alt moment când au auzit chemarea lui Dumnezeu şi când s-au ridicat din prăbuşire şi au devenit eroi ai luptei pentru demnitate.

 

Aceasta n-au făcut-o după ce au ajuns în lumea liberă sau după ce a venit libertatea, ci acolo în iadul comunist şi când puteau fi literalmente exterminaţi de securitate, aşa cum li-a întâmplat unora (vezi cazul pastorului Cruceru şi a pastorului Gherman, care au fost ucişi în „accidente” de maşină şi cazul lui Petre Dugulescu, care a supravieţuit accidentului ).

 

Acum, vă rog gândiţi-vă bine. Pe de o parte, în ultimii cincisprezece ani de comunism, pastorii aceştia de care am vorbit mai sus şi alţii ca ei au fost eroi ai Bisericilor noastre. Dar, pe de altă parte, când se vor publica listele cu cei care au semnat angajament de informatori, veţi găsi şi numele lor pe această listă! Confuzia va fi extrem de tulburătoare şi de dureroasă, deoarece i-aţi privit pe aceşti pastori ca instrumente ale lui Dumnezeu şi ca modele de urmat. Va fi ca şi când s-a prăbuşit cel mai sfânt lucru din viaţa voastră!

 

Eu scriu lucrurile acestea tocmai ca să vă pregătesc şi să vă fac să înţelegeţi că aceşti oameni, după o cădere, au fost reabilitaţi de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu şi au devenit eroii pe care i-aţi cunoscut voi.

 

Faptul că ei au semnat un angajament la securitate, smuls prin mijloace diabolice de şantaj, nu este cel mai mare păcat şi nu este un păcat care nu se iartă.

 

Eu am stat odată şi m-am gândit la toate păcatele pe care le-am făcut în viaţă şi vreau să vă spun acum şi aici care este păcatul cel mai mare pe care l-am făcut eu. În anii 1951-1953 eram chemaţi la mari demonstraţii de stradă în care trebuia să strigăm: „Salvă lui Stalin!” Eu eram un tânăr proaspăt convertit şi eram sincer credincios. Dar aşa spunea toată lumea că putem să spunem ceva din buze dar să nu fie în inima noastră! Când am înţeles că primii creştini au fost condamnaţi la moarte numai pentru faptul că n-au vrut să declare: „Cezar este Domn” şi pentru că au declarat că numai „Cristos este Domn”, am înţeles că, de dragul de a trăi, am dat slavă unui om, slavă pe care nu se cuvine să I-o dăm decât lui Dumnezeu! Acesta a fost cel mai mare păcat pe care l-am făcut vreodată şi amintirea lui mă arde şi astăzi!

 

Am făcut multe alte mari păcate în vremea când am fost departe de Dumnezeu, dar pe acesta l-am făcut când eram credincios sincer. Iată de ce gravitatea lui este şi mai mare.

 

Se creează în zilele acestea impresia că cel mai mare păcat pe care l-ar fi putut comite cineva a fost păcatul de a fi fost informator. Eu cred că au fost păcate mult mai grave decât acesta. Dar oare avem noi dreptul de a face o ierarhie a păcatelor? Oare nu credem ce scrie în Biblie că „sângele Domnului Isus Cristos ne curăţă de orice păcat” ?

 

Eu mi-am pierdut credinţa după ce am citit cărţi de teologie liberală şi în momentul când, în cursul unei conversaţii cu unul dintre profesorii mei, am constatat că acesta nu este sincer în ceea ce predică. Atunci am avut următoarea senzaţie, aproape fizică. Mi-am văzut întreaga gândire creştină ca pe o uriaşă schelărie şi am văzut cum cineva loveşte acea schelărie la baza ei şi am văzut cum toată schelăria se prăbuşeşte. Când, după zece ani, am înţeles adevărurile teologiei biblice şi am înţeles că Domnul Isus m-a iertat şi m-a reprimit ca pe al Său, am simţit iarăşi aproape fizic cum toată acea schelărie se înalţă din nou şi totul în mine se pune la loc.

 

În multe dintre predicile mele am exprimat această trăire a mea printr-o altă metaforă. Iată cum am spus-o. Într-o zi mi-am luat viaţa, ca pe un vas preţios, în propriile mele mâini. Am constatat mai târziu că vasul acesta nu este în siguranţă în mâinile mele, deoarece l-am scăpat din mâini şi l-am făcut cioburi. Dar Domnul Isus s-a aplecat jos, a adunat cu dragoste cioburile şi mi-a refăcut vasul. Atunci am decis că vasul meu nu-i în siguranţă decât în mâinile Lui străpunse de cuie şi am decis că niciodată nu voi mai face nebunia să-mi iau viaţa în propriile mele mâini.

 

Şi printr-o metaforă şi prin cealaltă am vrut să pun în cuvinte faptul că după reabilitarea mea am simţit iarăşi foarte real că mi s-a redat demnitatea de om, demnitatea de copil al lui Dumnezeu.

 

Noi cei care am trăit prin iadul comunist, care a produs experţi în frângerea şi în pervertirea oamenilor, n-am fost destul de veghetori şi am lăsat să ni se surpe eşafodajul şi să ni se spargă vasul. Dar slavă bunătăţii, îndurării şi dragostei lui Dumnezeu! Domnul Isus ne-a refăcut eşafodajul şi ne-a reparat vasul. Ne-a redat demnitatea! Ne-a repus în slujba Lui!

 

Când veţi afla că am fost informatori, trebuie să vă gândiţi la toate cele de mai sus. Sper că ele vă vor face să înţelegeţi şi lumea monstruoasă prin care am trecut, şi slăbiciunea noastră şi bunătatea şi puterea de răscumpărare şi de reabilitate cu care a lucrat Dumnezeu în vieţile noastre.

 

Ceea ce am scris mai sus nu este o mărturisire (spovedanie publică). Ar fi mult prea târziu pentru aşa ceva. Mărturisirea am făcut-o înaintea lui Dumnezeu şi înaintea celor care trebuiau să audă această mărturisire.

 

De exemplu, în 1960, când eram pastor la Biserica baptistă din Braşov, după ce a apărut legea care cerea acest lucru, am făcut o declaraţie similară cu aceasta (cu excepţia referirilor la alţi pastori) şi am depus-o la conducerea Comunităţii Baptiste de Sibiu, de care aparţineam. Declaraţia se află acolo şi astăzi.

 

Nu am amintit toate locurile unde am mai făcut această mărturisire şi nici lucrul acesta nu cred că ar fi necesar.

 

Ceea ce am făcut aici este o explicaţie a unui fenomen care trebuie înţeles: După ce am luptat atâţia ani pentru libertatea Bisericilor noastre şi pentru cauza Evangheliei în România sub comunism, întreaga Românie va constata totuşi că numele noastre vor apare pe lista celor care au fost cândva informatori ai securităţii. Vor fi mulţi pastori în situaţia aceasta ciudată. Ceea ce scriu este tocmai un ajutor pentru a se înţelege de ce se va produce această aparentă contradicţie. Situaţia este simplă: Cândva am fost frânţi şi am cedat. Dar tot acolo, Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a ridicat la luptă pentru cauza Lui. Dacă veţi putea privi cele două aspecte împreună, va dispare orice contradicţie sau confuzie.

 

Iosif Ţon

 

Post scriptum

 

Cine citeşte cele de mai sus poate căpăta impresia că eu îi disculp, îi justific, îi dezvinovăţesc, îi apăr pe toţi pastorii din generaţia mea care au trăit oroarea dictaturii comuniste, expertă în corupere de oameni, în frângere de voinţe, în pervertire de caractere, în a face din oameni neoameni.

 

Nu, nu-i cuprind în cele de mai sus pe toţi pastorii, deoarece au fost unii care, după ce au fost frânţi de securitate şi au acceptat să fie colaboratori, au constatat că această colaborare le aduce tot felul de privilegii: lauda autorităţilor, promovarea în funcţii cultice, beneficii financiare, călătorii în străinătate, etc. Şi unii, pentru toate acestea, au devenit instrumentele partidului comunist în politica acestuia perversă şi distructivă faţă de culte. Ei au implementat această politică în biserică, în cult şi în străinătate. Unii şi-au făcut chiar un titlu de glorie din a colabora cu autorităţile, spunând că aceasta este dovadă de „înţelepciune”, deoarece ei obţin „drepturi” pentru biserici şi pentru credincioşi. Unii au continuat să facă aceste justificări chiar şi după căderea comunismului!

 

Nu, pe aceştia nu-i justific. De aceştia mi-e o milă cumplită! Pentru că văd că Dumnezeu nu le mai „dă pocăinţa ca să aibă viaţa” (Faptele apostolilor 11:18) şi văd că astfel „este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă” (Evrei 6:6).

 

Nu că Dumnezeu nu i-ar ierta! Dumnezeu iartă şi pe cel mai mare criminal dacă se întoarce cu adevărat, cu sinceră şi totală pocăinţă, la Dumnezeu pentru iertare şi pentru schimbare.

 

Dar există unii care s-au împietrit în starea aceasta de înstrăinare de Dumnezeu. De aceştia mă doare şi mi-e milă.

 

Vă rog să observaţi că nici pe aceştia eu nu-i judec şi nu-i condamn. Cine sunt eu să fac ceea ce numai Dumnezeu va face la judecata de pe urmă?!

 

Chiar şi pentru aceştia eu nu pot decât să spun că mă doare şi că aş dori să se întoarcă, chiar şi în acest ceas târziu, la Dumnezeu cu pocăinţă.

 

Un pastor care a fost o vreme informator şi al cărui trecut a ieşit acum la iveală şi a trăit ruşinea expunerii şi a condamnării din partea multora, mi-a spus aşa: „Eu m-am rugat lui Dumnezeu să scoată aceste lucruri la iveală câtă vreme mai sunt în viaţă, ca să mă ruşinez acum, înaintea oamenilor, şi să nu mă mai ruşinez la judecata de pe urmă. Acum mi s-a împlinit această rugăciune.” „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, le-a zis Isus experţilor legii şi fariseilor.

 

sursa:

http://dezvaluiri.wordpress.com/1-marturia-lui-iosif-tson/

 

 

///////////////////////////////////////

KA(ca)laii Poporului si potopistii acestei Tari  au debandat totul, sa poata fura avutia nationala (nationalizata de komunism si privati-distrusa de fesenisti-tot satanisti) E timpul sa-i aflam! Vanzatorii Romaniei. Episodul (Petre Roman)

 

Publicat demisucroitor

Sursa:inforor.com

 

Ca şi domniile voastre, nici eu n-am ştiut de existenţa dlui Petre Roman până pe 22 decembrie 1989, când ne-am trezit cu el de-a dreapta dlui Ion Iliescu că ne este vârît pe gât ca să ne fie prim ministru în primul guvern zis democrat şi anticomunist.

  

Recunosc, în primele momente, când am crezut că chiar se petrece o revoluţie anti-comunistă, mi-a plăcut de dl Petre Roman, avea un aer atât de diferit de al activiştilor de teapa lui Bobu sau Postelnicu. Abia după câteva zile, când am aflat însă al cui fecior este, am intrat la griji. A fost pentru mine primul semn major că nimic din ce ni se arată la televizor nu este adevărat…

Să mă explic, să vă aduc aminte câteva din făcutele sau nefăcutele lui Petre Roman prin care el se face vinovat faţă de poporul român, faţă de ideea morală, faţă de Dumnezeu

 

image

 

1. … circa 3000(trei mii) de victime din decembrie 1989, victime nevinovate, majoritate copii şi tineri, care au ieşit cu piepturile goale să apere revoluţia şi Ţara de terorişti. Nu este admisibil ca pentru acel măcel nimeni să nu plătească, nimeni să nu fie pedepsit!…Cât rău să mai facă acest Petre Roman Ţării ca să ne decidem să-l tratăm aşa cum merită?! …Dacă Petre Roman se consideră nevinovat, putea demonstra asta într-un singur fel: ca prim ministru să fi susţinut ancheta care i-ar fi descoperit pe făptuitorii asasinatelor, dar mai ales pe cei care le-au pus la cale, pe liderii politici cu care ne-am pricopsit după decembrie 1989. Dar Petre Roman, din poziţia de prim ministru, nu a făcut decât să împiedice aflarea adevărului şi pedepsirea vinovaţilor.

 

2. …Decizia ca soţii Ceauşescu să fie condamnaţi la moarte şi executaţi nu s-a luat la Târgovişte, ci la Bucureşti, cu câteva ore înainte de proces. Autorii deciziei –Iliescu, Brucan şi Roman. Nici unul nu a negat această informaţie. La Petre Roman se adaugă o circumstanţă agravantă: cândva, cu ani în urmă, se străduise să intre în familia Ceauşescu, ca soţ al Zoei Ceauşescu, adică îşi dorise ca soţii Ceauşescu să-i fie socri şi bunici ai copiilor săi. Asta nu l-a împiedicat ca peste câţiva ani să le ia viaţa într-un mod deopotrivă laş şi criminal, dezonorant în cel mai înalt grad.

 

3. Petre Roman vorbeşte deseori despre tatăl său, vestitul Valter Roman, agent sovietic, fidel activist al Kominternului. E un lucru în sine meritoriu să-ţi venerezi tatăl. Dar cum mai privim acest lucru când istoricii noştri ne dezvăluie că Valter Roman este unul dintre cei care, imediat după 23 august 1944, a activat energic pentru ca Transilvania să se rupă de România şi să devină stat independent?! Teză pe care deunăzi a reluat-o Laszlo Tokes!…

 

Se spune că în meseria de spion – căci asta a fost Valter Roman, spion şi agent al unei puteri străine în România, copiii merg pe urmele părinţilor. Am colegi care, inainte de 1989, au lucrat în străinătate, împreună cu Petre Roman. După mărturiile acestora, comportamentul lui Petre Roman în Franţa i-a făcut să-l suspecteze de activităţi mai dubioase, altele decât cele pentru care, oficial, fusese trimis. Afacerea Airbus se pare că are legătură cu aceste acuzaţii.

 

4. Să ne aducem aminte că la prima sa apariţie publică Petre Roman a jucat, destul de bine, comedia că nu se cunoaşte cu Silviu Brucan, că atunci se vedeau prima oară. Se cunoşteau însă foarte bine amândoi, şi împreună cu Ion Iliescu au alcătuit troica KGBistă care a preluat puterea în România post-decembristă. Nu trebuie să fii rasist ca să te întrebi, totuşi, cum de nu era român, etnic român, nici unul dintre cei trei veritabili „crai de la Răsărit”? Atât Ion Iliescu, cât şi Brucam sau Valter Roman, fuseseră trecuţi de Ceauşescu pe linia moartă a PCRului deoarece fuseseră identificaţi ca agenţi ai Moscovei, ca kominternişti. Nu numai ei, ci şi alţii, precum generalul Militaru. Nu puteau fi arestaţi, căci doar eram fraţi cu sovieticii, dar Ceauşescu

i-a tras pe linia moartă, cum spuneam. Aceşti agenţi ai Moscovei şi feciorii lor au fost principalii autori ai loviturii de stat din decembrie 1989 şi principalii beneficiari ai răsturnării lui Ceauşescu. Altminteri, dacă în Decembrie 1989 s-ar fi produs o revoluţie anti-comunistă – aşa cum susţin guvernanţii noştri, cum se face că la guvernare au ajuns tot comuniştii, ba chiar nişte comunişti de o calitate inferioară celor înlăturaţi?! Ce defect au avut Ceauşescu şi cei de care acesta era înconjurat? Erau ei comunişti, dar mai înainte de a fi comunişti erau români! Ceea ce nu se poate spune despre cei ce l-au înlocuit în decembrie 1989! Comunişti, genul bolşevic, dar mai presus de orice nişte aventurieri corupţi, mercenari ai unor interese străine, anti-româneşti!

 

 

5. …A minţit mereu dl Petre Roman! A minţit când se declara comunist, a minţit şi atunci când se declara anti-comunist! A minţit şi atunci când se declara participant la Baricada din noaptea de 21-22 decembrie 1989! Nu l-a văzut nimeni pe acolo!

 

6. …Dezastrul economiei româneşti, din care nu se ştie dacă ne vom mai reveni vreodată, a început sub guvernarea Roman, care s-a priceput numai să distrugă!

 

Un exemplu puţin cunoscut: după primele săptămâni de guvernare, Petre Roman a emis un decret prin care se permitea înfiinţarea de turnătorii particulare pentru topirea şi prelucrarea metalelor neferoase! Nimeni nu a înţeles la început cine avea nevoie de aşa ceva. Apoi s-au văzut şi consecinţele dezastruoase ale acestei măsuri: s-au înfiinţat aceste turnătorii, iar materia primă a fost luată din agricultură: s-au furat ţevile de aluminiu de la irigaţii, s-au topit în lingouri şi au fost vândute la turci. S-au îmbogăţit ţiganii, iar România a rămas fără sistem de irigaţii. Din prostie sau din ticăloşie a dat Petre Roman acel decret? Mi-aduc bine aminte declaraţia dată de acesta despre irigaţii: ne costă mai ieftin să importăm grâul decât să irigăm! Absolut iresponsabil!

 

7. Nu din prostie şi nici din întâmplare a lansat Petre Roman mizerabila lozincă „industria românească este o grămadă de fier vechi”. A fost bine gândită şi a avut rostul să ne obişnuiască cu ideea aceasta, ca să acceptăm mai uşor modul criminal în care s-a făcut privatizarea: de cele mai multe ori aşa zişii investitori care au cumpărat fabricile şi uzinele noastre, multe dintre ele noi nouţe, au demontat fabricile, au vândut utilajele la fier vechi, şi s-au îmbogăţit din vânzarea terenurilor. Dar scopul principal urmărit nu era să se îmbogăţească, ci să distrugă potenţialul economic la care ajunsese România, un potenţial care îi permitea să nu depindă aproape deloc de importuri. Azi, după guvernarea Petre Roman şi a celorlalţi trădători de neam, România depinde total de importuri!

 

8. Peste noapte, Petre Roman a liberalizat toate importurile. Pretutindeni în lume guvernele protejează industria şi producţia internă. Noi am devenit campionii liberalismului, adică am devenit servitorii altora. Ne-am trezit copleşiţi de importuri de calitate proastă, dar până să-şi dea românul seama de asta, ţăranii au constatat că nimeni nu le mai cumpără lâna. Dar de ce să-l doară pe Petre Roman de necazurile ţăranului român când neam de neamul lui n-a arat măcar un metru pătrat de pământ românesc?!

 

Aşa a fost gândită şi distrugerea CAP-urilor, a GAS-urilor, precum şi legea prin care a fost mimată retrocedarea proprietăţilor funciare. Trebuia ca România să dispară de pe piaţa agricolă a Europei, unde concura ca şanse egale ţări ca Franţa, Italia etc. Sarcina aceasta şi-a asumat-o Petre Roman şi a dus-o la bun sfâşit! A distrus toate formele de cooperare agricolă, a proclamat iniţiativa privată, a ţăranului cu două-trei pogoane de pământ, adică a proclamat falimentul agriculturii româneşti.

 

9. Când eram senator PDAR(1992-1996) am aflat de una dintre cele mai mari ticăloşii ale numitului Petre Roman: prin anii ’80, România a acordat Libiei asistenţă tehnică şi ştiinţifică pentru prospecţiuni petroliere. Serviciile făcute de geologii şi petroliştii români au fost plătite prin acordarea în concesiune a unor terenuri dintre cele mai bogate în petrol, spre a fi exploatate de statul român. Dl Petre Roman, fără să ceară nimănui voie, de parcă moştenise acele terenuri de la bunică-su Neulander, rabinul de Oradea, le-a vândut unor spanioli, pe ascuns, fără să se sesizeze nimeni. Desigur, a avut grijă ca semnătura sa să nu apară nicăieri. Ca senator am făcut o interpelare pe acest subiect şi nimeni nu a avut curajul să-mi răspundă.

 

Ion Coja, fost senator PDAR 1992-96

 

(Cititi întreg articolul aici )

 

*****

România s-a confruntat cu o situatie destul de ciudată cu aproximativ 200 de ani în urmă.

Pare incredibil din punct de vedere practic, dar,după spusele unora, ar fi existat un plan de a implementare a Statului Israel pe teritoriul României.Mai mult,acest lucru a fost expus de Vasile Alecsandri și dezbătut în Senatul României cu politicienii de atunci.

Cititi mai multe detalii aici.

 

https://misucroitor.wordpress.com/2014/02/03/e-timpul-sa-i-aflam-vanzatorii-romaniei-episodul-petre-roman/

 

////////////////////////////////////////

 

Misucroitor/ cautatorii adevarului

 

Apostolii lui Stalin. Ana Pauker, cea mai puternică femeie. Legendele Cominternistei: fata care ura savarinele

Publicat demisucroitorseptembrie  

 

MOSCOVITA

N-a existat vreodată în ţara aceasta femeie mai puternică decât Ana Pauker. Prima femeie din lume care a deţinut o funcţie majoră într-un guvern. Ana Pauker a fost în secretariatul Partidului Comunist (sau Muncitoresc), a condus Externele şi a stat în spatele afacerilor interne din România. Totuşi, cea mai temută femeie, venită în România cu mandat de la Moscova, a avut un sfârşit derizoriu: a devenit victima propriilor politici. 12 iulie 1935, orele 23.00. Pe strada Ion Ţăranu (Meteorilor), la nr. 18, din Capitală se aud focuri de armă. Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) şi alţi 18 comunişti importanţi în ilegalitate sunt arestaţi de Siguranţă (n.r. – serviciul intern de informaţii) la finalul a ceea ce ei numeau şedinţă în conspirativitate. În luptă cu poliţia, Ana Pauker e împuşcată în ambele picioare, în coapse: un glonţ trece prin piciorul stâng şi se opreşte în dreptul, de unde nu va mai ieşi niciodată.

 

Când o legitimează, poliţiştii văd numele Mariei Grigoraş. Carte de identitate eliberată de primăria din Piatra Neamţ la 15 octombrie 1934, numărul 34163/5732.  

 

ANA PAUKER N-A MURIT! Dilema e următoarea: la 15 mai 1933, ziarul „Universul“ anunţase că Ana Pauker a murit în URSS. Ziarul sovietic „Izvestia“ publicase şi el o ştire similară: în 1925, aflându-se în URSS, Ana Pauker s-a înecat într-un râu în timp ce făcea baie, arată dosarul său de la Siguranţă. Ana Pauker însă trăieşte şi, mai mult, este şi încătuşată. Alături de ea cad în mâinile poliţiştilor, printre alţii: Alexandru şi Stela Moghioroş, Liuba Chişinevschi şi Alexandru Drăghici. Cea mai importantă „captură“ de comunişti din 1921 încoace…

 

https://ro.stiri.yahoo.com/apostolii-lui-stalin-ana-pauker-cea-mai-puternic%C4%83-054619135.html?cmp=rofb

 

///////////////////////////////////////

 

Fact checking: Este folosită înfometarea ca armă în războiul din Ucraina?

 

Cine este responsabil pentru porturile închise și căile de navigație minate din Marea Neagră? Provoacă sancțiunile împotriva Rusiei explozia prețurilor la cereale? Poate fi înlocuit grâul ucrainean? DW verifică faptele.

 

    

Sunt folosite exporturile de alimente ca „armă”?

 

Afirmație: Rusia abuzează de foame ca armă în războiul din Ucraina. „Este evident că alimentele sunt folosite ca armă de război sub mai multe aspecte”, susține șeful Programului Mondial de Alimentație al ONU (WFP), David Beasley.

 

Verificarea DW: Corect.

 

De la începutul războiului din Ucraina, șeful WFP David Beasley avertizează cu privire la o criză mondială a foametei. Într-un interviu din 17 aprilie 2022 la televiziunea americană CBS, în emisiunea „Face the Nation”, el a răspuns „Da” la întrebarea dacă Putin folosește foamea ca armă: „Este evident că alimentele sunt folosite ca armă de război sub mai multe aspecte.”

 

La ședința Consiliului de Securitate al ONU din 19 mai, Beasley a atras atenția că: „Eșecul de a deschide porturile în regiunea Odesa este o declarație de război la adresa securității alimentare globale și va duce la foamete, neliniști sociale și sporirea fluxurilor de refugiați la nivel mondial.”

 

O oprire temporară a exporturilor rusești de cereale agravează și mai mult situația. Cel mai mare exportator mondial de grâu a decis să stopeze exporturile de cereale de la sfârșitul lui martie până la sfârșitul lui iunie.

 

Descriind exporturile de alimente drept o „armă tăcută”, fostul președinte rus Dmitri Medvedev a confirmat indirect acuzația adusă de Beasley. „Securitatea alimentară a multor țări depinde de livrările noastre”, a scris el la 1 aprilie pe Telegram. „Se pare deci că mâncarea noastră este și arma noastră tăcută. Nu face zgomot, dar este foarte puternică.”

 

Per Brodersen, șeful sectorului economiei agrare la Comitetul pentru Est al Economiei Germane, acuză Moscova că folosește intenționat exporturile de cereale ca „armă”: „Nesiguranța duce la explozia prețurilor”, explică el pentru DW. „Țările care fac stocuri de cereale le pot vinde ulterior la prețuri mai mari.”

 

Cine plasează mine în Marea Neagră?

 

Afirmație: „Nu este Rusia cea care refuză să deschidă ‘porturile ucrainene’, ci Ucraina este cea care refuză să elimine minele din apele portuare, pentru a asigura astfel circulația în siguranță a navelor”, a spus ambasadorul adjunct al Rusiei la ONU, Dmitri Polianski.

 

Verificarea DW: Afirmație nedovedită.

 

Războiul din Ucraina a dus la închiderea unor porturi importante la Marea Neagră și Marea Azov, ceea ce a provocat prăbușirea exporturilor de cereale din Ucraina. În luări de poziție trimise Organizației Maritime Internaționale (IMO), Ucraina și Rusia se acuză reciproc pentru plasarea de mine în apele mării, lucru care a blocat practic traficul maritim internațional în regiune.

 

 

Vital pentru transporturile de cereale din Ucraina: Portul Constanţa

Ministerul ucrainean pentru Infrastructură a decretat în 28 aprilie închiderea porturilor Berdiansk, Herson, Mariupol și Skadovsk, din cauza securității precare.

 

Dmitri Polianski a comentat pe Twitter: „Câtă ipocrizie! Nu Rusia refuză să deschidă ‘porturile ucrainene’, ci Ucraina refuză să scoată minele din apele portuare.”

 

Într-o relatare a agenției de știri France Presse din 20 mai, publicată de „Moscow Times”, este citat un purtător de cuvânt al armatei franceze, care presupune că atât Rusia, cât și Ucraina au plasat mine explozive în Marea Neagră și în jurul porturilor.

 

Sunt sancțiunile de vină pentru prețurile mari la cereale?

 

Afirmație: „Întreruperea lanțurilor comerciale, logistice și financiare și creșterea globală a prețurilor la alimente care a rezultat în urma acesteia reprezintă consecințe directe ale sancțiunilor unilaterale anti-ruse și ale amenințării cu escaladarea în continuare a acestor sancțiuni”, a declarat Maria Zaharova, purtătoare de cuvânt a Ministerului rus de Externe, la o conferință de presă la Moscova la 18 mai.

 

Verificarea DW: Fals.

 

Zaharova acuză Vestul că „răspândește minciuni” și susține că nu Rusia ar fi de vină pentru problemele de pe piața mondială a alimentelor. Deja la mijlocul lui 2020, șeful WFP Beasley ar fi avertizat față de pericolul unei „foamete de proporții biblice”, amintește Zaharova. „Sancțiunile vestice împotriva Rusiei au întărit și mai mult aceste tendințe.”

 

Ministra germană de Externe Annalena Baerbock a descris acuzațiile Rusiei drept „campanie de dezinformare”. Ea a afirmat la reuniunea G7 din mai de la Berlin că „nu există niciun fel de sancțiuni împotriva cerealelor și ajutorului umanitar”.

 

Lucru confirmat și de Programul Mondial de Alimentație: „Exporturile de alimente din Rusia nu fac obiectul sancțiunilor”, a explicat pentru DW purtătorul de cuvânt Martin Rentsch. Totuși, nu ar fi „rentabil să cumpărăm de acolo, având în vedere prețurile ridicate și obstacolele administrative”.

 

Asociația exportatorilor ruși de cereale, Rusgrain Union, sprijinită de Ministerul Agriculturii de la Moscova, confirmă acest lucru: „Insistăm că sancțiunile și controalele la export nu afectează și nu vor afecta exporturile alimentare esențiale și de produse agricole pentru țările în curs de dezvoltare”, s-a precizat într-o postare pe Twitter a asociației.

 

Pot fi înlocuite cerealele din Ucraina?

 

Afirmație: „Vestea bună este că alți furnizori pot ocupa acest loc. Deficitul poate fi echilibrat”, spune Per Brodersen de la Comitetul pentru Est al Economiei Germane.

 

Verificarea DW: Corect.

 

Ucraina se numără printre cei mai mari producători și exportatori de cereale și uleiuri. Pe fondul scumpirii alimentelor și prăbușirii exporturilor ucrainene, crește teama de posibile crize alimentare în țările sărace. Se caută în acest sens noi furnizori.

 

Infografică liderii producției globale de grâu

Principalii producători mondiali de grâu

 

„Prețurile pe piețele internaționale ne lovesc din plin și majorează și costurile operațiunilor noastre”, explică pentru DW purtătorul de cuvânt al WFP Martin Rentsch. „Ucraina era sursa noastră principală de alimente, după volumul livrărilor. Suntem însă capabili de a găsi noi surse, de exemplu India sau Canada.”

 

Și Institutul Leibniz pentru Evoluții Agricole în Economiile în curs de Transformare (IAMO) pleacă de la premisa că „exporturi suplimentare din alte regiuni, printre care India, SUA și Australia, vor contrabalansa livrările reduse din Rusia și Ucraina”, a scris directorul IAMO Thomas Glauben.

 

Pentru Per Brodersen de la Comitetul pentru Est al Economiei Germane este „o veste bună în acest scenariu trist”: „Deficitul poate fi astfel echilibrat”, a spus el. „Alți furnizori pot acum ocupa acest loc.”

Autoare/Autor Astrid Prange De Oliveira

https://www.dw.com/ro/fact-checking-este-folosit%C4%83-%C3%AEnfometarea-ca-arm%C4%83-%C3%AEn-r%C4%83zboiul-din-ucraina/a-61951019

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////

Numai Satan crede ca s-a intalnit hotul cu prostul, ka (ca)laul si victima, ca sa dea la pace…Ion Iliescu: „Este momentul să încetăm să căutăm vinovați“

 

 

După 32 de ani, Dosarul Revoluției încă mai stă dosit în sertarele procurorilor militari. Au fost ascunse probe, nu au fost luate în seamă sute de mărturii, nu s-a cerut declasificarea informațiilor MapN.

 

 

Ion Iliescu

În data de 3 martie Ion Iliescu a împlinit 92 de ani. Un bătrân bolnav care la ultimele alegeri a cerut să-i fie adusă acasă urna de vot. Cel care în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 declama la postul național de televiziune că „Ceaușescu a întinat nobilele idealuri ale socialismului“. Cel care i-a numit pe manifestanții din Piața Universității „golani“, iar unui ziarist insistent i s-a adresat cu apelativul „măi, animalule“. Ziaristul nu făcea parte de bună seamă din cei 85% dintre votanții lui Iliescu la alegerile din 20 mai 1990, de Duminica orbului.

 

După 32 de ani, Dosarul Revoluției încă mai stă dosit în sertarele procurorilor militari. După numeroase amânări și așa-zise vicii de procedură, în 2015 dosarul a fost clasat de procurorii militari pe motiv că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și că infracțiunile contra umanității nu erau prevăzute în legea penală. Până atunci ancheta fusese condusă de procurorul militar Dan Voinea, nimeni altul decât cel care a reprezentat acuzarea în simulacrul de proces al lui Nicolae și Elena Ceaușescu. În tot acest timp, CEDO a dat câștig de cauză mai multor sesizări ale victimelor din decembrie ’89 și a obligat statul român la despăgubiri de sute de mii de euro.

 

Ancheta va fi reluată, iar în 8 aprilie 2019 procurorul general al României din acea perioadă, Augustin Lazăr, anunța că Dosarul Revoluției din 1989 a fost finalizat iar rechizitoriul a fost trimis în instanță. Au fost puși sub acuzare Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, pe atunci consilier al premierului Viorica Dăncilă, și fostul șef al Aviației Militare, general în retragere Iosif Rus. Președintele Klaus Iohannis a dat publicității un comunicat în care aprecia că „în demersul societății românești de cunoaștere și asumare a trecutului, este fundamentală sancționarea faptelor care au reprezentat un atac direct la adresa vieții și demnității umane în timpul Revoluției din Decembrie 1989“. Ulterior, Ion Iliescu a declarat că „este momentul să încetăm să căutăm vinovați“.

 

Potrivit rechizitoriului înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ), „prin instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului ar fi fost create numeroase situaţii de foc fratricid, trageri haotice, ordine militare contradictorii (…).  Probatoriul administrat în cauză relevă că inculpaţii Ion Iliescu şi Gelu Voican Voiculescu ar fi dezinformat în mod direct prin apariţiile televizate şi emiterea de comunicate de presă (contribuind astfel la instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului), ar fi participat la dezinformarea şi diversiunea exercitate pentru executarea cuplului Ceauşescu“.

 

Privind peste ani, realizăm cât de naivi am fost să digerăm diversiunile Securității cum că apa era otrăvită, că spre capitală se îndreaptă coloane de tancuri, că au fost văzuți teroriști care trăgeau din toate pozițiile.

 

Din aprilie 2019, de când dosarul a ajuns în instanță, Ion Iliescu nu s-a prezentat la nici unul din  termenele de judecată. În mai 2021, Curtea Supremă a decis restituirea Dosarului Revoluției la Parchetul Militar și refacerea rechizitoriului.

 

Din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, odată cu intrarea în televiziune a lui Ion Iliescu, au fost înregistrate de șapte ori mai multe victime decât până atunci. Marea parte a românilor știu că fostul președinte al FSN și fost președinte al statului zece ani de zile e vinovat de crime împotriva umanității. Dar iată că nici după 32 de ani Parchetul Militar și Înalta Curte nu și-au făcut treaba. Au fost ascunse probe, nu au fost luate în seamă sute de mărturii, nu s-a cerut declasificarea informațiilor MapN, nu s-a ținut cont de concluziile comisiei senatoriale de anchetă. Dosarul cauzei cuprinde 3.330 de volume, dintre care 2.030 au fost instrumentate abia după 13 iunie 2016.

 

Într-un interviu din 3 martie 2021 la Realitatea Plus, Ion Iliescu afirma că în anii ’90 „viața politică era mai plină de substanță. Vă amintesc prima dezbatere a candidaților prezidențiali cu domnul Câmpeanu și Rațiu. Eu chiar am resimțit cu plăcere dezbaterea aceea. Era bazată pe respect reciproc. Fiecare cu propriile opinii, dar în relație civilizată și raporturi umane normale“.

 

La fel de civilizată a fost, de bună seamă, și relația lui Iliescu cu Corneliu Coposu, care a trebuit să fie scos cu un tanc din sediul partidului pentru a nu fi linșat de hoardele de mineri din Valea Jiului.

 

Revenind la Dosarul Revoluției, e bine să nu mai așteptăm decizia instanței, întrucât orice infractor nu poate fi condamnat post mortem. 

 

Autoare/Autor George Arun

 

https://www.dw.com/ro/ion-iliescu-este-momentul-s%C4%83-%C3%AEncet%C4%83m-s%C4%83-c%C4%83ut%C4%83m-vinova%C8%9Bi/a-61458371

 

 

/////////////////////////////////////

 

(PeSeDescu- Iliescu)ne-a impuscat cu  mineriade,privati-hotii,porno-preacurvii si cu alte pesedii- Rechizitoriul Revoluției: „Iliescu nu a împușcat oameni, dar poți ucide în multe feluri”

 

Dosarul revoluției din decembrie 1989 se întoarce în instanță. Procurorii vor să convingă că Ion Iliescu e vinovat de crime împotriva umanității prin instigare, diversiune și dezinformare.

 

 

 

 

În decembrie 1989, când valul schimbării regimurilor de tip sovietic a răvășit Europa de Est, iar alți sateliți ai Kremlinului exersau deja transferul de putere și pluripartidismul, în România s-a murit pentru libertate. Rapoartele oficiale vorbesc despre 1116 persoane ucise în violențele armate dinainte și de după fuga cuplului dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu. În aproape 80 % din cazuri (857 decese) s-a murit, însă, după debarcarea soților care au condus România comunistă între 1965 și 1989. Asta, deși la București și peste întreaga țară se instalase o nouă putere, controlată de personaje din eșalonul secund al fostului partid unic și de oameni influenți din poliția politică a regimului comunist, Securitatea.

 

Cătălin Regea avea, în 1989, 20 de ani și, cum povestește acum, trei decenii mai târziu, „foarte puțină cultură sau conștiință politică”. Era student în Timișoara. După cinci zile de proteste pe stradă, alături de colegii săi, față în față cu tancurile armatei și represiunea poliției politice, de la București avea să vină vestea eliberatoare: „Mi se părea, atunci, că revoluția a învins, odată cu fuga Ceaușeștilor. Era un nonsens să se mai împuște oameni între ei”.

 

Dar oamenii chiar au continuat să se împuște între ei. Mai rău chiar decât atunci când se credea că se trage pentru a-i salva domnia lui Ceaușescu. „Chiar și atunci, cu naivitatea tinereții, în seara de 22 decembrie, apoi, în 23, în 24, eram șocați, pentru că nu știam cine ne atacă, cine e dușmanul. Dușmanul era deja cocoțat în conducerea României”, spune Regea.

 

Trei decenii de confuzie

De aproape 33 de ani, dosarul care ar trebui să identifice și să pedepsească autorii crimelor din acea iarnă însângerată a României se plimbă între comisii, parchete și instanțe. Imediat după schimbarea de putere din 1989, câteva procese cu tentă revoluționară au găsit vinovați pentru fapte ce țineau de tirania fostului regim și de presupuse crime comise pentru menținerea acestuia la putere. S-a vorbit despre 60.000 de morți la Timișoara, în săptămâna dinainte de fuga soților Ceaușescu.

 

 

Cifra, vehiculată de presă occidentală în chiar zilele revoltei populare, a fost folosită în rechizitoriul prezentat în fața tribunalului ad-hoc care a decis condamnarea la moarte a cuplului prezidențial, în data de 25 decembrie 1989. Între altele, pentru genocid.

 

Au mai fost condamnați, ulterior, alți oameni din anturajul celor doi, mai puțin personaje din structurile de forță ale statului comunist care au binecuvântat transferul de putere și schimbarea politică.

 

În zilele ce au urmat căderii regimului comunist, străzile câtorva orașe din România au fost scena unor lupte de stradă în pragul războiului civil. Însă nici până astăzi nu s-a stabilit cine împotriva cui a tras, de unde au venit ordinele și cu ce scop s-au dat, de vreme ce noua putere politică se instaurase chiar în după-amiaza fugii soților Ceaușescu, cu participarea armatei, miliției și a omniprezentei securități a statului. Abia după zece ani, în 2000, s-au dat primele sentințe specifice evenimentelor din acel decembrie 1989: doi generali, Mihai Chițac și Victor Atanasie Stănculescu, condamnați la 15 ani de închisoare pentru rolul jucat în reprimarea protestelor populare, dar eliberați în urma unui recurs în anulare, pe motiv că nu li s-ar fi respectat dreptul la apărare. Ambii au murit în libertate.

 

În aceste trei decenii, dosarul a fost pasat de la o magistratură la alta, a fost clasat pentru că anumite infracțiuni nu s-ar regăsi în legislația penală a României, care multă vreme a rămas aceeași din regimul opresiv sovietic, deși România devenise parte a Uniunii Europene, ceea ce a atras sancționarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru tergiversarea dosarului dar și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.

 

„Infracțiuni împotriva umanității”

Presiunea CEDO a dus la redeschiderea dosarului, în 2016, dar nici de data aceasta adevărul juridic despre evenimentele din decembrie 1989 nu a fost enunțat. Procuror general interimar în urmă cu șase ani, Bogdan Licu, recunoștea că la Parchetul Militar „nu a existat o preocupare pentru stabilirea unor aspecte esențiale” legate de cele petrecute în acel decembrie.

 

De ce s-a întâmplat asta? „Ține de modul în care s-a născut statul român democratic, după 1989”, este de părere dr. Germina Nagâț, director de investigații la Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. „Am avut un stat politic regenerat, pus cu greu pe un traseu democratic, dar cu o justiție complet controlată politic și care nu a putut fi reformată peste noapte. Sunt complicități în sistem care au dus la această pierdere uriașă de timp. Asta explică de ce dosarele grele, cum e dosarul revoluției, durează de atâtea decenii, timp în care s-au compromis sau au dispărut probe, au dispărut pe cale naturală o parte dintre victime, o parte dintre martori și unii dintre vinovați. Nu mai pot fi aduși în fața instanței”.

 

Abia după redeschiderea dosarului s-a formulat un set de capete de acuzare în baza cărora au fost trimiși în judecată, în 2021, doi dintre actorii politici ai momentului și doi militari de rang înalt. Printre ei, Ion Iliescu, primul președinte al României post-comuniste, ajuns șef al statului direct din balconul revoluției române unde a apărut când lucrurile erau deja clarificate, după fuga Ceaușeștilor. Ancheta, a explicat pentru Deutsche Welle procurorul general al României, Gabriela Scutea, a încercat să argumenteze suspiciunea vinovăției de crime împotriva umanității: „Există un caracter unic al acestei investigații, este vorba despre infracțiuni împotriva umanității, pe care nu poți să le reduci în cuvinte așa cum ai sintetiza o infracțiune de evaziune fiscală, de corupție sau de drept comun. Această relatare a faptelor este sintetizată pe capitole – cele premergătoare zilei de 22 decembrie, apoi momentul în care a avut loc constituirea echipei de persoane care și-au asumat conducerea evenimentelor care au urmat, din punct de vedere al comunicării și exprimării unei puteri de stat – și răspunde cerințelor jurisprudenței instanțelor românești”.

 

S-a manipulat „ca la manuale”, turiștii străini „nu au existat”

Prin apariţiile televizate și prin alte mecanisme de exercitare a puterii, din noua calitate de şef de stat, de guvern şi al armatei, Iliescu ar fi indus sistematic în eroare opinia publică și a generat și amplificat psihoza generalizată a terorismului, spune Parchetul Militar. Or, argumentează procurorul de caz Cătălin Pițu în rechizitoriul trimis instanței, această psihoză a fost cauza împușcăturilor și, implicit, a victimelor dn intervalul 22-30 decembrie 1989. O diversiune, punctează procurorii, care a urmărit consolidarea grupului care a umplut vidul de putere. „Nimeni nu spune că Ion Iliescu a ieșit pe stradă și a împușcat oameni. Poți însă ucide în mai multe feluri. Poți să instigi, de exemplu”, explică procurorul Pițu, șeful Parchetului Militar care a instrumentat dosarul, într-o discuție cu Deutsche Welle. „Poți să ai o acțiune mai complexă, așa cum a fost ea în decembrie 1989. Rechizitoriul permite înțelegerea mecanismului prin care conduitele de la vârful puterii militare au produs acele consecințe. Această conduită de inducere în eroare, cum i se spune în termeni militari, nu a fost întâmplătoare. S-a făcut ca la carte. Există tehnici militare de diversiune și dezinformare. Ansamblul de diversiuni și dezinformări de după 22 decembrie a dus la consecințele tragice din perioada respectivă”. Parchetul militar vine, astfel, să confirme suspiciunile care circulă de treizeci de ani în spațiul public, anume, că Iliescu ar fi fost orchestrator al haosului care a dus la sutele de morți de după fuga Ceaușeștilor. Nu doar Iliescu și ceilalți inculpați au contribuit la crimele din decembrie, completează procurorul militar, au fost „mult mai multe persoane, însă unele au decedat iar altele au fost deja condamnate și nu pot fi judecate de două ori pentru aceeași faptă. Dar am stabilit foarte clar în rechizitoriu cine se face vinovat de crime împotriva umanității”.

 

Una dintre manipulările din decembrie 1989 a fost cea a teroriștilor. „Cuvântul teroriști este în sine o manipulare. Nu au existat prezențe ostile din afara țării. Au existat prezențe ostile din interior, din trupele de securitate și miliție”, afirmă Germina Nagâț. De altfel, infiltrarea turiștilor străini a fost folosită pe ambele părți ale baricadei. Nu doar teroriștii erau străini, iranieni sau libieni fideli lui Ceaușescu, cum spuneau zvonurile.

 

După 1989, anchetatorii au verificat mult timp ipoteza „complet stupidă și tipic securistă”, în opinia oficialului CNSAS, a infiltrării turiștilor străini în provocarea protestelor de stradă anticeaușiste. „Asta ar fi justificat și datoria statului de a răspunde cu gloanțe. Mulți au crezut sincer în această enormitate. Ține de paradigma securiștilor și a lui Ceaușescu: nu există protest autentic în România, românii sunt manipulați din exterior, tot ce este critic la adresa regimului este montat în exterior”. CNSAS a făcut schimb de informații cu Parchetul Militar, a verificat această ipoteză și, subliniază Germina Nagâț, aceasta „se infirmă în întregime. Se raportau zilnic numele de persoane care se prezentau la punctele de trecere a frontierei. Nici vorbă de un trafic de frontieră semnificativ crescut, cum s-a vehiculat ani de zile”.

 

Judecarea lui Iliescu și împăcarea cu trecutul

Cât va mai dura de acum până ce justiția se va pronunța asupra vinovăției inculpaților? „Pentru judecătorul de cameră preliminară nu este întotdeauna suficient de clar că regimul comunist a fost unul criminal, care a practicat represiunea în masă până în ultimul moment. Ceea ce pentru noi este un truism nu este la fel de evident pentru un judecător. Trebuie să ajungi să demonstrezi în sens juridic evidența, nu istoric și logic. Nu pot decât să sper că vin judecători tineri, cu mintea deschisă, pentru care oroarea să fie evidentă, pentru că a dovedi juridic evidența este foarte greu”, comentează Germina Nagâț, care a mai văzut dosare dedicate crimelor comuniste împotmolite în instanță. „Dacă ai ghinion de un judecător complet virusat și pare că și-a făcut lecțiile direct la securitate, deși nu este în vârstă, degeaba ai un probatoriu impecabil, degeaba ai martori valoroși. Poți să ai ghinion cu un judecător sforărit. Acest dosar este un alt turnesol pentru justiția română. Vom vedea cum reacționează ea în fața unor cazuri grele împotriva umanității, că asta s-a întâmplat la revoluția română”.

 

Pentru România, prelucrarea trecutului recent este o restanță majoră. După 1989 nu s-a produs lustrația necesară. „Am citit rechizitoriul și mi se pare că și un copil de zece ani ar înțelege vinovățiile, după redactarea de acolo. Vorbim nu de cei care au au ucis efectiv, ci despre cei care au comandat aceste lucruri. Așteptăm o hârtie a instanțelor judecătorești care să certifice această vinovăție. Eu sper nu să intre neapărat Ion Iliescu în pușcărie. Are deja o vârstă înaintată. Dar pentru analele istoriei vreau să rămână nu un erou al revoluției, ci un profitor și un beneficiar al acțiunii teroriste pornite din seara de 22 decembrie. Schimbarea se rezolvase. Revoluția învinsese. Nu înțeleg de ce a trebuit cineva să pună mâna pe putere făcând crime, omorând oameni. Ar fi câștigat probabil oricum – poate nu cu 80 %, poate cu 60 %. Dar a făcut-o omorând oameni”, conchide revoluționarul Cătălin Regea.

 

VĂ MAI RECOMANDĂM

Ion Iliescu: „Este momentul să încetăm să căutăm vinovați“

După 32 de ani, Dosarul Revoluției încă mai stă dosit în sertarele procurorilor militari. Au fost ascunse probe, nu au fost luate în seamă sute de mărturii, nu s-a cerut declasificarea informațiilor MapN. 

 

 

Autoare/Autor Cristian Ștefănescu

 

https://www.dw.com/ro/rechizitoriul-revolu%C8%9Biei-iliescu-nu-a-%C3%AEmpu%C8%99cat-oameni-dar-po%C8%9Bi-ucide-%C3%AEn-multe-feluri/a-62720737

 

////////////////////////

 

Oamenii de nimic ai lui Iliescu au bulversat poporul cu tele-radio-iconatorul,ca sa poata fura,pornofeseniza si alunga tinerii in gura sacalilor etc… Iliescu nejudecat pentru sângele vărsat

 

Niciunul dintre securiștii infiltrați printre ortacii din Valea Jiului nu este inculpat în dosarul Mineriadei. Agenții fostei poliții politice au primit un cec în alb pentru a alunga investitorii străini.

 

 

Ion Iliescu

Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie se află și acum pe lista de așteptare a instanței supreme, după ce în 2020 judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au retrimis procurorilor militari de la Parchetul General rechizitoriul, motivând că ancheta nu este completă și că multe declarații ale martorilor nu sunt relevante. A fost nevoie de 30 de ani pentru ca dosarul să ajungă din nou la procurorii militari, în condițiile în care zeci de martori ai acuzării au adus dovezi clare privind implicarea directă a lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma în atrocitățile pe care justițiarii huilei din Valea Jiului, chemați de Iliescu în după-amiaza de 13 iunie 1990, le-au făcut în București.

 

Cum vor reuși procurorii să refacă dosarul Mineriadei după placul judecătorilor de la ÎCCJ, după ce au trecut mai bine de trei decenii de la evenimentele sângeroase din București? Mă tem că rechizitoriul se va prăfui în sertarele anchetatorilor.

 

Recurs la memorie

 

Grupuri de mineri conduși de securiști infiltrați au devalizat sediile PNȚ, PNL și ale ziarelor de opoziție, spunând cu vocile dogite de alcool gospodinelor care îi aplaudau de pe trotuarele Capitalei că în locațiile respective au găsit droguri și valută. Eram ziarist la revista 22 editată de Grupul de Dialog Social care funcționa și atunci pe Calea Victoriei. Am fost anunțați că un grup masiv de mineri se îndreaptă spre sediul GDS. Am strâns în grabă câteva mașini de scris, manuscrise și materiale documentare și ne-am refugiat în apartamentul unei colege. Acolo, am scris ediția săptămânală a revistei în clandestinitate, cu reportaje de pe teren.

 

Ca jurnalist, i-am văzut pe justițiarii huilei infiltrați de securiști în salopete cum băteau cu bâte și bastoane de cauciuc femei gravide. I-am văzut cum vânau tinerii cu părul lung și/sau cu barbă, bărbați și femei bine îmbrăcați, care pentru ei era clar că nu făceau parte din clasa muncitoare. Unii purtau ochelari de soare, semn că erau „domni“.

 

Un grup de trei ortaci au oprit un bărbat cu ochelari fumurii și un baston cu care pipăia asfaltul trotuarului de pe Bulevardul Kogălniceanu. Au început să-l bată cu bestialitate. Omul, căzut pe trotuar, a început să strige: „Nu mai dați, vă rog să nu mai dați, sunt orb, nu pot să merg fără baston.“ Una dintre bestii și-a apropiat vârful bâtei la câțiva centimetri de ochii ascunși în spatele ochelarilor pe care mulți dintre nevăzători îi poartă. Evident că bietul om nu s-a ferit. „Lăsați-l, bă, că ăsta nu vede“, a zis una dintre brute, și l-au lăsat acolo pe asfalt. Am chemat o ambulanță, care a venit abia peste vreo două ore. Aveau mult de lucru ambulanțele în timpul măcelului de pe străzile Bucureștiului.

 

Liderul studenților din Piața Universității Marian Munteanu a fost bătut sălbatic iar un miner, Denes Domokos, a încercat să-i taie gâtul cu securea. Acesta a fost singurul miner condamnat la o pedeapsă de 8 ani de închisoare.

 

Dar cel mai crunt a fost bătut poetul Cezar Ivănescu, pe care l-am văzut la Spitalul Universitar. Nu-l mai recunoșteai. Doi ani i-au trebuit ca să se pună pe picioare. Peste ani avea să scrie: „Acum când mă trezesc şi mă opresc din treabă, rămân nemişcat şi mă întreb şoptit sau doar în gând: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai înviat?» şi-ncep să-mi curgă lacrimile pe obraz…“ (Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Editura Timpul, Iaşi, 1996)

 

Bilanțul oficial al victimelor Mineriadei din 13-15 iunie a fost de șase morți și 746 de răniți. Rămâne însă un fapt care nu a fost elucidat nici până în ziua de azi. La câteva zile după plecarea minerilor, în cimitirul Străulești au fost găsite de către jurnaliștii de la publicațiile de opoziție câteva zeci de morminte noi, pe ale căror cruci de lemn scria „Neidentificat“. Nu s-a făcut nici o anchetă care să dezvăluie adevărul.

 

De ce securiștii nu sunt inculpați în procestul Mineriadei?

 

„Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu“, le-a spus inculpatul Ion Iliescu minerilor adunați la Romexpo, gata de plecare. „Înalta disciplină civică“ a justițiarilor huilei din Valea Jiului s-a concretizat în crime și sute de răniți, pentru care șeful statului le-a mulțumit unor criminali. Până și doar această frază ar fi fost suficientă pentru ca Iliescu să fi ispășit ani grei de închisoare.

 

Procesul Mineriadei a durat și va mai dura și dintr-o altă cauză, mai puțin dezbătută în spațiul public. După grevele din ’77 ale minerilor din Valea Jiului, urmate de condamnări cu până la 5 ani de închisoare, printre aceștia au fost infiltrați zeci dacă nu sute de securiști care îi vor ține sub supraveghere. Au avut timp pentru a le cunoaște psihologia și pentru a exersa metodele prin care pot fi manipulați. Mineriada din 13-15 iunie a fost orchestrată de agenții Securității îmbrăcați în salopeta de miner, cu recuzita obligatorie: lămpașe, bâte și bastoane de cauciuc.

 

Nici unul dintre acești securiști nu este inculpat în dosarul Mineriadei. Întrebarea este de ce? Tocmai pentru că ei au știut de unde au primit ordinele, cine au fost strategii atrocităților din București, cine avea de profitat de pe urma acelei descinderi a ortacilor care a oripilat lumea democratică. Omerta a fost răsplata celor de la vârful puterii politice. Scopul pervers al strategilor Mineriadei nu a fost acela de a degaja Piața Universității, care fusese deja „curățată“ de ultimii manifestanți în dimineața de 13 iunie.

 

Foștii securiști aveau nevoie să descurajeze orice încercare a investitorilor străini de a investi în industria falimentară lăsată de Ceaușescu. „Nu ne vindem țara“ a fost lozinca fabricată în laboratoarele fostei Securități pentru ca poliția politică a regimului comunist să căpușeze mamuții industriali. Așa s-au făcut peste noapte averile de zeci și sute de milioane de dolari. După ce nu a mai rămas prea mult de furat, s-a dat liber și investitorilor străini.

 

Mineriada din 13-15 iunie a fost și momentul primei mari migrații în statele occidentale, când mii de români au lăsat totul în urmă sperând că vor obține azil politic. Unii au reușit. Dar mulți dintre ei au fost nevoiți să se întoarcă în țară, procedurile pentru acordarea statutului de azilant fiind prea greoaie.

 

Autoare/Autor George Arun

 

https://www.dw.com/ro/iliescu-nejudecat-pentru-s%C3%A2ngele-v%C4%83rsat/a-62112080

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 Si panselutele mineresti vor sa-l carnizeze pe  mentorul komunismului neantinat,dar pesedizant…Iliescu la 91 de ani și Justiția, slujnica lui

 

https://www.dw.com/ro/iliescu-la-91-de-ani-%C8%99i-justi%C8%9Bia-slujnica-lui/a-60029822

 

((((((((((((((  Aici –despre lepra Iliesciano-putinizda…

https://www.dw.com/ro/fran%C8%9Ba-%C8%99i-lec%C8%9Bia-lui-13-15-iunie-otrava-amneziei-%C8%99i-lipsa-procesului-comunismului/a-62115691))))))))))))))))))

 

Fostul președinte Ion Iliescu poate fi anchetat și inculpat pentru violențele și crimele produse între 13 și 15 iunie 1990. Înalta Curte a confirmat redeschiderea urmăririi penale în acest caz. Hotărârea este definitivă.

 

La mai mult de 30 de ani de la cele mai grave și complicate episoade ale istoriei recente, justiția autohtonă nu a reușit să dea răspunsuri și nu a putut să-i găsească pe adevărații vinovați, pe cei care au dirijat lucrurile, au luat deciziile, au dat ordinele. Revoluția sângeroasă din decembrie 1989 și Mineriada din iunie 1990 au fost mereu dosarele asupra cărora s-au făcut cele mai mari presiuni politice. Dacă Justiția nu ar fi fost pusă în slujba lui Ion Iliescu, poate că el nu stătea în fotoliul prezidențial 10 ani. Dacă România ar fi avut o justiție independentă, chiar și după ce a fost admisă în Uniunea Europeană, vinovații pentru crimele produse, după căderea dictaturii, ar fi fost deja pedepsiți.

 

Ferestrele de independență pe care le-a avut Justiția nu au fost folosite întotdeauna în scopuri nobile, iar Ion Iliescu a avut mereu salvatori neașteptați. Pare să existe, de altfel, un sistem bine organizat de amânare a acestor dosare până după dispariția fizică a primului șef de stat post-decembrist. Ca și cum ar exista un secret care trebuie bine păzit.

 

Ion Iliescu are 91 de ani, e bolnav și trăiește destul de izolat. Bătrânețea și suferințele lui nu au însă nimic de-a face cu strategiile cinice pe care le-a folosit pentru a prelua puterea și pentru a se menține acolo.

 

Crimele și suferințele pe care le-a pricinuit nu au fost crezute atunci de majoritatea votanților, manipulările pin presa aservită, mai ales TVR și Radioul public, i-au convins pe mulți să adere la  sloganurile scandaloase lansate atunci împotriva intelectualilor și studenților: „Noi muncim, noi nu gândim”, „IMGB face ordine”, „Moarte intelectualilor”. Toate acestea au fost răcnite în dimineața zilei de 13 iunie de sutele de muncitori de la IMGB veniți după ce trupele antitero i-au atacat de protestatarii rămași peste noapte în Piața Universității.

 

Totul a început pe 22 aprilie 1990, când oamenii s-au strâns la Universitate să-i comemoreze pe morții Revoluției și în același timp să se revolte pentru felul în care noua putere punea stăpânire pe țară. Numărul nemulțumiților creștea cu fiecare zi, la fel și numărul celor intrați în greva foamei pentru a atrage atenția asupra celor ce se întâmplau în România postcomunistă. După ziua de duminică, 20 mai 1990, cunoscută și ca Duminica orbului, când Frontul Salvării Naționale, transformat ulterior în PSD, a câștigat alegerile cu 66%, iar Ion Iliescu a avut de partea lui 85% din voturi, numărul celor din Piața Universității a scăzut constant. Mulți dintre cei care veneau zilnic acolo au înțeles că efortul lor ar putea fi inutil și au renunțat, dar au rămas destule corturi în fața Teatrului Național și destui curajoși, care în zilele de 13-15 iunie au plătit scump credința lor în schimbare.

 

În noaptea de 14 iunie, minerii din Valea Jiului au primit trenuri speciale să vină la București. Între 10.000 și 20.000 de ortaci înarmați cu răngi, topoare, bâte și lanțuri au venit în capitală, îndemnați de Ion Iliescu. Președintele proaspăt ales i-a și primit cu un discurs cald:„Mă adresez dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri, în frunte cu domnul Cozma, se va deplasa în Piaţa Universităţii, pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră”.

 

Mineriada din iunie 1990

Multe redacții au fost distruse, sediile partidelor istorice au fost devastate, ușile Universității au fost sparte și în drumul lor minerii băteau pe oricine ar fi semănat cu descrierile făcute de Ion Iliescu: „elemente incitate, multe din ele drogate” sau „elemente de-a dreptul fasciste”. George Țâra, jurnalist la Cuvântul povestește că în jurul orei 13, în fața sediului PNL, „un grup de mineri lovea sălbatic un bătrân (…) Am intrat în mijlocul lor și am întrebat <<De ce-l bateți?>> <<E drogat>>, mi-a răspuns un miner mai învârstă. Am intrat în fața celor care loveau, implorându-i să nu-l omoare. Un civil blond a strigat <<Pe el>> și totul s-a învălmășit în jurul meu”. Mihai Ursachi, pe-atunci directorul Teatrului Național din Iași, dar aflat la București relatează printre altele despre cum mai mulți mineri au nenorocit un adolescent: „picături țâșneau sub lovituri (date exclusiv în cap), mai întâi sânge, apoi fragmente de oase și, în sfârșit, sânge amestecat cu o substanță albicioasă. Corpul adolescentului se mai zbătea încă spasmodic, pângărit, în aparență mort, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la opt-zece inși) continuau să cadă ca niște ciocane pneumatice” (Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, 13-15 iunie 1990, Realitatea unei puteri neocomuniste, Humanitas, București 2006, ediția a II-a).

 

Minerii, ghidați de profesioniști ai diversiunii, au venit „să planteze panseluțe”, după cum s-au lăudat la televizor. Mineriada din 13-15 iunie a avut, însă, un bilanț dramatic, 4 morți, peste 1300 de răniți, peste 1200 de persoane lipsite de libertate, multe dintre ele bătute în detenție la Măgurele.

 

Potrivit datelor obținute de procurori, „în zilele de 11 şi 12 iunie 1990, autorităţile au hotărât să declanşeze un atac violent împotriva manifestanţilor aflaţi în Piaţa Universităţii”. În acest atac au fost implicate, conform anchetei, în mod nelegal, forţe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naţionale, Serviciului Român de Informaţii, precum şi peste zece mii de mineri şi alţi muncitori din mai multe zone ale ţării.

 

Trenarea cercetărilor, închiderea și redeschiderea dosarului, înțelegerile politice pentru ținerea la sertar a unui caz atât de important, cu efecte politice și sociale grave, care au dus la izolarea României pe plan internațional pentru o perioadă importantă, demonstrează că justiția a rămas până acum doar o slujnică în casa puterii.

 

https://www.dw.com/ro/iliescu-la-91-de-ani-%C8%99i-justi%C8%9Bia-slujnica-lui/a-60029822

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Justitia din Romania-rasplatita cu pensii fesenale a rezolvat si dosarele mineriadei si ale decembriadei,dar si dosarul COLECTIV…Dosarul Revoluției, din nou în instanță după 33 de ani. Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Iosif Rus, acuzați de crime împotriva umanității

 

 

Fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu şi fostul şef al Aviaţiei Militare Iosif Rus au fost trimişi în judecată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul Revoluţiei, pentru crime împotriva umanităţii, notează news.ro.

 

Ion Iliescu este acuzat de crime împotriva umanității în dosarul Revoluției. – Profimedia

 

Un fost angajat al unei mari terase din Costineşti dezvăluie ce mănâncă de fapt turiştii. „Moarte sigură!”

„În noul rechizitoriu avem persoane trimise în judecată: pe Ion Iliescu, fost preşedinte al României, Voiculescu Voican Gelu, fost viceprim-ministru al Guvernului României, şi generalul în retragere Rus Iosif Pop, fost comandant al Aviaţiei Militare. În sarcina inculpaţilor sunt reţinute infracţiuni contra umanităţii prevăzute de articolul 439 literele a, g, I şi k din Codul Penal”, a anunţat, miercuri, procurorul general Gabriela Scutea.

 

 

Ea a adăugat că, având în vedere faptul că anterior a mai fost emis un rechizitoriu,în 5 aprilie 2019, în privinţa căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut neregularităţi şi că nu se poate trece la începerea judecăţii, sunt necesare unele precizări.

 

„Reluarea urmăririi penale s-a dispus la data de 21 martie 2022, după ce dosarul a fost restituit fizic de la Înalta Curte la data de 14 februarie 2022. Actele de urmărire penală necesare, conform dispoziţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi redactarea rechizitoriului au fost efectuate într-un interval de cinci luni şi 15 zile. Conform legii, procurorul care a emis anterior rechizitoriul din 2019 nu a devenit incompatibil să efectueze actele dispuse de instanţă şi să finalizeze urmărirea penală. Doresc să subliniez că o eventuală repartizare a cauzei către un alt procuror ar fi însemnat un volum de muncă şi de timp foarte mare, necesar nu numai pentru studiul iniţial al dosarului, obiectivul nostru a fost acela de a nu prelungi în mod nejustificat durata cercetărilor”, a explicat Scutea.

 

 

 

Potrivit procurorului general, „concepţia rechizitoriului este centrată pe acţiunile intervenite în perioada 22 decembrie – 30 decembrie 1989, după părăsirea sediului Comitetului Central al PCR de către Nicolae Ceauşescu. Doctrina internaţională privitoare la binele împotriva umanităţii în legătură cu articolul 33 al Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale stabileşte că sunt exoneraţi în mod explicit militarii care săvârşesc fapta ca urmare a unui ordin militar de acţiune. Într-un asemenea caz, responsabilitatea penală va incumba persoanei care a dat respectivul ordin”.

 

„Se impune o clarificare în privinţa cercetării evenimentelor care au constituit Revoluţia Română din decembrie 1989. Aceste evenimente au făcut obiectul a 4.544 de dosare penale. Foarte multe dintre aceste dosare se găsesc reunite în dosarul pe care astăzi îl înaintăm Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dar istoric trebuie subliniat că în 112 dosare Secţia Parchetelor Militare şi celelalte parchete militare au dispus trimiterea în judecată a 275 de persoane, dintre care 25 au fost generali, 114 ofiţeri, 13 subofiţeri, 36 de militari în termen şi 87 de civili”, a precizat Gabriela Scutea.

 

https://observatornews.ro/eveniment/dosarul-revolutiei-din-nou-in-instanta-dupa-33-de-ani-ion-iliescu-gelu-voican-voiculescu-si-iosif-rus-acuzati-de-crime-impotriva-umanitatii-482157.html

 

 

 

 

Nobletea suferintei- Autor : Sabina Wurmbrand;O mărturie a pastorului Richard Wurmbrand despre Valeriu Gafencu din cartea „Cu Dumnezeu în subterană”-  inima lui Gafencu, hrănită cu idealurile creştinătătii, va da cu sigurantă rod.” (RICHARD WURMBRAND)…Când omul nu mai poate să creadă   Nu se poate trăi fără credinţă; Lumini peste veacuri-Vol. II – 15. Hudson Taylor si  de Petru Popovici; CAPITOLUL 27- HELEN KELLER; CAPITOLUL- 20-ZINZENDORF…După martirajul prin ardere pe rug a marelui reformator din Boemia, Jan Hus, “fraţii” au avut de îndurat veacuri de persecuţii… CAPITOLUL V- Persoana lui Cristos-„Cine ziceţi voi că sunt Eu?” a întrebat Isus într-o zi pe ucenicii Lui. CAPITOLUL VI- Minunile; Apocalipsa 9 – De ce-s în stare demonii? Scrisa de Daniel Branzei; Cele 7 Trâmbițe din Apocalipsa; Cine este Antichristul ? Interpretarea profețiilor; 1. Cand, cum si de ce? Apocalipsa Vechiului Testament – Cartea lui Daniel: Cornul cel mic; Un tată şi fiii săi răzvrătiţi; De ce le vorbeşti în pilde?

 

 

 ////////////////////////////////////////////////////////////

De ce le vorbeşti în pilde?

 

 

Unul dintre modurile prin care Domnul Isus a comunicat adevărurile cu privire la relaţia omului cu Împărăţia lui Dumnezeu, sunt pildele. Pentru unii pildele au fost şi rămân o taină pînă astăzi. Totuşi, de ce Domnul Isus a folosit acest fel de comunicare pentru a explica adevărurile cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu, ascultătorilor săi? Oare nu tocmai pentru atitudinea celor ce au întors spatele Domnului Isus şi s-au alipit de rău mai mult decât de Dumnezeu.  Tocmai această întrebare i-au pus-o ucenicii atunci când L-au întrebat:

 

„De ce le vorbeşti în pilde?”

 

Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că mulţi proroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, şi nu le-au auzit. (Matei 13:10-17)

 

Aud dar nu înţeleg, privesc dar nu văd şi nu înţeleg

Domnul Isus citează cuvintele prorocului Isaia atunci când Dumnezeu l-a trimis la poporul său care i-au întors spatele şi s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu.

 

Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.” Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele… (Isaia 1:2-4)

 

De ce poporul nu aude, nu vede şi nu înţelege? Oare nu este din cauza păcatului şi a fărădelegilor din inima lor? Oare nu este din cauză că au dat afară pe Dumnezeu din viaţa lor şi s-au întors cu faţa înspre păcat? Oare să nu fie din cauza încăpăţinării şi îngâmfării faţă de cuvântul lui Dumnezeu pe care pretindeau că-L cunoşteau dar pe care nu-L împlineau? Acelaşi lucru se referă şi la oamenii religioşi din vremea Domnului Isus şi la cei din vremea noastră care pretind că cunosc pe Dumnezeu dar cu fapta îL tăgăduiesc. Ei au urechi dar nu aud, au ochi dar nu văd şi nu înţeleg pentru că şi-au împietrit inima prin alegerea pe care au făcut-o de-al respinge pe Mântuitorul, şi de-a continua jocul cu păcatul, respingând chemarea la pocăinţă care li se face în fiecare zi.

 

Celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are

Unora le-a fost dat să cunoască tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar altora nu. Acest lucru îl afirmă Domnul Isus în rugăciunea Sa din Matei 11:25-27:

 

În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. (Matei 11:25-27)

 

Tainele lui Dumnezeu a fost ascunsă de cei pricepuţi şi înţelepţi în felul lumii acesteia, şi din categoria lor făceau parte fariseii şi saducheii care se credeau înţelepţi, pricepuţi şi din cale afară de religioşi în felul lumii acesteia. Oare nu de ochii lumii făceau ei toate lucrurile tocmai ca să-şi arate neprihănirea lor înaintea oamenilor şi nu înaintea lui Dumnezeu. Oare nu această atitudine de mândrie şi încăpăţânare i-a lipsit de dreptul de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu? Pretindeau că au împărăţia lui Dumnezeu dar n-au avut-o niciodată şi nici n-o vor avea, doar dacă îşi schimbă atitudinea.

 

 

Pentru a accepta adevărurile cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fim ca pruncii, simpli şi creduli. “Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?” i-a întrebat Isus. “Da, Doamne” I-au răspuns ei. Ucenicii erau pruncii care prin ascultare şi dorinţa de a cunoaşte pe Domnul Isus au primit şi înţeles tainele lui Dumnezeu. Doar acela care având o atitudine de ascultare şi acceptare sau o foame după Cuvântul lui Dumnezeu, îL va înţelege şi va da rod, o sămânţă 30, alta 60 şi alta 90.

 

Dragul meu, din ce categorie faci parte tu? Accepţi tu Cuvântul lui Dumnezeu şi chemarea la pocăinţă care ţi-o face Tatăl ceresc în fiecare zi? Sau prin încăpăţânarea şi împietrirea inimii tale te consider mai înţelept şi mai priceput, adunându-ţi o comoară de mânie pentru ziua mâniei lui Dumnezeu.

 

De ce le vorbeşti în pilde?

////////////////////////////////////////////

 

Un tată şi fiii săi răzvrătiţi

 

Isaia 1:2–9

 

1, 2. Explicaţi cum de s-a ajuns ca Iehova să aibă fii răzvrătiţi.

 

EL A AVUT grijă ca nimic să nu le lipsească copiilor săi, aşa cum ar face orice părinte iubitor. Mulţi ani a vegheat ca aceştia să aibă mâncare, îmbrăcăminte şi adăpost. Când a fost necesar, i-a disciplinat. Dar pedeapsa pe care au primit-o nu a fost niciodată exagerată, ci a fost aplicată întotdeauna „într-o măsură echitabilă“ (Ieremia 30:11, NW). De aceea, să ne imaginăm cât de mare trebuie să fie durerea acestui tată iubitor care e nevoit să declare: „Am hrănit şi am crescut fii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea“. — Isaia 1:2b.

 

2 Fiii răzvrătiţi la care se face referire aici sunt locuitorii lui Iuda, iar îndureratul tată este Iehova Dumnezeu. Ce situaţie regretabilă! Iehova a avut grijă de iudei şi i-a ridicat într-o poziţie privilegiată printre naţiuni. Mai târziu, el le aminteşte prin profetul Ezechiel: „Ţi-am dat veşminte brodate şi o încălţăminte de piele de viţel de mare, te-am încins cu in subţire şi te-am acoperit cu mătase“ (Ezechiel 16:10). Cu toate acestea, majoritatea locuitorilor lui Iuda nu apreciază ce a făcut Iehova pentru ei. Dimpotrivă, ei se răzvrătesc.

 

3. De ce cheamă Iehova cerurile şi pământul pentru a depune mărturie în legătură cu răzvrătirea lui Iuda?

 

3 Pe bună dreptate, Iehova îşi începe mesajul adresat fiilor săi răzvrătiţi cu următoarele cuvinte: „Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci DOMNUL [Iehova însuşi, NW] vorbeşte“ (Isaia 1:2a). Cu câteva secole mai înainte, cerurile şi pământul auziseră, metaforic vorbind, avertismentele clare pe care le-au primit israeliţii cu privire la consecinţele neascultării. Moise a spus: „Iau astăzi martor împotriva voastră cerul şi pământul, că veţi pieri îndată din ţara pe care o veţi lua în stăpânire dincolo de Iordan şi nu veţi avea zile multe în ea, ci veţi fi distruşi în întregime“ (Deuteronomul 4:26). Acum, în zilele lui Isaia, Iehova cheamă cerurile invizibile şi pământul vizibil pentru a depune mărturie în legătură cu răzvrătirea lui Iuda.

 

4. Cum alege Iehova să se prezinte lui Iuda?

 

4 Gravitatea situaţiei pretinde o abordare directă. Însă este remarcabil — şi încurajator — faptul că şi în aceste împrejurări critice Iehova se prezintă lui Iuda ca părinte iubitor şi nu doar ca proprietar care o cumpărase. De fapt, Iehova îşi imploră poporul să analizeze această chestiune din punctul de vedere al unui tată care este îndurerat din cauza fiilor săi neascultători. Probabil că unii părinţi din Iuda sunt mişcaţi de ilustrare, putându-se transpune personal în această situaţie neplăcută. Oricum, Iehova este gata să-şi prezinte acuzaţiile împotriva lui Iuda.

 

Animalele fără raţiune cunosc mai bine

 

5. Spre deosebire de Israel, cum dau dovadă boul şi măgarul de fidelitate?

 

5 Iehova spune prin intermediul lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel* nu cunoaşte, poporul Meu nu înţelege [nu s-a comportat cu pricepere, NW]“ (Isaia 1:3). Boul şi măgarul sunt animale de tracţiune, bine cunoscute oamenilor care trăiesc în Orientul Mijlociu. Într-adevăr, locuitorii lui Iuda nu ar nega faptul că până şi aceste animale neînsemnate dau dovadă de fidelitate, ştiind bine că aparţin unui stăpân. În legătura cu aceasta, iată ce a văzut un biblist la sfârşitul unei zile într-un oraş din Orientul Mijlociu: „Turma nici nu apucase să treacă de ziduri că a şi început să se împrăştie. Fiecare bou îşi cunoştea foarte bine proprietarul şi drumul spre casa acestuia; nici o clipă nu s-a dezorientat în labirintul de uliţe înguste şi întortocheate. Cât despre măgar, acesta a mers direct la uşă şi până la «ieslea stăpânului său»“.

 

6. De ce nu au acţionat cu pricepere locuitorii lui Iuda?

 

6 Deoarece asemenea privelişti erau fără îndoială ceva obişnuit pe timpul lui Isaia, ideea care se desprinde din mesajul lui Iehova este clară: Dacă până şi un animal fără raţiune îşi recunoaşte stăpânul şi propria iesle, ce scuză au locuitorii lui Iuda că l-au părăsit pe Iehova? Într-adevăr, ei ‘nu s-au comportat cu pricepere’. E ca şi cum ei nu sunt conştienţi că prosperitatea şi însăşi existenţa lor depind de Iehova. Într-adevăr, este o dovadă de îndurare din partea lui Iehova că îi mai numeşte pe locuitorii lui Iuda „poporul Meu“.

 

7. Care sunt câteva modalităţi prin care putem dovedi că suntem recunoscători pentru lucrurile de la Iehova?

 

7 Niciodată nu am dori să ne purtăm fără pricepere fiind nerecunoscători pentru tot ce a făcut Iehova pentru noi! Dimpotrivă, ar trebui să-l imităm pe psalmistul David, care a spus: „Voi lăuda pe DOMNUL din toată inima mea; voi istorisi toate minunile Tale“ (Psalmul 9:1). Faptul de a asimila în permanenţă cunoştinţă despre Iehova va fi un imbold pentru noi, deoarece Biblia afirmă: „Cunoaşterea Celui Preasfânt este pricepere“ (Proverbele 9:10, NW). Meditarea zilnică la binecuvântările lui Iehova ne va ajuta să fim recunoscători şi să nu ajungem să-l preţuim prea puţin pe Tatăl nostru ceresc (Coloseni 3:15). „Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă preamăreşte — spune Iehova —; şi celui ce îşi pune în rânduială calea, îi voi arăta mântuirea [salvarea, NW] lui Dumnezeu“. — Psalmul 50:23.

 

O insultă revoltătoare la adresa ‘Sfântului lui Israel’

 

8. De ce pot fi numiţi locuitorii lui Iuda un „neam păcătos“?

 

8 În continuarea mesajului său, Isaia îi adresează cuvinte aspre naţiunii lui Iuda: „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă a celor care fac răul, fii stricaţi! Au părăsit pe DOMNUL, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele“ (Isaia 1:4). Acumulate în timp, păcatele pot deveni la fel de grele ca o povară zdrobitoare. Pe timpul lui Avraam, Iehova a spus despre păcatele Sodomei şi Gomorei că erau ‘nespus de grele’ (Geneza 18:20). Ceva asemănător se întâmplă acum cu locuitorii lui Iuda, deoarece Isaia spune că ei sunt ‘încărcaţi de fărădelegi’. Mai mult decât atât, el îi numeşte „sămânţă a celor care fac răul, fii stricaţi“. Într-adevăr, locuitorii lui Iuda se aseamănă cu nişte copii delincvenţi. Ei „au întors spatele“, sau, aşa cum redă New Revised Standard Version această expresie, ei s-au „înstrăinat complet“ de Tatăl lor.

 

9. Care este semnificaţia expresiei „Sfântul lui Israel“?

 

9 Prin purtarea lor îndărătnică, locuitorii lui Iuda dovedesc o lipsă crasă de respect faţă de „Sfântul lui Israel“. Care este semnificaţia acestei expresii, întâlnite de 25 de ori în cartea lui Isaia? A fi sfânt înseamnă a fi curat şi pur. Iehova este sfânt la gradul superlativ (Revelaţia 4:8). Israeliţii îşi amintesc lucrul acesta ori de câte ori văd cuvintele gravate pe tăbliţa strălucitoare de aur de pe turbanul marelui preot: „Sfinţenia îi aparţine lui Iehova“ (Exodul 39:30, NW). Aşadar, numindu-l pe Iehova „Sfântul lui Israel“, Isaia scoate în relief gravitatea păcatului lui Iuda. De fapt, aceşti răzvrătiţi încălcau în mod flagrant porunca dată strămoşilor lor: „Voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt!“ — Leviticul 11:44.

 

10. Ce putem face pentru a nu fi lipsiţi de respect faţă de „Sfântul lui Israel“?

 

10 Astăzi creştinii trebuie să facă tot posibilul pentru a nu fi lipsiţi de respect, aşa cum a fost Iuda faţă de „Sfântul lui Israel“. Ei trebuie să imite sfinţenia lui Iehova şi să ‘urască răul’ (1 Petru 1:15, 16; Psalmul 97:10). Practici necurate, cum ar fi imoralitatea sexuală, idolatria, hoţia şi beţia, pot corupe congregaţia creştină. De aceea, cei ce refuză să se lase de aceste obiceiuri rele sunt excluşi din congregaţie. În cele din urmă, cei ce persistă fără să se căiască într-o conduită necurată nu vor avea parte de binecuvântările Regatului lui Dumnezeu. Într-adevăr, toate aceste practici rele constituie o insultă revoltătoare la adresa ‘Sfântului lui Israel’. — Romani 1:26, 27; 1 Corinteni 5:6–11; 6:9, 10.

 

Bolnav din cap până în picioare

 

11, 12. a) În ce stare gravă se află Iuda? b) De ce nu trebuie să ne pară rău pentru Iuda?

 

11 În continuare, Isaia încearcă să le vorbească locuitorilor lui Iuda îndreptându-le atenţia spre boala lor. El spune: „De ce să mai fiţi loviţi? Voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău“. De fapt, Isaia îi întreabă: N-aţi suferit destul? De ce să adăugaţi la răul pe care vi l-aţi făcut răzvrătindu-vă în continuare? Isaia continuă: „Tot capul este bolnav şi toată inima este sfârşită. Din tălpile picioarelor până la cap, nimic nu-i sănătos“ (Isaia 1:5, 6a). Boala de care suferă Iuda — o boală spirituală din cap până în picioare — este dezgustătoare. Ce diagnostic cumplit!

 

12 Ar trebui să ne pară rău pentru Iuda? Câtuşi de puţin! Cu câteva secole mai înainte, întreaga naţiune Israel fusese avertizată pe bună dreptate cu privire la consecinţele neascultării. Printre altele, ei i s-a spus: „DOMNUL te va lovi cu o bubă rea la genunchi şi la coapse şi nu te vei putea vindeca de ea, te va lovi de la talpa piciorului până în creştetul capului“ (Deuteronomul 28:35). În sens figurat, Iuda suportă acum consecinţele încăpăţânării sale. Şi toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă locuitorii lui Iuda ar fi ascultat de Iehova.

 

13, 14. a) Ce suferinţe au venit peste Iuda? b) S-a simţit Iuda îndemnată să-şi reexamineze conduita rebelă după suferinţele îndurate?

 

13 Isaia continuă să descrie starea jalnică în care se află Iuda: „Numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn“ (Isaia 1:6b). Aici profetul vorbeşte despre trei tipuri de leziuni: răni (tăieturi, cum sunt cele făcute de o sabie sau de un cuţit), vânătăi (contuzii provocate prin lovire) şi carne vie (răni deschise, apărute de curând, care par incurabile). Imaginea prezentată aici este aceea a unui om care a fost aspru pedepsit, în toate modurile posibile, fără să scape cu vreo parte a corpului nevătămată. Situaţia în care se află Iuda este într-adevăr dezastruoasă.

 

14 Având în vedere starea jalnică în care se află, se simte îndemnată naţiunea lui Iuda să se întoarcă la Iehova? Nicidecum! Iuda se aseamănă cu persoana răzvrătită despre care se vorbeşte în Proverbele 29:1: „Un om care, fiind deseori mustrat, îşi înţepeneşte gâtul, va fi zdrobit deodată şi fără îndreptare [vindecare, NW]“. Se pare că naţiunea nu mai are şanse de vindecare. Potrivit cuvintelor lui Isaia, rănile ei sunt „nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn“.* Iuda este ca o rană deschisă şi nebandajată, care a cuprins tot corpul.

 

15. Ce putem face pentru a nu ne îmbolnăvi spiritualiceşte?

 

15 Din ce i s-a întâmplat lui Iuda învăţăm că trebuie să fim vigilenţi pentru a nu ne îmbolnăvi spiritualiceşte. La fel ca în cazul îmbolnăvirii fizice, fiecare dintre noi se poate îmbolnăvi spiritualiceşte. La urma urmei, care dintre noi nu este vulnerabil la dorinţele cărnii? Lăcomia şi dorinţa de plăceri exagerate pot prinde rădăcini în inima noastră. De aceea, trebuie să ne autodisciplinăm pentru a avea „aversiune faţă de ceea ce este rău“ şi pentru a ne ‘ataşa de ceea ce este bine’ (Romani 12:9). De asemenea, trebuie să cultivăm roadele spiritului lui Dumnezeu în viaţa de fiecare zi (Galateni 5:22, 23). Procedând astfel, nu vom ajunge în situaţia în care s-a aflat Iuda — aceea de a fi bolnavi spiritualiceşte din cap până în picioare.

 

O ţară pustie

 

16. a) Cum descrie Isaia starea în care se află pământul lui Iuda? b) De ce afirmă unii că aceste cuvinte au fost rostite probabil în timpul domniei lui Ahaz, dar cum ar trebui să le înţelegem?

 

16 Isaia trece acum de la analogia medicală la starea în care se află pământul lui Iuda. Ca şi cum ar privi îndelung o câmpie distrusă într-o luptă, el spune: „Ţara vă este devastată, cetăţile vă sunt arse de foc, străinii vă mănâncă ogoarele în prezenţa voastră; ea este pustiită, ruinată de străini“ (Isaia 1:7). Unii erudiţi spun că, deşi aceste cuvinte se găsesc la începutul cărţii lui Isaia, ele au fost rostite probabil la o dată ulterioară din activitatea profetului, probabil în timpul domniei răului rege Ahaz. Ei afirmă că domnia lui Ozia a fost prea înfloritoare pentru a justifica o asemenea descriere sumbră. Este adevărat că nu se poate spune cu exactitate dacă Isaia şi-a redactat cartea în ordine cronologică. Cu toate acestea, cuvintele lui Isaia despre pustiire sunt probabil profetice. Când rosteşte declaraţia de mai sus, Isaia foloseşte foarte probabil o metodă întâlnită în altă parte a Bibliei — aceea de a descrie un eveniment viitor ca şi cum acesta ar fi avut loc deja, subliniind astfel că profeţia se va împlini cu siguranţă. — Compară cu Revelaţia 11:15.

 

17. De ce descrierea profetică a pustiirii nu ar trebui să-i ia prin surprindere pe locuitorii lui Iuda?

 

17 Oricum ar sta lucrurile, descrierea profetică a pustiirii lui Iuda nu ar trebui să ia prin surprindere acest popor încăpăţânat şi neascultător. Cu secole mai înainte, Iehova l-a avertizat cu privire la ce i se va întâmpla dacă se va răzvrăti. El a spus: „Voi pustii ţara, aşa că vrăjmaşii voştri care o vor locui vor rămâne încremeniţi văzând-o. Vă voi împrăştia printre neamuri şi voi scoate sabia după voi. Ţara voastră va fi pustiită şi cetăţile voastre vor fi o ruină“. — Leviticul 26:32, 33; 1 Împăraţi 9:6–8.

 

18–20. Când s-au împlinit cuvintele din Isaia 1:7, 8, şi cum a lăsat Iehova „câţiva supravieţuitori“ la data aceea?

 

18 După cât se pare, cuvintele din Isaia 1:7, 8 se împlinesc în timpul invaziei asirienilor care devastează Israelul şi provoacă pagube şi suferinţă la scară naţională în Iuda (2 Împăraţi 17:5, 18; 18:11, 13; 2 Cronici 29:8, 9). Totuşi, Iuda nu este distrusă complet. Isaia spune: „Şi fiica Sionului a rămas ca o colibă în vie, ca un adăpost de noapte într-un câmp de castraveţi, ca o cetate asediată“. — Isaia 1:8.

 

19 Chiar dacă totul va fi distrus de jur împrejurul ei, „fiica Sionului“, Ierusalimul, va rămâne în picioare. Dar va părea foarte vulnerabilă — ca o cocioabă într-o vie sau ca o colibă pentru paznici într-un câmp de castraveţi. În timpul unei călătorii pe Nil, un biblist din secolul al XIX-lea şi-a amintit de cuvintele lui Isaia când a văzut nişte colibe asemănătoare, pe care le descrie ca fiind „ceva mai mult decât un gard împotriva unui vânt de la miazănoapte“. În Iuda, după seceriş, aceste colibe erau lăsate în paragină şi se prăbuşeau. Totuşi, oricât de şubred ar părea în faţa armatei asiriene cuceritoare, Ierusalimul va supravieţui.

 

20 Isaia încheie astfel această declaraţie profetică: „Dacă însuşi Iehova al armatelor nu ne-ar fi lăsat câţiva supravieţuitori, am fi ajuns ca Sodoma, am fi fost la fel ca Gomora“ (Isaia 1:9, NW).* Iehova va veni în cele din urmă în ajutorul lui Iuda, înfruntând puterea Asiriei. Spre deosebire de Sodoma şi Gomora, Iuda nu va fi dată uitării. Ea va supravieţui.

 

21. De ce a lăsat Iehova „câţiva supravieţuitori“ după ce Babilonul a distrus Ierusalimul?

 

21 După mai bine de 100 de ani, Iuda a fost ameninţată din nou. Poporul nu a învăţat nimic din disciplinarea administrată prin intermediul Asiriei. „Ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele şi au râs de prorocii Lui.“ Ca urmare a acestui fapt, „mânia DOMNULUI împotriva poporului Său a ajuns de neînlăturat“ (2 Cronici 36:16). Monarhul babilonian Nebucadneţar a cucerit Iuda şi de data aceasta nu a mai rămas nimic „ca o colibă în vie“. Chiar şi Ierusalimul a fost distrus (2 Cronici 36:17–21). Totuşi, Iehova a „lăsat câţiva supravieţuitori“. Chiar dacă Iuda a stat în exil 70 de ani, Iehova a luat măsuri în vederea continuităţii naţiunii şi îndeosebi a liniei davidice, din care avea să se nască promisul Mesia.

 

22, 23. De ce a lăsat Iehova „câţiva supravieţuitori“ în secolul I?

 

22 În secolul I e.n., Israelul a suferit ultima sa distrugere în calitate de popor de legământ al lui Dumnezeu. Când Isus s-a prezentat ca promisul Mesia, naţiunea l-a respins, şi ca urmare a acestui fapt, şi Iehova a respins naţiunea (Matei 21:43; 23:37–39; Ioan 1:11). Urma ca de atunci încolo Iehova să nu mai aibă o naţiune specială pe pământ? Nu. Apostolul Pavel a arătat că Isaia 1:9 a mai avut o împlinire. Citând din versiunea Septuaginta, el a scris: „Aşa cum spusese Isaia mai înainte: «Dacă Iehova al armatelor nu ne-ar fi lăsat o sămânţă, am fi devenit ca Sodoma şi am fi fost făcuţi ca Gomora»“. — Romani 9:29.

 

23 De data aceasta, supravieţuitorii au fost creştinii unşi, care au crezut în Isus Cristos. La început, aceştia au fost credincioşi evrei. Mai târziu, acestora li s-au alăturat credincioşi dintre naţiuni şi împreună ei au alcătuit un nou Israel, „Israelul lui Dumnezeu“ (Galateni 6:16; Romani 2:29). Această „sămânţă“ a supravieţuit distrugerii sistemului de lucruri evreiesc, care a avut loc în 70 e.n. Într-adevăr, „Israelul lui Dumnezeu“ este şi astăzi în mijlocul nostru. În prezent, acestuia i se alătură milioane de persoane credincioase dintre naţiuni, care alcătuiesc „o mare mulţime, pe care nici un om nu [poate] s-o numere, din toate naţiunile şi triburile şi popoarele şi limbile“. — Revelaţia 7:9.

 

24. Cărui lucru trebuie să-i acordăm cu toţii atenţie dacă dorim să supravieţuim celei mai mari distrugeri care se va abate asupra omenirii?

 

24 În curând, această lume se va confrunta cu bătălia de la Armaghedon (Revelaţia 16:14, 16). Deşi aceasta va fi o distrugere mai mare decât devastarea cauzată de invazia asiriană sau de invazia babiloniană în Iuda, mai mare chiar şi decât pustiirea de către romani a Iudeii în 70 e.n., vor exista supravieţuitori (Revelaţia 7:14). Prin urmare, cât de important este ca fiecare dintre noi să analizeze cu atenţie cuvintele adresate de Isaia naţiunii lui Iuda! Ele au însemnat supravieţuire pentru oamenii fideli de atunci şi pot însemna supravieţuire pentru oamenii credincioşi de astăzi.

 

[Note de subsol]

 

În acest context, cuvântul „Israel“ se referă la regatul celor două triburi al lui Iuda.

 

Cuvintele lui Isaia sunt o reflectare a practicilor medicale din timpul său. Biblistul Edward Plumptre face următoarea remarcă: „«Închiderea» sau «presarea» rănii care supura era operaţia care se încerca la început pentru a curăţa rana de puroi; apoi, la fel ca în cazul lui Ezechia (cap. xxxviii. 21), [rana] se «lega» cu o cataplasmă, după care se folosea un ulei sau un unguent fortifiant pentru curăţarea plăgii, probabil ca în Luca x. 34, unde se vorbeşte despre folosirea uleiului şi a vinului“.

 

În lucrarea Commentary on the Old Testament, de Carl Keil şi Franz Delitzsch, se spune: „Discursul profetului a ajuns aici la final. Faptul că discursul este împărţit în acest loc în două este indicat în text prin spaţiul lăsat între versetele 9 şi 10. Această metodă de marcare a părţilor mai lungi sau mai scurte — fie lăsând spaţii, fie întrerupând rândul — a fost folosită înaintea punctelor-vocale şi a accentelor şi se bazează pe o tradiţie foarte veche“.

 

 

Spre deosebire de Sodoma şi Gomora, Iuda nu va rămâne nelocuită pentru totdeauna

https://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/1102000022

 

/////////////////////////////////////////////

 

Apocalipsa Vechiului Testament – Cartea lui Daniel: Cornul cel mic

Autor: Lori Balogh

 

                                                          – Capitolul 7 –

 

 

 

Sursa: www.loribalogh.ro

          www.resursebiblice.ro

 

 

              In ocazia trecuta am studiat primele sapte versete ale capitolului sapte din Cartea lui Daniel. Acestea ne prezinta, sub forma simbolurilor unor fiare, cele patru imperii universale care au avut legatura cu istoria poporului lui Dumnezeu: Babilonul, Medo- Persia, Grecia si Roma. Trecerea in revista a celor patru imperii este una telegrafica si reprezinta doar o introducere la ceea ce, de fapt, este partea principala a viziunii lui Daniel:

 

              – natura si lucrarea cornului cel mic de pe pamant

              – judacata care are loc in ceruri.

 

              Aceste doua aspecte reprezinta esenta cap. 7. In aceasta ocazie ne vom opri asupra cornului cel mic, incercand sa-l identificam pe baza detaliilor ce ne sunt prezentate in viziune.

 

              Inainte de a analiza versetele referitoare la cornul cel mic, doresc sa fac cateva observatii. Intotdeauna a existat un interes deosebit intre cercetatorii profetiilor biblice cu privire la identificarea lui Anticrist. Numele de Anticrist apare, ca atare, doar in epistolele lui Ioan: 1 Ioan 2, 18.22;  4, 3;  2 Ioan 7. Cu toate acestea, Anticristul apare si in alte parti ale Scripturii, sub alte denumiri, ca de exemplu “omul faradelegii”( 2 Tesaloniceni 2, 3 ), sau fiara din Apocalipsa cap. 13.

 

              Cine este Anticristul? Din referirile biblice, aflam ca acesta este un om, o putere, sau o institutie care se opune lui Christos si poporului Sau credincios.

 

              Daca ii intrebam pe unii membrii ai bisericilor mari, istorice, cu privire la identitatea Anticristului, ei ne vor raspunde ca Anticristul sunt sectele, caci ele rup din trupul lui Christos( biserica) si ii ratacesc pe credinciosi de la adevar.

 

              Unele culte neoprotestante sustin ca Anticristul este un evreu, probabil din semintia lui Dan, care va aparea in viitor si care va domni la Ierusalim.

 

              Pana nu demult, multi crestini au sustinut ca Anticristul erau comunistii, iar in Evul Mediu, Anticristul era identificat ca fiind papalitatea. Petrarca, Dante Alighieri in “Divina Comedia”, Ian Huss, Sf. Brighitta, Wycliff si altii au crezut ca Anticristul este papalitatea.

 

              In timpul Reformatiunii, numarul celor care au vazut in papalitate semnele de identificare ale Anticristului au crescut. Alti crestini sustin ca Anticristul este persoana lui Antioh Epifanul, unul dintre regii seleucizi care a incercat sa elenizeze fortat poporul iudeu. Antioh nu a reusit lucrul acesta, fiind izgonit din Iudeea de rascoala Macabeilor.

 

              Unii au vazut Anticristul in islam, altii l-au identificat in persoana lui Nero, imparatul roman care i-a persecutat in mod salbatic pe crestini.

 

              Aceasta varietate mare de pareri cu privire la identitatea Anticristului face ca identificarea acestuia sa devina foarte importanta pentru noi. Cine se ascunde in spatele simbolului cornului celui mic? Caci cornul cel mic din cap. 7 al Cartii lui Daniel este Anticristul.  Versetele din cap. 7, care vor face obiectul studiului nostru sunt: 7. 8. 11. 20. 21. 22. 24. 25. 26.

 

              Detalii cu privire la cornul cel mic, asa cum le putem gasi in versetele amintite:

1. “Un corn” ( vers. 8 ) . In Biblie cornul este un simbol al puterii, fie politice, fie religioase. Vezi 2 Cronici 18, 10; Mica 4, 13; Zaharia 1, 18- 21. Daca cele zece coarne care ies din capul celei de-a patra fiare ( vers. 7 ) reprezinta zece imparati ( imparatii) care urmau sa apara pe scena istoriei dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus, in mod logic si acest corn mic trebuie sa fie tot o putere politica. Faptul ca acest corn mic urma sa faca “razboi sfintilor” ( vers. 21 ) si sa doboare trei din cele zece coarne mari dinaintea lui ( vers. 24 ) dovedeste ca el urma sa fie o putere.

 

2. “Un corn mic” ( vers. 8 ). La inceputul existentei sale, acest corn este mic, ceea ce sugereaza un inceput modest.

 

3. El iese din mijlocul celor zece coarne ( vers. 8 si 24 ). Daca ce-a de-a patra fiara din cap. 7 reprezinta Imperiul Roman, si daca cele zece coarne de pe capul ei reprezinta cele zece regate ale Europei Occidentale care au rezultat in urma prabusirii Imperiului Roman de Apus, atunci acest corn mic, care iese din mijlocul celor zece coarne, trebuie sa apara tot pe teritoriul Europei Occidentale.

 

4. Pentru a se ridica cornul cel mic, sunt smulse trei din cele zece coarne existente deja ( vers. 8. 20 si 24 ) Trei regate care urmau sa se nasca prin divizarea Imperiului Roman de Apus urmau sa cada pentru a face loc acestui corn mic.

 

5. Cornul cel mic are ochi de om ( vers. 8 si 20 ). Celelalte zece coarne sunt “oarbe”, singurul care este vazut avand ochi de om este cornul cel mic. In Biblie, ochiul simbolizeaza inteligenta. In descoperirile date apostolului Ioan, in cartea Apocalipsei, acesta are ocazia sa vada fiinte ceresti pline cu ochi ( Apocalipsa 4, 8 ), ceea ce sugereaza ideea de inteligenta sclipitoare a acestor fiinte. Acelasi lucru il vede si profetul Ezechiel in viziunea ceresca pe care o reda in cap. 1 al cartii sale ( Ezechiel 1, 18 ; 10, 12 ). Cornul cel mic, o putere modesta la inceput, se va remarca printr-o inteligenta si abilitate deosebite de ale celorlalte puteri europene.Cornul cel mic le va spiona, le va supraveghea si va fi informat cu privire la tot ce se intampla in jur.

 

6. Cornul cel mic are o gura care vorbeste cu trufie ( vers. 8. 11 si 20 ). Acest amanunt ne sugereaza pretentiile de superioritate ale cornului cel mic fata de celelalte coarne. O gura care vorbeste, atunci cand este vorba de o putere politica, asa cum deja am constatat, inseamna decrete, legi si edicte prin care acest corn isi va etala pretentiile de suprematie.

 

7. Infatisarea cornului cel mic este mai mare decat a celorlalte zece coarne ( vers. 20 ). Aceasta putere mica si modesta la inceput urma sa cresca, devenind mai mare decat fiecare din puterile Europei rezultate prin faramitarea Imperiului Roman de Apus.

 

8. Cornul cel mic face razboi sfintilor ( vers. 20 si 25 ). O putere care se razboieste cu cei pe care Dumnezeu ii numeste sfintii Sai este o putere persecutoare.

 

9. Cornul cel mic ii biruieste pe sfinti ( vers. 20 ). Persecutia pe care acesta putere reprezentata prin cornul cel mic urma sa o porneasca impotriva poporului lui Dumnezeu urma sa duca la multe victime. Cu toate acestea, “biruinta asupra sfintilor” trebuie inteleasa in sens restrans: chiar daca poporul lui Dumnezeu a cunoscut, din partea cornului cel mic suferinte, tortura si moarte, aceasta putere nu a reusit si nu va reusi niciodata sa le rapeasca oamenilor mantuirea sufletului si bucuria unei legaturi vii cu Mantuitorul.

 

10. Cornul cel mic ii biruieste pe sfinti pana ce Cel Imbatranit de zile face dreptate sfintilor ( vers. 20 ). Aceasta inseamna ca persecutia pornita de aceasta putere nu va inceta ( decat poate temporar ) pana la revenirea in glorie a Domnului Christos.

 

11. Cornul cel mic rosteste vorbe de hula impotriva Celui Prea Inalt ( vers. 25 ). Hula, sau blasfemia, consta in insusirea unor prerogative si functii, precum si a laudei, care apartin doar lui Dumnezeu. Cand Mantuitorul l-a iertat pe slabanog de pacatele lui, fariseii si carturarii iudei L-au acuzat pe Domnul de hula: “ Omul acesta huleste. Cine poate ierta pacatele decat Unul singur, Dumnezeu ?”      ( Luca  5, 17- 24 ). Vazand in Persoana Mantuitorului doar un simplu om, acesti carturari considerau ca Domnul Iisus hulea. Ceea ce nu vedeau ei, datorita orbirii lor spirituale, era faptul ca El era si Dumnezeu, avand deplina libertate sa ierte pacatele.

 

              Asadar, iertarea pacatelor este un atribut exclusiv divin si ori de cate ori omul, indiferent cine este el, ia asupra sa acest atribut care-i revine doar lui Dumnezeu, el savarseste  o blasfemie.

 

              Biblia vorbeste de blasfemie ( hula ) si cand este vorba de inchinarea care I se cuvine doar Creatorului ( vezi raspunsul dat de inger lui Ioan, atunci cand acesta a incercat sa se inchine ingerului: Apocalipsa 22, 8- 9 ). Inchinarea, apartinandu-I doar lui Dumnezeu, poate deveni o hula atunci cand este pretinsa de un om.

 

              Asadar, daca se spune despre cornul cel mic ca rosteste vorbe de hula impotriva lui Dumnezeu, intelegem de aici ca aceasta putere urma sa pretinda titluri si functii care Ii apartin doar lui Dumnezeu    ( de exemplu dreptul de a ierta pacatele si dreptul la inchinare ). 

 

12. Cornul cel mic urma sa schimbe vremile ( vers. 25 ). In Geneza 1, 14 ni se spune ca Dumnezeu a creat soarele, luna si stelele pentru a arata “vremile, zilele si anii”. Intelegem da aici ca schimbarea vremilor inseamna schimbarea modului de masurare a timpului. Biblia ne invata sa masuram ziua de la apus de soare la apus de soare ( Geneza 1, 5.8. 13. 19. 23. 31; Levitic 23, 32 ). Astazi omenirea masoara ziua de la 12 noaptea la 12 noaptea. Cine a schimbat “vremile”( modul de masurare a timpului ) ?

 

13. Cornul cel mic urma sa schimbe Legea ( vers. 25 ). Nu e vorba de o anulare a Legii lui Dumnezeu, ci doar de modificari in continutul acesteia. Faptul in sine este tot o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, singurul care este Datatorul si Judecatorul Legii.

 

14. Cornul cel mic urma sa se deosebeasca de inaintasii lui ( vers. 24 ). Desi cornul cel mic urma sa fie o putere politica asemenea celorlalte coarne, el trebuia sa se deosebeasca de acestea prin cateva trasaturi. Din ceea ce am subliniat deja cu privire la natura cornului cel mic, retinem:

 

              – El are ochi de om, ceea ce ne sugereaza inteligenta deosebita si un sistem de observare si supraveghere neintalnit la celelalte puteri.

              – El are o gura care vorbeste cu trufie- el va da legi si decrete prin care se va ridica deasupra celorlalte puteri.

              – El declara razboi sfintilor- el va persecuta pe credinciosii care nu gandesc si cred ca el.

              – El rosteste vorbe de hula impotriva Celui Prea Inalt- el isi ia prerogative si functii care Ii apartin numai lui Dumnezeu ( iertarea pacatelor, inchinarea ).

              – El schimba Legea lui Dumnezeu si modul de masurare a timpului lasat de Creator.

              In concluzie, cornul cel mic se dovedeste a fi nu doar o putere politica. Prin actiunile sale el se dovedeste  a fi si o putere religioasa in acelasi timp. Asadar, cornul cel mic este o putere dualista, politico-religioasa.

 

15. Sfintii urmau sa fie dati in mainile cornului cel mic timp de o vreme, doua vremi si o jumatate de vreme, adica trei vremi si jumatate ( vers. 25 ). Cuvantul din aramaica din care s-a tradus “vreme” este “idan”, care inseamna vreme, timp, an. Asadar putem intelege ca este vorba despre trei ani si jumatate. Insa, in profetiile apocaliptice, asa cum sunt cele din Daniel si Apocalipsa, timpul nu este real ci simbolic. Pentru a putea descifra timpul real de care vorbeste profetia, trebuie sa tinem cont de principiul zi-an, conform cu cele scrise in Ezechiel 4, 6 si Numeri 14, 34. Conform acestui principiu de socotire a timpului profetic, o zi profetica inseamna un an real. Primul care a sustinut acest principiu de interpretare a fost staretul italian Gioacchino da Fiore ( Ioachim de Floris ), un prereformator. Acest mod de socotire a timpului profetic a devenit un standard pentru adeptii miscarilor antipapale: valdenzii, wiclefitii, husitii si pentru toti protestantii de dupa secolul al 16-lea.  Deci cei trei ani si jumatate profetici (1260 zile profetice) inseamna 1260 ani reali.

 

              Profetia din cap. 7 al Cartii lui Daniel ne vorbeste despre o perioada lunga de suprematie a cornului cel mic- 1260 ani- timp in care el ii va persecuta pe sfintii lui Dumnezeu si isi va atribui tot felul de prerogative care Ii apartin doar Creatorului.

 

16. Stapanirea cornului cel mic i se va lua odata cu judecata finala ( vers. 26 ). Aceasta inseamna ca puterea reprezentata prin cornul cel mic va exista pana la sfarsitul istoriei, pana la revenirea lui Christos.

 

              Acum, facand suma tuturor detaliilor referitoare la cornul cel mic, ajungem la cateva concluzii:

1. Cornul cel mic nu poate fi o singura persoana ( Nero, Antioh Epifanul etc. ), deoarece perioada in care el trebuia sa lucreze este de 1260 ani, ceea ce nu este posibil in dreptul unui om.

 

2. Cornul cel mic nu poate fi islamul, caci el trebuia sa apara si sa se dezvolte pe teritoriul Europei Occidentale.

 

3. Cornul cel mic nu poate fi comunismul, deoarece acesta a aparut si s-a dezvoltat relativ recent in istoria lumii. Cat priveste perioada de suprematie a cornului cel mic-de 1260 ani, ea nu poate fi pusa in dreptul comunismului, care a fost si este inca in unele locuri, doar o putere politica, nu si religioasa.

 

4. Singura institutie care corespunde tuturor detaliilor pe care ni le ofera profetia este Roma papala.

 

              Sa observam acum cum se regasesc aceste detalii despre cornul cel mic in dreptul institutiei papale.

1. Un corn mic, dar cu o infatisare mai mare decat celelalte coarne. Paradox, sau nonsens? Ori cornul este mai mic, ori este mai mare decat celelalte. Cu toate acestea, profetia afirma ambele lucruri despre aceasta putere. Lucrul acesta nu este intamplator, caci astazi suntem martorii acestui paradox in dreptul institutiei papale.

              Vaticanul este unul din cele mai mici state ale lumii. In Micul Dictionar Enciclopedic, editia 1986,  la pag.1839, sub titlul “Vatican”, citim:

              “Vatican, stat clerical al Bisericii Catolice, situat in vestul Romei, pe malul drept al Tibrului, pe colina cu acelasi nume; 0,44 km patrati, 1000 locuitori. Capitala- Vatican. Limbi oficiale- Latina si italiana…Dispune de o considerabila baza economica reprezentata de mari investitii in intreprinderi din Italia si din alte tari.”

 

              Daca mai adugam la acestea si alte amanunte: o armata formata din circa o suta de soldati din Garda Elvetiana, dar si un numar de credinciosi care se ridica la 1,07 miliarde, potrivit Anuarului pontifical al Bisericii Catolice din anul 2002, intelegem paradoxul: un stat atat de mic si totusi un imperiu spiritual atat de mare. Biblia nu greseste cand vorbeste despre aceasta putere politico-religioasa ca fiind un corn mic, dar cu o infatisare mai mare decat a celorlalte puteri europene.

 

2. Cornul cel mic se deosebeste de inaintasii lui. Toate celelalte zece coarne, iesite din Imperiul Roman de Apus , au fost puteri politice.:1. Regatul Vizigot ( in Spania şi Galia), 2. Regatul Sueb ( în Gallaecia), 3. Regatul Vandal ( în Africa Romană) 4. Regatul Burgund ( în Galia, pe Valea Ronului) 5. Regatul Alamanilor ( în Elveţia) 6. Regatul Franc ( în Galia şi Belgia) 7. Regatul Ostrogot ( în Panonia şi Italia) 8.Regatul lui Odoacru ( în Italia şi Sicilia) 9. Regatul Longobard ( pe malul Dunării) 10.Regatul Anglo-Saxon ( în Britania). Singur, acest corn mic a fost si este o putere dualista, politico-religioasa. Vaticanul este singurul stat- biserica si singura biserica-stat, avand reprezentanti diplomatici la O.N.U. si intretinand relatii diplomatice formale cu 174 de state suverane, cu Uniunea Europeana si Ordinul Cavalerilor de Malta, dar si o relatie speciala cu Federatia Rusa. Vaticanul este un stat eceziastic, in care pontiful roman este seful statului, dar si al bisericii.

 

3. Cornul cel mic a iesit din mijlocul celor zece coarne. Detaliul se potriveste perfect Vaticanului, care s-a nascut in mijlocul regatelor europene, in Europa de Vest.

 

4. Pentru a se ridica acest corn mic, au trebuit sa cada trei din cele zece coarne iesite din fiara a patra. Studiul istoriei confirma si acest amanunt implinit in dreptul papalitatii. Cele trei coarne smulse din calea cornului cel mic au fost trei regate barbare care , desi primisera crestinismul, el era in forma sa ariana. Este vorba de heruli, vandali si ostrogoti. Aceste trei puteri ariene au stapanit asupra Romei, fiind o piedica in calea ascensiunii puterii episcopului de Roma. Insasi erezia ariana ( de la preotul Arie din Alexandria ), care nu recunostea divinitatea Domnului Christos, era protivnica credintei catolice. Papalitatea nu se putea dezvolta atata vreme cat Roma se afla sub stapanirea unor puteri ariene. Insa aceste puteri ariene au fost, rand pe rand, “smulse”.

 

              Herulii lui Odoacru, care-l detronasera pe ultimul imparat al Imperiului Roman de Apus- Romulus Augustulus-au fost alungati din Roma de catre ostrogotii lui Teodoric. Dar si acestia erau arieni, impiedicand dezvoltarea papalitatii.

 

              In anul 538 d.Cr., generalul Belizarie, trimis de imparatul Iustinian al Constantinopolului, i-a alungat pe ostrogotii din Roma, dupa ce, acelasi general, in anul 534 d.Cr., ii zdrobise pe vandalii lui Genzeric, si ei un pericol pentru episcopul Romei.

 

              In felul acesta, in anul 538, episcopul de Roma devine liber si, in noua sa clitate de papa, prin decretul lui Iustinian din anul 533, incepe ascensiunea politica si religioasa in vidul creat dupa prabusirea Imperiului Roman.

              Iata cat de exacta este profetia biblica, care afirmase ca acest corn mic se va dezvolta numai dupa “smulgerea “ a trei coarne din cele zece!

 

5. Ochii de om, simbol al inteligentei, al vigilentei si al unui sistem de supraveghere bine pus la punct. Doua aspecte sunt demne de retinut in aceasta privinta: 1. Infiintarea Ordinului Iezuit de catre Ignatiu de Loyola, pentru contracararea Reformei din secolul al 16-lea. Acest ordin are rolul de supraveghere ( ochi de om ) asupra respectarii doctrinei bisericii. 2. Sistemul spovedaniei prin care preotul putea “privi”in cele mai intime aspecte ale vietii credinciosilor. Acest sistem a ajutat papalitatea sa tina totul sub supraveghere si control in toata perioada Evului Mediu.

 

6. Gura care vorbeste cu trufie, rostind hule.

              Lucius Ferraris, un teolog romano-catolic, afirma in lucrarea sa “Promta Bibliotheca”, lucrare la care Enciclopedia Catolica face referire ca la “o pretioasa mina de informatii”:

 

              “Papa este de o demnitate asa de mare si este asa de inaltat incat nu este un simplu om, ci este asemenea lui Dumnezeu, vicar al lui Dumnezeu.”

 

              “Numai singur papa merita sa fie numit “cel prea sfant”, pentru ca el singur e vicarul lui Christos si izvorul si fantana a toata sfintenia.”

 

              “El este de asemenea divinul monarh si imparatul suprem si regele regilor. De aceea papa este incoronat cu o intreita coroana in calitate de rege al cerului, al pamantului al locurilor mai jos decat pamantul.”

 

              “Adesea superioritatea si puterea pontifului roman nu se exercita numai asupra lucrurilor ceresti, a celor pamantesti sau a celor de sub pamant, dar chiar si asupra ingerilor, caci el este mai mare. Astfel ca, daca ar fi posibil ca ingerii sa apostazieze de la credinta sau sa gandeasca contrar ei, ei ar putea fi judecati si excomunicati de catre papa. Caci el este de o asa mare demnitate si putere incat formeaza unul si acelasi tribunal cu Christos. “

 

              “Papa este asemenea lui Dumnezeu pe pamant, singurul mai presus de cei credinciosi ai lui Christos, mai marele imparat peste imparati, avand plinatatea puterii, caruia i-a fost incredintat de Atotputernicul Dumnezeu nu numai imparatia pamantului, ci si a cerului… Papa are o asa mare autoritate si putere incat poate modifica , explica sau interpreta chiar si legile divine.”

                                                   Promta Bibliotheca, art. Papa 2, vol. 4, pag. 26-29

 

 

              Aceasta ultima afirmatie citata este implinirea unui alt amanunt legat de cornul cel mic:

7. Va schimba vremile si Legea. Cornul cel mic si-a lut grozava raspundere de a schimba chiar vesnica si sfanta Lege a lui Dumnezeu.

              Privind in Decalog, asa cum il gasim intr-un catehism catolic, observam cateva modificari de esenta:

 

1. Porunca a doua, care opreste inchinarea la “chipuri cioplite”( orice reprezentari ale Divinitatii)

nu exista.

 

2. Prin desfiintarea poruncii a doua, toate celelalte porunci sunt decalate ( porunca a treia devine a doua, porunca a patra devine a treia ,etc. )

 

3. Porunca a zecea a fost impartita in doua, pentru a iesi numarul zece, fomand poruncile a noua si a zecea ).

 

              Cu privire la porunca a patra, legata de ziua saptamanala de odihna ( in catehismul catolic ea este porunca a treia ), se afirma urmatoarele, in Catehismul convertitului la religia catolica din 1910:

             “Intrebare: Care este ziua sabatului?

              Raspuns: Duminica este ziua sabatului.

              Intrebare: De ce pazim duminica si nu sambata?

              Raspuns: Pazim duminica in locul sambetei pentru ca Biserica Catolica , in conciliul din Laodiceea ( 336 d. Cr. ) a transferat solemnitatea de la sambata la duminica.”

 

 

             Cu privire la schimbarea zilei de odihna, Sinodul de la Laodiceea din anul 336 d. Cr., canonul 29, a hotarat: “Crestinii nu trebuie sa iudaizeze si sa nu lucreze sambata, ci sa lucreze in ziua aceea; dar ziua Domnului sa o onoreze in mod deosebit si, fiind crestini, ar trebui, daca este cu putinta, sa nu lucreze in ziua aceea. Daca ei insa tot vor fi aflati iudaizand, sa fie indepartati de la Christos.”

 

8. Razboi sfintilor. Aceasta sintagma vorbeste despre persecutie. Papalitatea a fost o putere persecutoare inca de la inceputurile suprematiei ei. Dupa alungarea ostrogotilor din Roma ( anul 538 ), drumul papalitatii spre suprematie era pe deplin deschis. Doar dupa cateva decenii, papa Grigore 1 ( 590- 604 ) a decretat: “Puterile laice vor depune juramant ca vor extermina pe toti ereticii condamnati de biserica.”

 

              Aceasta a fost pozitia papalitatii fata de toti cei care au indraznit sa gandeasca si sa creada altfel decat dogmele impuse de ea. Din aceasta atitudine persecutoare ( “razboi sfintilor “) s-au nascut cruciadele contra valdenzilor, albigenzilor si catarilor.

 

              De aici a pornit planul diabolic al “Noptii sfantului Bartolomeu” ( 22 august 1572 ), in care, numai in Paris au fost ucisi peste 30.000 de hughenoti ( protestanti calvini ), din ordinal regelui Carol al 9-lea, impins de infernala sa mama, Caterina de Medici. Se estimeaza ca in intreaga Franta, in zilele ce au urmat acestei nopti de groaza, au cazut in jur de 500.000 victime, fie ucisi, fie stigmatizati pe viata.

 

              Din acelasi spirit de persecutie al papalitatii au fost trimisi la rug Ian Huss, Ieronim, Savonarola, Copernic, Giordano Bruno si multi altii, al caror numar il vom cunoaste doar in marea zi a judecatii divine.

 

9. Perioada de suprematie de 1260 ani.

              In anul 533 d. Cr. Iustinian, imparatul Imperiului Roman de Rasarit, decreteaza ca episcopul de Roma e papa, adica cel mai egal dintre egali, suveran peste toate bisericile crestine. Exact peste 1260 ani, in 1793, Napoleon, generalul Revolutiei Franceze, decreteaza reducerea infuentei papale in Europa.

 

             Decretul lui Iustinian nu s-a putut aplica decat in anul 538, cand generalul Belizarie ii izgoneste pe ostrogoti din Roma, lasand cale libera ascensiunii episcopului de Roma. In acelasi mod, decretul lui Napoleon din 1793 nu s-a putut aplica dact in 1798, cand generalul Berthier ocupa Vaticanul si il ia prizonier pe papa. Daca socotim timpul scurs intre 533 si 1793, constatam ca sunt exact 1260 ani. De asemenea, intre 538 si 1798 sunt tot 1260 ani, exact timpul prezis cu privire la suprematia conului cel mic.

 

              In 1790, in plina Revolutie Franceza, 30 episcopi romano-catolici au aparut in fata guvernului revolutionar al Frantei pentru a protesta impotriva legilor care urmareau sa elibereze clerul de sub jurisdictia papei. Iata ce spuneau ei: “Aveti de gand sa lasati libere toate religiile, cu exceptia aceleia care odata fusese suprema, care a fost sustinuta de evlavia parintilor nostri si de toate legile statului si care timp de 12 secole a fost religia nationala.”

 

              Obsevati cum chiar papaliatatea recunoaste perioada de suprematie prezisa in Biblie ( trei vremi si jumatate= trei ani si jumatate profetici= 1260 zile profetice= 1260 ani reali ).

 

              Concluzii: Daniel a primit viziunea din cap.7 in anul 553- 552 i. Cr. Cornul cel mic- o putere anticristica- urma sa apara dupa circa o mie de ani. Apoi profetia ne arata ce urma sa se intample in perioada de suprematie a acestei puteri, in cei 1260 ani.

 

              Cine poate spune ce se va intampla peste o suta de ani? Dar peste un an? Dar peste o ora? Nimeni. Doar Dumnezeu este singurul care poate descoperi ce va aduce viitorul ( Isaia 46, 9-10 ).Daca pana acum istoria confirma implinirea exacta a cuvantului profetic, de ce nu am avea incredere ca si ceea ce nu este inca implinit din profetia biblica se va implini la timpul hotarat de Dumnezeu?

 

              “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”- zice Domnul.

 

 

 

        Lori Balogh

 

 

 

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/studii/75896/apocalipsa-vechiului-testament-cartea-lui-daniel-cornul-cel-mic

////////////////////////////////////////////\

 

1. Cand, cum si de ce?

Orice tentativa de a cladi un sistem “teologic” bazat pe datele oferite de Cuvintul lui Dumnezeu trebuie sa fie o intreprindere caracterizata de smerenie si umilinta, caci avem de a face cu “oracolele lui Dumnezeu” (Rom. 3:2) iar responsabilitatea de a-L reprezenta pe Dumnezeu si adevarul Sau inaintea oamenilor este extraordinar de mare.

 

Dintre toate domeniile teologiei, escatologia este sectorul in care trebuie sa dam dovada de cea mai mare umilinta. Asta inseamna ca in discutiile noastre nu au ce cauta nici orgoliul celui care crede ca e stie pe toate si nici dispretul fata de cei ce nu au ajuns sa ne impartaseasca in totul opiniile despre ordinea exacta a evenimentelor legate de revenirea Domnului Isus.

 

In opinia multor scolari biblici, profetia nu constituie un fel de istorie scrisa mai dinainte. Sa luam de exemplu profetiile facute in Vechiul Testament despre Mesia. Oricine a putut lua cunostinta de citeva detalii despre cum va avea sa fie viata Lui paminteasca, despre locul nasterii, despre suferintele indurate, etc. Dar nimeni nu ar fi putut scrie o Evanghelie inainte de promisa Lui intrupare.

 

A trebuit ca sa vina El personal mai intii, sa ia chip de om si sa traiasca printre noi plin de har si de adevar, pentru ca noi sa putem privi slava Lui si sa-L cunoastem asa cum este. La fel stau lucrurile si cu profetiile despre vremurile viitoare. Adevarata versiune a evenimentelor legate de revenirea Sa pe pamint nu se va putea scrie decit atunci si acolo. Ce avem astazi la dispozitie sint numai fragmente de cronica, detalii izolate menite sa ne serveasca doar ca niste veritabile “indicatoare de drum” sau borne kilometrice. Din cind in cind identificam cite un eveniment cu un text profetic si primim confirmarea ca istoria se afla pe drumul anuntat mai dinainte de Dumnezeu. Nimeni n-ar trebui sa se astepte ca toate textele profetice sa-si gaseasca implinirea in propria lui generatie.

 

Escatologia este domeniul in care este normal ca nu toti teologii sa aiba aceiasi parere. Chiar si intre cei ce impartasesc in general acelasi punct de vedere in aproape toate privintele, exista deosebiri in anumite lucruri. Cele mai multe deosebiri de pareri sint in problema interpretarii capitolului 20 din cartea Apocalipsei, care se refera la imparatia de o mie de ani, dar nu se limiteaza numai la acest subiect.

 

1. SEMNELE VENIRII SALE

 

Scriptura ne prezinta o serie de evenimente care pot servi ca semne ale revenirii Domnului Isus.

 

1. Unul dintre ele este proclamarea Evangheliei in toate tarile lumii (Mat. 24:14; Marcu 13:10)

 

“Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfirsitul”.

 

2. Un alt semn al sfirsitului va fi faptul ca un mare numar din cei dintre neamuri vor face deja parte din Biserica (Mat. 8:11; Luca 2:32; Fapte 15:14; Rom. 9:24-26; 11:25; 15:8-12; Efes. 2:11-20).

 

Pavel scrie: “Fratilor, pentru ca sa nu va socotiti singuri intelepti, nu vreau sa nu stiti taina aceasta: O parte din Israel a cazut intr-o impietrire, care va tinea pina va intra numarul deplin al Neamurilor”.

 

3. Scriptura ne mai anunta ca inaintea revenirii Domnului multi evrei se vor intoarce la El si vor crede (Rom. 11:14-15, 25-32; 2 Cor. 3:14- 16). Pavel scrie: “Si atunci tot Israelul va fi mintuit, dupa cum este scris: Izbavitorul va veni din Sion, si va indeparta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legamintul pe care-l voi face cu ei, cind le voi sterge pacatele”. In ce priveste Evanghelia, ei sint vrajmasi, si aceasta spre binele vostru; dar in ce priveste alegerea, sint iubiti, din pricina parintilor lor. Caci lui Dumnezeu nu-I pare rau de darurile si de chemarea facuta” (Rom. 11:26-29).

 

Contrastind viitoarea lor convertire cu impietrirea in care au cazut acum evreii, Pavel scrie:

 

“Caci, daca lepadarea lor a adus impacarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decit viata din morti?” (Rom. 11:15)

 

Ezechiel anunta in capitolul 37 al cartii sale ca Israelul va trai o intoarcere la viata in doua etape: mai intii o refacere fizica, si apoi o inviere spirituala. Cu alte cuvinte trebuie sa asistam mai intii la o refacere nationala si politica a Israelului si numai dupa aceea la una spirituala.

 

4. Un al patrulea semn al revenirii Domnului Isus va fi lepadarea de credinta si vremurile de necaz si strimtorare (Mat. 24:9-12; Marcu 13:9-13; Luca 21:22-24; 2 Tesal. 2:3, 4; 1 Tim. 4:1-3; 2 Tim. 3:1-5)

 

Apostazia sau lepadarea de credinta nu trebuie confundata cu greselile doctrinare sau cu abaterile de la unele doctrine biblice. Asemenea stari au fost prezente in toata istoria Bisericii. Cind Noul Testament vorbeste despre venirea unei Apostazii care va fi un semn al revenirii Domnului, ea vorbeste despre o totala, categorica si constienta renuntare la credinta si ascultarea fata de Dumnezeu. Oamenii vor incepe sa I se impotriveasca pe fata lui Dumnezeu, preferind sa se alipeasca de invataturi “ale dracilor”.

 

5. Un alt semn al sfirsitului va fi aparitia pe scena lumii a unui “om al pacatului” supranumit: Antichrist (2 Tesal. 2:1-12; 1 Ioan 2:18, 21, 22; 4:3; 2 Ioan 7; Apoc. 13. Desi spiritul lui antichrist se manifesta in sistemul lumii si in aparitia multor impotrivitori ai credintei, Antichristul care va veni va fi cu totul altceva: un om cu capacitati extraordinare, posedat si imputernicit de insusi Diavolul pentru a conduce lumea intr-o impotrivire fatisa fata de Dumnezeu.

 

6. Un al saselea si final semn al revenirii Domnului Isus va fi succesiunea de evenimente descrise de Domnul Isus in discursul de pe muntele Maslinilor, asa cum este el inregistrat in Matei 24, Marcu 13 si Luca 21. Aceste semne si minuni includ razboaie, foamete, cutremure de pamint, profeti mincinosi, precum si perturbatii cosmice de ale caror natura nu putem fi prea siguri astazi. Un studiu amanuntit al Vechiului Testament va scoate la iveala posibilitatea unor cataclisme care “vor zgudui lumea” (Isaia 34:4; Ezec. 32:7, 8).

 

1. NATURA VENIRII SALE

 

Din studierea pasajelor care ne vorbesc despre revenirea Domnului Isus, intelegem ca El:

 

– se va intoarce in mod personal si vizibil (Mat. 24:44; 26:64; Marcu 13:26; Luca 21:27; Fapte 1:11; 3:20, 21; 1 Cor. 15:23; Filip. 3:20; Col. 3:4; 1 Tesal. 2:19; 3:13; 4:13-5:4; 2 Tim. 4:8; Tit 2:13; Evrei 9:28; Apoc. 1:7),

 

– va veni deodata, prin surpriza (Mat. 24:27-44; 25:1-13; Marcu 13:32-37; 1 Tesal. 5:2, 3; Apoc. 3:3; 6:15)

 

– va veni in slava si biruitor (Mat. 24:30; 1 Tesal. 4:16; 2 Tesal. 1:7-10).

 

Probabil ca daca ar trebui sa alegem un singur pasaj care sa ne pregateasca pentru venirea Domnului nu am putea gasi altul mai bun ca acesta:

 

“Nu voim, fratilor, sa fiti in necunostinta despre cei ce au adormit, ca sa nu va intristati ca ceilalti, care n-au nadejde. Caci daca credem ca Isus a murit si a inviat, credem si ca Dumnezeu va aduce inapoi impreuna cu Isus pe cei ce au adormit in El. Iata, in adevar, ce va spuneam, prin Cuvintul Domnului: noi cei vii, care vom raminea pina la venirea Domnului, nu vom lua-o inaintea celor adormiti. Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trimbita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si intii vor invia cei morti in Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intimpinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mingiiati-va dar unii pe altii cu aceste cuvinte. Cit despre vremi si soroace, n-aveti trebuinta sa vi se scrie, fratilor. Pentru ca voi insiva stiti foarte bine ca ziua Domnului va veni ca un hot noaptea. Cind vor zice: “Pace si liniste!” atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei, ca durerile nasterii peste femeia insarcinata; si nu va fi chip de scapare. Dar voi, fratilor, nu sinteti in intunerec, pentru ca ziua aceea sa va prinda ca un hot” (1 Tesal. 4:13-5:4).

 

III. SCOPUL VENIRII SALE

 

Conform Noului Testament, scopul venirii Domnului Isus este intreit:

 

(1) – ca sa-i invieze pe cei morti (Ioan 5:28, 29; 6:39, 40, 44, 54; 11:24; Fapte 24:15; 1 Cor. 15:23; 1 Tesal. 4:15-17)

 

(2) – ca sa judece (Mat. 13:30, 40-43, 49; 25:31-46; Ioan 12:48; Fapte 24:25; Rom. 2:5-16; 1 Tesal. 4:14-5:4; 2 Tesal. 1:7-10; 2 Petru 3:3- 13) Aceasta judecata va aduce mintuirea deplina a celor credinciosi (Luca 21:25-28; Rom. 8:23; Efes. 1:13, 14; 4:30; Filip. 3:20, 21; 1 Petru 1:3-5), si condamnarea vesnica a tuturor celor rai (Mat. 13:37- 43; 25:31-46; 2 Tesal. 1:7-10; Rom. 2:5-16)

 

(3) – ca sa restaureze imparatia Davidica si sa implineasca destinul Israelului (Luca 1:31-33; Fapte 1:3; 3:19; 15:13-18)

 

(4) – ca sa readuca intrega creatie la starea originala de neprihanire si armonie (Mat. 19:28; Fapte 3:21; Rom. 8:21; Evrei 1:10-12; 12:26- 28; 2 Petru 3:13; Apoc. 21:1)

 

Biblia ne spune ca din pricina pacatului savirsit de primii oameni, tot pamintul se afla astazi sub blestem. Pavel ne scrie ca nu numai omul, ci intreaga creatie a intrat in robia stricaciunii: “Caci firea a fost supusa desertaciunii, nu de voie, ci din pricina celui care a supus-o, cu nadejdea insa, ca si ea va fi izbavita din robia stricaciunii, ca sa aiba parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:20-21).

 

Fara nici o indoiala, Noul Testament ne spune ca scopurile revenirii lui Hristos sint invierea mortilor si judecata finala. Ne vom opri putin asupra fiecareia in parte. Cel mai cunoscut capitol dedicat invierii este 1 Corinteni 15:

 

“Iar daca se propovaduieste ca Hristos a inviat din morti, cum zic unii dintre voi, ca nu este o inviere a mortilor? Daca nu este o inviere a mortilor, nici Hristos n-a inviat. … Dar acum, Hristos a inviat din morti, pirga celor adormiti. Caci daca moartea a venit prin om, tot prin om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, tot asa, toti vor invia in Hristos; dar fiecare la rindul cetei lui. Hristos este cel dintii rod; apoi la venirea Lui, cei ce sint ai lui Hristos. In urma, va veni sfirsitul, cind El va da Imparatia in miinile lui Dumnezeu Tatal, dupa ce va fi nimicit orice domnie, orice stapinire si orice putere. Caci trebuie ca El sa imparateasca pina va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, in adevar, “a pus totul sub picioarele Lui”.

 

Dar cind zice ca totul I-a fost supus, se intelege ca afara de Cel ce I-a supus totul. Si cind toate lucrurile Ii vor fi supuse, atunci chiar si Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti. … Dar va zice cineva: “Cum inviaza mortii? Si cu ce trup se vor intoarce?” Nebun ce esti! Ce semeni tu nu inviaza, daca nu moare mai intii. Si cind sameni, sameni nu trupul care va fi, ci doar un graunte, cum se intimpla: fie de griu, fie de alta saminta. Apoi Dumnezeu ii da un trup, dupa cum voieste; si fiecarei seminte ii da un trup al ei. Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul pasarilor, altul al pestilor. Tot asa, sint trupuri ceresti si trupuri pamintesti; dar alta este stralucirea trupurilor ceresti; si alta a trupurilor pamintesti. Alta este stralucirea soarelui, alta stralucirea lunii, si alta este stralucirea stelelor; chiar o stea se deosebeste in stralucire de alta stea. Asa este si invierea mortilor. Trupul este semanat in putrezire, si inviaza in neputrezire; este semanat in ocara, si inviaza in slava; este semanat in neputinta, si inviaza in putere. Este semanat trup firesc, si inviaza trup duhovnicesc. Daca este un trup firesc, este si un trup duhovnicesc. De aceea este scris: “Omul dintii Adam a fost facut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost facut un duh datator de viata. Dar intii, vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urma. Omul dintii este din pamint, pamintesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pamintesc, asa sint si cei pamintesti; cum este Cel ceresc, asa sint si cei ceresti. Si dupa cum am purtat chipul celui pamintesc, tot asa vom purta si chipul Celui ceresc. Ce spun eu, fratilor, este ca nu poate carnea si singele sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu; si ca, putrezirea nu poate mosteni neputrezirea.

 

Iata, va spun o taina: Nu vom adormi toti, dar toti vom fi schimbati, intr-o clipa, intr-o clipeala din ochi, la cea din urma trimbita. Trimbita va suna, mortii vor invia nesupusi putrezirii, si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, sa se imbrace in neputrezire, si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire. Cind trupul acesta supus putrezirii, se va imbraca in neputrezire, si trupul acesta muritor se va imbraca in nemurire, atunci se va implini cuvintul care este scris: “Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este biruinta, moarte? Unde iti este boldul moarte?” (1 Cor. 15:12, 13, 20-29, 35-55)

 

Probabil ca cea mai complecta descriere a judecatii este cea pe care o putem gasi in Romani 2:

 

“Si crezi tu, omule, care judeci pe cei ce savirsesc astfel de lucruri, si pe care le faci si tu, ca vei scapa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispretuiesti tu bogatiile bunatatii, ingaduintei si indelungei Lui rabdari? Nu vezi tu ca bunatatea lui Dumnezeu te indeamna la pocainta? Dar, cu impietrirea inimii tale, care nu vrea sa se pocaiasca, iti aduni o comoara de minie pentru ziua miniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui. Si anume, va da viata vesnica celor ce, prin staruinta in bine cauta slava, cinstea si nemurirea; si va da minie si urgie celor ce, din duh de gilceava, se impotrivesc adevarului si asculta de nelegiuire. Necaz si strimtorare va veni peste orice suflet omenesc care face raul: intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Slava, cinste si pace va veni insa peste oricine face binele: intii peste Iudeu, apoi peste Grec. Caci inaintea lui Dumnezeu nu se are in vedere fata omului. Toti cei ce au pacatuit fara lege, vor pieri fara lege. Toti cei ce au pacatuit avind lege, vor fi judecati dupa lege. Pentru ca nu cei ce aud Legea sint neprihaniti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea aceasta vor fi socotiti neprihaniti. Cind Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, isi sint singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa in inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gindurile lor, care sau se invinovatesc sau se dezvinovatesc intre ele. Si faptul acesta se va vedea in ziua cind, dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” (Rom. 2:3-16).

 

Cartea Apocalipsei ne prezinta urmatoarea descriere a judecatii de pe urma:

 

“Apoi am vazut un scaun de domnie mare si alb, si pe Cel ce sedea pe el. Pamintul si cerul au fugit dinaintea Lui, si nu s-a mai gasit loc pentru ele. Si am vazut pe morti, mari si mici, stind in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea. Marea a data inapoi pe mortii care erau in ea; Moartea si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost gasit scris in cartea vietii, a fost aruncat in iazul de foc” (Apoc. 20:11-15).

 

Pavel intreaba cu toata puterea:

 

“Dar pentru ce judeci tu pe fratele tau? Sau pentru ce dispretuiesti tu pe fratele tau? Caci toti ne vom infatisa inaintea scaunului de judecata al lui Hristos. Fiindca este scris: “Pe viata Mea Ma jur, zice Domnul, ca orice genunchi se va pleca inaintea Mea, si orice limba va da slava lui Dumnezeu”. Asa ca fiecare din noi are sa dea socoteala despre sine insusi lui Dumnezeu” (Rom. 14:10-12).

1. Cand, cum si de ce?

 

 

/////////////////////////////////////////////

Interpretarea profețiilor

(Cu vremea, acest studiu poate fi tradus. Dar cine are vreme? …)

(Studiu preluat de aici)

 

INTRODUCERE: Unii spun că profețiile sunt foarte greu de înțeles, că fiecare interpretează după cum vrea el. Nu este adevărat. Ca în toate celelalte lucruri legate de Cuvântul și lucrarea Sa, Dumnezeu ne călăuzește și cu privire la înțelegerea profețiilor pe care ni le-a lăsat în Biblie.

 

1. Ce este profeția biblică ? (Amos 3:7)
2. Ceva deosebit de tipologia biblică (John 3:14-15)

Tipologia privește înapoi (de la antetip la tip)  – profeția privește înainte

Tipologia este bazată pe asemănări generale – profeția este specifică

1. Ceva deosebit de promisiunile divine (II Pet.1:1-4) – a promite înseamnă a-ți da cuvântul că vei face sau nu vei face un anumit lucru

Promisiunile au adesea un caracter general (Prov.22:6; Jer.29:13) – profețiile sunt

întotdeauna specifice

Promisiunile pot fi perpetue – profețiile au întotdeauna o împlinire finală

Promisiunile au adesea un caracter personal (Heb.13:5) – făcute de o persoană pentru o altă persoană, despre ceva anumit, foarte bine precizat

1. Ceva deosebit de presupunere

Presupunerile sunt bazate pe ceea ce cunoaștem în prezent – profeția este bazată

pe cunoașterea viitorului

Presupunerile sunt adesea greșite (II Kng.18:29-35) – profeția (atunci când vine de la Dumnezeu) nu greșește niciodată

1. Caracteristica adevăratei profeții
2. Profeția este unică fiind bazată pe caracterul lui Dumnezeu

 

1. El este Etern

(1)   Eternal în preexistența Sa (Ps.90:2; 93:2)

(2)   Eternal în locuința Sa (Ex.3:14; Isa.57:15)

(a)    Locuiește în eternitate

(b)   Operează în timp

1. El este omniștient (Ps.147:4; Heb.4:13)

(1)  Cunoaște toate lucrurile

(2)   Cunoaște lucrurile viitoare (Isa.46:10; 48:5-6; Acts 2:23;15:18)

1. El este neschimbător (Ps.102:27; Mal.3:6; Heb.13:8)

 

2. Profeția este ancorată în revelația lui Dumnezeu

 

1. Ea este un produs al revelației

(1)   Definiție — Dumnezeu descoperă omului ceea ce n-ar putea niciodată cunoaște singur.

(2)   Teme profetice — duh și suflet, cer și iad, trecut și viitor

1. Ea nu poate fi produsă de om – profețiile omului sunt:

(1)   Eronate

(2)   Neclare — exemplul lui Nostradamus

(3)   Neadevărate — chiar și când a nimerit-o este tot greșit

(4)   Neclare — exemplul lui Nostradamus

(5)   Neadevărate — chiar și când a nimerit-o este tot greșit

 

3. Profeția este are o rată de împlinire de 100% – Cele trei teste ale unui profet

 

1. I se împlionesc profețiile ? (Deut.18:22)
2. Este în armonie cu restul Cuvântului lui Dumnezeu ? (Isa.8:19-20)
3. Îi face pe oameni să i se închine adevăratului Dumnezeu ? (Deut.13:1-5)
4. Profeția este înțeleasă la nivelul duhului (II Pet.1:16-21)

 

1. Dată oamenilor lui Dumnezeu
2. Dată pentru a fi înțeleasă
3. Iluminată de Duhul lui Dumnezeu
4. Lămurită ccelor ce studiază
5. Prerechizite spirituale pentru interpretarea Bibliei
6. Credința personală în Christos – Mântuire (I Cor.2:14)
7. Credință în Cuvântul lui Dumnezeu (I Tes.2:13; cf.Evrei11:6)
8. Dorință arzătoare de a primi mesajul divin (Prov.18:1)
9. Rugăciune pentru călăuzire (Ps.119:18)
10. Câlăuzirea Duhului (I Cor.2:9-14; Ps.36:9)
11. Teama de Dumnezeu (Ps.25:12,14; Prov.1:7; 9:10; 15:33)

– include dorința de a împlini adevărul aflat

1. AScultare de Cuvântul descoperit (Ioan 7:17; 8:31-32)

III.     Reguli pentru interpretarea Bibliei

 

1. Regula cuvintelor
2. Fiecare cuvânt este important (Prov.30:5-6)
3. Fiecare cuvânt are un sens contemporan
4. Instrumente de studiu: dicționare, al limbii române și al Bibliei
5. Definițiile de dicționar lingvistic se corectează cu definițiile din dicționarul Bibliei. Un dicționar care definește mila ca dragoste supremă a lui Dumnezeu este greșit și trebuie corectat cu definiția pe care o dă Biblia despre milă, dragoste și Dumnezeu. – 1 Sam.9:9; Mat.1:23
6. Toate cuvintele au sensul lor. Biblia este inspirată verbal (fiecare cuvânt) și plenar (ales în contextull întregului Bibliei).
7. Regula textului
8. Caută sensul fiecărei propoziții (Neemia 8:8)
9. Cheia fiecărui pasaj este sensul cel mai clar al lui
10. Instrumente de lucru: cărți de gramatică, câteva comentarii Biblice
11. Ex: În Matei 22:31-32 Domnul Isus folosește gramatica ca să convingă
12. Regula contextului
13. Fiecare interpretare în parte trebuie să fie în acord cu tot Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 20:27)
14. Fiecare adevăr parțial trebuie să se încadreze în adevărurile contextului. Aceasta include contextul istoric, geografic, tradițional, literal, scopul întregului pasaj, de cel care vorbește, de cei cărora le vorbește, de evenimentele descrise în text, de contextul dispensațional și de toate celelalte variabile din context
15. Instrumente de lucru: Dicționare Biblice și enciclopedii, Atlas Biblic, cărți de referință pentru istoria și geografia Bibliei și pentru obiceiurile de atunci
16. Ex: Teologia ,,de sub soare“ folosită în Eclesiastul 1:18; 2:11, 15-16, 24; 4:2-3
17. Regula comparării
18. Compară adevăruri spirituale cu adevăruri de aceeași natură (1 Cor.2:13)
19. Sprijină adevărul din text cu alte texte despre același lucru
20. Instrumente de lucru: concordanță Biblică, trimiterile de sub versetele biblice
21. Exemplu: Rom.9:27 susținut prin Rom.11:26
22. Examplu: Ps.22:22; Evrei 2:12; Mat.26:30
23. Regula construcției
24. O învățătură trebuie construită pe altă învătătură (Isa. 28:9-10)
25. O doctrină trebuie construită pe toate informațiile pe care ni le dă Biblia despre acel subiect
26. Instrumentede lucru: Cărți de Teologie Sistematică
27. Suferințele Domnului Isus: Ioan 5:39; Luce 24:25-27, 44-46
28. Regula dispensațiilor
29. Învață să împarți drept Cuvântul lui Dumnezeu (II Tim.2:15)
30. Respectă dispensațiile diferite ale dialogului lui Dumnezeu cu oamenii
31. Instrumente de lucre: Rightly Dividing the Word de C. I. Scofield;

Adevărul dispensațional, de Clarence Larkin

4. Studiază dispensațiile biblice: Efes. 3:2-6
5. Exemplu: mâncarea — Deut.14:1-20 comparat cu 1 Tim.4:3-5
6. Regula aplicării practice a textului
7. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și de folos pentru credincios (2 Tim.3:16-17)
8. Niciun vaerset nu este înțeles până ce nu are o însemnătate pentru tine
9. Instrumente de lucre: Cărți devoționale de viață creștină practică
10. Exemple: 1 Cor.10:6-11; Rom.15:4
11. The Laws of Prophetic Interpretation

 

 

Interpretarea profețiilor

 

 

Cine este Antichristul ?

 

Întrebarea din titlu a ajuns o declamare retorică plină de scepticism, alimentată de faptul că numeroase încercări făcute în trecut de a identifica anumite persoane cu acest personaj ar fi fost … false. Napoleon, Papa de la Roma, Ceaușescu, Voltaire ar fi deci, zic aceștia, victime nevinovate.

 

Oare așa să fie? Ce ne spune Biblia?

 

1. Biblia ne spune că, înainte de a fi o anumită Persoană, antichrist este un duh care mână din umbră anumiți oameni pentru a bloca sau nega lucrarea lui Christos. Probabil că ceamai bună definiție este cea dată de apostolul Ioan:

 

,,Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă“ (1 Ioan 2:18).

 

,,Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Christosul? Acela este Antichristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul“ (1 Ioan 2:22-23).

 

,,Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Christos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este dela Dumnezeu, ci este duhul lui Antichrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum“ (1 Ioan 4:2-4).

 

,,Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, cari nu mărturisesc că Isus Christos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antichristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.

Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Christos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul.

Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi: ,,Bun venit!“ Căci cine-i zice: ,,Bun venit!“ se face părtaş faptelor lui rele“ (2 Ioan 8-11).

 

Punând cap la cap informațiile pe care ni le dă Ioan, putem spune că:

 

– antichriștii erau mulți

– antichriștii erau deja și pe vremea lui

– antichristul este în lume ACUM

– antichristul denaturează învățătura lui Dumnezeu despre întruparea Fiului lui Dumnezeu ca să fie Christosul pregătit pentru salvarea lumii.

 

Pluralitatea de antichriști de pe vremea lui Ioan ne lasă să credem că astfel de oameni au fost și atunci și de atunci încoace pe pământ, până în zilele noastre. Asta înseamnă ceea ce am spus deja, că ,,Antichrist, înainte de a fi o Persoană singulară cu un rol special în istorie, este un duh de rătăcire, a atitudine împotrivitoare față de Christos și de învățătura Lui.“

 

2. După ce am identificat o definiție, trebuie să spunem ceva despre însemnătatea termenului în sine.

 

Anti – Christ este un nume compus și se poate traduce în două forme:

 

1. împotrivitor al lui Christos
2. înlocuitor al lui Christos

 

Termenul folosit în Biblie înseamnă literal pe cineva sau ceva care se oferă ,,în locul lui Christos“ sau ,,în oponență cu Christos“.

 

,,Antichrist“, înseamnă deci ,,cineva care stă ca înlocuitor sau ca oponent“ al adevăratului Christos.

 

1. Poate fi cineva care chiar se numește Antichrist
2. Poate fi cineva care se pretinde în mod fals că este Christos
3. Poate fi cineva pe care alții îl propun în locul celui adevărat
4. Poate fi cineva care pretinde în mod fals că vorbește și exercitează autoritate în locul Christosului adevărat.
5. O variantă mai puțin băgată în seamă este că termenul poate descrie o formă de religie care în ceremonii se pretinde creștină, folosește chiar Biblia și numele lui Isus din Evanghelie, dar o face pentru ca să propună lumii un Christos fals, ale cărui învățături sunt foarte îndepărtate de învățăturile adevăratului Christos, de multe ori chiar în contradicție cu ele.

 

3. Semnificația teologică a termenului ,,Antichrist“

Care este învățătura pe care o refuză sau pervertește duhul antichristic? Pe scurt spus, Dumnezeu a hotărât ca Isus Christos să fie soluția finală și desăvărșită pentru toate problemele omenirii. Oricine nu primește soluția lui Dumnezeu și propune o ALTĂ soluție lumii este mânat de o atitudine și un duh antichristic.

 

Dacă înțelegem această definiție teologică, va fi foarte ușor să înțelegem ce ne spune Ioan în epistolele lui: ,,Oricine nu râmâne în învățătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Mesia (Christos) cel pregătit de Dumnezeu pentru salvarea lumii este un antichrist. Orice om religios care caută să pervertească învățătura evanghelică despre realitatea venirii lui Isus ,,în trup“, ca Fiu al lui Dumnezeu, poate fi o filosofie atrăgătoare, dar este plină de spiritul lumii care respinge soluția finală hotărâtă de Dumnezeu. Toți ,,învățătorii mincinoși“ (foarte mulți pe vremea aceea și de-atunci încoace) pot fi numiți deci pe drept cuvânt ,,antichriști“.

 

În sens la fel de real, orice persoană care se prezintă pe sine sau învățătura sa drept o soluție pentru problemele lumii este ,,antichristică“. Lumea aceasta, cu toți filosofii, economiștii, artiștii, politicienii și militarii ei, dacă susțin că pot rezolva problemele planetei fără Isus Christos este mânată de un duh și o atitudine ,,antichristică“. Deci și Napoleon, și Hitler și oricare alt om care a îndrăznit să se propună ca soluție alternativă la soluția dată lumii de Dumnezeu prin Christos poate și trebuie să fie numit un ,,antichrist“!

 

Secularismul modern la un loc cu toate celelalte religii în afara aceleia a Bibliei, sunt toate elementele unui sistem antichristic. Acesta este motivul pentru care ele au ,,alergie“ până și la pomenirea numelui lui Christos. L-au scos din școli, l-au scos din instutuțiile juridice, l-au scos din artă și administrație și vor să scoată din oricare sector al vieții publice. Sloganul ei și deviza sub care-și exercită persecuția este acesta: ,,religia este ceva privat, care nu trebuie adus în sfera socială!“

 

Slavă Domnului! Și acesta este un semn, în logica lui Ioan, ,,că suntem în ceasul de pe urmă“!

 

Antichristul – un personaj de la sfârșitul istoriei

Când Ioan scrie: ,,Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, …“ (1 Ioan 2:18), el a făcut aluzie la alte pasaje din Biblie, atât din Vechiul cât și din Noul Testament.

 

Profețiile biblice anunță cumularea tuturor tendințelor antichristice din lume în apariția unui Personaj real, adulat de întreaga planetă și declarat drept o alternativă viabilă la viața, învățăturile și soluțiile propuse de Christos.

 

El va apare pe scena lumii numai după ,,lepădarea de credință“, ca fenomen generalizat. Aceasta ,,lepădare de credință“ nu este totuna cu apostaziile minore și parțiale din timpul istoriei. Va veni o vreme când toată omenirea se va lepăda de ,,moștenirea creștină“ și va plonja cu capul în abis entuziasmați pentru o iluzorie societate nouă, progresivă, în care TOTUL se va face INVERS decât în sistemul produs de Dumnezeu prin Isus Christos. Până și calendarul universal va fi schimbat (,,se va încumeta să schimbe și vremurile“) pentru ca viața socială să nu mai comemoreze nimic din datele istorice legate de istoria amintită în Biblie.

 

Omul acesta, numit generic Antichrist, este menționat în Biblie atât în Noul cât și în Vechiul Testament. El este ,,omul păcatului“ (2 Tes. 2:3), ,,fiara din adânc“ (Apocalipsa 17), ,,Împăratul fără rușine și viclean“ (Daniel 8:23), ,,cornul cel mic“ (Daniel 7:24-25), cel care va face un Legământ cu Israelul în vremea celei de a șaptezecea săptămână de ani  (Daniel 9:27), ,,împăratul din nord“ (Daniel 11:35-45), ,,împăratul Babilonului“ (Isaia 14:4) și omul cu identitatea ascunsă sub numărul 666“ (Apocalipsa 13:17-18).

 

Această ultimă identificare, numărul 666, a dat mult de furcă oamenilor.  Ea apare în Apocalipsa scrisă tot de … Ioan!

 

,,Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.  Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şase zeci şi şase“ (Apoc. 13:16-18).

 

Textul ne îndeamnă să ,,socotim“ numărul fiarei, el fiind un număr de om. Surprinzător, următoarea propoziție nu ne lasă să așteptăm prea mult răspunsul: 666. Aii e înțelepciunea! Există două școli de interpretare la acest text:

 

1. Unii se folosesc de faptul că limbile vechi n-au avut semne deosebite pentru sunete și numere. Semnele grafice aveau și valoare de sunet și valoare de număr. Acești oameni au dreptate. Numerele pe care le folsim noi azi sunt ,,arabe“ și au venit la noi din lumea arabă. Limbile în care au fost scrise și traduse textele Scripturilor aveau ,,numere“ latine, grecești și evreiești. Orice nume scris cu litere-numere poate fi pronunțat ca o succesiune de sunete sau ca o cifră matematică. Credincioși acestui sistem de interpretare, mulți oameni au căutat să-l identifice pe Antichrist, căutând să vadă care este valoarea numerică a numelui purtat de ei. Făcând astfel de socoteli, diferiți oameni, de la Napoleon la Papa de la Roma (VICARIVS FILII DEI = 5+1+100+1+5+1+50+1+1+500+1 = 666), au fost identificați pentru o vreme cu fiara din Apocalipsa.

 

Necazul cu această metodă de interpretare este că ea lasă mulți nepricepuți să facă scamatorii matematice pentru a identifica drept ,,Antichriști“ pe mai toți aceia pe care nu-i pot ei suferi. Nu toți oamenii ale căror litere-numere totalizează valoarea 666 sunt antichriști dar, vorba românului, ,,până ce se află că nu toți urecheații sunt măgari, și iepurii umblă potcoviți!“

 

1. A doua școală de interpretare ține cont de maniera în care erau folosite literele-cifre în contextul vremii. Există o simbolistică a literelor-cifre care a dus la formarea unei școli de inițiați în Ghemara și numerologie. În această școală de interpretare, fiecare cifră are un corespondent spiritual. (Dacă vreți să citiți mai mult pe această temă, o puteți face aici). ,,Unu“ stă pentru Dumnezeul unic, pentru Originea tuturor lucrurilor, etc. Trei este numărul pentru natura divinității, în timp ce Șapte este simbolul desăvârșirii divine. Cifra șase este ceva neajuns la desăvărșirea divină (7-1) și este aplicat mai cu seamă omului în starea de creatură căzută.

 

Dacă ținem cont de aceste lucruri, în această școală de interpretare, numărul ,,șase sute șaizeci și șase“ este scris prin trei cifre de 6 (666) și anunță apariția celui nedesăvârșit (6 -omul) care își va aroga natură divină (3), altfel spus ,,a omului care se va da drept Dumnezeu“!

 

Această interpretare își găsește sprijinul în felul în care Domnul Isus profețește apariția lui Antichrist:

 

,,Drept răspuns, Isus le-a zis: ,,Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: ,,Eu sunt Christosul!“ Şi vor înşela pe mulţi. …

Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.  …

Atunci dacă vă va spune cineva: ,,Iată, Christosul este aici, sau acolo“, să nu-l credeţi.  Căci se vor scula Christoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. …

De aceea, când veţi vedea ,,urâciunea pustiirii“, despre care a vorbit proorocul Daniel, ,,aşezată în locul sfânt“ – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; …     “ (Mat. 24:4-5,11, 23-24, 15-16).

 

Profeția din cartea lui Daniel la care a făcut aluzie Domnul Isus este aceasta:

 

,, … Dela vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile“ (Dan. 12:11).

 

Această tălmăcire a fost însușită și de apostolul Pavel. Iată ce la scrie el tesalonicenilor:

 

,,Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci (ziua Domnului) nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte ,,Dumnezeu“, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu“ (2 Tes. 2:3-4).

 

Oare de ce a folsit apostolul Ioan vălul Ghamarei și a Cabalei pentru a anunța semnul (666) după care va putea fi identificat Antichrist?

 

Răspunsul trebuie să țină seama de contextul istoric și religios în care a fost scrisă cartea. Ioan se afla în exil pe insula Patmos. S-ar putea ca dușmanii săi să fi fost mulți și din multe neamuri, dar cei care au avut autoritatea finală de a-l pune acolo au fost romanii, iar la Roma fusese deja instituționalizat … ,,cultul Cezarului“.  Creștinismul propovăduit de Ioan vestea lumii că Dumnezeu S-a făcut om ca să salveze lumea. Roma vestea lumii că omul de pe tronul Romei putea și trebuia să fie considerat ,,divin“. Cezarul se autoproclamase … ,,Augustus“! Una din lunile anului nostru calendaristic comemorează și astăzi această obrăznicie (luna August).

 

(Pentru cei ce doriți să cunoașteți originea numelor pentru lunile anului, …

 

Only a few names of the month were derived from Roman deities. Most simply came from the numbers of the months or — in two cases — in honor of Roman emperors.

 

January – Named after the Roman god of beginnings and endings Janus (the month Januarius).

February – The name comes either from the old-Italian god Februus or else from februa, signifying the festivals of purification celebrated in Rome during this month.

March – This is the first month of the Roman year. It is named after the Roman god of war, Mars.

April – Called Aprilis, from aperire, “to open”. Possible because it is the month in which the buds begin to open.

May – The third month of the Roman calendar. The name probably comes from Maiesta, the Roman goddess of honor and reverence.

June – The fourth month was named in honor of Juno. However, the name might also come from iuniores (young men; juniors) as opposed to maiores (grown men; majors) for May, the two months being dedicated to young and old men.

July – It was the month in which Julius Caesar was born, and named Julius in his honor in 44 BCE, the year of his assassination. Also called Quintilis (fifth month).

August – Originally this month was called Sextilis (from sextus, “six”), but the name was later changed in honor of the first of the Roman emperors, Augustus (because several fortunate events of his life occurred during this month).

September – The name comes from septem, “seven”.

October – The name comes from octo, “eight”

November  – The name comes from novem, “nine”.

December – The name comes from decem, “ten”.)

 

De ce îmi place mai mult cea de a doua școală de interpretare?

 

Pentru că este în spiritul vremii de atunci și pentru că îmi mai oferă încă o veste de excepție. Numele Domnului Isus este ,,111“. Adunat cu ,,666“ el dă ,,777“, adică ,,Dumnezeu care s-a făcut om, poate pune capăt nedesăvârșirii noastre ridicând-o pe culmile părtășiei cu desăvârșirea divină!

 

După cum ați văzut, profețiile Domnului Isus despre antichrist au și ele un caracter dublu. Pe deoparte vor veni ,,mulți“, iar pe de altă parte, va apare ,,unul“ care va intra în Templu la o dată precisă și se va propune lumii ca înlocuitor al lui Christos.

 

Profeția este despre mulți ,,falși“ imitatori ai Lui, care vor propune multe forme false de creștinism, acceptate de foarte mulți (și păcăliți) ,,falși creștini“. Numele Domnului Isus Christos va fi folosit de ei doar ca o perdea sub care vor înșela lumea.

 

O aplicație istorică a lui Antichrist

Poate că acum îi puteți înțelege mai bine pe Luther și pe ceilalți reformatori care ,,au îndrăznit“ să spună că Papa de la Roma este un antichrist, iar catolicismul este curva din Apocalipsa. În ochii celor care se întorseseră cu toată inima la textul Bibliei (Sola Scriptura), lepădând urâciunile unei tradiții în care ,,vânzarea de indulgențe“ pusese capac mormanul de nelegiuiri, Biserica Catolică era o biserică apostată, care folosea numele lui Christos doar pentru a-și vinde cu profit marfa indulgențelor din sistemul ei antichristic.

 

Pentru Luther, o Biserică ce pretindea că ,,are autoritatea“ să mântuiască și să piardă sufletele oamenilor era ,,antichristică“ în învățătură și practică. Un papă care și-a abrogat cu dela sine putere titlul de ,,vicar al lui Christos“ nu putea fi acceptat, ci trebuia dat pe față ca ,,antichrist“!

 

(The Vatican officially teaches that the Pope is the substitute for Christ Jesus; the words of the official pronouncement are, “The Pope, Bishop of Rome and Peter’s successor, ‘is the perpetual and visible source and foundation of the unity both of the bishops and of the whole company of the faithful.’ ‘For the Roman Pontiff, by reason of his office as Vicar of Christ, and as pastor of the entire Church has full, supreme, and universal power over the whole Church, a power which he can always exercise.” –

Catechism of the Catholic Church Catechism of the Catholic Church, Second Ed. (Washington, DC: US Catholic Conf., 1994, 1997) #882.)

 

Singurul pe care L-a lăsat Domnul Isus cu această misiune este … Duhul Sfânt!

 

,,Antichristică“ poate deveni însă și oricare altă ramură a familiei bisericilor creștine care deformează învățătura lui Christos și nu-L prezintă pe El drept singura soluție finală dată de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor. Iată care a fost proclamarea apostolică:

 

,,În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.“ (Fapte 4:12).

 

Soarta finală a lui Antichrist

,,Minciuna are picioare scurte“, pentru că universul este a lui Dumnezeu și este clădit pe adevăr. Lucrarea Antichristului face parte din planul lui Dumnezeu și își are și ea motivația ei. Intensitatea ei crește în societățile secrete și se manifestă prin direcția dată de decretele oamenilor progresiști care vor să despartă lumea de Dumnezeu. Elitele s-au lepădat de Christos atunci când au proclamat în Franța ,,Renașterea“. Ea era o lepădare de moștenirea creștinismului medieval și o întoarcere (opusă și substituită ,,nașterii din nou“) spre ordinea socială propusă în epoca precreștină de societatea greacă. Clocită în laboratoarele elitelor, o ,,nouă ordine mondială“ fără Christos și fără Biblie va fi promulgată curând locuitorilor ,,satului global“ (Mai degrabă un lagăr mondial al morții)! Nimeni nu i se va putea opune. Nimeni nu i se va putea sustrage. Mijloacele de supraveghere și control sunt deja instaurate în mai statele lumii. Avem deja o Bancă mondială și moșim nașterea unui Guvern Mondial, cu o armată mondială și cu o ,,cetățenie planetară“ (dacă n-ați auzit încă toți termenii aceștia și nu sunteți familiarizați cu ei, aveți puțintică răbdare și-i veți citi când vor fi publicizați dincolo de zidurile laboratoarelor de macroinginerie socială).

 

     ,,Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase,  şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru ceice sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.  Din această pricină, Dumnezeu le trimete o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi“ (2 Tes. 2:7-12).

 

Activitatea și iluzoria biruință a Antichristului va fi însă de scurtă durată. Copia contrafăcută va fi nimicită de apariția ,,originalului“. Lumina va spulbera întunerecul. Adevărul va birui minciuna, iar uzurpatorul va fi umilit la apariția adevăratului Christos și aruncat de pe tron tocmai în fundul iazului de foc și pucioasă:

 

,,Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale“ (2 Tes. 2:8).

 

,,Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu cari amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă“ (Apoc. 19:20).

 

Redus la esențe, studiul nostru spune că ,,cine nu este cu Christos este împotriva Lui“, așa că nu poți fi decât ,,în Christos“, cum scrie adesea apostolul Pavel, sau în duhul lui ,,antichrist“. Alegerea îți aparține.

 

Cine este Antichristul ?

 

////////////////////////////////////////////

 

Cele 7 Trâmbițe din Apocalipsa

 

Tweet

 

Principala concentrare a WLC asupra Trâmbițelor nu este momentul exact al apariției acestora; mai degrabă, dorim să subliniem faptul că sunetul trâmbițelor este încă în viitor, și va avea loc înainte de încheierea timpului de probă. Acest lucru este în contrast cu populara învățătură că trâmbițele au fost deja împlinite, aceasta fiind, nu numai eronată, dar și cea mai periculoasă, deoarece lasă poporul lui Yahuwah total nepregatit pentru evenimentele cataclismice care urmează să se desfășoare.

 

Ceea ce urmează este un raport non-fictiv de evenimente proorocite gata să se întâmple în oricare zi. Raportul este luat exclusiv din cartea Apocalipsei. Pe măsură ce împlinirea evenimentelor profetizate se apropie, este voia Tatălui ca, ai Săi copii, să înțeleagă pe deplin cartea Apocalipsei, care a scos la iveală tot ce este de știut despre evenimentele finale. De-a lungul acestei cărți sunt cele mai prețioase promisiuni, și există, de asemenea … avertismente îngrozitor de cumplite. Tatăl nostru iubitor a scos la iveală faptul că, foarte curând, lumea va experimenta o serie de 14 plăgi: Primele șapte sunt „trâmbițe”, care servesc ca ultim apel de trezire a omenirii, chiar înainte ca probațiunea să se încheie, se acordă o ultimă șansă înainte ca destinul fiecărei persoane să fie sigilat. Restul sunt ultimele șapte plăgi care vor fi aplicate după încheierea timpului de probă, chiar înainte de A Doua Venire. Evenimentele catastrofale din toate aceste plăgi nu vor fi considerate ca dezastre ciudate cauzate de natura, ci ca avertismente divine. Iar impactul lor va fi simțit unanim.

 

Trâmbița 1

Trâmbița 1 se va revărsa în curând asupra lumii ca o surpriză copleșitoare, provocând teroare fără precedent în toți oamenii. Bazați pe Apocalipsa 17, noi suntem foarte aproape să vedem etapa Trâmbițelor lovind Pământul, într-o succesiune rapidă. Odată cu domnia lui Benedict al XVI-lea, al 7-lea rege din spatele nostru, ne așteptăm ca trâmbițele să înceapă să lovească Pământul în orice moment.

 

Ce spune Biblia că se va întâmpla atunci când Trâmbița 1 lovește Pământul?

 

„Primul înger a sunat, și a venit grindină și foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: Și a treia parte din copaci au fost arși, și toată iarba verde a fost arsă” (Apocalipsa 8: 7)

 

Trâmbița 1 va duce la distrugerea, la nivel mondial, a 1/3 din copaci, și distrugerea totală a ierbii verzi. Pentru a înțelege domeniul de aplicare al acestei catastrofale trâmbițe, avem nevoie să evaluăm mai întâi actuala criză alimentară precară cu care se confruntă lumea noastră:

 

In fiecare zi 25.000 de oameni mor din cauze legate de foame.

La fiecare 7 secunde, un copil moare de foame.

Atunci când conturile alimentare depășesc mai mult de jumătate din cheltuielile unei familii sărace, creșterile prețurilor pot fi cu adevărat devastatoare pentru milioane care trăiesc la limită.

Din cauza inundațiilor din 2011, recolta de grâu de iarnă în Australia a fost total distrusă.

În iarna dintre 2010/11, Brazilia a fost lovită de cele mai grave inundații naționale pe care le-a experimentat vreodată. Acest lucru a subminat, în mod substantial, capacitatea de producție alimentară.

Rusia, al treilea cel mai mare producător de grâu din lume, resimte încă efectele temperaturilor ridicate fără precedent din vara anului 2010. Acest lucru a condus la importul de grâu pentru iarna 2010/11 pentru a susține efectivele sale de vite.

În 2010, Pakistanul a cunoscut cele mai grave inundații înregistrate vreodată în istoria națiunii, care au condus la distrugerea recoltelor. La un moment dat, 1/5 din întreaga națiune a Pakistanului era sub apă. Impactul acestui dezastru asupra agriculturii Pakistanului este de neimaginat.

China se pregătește pentru o „secetă severă de lungă durată”, care este marcată ca fiind cea mai gravă secetă din ultimile șase decenii, cu impact direct asupra celei mai mari regiuni de cultivare a grâului din lume.

Chiar și fără cunoașterea efectelor catastrofale ale profeției Trâmbiței 1, mulți experți de produse alimentare ai ONU, cred că lumea nu este departe de o foamete mondială îngrozitoare. Se estimează de unii, că aproximativ 1 miliard de oameni din întreaga lume, merg la culcare înfometați în fiecare noapte. Sute de milioane de oameni din întreaga lume, care abia își pot permite să se hrănească ei înșiși, vor găsi tot mai greu să cumpere pâinea lor de zi cu zi. Peste tot în lume, creșteri ale prețurilor materiilor prime au scos oamenii în stradă. Costurile ridicate ale alimentelor de bază au fost menționate drept catalizator pentru revoltele masive din Tunisia, care au degenerat într-o revoluție. Protestele s-au răspândit în Algeria, Maroc, Yemen și mai ales în Egipt (cel mai mare importator mondial de grâu), unde au condus la răsturnarea regimului Mubarak.

 

Ziua când Trâmbița 1 lovește Pământul, o stare de panică de nedescris se va instala în toate țările din lume, atunci când oamenii realizează dintr-o dată că recoltele lumii și peste și 1/3 din arbori (inclusiv pomi fructiferi) au fost distruse în totalitate. Nu îndrăznim să ne imaginăm scenele de revoltă, care vor devora orașele lumii. Cu toate acestea, următoarele evenimente vor avea loc cu certitudine, la o zi după ce Trâmbița 1 lovește Pământul:

 

Prăbușirea bruscă, dramatică a dolarului american, moneda de rezervă a lumii, va duce la prăbușirea tuturor celorlalte valute. Investitorii își vor da seama imediat că era hiper-inflației s-a instalat, deoarece guvernele sunt obligate să imprime tot mai mulți bani, pentru a face față costurilor sociale și economice care rezultă din această plagă catastrofală. Acest șoc copleșitor va veni într-un moment în care economia mondială avea încă de recuperat de la cea mai gravă criză financiară din 1930.

 

Colapsul instant va lovi toate piețele financiare, declanșând o avalanșă de ordine de vânzare de acțiuni și obligațiuni în fiecare bursă de valori din întreaga lume, rezultând într-un haos financiar de nedescris în piețele de capital. Nu vor exista cumparatori la orice preț, ceea conduce oficiali la închiderea bursele de valori, așa cum s-a întâmplat recent în Egipt. O teamă sălbatică va fi instantaneu declanșată în rândul țărilor cu deficit de alimente pentru a achiziționa orice rezervă alimentară pe care pot pune mâinile, ceea ce conduce la creșteri fără precedent ale prețurilor pentru toate alimentele de bază.

 

Liderii mondiali se grăbesc să vină cu planuri pentru a face față acestei situații de urgență devastatoare, în timp ce caută să rezolve revoltele alimentare care vor erupe în toate orașele lor.

 Tulburări civile agresive vor fi declanșate în marile orașe ale lumii, deoarece oamenii, realizează brusc că mulți dintre ei vor muri de foame în acele locuri în care nu s-au confruntat niciodată înainte cu lipsa de alimente.

 

O cădere totală a legii și a ordinii, căci oamenii luptă prin orice mijloace, pentru a-și asigura hrana lor.

Cuvintele profetice ale Mântuitorului vor fi împlinite în mod literal:

 

„Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă … oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ.” (Luca 21:25, 26)

 

La începutul anului 2011, U.K.Telegraph a raportat că diferite țări din Asia, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, cumpărau orez, grâu și alte cereale cu sutele de mii de tone. În unele cazuri, acestea cumpărau destul cât să le ajungă pentru un an. De unde vor cumpara aceste țări grânele de care au nevoie ca să-și hrănească oamenii lor atunci când Trâmbița 1 lovește Pământul? Ce țări vor fi dispuse să exporte stocurile lor limitate de cereale, atunci? Cât de multe regimuri vor fi rasturnate cand liderii lor recunosc că sunt incapabili să asigure chiar și alimentele de bază pentru oamenii lor după Trâmbița1?

 

Trâmbița 1 va fi în curând urmată de 2, 3 și 4. Trâmbițele de la 5 la 7 sunt descrise ca fiind vaiurile. Aceasta înseamnă că ele vor fi cu mult mai de temut și mai devastatoare decât orice experiență a primelor 4 trâmbițe.

 

„Și m-am uitat, și am auzit un înger zburând prin mijlocul cerului, și zicea cu glas tare: Vai, vai, vai, locuitorilor pământului din cauza celorlalte voci ale trâmbițelor celor trei îngeri, care sunt gata să sune!”(Apocalipsa 08:13)

 

„Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile, ca în ziua răzvrătirii.” (Evrei 3:15)

 

Astăzi aveți ocazia să vă opriți din alergarea voastră departe de Yahuwah și să acceptați ultima Lui chemare de îndurare, pe care a cumpărat-o pentru voi, la un cost infinit, sângele prețios al singurului Său Fiu. Astăzi aveți oportunitatea de a deveni înțelepți în lucrarea mântuirii voastre veșnice. De ce să îți pierzi coroana veșnică, și viața veșnică, pentru câștiguri pământești, care, în cel mai bun caz, vor fi transformate în cenușă?

 

„Căci ce i-ar folosi unui om, să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26)

 

Astăzi este ocazia ta să te înarmezi cu făgăduințele Sale de protecție ca să înduri trâmbițele iminente, care vor face ravagii devastatoare asupra întregii lumi. Ai îndrăzni să treaci prin 4 trîmbițe și cele 3 vaiuri fără protecția și grija Lui? Această promisiune este pentru cei care fac din Yahuwah stânca lor de adăpost.

 

„Pentru că L-ai făcut pe Yahuwah: “ El este locul meu de adăpost, și faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, nici o nenorocire nu te va ajunge, nici vreo urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi, să te păzească în toate căile tale „(Psalmul 91: 9-11) 

Trâmbița 2

Chiar și înainte ca Trâmbița 1 să lovească Pământul, lumea este deja pe muchie de cuțit „în ceea ce privește securitatea alimentară. Astăzi, 1 milion de oameni suferă de foame. Nu este greu de imaginat acuta penurie de alimente la nivel mondial, cu care ne vom confrunta dupa ce Trâmbița 1 lovește.

 

Atunci când Trâmbița 2 lovește Pământul, penuria de alimente la nivel mondial va fi deveni mai mare:

 

„Al doilea înger a sunat, și ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; și a treia parte a mării s-a făcut sânge; Și a treia parte din făpturile care erau în mare și aveau viață, au murit; iar a treia parte din corăbii au perit „(Apocalipsa 8: 8-9).

 

Trâmbița 2 descrie un munte aprins (sau un meteorit) care se prăbușește în mare, și care va cauza pagube ecologice de neimaginat.

 

Rezultatele vor fi:

 

1/3 din oceanele Pamantului se va transforma în sânge.

1/3 din toate creaturile oceanului vor muri.

1/3 din toate navele vor fi distruse.

Moartea unei 1/3 din creaturile marine va fi cauzată de natura extrem de toxică a masei aprinse și / sau a impactului subacvatic de frecare. Trâmbița 2 va provoca mama tuturor tsunami-urilor, care vor distruge o treime din toate navele, adică aproximativ 18.000 de nave comerciale vor dispărea în adâncul mărilor într-o singură zi. Acest lucru va exacerba nu numai foametea mondială, ci va accelera și răspândirea bolilor.

Oamenii de știință spun că meteoriții au intrat în coliziune cu Pământul de multe ori în istoria lumii noastre și continuă să se întâmple din când în când. Astăzi, oamenii de știință se tem că o piatră masivă înconjurată de gaze combustibile se va lovi de Pământ. Pe măsură ce intră în thousands of dead fish washed up on the sea shoreatmosferă, gazele se vor aprinde transformând-o într-o minge uriașă în flăcări. NASA dezvoltă planuri pentru a nimici amenințările meteoriților cu navele fără pilot prin „interceptări nucleare”, înainte ca acestea să poată să aibă un impact cu Pământul. Cu toate acestea, nici o intervenție umană nu va reuși vreodată să oprească meteoritul aprins al trâmbiței 2.

 

Pe 7 ianuarie 2002, a existat un prim-apel astronomic de la un asteroid de 300 de metri în diametru [984.25 picioare], rătăcind prea aproape de Pământ. Asteroidul, numit YB5, era suficient de mare pentru a face să dispară o națiune de mărimea Franței. Pentru a înțelege gradul de deteriorare, care va rezulta în urma impactului asteroizilor de dimensiuni diferite, oamenii de stiință de la o conferinta din1981, au stabilit posibile exterminări în masă, datorate următoarelor scenarii:

 

O coliziune cu un asteroid de diametru de 200 de metri [656.17 ft], ar produce o explozie de 1.000 de megatone si intre 200.000 si 100 de milioane de decese.

 

O coliziune cu un asteroid cu diametru de 400 de metri [1/4 mile], ar produce o explozie de 10.000 de megatone și între două milioane și un miliard de decese. Și asta este de la un asteroid cu mai puțin de o jumătate de kilometru mai mult.

 

O coliziune cu un asteroid de diametru de 10 km [6.21 mile], lovind oceanul ar produce un val de de mare de până la 5 kilometri [3.11 mile] din punctul de impact. La 1.500 de kilometri [932.06 mile] distanță tsunami-ul, încă ar fi de 500 de metri de mare [aproximativ 1/3 mile].

 

Dacă un astfel de asteroid ar lovi Golful Mexic, valurile ar provoca inundații în Kansas City! Astfel de valuri ar face ravagii devastatoare asupra transportului maritim internațional și multor orașe de coastă. (Sursa: Gerrit L. Verschuur, „sfârșitul civilizației?” Astronomie 19, nr 9 (septembrie-1991): 50-54.)

 

Care este scopul acestor trâmbițe?

 

Tatăl nostru ceresc iubitor, Yahuwah, a stabilit ca trâmbițele să servească drept o ultimă încercare de a obține atenția fiecărei persoane de pe pământ, înainte ca să închidă timpul de probă pentru totdeauna. Înainte ca Mântuitorul nostru, Yahushua, să vină din nou, „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea.” (Matei 24:14) Din păcate, cei mai mulți oameni de azi sunt prea ocupat ca să-și ia timp să asculte ultima chemare de îndurare a lui Yahuwah.

 

Există calamități care se întâmplă în jurul nostru și care servesc ca semne inconfundabile ale încheierii iminente a timpului de probă, dar cei mai mulți oameni le resping ca fiind ciudațenii ale naturii. Mințile oamenilor, fiind cufundate în tradiții omenești și spiritul lumesc, îi împiedică, astăzi, să audă și să accepte Evanghelia. Dar, foarte curând, Yahuwah va întrerupe dramatic viața oamenilor de pe pământ și le va schimba modul lor de gândire prin intermediul trâmbițelor.

 

Confruntată cu realitatea morții în care o pune această Trâmbiță, fiecare persoană care trăiește va trebui să ia o decizie dacă să se supună lui Yahuwah vs Satana. Numai după ce ultima persoană a luat decizia finală, va fi închis pentru totdeauna timpul de probă, iar destinul fiecărei persoane vii va fi sigilat. Atunci va veni în scurt timp, Mântuitorul a doua oară pentru a-i învia pe morții drepți, iar aceștia împreună cu vii drepți, vor fi luați la cer.

 

Urmăriți video: Ziua Trâmbiţei 2 Loveşte Pamântul

 

 

Trâmbița 3

„Și al treilea înger a sunat, și a căzut o stea mare din cer, arzând ca o făclie, și a căzut peste a treia parte a râurilor și peste izvoarele apelor; Și numele stelei este numit Pelin: și a treia parte din ape au devenit pelin; și mulți oameni au murit din pricina apelor, pentru că au fost făcute amare „(Apocalipsa 8: 10-11).

 

Atunci când Trompeta 3 sună, va fi o altă cădere de meteorit gigant din cer ca o torță aprinsă. Acesta va cădea pe 1/3 din râuri și peste izvoarele apelor, făcând ca 1/3 din apa dulce de pe pământ să devină amară. Mulți oameni vor muri bând această apă extrem de amar și otrăvitoare.

 

Această „mare stea”, sau meteorit aprins, este denumită „Pelin”. Acest nume reprezintă o plantă otrăvitoare lemnoasă, cu un miros aromatic puternic și un gust extrem de amar. În Biblie, această plantă simbolizează o mare nenorocire și durere.

 

Plaga trâmbiței 3 a fost prezisă de către Ieremia în următorul avertisment solemn:

 

Și Yahuwah a zis: Pentru că au părăsit legea Mea pe care le-o pusesem înainte, și nu au ascultat glasul Meu, și nu l-au urmat; ci au umblat după aplecările inimii lor, și după Baali, după cum i-au învățat părinții lor: De aceea, așa vorbește Yahuwah oștirilor, Elohim-ul lui Israel; Iată, voi hrăni, [chiar] poporul acesta cu pelin, și-i voi da să bea ape otrăvite „(Ieremia 9: 13-15).

 

Astfel, vedem că, în timpul trâmbițelor 2 & 3, atât apele proaspete, cât și cele sărate sunt foarte contaminate. Prin aceste două plăgi, 1/3 din toată apa din lume devine inutilizabilă, după cum apa de mare se transformă în sânge în Trâmbița 2 și apa dulce este făcută amară în Trâmbița 3. Mai mult decât atât, aceste două trâmbițe vor produce probabil o poluare atmosferică semnificativă. Noi știm că meteoriții sunt extrem de toxici. Au fost raportate cazuri de gaze toxice și radiații emise de meteoriții relativ mici, care au lovit pământul în trecut.

 

La data de 18 septembrie 2007, În Peru, au publicat un articol cu următorul titlu: „Ofițeri de Poliție internați in Spital Dupa Recoltarea Probelor Meteorite în Peru”. Potrivit Agenției de Știri a Guvernului din Peru, cel puțin șapte ofițeri de poliție au fost afectați după ce au colectat probe de la fața locului, după căderea a ce părea a fi un meteorit. (http://archive.peruthisweek.com/news-4724-environmentnature-police-officers-hospitalized-after-collecting-meteorite-samples-peru)

 Nu există nici o îndoială că prăbușirea marelui meteoritul din Trâmbița 3 va duce la distrugerea surselor de apă dulce: râuri, pîrâuri, și lacuri. Astăzi, chiar înainte ca efectele catastrofale ale Trâmbiței 3, există deja o criză de apă dulce în întreaga lume. Iată câteva fapte:

 

Aproximativ 1/6 din populația lumii (1,2 miliarde de oameni) nu are acces la apă potabilă.

Bolile cauzate de apă sunt principala cauza a îmbolnăvirii umane și a morții.

Se estimează că 2, 2 milioane de oameni mor anual în țările în curs de dezvoltare, ca urmare a condițiilor de igienă necorespunzătoare și privarea de apă potabilă.

Jumatate din cele 500 de râuri majore ale lumii sunt grav afectate sau poluate

Unele părți ale Americii folosesc până la 80% din resursele disponibile de apă dulce. (Aceasta înseamnă o ușoară secetă sau o creștere a consumului care va provoca o CRIZĂ DE APĂ)

Două treimi din orașele din China suferă de un deficit de apă. O apă purificată este chiar mai dificil de găsit.

Banca Mondială raportează că 80 de țări se confruntă în prezent cu un deficit de apă care amenință sănătatea oamenilor și a economiilor lor naționale. Raportul estimează în continuare ca 40 la suta din omenire – mai mult de 2 miliarde de oameni – nu are acces la apă curată sau canalizare.

Râurile și lacurile peste tot în lume, sunt acum contaminate de la:

 

Poluarea (succesivă cu otrăvuri mortale.

Radiații

Eroziunea (cauzată de îndepărtarea pădurilor)

Prospecţiunile aurifere (unde mercurul este adesea folosit)

Ploaia acidă (nori de poluare, care derivă din siturile industriale

Pesticide (utilizate la nivel mondial pe terenurile agricole; la tropice pentru a ucide tantari, etc)

Atunci când Trompeta 3 lovește Pământul, succesiv după trâmbițele 1 & 2, criza actuală de apă dulce la nivel mondial se va agrava foarte mult, iar Biblia confirmă faptul că mulți vor muri ca urmare a acestui flagel.

 

Noi credem că trâmbițele vor începe în curând să cadă, din moment ce domnia lui Benedict al XVI-lea, al 7-lea rege, a ajuns la capăt. Demisia șocantă a Papei Benedict al XVI-lea este împlinirea perfectă a ceea ce Yahushua a prezis prin Ioan, cu privire la domnia celui de-al 7-lea rege. A fost să fie pentru un „timp scurt” (Apocalipsa 17:10). 

Cuvântul Domnului nu dă greș niciodată; Papa Benedict al XVI-lea a domnit doar timp de aproximativ 8 ani. Noi acum trăim sub domnia celui de-al 8-lea „rege” (Francisc I), ultimul papă după Apocalipsa 17.

 

Cuvântul lui Yahuwah nu dă greș niciodată; Papa Benedict al XVI-lea a domnit doar timp de aproximativ 8 ani. Noi acum trăim sub domnia celui de-al 8-lea „rege” (Francisc I), ultimul papă după Apocalipsa 17. În conformitate cu Apocalipsa 17: 8, cel de al 8-lea rege, se va ridica din „fântâna adâncului.” Aceasta înseamnă că Satana îl va controla pe Francisc I la un nivel cum nu s-a mai văzut la cei 7 regii anteriori; căci el este ultimul papă.

 

În Biblie, un sunet de trâmbiță reprezintă un avertisment. În cartea Apocalipsei, trâmbițele reprezintă un avertisment cumplit de la Yahuwah, și anume că timpul de probă pentru toți oamenii este pe cale să se închidă. Prin intermediul trâmbițelor, Yahuwah va încerca să capteze atenția omenirii și să întoarcă gândurile noastre spre apropierea sfârșitului și importanța acceptării chemării Sale finale de milă.

 

Astăzi … vei accepta iubitoarea chemare a îndurării Sale? Tot ce trebuie să faci este să recunoști starea ta păcătoasă prezentă, și să realizezi marea ta nevoie după Yahushua. Acceptă-L ca Stăpân al vieții tale și Mântuitor al lumii! Alegerea este a voastră. Yahuwah încă extinde oferta Sa de dragoste și milă pentru voi chiar acum!

 

„Dați de știre în Iuda și vestiți la Ierusalim, și spuneți: Sunați din trâmbiță în țară; „Strigați în gura mare,” și zice-ți: „Strângeți-vă și haidem în cetățile întărite.” Înălțați un steag spre Sion. Fugiți! Nu vă opriți! . Căci de la miază-noapte voi aduce nenorocirea, și un mare prăpăd.”(Ieremia 4: 5-6)

 

„El a auzit sunetul trâmbiței, dar nu s-a ferit; sângele lui să cadă asupra lui. Dar cel care se ferește, își va salva viața „(Ezechiel 33: 5).

 

Urmăriți videoclipul: Ziua Trâmbiţei 3 Loveşte Pământul

 

 

Trâmbița 4

Chiar și după ce locuitorii Pământului au asistat la repercusiunile devastatoare ale Trâmbițelor 1-3, vor fi în continuare mulți care refuză să recunoască faptul că aceste calamități au fost un avertisment divin. Este interesant de remarcat faptul că în timp ce majoritatea oamenilor religioși cred azi într-un Elohim personal și recunosc faptul că El are controlul deplin asupra a tot ce se întâmplă în lume, doar puțini subscriu la credința că Yahuwah folosește natura pentru a impune judecăți și pentru a trimite mesaje de avertizare tuturor.

 

Aftermath of tsunami in Japan (March, 2011)

Urmările tsunami-ului din Japonia (martie 2011)

Sursa: http://www.politico.com/news/stories/0311/51409.html

 

De fiecare dată când se face o conexiune între un eveniment cataclismic și o judecată divină sau avertisment, mulți oameni consideră că este ofensator. Guvernatorul din Tokyo, Shintaro Ishihara, a trebuit să-și ceară scuze pentru că a numit cutremurul de magnitudine 9, „pedeapsă divină” pentru egoismul japonez. În urma recentului cutremur și tsunami din Japonia, Institutul de Cercetare Publică a Religiei a efectuat un studiu; s-a constatat că puțini au crezut că Yahuwah pedepsește neamurile pentru păcatele lor, sau că cutremurele, uraganele, inundațiile și alte dezastre naturale, sunt destinate să servească drept semne și mesaje de avertizare de la iubitorul nostru Tată ceresc. Cei mai mulți oameni de astăzi, obișnuiesc să vadă dezastrele, ca evenimente naturale, mai degrabă, decat ca avertismente supranaturale. Astfel, ei privesc gravitatea dezastrelor recente ca o dovadă a schimbărilor climatice la nivel mondial, și nu ca o dovadă biblică care a profețit evenimentele „timpului final”.

 

Noi credem că atunci când Trâmbița 4 lovește Pământul, ideia că cele mai multe dezastre sunt naturale, mai degrabă decât supranaturale, se va schimba pentru totdeauna.Omenirea va vedea aceste cataclisme aşa cum sunt în adevăr: intervenţii divine cu scop de avertizare şi judecare din partea Tatălui Ceresc. Toţi vor înţelege clar că Trâmbiţa 4, si astfel Trâmbiţele 1-3 de mai înainte au fost chiar avertizări solemne şi judecăţii de mare importanţă.

 

Să citim ce se va întâmpla atunci când Trâmbița 4 lovește Pământul:

 

„Apoi, al patrulea înger a sunat, și o treime din soare a fost lovită, o treime din lună, și o treime din stele, astfel încât o treime dintre ele s-au întunecat. Ziua să-și piardă o treime din lumina ei, și la fel și noaptea.” (Apocalipsa 8:12)

 

Atunci când Trâmbița 4 sună, Yahuwah va trimite judecata Lui chiar asupra cerului și luminătorilor care strălucesc din cer; El va lovi cele trei surse naturale de lumină cu o treime. Acesta va fi un eveniment mai înfricoșător și mai înspăimântător; soarele va fi complet întunecat pentru o 1/3 din zi, iar luna și stelele vor fi întunecate pentru o 1/3 din noapte. La acest moment, nimeni nu va mai putea pretinde că aceste fenomene catastrofale sunt pur și simplu consecințele schimbărilor climatice la nivel mondial. Toți vor fi îngroziți și fără grai.

 

Următoarele cuvinte profetice vor fi împlinite literal când Trâmbița 4 este turnată:

 

„De aceea toate mâinile slăbesc, orice inimă omenească se topește, iar ei sunt năpădiți de spaimă, îi apucă chinurile și durerile; se zvârcolesc ca o femeie în chinurile nașterii, se uită unii la alții încremeniți; fețele lor sunt roșii ca focul.” (Isaia 13: 7-8)

 

Există un simbolism profund în trâmbițele 1-4, prin aceea că, în mod constant, este afectată o 1/3, în împactul imediat. Acest lucru sugerează că scopul acestor hotărâri este de a-i avertiza pe oameni, ca să le dea timp să se pocăiască înainte ca mânia lui Yahuwah să se reverse în cele 7 ultime plăgi care vor lovi Pământul după încheierea timpului de probă.

 

Așa terifiante cum sunt trâmbițe 1-4, nu sunt nimic în comparație cu trâmbițele 5-7. Ultimele 3 Trâmbițele sunt numite „Necazurile”, deoarece dezastrul lor este extrem de copleșitor și de nedescris.

 

business man deep in thoughtTatăl nostru iubitor dorește să ne dea tuturor o ultimă șansă înainte de încheierea timpului de probă. Cei mai mulți oameni sunt lumești în gândirea și planurile lor. Ei sunt destul de fericiți să trăiască și să moară în această lume și au decăzut realitățile veșnice de la rangul de prioritate. Acest lucru se întâmplă în timp ce Yahuwah este pe cale să încheie timpul de probațiune al omenirii; în acest fel, etapa Trâmbițelor este ultima Lui oportunitate de a trezi oamenii din lâncezeală lor spirituală și din amorțeală.

 

Vrei să-ți predai inima lui Yahuwah astăzi și să-ți mărturisești păcatele? Îl vrei pe El, Stăpânul inimii și minții tale? Tatăl nostru iubitor a făcut tot ceea ce poate fi făcut ca să ne ofere privilegiul vieții veșnice. Cu toate acestea, trebuie să acceptăm oferta Lui și să ne pregătim pentru viața viitoare. Această pregătire a inimii si a minții necesită timp. Cu cât mai repede El poate începe procesul de curățire în inimile și viețile noastre de păcat și lumesc, cu atât mai siguri putem fi, că vom depăși toate obstacolele din drumul nostru spre cer.

 

„Și aceasta cu atât mai mult cu cât știți în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziți din somn. Acum mântuirea noastră este mai aproape decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua, să ne dezbrăcăm dar de lucrările întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri și beții, nu în curvii și fapte de rușine, nu în certuri și pizmă. Ci îmbrăcați-vă în Yahushua Unsul, și nu purtați de grijă cărniii, pentru că-i treziți poftele.” (Romani 13: 11-14)

 

Vedeți acest video: Ziua Trâmbiţei 4 Loveşte Pământul

 

 

Trâmbița 5 (Primul Vai)

Invazia Extraterestră Demonică…

 

„Și am văzut pe cei șapte îngeri, care stăteau înaintea lui Yahuwah; și li s-au dat șapte trâmbițe . . . .Apoi îngerul a luat cădelnița, a umplut-o din focul de pe altar, și l-a aruncat pe pământ. Și acolo erau zgomote, tunete, fulgere și un cutremur. Și cei șapte îngeri, care aveau cele șapte trâmbițe, s-au pregătit să sune „. (Apocalipsa 8: 2, 5, 6)

 

Îngerul aruncând cădelnița pe pământ, ca răspuns la „rugăciunile sfinților” „care au fost uciși pentru cuvântul lui Yahuwah”, care au întrebat: „Până când, Stăpâne, sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe pământ?”(Apocalipsa 8: 4; 6: 9, 10) Această preliminară aruncare a cadelnitei, indică faptul că acesta este începutul răzbunării lui Yahuwah în numele copiilor Săi. Prin acest act, încep evenimentele finale care conduc până la încheierea timpului de probă atunci când Yahushua, Marele nostru Preot, va arunca jos tămâietoarele mijlocirii pentru timpul final și vocea lui Yahuwah va fi auzită tare spunând: „S-a isprăvit.” (Apocalipsa 16:17)

 

Trâmbițe 1-4 vor fi escaladarea apelului de trezire. Cu toate acestea, Trâmbițele 5-7 vor depăși cu mult gradul de severitate al primelor 4 trâmbițe; acesta este motivul pentru care sunt denumite „Vaiurile.”

 

„Și m-am uitat și am auzit un înger zburând prin mijlocul cerului, și zicea cu glas tare:” Vai, vai, vai de locuitorii pământului din cauza celorlalte voci ale trâmbițelor celor trei îngeri, care au urmează să sune! „(Apocalipsa 8:13)

 

Noi am fost avertizați că, în aceste ultime zile, Satana va lucra cu (2 Tesaloniceni 2: 9-10) „toată puterea, semne și minuni mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuirii.” Având în vedere acest lucru, să trecem în revistă descrierea Trâmbiței 5 – primul Vai:

 

„Apoi, al cincilea înger a sunat: Și am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia gropii fără fund. Și el a deschis groapa fără fund. . .” (Apocalipsa 9: 1-2)

 

Trâmbiță 5 va începe în ordine cronologică, atunci când primele 4 trâmbițe au fost terminate. Ne așteptăm ca acest lucru să aibă loc în timpul domniei timpurii a papei Francisc I, al 8-lea „rege” din Apocalipsa 17. Scripturile definesc „groapa fără fund”, ca închisoarea pentru îngeri căzuți:

 

„Și ei [legiunea de demoni care posedau omul dn Gadara] l-au implorat pe [Yahushua] să nu le poruncească să se ducă în Adânc.” (Luca 8:31)

 

Cuvântul „abis” în Luca 8:31 și cuvântul „groapă fără fund” în Apocalipsa 9: 1 și 17: 8 sunt același cuvânt grecesc, „abussos”. Așadar, când lui Satana i-a fost „dată cheia gropii fără fund” el ar fi putut elibera numai îngerii săi căzuți așa cum i-ar fi permis Yahuwah. Amintiți-vă, că atunci când Satana a căzut, 1/3 din toți îngerii din ceruri au căzut cu el, pentru că ei au crezut minciunile lui (Apocalipsa 12: 4).

 

„Și el a deschis groapa fără fund, și fum s-a ridicat din groapă ca fumul unui cuptor mare. Așa că soarele și aerul s-au întunecat din cauza fumului gropii. Apoi din fum au venit lăcuste pe pământ . . .”(Apocalipsa 9: 2-3)

 

Acest lucru indică faptul că invazia acestor demoni, va fi atât de mare și densă încât soarele și atmosfera se vor întuneca … „ca fumul unui cuptor mare.” Când citim descrierea acestor „lăcuste”, trebuie să ne amintim că, la fel ca îngerii buni, demonii (îngerii căzuți) au capacitatea de a lua orice înfățișare doresc, ca să-și îndeplinească scopurile lor:

 

„Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Prin urmare, nu este un lucru mare, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii; ….Sfârșitul lor va fi după faptele lor „(2 Corinteni 11: 14-15)

 

„Lăcustele semănau cu niște cai pregătiți de luptă. Pe capetele lor erau un fel de cununi de aur, și fețele lor erau ca fețele oamenilor. Aveau părul ca părul de femeie, și dinții lor erau ca dinții de lei. Și aveau niște platoșe ca platoșele de fier, iar vuietul aripilor lor era ca vuietul unor care trase de mulți cai în luptă „(Apocalipsa 9: 7-9).

 

Hollywood AlienDemonii care-și fac apariția din groapa fără fund, vor semăna cu:

 

fața de om

părul de femeie

dinți de lei

cozi de scorpion

platoșe de fier

Ei vor produce un vuiet puternic când zboară.

Descrierea acestor lăcuste este foarte asemănătoare cu imaginea extraterestră cu care publicul neavizat este bombardat zi de zi. Astfel a condiționat Satan, prin Hollywood, masele chiar mai subtil decât prin intermediul mass-media. Noi trebuie să concluzionăm că mama tuturor dezamăgirilor lui Satana va începe cu demonii gropii fără fund care vor lua forma de extratereștrii care au invadat Pământul cu intenția de a face rău omenirii.

 

De mii de ani, Satana s-a pregătit, pentru această invazie înșelătoare, condiționând locuitorii Pământului să accepte ideea greșită că au existat și alte rase extraterestre căzute și creaturi din univers. Din acest motiv, Satana va reuși într-o mare măsură, să scuture credințele religioase ale celor care au îmbibat această învățătură falsă. Aproape toată lumea va crede că suntem atacați de extratereștrii din spațiul cosmic, mai degrabă decât să fim atacați de îngerii demonici ai lui Satana.

 

„. . . Și li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului . . . . Și li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască timp de cinci luni. Și chinul lor era cum e chinul unei scorpii când înțeapă pe un om „. (Apocalipsa 9: 3, 5)

 

Acești extratereștri demonici vor afecta oamenii prin înțepături cu cozile lor, iar simptomele experimentate vor fi similare cu înțepătura unui venin otrăvitor de scorpion. Simptomele înțepăturii de scorpion pot include: dureri de arsură, o senzație de sufocare, respirație rapidă, amorțeală, dificultăți de vorbire și de articulare, crampe musculare, convulsii, și / sau slăbiciune.

 

„În acele zile, oamenii vor căuta moartea și nu o vor găsi; ei vor dori să moară, și moartea va fugi de ei. . . . [Lăcustele] aveau cozi ca de scorpii, cu bolduri în cozile lor. Puterea lor avea să rănească pe oameni cinci luni „(Apocalipsa 9: 6, 10).

 

Satan, prin Hollywood a condiționat masele să îmbrățișeze înșelăciunea.

 

Acest chin va dura timp de 5 luni (150 zile). Mulți vor încerca să pună capăt vieții lor, mai degrabă, decât să sufere acest chin, dar vor fi incapabili să facă acest lucru. Dar, există o protecție pentru cei care și-au făcut din Yahuwah adăpostul lor:

 

„Li [lăcustelor] s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului, sau orice lucru verde, sau copac, ci numai acei oameni care nu au sigiliul lui Yahuwah pe frunte.” (Apocalipsa 9: 4)

 

Yahuwah îi va opri pe extratereștrii demonici să-i rănească pe toți cei care au sigiliul de protecție. Această protecție este oferită celor care trăiesc în întregime în conformitate cu voia Lui. Extratereștrii demonici, nu vor afecta, de asemenea, recoltele sau plantele.

 

„Și au avut ca împărat peste ei pe îngerul gropii fără fund, al cărui nume în ebraică este Abadon, dar în greacă el poartă numele Apolion.” (Apocalipsa 9:11)

 

„Fiara pe care ai văzut-o era și nu este, și se va ridica din adânc și se va duce la pierzare. Iar cei ce locuiesc pe pământ se vor mira, cei ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieții de la întemeierea lumii, când ei văd fiara care era și nu este, și totuși va veni . . . .Și fiara, care era, și nu este, ea însăși este al optulea, și este din numărul celor șapte, și merge la pierzare „. (Apocalipsa 17: 8, 11)

 

Apocalipsa 17 ne spune că, atunci când scurta domnie a celui de-al 7-lea rege va lua sfârșit, acesta va fi urmată de domnia celui de-al 8-lea. El va fi ultimul rege / fiara care va domni. Noi vedem cu ochii noștri, demisia brusc anunțată a Papei Benedict al XVI-lea, la sfârșitul domniei celui de-al 7-lea rege. Papa Francis este cel de-al 8-lea „rege”; el este ultimul papă și va merge la pierzare.

 

Acest al 8-lea rege, va fi pe deplin controlat de Satan, și va fi poziționat ca fiind singurul om capabil să negocieze sfârșitul invaziei demonice a Pământului. În consecință, el va primi mult râvnitul loc a lui Satana, ca „salvator al lumii”, dându-i autoritate deplină asupra tuturor liderilor lumii, ca să pună în aplicare o lege universală duminicală, pentru a înălța Sabatul fals bazat pe un calendar fals.

 

Nu putem supraestima suferința teribilă a Trâmbițelor 1-4 și chinul îngrozitor care va fi experimentat în a 5-a Trâmbița (Primul Vai). Cu toate acestea, „Un vai a trecut. Iată, că mai vin încă două nenorociri după aceste lucruri. „(Apocalipsa 9:12)

 Astăzi, avem ocazia de a primi făgăduința sigiliului protector al lui Yahuwah, când Îl alegem să domnească în inimile noastre. Adevăraților Săi urmași, Yahuwah le conferă timp și din nou următoarele făgăduințe prețioase:

 

„Nu te teme de nimic, căci Eu te-am răscumpărat; Eu te-am chemat pe nume; Esti al meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca. Dacă vei merge prin foc, nu te vei arde, și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Yahuwah, Elohim-ul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău. . . De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc; De aceea, voi da oameni pentru tine, și popoare pentru viața ta. Nu te teme, căci Eu sunt cu tine”(Isaia 43: 1-5).

 

Vei alege să fii sigilat de către Yahuwah? Vei accepta ultima Lui chemare de îndurare cât timp este posibilă?

 

„Astăzi, dacă veți auzi glasul Lui, nu vă împietriți inimile …” (Evrei 3: 7-8)

 

Urmăriți videoclipul: Ziua Trâmbiţei 5 Loveşte Pământul

 

 

Trâmbița 6 (al 2-lea Vai)

60 de Minute de Masacrare a unei treimi din Omenire…

 

Hai să rezumăm Trâmbița 5 înainte de a cerceta adânc în Trâmbița 6:

 

În Trâmbița 5 (primul vai), lumea este atacată timp de 5 luni de demonii invadatori sub formă de extratereștri. Spre sfârșitul celor 5 luni, lumea va fi fost condiționată să creadă că, terminarea acestei invazii extraterestre îngrozitoare este posibilă numai prin intervenția directă a celui de-al 8-lea „rege”,Pope Francis Ipapa Francisc I. Francisc va „negocia” cu extratereștrii într-un efort de a „pune capăt” invaziei lor. Ei „sunt de acord” să plece într-o anumită zi (exact la 5 luni de la invazia lor, la fel cum Biblia a prezis în Apocalipsa 9: 5). Dupa ce extratereștrii pun capăt invaziei lor, toți liderii lumii vor saluta pe Papa Francisc ca salvator al lumii și vor da cu plăcere „puterea și autoritatea lor fiarei.” (Apocalipsa 17:13)

 

Al 8-lea rege, Papa Francis, va înființa imediat și fără nici un fel de rezistență „urâciunea pustiirii” (Daniel 12:11), care este o înălțare forțată, la nivel mondial a legii Duminicii, care, astfel începe perioada de 3 ani și 1/2 prezisă în Apocalipsa 11: 3.

 

„Și voi da celor doi martori ai mei să prorocească o mie două sute șaizeci de zile [3 ani și 1/2], îmbrăcați în saci.” (Apocalipsa 11: 3)

 

Cei 3 ani și jumătate vor începe atunci când Duminica este înălțată prin lege, la scurt timp după Trâmbița 5, și aceasta va pune capăt timpului de probă uman, la scurt timp după sunetul Trâmbiței 6. Aceasta va fi o perioadă de extremă dificultate pentru oamenii lui Yahuwah, cât și pentru lume.

 

„Și va fi un timp de necaz, cum n-a mai fost de când a fost o lumea.” (Daniel 12: 1)

 

Credincioșii lui Yahuwah, în acest timp, vor „profetiza” (avertizarea trâmbițelor și venirea plăgilor și vor face apel la pocăință), înbrăcați în „sac.” (Pânza de sac reprezintă condițiile extrem de dificile și persecutarea credincioșilor lui Yahuwah în acea vreme). Din moment ce ei au prezis trâmbițele ei vor fi, de asemenea, învinovățiți pentru distrugerea provocată de trâmbițe.

 

Pedeapsa pentru cei care nu respectă Legea Duminicală va escalada în mod constant, ceea ce face dificil pentru urmașii lui Yahuwah să păstreze adevăratul Sabat al zilei a șaptea al calendarului Său luni-solar. În consecință, mulți vor fi martirizați în apărarea adevăratului Sabat al lui Yahuwah. Nu va fi un interval de mai mulți ani între sfârșitul Trâmbiței 5 și începutul Trâmbița 6 din următoarele motive: Perioada de 3 ani și 1/2, va începe după Trâmbița 5 când regele al 8-lea, papa Francisc, reușește aplicarea universală a păzirii Duminicii, și va pune capăt timpului de probă, chiar înainte de Trâmbița 7.

 

Trâmbița 6 se va întâmpla într-o oră; Trâmbița 7 va „veni repede”, după aceea (Apocalipsa 11:14). Acest lucru înseamnă că va exista un interval de aproximativ 3 ani și jumătate între sfârșitul Trâmbiței 5 și începutul Trâmbiței 6. Când trâmbița 6 lovește, Francisc I va declara aplicarea legii păzirii Duminicii la nivel mondial, deși nu câștigă încă aprobarea cerului, din pricina numărului păzitorilor calendarului luni-solari, care susțin Sabatul Lunar și denunță Duminica Gregoriană.

 

Acum, să ne adâncim în Trâmbița 6 (al doilea Vai):

 

„Al șaselea înger a sunat și am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Yahuwah, zicând îngerului al șaselea, care avea trîmbița,” Eliberați cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat.”(Apocalipsa 9: 13-14)

 

fallen angelCine sunt acești îngeri legați la râul cel mare Eufrat? Ei nu sunt îngerii cerului pentru că îngerii din ceruri nu sunt niciodată „legați”. Noi știm din studiul Cuvântului Său că mulți dintre îngerii căzuți sunt legați în invizibilul „Adânc.” Așa că putem concluziona din Biblie că râul cel mare Eufrat este închisoarea unde îngerii căzuți sunt sub poruncă, legați în interiorul gropii fără fund.

 

„Deci, cei patru îngeri, care au fost pregătiți pentru ora și ziua, luna și anul, au fost eliberați pentru a ucide o treime din omenire. Acum numărul armatei călăreților era două sute de milioane; Am auzit numărul lor „(Apocalipsa 9: 15-16).

 

Timpul profețit trompetei 6 este foarte specific: Într-o anumită oră, într-o anumită zi, într-o lună, într-un an, o treime din populația lumii va fi masacrată de două sute de milioane de demoni conduși de patru îngeri comandanți. Diavolul va folosi această mare armată de două sute de milioane de demoni pentru a crea o baie de sânge universală în lume, timp de o oră.

 

Într-o oră, numărul morților va fi de peste două miliarde de oameni. Din moment ce sfârșitul celor 3 ani și jumătate semnalează sfârșitul perioadei de probă, este firesc să se concluzioneze că Yahuwah nu va permite masacrul de o treime din toate sufletele vii, decât foarte aproape de încheierea timpul de probă. Acesta este motivul pentru care credem că momentul masacrului de la nivel mondial va avea loc aproape de sfârșitul perioadei celor 3 ani și ½.

 

„Și astfel, am văzut în vedenie caii: cei care ședeau pe ei aveau platoșe ca focul, iacintul, și pucioasa; iar capetele cailor erau ca niște capete de lei; și din gurile lor ieşea foc, fum și pucioasă. Prin aceste trei plăgi o treime din omenire a fost ucisă-de foc și de fumul și pucioasa, care au ieșit din gura lor. Căci puterea lor stă în gura și în cozile lor; cozile lor sunt ca niște șerpi cu capete; Și cu ele, fac rău „(Apocalipsa 9: 17-19)

 

Forma trupească a acestei armate demonice va trebui să fie diferită de cea a Trâmbiței 5. Acești demoni vor apărea ca niște călăreți, ei vor avea capete ca niște lei, cozi ca niște șerpi, și foc, fum și pucioasă va ieși din gura lor. Prin acest foc, fum și pucioasă, vor șterge o treime din omenire.

 

„Dar restul omenirii, care nu au fost uciși de aceste urgii, nu s’au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor și idolilor de aur, argint, aramă, piatră și lemn, care nu pot nici să vadă nici să audă nici să umble. . .Și ei nu s-au pocăit de crimele lor sau vrăjitoriile lor sau curvia lor sau furtișagurile lor „(Apocalipsa 9: 20-21)

 

Din păcate, celelalte două treimi din populația mondială va continua să se revolte împotriva lui Yahuwah, disprețuind ultima Lui chemare de îndurare. După ce au îndurat cele șase Trâmbițe, ce apel mai puternic de trezire poate iubitorul nostru Tată milostiv, să ne dea înainte de încheierea timpului de probă? Prin revolta noastră nechibzuită, ne-am sigilat destinul nostru și vom fi sortiţi să fim loviţi de Trâmbița 7 (al 3-lea Vai), care va fi aplicată fără milă. „Al doilea vai a trecut; și, iată, al treilea vai vine repede.”(Apocalipsa 11:14)

 

Pentru cei care sunt credincioși în acest timp, promisiunile din Psalmul 46 vor fi împlinite în viața lor:

 

Elohim este adăpostul și tăria noastră, un ajutor care nu lipsește niciodată în necaz. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul și s-ar clătina munții în inima mării; Chiar dacă ar urla și spumega valurile mării, și s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munții. Selah. Este un râu, ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Elohim, locul sfânt al corturilor Celui Prea Înalt. Elohim este în mijlocul ei; ea nu se clatină; Elohim o ajuta, în revărsatul zorilor. Neamurile se frămîntă, împărățiile se clatină, dar glasul Lui răsună, și pămîntul se topește de groază. Yahuwah este cu noi; Eloah-ul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. Selah. Veniți, priviți lucrările lui Yahuwah, ce pustiiri a făcut pe pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărîmat arcul, și a rupt sulița; El a ars cu foc carele de război. Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Elohim: Eu voi fi înălțat printre păgâni, voi fi înălțat pe pământ. Yahuwah este cu noi; Eloah-ul lui Iacov este adăpostul nostru. Selah. (A se vedea Psalmul 46.)

 

Urmăriți video: Ziua Trâmbiţei 6 Loveşte Pământul

 

 

Trâmbița 7 (al 3-lea Vai)

 

Ultimele 7 Plăgi…

 

Pe parcursul primelor șase Trâmbițele, Yahuwah oferă tuturor celor care trăiesc o ultimă ocazie de a accepta mântuirea înainte ca timpul de probă umană să fie veșnic închis. Primele șase Trâmbițe (spre deosebire de ultimele șapte plăgi) sunt amestecate cu milă; știm acest lucru pentru că doar o treime din ținte sunt afectate.

 

„Dar restul omenirii, care nu au fost uciși de aceste plăgi, nu s-a pocăit . . . „(Apocalipsa 9: 20-21)

 

young people dancing – city lifeÎntr-un efort de a trezi lumea, ce altceva ar putea Cerul, să dea, sau ce ofertă care nu a fost deja făcută în jertfa veșnică a singurului Fiu născut al lui Yahuwah, Yahushua?

 

„Chiar și așa, Yahuwah Atotputernic, adevărate și drepte sunt judecățile Tale.” (Apocalipsa 16: 7)

 

Prin rebeliunea persistentă și refuzul de a ține seama de avertizările primite prin cele șase Trâmbițe, omenirea va provoca, de fapt, pe Yahuwah să închidă perioada de probă.

 

„Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; și cine este întinat, să se întineze și mai departe; și cel ce este fără prihană să trăiască fără prihana. Și cine este sfânt, să fie sfânt și pe mai departe” (Apocalipsa 22:11)

 

Nepocăiți vor fi copți ca să guste din ultimele șapte plăgi nediluate – cel de-al 3-lea și ultimul Vai.

 

„A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine repede. „(Apocalipsa 11:14)

 

„Și îngerul al șaptelea a sunat; Și în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: Împărățiile acestei lumi au trecut în mâinile Stăpânului nostru și Unsului Lui; și El va împărăți în vecii vecilor.”(Apocalipsa 11:15)

 

Atunci când Trâmbița 7 sună, împărățiile acestei lumi devin împărățiile lui Yahushua, indicând că acea controversă dintre Satana și Yahuwah s-a terminat și Yahushua va veni acum să pretindă proprietatea Lui. Cu toate acestea, prin compararea Trâmbițelor, vom vedea că fiecare Trâmbiță succesivă este mai rea decât cea de dinainte, ceea ce face Trâmbița 7 mai severă în amploare. Din moment ce Trâmbița 7 este cea mai rea în amploare și vine chiar înainte de a Doua Venire; iar cele șapte plăgi finale sunt cele mai rele în amploare și vin chiar înainte de a Doua Venire, am ajuns la concluzia că Trâmbița 7 trebuie să reprezinte Cele Şapte Plăgi Finale.

 

Ceea ce urmează este ceea ce am aflat despre ultimele șapte plăgi din Biblie:

 

Acestea vor fi turnate după ce proba se încheie; acesta este motivul pentru care sunt fără milă. „. . . în ele este umplută mânia lui Yahuwah.”(Apocalipsa 15: 1)”. . . mânia lui Yahuwah, care este turnată neamestecată în paharul mâniei Lui. „(Apocalipsa 14:10)

 

Ele vor începe și se vor termina repede. Din Daniel și Apocalipsa aflăm că de la finalul Trâmbiței 5 până la turnarea trâmbiței 7, va exista o perioadă de aproximativ 3 ani și jumătate. Cu toate acestea, durata ultimelor șapte plăgi va fi numai de treizeci de zile (Daniel 12:11), în conformitate cu descrierea divină de a turna din pocale (Apocalipsa 15: 7).

 

Ele nu vor fi universale, altfel toți cei răi ar fi morţi înainte de a Doua Venire. Cu toate acestea, primele șase Trâmbițe pălesc în comparație cu severitatea acestor plăgi.

 

Cei neprihăniți care sunt în viață (144.000 la număr), vor experimenta, de asemenea, plăgile. „Nu le va mai fi foame, nici nu la va mai fi sete; nu-i va lumina soarele, nici vreo altă căldură.”(Apocalipsa 07:16) Cu toate acestea, în timp ce cei răi mor de foame și de ciumă, îngerii vor face scut în jurul celor 144000 și se vor îngriji de nevoile lor. Pentru cei care „umblă în neprihănire” este făgăduința, „Pâine îi va fi dată; apele sale sunt sigure „(Isaia 33: 15-16)

 

Universul care privește, va da mărturie despre dreptatea lui Yahuwah la revărsarea ultimelor șapte plăgi.

 

„Chiar și așa, Yahuwah Suveranul Atotputernic, adevărate și drepte sunt judecățile Tale.” (Apocalipsa 16: 7)

 

Universul necăzut va fi martor că și atunci când ultimele șapte plăgi sunt vărsat peste cei răi, inimile lor sunt mai împietrite decât oricând.

 

„Și oamenii au fost dogoriți de o mare căldură, și au hulit Numele lui Yahuwah care are putere asupra acestor plăgi; și nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.”(Apocalipsa 16: 9)

 

Mulți dintre cei vii neprihăniți (144.000), vor fi în celulele închisorilor sau ascunzându-se în locuri retrase, toți pledând pentru o protecție divină în fața unui decret de moarte universal împotriva lor. Cei răi sunt convinși de fiară și de păstorii falși că refuzul celor neprihăniți de a onora ziua falsă de închinare a Romei a provocat revărsarea Trâmbițelor și plăgile. Aceștia vor fi îndemnați de către Roma și aliații săi că singura modalitate de a recâștiga favoarea cerului este să scăpe de cei 144,000, într-o singură lovitură fatală.

 

Încercarea care va fi suportată de către cei 144,000, în acest timp de necaz și suferință, a fost descrisă de (Ieremia 30: 5-7)ca „timpul necazului lui Iacov.” Nici o descriere nu poate ilustra în mod adecvat amploarea a ceea ce 144000 vor putea să sufere singuri, fără mijlocirea lui Yahushua în sanctuarul ceresc. Aceasta va fi de aceeași natură, dar nu de aceeași amploare pe care Yahushua a experimentat-o pe cruce când fața Tatălui Său a fost ascunsă de El.

 

Celor drepți le va fi refuzat dreptul de cumpărare și de vânzare, înainte de vărsarea ultimelor 7 plăgi.

 

 

„Și ca nimeni nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” (Apocalipsa 13:17)

 

Refuzul lor de a onora ziua falsă de închinare a Romei, precum și refuzul lor de a dezonora calendarul lui Yahuwah și zilele Sale sfinte, le va aduce vrăjmășia lumii, care va impune un ordin asupra lor, să „nu cumpere și nici vinde”. Acesta este prețul pe care cei neprihăniți îl vor plăti pentru că nu acceptă „semnul fiarei.” Cu toate acestea, Yahuwah Își va lua revanșa pentru această acțiune întreprinsă împotriva poporului Său, și va aduce toate schimburile comerciale la nivel mondial într-un impas în timpul ultimelor 7 plăgi:

 

„Și negustorii pământului vor plânge și se vor boci după ea, căci nimeni nu le mai cumpără marfa . . . „(Apocalipsa 18:11)

 

Pe parcursul celor treizeci de zile de plăgi, păcătoșii se vor trezi treptat la realitatea dură, că cei neprihăniți sunt protejați în mod supranatural. Acest lucru îi va zori brusc pe cei ce au fost păcăliți și înșelați cu adevărat de Roma și de aliații săi, care le-au promis restaurarea prosperității și favoarea divină dacă ar scăpa lumea de cei care refuză să onoreze calendarul fals al Romei și ziua falsă de închinare . Câștigurile lumești și de prosperitate materială pentru care au sacrificat totul ca să se asigure, sunt acum văzute în adevărata lumină și valoarea a lor.

 

Disperarea și suferința care îl vor devora pe cel rău la acel moment au fost viu descrise:

 

„Afară bântuie sabia, în casă ciuma și foametea. Cine este la câmp va muri de sabie; iar cine este în cetate, va fi mâncat de foamete și ciumă. „Fugarii lor, când scapă, stau pe munți ca porumbei ai văilor, văitându-se toți, fiecare de nelegiuirea lui. Mâinile tuturor au slăbit, și genunchii tuturor se topesc ca apa. Se încing cu saci, și-i apucă groaza; toate fețele sunt acoperite de rușine și toate capetele sunt rase. „Își vor arunca argintul pe ulițe și aurul lor le va fi un gunoi; argintul și aurul lor nu poate să-i scape în ziua mâniei lui Yahuwah; nu poate nimeni să le sature sufletele, nici să le umple măruntaiele, căci el i-a aruncat în nelegiuiriea lor „(Ezechiel 7: 15-19).

 

Termenul-limită de 3 zile și 1/2, pe care cei răi îl vor da celor 144000 să se supună și să renunțe la loialitatea față de adevaratul Sabat de ziua a șaptea a lui Yahuwah, va avea loc spre sfârșitul perioadei de 30 zile rânduite pentru vărsarea ultimelor 7 plăgi. Până în a 30-a zi, primele 6 plăgi vor fi revărsate asupra lumii, iar cei răi sunt acum gata să pună în aplicare decretul universal de moarte asupra celor 144,000. Chiar în momentul în care cei răi așteaptă cu nerăbdare să se năpustească asupra celor 144000, glasul lui Yahuwah, ca sunetul multor ape, va coborî ca un tunet peste cel răi, spunând:

 

„S-a isprăvit.” (Apocalipsa 16:17)

 Vocea lui Yahuwah nu va scutura numai cerurile și pământul, ci va declanșa, de asemenea, cutremurul celor 7 plăgi, așa „un cutremur puternic și mare cum nu a mai avut loc, de când este omul pe pământ” (Apocalipsa 16:18). Acest cutremur va dărâma toate structurile construite de om în toate orașele lumii.

 

Dupa ultima plagă, a 7-a – acel cutremur puternic care va fi declanșat de vocea lui Yahuwah, cei 144.000 de sfinți vor fi eliberați din mâinile celor răi – o perioadă de 45 de zile, care va începe, se va încheia cu a doua venire a lui Yahushua. Pe parcursul acestei perioade finale a istoriei Pământului, sfinții vor fi glorificați atunci când Yahuwah îi va obliga pe cei răi să. . .

 

„Să vină și să se închine înaintea picioarelor tale, și să știi că eu te-am iubit.” (Apocalipsa 3: 9)

 

Liderii mondiali (reprezentați de cei 10 regi) care au fost păcăliți să predea „puterea și autoritatea lor” (Apocalipsa 17:13) puterii fiarei, vor îndrepta acum mânia și puterea lor către. . .

 

„Fiara, vor urâ pe curvă, o vor pustii, și o vor lăsa goală, carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc. Căci Yahuwah le-a pus în inimi să-i aducă la îndeplinire planul Lui, să se-nvoiască pe deplin, și să dea fiarei împărăția lor, până când sunt îndeplinite cuvintele lui Yahuwah „(Apocalipsa 17: 16-17).

 

Noi credem că, în orice moment, Trâmbița 1 va suna și va fi urmată de următoarele patru Trâmbițe într-o succesiune rapidă – pentru că noi trăim acum sub ultimul papă, al 8-lea „rege” din Apocalipsa 17.

 

Unicul scop al trâmbițelor este acela de a acorda omenirii un ultim apel de trezire înainte ca Yahuwah să-și retragă complet Duhul Său de pe Pământ și să sigileze destinul fiecărui suflet viu. Lumea este pe punctul de a asista la evenimente cataclismice fără precedent, prin care Yahuwah va acapara atenția tuturor oamenilor.

 

„Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui și cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:17)

 

Astăzi, în timp ce Marele nostru Preot face ispășire pentru noi, avem ocazia să ne spălăm hainele și să le albim în sângele Mielului ca să ne putem separa de păcat prin credința în sângele ispășitor al lui Yahushua. Mântuitorul prețios vă invită să vă alăturați Lui, să uniți slăbiciunea voastră cu puterea Lui, ignoranța cu înțelepciunea Lui, nevrednicia cu meritele Sale. Glorioasa va fi eliberarea celor care au așteptat cu răbdare venirea și ale căror nume sunt scrise în cartea vieții Sale.

 

„Căci El mă va ocroti în coliba Lui în ziua necazului; Mă v-a ascunde sub acoperișul cortului Lui; El va mă va înălța pe o stâncă.”(Psalmul 27: 5)

 

„El nimicește moartea pe vecie, iar Suveranul Yahuwah va șterge lacrimile de pe toate fețele; El va îndepărta de pe tot pămîntul ocara poporului Său. Căci Yahuwahl a vorbit. În ziua aceea, vor zice: „Iată, acesta este Eloah-ul nostru; în care ne încredem că ne va mântui. Acesta este Yahuwah; L-am așteptat. Vom fi bucuroși și recunoscători de mântuirea Lui! „” (Isaia 25: 8-9)

 

„Iată, Eu vin curând binecuvântat este cel ce păzește cuvintele proorociei cărții acesteia . . . . Ferice de cei ce împlinesc poruncile Lui, ca să aibă drept la pomul vieții, și să intre pe porți în cetate „(Apocalipsa 22: 7, 14).

 

https://www.worldslastchance.com/romanian/end-time-prophecy/cele-7-trmbie-din-apocalipsa.html

////////////////////////////////////////////

Apocalipsa 9 – De ce-s în stare demonii? Scrisa de Daniel Branzei

 

 

CĂRȚILE BIBLEI

 

Capitolul 9 descrie grozăviile dezlănțuite de a cincea și a șasea trâmbiță.  Pentru comentatori, după pasajele dedicate Babilonului, acest capitol este cel mai greu de imaginat și de explicat. Motivul este lesne de identificat: granițele, delimitările anterioare dintre dimensiunile primului cer și dimensiunile lumii spirituale dispar temporar și făpturi din lumea de obicei nevăzută nouă se materializează, luând chip vizibil și interacționând violent cu oamenii.

 

Omenirea se află la intersecția a două tabere spirituale, amândouă manifestându-se pe pământ și căutând să ne influențeze și să ne integreze, urmărind să ne facă asemenea ei.  Acceptând să facem parte dintr-una sau din cealaltă, ajungem să fim în tovărășia lui Dumnezeu sau în tovărășia lui Satan (dușmanul lui Dumnezeu), în compania îngerilor sau în compania demonilor, împreună cu sfinții sau împreună cu cei păcătoși.

 

Este o alegere cu consecințe eterne teribile. Este cea mai mare alegere pe care trebuie să o facem. Cerul, una din aceste două tabere spirituale, îl cheamă pe om prin Isus Christos. Iadul, cealaltă tabără, îl cheamă pe om prin Satan. Vocile iadului au fost întotdeauna cele mai gălăgioase, suficient de tari ca să-l năucească pe om și suficient de fermecătoare ca să-i atragă pe oameni, să-i seducă și să-i ducă la pierzare. Am ajuns zile în care aceste sirene ale iadului își cântă descântecele lor ademenitoare irezistibile, mai puternice decât toate glasurile predicatorilor neprihănirii care ne cheamă spre cer.

 

Oamenii cu care ne vom întâlni în capitolul 9 din Apocalipsa sunt din categoria celor care s-au lăsat înșelați de Satan și seceră acum mânia pentru păcatele pe care le-au semănat. Ei au preferat să ignore chemările harului divin. Inimile lor s-au împietrit în așa măsură încât nici cele mai teribile pedepse ale lui Dumnezeu nu-i vor mai putea întoarce la pocăință. Dimpotrivă, acești oameni se vor grăbi să-l blesteme pe Dumnezeul cerului. Nu-i vor mai nega existența, dar vor alege deliberat să stea alături de Satan, de demoni și de ceilalți păcătoși. Aceasta este tema teribilă a capitolului 9 din Apocalipsa.

 

Trâmbița a cincea – plaga lăcustelor demonice

Tot felul de lighioane mișună pe pământ, dar niciuna nu seamănă cu aceste „lăcuste“ ieșite din locuința dracilor!

 

 

După avertismentul compătimitor rostit de „vulturul care zbura prin mijlocul cerului și zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, care au să mai sune“ (Apoc. 8:13), pedepsele lui Dumnezeu nu mai distrug ecosistemul planetar, ci îi chinuiesc pe oameni.

 

Capitolul 9 ne prezintă câteva elemente despre care nu știm mare lucru. Să le luăm pe rând:

 

Steaua care căzuse din cer pe pământ.

„Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului“ (Apooc. 9:1-2).

 

Acesta este un eufemism pentru identificarea lui Satan însuși. Lucifer a fost „luceafărul“ mare din ordinul heruvimilor. Textul nu ne spune că este o stea care cade, ci o stea care a căzut pe pământ. Acțiunea este la timpul trecut. Este un fapt încheiat. Identificarea îngerilor căzuți, demonii de astăzi, cu stelele este întâlnită și în alte pasaje ale Bibliei. Iată un exemplu:

 

„În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ“ (Apoc. 12:3-4).

 

Balaurul de aici este metaforic pentru „șarpele cel vechi“, ispititorul din grădina Eden. Răscoala lui împotriva lui Dumnezeu a contaminat a treia parte din îngeri, care au căzut împreună cu el.

 

2. Fântâna adâncului

În original „abyss“, „abussos“ (folosit de șapte ori în Apocalipsa), această fântână este un loc din dimensiunile unei alte realități, nu cea materială. În limba engleză este folosită expresia „bottomless pit“, o fântână fără fund, o gaură fără sfârșit. Geometric, o asemenea realitate materială ar putea fi în centrul pământului, de unde nu se poate merge mai departe, pentru că în orice parte ai avansa este „în sus“. 

„Adâncul“ trebuie înțeles aici, nu ca o „gaură neagră a universului“, deși asemănarea este tentantă, ci ca o realitate dintr-un univers cu mai multe dimensiuni decât cele familiare nouă astăzi. Noi vorbim adeseori despre lumea spirituală, dar nu putem pătrunde cu imaginația noastră limitată realitățile din dimensiunile ei. Apocalipsa ne va mai vorbi despre evenimente în care lumea noastră va fi influențată de realități din lumea spiritelor. Tot din „adânc“ va apare și „fiara“ care va face ravagii pe pământ:

 

„Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei (cu cei doi martori), îi va birui şi-i va omorî“ (Apoc. 11:7; vezi și 17:8).

 

Și tot în „adânc“ va fi aruncat și închis Satan pentru o mie de ani:

 

„Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme“ (Apoc. 20:1-3).

 

Luând în considerare cele de mai sus, putem spune că „adâncul este închisoarea temporară a îngerilor căzuți, a demonilor“. Pentru ei, el este un loc temut de groază, după reacția pe care au avut-o când a fost vorba să fie scoși din îndrăcitul din Gadara:

 

„Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:30-31).

 

„Cheia“ acestei închisori demonice este în mâna lui Dumnezeu și numai El îi poate trimite pe demoni acolo sau îi poate lăsa să iasă pentru o vreme afară.  Destinația finală a tuturor dușmanilor lui Dumnezeu este iazul de foc, adică iadul (Apoc. 19:20; Revelation 20:10; cf. Mat. 25:41).

 

3. Lăcustele demonice

Cu cheia primită de la Dumnezeu, Satan s-a coborât deci în Adânc și a lăsat să iasă de acolo “niște lăcuste“. În natură, lăcustele distrug vegetația, dar acestea nu se vor atinge de vegetație, ci-i vor chinui pe oameni.

 

„ … Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.“ (Apoc. 9:2-6). 

 

 

 

Încercarea de a identifica aceste lăcuste cu elicopterele moderne este tentantă, dar greșită. Probabil că se vor găsi unii care să le identifice acum cu „dronele“ comandate de la distanță și care pot fi mici ca muștele și mari ca avioanele. Trebuie să ne împotrivim unei astfel de „interpretări“. La urma urmei, ce ar câștiga „adversarul“ politic dacă ele nu i-ar omorî pe oameni, ci doar i-ar chinui teribil?

 

În Orient, invaziile de lăcuste durau în medie exact cinci luni, cât va dura și această pedeapsă. Despre extraordinara distrugere provocată de lăcuste este scris de multe ori în Biblie. Ele au reprezentat una din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 10:1-19). Au fost asociate întotdeauna cu o pedeapsă dată de Dumnezeu (2 Cronici 7:13; Ps. 78:46; Amos 4:9; Ioel 2:25), și erau o groază pentru oameni, căci le lăsa țara pustie (Ioel 1:1-20; 2:1-12).

 

Lăcustele acestea din Apocalipsa nu sunt însă din fauna pământului, ci din lumea spiritelor rele, din lumea demonilor. Ele sunt teribile la înfățișare și necruțătoare ca acțiune. Nimeni, în afară de cei pecetluiți de Dumnezeu, nu va putea scăpa de asaltul lor. Nu se vor putea ascunde în case, nu vor putea să se închidă în peșteri sau în cazemate subterane. Ele vor putea pătrunde peste tot și-i vor înțepa pe toți cu otrava lor teribilă:

 

„Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni“ (Apoc. 9:7-10). 

 

Va fi groaznic pentru că oamenii vor căuta să scape de ele, dar nu vor putea, vor căuta să le omoare, dar sunt nemuritoare, vor căuta atunci să se sinucidă ei, dar nici aceasta nu le fi îngăduit de Dumnezeu.

 

Lăcustele obișnuite n-au căpetenie (Prov. 30:27), dar acestea vor fi conduse de Satan însuși:

 

„Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion” (Apoc. 9:11).

 

Textul inspirat folosește aici două numiri din vernacularul vremii și din cultura oamenilor de atunci. Termenul  ebraic Abaddon (Hebrew: אֲבַדּוֹן‎ Avaddon) înseamnă distrugător, distrugere, pierzare, iar echivalentul grecesc Apollyon (Greek:  Ἀπολλύων,  Apollýōn) apare în Biblie ca loc de pierzare sau înger al adâncului.

 

Faptul că au un conducător nu înseamnă însă în nici un fel că pot face tot ce vrea conducătorul lor. Libertatea lor de manifestare este limitată de suveranitatea divină. Ni se spune că: „Li s-a dat o putere …(9:3), „Li s-a zis să nu vateme …“ (9:4), „Li s-a dat putere nu să-i omoare …“ (9:5). Acțiunile lor sunt parte din pedepsele pe care Dumnezeu le trimite pe pământ.

 

Ceea ce am citit astăzi din Apocalipsa 9 nu face altceva decât să confirme acest avertisment teribil. ,,Grozav lucru este să, cazi în mâna Celui Atotputernic! Vai, vai, vai va fi pentru toți locuitorii pământului“. Se cuvine să spunem aici câteva cuvinte și despre ce înseamnă această denumire:

 

4. Locuitorii pământului

Expresia apare și în Vechiul Testament și în Noul Testament și-i identifică pe cei ce stau acum departe de Dumnezeu și sunt amenințați de pedeapsa Celui ce stă pe tronul cerului. Ea este în contrast cu locuitorii cerului, ființele care stau acum în prezența divină.

 

Iată două citate din Vechiul Testament și toate locurile din Apocalipsa unde apare numirea „locuitorii pământului“:

 

„Căci iată că, în cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău. Şi voi să rămâneţi nepedepsiţi? Nu veţi rămâne nepedepsiţi, căci voi chema sabia peste toţi locuitorii pământului, zice Domnul oştirilor“ (Ieremia 25:29).

 

„Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui, nici să-I zică: ,,Ce faci?“ (Daniel 4:35).

 

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului“ (Apocalipsa 3:10).

 

„M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apocalipsa 8:13).

 

„Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului“ (Apocalipsa 11:10).

 

„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat“ (Apocalipsa 13:8).

 

„Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia“ (Apocalipsa 13:14)

 

„Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:2)

 

„Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni“ (Apocalipsa 17:8).

 

Prin contrast cu aceștia, cei care L-au primit pe Isus Christos ca Domn și au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, sunt acum cetățeni ai cerului și locuiesc de drept în locurile cerești „în Christos“:

 

„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“ (Filipeni 3:20).

 

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus“ (Efes. 2:4-7). 

 

În vremea Necazului cel Mare și a Zilei Domnului, conflictul planetar se va transforma într-unul cosmic. „Locuitorii pământului“ sub puterea și influența lui Satan se vor declara conștient și deliberat împotriva cerului și a celor care locuiesc deja acolo:

 

„Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer“ (Apoc. 13:3b-6).

 

Fii sigur că vei face parte din cei acceptați și înălțați în cer și nu vei rămâne de partea lui Satan, a Antichristului și a Fiarei care va fi nimicită.

 

„Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea“ (Apoc. 9:12).

 

Trâmbița a șasea – cei patru îngeri teribili!

Ioan urmărește progresul unor acțiuni legate de altarul ceresc. El ne-a vorbit despre tămâia de pe altar (Apoc. 8:1-4), de cărbunii de foc luați de pe altar și aruncați asupra pământului (Apoc. 8:5 – 9:12), iar acum ne vorbește despre un glas care iese din cele patru coarne ale altarului (Apoc. 9:13-14).

 

Primul lucru pe care-l vom vedea ca urmare a sunetului celei de a șasea trâmbițe este dezlegarea a patru mari demoni:

 

„Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni (Apoc. 9:13-15).

 

Este semnificativ că glasul care dă porunca vine din cele patru coarne ale altarului din cel de al treilea cer. Sub el stau sufletele celor martirizați sub persecuția lui Antichrist și cer răzbunare. Altarul harului și milei din Vechiul Testament a devenit astfel altarul răzbunării. El este plin de cărbuni aprinși care revarsă focul pedepselor asupra pământului. Ca și în cazul trâmbiței a cincea, pedeapsa celei de a șasea declanșează o pedepsire a locuitorilor pământului prin intermediul forțelor demonice. 

Există un pasaj paralel în epistola către Evrei. El motivează pedepsele teribile care vor veni peste cei ce-L refuză pe Christos:

 

„Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său”. Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10:28-31).

 

Acești oameni vor fi dați pe mâna Satanei. Harul s-a terminat. A venit judecata!

 

„Stai puțin!“ vei zice. „Ceva nu este logic! Înțeleg că Diavolul și îngerii lui sunt împotriva lui Dumnezeu și vrea să-i martirizeze și să-i chinuiască pe oamenii care s-au întors la Dumnezeu, dar de ce ar vrea El să-i chinuiască și să-i omoare pe ceilalți oameni de pe pământ, pe cei care i se împotrivesc lui Dumnezeu și, măcar aparent, sunt de partea lui?“

 

Răspunsul îl găsim tot în Biblie.

 

În primul rând, Diavolul știe care va fi soarta lui finală. Nu doar tu și cu mine știm lucrul acesta. Îl știe și el:

 

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“ (Matei 25:41)

Această ființă care a fost odată în splendorile Muntelui lui Dumnezeu nu suporetă ideea că omul, această făptură inferioară făcută din praful pământului, va ajunge acolo unde el nu mai are acces. Satan îi urăște pe oameni cu o ură desăvârșită.  Una din revelațiile surprinzătoare pe care ni le-a dat Domnul Isus este că Satan a cerut de la Dumnezeu dreptul de a-i chinui până și pe creștini:

 

„Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31).

În al doilea rând, Diavolul se poartă așa pentru că așa este natura lui pervertită, opusul a tot ce este bun, drept și … logic. Nu uitați că Fiul lui Dumnezeu a zis despre Diavol:

 

„Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). 

 

Cel rău se bucură să facă rău! cum zice și cel mai vechi proverb din Biblie: „‘Răul de la cei răi vine’, zice vechea zicală“ (1 Sam. 24:13).

 

În al treilea rând, Diavolul care acționează ca un turbat în cartea Apocalipsa știe că este deja înfrânt, că soarta lui este pecetluită și că mai are doar foarte puțini vreme. El vrea să se împlinească plenar în răutatea naturii lui pervertite:

 

„De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme“ (Apoc. 12:12).

 

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8)

 

Oamenii au obiceiul de a oferi unui condamnat la moarte ultima masă dinaintea execuției și omul comandă ceea ce-i place lui cel mai mult. În mod asemănător, Diavolul este lăsat să-și facă mendrele pe pământ, dar numai în limitele îngăduite de Dumnezeu, pentru ca toată omenirea și mai ales făpturile cerești să vadă cine este el de fapt și ce-i poate pielea.

 

„Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei şi din gurile lor ieşeau foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete şi cu ele vătămau“ (Apoc. 9:16-19).

 

Este interesant că și apostolul Petru ne vorbește în cea de a doua epistolă a sa despre închisoarea dracilor:

 

„Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi (căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite) – înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea“ (2 Petru 2:4-10). 

 

Petru vorbește aici despre principiul judecății divine după dreptate, atrăgându-le atenția cititorilor lui că, deși întârzie, pedeapsa lui Dumnezeu pentru destrăbălare și păcat va fi necruțătoare. Parte din pedepsire va fi eliberarea acestor patru demoni teribili.

 

Al doilea lucru pe care-l declanșează sunetul celei de a șasea trâmbițe este întoarcerea morții. Pentru o vreme, în perioada celei de a cincea trâmbițe, Dumnezeu a închis locuința morților și, deși ar fi vrut să scape de chinurile teribile provocate de mușcăturile lăcustelor demonice, oamenii n-au putut muri. acum, a treia parte din omenire este omorâtă de oștirea celor 20 de milioane de făpturi demonice aflate sub comanda celor patru îngeri teribili: „A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor“ (Apoc. 9:18).

 

Al treilea lucru interesant care este notat de apostolul Ioan este reacția locuitorilor pământului. Mare parte din ei, imensa lor majoritate vor continua să i se împotrivească lui Dumnezeu.

 

„Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor“ (Apoc. 9:20-21).

 

Atunci, ca și acum, cheia tuturor problemelor este pocăința. Ni se spune de două ori că locuitorii pământului n-au vrut să se pocăiască. Alternativa este foarte clară și categorică: pocăința sau pieirea. Uitați-vă și la capitolul 16. După ce au fost vărsate pe pământ primele patru potire ale mâniei divine ni se spune așa:

 

„Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă“

 

După potirul al cincilea este scris:

 

„Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor“ (Apoc. 16:11).

 

La fel și după cel de al șaselea potir:

 

„O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare“ (Apoc. 16:21).

 

 

 

Din pricina că au respins în mod repetat să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință, inimile lor s-au împietrit și au ales să i se închine balaurului, adică lui Satan.

 

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui“ (Apoc. 12:9).

 

„Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4).

 

Aceasta este partea întunecată a monedei. Partea luminoasă este alta. Ceea ce este extraordinar în acest capitol nu sunt nici lăcustele demonice și nici cei patru îngeri teribili cu armatele lor inimaginabile. Ceea ce este cel mai extraordinar este această expresie din versetul 20:

 

„Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit … “ (Apoc. 9:20).

 

Pocăința sub pedepsele teribile era posibilă! Era chai de așteptat! Dumnezeu, autorul de fapt al acestei cărți, se miră că oamenii n-au apucat-o pe această cale. El este deziluzionat parcă, El este înșelat în așteptările Lui. Știam că „Bunatatea Lui de îndeamnă la pocăință“, dar acum vedem că și pedepsele cele mai aspre au scop tot pocăința. În cele mai negre zile din istoria omenirii, harul lui Dumnezeu există! Mâna Lui este întinsă și așteaptă. Iertarea este posibilă. Răsplata este pregătită!

 

După cum știm din imaginea mulțimii fără număr din capitolul 7 al Apocalipsei, chiar și pe durata Necazului cel Mare, vor fi mântuiți oameni de pe toată suprafața pământului. Asta mi se pare cel mai extraordinar fapt din acest capitol.

 

https://scripturile.wordpress.com/2019/11/21/apocalipsa-9/

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/de-ce-cred-in-isus-7-viata-in-duhul-lui.html

 

/////////////////////////////////////////////

CAPITOLUL VI- Minunile

 

Toate încercările de a suprima din evanghelii elementul minune sau de a vedea în el numai înfrumuseţarea tardivă a legendei sunt menite să eşueze total. Minunile sunt o parte integrantă a evangheliilor, ca şi învăţătura lui Isus. O parte importantă a învăţăturii şi a discuţiilor Domnu­lui cu iudeii porneşte de la una din minunile Lui. Cuvinte­le Lui nu ar mai avea nici un sens dacă nu ar fi fost pre­cedate de o minune. În Predica de pe munte, singura par­te din Evanghelie pe care ar vrea s-o păstreze unii critici, Cristos vorbeşte, în încheiere, de minunile săvârşite în Numele Lui: rezultă că ascultătorii cunoşteau bine mi­racolele săvârşite de Isus Însuşi sau de ucenicii Lui. În plus, evangheliile au fost scrise foarte devreme, adică la 30 până la 50 de ani după evenimente, de către martori oculari sau de prietenii lor. Ei menţionau atâtea nume proprii, atâtea fapte şi locuri precise, încât contemporanii lor ar fi putut nega aceste povestiri dacă ar fi fost exage­rate sau născocite.

 

A existat o tendinţă populară de a atribui, după desfă­şurarea evenimentelor, minuni unor oameni religioşi excepţionali. Această tendinţă şi-a dat frâu liber puţin mai târziu în alte scrieri numite apocrife, în care găsim numeroase invenţii fanteziste. În contrast cu acestea, sobrietatea şi unitatea celor patru evanghelii străluceşte cu atât mai puternic. evangheliile nu atribuie nici un miracol lui Ioan Botezătorul, marele precursor al Mântuitorului, despre care istoricul Iosefus Flavius relatează mai amănunţit decât despre Isus Însuşi. După însăşi mărturi­sirea poporului, „Ioan Botezătorul nu a făcut nici un semn”, dar Cristos a săvârşit multe minuni (Ioan 10:41). Ar fi de mirare absenţa acestora, având în vedere că Dom­nul nostru era ceea ce pretindea că este, adică Dumnezeu.

 

CE ESTE O MINUNE?

 

Activitatea unei inteligenţe

 

O minune poate fi descrisă ca un eveniment frapant din domeniul fizic, un eveniment transcendent, care nu poate fi nici explicat nici reprodus în cadrul legilor obişnuite, cunoscute. În plus, minunea se săvârşeşte numai cu un scop şi un rezultat precis, ceea ce implică activitatea unei inteligenţe, a unei voinţe. Noi o atribuim deci unei cauze spirituale, acţiunii directe a unei voinţe supranaturale, superioară forţelor obişnuite ale naturii.

 

Pentru creştin, minunea este o rază a lumii spirituale şi supranaturale care pătrunde timp de o clipă universul nostru limitat. Posibilitatea minunii îşi găseşte funda­mentul în faptul că Dumnezeu ţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui (Evrei 1:3), universul natural, pre­cum şi cel supranatural fiind împreună expresia gândului şi voii Celui Atotputernic. Creaţiunea cu legile ei stabile este o minune perpetuă şi mai frapantă, decât o minune ocazională, dacă cugeti cu privire la ea. Cei care tăgădu­iesc posibilitatea minunilor neagă în acelaşi timp şi minu­nea continuă de care depinde existenţa lor, adică minu­nea naturii.

 

Intervenţia unei legi superioare

 

O minune venită de la Dumnezeu nu tulbură ordinea divină a creaţiunii Lui, cum obiectează unii, ci permite unei legi superioare să suspende pentru o scurtă peri­oadă de timp legile obişnuite. În domeniul fizic vedem adesea că legile se echilibrează între ele, fără să se desfi­inţeze unele pe altele. Voinţa omului transformă cursul lucrurilor în orice vreme. Minunea avionului, declarată odinioară imposibilă de către „ştiinţă”, se împotriveşte legii universale a gravităţii. Viaţa unei plante, care o face să crească în înălţime, se împotriveşte legii gravităţii. Intervenţia legilor vieţii sau ale aerodinamicii în cazul zborului nu desfiinţează legea gravităţii, ci o supun, în sfârşit. În cazul unei vindecări, departe de a tulbura ordi­nea divină, minunea tinde la restabilirea echilibrului pier­dut. „Vedem în miracol, nu călcarea unei legi, ci neutra­lizarea, suspendarea momentană a unei legi inferioare printr-o lege superioară”.

 

O minune poate rezulta şi din momentul când sunt acţi­onate anumite forţe cunoscute ale naturii, care sunt dirijate de voinţa divină în anumite împrejurări cu un scop precis.

 

Minune, miracol, semn

 

Evangheliile, şi în general Noul Testament, folosesc trei cuvinte pentru a indica minunea. În Faptele apostolilor 2:22, le găsim pe toate trei reunite: „Isus din Nazaret, om adeve­rit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi”.

 

Întâiul cuvânt, minune (dynamis în greceşte) înseamnă literal „putere”. El exprimă puterea, forţa supranaturală care se manifestă.

 

A doua expresie, miracol (teras în greceşte, în tradu­cerea românească este pusă în al treilea rând, n. trad.), subliniază aspectul excepţional şi frapant al evenimentu­lui.

 

În sfârşit, al treilea termen, semn (semeion în greceşte, al doilea în textul român, n. trad.), implică o semnificaţie a minunii, care atrage atenţia asupra unei realităţi superi­oare. Minunea se desfăşoară totdeauna în împrejurări morale sau spirituale speciale. Acest context face din ea un semn în sensul biblic, ce o deosebeşte de un oarecare eveniment considerat uimitor. Fiind realizată cu un scop precis, la porunca autorului său, miracolul ne informează cu privire la acest autor.

 

Am observat deja că apostolul Ioan vede mai ales semne în aceste minuni: el le leagă direct de scopul Evangheliei sale (20:30-31), precum şi de afirmaţiile Domnului nostru: „Eu sunt pâinea vieţii, lumina lumii, învierea şi viaţa”.

 

EVENIMENTE MIRACULOASE PRIVITOARE LA ISUS

 

Pe lângă minunile săvârşite de Domnul nostru, evangheliile menţionează mai multe semne şi manifestări supranaturale care au însoţit naşterea Lui prin:

 

1. Slujba îngerilor la naşterea lui Isus, la fuga în Egipt, la ispitirea din pustie, în grădina Ghetsimani şi în ziua învierii.

 

2. Naşterea Lui din fecioară, întruparea.

 

3. Steaua care i-a condus pe magi.

 

4. Ocrotirea lui Isus în mijlocul mulţimilor ostile, câtă vreme nu-i venise ceasul.

 

5. Schimbarea la faţă.

 

6. Glasul venit din cer la botez, la schimbarea la faţă şi puţin înainte de răstignire (Ioan 12:28).

 

7. Întunericul, perdeaua ruptă în Templu, cutremurul de pământ, învierea unor sfinţi, atunci când a murit Isus.

 

8. Învierea, ca eveniment culminant.

 

Îngerii au avut un rol considerabil în viaţa lui Cristos, îngerii anunţă naşterea lui Ioan Botezătorul; prezic Mari­ei şi lui Iosif, separat, naşterea lui Isus; ei proclamă păs­torilor venirea Domnului şi cântă slava lui Dumnezeu. Un înger conduce fuga, precum şi întoarcerea din Egipt, îngerii slujesc lui Isus după ispitire. Un înger îl întăreşte şi în grădina Ghetsimani. Altul răstoarnă piatra mormântului şi vesteşte învierea.

 

Isus Însuşi i-a menţionat adeseori pe îngeri, încât nu pu­tem pune realitatea lor la îndoială fără să ne îndoim şi de celelalte cuvinte ale Lui. El a vorbit despre îngeri, suindu-se şi coborându-se peste El (Ioan 1:51), despre rolul în­gerilor la sfârşitul lumii (Matei 13:39, 41; 24:31; 25:31) şi după moarte (în pilda lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv Luca 16:22). El ar fi putut, dacă voia, să facă apel la peste douăsprezece legiuni de îngeri (Matei 26:53). Îngerii nu au sex; şi nu mor niciodată (Luca 20:35-36). Copiii au îngerii lor ocrotitori (Matei 18:10). Şi diavolul are îngerii lui (Matei 25:41).

 

Miracolul incarnării, întrupării lui Isus, este una din tainele cele mai adânci ale credinţei noastre creştine. El depăşeşte cu mult fenomenul naşterii minunate, revelând nepătrunsă dragoste divină: Dumnezeu cu noi, Emanuel! Dumnezeu în persoana Fiului Său, a „locuit printre noi” (Ioan 1:14). Expresia s-ar putea traduce prin: „El Şi-a ridicat tabernacolul, cortul, printre noi”, cortul de carne şi sânge, adică trupul Său, care a fost „rupt”, spre a ne deschide accesul înaintea prezenţei lui Dumnezeu Însuşi (vezi Evrei 10:20 şi Matei 27:51).

 

Modul în care s-a făcut întruparea, operată de puterea Celui Prea înalt, depăşeşte înţelegerea noastră. Reticen­ţa, însăşi sobrietatea evangheliilor asupra acestui subiect delicat, nu ne oferă decât o confirmare suplimentară a adevărului acestei istorisiri.

 

Cristos n-a apărut deodată ca adult, ceea ce L-ar fi făcut diferit de firea noastră umană, ci a cunoscut proce­sul obişnuit al naşterii, apoi al creşterii. Prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost o minune continuă, din momentul întrupării până la moartea Lui de bună voie pe cruce (Ioan 10:18).

 

Schimbarea la faţă şi vocea din cer, care a mărturisit despre El în trei rânduri, au fost o oglindire a celeilalte lumi glorioase căreia îi aparţine Domnul şi unde avea să Se întoarcă, îmbrăcat cu făptura noastră omenească restabilită prin învierea Lui.

 

Învierea este, împreună cu întruparea, cea mai mare mi­nune din evanghelii şi din toată Biblia. Aceste două minuni odată stabilite, celelalte nu sunt greu de acceptat, fiind consecinţele lor logice şi naturale. Nu există la baza credinţei creştine nici un alt fapt care să fi fost adeverit în mod mai cert şi mai complet decât învierea lui Isus Cristos.

 

MINUNILE LUI ISUS

 

Se numără aproximativ 35 de minuni ale lui Isus redate amănunţit în evanghelii. Domnul nostru a mai săvârşit multe alte minuni, care sunt menţionate dar nu şi descri­se. Ucenicii au făcut şi ei minuni în numele învăţătorului lor.

 

Minunile lui Cristos se pot clasa în următoarea ordine cronologică: Şaptezeci dintre ele au fost vindecări (V). Şase au fost izgoniri de draci (D). Trei au fost învieri (Î). Nouă miracole săvârşite asupra naturii (N).

 

Începutul lucrării

Matei Marcu Luca Ioan

 

1. 1. Apa schimbată în vin 2

 

2. 2. Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc în Galilea 4

 

Lucrarea principală, mai ales în Galilea

 

Matei Marcu Luca Ioan

 

3. 3. Vindecarea slăbănogului din Betesda 5

 

4. 4. Prima pescuire minunată 5

 

5. 5. Vindecarea îndrăcitului în sinagogă 1

 

6. 6. Vindecarea soacrei lui Petru 8 1 4

 

7. 7. Vindecarea unui lepros 8 1 5

 

8. 8. Vindecarea slăbănogului purtat de patru oameni 8 2 5

 

9. 9. Vindecarea omului cu mâna uscată 12 3 6

 

10. 10. Vindecarea robului sutaşului 8 7

 

Î. 11. Învierea fiului văduvei 7

 

12. 12. Scoaterea unui drac orb şi mut 12 11

 

13. 13. Potolirea furtunii 848

 

14. 14. Îndrăciţii gadareni vindecaţi 8 5 8

 

15. 15. O femeie vindecată de scurgerea ei de sânge 9 5 8

 

Î. 16. Învierea fiicei lui Iair 958

 

17. 17. Doi orbi tămăduiţi 9

 

18. 18. Un duh mut izgonit 9

 

19. 19. Prima înmulţire a pâinilor (5000 de oameni) 14 6

 

20. 20. Isus umblând pe mare 14 6

 

21. 21. Fiica siro-feniciencei vindecată 15 7

 

22. 22. Vindecarea unui surd-mut 7

 

23. 23. A doua înmulţire a pâinilor (4000) 15 8

 

24. 24. Vindecarea unui orb 8

 

25. 25. Vindecarea copilului epileptic 17 9

 

26. 26. Moneda în gura peştelui 17

 

Perioada finală a lucrării

 

27. 27. Vindecarea orbului din naştere 9

 

28. 28. Vindecarea unei femei gârbove 13

 

29. 29. Omul bolnav de dropică vindecat 14

 

Î. 30. Învierea lui Lazăr 11

 

31. 31. Vindecarea celor zece leproşi 17

 

32. 32. Doi orbi tămăduiţi aproape de Ierihon 20 10 18

 

33. 33. Smochinul blestemat 21 11

 

34. 34. Urechea lui Malhu pusă la loc 22

 

35. 35. A doua pescuire minunată 21

 

Cum acţionează Isus?

 

Metoda lui Isus de a vindeca este diferită de la caz la caz. Pentru unii, foloseşte mijloace vizibile, atingându-Se de bolnavi, luându-i de mână sau chiar întrebuinţând saliva Lui sau noroi. Pentru alţii îi este suficient un singur cuvânt, ca în cazul vindecării fiului slujbaşului împărătesc şi a fiicei femeii canaanence.

 

În ce priveşte dracii, Isus îi scoate întotdeauna numai prin autoritatea cuvântului şi a poruncii Sale.

 

În anumite cazuri, Isus cere expresia explicită a credin­ţei sau a voinţei bolnavului de a fi vindecat: „Credeţi voi că pot face lucrul acesta?” (Matei 9:28). Sau: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). Acest aspect nu este redat în toate împrejurările. Adeseori credinţa celor care cer vindecarea unei rude obţine binecuvântarea, de exemplu în cazul slăbănogului purtat de patru oameni, al slujbaşului împărătesc sau al siro-feniciencei. Necredinţa locuitorilor Nazaretului îl împiedică pe Isus să facă minuni în acest oraş (Matei 13:58).

 

Credinţa care obţine vindecarea apare mai întâi ca o dorinţă de a se vindeca, apoi ca o încredinţare că Isus poate să vindece, şi apoi ca o cerere umilă şi stăruitoare către Domnul (ca în cazul orbului din Ierihon şi femeia siro-feniciancă).

 

Comparând minunile lui Isus cu cele ale profeţilor din Vechiul Testament, aceştia au săvârşit minuni în mod ocazional, pe când la Isus, a fost o „ocupaţie zilnică”, însăşi expresia puterii şi personalităţii Sale, o reflectare a gloriei Sale.

 

Motivul minunilor

 

De mai multe ori ne este relatat că lui Isus I s-a făcut milă de cei suferinzi. Această milă, dragostea Lui pentru fiecare om, îl îndemna să-i vindece, şi nu plăcerea de a satisface curiozitatea oamenilor pentru supranatural.

 

Domnul nostru nu a acţionat niciodată din ambiţie personală, ca să iasă din vreo încurcătură sau să Se înalţe în ochii altora. În faţa lui Irod, cu toate că era în pericol de moarte, El n-a făcut nici o minune, deşi Irod dorea să vadă una.

 

Povestirea ispitirii este foarte revelatoare (Matei 4:1-11). Cu prilejul ispitirii Sale de către diavol, chiar cu scopul, în aparenţă legitim, de a dovedi dumnezeirea şi pute­rea Lui, Cristos refuză să facă o demonstraţie a domina­ţiei Sale asupra naturii sau îngerilor, înainte ca să I-o fi poruncit Dumnezeu. După patruzeci de zile de post, El nu recurge la o minune pentru a scăpa de o strâmtorare fizică extremă. Cu o credinţă totală, El preferă să Se hrănească numai din Cuvântul lui Dumnezeu, prin ascul­tare de El. La sugestia Satanei de a provoca o împlinire spectaculoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, Isus răspunde printr-o încredere deplină în Tatăl, printr-o credinţă ce nu aşteaptă doar minuni. El ştie că încrederea totală nu caută miraculosul cu acest scop.

 

Cristos nu putea să acţioneze decât într-o întreagă de­pendenţă de Dumnezeu: „Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai” (Ioan 5:19). Supune­rea totală a caracterului uman şi divin al Fiului faţă de voinţa Tatălui era adevărata şi singura metodă a lui Cristos, izvorul puterii Sale, motivul care-L făcea să acţione­ze. Prin dependenţa lui Isus faţă de Tatăl, prin credinţa şi ascultarea Lui desăvârşita, a putut Dumnezeu să pă­trundă în lume, să-Şi arate puterea Lui de mântuire şi să Se proslăvească.

 

VALOAREA MINUNILOR

 

Minuni divine şi minuni înşelătoare

 

Biblia ne învaţă despre existenţa unor manifestări supranaturale înşelătoare. Este deci important să ştim cum să apreciem valoarea unui miracol prin discernerea originei lui. Supranaturalul în sine nu dovedeşte că auto­rul său vine de la Dumnezeu, nici că o anumită învăţă­tură are un caracter divin. Totul depinde de puterea care produce minunea. Atât Satana, cât şi duhurile rele pot face minuni într-o anumită măsură.

 

Isus a prezis lămurit că se vor arăta Cristoşi mincinoşi şi falşi prooroci, care vor face „semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24; compară şi cu 2 Tesaloniceni 2:9-12; 2 Corinteni 11:14). În Vechiul Testa­ment, Dumnezeu a prevenit poporul Israel împotriva făcătorilor de minuni ca vrăjitori, astrologi sau cei care cheamă morţii (Deuteronom 18:10-12). El a arătat

cum să-i deosebească de un prooroc venit de la El: „Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împli­ni semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: „Haidem după alţi dumnezei… şi să le slujim!” să nu asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise” (Deu­teronom 13:1-3).

 

Vedem prin aceasta că pentru a dovedi valoarea unui sol sau a unei învăţături, nu este suficientă o demonstra­ţie miraculoasă. Mai întâi trebuie examinat conţinutul mesajului, cu ajutorul a două criterii:

1. a) Urmărind învăţătura dacă este dată în numele lui Dumnezeu, spre a întoarce inimile numai spre El sau caută să îndrepte inimile spre alţi dumnezei, spre un om, spre o putere ocultă sau spre o apariţie supranaturală?
2. b) Apoi cercetând dacă învăţătura este în armonie cu ceea ce Dumnezeu a revelat deja în Cuvântul Său, în Sfintele Scripturi, „La lege şi la mărturie!” (Isaia 8:20). Nici o minune nu poate dovedi originea divină a unui personaj sau fenomen dacă nu se supune acestei armonii.

 

Isus indică întotdeauna izvorul mesajului şi al acţiunii Sale: Însuşi Dumnezeu vorbeşte şi acţionează. „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Tatăl, care este în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 7:16; 14:10). Revelaţia pe care o aduce Isus con­ţine elemente noi, dar este dată în numele lui Dumnezeu şi se potriveşte perfect cu proorociile din Vechiul Testa­ment (vezi Ioan 5:43, 46).

 

Mulţi au ezitat totuşi să creadă ceea ce Cristos zicea despre Sine Însuşi. Evreilor le-au trebuit mai multe vea­curi ca să scape de politeismul lor şi să ajungă să creadă într-un singur Dumnezeu. Acum ei trebuia să înţeleagă că Dumnezeul cel unic li se descoperea prin Fiul Său de­venit om. Celor care rămâneau nedumeriţi, Isus le prezen­ta atunci minunile Sale: „Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine: credeţi cel puţin pentru lucrările acestea” (Ioan 14:11). Şi apoi: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Ioan 10:37-38; vezi şi 5:36).

 

Minunile şi revelaţia

 

Minunile nu sunt doar dovezi externe care să confirme autoritatea unui trimis al lui Dumnezeu. Ele sunt o parte integrantă a revelaţiei divine, pilde de acţiune concretă. Ele conţin tot atâta învăţătură cât şi cuvântările lui Cristos, şi sunt şi ele menite să producă credinţa (Ioan 11:15). Minunile arată cine este Isus şi ce face El. Prin ele, Domnul îi face pe oameni să priceapă natura Lui şi opera morală pe care a venit s-o împlinească: El este pâinea vieţii, lumina lumii, învierea şi viaţa; El vrea să hrănească sufletele; să le elibereze de întunericul răului şi de moartea spirituală.

 

Vindecările lui Isus sunt semnele biruinţei Lui asupra vrăjmaşului, ale luptei Lui victorioase pentru salvarea vic­timelor bolii, a posedării demonice şi a păcatului, deoa­rece Cristos a venit ca să nimicească lucrările diavolului (1 Ioan 3:8). După ce a vindecat pe un îndrăcit, Dom­nul Se compară cu „omul mai tare care îl leagă pe cel tare” (Luca 11:21-23, Matei 12:29). Iar când ucenicii vin să-I povestească toate miracolele pe care le-au săvârşit în Numele Lui, El declară: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18; verbul „am văzut” indică în limba greacă o acţiune continuă, o contempla­re). Izbândă victorioasă a Mântuitorului avea să se realizeze pe cruce.

 

În sfârşit, să notăm elementul profetic conţinut de mi­nuni, învierile prin puterea lui Cristos anunţă propria Lui înviere, şi toate semnele Lui prefigurează gloria Împără­ţiei pe care o va stabili definitiv la întoarcerea Lui.

 

Concluzie

 

Deci valoarea unei minuni se poate rezuma astfel:

 

1. Minunea în sine nu este dovada originii divine a unei învăţături sau descoperiri, decât dacă acestea din urmă sunt date în numele Tatălui şi în acord cu Scripturile.

 

2. Minunile confirmă autoritatea slujitorilor lui Dumnezeu şi sunt în armonie cu caracterul divin al mesajului lor.

 

3. Minunile sunt o parte integrantă din revelaţia lui Dum­nezeu, o învăţătură tradusă în fapte, o manifestare a sal­vării oferite de Cristos şi a venirii Împărăţiei Lui.

 

Încheiem prin a aminti că nu trebuie să dăm minunilor faţă de credinţa noastră, o importanţă exagerată. Isus i-a mustrat pe aceia care voiau să-şi bizuie credinţa pe eve­nimente miraculoase: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!” (Ioan 4:48). Credinţa tre­buie întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu; şi dacă are loc vreo minune, atunci să se întemeieze pe descoperirea lui Dumnezeu prin această minune, şi nu pe minunea însăşi. În pilda cu Lazăr şi bogatul nemilostiv, Cristos declară: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:31). Acest adevăr s-a dovedit prea bine după învierea lui Lazăr, fratele Mariei, precum şi după cea a Domnului Însuşi.

 

Încrederea finală a credinciosului se reazemă pe Dum­nezeu, pe adevărul celor descoperite prin El, şi pe mărturia lăuntrică dată despre acest adevăr de către Duhul Sfânt. „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nos­tru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:16). Duhul Sfânt este autoritatea decisivă care produce certi­tudine în inimile noastre.

 

CÂTEVA MINUNI DEOSEBITE

 

Câteva minuni prezintă la prima vedere dificultăţi de interpretare, şi împrejurările lor ridică anumite întrebări, pe care le vom examina pe scurt.

 

Apa schimbată în vin

 

Această minune săvârşită asupra naturii a fost foarte criticată (Ioan 2:1-11). Ioan ne spune: „Acest început al semnelor (minunilor) l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El”. Acesta este începutul, adică întâia minune a Domnului; această afirmare neagă dintr-odată toate poveştile post-evanghelice, apocrife, cu miracolele extraordinare făcute de Isus copil. În Cana, după botezul şi ispitirea Lui, Cristos începe să dezvăluie adevărata Lui natură şi pute­rea Lui. În pragul carierei Sale publice, această minune este în mod vădit profetică. De fapt, ea este o pildă. Domnul nostru venea, nu să îmbunătăţească, ci să transforme vieţile, dându-le o calitate cu totul nouă. El avea să înlocuiască vechiul legământ şi tradiţiile evreieşti de puri­ficare printr-un legământ nou, legământul prin sângele Lui, care vorbeşte mai bine decât cel al jertfelor. Una din ultimele Lui fapte înainte de a muri a fost aceea de a le lăsa ucenicilor semnul acestui legământ, sub acelaşi simbol, al vinului.

 

Noi putem fi siguri că în Cana, Isus n-a acţionat spre a încuraja băutura. Ci a vrut să Se reveleze pe Sine şi misiunea Lui viitoare, participând în acelaşi timp la bucuria omenească a căsătoriei şi sfinţind-o prin prezenţa Lui. Fiecare rămâne răspunzător de felul cum se foloseşte de bunurile din natură. Vedeţi altundeva ce soluţie radicală porunceşte Cristos cu privire la orice este un prilej de poticnire pentru om (Marcu 9:43-50). Nunul menţio­nează excesele frecvente care se făceau în epoca aceea, fără să le aprobe. Cuvintele lui dimpotrivă subliniază diferenţa între metoda lumii şi cea a lui Isus: oamenii, după ce te-au îmbătat, ajung repede fără vin şi-ţi dau „ce-i mai puţin bun” (original: „cel mai rău”); Cristos însă, mirele anunţat de Ioan Botezătorul, care aşteaptă pe ai Săi la banchetul ceresc, rezervă totdeauna ce-i mai bun pentru sfârşit (Matei 26:29; vezi şi Apocalipsa 19:7-9).

 

Blestemarea smochinului

 

Această minune a fost dezaprobată de unii oameni ca nedemnă pentru Cristos; aceasta din pricină că ei nu au înţeles despre ce este vorba (Matei 21:18-19; Marcu 11:12-14, 20). Isus acţiona totdeauna ca să înveţe pe oameni ceva; această minune este un semn, o pildă, nu un gest de nerăbdare. Este singura minune de judecată pe care Domnul a săvârşit-o, nu asupra oamenilor, ci asupra unui pom.

 

Smochinele apar pe pom înaintea frunzelor. Se poate vedea deci dinainte dacă va fi o recoltă sau nu. Deseori, poamele din anul trecut aşteaptă timp de un an, anotim­pul următor, ca să se coacă. Isus a putut constata, apropiindu-se de smochin, că nu era nici urmă de fructe, în ciu­da frunzişului timpuriu înşelător.

 

În Vechiul Testament, smochinul este un simbol al poporului evreu. Cristos, venind la iudei, găsise la ei multe frunze (datinile şi evlavia lor exterioară), dar nici o promisiune de roade. Uscarea pomului la porunca Dom­nului era deci semnul profetic al dezastrului ce avea să se năpustească peste Ierusalim, când răbdarea lui Dumne­zeu, ilustrată prin cuvântul din Luca 13:6-9, se va sfârşi.

 

Isus a mai folosit această minune ca să-i înveţe pe uce­nici că prin credinţă se poate obţine înlăturarea oricărei piedici, fie ea cât de mare (Marcu 11:22-24).

 

A doua înmulţire a pâinilor

 

Anumiţi critici au vrut să vadă în acest miracol (Matei 15:32-38; Marcu 8:1-9) o a doua povestire a primei înmulţiri a pâinilor, dar amănuntele şi împrejurările con­trazic această afirmaţie. La întâia înmulţire a pâinilor s-au săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, şi s-au ridicat douăsprezece coşniţe cu resturi. La a doua înmulţire erau patru mii de suflete, hrănite cu şapte pâini şi câţiva peştişori, şi s-au strâns şapte coşniţe cu fărâmituri. Atât locul minunii cât şi publicul erau diferite. A doua oară erau un foarte mare număr de bolnavi şi nu­meroşi oameni dintre „neamuri” veniţi în grabă din ţinu­turile ne-evreieşti pe care Isus tocmai le vizitase, mai ales din Decapole. La prima înmulţire însă, majoritatea ascul­tătorilor erau evrei. Apoi, Cristos însuşi vorbeşte clar de două înmulţiri ale pâinilor deosebite (Marcu 8:19-20 şi Matei 16:9-10).

 

Îndrăciţii gadareni

 

Acest miracol revelează marea putere a lui Isus asupra demonilor (Matei 8; Marcu 5 şi Luca 8). Cristos îi cunoş­tea; când vorbea despre ei sau Se adresa lor, nu Se folosea de o simplă imagine uzuală în epoca aceea, ci îi considera ca pe nişte personalităţi din lumea spiritelor rele, înzes­trate cu voinţă şi capabile să pună stăpânire peste un om.

 

Matei vorbeşte de doi îndrăciţi, pe când Marcu şi Luca nu menţionează decât unul, cazul cel mai frapant, care l-a făcut pe cel de al doilea să treacă în plan secundar. Du­hurile rele care locuiau în omul cel imposibil de legat cu lanţuri erau teribil de răzvrătite şi au discutat multă vreme cu Isus. Domnul nu i-a trimis pe draci în porci, ci le-a îngăduit doar să intre în ei. Ceea ce s-a întâmplat atunci scoate la iveală realitatea redutabilă a puterii lor pe care o izgonea, precum şi certitudinea eliberării pentru omul astfel scăpat. Acţiunea legiunii de draci asupra por­cilor arată că lumea animală este mai lesne influenţată de lumea duhurilor rele decât credem noi; iar faptul că turma înnebunită a pierit repezindu-se de pe faleză în lac ne învaţă că duhurile rele sfârşesc întotdeauna prin a se distruge pe ele însele. S-au aruncat singure chiar în adâncul în care-L rugau fierbinte pe Isus să nu le trimită.

 

Şi în definitiv, dacă proprietarii porcilor erau iudei, cărora Legea lui Moise le interzicea creşterea acestor animale, poate că Cristos a îngăduit pierderea turmei ca judecată şi avertisment.

 

CHESTIONARUL VI.

 

1. Întrebări despre materia cursului

 

1. Cine ar fi putut nega minunile din evanghelii dacă ar fi fost inventate mai târziu? Dacă suprimăm minunile din evanghelii, ce se mai elimină în acelaşi timp?

 

2. Ce deosebeşte minunea, de un simplu concurs de îm­prejurări uimitoare?

 

3. a) Puteţi indica o asemănare fundamentală între universul material şi cel supranatural?
4. b) După Coloseni 1:16, ce loc ocupă Isus Cristos în aceste două universuri?

 

4. Daţi pe scurt două răspunsuri obiecţiunii după care minunea, fiind opusă legilor naturii stabilite de Dumnezeu, n-ar putea să provină de la El şi nici măcar să existe:

a)

b)..

 

5. Daţi cele trei cuvinte folosite de Noul Testament pen­tru a desemna minunile, cu aspectul pe care fiecare din aceste termene îl subliniază:

a)

b)

c)

 

6. Enumeraţi patru împrejurări în care îngerii au un rol

 

În viaţa lui Isus:

a)

b)

c)

d)

 

7. Care este valoarea trecerii lui Isus prin etapele vieţii omeneşti?

 

8. a) Câţi leproşi au fost vindecaţi, conform evangheliilor (vindecări redate cu unele detalii)?
9. b) Câţi orbi?
10. c) Câţi paralitici?

 

9. Indicaţi două minuni din perioada principală a mi­siunii lui Isus (inclusiv călătoriile spre nord) redate nu­mai de:
10. a) Matei …b) Marcu
11. c) Luca
12. d) Ioan

 

10. Unde s-au petrecut următoarele minuni:
11. a) Vindecarea femeii gârbove de optsprezece ani?
12. b) Vindecarea femeii cu scurgere de sânge?
13. c) Învierea lui Lazăr?
14. d) Vindecarea robului sutaşului?

 

11. Câte minuni a săvârşit Isus în copilăria şi tinereţea Lui? Confirmaţi răspunsul dvs. cu o referinţă din evanghelii.

 

12. În ce chip a vindecat Isus:
13. a) Pe omul surdo-mut?
14. b) Pe orbul din naştere?
15. c) Pe soacra lui Petru?

 

13. Din ce cauză vindeca Isus bolnavii?

a)

b)

 

14. Rezumaţi în câteva cuvinte valoarea unei minuni dum­nezeieşti:

 

15. Ce surse diferite poate avea o minune?

 

16. Cum se recunoaşte originea divină a unei minuni?

 

17. a) Ce dovezi aducea Isus ca să sprijine adevărul cu pri­vire la El şi la învăţătura Lui?
18. b) Pe ce trebuie să se sprijine credinţa noastră în pri­mul rând?

 

18. Indicaţi diferenţa dintre cele două înmulţiri ale pâinilor: Ce fel de public. Numărul de oameni hrăniţi. Coşniţele cu resturi, în ce perioadă din an a avut loc prima înmulţire? (Ioan 6).

 

19. În ce mod fac vindecările lui Isus parte integrantă din revelaţie?

 

20. Care învăţătură profetică conţine:
21. a) primul miracol al lui Isus asupra naturii?
22. b) ultimul Lui miracol asupra naturii?

 

1. Studiu biblic personal

 

După lista celor treizeci şi cinci minuni dată în carte, recitiţi minunile care vă sunt cel mai puţin cunoscute.

 

1. În istorisirea vindecării fiului slujbaşului împărătesc, slăbănogului purtat de patru inşi, omului cu mâna uscată, femeii cu scurgere de sânge, a fiicei siro-feniciene, a celor zece leproşi, indicaţi pe scurt:
2. a) Caracteristicile credinţei manifestate în fiecare caz.
3. b) Atitudinea lui Isus.

 

2. a) Care au fost reacţiile duhurilor rele în faţa lui Isus?
3. b) Care a fost atitudinea lui Isus faţă de ele?
4. c) Care va fi rolul îngerilor la sfârşitul lumii?

 

3. Studiaţi pe scurt relaţia între păcat şi boală în istorisi­rile cu paraliticul din Betesda, cu slăbănogul purtat de patru oameni şi cu orbul din naştere.

 

4. Recitiţi Matei 7:15-20 şi 12:22-33 şi comparaţi şi cu Isaia 5:20. Întregiţi descrierea criteriului care îngă­duie să se recunoască natura bună sau rea a unui prooroc sau a unei minuni.

 

1. Aplicaţie practică

 

1. Am subliniat deja că Crucea lui Isus Cristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, care moare pentru păcatele noastre, este însuşi izvorul adevăratului creştinism. Ea este deci un criteriu esenţial ca să se încerce dacă un prooroc, o învăţătură, o mişcare, o practică religioasă, un eveni­ment miraculos (viziune, apariţie, voce, revelaţie, daruri supranaturale), etc., vin de la Dumnezeu. Tot ceea ce nu are în centru pe Isus Cristos răstignit şi înviat nu provine dintr-o sursă divină. Am eu vreo revizuire de făcut prin­tre mişcările, crezurile şi practicile la care poate am luat parte, dar care nu corespund acestui criteriu vital?

 

2. Care este pentru mine personal semnificaţia minunii perdelei rupte? Vezi Matei 27:51; Evrei 10:19-22 şi 4:16; compară şi cu Leviticul 16:15.

 

3. Am experimentat eu puterea lui Isus, care să mă elibe­reze de păcat sau de duhuri rele, şi cum o pot eu face urmând exemplul pe care mi-l dau vindecările din evanghelii?

 

4. A se învăţa pe dinafară şi a se copia Matei 28:18 şi 7:17-18,20.

 

RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL VI

 

1. Despre materia cursului

 

1. Martorii oculari, care mai trăiau când s-au scris eveni­mentele. Numeroase cuvinte ale lui Isus, rostite cu prilejul vreunei minuni. Ele n-ar mai avea nici un rost.

 

2. Minunea este produsă de o voinţă şi de o inteligenţă superioară, în împrejurări date şi cu un scop moral precis.

 

3. a) Amândouă sunt create de aceeaşi inteligenţă divină şi cârmuite de voinţa Sa.
4. b) Locul cel dintâi, El fiind izvorul şi scopul amândurora.

 

4. a) Minunile de vindecare restabilesc ordinea într-un trup.
5. b) Minunile nu distrug legile naturale, ci le înlătură momentan, făcând să intervină o lege superioară.

 

5. a) Minune = putere.
6. b) Miracol = eveniment excepţional, izbitor.
7. c) Semn = fapt care atrage atenţia asupra unei reali­tăţi spirituale.

 

6. a) Ei aduc păstorilor vestea naşterii Lui.
7. b) Ei îi slujesc după ispitirea Lui.
8. c) Un înger îl întăreşte în Ghetsimani.
9. d) Un înger vesteşte învierea Lui.

 

7. A fost o minune continuă fără de care Isus nu ar fi fost pe deplin om ca şi noi, în toate etapele vieţii. El poate să ne înţeleagă în toate privinţele.

 

8. a) Unsprezece (unul, plus alţi zece deodată).
9. b) Şapte.
10. c) Trei (vezi cel din Matei 8:6) sau patru dacă se numără şi omul cu mâna uscată.

 

9. a) Doi orbi vindecaţi; un duh mut izgonit.
10. b) Un surdo-mut vindecat; orbul din Betsaida vinde­cat.
11. c) Prima pescuire minunată; învierea fiului văduvei.
12. d) Vindecarea fiului slujbaşului împărătesc; vindeca­rea slăbănogului din Betesda.

 

10. a) Într-o sinagogă, probabil în Perea.
11. b) În aer liber, în mijlocul mulţimii, aproape de lacul Galileii.
12. c) În Betania, într-un mormânt.
13. d) În Capernaum.

 

11. Nici una, căci Ioan 2:11 ne spune că minunea din nunta în Cana Galileii a fost întâiul miracol al lui Isus, care avea atunci vreo treizeci de ani.

 

12. a) El îi pune degetele în urechi, îi atinge limba cu sali­va Lui, şi printr-un suspin de milă şi o rugăciune porunceşte mecanismului blocat să se deschidă.
13. b) El Se foloseşte, de asemeni, de saliva Lui, adăugând puţin pământ, apoi şi de apa unui izvor unde orbul trebuie să se spele el însuşi.
14. c) El ceartă febra; ia pe bolnavă de mână şi o ridică.

 

13. a) Ca să asculte de ceea ce Tatăl îi arăta şi îi porun­cea să facă.
14. b) Din dragoste, milă şi pentru a răspunde credinţei celor ce-L solicitau.

 

14. Ea confirmă autoritatea slujitorului lui Dumnezeu şi a învăţăturii sale; ea este în sine o revelaţie a lui Dumne­zeu, prefigurând slava Împărăţiei Lui.

 

15. O sursă satanică, înşelătoare; o sursă divină, bună şi adevărată.

 

16. După învăţătura care o însoţeşte, şi după rezultate: această învăţătură trebuie să fie adusă în numele lui Dumnezeu, şi să îndrepte inimile către El, către Isus Cristos, precum şi să fie de acord cu revelaţia Scripturii.

 

17. a) Lucrările Sale, minunile Sale (Ioan 5:36).
18. b) Pe Însuşi Dumnezeu, pe veridicitatea Cuvântului Său, despre care mărturiseşte Duhul Sfânt.

 

18. Prima înmulţire: public mai ales evreiesc, cinci mii de oameni hrăniţi, douăsprezece coşniţe cu resturi. Ea a avut loc primăvara, puţin înainte de sărbătoarea Paştelor, Ioan 6:4.

 

A doua înmulţire: oameni din Decapole, mulţi bolnavi, patru mii de oameni, şapte coşniţe cu resturi.

 

19. Ele sunt pilde în acţiune, exprimând în mod vizibil puterea lui Isus pentru eliberarea sufletului şi vindecarea de păcat.

 

20. a) Apa schimbată în vin era imaginea transformării naturii (viaţa nouă), pe care Isus venea s-o aducă în vieţi sub legământul cel nou.
21. b) A doua pescuire minunată prevestea numeroasele suflete pe care ucenicii aveau să le „pescuiască” pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nemaiacţionând prin eforturile lor proprii, ci cu ajutorul lui Isus.

 

1. Studiu biblic personal

 

1. Slujbaşul împărătesc cu fiul său:
2. a) rugăminţi repetate, credinţă doar în cuvântul Lui.
3. b) Isus îl încearcă (Ioan 4:48), apoi îi vesteşte vindeca­rea pe care o săvârşeşte de la distanţă.

 

Slăbănogul purtat de patru oameni:

1. a) stăruinţă şi iscusinţă în a birui obstacolele; asculta­rea slăbănogului de porunca lui Isus.
2. b) Isus pătrunde viaţa ascunsă a slăbănogului. El îi vindecă mai întâi sufletul (iertarea păcatelor), şi apoi îi dă o poruncă practică precisă.

 

Omul cu mâna uscată:

1. a) ascultare de poruncile lui Isus.
2. b) Isus foloseşte ocazia ca să înveţe pe iudei, fără să-I pese de criticile şi de vrăjmăşia pe care o va stârni. Porunci precise în timpul vindecării vizibile de toţi.

 

Femeia cu scurgere de sânge:

1. a) deşi timidă ajunge să-şi împlinească gândul cutezător al credinţei ei.
2. b) Isus scoate în evidenţă această credinţă ascunsă, o obligă să şi-o mărturisească şi o îmbărbătează (Matei 9:22).

 

Siro-fenicianca:

1. a) strigăte insistente şi cuviincioase; voinţă stăruitoare, în ciuda unui refuz aparent; umilinţă.
2. b) Isus o încearcă prin tăcere, apoi cu un refuz; în sfârşit laudă credinţa ei şi îi vindecă fiica de la distanţă.

 

Cei zece leproşi:

1. a) Cerere de la distanţă, apel la milă; ascultare, chiar înainte de a vedea vindecarea; recunoştinţa samariteanu­lui faţă de Dumnezeu.
2. b) Porunca rapidă a lui Isus; mustrarea celor nerecunos­cători, făgăduinţă deosebită celui care şi-a manifestat credinţa prin recunoştinţă.

 

2. a) Ei se agitau, ţipau, îşi scuturau victima. Recunoş­teau natura divină a lui Isus, prezenţa Lui însă le era insuportabilă: ei erau demascaţi. Câteodată discutau, îl implorau, dar nu puteau să reziste poruncilor şi autorităţii Sale.
3. b) Isus le vorbeşte direct, ca unor persoane; El le pune întrebări, adeseori le impune tăcerea, îi scoate afară întotdeauna prin autoritatea cuvântului Său, le interzice să revină. Se informează şi de originea posesiunii (Marcu 9:21).
4. c) Îngerii vor însoţi pe Cristos în slava Sa, vor aduna pe cei aleşi şi vor despărţi pe cei răi de cei buni, ca să execu­te judecata lui Dumnezeu.

 

3. Păcatul nu este neapărat cauza bolii sau morţii (Ioan 9:3; Luca 13:1-5). Povestirea cu slăbănogul purtat de patru oameni arată totuşi că condiţia fizică este adeseori legată de condiţia spirituală, şi că Isus nu consideră vin­decarea trupească decât în vederea celei sufleteşti. Dacă vindecarea spirituală nu a precedat pe cea a trupului, ea trebuie în orice caz să o urmeze, altfel binecuvântarea se va schimba în blestem (Ioan 5:14; vezi şi 9:35-38).

 

4. Pentru a recunoaşte natura bună sau rea a unui pro­oroc sau a unei minuni, trebuie luat în considerare un criteriu dublu:
5. a) a privi la roade, rezultate, fapte.
6. b) a examina pomul, izvorul, în numele cui este pro­dusă roada. Dacă unul din aceşti doi (fructul sau pomul) este rău, contrariu revelaţiei lui Dumnezeu în Scripturi, şi restul este rău, în ciuda aparenţelor favorabile.

 

1. Aplicaţie practică

 

1. Numeroase secte, diverse mişcări, asociaţii culturale sau religioase au drept bază viziuni sau practici şi concepţii care nu-L pun în centru pe Isus Cristos cel răstig­nit. Spiritismul şi ocultismul sub toate formele sunt inter­zise de Dumnezeu (Deuteronom 18:11).

 

2. Perdeaua ruptă în mod miraculos simbolizează trupul rupt, frânt al lui Isus, prin care îmi este deschis accesul în însăşi prezenţa lui Dumnezeu, locul Prea Sfânt (din Exo­dul 26:33-34, Leviticul 16:15) adică la scaunul harului.

 

3. Pot fi eliberat punând în aplicare credinţa descrisă mai sus (B 1):

 

1) Crezând că Isus poate şi vrea să mă dezrobească.

 

2) Venind la El şi cerându-I umil această eliberare.

 

3) Cu o atitudine stăruitoare, nu sub impulsul unui mo­ment.

 

4) Bizuindu-mă, nu pe simţirile sau pe eforturile mele, ci pe Cuvântul lui Isus, pe Scriptură (vezi şi întâia Epistolă a lui Ioan 3:5,8; Ioan 10:10). El Şi-a dat viaţa ca să mă elibereze, şi dacă îl rog să acţioneze, o face! Atunci să exprim credinţa mea:

1. a) prin ascultare, cu tăria pe care El mi-o dă îndată,
2. b) spunându-i: „Îţi mulţumesc!”
3. c) prin mărturisirea în faţa tuturor.

 

 

Nu pot să-L rog pe Cristos să izgonească răul din mine fără să accept ca El să intre în locul lui ca Stăpân, cu viaţa şi puterea Sa. Împreună cu El, voi învăţa cum să rezist duşmanului, care nu va mai putea să atace decât de afară.

 

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/armonie-cu-patru-voci-6-minunile.html

 

/////////////////////////////////////////////

 

CAPITOLUL V

Persoana lui Cristos-„Cine ziceţi voi că sunt Eu?” a întrebat Isus într-o zi pe ucenicii Lui.

 

 

 Cu această întrebare suntem confruntaţi şi noi, căci ea străbate toate evangheliile: Cine este acest om, atât de asemănător cu noi, şi totuşi incomparabil mai sus decât noi toţi? „Cine eşti Tu?” L-au întrebat iudeii. De răspunsul dat depinde esenţialul credinţei creştine.

 

Spre a studia natura lui Isus cum ne-o prezintă evangheliile, vom examina feluritele nume care I-au fost date, apoi cuvintele Domnului Însuşi, voia Lui, şi în sfârşit în­văţătura părţilor narative ale evangheliilor, mai ales cele ale măreţului prolog al lui Ioan.

 

NUMELE ŞI TITLURILE LUI ISUS

 

Sunt numeroase nume şi titluri date lui Isus, fie de antu­rajul Lui, fie de Cristos însuşi. La iudei, numele avea tot­deauna o semnificaţie. Feluritele nume ale lui Dumnezeu reprezentau esenţa, însăşi natura Domnului (Dumnezeul cel veşnic, Cel Prea înalt, Atotputernicul, etc).

 

Să enumerăm pe scurt principalele denumiri ale lui Isus:

 

Învăţătorul: acest titlu care, sub o formă sau alta, indi­ca o persoană instruită care-i învăţa pe alţii, este numele dat cel mai des Domnului nostru de către cei care se apro­piau de El.

 

Isus: înseamnă „Iehova salvează” (Domnul Dumnezeu mântuieşte). Dat dinainte de un înger, acest nume trebuia să anunţe ce fel de Mântuitor va fi copilul: nu un şef politic, ci un conducător spiritual, prin care Dumnezeu va face o operă de mântuire: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele lui” (Matei 1:21).

 

Cristos: este cuvântul grecesc pentru Mesia, care în­seamnă „uns”. În felurite moduri Isus afirmă că El este Mesia cel aşteptat. Vedeţi de exemplu răspunsul Său dat femeii samaritence (Ioan 4:25-26) şi cel pe care-l trimite lui Ioan Botezătorul. Potrivit cu acest răspuns, Per­soana Lui, minunile şi învăţătura Lui sunt împlinirea proorociilor mesianice (Matei 11:5). El răspunde hotărât: „Da, sunt” la întrebarea pusă în cursul procesului Său (Matei 26:64). În schimb, El nu voia ca titlul acesta de Mesia să fie răspândit în mulţimi, căci ele nu aşteptau decât un şef politic şi ar fi vrut să-l facă rege. Ucenicilor însă El le dezvăluie în particular că va fi Mesia cel care va suferi şi va fi respins.

 

Fiul lui David: este o denumire mesianică; deoarece Mesia trebuia să se nască din seminţia lui David.

 

Fiul lui Dumnezeu: este titlul care indică relaţia unică între Isus şi Dumnezeu; şi el implică un sens mesianic.

 

Isus Însuşi, pentru a Se desemna pe Sine, întrebuinţează următoarele două nume:

 

Fiul: El implică prin această expresie ca şi prin cea de „Tată” o unitate de esenţă între Dumnezeu şi El. Dumnezeu este Tatăl Lui într-un alt sens decât Tatăl credin­cioşilor. Vedeţi de exemplu cuvântul lui Isus după învie­rea Lui: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumne­zeul vostru” (Ioan 20:17). El este singurul Fiu (vezi pilda vierilor, istoria lui Isus la vârsta de doisprezece ani, (Matei 11:27 şi Ioan 3:16).

 

Fiul omului: Pe de o parte această denumire conţine o referinţă la „Fiul omului” din vedenia lui Daniel (Daniel 7:13), cu o aluzie la împărăţia mesianică a cărei Căpe­tenie va fi acest Fiu al omului; pe de altă parte, Isus afirmă că El este om în sensul plin al cuvântului, omul repre­zentativ, care împlineşte la perfecţie voia lui Dumnezeu.

 

ÎNVĂŢĂTURA LUI CRISTOS DESPRE SINE ÎNSUŞI

 

De unde vine Isus?

 

Când L-au învinuit fariseii pe Isus zicând: „Tu mărturi­seşti despre Tine însuţi: deci mărturia Ta nu este adevărată”, Isus le-a răspuns cu autoritate: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuşi mărturisirea Mea este adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc” (Ioan 8:14).

 

El avea o conştiinţă clară despre originea Sa şi Se bizu­ia precis pe ea. În cursul aceleiaşi discuţii, El declară: „Voi sunteţi de jos; Eu sunt de sus; voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:23). Isus a declarat că Se coborâse din cer: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului, care este în cer (Ioan 3:13). Această expresie: „Fiul omului care este în cer” indică faptul că Isus, chiar şi când trăia pe pământ, era conştient că nu era limitat la acesta, ci Se găsea în acelaşi timp „în cer”. Schimbarea la faţă a fost ca ridicarea unui voal, arătând ceva din această realitate a cerului în care Domnul era prezent, parcă mai mult în timpul rugăciunii.

 

În discursul Lui despre pâinea vieţii, Cristos a repetat de mai multe ori că Se coborâse din cer (Ioan 6:33, 51). Iudeii au înţeles foarte bine ce pretindea El că este, şi au zis: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif… Cum dar zice El: „Eu M-am coborât din cer?” (Ioan 6:42). De­parte de a-Şi modifica afirmaţia, ca să-i ajute pe cei ce o considerau greu de admis („prea de tot”, zice textul), Isus subliniază încă odată acest adevăr spunând ucenicilor Săi: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de potic­nire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?” (Ioan 6:61-62).

 

Numeroase alte pasaje arată că viaţa şi experienţele pământeşti ale lui Isus au fost un fel de paranteză între viaţa Lui cerească de dinainte şi cea la care avea să Se întoarcă (Ioan 8:42; 16:28).

 

Preexistenta Lui

 

O declaraţie semnificativă a lui Cristos a stârnit o mare opoziţie din partea iudeilor: „Mai înainte ca să se nască Avraam, SUNT EU” (Ioan 8:58). El îşi afirmă astfel preexistenta veşnică. Nu numai că Domnul pretinde că există înainte de Avraam, ci îşi însuşeşte titlul Dumne­zeului veşnic, al cărui nume este „EU SUNT”. Vedeţi Exodul 3:14. „EU SUNT” este sensul numelui sfânt tradus prin IAHVE, Iehova, Domnul Dumnezeu.

 

Isus mai exprimă absoluta intimitate şi slava eternă pe care o posedă la Dumnezeu şi în rugăciunea Lui preoţeas­că: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5).

 

Una cu Dumnezeu (aceeaşi natură)

 

Punctul culminant al acestor afirmaţii se găseşte în Ioan 10:30 „Eu şi Tatăl una suntem”, adică: noi suntem „o singură realitate”. Isus nu indica numai o unitate de scop, ci o unitate de natură, de esenţă. Din acest adevăr decurge consecinţa menţionată în Ioan 14:9 „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”.

 

Subordonat lui Dumnezeu (Persoană diferită)

 

Isus a declarat că este una cu Dumnezeu prin aceeaşi natură; însă El a subliniat şi poziţia Lui, funcţia Lui subordonată Tatălui. S-a intitulat Fiul, adăugind: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14:28). Cristos Se coborâse din cer ca să facă nu voia Sa, ci voia Celui ce-L trimisese (Ioan 6:38); El nu căuta slava Lui proprie, ci slava Tatălui (Ioan 7:18); El venise, nu în numele Lui însuşi, ci în Numele Tatălui (Ioan 5:43).

 

Mai presus de îngeri

 

Citatele dinainte sunt luate din a patra Evanghelie, scrisă întocmai ca sa prezinte natura divină a lui Isus. Dar afir­maţiile lui Cristos în evangheliile sinoptice sunt tot atât de extraordinare:

 

Domnul Se aşează mai presus de îngeri (Matei 13:41; 24:31; Marcu 13:32, de exemplu). El va fi Judecătorul tuturor oamenilor (Matei 25:31-46; Ioan 5:27).

 

În pilda vierilor, Cristos face o aluzie la Persoana Sa sub chipul „fiului prea iubit” al stăpânului viei. El Se distinge astfel de tot şirul proorocilor care L-au precedat, afirmând că El este în mod unic Fiul lui Dumnezeu.

 

La procesul Său religios, El declară că este „Fiul Celui binecuvântat” şi vesteşte că în curând se va vedea „Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii ceru­lui” (Marcu 14:61-62; comp. cu Luca 22:70).

 

Obiectul credinţei

 

În sfârşit, Isus Se prezintă pretutindeni ca obiect al cre­dinţei. Aceasta urmează în mod logic afirmării dumnezeirii Sale. „Toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”, spune El în Ioan 5:23). El cere o ascultare depli­nă şi supremă şi nu îngăduie nici unei legături omeneşti să se interpună între El şi ucenicul Său (Matei 16:24; Luca 14:26). El Se oferă ca izvorul care ţâşneşte (Ioan 5:40), care dă viaţa veşnică celui care crede în El (Ioan 10:28;8:51; 11:25).

 

El este Acela care satisface năzuinţele cele mai adânci ale omului şi dă odihnă sufletului trudit (Ioan 7:37-38; Matei 11:28).

 

Isus acceptă adoraţia ucenicilor Săi după umblarea pe apă (Matei 14:33), adoraţia femeilor care vizitaseră mormântul după înviere, şi cea a ucenicilor în momentul înălţării Sale. Semnificativ este felul Său de a aproba credinţa ucenicilor, exprimată de Petru: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta”, declară El, „ci Tatăl Meu care este în ceruri” (Matei 16:16-17; comp. cu Ioan 11:25-27).

 

Natura Sa umană

 

Pe de altă parte, Isus subliniază faptul că este cu adevă­rat şi om. Ispitit ca şi noi, El Se identifică oamenilor, când răspunde diavolului: „Omul nu trăieşte numai cu pâine” (Matei 4:4). El vorbeşte despre trupul Său (Marcu 14:8) şi chiar după înviere, de carnea şi de oasele Lui (Luca 24:39). Lasă să se vadă întristarea de moarte ce I-a cuprins sufletul (Matei 26:38) şi tulburarea duhului Său (Ioan 11:33; 13:21). Chemarea Lui pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pără­sit?” exprimă toată singurătatea omenească pe care a cunoscut-o atunci, iar unul din ultimele Sale cuvinte fu strigătul uman: „Mi-e sete!”

 

În sfârşit, precum am şi notat, Isus Se intitulează pe Sine Însuşi „Fiul omului”. Această desemnare, pe lângă conţinutul ei mesianic, proclamă că Isus este om în toată accepţiunea cuvântului, reprezentantul perfect al rasei omeneşti.

 

ÎNVĂŢĂTURA EVANGHELIILOR DESPRE ISUS

 

Pe lângă cuvintele propriu-zise ale lui Isus despre Persoa­na Lui, totul în evanghelii confirmă şi întregeşte tabloul uman şi divin al fiinţei Sale:

 

Caracterul uman

 

Isus a venit în lume printr-o naştere umană, îngerul a vestit Mariei misterul incarnării pe care Dumnezeu Însuşi o va face: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). Matei citează proorocia din Isaia 7:14 şi o aplică lui Cristos: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-I vor pune numele Emanuel, care tălmăcit, înseam­nă: „Dumnezeu (este) cu noi”. Ioan exprimă în fel izbi­tor această taină: „Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi” (Ioan 1:14).

 

Isus, care S-a născut ca un om, a cunoscut şi El, ca fie-i care dintre noi, procesul dezvoltării umane, al creşterii, în acelaşi timp fizic, intelectual şi moral: „Isus creştea în înţelepciune şi în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52).

 

El a fost părtaş tuturor experienţelor omeneşti: foa­mea (Matei 21:18), oboseala (Ioan 4:6), somnul (Matei 8:24), plânsul (Ioan 11:35), veselia (Luca 10:21), suferinţa (Luca 22:44) şi moartea (Ioan 19:30). Fiind om în toată constituţia Lui fizică şi mintală, El a cunos­cut simpatia şi emoţia. A fost ispitit ca şi noi, dar fără să comită păcat (Evrei 4:15). Pe plan spiritual, exemplul suprem al umanităţii lui Isus este viaţa Lui de credinţă şi de rugăciune.

 

Divinitatea

 

Evangheliile prezintă numeroase aspecte ale divinită­ţii Domnului nostru:

 

Autoritatea: Autoritatea lui Cristos apare:

1. a) în învăţă­tura Lui, care ia locul Legii celei vechi: „Dar Eu vă spun” (Matei 5:22, 28, 39, etc.);
2. b) în poruncile pe care le dă El duhurilor şi demonilor, bolilor şi morţii, ba însăşi naturii. El potoleşte furtuna, hrăneşte mulţimile, umblă pe apă, vindecă bolnavii şi îndrăciţii şi învie morţii.

 

Discernământul: Isus avea o cunoştinţă supranaturală a gândurilor fiecăruia. „El Însuşi ştia ce este în om” (Ioan 2:25). El pătrunde viaţa privată a samaritencei (Ioan 4), gândurile ascultătorilor Lui sau ale celui care-L va trăda. Ucenicilor Lui le mai prevesteşte şi viitorul.

 

Iertarea păcatelor: Isus îşi atribuie dreptul divin de a ierta păcatele, recunoscând în acelaşi timp că acest drept revine în exclusivitate lui Dumnezeu (Marcu 2:7-12).

 

Sfinţenia absolută: Niciodată nu-L vedem pe Cristos cu conştiinţa încărcată, nici măcar cu un singur păcat; în toate împrejurările, El era conştient că nu avea o fire păcătoasă ca a noastră. El S-a deosebit de ucenicii Lui în privinţa aceasta, numindu-i „neam necredincios şi pornit la rău” sau „voi care sunteţi răi” (Matei 17:17; Luca 11:13). Când vorbeşte însă despre Sine Însuşi, pune întreba­rea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46).

 

Evenimente proeminente care confirmă divinitatea lui Cristos

 

Am remarcat deja că naşterea omenească a lui Isus este o minune a lui Dumnezeu.

 

În momentul botezului lui Cristos se aude o voce: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit, în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Marcu 1:11). Aceeaşi mărturisire divină este dată şi la schimbarea la faţă, când Tatăl declară: „Acesta este Fiul Meu prea iubit: de El să ascultaţi” (Marcu 9:7; compară cu Ioan 12:28).

 

La moartea lui Isus se întunecă soarele, se cutremură pământul. Sutaşul roman şi alţi martori oculari strigă: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54).

 

Trei zile după aceasta, aşa ne spun toate evangheliile, Domnul învie din morţi (Matei 28:5-7). Ori Isus prevestise aceasta de mai multe ori, înainte (Matei 16:21).

 

Toma, absent când Cristos Se arată pentru întâia oară celor unsprezece, „îşi abandonează toate îndoielile, o săptămână mai târziu, văzându-L pe Isus; atunci el îşi mărturiseşte credinţa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28).

 

Evanghelia după Matei se termina cu o aluzie la Sfânta Treime din care Isus face parte (Matei 28:19). În sfârşit, am şi văzut care este concluzia întregii povestiri a lui Ioan apostolul: „Lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumne­zeu (Ioan 20:30-31).

 

Astfel totul în evanghelii, pe lângă cuvintele lui Isus Însuşi, mărturiseşte faptul că El era în acelaşi timp şi om şi Dumnezeu.

 

ÎNVĂŢĂTURA PROLOGULUI EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

 

În încheiere, să mai aruncăm o privire asupra prologului lui Ioan (Ioan 1:1-18), care conţine, în rezumat, învăţătura cea mai adâncă din Biblie despre Persoana lui Cristos. Acest pasaj alcătuieşte un întreg în sine, o introdu­cere specială a celei de a patra evanghelii.

 

Isus Cristos este identificat cu Dumnezeu în remarcabi­la expresie „Cuvântul” (Logos). Acest termen fusese între­buinţat în Vechiul Testament în limba ebraică spre a vorbi de activitatea lui Dumnezeu. „Cerurile au fost făcu­te prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui” (Psalmul 33:6). În gândirea evreiască, ideea Cuvântului şi a înţelepciunii lui Dumnezeu fusese personificată (Proverbele 8).

 

Grecii păgâni întrebuinţau termenul „Cuvânt” (Logos în limba greacă) spre a defini gândirea şi raţiunea supranaturală, dar concepţia lor rămăsese abstractă, întunecată de noţiuni negative. Ioan nu a comis eroarea să-L coboare pe Cristos la nivelul ideilor rabinice sau păgâne din epoca aceea; ci declarând că Isus era „Cuvântul”, dimpotrivă el ridică aceste idei şi arată iudeilor, ca şi grecilor, că tot ce întrezăriseră şi căutaseră ei bâjbâind îşi găsea o împlinire mai înaltă şi desăvârşita în Cristos.

 

Câteva declaraţii majore

 

Isus, Cuvântul divin, este:

 

1. Identic cu Dumnezeu. „Cuvântul era Dumnezeu”(1:1). Aceasta exclude politeismul.

 

2. Veşnic ca Dumnezeu. „La început era Cuvântul”(1:1). Adică El n-a fost creat după Dumnezeu nici nu este una din făpturile Lui, ceea ce înlătură eroarea arianismului, care a fost propovăduit în secolele 3 şi 4.

 

3. Chiar în sânul lui Dumnezeu, dar cu o personalitate distinctă. „Cuvântul era cu Dumnezeu… El era la început cu Dumnezeu” (1:1-2, vezi şi vers. 18). Aceasta exclu­de panteismul.

 

4. Agentul prin care toate au fost create: „Toate lucruri­le au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (1:3).

 

5. Izvorul oricărei vieţi, „În El era viaţa” (1:4).

 

6. Izvorul oricărei lumini, adică al oricărei cunoştinţe. „Şi viaţa era lumina oamenilor” (1:4, 9).

 

7. El naşte un neam nou, părtaş naturii Sale, alcătuit din toţi cei care-L primesc (1:12-13).

 

8. În sfârşit, prologul afirmă că acest Cuvânt veşnic al lui Dumnezeu S-a întrupat: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului năs­cut din Tatăl” (1:14).

 

CONCLUZIE

 

Evangheliile nu şovăiesc să alăture divinitatea şi natura umană a lui Isus. Minţii noastre omeneşti îi vine greu să sesizeze împreună aceste două realităţi. Dar contrazice­rile aparente se armonizează în realitatea infinită a lui Dumnezeu. „Mare este taina” spune Pavel lui Timotei (1 Timotei 3:16), dar adevărul ei stă neclintit.

 

Teologia din secolele următoare a comis mai multe greşeli pe care noi trebuie să le evităm. De exemplu, s-a considerat în Isus două persoane, un om şi un Dumnezeu; sau dimpotrivă, s-a negat fie natura divină, fie natura umană a lui Cristos. Domnul nostru este o singură Per­soană cu două naturi; El este Omul-Dumnezeu.

 

Această realitate depăşeşte înţelegerea noastră, ea rămâne însă absolută. Omul însuşi oferă şi el imaginea unei treimi: duh, suflet şi trup. Noi o constatăm fără să putem explica cum sunt aceste trei elemente strâns legate în noi prin misterul vieţii. Tot astfel şi Domnul exprimă imposibilitatea de a pătrunde misterul Persoanei Sale: „Nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Luca 10:22).

 

Orice speculaţie intelectuală este deci exclusă. Noi rămânem confruntaţi cu numeroasele fapte înregistrate în evanghelii, precum şi cu afirmaţiile lui Cristos. Dacă nu le respingem, nu putem decât să-L adorăm şi noi pe Cel al cărui Nume este „Emanuel”, adică Dumnezeu este cu noi.

 

CHESTIONARUL V.

 

1. Întrebări despre materia cursului

 

1. Ce înseamnă „Isus?” Citaţi un verset care exprimă această semnificaţie.

 

2. Indicaţi trei ocazii în care Isus a confirmat clar că El este Mesia:
3. a) În perioada începutului.
4. b) În particular cu ucenicii Lui.
5. c) Înainte de a muri.

 

3. Citiţi Matei 9:30; 12:16; 17:9. După părerea dvs. de ce n-a vrut Isus publicitate despre Persoana Lui?

 

4. Care sunt cele două nume cu care numai Isus Se de­semna pe Sine Însuşi?

a)

b)

 

5. Daţi două aspecte ale sensului cu care Isus întrebu­inţa expresia „Fiul omului”:

a)

b)

 

6. Ce implică cuvântul lui Isus: „Fiul omului care este în cer?”

 

7. Ce expresii foloseşte Isus ca să exprime preexistenta Lui veşnică?
8. a) .b)

 

8. Cu toate că Isus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem”, în ce sens a afirmat El: „Tatăl este mai mare decât Mine?”

 

9. În care pildă Se pune Isus mai presus decât toţi pro­orocii? Şi cu care denumire?

 

10. Ce fel de credinţă în Persoana Sa şi ce fel de ascultare a cerut Isus?

 

11. Cu ce prilej îl vedem pe Isus ca un om:
12. a) dormind? b) cunoscând foamea? c) setea? d) lacrimile?

 

12. Citaţi şi ocaziile în care Isus a resimţit sentimente omeneşti ca:
13. a) tulburarea lăuntrică, b) spaima, c) vese­lia, d) compătimirea

 

13. Menţionaţi care dintre evenimentele în care Isus Şi-a exercitat autoritatea Lui divină vă izbeşte mai mult:
14. a) asupra dracilor, b) asupra bolii, c) asupra morţii, d) asupra naturii.

 

14. Care funcţie divină a împlinit Isus în istorisirea din Marcu 2:7-10?

 

15. Citaţi un cuvânt al lui Isus prin care El sugerează că nu a păcătuit niciodată.

 

16. De câte ori a venit un glas din cer ca să mărturisească despre Isus? (Daţi referinţe).

 

17. De ce foloseşte Ioan termenul „Cuvântul” în prologul său?

 

18. Care expresie din prologul lui Ioan indică:
19. a) Că Isus era de aceeaşi natură cu Dumnezeu?
20. b) Că era o Persoană diferită de cea a Tatălui? Care dintre aceste expresii exclude orice noţiune panteistă? Dar orice noţiune politeistă?
21. c) Ce rol a avut Isus în facerea universului?

 

19. Care este natura lui Cristos? Câte Persoane sunt în El?

 

20. După prologul lui Ioan, pot eu să câştig dreptul de a deveni un copil al lui Dumnezeu? Care sinonim al verbu­lui „a crede” se găseşte în vers. 12? Ce înseamnă expresia „nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om?”

 

1. Studiu biblic personal.

 

Recitiţi în Evanghelia după Ioan discursurile lui Isus asupra Persoanei Sale.

 

1. Faceţi o listă cu toate afirmaţiile „Eu sunt” rostite de Isus în Evanghelia după Ioan, cu referinţe. Exemplu: „Eu sunt păstorul cel bun”, 10:11. Ce adevăr spiritual ilustrează fiecare din aceste afirmaţii?

 

2. Studiaţi caracterul lui Isus, aşa cum apare în Evanghelii. Notaţi aspectele care vă frapează cel mai mult; ce putem noi învăţa despre Persoana Lui când Îl vedem acţionând şi reacţionând în numeroasele incidente ale vieţii Sale pline, în mijlocul mulţimilor, singur, sau cu ucenicii? Căutaţi în Predica de pe munte cuvintele care pot să se aplice însuşi caracterului lui Cristos. Compară şi cu 1 Corinteni 13:4-7 şi Iacov 3:17.

 

3. Dacă Isus era fără păcat, de ce credeţi dvs. că S-a dus la Ioan Botezătorul să se boteze? (Vedeţi Isaia 53:12; 2 Corinteni 5:21).

 

1. Aplicaţie practică

 

1. a) Daţi cu propriile dvs. cuvinte răspunsul întrebării lui Isus: „Şi voi, cine ziceţi că sunt Eu?”

 

Meditaţi asupra celor cinci cuvinte din mărturisirea lui Toma (Ioan 20:28) în toate domeniile vieţii noastre personale: munca, prieteniile, feluritele interese, banii, timpul liber, etc.

1. b) În ce chip pot eu să-L cunosc mai bine pe Isus Cristos, nu numai în teorie, (a şti sau a crede multe lucruri despre El) ci şi practic, pe El care este Adevărul? (Com­pară 2 Timotei 2:25 cu Ioan 14:21).

 

2. Care este pentru mine valoarea actuală a naturii umane a lui Isus înviat? Vedeţi răspunsul în Evrei 2:14-18; 4:15-16.

 

3. Există un fel de a crede în Dumnezeu şi de a recunoaş­te în Isus Fiul lui Dumnezeu, care nu mântuieşte. (Vedeţi Iacov 2:19; Marcu 1:24; 5 şi 7).

 

După Ioan 1:12; 5:24; 6:40; 6:35, 53-58 notaţi verbele care descriu credinţa care mântuieşte. Ce implică ele?

 

Am eu conştiinţă că practic această din urmă credinţă cu privire la Persoana lui Isus Cristos?

 

4. Meditaţi deviza care a inspirat pe marele misionar C.T. Studd şi misiunea mondială pe care a întemeiat-o: „Dacă Isus Cristos este DUMNEZEU, şi dacă a murit pentru mine, atunci nici o jertfă de adus pentru El nu este prea mare pentru mine”.

 

5. Învăţaţi pe dinafară şi copiaţi Ioan 14:6 şi Ioan 1:12-13.

 

RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL V.

 

1. Despre materia cursului

 

1. „Mântuitor”, dintr-un cuvânt evreiesc care înseamnă „a elibera, a da siguranţă”. Matei 1:21 „Isus, El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”.

 

2. a) Femeii samaritence, Ioan 4:26.
3. b) Acceptând mărturisirea lui Petru în Cezarea lui Filip, Matei 16:16-17.
4. c) În cursul procesului Său, Matei 26:63-64.

 

3. El Se temea de entuziasmul orb al mulţimilor; ele căutau avantajele materiale şi voiau să facă din El un rege al lumii acesteia (Ioan 4:48; 6:26). Misiunea lui Isus era cu totul diferită, spirituală şi universală.

 

4. a) Fiul omului, b) Fiul.

 

5. a) Într-un sens mesianic, de slavă cerească, în legătură cu proorocia din Daniel 7:13-14.
6. b) Într-un sens omenesc, pentru a sublinia natura Lui umană.

 

6. Trăind pe pământ, Isus era conştient că Se află în acelaşi timp şi în cer; El vedea şi auzea tot timpul pe Tatăl Său, Ioan 5:19-20; 8:38.

 

7. a) „Mai înainte ca să se nască Avraam, SUNT EU”. „Eu sunt” este însăşi semnificaţia numelui Domnului Dumnezeu.
8. b) „Slava pe care o aveam… înainte de a fi lumea”.

 

8. Isus indică prin aceasta că funcţia Lui diferă de a Tatălui. El este subordonat Tatălui, căci El slujeşte pe Tatăl şi împlineşte voia Lui.

 

9. În pilda vierilor, sub denumirea de „Fiu prea iubit”, Marcu 12:6.

 

10. O credinţă şi o ascultare totală, lepădarea de sine şi de toate averile, fără a lăsa pe nimeni să se interpună între noi şi Cristos.

 

11. a) În corabia bătută de furtună.
12. b) După postul Lui de patruzeci de zile, sau într-una din ultimele dimineţi la Ierusalim.
13. c) După un drum lung pe jos în arşiţa zilei, lângă fântâna din Sihar.
14. d) În faţa mormântului lui Lazăr; sau înaintea pătimi­rii Sale, vezi Evrei 5:7.

 

12. a) Puţin înainte de a pătimi, în faţa unei mulţimi, Ioan 12:27; sau în timpul ultimei cine, din pricina tră­dării lui Iuda, Ioan 13:21.
13. b) La Ghetsimani, Marcu 14:33.
14. c) La întoarcerea celor şaptezeci de ucenici, Luca 10:21.
15. d) În faţa mulţimilor, Marcu 6:34; Matei 9:36.

 

13. De exemplu:
14. a) Când a vindecat pe îndrăcitul cu le­giunea de draci, Marcu 5.
15. b) Când a vindecat pe slăbănog, Marcu 2.
16. c) Prin învierea fiului văduvei din Nain, Luca 7.
17. d) Prin potolirea furtunii, Marcu 4.

 

14. Funcţia de a ierta păcatele, care îi revine doar lui Dumnezeu.

 

15. „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” Ioan 8:46.

 

16. De trei ori: la botezul Lui, Marcu 1:11; când S-a schimbat la faţă, Marcu 9:7; înainte de pătimire, Ioan 12:28.

 

17. Pentru că acest „Cuvânt” era cunoscut de iudei (dato­rită Vechiului Testament) şi de greci, care-l foloseau pen­tru a exprima puterea şi înţelepciunea dumnezeiască. Ioan vrea să demonstreze realizarea glorioasă şi nespus mai înaltă în Persoana lui Cristos a ceea ce ei de-abia în­trezăriseră.

 

18. a) La început, Cuvântul era Dumnezeu (exclude orice politeism).
19. b) El era cu Dumnezeu (exclude orice panteism).
20. c) El a fost agentul şi mijlocul prin care totul a fost creat (vezi Geneza 1:3, etc: „Dumnezeu a zis…”).

 

19. Atenţie! Această întrebare a fost pusă spre a verifi­ca dacă aţi sesizat bine adevărul: Cristos are două naturi, una divină şi una umană, dar ele sunt unite într-o singură Persoană.

 

20. Eu nu pot să câştig această putere, ci o pot primi ca un dar (El a dat…). A crede, v. 12 = a primi. Nu te faci copil al lui Dumnezeu prin naşterea din carne şi sânge, în mod fizic, într-o familie creştină, sau aparţinând unei biserici. Eforturile voinţei mele, bunele mele decizii nu pot nici ele să mă facă să mă nasc spiritual. Rolul voinţei mele constă simplu în a accepta şi a primi în mine Viaţa lui Dumnezeu pe care mi-o oferă în Isus Cristos. Această Viaţă este cea care mă face să mă nasc din nou.

 

1. Studiu biblic personal

 

1. Iată expresiile: „EU SUNT”… ale lui Isus din Evanghe­lia lui Ioan:

 

Mesia, (4:26). Salvatorul prezis, rege, prooroc şi preot uns de Dumnezeu.

 

Pâinea vieţii, (6:35). Hrana mea spirituală, care mă face să cresc în viaţa lui Dumnezeu.

 

Lumina lumii, (8:12; 9:5). El îmi luminează sufletul, îl eliberează de întunericul păcatului.

 

Uşa, (10:9). Prin El intru în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Păstorul cel bun, (10:11). El mă conduce, mă ocro­teşte, mă îngrijeşte.

 

Fiul lui Dumnezeu, (10:36). Atotputernic pentru a salva, sfânt şi veşnic ca Dumnezeu.

 

Învierea şi viaţa, (11:25). El dă viaţa veşnică şi va învia pe cei ce cred în El din morţi.

 

Domnul şi Stăpânul, (13:13). El are dreptul la slujirea şi ascultarea mea totală.

 

Calea, adevărul şi viaţa, (14:6). El este în acelaşi timp ţinta absolută şi drumul spre a o atinge. Această ţintă nu este numai un adevăr intelectual, ci şi o forţă, o Viaţă.

 

Adevărata viţă, (15:1). Mă uneşte cu El, îmi dă seva Lui şi întreţine viaţa mea.

 

Regele, împăratul, (18:37). El este Regele cerului, care va domni şi pe pământ.

 

2. Caracterul lui Isus:

 

Fericirile din Matei 5:3-10 descriu caracterul lui Cristos: blândeţea şi smerenia, lipsa totală de orgoliu spiritu­al sau intelectual, bunătatea, iubirea dreptăţii, mila, puri­tatea inimii, pacea, răbdarea în necazuri şi prigoniri.

 

Se pot grupa câteva din caracteristicile lui Isus după contraste izbitoare:

 

Pe de o parte blândeţea, bunătatea, sensibilitatea, com­pasiunea; El iubeşte copiii, natura, florile şi păsările. El plânge cu Maria. Iar pe de altă parte marea Lui fermitate, forţa redutabilă; El izgoneşte pe vânzători cu un bici, îi mustră aspru pe farisei, anunţă judecata nepocăiţilor.

 

Pe de o parte o autoritate extraordinară, pe de alta adânca umilinţă. El spală picioarele celui care-L trădează.

 

Pe de o parte, comuniunea spirituală fără seamăn cu Dumnezeu; pe de altă parte, cumpăt şi înţelepciune practică, Ioan 6:12.

 

Pe de o parte activitate debordantă, iar pe de alta o viaţă de rugăciune, linişte, pace, răbdare. În fine, într-o dependenţă totală de Dumnezeu, credinţa, dragostea şi speranţa domină toată personalitatea Lui.

 

3. Isus S-a botezat, prin scufundare, nu ca să Se pocăias­că de păcatele Lui proprii, ci:
4. a) ca să arate identificarea Lui cu păcătoşii (Isaia 53:12), b) ca să anunţe opera de răscumpărare la care Se consacra. În El trebuia să se împlinească toată dreptatea Legii (Matei 3:15; 5:17). Unit cu noi în natura noastră umană, El venea ca să ia asupra Lui moartea păcătosului poruncită de Legea divină (moarte simbolizată prin îngroparea sub apă) şi ca să reveleze harul mântuirii şi vieţii prin învierea Lui (simbo­lizată prin ieşirea din apă). Botezul Său indica ce îndepli­nea şi ce aducea El; pentru noi botezul este semnul a ceea ce primim prin Cristos.

 

1. Aplicaţie practică

 

1. a) Notaţi în mărturisirea lui Toma pronumele posesiv „meu”. Nu-mi foloseşte la nimic să ştiu că Isus este Fiul lui Dumnezeu dacă El nu devine practic Mântuitorul meu şi Domnul muncii mele, al prieteniilor mele, etc.
2. b) Eu pot să progresez într-o cunoştinţă reală a lui Cristos:1) prin pocăinţă de câte ori n-am păzit porun­cile Lui; 2) ascultând în mod practic de Cuvântul Său.

 

Trebuie să mă las eliberat şi sfinţit prin adevăr (Ioan 8:31-32; 17:17) în privinţe precise; dacă nu, Persoa­na lui Dumnezeu şi a lui Cristos îmi devine ireală, ea Se voalează.

 

2. Valoarea actuală pentru mine a naturii umane a lui Isus înviat: El este reprezentantul meu, preotul meu milos înaintea lui Dumnezeu, El Se roagă pentru mine, fiind puternic ca să mă elibereze de ispită. El poate să mă înţeleagă perfect, învierea Lui mă izbăveşte de frica morţii şi de puterea diavolului.

 

3. Sinonime cu „a crede” = verbele a asculta, a vedea, a veni; a primi, a mânca, a bea. Credinţa începe când asculţi

 

Cuvântul lui Dumnezeu. Această ascultare creează o vedere a inimii şi a minţii, ceea ce trebuie să se traducă prin acţiunea de a veni la Cristos, în sfârşit, verbele: a primi, a mânca, a bea, indică o însuşire personală. Cristos nu rămâne un ideal şi o forţă exterioară, ci adevărata cre­dinţă îl roagă să pătrundă (prin Duhul Său) înăuntrul nostru, ca să locuiască în inimile noastre (Efeseni 3:17).

 

4. Răspunsul este de dat direct de dvs. lui Dumnezeu.

 

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/armonie-cu-patru-voci-5-persoana-lui.html

 

/////////////////////////////////////////////

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/lumini-peste-veacuri-vol-i-20-zinzendorf.html

 

CAPITOLUL- 20-ZINZENDORF…După martirajul prin ardere pe rug a marelui reformator din Boemia, Jan Hus, “fraţii” au avut de îndurat veacuri de persecuţii…

 Mulţi dintre ei au pecetluit cu sângele lor mărturia despre dragostea lui Dumnezeu şi mântuirea prin Isus. Întemniţările, torturile, schingiuirile, i-au determinat în 1722 pe mulţi să-şi părăsească casele lor părinteşti şi să fugă în Germania, unde un tânăr nobil le-a acordat azil pe moşiile sale din Saxonia. Acestei aşezări, colonie de refugiaţi credincioşi, i-au dat numele “Herrnhut” (Paza Domnului). Tânărul nobil era contele de Zinzendorf, omul pe care Dumnezeu l-a folosit pentru o mare trezire spirituală şi mântuirea multora. Biserica fraţilor moravieni a primit prin el un nou suflu, a cunoscut vremuri de înviorare şi de ridicare spirituală şi de multă rodnicie.

 

E minunată grija pe care o desfăşoară Dumnezeu faţă de unii pe care îi alege pentru lucrări speciale. După cum albinele pentru o viitoare matcă creează o botcă mai mare şi îi dau o alimentaţie specială, tot aşa şi Dumnezeu creează condiţii şi împrejurări speciale pentru unii aleşi ai Săi.

 

Contele Nikolaus Ludwig von Zinzendorf s-a născut în 26 mai 1700 la Dresda. La numai şase săptămâni după naşterea sa i-a murit tatăl, iar mama s-a recăsătorit. Copilul a fost lăsat în grija bunicii şi a unei mătuşi. Amândouă erau femei foarte evlavioase şi bune prietene cu Spener, întemeietorul pietismului german, om inspirat de Baxter. Ele i-au dat copilului o educaţie aleasă, care a determinat întregul curs al vieţii sale; şi toate ispitele şi momelile pe care le poate aduce lumea unui tânăr bogat, talentat şi cu titluri, nu l-au putut abate de la calea lui. Se distinge printr-o evlavie precoce.

 

Încă la vârsta timpurie de patru ani, el a făcut următorul legământ: “Scumpe Salvator, fii al meu şi eu voi fi al Tău!” El şi-a ales ca motto al vieţii sale faimoasa mărturisire: “Am o singură dorinţă: ea e Cristos şi numai Cristos”. Din vremea copilăriei şi a anilor de şcoală, avem următoarea mărturie: “Eu nu numai că am fost ferit de a săvârşi păcate mari, dar în multe cazuri am reuşit ca pe acei ce încercau să mă ducă pe cărări greşite, să-i fac să îngenuncheze împreună cu mine şi astfel pe unii din ei i-am câştigat pentru Cristos. Acesta a fost cazul nu numai la şcoală, ci chiar şi la universitatea pe care am urmat-o şi în călătoriile pe care le-am făcut de atunci. În timp ce eram la Universitate, făceam exerciţii fizice, căci le socoteam folositoare. Dar niciodată nu mi-am permis să dansez sau să iau parte la întruniri compromiţă­toare de băieţi şi fete, fiindcă le consideram rele şi păcătoase. Îmi plăceau distracţiile, dar de îndată ce simţeam că mi se ridică în suflet afecţii nedisciplinate, mă simţeam osândit. Sufletul meu în întregime tindea încontinuu spre cruce. Cu fiecare pe care îl întâlneam, vorbeam despre acest subiect”.

 

La zece ani a început şcoala de gramatică fondată de Franke la Halle, iar la 17 ani a fost admis la Universitate. El dorea mult să devină un vestitor al Evangheliei, dar întreaga familie, fiind oameni cu titluri, au considerat că ar fi o înjosire pentru ei ca el să apuce o aşa slujbă şi l-au dat să studieze dreptul, ca să poată urma cariera tatălui său de consilier şi ministru de stat.

 

Terminând cursurile universitare, avea să-şi completeze educaţia prin călătorii şi vizite în ţări străine. Dar pretutindeni dorinţa supremă de dragoste şi părtăşie cu Cristos cel răstignit îl controla mereu. Vizitând galeria de picturi din Düsseldorf şi privind picturile, atenţia i-a fost frapată de un tablou “Ecce Homo”, ce reprezenta suferinţele lui Cristos Domnul şi dedesubt avea cuvintele:

 

“Aceasta am făcut Eu pentru tine. Ce faci tu pentru Mine?”

 

Tabloul era lucrat de un pictor credincios numit Stenburg. După trezirea sa spirituală prin citirea Noului Testament, pictorul dorea să împărtăşească şi altora bucuria pe care o primise. Dragostea pentru Mântuitorul îi umplea inima. Dar el nu putea să predice. El ştia doar să picteze. După mai multă rugăciune, i-a venit gândul să lucreze acest tablou pe care îl dăruise galeriei de picturi din oraşul său. Adesea Stenburg stătea în colţul sălii cu picturi şi se ruga ca Dum­nezeu să lucreze la inimile celor ce se opreau în faţa tabloului său.

 

Când Zinzendorf se opri în faţa acestui tablou, sorbit de frumuseţea lui şi străpuns de cuvintele lui, l-a privit timp îndelungat. Un fior negrăit îi stăpânea sufletul. Căzuse noaptea şi el nu se putea despărţi de acest tablou, până ce păzitorul sălii veni să-l înştiinţeze că sunase pentru închiderea sălii. Tânărul conte plecă cu părere de rău. A doua zi se duse la Paris. Îşi aranja afacerile şi apoi se puse în slujba Domnului cu viaţă, titluri, avere; cu tot ce avea şi tot ce era, voia să trăiască spre slava Celui ce a făcut totul pentru el. Inima lui s-a alipit de Isus cel răstignit şi apoi toată viaţa nu a vrut să mai ştie altceva decât pe Cristos şi pe El răstignit. În toate acţiunile sale, el a căutat să răspundă la întrebarea: “Dar tu ce faci pentru Mine?” După aceasta, tânărul conte a scris unui prieten al său: “Dacă obiectul trimiterii mele în Franţa a fost să mă facă un om al lumii, eu declar că aceştia sunt bani aruncaţi, căci Dumnezeu în bunătatea Sa, va păstra în mine dorinţa să trăiesc numai pentru Isus Cristos”. În Paris, o ducesă i-a spus odată: “Bună seara, conte, ai fost seara trecută la operă?” “Nu, madam – răspunse el – nu am timp pentru operă”. “Ah, sclipitoare nenorocire!” exclamă el părăsind acest mare oraş.

 

Reîntors acasă, Francke, fostul lui profesor, îi oferi să devină succesorul baronului Canstein în Casa Biblică din Halle, lucru care ar fi fost după plăcerea lui, dar din nou la stăruinţele rudelor, declină această ofertă şi acceptă postul de consilier juridic pe lângă regele Saxoniei. La scurt timp s-a căsătorit şi rudele aşteptau ca tânăra contesă să-l poată abate de la dorinţele lui pentru o viaţă de evlavie, dar şi ea avea de asemenea o instruire în pietate şi deci împărtăşea vederile soţului său. La început, gândul lui nu a fost să se retragă din biserica lutherană, ci să grupeze pe cei cu adevărat credincioşi. Curând se convinse că nu putea face aceasta şi se găsi tot mai interesat şi legat de “Unitas fratrum”, Unitatea frăţească, denumire pe care o purtau credincioşii refugiaţi la Herrnhut. Astfel, el îşi părăsi slujba de la Dresda în 1727 şi se stabili la Berthelsdorf, unindu-se cu moravienii.

 

Refugiaţii la Herrnhut erau de diferite credinţe: lutherani, reformaţi, baptişti. Prima parte a anului 1727 a fost petrecută în frământări. Chestiuni doctrinare cu privire la predestinaţie, la botez, sfinţire, etc., ameninţau să împartă adunarea. Pe atunci Zinzendorf avea 27 de ani. Ceea ce a putut face el a fost să-i unească la rugăciune şi aceasta i-a adus la o trezire deosebită şi la o unitate deplină prin Duhul Domnului, încă cu puţin mai înainte a început să dea îndrumări spiri­tuale unei clase de nouă fete între 10 şi 13 ani. Totuşi, cu toate străduinţele, nu a putut vedea trăsături de viaţă nouă la ele. Cu cât căuta să le spună mai mult despre Domnul Isus Cristos, cu atât ele păreau mai nepăsătoare. Văzând aceasta, el a început să se roage fierbinte ca Dumnezeu să le dea harul şi binecuvântarea Sa. Ce spectacol! Un tânăr nobil, talentat, sănătos, bogat, să-l vezi îngenunchiat, luptându-se în rugăciune pentru alţii. În ziua de 16 iulie, inima lui a fost copleşită de durere şi, îngenunchiat, a vărsat râuri de lacrimi în mijlocul bisericii. Această rugăciune a produs un efect extraordinar asupra celorlalţi. Un număr de fraţi s-au unit cu el în rugăciune. Au hotărât ore speciale când fiecare, oriunde s-ar afla, să se roage pentru trezirea lor şi a altora, precum şi zile deosebite de rugăciune când adunaţi împreună îşi vărsau inimile înaintea Domnului. Ziua de 13 august 1727 a fost o zi de răspuns la rugăciunile lui Zinzendorf şi a fraţilor moravieni, o zi de experienţe deosebite cu Dumnezeu. Pe când erau la Cina Domnului s-a făcut o revărsare a Duhului. Apoi a urmat trezirea tineri­lor şi predarea vieţii lor Domnului.

 

Matthew Henry în comentariul său asupra lui Zaharia 12:10 “Voi turna… un duh de îndurare şi rugăciune”, spune că “Dumnezeu când intenţionează să dea o mare îndurare poporului Său, primul lucru e că îi pune pe rugăciune”. Aşa a fost şi cu mişcarea începută de Zinzendorf între “fraţii moravieni”. Şi aceste întruniri pentru rugăciune au durat din 1727 mai mult de 100 de ani. Ele sunt cunoscute sub numele de “ora de mijlocire”.

 

Zinzendorf avea un dar deosebit de conducător. Din nişte membrii simpli ai bisericii din Herrnhut s-au ridicat bărbaţi de seamă, diaconi, evanghelişti, păstori şi misionari. Cu vreo 50 de ani înainte de începerea misiunilor moderne pentru străinătate prin William Carey, biserica moravă avea deja misionari în ţările păgâne. În 1731 contele Zinzendorf a mers la Copenhaga spre a lua parte la încoronarea Regelui Christian VI şi aici a auzit de la unii de starea spirituală a celor din Groenlanda. Venind acasă, el a istorisit fraţilor cele auzite. Aceasta a produs o adâncă impresie asupra bisericii, care avea vreo şase sute de membri, dar n-au trecut imediat la o acţiune. Tot la Copenhaga, unii din însoţitorii contelui au întâlnit un negru din Indiile de Vest, care le-a descris starea de acolo. Acest negru i-a vizitat după aceea la Herrnhut. Aceasta i-a înflăcărat şi în doi a aprins dorul de a vesti Evanghelia acestor sărmani sclavi. Era un olar Leonhardt Dober şi un tâmplar David Nitzschmann. Aşa se face că cinci ani după trezire, adică la 10 ani de la venirea lor aici, ei au deschis misiunea în Indiile de Vest, iar în anul următor au trimis trei misionari în Groenlanda. Revista misionară a fraţilor moravieni Periodical Accounts (Rapoarte periodice) l-a inspirat pe Carey şi la o conferinţă a baptişti­lor, el a trântit revista pe masă şi a spus cuvintele: “Uitaţi-vă ce au făcut moravienii! Noi nu putem urma exemplul lor şi, în ascultare de Stăpânul nostru ceresc, să mergem în lume şi să predicăm Evanghelia la păgâni?” Binecunoscutul isto­ric german al misiunilor protestante spune despre lucrarea fraţilor moravieni: “Această bisericuţă în 20 de ani a înfiinţat mai multe misiuni decât întreaga Biserică Evanghelică în 200 de ani”.

 

O altă latură a influenţei lui Zinzendorf a fost văzută în trezirea lui John şi Carol Wesley, întemeietorii metodismului.

 

El a trăit o viaţă umilă. Cu toate că era conte, era frate cu toţi săracii. El predica Evanghelia în toată simplitatea, dar cu o putere deosebită. Atât cântările cât şi predicile erau pline de Cristos şi ispăşirea Sa. În una din scrisorile lui Zinzendorf găsim următoarea declaraţie: “Metoda noastră în proclamarea mântuirii e aceasta: Să arătăm fiecărei inimi pe Mielul plin de dragoste care a murit pentru noi şi, deşi a fost Fiul lui Dumnezeu, S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre; să-L arătăm fiecăruia ca Dumnezeu al său, Mijlocitor al său între om şi Dumnezeu, Exemplu al său, Frate al său, Mângâietor al său, Sfătuitor al său, Mântuitor al său, pe scurt Cristos e totul în toate. Prin predicarea sângelui Său şi a dragostei Sale până la moarte şi încă moarte de cruce, şi niciodată, fie în predică, fie în discuţie de argumentare, să nu ne abatem nici măcar pentru un sfert de ceas de la Mielul, plin de dragoste, să nu pomenim nici o virtute care să nu fie în El, din El şi bazată pe El, să nu predicăm nici o poruncă afară de credinţa în El, nici o altă justificare decât aceea prin ispăşirea sa pentru noi, nici o altă sfinţire decât privilegiul de a nu păcătui mai mult, nici o altă fericire decât de a fi mai aproape de El, de a gândi la El, de a face plăcerea Sa, nici o altă viaţă decât în El”.

 

Predicile lui erau cristocentrice. Acest mesaj evanghelic l-a vestit oamenilor de toate rangurile şi în jumătate din ţările Europei, precum şi printre coloniştii din America. El a fost un mare evanghelist.

 

Despre Zinzendorf ca predicator, noi avem următorul tablou descris de unul din contemporanii săi, contele Schrautenbach: “El cu greu citea alte cărţi afară de Biblie. Nici­odată nu şi-a scris predicile, dar efectul lor a fost foarte mare… Convingerile personale puteau fi simţite în toate cuvintele sale. Vocea lui era plină, plăcută, sonoră şi capabilă de expresii şi modulări fine, atât în vorbire cât şi în cântare. Viaţă, suflet şi armonie se observa în tot ce spunea şi făcea. Înfăţi­şarea sa era sublimă şi în stare de o mare expresibilitate, avea fruntea lată şi amplă, ochii albastru închis, plini de foc şi de continuă mişcare. Buzele îi erau bine formate şi uşor închise. Privirea îi era ageră şi pătrunzătoare. Era respectuos faţă de fiecare cu care avea de-a face, deşi toţi simţeau şi cunoşteau superioritatea lui”.

 

El a avut de suferit multe prigoniri din pricină că a fost foarte activ. Fiind principalul turburător al împărăţiei dia­volului, toate săgeţile au fost îndreptate spre el, dar niciodată n-a dat înapoi. Din contră, îi încuraja şi îi îndruma pe fraţii săi de slujbă să fie trezitori de suflete, predicatori ai trezirilor, orice i-ar costa. Într-una din predicile sale către lucrătorii Evangheliei, el a spus: “Fiecare predicator să fie deplin asigurat că, dacă vrea să se bucure de o viaţă uşoară şi toate lucrurile să decurgă liniştit în biserica sa, acolo nu se vor petrece treziri şi convertiri. Căci imediat ce acestea se petrec, diavolul se agită”.

 

“Într-o biserică apostolică, un mod blând de a învăţa e potrivit. Dar dacă într-o adunare de credincioşi şi necredincioşi nu sunt “fii ai tunetului”, nici Ilie, poporul va adormi”.

 

“Stilul predicilor pe care mulţi sunt forţaţi să-l asculte e prea filozofic, rece, logic, abstract şi rezervat; un predicator, spre a fi cu adevărat plin de succes, trebuie să fie îndrăzneţ, puternic prin Dumnezeu, spre a doborî întăriturile, să răstoarne izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, şi orice gând să-l facă rob ascultării de Cristos. El trebuie să doboare orice împotri­vire, să sfărâme falsele fabricate ale formalismului şi a personale, să prăbuşească, să ardă şi să nimicească orice temelie rea împreună cu tot ce s-a clădit pe ea, căci făcând aşa e posibil să clădească o casă spirituală Domnului”.

 

Suma şi substanţa Evangheliei pe care o predica poate fi văzută din următoarele fraze luate aproape la întâmplare dintr-una din predicile lui Zinzendorf:

 

“Creştinii sunt poporul lui Dumnezeu, născuţi prin Duhul Sfânt, ascultători de El, aprinşi de focul Său, sângele Lui e gloria lor”.

 

“Ca să predici bine, priveşte trei lucruri înainte de fiecare predică: întâi la păcătoşenia ta personală, apoi la adânca nenorocire umană din jurul tău şi trei la dragostea lui Dumne­zeu în Cristos. Astfel, golit de tine însuţi şi plin de compăti­mire faţă de semenii tăi, tu poţi fi învrednicit să împarţi mângâierea lui Dumnezeu sufletelor”.

 

“Eu sunt, ca totdeauna, un biet păcătos, un captiv al dra­gostei divine ce aleargă alăturea de carul Său de biruinţă şi nu am nici o dorinţă să fiu altceva toată viaţa mea”.

 

“Întreg pământul e al Domnului, sufletele oamenilor sunt ale Lui, eu sunt dator tuturor”.

 

“În orice fază şi grad al vieţii noastre spirituale, al creşterii şi al slujbei noastre, sângele lui Isus e indispensabil”.

 

“Duhul vine la noi prin calea sângelui pentru deplina mân­tuire”.

 

“Sângele lui Cristos nu e numai remediul suveran pentru păcat. El e de asemenea şi hrana principală a vieţii creştine”.

 

La început Zinzendorf n-a avut intenţia să părăsească biserica lutherană, ci a adoptat metoda lui Spener şi a organizat pe fraţi ca biserică în biserică. Dar trezirea făcută a produs turburare bisericii lutherane, care s-a plâns guvernului. Clerul a susţinut că dacă conducătorul va fi înlăturat, credincioşii de la Herrnhut vor fi asimilaţi de biserica de stat. Astfel s-a ajuns în 1736 ca el să fie exilat, izgonit din ţară. Câţiva ani de exil i-a petrecut în America, unde a lucrat printre germanii din statele New York şi Pennsylvania şi la fel printre indienii americani. O caracteristică a comunităţilor înfiinţate de el era colectivizarea bunurilor materiale, aveau toate de obşte, un fel de comunism primar. Mai târziu în 1749, el a fost rechemat în ţară unde s-a bucurat cu fraţii săi de care a fost despărţit atâta timp.

 

De la el au rămas predici, lucrări doctrinare şi devoţionale, precum şi un mare număr de cântări religioase.

 

Valurile trezirii de la Herrnhut au ajuns până departe şi influenţa a fost atât de binecuvântată. În anul 1760 când familia şi prietenii stăteau în jurul viteazului luptător şi lucrător al Evangheliei ce se afla pe patul morţii, el le-a spus: “Eu merg la Mântuitorul meu. Sunt gata. Nu mai e nimic care să mă împiedice acum. Nu vă pot spune cât de mult vă iubesc pe toţi. Cine ar fi putut crede că rugăciunea mijlocitoare a lui Isus “ca ei să fie una” s-ar fi putut împlini în chip aşa de izbitor între noi! Eu am cerut primele misiuni printre păgâni şi mi-au fost date. Nu suntem noi ca în cer? Domnul şi robii săi se înţeleg unii pe alţii. Eu sunt gata!” Câteva ore mai târziu, în timp ce ginerele său citea binecuvântarea din Vechiul Testament “Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Sa peste tine şi să se îndure de tine. Domnul să-şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea”, acest om scump al lui Dumnezeu a adormit în Domnul, plecând la casa sa veşnică.

 

La înmormântarea lui au luat parte peste 4000 de per­soane, printre care erau predicatori moravieni veniţi din Olanda, Anglia, Irlanda, Groenlanda şi America de Nord. Pe piatra de la mormântul lui sunt săpate cuvintele: “Aici zac rămăşiţele nemuritorului om al lui Dumnezeu, Nikolaus Ludwig, Conte şi Domn de Zinzendorf şi Pattendorf, care prin harul lui Dumnezeu şi slujba sa neobosită a devenit lucrătorul Bisericii Fraţilor, renăscută în acest al XVIII-lea veac. El a fost născut la Dresda în 26 mai 1700 şi a intrat în bucuria Stăpânului său la Herrnhut în 9 mai 1760. El a fost rânduit să aducă roadă şi roada lui să rămână”.

 

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/lumini-peste-veacuri-vol-i-20-zinzendorf.html

 

/////////////////////////////////////////////

 

CAPITOLUL 27

HELEN KELLER

 

“Este pentru mine o adevărată mulţumire să aflu că vă interesează cartea mea şi mă voi simţi fericită dacă publicul îndepărtatei României o va găsi plăcută. Ţin să ştie oricine că lumea mea este plină de interes, plină de fericire. Iată de ce sper că lucrarea mea va putea deveni un mijloc de încurajare a tuturor acelora care-şi caută deznădăjduiţi drumul lor dibuind prin lipsuri fizice”. Acesta e un fragment din scri­soarea cu data de 31 ianuarie 1923 a Helenei Keller adresată Domnului Chiriţescu, care i-a tradus în româneşte cartea ei intitulată “Lumea mea”.

 

Helen Keller s-a născut la 27 iunie 1880 în orăşelul Tuscumbia, Alabama, din Statele Unite. Ea s-a născut ca un copil normal. Până la 19 luni ea s-a bucurat de lumină, de razele soarelui, de zborul păsărelelor, de coloritul florilor. Atunci, îmbolnăvindu-se grav, rămâne fără vedere şi fără auz. Mama ei nu a ştiut lucrul acesta, dar a observat când o îmbăia că fetiţa e oarbă. Apoi a observat că fetiţa nu răspunde la întrebări, la sunetul clopoţelului. Fetiţa era şi surdă. Pe la trei ani fetiţa a devenit şi mută. Cuvintele ce le rostea la un an şi jumătate au fost uitate cu totul. De acum era oarbă, surdă, şi mută.

 

Închisă în întuneric prin pierderea văzului şi izolată de lumea sunetelor prin pierderea auzului, ea a pierdut şi posi­bilitatea de a i se comunica şi de a comunica. Părinţii nu pu­teau să o înveţe nimic. Ea a crescut, s-a dezvoltat, dar era ca un animal. Umbla prin camere şi răsturna totul, ieşea pe afară, se tăvălea prin iarbă şi scotea sunete stridente. Aşezată la masă, răsturna mâncarea, ce apuca ducea la gură şi toată se murdărea. Mama ei, o femeie foarte gingaşă şi fină, ajunsese la disperare cu ea. Fetiţa devenise rea, egoistă şi răsfăţată. Când mama era la culmea disperării, a citit în foaia lui Charles Dickens “Notiţe americane” că Laura Bridgman, o fetiţă oarbă, surdă, şi mută din New England a început să fie instruită de Samuel Gridley Howe, Directorul Institutului Perkins. Helen a fost dusă la Michael Anagnos, care a urmat la conducerea Institutului după Howe. Acesta i-a recomandat pe o tânără irlandeză, Annie Sullivan, care tocmai terminase studiile. Timp de jumătate de veac ea a fost tovarăşa de nedespărţit a Helenei Keller. Datorită ei, Helen Keller a devenit savantă.

 

Am ales să dau câteva pagini şi despre Helen Keller înadins pentru toţi acei părinţi care au copii suferinzi de a infirmitate sau alta, şi care consideră că nu mai este nici o posibilitate pentru aşa copii nenorociţi. Helen Keller e mărturie că ei pot fi educaţi şi pot deveni folositori societăţii. Ba chiar se pot ridica până la cele mai înalte culmi. Pe de altă parte, aici se vede importanţa mare a educatorului. Prin perseverenţă şi răbdare, chiar şi cel mai brut şi dur diamant poate fi şlefuit cu multe feţe ca să fie scânteietor.

 

Constantin Fedeleş, fost profesor la Universitatea din Iaşi, în introducere la versiunea românească a cărţii “Lumea mea” scrisă de Helen Keller, se adresa educatorilor de toate gradele, prin cuvintele: “De cel din urmă copil… cu credinţă şi cu dragoste nemărginită să vă apropiaţi. Căci nu puteţi niciodată bănui ce suflet se ascunde în unii ca aceştia. Nici ce descoperiri mari vă aşteaptă dacă veţi şti să-i înţelegeţi, să-i ajutaţi şi să aveţi încredere în ei”.

 

În anul 1887, educatoarea Annie Sullivan a sosit la casa familiei Keller. În timp ce cobora din trăsură, Helen i-a ieşit în întâmpinare. Annie a fost izbită de faţa inteligentă a fetiţei şi i-a dat o păpuşă. N-a trebuit să treacă mult ca să observe că fetiţa devenise capricioasă, deoarece părinţii îi îngăduiau să facă orice.

 

Într-o dimineaţă, pe când îşi luau dejunul, fetiţa a mirosit că la masă cineva are cârnăciori; ea şi-a răsturnat ceaşca şi învârtindu-se în jurul mesei căuta cu nasul ridicat să vadă cine are cârnăciori. Cum numai Annie mai avea cârnăciori, când ajunsese lângă ea, îşi vârî mâna în farfuria ei şi luă cârnăciorul. Annie o apucă de mână şi îi luă cârnăciorul desfăcându-i degetele de pe el. Helen deveni nervoasă şi începu să dea din picioare. Căpitanul Keller interveni zicând către Annie: “Ce crezi că faci aici?” Aceasta, calmă, îi răspunse: “Doar mi-am luat înapoi cârnăciorul”. – “Domnişoară, ea e un copil ce nu îşi dă seama, noi întotdeauna i-am îngăduit toate”. Annie simţea cum i se înfierbântă sângele, totuşi controlându-şi temperamentul îi zise: “Domnule căpitan, eu ştiu că Helen este disperată, frustrată şi handicapată, dar ea are şi anumite năravuri rele, şi nu poate merge mai departe în felul acesta”; ridicându-se furios de pe scaun, el îi zise: “Nici unul din copiii mei nu va fi lipsit de hrana sa aici în casa mea”. Annie la fel deveni furioasă şi îi spuse: “Şi nici un copil în grija mea nu-şi va vârî mâna în farfuria mea”. Cu un ton apăsat Keller căută să precizeze că atâta timp cât el e la masă, nimeni nu are ce să se amestece în viaţa fetiţei. Iar educatoarea răspunse şi ea tot aşa de apăsat: “Atunci ar fi mai bine să plecaţi şi să ne lăsaţi singure”.

 

Mama fetiţei văzând că tensiunea între ei creşte, îl apucă pe soţ de mână şi-i zise: “Haidem să mergem căci tu i-ai pro­mis domnişoarei că are mână liberă să facă ce crede de bine. Eu înţeleg ce face. Şi în definitiv nu a fost nu ştiu ce cruzime. E pentru binele ei”. Annie a fost încurajată prin aceste ultime cuvinte, în timp ce familia ieşea afară.

 

După ce ei ieşiseră, Annie se duse să închidă uşa şi scoase cheia din broască, apoi se aşeză iarăşi la masă să-şi termine dejunul, care deja se răcise. Helen era pe duşumea şi bătea furioasă din picioare. Văzând că nimeni nu vine la ea, se opri, se ridică de jos şi căută să vadă cine e acolo. Se învârti în jurul mesei şi constată că numai educatoarea era acolo şi că mânca. Îi pipăi mâna şi apoi încă odată să-şi vâre mâna în farfurie. Annie îi împinse mâna înapoi, dar Helen, flămândă fiind, cu mai mare iuţeală încercă să apuce ce era în farfurie, dar Annie o lovi peste mânuţă. Helen explodă în furii şi începu să dea cu picioarele şi să pişte pe Annie de mână.

 

Annie o lovi. Mai furioasă căută s-o pişte, iar Annie o lovi din nou. A urmat pişcătură şi lovitură pentru câteva momente. În cele din urmă, se mai învârti odată în jurul mesei şi constată că nu e nimeni care să-i vină în ajutor. Atunci se duse la uşă, dar o găsi încuiată. Pipăi după cheie să o descuie, dar cheia nu era acolo. Astfel, cât mai departe de educatoare, se lipi cu spatele la perete. După o vreme, biruită de foame, se apropie de masă, se aşeză la locul ei şi începu să mănânce cu mâna. Părinţii o învăţaseră să mănânce cu lingura, dar ea îşi avea toanele ei, arunca lingura şi mânca cu mâna. Annie se gândi că acum e momentul să o oblige să mănânce cu lingura. Ea se ridică şi puse lingura în mâna fetiţei. Aceasta o aruncă jos. Annie o luă de pe scaun şi o obligă să-şi ia lingura de jos, apoi o aşeză iarăşi în scaunul ei. Cu mâna ei strânsă pe mâna fetiţei care ţinea lingura, îi duse de câteva ori mâncarea la gură. Dar de îndată ce o lăsă de mânuţă, ea azvârli lingura în Annie. Annie repetă lecţia obligând-o s-o ia de jos şi o ţinu mai strâns în mâna ei ca să mănânce îngrijit. După câteva momente o lăsă singură ca să şi continue mâncarea. Helen, fiind prea flămândă şi obosită, îşi termină mâncarea, servindu-se cu lingura până la sfârşit. Annie se gândi că a câştigat bătălia, dar Helen îşi smulse şerveţelul de la gât şi-l aruncă jos. “Eşti tu încăpăţânată şi ai toanele tale să le arunci toate pe jos, – zise Annie – dar şi eu sunt încăpăţânată şi, fiindcă sunt ceva mai tare ca tine, nu te voi lăsa să faci aşa ceva”. Astfel începu din nou lupta. O luă şi o forţă să ia şerveţelul să-l împăturească frumos şi să-l aşeze la locul lui. Această lecţie îi luă încă o oră, căci de îndată ce îl lua de jos, ea îl azvârlea din nou. Abia când o fost extenuată de puteri, ea îl aşeză frumos la locul lui.

 

Când descuie uşa şi ieşi afară cu Helen, constată că era amiază. Atât a durat dejunul-lecţie. Ei nu-i mai trebuia nici un fel de mâncare. Era istovită, urcă la camera ei, se trânti pe pat şi după câteva momente izbucni în plâns nestăvilit. Îşi dădea seama de greaua muncă ce o are cu această fetiţă lipsită de văz, de auz, şi de grai. Ca să o poată educa, trebuia întâi să o debaraseze de toanele şi capriciile ei pe care părinţii ei le cultivaseră, făcându-i totul pe voie. Îşi dădea seama că nu va putea face aceasta decât dacă o izolează de părinţii ei. Când discută cu mama problema aceasta, mama se învoi ca Annie şi Helen să se mute într-o cameră care era în grădină, să nu se ducă timp de două săptămâni înăuntru, ci doar să o privească pe geam. Numai aşa spunea Annie că încearcă să scoată din ea toanele ce le avea şi să o facă dependentă de ea, ca să o poată învăţa.

 

Metoda s-a dovedit eficientă. Annie era perseverentă în munca ei, se lupta cu Helen până ce aceasta trebuia să cedeze, să renunţe la toanele şi furiile ei. Aceasta a ajutat-o să devină atentă şi ascultătoare ca să se poată începe lecţiile cu ea. Micuţa sălbatică devenise cuminte, liniştită. Acum Annie îi lua mânuţă ei şi îi bătea cu degetul ei semne în palma ei, apoi Helen îi lua mâna educatoarei şi cu degetul ei repeta semnalele care constituiau litere ale alfabetului. Munca a fost foarte grea. Fetiţa nu avea nici cele mai elementare noţiuni în capul ei. De la litere şi cuvinte, trebuia să o facă să înţeleagă, să se formeze noţiunile în minte. Când a venit, Annie i-a adus o păpuşă pe care Helen o iubea foarte mult. Acum îi bătea în palmă literele cuvântului păpuşă şi după ce fetiţa repeta cuvântul, educatoarea îi dădea păpuşa. Aceasta a fost prima denumire. Ori de câte ori dorea păpuşa, Helen bătea în palma educatoarei semnalele cuvenite.

 

Helen avea o minte foarte ascuţită. Pe calea aceasta a telegrafierii la minte, cum o numea Annie, Helen a ajuns să înveţe 21 de cuvinte, 18 substantive şi trei verbe: păpuşă, ceaşcă, ac, cheie, câine, pălărie, pahar, apă, lapte, cutie, bomboane, ochi, deget, deget de la picior, cap, prăjitură, copilaş, mamă, şezi, stai, umblă. Timpul petrecut în casa din grădină a fost binecuvântat. Ce fericiţi au fost părinţii când au văzut-o liniştită şi că poate prinde lecţiile. Când au venit să le mute iarăşi în casa lor, cu tata a venit şi un câine de vânătoare. Helen a mirosit că a venit şi dinele, s-a dus la el şi i-a apucat laba, iar cu degetul a început să bată semnalele învăţate.

 

Ca să o înveţe ce înseamnă apă, educatoarea a dus-o la cişmea, a mânuit pompa şi când a venit apa, i-a pus mânuţa ei acolo, i-a bătut în palmă semnalele cuvântului şi din nou i-a pus mânuţa la apă. Ce s-a bucurat, ce a sărit, când fetiţa a înţeles în mintea ei că cuvântul apă e apa ce curge de la cişmea. A pus mâna pe pompă, a pipăit-o şi a început să bată din picioare ca să-i spună cum se numeşte. Pompă fu numaidecât răspunsul educatoarei. Setea de cunoştinţă pe calea semnelor bătute în palmă a devenit tot mai mare. Pe tot ce punea mâna, Helen voia să ştie numele acelei jucării sau obiect.

 

Ceva mult mai greu a fost când s-a ajuns la noţiuni ab­stracte. Se gândea şi nu le putea pricepe. Scriindu-şi amintirile ei, în cartea “Prevestea vieţii mele,” ea spune: “Îmi aduc aminte de dimineaţa când pentru prima dată am întrebat despre înţelesul cuvântului iubire. Era pe când nu ştiam prea multe cuvinte. Găsisem primele viorele înflorite şi le-am adus învăţătoarei mele. Ea a încercat să mă sărute; dar pe atunci nu-mi plăcea să mă sărute nimeni, afară de mama. Domnişoara Sullivan m-a cuprins uşor cu mâna şi mi-a silabisit în palmă: “Te iubesc, Helen!”. “Ce înseamnă iubire?” – am întrebat-o eu. Ea m-a tras mai aproape şi mi-a spus: “E aici,” arătând spre inima mea, de a cărei bătăi mi-am dat seama atunci pentru prima oară. Cuvintele ei m-au pus pe gânduri căci pe atunci ne puteam să înţeleg un lucru fără să-l pipăi.

 

Am mirosit viorelele din mâna ei şi am întrebat-o: “Este dulceaţa florilor dragoste?”. “Nu,” mi-a răspuns ea. M-am gândit iarăşi. Soarele cald strălucea deasupra noastră. “Nu e aceasta dragoste?” am întrebat-o arătând în direcţia de unde venea căldura. Nu e aceasta dragostea? Mi se părea că nu poate fi nimic mai frumos ca şi soarele a cărui căldură face totul să crească.

 

Dar domnişoara Sullivan mi-a răspuns că nu, şi eu am rămas iarăşi încurcată şi dezamăgită. Mi se părea straniu că învăţătoarea mea nu-mi putea arătă iubirea.

 

O zi sau două după aceea înşiram mărgele de diferite mărimi pe sfoară în grupuri simetrice, două mari, trei mici. Făcusem multe greşeli şi domnişoara Sullivan mi le arăta mereu cu multă răbdare. În sfârşit mi-am dat seama de o greşeală foarte clară în ordinea mărgelelor şi mi-am con­centrat atenţia la lecţie, având în minte cum trebuie aranjate mărgelele. Domnişoara Sullivan mi-a atins uşor fruntea şi mi-a silabisit apăsat: “Gândeşte-te”.

 

Într-o străfulgerare mi-am dat seama că era vorba de procesul ce avea loc în capul meu. Aceasta a fost prima percepţie conştientă a unei idei abstracte. Pentru mult timp am rămas nemişcată. Nu mă mai gândeam la mărgelele din poală, ci căutam să găsesc înţelesul cuvântului iubire în lumina noii idei pe care o găsisem. Toată ziua aceea soarele a stat ascuns de nori şi plouase din când în când, dar dintr-odată s-a arătat în toată splendoarea lui. Am întrebat-o din nou pe învăţătoare: “Nu e aceasta dragostea?” – “Dragos­tea e ceva ca şi norii de pe cer, înainte ca soarele să se fi ivit”, mi-a răspuns ea. Şi apoi în cuvinte mai simple decât acestea mi-a explicat: “Nu poţi atinge norii, ştii bine, dar simţi ploaia şi ştii cum se bucură de ea florile şi pământul setos după o zi fierbinte. Nici dragostea n-o poţi atinge, dar îi simţi dulceaţa care se revarsă peste tot. Fără dragoste n-ai avea fericire”.

 

Adevărul acesta frumos a ţâşnit în mintea mea. Simţeam că sunt întinse funii nevăzute între inima mea şi inimile celor­lalţi”.

 

Domnişoara Annie Sullivan a sosit la casa căpitanului Keller pe data de 3 martie 1887. La sfârşitul lunii aprilie, Helen cunoştea mai mult de o sută de cuvinte, iar pe la mijlo­cul lui mai cunoştea aproape patru sute de cuvinte cu însemnătatea lor. Acum e momentul, se gândi Annie, să o învăţ să citească. Ea adusese cu ea nişte cartonaşe cu scrierea în relief denumită Braille. Dintre ele apucase cuvântul “cutie” şi aşeză cartonaşul pe o cutie. O puse pe Helen să pipăie cuvântul şi apoi îi puse mânuţa să pipăie cutia, dar fetiţa nu înţelegea nimic, nu putea face nici o legătură între scris şi cutia reală. Răbdătoare, Annie a încercat alte cuvinte şi obiecte, dar Helen nu prindea sensul. Atunci şi-a schimbat metoda, folosind alfabetul. Avea pe un carton literele. A pus degetul de la mâna dreaptă pe litera A, iar în palmă prin semnale i-a spus că e litera A. Helen a pipăit-o îndeaproape, iar Annie i-a trecut degetul la litera B şi în palma stângă i-a bătut cu degetul că e litera B. Acum a înţeles Helen şi nu mai putea de bucurie. A trecut la litera C şi i-a învăţat forma, apoi litera D şi E. În două zile a ajuns să stăpânească tot alfabetul. Acum se deschidea o nouă lume pentru ea şi Helen era avidă după cunoştinţe. Cartonaş după cartonaş a ajuns să treacă pe sub degetuţul ei. Nu se plictisea, ei ore întregi era la învăţătură.

 

Afară începuseră căldurile de vară şi Annie căută să o încetinească cu învăţătura, dar Helen nu o slăbea, ci stăruia să o mai înveţe ceva. Într-o zi, îi spuse să înveţe liniştită că ea coboară jos să o ajute pe mama. Fetiţa luă cartonaş după cartonaş. De acum le cunoştea bine, le a mai repetat odată şi mai odată, dar domnişoara zăbovea să vină. Atunci îi veni o idee. Căută printre cartonaşe şi alese patru. Le pipăi încă odată, le aşeză în ordine pe duşumea şi ea se ascunse în dulap. Acolo aşteptă o bună bucată de vreme până ce simţii primele vibraţii ale scării. O va găsi învăţătoarea? Pe cartonaşe erau cuvintele: FATA ESTE ÎN DULAP. Ce bucurie a fost pe faţa Helenei când a găsit-o, dar cu nimic mai mică a fost bucuria învăţătoarei când a văzut că mintea ei lucrează bine.

 

Alt pas greu a fost când au trecut la lecţii de matematică, însă cu răbdare, tact şi stăruinţă, ea reuşi să intre în domeniul cifrelor. Şi a fost un salt în anul 1890, când ea a început să vorbească. Învăţătoarea i-a luat degetul şi i l-a pus sub limba ei ca să-şi dea seama cum poate pronunţa literele alfabetului. Apoi trecu la cuvinte uşoare, scurte şi după aceea la cele mai grele. Ea a fost a doua persoană în lume care fără auz şi fără văz, a învăţat să vorbească.

 

La 12 ani, Helen Keller şi-a anunţat părinţii şi învăţătoa­rea că vrea să facă studii universitare. În anul 1900 a intrat la facultate şi după patru ani a primit în mână diploma că şi-a terminat studiile “cum laude”. Ea a devenit persoana surdă şi oarbă cu cea mai bună educaţie. Ea s-a dedicat mult scrisului şi mergea la anumite întruniri mari şi ţinea confe­rinţe. Era uimitor cum din fetiţa mută de altădată a ajuns o distinsă vorbitoare. A călătorit pentru a ţine conferinţe în Anglia, Franţa, Italia, Grecia şi Japonia.

 

Helen Keller avea o frumoasă bibliotecă. Pereţii biroului ei, de jur împrejur erau plini de cărţi. Dar cea mai preţuită carte a ei a fost Biblia. O citea şi ziua şi noaptea căci, ea nu avea nevoie de lumină. Cunoştea capitole întregi pe din afară.

 

Ea a fost o bună credincioasă. Odată stând de vorbă cu cântăreţul Philip Brooks i-a spus că totdeauna ea a fost convinsă că există Dumnezeu, dar că ea nu i-a ştiut numele. Studierea Bibliei pentru ea a fost o adevărată desfătare. Biblia ei în Braille avea pagini întregi cu literele în relief tocite de degetele ei. Odată a zis: “Eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru handicapurile mele, căci prin ele m-am găsit pe mine, mi-am găsit lucrul meu şi pe Dumnezeul meu”.

 

Celor ce o deplângeau că e nenorocită fiindcă nu vedea şi nu auzea, ea le-a răspuns: “Cele mai bune şi mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute, nici auzite, ci trebuie nu­mai simţite în inimă… Am mers alături de oameni ai căror ochi erau plini de lumină şi care cu toate acestea nu văd nimic în păduri, în mare, în cer, nimic pe străzile oraşelor, nimic în cărţi. Ce absurdă iluzie e acest fel de vedere! Mai bine să rătăceşti pentru totdeauna în noaptea veşnică a orbiei cu bun simţ, cu sensibilitate şi inteligenţă, decât să te mulţumeşti numai cu actul simplu de a vedea”.

 

“Destinul fiecăruia este călăuzit de o viaţă internă şi secretă; noi suntem susceptibili de a fi buni, de a iubi, de a fi iubiţi, de a cerceta după mijloace care să ne facă să deve­nim mai înţelepţi; aceste forţe spirituale le posedăm şi noi ca şi ceilalţi copii ai lui Dumnezeu. De asemenea auzim şi noi tunetul şi vedem scăpărând fulgerele pe muntele Sinai, străbatem şi noi pustiul fără drum, care se va bucura sub paşii noştri şi va înflori ca trandafirul; mergem şi noi spre pământul făgăduit, pentru a stăpâni comorile spiritului şi invizibila continuitate a vieţii şi a naturii”.

 

“Ei mi-au luat ceea ce ar fi trebuit să fie văzul meu.

(Dar mi-aduc aminte de Paradisul lui Milton)

“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie auzul meu.

(Beethoven a venit şi mi-a şters lacrimile mele)

“Ei mi-au luat ceea ce trebuia să fie graiul meu.

(Dar am vorbit cu Dumnezeu când am fost tânără)

“El nu-i va lăsa să-mi ia sufletul

Posedând aceasta, eu încă posed totul”.

 

Prin strădania ei, prin lecturile ei şi prin scrisul ei, ea a fost o pricină de inspiraţie, o binecuvântare pentru mulţi. Ea rămâne în istorie ca persoană unică care, prin harul lui Dum­nezeu, cu minimul ce-l avea a dat maximul de randament.

 

Helen Keller a trecut în veşnicie la 1 iunie 1968 în vârstă de 88 ani.

 

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/lumini-peste-veacuri-vol-i-27-helen.html

 

//////////////////////////////////////////////

Lumini peste veacuri > Vol. I > 14. John Wesley

<<< Cuprins

 

CAPITOLUL 14

JOHN WESLEY

 

Oamenii mari în cele spirituale şi lucrările lor, cu atât sclipesc mai mult cu cât cunoaştem starea rea, decăderea celor din timpul lor, precum şi împrejurările critice prin care au trecut.

 

Niciodată religia nu ajunsese la o aşa decădere în Anglia ca în decursul primei jumătăţi a veacului al optsprezecelea. În biserica oficială, obiceiurile şi morala clerului erau îngro­zitoare. Raţionalismul pătrunsese în teologie. Demnitatea în biserică era acordată celor ce se dovedeau mai supuşi faţă de cei de la conducere, indiferent că erau beţivi sau desfrânaţi.

 

Ca să nu dau loc la bănuiala că tabloul acesta a fost pictat prea negru de o mână duşmănoasă, las pe un cleric să vor­bească. Episcopul Kyle spune: “Da la anul 1700 până cam pe vremea revoluţiei franceze, Anglia părea golită de tot bunul… În locurile de sus era întuneric şi întuneric era şi în locurile de jos, întuneric în tribunal, în cazarmă, în parlament şi în judecătorie, întuneric la ţară şi întuneric şi la oraş, întu­neric între cei bogaţi şi întuneric între cei săraci, un întuneric gros, des, religios şi moral, un întuneric care se putea pipăi”.

 

Dar tocmai pentru această împrejurare critică s-a născut la Epworth în 17 iunie 1703 John Wesley şi apoi a fost pre­gătit prin o lungă şi deosebită experienţă ca să lupte cu forţe­le întunericului. El a fost al cincisprezecelea, dintre nouă­sprezece copii ai familiei. Tatăl său, bunicul său şi străbu­nicul său au fost preoţi anglicani. La vârsta de 6 ani, casa lor a luat foc în noaptea de 7 februarie 1709. Susana şi Samuel Wesley şi-au scos copiii afară din casa în flăcări. Dar când i-au numărat, au constatat că John a rămas înlăuntru. Tatăl a încercat să meargă după el, dar flăcările erau prea mari şi căldura prea puternică. Copilul a apărut însă la o fereastră de sus. Un vecin strigă altuia: “Urcă-te pe umerii mei”, astfel cu o scară vie formată din trei oameni, au putut ajunge la geamul lui şi să-l salveze, tocmai înainte de a cădea tavanul. Mai târziu, nu odată, în predici, el a mărturisit că a fost scos din foc.

 

Susana Wesley, mama eroină, era fiica lui Dr. Anesley. Ea a fost o femeie foarte evlavioasă şi bine educată. De la vârsta de 5 ani, copiii începeau să înveţe. Era foarte grijulie în educaţia copiilor şi menţinea o disciplină de fier în familie.

 

Fiecare copil ştia ce are de făcut şi cum să-şi ţină în ordine cărţile, hainele şi celelalte lucruri. Timpul zilei era bine îm­părţit, 3 ore dimineaţa şi 3 ore după masa pentru lecţii. Ea îi învăţa cititul, apoi limba latină, greacă, ebraică, franceză, matematică şi istorie. Culcarea era la oră anumită şi la fel deşteptarea. Punctualitatea avea mare importanţă. Se pare că această disciplină a devenit trăsătură de caracter în viaţa lui John Wesley şi i-a fost de mult folos.

 

El a fost educat la Oxford ca un credincios înflăcărat în principiile înalte ale bisericii. Era plin de neprihănire perso­nală. În şcoală se hotărî să lupte pentru trezirea sufletelor la o adevărată viaţă creştinească. La vârsta de 21 de ani, terminând facultatea, a fost ordinat ca diacon în biserica Anglicană. La 23 de ani a fost hirotonisit ca preot. După aceasta a petrecut doi ani şi jumătate ca ajutor al tatălui său la parohie. În anul 1729 s-a reîntors la Oxford. Atunci s-a unit cu “Clubul Sfânt” organizat de fratele său Charles cu un an înainte şi numaidecât a fost făcut liderul clubului. “Clubul Sfânt” era o mică societate a tinerilor iubitori de Dumnezeu. Aici se întruneau pentru citirea Noului Testa­ment în greacă, pentru împărtăşirea de experienţe şi pentru cercetarea inimii. Membrii acestui club depuneau eforturi pentru ridicarea morală şi religioasă a studenţilor, pentru ajutorarea săracilor, suferinzilor şi a prizonierilor, precum şi pentru instruirea literară şi religioasă a copiilor săraci. El a fost inspirat de cărţile: “Urmarea lui Cristos” a lui Toma de Kampis, “Traiul sfânt” şi “Moartea sfântă” a lui Jeremy Taylor, “Desăvârşirea creştină” şi “Chemarea serioasă” a lui Wiliam Law.

 

El nici nu se putea gândi că acţiunea lor modestă pentru trezirea păcătoşilor, trezire pe care nici el nu o avea, îi va purta prin experienţe binecuvântate şi va face din el instru­mentul care, folosit de puterea divină, va provoca o trezire religioasă de mare amploare.

 

După ce şi-a terminat pregătirea, John Wesley împreună cu fratele său Carol Wesley, a fost trimis de biserica Angli­cană ca misionar în Georgia, Statele Unite.

 

La începutul anului 1736 erau în drum spre America. Pe aceeaşi corabie se afla şi o grupă de emigranţi moravieni. În timpul unei groaznice furtuni, pericolul unui naufragiu părea iminent. John Wesley scrie următoarele în jurnalul său:

 

“La ora şapte am mers la germani. Cu mult înainte, eu am observat marea seriozitate a credinţei lor. Despre umilinţa lor au dat o dovadă continuă, prin îndeplinirea anumitor servicii josnice pentru alţi pasageri, pe care nici unul dintre englezi nu le-ar fi făcut, servicii pe care le făceau cu bucurie şi nu voiau să primească nici o plată, ci spuneau că: “Prinde bine mândriei lor” şi “Scumpul lor Mântuitor a făcut mult mai mult pentru ei”. Şi fiecare zi le oferea ocazia să-şi arate blândeţea, fără ca vreo batjocură sau altceva să-i poată schimba. Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau trântiţi jos, ei se ridicau iarăşi liniştiţi şi îşi vedeau de drum; nici cea mai mică jeluire nu se auzea din gura lor. Acum era o ocazie de a căuta să văd dacă sunt scăpaţi de duhul fricii tot aşa cum erau scăpaţi de duhul mândriei şi al răzbunării. În timp ce cântau un psalm cu care au început serviciul, valurile puter­nice se repeziră şi rupseră în bucăţi principala pânză şi învăluiră corabia, încât apa curgea înăuntru printre scândurile de la punte, de parcă am fi fost înghiţiţi de adânc. Ţipete de groază se auziră printre englezi. Germanii cântau liniştit mai departe. După aceea am întrebat pe unul din ei: “Nu v-a fost frică?” – “Slavă Domnului, nu” – răspunse el. Şi am întrebat: “Dar nici femeile şi nici copiii nu s-au speriat?” El îmi răspunse blând: “Nu, căci femeile şi copiii noştri nu se tem de moarte”.

 

După ce a ajuns în Georgia, Wesley l-a căutat pe A. G. Spangenberg, păstorul moravilor, spre a-i cere un sfat spiritual cu privire la conduita sa. În jurnalul său, la data de 7 februarie 1736 a scris următoarele: “Dr. Oglethorpe s-a reîntors de la Savanah cu Mr. Spangenberg, unul din păstorii germanilor. Curând mi-am dat seama ce duh are şi, cerându-i sfatul, el mi-a zis: “Fratele meu, întâi trebuie să-ţi pun una sau două întrebări: Ai tu mărturia lăuntrică? Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul tău că eşti copil al lui Dumnezeu?” Am fost surprins şi nu ştiam ce să răspund. El a observat şi m-a întrebat: “Cunoşti dumneata pe Cristos?” Stătui puţin şi apoi răspunsei: “Eu ştiu că El este Mântuito­rul lumii”. – “Adevărat, – răspunse el – dar ştii dumneata că El te-a mântuit?” – “Sper că pentru aceea a murit, ca să mă mântuie”. El adăugă: “Dumneata te cunoşti pe dumneata însuţi?” La aceasta îi răspunsei “Da”, însă mă tem că a fost o vorbă goală. Apoi el luă parte la un serviciu de închinăciune al fraţilor moravieni, serviciu care lăsă o adâncă impresie asupra lui. El mărturiseşte contrastul izbitor dintre serviciul lor divin şi formalismul sec al bisericii anglicane, spunând: “Simpli­tatea mare precum şi solemnitatea întregului serviciu m-au făcut să uit perioada celor 1700 de ani şi m-au transportat cu spiritul într-una din acele adunări unde nu era formalism şi stat, ci în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de cor­turi, sau Petru, pescarul, sub călăuza Duhului şi a puterii”.

 

Experienţa lui Wesley cu fraţii moravieni pe bordul coră­biei, precum şi probarea inimii sale de către Spangenberg cu privire la naşterea din nou şi siguranţa mântuirii, au făcut o impresie neuitată asupra întregii sale vieţi şi în mod perma­nent a influenţat nu numai învăţătura sa, ci şi comportarea sa în timpurile de încercare şi persecuţii. Întorcându-se în Anglia după doi ani, Wesley scria în jurnalul său:

 

“Am mers în America să convertesc pe indieni, dar oh! cine mă va converti pe mine? Cine va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea şi necredincioasă? Eu am o religie de vreme bună. Eu pot vorbi bine şi cred câtă vreme nu e nici un pericol, dar să nu mi se arate moartea în faţă, căci îndată duhul meu se tulbură. Eu nu pot să spun: “Moartea îmi este un câştig!”

 

În Marea Britanie, John şi Carol Wesley s-au împrietenit cu “fraţii moravieni”. Peter Boehler, mai târziu conducător de seamă în Biserica Moraviană, a fost binecuvântat în mod deosebit în eforturile sale de a-l conduce pe John Wesley la deplina lumină a Evangheliei. La data de 4 martie 1738, Wesley a scris în jurnalul său:

 

“Mi-am găsit fratele la Oxford, abia scăpat de pleurezie, stând de vorbă cu Peter Boehler prin care (în mâna marelui Dumnezeu) am fost convins în mod clar duminică, 5, de necredinţa, de lipsa de acea credinţă, singura prin care putem fi mântuiţi. Imediat mi-a venit gândul “Părăseşte predicarea. Cum poţi predica altora, când tu însuţi nu ai credinţa?” Am întrebat pe Boehler dacă e bine sau nu să mă las de predicat. El îmi răspunse: “Nicidecum!” L-am întrebat “Dar ce pot să predic?” El spuse: “Predică credinţa până ce o vei avea, apoi vei predica credinţa fiindcă o vei avea“. După aceea, luni 6 am început predicarea acestei noi doctrine, deşi sufletul meu căuta să se reţină de la lucru. Prima persoană căruia i-am oferit mântuirea numai prin credinţă a fost un prizonier condamnat la moarte”.

 

Nu peste mult timp, el însuşi a fost condus la deplina siguranţă a mântuirii. Mărturia sa în această privinţă este conclusivă. În jurnalul său citim:

 

“Miercuri 3 mai 1738. Fratele meu a avut o lungă con­versaţie cu Peter Boehler. Şi Dumnezeu a găsit cu cale să-i deschidă ochii, aşa că a văzut clar natura adevăratei credinţe vii, singura prin care “suntem mântuiţi prin har”.

 

“Miercuri 24 mai. Seara am mers fără voie la o societate în str. Aldersgate, unde cineva citea prefaţa scrisă de Luther la epistola către Romani. Cam pe la 9 fără un sfert, în timp ce descria schimbarea ce o face Dumnezeu prin credinţa în Cristos, deodată îmi simţii inima cumva încălzită. Am simţit că m-am încrezut în Cristos, numai în Cristos pentru mântu­ire, şi o asigurare mi-a fost dată că El a luat fărădelegile mele şi că m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii”.

 

Dr. F.B. Meyer spune următoarele despre pocăinţa lui Wesley: “Aceia din voi care vizitaţi Londra, pot foarte bine să coboare de la Holborn la Fleet Street printr-o străduţă cunoscută sub numele de Fetter Lane, iar pe partea stângă puteţi vedea o uşă simplă având deasupra ei cuvintele “Capela Moraviană”. Ori de câte ori trec pe acolo, mă opresc pentru un moment şi îmi ridic pălăria. Ce s-a întâmplat acolo? Wesley, după cum ştiţi, a mers în America la Savanah, dar n-a făcut nimic deosebit, căci el încă nu cunoştea puterea dinamică de care am vorbit. El era un om de rând. S-a întors la Londra şi a întâlnit pe un om foarte remarcabil, Peter Boehler. Acesta era în legătură cu contele Zinzendorf. Moravienii sunt urmaşii lui Jan Hus după cum ştiţi, şi ei trăiesc în puterea Duhului Sfânt”.

 

“Când a venit din nou în strada Aldersgate, el a întâlnit aici vreo 40 sau 50 de persoane şi s-au înţeles să se întâlneas­că iarăşi după masă la orele 5, în Capela din str. Fetter Lane, ceea ce au şi făcut. Wesley, fratele său, Whitefield şi alţii ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, au fost acolo. O vreme au stat tăcuţi, cercetându-şi fiecare inima. Apoi au aşteptat pe Dumnezeu, şi în părtăşia acelei ore, ei au devenit con­ştienţi de mişcarea Duhului lui Dumnezeu. Au căzut apoi cu feţele la pământ, spune Wesley în jurnalul său şi au stat aşa biruiţi de recunoştinţă, apoi s-au ridicat şi au cântat un imn de slavă”.

 

Căutând să arate importanţa pocăinţei lui Wesley la 24 mai 1738 în ora de rugăciune a fraţilor moravieni, Lecky în lucrarea sa “Istoria Moraviei” spune: “Ce s-a întâmplat în aceea camera a fost de mai mare importanţă pentru Anglia decât toate biruinţele lui Pitt pe uscat şi pe mare”.

 

Jurnalul său continuă.

 

“Vineri 26 mai. Sufletul meu a continuat să aibă pace, cu toate că aveam o tristeţe din pricina numeroaselor ispite. Am întrebat pe Fr. Telchig, un moravian, ce să fac. El îmi răspunse: Nu trebuie să te lupţi cu ele cum făceai mai înainte, ci în momentul în care apar, să fugi de ele şi să-ţi cauţi adăpost în rănile Domnului Isus”.

 

Convertirea lui John şi Carol Wesley marchează o epocă în istoria protestanismului. Dr. W.H. Fitchett, unul din cei mai buni biografi ai lui Wesley, rezumă astfel: “În fond sunt trei lucruri în adevăratul alfabet al creştinismului, lucruri pe care nici instruirea din casa evlavioasă a părinţilor, nici marea universitate, nici vechea biserică şi nici cărţile renu­mite nu l-au învăţat pe Wesley. Acestea sunt: că mântuirea e numai prin ispăşirea făcută de Domnul Isus şi nu prin faptele noastre proprii, că singura ei condiţie e credinţa şi că ea este adeverită cunoştinţei spirituale de Duhul Sfânt.

 

Aceste lucruri au fost pentru Wesley adevărate descope­riri”.

 

Câteva extrase dintr-o scrisoare a lui Peter Boehler către contele Zinzendorf aruncă o lumină deosebită asupra pocăinţei sale. El scria:

 

“La data de 28 februarie 1738, am călătorit cu fraţii John şi Carol Wesley de la Londra la Oxford. Cel mai mare, John, e un om prietenos. El ştie că încă nu-l cunoaşte în mod real pe Mântuitorul, dar vrea să fie îndrumat. Ne iubeşte sincer. Fra­tele său, cu care aţi vorbit adeseori când aţi fost la Londra, este foarte tulburat în gândurile sale şi nu ştie cum să înceapă să înveţe să-L cunoască pe Mântuitorul. L-am auzit pe John Wesley predicând. N-am putut înţelege totul, dar nu a fost ceea ce doream să aud. După aceea am luat patru fraţi cu mine, printre care şi pe Wolf să-l vadă şi să-i spună experienţa lor şi să-i arate cum Salvatorul primeşte bucuros şi imediat pe cei păcătoşi. Unul câte unul au început să-i istorisească lui Wesley experienţa lor. Wolf, în special, un nou convertit a vorbit cu multă simţire şi cu mare putere despre harul pe care el l-a primit. Wesley şi cu ceilalţi care erau cu el au ascultat înmărmuriţi. L-am întrebat apoi pe Wesley ce a învăţat din aceste experienţe? El mi-a răspuns că patru exemple au fost prea puţin şi că nu-l pot convinge. I-am spus că îi pot aduce mai mult de opt cazuri de acest fel în Londra. După puţin timp el se sculă şi zise: “Să cântăm cântarea 456: Sufletul meu înaintea Ta stă proşternut”. În timp ce cântam mereu îşi ştergea ochii plini de lacrimi, şi imediat după aceea m-a chemat în dormitorul său şi mi-a mărturisit că acum e convins de adevărul a ceea ce i-am spus despre credinţă şi că mai mult nu mai vrea să discute, dar că el nu a ajuns să aibă acest har. Cum să-şi însuşească el o aşa credinţă? El nu a păcătuit aşa de mult ca alţii. I-am spus că a nu crede în Mântuitorul e un păcat destul de mare şi l-am încredinţat să-L caute pe Cristos până ce Îl va găsi. Am fost foarte mişcat rugându-mă cu el şi am cerut Răscumpărătorului să aibă milă de acest păcătos. După rugăciune, Wesley a spus că, după ce va primi darul credinţei mântuitoare, nu va mai predica nici un alt subiect decât despre acesta”.

 

Am mai avut apoi a altă convorbire prietenească cu Wesley. El m-a informat despre opoziţia pe care a întâmpinat-o din partea câtorva preoţi drept credincioşi, cărora el le-a făcut cunoscut convingerile sale, că încă nu are ade­vărata credinţă mântuitoare. El m-a întrebat ce ar trebui să facă? E nevoie să spună poporului căruia i-a predicat, starea sa? I-am spus că nu îi pot da o regulă în privinţa aceasta, dar că trebuie să urmeze cu hotărâre pe Mântuitorul. I-am cerut fierbinte să nu privească după harul Mântuitorului ca după ceva depărtat, în viitor, ci să creadă că e prezent, aproape de el, că inima lui Isus e deschisă şi dragostea Lui pentru el e foarte mare. Pot afirma că e un sărman păcătos cu inima zdrobită, flămând după o neprihănire mai bună decât aceea pe care a avut-o, după neprihănirea lui Isus Cristos. Seara a predicat din 1 Corinteni 1:23-24: “Noi predicăm pe Cristos cel răstignit”. Avea mai mult de 4000 de ascultă­tori şi a vorbit în aşa fel că toţi au rămas miraţi. Niciodată înainte n-au auzit aşa doctrine de la buzele lui. Primele lui cuvinte au fost: “Vă mărturisesc sincer nevrednicia mea de a vă predica pe Cristos cel răstignit”. Toţi bieţii păcătoşi au putut aprecia aceasta, toţi cei ce îşi simţeau mizeria lor proprie. Mulţi au fost treziţi prin această predică!”

 

Toată viaţa apoi a vestit mesajul crucii, a mântuirii prin credinţa. La vârsta de 86 de ani a vorbit în faţa unei mulţimi de 25.000 persoane. Adeseori repeta: “Sunt cel mai mare dintre păcătoşi, dar Isus a murit pentru mine!”

 

Wesley nu se putea gândi că s-ar putea petrece pocăinţa oamenilor în afară de zidurile bisericii. A fost o mare biru­inţă când Wesley s-a ridicat şi a predicat pe mormântul tatălui său, fiindcă preotul parohiei nu i-a dat voie să intre în aşa numitul locaş sfânt. Atunci Wesley a scris: “Sunt bine încre­dinţat că am făcut mai mult bine în cele trei zile cât am predicat pe mormântul tatălui meu, decât în cei trei ani cât am predicat pe amvonul lui. “Whitefield, prietenul său, a început o serie de evanghelizări în aer liber la Bristol, pentru cărbunari. Aproape 20.000 mineri au acceptat mesajul salvării şi au devenit credincioşi. Numaidecât a scris lui Wesley, rugându-l să vină urgent să-l ajute în marea lucrare. O vreme, Wesley a ezitat, dar în cele din urmă a plecat. În timp ce stătea ală­turea de Whitefield, era uimit de ceea ce vedea. A fost şocat privind convertirea oamenilor în afară de biserică. În ziua a doua a consimţit să predice şi el în aer liber, în faţa a 3000 de suflete. Deschizând Biblia la întâmplare, a zărit cuvintele: “Duhul Domnului este peste mine fiindcă m-a uns să… predic săracilor Evanghelia”. A predicat cu atâta putere din acest text, încât sute de suflete au fost convertite. Atunci a învăţat că pentru a mântui sufletele de la pierzare nu e nevoie numaidecât de clădirile bisericilor. Din aceea clipă, lui Wesley i s-a deschis o nouă cale. Aproape de Londra, la Blackheat, s-au adunat vreo 14.000 să-i asculte predica. În duminica următoare s-au adunat 7000 la Noorfields, iar seara vreo 15.000.

 

Ca un foc, aşa s-a întins de la un capăt la altul al Angliei o mare trezire spirituală. John Wesley, cu fratele său Carol şi cu Whitefield pe oriunde ajungeau, ca vulpile lui Samson, aprindeau totul. O imensă turnătorie a fost preschimbată în casa de rugăciune cu o capacitate de o mie de locuri şi nu mult după asta el şi-a mutat aici locuinţa şi cartierul său general.

 

Într-o zi, Wesley a plecat la Newcastle. După ce a ajuns aici, a constatat decăderea mare a locuitorilor. După câtva timp, un mare număr de mineri au fost convertiţi la predicile lui. Apoi a stăruit de ei să se hotărască să zidească un locaş de închinăciune care se ridica la 700 de lire şi el avea numai 26 şilingi în mină. Şi cum convertiţii lui erau toţi săraci, popo­rul râdea de gândurile năstruşnice ale predicatorului.

 

“Niciodată n-o să vedeţi pus acoperişul pe această clădi­re” – zise un batjocoritor.

 

“Eu sunt de altă părere, spuse Wesley. Nu-i nici un mo­tiv de îndoială căci, după cum ea a început pentru Numele lui Dumnezeu, El va purta de grijă de ceea ce este necesar pen­tru terminarea ei”.

 

“Mare este credinţa ta”, spuse un quaker care era prezent la punerea pietrei de temelie şi, după ce se duse acasă, îi trimise predicatorului suma de 100 de lire. Peste 3 luni Wesley a predicat în această casă de rugăciune, care nu numai că fusese acoperită, dar şi terminată pentru închinăciune. Şi erau atât de plini de râvnă minerii pentru a-l asculta pe Wesley, încât la amiază, când se termina serviciul, nici nu se duceau, ci se culcau acolo pe bănci până la serviciul de seară, ca apoi noaptea să poată coborî iarăşi în mină.

 

În lucrarea sa a avut şi multe de înfruntat, dar în toate Dumnezeu i-a dat biruinţă, în timp ce predica la Cole-Orton Moor, moşierul locului care avea mare influenţă asupra minerilor, a dat la câţiva băuturi tari şi, după ce i-a îmbătat, i-a trimis să conturbe şi să împrăştie adunarea lui Wesley. I-a înarmat cu ciomege şi i-a pus sub comanda unui bătăuş numit John Massey. Cu ciomegele ascunse pe sub haine, oamenii aceştia şi-au însoţit şeful la adunare şi aşteptau ca el să dea semnalul şi să înceapă atacul împotriva predicatorul. Dar, în timp ce ascultau predicarea Evangheliei, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupra şefului bandei şi l-a convertit. În cele din urmă bătăuşii au devenit nerăbdători şi unul din ei a strigat şefului: “Ioane pentru ce nu dai comanda?” Spre uimirea minierilor, Massey îi răspunse: “Dacă cineva îndrăz­neşte să se atingă de predicator, atunci mă voi socoti cu el mâine la gura minei”. După aceasta minerii n-au mai îndrăz­nit să tulbure serviciul, iar drept rezultat al acestei întruniri a fost că şeful bătăuşilor s-a pocăit şi a devenit mare predi­cator.

 

Altădată, la Falmouth, răzvrătiţii au atacat casa unde era găzduit Wesley, au spart uşa de afară şi mai aveau una simplă dinăuntru. În timp ce dădeau asaltul asupra acesteia, o fetiţă a început să ţipe: “Vai, ce să facem?” – „Să ne rugăm” spuse Wesley. “Nu e mai bine oare să vă ascundeţi?” – “Nu, pentru mine e mai bine să stau unde sunt”. Doar câteva clipe şi uşa trosni prăbuşindu-se. Wesley păşi în faţa lor şi spuse: Aici sunt. Care din voi are ceva, să-mi spună. Căruia din voi i-am făcut vreun rău? Ţie? Sau ţie? Şi zicând acestea, el ieşi încet pe uşa sfărâmată în stradă şi început să strige: “Vecini, cetăţeni doriţi să mă auziţi vorbind?” – “Da, da! strigă mulţimea. În câteva momente mulţimea gălăgioasă se linişti şi el se folosi şi de această ocazie să predice Evanghelia.

 

Procedeul clericilor de a-l osândi de la amvon, asmuţi puterile întunericului, ale ignoranţei şi ale fărădelegii. Numai datorită unei minuni dumnezeieşti, Wesley scăpă în diferite rânduri de la moarte. Când se revărsa furia gloatei asupra lui şi când se părea că nu mai există nici un mijloc de scăpare, îngerul Domnului în chip de făptură omenească îi venea în ajutor, mulţimea se dădea la o parte şi servul lui Cristos pleca în siguranţă de acolo.

 

O aşa scăpare, Wesley o povesteşte în următoarele cu­vinte: “Mulţi încercară să mă doboare pe când coboram o pantă lunecoasă spre oraş, zicându-şi că odată ce voi fi aruncat la pământ, nu mă voi putea ridica niciodată. Dar nu căzui, nici nu am alunecat pe pantă până ce în sfârşit am scăpat cu totul din mâinile lor… Deşi mulţi îşi dădeau oste­neala să mă apuce de guler sau de haină spre a mă trânti la pământ, nu reuşiră. Numai unul singur reuşi să mă apuce de o pulpană a jiletcei mele, cu care rămase în mâinile sale, în timp ce cealaltă pulpană care avea un buzunar cu o banc­notă în el, o rupse numai pe jumătate. Un om robust care se afla la spatele meu, încercă în mai multe rânduri să mă lo­vească cu un ciomag gros de stejar – dacă m-ar fi lovit numai o singură dată în ceafă s-ar fi putut scuti de altă osteneală. Dar de fiecare dată lovitura ricoşa în mod misterios, nici eu nu ştiu cum, căci nu mă puteam mişca nici la dreapta nici la stânga. Un altul se năpusti din îmbul­zeală, ridică braţul să mă lovească, dar deodată îl lăsă să cadă jos şi, netezându-mi capul cu mâna zise: “Ce păr moale are!” Cei dintâi oameni ale căror inimă fusese schimbată, erau bandiţi oraşului, conducătorii mitocănimei dintre care unul fusese boxer de profesiune în grădinile pentru luptele cu urşii…”.

 

“Cu ce gingaşă solicitudine ne pregăteşte Domnul pe nesimţite pentru îndeplinirea voinţei Sale! Acum doi ani o bucată de cărămidă mă atinsese în treacăt între ochi. Luna trecută am primit o lovitură şi astă seară două, una înainte de a veni în oraş şi alta după ce am ieşit, dar amândouă fură ca nimic, căci deşi un om mă lovi greu în piept, iar altul mă lovi cu furie peste gură, aşa încât sângele începu să curgă, totuşi aceste două lovituri nu mi-au pricinuit mai mare rău decât dacă aş fi fost atins cu un pai”.

 

“Eu am crezut în Cristos şi numai în Cristos pentru mântuire şi am primit asigurarea că El îmi luase păcatele mele, chiar pe ale mele şi m-a mântuit de legea păcatului şi a morţii”. Acestea sunt cuvintele prin care îşi mărturisea experienţa mântuirii sale.

 

Nu mult după aceasta întreaga Anglie a fost zguduită prin predicarea naşterii din nou şi îndreptăţirea imediată prin credinţă. Cu aceasta începuse o a doua Reformă. La început nu se gândi să se despartă de biserica anglicană, ci să lucreze în ea, dar fiind alungat de la amvoanele bisericii oficiale, Wesley a început să predice pe câmpuri. Împreună cu George Whitefield, un coleg de la Oxford şi membru de asemenea al acelui mic club religios întemeiat când erau la studii. Membrii acestui club fuseseră porecliţi “metodişti”. De aici apoi numele s-a extins asupra tuturor celor treziţi de el sau de ai lui. Wesley era bun organizator, conducător şi predicator. Când predica el, zeci de mii de suflete se adunau la ascultarea Evangheliei. Prin predicile lui aspre contra păcatului, nu odată a aţâţat mânia unor oameni de nimic care se năpusteau asupra lui. Astfel, fie din partea acestora, fie din partea acelora care îl duşmăneau de moarte, John Wesley a fost mai de multe ori bătut. Dar lucrarea a luat mari pro­porţii. Ajutat fiind de George Whitefield şi de alţii, bisericile metodiste s-au întins în toată ţara, iar la moartea lui John Wesley numărau cam 100.000 de membri.

 

Dar numărul acesta, cu toate că a fost destul de frumos, nu a fost decât cel mai slab rezultat al trezirii făcute de Dumnezeu prin Wesley, căci cine oare poate spune până unde va merge un val ridicat în mijlocul oceanului. Tot aşa, cine ar putea înşira rezultatele directe şi indirecte ale vieţii lui? Influenţa vieţii lui a fost ca nişte brazde adânci trase pe caracterul întregii naţiuni. Un mare val de zel religios a miş­cat poporul. Până şi biserica anglicană a fost binecuvântată prin el, cu toate că îl ura. Clerul s-a trezit din somnul său adânc şi faţa bisericii a fost schimbată. Scepticismul a fost înghiţit de val. O grupă evanghelică se ridică în biserica anglicană şi avuse conducerea mai bine de 50 de ani.

 

Un mare entuziasm moral cuprinse întreaga naţiune. Multe rele fură înlăturate. Instituţii noi începură să ia fiinţă. Din gurile predicatorilor începură să pornească tunete împotriva comerţului cu sclavi. Lupte pentru eliberarea sclavilor din Indii, care erau consideraţi ca suflete scumpe pentru care a murit Cristos, fu pornită de vestitorii Evan­gheliei. Aceste lupte ajunseră la bun sfârşit în anul 1833, câştigând decretarea libertăţii pentru sclavi, precum şi tri­miterea de misionari în India.

 

John Wesley era un om al rugăciunii şi un sârguincios cercetător al Bibliei. În ultimii 40 de ani ai vieţii sale se scula la ora 4 dimineaţa şi întrebuinţa un ceas sau chiar două în studiul Bibliei şi în rugăciune.

 

El a murit la 2 martie 1791, în Londra, în vârstă de 83 de ani. Timp de 53 de ani el a călătorit pe cal peste 350.000 km şi a predicat peste 40.000 de predici. El a scris 233 cărţi. Azi scrierile lui sunt cuprinse în 32 de volume. Una mai de seamă e: “O examinare a înţelepciunii lui Dum­nezeu în creaţiune”.

 

 

<<< Cuprins

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/lumini-peste-veacuri-vol-i-14-john.html

 

////////////////////////////////////////////

 

LUMINI PESTE VEACURI

de Petru Popovici

Isus a zis: “Voi sunteţi lumina lumii”

(Matei 5:14)

 

Cuprins:

 

VOLUMUL I

Cuvânt înainte

1. Policarp
2. Augustin
3. John Wycliffe
4. Savonarola
5. Jerome de Praga
6. Jan Hus
7. Thomas Cranmer
8. Balthasar Hubmaier
9. Menno Simons
10. John Milton
11. Richard Baxter
12. Jonathan Edwards
13. David Brainerd
14. John Wesley
15. George Whitefield
16. John Knox
17. George Müller
18. John Smyth
19. Roger Williams
20. Zinzendorf
21. Johann Gerhard Oncken
22. V. Gh. Pavlov
23. George Truett
24. Kagava
25. Henry Moorhouse
26. Gipsy Smith
27. Helen Keller
28. Wernher von Braun
29. William Booth
30. Robert McCheyne

 

 

 

<<< Coperta

 

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/lumini-peste-veacuri-cuprins.html

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Lumini peste veacuri > Vol. II > 15. Hudson Taylor

<<< Cuprins

 

CAPITOLUL 15

HUDSON TAYLOR

Apostolul Chinei Interioare

 

Dumnezeu e Cel ce Îşi alege oamenii şi El îi pregăteşte în chip tainic pentru lucrarea la care îi cheamă. Important e ca ei să se lase învăţaţi de El. De multe ori însă, robii Lui cad la test. Când Moise a fost trimis, a doua oară, să dea apă poporului din stâncă, i s-a cerut doar să vorbească stâncii; era ceva deosebit decât prima dată când i s-a spus să lovească stânca. Şi chiar el, care văzuse atâtea lucrări minunate ale lui Dumnezeu, a căzut la test. E o mare onoare pentru Dumnezeu să te încrezi în El deplin şi să-L asculţi în totul. Atunci totul devine posibil. La o aşa experienţă a fost condus Hudson Taylor, unul din marii misionari, deschizători de drumuri în câmpul Evangheliei.

 

Hudson Taylor s-a născut la 21 mai 1832, în localitatea Barnsley, Anglia, din părinţi credincioşi. Deşi era firav, a fost foarte disciplinat. Când era de cinci ani, el a mai avut un frate şi o surioară. Părinţii săi erau buni primitori de oaspeţi şi la acea vârstă fragedă, el spunea musafirilor că atunci când va fi mare, el va merge ca misionar în China. Fiind plăpând cu sănătatea sa, nu a fost trimis la şcoală până la 11 ani, dar învăţase acasă să citească, să scrie, să compună şi învăţase chiar şi limba ebraică pe care o citea curgător.

 

Părinţii ţineau foarte mult la punctualitate şi la păstrarea cuvântului dat. Când se întâmpla ca unul din copii să nu-şi respecte cuvântul, părinţii erau adânc îndureraţi şi stăteau de vorbă cu el, uneori chiar aplicau sancţiuni, căci voiau să le formeze un caracter bun.

 

Când a mers la şcoală, prietenia cu alţi copii l-a făcut să piardă interesul în cunoaşterea Bibliei şi în cele spirituale. Tatăl său avea o drogherie şi în 1845, înainte de Crăciun, fiindcă avea mult lucru, l-a reţinut de la şcoală, dar în timp ce îl ajuta pe tata, el îşi făcea şi lecţiile la zi, ca şi când ar fi fost la şcoală.

 

La 15 ani, a luat o slujbă la banca din localitate. Acolo, un funcţionar mai în vârstă l-a înstrăinat mai mult de Dumnezeu. A ajuns să nu mai creadă în nimic. Nepăsarea a pus stăpânire pe sufletul său. Nu-i mai plăcea să meargă la biserică. Toată această stare a produs o mare durere tatălui şi mamei lui. Chiar şi soră-sa, care avea doar 13 ani, a început să se roage de trei ori pe zi, cu multă stăruinţă, pentru mântuirea lui Hudson. Toate acestea pe el îl deranjau nespus. Din cauza multelor ore lucrate la bancă, la lumina de gaz, ochii au început să i se inflameze. Atunci a părăsit acel serviciu.

 

La 17 ani, într-o sâmbătă după masă, Hudson era singur acasă. Mamă-sa era plecată departe, la nişte rudenii. Acolo, deodată s-a sculat de la masă şi a plecat singură într-o cameră să se roage, căci simţise o povară deosebită pentru fiul ei. Ea s-a adâncit în rugăciune şi cu multe lacrimi a cerut mântuirea fiului ei şi nu a vrut să se ridice de pe genunchi până nu a primit asigurarea că el e mântuit. În acea zi, la acea oră, Hudson fiind singur acasă, plictisit, s-a dus la biblioteca tatălui şi a căutat ceva de citit, ca să-şi omoare timpul. Ochii i-au fost atraşi de un tratat cu titlul: „S-a isprăvit!” El ştia că în prima parte a unui tratat de obicei se dădea o întâmplare, iar în partea a doua era învăţătura sau morala. El şi-a zis că are să citească prima parte, iar partea a doua o lasă altuia. Tratatul însă arăta că mântuirea sufletului nostru a fost săvârşită pe Golgota; că acolo, prin moartea Domnului Isus Cristos, ea a fost isprăvită şi că oricine, acum, o poate avea prin credinţă. Cuvintele acelea erau pentru sufletul său pustiu. În timp ce mamă-sa în depărtare stăruia pentru mântuirea lui, acolo, lângă bibliotecă, sufletul său copleşit de dragostea Domnului a îngenuncheat, a primit mântuirea şi s-a predat Domnului. Atunci mama lui a primit încredinţarea că fiul ei e mântuit. Când mamă-sa a venit acasă, el i-a ieşit în întâmpinare plin de bucurie şi a vrut să-i spună noutatea. „Ştiu, fiul meu, ştiu, de două săptămâni mă bucur de noutatea ce vrei să-mi spui”.

 

Chiar din primele zile ale mântuirii sale, inima sa a început să bată pentru mântuirea altor păcătoşi. El a început să se roage intens pentru aceasta şi să stea de vorbă cu alţii despre sufletul lor, arătându-le că mântuirea lor e isprăvită, ei doar trebuie să o primească.

 

“Îmi aduc bine aminte – a scris el – cum în bucuria inimii mele îmi vărsăm sufletul în faţa lui Dumnezeu. Mereu, mereu, mărturiseam dragostea mea recunoscătoare către Cel ce a făcut totul pentru mine, care m-a mântuit, când eu pierdusem orice speranţă şi chiar orice dorinţă de mântui­re. Acum, îl rugam să-mi dea ceva să fac pentru El, ca o gură de ţâşnire a dragostei şi recunoştinţei mele.

 

„Mi-aduc foarte bine aminte cum m-am aşezat pe altar pe mine, viaţa mea, prietenii mei, totul al meu, şi adânca solemnitate care a venit în sufletul meu cu asigurarea că jertfa mea a fost primită. Prezenţa lui Dumnezeu a devenit nespus de reală şi binecuvântată. Şi-mi amintesc cum stă­team prosternat cu faţa la pământ înaintea Lui, copleşit de uimire şi de o nespusă bucurie. Nu ştiam pentru ce serviciu am fost acceptat, dar conştiinţa că nu mai sunt al meu puse­se stăpânire pe mine şi niciodată de atunci nu m-a părăsit”.

 

În anul 1850, el lucra încă în drogheria tatălui său, dar studia în acelaşi timp medicina. Apoi a devenit asistent al unui medic din Huli, în timp ce continua cu studiul medicinii, iar ca studiu personal a început învăţarea limbii chineze prin comparaţia textului din Evanghelia după Luca în chineză şi în engleză. Şi într-un timp scurt a învăţat sensul a 600 de caractere.

 

Întrucât îşi dădea seama că viaţa în China nu va fi uşoară, încă de acum şi-a impus un trai spartan. La Huli şi-a închiriat o cameră mică modestă. A renunţat la unt, lapte şi alte delicatese şi a început să se deprindă cu fulgi de ovăz, cu orez, cu pâine neagră şi alte mâncări simple. Se scula dimineaţa la ora cinci şi zilnic făcea 12 km pe jos până la locul de muncă.

 

Dr. Hardey, la care făcea serviciul, era un medic de vază în oraşul Huli. Pentru munca ce o depunea Hudson, îi dădea o plată oarecare, dar era cam împrăştiat, mereu uita să-i dea banii. Întotdeauna treceau câteva zile, până ce Hudson îi aducea aminte. Din plata primită, el dădea a zecea parte pentru lucrarea lui Dumnezeu, iar cu restul plătea chiria, îşi cumpăra hrana şi ajuta pe alţi săraci. Duminica, făcea evanghelizare într-o parte mai neglijată a oraşului, unde trăia populaţia săracă. Fiindcă se deprinsese să trăiască doar cu strictul necesar, din economiile rămase, căuta să ajute pe cei în mari nevoi. Cu cât cheltuia mai puţin pentru sine, cu atât putea să ajute mai mult pe alţii, şi cu atât el era mai fericit.

 

În perioada aceasta citise despre minunata lucrare desfă­şurată de George Müller cu întreţinerea orfanilor. Fără să aibă bani şi fără să ceară oamenilor, doar se pleca pe genunchi şi Îi spunea Domnului, şi primea toate cele nece­sare. Aceasta l-a frapat pe Hudson Taylor. El s-a gândit că e mare lucru să ajungi să mişti pe oameni prin Dumnezeu.

 

O aşa viaţă dorea şi el să trăiască, dar şi-a zis că nu trebuie să aştepte până ce ajunge în China, ci să înceapă îndată. El spusese Domnului că vrea să se încreadă şi să atârne cu totul de El, că nu mai vrea să-şi ceară el salariul, ci Domnul să-l determine pe Hardey să-i dea plata. N-a trecut mult şi a fost supus la două teste mari.

 

Era într-o duminică. După ce şi-a terminat lucrarea sa de vestire a Evangheliei, a venit un om care i-a cerut să meargă, să se roage pentru soţia sa, căci e pe moarte. Pe drum, după accentul lui, Hudson şi-a dat seama că e irlan­dez şi l-a întrebat de ce nu a trimis după preot. Omul oftând spuse că a fost să-l cheme, dar preotul a spus că vine dacă îi plăteşte înainte, iar el fiind sărac, cu soţia în gura morţii, i-a spus că nu are bani nici să cumpere pâine la copilaşi, iar preotul, fără bani, n-a vrut să vină. Ajunşi acasă, Hudson fu izbit de starea de mizerie în care se aflau. Ochii copilaşilor erau vârâţi în cap, din cauza lipsei de alimentaţie; bolnava se zbătea în chinuri. El se apropie de patul ei, îi vorbi puţin, apoi se rugă pentru ea. Se gândi imediat că ar trebui să-i ajute, dar în buzunar nu avea decât jumătate de coroană, care era pentru masa lui din seara aceea. Gândul îi spuse că el poate ar găsi acasă ceva să mănânce, dar iarăşi ispititorul îi şopti că nu are nimic pentru a doua zi dimineaţa. Dacă nu ar fi fost o monedă, ci mărunţiş, putea să dea câţiva bănuţi, dar aşa nu poate. El a căutat să-i mângâie spunându-le că este în cer un Tată care îi poate ajuta, deci să se încreadă în El. Dar conştiinţa începu să-l mustre: „Făţarnicule, spui la nişte neconvertiţi să se încreadă în Dumnezeu, iar tu însuţi nu eşti gata să te încrezi în El, ci în jumătatea ta de coroană”. În sufletul său se purtă o luptă teribilă. La sfârşit, omul îi zise: „Pentru Numele lui Dumnezeu, dacă ai putea să ne ajuţi cu ceva”. Imediat lui Hudson i-au venit în minte cuvintele: „Celui ce-ţi cere, dă-i”. El îşi vârî mâna în buzunar, scoase moneda şi o puse în mâna omului necăjit, zicând că e puţin, dar e tot ce are el. Într-o clipă, inima îi fu copleşită de bucurie, iar piedica binecuvântărilor s-a dus pe veci. Cu acea monedă, viaţa femeii a fost salvată, iar Hudson mulţumea că viaţa lui însuşi a fost salvată din cătuşa dragostei de bani. Şi în loc să meargă acasă ca un înfrânt, păstrând acea jumătate de coroană, s-a întors cântând de bucurie. Buzunarul îi era uşurat, dar mai important era că inima îi era uşurată.

 

Dimineaţa când trebuia să-şi ia micul dejunul, a venit poştaşul. El de obicei nu primea scrisori luni dimineaţa, aşa că a rămas surprins. S-a uitat la scris, dar nu-şi putea da seama de la cine este. Desfăcu scrisoarea şi găsi în plic o pereche de mănuşi de copil, puse într-o coală de hârtie pe care nu era scris nimic, iar când luă mănuşile, căzu jos o monedă de jumătate de galben. „Slavă Domnului – zise Hudson – patru sute de procente câştig pentru o investiţie de 12 ore. Ce bucuroşi ar fi toţi negustorii din Huli, dacă împrumutându-şi banii lor, ar primi o aşa dobândă ridicată”. Primul test l-a trecut cu bine. De acum, el îşi zicea că poate merge în China.

 

„Nu vă pot spune – a scris el – că adeseori mintea mea a recurs la acest incident sau la tot ajutorul ce mi-a fost dat în circumstanţe grele. Dacă suntem credincioşi lui Dumne­zeu în lucrurile mici, vom căpăta experienţă şi tărie care ne vor fi de ajutor în cele mai serioase încercări ale vieţii”.

 

Apoi a urmat al doilea test. Trecuse deja ziua când trebuia să primească plata. Era sâmbătă seara. El trebuia în seara aceea să-şi plătească chiria şi să-şi cumpere de ale mâncării. Toată ziua s-a rugat ca Domnul să-l mişte pe Dr. Hardey să-i plătească, fără ca el să ceară. S-a înserat şi nici un răspuns. Frământarea lui lăuntrică nu era cauzată aşa mult de nevoia banilor, căci doar trebuia să-i ceară şi îi avea, dar el voia să vadă dacă poate merge în China bizuindu-se în totul pe Dumnezeu, fără să ceară un ban de la oameni. Deşi s-a înserat, în sufletul său se ruga mereu. Să ceară el banii nu voia, dar în minte îi venea gândul cum va da ochi cu proprietăreasa casei, fără să-i plătească chiria datorată. Oare nu s-a rugat el cu destulă stăruinţă? Sau n-a avut destulă credinţă? De ce nu primeşte răspuns?

 

În sfârşit, Dr. Hardey îşi terminase înregistrarea reţetelor şi toate lucrările cu registrul, se îndreptă în scaun şi începu să vorbească cu Hudson despre lucrările lui Dumnezeu. El era un bun credincios şi când aveau puţin timp liber discutau despre cele spirituale. Hudson era încă ocupat cu fierberea unor siropuri medicinale, care cereau multă atenţie, aşa că era tăcut. Deodată, Dr. Hardey îşi întrerup­se firul vorbirii şi zise: „Taylor, nu a fost azi ziua când tre­buia să-ţi dau salariul?” Închipuiţi-vă emoţia lui Hudson. Învârtea medicamentul cu spatele la medic şi îi răspunse încet, dar tresăltarea era în sufletul său. Bucurie de o clipă, căci doctorul continuă: “Îmi pare rău că nu mi-ai adus aminte. Tu ştii că sunt foarte ocupat. Dacă îmi aminteai doar cu puţin înainte, dar acum am trimis toţi banii la bancă. Altfel, îţi plăteam acum”.

 

Dacă ar fi fost lovit în moalele capului, nu ar fi fost Hudson mai năucit decât de aceste vorbe. A fost bine că era cu spatele la doctor, şi care nu a putut observa amărăciunea şi întunecarea feţei sale. Doctorul se îmbrăcă şi plecă acasă, doar alăturea. Hudson se duse imediat în cămăruţa din dos şi căută liniştirea în faţa Domnului. Curând deveni calm şi chiar plin de bucurie. Mulţumi Domnului şi pentru această stare. Ştia că Domnul îşi are căile Lui nepricepute de noi şi că el trebuia să aştepte în răbdare răspunsul Lui.

 

Terminase lucrul cu prepararea medicamentelor şi luă Biblia să se pregătească pentru duminică. Pe la ora zece seara, şi-a luat pardesiul să plece. Era târziu şi îşi zicea că probabil proprietăreasa s-a culcat, iar luni, va face Domnul cumva să-i poată plăti chiria. Când da să închidă uşa să plece, auzi paşii doctorului. Râdea şi se amuza singur. Intră, ceru condica cu cei datornici şi îi spuse că unul din cei mai bogaţi pacienţi, acum la ora zece a venit să-şi plătească datoria. Parcă n-ar fi avut timp luni sau în altă zi. Doctorul se amuza, auzi, la ora zece noaptea să vină bogătaşul să-şi plătească datoria. Cazul acesta privit de un necunoscător era de râs. Dar el fusese trimis de o mână nevăzută, constrâns să aducă acei bani. Doctorul şterse din registru datoria acelui om, se uită la bani şi zise: „Taylor, ia aceşti bani, nu am mărunţiş, dar restul ţi-i dau săptămâna viitoare”. Hudson luă banii, iar doctorul se întoarse acasă. Atunci Hudson intră iarăşi în cămăruţă, se prosternu în fa­ţa Domnului şi Îi mulţumi pentru răspunsul primit. Acum, putea pleca în China, căci avea convingerea că Dumnezeu poate mişca oamenii spre împlinirea planului Său.

 

Din Huli, Hudson s-a mutat la Londra şi a intrat, ca student la medicină, pentru practică la un mare spital. Acum el atârna de Domnul pentru toate trebuinţele sale. Deşi tatăl său s-a oferit să-l ajute, el a declinat oferta spunând că Domnul îi va purta de grijă. Un unchi l-a primit în casa sa pentru câteva săptămâni, până ce se stabileşte, dar încolo el nu avea nimic rezolvat.

 

Încă înainte de a părăsi oraşul Huli, el a scris mamei sale: ,,Eu într-adevăr probez adevărul Cuvântului: “Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea, da, pacea, căci se încrede în Tine”. Mintea mea e liniştită de parcă o sută de lire sterline ar fi în buzunarul meu. O, de m-ar ţine Domnul mereu astfel, simplu depinzând de El pentru orice binecuvântare, atât materială cât şi spirituală”.

 

Iar sorei sale Amelia, i-a scris din Londra: „Nici o situa­ţie nu s-a schimbat aici în Londra, ca să mi se potrivească mie, dar nu sunt îngrijorat, căci “El este acelaşi ieri, azi şi în veci”. Dragostea Lui nu scade, Cuvântul Său nu se schimbă, puterea Sa e aceeaşi; deci inima care se încrede în El. e păstrată în deplină pace… Ştiu că El mă încearcă numai, ca să-mi dezvolte credinţa şi că totul e făcut în dragoste. Deci, dacă El e glorificat, eu sunt mulţumit”.

 

Hudson Taylor a căutat să trăiască prin credinţă, căci zicea el, dacă falimentează în aceasta, este mult mai bine să falimenteze în Londra decât în China. De aceea, el şi-a tăiat orice sursă de venit. Doar de Dumnezeul cel viu el avea nevoie. Ca un copil, Lui îi prezenta toate probleme­le. Nici una nu era prea mică sau prea mare. Şi Domnul a dovedit că e în stare să-l ajute. Toate promisiunile Lui sunt da şi Amin.

 

După un an, Societatea Evanghelistică Chineză l-a angajat pentru misiunea în China şi pe data de 10 septem­brie 1853, a plecat la Shanghai. Avea 21 de ani.

 

După un voiaj de cinci luni şi jumătate, cu mari primej­dii, la 1 martie 1854, a ajuns în dorita Chină. Acolo însă era război civil, mari tulburări. Străinii erau îngăduiţi să locuiască doar în Shanghai şi alte patru oraşe porturi. Cu mari dificultăţi, Hudson abia a primit permisiunea să locu­iască în Shanghai. Abia mult mai târziu, când a ajuns să-şi ia personal răspunderea pentru mai mulţi misionari, şi-a dat seama că i-au fost mult folositoare toate greutăţile întâmpinate la început. Războiul civil a mai durat încă vreo 11 ani. Situaţia era jalnică. Sângele era vărsat fără nici o milă. Lipsurile, mizeria se vedeau pretutindeni. Suferinţele erau de nedescris. El a intrat în această suferinţă şi inima lui simţitoare s-a încărcat cu această suferinţă. Tatăl, plin de dragoste, avea să-l înveţe încă multe lecţii, ca la rândul său, el să poată ajuta pe alţii.

 

S-a izbit de multe greutăţi. Cu mare greutate a putut găsi o casă pe care a închiriat-o. Dar şi aceasta a fost o bucurie efemeră. Casa nu era în zona permisă străinilor, ci într-o zonă de război. Tunurile mereu băteau pe lângă ea. Într-o zi, au dat foc casei vecine. Dându-şi seama de pericol, a părăsit-o şi s-a dus de a locuit pentru o vreme cu un alt misionar. Hrană nu prea se găsea. A fost bine că încă din Anglia el se deprinsese cu mâncare simplă. Banii i s-au terminat, iar din Anglia prima scrisoare a primit-o abia după patru luni.

 

Cu toată această situaţie critică, el s-a apucat imediat de lucru. Învăţa dialectul local al limbii. El ştia mandarina, dar la Shanghai se vorbea un alt dialect. Ca medic, căuta să ajute la alinarea durerilor şi suferinţelor acelui popor şi chiar înainte de a putea conversa cu ei, le împărţea tratate şi porţiuni din Scripturi în limba lor. Dorea să-i ajute să cunoască mântuirea lui Dumnezeu. Pe un carton mare el scria în chineză texte biblice şi le repeta cu pacienţii lui. Copiii se adunau cu grămada la el, iar el făcea şcoală cu ei, învăţându-i şi o seamă de cântece creştineşti pe care copiii le cântau cu multă plăcere.

 

După o vreme, şi-a lăsat părul lung pe care l-a împletit într-o codiţă pe spate, după obiceiul locului şi a schimbat costumele sale cu haine chinezeşti. Aceasta l-a făcut să aibă multă trecere între chinezi, dar a ajuns să fie vorbit de rău, criticat aspru de ceilalţi europeni, ba chiar şi de misio­narii mai vechi care nu şi-au schimbat portul. Îl considerau fanatic. Doamnele spuneau că a făcut cel mai fantastic sacrilegiu. Dar el, de dimineaţa până seara târziu, îşi vedea de lucrul său, fără să dea importanţă la ceea ce spuneau unii şi alţii.

 

Predicând Evanghelia, Hudson Taylor a ridicat împotriva sa pe preoţii budişti, care nu doreau să audă de o altă religie, căci se temeau că pierd poporul. Adeseori s-a văzut înconjurat de mulţimi împotrivitoare. Odată abia a scăpat cu viaţă sărind într-o barcă şi plecând de acolo.

 

În iarna anului 1855, Hudson şi-a cumpărat o casă-barcă cu care a plecat spre interiorul Chinei să vestească Evanghelia. Uneori a trecut pe lângă scene de război, a întâlnit trupe de răsculaţi şi trupe guvernamentale, care puteau să-l prindă şi să ceară preţ de răscumpărare, cum au făcut cu alţii, dar el a fost ocrotit de mâna cea bună a Domnului.

 

În timp de un an şi jumătate, el a ajuns să stăpânească bine două dialecte şi să vorbească curgător. El s-a înfrăţit cu poporul chinez şi a devenit misionar al poporului. Câştigase aşa de mult inima lor, încât cei de pe insula Tsung Ming nu mai voiau să-l lase să plece de la ei, ci să rămână medicul lor. Faptul că era smerit, prietenos cu toţi, gata să ajute, precum şi datorită faptului că adoptase îmbrăcămin­tea lor, i-a dat mare trecere. A petrecut cu ei o vreme, dar fiindcă trebuia să-şi procure haine călduroase pentru iarnă, el s-a reîntors la Shanghai. Acolo, a aflat că farmaciştii de pe insulă au cerut arestarea lui, iar consulatul britanic i-a pus în vedere să rămână în cadrul celor cinci oraşe, unde sunt îngăduiţi străinii, altfel riscă să piardă protecţia guvernului britanic.

 

În vremea aceasta, Taylor a întâlnit pe un alt misionar numit William Burns, care era fără familie şi care, la fel, adoptase hainele chinezeşti. Ei au devenit buni prieteni, căci aveau multe vederi comune şi au început să lucreze împreună. Auzind de nevoia de misionari în partea sudică, au mers împreună la Swatow, unde au predicat Evanghelia şi au făcut lucrul medical. Mulţi nu iubeau predica, dar din cauză că consultările şi tratamentul erau gratuit, ascultau şi predica. După şase luni de lucru împreună, au trebuit să se despartă. Taylor s-a reîntors la Shanghai din pricina sănătăţii sale deteriorate. El îşi lăsase echipamentul său medical şi lada cu medicamente la Shanghai, dar nu le-a mai găsit, căci au fost distruse de un incendiu. Nu ştia de ce s-a întâmplat aşa, dar ştia că e o bună motivare în spate. Cu nişte bani ce îi fuseseră trimişi de un prieten din Anglia, reuşi să-şi procure medicamentele de care el avea nevoie. Curând a fost gata din nou să plece la drum. Acum s-a gândit să facă o vizită lui Dr. Parker la Ningpo, dar a fost jefuit pe drum şi a trebuit să se întoarcă înapoi. Se gândea să plece la Swatow, dar a fost nevoit să amâne plecarea, căci primise vestea că soseşte o nouă familie de misionari şi trebuia să-i aştepte în port. În acea săptămână a aflat că misionarul Burns, prietenul lui, a fost arestat şi trimis sub escortă o cale de 31 zile pe jos până la Canton. El a fost foarte întristat din pricina acestor evenimente, dar refugiul său a fost la Domnul. Şi încă o dată s-a dovedit că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Domnul.

 

După puţin timp a plecat la Ningpo. Acolo a auzit de începerea ostilităţilor între Anglia şi China. Flota britanică a bombardat două zile la rând oraşul Canton, apoi trupele britanice au ocupat oraşul. Acum se gândea la Burns că dacă n-ar fi fost arestat, ci ar fi fost în Swatow, probabil că ar fi fost omorât pentru atacul britanicilor, dar aşa a scăpat cu viaţă. Uneori şi cele mai critice situaţii pot avea ascunsă o deosebită binecuvântare.

 

Războiul a durat patru ani şi a îngreunat mult lucrarea misionarilor. Totuşi, sămânţa Cuvântului a început să-şi facă lucrarea. După doi ani şi jumătate, capela în care ţineau serviciile de închinăciune s-a umplut de ascultători. Un prim convertit a fost Ni, un conducător budist şi mare negustor de bumbac. El a fost foarte religios şi preşedinte al unei societăţi idolatre, dar nu avea pacea sufletului. Odată, în timp ce Hudson vorbea din Evanghelia după Ioan 3:14-16, mintea lui Ni a fost luminată de Duhul Sfânt. El s-a ridicat şi a zis: „Multă vreme eu am căutat adevărul, fără să-l găsesc. Am călătorit aproape şi departe… În Confucianism, în Budism, în Taoism n-am găsit odihna. Dar am găsit odihnă în ceea ce am găsit în seara aceasta. De acum eu sunt un credincios în Isus”. Din acea seară, el a devenit un înflăcărat urmaş al Domnului Isus Cristos. El l-a luat pe Hudson şi l-a dus la societatea unde el fusese preşedinte. Acolo, Ni a spus tuturor cum el a găsit pacea. Un altul din acea societate a fost câştigat prin mărturia lui. Ni a devenit un bun câştigător de suflete. Într-o zi, Ni a întrebat pe Taylor: „De când ştiţi voi despre vestea bună a Evangheliei?” – „De câteva sute de ani”. – „De câteva sute de ani? Tatăl meu a căutat adevărul şi a murit fără să-l găsească. De ce nu aţi venit mai demult la noi?” Pentru Taylor a fost un moment de durere pe care nu l-a uitat niciodată. Ni îşi făcea timp şi căuta pe alţii să-i conducă la picioarele Domnului. Printre cei câştigaţi de el au fost: Wang, fermierul, Neng-kuei, făcătorul de coşuri, învăţă­toarea Tsiu şi alţi patru. Ei au fost primele roade pe acest câmp al misiunii şi au devenit foarte folositori.

 

În al patrulea an în China, Hudson Taylor s-a căsătorit cu Maria Dyer, fiica unor misionari din China, pe care o cunoştea de mai multă vreme. Maria era la Şcoala Misionară de Fete din Ningpo, unde era directoare misio­nara Aldersey. Aceasta a fost foarte potrivnică la căsătoria Mariei cu Hudson, deşi Maria îl iubea mult. Directoarea nu-l putea suporta pe Taylor din pricină că lepădase haine­le englezeşti şi adoptase hainele chinezeşti. A vorbit de multe ori împotriva lui şi odată chiar o obligase pe Maria să-i scrie că nu se căsătoreşte cu el. Dar până în cele din urmă, dragostea a biruit. Ei locuiau în oraşe diferite, la distanţă şi tratau problema căsătoriei doar prin corespon­denţă. Într-o zi însă, s-au întâlnit şi şi-au mărturisit dragostea unul pentru celălalt şi, sâmbătă 23 ianuarie 1858, au avut căsătoria.

 

Maria rămăsese orfană de mamă la vârsta de 10 ani, iar de tatăl ei abia îşi aducea aminte, căci murise înainte de mamă-sa. Împreună cu sora ei, ele erau ajutoare ale direc­toarei la Şcoala Misionară de Fete. Ea avea o fire blajină, o tandreţe naturală şi o minte ascuţită. Era drăguţă ca fizic, cu un caracter nobil, iubea sfinţenia şi apropierea de Dumnezeu. Se convertise şi făcea lucrarea pentru Dumnezeu cu toată inima. Vorbea fluent chineza, căci acolo crescuse, şi spunea tuturor despre dragostea lui Dumnezeu. Nu e de mirare că Taylor, întâlnind-o odată, i s-a legat inima de ea. La fel, inima ei simţitoare a îndrăgit simplitatea lui, spiritul lui de sacrificiu cu care ajuta pe cei nevoiaşi; chiar şi hainele chinezeşti ce Taylor le purta şi pe care alţii le urau, ei îi erau dragi şi scumpe. Dar mai presus de acestea, ea îl iubea, fiindcă el Îl iubea pe Dumnezeu şi trăia prin credinţă. Chiar împotrivirea ce au întâmpinat-o, n-a fost decât să cimenteze bine dragostea lor.

 

1. Broomhall, în cartea sa „Hudson Taylor, omul care a crezut pe Dumnezeu”, la pagina 78, spune că Maria, sosind cu o zi înainte de căsătorie, el a fost foarte încurcat, căci nu avea nimic ce să-i pună înainte pentru dejun şi nu avea nici bani. Dar Dumnezeu este un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi, căci imediat a sosit şi un cec şi astfel au putut să-şi procure cele necesare. Aceasta a fost, probabil, ca Maria să ştie dintru început că trebuie să se încreadă în Domnul chiar şi pentru micul dejun.

 

Ea a fost un ajutor potrivit de la Dumnezeu pentru Hudson Taylor. Îi împărtăşea simţămintele, îl încuraja în lucrarea medicală, îl mângâia în necazuri şi îl sprijinea în rezolvarea problemelor prin rugăciune. În scurgerea vremii, Domnul i-a binecuvântat cu o fetiţă şi patru băieţi.

 

În perioada aceasta, Hudson lucra la spitalul lui Dr. Par­ker, la Ningpo. Era un spital nou, situat într-o poziţie splendidă, aproape de una din porţile cetăţii şi cu vederea spre râu. Clădirile înalte, frumos construite atrăgeau zilnic privirile a mii de trecători. Dr. Parker cheltuise o frumoasă sumă de bani cu construirea şi înzestrarea acestui spital. Camerele erau pline de bolnavi, iar dispensarul zilnic era plin de pacienţi veniţi pentru consultaţie. Aici Taylor avea zilnic prilejul să spună altora vestea bună a Evangheliei.

 

Inima acestui brav slujitor al Domnului era copleşită de întristare. Soţia îi murise şi Dr. Parker rămăsese cu patru copii. Unul din ei a contactat o boală serioasă. Drept urmare, într-o zi din vara anului 1859, Dr. Parker l-a anun­ţat pe Taylor că, pentru sănătatea copiilor, trebuie să se întoarcă în Scoţia şi că îl lasă pe el să conducă spitalul. La acea oră, spitalul nu avea fonduri, căci nimeni nu plătea nimic. El a fost întreţinut din sumele primite pentru con­sultaţii la cabinetul special pentru străini al lui Dr. Parker. Nici un alt medic nu a fost gata să-şi ia răspunderea aceasta, dar Hudson, după ce a căutat răspunsul Domnului prin rugăciune, a acceptat ştiind că Dumnezeu poate purta de grijă şi pentru întreţinerea acestui spital. Spitalul avea 60 de paturi şi spitalizarea, consultaţiile, medicamentele, tratamentul, totul era gratuit.

 

Taylor era conştient că nu se putea aştepta să primească ajutoare din Anglia în privinţa aceasta, căci până să ajungă apelul său ar trece câteva luni, şi la fel chiar dacă s-ar găsi unii să doneze bani pentru spital, ar dura alte patru-cinci luni. Deci, nu se putea bizui pe un aşa suport, dar el a învăţat să se bizuie în totul pe Domnul.

 

Datorită lipsei de fonduri, Taylor a apelat la noii conver­tiţi, ca în măsura posibilităţilor să facă muncă voluntară. Îndată Ni, Wang, Neng-kuei, Tsin, Wang zugravul şi alţii au fost gata să ajute pe cei bolnavi. În felul acesta, bugetul personalului salariat a fost tăiat. Unii pregăteau mâncarea, alţii făceau curăţenie, alţii serveau masa bolnavilor. Fieca­re făcea ceva cu dragă inimă şi în tot spitalul s-a introdus un nou spirit de bucurie şi de mărturie. Ei împărtăşeau cum a fost vindecat sufletul lor de Cristos Domnul şi ce îi face să se bucure atât de mult. Din acea zi, de când au intrat voluntarii în acţiune, mulţi bolnavi au fost vindecaţi nu numai în trupurile lor, ci şi în suflet, vindecare care era mult mai importantă. Dragostea arătată de noii convertiţi a fost cuceritoare, în saloane se auzeau acum nu vaiete, ci cântări de slăvire a Mântuitorului.

 

Mai mult, toţi bolnavii au ajuns să ştie că spitalul nu are fonduri şi că grupul de creştini, lucrători voluntari împreu­nă cu Hudson Taylor se roagă ca Dumnezeu să le dea cele necesare şi toţi aşteptau să vadă dacă Dumnezeul creştini­lor răspunde rugăciunilor. Într-o dimineaţă, sora Kuei-hua, bucătăreasa, a venit la ora de rugăciune şi le-a spus că a început ultimul sac de orez. Atunci Hudson a zis: „Asta înseamnă că timpul prielnic Domnului să ne ajute e aproa­pe”. Şi aşa a fost. Înainte ca să se termine sacul de orez, Hudson a primit o scrisoare care a rămas memorabilă. Era de la un credincios numit Berger, care le-a trimis un cec de 50 lire sterline, ceea ce era o sumă frumuşică. Alături de cec era o scrisoare, în care Berger spunea că tatăl său a murit şi i-a lăsat o mare avere, iar el are de toate şi nu mai vrea să-şi bată capul şi cu averea tatălui său. În timp ce se gândea ce ar putea face cu banii, a simţit o povară deosebi­tă pentru China şi de aceea, a trimis acest cec. El îi cerea lui Hudson să-i scrie dacă poate folosi şi ceilalţi bani. În timp ce citea scrisoarea, inima lui Taylor a fost copleşită de bucurie. Îndată i-a adunat pe toţi în capelă, le-a spus ce era în scrisoare şi le-a arătat cecul. Toţi au început să strige de bucurie, încât a răsunat tot spitalul. Apoi au îngenun­cheat şi au mulţumit Domnului din toată inima pentru răspunsul primit la rugăciunile lor. Cu feţele strălucitoare de bucurie au trecut prin saloane şi au împărtăşit bolnavilor bucuria lor. „Unde este un idol sau un zeu care să poată face aşa ceva?” – era întrebarea pe buzele tuturor. Nu-i nici o mirare că inima lui Taylor era copleşită de bucurie şi mulţumire. Dacă el nu ar fi luat răspunderea spitalului oare ar fi fost din cauza lipsei de fonduri sau a lipsei de credinţă? Dacă el nu ar fi avut credinţă, cum ar fi ajuns săracii Chinei, ce se aflau în spital, să ştie ceva despre lucrările minunate ale Dumnezeului celui viu? În timp de 9 luni, 16 pacienţi au fost convertiţi şi botezaţi şi alţii vreo 30 din afara spitalului.

 

În vara anului 1860, după cinci ani de muncă intensă, fără să se cruţe, fără să-şi ia concediu de odihnă, sănătatea lui Hudson Taylor a fost zdruncinată, era surmenat şi bolnav. Nu ar fi vrut să lase câmpul de misiune, de aceea a muncit până nu a mai putut, dar biruit fiind de boală, a lăsat pe Dr. Jones cu soţia şi ajutoarele, iar el cu soţia sa s-au reîntors în Anglia.

 

Fiul său, descriindu-i biografia în cartea „Secretul spiri­tual al lui Hudson Taylor”, spune că a găsit 12 carnete cu notiţe zilnice scrise de mâna lui Hudson, care ascund în filele lor munca asiduă depusă în cei cinci ani de la început, greutăţile întâmpinate, încercările credinţei, luptele lui lăuntrice, mijlocirile şi lacrimile sale, lipsurile avute şi felul minunat cum Dumnezeu a suplinit toate nevoile sale, rugăciunile sale şi răspunsurile primite. Acele file revelează o creştere a intimităţii sale cu Dumnezeu şi o tot mai mare dependenţă de Dumnezeu. Se observă un prelung exerciţiu al sufletului în cunoaşterea şi trăirea voii lui Dumnezeu, un om care umblă prin credinţă, iar nu prin vedere. Deşi era tânăr, având doar 26 ani, el atinsese adâncimi spirituale pe care nu mulţi alţii le-au atins.

 

Când au plecat în Anglia, el a luat cu sine şi manuscrisul cu traducerea Noului Testament, în dialectul Ningpo, la care lucrase mult. Imediat după sosirea sa în China, Societatea Biblică Britanică acceptase să tipărească o nouă ediţie în limba chineză. De aceea, cu toată munca lui intensă în predicarea Evangheliei, în consultarea şi tratarea bolnavilor, el şi-a făcut timp şi pentru această lucrare. De asemenea, avea în manuscris cartea „Nevoile spirituale şi pretenţiile Chinei”, pe care voia s-o dea la tipar. În ea vorbea despre China Interioară, unde el dorea să-şi extindă lucrarea.

 

La sosirea în Anglia, starea sănătăţii lui era aşa de deplorabilă, încât medicii nu credeau că se va putea întoar­ce pe câmpul de misiune. Dar Dumnezeu a hotărât altfel. El s-a refăcut foarte rapid şi, îndată ce s-a simţit mai bine, s-a înscris la cursuri de chirurgie pe care le-a absolvit cu bine la sfârşitul celor doi ani petrecuţi în Anglia.

 

În Anglia, la început au locuit la Amelia, sora lui, care se căsătorise şi avea locuinţa în Londra de Est, unde străzi­le erau pline de praf, iar când ploua, erau pline cu noroi.

 

Un vechi prieten al lui Hudson l-a invitat să meargă la el pentru câteva zile în oraşul Brighton, pe coastă. Maria, care avea în vedere sănătatea lui, a acceptat îndată invita­ţia. Timpul petrecut acolo a fost binecuvântat. Plimbările lui pe nisipul mării l-au înviorat fiziceşte, dar gândurile lui l-au dus departe la milioanele de pierduţi pe care îi iubea. Acolo, lună de lună, mureau nemântuite cam un milion de suflete.

 

Într-o duminică dimineaţa, în timp ce se afla în biserica din Brighton, cu popor mult ce cânta cu toată bucuria, Hudson a auzit o voce pe care nimeni altul n-a auzit-o: „Mai am şi alte oi… şi pe acelea trebuie să le aduc”. A fost un susur la urechea sa. De aceea, el a uitat de sine, de sta­rea sănătăţii sale. Duhul îi da zor să se reîntoarcă în China.

 

Restul timpului petrecut în Anglia a fost folosit pentru înrolarea de noi misionari şi strângerea de fonduri. El nu cerea bani, ci arăta nevoile mari de acolo şi îşi expunea planul său de a pătrunde în interiorul Chinei, unde nu era nici un misionar. Fratele Berger, care îi trimisese ajutorul în ceasul de nevoie pentru spital, acum l-a primit în casa sa, i-a devenit prieten şi a luat asupra sa sarcina să corespondeze cu candidaţii pentru misiune şi cu primirea de sume pentru misiunea Chinei Interioare. Elmer L. Towns, în cartea sa: „The Christian Hall of Fame”, pagina 122, spune că această misiune a fost „o misiune numai prin credinţă”. Deci, acolo în casa lui Berger s-au pus bazele şi chiar denumirea acestei misiuni. Berger a fost un bun credincios, un om practic şi avea o bază financiară, avea o fabrică. Zilele de post şi rugăciune cu Berger au adus o ploaie de binecuvântări. În primul buletin al acestei misiuni, Berger spunea că deja au sosit banii necesari pentru nevoile de călătorie ale familiei Hudson Taylor şi pentru angajarea şi trimiterea altor misionari.

 

După doi ani, Hudson Taylor cu familia şi cu alţi 16 misionari au plecat pe câmpul de misiune din China. Călătoria a fost grea, cu uragane şi se părea că toţi vor ajunge în adânc. Dar Domnul a folosit chiar şi furtunile ca să-şi arate puterea Sa şi să-l facă cunoscut pe robul Său, omul credinţei, care intervenea prin rugăciune în momen­tele cele mai critice. Aşa se explică faptul că 20 de marinari din cei 34, câţi erau de serviciu pe corabie, s-au predat Domnului înainte de terminarea călătoriei. Ce binecuvân­tate roade! Pare-se că aceştia erau pârga misiunii nou înfiinţate, care avea să conducă mii şi mii de suflete la picioarele Domnului.

 

De data aceasta, misionarii au căutat să pătrundă în interior. Din partea celorlalţi misionari au fost trataţi cu ironie, au fost luaţi în râs. Unii spuneau că trebuie să-şi plătească o gardă personală, căci guvernul garantează paza străinilor numai în cele cinci oraşe porturi. Alţii spuneau că e ieşit din comun, că e dornic de aventuri, că el vrea să fie altfel decât ceilalţi. El însă avea pe inimă nevoile milioa­nelor de suflete, care niciodată n-au auzit de Evanghelie.

 

Din afară a întâmpinat piedici, greutăţi. Din Shanghai totuşi au plecat cu barca-casă pe râu în sus spre interior. Toţi misionarii au îmbrăcat haine chinezeşti. Cu limba se puteau descurca, fiindcă în cele patru luni de voiaj, toţi cei 16 noi misionari au făcut şcoală de limbă chineză, diminea­ţa cu Hudson, iar după-masă cu Maria. În câteva localităţi s-au oprit şi au căutat să închirieze locuinţe, ca să lase 2-3 misionari, dar n-au reuşit. Astfel că au mers toţi împreu­nă până în oraşul Hangchow. Aici, două-trei familii de misionari au găsit locuinţe, dar numaidecât s-a stârnit împotrivirea localnicilor şi cei ce vroiau să le închirieze, şi-au schimbat cuvântul. Era toamnă târzie şi în bărcile-casă pe râu era rece. În plus, barcagii voiau să se întoarcă la Shanghai. Atunci, Hudson a plecat singur în căutare, iar Maria cu ceilalţi s-au adunat la rugăciune. Ea le-a cerut să se liniştească, fiindcă Dumnezeu le va purta de grijă. Dimi­neaţa ea citise Psalmul 60 şi la versetele 9-11 a fost ceva bun pentru ei toţi: „Cine mă va duce în cetatea întărită? Cine mă va duce în Edom? Oare nu Tu, Dumnezeule?… Dă-ne ajutor împotriva vrăjmaşului, căci ajutorul omului este zadarnic!” Acum l-au citit cu toţii şi ora de rugăciune ce a urmat, a preschimbat toată frământarea lor într-o încredere deplină în Domnul. Acele clipe au rămas neuita­te pentru toţi, căci afară au şi auzit vocea lui Hudson, dar nu ştiau ce veste le aduce. Nu era decât o împlinire a promisiunii: “Înainte de a Mă chema, le voi răspunde”. O casă gata amenajată îi aştepta şi se putea ajunge acolo cu bărcile, fără să fie observaţi. Aşa că în noaptea aceea au putut dormi într-o casă liniştită. Dumnezeu rânduise casa aceasta pentru ei cu o săptămână înainte. Iar în zilele următoare, Hudson a găsit o casă mare unde s-au mutat şi au făcut-o cartierul general al misiunii lor. Aici au început servicii religioase şi au deschis un dispensar. În decembrie 1866, la serviciile de evanghelizare se adunau câte 60 de chinezi, iar în primăvara anului 1867, numărul a crescut până la 200 de persoane. La fel, bolnavii veneau cu grămada la dispensar, încât Hudson trebuia să lucreze până seara târziu, când cădea frânt de oboseală. După câtva timp, a sosit un alt medic misionar, John McCarthy, care i-a fost de mult ajutor. Totuşi, greutăţi de tot felul au început să se ridice în calea lucrării. Ei pătrunseseră în adâncimile întunericului şi vrăjmaşul şi-a mobilizat hoardele împotriva lor. Cu cât lucrarea creştea, cu atât furia vrăjmaşului cât şi lupta lor era mai mare. În luna mai, au avut un botez cu primii convertiţi în interiorul Chinei. Domnul le-a dat această bucurie în mijlocul necazurilor.

 

În zilele fierbinţi de vară ale anului 1867, Gracie, fetiţa lor de opt ani, s-a îmbolnăvit rău. Au căutat s-o ducă la dealuri, unde era puţin mai răcoare, dar a fost în zadar. Ea a închis ochii pentru pământ. În toate situaţiile prin care au trecut, ea a fost ca o rază de soare pentru părinţi. Acum, durerea i-a copleşit, dar nu i-a biruit, căci Domnul a fost tăria lor. Din contră, consacrarea lor pentru mântuirea altora a fost reînnoită şi chiar mai deplină. Căci, înainte de a se încheia anul, aproape toate orăşelele din provincia Chekiang au fost vizitate de misionari. Câţiva misionari s-au stabilit la Nanking, în provincia vecină. La fel, biseri­ca din Hangchow a devenit bine stabilită, având ca păstor pe Wang Lae-djun, ce fusese convertit la Ningpo. El îi însoţise şi în Anglia, iar acum venise aici în interior, să-i ajute în vestirea Evangheliei.

 

George Stott s-a stabilit la Wenchow şi a format acolo o bisericuţă, care mai târziu a ajuns să aibă până la 8.000 de membri. El pierduse un picior şi umbla în cârje. În Anglia, când s-a prezentat la Hudson Taylor cu dorinţa ca să devină misionar în China, acesta, fiindcă ştia că în China mereu se produceau răscoale, l-a întrebat: „Dar ce vei face în China când izbucneşte o răscoală, cum vei putea să fugi?” – … „Eu nu mă gândesc să fug, şchiopul trebuie să ia prada” – răspunse el. Şi aşa s-a întâmplat. Când a izbucnit o răscoală şi rebelii au ajuns la el, l-au întrebat de ce nu fuge şi el. „Eu să fug?” – a zis el – „şi eu aş vrea să ştiu cum poţi să fugi cu un picior”. Dezarmaţi de curajul lui, l-au jefuit, dar l-au lăsat cu viaţă. Viaţa i-a fost ca pradă.

 

George Duncan, un altul din grupul de misionari, s-a stabilit la Nanking. El a fost primul misionar acolo. Fiindcă n-a primit locuinţă, el a fost mulţumit să doarmă sub un turn, pe unde se plimbau şobolanii, dar ziua predica Evanghelia oamenilor ce se adunau pe stradă sau în ceainării.

 

După 16 luni petrecute la Hangchow, Hudson a decis să se mute la Nanking. Biserica din Hangchow avea deja 50 de membri botezaţi şi un frumos număr ce participa la serviciile de închinăciune; avea păstor şi Dr. McCarty rămânea cu ei. Hudson ştia că noii misionari se descurcă mai greu în lucrarea de pionierat. De aceea, a fost gata să-şi lase locuinţa, să se mute într-o barcă-locuinţă şi să plece la Nanking pentru două luni, să-l ajute pe Duncan. De acolo, au plecat la Yangchow, un oraş mare cu o popu­laţie de 360.000 de locuitori, fără nici un misionar. Fiindcă Hudson era un bun medic specialist, pacienţii veneau şi umpleau dispensarul în fiecare zi. La fel, vorbirea plăcută a lui Hudson şi a Mariei a făcut pe mulţi să vină la asculta­rea Evangheliei. Dar pe de altă parte, vrăjmaşul a pus în mişcare pe cei cu vază din oraş, care au avut o întrunire şi au hotărât să facă totul să alunge pe misionar. Afişe scrise de mână atribuiau străinilor cele mai oribile crime. Ele se refereau mai ales la cei ce propagă religia lui Isus. Acestea au incitat plebea. Mulţimi au năvălit la casa unde locuiau. Cu multă răbdare, Hudson a reuşit să-i potolească, şi s-au împrăştiat. Apoi au venit din nou, dar o ploaie torenţială iar i-a împrăştiat. Se părea că s-au mai liniştit. După câteva zile, doi străini, care nu purtau haine chinezeşti, au venit în vizită la Yangchow şi au cauzat mare senzaţie. Imediat au început să circule zvonuri, din toate direcţiile, că lipsesc vreo 24 de copii, că ar fi fost răpiţi de străini. Şi furia mul­ţimilor clocotea ca un vulcan. Moartea părea iminentă. Hudson a plecat spre autorităţile locale, iar în timpul acesta bande de răsculaţi au venit la locuinţa lui. Soţia, copiii şi ceilalţi au stat închişi la etaj. Dar răsculaţii au pus foc casei. Au fost scene groaznice. Maria a coborât la răsculaţi şi cu mult calm a căutat să-i potolească. Toţi au scăpat cu viaţă. Atunci au aflat de la un mandarin că Hudson n-a ajuns la autorităţi, ci a fost răpit de răsculaţi. Au urmat lungi negocieri. Hudson a fost eliberat şi clădirea le-a fost reparată. Toată răscoala, pusă la cale de duşmani, s-a întors spre binele misionarilor. Ei au ajuns să fie cunoscuţi. Răpirea copiilor a fost doar o născocire a vrăjmaşilor Evangheliei. S-a constatat că totul a fost o minciună. Imediat după aceasta, Maria a dat naştere unui copilaş care le-a produs multă bucurie. Dar mult mai multă bucurie au avut când, la următorul serviciu de vestire a Evangheliei, câţiva au mărturisit credinţa în Domnul Isus şi au cerut să fie botezaţi.

 

Furtuna răscoalei din Yangchow s-a liniştit, dar vrăjma­şul a produs o furtună mai năprasnică în Anglia. Duşmanii misiunii au răspândit zvonul că, din cauza misionarilor, China era cât pe-aci să declare război Angliei; că misionarii au cerut navelor britanice să-i ajute ca, sub presiunea baio­netelor şi a tunurilor, să-i facă pe chinezi să-şi schimbe reli­gia. Cazul a ajuns chiar în discuţia Parlamentului britanic. Toate acestea au avut un efect dăunător asupra publicului. Dărnicia a scăzut simţitor. În China, lucrarea luase propor­ţii. Misionarul Meadows, încă înainte de răscoala de la Yangchow, părăsise lucrarea de la Ningpo, unde mai erau şi alţi misionari şi se mutase într-o provincie mai la nord, unde trăiau vreo douăzeci de milioane şi nu era nici un misionar protestant. Acum, din lipsă de fonduri, se părea că toată lucrarea lui Hudson se prăbuşeşte. E minunat însă cum Dumnezeu ştie să-Şi poarte lucrarea nu spre faliment, ci spre biruinţă. El a găsit un om fără bani în buzunare, fără holde sau fabrici; un om care, ca şi păsările cerului, trăia doar din mila Domnului. De un aşa om s-a servit în zilele de criză. Acel om a fost George Müller, care pe acea vreme hrănea prin credinţă 2.000 de orfani la Bristol, în Anglia. El ceruse Domnului bani şi pentru propăşirea Împărăţiei Sale. Încă înainte de răscoală, Domnul îi pusese pe inimă să ajute cu o parte din banii veniţi pe misionarii din China. Aşa că, aceşti bani au sosit tocmai la timp şi misionarii nu au dus lipsă. Donaţiile făcute misiunii din China Interioară de către George Müller în următorii ani s-au cifrat la 10.000 dolari anual.

 

După 12 ani de la căsătorie, după naşterea celui de al cincilea copil, în anul 1869, în timp ce în China bântuia holera, Maria a fost atinsă de această boală şi a plecat în veşnicie. La fel şi doi copii. Inima lui Hudson a fost cu totul zdrobită, dar această zdrobire n-a micşorat, ci a mărit încrederea lui în Domnul.

 

În 1871, fiind cu sănătatea epuizată, a plecat pentru un an în Anglia. Acolo s-a recăsătorit cu misionara Faulding, care lucrase şi ea câţiva ani în China, la Hangchow. În 1872, s-au reîntors în China, în 1874, dintr-o căzătură, Hudson a paralizat şi a trebuit să meargă din nou în Anglia. Pentru un moment a mai putut să scrie, dar după un timp nu mai putea nici să ţină tocul în mână. Starea era foarte gravă. Dar Dumnezeu l-a ajutat şi iar s-a refăcut.

 

La 27 ianuarie 1874, deci înainte de a paraliza, Hudson a scris pe Biblia sa: „Am cerut lui Dumnezeu încă cincizeci sau o sută de evanghelişti băştinaşi. Îţi mulţumesc, Doamne Isuse, pentru promisiunea ce mi-ai dat-o ca să mă bazez pe ea”. Referirea e cu privire la o inscripţie pe care el o văzuse într-o casă de rugăciune, doar cu ceva mai înainte şi pe care el şi-o însuşise. Erau cuvintele: „Dumnezeul meu să poarte de grijă de toate trebuinţele voastre”. Cum după aceasta a fost paralizat, fondurile au scăzut simţitor şi se părea nu numai că nu vor putea să extindă misiunea, ci că va trebui probabil să o închidă. Dar cu toată boala, el a stăruit în rugăciune. După un timp, când s-a mai refăcut puţin, a primit un plic cu suma de 800 de lire pentru deschiderea de noi misiuni. Data scrisorii coincidea cu data înscrisă pe Biblia sa. Rugăciunea i-a fost ascultată atât în ce priveşte banii, cât şi în ce priveşte evangheliştii dintre băştinaşi.

 

Apoi, pătrunzând tot mai adânc în interiorul Chinei, el a ajuns să vadă nevoia de 100 de misionari şi 50.000 de dolari, necesari pentru extinderea misiunii în provinciile interioare ale Chinei. Dar nici o societate misionară nu angaja 100 de misionari într-un an. Cu atât mai puţin putea face el aşa ceva. El nu avea rezerve, ci primea fonduri doar ca răspuns la rugăciune. El trăia prin credinţă şi avea întreţinerea celorlalţi tot prin credinţă. Nevoile erau mari, misionarii erau necesari, dar nu ştia cum ar putea să rezolve problema aceasta. Îşi dădea seama că nu se putea aştepta ca alţii o sută să fie gata pentru o aşa consacrare, să trăiască prin credinţă ca şi el. La fel i se părea o prea mare răspundere ca el să ia asupra lui grija de hrană şi îmbrăcă­minte a o sută de misionari. În cele din urmă, s-a convins că Dumnezeu poate tot atât de uşor să poarte de grijă pen­tru o sută ca şi pentru unul. Atunci, a început să se roage stăruitor pentru aceasta. Şi Domnul a răspuns rugăciunilor sale. În anul 1887, s-au prezentat 600 de candidaţi spre a fi misionari, din care a ales 102 şi a primit fonduri în valoare de 55.000 de dolari. Deci, cu 5.000 mai mult decât ceruse el. E mare lucru să ai îndrăzneala credinţei, să aştepţi totul de la Dumnezeu! În aprilie 1874, Hudson a scris: „Ieri balanţa la zi a fost de 87 cenţi. Domnul împărăţeşte, în aceasta e bucuria şi odihna noastră”. Iar într-o scrisoare spunea: „Avem 25 cenţi, plus toate promisiunile lui Dumnezeu”.

 

În 1880, în China Interioară erau 70 de staţiuni misiona­re, fiecare cu mai mulţi lucrători, iar cu ceva înainte de moartea lui Hudson Taylor erau 205 misiuni cu 849 de misionari din Anglia şi 125.000 de lucrători voluntari chinezi pentru vestirea Evangheliei.

 

În anul 1900, o sectă păgână a boxerilor a convins pe împărăteasa Chinei să dea ordin pentru omorârea tuturor străinilor, mai ales a misionarilor. Sediile misiunilor şi bisericile au fost arse, iar vreo 200 de misionari au fost martirizaţi prin decapitare. Pe acea vreme, Hudson era plecat din China în Elveţia pentru refacerea sănătăţii. În 1905, la 73 de ani, Hudson Taylor s-a reîntors în China şi a vizitat staţiunile misionare. El a văzut cu ochii săi groaznicele ravagii săvârşite de boxeri. Apoi a mers la Chian-Sha, în provincia de nord Hunan. Aceasta a fost ultima provin­cie deschisă pentru lucrarea Evangheliei. Acolo a vorbit poporului. Era însoţit de fiul şi nora sa. În seara de 3 iunie 1905, pe neaşteptate, Hudson Taylor a fost chemat la odihnă în veşnicie. Dumnezeu îşi cheamă lucrătorii la odihnă, dar îşi duce lucrarea mai departe prin alţi voluntari.

 

Dr. Fred Barlow, în cartea sa: „Profiles in Evangelism”, 1976, spune că Hudson Taylor a fost omul care a învăţat să mişte oamenii prin Dumnezeu.

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/lumini-peste-veacuri-vol-ii-15-hudson.html

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Când omul nu mai poate să creadă > 1. Nu se poate trăi fără credinţă

<<< Cuprins

 

 

1. Nu se poate trăi fără credinţă

 

Da, trebuie să vă spun de la-nceput: dacă omul nu poate să creadă, nu ştie de fapt deloc ce să facă cu viaţa lui! În această situaţie, nici eu nu pot să vă dau vreun sfat. Omul necredincios nu poate fi ajutat. Vreau să vă explic, de ce.

 

Să ne imaginăm, că Dumnezeu ar fi un concept teologic, o idee, sau o forţă a naturii, sau cam aşa ceva. Prieteni, Dumnezeu este Persoană, şi trăieşte cu adevărat, şi împlineşte totul în toate. Şi dacă nu am pace cu Dumnezeu, dacă nu am o relaţie bună cu Dumnezeu, atunci nu trăiesc în planul realităţii. Şi asta este o treabă periculoasă.

 

Momentul hotărâtor al vieţii mele a fost atunci când – fiind tânăr ofiţer în primul război mondial – am înţeles: Dumnezeu este aici! M-am simţit ca un om care s-a izbit cu maşina de un zid. Înainte afirma­sem şi eu: „Cred într-un Dumnezeu” şi alte vorbe goale, dar fără să înţeleg că El este o realitate. Deodată m-am izbit de realitatea lui Dumnezeu.

 

În Biblie există un psalm emoţionant, care vor­beşte despre faptul că Dumnezeu este atât de real, încât pur şi simplu omul nu poate fugi de El: „Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo”. Cosmonautul ame­rican Glenn a spus că acesta ar fi fost pentru el lucrul cel mai cutremurător, când în capsula lui spaţială a devenit deodată conştient: Dumnezeu este şi aici! „Dacă mă voi sui în cer” – sau dacă gonesc prin univers – „Tu eşti acolo!” Dacă m-aş coborî în cea mai adâncă galerie a unei mine – la peste 1000 de metrii adâncime -, aş da peste Dumnezeu! Psalmistul spune: „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo”. Cu câtva timp în urmă am zburat cu avionul în California. Soţia mi-a pus în valiză un verset din acest psalm, verset pe care l-am găsit şi l-am citit când am deschis valiza în San Francisco: „Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca”. Dumnezeu este marea realitate!

 

Şi pentru că Dumnezeu este marea realitate, omul nu poate să trăiască fără Dumnezeu şi să rămână nepedepsit. Dacă trăiesc, de parcă Dumnezeu nu ar exista – nesocotindu-I poruncile, nesfinţind ziua de duminică, comiţând adulter, minţind, nerespectându-mi părinţii, neonorându-L pe Dumnezeu – atunci trăiesc în afara realităţii. Şi atunci nu pot s-o scot la capăt cu propria mea viaţă! Uitaţi-vă puţin în jurul dumneavoastră: oamenii nu se descurcă cu vieţile lor, nici chiar cei care câştigă mulţi bani. Înăuntrul lui, omul nu are pace, nu are o viaţă perso­nală împlinită, nici viaţa de familie nu merge bine.

 

„Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem?” Atunci nu putem să facem nimic cu viaţa noastră! Şi cu atât mai puţin cu moartea noastră! Peste o sută de ani nu va mai exista nici unul din noi. Atunci vom fi experimentat cu toţii moartea. Dacă cineva va spune:

 

— După moarte nu mai este nimic. Atunci suntem morţi!

 

Gândiţi-vă atunci, dacă vreţi să vă credeţi inima sau mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Cum ne vom descurca în clipa morţii, dacă ne vom da deodată seama:

 

— Nu pot să iau acum nimic cu mine din tot ce-am agonisit!

 

Poate v-aţi construit o căsuţă, nu eu, dar poate dumneavoastră. Eu mi-am adunat o groază de cărţi. Şi mai ales, din tot ce am iubit, şi dintre oamenii pe care i-am iubit, nu pot să iau nimic şi pe nimeni cu mine. Un singur lucru ia omul cu el în veşnicie: vina lui faţă de Dumnezeu. Imaginaţi-vă: sunteţi pe moarte şi deodată vă daţi seama:

 

— Trebuie să las tot aici – numai toate nelegiuirile şi păcatele mele, începând din tinereţe, merg acum împreună cu mine înaintea Dumnezeului sfânt şi drept!

 

Cum vrem să fim achitaţi la judecata lui Dumne­zeu – fără credinţa în Cel care-i justifică pe cei nelegiuiţi? Ne vom înfăţişa înaintea Lui!

 

Domnul Isus, care este atât de milostiv, a spus: „Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul”- eu m-aş teme de asemenea oameni; dar Isus spune: După aceea nu mai pot face nimic! – „ci am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă” – şi de parcă ar simţi un fior de gheaţă pe spinare, Isus mai repetă încă o dată – „da, vă spun, de El să vă temeţi!”

 

În urmă cu mai mulţi ani a trăit în Norvegia un profesor renumit, pe nume Hallesby. Am mai apucat să-l cunosc. Un om minunat. Un adevărat norvegian, distins şi grav. Şi el a ţinut timp de o săptămână meditaţii biblice la radio. Pot să mi-l imaginez aevea cum stă în faţa microfonului când spune: „Se poate prea bine ca în seara aceasta să vă culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă treziţi mâine dimineaţă în iad. Aş vrea să vă avertizez!” Aceste cuvinte au iscat o mare furtună, căci şi norvegienii se înca­drează la rubrica „oameni moderni” – şi aceştia joacă un rol fantastic în ziua de azi. Un jurnalist de la cel mai mare ziar din Oslo a scris un articol cu titlul: „Doar nu mai suntem în Evul Mediu!” şi articolul a apărut pe prima pagină. Este inadmisibil ca o insti­tuţie atât de modernă, cum este radioul, să fie folosită pentru a se debita asemenea inepţii! Şi când un ziar mare publică aşa ceva, toate publicaţiile mărunte îi ţin isonul. Şi în toate ziarele s-a repetat ca un ecou: Doar nu mai suntem în Evul Mediu! Cum poate un profesor să vorbească despre iad! Ca urmare, radioul din Oslo l-a rugat pe profesorul Hallesby să clarifice problema. Iar profesorul a păşit din nou în faţa microfonului şi a spus:

 

— Mi s-a cerut să clarific această problemă; o voi face: se prea poate ca deseară să vă culcaţi liniştit în patul dumneavoastră şi să vă treziţi mâine dimi­neaţă în iad. Aş vrea să vă avertizez!

 

Aceasta a fost scânteia care a aprins fitilul. Mai mulţi episcopi din Norvegia au fost întrebaţi:

 

— Există sau nu există un iad?

 

Până şi revista „Der Spiegel” a preluat subiectul şi a prezentat un articol despre „Disputa despre iad din Norvegia”.

 

La mai puţin de un an după această bombă le-am ţinut studenţilor din Oslo o serie de prelegeri şi seara am mai ţinut o serie de prelegeri publice. Totul a început cu o conferinţă de presă. La hotel s-au adu­nat reprezentanţii tuturor ziarelor. Atunci s-a întâm­plat ceva senzaţional, căci m-am trezit la dreapta mea cu jurnalistul care dezlănţuise odinioară scan­dalul şi în stânga mea cu profesorul Hallesby, ca reprezentant al presei evanghelice. Şi desigur că imediat a început duelul. Jurnalistul s-a răstit la mine:

 

— Pastore Busch, am o dispută cu profesorul Hallesby. Dumneavoastră sunteţi un om modern. Ce credeţi: există iad?

 

— Da, i-am răspuns, desigur că există un iad. Desigur!

 

— Nu pot să înţeleg cum de spuneţi acest lucru, a spus jurnalistul.

 

— Îmi face plăcere să vă explic, i-am spus eu. Cred că există un iad, pentru că Isus însuşi a afirmat acest lucru. Şi eu cred neapărat în cuvintele lui Isus, pentru că El a ştiut mai mult decât toţi oamenii deştepţi din lume!

 

Şi Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”. Şi de aceea vorbim despre credinţă, pentru că Dumnezeu a arătat modul în care omul poate să trăiască fericit şi să moară fericit.

 

Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Cum să mă descurc, dacă nu mai pot să cred? Nu vom şti ce să facem cu viaţa noastră!

 

Permiteţi-mi să vă argumentez şi altfel. Imaginaţi-vă că aveţi un peştişor de aur. Într-o bună zi, vă gândiţi:

 

— Bietul de tine, trebuie să stai tot timpul în apă rece! Am să te fac să te simţi mai bine!

 

Scoateţi peştele din apă, îl frecaţi bine cu prosopul şi îl puneţi într-o colivie de aur. Îi daţi cea mai bună mâncare – nu ştiu ce mănâncă peştii -: ouă de furnici sau purici de apă. Deci, îi daţi cei mai frumoşi şi cei mai gustoşi purici de apă şi spuneţi:

 

— Dragul meu peştişor de aur, ai aşa o cuşcă de aur frumoasă, cei mai minunaţi purici, ce aer curat! Acum o duci bine!

 

Ce va face peştele de aur? Ne va mulţumi dând din codiţă? Nu, nu o va face, ci va deschide gura după aer şi se va zbate cumplit. Şi dacă ar putea să vorbească, ne-ar spune:

 

— Nu-mi trebuie colivia ta de aur, nu-mi trebuie puricii tăi, vreau înapoi în mediul meu, vreau în apă!

 

Şi vedeţi dumneavoastră: mediul nostru este Dumnezeul cel viu, care a creat cerul şi pământul şi care ne-a creat şi pe noi.

 

„Tot ce-i viaţă izvorăşte din Tine”, aşa începe imnul naţional al Elveţiei. Dumnezeu este mediul nostru! Şi atâta timp, cât nu am pace cu Dumnezeu, pot să-i ofer sufletului meu o colivie de aur – mă înţelegeţi: omul de azi îi dă sufletului său totul: distracţii, călătorii, mâncarea cea mai bună, vinul cel mai bun, totul -, dar sufletul tău se zbate şi spune:

 

– De fapt, nu vreau nimic din toate astea! Vreau înapoi în mediul meu, vreau pace cu Dumnezeu!

 

Nu fiţi atât de cruzi cu voi înşivă! Inima noastră strigă în noi, până când găseşte pace în Dumnezeul cel viu! Aşa cum peştele vrea să trăiască în mediul lui, aşa vrea sufletul nostru să se întoarcă la Dumnezeu, care este mediul nostru!

 

Ce ne facem cu viaţa noastră, dacă nu mai putem să credem? Pot să vă spun numai atât: nu ne vom descurca deloc – nici în viaţă, nici în moarte şi nici în veşnicie! Şi dacă-mi veţi spune:

 

— Oamenii se descurcă totuşi destul de bine!, va trebui să vă răspund:

 

— Dar numai după aceea!

 

Da? Un om ca Goethe, care a fost frumos, bogat, deştept, a fost şi ministru, pe scurt: care a avut totul, i-a spus la sfârşitul vieţii lui Eckermann, că dacă ar aduna toate orele în care a simţit o mulţumire lăuntrică, nu ar rezulta nici măcar trei zile. Atât de lipsit de pace! Nu, nu ne putem descurca cu viaţa noastră, dacă nu avem credinţă!

 

Asta a fost primul lucru pe care a trebuit să vi-l spun. Şi acum urmează a doua idee:……………….

 

http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/cand-omul-nu-mai-poate-sa-creada-1-nu.html

 

 

//////////////////////////////////////

https://misucroitor.wordpress.com/2022/07/15/podoliak-este-consilierul-lui-zelinski/

 

 

////////////////////////////////////////

https://misucroitor.wordpress.com/2021/01/25/interviu-alberto-rivera-fost-preot-iezuit-1/

 

 

//////////////////////

Noblețea suferinței- de Sabina Wurmbrand

Descriere

 

Noblețea suferinței, scrisă în urmă cu aproape un sfert de secol și publicată mai întâi în SUA (ediția I – 1970, ultima ediție – 1989), sub titlul Soția pastorului, vede lumina tiparului în România abia acum, după ce între timp a fost tradusă și publicată la alte edituri din străinătate.

 

Cartea aceasta este o carte de mărturii, privitoare la timpul petrecut de Sabina Wurmbrand în închisori și lagăre de muncă forțată. În ea sunt surprinse ca pe o peliculă cinematografică suferințele îndurate de întreaga sa familie, în anii grei de opresiune a unui regim totalitar, precum și suferințele familiei lărgite – cea a creștinilor de la noi, care au suferit pentru Hristos.

 

https://www.carticrestine.co.uk/produs/nobletea-suferintei/

 

Nobletea suferintei

Autor : Sabina Wurmbrand

 

Cartea aceasta este o carte de mărturii, privitoare la timpul petrecut de Sabina Wurmbrand în închisori și lagăre de muncă forțată.

 

SKU: 20541

Categorii: Carti, Mărturii / Biografii

Etichete: Nobletea suferintei, Sabina Wurmbrand

///////////////////////

 

O mărturie a pastorului Richard Wurmbrand despre Valeriu Gafencu din cartea „Cu Dumnezeu în subterană”

” inima lui Gafencu, hrănită cu idealurile creştinătătii, va da cu sigurantă rod.” (RICHARD WURMBRAND)

 

Wurmbrand a scris despre Sfântul Inchisorilor în cartea „Cu Dumnezeu în subterană”.

„…inima lui Gafencu, hrănită cu idealurile creştinătătii, va da cu sigurantă rod.”(Wurmbrand)

 

 

Streptomicina (Tg.Ocna – 6)

— fragment din cartea „Intoarcerea la Hristos”(scrisă după memoriile lui Ioan Ianolide) Streptomicina Treptat apele tulburi din sufletul lui W. se limpezeau. Atmosfera de pace si dragoste care domnea printre detinutii din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumarile lui launtrice. Dar înca nu vazuse tot. Urma să fie martorul unui gest care avea

Continuă lectura „Streptomicina (Tg.Ocna – 6)”

 

 

Streptomicina (Tg.Ocna – 6)

 

 

 

Continuă lectura „Spovedania(Tg. Ocna-5)”

 

Lucruri nescrise (1 din4)-R. Wurmbrand

• ••••••

 

Valoarea suferinței(1din 3)-R.Wurmbrand

 

 

Wurmbrand în confruntare cu un talmudist(Tg.Ocna-4)

 

Pastorul Wurmbrand (Tg. Ocna-3)

Memoriile lui Ioan Ianolide ( fragment din cartea „Intoarcerea la Hristos”) Mărturisirea °°°°°°°°°°°°°°° In 1946 a avut loc o conferinta a confesiunilor din Romania, convocata de Ana Pauker, evreica si conducatoare a comunistilor. Atunci a luat cuvantul rabinul-sef Safran, care a acuzat pe crestini ca-i prigonesc pe evrei si a amenintat cu razbunarea, cautând în

Continuă lectura „Pastorul Wurmbrand (Tg. Ocna-3)”

 

Publicat demisucroitoriunie 5, 2013Publicat înRichard WurmbrandLasă un comentariula

Pastorul Wurmbrand (Tg. Ocna-3)

Mihai Wurmbrand-mărturie

(sursa :Mihai Ciucă-blog) http://www.richard-wurmbrand.ro/scandaluri-rw/s-a-convertit-wurmbrand-la-ortodoxie-marturia-fiului-sau-mihai/ S-a convertit Wurmbrand la ortodoxie? Mărturia fiului său Mihai Unul dintre subiectele fierbinţi legate de persoana pastorului Richard Wurmbrand este acela legat de zvonul prezentat drept “certitudine” în anumite medii, cum că spre sfârşitul vieţii acesta s-ar fi convertit la ortodoxie. Acest zvon a apărut imediat după clasarea lui pe locul

Continuă lectura

 

 „Mihai Wurmbrand-mărturie”

 

Publicat demisucroitoriunie 3, 2013Publicat înRichard Wurmbrand3 comentariila Mihai Wurmbrand-mărturie

Richard Wurmbrand (Tg. Ocna -2)

Memoriile lui Ianolide (fragment din cartea „Intoarcerea la Hristos”) Nu mă lua pe mine pe ovreieste! °°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°° Încet-încet, R.W. a cunoscut atmosfera generala din penitenciar. El era foarte greu de suportat, încat B. m-a rugat sa-l înlocuiesc. L-am îngrijit cu rabdare si dragoste în perioada cea mai grea. Baietii au continuat sa-l spele pana ce

 

Continuă lectura

„Richard Wurmbrand (Tg. Ocna -2)”

 

Publicat demisucroitoriunie 3, 2013Publicat înRichard Wurmbrand2 comentariila Richard Wurmbrand (Tg. Ocna -2)

 

 

Wurmbrand și Gafencu (Tg. Ocna-1)

Memoriile lui Ianolide (fragment din cartea”Intoarcerea la Hristos”) O alta figura cu totul aparte – de data aceasta nu prin sfintenie, ci prin tragism – între detinutii penitenciarului – sanatoriu Targu-Ocna a fost pastorul evreu Richard Wurmbrand. Intr-o buna zi s-a anuntat la închisoare sosirea unei dube noi. Inca de la poarta penitenciarului se auzeau

Continuă lectura

 

https://misucroitor.wordpress.com/category/richard-wurmbrand/

 

/////////////////////////

 

Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare

 

 

(Un prieten mi-a trimis o informaţie. Eu cred că merită să fie luată în considerare. Este vorba despe “Anul Wurmbrand”-

 

El spune: “Ma refer aici la declararea Anului 2009 drept Anul Wurmbrand! dat fiind faptul ca se comemoreaza centenarul nasterii fr.Richard. Personal cred ca e o sansa unica de a readuce inaintea opiniei publice persoana si lucrarea dansului, recuperandu-l cumva pentru generatia actuala. Printre initiative este in curs de pregatire lansarea sitului www.richard-wurmbrand.ro eveniment preconizat sa aibe loc la 1 ianuarie.

 

Mai multe despre aceasta initiativa gasesti aici

 

http://www.mersulvremurilor.ro/cetate/anul-2009-anul-wurmbrand/ si aici:

http://www.libertatereligioasa.ro/eveniment/anul-2009-anul-wurmbrand/ “

 

Adaug această informaţia sperând că vă este de folos.)

 

De departe cel mai citit scriitor creştin român, Richard Wurmbrand ne-a lăsat perle de înţelepciune pe care nu cred că avem voie să le ignorăm, şi o înţelegere a realităţii creştine surprizătoare pentru mulţi, derutantă pentru unii mai închistaţi, explozivă şi acaparatoare ca o petardă (sau ca o poezie 🙂 )

 

De aceea îmi iau permisiunea să vă prezint pe rând cele 100 de meditaţii din închisoare (a petrecut 14 ani în închisorile comuniste) care m-au sedus şi mi-au deschis largi orizonturi de înţelegere la începuturile avântării credinţei mele.

 

Nume compuse ale lui Dumnezeu

 

“Tao – (Dumnezeu, la chinezi) numit astfel nu este adevăratul Tao”, a spus Lao Tsî şi afirmaţia lui conţine adevăr.

Posibilitatea de a da nume oricărui lucru sau persoane, inclusiv lui Dumnezeu, este circumscrisă de limitarea limbajului. Înainte de toate, un limbaj dat are un anumit număr de litere sau caracteristici la dispoiţia lui pentru formarea cuvintelor.

Să presupunem, de exemplu, că lui Dumnezeu I se atribuie un nume ce are nevoie, pentru a fi exprimat de englezescul «w», de spaniolul «ñ», sau germanul «ö». Un astfel de nume nu ar fi fost accesibil evreilor, căci limba lor nu conţinea nici unul dintre aceste sunete şi nici literele corespunyătoare.

Pentru acelaşi motiv, numele ebraic al lui Isus – Ieşua – nu poate fi transpus cu acurateţe în engleză.

În al doilea rând, posibilitatea de a da nume depinde de substantivele, verbele, adjectivele şi aşa mai departe, ale unei limbi. Astfel, în sanscrită, apare cuvântul nămăn de la care a derivat grecescul anoma şi românescul nume. Numele lui Dumnezeu este, astfel, suma totală a cuvintelor, prin care se poate exprima caracterul Său.

Deci, atunci când te rogi, aşa cum a recomandat Isus în rugăciunea Sa, Sfinţească-se Numele Tău, îi recunoşti limitările. Priveşte, deci, la realitatea pentru care nu există nume în limba noastră, la persoana reală dincolo de orice nume, în orice limbă.

Pentru că nici un nume nu este complet sau atotcuprinzător, în Scriptură sunt mai multe nume pentru Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu era numit în ebraică Mielul sau Leul din Iudeea. Dar când le-a fost prezentat eschimoşilor, aceste nume erau lipsite de sens, căci ei nu cunoşteau astfel de animale. Trebuia sa fie găsite alte nume.

Trebuie sa fii prudent pentru a nu confunda alte nume cu identificarea. Dumnezeu are multe denumiri pentru că fiecare nume al Său este doar o aproximare.

Chiar cuvântul “nume” are un dublu sens în ebraică. Cuvântul corespunzător este “Şem”. Şem este unul dintre fiii lui Noe şi strămoşul rasei semitice. În Scriptură, numele său este folosit pentru semiţi, după cum din Iafet descinde rasa indo-germană. (Geneza 9 :27)

Când Isus şi-a învăţat ucenicii evrei Tatăl nostru, El a spus : Jitgadal şimcha. Avem aici un exemplu tipic pentru modul în care ideile reduse la cuvinte pot fi expuse unor interpretări diferite. Cuvintele pot fi traduse corect: Lăudat fie numele Tău şi lăudată fie rasa semită!.

Acela care doreşte Să-l preamărească pe Dumnezeu trebuie, din necesitate, să-L abordeze aşa cum este El, dincolo de cuvinte.

Pentru a depăşi această dificultate, Biblia furnizează nu doar nişte nume ale lui Dumnezeu, ca El, Elohim, JHWH (Iahve sau Iehova), ci şi nume compuse, aşa cum în matematică poţi folosi nu doar numere, ci şi zecimale pentru a ajunge mai aproape de realitate.

De exemplu, Domnul I s-a arătat lui Avraam ca El-Şadai (Geneza 17 :1), ceea ce înseamnă un Dumnezeu suficient, un Dumnezeu care hrăneşte sau, mai literal, Dumnezeu – un sân de femeie, adică un Dumnezeu care te hrăneşte la pieptul Lui. În exod 15:26 se spune: Eu sunt Domnul care te vindecă. Dar ebraica face uz doar de două cuvinte, un nume compus al lui Dumnezeu Jehova-Rophe-Dumnezeu Vindecătorul. Ebraica nu conţine ideea: care te vindecă pe tine.

Dumnezeu nu gravitează în jurul persoanei tale. El vindecă pur şi simplu.

Jehova-Jireh (Geneza 22:14) înseamnă, literal, Dumnezeu care vede sau care dă. Jehova-Megkaddesh (Levitic 20:8) este Dumnezeu care reînnoieşte sau sfinţeşte.

Jehova-Shalom (Judecători 6:24) este un Dumnezeu-pace.

Jehovah-Nissi (Exod 17:15) înseamnă Dumnezeu-minunea mea sau Dumnezeu-semnul meu. Acest nume compus este şi numele unui altar construit lui Dumnezeu, pentru a arăta că apropierea de altar poate însemna apropierea de Dumnezeu Însuşi.

Numele Jehova-Tsidkenu (Ieremia 23:6), însemnând Dumnezeu-neprihănirea noastră, aparţine nu numai Dumnezeirii, ci şi poporului Său, de vreme ce naţiunea întreagă este desemnată cu acest nume. Deci, a te uni cu turma Lui, este ca şi cum te-ai uni cu Dumnezeu.

Un nume compus interesant este Jehovah-Shammah (Ezechiel 48:35), însemnând Dumnezeu-este acolo. În ebraică, acolo, aplicat unui subiect masculin, este Sham iar aplicat unui subiect feminin, este Shammah. Aici este un caz în care numele lui Iehova este legat de un substantiv feminin, indicând natura atotcuprinzătoare a dragostei şi grijii pentru făpturile Sale.

Numele cu care un Dumnezeu suveran binevoieşte să apară în Scriptură, pentru a-Şi revela caracterul Său oamenilor, sunt multe şi variate şi ar putea inspira volume întregi. Multitudinea lor subliniază dificultatea de a reduce Dumnezeirea la limitările limbajului omenesc. Dar ele sunt concepute pentru a descoperi omului păcătos multiplele faţete ale unui Dumnezeu iubitor.

Cât de trist ar fi pentru un îndrăgostit să ştie doar numele iubitei, atunci când doreşte persoana! A sfinţi numele lui Dumnezeu – a te ruga: Sfinţească-se Numele Tău – înseamnă a avansa de la cunoaşterea despre Dumnezeu la binecuvântata realitate a Prezenţei Sale.

 

Meditaţia 40

 

„El” – un nume al lui Dumnezeu

 

Ebraica este o limbă unică, variată, directă, riguroasă, dar bogată, chiar poetică. Construită pe un schelet de numai vreo 400 de rădăcini, impresionează când este rostită. Capabilă de a purta greutatea gândirii, ea îi arcuieşte musculature cu multă subtilitate şi îşi ascunde secretele măiestriei faţă de toţi, cu excepţia celor învăţaţi sau iluminaţi.

 

Multe limbi conţin omonime, dar nici una atât de multe ca limbile semitice. Pentru că diferite sensuri ale unui cuvânt au o legătură între ele în cele mai adânci straturi ale conştiinţei noastre, oamenii nu ar fi trebuit să leagă folosirea aceluiaşi cuvânt pentru diferite noţiuni.

 

De exemplu, prin traducerea unui cuvânt ebraic şi înlocuirea lui printr-un echivalent în română, nu trebuie să aduci întregul adevăr, căci ebraică, la fel ca şi în alte idiomuri semitice, un cuvânt are nu unul, ci o multitudine de sensuri. De exemplu: în dicţionarul asirian “Chicago”, au fost necesare 8 pagini pentru a relata toate interpretările posibile ale cuvântului semitic abu.

 

Îmi vine în minte o ilustrare modernă a acestei încrengături de sensuri cu privire la omonime. Sigmund Freud a scris odată despre o psihopată germană care era obsedată de ideea că o atacau şobolanii (Raten în germană). Prin analiza subconştientului, s-a stabilit că era îngrijorată de două lucruri: nu putea plăti ratele la locuinţă (Ratten în germană) şi nu putea să se căsătorească (Hei-raten în germană). Aceste probleme fiind reprezentate de cuvinte similare, se aflau în spatele obsesiei sale cu şobolanii.

 

În acelaşi fel, la limbajele semitice, cuvintele cu sunete similare sunt legate între ele, mult mai adânc şi mai expresiv decât este cazul în limbile moderne europene.

 

Trebuie să avem prezente minte aceste relaţii subadiacente pentru a înţelege cuvântul El, un nume frecvent folosit pentru “Dumnezeu” în biblia ebraică. Numele sumerian şi ugaritic corespunzător pentru Dumnezeu este Il. În textul ebraic original al Vechiului Testament nu erau vocale. Numele El a fost scris cu literele Alef, un sunet mut şi L. Aşadar, El nu este unica pronunţare a acestor două litere: ele sunt pronunţate uneori Al.

 

Prin El ei exprimau pe Dumnezeu, «pentru» sau «contra», prin Al ei exprimau o uşoară interdicţie, o dorinţă negativă ca grecescul me. Găsim acest Al la 1 Samuel 22: 15: Să nu arunce împăratul ncii o vină asupra robului său… Este evident că nimeni nu poate să dea Domnului o poruncă şi, astfel, cuvântul Al este substituit unei porunci absolute. Este folosit numai cu ş-numita formă «legală» a verbului, care este o semiporuncă.

 

Când un evreu pronunţa sau citea un cuvânt, toate conotaţiile lui posibile colaborau pentru a produce o impresie asupralui, exact aşa cum lovitura unei corzi a pianului produce vibraţii rezonante în orice alt instrument cu coarde aflat în acelaşi loc. În acelaşi fel, cân d Dumnezeu a fost numit “El”, se ştia că denumeşte o fiinţă misterioasă, care nu poate fi atinsă în această viaţă dar acre rămâne o ţintă către care se îndreaptă oricine, şi anume El.

 

În plus, cel care-L adoră în mod automat devine un om care este contra aceluiaşi cuvânt “El”. Ca urmare, el trebuie să înoate contra curentului. “Creştinii”, scria Pavel, “nu se potrivesc cu lumea aceasta.” (Romani 12: 2). Ei ştiu încotro bate vântul dar îşi urmează propriul drum.

 

În momentul în care cineva Îl numeşte pe Dumnezeu “El”, altă coardă vibrează: Al – sfatul discret. Atenţie, te rog! O relaţie cu Dumnezeu include, atunci, acceptarea lui Al, a scuzei Lui. Nu te grăbi să faci lucrul la care te gândeşti! El invită, de asemenea, la recunoaşterea faptului că El nu a vorbit niciodată contra unei acţiuni, decât dacă ea era dăunătoare individului sau societăţii.

 

Rabinul Pinhas din Korez a spus odată aceste cuvinte misterioase: Oamenii cred că se roagă lui Dumnezeu, dar nu este aşa. Căci rugăciunea insăşi este esenţa Dumnezeirii. Sensul este limpede când înţelegi că, în ebraică, “El” înseamnă ţinta, Dumnezeu, dr şi îndreptarea inimii către El. Rugăciunea este “El”, după cum şi persoana căreia I se adresează este “El”. Astfel, «înspre» şi «Dumnezeu» sunt acelaşi cuvânt în revelaţia divină. Se cuvine deci să pronunţăm “El”, numele lui Dumnezeu, având în minte toate aceste lucruri. Hai să repetăm cu dragoste acest “El”. Ca numele unei persoane iubite de pe Pământ – al unei logodnice, al unui copil, al unei iubite – care aduce miere în gură, într-atât sunt de dulci Numele Domnului umplute de slava Sa.

 

Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage Lăudat fie numele Tău (Matei 6: 9). Rezumând lucrarea pe pământ în acea ultimă noapte înainte de Getsimani şi Golgota, El a spus Tatălui: Am făcut cunoscut Numele Tău (Ioan 17: 6). Dacă Îi pronunţăm Numele cu pietate şi devoţiune, ochii noştri vor vedea însuşirile Lui şi lucrările Lui minunate.

 

Adesea folosim cuvântul Dumnezeu în chip obişnuit, fără evlavie. Nu în acest fel procedează şi evreii care, atunci cân d scriu programul Legii pentru sinagogă, se cufundă în apă pentru purificare ori de câte ori ajung la unul dintre Numele Sale. Dacă îl scriu de 50 de ori pe zi, se cufundă în apă de 50 de ori câteodată, iarna, în apă îngheţată.

 

Într-o ghindă doarme un stejar. În scurtul nume “El”, trăieşte Dumnezeirea însăşi. Pronunţarea Numelui Său cu evlavie ne ajută să ne unim mintea cu a Lui şi ne lămureşte înţelegerea.

 

Între noi şi numele noastre este adesea o diferenţă. O fiinţă umană poate avea numele Maria fără a fi pură; numele Magdalena fără a veghea cu credinţă la piciorul crucii Lui; numele Pavel fără a fi un apostol; numele Richard fără a avea o inimnă de leu. La Dumnezeu, nu există deosebire între El Însuşi şi Numele Lui. Îl preamărim pe El când îi preamărim numele. El vorbeşte prin noi când purtăm pe buze, cu multă cinstire, Numele Lui.

 

Dacă numele atribuite corespund firii Lui Dumnezeu, atunci ele devin o suită de paşi ce duc spre Dumnezeu , “El” fiind primul pas.

 

Muştele bâzâie, fără să aleagă, şi peste flori, şi peste bălegar; albinele, numai peste flori. Aşa şi noi, ar trebui să ne mişcăm numai de la un nume al lui Dumnezeu la altul, oprindu-ne din când în când asupra poruncilor Sale, învăţăturilor, minunilor şi vieţii Sale, aşa cum se reflectă ea în sfinţii Lui.

 

Musulmanul Allah nu este acelaşi lucru cu El. Allah se referă doar la Creator, la nimeni altcineva. Ebraicul El, ca şi Elohim – alt nume, ca şi Dumnezeu – era folosit şi pentru bărbaţi.

 

Dumnezeu i-a spus lui Moise: Tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu (Exod 4: 16). Isus a spus iudeilor care-L ascultau, citându-l pe psalmist: Nu este scris în Legea voastră. Eu am zis: Sunteţi dumnezei? (Ioan 10:34). El i-a numit dumnezei «de la care a venit cuvântul lui Dumnezeu» (Romani 2: 2).

 

Când îl căutăm cu o dorinţă curată pe Dumnezeu – El – şi pronunţăm Sftul Său Nume cu adorare, noi înşine putem deveni, în timp, persoane care să se întoarcă atenţia multora. Cuvintele noastre dulci şi blândele noastre nu-uri vor avea valoare. Pute deveni chiar simboluri pentru cei ce sunt contra nedreptăţii.

 

Acestea sunt tainicele semnificaţii incluse în fecunda silabă sfântă “El”.

 

Meditaţia 39

 

Argumente îndrăzneţe faţă de Dumnezeu

 

Uneori, sfinţii au îndrăznit să argumenteze în faţa lui Dumnezeu. Şi câteodată au câştigat. Când Dummnezeu a hotărât să distrugă poporul evreu, pentru că se închina viţelului de aur, Moise I-a spus: …lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-L faci poporului Tău (…) Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care hotărâse să-l facă poporului său (Exod 32:14).

Iov L-a acuzat pe Dumnezeu că râde la procesul nevinovatului, lăsând pământul pe mâna răului (Iov 9:23 – 24). David s-a rugat la disperare: Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? (Psalm 13:1). Domnul I-a spus lui Cain (după ce acesta l-a ucis pe Abel): Unde este fratele tău Abel? El a răspuns: Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu? (Geneza 4:9). Cain spusese de fapt: Tu, Doamne, eşti păzitorul, cel care veghează asupra tuturor făpturilor şi Tu mă întrebi pe mine despre Abel?

Situaţia poate fi comparată cu aceea a unui hoţ al carui furt n-a fost cunoscut până a doua zi. Când paznicul l-a prins, l-a întrebat: De ce ai furat? Hoţul a răspuns: Sunt hoţ de profesie şi-mi fac meseria. A ta este să stai să veghezi la poartă. Ţi-ai părăsit serviciul şi acum mă întrebi de ce am furat?

Tot astfel i-a vorbit şi Cain lui Dumnezeu: L-am omorât pe Abel; dar ai pus în mine sămânţa răului. Tu eşti păzitorul a toate şi Tu mi-ai permis să-l omor. Tu l-ai omorât! Dacă ai fi primit jertfa mea cum ai primit-o pe a lui nu aş fi invidios pe el (din Midraş).

Un om a venit odată la un pastor pentru un sfat: Sunt chinuit de ideea că nu există Dumnezeu şi, dacă există, atunci nu este bun. Asta mă înnebuneşte căci, dacă ar fi aşa, atunci lumea şi viaţa ar fi fără sens. Cum am putea continua să trăim într-o lume fără un Dumnezeu bun? Pastorul a răspuns: Nu te teme, mergi mai departe cu gândurile tale păcătoase.

Rabinul Elimelek din Lijensk şi-a trimis discipolii în ajunul Zilei Ispăşirii să observe faptele unui croitor. De la el, a spus rabinul, veţi învăţa ce trebuie să facă un om în această zi sfântă. De la o fereastră ei au putut vedea croitorul care luase o carte din raft, în care erau trecute toate păcatele pe care le făcuse în tot anul. Cu cartea în mână, croitorul s-a adresat lui Dumnezeu: Astăzi, în Ziua Iertării pentru întegul Israel, a venit timpul ca noi – Tu, Dumnezeule, şi eu – să ne facem socotelile. Am aici lista tuturor păcatelor mele, dar mai am un alt volum în care am notat toate păcatele făcute de Tine, necazul, jalea şi durerea din inimă pe care ni le-ai trimis mie şi familiei mele. Doamne al Universului, dacă am face socotelile exact, mi-ai datora mult mai mult decât îţi datorez eu Ţie! Dar e ajunul Zilei Ispăşirii, când fiecare are poruncă să se împace cu aproapele. Deci, Te iert pentru păcatele Tale dacă mi le ierţi şi Tu pe ale mele. Apoi croitorul şi-a turnat un pahar de vin, l-a binecuvântat şi a exclamat: L’hayim (Noroc!), Stăpâne al Lumii! Să fie pace şi bucurie între noi, căci ne-am iertat unul pe altul, iar păcatele noastre sunt acum ca şi cum n-ar fi fost.

Discipolii s-au întors la rabinul Eimelek, au povestit ce au văzut şi au auzit şi s-au plâns că vorbele coritorului erau nedemne în faţa Cerului. Maestrul le-a răspuns că Dumnezeu Însuşi şi cetele îngereşti veniseră să asculte ceea ce spusese croitorul cu multă simplitate şi că vorbele lui aduseseră multă bcuurie tuturor.

Vorbeşte şi tu lui Dumnezeu ca unui prieten! Îl poţi convinge! Dacă crezi că El face ceva nedrept, spune-I-o! nu-ţi acoperi plângerile lăuntrice cu laude nesincere!

Dumnezeu a hotărât ca doar bărbaţii să moştenească în Israel. Fiicele lui Ţelofhad l-au rugat pe Moise să se întoarcă la Dumnezeu şi să-I spuă că, de vreme ce tatăl lor nu avea băieţi, legea nu trebuie să li se aplice lor. Ele vor să moştenească chiar dacă sunt fete. Moise a adus pricia lor înaintea Domnului.

Şi Domnul a zis lui Moise: Fetele lui Ţelofhad au dreptate (Numeri 27:7).

Fiţi îndrăzneţi în faţa lui Dumnezeu. Nu toate hotărârile Lui sunt definitive. Exprimându-vă limpede nemulţumirile şi îndoielile, puteţi căpăta înţelegere.

 

Meditaţia 38

 

De ce a transformat Isus apa în vin

 

Am petrecut mulţi ani printre criminali, auzind de la ei tot felul de grozăvii produse de alcoolism. Eu, dacă aş avea o putere, aş transforma în apă toate băuturile alcoolice. De ce a făcut Isus contrariul şi a transformat apa în vin la nunta din Cana? (Ioan 2:7-11)

Cuvântul „vin”, în timpurile biblice, nu însemna ceea ce înseamnă azi. Fermantaţia naturală produce un maximum de 14 procente de alcool. Mai mult alcool omoară celulele de drojdie care îl produc. Băuturile alcoolice moderne, cu 50% alcool sau mai mult, sunt rezultatul proceselor de îngheţare şi distilare, necunoscute în antichitate. În Palestina antică, vinul conţinea nu mai mult de 8% alcool din cauza nivelului limitat de zahăr natural din sucul strugurilor. Evreii nu aveau trestie de zahăr, aşa că nu puteau adăuga zahăr.

O a doua observaţie este că atât Biblia engleză cât şi Noul Testament grec traduc două cuvinte ebraice diferite prin „vin”.

 

– Tiroş este întâlnit de 38 de ori şi a fost tradus corect în latină ca „must” sau „vin proaspăt”. Acest cuvânt probabil nu se referă la o băutură fermentată, ci indică mai curând un fruct proaspăt al recoltei, ca în expresia „porumb, vin şi ulei. La Ioel 2.24, Osea 9:2 şi Proverbe 3:10, „tiroş” denumeşte ceea ce umple storcătoarele, aşa că nu poate fi altceva decât suc de struguri proaspăt storşi. Isaia vorbeşte despre „tiroş” ca fiind „în ciorchine”. Nu pot înţelege cum de au întrebuinţat cuvântul „vin” pentru un suc aflat încă în ciorchine. Mica a spus „vei face tiroş” (6:15) care nu poate fi considerat vin.

 

– Yayin apare de 153 de ori şi înseamnă vin fermentat, dar cu un procent limitat de alcool, aşa cum s-a explicat mai sus.

 

Dacă povestirea evenimentelor din Cana ar fi tradusă aşa încât Isus să fi schimbat apa în must, ar fi ceva mai consecvent cu condamnarea beţiei şi cu porunca sobrietăţii atât de des repetată în Biblie.

 

Meditaţia 37

 

Unde şi ce este Dumnezeu?

 

O carte ebraică de misticism „Zohar” scrie: Făpturile de pe pământ se gândesc la El ca la Cel de Sus, spunând că slava Lui este mai presus de Ceruri (Psalmul 113:4), în timp ce fiinţele cereşti gândesc despre El ca fiind dedesupt, spunâns că peste tot pământul să se întindă slava Ta! (Psalm 57:5). Ambele afirmaţii au o viziune limitată.

Dumnezeu este în afara spaţuilui. Unicul, care este totul în toate, nu poate avea un anume sălaş, care să excludă celelalte locuri. Astfel Hristos, care este Dumnezeu, spune: Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde-şi odihni capul (Matei 8:20). Sacă El ar fi limitat în spaţiu nu ar aparţine Dumnezeirii. Dumnezeu nu ocupă nici un spaţiu, nicăieri. Creator al universului care are spaţiul drept unul dintre atribute, el a existat înainte de această dimensiune. Spaţiul este cerut de obiectele materiale, dar nu de gânduri, idealuri şi dorinţe care nu stau într-un loc fixat de coordonate geografice. Dumnezeu este duh, nu un obiectmaterial care trebuie să existe undeva. Când Biblia spune că El este în cer, o face pentru a-I indica înălţarea. Dumnezeu locuieşte în Israel, în Sion, în biserica Lui. Astfel de lucruri sunt spuse cu scopul de a onora o instituţie sau un popor. Dar aceste aserţiuni din Biblie nu sunt niciodată exclusive, ele nu-L mărginesc pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că El este în Sion, şi nu în România, în biserică şi nu în fabrică.

Nici timpul nu-I poate fi aplicat lui Dumnezeu. Ebraica biblică nu are timpuri pentru a indica momentul, nu poţi spune că lucrurile au fost, sau vor fi. Pătrunzi în sfera Divinităţii, a lipsei timpului. Verbul ebraic are doar două categorii fundamentale: perfectul şi imperfectul. Oseh înseamnă în curs de a fi efectuat. Asah indică o acţiune săvârşită. Greaca biblică are şi ea forma verbală numită aorist, care, tradus literal înseamnă fără orizont. Dumnezeu este Creatorul universului care are timpul drept unul dintre atribute, dar El şi oile Lui sunt în afara timpului. El a fost atunci când nu exista timp. El va fi când nu va mai fi timp (în original – Apocalipsa 10:6).

Dumnezeu este numit Tată şi Împărat pentru că noi, oamenii, asociem acest titlu cu conceptul de preţuire. El nu ne-a procreat aşa cum face un tată. El nu a devenit Împărat prin moştenire sau cucerire, cum se întâmplă cu alţi împăraţi. El este deasupra a tot ce putem noi spune în cuvinte omeneşti.

Când Livingstone s-a dus la canibali, a vrut să-i înveţe că Dumnezeu este dragoste, dar ei nu cunoşteau cuvântul dragoste. Atunci el i-a întrebat care este cel mai bun lucru pe care-l cunosc ei. Ei au răspuns Unboy, ceea ce înseamnă carnea afumată din braţul unui om. Atunci Livingstone a predicat: Dumnezeu este cel mai bun unboy. Din acest motiv el a fost criticat, dar în mod greşit.

Dumnezeu nu este unboy, este adevărat, dar nici dragoste nu este. Dragostea este un sentiment împărtăşit de oameni şi de animalele superioare. Dar este Dumnezeu un simplu sentiment omenesc? Pentru că iubirea era cel mai înalt lucru cunoscut de greci, Ioan a spus Dumnezeu este iubire aşa cum Livingstone a spus: Dumnezeu este unboy pentru cei care nu cunoşteau ceva mai bun.

Nu există cuvinte şi categorii omeneşti pentru a arăta cum şi unde este Dumnezeu, Orib de câte ori se aplică atribute lui Dumnezeu, ele sunt ceea ce se cheamă antropomorfisme, asemănări cu viaţa omenească şi care sunt folosite pentru a spune ceva despre El.

Suntem mărginiţi în gândirea şi cuvintele noastre despre Dumnezeu, dar trebuie să ştim că, dincolon de limitele noastre EL ESTE.

 

Meditaţia 36

 

Unitate

 

Ani de zile am stat singur într-o celulă.

Şi Dumnezeu este Unul, iar noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, chipul unicităţii Sale (Geneza 1:26). Este scris: Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn (Deut. 6:4). Poporul ales al lui Dumnezeu este unul. Citim: …Este oare pe pământ un singur popor care să fie ca poporul Tău? (1 Cronici 17:21 conform originalului). În afară de Dumnezeu şi poporul Lui, unicitate nu eeste nicăieri, deşi, fără ea, nu există Dumnezeire şi nici o Biserică reală nu poate exista.

Unicitatea crează o stare de spirit specială. Evreii cântă: Huh echad veein şeni – El este unul şi nu este un al doilea. Aceasta se aplică şi copiilor lui Dumnezeu. Credinciosul este unul, fără separare între cunoscător, cunoscut şi act al cunoaşterii şi astfel el devine un adânc mister pentru el însuşi. Moise şi Aaron au spus: Căci ce suntem noi? (Exod16:8). Ei nu ştiau. În acelaşi fel, David întreabă: Ce sunt eu şi care este viaţa mea? (1 Samuel 18:18)

Trăieşte în unitate fără contemplare, admiraţie, dispreţ sau milă de sine. Nu există nimic, în afara acestui unic eu. Nimeni să nu te admire sau să te dispreţuiască sau sau să recunoască în tine că eul tău este dispreţuit sau preţuit. Este o existenţă simplă, senină. Nu suflă vânturile, nu se iscă furtuni.

Fiţi plini de Dumnezeu! Deveniţi asemenea lui Dumnezeu în unicitate şi veţi fi una în duh cu cei ce fac asemenea vouă. Este scris: În ziua întâi să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu (Levitic 23:40).

Toate aceste referinţe la ramuri şi crengi se referă la Israel. Aşa cum lămâia are şi gust şi parfum, aşa şi Israel are oameni care sunt şi învăţaţi şi drepţi în fapte. Aşa cum smochina are gust, dar nu are parfum, aşa şi Israelul are oameni fără fapte bune. Aşa cum mirtul are parfum, dar nu şi savoare, tot aşa şi Israelul are oameni cu fapte bune fără a fi învăţaţi. Şi aşa cum salcia n-are nici gust, nici parfum, tot aşa Israelul are oameni care nu sunt nici învăţaţi, nici drepţi. Şi ce face Sfântul cu aceştia? El a zis; Puneţi-i împreună, uniţi-i la un loc, şi se vor mântui unul pe altul. Când Israelul va face aşa, va fi lăudat (Levitic Rabbah 30:2).

Unitatea în Biserică este atinsă prin toleranţa reciprocă, prin compensare reciprocă.

 

Meditaţia 35

 

Spaţii libere

 

Unii oameni se plâng că anumite predici şi cărţi de credinţă nu sunt destul de dense, că ar trebui ca ele să cuprindă mai multă învăţătură. Este ca şi cum te-ai plnge că într-o scrisoare de dragoste s-a risipit prea multă hârtie pe spaţiile goale.

Când un îndrăgostit s-a plâns odată de acest lucru, literele negre au crescut şi au crescut pentru a-l mulţumi, aşa încât foaia de hârtie a devenit complet neagră.

Vai de acea carte religioasă care nu lasă loc întrebărilor! Dacă materia, universul fizic, este o taină, cu atât mai mult Dumnezeu este o taină. Irod s-a interesat la magi (Matei 2:7) asupra momentului în care a apărut steaua care anunţa naşterea lui Isus. El nu a întrebat cum de ştiau ei că steaua avea vreo legătură cu apariţia lui Mesia.

După ce Domnul a spus pilda Semănătorului (Matei 13, 3:8), ucenicii au întrebat de ce le vorbeşte în pilde, în loc să-L fi întrebat cel mai important lucru şi anume, de ce diferă atât de mult între ele destinele oamenilor şi ce se poate face pentru a le schimba.

Văzând lipsa de sens a multor întrebări, Isus nu le-a răspuns. Isus a descoperit oamenilor ceea ce ei aveau nevoie să ştie, nu ceea ce întrebau.

Mulţi ani am avut credinţa că întreaga Biblie este Cuvântul lui Dumnezeu. Ca deţinut, am descoperit că actul credinţei era incomplet, Biblia este formată din foi albe de hârtie pe care sunt scrise litere negre.

Crezusem înainte că numai literele negre sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Dar există un sens şi în spaţiile albe. Spaţiile albe pot fi folosite la decodificarea părţilor cifrate.

La Ieremia 25:26 citim despre Şeşac, dar nu este cunoscut nici un adversar al Israelului sub acest nume. Evreii foloseau un cifru simplunumit Atbaş, în care prima literă a alfabetului, a, poate fi schimbată cu ultima literă a alfabetului ebraic, t… a doua literă, b, cu a doua din coadă, ş, şi aşa mai departe. Aplicând acest cod cuvântului Şeşac, rezultatul este Babel, numele ebraic al Babilonului. În vremea aceea Babilonul era o mare putere. Ar fi fost prea periculos să se scrie deschis împotriva lui, aşa că s-a folosit o poreclă.

Multe cuvinte din Biblie sunt codificate. Există povestiri ale păcătuirii şi salvării unor persoane în urmă cu mii de ani şi la mii de mile depărtare. Decodificaţi! Se poate să vă regăsiţi pe voi înşivă numiţi printr-un nume codificat.

Sunt numeroase contradicţii între textele biblice. Luca 9:3 interzice apostolilor să poarte toiege, Marcu 6_8 le permite, Luca 10:4 interzice încălţări, Marcu 6:9 le permite. Multe alte lucruri sunt uneori permise, alteori interzise. Trebuie săm aflaţi care verset al Bibliei vi se potriveşte într-un anume moment, care lucruri vi se permit şi care nu.

Există mult spaţiu în locurile albe ale Bibliei pentru observaţiile şi gândurile voastre. Când aţi aflat îndrumerea sigură de la Dumnezeu, acesta va fi mesajul Cuvântului Său veşnic, rolul vostru pentru fiecare moment dat.

 

Meditaţia 34

 

Cum să citim Biblia

 

În închisoare ne-am căit de multe păcate. Am regretat chiar şi modul în care citisem Biblia.

Talmudul fixează o regulă: Eim dorshim maase bereshith bashanaim – să nu vorbeşti despre Geneză, lucrurile începutului, atunci când eşti în doi. Dumnezeu a creat singur universul întreg.

Biblia este citită aşa cum se cuvine numai atunci când te transpui complet în situaţia şi starea de spirit a autorului în momentul scrierii.

Nu uitaţi că Biblia este doar un rezumat. Adam a trăit 930 de ani, dar Biblia are numai un capitol şi jumătate, 40 de versete, dedicate unei atât de îndelungate vieţi.

Aşa cum Cuvier a reconstituit scheletul unui animal preistoric dintr-un singur os, noi suntem chemaţi să recreăm totul de la câteva cuvinte.

Nu uitaţi că o bună parte din Biblie este poezie. Deşi poezia ebraică nu rimează, una din caracteristicele sale este structura alfabetică, de exemplu în Iov 13:7-11 fiecare rând începe cu un H. Întregul psalm 19 este aranjat alfabetic, începând cu versuri care au pe a ca primă literă, altele au b şi aşa mai departe. Poezia poate revela adevărul, dar nu în mod necesar acurateţea detaliului.

Biblia trebuie citită pe îndelete, cu pauze de respiraţie şi de meditaţie. În textul ebraic există athnach, un semn care împarte un verset în două propoziţii principale. Alt semn pentru pauză este segholta, care subîmparte fraza anterioară de athnach. Astfel 1 Regi 13:18, citit conform punctuaţiei ebraice, ar fi în felul următor: Şi eu sunt prooroc ca tine (segholta – o pauză, respiraţi şi reflectaţi). Şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului (îngerul nu ţi-a vorbit ţie, cititorule, decât dacă faci pauză cum s-a indicat, pentru a medita şi a-l evoca) şi mi-a zis: „Adu-l acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă” (athnach respiraţie adâncă, meditaţie). Dar îl minţea (Pauză. Aici este un semn numit silluq care separă acest verset de următorul).

Zaqeph-qaton (scris): este pentru o uşoară pauză.

Este bine să fie cunoscute aceste lucruri. Accentele pot ajuta la interpretarea unor pasaje îndoielnice cum ar fi la Isaia 40:3: Un glas strigă (zaqeph-qaton, pauză): Pregătiţi în pustie (zaqeph-gadol, pauză) calea Domnului. Oriunde se întâlnesc două zaqephs în aceeaşi frază, cea care e prima este mai puternică. Deci trebuie să citim: Un glas striga: „În pustie, pregătiţi calea Domnului” şi nu cum este pusă în mod obişnuit punctuaţia: Un glas strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului”.

Învăţaţi să citiţi Bibliua pe îndelete, respirând ritmic, cu pauze, pentru a pune accentele cum se cuvine.

În felul acesta vă puteţi cufunda în Duhul în care a fost scrisă Biblia şi puteţi fi apoi capabili să participaţi la Unitate, care este esenţa ei.

 

Meditaţia 33

 

Ştiinţa şi Biblia

 

Nu numai autorii biblici, ci şi alţi înţelepţi ai antichităţii au ştiut lucruri pe care ştiinţa modernă doar acum le descoperă. Aristotel, filozoful grec al II-lea î.d.Cr., a scris în „Despre originea animalelor” că minereul de plumb creşte în dimensiuni, se îngroaşă şi devine alb când intră aer în el. Până la începutul acestui secol această idee a fost considerată ca fiind doar o excentricitate a vremurilor de neştiinţă.

Acum vreo şaptezeci de ani, a fost descoperită flotarea de către savanţii lumii moderne. Pulberea de mineral şi de piatră este amestecată cu apă şi se suflă aer în ea. Minereul devine alb, creşte în volum şi pluteşte la suprafaţa apei. Acest proces este aplicat astăzi la milioane de tone de minereu peste tot în lume. Savanţii antici au ştiut totuşi ceva.

Autorii antici ai Bibliei, inspiraţi de Dumnezeu, au scris că la întoarcerea lui Isus, muntele Măslinilor (pe care va sta El) se va crăpa în două (…) şi jumătate din munte se va îndrepta spre nord, iar cealaltă jumătate către sud. (Zaharia 14:4). Jurnalul trimestrial al Societăţii Geologice din 1958 spunea că stâncile din Valea Iordanului sunt într-o considerabilă tensiune, că o vale stă să se crape. Aceasta înseamnă că din punct de vedere geologic întreaga jumătate de est se mişcă spre nord. Ştiinţa ne face să aşteptăm momentul despicării muntelui, dar noi aşteptăm ca picioarele Lui să atingă acest vârf, fără a ne considera nebuni.

Ştiinţa a arătat ce influenţă puternică au asupra caracterului nostru climatul, boala, hrana şi structura corporală. Fazele lunii şi petele din sistemul solar sunt şi ele factori ce determină comportamentul nostru. Cea mai mare incidenţă a crimelor se petrece în cursul celor mai călduroase luni ale anului.

Mintea noastră este complexă, dar sufletul şi mai mult. Cine din antichitate ştia despre complexele lui Oedip, Electra şi Pygmalion etc, referitor la subcopnştientul care ne poate conduce la comiterea unor fapte teribile?

Din cauza acestor lucruri unii consideră perimate criteriile moralei biblice.

Este adevărat că în vechime erau mulţi oameni neştiutori. Dar era Unul care ştia ce se află în om (Ioan 2:25) şi, pentru că ştia, ne-a învăţat Să nu judeci (Matei 7:1). El a ştiut şi ne-a spus: Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (Ioan 3:17). El a spus aceasta în vremurile când procedurile de judecare erau simple şi fără complicaţii; dacă un om fura sau omora era condamnat. Circumstanţele atenuante nu erau luate în considerare.

Atitudinea lui Isus era ştiinţifică cu mult înaintea naşterii ştiinţei comportamentului uman.

Întreaga metodă ştiinţifică, investigarea directă, exactă si completă, bazată doar pe fapte, vine de la Isus. Într-o lume de patimi dezlănţuite, El a spus: Adevărat, adevărat vă spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut (Ioan 3:11), nimic mai mult, exact ca într-un laborator ştiinţific. Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan exact ce auziţi şi ce vedeţi (Matei 11:4).

Fără fantezii, nici chiar fantezii religioase, numai fapte observate, chiar aşa cum se adună datele ştiinţifice.

Isus a învăţat omenirea să cerceteze ce se întâmplă în natură: Uitaţi-vă la păsările cerului si la crinii de pe câmp (Matei 6: 26-28). De la păsări, oamenii au învăţat să-şi facă aparate de zbor, iar de la crini au învăţat botanica şi agronomia.

Niciodată ştiinţa n-a fost o primejdie pentru religie.

Einstein, un om de ştiinţă al cărui nume este respectat de lumea întreagă, a scris: Ştiinţa fără religie este oarbă.

Marea diferenţă dintre ştiinţă şi religie este că prima nu stabileşte adevăruri necontestabile şi dogme eterne. Ea abordează adevărul prin aproximări succesive, fără a reclama măcar completa acurateţe.

 

Meditaţia 32

 

Crima de a-ţi fi teamă

 

Tema este cea care îi face pe unii creştimi din jurul nostru să devină la fel ca Iuda.

 

Apocalipsa 21:8 enumeră opt categorii de oameni care vor intra în adâncul cu foc şi pucioasă. Primii pe listă nu sunt necredincioşii sau ucigaşii, aşa cum ne-am aştepta, ci cei ce se tem.

 

Teama este omenească. Lui Petru i-a fost teamă în Ghetsimani. Tuturor ne este frică, dar acest lucru este mai urât în faţa lui Dumnezeu decât multe păcate majore. Se pare că sunt multe bătălii de dat chiar şi în viaţa veşnică.

 

Universul lui Dumnezeu e vast, iar curajul va fi unul din criteriile de selecţie.

 

Creştinul poate spune despre sine ceea ce spunea regele Carol al Franţei în piesa „Henric al VI-lea” a lui Shakespeare: Îi iert moartea care mă răpune când mă vede dând un pas înapoi sau fugind. Armata mea mai curând sfarmă zidurile cu dinţii, decât să părăsească asediul.

 

Noi suntem turma lui Hristos. Oile nu fug de lup. Ele nu se pot apăra singure, dar mărturisesc pe Creatorul lor îndurând moartea cu răbdare, fără a ântoarce spatele duşmanilor.

 

Copiii lui Dumnezeu pot fi arşi pe rug, dar nu pot fi făcuţi să dea înapoi. Noi suntem aici pentru a-i înspăimânta pe demoni.

 

Când Henric al VI-lea a spus: Dintre toate patimile, frica este cea mai blestemată, el a exprimat un gând biblic.

 

Meditaţia 31

 

Greutatea relativă a minunilor

 

Când m-am întrebat de ce Dumnezeu nu ne eliberează printr-un înger, aşa cum s-a întâmplat când Sf. Petru era la închisoare, mi-am amintit că , la Fapte 2 sunt 27 de versete despre învăţăturile date de apostolul Petru şi nimai 8 cuvinte despre semne şi minuni.

 

Minunile joacă un rol minor în religia creştină; în primul rând, pentru că este foarte uşor să priveşti drept minune ceea ce nu este.

 

Misionarii care au mers la tribul Ambrim din Noile Hebride au predicat fără succes până când şi-au scos dantura falsă şi şi-au pus-o din nou. Acesta a fost începutul unei schimbări ce-a urmat. Şeful tribului a exclamat că zeii veniseră la ei sub forma oamenilor albi.

 

Multe vindecări considerate minuni nu mai au aceeaşi valoare azi , deşi eu însumi am experimentat adevărate minuni în refacerea sănătăţii mele. Ceea ce se petrece după o minune poate , de asemenea, să fie o problemă. În „Henric al VI-lea” de Shakespeare, când regele aude de un orb vindecat în mod miraculos, a exclamat: Prin vedere păcatu-i înmulţit. Dacă regenerarea nu însoţeşte vindecarea, fostul orb va fi posedat de noi patimi, care-l vor face şi mai rău decât înainte. Acest lucru e valabil şi pentru altre infirmităţi. Am cunoscut personal orbi care au fost vindecaţi în detriumentul sufletului lor.

 

Trebuie, de asemenea, avut în vedere că unele din povestirile despre minunile din biblie , pot fi urmarea unor traduceri îndoielnice. Ni se spune că Ilie a fost hrănit de corbi, orevim, în ebraică )1 Regi 17: 6) Acelaşi cuvânt este folosit şi la Isaia 13:20 pentru arabi. Şi ce contează dacă erau arabi cei ce l-au hrănit pe profet?

 

Au fost atâtea miracole în decursul istoriei… De obicei ele nu conving pe nimeni cu excepţia , uneori, a persoanei care a beneficiat. Isus le-a spus celor care l-au căutat:… Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea… (Ioan 6:26).

 

În căitarea miracolelor, ceea ce contează este satisfacerea dorinţelor eului. Dar Isus ne sfătuieşte să nr lrpădăm de noi înşine. Dacă eul nu este omorât, orice minune nu face decât să crească pretenţiile cât mai mult, întărind egoismul.

 

De aceea Biblia nu se ocupă atât de minuni cât, mai curând, de învăţătura care aduce naşterea din duh.

 

Să păşim cu siguranţă, conform cu învăţăturile biblice, iar dacă Dumnezeu face şi minuni, să ne bucurăm!

 

Meditaţia 30

 

Căutarea după Dumnezeu

 

Această căutare a început demult. Un poem ugaritic, „Ledlulbeş nemequi” (Îl voi lăuda pe Domnul Înţelepciunii), datând cam din anul 2500 î.d.Cr., conţine aceste versuri mişcătoare:

 

O, dacă aş şti măcar că aceste lucruri vor place unui zeu.

Ce e bine în ochii omului e rău pentru un zeu.

Ce e rău în mintea omului e bun pentru zeul său.

Cine poate înţelege sfatul zeilor în mijlocul cerului?

Planul lui Dumnezeu este ca apele adânci.

Cine-l poate înţelege?

 

Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile sale ne sunt necunoscute, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim. Această frică dispare doar atunci când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa.

 

În Isus, Fiul lui Dumnezeu a devenit om. Între natura umană şi cea divină a avut loc ceva asemănător unei petreceri de nuntă.

 

Pot să spun acum: „Preaiubitul meu e al meu şi eu sunt a Lui” (Cântarea Cântărilor 6:3). El e posesiunea mea. El dispune de mine dar şi eu dispun de El. Nu mai este o relaţie între două entităţi care se pot despărţi oricând. Bariere este zdrobită de Hristos. Dumnezeu nu mai este singur şi inima obosită a omului nu mai este nici ea singură. Aceasta Îi poate răspunde Domnului său prin afirmaţia lui Shakespeare: Nu mai pot fi slujit de către tine, pentru că nu te pot împărţi în două („Henric al IV-lea”).

 

Dificultatea de a nu mai înţelege căile lui Dumnezeu dispare. Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? (Romani 9:20). Sufletul care Îl are pe Dumnezeu ştie că felul în care El conduce lumea nu poate fi judecat de vederea mioapă a omului. Ai Lui sunt cel care se rătăceşte şi cel ce rătăceşte pe alţii (Iov 12:16). Cel care-L are pe Dumnezeu e satisfăcut cu asta şi nu mai pune întrebări.

 

În ziua de pe urmă, Domnul va spune unora: niciodată nu v-am cunoscut. Cum oare să nu-Şi poată cunoaşte Ziditorul creatura?

 

El ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare Lui Însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El (Fapte 17:28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător – cunoscut. La sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui Dumnezeu.

 

Ei au avut o relaţie cu un Dumnezeu îndepărtat, poate chiar o relaţie bună, profeţind în numele Său, scoţând demoni în numele Său, făcând multe lucruri minunate (Matei 7:22), dar rămânând despărţiţi de Dumnezeu, fără să fi fost ai lui Dumnezeu. Ei nu au aparţinut iubitului lor şi iubitul lor nu le-a aparţinut.

 

Renumitul mistic creştin Meister Eckhardt spune că cel care doar Îl adoră pe Dumnezeu e un necredincios. Cel care crede e unit cu El şi nu mai e nevoie să-l adore de la distanţă.

 

Meditaţia 29

 

Despre veşnicie

 

Veşnicia nu înseamnă timp nesfârşit. Aşa ceva nu există, cum nu există spaţii fără dimensiune. Veşnicia este o stare în care timpul nu mai există (Apocalipsa 10:6). Filosoful Boethius a dat o definiţie, în mare, acceptată de Biserica Creştină. Veşnicia este posesia totală, simultană şi perfectă, a unei vieţi complete. Cum a spus gânditorul grec Parmenide: Veşnicia este întreagă, unică. În veşnicie nimic n-a fost sau va fi. Totul este deodată, complet, continuu.

 

Imaginaţi-vă un film în mişcare. Când îl vedem prin proiector vedem evenimentele înregistrate pe peliculă succesiv şi fiecare pare să fie efectul celor precedente. Odată, la cinema, m-am trezit rugându-mă pentru un om nevinovat care suferea îngrozitor pe ecran. L-am implorat pe Dumnezeu să-l salveze. Dar ceea ce urma să se întâmple se afla deja înregistrat pe film. Treaba mea era doar să fiu atent la el.

 

Ar trebui să trăim prezentul cu perspectiva eternităţii, în perfectă seninătate. Totul este ştiut dinainte, predestinat (Romani 8:29). Omar Khayyam a exprimat acest lucru atât de bine. Tradiţia islamică atribuie lui Mahomed cuvintele: Pana cu care a scris Dumnezeu toate lucrurile s-a uscat de mult.

 

Şi creştinii cred în predestinare.

 

Aşadar, atitudinea ideală pentru un credincios este una contemplativă. Isus spune nu doar Martei, ci tuturor oamenilor: …pentru multe te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10:41-42)

 

Aproape orice creştin ar spune astăzi că ea a făcut alegerea cea rea: ea nu a ales să pregătească masa pentru cei doisprezece oameni înfometaţi, ci să stea liniştită, să privească la frumuseţea oaspeţilor. Biblia nu ne îndeamnă nicăieri să fim activi, ci în nenumărate ocazii ni se atrage atenţia să veghem. Iată că au venit nişte magi (Matei 2:1). În loc să se uite la ei, oamenii le-au arătat calea spre Betleem fapt ce a costat viaţa multor nevinovaţi. Şi un lepros s-a apropiat de El, i s-a închinat (Matei 8:2). La vremea aceea oamenii nu puteau vindeca lepra.

 

Nu vă amestecaţi în diferite probleme decât dacă sunteţi siguri că puteţi ajuta. Luaţi seama doar; Domnul face restul.

 

Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună straşnică (Matei 8:24). Se va întâmpla unul din două lucruri: fie te vei îneca şi vei merge la Tatăl, fie vei scăpa şi vei trăi pentru Tatăl.

 

Aşa că nu te înspăimânta, ia seama doar! În orice lucru, cu cât te agiţi mai mult, cu atât rezultatele sunt mai rele.

 

Nu suntem încă în veşnicie, dar putem prinde o străfulgerare a ei, petrecând cât mai mult timp posibil în contemplaţie.

 

Meditaţia 28

 

De ce se mânie Isus?

 

Biblia ne învaţă că Dumnezeu este Iubire. Ea nu ne învaţă că El este cu totul iubire sau doar iubire. Acţiunile Lui au şi alte aspecte.

 

Iov a spus: Dumnezeu mă lasă la bunul plac al celor nelegiuiţi (…) îmi străpunge rărunchii fără milă, (…) mă frânge în bucăţi (…) Se aruncă asupra mea ca un războinic (Iov 16:11-13). Când citesc aceste rânduri îl am înaintea ochilor pe Df. Sebastian străpuns de săgeţi din toate părţile de persecutorii creştinilor. Iov ar spune că Dumnezeu era prima cauză a suferinţelor lui Sebastian.

 

Iov, cu siguranţă, credea într-un dumnezeu, dar vorbeşte ca şi când ar fi pluralitate în El. El Îl descrie pe Dumnezeu aşa cum ar descrie cineva pe un duşman, dar spune în acelaşi capitol, la v.19: Martorul meu e în cer, ceea ce înseamnă că Îl concepe pe Dumnezeu drept Unul care îi ia apărarea.

 

Isus L-a reprezentat pe Dumnezeu pe pământ. Oricine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9). Isus nu putea fi exclusiv iubire. El izbucneşte câteodată, în ceea ce pare a fi o furie nemotivată. Fariseul care l-a invitat la masă n-a făcut nici o observaţie nepotrivită faţă de Isus sau referitoare la El,ci doar a întrebat de ce Isus nu şi-a spălat mâinile înainte de masă. Isus a început să-i dojenească pe toţi fariseii, numindu-i smintiţi şi ipocriţi.

 

Un învăţător al Legii, alt oaspete, a făcut ceea ce aş fi făcut şi eu, într-o încercare de a-L calma pe Isus. Drept răspuns Isus vorbeşte cu asprime despre toţi învăţătorii Legii şi chiar despre părinţii acestora. (Luca 13:18-52). Oricine ar fi obiectat la o astfel de comportare din partea unui oaspete.

 

Cel mai bine e să-I acceptăm pe Dumnezeu şi pe Isus, mesagerul Lui, aşa cum sunt. Este o greşeală să impui etică şi tipare de comportament omeneşti lui Dumnezeu.

 

Isus a primit să moară răstignit, acesta fiind unicul mod de a răscumpăra păcatul omenesc. Pentru a fi răstignit trebuia să stârnească ură violentă faţă de El. Fără acestă ură, nici moartea izbăvitoare a lui Isus, nici salvarea noastră nu ar fi putut avea loc.

 

Primii apostoli aveau acelaşi scop, ştiind că sângele martirilor este sămânţa Bisericii. Iar ei au stârnit cu bună ştiinţă ura faţă de ei înşişi. La Roma, unii evrei au crezut mesajul lui Pavel, alţii nu, dar el a generalizat acuzând întregul popor: căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile… (Fapte 28:24-27).

 

Isus şi apostolii Săi au făcut adesesa lucruri care i-au umplut pe alţii de furie; pentru că era necesar. Se impunea această atitudine, putem fi siguri de aceasta, deşi nu ştim ce scopuri erau urmărite în fiecare caz.

 

Meditaţia 27

 

De ce nu a acceptat Isus să fie făcut împărat?

 

Când Isus a înţeles că iudeii voiau să-L facă împărat, a plecat (Ioan 6:15). Cu siguranţă că El ar fi fost un împărat mai bun decât Irod şi El trebuie să fi ştiut acest lucru. Atunci de ce n-a acceptat? Putem doar să presupunem motivele Lui.

 

Un motiv ar fi că această alegere nu era pentru El. Popoarele sunt nestatornice: astăzi aleg un rege, mâine îl alungă. Hristos nu acceptă roluri pentru care noi îl alegem pe El. Alegerea trebuie să fie a Sa. Decizia Lui era de a fi un mântuitor pentru viaţa veşnică, mai curând, decât un rege pentru viaţa aceasta.

 

Pe de altă parte, faptul că El era un bun Mântuitor nu dovedeşte că at fi fost şi un rege bun pentru Iudeea, după cum un profesor nu este în mod obligatoriu, şi un bun prim-ministru. Ca om, El a arătat uneori indiferenţă clară faţă de suferinţele umane, după cum a arătat altă dată compasiune. Însă nici una din aceste atitudini nu l-a stăpânit. El a ales.

 

Când unui rege, în sensul lumesc, i s-ar fi spus despre galileenii nevinovaţi, ucişi de Pilat, acela s-ar fi arătat indignat şi ar fi poruncit alungarea lui Pilat. Însă Isus a spus doar: Credeţi voi că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13:2,3).

 

Când I s-a spus despre o catastrofă, despre un turn care a căzut şi a ucis optsprezece persoane, Isus nu a dat sfaturi despre cum să se construiască în viitor, nici nu a propus vreo compensare pentru familiile victimilor. El a repetat vorbele de mai sus şi a făcut din aceasta o altă ocazie pentru a propovădui pocăinţa. El a comunicat numai un motiv de mâhnire: acela de a nu fi sfânt.

Aceasta este atitudinea corectă a unui Mântuitor, nu a unui rege pământesc.

 

Când Isus vindecă un om posedat de demoni, El îneacă o turmă mare de porci (Luca 8:33). Isus arată indiferenţă faţă de distrugerea acestei proprietăţi. Mântuitorul preferă să distrugă o turmă şi să sărăcească un om decât să rămână cineva demonizat. Isus nu Se justifică ci împlineşte ceea ce se aşteaptă de la Mântuitorul omenirii.

 

Isus prevesteşte o tragedie naţională: distrugerea statului iudeu. El nu cheamă oamenii să-şi dea viaţa pentru apărarea patriei, aşa cum ar face un rege obişnuit. El spune ucenicilor: Atunci (…) să fugă (Luca 21:21). Abandonarea ţării la o vreme atât de tragică a dus la ruptura finală dintre creştinism şi iudaism.

 

Mântuitorul Şi-a investit ucenicii cu Adevărul etern care trebuia să rămână neatins. Acest lucru era mai important decât apărarea ţării lor.

 

Aşa gândeşte un Mântuitor. Un împărat pământean are altă chemare. Aceste două scopuri nu se amestecă. Isus nu putea fi un împărat pământean, iar cei care încearcă să-l facă un dezlegător al problemelor pământeşti greşesc.

 

Meditatia 26

 

De ce a ales Isus un diavol ca apostol?

 

Sub teroarea comunistă, unii pastori au fost renegaţi. Oare aceasta poate anula valoarea mesajului lor de dinainte? Isus a spus: … unul din voi este un drac, când vorbea de Iuda Iscarioteanul (Ioan 6:70-71). Dacă Isus ştia că Iuda era un diavol, de ce l-a ales pe el să fie unul din apostoli?

 

Învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu, din Psalmii lui David, care a fost un ucigaş şi un adulter, care, în mod normal, ar fi trebuit să-şi petreacă viaţa în închisoare; de la Solomon, care niciodată nu a fost sătul de femei şi care, în final, a căzut în idolatrie; de la Petru, care s-a dovedit a fi laş, când i s-a cerut curaj. Dumnezeu i-a ales pe aceşti oameni ca să ne ajute să distingem între mesaj şi păcatele mesagerilor, să-i acceptăm pe învăţătorii noştri în ciuda slăbiciunilor şi păcatelor lor.

 

Dacă ar trebui să respingem acele opere de artă care au fost făcute de oameni imorali, atunci aproape am rămâne fără mari opere de artă. Ne simţim întăriţi de imnuri, de acele cunoscute cântece evanghelice ale lui William Cowper, care a devenit ulterior poet naţional, dar niciodată nu şi-a mai folosit darul în slujba lui Dumnezeu.

 

Cowper a scris în imnul lui că păcătoşii, spălaţi în sângele lui Hristos, sunt curăţiţi de păcate. Dar referitor la el însuşi a scris: nu este nici o încurajare în Scriptură, atât de cuprinzătoare, încât să includă cazul meu, şi nici vreo consolare care să mă atingă. El edmitea iertarea liberă a iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare caz, exceptându-l pe al lui. Cred despre mine că sunt singurul caz căruia Dumnezeu îi promite totul şi nu-i dă nimic. Oare poate această schimbare de atitudine, pe care să ştirbească valoarea lui ca autor de imnuri? Trebuie să facem distincţie între cântec şi compozitor.

 

În Vest, vieţile liderilor politici, ale oficialităţilor şi chiar ale liderilor Bisericii sunt studiate cu atâta minuţiozitate, încât nici arhanghelii nu ar fi găsiţi fără pată dacă ar fi supuşi unui asemenea examen. Ar fi mai bine să spunem: Îşi îndeplineşte bine acest om datoriile sale politice, economice şi religioase? Restul aparţine lui Dumnezeu. Nimeni nu este fără păcat şi chiar oamenii care au comis greşeli grave au fost folositori în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Poate s-a petrecut aşa pentru a ne învăţa că Isus a mers până la ultima limită, punând un diavol drept apostol. Nu se putea face o alegere mai rea decât atât.

 

Meditatia 25

 

Misterul rugăciunilor fără răspuns

 

Biblia este plină de rugăciuni neprimite. Pavel scrie: „Şi cer totdeauna ca, prin voia Lui Dumnezeu, să am – în sfârşit – fericirea să vin la voi” (Romani 1:10). În locul unei călătorii prospere, el a venit ca un prizonier în lanţuri şi a naufragiat; şi multe alte exemple abundă în Biblie.

 

Orice cerere în rugăciune arată o lipsă de supunere, în ceea ce Dumnezeu – în înţelepciunea şi dragostea Lui – a hotărât dinainte. Cum ar fi lumea dacă Dumnezeu şi-ar schimba Planul ori de câte ori cineva îşi exprimă o dorinţă în rugăciune? Talmudul spune că Marele Preot intră în locul Prea-Sfânt din Templu o dată pe an, spre a se ruga pentru popor, şi întotdeauna îşi încheia rugăciunea cu cuvintele: „Doamne, nu lua în seamă cererile drumeţilor!”. Era un lucru întelept: cei ce călătoreau lunea, cereau să nu plouă în ziua aceea; la fel, cei ce călătoreau marţea, miercurea etc. Dacă Dumnezeu i-ar fi ascultat, poporul ar fi pierit din cauza secetei.

 

Următoarea poveste ilustrează cel mai bun mod de a ne ruga.

Doi creştini au plantat câte un măr în faţa casei. Când a venit vremea să se coacă merele, primul s-a uitat furios la pomul lui: nu avea nici măcar un măr. Când s-a apropiat de casa vecinului, s-a înfuriat şi mai tare: ramurile din pomul vecinului său gemeau de greutatea unor fructe minunate. Atunci, el i-a cerut fratelui său: „Explică-mi şi mie cum vine asta! Am plantat pomii în acelaşi timp, slujind aceluiaşi Dumnezeu; cum se face că ţie ţi-a dat atât de multe mere şi mie, nu?”. Celălalt a răspuns: „Poate nu te-ai rugat pentru pomul tău!” „Cum? Nu m-am rugat? a striga primul. M-am rugat în fiecare zi: Doamne, dă ploaie! Doamne, destul cu ploaia! Doamne, acum e nevoie de soare! Acum, e prea mult! O să-mi usuce pomul! N-am neglijat nici o clipă rugăciunea, dar totul a fost zadarnic. Tu cum ai făcut?” Fratele i-a raspuns: „Nu sunt atat de priceput la rugăciune cum eşti tu! M-am rugat numai o dată, la început, în felul acesta: Tată, am sădit un măr şi aş vrea să aibă fructe la timpul cuvenit; nu ştiu de câtă ploaie sau de cât soare are nevoie; Tu eşti un grădinar mai experimentat decât mine; Tu ai creat Raiul şi toţi pomii cresc sub îndrumarea Ta; dăruieşte-mi mere, la timpul potrivit!”.

 

Trăim rugăciuni fără răspuns pentru că cerem prea multe lucruri fără a avea în vedere rezultatele pe termen lung. „Există o cerinţă creştină: trăiesc aici ca un păcătos iertat prin har şi, la sfârşitul vieţii mele, mă rog să locuiesc în Cer, cu cei dragi ai mei. Învaţă-mă să îţi slujesc pe pământ ca într-o călătorie către Ceruri!”

 

O astfel de rugăciune nu ramâne niciodată nebăgată în seamă.

 

Meditaţia 24

 

Echad şi Iachid

 

O veche parabolă chineză povesteşte despre un vânător care a plecat împreună cu fiul său să pună capcane. În ciuda tuturor avertismentelor, fiul a pus capcane pe drum, în loc să aştepte să ajungă în pădure. Curând, mulţi oameni s-au prins în capcane, inclusiv mama şi sora bărbatului. Apoi dragostea, adevărul şi speranţa au căzut şi ele în capcană, iar în cele din urmă drumul însuşi a căzut în cursă. După multă vreme, tatăl şi-a convins fiul să deschidă capcanele. Drumul era atât de fericit că era liber, încât s-a întins atât până când toată lumea a devenit un drum.

„Ce frumos e drumul meu acum!”, a exclamat băiatul. Drumul, auzind că cineva l-a numit „al lui”, a murit… De atunci, nu mai este nici un drum în lume.

Este o poveste pesimistă, căci există un drum către Dumnezeu. Biblia este descoperirea Lui, o hartă care trebuie citită cu mare atenţie la fiecare cuvânt. Drumul nu poate fi numit de nimeni „al meu”, el este numai al lui Dumnezeu.

 

Învăţătura fundamentală a Bibliei ne spune că Dumnezeu este unul; credinţa şi botezul sunt unice; dar limba ebraică are două expresii pentru conceptul de UNU: IACHID – reprezintă unitatea absolută, ca în Geneza 22:2: „Ia pe singurul Tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac”; ECHAD – reprezintă unitatea compusă, ca în Geneza 1:5: „Astfel a fost o seară şi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi”.

 

Dumnezeu nu este niciodată numit Iachid în Biblia ebraică, ci totdeauna Echad, o unitate compusă. Traducerea literală la Deuteronom 6:4, piatra de încercare a credinţei iudaice, zice: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul (la plural) nostru este singurul Domn” (unic compus: ECHAD).

Dumnezeu n-a fost niciodată singur dar, fiind singurul, El era mai mulţi, căci El nu era fără Cuvânt, nici fără Înţelepciune, nici fără Putere, nici fără Sfătuire (Hipolit). Întotdeauna se află în El Cuvântul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul prin care şi în care El a facut totul liber şi spontan (Irineu).

 

Dumnezeu se cunoaşte pe Sine cu desăvârşire. Această autocunoaştere este numită Fiul cel Veşnic. El are toate atributele Tatălui pe care Îl cunoaşte. Amândoi sunt uniţi într-o iubire desăvârşită, divină. Această iubire are, de asemenea, toate atributele Tatalui. Aceasta iubire se numeşte Duhul Sfânt. Cele trei entităţi sunt una. Aceasta entitate este ECHAD, o unitate compusă de entităţi, care-Şi păstrează singularitatea.

 

„Zohar”, o străveche carte a misticismului iudaic, referindu-se la Deuteronom 6:4, Îl proclamă pe Dumnezeu ca Treime. Punându-se întrebarea de ce apare numele lui Dumnezeu în acest verset, ea răspunde: „Primul , Domnul Dumnezeu, este Tatăl de sus; al doilea este al lui Jesse Mesia, provenind din familia lui Jesse prin David; al treilea este Calea, care este jos, şi cei trei sunt una”.

 

Atomul, natura, individul, toţi sunt unităti, părţi într-o stare de extremă tensiune, împlinesc miracolul unităţii.

Există o unitate în diversitate şi tensiune chiar în cadrul Dumnezeirii: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobeasca prin suferinţă” (Isaia 53:10). Fiul, în agonie, în Ghetsimani, L-a implorat pe Tatăl să-L cruţe. Hotărârea Tatălui a rămas neclintită. Isus a spus, de asemenea, misterioasele cuvinte: „…căci, dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16:7), lăsând impresia că cei doi nu pot fi în acelaşi loc, în acelaşi timp. Noi spunem, în mod obişnuit, că Isus este mijlocitorul nostru la Tatăl, ceea ce pare să implice faptul că Fiul intervine pentru a schimba decizia Tatălui în favoarea noastră.

Dumnezeu este una, ECHAD, nu IACHID. Dacă Unitatea Lui n-ar fi atat de complexă, n-ar fi atat de necesar s-o afirmăm. Biserica este una, soţul şi sotia sunt una – ECHAD, unităţi compuse.

 

Meditaţia 23

 

Biografii interesante care lipsesc din Biblie

 

Noul Testament povesteşte de mai multe ori şi cu lux de amănunte istoria vieţii şi convertirii persecutorului Saul din Tars în Pavel, viitorul apostol, deşi trebuie să fi fost alte biografii care, la vremea aceea, când au fost