Publicat la:
Iulie 28, 2022
A inviat Hitler cel Incornorat-Putinizant – Putin îi dă afară pe evrei? Pogromul. Și un umanist creștin; Mihail Sebastian, trădări și accidentări; Românii, memoria, Holocaustul; Leon Weintraub, supraviețuitor al Holocaustului: Cel mai rău e să uiți; Convorbiri cu Hitler; Putin si poporur Rus-globalizare cu pistolul la tampla ne-au adus…Vladimir Putin prevestește o nouă ordine mondială. Cum arată modelul său de viitor; Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială; Da,Demonul Gog/Magog si-a bagat coada g;obalista peste tot…E mâna lui Putin în crizele de la Roma și Londra? Cine îi dă puterea; NATO: Gazul si Petrol Folosite ca Arme de Razboi de catre Rusia; Putin a bagat lumea in bezna cu stomacul gol si o ameninta cu noi arme… Rusia este pe cale să-şi joace cele mai periculoase cărţi, iar Occidentul ar putea să nu fie pregătit; Autorul cărţii „Marxismul rasial”, despre o „înşelătorie” globalistă menită să introducă un „guvern mondial unic”; Cel mai întunecat secret al Chinei; Combaterea dezinformării sau ”idioțenie macartistă”? (Cine-i vindeca pe parintii politrucilor de alergia la gratii? ) Noi detalii despre cazul Sorin Oprescu! (Sluga lui Putin linge skuipatul hortist…)Orban, mesaj despre ”ideologia gender”: ”Nebunie occidentală”;
…Piedone, România veselă și penibilă (2); (Cateva amintiri de neuitat despre constructia noii Romanii…) Baronul Baraganului-Raducu Filipescu conduce de 12 ani si trage milioane de euro din bugetul judetean spre o firma unde are calitatea de presedinte; (Komunistii au nationalizat bogatia boierilor,dar pesedistii au furat averea amarastenilor…) Romanii In Laboratorul Mondial : 92 : Privatizările Recomandate De Fmi; Umbra lui Putin bantuie pentru visul cel „mare”- Comitetul Internaţional Auschwitz, ”îngrozit” de afirmațiile lui Viktor Orban; Turnul Babel prevesteste sfarsitul BABILONIEI… Ăştia-s nebuni!? Arabia Saudită vrea să construiască un zgârâie-nori lung de 120 de km, de 1 trilion de dolari, în care să locuiască 5 milioane de oameni…Ce fapte „s-au ascuns” în spatele celebrului film SF „Predator”, din 1987? Avertisment adevărat şi incredibil al muzicianului John Lennon pentru omenire: „Lumea e condusă de oameni nebuni, care au scopuri maniace!”; (Asa gravideste globalimea…)Gina Rinehart, cea mai bogată femeie din lume, doreşte ca „prostimea” să lucreze pentru 2 dolari pe zi, pentru ca ea să câştige 50 milioane de dolari pe zi; FMI – Economia globală riscă o recesiune gravă, criza se adâncește de la o lună la alta; Avertismentul unui economist faimos: Recesiunea globală va fi una severă. Ideea că va fi scurtă şi superficială e delirantă; (Insangerarea globalizarii putinizde)…Medvedev publică o hartă cu Ucraina dezmembrată și împărțită între Rusia, Polonia, Ungaria și România; RUSIA încearcă iar să redeseneze harta Europei în spiritul celor mai nemernice politici staliniste…MINCIUNILE RUSIEI CARE DISTORSIONEAZĂ ȘI REINTEPRETEAZĂ ABUZIV ISTORIA AU FOST COMBĂTUTE ÎNTR-O SCRISOARE ADRESATĂ Uniunii Europene de Ţările Baltice, împreună cu România şi Polonia 
(Pentru ca socialistii,globalistii,kapitalistii si alti ”invatacei” au ca tata pe Satan,cum scrie in Ioan,cap.8/44-) Partidul Comunist Chinez se luptă cu religia: Bibliile ajung pe foc, credincioşii primesc pedepse cu închisoarea; Nașterea din nou, de Pierre Oddon; Cărţile şi canonul Noului Testament, de Walter Scott; Rugăciunea prin Duhul Sfânt, din revista „The Bible Treasury”; Şapte rugăciuni esenţiale, din revista „Cercetați Scripturile”; Viaţa de rugăciune a lui Daniel, de Frank Wallace; Piedici în calea rugăciunii, de W. J. Hocking; Rugăciune pentru călăuzirea de sus, de Walter Gschwind; Fugiţi- din revista „Cercetați Scripturile”; Cum să ai pace cu Dumnezeu?, H. L. Heijkoop; Doisprezece scrisori către tinerii credincioşi, de Edward Dennett; Cei trei vrăjmaşi ai creştinului, de Bruce Anstey; Cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu? din revista „Mesagerul Păcii”; Cum va fi în cer? din revista „Mesagerul Păcii”; Cum să „alergi bine”,de F. B. Hole; Baraba sau Isus – pentru cine vă decideţi dumneavoastră? Crucea câştigă inima noastră- Psalmul 22.1, de Charles Henry Mackintosh; Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos- Isaia 63.9; Psalmul 69, de Dirk Schürmann; Cutremurele în Biblie; Esența patimilor lui Hristos-„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”, de Stephan Isenberg; Cele zece plăgi asupra Egiptului-Însemnătatea lor atunci şi aplicarea lor la timpul nostru, de Willem Johannes Ouweneel; Carte recomandată: Bogăţia uitată-Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale; Daca nu ne pocaim,degeaba ne cerem scuze si iertare,pentru ca satan (Ioan 8/44) care locuieste in oamenii nenascuti din nou (din Samanta lui Dumnezeu-Luca 8/11), va face si mai mult rau- Matei 12:45… Papa Francisc a facut o călătorie apostolică în Canada , să-și ceară scuze pentru rolul Bisericii Romano-Catolice în problema şcolilor rezidenţiale… Cand diavolul te prinde cu casa… goala, de Mihai Ardelean…
Inchiziţia din Evul Mediu a fost un mizilic fata de ceea ce pregatesc … CITIŢI UN ARTICOL EXCELENT NUMIT „MOAŞTELE DE SERVICIU” (AUTOR : GHIŢĂ MOCAN)NU AVEM VOIE SĂ VENERĂM MORŢII ŞI SĂ NE ÎNCHINĂM LA MOAŞTE PENTRU CĂ DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS NE SPUNE CLAR…IOSIF ÎN EGIPT– STUDIU CARACTEROLOGIC…MOAŞTELE, SUPERSTIŢIILE ŞI EVUL MEDIU DIN ROMÂNIA-„Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi S-AU ÎNCHINAT ŞI AU SLUJIT FĂPTURII, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” (Romani 1:25 – Biblia Ortodoxă)…Cativa piloni pe care se sprijina Cerul-Costache Ioanid; David Livingstone;James Hudson Taylor;Jean Calvin;David Brainerd;Vanea Moyseev – minunile si viata unui tanar crestin care a fost torturat si omorat pentru credinta in armata sovietica 
Inchiziţia a fost un mizilic fata de ceea ce pregătesc “”CRESTINII globalişti””… prin minciună, hoţie, corupţie, cearta, vrăjitorie, manipulare, idolatrie, răutate, preacurvie şi prin alte plăceri de o clipă- roade satanice (Rom.1/28-32), care locuiesc în miezul omului nenăscut din nou; Dar acestea au picioare scurte, căci veşnice sunt Dreptatea, Corectitudinea, Punctualitatea, Seriozitatea, Armonia, Iertarea, Iubirea nemaimuţărească, Dragostea nesexată, Credincioşia şi alte Bunătăţi şi Invăţături Duhovniceşti din Gal. 5/22); Miliardele de oameni care îl resping pe Iisus, acceptă sclavia gunoierului cosmic, dar vor…”””şoma”””, vor da socoteală… şi vor fi scoşi la lumină, pentru că Lumina lumii este biruitoare şi asupra morţii, învinsă juridic- la Golgota…”Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împăraţi în vecii vecilor „… „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule atotputernice care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăteşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Ap.11/15-18)…CRIZA INTEGRITĂŢII,de Warren W. Wiersbe Cuprins:Prefaţa :Ruşinea…Regresul…Răzvrătirea…Reexaminarea…Responsabilitatea…Reproşurile…Reconstrucţia…Rugăciunea de mijlocire…Realitatea…Resursele materiale…Recuperarea 12. Renaşterea…România, o țară iubită de Dumnezeu
50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE…Studii biblice…SEMNELE VREMURILOR – actualizare anuală, 2018…Mărturie Leonard Ravenhill…Criza integritatii- Autor: Warren W. Wiersbe-Descriere…Criza integrităţii > 12. Renaşterea…Dacă animalele ar putea vorbi… > 11. Animale care totuşi au vorbit
A inviat Hitler cel Incornorat-Putinizant – Vladimir P. îi dă afară pe evrei? Pogromul. Și un umanist creștin; Mihail Sebastian, trădări și accidentări; Românii, memoria, Holocaustul; Leon Weintraub, supraviețuitor al Holocaustului: Cel mai rău e să uiți; Convorbiri cu Hitler; Putin si poporur Rus-globalizare cu pistolul la tampla ne-au adus…Vladimir Putin prevestește o nouă ordine mondială. Cum arată modelul său de viitor; Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială; Da,Demonul Gog/Magog si-a bagat coada g;obalista peste tot…E mâna lui Putin în crizele de la Roma și Londra? Cine îi dă puterea; NATO: Gazul si Petrol Folosite ca Arme de Razboi de catre Rusia; Putin a bagat lumea in bezna cu stomacul gol si o ameninta cu noi arme… Rusia este pe cale să-şi joace cele mai periculoase cărţi, iar Occidentul ar putea să nu fie pregătit; Autorul cărţii „Marxismul rasial”, despre o „înşelătorie” globalistă menită să introducă un „guvern mondial unic”; Cel mai întunecat secret al Chinei; Combaterea dezinformării sau ”idioțenie macartistă”? (Cine-i vindeca pe parintii politrucilor de alergia la gratii? ) Noi detalii despre cazul Sorin Oprescu! (Sluga lui Putin linge skuipatul hortist…)Orban, mesaj despre ”ideologia gender”: ”Nebunie occidentală”; Piedone, România veselă și penibilă (2); (Cateva amintiri de neuitat despre constructia noii Romanii…) Baronul Baraganului-Raducu Filipescu conduce de 12 ani si trage milioane de euro din bugetul judetean spre o firma unde are calitatea de presedinte; (Komunistii au nationalizat bogatia boierilor,dar pesedistii au furat averea amarastenilor…) Romanii In Laboratorul Mondial : 92 : Privatizările Recomandate De Fmi; Umbra lui Putin bantuie pentru visul cel „mare”- Comitetul Internaţional Auschwitz, ”îngrozit” de afirmațiile lui Viktor Orban; Turnul Babel prevesteste sfarsitul BABILONIEI… Ăştia-s nebuni!? Arabia Saudită vrea să construiască un zgârâie-nori lung de 120 de km, de 1 trilion de dolari, în care să locuiască 5 milioane de oameni…Ce fapte „s-au ascuns” în spatele celebrului film SF „Predator”, din 1987? Avertisment adevărat şi incredibil al muzicianului John Lennon pentru omenire: „Lumea e condusă de oameni nebuni, care au scopuri maniace!”; (Asa gravideste globalimea…)Gina Rinehart, cea mai bogată femeie din lume, doreşte ca „prostimea” să lucreze pentru 2 dolari pe zi, pentru ca ea să câştige 50 milioane de dolari pe zi; FMI – Economia globală riscă o recesiune gravă, criza se adâncește de la o lună la alta; Avertismentul unui economist faimos: Recesiunea globală va fi una severă. Ideea că va fi scurtă şi superficială e delirantă; (Insangerarea globalizarii putinizde)…Medvedev publică o hartă cu Ucraina dezmembrată și împărțită între Rusia, Polonia, Ungaria și România;RUSIA încearcă iar să redeseneze harta Europei în spiritul celor mai nemernice politici staliniste…MINCIUNILE RUSIEI CARE DISTORSIONEAZĂ ȘI REINTEPRETEAZĂ ABUZIV ISTORIA AU FOST COMBĂTUTE ÎNTR-O SCRISOARE ADRESATĂ Uniunii Europene de Ţările Baltice, împreună cu România şi Polonia
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
(Insangerarea globalizarii putinizde)…Medvedev publică o hartă cu Ucraina dezmembrată și împărțită între Rusia, Polonia, Ungaria și România
Harta cu teritoriul Ucrainei dezmembrat a fost publicată de Medvedev pe Telegram.
Vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse, fostul președinte Dmitri Medvedev, a publicat miercuri pe contul său de Telegram o hartă care arată Ucraina dezmembrată. Potrivit lui Medvedev, această hartă a fost creată de „analiștii occidentali”.
Conform hărții, teritoriul Ucrainei s-ar limita doar la regiunea Kiev, restul fiind sub administrarea Rusiei, a Poloniei, României și Ungariei.
„În acest fel, Dmitri Medvedev a recunoscut încă o dată că scopul Rusiei este distrugerea Ucrainei”, scrie presa ucraineană.
Narativul dezmembrării Ucrainei și împărțirii teritoriului cu vecinii occidentali este un mesaj folosit des de propaganda rusă.
Nu este pentru prima dată când oficiali ruși susțin că Occidentul plănuiește împărțirea teritoriului Ucrainei, fără a prezenta niciun fel de dovadă în acest sens. În repetate rânduri, oficiali de la Kremlin au vorbit despre un plan al SUA de a susține trecerea unei părți însemnate din teritoriul ucrainean către Polonia.
////////////////////////////////////////////
MINCIUNILE RUSIEI CARE DISTORSIONEAZĂ ȘI REINTEPRETEAZĂ ABUZIV ISTORIA AU FOST COMBĂTUTE ÎNTR-O SCRISOARE ADRESATĂ Uniunii Europene de Ţările Baltice, împreună cu România şi Polonia
Armata Roșie, sursă foto: University of Florida
România, Polonia și țările baltice au cerut combaterea modului în care Rusia reinterpretează și distorsionează istoria
DefenseRomania consemnează că Ţările baltice Estonia, Letonia şi Lituania, împreună cu România şi Polonia, au cerut UE să facă mai mult pentru a combate reinterpretările ruseşti şi distorsiunile istoriei, relatează Agerpres, citând agenția DPA care a analizat proiectul.
Într-o scrisoare comună publicată recent, aceste cinci ţări est-europene au cerut, de asemenea, instituţiilor UE să îşi asume un rol de leadership în păstrarea memoriei istorice şi prevenirea manipulării faptelor.
„Rusia nu a condamnat niciodată crimele sovieticilor şi conducerea sa actuală tolerează în mod deschis şi chiar sprijină cu entuziasm moştenirea sovietică”, se arată în scrisoare.
„Este necesar să se consolideze eforturile la nivelul UE pentru a combate încercările Rusiei de a rescrie istoria şi de a folosi interpretările regimurilor totalitare în contextul războiului împotriva Ucrainei, folosind instrumente legale, politice şi de sensibilizare”, subliniază documentul citat.
Spre deosebire de atrocităţile naziştilor, memoria şi cunoaşterea crimelor sovietice încă nu şi-au găsit locul în conştiinţa europenilor.
„Fără o evaluare precisă, onestă şi cuprinzătoare a trecutului, nu vom putea preveni efectiv viitoare crime pe continentul nostru sau să le investigăm pe cele actuale din Ucraina”, se arată în scrisoarea semnată cei cinci lideri europeni.
Rusia a lansat un război împotriva Ucrainei în urmă cu aproape cinci luni, folosind ca pretext între altele pretinsa „denazificări” a ţării vecine. Moscova susţine în mod constant că conducerea ucraineană este dominată de nazişti.
Estonia, Letonia şi Lituania au fost ocupate alternativ de Uniunea Sovietică şi Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
După încheierea războiului, cele trei state baltice au rămas silit parte a Uniunii Sovietice până în 1991.
RUSIA încearcă iar să redeseneze harta Europei în spiritul celor mai nemernice politici staliniste
Fostul prim-ministru și președinte al Rusiei, Dmitri Medvedev a publicat o hartă a Europei (foto sus), unde României, Ungariei şi Poloniei îi sunt atribuite teritorii ale Ucrainei.
Ruşii nu pot renunţa la vechile obiceiuri staliniste şi redesenează iar harta Europei. Vicepreşedintele Consiliului Securităţii Rusiei, Dmitri Medvedev, a publicat ieri pe contul său de Telegram o hartă a Europei pe care Ucraina nu există, iar teritoriile sale fac parte din alte țări. Desigur, cea mai mare parte a Ucrainei „aparține” Federației Ruse, relatează Kyiv Independent și Ukrainska Pravda, preluat de https://www.hotnews.ro.și https://www.defenseromania.ro.
În postarea sa, Medvedev susţine că ar exista analişti occidentali – fără a-i nominaliza – care ar vedea în acest fel viitorul stat ucrainean.
,,Unii analişti occidentali consideră că aşa va fi în realitate”, a scris sub acea hartă Dmitri Medvedev, citat de Agerpres.
De altfel, liderul separatiștilor pro-ruși din regiunea Donețk, Denis Pușilin, a făcut apel miercuri la Rusia să cucerească cea mai mare parte a Ucrainei, inclusiv capitala Kiev, spunând că principalele orașe ale țării sunt ruse.
„Astăzi a venit vremea eliberării orașelor rusești, fondate de ruși: Kiev, Cernihiv, Poltava, Odesa, Dnipro, Harkov, Zaporojie, Luțk”, a scris Denis Pușilin pe Telegram, cu ocazia aniversării eliberării de către sovietici a orasului Brest, din Belarus, dupa ocuparea acestuia de către nazisti.
Orașele menționate de Pușilin acoperă aproape toată zona geografică a Ucrainei.
Ministerul Afacerilor Externe al României a reacționat, joi, după ce vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse, fostul președinte Dmitri Medvedev, a publicat pe contul său de Telegram o hartă care arată Ucraina dezmembrată și împărțită între Rusia, Polonia, Ungaria și România.
Foto: Ministrul Afacerilor Externe al României, Bogdan Aurescu.
„Astfel de atitudini fac parte din instrumentarul de propagandă şi dezinformare la care recurge de mai multă vreme Federaţia Rusă şi care a fost amplificat după declanşarea războiului ilegal şi ilegitim de agresiune împotriva Ucrainei”, a transmis MAE, în comunicatul de presă.
„MAE respinge ferm demersul vicepreşedintelui Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, care a publicat pe o rețea de socializare o hartă care atribuie, în mod fantezist, teritorii ale Ucrainei României și altor state vecine Ucrainei. MAE consideră că astfel de atitudini fac parte din instrumentarul de propagandă și dezinformare la care recurge de mai multă vreme Federația Rusă și care a fost amplificat după declanșarea războiului ilegal și ilegitim de agresiune împotriva Ucrainei.
Astfel de așa-zise <propuneri> și <analize> care vizează redesenarea aleatorie a granițelor unor state și promovează astfel încălcarea dreptului internațional nu reprezintă decât încercări complet nereușite de justificare a propriei conduite de nerespectare a ordinii internaționale bazate pe reguli”.
RUSIA încearcă iar să redeseneze harta Europei în spiritul celor mai nemernice politici staliniste
Avertismentul unui economist faimos: Recesiunea globală va fi una severă. Ideea că va fi scurtă şi superficială e delirantă
Renumitul economist Nouriel Roubini, cel care a avertizat şi asupra crizei globale din 2008 cu mult înainte ca aceasta să se producă, a declarat că economia se îndreaptă spre o recesiune severă, nu una uşoară aşa cum au avansat unii economişti, scrie businessinsider.com. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Avertisment pentru şoferi, la deschiderea tronsonului 2 Slatina – Balş… Cum a scăpat un român doar cu un avertisment, deşi a fost prins cu dro… Purtarea măştii revine în actualitate. Un virolog român din SUA şi dir… Roubini, cunoscut şi sub numele de „Dr. Doom”, a spus că ratele datoriilor sunt ridicate, la niveluri istorice de 420% pentru economiile avansate şi în creştere, în timp ce salvările din timpul pandemiei au dus la „corporaţii zombie” care pun economia în pericol. În schimb, stagflaţia observată în anii 1970 a fost însoţită de rate scăzute ale datoriei, iar criza datoriilor din timpul prăbuşirii financiare din 2008 a înregistrat o scădere a inflaţiei. „Ideea asta că (recesiunea – n. red.) va fi scurtă şi superficială este total delirantă”, a spus Roubini. Avertismentul său contrazice alte predicţii de pe Wall Street pentru o recesiune uşoară, inclusiv cele de la Goldman Sachs, Morgan Stanley, Wells Fargo, Pimco, Nomura şi Larry Fink de la BlackRock.
Citeste mai mult: adev.ro/rfm73l
https://adevarul.ro/economie/business-international/avertismentul-unui-economist-faimos-recesiunea-globala-severa-ideea-scurta-superficiala-e-deliranta-1_62df8eb05163ec4271fe866c/index.html
/////////////////////////////////////////////////
FMI – Economia globală riscă o recesiune gravă, criza se adâncește de la o lună la alta
Fondul Monetar Internațional (FMI) a redus așteptările de creștere economică pentru anul 2022 și a avertizat că situația se poate înrăutăți și mai mult, din cauza ratei ridicate a inflației, a consecințelor războiului din Ucraina, a încetinirilor severe din Statele Unite și China. Concluziile apar în noul raport despre evoluția economiei globale.
SURSĂ: realitatea net
AUTOR: REALITATEA.NET
În studiul World Economic Outlook dat publicității la 26 iulie, FMI anticipează că Produsul Intern Brut global va crește în anul curent cu 3,2% față de creșterea de 6,1% din 2021. Noua prognoză înrăutățește ușor estimările făcute de FMI în aprilie, potrivit Radio Europa Liberă Moldova.
În zona euro, creșterea va fi anul acesta de doar 2,6%, iar în Rusia PIB-ul va scădea cu 6%, se mai arată în raportul FMI.
„Perspectivele s-au înrăutățit semnificativ din aprilie. Lumea s-ar putea afla curând în pragul unei recesiuni globale, la numai doi ani după recesiunea precedentă”, a declarat economistul-șef al FMI Pierre-Olivier Gourinchas.
El a mai spus că economia globală slăbită de pandemie a fost supusă unor noi șocuri, inclusiv războiul din Ucraina, care a condus la creșterea prețurilor globale la alimente și energie, determinând băncile centrale să majoreze brusc ratele dobânzilor.
////////////////////////////////////////////
(Asa gravideste globalimea…)Gina Rinehart, cea mai bogată femeie din lume, doreşte ca „prostimea” să lucreze pentru 2 dolari pe zi, pentru ca ea să câştige 50 milioane de dolari pe zi
Ştiţi care este culmea tupeului pentru un bogat? Să ceară celor săraci să fie şi mai săraci! Să ceară oamenilor obişnuiţi să câştige mai puţin, pentru ca ea să se îmbogăţească şi mai mult. Este cazul celei mai bogate femei din lume, Gina Rinehart, cu o avere estimată de Forbes la 18 miliarde de dolari. Desigur, moştenire de familie, nu datorită capacităţilor sale deosebite. Această femeie, grasă şi la trup şi la bani, cere muncitorilor australieni să accepte să fie plătiţi cu 2 dolari pe zi, pentru a putea concura cu acele companii care angajează mână de lucru ieftină din Africa.
Iată ce spune această grăsancă miliardară (citez de pe Daily Mail):
„Cea mai bogată femeie din lume şi-a avertizat compatrioţii că devin prea scumpi pentru a fi angajaţi. „Dovezile sunt de netăgăduit: Australia devine prea scumpă şi prea necompetitivă pentru a face afaceri orientate către exporturi”, a spus ea. Mai mult, africanii doresc să muncească, şi sunt dispuşi s-o facă pentru mai puţin de 2 dolari pe zi”.
Îmi pun şi eu întrebarea: s-ar oferi Gina Rinehart să fie prima australiancă care să fie dispusă să muncească şi să trăiască din doar 2 dolari pe zi? Sau 2 dolari pe zi e pentru „mulţime”, şi nu pentru ea şi pentru anturajul de bogaţi din jurul ei? Pentru că, dacă e să ţinem cont de banii pe care îi face anual, Gina câştigă 50 milioane de dolari pe zi. Trebuie să fie „cool” să moşteneşti un imperiu de miliarde de dolari de la tata, dar e păcat că ea îi vede pe ceilalţi oameni din societate doar ca o marfă care ar trebui să lucreze pentru ea, doar pentru ca această femeie să obţină şi mai mulţi bani. Dacă există reîncarnare şi dreptate pe lumea asta, sper ca în viaţa următoare să te naşti ca o simplă muncitoare africană!
Gina Rinehart, cea mai bogată femeie din lume, doreşte ca „prostimea” să lucreze pentru 2 dolari pe zi, pentru ca ea să câştige 50 milioane de dolari pe zi
////////////////////////////////////////////
Avertisment adevărat şi incredibil al muzicianului John Lennon pentru omenire: „Lumea e condusă de oameni nebuni, care au scopuri maniace!”
Când vezi atâtea războaie în întreaga lume, atâtea conflicte şi multe alte lucruri ce ţin de inechitatea socială (sărăcie, foamete etc.), când vezi că o mulţime de oameni mor efectiv de foamete, în timp câţiva se lăfăie în bogăţii exorbitante, îţi vine să te întrebi dacă nu cumva lumea aceasta nu este cumva condusă de oameni nebuni!
Exact acelaşi lucru l-a exprimat şi marele cântăreţ John Lennon, membrul celebrei formaţii Beatles, într-un interviu din 1968. Iată traducerea acestui fragment de interviu:
„Cred că societatea noastră e condusă de oameni nebuni, pentru obiective nebuneşti (…) Eu cred că noi suntem conduşi de maniaci, care au scopuri maniace. Dacă cineva poate să spună ceea ce – guvernul nostru, cel american, cel rus şi chinez – încearcă să facă şi cum încearcă ei s-o facă, aş fi foarte bucuros să ştiu ceea ce ei cred că fac. Cred că toţi sunt nebuni”.
Perfect… cât de mult adevăr a exprimat omul acesta care a fost asasinat în 1980! Cât de nebun poţi să fii, ca să îţi doreşti să faci numai războaie şi conflicte? Tare nebun…
Avertisment adevărat şi incredibil al muzicianului John Lennon pentru omenire: „Lumea e condusă de oameni nebuni, care au scopuri maniace!”
////////////////////////////////////////////
Ce fapte „s-au ascuns” în spatele celebrului film SF „Predator”, din 1987?
Cine nu a văzut vreodată celebrul film SF „Predator” (1987), cu Arnold Schwarzenegger în rol principal? Povestea prezintă o echipă de elită a forțelor speciale, condusă de ‘Dutch’ (Arnold Schwarzenegger), într-o misiune de salvare a ostaticilor de pe un teritoriu de gherilă din America Centrală. Fără știrea grupului, ei sunt vânați de către o formă de viață extraterestră avansată tehnologic, Predator, care folosește o tehnologie de vedere termică.
Iată însă câteva lucruri mai puţin ştiute despre acest film:
1) Filmul trebuia să se numească „Hunter”, el fiind schimbat în „Predator” după producţie.
2) „Predator” a fost filmat în locații din Puerto Vallarta și Palenque, Mexic. Cu toate acestea, deoarece jungla mexicană este formată în special din păduri de foioase, tone de frunze false au trebuit să fie adăugate copacilor pentru a face jungla să pară luxuriantă și de nescăpat.
3) În film joacă doi actori – Arnold Schwarzenegger şi Jesse Ventura – care mai târziu vor deveni ambii guvernatori ai statelor americane California şi, respectiv, Minnesota.
4) Realizatorii filmului au încercat să folosească o cameră reală cu termoviziune pentru extraterestrul Predator, dar camera specifică s-a dovedit nepractică pentru filmare. Pentru Predator, înregistrările normale au fost transformate într-o imagine negativă în post-producție și au fost adăugate culori exagerate de „termoviziune” pentru a crea efectul care se vede în film.
5) Realizatorii filmului au folosit inițial o substanță portocalie pentru sângele creaturii. Dar, în faţa camerei arăta atât de rău, încât au decis că trebuie să facă o schimbare. Au ajuns să folosească lichidul luminiscent din interiorul bețișoarelor strălucitoare, pe care le-au cumpărat de la tejghea. Astfel, că creatura extraterestră a sfârşit în a avea sângele verde.
6) În costumul Predatorului, iniţial se afla actorul belgian Jean Claude van Damme. Dar acesta a fost concediat, pentru că se plângea cât de incomfortabil putea fi costumul.
Ce fapte „s-au ascuns” în spatele celebrului film SF „Predator”, din 1987?
////////////////////////////////////////////
Turnul Babel prevesteste sfarsitul BABILONIEI… Ăştia-s nebuni!? Arabia Saudită vrea să construiască un zgârâie-nori lung de 120 de km, de 1 trilion de dolari, în care să locuiască 5 milioane de oameni…
Arabia Saudită a dezvăluit planuri pentru un proiect de construcție remarcabil cu mult peste amploarea a ceea ce s-a văzut până acum. Orientul Mijlociu cu siguranță nu se sfiește să construiască lucruri grandioase: Burj Khalifa, de exemplu, este cea mai înaltă clădire din lume – se află deasupra Dubaiului, la o înălțime incredibilă de 828 de metri.
Acum însă, Arabia Saudită a dezvăluit planuri pentru ceva și mai îndrăzneț: un zgârie-nori orizontal format din două clădiri de circa 500 de metri, paralele una cu cealaltă pe o distanţă de 120 de km, în care ar putea locui 5 milioane de oameni – populaţia unei țări mici.
Această structură incredibilă, care ar costa peste 1 trilion de dolari, ar fi în esență un oraș autonom, cu o rețea de transport performantă, cu sere pentru cultivarea alimentelor, magazine, parcuri, facilități de agrement și tot ce este necesar pentru a trăi și a lucra acolo. Cunoscută sub numele de „Mirror Line” („Linia Oglinzii”), clădirea propusă se va întinde de la Golful Aqaba, printr-un lanț muntos și până în deșert.
Prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman dorește ca acest proiect enorm să fie finalizat până în 2030; totuși experții au sugerat că de fapt ar fi necesari 50 de ani pentru a construi aşa ceva.
Sursa (traducerea şi adaptarea proprie): msn.com
/////////////////////////////////////////////
Umbra lui Putin bantuie pentru visul cel „mare”- Comitetul Internaţional Auschwitz, ”îngrozit” de afirmațiile lui Viktor Orban
(N.C) Actualitate, Lifestyle 42
Comitetul Internaţional Auschwitz s-a declarat marţi ”îngrozit” de afirmaţiile premierului ungar Viktor Orban cu privire la o ”rasă ungară non-mixtă” şi a lansat un apel către Uniunea Europeană de a ”se distanţa de astfel de insinuări rasiste”, transmite AFP.
Guvernul aprobă amânarea ratelor la credite
Discursul liderului naţionalist de la Budapesta, ”stupid şi periculos”, le aduce aminte supravieţuitorilor Holocaustului de ”perioadele sumbre ale propriei lor excluziuni şi persecuţii”, a subliniat vicepreşedintele organizaţiei, Christoph Heubner.
Şi comunitatea evreiască din Ungaria a reacţionat împotriva discursului lui Viktor Orban. ”Pe această Planetă există doar o singură rasă cu două picioare, care munceşte, vorbeşte şi uneori gândeşte: Homo Sapiens Sapiens”, a declarat rabinul-şef din Ungaria, Robert Frolich, într-o postare pe Facebook.
Şeful guvernului ungar a afirmat, sâmbătă, la Băile Tuşnad, că lumea se află într-un deceniu al pericolelor şi primejdiilor şi nu credea că piloanele civilizaţiei occidentale vor începe să se dărâme. În opinia sa, fenomenul migraţionist a împărţit Europa în două şi există o dispută între aceste două părţi.
„Problema cea mai spinoasă continuă să fie problema demografică. Sunt mai multe înmormântări decât naşteri. (…) A doua provocare este fenomenul migraţionist, care a împărţit Europa în două. Fenomenul migraţionist a împărţit în două Europa. Pur şi simplu, Occidentul s-a destrămat, s-a împărţit în două. Într-o parte avem ţări, naţiuni, unde avem europeni şi non-europeni, care trăiesc laolaltă. Acele state nu mai sunt naţiuni, acolo sunt nişte conglomerate de popoare. Nu mai putem vorbi, zic eu, de Occident, este vorba despre o structură post-occidentală şi, conform regulilor matematicii, o să se întâmple acea mare schimbare demografică. În acea parte a continentului nostru (…), procentajul populaţiei non-europene va creşte peste 50%. Şi avem cealaltă parte a Europei, a Occidentului, Europa Centrală şi de Est, adică este vorba despre noi. Nu aş vrea să creez confuzie, dar, totuşi, o spun, în sensul spiritual, Occidentul s-a mutat în regiunea noastră. Aici avem Occidentul, acolo avem o structură post-occidentală şi se dă o bătălie între cele două părţi ale Europei. Deci, noi am făcut o ofertă post-occidentalilor, le-am spus ‘lăsaţi-ne în pace să ne decidem fiecare cine cu care vrea să fie vecin şi cu cine vrea să trăiască’. Post-occidentalii au refuzat această ofertă şi au spus ‘nu, noi o să vă transformăm în ceea ce suntem sau am devenit şi noi’. Acum se vorbeşte mai puţin despre migraţie, dar, credeţi-mă, nimic nu s-a schimbat. Bruxellesul şi echipele soroşiste, pur şi simplu, vor ne să ne forţeze să îi acceptăm pe migranţi”, a susţinut Viktor Orban, conform traducerii oficiale.
Guvernul ungar s-a apărat marţi, purtătorul său de cuvânt Zoltan Kovacs afirmând că este vorba despre ”o interpretare greşită” din partea unor ”oameni care nu înţeleg în mod clar diferenţa între amestecul de diferite grupuri etnice ale sferei iudeo-creştine şi amestecul de popoare de diferite civilizaţii”.
Comitetul Internaţional Auschwitz, ”îngrozit” de afirmațiile lui Viktor Orban
////////////////////////////////////////////
(Komunistii au nationalizat bogatia boierilor,dar pesedistii au furat averea amarastenilor…) Romanii In Laboratorul Mondial : 92 : Privatizările Recomandate De Fmi
by Dr . Roman, V.
Romanii in laboratorul mondial / 92 / privatizările recomandate de FMI sunt furt, acuza PSD. “Emanația Revoluției”, PCR / FSN / PSD, vrea să rămână la cârma tarii. Fabricile statului, ale tuturor și ale nimănui, le-au furat, după care, au cumpărat alte active. Așa îmbogățiții tranziției au ajuns să fie activiști PCR și odraslele lor PSD. Bogdan Glăvan * Problema de fond este dacă măsurile amintite sunt impuse de actuala situație economico-financiară a României sau de interesele puterilor „coloniale”, așa cum susțin apărătorii vechi și noi ai „neamestecului în treburile interne”, lozinca propagandei regimului autarhic ceaușist. Silviu Cerna * Mai rea ca actuala clasă politică nu a fost niciuna … Pe ăştia i-ai flata spunându-le că sunt comunişti… Comuniştii făceau crime în numele unei ideologii, ăştia nu au nici ideologie, sunt pur şi simplu nişte mafioţi care, pentru a fura şi pentru a se salva, sunt în stare efectiv să dea foc ţării. Ana Blandiana * Roman, V., Capitalism ortodox, ed. A Less
https://en.calameo.com/books/0055165183bf6e5d093e7
https://en.calameo.com/books/00053265125011205ab1b
/////////////////////////////////////////////
(Cateva amintiri de neuitat despre constructia noii Romanii…) Baronul Baraganului-Raducu Filipescu conduce de 12 ani si trage milioane de euro din bugetul judetean spre o firma unde are calitatea de presedinte
Acesta din urmă are la activ trei mandate de preşedinte al Consiliului Judeţean, începute în 2004. Răducu este stăpânul absolut al judeţului din Bărăgan, el a controlat fondurile companiei de apă a judeţului, a asfaltat drumurile judeţene, cum a ştiut el şi cu cine a trebuit. Fiind mult timp unul dintre puţinii liberali care aveau o funcţie importantă în timpul Opoziţiei, Filipescu şi-a făcut aliaţi puternici în PNL. Filipescu controlează organizaţiile liberale din sudul României iar acum trage sforile să rămână şef al viitoarei regiuni de Sud – ce se va înfiinţa odată cu regionalizarea României. Filipescu este cel care a scris un proiect de regionalizare şi vrea să devină baron peste Călăraşi, Ialomiţa, Giurgiu şi Teleorman.
Filipescu este un domn discret, dar care trage bine sforile la Bucureşti inca de pe timpul USL se află la putere. El pretinde că se pricepe la administraţie dar recent a pierdut 10 milioane de lei, circa 2, 5 milioane de euro, din bani europeni pentru că a organizat licitaţii dubioase de lucrări şi de consultanţă. Întâmplător sau nu, Ministerul Dezvoltării, a trimis corpul de control la Călăraşi şi a descoperit mai multe nereguli în derularea procesului de achiziţii publice pentru trei proiecte europene care au vizat reabilitarea unor drumuri.
CJ Călăraşi a semnat contractele pentru realizarea documentaţiei de liciatii cu o singură societate, Blom România SRL, deşi această firma nu îndeplinea, în totalitate, criteriile de selecţie. Aceleaşi nereguli au fost găsite şi în cazul achiziţiei de lucrări. Contractele de lucrări au fost semnate cu societăţi apropiate de liberalul Filipescu. Interesant este că societatea Blom România SRL a fost condusă şi deţinută până anul trecut de deputatul PSD de Dâmboviţa Ionuţ Săvoiu. Acesta a semnat zeci de contracte de consultanţă şi studii cu diverse primării şi instituţii publice conduse de liberali şi PSD-işti.
Pentru aceste nereguli, ministerul Dezvoltării a refuzat să plătescă finanţarea de 10 milioane de lei din bani europeni către consiliul judeţean Călăraşi, ea fiind suportată din bugetul şi aşa sărac al judeţului. Asta pentru că baronul Filipescu nu a avut grijă să repecte legea.
Filipescu nu este la prima forţare a legii. Agenţia Naţională de Integritate a descoperit că Răducu Filipescu, în calitate de preşedinte al CJ Călăraşi, a dispus înfiinţarea a două asociaţii de dezvoltare intercomunitară, ECOAQUA şi ECOMANAGEMENT SALUBRIS, care să se ocupe de reabilitarea reţelelor de apă din judeţ. Filipescu s-a numit şef peste aceste două agenţii de utilităţi, apoi a votat bugetul lor… Filipescu a câştigat procesul cu ANI în primă fază. În situaţia baronului de Călăraşi sunt şi alţi baroni locali, unii pierzând procesele în instanţă pe acelaşi tip de speţă. Asta că să vedem cât de previzibilă este şi Justiţia!
Ultima ispravă liberală a lui Filipescu este demnă de un mare baron politic. Filipescu avea un singur adversar politic, în judeţ în persoana fostului prefect de Călăraşi, Emil Muşat. Acest Muşat a fost cel care a făcut plângeri în justiţie împotriva lui Filipescu pe diverse teme, inclusiv la Agenţia de Integritate, pentru incompatibilităţile legate de asociaţiile de utilităţi Ecoaqua şi Salubris.
Spitalul Municipal administrat de conducerea penelista, tripleta Filipescu-Dragulin-Dinulescu
Geamuri de lemn de pe timpul lui Ceasca si calorifere rugini
Sertare ruginite unde pacientii isi tin mancarea
Grup sanitar pentru bolnavi ocupat cu gunoi menajer
Aici se pregaste mancarea pentru pacienti
Asa arata o chiuveta intr-un spital municipal
Saloane pediatrie unde dorm copiii internati
Saltele putrezite si paturi ruginite
Aici dorm pacientii batrani si copiii
începând de astăzi o serie de materiale pe care presa din România, controlată de moguli şi coruptă în
aproape aceeaşi măsură, nu le abordează decât pe bucăţele şi în funcţie de interesele de moment ale celor care îi plătesc pe ziarişti. Sau nu spun nimic niciodată, pur şi simplu. Tratarea cazului Uioreanu în presa noastră a ajuns la nivel de can-can şi nu scoate în evidenţă gravitatea şi pericolul acestui caz pentru societatea noastră. Nimeni nu scoate în evidenţă faptul că toate aceste sume neimpozitate care sunt sustrase din banii publici de către oamenii de afaceri pentru a ajunge în buzunarele unor conducători de instituţii, sunt bani care afectează veniturile fiecăruia dintre noi.
Că aceste sume uriaşe care se scurg în fiecare zi pe căi ilegale şi se cheltuiesc pe căi ilegale au condus, în ultimii 20 de ani la discrepanţe uriaşe în societatea românească. Iar aceste discrepanţe se vor accentua pentru că fenomenul este departe de a fi stopat de anemicele instituţii cum sunt DNA sau ANI. Mai mult decât atât, boom-ul imobiliar din anii 2006-2008 şi intrarea în conturile administraţiilor locale şi judeţene a primelor sume consistente de bani europeni, i-au transformat pe mulţi primari de mari oraşe şi preşedinţi de consilii judeţene în milionari în euro, peste noapte. Gândiţi-vă doar la câte super şi hiper-marketuri şi mall-uri s-au construit în toată ţara în ultimii 10 ani.
Toate aceste investiţii au reprezentat surse pentru uriaşe sume de bani negri care au intrat în buzunarele baronilor locali. Aproape în totalitate, suprafeţele de teren pe care s-au construit aceste obiective au fost achiziţionate de la interpuşi ai primarilor, iar sumele primite de vânzători au inclus şi şpăgile pentru eliberarea autorizaţiilor de construire şi pentru facilităţile acordate de primăria respectivă. În general, totul se face pe bani. Pe bani negri care se transformă în adevărate palate care în declaraţiile de avere sunt trecute la valori pe care nimeni nu le-a verificat niciodată, în case de vacanţă luxoase, în autoturisme de lux, în amante care sparg bani cu nemiluita, în vacanţe luxoase unde se cheltuiesc mii de euro, fără noimă şi, mai nou, în uriaşe suprafeţe agricole. Iar angajaţii primesc salarii de nimic sau lucrează la negru.
Copiii din România au cele mai mici alocaţii din Europa. Averile pe care le vom prezenta apar într-un raport american despre corupţia din România şi nouă ni se par mici, în comparaţie cu legendele care circulă, în zona din care provine fiecare. Şi, mai ales, cu gradul de complacere al organelor abilitate ale statului din zonele respective, care se războiesc cu hoţii de raţe şi traficanţii de legume contrafăcute…
Mircea Cosma-PSD, preşedinte CJ Prahova, cercetat penal, avere estimată- 7 milioane dolari
Constantin Nicolescu-PSD, fost până acum 3 luni preşedinte CJ Argeş, condamnat nedifinitiv, avere estimată 6-10 milioane dolari
Mircea Hava-PDL, primar municipiul Alba-Iulia, a dat cu subsemnatul la DNA, avere estimată 8-11 milioane dolari
Alexandru Kiss-UDMR, vicepreşedinte CJ Bihor, cercetat penal, avere estimată 30milioane dolari
Aristotel Căncescu-PNL, preşedinte CJ Braşov, cercetat ANI, avere estimată 25 milioane dolari
Constantin Boşcodeală-PSD, primar municipiul Buzău, trimis în judecată pentru corupţie, sechestru pe bunuri de nici un milion de euro, la vedere, avere estimată8-10 milioane dolari
Mircea Moloţ-PNL, preşedinte CJ Hunedoara, audiat DNA, avere estimată 15-17 milioane dolari
Liviu Dragnea-PSD, fost preşedinte CJ Teleorman, trimis în judecată, avere estimată30-32 milioane dolari
Dorin Florea-PDL, primar municipiul Târgu-Mureş, avere estimată 14-16 milioane dolari
Paul Stănescu-PSD, preşedinte CJ Olt, dosar pe rol, avere estimată 7-8 milioane dolari
Radu Mazăre-PSD, primar municipiul Constanţa, cercetat penal, trimis în judecată, avere estimată 50-52 milioane dolari
George Scripcaru-PDL, primar municipiul Braşov, avere estimată 7-9 milioane dolari
Silvian Ciupercă-PSD, preşedinte CJ Ialomiţa, avere estimată 10-12 milioane dolari
Ion Prioteasa-PSD, preşedinte CJ Dolj, cercetat penal, avere estimată 3-5 milioane dolari
Nicuşor Constantinescu-PSD, preşedinte CJ Constanţa, cercetat penal, trimis în judecată, avere estimată 12-15 milioane dolari
Gheorghe Falcă-PDL, primar municipiul Arad, cercetat şi achitat, avere estimată 26-28 milioane dolari
Răducu Filipescu-PNL, preşedinte CJ Călăraşi, avere estimată 9-11 milioane dolari
Marian Oprişan-PSD, preşedinte CJ Vrancea, trimis în judecată, avere estimată 19-21milioane dolari
Bunea Stancu-PSD, preşedinte CJ Brăila, cercetat penal, avere estimată 14-16 milioane dolari
Dumitru Buzatu-PSD, preşedinte CJ Vaslui, avere estimată 50 milioane dolari
Nicolae Ioţcu-PDL, preşedinte CJ Arad, avere estimată 18-20 milioane dolari
Radu Moldovan-PSD, preşedinte CJ Bistriţa-Năsăud, avere estimată 4-6 milioane dolari
Culiţă Tărâţă-UNPR, preşedinte CJ Neamţ, cercetat, avere estimată 100-120 milioane dolari
Mircea Govor-PSD, vicepreşedinte CJ Satu-Mare, avere estimată 12-14 milioane dolari
Romeo Stavarache-PNL, primar municipiul Bacău, avere estimată 6-7 milioane dolari
Drăgulin @ Filipescu CUMPARA tacerea PRESEI
Era de așteptat ca odată cu începerea Campaniei electorale presa corectă, incomodă politicienilor murdăriți să-i deranjeze.
A început prin ordinul dat de Filipescu patronului de la Hotel Călărași: Ăla, Câju Octavian să dispară cu birou cu tot și cu publicația lui Arena din Hotel. Altfel nu mai vezi cazare pt sportivii aduși de mine, ori pentru Mix Music&alte multe chestii și socoteli.
Zis și făcut.
Omul de presă adevărată, corectă și obiectivă, Octavian Câju a fost evacuat cu sediul din Hotel prin decizia liderului maxim de la PNL.
A urmat o altă cumpărare.
Prietenul de partid al lui Filipescu, voiajorul prin partide Drăgulin a făcut și el o ofertă. Cui altcuiva decât montatorului de jaluzele Je cu Leonida ajuns întâmplător și președinte de partid la Partidul Socialist dar și proprietarul ziarului Realitatea.
Vrei 30% din suma pt Campania electorală? Cum ți-ar sta cu contracte de publicitate și de presă de multe milioane pe la primăriile unde am primari PNL?
E unul Marian Pîrloagă care e tare incomod. Fă-l să tacă, să dispară din redacția ta și să nu mai scrie.
Zis și făcut.
După ce Pîrloagă i-a făcut publicitate și reportaje MOCA, pe la toate primăriile din județ, pe bani și contracte frumoase lui Je cu, scriindu-i și vreo 10 ziare l-a pus pe liber.
Aflăm că pe la firma asta, Meșterul Casei, redacția are vreo 2 patroni și zero salariați cu carte de muncă, deși ziarul are tipărit la Colegiul de redacție vreo 5 indivizi plătiți după ureche ori deloc, pentru 2 ore deși muncesc peste 8 ore.
Și firma de montat jaluzele are tot zero salariați deși pe la lucrări vin o mulțime de zilieri.
Je cu ăsta este și mare întreprinzător politic jaluzelele lui fiind tare căutate pe la școli, cămine culturale ori primării de unde vine comanda politică.
Tot la comandă politică, Partidul Socialist prin liderul de partid Je cu livrează contracandidați pentru PNL partidul lui Drăgulin.
Dacă oui pe o listă contracandidați de 2 bani, atunci cum să câștige PNL?
Totul se face pe bani și trădare.
Pentru că Drăgulin și gașca trebuie să câștige din nou.
ADOPTĂ UN CÂINE. O campanie pentru deșteptarea călărășenilor.
În loc să se trateze corect de diabet, dottore în irigații primarele Drăgulin mai lasă o firmă să distrugă orașul.
Este rândul acum și pentru cei care trec pe strada Pompieri să se scufunde în nisipul netasat cu care au fost acoperite gropile.
Echipa carear trebui să facă recepția tehnică de la Primărie, în calitate de beneficiar al lucrărilor tace.
Are de ce să tacă pentru că se aude de comisioane frumoase, date de multe firme ce nu au în comun cu lucrările de canalizare.
În vre ce noi ne rupem mașinile prin gropi doctorul Drăgulin stă în fotoliile confortabile din biroul bine încălzit și face biluțe.
Pentru bunăstarea celor ce l-au ales el mai vrea un mandat.
Lasă-ne dottore. Pleacă la vila de la Dichiseni de pe malul apei că acolo e locul tău.
Vrei s te noi?
CUM ARATA AZI SRAZILE DIN CALARASI, JUDET CONDUS DE PNL SI LA PRIMARIE, DAR SI LA CONSILIUL JUDETEAN
Drăgulin bagă noroiul și apa în casele din Cărămidari. După care le cere la fraieri votul. Din nou?
Dornic de voturile celor din Cărămidari, Drăgulin- doctor în șanțuri la ce a mai rămas din Primăria Călărași, a trimis un buldozer și pe strada Eremia Grigorescu.
El vrea ca să arate că au început reparațiile de primăvară și în cartierul Cărămidari, loc de unde vrea multe voturi ca să fie reales.
Buldozerul adus a împins noroiul amestecat cu piatră creând alte gropi și alte noroaie.
Canalizarea de pe str Miron Costin de la intersecție cu str Eremia Grigorescu este din țeavă de 20 cm diametru.
Aici rahatul și apa ies frecvent pe gurile de canalizare și mirosul este insuportabil.
Pe strada Ecaterina Teodoroiu, Cărămidariapa și noroiul intră în multe curți după o ploaie sumară cum a fost și ieri.
În timp ce locuitorii își scot apa din curți cu mătura lui Drăgulin nu-i pasă.
El a avut azi o Conferință de presă la care s-a ghiftuit împreună cu jurnaliști pupincuriști la un suc și un fursec.
Ne spune prin jurnalizdele de la Dorin Danciu press, publicația de partid a lui Sorin Danciu că a început reparația de primăvară.
În imaginația bolnavă și netratată, ne spune că Primăria are în vedere modernizarea tuturor arterelor, o asfaltare care nu s-a mai făcut de 30 de ani!
Normal că nu ratează ocazia șiface și o referire la voturile atât de necesare ca să nu plece la locuința de la Dichiseni: Chiar dacă am pus în pericol unele potenţiale voturi, Proiectul CL8 trebuia făcut! Şi, cu toate greutăţile întâmpinate, cred că am ajuns la faza în care putem spune că a fost greu, dar de acum încolo va fi mai bine!
În final individul ajuns din greșeală primar, traseistul Drăgulin se roagă în publicația lui Sorin Danciu la Dumnezeu: Aşa să ne ajute Dumnezeu!…
Până atunci locatarii din Cărămidari se luptă cu apa și noroaiele, așteptând Alegerile unde vor pune ștampila pe cine trebuie.
Impostorul trebuie trimis acasă la pensie, și el și gașca de hoți care au condus după bunul plac.
În poze vă arăt adevărul despre cum îi pasă lui Drăgulin de soarta oamenilor de la care vrea voturi.
Pe surse de surse. Răducu Filipescu și Daniel Drăgulin au hotărât: cazarma unității militare din Măgureni va deveni Centru de refugiați.
Cele 37 hectare de teren cu clădiri care au constituit cândva unitatea militară 01438 Călărași se dorea a fi noul sediu al Căminului de bătrâni Antim Ivireanul. În una din clădiri Răducu dorea să mute sediul Directiei copilului. Dorea, pentru că gândul ascuns era altul.
Pe masa consilierilor judeteni in sedinta extraordinara, au apărut niște proiecte de hotarare care nu au vreo legătură cu decizia politică, anume realizarea unui Centru de refugiați.
Astfel au fost propuse a se realiza un parc industrial si logistic, un parc fotovoltaic, centru pentru acordare de servicii sociale, precum si spatii destinate activitatilor turistice, sportive si de agrement.
Numai că interesele de partid au dictat să fie altul interesul, anume către un Centru pentru vreo 3000 de refugiați.
Așa că și călărășenii se vor putea mândri cu copii violați, femei agresate public, decapitări sau tăieri publice ori profanarea de biserici creștine.
Așa cum se preconiza valul imigraționist musulman trece prin România după ce granițele Ungariei și Croației s-au închis. Jurnalistul Robert Turcescu afirma ca in urmatoarele sale luni vor sosi 40.000 de refugiati in Romania.„Duminica seara izbucneste un scandal-monstru in legatura cu refugiatii, cota obligatorie si presedintele Iohannis.
Retineti: in urmatoarele sase luni vom avea cel putin 40.000 de refugiati pe teritoriul Romaniei. Declaratia ‘nu putem primi decit 1700 de refugiati’ a fost catastrofala pentru Presedinte”, spunea Robert Turcescu pe Facebook.
De aceea în ajutorul lui au sărit Răducu Filipescu, Daniel Drăgulin și consilierii PNL fideli partidului pnl din care provine președintele Iohannis.
Dr Pahomeanu are peste 70 de ani și încă mai operează fără a avea vreun titlu de academician ori prestaia dr Ciomu.
Dr. Chirilă deși are aptitudini de manager nu are și convingeri de partid apropiate cu ale lui Filipescu și de aceea nu poate fi propus manager de partidul aflat încă la comanda Consiliului Județean.
Se știe că Chirilă a vrut să facă cândva ordine prin Secția sa pt a se respecta legalitatea dar acestea nu au convenit politicienilor ce urmăreau externalizarea serviciilor medicale.
Se zvonește că pediatria a fost desființată intenționat, fostul manager Șerban dorin să facă printr-o înțelegere tainică cu Răducu Filipescu, o afacere de partid, adică un parteneriat public privat de unde să rezulte și comisioane.
Nu întâmplător dr Săvulescu și-a dat demisia după ce managerul a fost numit.
Machiavelismul politic s-a manifestat și pe secția de cardiologie.
Dr Andra Condac proaspăt absolventă a fost numită șef de secție în locul dr arab ce profesa de vreo 2 ani înaintea ei pe această secție. Asta nu a fost oricum ci știind faptul că religia musulmană le interzice la bărbați să se subordoneze femeilor. Așa că și acest medic specialist și-a dat demisia influențat se spune de așa zisul manager, de fapt prăduitor al Spitalului numit Județean.
Deputatul Aurel Nicolae de la UNPR s-a zbătut și a aflat adevărul: Spitalul și-a cerut declasificarea. Asta trebuia să se producă pentru o privatizare a secțiilor, o externalizare a serviciilor și o vânzare a terenurilor din incinta sa.
Nici acum nu se mai știe ce s-a întâmplat cu terenul pe care Răducu Filipescu vroia să-l vândă din curtea Spitalului pt construcția unei farmacii
Vorbind de spagă și afaceri să nu uităm de unde se cumpără materiale sanitare la prețul de 3 ori față de 3 ori ca în realitate.
Să nu uităm pe ce bani se face desinsecția spitalului și de către ce firmă cotizantă la partidul PNL.
Mandatul de președinte al lui Răducu Filipescu se apropie de sfârșit.
Acesta știe că va fi înlocuit de Dr. Dan Cristodor și nu vrea să-i lase gestiunea în regulă ci cu multe probleme.
Pe de cealaltă parte sunt însă pacienții, bolnavii care se plâng de cele mai execrabile și defectuoase servicii medicale.
Până când?
HORROR de spital județean …
dulapuri ruginite cu sertarele blocate pentru pacienți, geamuri cu tâmplărie de lemn nevopsit probabil de pe timpul lui Ceaușescu și închise cu cuie, calorifere de fontă ceaușiste, paturi vechi de care se trage ca de Sfântul Graal să fie CAS-ul mulțumit.
Adevăr și minciună: Secții brici gen ATI, ultramoderne, șefă Secție deșteaptă și Secții uitate de Dumnezeu… Soluția – un an de secetă pentru mulgătoriile județene și banul jos pe secțiile jegoase pentru dotări. Apropos și de un manager… irită la maxim medicii buni, care vor să cam renunțe.
Zeci de copii din Calarasi sunt internati si tratati zilnic, in conditii inumane, in mizerie, printre mucegai si rugina, in sectia de pediatrie a Spitalului Judetean.
Iar aceasta situatie nu se va schimba cel putin un an de azi inainte. Mai mult decat atat, la orice cutremur puternic, cladirea, incadrata in clasa II de risc seismic, se poate prabusi peste pacienti si peste angajatii spitalului.
De ce nu s-a facut nimic pana acum? Pentru ca au existat alte prioritati, spun cei de la Consiliul Judetean Calarasi, in administrarea caruia se afla de 8 ani unitatea medicala.
Reportaj cu camera ascunsa
De cum pasim in sectia de pediatrie, suntem avertizati de mamele care-si au copiii internati acolo ca am patruns intr-un focar de infectie. Peretii sunt scorojiti si mucegaiti, toaletele pline de rugina si mizerie, faianta sta sa cada, iar mobilierul are cateva decenii. Peste toate troneaza nepasarea angajatilor spitalului.
Mama: „Nu se face curatenie sau cand se face se spala cu un singur mop toate saloanele, cu o singura apa. Uite in chiuveta aia sa vezi ce e, in oglinzi. Nu se poate asa ceva.”
Mama: „Aici te imbolnavesti de 1.000 de ori mai rau decat atunci cand vii. Sunt si gandaci, frig.”
De teama ca cei mici sa nu se imbolnaveasca si mai tare, mamele fac ele curatenie in salon si isi aduc asternuturi de acasa.
Pana si personalul medical se plange de conditiile mizerabile, dar nu face nimic pentru a le schimba. Conducerea spitalului, responsabila de curatenie, a refuzat sa dea explicatii.
Nu doar sanatatea pacientilor si a angajatilor spitalului este in pericol, ci chiar viata lor. Corpul in care se afla sectia de pediatrie este incadrat in clasa a doua de risc seismic. Consiliul Judetean Calarasi, in administrarea caruia a trecut spitalul in 2007, ar putea incepe renovarea in cel mai fericit caz anul viitor.
Marian Dinulescu, vicepresedintele Consiliului Judetean Calarasi: „Anul viitor o sa modernizam si incaperile. Noi, anul acesta, bagam 63 de milioane de lei vechi in consolidare.”
Preşedintele Răducu Filipescu, ajuns la al treilea mandat în fruntea Consiliului Judeţean Călăraşi, a făcut o declaraţie incendiară, la conferinţa de presă săptămânală, privind conducerea acestei instituţii.
După trei mandate, nu are rost să te mai bagi. Nu mai ai aceeași energie. Eu îmi dau seama cum eram la primul mandat și ce energie am acum. S-au schimbat și timpurile, e drept! Oamenii s-au înrăit, iar solicitările sunt foarte mari. Asta nu înseamnă că mă voi retrage din politică. Mai rămân acolo!
Agreez şi propunerea ca cei aleși să nu stea mai mult de două mandate, în fruntea Primăriilor și a Consiliilor Județene. Eu spun că cine stă mai mult de două mandate e în plus! Inclusiv eu! Vă spun din experiență: cine stă mai mult de două mandate, pierde timpul, intră în cutume, nu mai are fantezie, energie…
Adică de ce președintele României să stea două mandate și pe președinții de Consilii Județene să îi caute moartea pe acasă și ei să fie la Consiliu?”
Întrebat dacă, în aceste condiții, din 2016 va renunța la funcție, Filipescu a răspuns, cu dublu sens: „Categoric, nu mai candidez! Dacă găsesc pe cineva ca lumea… Trebuie să găsesc pe cineva pe măsură, pe cineva care să ducă mai departe Partidul Național Liberal!”
Aflat în fruntea Consiliului Judeţean Călăraşi de trei mandate, Răducu Geprge Filipescu(PNL), unul dintre cei mai influenţi politicieni din Bărăgan, a avut probleme cu legea. În 2011 a intrat în atenţia Agenţiei Naţionale de Integritate
Filipescu, liderul PNL din Călăraşi şi membru al acestui partid din 1995, a fost acuzat de ANI că a alocat peste un milion de lei din bani publici pentru mai multe asociaţii conduse chiar de el sau în care era membru. ANI a sesizat Parchetul la sfârşitul anului 2011. Răducu Filipescu era suspectat de abuz în serviciu şi s-ar fi aflat în incompatibilitate, după ce acesta, în exercitarea celui de-al doilea mandat, şi-ar fi dat bani singur. Din poziţia de preşedinte al CJ Călăraşi, Răducu Filipescu ar fi semnat alocarea a peste un milion de lei, în 2009 şi 2010, către două firme, pe care tot el le conducea. Este vorba despre SC EcoAqua SA şi SC Ecomanagement Salubris SA, înfiinţate ca două asociaţii de dezvoltare intracomunitară, persoane juridice de drept privat cu statut de utilitate publică. Ele aveau ca scop reabilitarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare şi de colectare a deşeurilor reziduale din tot judeţul.
A votat şi a aprobat „Filipescu Răducu-George a votat şi semnat Hotărârile Consiliului Judeţean Călăraşi nr. 32/2009 şi nr. 25/2010 privind aprobarea bugetului Judeţului Călăraşi pe anul 2009, respectiv pe anul 2010. Prin intermediul celor două hotărâri, a fost aprobată şi alocată suma totală de 1.045.000 lei către cele două asociaţii de dezvoltare intercomunitară, EcoAqua şi Ecomanagement Salubris în cadrul cărora Filipescu Răducu-George deţine calitatea de preşedinte şi funcţia de preşedintele al Consiliului Director”, se arăta în comunicatul ANI de la vremea respectivă. În primă fază, şeful CJ a câştigat procesul cu ANI. Interese electorale în spate Aşa cum era de aşteptat, presedintele CJ Călăraşi, Răducu Filipescu a respins acuzaţiile de conflict de interese şi abuz în serviciu pe care i le-a adus Agenţia Naţională de Integritate, spunând că demersul ANI ar avea în spate interese electorale. „Totul e politic. Filipescu e lider PNL, nu poate nimeni să-l bată, hai, să-l terfelim putin, hai, să-l şifonăm cu ANI. Sunt vicepreşedinte PNL, e clar ca adversarii politici caută să îmi distrugă imaginea. Dar nu au nicio şansă. Îi “bat” cu banii lor!”, declara liderul CJ Călăraşi.
CAMPANIILE PUTEREA. Şefii CJ la control. Răducu Filipescu, baron liberal de Călăraşi şi cavaler de „Crucea Sloboziei”
din PNL căruia doar acuzaţiile de conflict de interese şi abuz în serviciu aduse de ANI i-ar putea umbri aura pe care i-o dă Ordinul Crucea Sloboziei, conferit de episcopul regiunii.
O avea judeţul cinci spitale, iar starea drumurilor din Călăraşi o fi de nota 5 (cinci) – conform mediei notelor acordate drumurilor de un cunoscut portalul internet –, însă, „pentru implicarea deosebită în viaţa bisericii şi sprijinul acordat aşezămintelor de cult din judeţ”, Răducu Filipescu a primit de la episcopul Vicenţiu, al Sloboziei şi Călăraşilor, distincţia Ordinul Crucea Sloboziei, în grad de Mare Cruce. Zelul preşedintelui Consiliului Judeţean a mai fost egalat, în această privinţă, doar de fostul primar din Călăraşi, Nicolae Dragu, care în 2010, în plină criză financiară, a trecut prin consiliul local o hotărâre prin care a dat din bugetul municipiului 925.000 lei pentru sprijinul a 12 parohii. „Eu cred că nu e rău să construim biserici, trebuie să contracarăm faptul că există 200 de baruri în Călăraşi”, îşi justifica Dragu, la vremea respectivă, „prinosul” oferit din bani publici. Cum căile Domnului sunt încurcate, doi ani mai târziu, la alegeri, oamenii din cele 12 parohii nu l-au ajutat prea mult pe UNPR-istul Nicolae Dragu, votându-l masiv pe liberalul Daniel Drăgulin, care a câştigat cu peste 70 la sută.
Studii înalte, la locul de muncă
Răducu Filipescu a absolvit, în 1980, Facultatea de Metalurgie din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti, şi s-a specializat în administraţie între 1995 şi 1996, la Institutul Român de Management. Din CV-ul lui Răducu Filipescu rezultă că acesta a ştiut să îşi organizeze agenda de preşedinte al CJ Călăraşi în aşa fel încât să facă şi studii înalte, nu degeaba a menţionat, la capitolul Competenţe şi abilităţi sociale, „disponibilitatea de a studia”. Între 2004 şi 2007, şeful CJ Călăraşi, aflat pe atunci la primul mandat, a făcut două masteruri: Managementul prin proiecte la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Managementul Afacerilor Publice Europene la Academia de Studii Economice Bucureşti. În ultimul an din primul mandat la şefia CJ Slobozia, a frecventat un curs pentru înalţi funcţionari publici la Institutul Naţional de Administraţie, iar în primul an din al doilea mandat şi-a luat doctoratul în management la Universitatea „Valahia” din Târgovişte.
Ca inginer în metalurgie, Răducu Filipescu a condus, între 1980 şi 1986, Secţia de turnare continuă a Combinatului Siderurgic Călăraşi, şi a fost şeful atelierului de turnătorie şi tratamente termice. Din 1986 şi până în 1993, Răducu Filipescu a fost director la Autobaza Transport Călători Călăraşi, unde s-a ocupat de coordonarea activităţii tehnice şi comerciale a societăţii, iar apoi a condus, pentru doi ani, Regia Autonomă de Transport Local Călăraşi. Între 1995 şi 1998 a coordonat activitatea Regiei, inclusiv contractele şi investiţiile acesteia, pentru ca doi an mai târziu să preia şefia SC Spaţii Verzi şi Pavaje SA Călăraşi. Din 2000, Răducu Filipescu a fost director la SC Astra SA, funcţie pe care o părăseşte în 2004 pentru cea de preşedinte a CJ Călăraşi.
În plan politic, Răducu Filipescu este membru PNL din 1995, iar în 2000 a fost, timp de un an, secretar general al filialei judeţene a partidului. Din anul 2001 şi până în prezent, el este şeful PNL Călăraşi, iar din 2004 a preluat şi şefia judeţului. Potrivit declaraţiei de avere, şeful CJ Călăraşi are un apartament de 55 de metri pătraţi în Bucureşti şi două case, de 102 metri pătraţi, respectiv 88 de metri pătraţi în Călăraşi. Răducu Filipescu are peste 16 hectare de teren agricol în judeţ şi aproape 2.000 de metri pătraţi de teren intravilan. Şeful CJ Călăraşi mai deţine şi două maşini, un Cielo şi un Volkwagen Golf, bijuterii, obiecte de artă sau obiecte de cult în valoare de 80.000 de euro şi nu are credite sau alte datorii.
Probleme cu ANI
La sfârşitul anului 2011, Agentia Naţională de Integritate (ANI) a înaintat către parchet un dosar privind faptul că Răducu Filipescu ar fi comis abuz în serviciu şi ar fi în incompatibilitate, după ce acesta, în exercitarea celui de-al doilea mandat, şi-ar fi dat bani singur. Din poziţia de preşedinte al CJ Călăraşi, Răducu Filipescu ar fi semnat alocarea a peste un milion de lei, în 2009 şi 2010, către două firme, pe care tot el le conducea. Este vorba despre SC EcoAqua SA şi SC Ecomanagement Salubris SA, înfiinţate ca două asociaţii de dezvoltare intracomunitară, persoane juridice de drept privat cu statut de utilitate publică. Ele aveau ca scop reabilitarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare şi de colectare a deşeurilor reziduale din tot judeţul. „Filipescu Răducu-George a votat şi semnat Hotărârile Consiliului Judeţean Călăraşi nr. 32/2009 şi nr. 25/2010 privind aprobarea bugetului Judeţului Călăraşi pe anul 2009, respectiv pe anul 2010. Prin intermediul celor două hotărâri, a fost aprobată şi alocată suma totală de 1.045.000 lei către cele două asociaţii de dezvoltare intercomunitară, EcoAqua şi Ecomanagement Salubris în cadrul cărora Filipescu Răducu-George deţine calitatea de preşedinte şi funcţia de preşedintele al Consiliului Director”, se arăta în comunicatul ANI de la vremea respectivă.
Nu crede în regionalizarea USL
Preşedintele CJ Călăraşi e sceptic când vine vorba de regionalizare şi spune că aceasta nu va avea loc mai devreme de 1 ianuarie 2015. „Mai devreme de 1 ianuarie 2015 nu o să fie nici o regionalizare, iar părerea mea e că nu o să fie nimic. Eu cred că se va face începând cu mai 2016, se va sări şi peste 2015, că va fi foarte complicat să creezi conducerea, dar nu este imposibil să o faci prin rotaţie. Banul european vine, fie că ai sau nu regiune”, declara Răducu Filipescu pentru presa locală. El a identificat şi eventuale probleme în legătură cu cei care urmează să conducă regiunile. „Acum ne întrebăm cine, cum se alege preşedintele de regiune. Nu poate să fie numit, că atunci nu ar fi preşedinte regional, ci guvernator. În al doilea rând, dacă îl alegi dintre consilierii judeţeni sau preşednţii de consilii judeţene şi se votează, iese un carambol, pentru că nu există nici o obiectivitate în treaba aceasta. O variantă convenabilă ar fi aceea de a lua preşedinţia regiunii prin rotaţie, cum este şi la ora actuală preşedintele Consiliului Regional de Dezvoltare”, a explicat şeful CJ Călăraşi.
Agenţia Naţională de Integritate a sesizat procurorii: Răducu George Filipescu riscă 5 ani de puşcărie
Decizie dură a inspectorilor Agenţiei Naţionale de Integritate. În baza procedurilor de evaluare, această instituţie a constatat că sunt indicii referitoare la săvârşirea infracţiunilor de conflict de interese şi abuz în serviciu contra intereselor publice. Infracţiunile sunt puse în seama preşedintelui Consiliului Judeţean Călăraşi, Răducu George Filipescu.
Ecoaqua, Ecomanagement Salubris, Domicon Internaţional
Evaluările făcute de Agenţia Naţională de Integritate au demarat la data de 20 iulie 2011, în urma acestora constatându-se că Răducu George Filipescu a participat la vot şi a semnat hotărârile de aprobare a bugetelor judeţului Călăraşi, pentru anul 2009 şi pentru anul 2010. Prin intermediul acestora, a fost alocată suma de 1.045.000 lei către cele două asociaţii de dezvoltare intercomunitară, respectiv Ecoaqua şi Ecomanagement Salubris, în cadrul cărora Răducu George Filipescu deţine calitatea de preşedinte şi, respectiv, funcţia de preşedinte al Consiliului Director. În fapt, preşedintele Consiliului Judeţean Călăraşi, Răducu George Filipescu, confirmă, în declaraţia de interese, că deţine calitatea de preşedinte la cele două asociaţii de dezvoltare intercomunitară, însă specifică faptul că îndeplineşte această calitate fără a fi retribuit. Totodată, Răducu George Filipescu figurează şi ca asociat, cu o cotă de 25 la sută din profit şi pierderi, în cadrul firmei Domicon Internaţional SRL,cu sediul în Călăraşi, strada Pompieri, nr. 41. Ca asociaţi, în cadrul acestei firme, mai figurează: Dobre Aurel, cunoscut drept omul de casă al preşedintelui Consiliului Judeţean Călăraşi, Mitea Aurel, Constantin Florian şi Dragnea Radu. Firma este înfiinţată în 2005, are ca obiect de activitate comerţul cu ridicata al materialului lemnos şi a materialelor de construcţie şi echipamentelor sanitare, iar la sfârşitul anului 2010 avea 12 angajaţi. Tot în acest an, la o cifră de afaceri de 581.256 lei, Domicon Internaţional SRL a raportat un profit brut de doar 1.423 lei.
Scurtă biografie
Răducu George Filipescu este posesorul unei averi de invidiat. Deţine două terenuri extravilane, în suprafaţă totală de 15 hectare, obţinute prin cumpărare sau moştenite, dar şi alte 3 terenuri intravilane, în suprafaţă de 2,685 hectare. Deţine două case de locuit, una amenajată tip vilă, în Călăraşi, construită în regie proprie în 1994, în suprafaţă de 88 mp, o altă casă de 102 mp, din carte deţine jumătate, cu titlu de moştenire, dar şi un apartament în Bucureşti, în suprafaţă de 55 mp. Posedă un autoturism Daewoo Cielo, cumpărat în 1996, dar şi un Volkswagen Golf, din 2007. Deţine bunuri sub formă de metale preţioase în sumă estimativă de 80.000 lei. Ca venituri, Răducu George Filipescu raportează salarii de 53.407 lei anual, 24.000 lei reprezentând veniturile soţiei, aceasta figurând ca angajată, în funcţia de director, la firma Domicon Internaţional SRL, dar şi venituri agricole de 5.200 lei. Este preşedinte al Consiliului Judeţean Călăraşi aflat la al doilea mandat consecutiv, ales pe listele Partidului Naţional Liberal, în cadrul acestuia îndeplinind funcţia de vicepreşedinte. Este, totodată, preşedintele Organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Liberal. Până la accederea în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Călăraşi, Răducu George Filipescu a activat în următoarele unităţi economice, acesta fiind de profesie inginer metalurg: Combinatul Siderurgic Călăraşi, Intreprinderea Judeţeană de Transport Local, Regia Autonomă de Gospodărie Comunală şi Locativă Călăraşi şi la Astra Asigurări, firmă deţinută de Dinu Patriciu. Este membru al Comisiei de Politici Sociale şi Sănătate Publică a Adunării Regiunilor Europene, vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Consiliilor Judeţene din România şi membru titular al Comisiei pentru politici de coeziune teritorială a Comitetului Regiunilor.
Ce reprezintă Ecoaqua şi Ecomanagement Salubris
Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară Ecomanagement Salubris este o asociere la nivelul judeţului Călăraşi, între Consiliul Judeţean Călăraşi şi 55 de unităţi teritorial-administrative, care are drept scop implementarea ăroiectului “Sistemul integrat de management al deşeurilor solide în judeţul Călăraşi”, cu o finanţare europeană de circa 35 de milioane de euro şi care prevede amenajarea unei gropi ecologice pe raza comunei Ciocăneşti. În contractul de asociere, votat de Consiliul Judeţean Călăraşi, se prevede, la propunerea primarului municipiului Olteniţa, Costinel Milescu, şi alocarea de fonduri din cadrul Consiliului Judeţean Călăraşi, anual, unităţilor teritorail-administrative, fonduri aferente cofinanţărilor şi cheltuielilor neeligibile. S.C. Ecoaqua S.A. a fost înfiinţată în anul 2004, ca operator de apă şi canalizare, pentru judeţul Călăraşi. Este o societate pe acţiuni, deţinută de autorităţile locale din Călăraşi, Olteniţa, Lehliu-Gară, Budeşti şi Urziceni, judeţul Ialomiţa. Are următoarea structură a capitalului social: Consiliul Judeţean Călăraşi – 150.510 lei – 34,8%; Consiliul Local Călăraşi – 108.990 lei – 25,2%; Consiliul Local Olteniţa – 70.930 lei – 16,4%; Consiliul Local Urziceni – 70.930 lei – 16,4%; Consiliul Local Budeşti – 20.760 lei – 4,8%; Consiliul Local Lehliu-Gară – 10.380 lei – 2,4%.
Prejudiciu de 1.045.000 lei contra intereselor publice
Agenţia Naţională de Integritate arată că, în timpul exercitării celui de-al doilea mandat de preşedinte al Consiliului Judeţean Călăraşi, au fost înfiinţate, prin hotărâri, două asociaţii de dezvoltare intercomunitară, persoane juridice de drept privat cu statut de utilitate publică, în speţă Ecoaqua şi Ecomanagement Salubris, având drept scop finanţarea, organizarea şi reabilitarea serviciilor de utilitate publică de alimentare cu apă şi canalizare şi de colectare a deşeurilor reziduale, la nivelul judeţului Călăraşi. La SC Ecoaqua SA, consiliul Judeţean Călăraşi, prin Răducu George Filipescu, este acţionar principal. Prin intermediul hotărârilor nr. 32/2009 şi 25/2010, privind aprobarea bugetului judeţului Călăraşi pe anul 2009, respectiv 2010, a fost aprobată şi alocată suma de 1.045.000 lei, către cele două asociaţii de dezvoltare intercomunitară, în cadrul cărora preşedintele Consiliului Judeţean Călăraşi deţine calitatea de preşedinte şi, respectiv, preşedinte al Consiliului director. Din aceste motive, Agenţia Naţională de Integritate a dispus sesizarea organelor judiciare competente cu privire la posibila săvârşire a infracţiunilor de conflict de interese şi abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiuni reţinute în sarcina preşedintelui Consiliului Judeţean Călăraşi.
Publicat de NewsMedia
https://semaforulcoruptilor.blogspot.com/2016/04/baronul-baraganului-raducu-filipescu.html
/////////////////////////////////////////////
Piedone, România veselă și penibilă (2)
Cornel Nistorescu Editorial 34
Piedone este atît de nevinovat încît nu poate avea două fețe, cum au toți politicienii obișnuiți. Așa este acasă, la fel la primărie și la televiziune. Şi cu nimic diferit în penitenciar.
Politicienii noștri sunt altfel. Ei sunt gravi, culți în cap, pricepuți la toate, mai ales cînd li se arată o cameră sau un microfon. În privat, toți sunt niște băieți de treabă, destul de șterși. Dacă stai în fața lor și nu vrei să-i întrebi nimic și nici să-i acuzi de ceva, imediat zic:
-Vreți să vă spun un banc?
Toți politicienii români sunt tobă de bancuri. Este modul lor de a se exprima și de a se întreține cînd nu se ceartă sau nu au nimic de spus. Ei și actorii au tolba plină cu glume și cu bancuri, inclusiv porcoase. Actorii, pentru că au multe pauze între repetiții și n-au ce să le umple.
Politicienii, pentru că n-au idei și nici proiecte, dar trebuie să nu pară proști. Şi atunci o dau pe bancuri sau pe golănește.
”Nevinovat” și sărac cu duhul, Piedone scrie pe Facebook ca un mahalagiu ciupit de cîteva beri:
-”Faraoane…..Aflu că s-a ales praful de Cișmigiu… Și e păcat mare. Că-n doi ani de când iei leafa grasă de la cetățean, chiparosule, aveai verdeața sănătoasă în Cișmigiu doar dacă o udai personal cu bidonul în fiecare pauză de masă! Dar de doi ani… uzi cetățenii în felul tău, alesule. Și îi uzi strâmb. (Că-mi șoptesc păsărelele cerului… că nici jet n-ai.)
Nespus de adevărat (ca și cu Herăstrăul!), dar nespus de vulgar și de grobian. Dacă în pușcărie Piedone vorbește și scrie așa, ce va fi fost la gura lui în primărie! La un moment dat l-am văzut în campania electorală (difuzare tot la Antena 3) cum împărțea pensionarelor cîte o floare și le întreba pe bunicuțele rămase cu gura căscată:
-Nu vă mai aduceți aminte de mine? Sunt Piedone!
Ei bine, preferatul politic al sectoarelor 4 și 5 și produsul de televiziune al Antenelor zice ”Dar de doi ani… uzi cetățenii în felul tău, alesule. Și îi uzi strâmb. (Că-mi șoptesc păsărelele cerului… că nici jet n-ai.)”
Așa vorbește Piedone de obicei după 4-5 beri golite la burdihan. Dar în detenție nu-i rost de șprițuri. Acolo Piedone a fost trimis în baza unei condamnări și pentru un fel de recuperare morală și civică. Nu să iasă academician sau doctor în cărțile scrise, dar măcar un om ceva mai de bun simț! Piedone vorbea așa cu prietenii și camarazii săi politici și continuă în același stil de parcă s-ar afla într-o campanie electorală în Ferentari. El insinuează că Nicușor Dan ”se pi…e pe bucureșteni”. Dar nici pentru așa ceva ”n-are jet”.
Nevinovatul Piedone ține morțiș să-și arate grupa de mahalagiu și piețar din care a fost propulsat, considerînd că prestația super-mediocră a lui Nicușor Dan nu merită calificată decît cu organele.
Nu știu de unde a aflat bietul piețar formula de ”împărat al himerelor și prinț neîncoronat al neajunsurilor”! Într-un context anume ar putea suna bine. În gura unui ”nevinovat” și sărac cu duhul sună ciudat. Parcă ar fi împrumutat-o de la cineva și ar fi uitat să-l citeze. Ca și Ponta, ca și Ciucă și ca atîția alții!
De ce am luat la puricat scrisoarea unui om care se descalifică de atîta vreme după cum vorbește și după cum se poartă? Pentru că a fost un produs de televiziune și mai apoi, un produs politic. Şi bucureștenii din Sectorul 4 l-au votat. Iar cei din Sectorul 5, după ce au văzut ce s-a întîmplat la Colectiv, l-au votat iar.
Povestea acestui personaj grobian mă împinge la o întrebare. Cît este de vină Piedone și cît cei care l-au votat, păcăliți de televiziuni și, mai apoi, știind bine cu cine au de-a face?
Şi mai departe! Întrebarea este valabilă pentru cei ca el și pentru cei care îi aleg!
Piedone, România veselă și penibilă (1)
Piedone, România veselă și penibilă (2)
////////////////////////////////////////////
(Sluga lui Putin linge skuipatul hortist…)Orban, mesaj despre ”ideologia gender”: ”Nebunie occidentală”
(R.C.) Actualitate, Lifestyle 44
Premierul Ungariei, Viktor Orban, a declarat sâmbătă, la Băile Tuşnad, că lumea se află într-un deceniu al pericolelor şi primejdiilor.
Viktor Orban consideră că printre cele mai spinoase probleme cu care se confruntă Europa se numără criza demografică, criza spiritualităţii, a puterii Occidentului, dar şi o criză politică, amintind printre altele că Europa a pierdut controlul asupra resurselor de energie şi materiilor prime, „atât de necesare pentru a susţine performanţa economică”.
El a afirmat, totodată, că fenomenul migraţionist a împărţit Europa în două şi că există o bătălie între aceste două părţi.
„Problema cea mai spinoasă continua să fie problema demografică. Sunt mai multe înmormântări decât naşteri. (…) A doua provocare este fenomenul migraţionist, care a împărţit Europa în două. Fenomenul migraţionist a împărţit în două Europa. Pur si simplu Occidentul s-a destrămat, s-a împărţit în două. Într-o parte avem ţări, naţiuni, unde avem europeni şi non-europeni, care trăiesc laolaltă. Acele state nu mai sunt naţiuni, acolo sunt niste conglomerate de popoare. Nu mai putem vorbi, zic eu, de Occident, este vorba despre o structură post-occidentală şi, conform regulilor matematicii, o se se întâmple acea mare schimbare demografică. În acea parte a a continentului nostru (…), procentajul populaţiei non-europene va creşte peste 50%. Şi avem cealaltă parte a Europei, a Occidentului, Europa Centrală şi de Est, adică este vorba despre noi. Nu aş vrea să creez confuzie, dar, totuşi, o spun, în sensul spiritual Occidentul s-a mutat în regiunea noastră. Aici avem Occidentul, acolo avem o structură post-occidentală şi se dă o bătălie între cele două părţi ale Europei. Deci, noi am făcut o ofertă post-occidentalilor, le-am spus, lăsaţi-ne în pace să ne decidem fiecare cine cu care vrea să fie vecin şi cu cine vrea să trăiască. Post-occidentalii au refuzat această ofertă şi au spus nu, noi o să vă transformăm în ceea ce suntem sau am devenit şi noi. Acum se vorbeşte mai puţin despre migraţie, dar credeţi-mă, nimic nu s-a schimbat. Bruxellesul şi echipele soroşiste pur şi simplu vor ne să ne forţeze să îi acceptăm pe migranţi”, a declarat Viktor Orban, potrivit traducerii oficiale preluate de Agerpres.
În context, prim-ministrul Ungariei s-a referit la „ideologia gender”, menţionând că „această nebunie occidentală nu va avea majoritate în această parte a lumii”.
„Poziţia noastră este foarte simplă şi aici. Noi cerem, este o ofertă de toleranţă: nu vrem să le spunem cum să trăiască, le cerem doar ca să accepte că la noi tatăl este bărbat, mama este femeie şi copiii noştri să fie lăsaţi în pace. Şi asta să fie acceptat şi de armata lui Soros. Ar fi foarte important să se înţeleagă în Occident că în Ungaria şi în această parte a lumii, acest lucru nu este o problemă ideologică, ci pur şi simplu este cea mai importantă problemă a vieţii. Niciodată această nebunie occidentală nu va avea majoritate în această parte a lumii. Pur şi simplu, maghiarii şi câteva alte popoare nu acceptă că sunt aceste chestii gender, transnaţional, transgender. (…) Vă rog, deci, să nu confundăm şi să nu ne lăsăm confundaţi cu război, cu crize energetice şi economice, fiindcă asta trage un paravan în faţa ochilor noştri şi în jurul problematicii transgender şi a migraţiei. Dar, de fapt, punctul de cotitură al viitorului sunt aceste probleme: demografia, migraţia şi ideologia gender şi asta este miza luptei dintre stânga şi dreapta. Nu uitaţi, doamnelor şi domnilor, că viitorul nostru depinde de această problemă şi cum ne putem apăra”, a mai afirmat Viktor Orban.
În discursul său, premierul de la Budapesta a mai spus, printre altele, că Ungaria va căuta aliaţi care împărtăşesc aceleaşi viziuni, considerând foarte important ca ţara să rămână în afara războiului, a migraţiei, a impozitului global şi a ideologiei transgender, precum şi a recesiunii generale din Europa.
https://www.cotidianul.ro/viktor-orban-mesaj-despre-ideologia-gender-nebunie-occidentala/
//////////////////////////////////////////
(Cine-i vindeca pe parintii politrucilor de alergia la gratii? ) Noi detalii despre cazul Sorin Oprescu!
Bolile de care suferă fostul primar al Capitalei Sorin Oprescu pot fi tratate în sistemul penitenciar românesc, a declarat, luni, directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP), Dan Halchin.
„În cazul Oprescu, (…) am fost interpelaţi de instanţa din Grecia cu privire la două afecţiuni. Am răspuns că avem capacitatea să le ţinem sub control, să le tratăm în sistemul penitenciar românesc. Nu pot spune despre ce afecţiuni este vorba, dar vă pot confirma că pentru o afecţiune avem 170 de deţinuti care sunt trataţi, ţinuţi sub observaţie, (…) pentru cealaltă afecţiune undeva la 1.100 de persoane private de libertate primesc tratament şi sunt ţinute sub observaţie medicală în condiţii corespunzătoare”, a precizat Dan Halchin, într-o conferinţă de presă.
Fostul primar al Capitalei Sorin Oprescu a fost condamnat în luna mai la o pedeapsă cu închisoarea de 10 ani şi 8 luni pentru constituire a unui grup infracţional organizat, luare de mită, abuzul în serviciu şi spălarea banilor. El nu a fost însă încarcerat deoarece se află în Grecia, de unde s-a cerut extrădarea.
Potrivit presei, judecătorii de la Curtea de Apel din Atena au decis săptămâna trecută ca Sorin Oprescu să nu fie extrădat în România. Oprescu se află în libertate după ce a plătit o cauţiune de 5.000 de euro în Grecia. Judecătorii eleni au considerat că fostul primar nu ar beneficia de condiţii decente în închisorile din România dacă ar fi extrădat şi nu se va putea trata pentru bolile de care suferă, a mai relatat presa.
https://www.cotidianul.ro/noi-detalii-despre-cazul-sorin-oprescu/
/////////////////////////////////////////////
Combaterea dezinformării sau ”idioțenie macartistă”?
Călin Marchievici
Centrul pentru Combaterea Discrimninării, înființat de președintele ucrainean Volodimir Zelenski în urmă cu un an, a publicat, pe 14 iulie, o listă cu personalități din străinătate (politicieni, cadre universitare, jurnaliști, activiști) care ”promovează propaganda rusă”. Printre personalitățile din Occident incluse în această ”listă neagră” se numără senatorul american Rand Paul, Tulsi Gabbard, membră a Camerei Reprezentanților, analistul geopolitic Edward Luttwak, profesorul John J. Mearsheimer, jurnalistul Glenn Greenwald. Centrul pentru Combaterea Dezinformării nu prezintă motivele pentru care aceștia au fost incluși pe lista promotorilor propagandei ruse.
Undă verde pentru vaccinul împotriva variolei maimuței!
Criteriile folosite de Centrul de la Kiev nu sunt limpezi, dar în dreptul fiecărui nume sunt enunțate opiniile pe care le promovează. Despre Edward Luttwak se arată că a sugerat ”că ar trebui organizate referendumuri în regiunile Donețk și Lugansk” și că ”Rusia a fost provocată pentru a începe războiul din Ucraina”. Despre profesorul Mersheimer, cel care a avertiza încă din 2014 că schimbarea de regim de la Kiev va duce la război în Ucraina, se arată că a declarat că ”NATO se află în Ucraina începând din 2014” și că ”NATO l-a provocat pe Putin”.
Edward Luttwak (născut la Arad, de unde a emigrat în 1947, mai întâi în Italia, apoi în SUA, un analist care vorbeşte româneşte la fel de bine ca engleza) a fost contactat de UnHerd, un site cu care a colaborat de câteva ori, pentru a comenta despre includerea sa pe lista „propagandiștilor Rusiei”.
Luttwak nu dorește să fie etichetat drept acolit al lui Putin. ”De pe 24 februarie, prima zi a războiului, am susținut că nu doar SUA și Marea Britanie sau Norvegia trebuie să trimită arme în Ucraina, ci și țări reticente, precum Franța, Germania și Italia”. ”Am făcut lobby personal la miniștrii Apărării din state NATO” pentru a trimite mai multe arme in Ucraina. ”Nu sunt chiar cel mai loial agent de influență al lui Putin”, a spus el. ”Se întâmplă altceva. Am spus că există o tabără care vrea victoria, iar această tabără a victoriei nu este realistă. Ideea lor este că Rusia poate fi înfrântă total în momentul în care Putin va fi dat jos. Însă acesta este momentul în care devine posibilă escaladarea nucleară. Este o iluzie să crezi că Rusia poate fi înfrântă total. Cei de la Kiev au interpretat această poziție ca fiind una pro-rusă”.
Și John J. Mearsheimer a fost contactat de UnHerd. ”Când eram copil, mama m-a învățat că, atunci când ceilalți nu-ți pot demonta argumentele bazându-se pe fapte și pe logica, vor recurge la calomnie. Asta se întâmplă acum. Eu spun că, pe baza dovezilor de până acum, Rusia a invadat Ucraina pentru că SUA și aliații europeni erau hotărâți să transforme Ucraina într-un vârf de lance al Vestului la granițele Rusiei, ceea ce Moscova a interpretat ca amenințare existențială. Indiferent de convingerile lor, ucrainenii resping acest raționament și dau vina pe Vladimir Putin, despre care spun că vrea să cucerească Ucraina și să o includă în Rusia Mare”. ”Însă nu este nicio dovadă publică care să susțină această teorie, ceea ce generează probleme mari atât la Kiev, cât și la Washington. Prin urmare, cum au găsit cu cale să mă trateze? Etichetându-mă drept propagandist rus, ceea ce nu sunt”, a spus Mearsheimer.
Jurnalistul Glenn Greenwald, laureat al Premiului Pulitzer, in 2014 (pe vremea când redacția The Guardian nu era un bastion al progresismului și a dezvăluit aparatul uriaș de supraveghere construit de NSA din SUA) spune că ceea ce face Centrul de la Kiev este ”o idioțenie mccartistă”. ”Adepții războiului din Occident și alți funcționari din agențiile de securitate vestice au folosit aceste tactici vreme de decenii, pentru a demoniza pe oricine pune sub semnul întrebării politica SUA și NATO. La începutul Războiului Rece, această tactică presupunea acuzarea oricărui disident de răspândirea ”propagandei ruse” sau că se afla în slujba Kremlinului într-un fel sau altul. Asta fac acum și ucrainenii: o idioțenie mccartistă tipică”.
”Ucrainenii au tot dreptul să adopte orice politică vor. Însă când încep să ceară țării mele și guvernului meu să-și folosească resursele pentru a le susține efortul de război, atunci eu, alături de alți americani, avem tot dreptul să punem sub semnul întrebării această politică sau să arătăm care sunt pericolele și riscurile. Nu-mi pasă deloc că ucrainenii încearcă să interzică dezbaterile din țara lor calomniindu-i pe jurnaliști și pe politicienii care vorbesc despre strategia SUA și NATO, spunând despre ei că sunt propagandiști ai Rusiei. Tactica aceasta este slabă, ieftină și discreditată.”
UnHerd notează că a cerut o opinie din partea guvernului Ucrainei despre lista publicată de Centrul pentru Combaterea Dezinformării.
În urmă cu câteva luni, președintele SUA a decis să creeze un Consiliu privind Dezinformarea, ale cărui prerogative i-au făcut pe unii analiști să spună că va fi un ”Minister al Adevărului”. În fruntea acestei noi instituții a fost nominalizată Nina Jankowicz, în vârstă de 34 de ani, care a studiat un semestru în Rusia, iar în 2017 a fost consilier la Ministerul de Externe al Ucrainei. Jancowicz – arogantă, autoritară, cu un dublu standard mai mult decât evident – a ajuns să piardă până și susținerea unor publicații apropiate de administrația Biden. La scurt timp, președintele a renunțat la ideea creării acestui ”Minister al Adevărului”.
În Ucraina lucrurile au stat altfel. În 2021, președintele Volodimir Zelenski a înființat Centru pentru Combaterea Dezinformării, în cadrul Consiliului Național de Apărare al Ucrainei. În fruntea noului Centru a fost numită Polina Lysenko, absolventă de drept la Kiev în 2015, care a lucrat din 2015 și până în 2019 ca asistentă a directorului adjunct al Oficiului Național Anti-Corupție din Ucraina NABU (o instituție anti-corupție care are propria forță de poliție și care este diferită de Parchetul Anticorupție (SAPO), iar Ucraina mai are și un Birou Național de Investigații – SABI – și chiar un Tribunal Anticorupție). La numirea sa în noua funcție, presa ucraineană a arătat că Lysenko a primit mulțumiri din partea directorului FBI, în urma unei operațiuni de succes a Parchetului General și a FBI.
Dacă este să ne uităm la informațiile ce au apărut în timpul scandalului Russiagate, în perioada administrației Trump, este evident că Lysenko avea o relație deosebita cu FBI. A lucrat pentru adjunctul șefului în perioada 2015-2019, exact perioada la care se referă o serie de documente prezentate de fostul deputat pro-rus Andreii Derkaș, documente care arată că șeful direct al lui Lysenko, Artem Sitnik, trimitea listele cu persoanele investigate direct la Ambasada SUA, iar de aici informațiile erau folosite inclusiv împotriva campaniei lui Donald Trump și, apoi, împotriva președintelui Trump. Potrivit Ukrainska Pravda, numele lui Sitnik era pe buzele tuturor ucrainenilor care vorbeau despre ”soroșiști” și beneficiarii fondurilor sale – ”grantoizii”.
NABU, serviciile secrete și Parchetul General au probe mergând de la corupție și până la trădare pentru toți actorii politici importanți din țara. În 2019, presa ucraineană scria că președintelui Petro Prosenko ar trebui să-i fie frică de NABU, organul anticorupție sprijinit de SUA. În cazul în care va pierde alegerile, își va pierde și libertatea, din cauză afacerilor murdare despre care NABU are știință, avertizau atunci ziariștii. Poroșenko a pierdut alegerile în fața lui Volodimir Zeklenski. După nici doi ani, a urmat invazia rusă și războiul. La începutul acestui an, fostul președinte a fost pus sub acuzare pentru înaltă trădare, pentru fapte comise în perioada 2014-2015, când i-ar fi ajutat pe separatiștii din Donbas să vândă mari cantități de cărbune.
Din acest mediu, Lysenko a ajuns în fruntea Centrului pentru Combaterea Discriminării, care are ca misiune detectarea și combaterea ”propagandei” și a ”dezinformării distractive”, precum și împiedicarea ”manipulării opiniei publice”.
Combaterea dezinformării sau ”idioțenie macartistă”?
/////////////////////////////////////////////
Cel mai întunecat secret al Chinei
„O femeie însărcinată în luna a 7-a a fost atârnată de o grindă. Ambele mâini i-au fost legate cu o frânghie aspră care a fost trecută peste un scripete ataşat de grindă. Taburetul pe care stătea a fost îndepărtat, aşa că femeia a rămas suspendată în aer. Grinda se afla la 3-4 metri înălţime. Un capăt al frânghiei era ţinut de gardieni. Când trăgeau de frânghie, femeia era suspendată în aer; îndată ce dădeau drumul frânghiei, victima cădea. Această femeie însărcinată a fost torturată în felul aceasta până când a avortat. Şi mai crud e faptul că soţul ei a fost forţat să o privească agonizând, în timp ce copilul lor nenăscut îşi găsea sfâşitul sub ochii săi.”
Povestea de mai sus nu e desprinsă dintr-un film de groază, s-a întâmplat în zilele noastre, în lagărul de muncă forţată Wanjia din China şi nu este vorba despre un caz singular. Asemenea doamnei care şi-a pierdut copilul şi a văzut moartea cu ochii, începând din 1999, milioane de oameni nevinovaţi au căzut victime unei campanii de o brutalitate care sfidează orice raţiune omenească, doar pentru că practicau Falun Dafa.
Crimele împotriva acestui grup masiv de oameni buni – căci practica Falun Dafa, pe lângă exerciţii fizice, îi îndrumă pe cei care o urmează să respecte în viaţa de zi cu zi un set de învăţături morale şi să încerce să fie mai buni, mai altruişti – au ieşit la iveală începând cu anul 2001 graţie unui jurnalist îndrăzneţ pe nume Ian Johnson, care a adus în atenţia mass-mediei internaţionale unul dintre cele mai şocante evenimente înregistrate de istoria recentă.
Pentru raportarea sa privind uciderea şi torturarea practicanţilor Falun Dafa, jurnalistului i-a fost decernat în mai 2001 premiul Pulitzer.
Deşi s-au scurs mulţi ani de atunci, lumea ştie în continuare prea puţin despre ceea ce se întâmplă în spatele scenei în China pentru că regimul comunist a avut grija să-si ţină bine ascunse de ochii lumii atrocităţile. Motivul? Expunerea lor ar lovi devastator în însăşi legitimitatea şi existenţa Partidului care domenşte de ceva vreme, cu o mână de fier, peste o ţară a cărei civilizaţie şi cultură au înflorit de-a lungul a 5.000 de ani.
Vom încerca să intrăm în „culisele” acestor crime împotriva umanităţii şi să expunem factorii care le-au declanşat.
Falun Dafa
În anii ’90, parcurile celei mai populate ţări din lume erau pline de oameni care practicau un tip de exerciţii line, adânc înrădăcinate în cultura tradiţională chinezească. Dintre toate practicile şi şcolile de acest gen ale vremii, una a ieşit în evidenţă. Si nu doar că a ieşit în evidenţă, ci a şi produs schimbări profunde în societatea chineză: Falun Dafa, denumită şi Falun Gong.
Spre deosebire de alte practici care vizau doar ameliorarea condiţiei fizice, Falun Dafa punea un mare accent pe îmbunătăţirea constantă a caracterului moral al individului, prin respectarea unui set de învăţături care avea la bază trei principii fundamentale: Adevăr, Compasiune şi Toleranţă. Astfel, pe lângă cele cinci exerciţii ale Falun Dafa, practicanţii încercau să-şi alinieze gândurile şi faptele din viaţa de zi cu zi la aceste valori universale printr-o formă de autodisciplină interioară denumită „cultivare” în cultura antică chineză.
Prezentată public în mai 1992, Falun Dafa a cunoscut – graţie beneficiilor sale – o evoluţie fără precedent în societate: în doar câţiva ani, unul din 13 chinezi practicau aceste exerciţii.
De altfel, beneficiile aduse societăţii au fost recunoscute la vremea respectivă inclusiv de Guvernul chinez. Nu e de mirare, căci din primul sondaj medical de amploare realizat în Beijing la vremea respectivă reieşea că Falun Dafa a ajutat statul să economisească anual 3.270 de yuani de persoană, bani reprezentând cheltuieli medicale ce nu au mai fost necesare.
Economiile aduse bugetului nu erau singurul motiv pentru care şcoala merita toată aprecierea statului. Pe lângă faptul că îşi ameliorau starea de sănătate, chinezii care practicau Falun Dafa îşi îmbunătăţeau constant caracterul moral, devenind astfel mai harnici şi mai disciplinaţi în muncă.
Aşadar, Falun Dafa a devenit în scurt timp cea mai răspândită practică de acest gen din istoria Chinei, contribuind semnificativ la stabilizarea uneia dintre cele mai complicate societăţi din lume. În 1998, numărul practicanţilor era cuprins, potrivit estimarilor oficiale, undeva între 70 – 100 de milioane şi înregistra o continuă creştere. Se depăşise practic numărul membrilor Partidului Comunist Chinez (PCC). Şi atunci s-a întâmplat ceva ce avea să cutremure China.
O decizie care a şocat lumea
Deşi Falun Dafa, prin însăşi natura sa, era total apolitică, paşnică şi aducea importante beneficii ţării, conducătorul PCC Jiang Zemin a decis eradicarea ei completă.
Liderul PCC era, potrivit mai multor analişti, extrem de nemulţumit de popularitatea practicii, care avea acum mai mulţi aderenţi decât însuşi Partidul şi, ca orice dictator, era speriat de un număr atât de mare de oameni care gândesc liber, dincolo de propaganda oficială. Mai mult, principiile Falun Dafa erau văzute în opoziţie directă cu filozofia violenţei şi a luptei de clasă promovate de Partid.
Astfel, pe 20 iulie 1999, Jiang Zemin a dezlănţuit teroarea împotriva propriului popor. A urmat o campanie brutală de eliminare a Falun Dafa ce amintea de Marea Revoluţie Culturală a lui Mao. Dorinţa şefului PCC era ca în trei luni să şteargă de pe faţa pămânului Falun Dafa.
S-a început printr-o ofensivă masivă în presă pentru a distruge excelenta reputaţie a practicii, până atunci premiatăşi lăudată inclusiv de Guvernul chinez. Aderenţii au fost demonizaţi, prezentaţi drept persoane periculoase, unele suicidare, ba chiar s-a recurs la înscenări mincinoase, precum aşa-zisa auto-incendiere din Piaţa Tiananmen. În acelaşi timp, aparatul de cenzură a internetului a blocat oamenii să afle adevărul despre ceea ce se întâmpla cu adevărat.
Şi, în timp ce presa de stat îi zugrăvea pe practicanţi în cele mai negre culori, aparatul de represiune s-a pus în mişcare cu toată greutatea. Mulţi dintre practicanţi s-au trezit luaţi cu forţa din casele lor şi aruncaţi, fără vreun proces, sau alţii după simulacre de procese, în închisori, lagăre de muncă forţată şi centre de spălare a creierului.
Mai mult, PCC a creat un organism specializat în persecutarea practicanţilor Falun Dafa – „Biroul 610” – o agenţie extrajudiciară care îşi desfăşura activitatea fără constrângeri la nivel naţional, amintind de vestitul Gestapo al naziştilor.
Sute de mii de oameni din toate categoriile sociale au fost aruncaţi practic în spatele gratiilor – alături de infractori de drept comun – pentru o aşa-zisă „reeducare” deşi nu greşiseră cu nimic.
În doar câţiva ani de la declanşarea campaniei de exterminare, ONU documentase deja zeci de mii de cazuri grave de tortură.
„Rapoartele descriu scene oribile, în care deţinuţii, dintre care mulţi sunt adepţi ai mişcării Falun Gong, mor ca rezultat al relelor tratamente, neglijării sau îngrijirilor medicale neadecvate. Cruzimea şi brutalitatea acestor acte de tortură sfidează orice descriere”, declara, în decembrie 2003, Asma Jahangir, Raportor Special al ONU pentru Drepturile Omului.
„Genocidul medical”
În scurt timp de la declanşarea persecuţiei, Partidul Comunist Chinez s-a trezit cu închisorile pline până la refuz de aderenţi Falun Dafa, care, în marea lor majoritate, nu aveau de gând să renunţe la practica ce le schimbase viaţa în bine. Problema suprapopulării devenea aşadar tot mai stringentăşi genera costuri consistente. Partidul a găsit însă rapid soluţia „salvatoare”: „valorificarea” practicanţilor Falun Dafa şi altfel decât punându-i la muncă forţată. Şi anume, prin vânzarea lor. Nu ca sclavi, nu în viaţă, ci pe „bucăţi”. Aşa au fost puse bazele unei industrii macabre de o amplore care nu cunoaşte asemănare în istoria omenirii: recoltarea forţată de organe pe scară largă, coordonată de stat. A urmat un adevărat „genocid medical”, unul care continuă şi în prezent şi care generează profituri fabuloase, piaţa transplanturilor din China cunoscând o evoluţie ce a îngrijorat întreaga comunitate internaţională.
Cum funcţionează maşinăria ucigaşă? Imediat după „internarea” în închisori şi lagăre, practicanţii Falun Dafa sunt supuşi unor analize medicale minuţioase, iar informaţiile rezultate sunt introduse într-o bază de date. Practic, PCC şi-a creat, aşa cum au remarcat experţii, o adevărată „bancă vie de organe”. Când apare cumpărătorul, „donatorii” compatibili ajung forţat pe masa de operaţie unde îşi găsesc sfârşitul. Cu alte cuvinte, s-au pus bazele unui sistem de stat care îşi omoară la comandă cetăţenii, pentru profit.
„Securitatea statului a lansat în 1999 campania de eliminare a Falun Gong. Până în 2001, peste 1 milion de aderenţi Falun Gong încarceraţi în sistemul Laogai [sistemul de lagăre de reeducare prin muncă forţată – n.r.] au fost supuşi testelor medicale specifice, iar spitalele militare şi civile chineze au început să-şi extindă facilităţile de transplant”, remarca jurnalistul Ethan Gutmann, autor al unor investigaţii de anvergură pe această temă.
Iar cererea este masivă, din moment ce timpii de aşteptare pentru un organ compatibil au ajuns de ordinul săptămânilor, asta în timp ce în ţările civilizate ale lumii bolnavii pot sta pe liste şi vreme de câţiva ani.
Cum închisorile erau acum pline de „marfă umană”, această industria macabră a cunoscut o amploare fără precedent, centrele de transplant fiind înfiinţate unul după altul pe tot teritoriul Chinei.
Mulţi dintre „clienţi” vin de peste hotare, devenind astfel, cu sau fără voia lor, complici la crime. A luat practic naştere un fenomen nemaiauzit în lume – „turismul în scop de transplant”, având ca destinaţie China, ţara care are organe disponibile la comandă pentru toţi cei ce îşi permit să plătească preţul cerut.
„Dacă aveţi de gând să mergeţi în China pentru a obţine un transplant de ficat, în timpul celor trei săptămâni cât veţi sta acolo, înseamnă că cineva va trebui să programeze o execuţie. Va trebui să se găsească un prizonier sănătos, cu tipul de sânge şi de ţesut potrivit şi cu mărimea potrivită a ficatului, iar prizonierul trebuie să fie gata pentru ‘extragere’ înainte ca turistul care a venit pentru transplant să plece.” (sursa: cartea „Organele statului. Abuzul transplanturilor în China”)
Deşi insuficient mediatizat din varii interese (politice, economice etc.), subiectul recoltării forţate de organe de la „prizonierii de conştiinţă” din China a produs reverberaţii la nivel internaţional. Inclusiv Parlamentul European a adoptat rezoluţii care îl condamnă şi prin care cere regimului comunist de la Beijing să pună capăt acestei industrii macabre.
Iar în unele ţări, precum Israel, Taiwan, Spania, Australia şi Italia, acţiunile regimului comunist au produs schimbări ale legislaţiei fiind interzis inclusiv aşa-numitul „turism pentru transplant”.
Un raport independent publicat pe această temă în iunie 2016 releva o realitate înfiorătoare: spitalele specializate chineze au transplantat între 60.000 şi 100.000 de organe anual, începând cu anul 2000. Dacă luăm în calcul că persecuţia ţine deja de 20 de ani, cifrele care rezultă sunt realmente şocante.
„Regimul chinez s-a angajat în uciderea în masă a unor oameni nevinovaţi”, a declarat unul dintre autorii investigaţiei, David Matas, un renumit avocat de drepturile omului, care a catalogat „genocidul medical” desfăşurat de PCC drept „o formă a răului fără precedent pe această planetă”.
Vă invităm să urmăriţi documentarul Genocidul Medical: Crime în masă ascunse în industria transplantului de organe din China.
Rezistenţă paşnică
Au trecut aproape două decenii de când Jiang Zemin a demarat campania de exterminare a aderenţilor Falun Dafa. Şi, în ciuda faptului că fostul dictator se aştepta ca practica să fie eradicată în trei luni de zile, în realitate s-a întâmplat exact contrariul. Falun Dafa nu numai că nu a dispărut, ci s-a extins în afara graniţelor, în peste 110 ţări. De-a lungul vremii, a primit mii de premii şi onoruri, iar fondatorul său a fost de nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuţia adusă omenirii prin principiile şi beneficiile practicii.
La rândul lor, practicanţii Falun Dafa au dat, întregii lumi, un exemplu de curaj şi demnitate prin rezistenţa lor paşnică, dar hotărâtă, în faţa brutalităţii regimului comunist. Mulţi dintre ei, asumându-şi riscuri personale, au lucrat neobosit pentru a expune şi a opri atrocităţile.
Distribuirea de materiale informative pentru a cotracara propaganda de stat, expunerea oficialilor şi „călăilor” implicaţi în persecuţie în cadrul comunităţilor locale sau la nivel internaţional, acţiuni în justiţie, proteste paşnice în faţa ambasadelor şi consulatelor chineze din întreaga lume, petiţii către ONU semnate de milioane de oameni etc. – acestea sunt doar câteva dintre numeroasele abordări folosite de aderenţii Falun Dafa pentru a combate campania de exterminare.
Ca urmare a acestor eforturi neîncetate, mulţi chinezi au reuşit să vadă dincolo de minciunile şi propaganda defăimătoare a PCC şi nu de puţine ori au luat atitudine în mod concret pentru susţinerea practicanţilor Falun Gong. Mai mult, unii dintre cei care îi persecutau pe aderenţii Falun Dafa şi-au schimbat radical atitudinea: Freedom House şi alte surse au arătat că membri ai forţelor de ordine şi funcţionari din anumite localităţi protejează în mod activ rezidenţii Falun Dafa şi refuză să-i aresteze pentru activităţile lor de informare a publicului.
Expunerea atrocităţilor a declanşat în interiorul Chinei un val imens şi constant de demisii din Partidul Comunist Chinez şi din organizaţiile sale afiliate, fapt ce a cutremurat din temelii regimul roşu.
La nivel internaţional se pot remarca, de asemenea, nenumărate luări de poziţie ferme şi deschise împotriva persecuţiei.
Cu toate acestea, crimele sunt încă în plină desfăşurare.
„Când se va termina nedreptatea? Atunci când cei care nu sunt victime vor simţi la fel de multă indignare precum cei care sunt”, spunea Solon, conducător atenian din secolul 7
Un citat la care merită să reflectăm.
https://epochtimes-romania.com/news/cel-mai-intunecat-secret-al-chinei—201525
////////////////////////////////////////////
Autorul cărţii „Marxismul rasial”, despre o „înşelătorie” globalistă menită să introducă un „guvern mondial unic”
James Lindsay, co-autor al „Teoriilor Cinice,” în New York (Brendon Fallon/The Epoch Times)
Autorul cărţii „Marxismul rasial” şi al altor cărţi care contestă naraţiunile woke, James Lindsay, a luat în vizor scorurile de mediu, sociale şi de guvernanţă (ESG), numind ESG o armă în mâinile „războinicilor justiţiei sociale” pentru a domina corporaţiile şi un instrument în mâinile celor care caută să impună „un guvern mondial unic”.
Într-un interviu recent, Lindsay a declarat în cadrul emisiunii „The Nation Speaks”, de la NTD, că sistemul de punctaj ESG a fost conceput iniţial ca o modalitate prin care investitorii să urmărească probabilitatea ca o corporaţie să fie o alegere bună pentru investiţii pe termen lung.
„La începutul anilor 2000, câţiva investitori foarte activi din punct de vedere social s-au reunit şi au dezvoltat ideea că, probabil că societăţile care nu sunt bune în ceea ce priveşte politica de mediu, responsabilitatea socială şi guvernanţa corporativă vor fi alegeri proaste pentru investiţii pe termen lung”, a spus el.
Citiți și Filozof: Marxiştii caută să profite de revolte pentru a submina societatea americană
„Doar o escrocherie criminală”?
Lindsay consideră că acest concept ESG a fost suspect încă de la început şi nu este clar dacă scorurile mai mari s-au tradus printr-o profitabilitate bună pe termen lung pentru societăţile participante.
Mai rău, susţine el, de-a lungul timpului, scorurile ESG au fost deturnate şi „militarizate” de „războinicii justiţiei sociale”.
„Ei au pârghiile necesare pentru a putea folosi acest lucru ca pe un… pistol financiar la capul oricărei corporaţii care nu face ceea ce vor ei să facă”, a spus el, numind-o „înarmare flagrantă”.
Citiți și Partidul Comunist Chinez se luptă cu religia: Bibliile ajung pe foc, credincioşii primesc pedepse cu închisoarea
„De fapt, este un şantaj, asta este, e doar un şantaj criminal, folosind ca mecanism ceea ce pare a fi un instrument de măsurare responsabil. Deci nimeni nu este direct responsabil pentru implicarea în ceea ce este de fapt un şantaj mafiot al corporaţiilor”, a susţinut el.
Lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte modul în care sunt stabilite scorurile ESG este o uşă deschisă pentru abuzuri, mai susţine Lindsay.
„Există posibilitatea ca un număr foarte mic de persoane care deţin o putere imensă asupra pieţelor să poată lua aceste decizii. Este o întoarcere aproape la un sistem feudal… Lorzii ajung să decidă ce este bine şi ce este rău”, a spus el.
„O agendă globală mai largă”
De fapt, scorurile ESG se aseamănă mult cu sistemul de credit social din China, dar aplicat la nivel corporativ, a afirmat Lindsay.
„Este identic cu sistemul de credit social al Chinei, doar că are un nume frumos care se potriveşte cu valorile occidentale… nu doar occidentale…, care este modul în care îl vând publicului sau îi fac pe oameni să îl susţină şi să creadă că fac bine în lume”, a adăugat acesta.
Şi mai îngrijorător este argumentul lui Lindsay potrivit căruia ESG se încadrează într-o „agendă globală mai largă” care, potrivit acestuia, doreşte să facă Occidentul sărac în energie – în beneficiul unor ţări precum China – şi ca o modalitate de control social.
„Ei vor să implementeze exact acelaşi sistem de control pentru că văd că funcţionează pentru a controla oamenii în China”, adăugând că, în opinia sa, „elita puterii” din Occident „doreşte adesea să controleze oamenii”.
„Scopul este de a transforma China într-un model, iar Occidentul în versiunea acestuia. China este o ţară comunistă care conduce o piaţă fascistă. Iar scopul este de a folosi corporaţiile pentru a crea o piaţă fascistă care să instaleze comunismul în Occident, adică scorurile de credit social, justiţia de mediu etc.”, a explicat Lindsay.
Citiți și „Moartea este motorul care duce istoria înainte”. Teorii fasciste ale Partidului Comunist Chinez
„Şi motivul pentru acest lucru este că religia comunismului crede că atunci când iei contrariile care sunt aranjate astfel şi le pui în relaţie unul cu celălalt, contradicţiile devin manifeste şi, în cele din urmă, funcţionează într-un întreg sintetic. Şi astfel, ei ar folosi acest lucru ca un instrument pentru a încerca să ajungă la un guvern mondial”, a adăugat el.
Insider Intelligence estimează că, în 2022, în întreaga lume erau gestionate active ESG în valoare de 41.000 de miliarde de dolari.
Până în 2025, se aşteaptă ca această cifră să urce la 50 de trilioane de dolari.
////////////////////////////////////////
https://epochtimes-romania.com/news/cel-mai-intunecat-secret-al-chinei—201525
////////////////////////////////////////////
Putin a bagat lumea in bezna (cu stomacul gol) si o ameninta cu noi arme… Rusia este pe cale să-şi joace cele mai periculoase cărţi, iar Occidentul ar putea să nu fie pregătit
Putin îşi poate folosi rezervele de petrol şi gaze cu un efect devastator şi poate trimite unde de şoc în economiile noastre dependente de combustibilii fosili.
În urmă cu câteva săptămâni, banca americană JP Morgan a lansat un avertisment apocaliptic care abia dacă a făcut vâlvă în afara presei financiare. Aceasta a declarat că, dacă Rusia ar opri complet exporturile de petrol, şocul asupra economiei mondiale ar putea fi atât de mare încât preţul petrolului se va mări instantaneu de patru ori, la aproape 400 de dolari pe baril. În prezent, acesta se situează în jurul valorii de 100 de dolari pe baril.
Potrivit unui material publicat de Independent, întrucât lumea este încă foarte dependentă de petrol, şocul pentru economia mondială ar fi mult mai grav decât în anii 1970 – şi ne-ar arunca într-o recesiune profundă.
Citiți și Mişcare explozivă: UE vrea să importe gaze din Azerbaidjan pentru a scăpa de malaxorul rusesc
Dar nu numai atât. Săptămâna aceasta, Rusia a oprit, de asemenea, cea mai mare parte a livrărilor sale de gaze naturale către Europa, prin conducta Nordstream 1, ca parte a unei întreţineri de rutină planificate. Ar trebui să fie doar pentru o perioadă scurtă, dar guvernul german este serios îngrijorat că Rusia ar putea închide complet robinetul. Putin a început deja să reducă livrările de gaze către Europa în ultimele luni, ceea ce a dus la creşterea continuă a preţurilor. Nu este greu de înţeles cum s-ar putea întâmpla acest lucru şi de ce impactul ar fi catastrofal.
Rusia a câştigat miliarde de dolari în plăţi suplimentare pentru petrol şi gaze – datorită preţurilor mai mari – de când a invadat Ucraina. Preţurile la petrol şi gaze sunt stabilite la nivel internaţional, iar pe această piaţă Rusia este un jucător dominant. Întrucât rezervele mondiale sunt deja întinse până la limită, o interdicţie a Rusiei ar duce instantaneu la creşterea preţurilor la ceea ce JP Morgan a numit niveluri „stratosferice”.
În timp ce Statele Unite dispun de rezerve abundente, Europa este încă profund dependentă de Rusia. Industria germană şi italiană, în special, ar fi paralizată de costurile energetice mai mari, iar mii de companii ar da pur şi simplu faliment. Milioane de oameni ar rămâne fără locuri de muncă, iar facturile lor la energie ar creşte vertiginos până la niveluri nesustenabile. Milioane de oameni nu şi-ar mai permite să gătească sau să conducă maşini.
Citiți și Pentru prima dată în 20 de ani, Euro se prăbuşeşte sub valoarea unui dolar american
Putin deja a transformat combustibilii fosili în arme. Recent, el a oprit furnizarea de gaze către mai multe ţări europene dacă acestea nu plăteau în ruble, forţându-le în cele din urmă să cedeze. De asemenea, a tăiat exporturile ucrainene de alimente pentru a creşte preţurile în întreaga lume. Gazul natural rivalizează acum cu petrolul, fiind combustibilul care modelează geopolitica – şi nu este suficient pentru toţi, după cum a afirmat recent Bloomberg News.
Unii cred că ar fi o prostie să îşi taie propria sursă de venit, dar guvernul rus a acumulat o rezervă suficientă de numerar pentru a se proteja împotriva acestui lucru. În plus, timpul se scurge pentru Putin: până anul viitor, Germania intenţionează să se debaraseze de dependenţa sa de Rusia.
Prin întreruperea bruscă a livrărilor, Putin ar produce un şoc colosal pentru economiile noastre dependente de petrol şi gaze. Pieţele bursiere s-ar prăbuşi şi mii de companii ar da faliment din cauza faptului că nu-şi mai pot permite aprovizionarea cu energie. Milioane de oameni şi-ar pierde locurile de muncă, iar Occidentul şi-ar pierde instantaneu voinţa politică de a trimite bani în Ucraina. Putin ar câştiga.
Dar nu trebuie să fie aşa. Iată ce am fi putut face – şi încă mai putem face. Guvernele occidentale ar putea emite decrete de urgenţă pentru a dezvolta aprovizionarea cu energie solară şi eoliană la scara industrială. Acestea ar putea deschide calea pentru ca noile ferme solare şi eoliene să fie desfăşurate rapid, în special pe uscat. Fermele de energie curată pot fi construite rapid şi ieftin – cel mai mult timp se petrece pentru obţinerea autorizaţiilor şi a avizelor. Construirea rapidă a numeroase parcuri solare şi eoliene ar duce la micşorarea volumului de aprovizionare cu energie electrică, reducând presiunea asupra aprovizionării cu gaz necesar pentru gătit şi încălzire. De asemenea, am fi putut emite mai multe subvenţii pentru achiziţionarea de vehicule electrice, reducând astfel dependenţa noastră de petrolul străin pentru transport.
Citiți și Macron face apel la „sobrietate colectivă” din partea francezilor pentru a contracara penuria de gaz
În schimb, guvernele occidentale au fost uimitor de mioape de-a lungul acestui conflict. Am petrecut luni de zile concentrându-ne mai mult pe obţinerea de noi rezerve de petrol şi gaze. Orice nouă investiţie în noi zăcăminte de petrol sau gaze – pe care nu le controlăm – nu ar intra în funcţiune suficient de repede. Poate dura până la un deceniu pentru a dezvolta un nou câmp de petrol sau gaze.
Ne-am dublat eforturile în ceea ce priveşte combustibilii fosili deoarece sistemul nostru politic este încă plin de lobbyişti din domeniul petrolului şi al gazelor. Numai Partidul Conservator a primit peste 1 milion de lire sterline în donaţii de la companii petroliere, petrostaţii, aeroporturi şi întreprinderi.
Merită să le reamintim oamenilor că nu contează cât de mult petrol şi gaze extrage Marea Britanie din Marea Nordului – această rezervă este în mare parte deţinută de companii internaţionale, iar preţurile sunt controlate de cei mai mari furnizori de petrol şi gaze din lume: SUA, Arabia Saudită şi Rusia. Avem puţină autonomie în această privinţă.
Timpul se scurge; nu doar pentru Putin – ci şi pentru Europa. Trebuie să recunoaştem şi să ne pregătim nu doar pentru pericolul reprezentat de Putin, ci şi de cele mai puternice arme ale sale: rezervele sale de petrol şi gaze. Trebuie să declarăm starea de urgenţă şi să ne debarasăm de această dependenţă, altfel milioane de oameni vor plăti preţul cu mijloacele lor de trai.
/////////////////////////////////////////////
NATO: Gazul si Petrol Folosite ca Arme de Razboi de catre Rusia
De către Adrian Gabor
NATO condamna, prin vocea secretarului general Jens Stolgenberg, folosirea de catre Rusia a gazului si petrolului ca arme de razboi dupa invadarea Ucrainei, si cere renuntarea la ele pentru ca intreaga lume sa se “elibereze” de dependenta de aceste doua resurse foarte importante pentru intreaga lume.
NATO spune ca desi unele tari occidentale cauta sa inlocuiasca resursele din Rusia cu unele provenite de la alte regimuri totalitare, nu ar trebui inlocuite resursele unui regim totalitar cu cele ale altuia, si trebuie gasite alte metode de a acoperi nevoile in materie de gaze si petrol pentru o buna parte din lume.
NATO spune ca platirea acestui pret pentru libertate ar trebui sa fie ceva la care sa se gandeasca toata lumea, iar asta pentru ca alta solutie nu exista in momentul de fata pentru a evita problemele generate de folosirea gazului si a petrolului ca si arme de catre Rusia in razboiul din Ucraina.
NATO: Gazul si Petrol Folosite ca Arme de Razboi de catre Rusia
////////////////////////////////////////////
Da, Demonul Gog/Magog si-a bagat coada g;obalista peste tot…E mâna lui Putin în crizele de la Roma și Londra? Cine îi dă puterea
magda.gradinaru
MAGDA GRĂDINARU
Propaganda rusă a anunțat ca pe o victorie a Kremlinului demisia premierului Boris Johnson și a profitat imediat de iminenta demisie a premierului italian Mario Draghi. Totuși, magnitudinea influenței pe care ar vrea Putin să și-o adjudece contrastează puternic cu imaginea titanului trecut, lăsat să aștepte în picioare un alt autocrat, încă frecventabil pentru Occident, președintele turc Erdogan.
Politicienii ruși au transformat în spectacol de victorie demisia premierului britanic, așa cum au procedat și în cazul Brexit. Punctajul Kremlinului s-a regăsit în mai toate declarațiile: Boris Johnson e un clovn, care și-a dus țara în criză politică, din cauza implicării în războiul dus de Ucraina împotriva Rusiei.
„El nu ne place pe noi, nici noi nu îl plăcem pe el”, a spus scurt purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov.
Boris Johnson Zelenski Kiev
Foto: Hepta.ro
În discursul de demisie din fruntea conservatorilor britanici, Johnson a avut flerul de a-i transmite lui Vladimir Putin să nu jubileze, rămâne tot un paria pentru lumea democratică. Fostul premier a ținut astfel să se adreseze și ucrainenilor, asigurându-i că Marea Britania va continua să-i sprijine în lupta pentru libertate „atâta vreme cât e nevoie”.
Propaganda Kremlinlui: Clovnul își rupe dinții încercând să distrugă Rusia
Narațiunea rusă a fost însă imediat pusă în scenă: magnatul Oleg Deripaska, un miliardar rus citat de Reuters, a scris pe contul de Telegram că este „sfârșitul fără glorie” al „unui clovn ridicol”, a cărui conștiință poartă povara „zecilor de mii de vieți pierdute în conflictul fără sesn din Ucraina”.
Același termen de punctaj menit să-l ridiculizeze pe Johnson apare și la alte personaje ale Moscovei.
„Clovnul a plecat”, a spus Viaceslav Volodin, președintele Dumei de stat.
A doua direcție a narațiunii ruse este aceea clasică, a războiului dus de Vest împotriva Rusiei, Ucraina fiind așadar doar un proxy.
„El este unul dintre ideologii războiului contra Rusiei. Liderii europeni ar trebui să se gândească unde duc asemenea politicieni”, a spus Volodin.
Amenințarea din frază vrea să potențeze efectul Rusiei asupra crizelor din Vest, iarăși o linie de propagandă clasică, declinată și de purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova:
„Morala poveștii este: nu încerca să distrugi Rusia. Rusia nu poate fi distrusă. Îți poți rupe dinții în ea și apoi să te sufoci cu ei”.
În pofida discursului agresiv, însă, Londra nu i-a dat satisfacție lui Putin. Criza politică internă nu a afectat în niciun fel perspectiva Marii Britanii asupra războiului de agresiune purtat de Rusia în Ucraina și nici capacitatea de a-i ajuta pe ucraineni.
Ar putea însă să-i mai obțină timp lui Putin acasă, unde rușii fie află doar informații distorsionate despre război, în narațiuni manipulatorii de tipul „cetății asediate”, în care Rusia e victima și toți ceilalți îi sunt mari dușmani, fie nu reușesc să formeze o masă critică în societate, capabilă de o revoltă de proporții.
Oricât de insistent al repeta punctajul rus termenul „clovn” asociat lui Boris Johnson, acesta a dejucat strategia Kremlinului de a-și adjudeca vreo victorie, chiar în discursul de rămas-bun, în Parlament:
Vreau să folosesc ultimele secunde pentru a da câteva sfaturi celui sau celei care îmi va succeda: Stai aproape de americani! Sprijină-i pe ucraineni! Sprijină libertatea și democrația de peste tot din lume.
Boris Johnson
Moscova se aruncă asupra crizei din Italia
Ieșirea din pandemie, criza economică încă domoală, dacă ne uităm la previziunile pentru iarna care vine, sunt decontate și de premierul italian Mario Draghi. Încă înainte ca demisia lui să devină efectivă, în primă instanță președintele i-a refuzat-o, Kremlinul a intrat imediat în scenă.
„Este o problemă internă a Italiei, dar de vreme ce ministrul italian de Externe și-a permis să menționeze Rusia în acest context, îi transmit că doresc poporului italian un guvern care să se concentreze pe soluții pentru problemele create de predecesori și nu să servească intereselor americanilor”. Aceeași Maria Zaharova, una dintre portavocile cele mai odioase ale Kremlinului.
Din scenariu nu a lipsit Dmitri Medvedev, numărul 2 în Consiliul de Securitate. Acesta a făcut și legătura dintre cele două eșecuri politice – ale lui Johnson și Draghi – publicând pe contul de Telegram o fotografie cu cei doi, într-o ramă împărțită în trei, ultimul cadran având doar un semn de întrebare, o aluzie la cine dintre liderii europeni care susțin Ucraina va avea aceeași soartă politică.
Ce ar vrea Kremlinul să transmită? Că are încă forța de a influența soarta politică a statelor occidentale, un atribut de putere pe care Rusia mai degrabă l-a augmentat artificial, profitând de degringoladele și populismele din Vest, de la victoria lui Trump și Brexit până la întărirea neașteptată a partidului de extremă dreaptă a lui Marine Le Pen.
Dar are Moscova atâta putere?
Reușesc fabricile de troli, idioții utili și cei pe care Kremlinul și i-a făcut dependenți prin afaceri, și astfel complici, să inducă instabilitate în state terțe, în mod direct?
La una dintre dezbaterile organizate de Editura Corint la Târgul de Carte Bookfest, istoricul Cosmin Popa a atras atenția că discursul occidental tinde să transforme Rusia lui Putin într-un colos care e departe de puterile reale ale Moscovei.
Cu siguranță suntem înclinați să-i atribuim prea multă putere lui Putin, îl privim ca pe geniul malefic ce stă în spatele a tot ce merge rău. Fie că e vorba despre alegerea lui Trump sau despre Brexit sau despre vaccinare. Există o luptă ascunsă, dar de multe ori vizibilă, între Rusia și Occident, motiv pentru care toate diviziunile și slăbiciunile Vestului devin exploatate și promovate de campaniile rusești de dezinformare.
Mark Galeotti, istoric britanic, specializat în politica și securitatea Rusiei
Nu trebuie să mergem prea departe în asta, atrage atenția Mark Galeotti, într-unul dintre interviurile acordate spotmedia.ro:
„Nu e ca și cum Putin stă el însuși și spune: hai să le mai facem niște probleme europenilor cu un lucru sau altul. În mare parte genul acesta de probleme apar natural, există atâtea agenții și atâtea persoane a căror treabă este să facă probleme Vestului. Există o anumită autonomie a celor care fac asta”.
Dar Putin tocmai asta vrea, să intre în arenă ca singurul titan care se poate măsura corp la corp cu SUA și NATO.
Cel mai recent summit NATO însă a impus solidaritatea din Alianță în ceea ce privește Rusia și statutul ei clar de agresor.
Ce speră Kremlinul e să potențeze nemulțumirile și faliile sociale, utilizând în exces narațiunea crizei alimentare și pe cea a modificării ordinii geopolitice, în defavoarea Vestului.
De la titanul corp la corp cu NATO la liderul pus să aștepte sosirea autocratului încă puternic, Erdogan
Imaginea de forță pe care Moscova vrea să o imprime contrastează cu imaginea reală a lui Vladimir Putin în picioare, lăsat să-l aștepte pe Erdogan, un autocrat încă frecventabil pentru Occident, în pofida măsurilor dictatoriale folosite în țară.
Foto: Twitter/Joyce Karam
Umilirea nu e întâmplătoare: când era încă în grațiile Vestului, Putin avea obiceiul de a se lăsa așteptat, pentru a-și manifesta astfel puterea, iar Erdogan știe foarte bine asta. Dictatorii se cunosc bine între ei.
„Acele 50 de secunde în care Erdogan l-a făcut pe Putin să aştepte, părând descumpănit în faţa camerelor de filmat, spun mult despre cât de multe s-au schimbat după Ucraina”, a scris pe Twitter Joyce Karam, senior corespondent al National News.
Această strategie a umilirii e una comună autocraților: Putin a folosit-o maximal când și-a adus câinii la întâlnirea cu Angela Merkel, a cărei frică de câini este cunoscută, și Erdogan a pus-o în scenă când a așezat-o pe şefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, pe o canapea mai scundă decât fotoliile față în față, pe care stăteau el și Charles Michel, președintele Consiliului European.
Statura mică a lui Vladimir Putin s-a văzut însă prin aliații pe care reușește să-i adune în jurul său, Hamas, Iran și Coreea de Nord, și prin apelul de șantaj la singurul atribut care mai ține Rusia pe harta puterilor, arsenalul nuclear.
Citește și:
Putin vrea
Putin vrea să creeze o nouă ordine mondială. Începe prin a le cere rușilor să bea ceai pentru prostată în loc de Cola
Șeful CIA
Șeful CIA e sigur că și China va începe un război. A comentat și despre sănătatea lui Putin
Putin a
Putin a vorbit cu prințul moștenitor saudit, la șase zile după ce l-a vizitat Biden
Din august-septembrie
Din august-septembrie, războiul din Ucraina va lua o altă turnură Interviu
///////////////////////////////////////////
Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială
VALENTIN NAUMESCU
PREȘEDINTE ICDE
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).
VREI SĂ FII CORECT INFORMAT?
SUSȚINE ȘI TU JURNALISMUL RESPONSABIL!
Europa de Est, în sensul cel mai larg și cuprinzător al acestui concept atât de dinamic și al diferitelor sale versiuni istorice cu geometrie variabilă, al constructelor ideologice, geopolitice, culturale și strategice și al subregiunilor„inventate” în ultimii 200 de ani (Zwischeneuropa, Mitteleuropa, Europa răsăriteană, Europa Centrală, Flancul Estic al NATO, Europa de Sud-Est, Balcanii, Europa Centrală și de Est,Vecinătatea Estică a UE etc.), cu înțelesuri mai largi sau mai restrânse, de la o epocă la alta, a rămas ultima regiune a Europei și lumii civilizate, care mai are de a face încă, în secolul al XXI-lea, cu imperialismul și amenințările acestuia.
Așa cum discutăm în fiecare an la curs cu studenții noștri de la Relații Internaționale, geopolitica „Europei de Est” a variat semnificativ, de la opt state componente până în 1989-1990 (RDG, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia și Albania) la nu mai puțin de 22 de state în formatul postcomunist al Europei Centrale și de Est, apoi la cele șase republici postsovietice care compun așa-numita„Vecinătate Estică a UE” (noua Europă de Est), respectiv membrii Parteneriatului Estic lansat în 2009: Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan.
Dinamica geopolitică a regiunii, când mai mare, când mai mică, și conceptualizările aferente au fost impresionante, dar practic o soluție definitivă pentru securitatea acestei regiuni încă nu s-a găsit.
În cazul României, de exemplu, ne place să credem că nu am mai aparține în prezent Europei de Est, ci că aparținem acum Europei Centrale (integrate în NATO și UE), dar vântul rece care ne suflă dinspre Est și Marea Neagră ne face să nu uităm că totul aici este doar o conjunctură (favorabilă sau nefavorabilă) care se poate schimba oricând, iar amenințarea unei Rusii agresive, criminale și înapoiate persistă ca un blestem.
Dificultatea, neputința sau lipsa de voință a Occidentului de a găsi în cele din urmă și de a investi decisiv într-o soluție democratică, sigură și definitivă a întregii regiuni a Europei de Est pornește inclusiv de la ambiguitatea, confuzia și nesiguranța Vestului în privința apartenenței culturale reale la civilizația europeană a acestei regiuni postimperiale și de la încrederea/interesul – sau lipsa lor- de a smulge, o dată pentru totdeauna, această regiune din mlaștina conflictelor și războaielor și din pretinsa sferă de influență a Imperiului Rus.
A doua cauză a insecurității este relația de complicitate cu Rusia care încă persistă în anumite medii politico-diplomatice sau de afaceri din Europa de Vest, o relație care s-a dovedit în ultimele decenii de o naivitate incredibilă și de o toxicitate aproape criminală.
Știm că nu toți germanii, francezii, italienii, olandezii, austriecii etc. răspund afirmativ și fără dubii, nici măcar astăzi, în 2022, la chestiunea acestei apartenențe culturale și civilizaționale a Europei de Est la Occident, precum și la non-negocierea ei cu Rusia, și de la această indecizie pleacă multe din necazurile regiunii.
Discursul înșelător al Rusiei despre „lumea rusă (Russkiy mir)” și despre pretinsele„legături benefice ale Europei de Est cu Rusia”, presărat cu minciuni (uneori stupefiante) pentru ignoranți, jumătăți de adevăr și distorsiuni pentru semidocți, elemente de ortodoxism și tradiționalism pentru cei mai săraci cu duhul, antioccidentalism și antiamericanism pentru captivii ideologici de stânga sau de dreapta etc., încă îi convinge pe unii europeni că imperialismul rusesc ar avea în zonă o anumită bază de „dreptate, rațiune și legitimitate istorică”.
Europa de Est a fost dintotdeauna un spațiu de tranziție, al periferiei imperiilor
Chestiunea Europei de Est a apărut pe agenda europeană odată cu Războiul Crimeii (1853-1856) și cu dilema Europei de Vest de a ajuta unul din cele două imperii rivale ale Orientului, Otoman și Rus, împotriva celuilalt (decizia a fost a unei alianțe între Regatul Marii Britanii-Al Doilea Imperiu Francez-Regatul Sardiniei-Imperiul Otoman împotriva Imperiului Țarist), dar a rămas în esență nerezolvată până în prezent, deși Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul German (inclusiv Al Treilea Reich) au fost înfrânte succesiv și au dispărut, între 1918 și 1945.
Europa de Est a fost dintotdeauna un spațiu de tranziție, al periferiei imperiilor și expansionismului teritorial, dar această problemă istorică este în sfârșit pe punctul de a fi rezolvată, sperăm, în Războiul de Independență al Ucrainei.
2022 ar putea fi noul 1989-1991, marcând a treia moarte a Imperiului Rus, cel din versiunea putinistă. O Rusie înfrântă în Ucraina va deveni curând o Rusie post-Putin și, în funcție de severitatea pierderilor suferite în acest război de ocupație pe care Kremlinul l-a declanșat, Rusia post-Putin ar putea cel puțin renunța la visul imperial și ar putea încerca din nou, ca în 1991, drumul democrației.
Am vrea să credem că nu este doar o iluzie, iar a treia moarte a Imperiului Rus (care va veni cu siguranță odată cu sfârșitul regimului Putin) nu va fi urmată, peste 20-30 de ani, de o nouă reînviere a imperialismului rusesc.
Istanbulul, Viena, Budapesta și Berlinul și-au încetat definitiv statutul imperial și ocupațiile teritoriale în Europa de Est, în diferitele războaie ale secolului trecut. Credeam, în 1991, că a dispărut și Moscova definitiv din viața Europei de Est.
Desființarea Uniunii Sovietice a reprezentat sfârșitul lungului război mondial al secolului XX, început în vara lui 1914 cu atentatul de la Sarajevo, continuat de frustrarea revanșardă a lui Hitler și apoi de victoria lui Stalin și Războiul Rece, așadar o uriașă confruntare imperială de aproape 75 de ani, care a fost, în esență, un război al căderii imperiilor Europei, pornit din Europa de Est.
A mai rămas un singur imperiu în Europa, înapoiat, debil și violent
Evenimentele din 1989-1991 au părut să sugereze că, odată cu URSS, a dispărut al patrulea și ultimul imperiu care a deținut teritorii în această regiune a periferiilor și interferențelor. Dar nu a fost așa.
A mai rămas, așadar, un singur imperiu în Europa, înapoiat, debil și violent, pe care europenii l-au crezut mort și îngropat de două ori, în 1917 și 1991, dar care umblă acum ca un Zombi, ucide și distruge tot ce prinde în Ucraina, amenințînd țările vecine, Europa și chiar lumea întreagă cu un „război total” dacă îi stă cineva în cale și îl împiedică să se extindă abuziv – a treia versiune a Imperiului Rus, cel putinist.
Nu putea exista o figură mai potrivită pentru al Treilea Imperiu Rus decât un ofițer KGB frustrat al Războiului Rece, umilit și trezit la jumătatea vieții fără busolă, care preia conducerea cu nostalgia imperiului decăzut și, la fel ca Hitler în anii 1930, promite poporului revanșa, „dreptate istorică” și ridicarea steagului coborât în 1991.
Ipocrizia cu „eliberarea conaționalilor” din țările vecine și similitudinea Donbas-Sudetenland întregesc tabloul repetării scenariului expansionist din 1938.
Acum, lucrurile fiind începute, ar trebui duse până la capăt, iar Occidentul are șansa de a înfrânge Rusia și de a spulbera imperialismul rusesc.
Armata rusă are deja pierderi importante, iar economia rusească începe să gâfâie sub povara costurilor războiului și a sancțiunilor progresive. Presiunea asupra Rusiei trebuie continuată. În maxim 6-9 luni, Rusia va rămâne fără bani și va intra în imposibilitatea de a-și plăti datoriile externe mai vechi, deci de a se refinanța de pe piețele financiare internaționale.
Falimentul Rusiei agresoare a lui Putin nu trebuie ratat de Occident, ci trebuie exploatat la maxim, cu toată opoziția lui Viktor Orbán, „omul de serviciu” al lui Putin în UE și NATO, detractorul Tratatului de la Trianon, care încearcă să agite etnicii maghiari în bazinul Carpatic și pândește și el demult un moment prielnic, pentru iluzorii revanșe de secol XXI ale Ungariei în regiune.
Indiferent cum se va termina Războiul lui Putin, chestiunea Europei de Est va fi influențată considerabil.
Dacă Rusia va fi învinsă, dictatorii Putin și Lukașenko vor cădea rapid și va apărea șansa unei soluții definitive de securitate pentru Europa de Est, prin includerea acesteia în paradigma occidentală, într-o formulă sau alta.
Pentru China și pentru noua ordine mondială, victoria Ucrainei susținute militar și economic de Occident și înfrângerea Rusiei va fi un duș rece, mai ales în perspectiva Congresului PCC din noiembrie și a realegerii lui Xi Jinping, asociate cu obiectivul strategic fundamental al anexării Taiwanului. Toate marile obiective politice și strategice regionale și globale ale Chinei comuniste vor fi blocate sau mult întârziate de o victorie care ar repoziționa SUA în calitatea de lider al ordinii mondiale.
Dacă Rusia se impune în Ucraina, chestiunea Europei de Est va rămâne o rană deschisă a Europei și a lumii democratice liberale.
Nori negri se vor strânge deasupra sistemului relațiilor internaționale, fiindcă puterile revizioniste Rusia și China vor prinde curaj. Nu am exclude atunci nici posibilitatea unei rebalansări clare a Turciei dinspre Vest spre Orient și puterile non-occidentale, deși regimul Erdoğan își trăiește și el, foarte probabil, ultimii ani. Iranul și Coreea de Nord ar întregi tabloul regimurilor de forță anti-liberale care vor contesta supremația Vestului și dreptul internațional.
Suntem într-un punct critic și crucial al istoriei relațiilor internaționale și configurării politice a secolului XXI, în care de soarta războiului din Ucraina depinde, iată, nu numai rezolvarea sau agravarea chestiunii Europei de Est, dar și ordinea de securitate a întregii Europe (pentru a nu mai vorbi de impactul asupra UE, care ar putea fi benefic sau, dimpotrivă, catastrofal), supremația globală SUA-democrații liberale occidentale vs. China-Rusia-Coreea de Nord, respectiv ordinea mondială bazată pe forța dreptului (internațional) sau pe dreptul forței (militare).
Citește și:
Va trăda
Va trăda Occidentul Ucraina, după ce două decenii a apelat la Realpolitik cu liderul care provine din cea mai criminală organizație a Europei? Ce așteaptă Xi Jinping Interviu video
Vicepremierul Moldovei:
Vicepremierul Moldovei: Fără România, nu am fi supraviețuit. Războiul e nepopular și în Federația Rusă Interviu video
Dacă se
Dacă se va ajunge într-o situație de renunță sau escaladează, Putin va alege escaladarea. Scenariul cel mai prost e că Occidentul își va pierde interesul – Interviu video cu Mark Galeotti
“Trebuie să
“Trebuie să omor vreo zece inși până îmi beau cafeaua de dimineață”: Cum i-a transformat Putin pe soldații ruși în violatori care masacrează Interviu video
Chestiunea istorică a Europei de Est, a treia moarte a Imperiului Rus și noua ordine mondială
/////////////////////////////////////////////
Putin si poporur Rus-globalizare cu pistolul la tampla ne-au adus…Vladimir Putin prevestește o nouă ordine mondială. Cum arată modelul său de viitor
Burghelea Cătălina
Preşedintele rus Vladimir Putin susține că Occidentul nu poate oferi lumii propriul model de viitor, de aceea se formează o nouă ordine mondială, o alternativă la lumea unipolară existentă până acum, care va fi, în opinia sa, „mai justă şi mai orientată social”. Liderul de la Kremlin afirmă că elitele occidentale au „intrat în panică”.
Noua ordine mondială în viziunea lui Putin
„Occidentul nu poate oferi lumii modelul său de viitor (…) Atât la nivel local, cât şi global se pun bazele şi principiile unei ordini mondiale armonioase şi mai juste, orientată social şi sigură, o alternativă la cea existentă”, a relatat liderul de la Kremlin.
„Se apropie o eră nouă”
Noua ordine mondială, potrivit lui Vladimir Putin, vine să înlocuiască lumea unipolară care, „prin natura sa, frânează dezvoltarea civilizaţiei”. Șeful de stat rus este de părere că, în prezent, elitele lumii occidentale au „intrat în panică”, deoarece alte centre mondiale de dezvoltare îşi prezintă viziunea lor asupra viitorului lumii.
„Oricât s-ar strădui elitele occidentale şi aşa-zisele elite supranaţionale să conserve ordinea existentă, se apropie o eră nouă, o nouă etapă în istoria lumii. Doar statele cu adevărat suverane pot garanta o dinamică de creştere ridicată”, a punctat președintele Rusiei.
Reamintim că, la 24 februarie a.c., Vladimir Putin a ordonat armatei sale să invadeze Ucraina, stat suveran şi independent. Războiul declanşat de Rusia, pe care Kremlinul îl numeşte „operaţiune militară specială”, a dus la izolarea ţării pe plan internaţional şi a atras o serie de sancţiuni dure pentru descurajarea maşinăriei de război ruse, afirmă experţii.
Relațiile globale, impact major pentru viitorul omenirii
Conflictul din Ucraina face parte din lupta pentru o nouă ordine mondială. Rusia și China contestă în mod deschis Pax Americana. Dar cum va arăta următoarea eră a puterii rămâne o întrebare deschisă. Cu greu cineva ar fi crezut posibil ca Occidentul să reacționeze atât de repede, atât de puternic și cu atâta unitate la agresiunea rusă. Expulzarea Rusiei din sistemul de transferuri financiare SWIFT și sancțiunile băncii centrale ruse, precum și retragerea voluntară a companiilor occidentale de pe piața rusă și-au pus amprenta asupra oligarhilor.
Cum va arăta ordinea mondială viitoare va fi decisă de relațiile globale. Federația Rusă și-a supraestimat puterea. Chiar dacă Moscova reușește totuși să câștige militar războiul din Ucraina, din punct de vedere geopolitic va cădea pe al doilea nivel, ca partener secund al Chinei.
///////////////////////////////////////////
Convorbiri cu Hitler
Ce-i scapă cancelarului și predecesoarei lui? Dar SUA? Ce ar fi înfrângerea Ucrainei în Donbas? Ca lumea să piardă pariul cu foamea indusă de ruși prin blocarea porturilor ucrainene? Pa Vestului și Europei. Noapte bună.
Inadecvarea, minciunile, iluziile și autoamăgirile Europei și Americii la provocarea putinistă continuă și, dacă se vor perpetua, vor avea consecințe nu doar grave, ci de-a dreptul catastrofale.
Ucraina pare, pe moment, a pierde războiul
Potrivit Kievului, Ucraina ”pierde pe front în fața Rusiei”, în ceea ce a devenit un ”război de artilerie”. E un tip de conflict pentru care forțele ucrainene nu mai au aproape deloc muniție proprie și depind aproape integral de livrările occidentale, care sunt insuficiente, după cum reiese din explicațiile șefului adjunct al serviciilor secrete ucrainene, Vadim Skibițki, reluat în ziarul The Guardian. La rândul său, Garry Kasparov e de acord: ”Penuria de arme grele a Ucrainei a atins un nivel critic. Marea Britanie și Polonia fac mai mult decât pot. Dar (Olaf) Scholz amână (cu privire la livrări de arme) și minte. Nici SUA nu-și limpezesc țelul în acest război și trimit mai puțin Ucrainei decât au promis și net mai puțin decât ar avea nevoie” țara agresată, invadată și ocupată.
În timp ce zgârcenia Berlinuluila exportul de arme grele necesare apărării Ucraineia atins cote mari și tinde spre cele paroxistice ale avariției lui Harpagon, cancelarul se laudă, insolent, că Germania ar fi făcut, chipurile, enorm (”mai mult decât aproape orice altă țară”) pentru ajutorarea militară a Ucrainei. Scholz minte fără jenă, de vreme ce niciun tanc german din cele neofensive promise și cu atât mai puțin din cele de atac, livrabile, nu a ajuns pe front. A făgăduit Gheparduri și sistemul de apărare anti-aeriană Iris-T, dar nici aceste arme n-au ajuns încă la destinație.
Polonia față cu inadecvarea Franței și Germaniei: ”S-a mai vorbit cu Hitler?”
Cu nimic nu contrastează avariția cancelarului mai puternic decât cu generozitatea cu care el și omologul său francez, Macron, irosesc ore spre a sta de vorbă, incontinent, cu dictatorul rus, spre marea bucurie a lui Putin, a dezinformatorilor și a propagandiștilor săi. Nu mai puțin euforici au devenit ei grație Papei, care și-a susținut și el strălucitul ”doctorat” de lider inadecvat al creștinătății pe care o conduce, umilindu-se repetat, complet aiurea, în fața tiranului rus și a propagandei sale.
Urmăriţi videoclipul03:51
De ce insistă Ucraina să primească arme de fabricație germană?
Într-un târziu, i-a sărit țandăra până și președintelui Poloniei, Duda. Liderul de la Varșovia a osândit clar și fără echivoc halucinantele convorbiri telefonice purtate de cancelarul Scholz cu liderul de la Kremlin. ”A vorbit oare cineva cu Hitler” (în cel de-al Doilea Război Mondial)? – s-a întrebat Duda. Și (cu trimitere la Macron): ”a cerut oare cineva să nu fie umilit?”, a adăugat el, într-un interviu acordat presei germane. În ”Bild”, șeful statului polonez a reliefat just că ”aceste discuții nu aduc nimic în afară de a-l legitima pe insul responsabil pentru crimele armatei ruse în Ucraina”.
Scholz stăruise, vai, zilele trecute, să reitereze justificarea discuțiilor sale aberante cu Putin, ca fiind necesare ca să i se explice liderului rus că strategia sa în Ucraina ar fi dat greș.
O fățărnicie cu tulburătoare antecedente istorice
Duplicitatea halucinantă a cancelarului are precedente în istoria Germania. După ultimatumul sovietic adresat României, în iunie 40, care cerea Basarabia și Bucovina, regele Carol ar fi vrut să-i reziste cu arma în mână idolului lui Putin, Stalin. Mizând pe presupusul anticomunism german, Carol ceruse autorităților naziste să intervină pe lângă unguri și bulgari să nu atace trupele române, în timp ce armata țării apăra granițele României de o invazie rusă. Hitler i-a cerut repetat și imperativ să cedeze Uniunii Sovietice și să renunțe la rezistența armată în fața raptului teritorial al Moscovei.
Nu e Putin, încă, Hitler. Sau Stalin. Dar ideologic nu există lider postbelic (în afară, poate, de Dmitri Medvedev) care să fi fost mai aproape de ei. În timp ce Scholz se întreținea cordial cu Putin, adjunctul tiranului, vice-șeful Consiliului de Securitate al Rusiei și posibilul succesor al dictatorului, își defula pe Telegram sentimentele reale față de ucraineni: ”Mă întreabă oamenii adesea de ce sunt postările mele pe Telegram atât de dure. Răspunsul e că îi urăsc. Sunt scârbavnici și gunoi. Ne vor moartea. Cât timp trăiesc, voi face totul ca să-i fac să dispară”, și-a precizat planurile numărul doi al Rusiei. Și că să nu fie niciun echivoc, rușii au continuat să blocheze porturile și grânele ucrainene, condamnând sute de milioane de oameni din Africa și Asia la moarte prin inaniție.
În vreme ce antecedentele în materie de duplicitate diplomatică germană le includ pe cele care, în consecința pactului Ribbentrop-Molotov, au împiedicat România să se apere de ruși în 1940, nimeni nu pare să fi făcut mai mult pentru continuitatea lor, în ultimele două decenii, decât predecesorii lui Scholz, Gerhard Schröder, lacheul tiranului, și, mai ales, Angela Merkel.
Cioran și contradicția insolubilă a discursului lui Merkel
Azi, ex-cancelara, care refuză să-și facă vreun reproș ori să-și admită vreo greșeală, vreun păcat sau vreo culpă în politica față de Rusia, afirmă că ar fi știut întotdeauna că Putin e ostil Vestului. Dar atunci, pentru ce, în numele Cerului, a spus, la inaugurarea proiectului Nord Stream, că: ”arătăm acum că mizăm pe un parteneriat viitor, sigur și solid, cu Rusia”! De ce a promovat ferm, sistematic și hotărât amplificarea dependenței energetice a Germaniei și Europei de Rusia? Ce-a apucat-o, pe ea, care crescuse în ocupata Germanie răsăriteană și, ca redegistă, cunoaștea bine ce înseamnă KGB și STASI, dar se lăsase pe mâna fostului kaghebist din Dresda?
O atacase ura de sine? O nărăvise ura pe Vest? Nihilismul? Unul din marii nihiliști ai veacului trecut, româno-francezul Emil Cioran, care le ținuse la un moment dat pumnii legionarilor și naziștilor, afirma, după război, că doar două popoare nu s-ar fi ”epuizat istoric”. Germanii și rușii. Ei bine, Cioran a uitat Ucraina.
Iar germanii sunt pe cale să-și epuizeze credibilitatea. Ce încredere mai poate avea Kievul în Berlin, de vreme ce ambasadorul ucrainean din Germania, Melnyk, încă mai așteaptă precizări de la guvernul federal cu privire la datele exacte la care vor ajunge în Ucraina armele germane promise?
Efectele unei duplicități prea îndelungate
N-ar avea motive ucrainenii să considere că, așa cum a presat cândva Berlinul România în 1940 să accepte o pace oneroasă, cu cedări de teritorii înghițite hulpav de rușii lui Stalin, cuplul franco-german care conduce Europa în prezent încearcă să impună din nou același lucru, de această dată Ucrainei, în favoarea epigonului lui Stalin, Vladimir Putin?
N-ar avea ei motive să creadă că absurda reticență a unor țări ca Franța și Austria de a primi în UE Ucraina, care și-a dovedit cu asupra de măsură voința de a adera la valorile europene, reflectă mai puțin obiecții privind calitatea democrației țării lui Zelenski, cât un obsesiv și sinucigaș împăciuitorism față de ruși? Căci dacă Ucraina nu intră în UE, cea, dixit Merkel, urâtă de Putin, oare la ce mai servește și ce mai reprezintă Comunitatea Europeană? La scos covorul roșu pentru ruși? Pentru Putin? Pentru alți tirani?
Scholz, Macron și Merkel ar fi făcut bine să știe că nu se vorbește cu Hitler, necum să i se conceadă dominația energetică ori un veto în sfera exportului de arme; și că împăciuitorismul îl legitimează și îl stimulează pe tiran și îi încurajează tirania. Iar francezii, germanii și, în genere, occidentalii ar fi optim să știe că în Donbas se joacă nu doar soarta Ucrainei, ci și a Africii și Asiei, riscând foametea, ca și destinul unui Vest, cu ale cărui valori sunt în război și Rusia, și China, și aliații celor două țări.
Autoare/Autor Petre M. Iancu
https://www.dw.com/ro/convorbiri-cu-hitler/a-62091388
/////////////////////////////////////////////
Leon Weintraub, supraviețuitor al Holocaustului: Cel mai rău e să uiți
„Pentru mine reconcilierea e posibilă. În acest spirit încerc să trăiesc”, spune medicul Leon Weintraub, un supraviețuitor al Holocaustului.
Leon Weintraub
DW: Aveți 96 de ani. Vă mai apar în visuri războiul și lagărele de concentrare?
Leon Weintraub: Nu îmi mai amintesc decât rar de ce-am visat. Ce-i drept, soția mea îmi povestește uneori că am dormit neliniștit sau că am strigat în somn, eu însumi însă nu-mi pot aminti nimic. Rămâne doar o impresie, pozitivă sau negativă. În timpul studiilor mele de medicină mi-a spus un profesor că oamenii cu experiențe negative le visează mai rar decât cei care au avut o viață bună. Nu m-a convins atunci.
Ați fost deținut în diverse lagăre de concentrare și exterminare. La început la Auschwitz. Cum vă amintiți de sosirea dvs la Auschwitz-Birkenau?
O dezumanizare groaznică. Primul șoc l-am trăit când am văzut trenul cu vagoane de vite. Stăteam înghesuiți, nu era posibil să se stea culcat ori să se șadă. Nu era nimic de băut, nimic de mâncat. Și tăcerea: nimeni nu plângea, nimeni nu protesta, nimeni nu-și articula dezamăgirea. Pe pancarte ni se promisese evacuarea din apropierea frontului în adâncimea celui de-al Treilea Reich, unde urma să muncim pentru Wehrmacht, armata germană. Și de-odată ne transportă așa? Eram ca loviți cu leuca, iar tăcerea aceasta de moarte îmi răsună în continuare în urechi.
Călătoria a durat două zile și două nopți. După sosire am văzut niște oameni stranii, îmbrăcați în ”pijamale” vărgate. Am sărit jos rapid, cu rucsacul pe umeri. Un deținut mi l-a smuls din mâini. ”Dar am o grămadă de timbre în el”! am spus. Mi-a răspuns: ”Aici nu vii ca să trăiești. De timbre n-ai nevoie”.
La Rampă v-ați văzut mama pentru ultima oară.
Bărbații mergeau la stânga. Femeile la dreapta. Mama arăta atât de tânără, deși avea deja 50 de ani. Avea un costum albastru închis, o bluză albă, se dăduse cu ruj pe față. I-am făcut cu mâna și i-am strigat: ”Ne vedem înăuntru!” Dar apoi am văzut cu coada ochiului sârma ghimpată, gardul electric și alte sârme. Unde ne duceau? Că eram la Auschwitz am aflat abia după război.
Aveați 18 ani, iar la selecție ați fost repartizat grupei care urma să mai trăiască. Ce ați făcut în lagăr?
Eram trupa de muncitori de rezervă. Dacă într-o întreprindere nazistă lipsea forța de muncă, erau trimiși acolo deținuți din grupul nostru.
Cât timp ați rămas la Auschwitz?
Șase sau opt săptămâni. Într-o zi am dat de un grup de bărbați goi care se aflau între două barăci și spuneau că așteaptă îmbrăcăminte ca să se poată deplasa la muncă. Această ”deplasare” a fost pentru mine ca un semnal. M-am alăturat grupului. Iar steaua mea cea bună s-a înființat. Ne-au dus la încăperea cu efecte iar după am fost urcați în tren. Ultima imagine de la Auschwitz era o femeie care se lipise de gardul de sârmă ghimpată. Alesese să moară.
Ați ajuns apoi la Groß-Rosen, Flossenbürg, Offenburg, lagărul exterior al lagărului de concentrare Natzweiler. Ce v-a ajutat să suportați toate acestea?
Dr. Leon Weintraub în dialog cu jurnalista DW Katarzyna Domagala
Dr. Leon Weintraub în dialog cu jurnalista DW Katarzyna Domagala
Îmi explic toate acestea psihologic. Eram într-o asemenea stare de stupoare permanentă, – azi avem noțiunea de catatonie -, încât funcțiunile superioare ale creierului erau fie întrerupte, fie puternic îngrădite. Această limitare a capacității de a primi negativul din afară era, posibil, un efect înlesnind supraviețuirea. Un instinct al prezervării.
Corpului meu îi ajungea un mizilic ca să supraviețuiască, – o bucățică de pâine, puțină supă, care ni se dădea dimineața. Asta era tot. Ajungea pentru ca scânteia vieții să se păstreze, să nu fie lăsată să se stingă.
Ați reușit mai târziu să vă mai folosiți de această putere a supraviețuirii?
Am fost plin de bucuria de a fi supraviețuit. Acest optimism îl scot în evidență mereu în convorbirile mele cu tineri. Un ziar olandez a publicat recent un articol despre mine. ”Dr. Weintraub nu știe ce înseamnă a te plânge”. Am adoptat o poziție potrivit căreia nimic din ce s-a întâmplat ulterior nu e comparabil cu ce a fost în ghettou sau în lagăre. Ceea ce mi-a dăruit fericirea de a fi mulțumit cu ce am.
Ce cuvinte ați mai șters din vocabularul dvs?
În special cuvântul ”răzbunare”. Dacă aș plăti cu aceeași monedă aș ajunge poate la nivelul făptașilor. Și nu vreau să fie comparabil cu făptașii. De aceea nu pledez pentru ”ochi pentru ochi”. Sunt în favoarea pedepsirii după lege a crimelor.
Și cuvântul iertare?
Nu, nu pot nici ierta nici justifica faptele la care a dus ideologia nazistă. Nu l-aș putea ierta pe SS-istul care a dat drumul robinetului de gaze, ucigându-mi astfel mama și o mare parte din familie. I-am numărat după război. Din 80 de membri ai familiei mai rămăseseră în viață doar 16. Dar există câteva cuvinte care se apropie de iertare, ca reconcilierea. Care e posibilă pentru mine și încerc să trăiesc în acest spirit.
Vă întâlniți cu mulți tineri. Ce întrebări vă pun?
Mă întreabă și despre vina lor. Le explic că ei nu au, desigur, vreo vină directă pentru că nu erau, pe-atunci, pe lume. Dar dacă descoperă că bunicul sau străbunicul lor a fost printre făptașii naziști activi, vor fi nevoiți să se confrunte ei înșiși cu acest fapt. De confruntarea cu această înțelegere nu-i pot elibera. Tot ce le pot da pe acest drum e sfatul de a face totul, ca să nu se mai repete.
Ce vă îngrijorează azi cel mai mult?
Mi se pare de neconceput că există în țările noastre, în Europa, oameni care se mai identifică cu naziștii, cu această ideologie. E mai mult decât o palmă pe obrazul milioanelor de victime, victime lipsite de apărare, cărora li s-a luat viața fără milă. Pentru noi, supraviețuitorii, e ceva de neînchipuit să te identifici cu această ideologie.
Cum se poate configura pe viitor memoria acestor fapte?
Mai întâi, avem în Europa memoriale. E de datoria unei țări să păstreze aceste memoriale ca avertismente față de ceea ce oamenii pot face oamenilor. Există muzee. Aceasta e partea materială.
Apoi avem martorii. Relatările noastre există și în broșuri sau filme. Mă ajută să supraviețuiesc dacă știu că tinerii care m-au ascultat nu vor cădea pradă ispitei, sau lozincilor AfD (partidul populist de dreapta Alternativa pentru Germania, n.red.) în Germania sau în Polonia. Iar după mine vor da mai departe mesajul mărturiei de neuitat nepoții mei. Căci uitarea ar fi cea mai rea.
Dr. Leon Weintraub s-a născut în 1926, în orașul polonez Lodz. În august 1944 a fost deportat în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau, apoi în lagărele de concentrare Groß-Rosen und Flossenbürg. După război, Weintraub a studiat medicina la Göttingen. În 1950 s-a întors în Polonia. În 1969 a reacționat la crescândul antisemitism emigrând cu fiii săi în Suedia, unde trăiește azi.
VĂ MAI RECOMANDĂM
Scenariul Holocaustului – 80 de ani de la Conferința de la Wannsee
Într-o somptuoasă vilă berlineză s-au discutat la 20 ianuarie 1942 detalii ale genocidului asupra evreilor europeni. Protocolul conferinței de la Wannsee stârnește frisoane și la 80 de ani de atunci.
Autoare/Autor Katarzyna Domagala
https://www.dw.com/ro/leon-weintraub-supravie%C8%9Buitor-al-holocaustului-cel-mai-r%C4%83u-e-s%C4%83-ui%C8%9Bi/a-60560954
////////////////////////////////////////////
Românii, memoria, Holocaustul
Să nu creadă nimeni în momelile extremiste. ”Data viitoare” nu va fi mai bine, ci mai rău, dacă preferăm să uităm.
Regina Elena, recunoscută în Israel ca „dreaptă între popoare”, a contribuit la salvarea multor evrei români
Românii au fost mințiți de mai-marii lor politici și spirituali înainte și după anii 30, înainte și după 1944, înainte și după 1989. Așa a ajuns țara să fie împinsă alături de Germania hitleristă spre crime în masă comise cu girul regimului antonescian, un dezastru istoric de proporții fără egal, de a cărui pată criminală nu se mai poate scăpa.
Așa au ajuns unii să nu se cutremure de oroare când aud în Parlament senatori ai AUR cochetând infect, ca ideologul Sorin Lavric, cu apologia unor legionari nu mai puțin siniștri decât criminala și terorista lor organizație.
Așa (precum și din inepția partidelor clasice, care nu se arată în stare să apere eficient democrația) a ajuns o formațiune politică toxică să crească nebunește, precum o tumoare malignă, cotropind acea parte a corpului politic românesc rămasă încă sănătoasă.
Morții cu morții? Nu-i mai bine să-i uităm?
Dar nu e oare mai bine să dăm uitării indelebila rușine a celor petrecute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Mulți așa își zic. Li se pare mai simplu să bată palma cu amnezia și să trăiască în stupoarea perpetuă a alcoolicului și dementului. Cu atât mai mult cu cât înaintașii lor n-au fost singurii, ba nici măcar vinovații principali.
Și pe urmă – nu dau atâția vina eficient pe victime? Și n-am fost cu toții ȘI victime? C-o fi și c-o păți, că evreii ar fi fost comuniști, că nici ei nu-s mai breji, ori ușă de biserică! Nu sunt.
Dar din sutele de mii de evrei români, doar câteva sute renunțaseră la iudaismul lor ca să adere la PCR. Când n-aveau niciun avantaj din afilierea lor la altă idee bolnavă, care nu era însă la putere în România, despre care încă nu știau cât de criminală poate fi, dar despre care credeau că ajută contra nazismului.
Or, în absolut covârșitoarea lor majoritate, n-au fost comuniști evreii români (sau unguri, sau ucrainieni) asasinați de jandarmi, de trupele române, de civili, la Iași, în Basarabia, în Bucovina și Transnistria, la Odessa. Și n-au fost comuniști nici evreii omorâți în masă în Ungaria și în lagărele de exterminare germane din Polonia, în care, la spartul târgului, în ura lor năucitoare, Crucile cu Săgeți, teroriștii pro-naziști instalați la putere la Budapesta, i-au trimis nu doar pe evreii maghiari, ci și pe evreii români încăpuți pe mâna Ungariei prin ”arbitrajul” hitleristo-mussolinian de la Viena.
Legenda mareșalului ”bun”
Dar nu li se cuvine recunoștință autorităților antonesciene care, de la un moment dat, au dat curs cererilor insistente ale reginei mamă Elena, ale nunțiului papal în România și ale altora și au încetat să mai deporteze evrei la moarte sigură, în Transnistria?
Ar fi ca și cum li s-ar cuveni mulțumiri spărgătorilor care, intrând prin efracție într-o casă, nu s-au mulțumit s-o devalizeze, ci au violat și omorât o jumătate de familie, dar, speriați de neașteptata intervenție a poliției, au lăsat-o în viață, traumatizată, pe cealaltă, în speranța de a scăpa de pedeapsă.
Dar nu e oare istoria prea complicată, ca să tranșăm chestiuni așa de complexe cum sunt cele create de ura pe evrei?
Porunca lui Dumnezeu
Ba uite că sunt mai simple decât credem. ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuși”, ne poruncește Leviticul, a treia partea a Bibliei, Cartea cărților, cea dăruită lumii de evrei.
În viața de toate zilele, această poruncă esențială a Scripturii a fost tălmăcită pe înțelesul oricui de înțeleptul rabin Hillel, acum vreo două mii de ani. A zis cam așa: ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.
Ca să ne amintească de efectele încălcării acestui crucial comandament moral e nevoie de supraviețuitori și de memoria lor, mai degrabă decât pentru victimele evreiești ale Holocaustului. Ca să le amintească urmașilor făptașilor ce preț cumplit are distracția căderii în barbarie. Și pentru ca să-i dăm ascultare lui Dumnezeu.
Dar poate nu cred unii în Dumnezeu? Întrucât au temeritatea de a se dezice de protecția divină, ateii au cea mai mare nevoie de memorie, ca să se ferească, pe viitor, dimpreună cu ai lor, de un cataclism din care s-ar putea să nu mai scape nimeni, indiferent de ce parte a baricadei totalitare se vor afla cândva.
Să nu creadă nimeni în momelile extremiste. ”Data viitoare” nu va fi mai bine, ci mai rău, dacă preferăm, vai, să uităm.
Citiți AICI interviul cu Dr. Leon Weintraub, un supraviețuitor al Holocaustului.
VĂ MAI RECOMANDĂM
Scenariul Holocaustului – 80 de ani de la Conferința de la Wannsee
Într-o somptuoasă vilă berlineză s-au discutat la 20 ianuarie 1942 detalii ale genocidului asupra evreilor europeni. Protocolul conferinței de la Wannsee stârnește frisoane și la 80 de ani de atunci.
https://www.dw.com/ro/rom%C3%A2nii-memoria-holocaustul/a-60564092
//////////////////////////////////////////////
Mihail Sebastian, trădări și accidentări
Ar fi vrut să fie un scriitor român, dar n-a fost lăsat. Ar fi vrut să fie iubit, dar nu prea i-a fost dat. Ar fi vrut să emigreze în Franța, dar n-a apucat. Gânduri la 77 de ani de la moartea lui Mihail Sebastian.
Imaginea unor cărți
Ar fi vrut să fie prieten, dar a fost trădat. Ar fi vrut, după eliberarea de anii de spaimă ai nazismului și legionarilor, să trăiască. Dar un camion l-a călcat.
Își dorise să scrie un mare roman: ”Accidentul”. Dar avusese un accident și pierduse manuscrisul. Îl rescrisese din memorie, fără să fie mulțumit, până ce moartea l-a găsit. Printr-un teribil accident.
Citise, muncise, scrisese harnic și nu-i venea ușor să umple rând după rând și pagină de pagină: articole, piese de teatru, romane. Își făcuse, în fine, un nume, autorul Stelei fără nume. Degeaba.
Ce-i într-un nume de român? De evreu? De evreu român?
Mai întâi i l-a reiudaizat, cu obidă, într-o prefață imundă și infamă, la o carte introspectivă, despre condiția evreului într-o lume creștină, Nae Ionescu, mentorul pe care-l admirase și îl iubise mult. Apoi, aveau să i-l târască în noroi țuțării de dreapta ai profesorului, impresionați de aplombul insolentului filosof care și-a compensat cu sadism lipsa de substanță, simbolizată de numele său banal.
Apoi, țuțării de stânga, progresiști. Cum că M.S. s-ar fi făcut slugă la fasciști.
Și nici unii evrei nu-l iertaseră. Pentru că – într-o epocă mutilată de crunte persecuții antisemite care aveau să prefațeze era crimelor contra umanității și să culmineze cu Holocaustul – Mihail Sebastian îndrăznise să cugete liber la chestiunea identității și a religiei, a opțiunilor politice evreiești, în speță la raportul dintre ”spiritul iudeu și cel local”, cum avea să noteze el în ”Cum am devenit huligan”.
Scria el, în acest text, răspunzând tuturor: ”M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sunt un partizan, sunt mereu un dizident.”
Ar fi vrut să aibă dreptul să fie un prozator de limba română și să i se recunoască privilegiul de a fi considerat un danubian. Nae Ionescu n-a vrut. A hotărât că nu se poate. Ești ”nu om de la Dunăre, ci evreu de la Dunăre, Iosef Hechter”, l-a somat pe M.S., să-și bage mințile în cap, profesorul-mentor de asasini legionari.
Radicalismul lui Nae Ionescu era cu atât mai grotesc cu cât era mână-n mână cu obiceiul locului de a se ”pupa Piața Endependenți”. Obicei practicat asiduu și azi, ca și atunci, de unii din învățăceii lui Nae Ionescu, după război.
În cartea sa-război de apărare, Sebastian descrie comportarea personalităților publice dâmbovițene:
”Iată o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca și în parlament, oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenței. Avem de aceea o cultură de brutalități și tranzacții.” (Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan)
Antisemitismul brutal are adesea un efect paradoxal. Întărește iudaismul. Antisemitismul legionarilor n-a fost ca al nazismului și nici ca al lui Antonescu, dar toate s-au unit în erupția formei sale radicale, eliminatorii, materializate în Holocaust.
Și toate acestea aveau să-i trezească și să-i întărească identitatea somnolentă, de evreu agnostic, modern, european, agitat de crize, zbuciumat de prigoane, momit de ispite asimilaționiste. În decembrie 41, când Germania lui Hitler, aliatul lui Antonescu, declara război Statelor Unite, Jurnalul consemna: ”Undeva, într-o insulă cu soare și umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină fericire mi-ar fi…indiferent dacă sunt sau nu sunt evreu. Dar aici și acum nu pot fi altceva”.
Cum trebuie să se fi simțit acest scriitor român de origine și sensibilitate evreiască ? Precum un copil părăsit de părinți, ca și cum tatăl, Europa sa natală, ca și cum mama, națiunea căreia-i slujise pe tărâmul literelor, îl trădaseră și îl abandonaseră fără milă, predându-l asasinilor săi.
Trădări postmortem și postbelice
Mihail Sebastian a fost trădat toată viața. De iubite, de amici, de mentori, de soartă. Destinul i-a rămas însă vitreg și după ce l-a călcat camionul. Întâi a fost uitat, deși piesele i s-au jucat.
Apoi, a redevenit celebru în anii 90, odată cu publicarea unei ample părți a ”Jurnalului” său, niciodată integral tipărit. Și dansul macabru a reînceput cu o neobișnuită vigoare și inflamare, întețit de ultragierile provocate de imaginea deloc măgulitoare a lui Mircea Eliade din Jurnal și de disputa cu privire la rinocerizarea bunului ”prieten” al lui Sebastian, ”mentorul generației sale”.
Un filosof, care nu i-a fost frate, l-a anexat fratern, dar abuziv. L-a numit familiar și familial ”Sebastian, fratele meu”. I-a transformat evreitatea în prilej de stereotipizare. Și a mimat, prin intermediul lui, cel prefăcut în instrument, o inexistentă simetrie a suferințelor în Holocaust și sub comuniști, transformându-l, parcă, pe scriitor, în chezaș avant la lettre al ”rezistenței prin cultură”.
O individă, care a adoptat recent o redefinire a termenului de antisemitism, astfel încât să-l poată absolvi pe jurnalistul Eminescu de această culpă, l-a găsit pe evreul Sebastian nu doar ”ucenic de diavol”, ci ”extremist de dreapta” și simpatizant al lui Mussolini. L-a înfierat într-o carte de-o rară netrebnicie, bazată pe o stupidă retroiecție și pe câteva pasaje din articole, puține, rupte din context, scrise de jurnalistul înfierat la 20 și ceva de ani, pe când nu-i picase cașul de la gură. Și pe când nu se știa nici ce e fascismul, nici ce avea să devină legionarismul sau nazismul.
Teza ei implică, sugestiv, că Sebastian ar fi trebuit să știe în anii 20 ce va face aliatul lui Mussolini în Holocaust și cum se va schimba accepția termenului de fascism de-a lungul deceniilor, al războiului mondial, al unui veac. Îmi pare a fi procedura demolatorilor de statui corecți politic, din anglosferă.
N-a impresionat-o pe Marta Petreu și n-a determinat-o să-și regândească teza eronată faptul că, după numai câțiva ani, încă tânărul, dar rapid maturizatul Mihail Sebastian, avea să scrie, în 1935, mult înaintea genocidului nazist:
”Corurile, marșul în cadență si simbolurile vagi, aceste beții psihologice, sunt materia primă a oricărei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, puțin interesează. Ele sunt eficace, și asta e de ajuns. Există un singur dușman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui… Noaptea de chef va trece însă, și în zori va veni dezgustul. Nopțile de chef țin uneori foarte mult în istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfârșitul lor, dezgustul însă vine fără greș. Marxismul și fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice și economice decisive, dar amândouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și în marxism, și în fascism o lipsă de viață și un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna […] Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.”
Dimpotrivă. Martei Petreu i s-a părut că toate acestea nu-l absolvă de păcatul de tinerețe al apropierii de un mentor care avea să deraieze și să-și trădeze, ticălos, discipolul. I s-a părut că, dimpotrivă, tânărul trebuie osândit și postmortem, nu doar pe viață, ci și pe veci, cu o condamnare fără drept de apel, care să merite o justificare cât o carte foarte groasă. Una care să dea impresia că ar fi fost fascist. Atât? Nu.
Mihail Sebastian a avut și norocul de a fi iubit. Tatiana Niculescu știe să vadă cu ochii inimii. Autoarea unei foarte recomandabile cărți, intitulate ”Singur – Viața lui Mihail Sebastian”, pare să-l fi privit congenial. Pe coperta cărții ei se găsește o parafrază semnificativă din Mihail Sebastian, cel pe care un accident de camion ni l-a răpit acum 77 de ani: ”Sarcina – dacă nu vocația – intelectualilor este să opună regimurilor totalitare îndoiala, conștiința, spiritul lor critic. Guvernele autoritare le cer să spună da sau nu, ca să știe cine e de împușcat pe loc și cui i se poate îngădui să trăiască. Ce e de făcut însă cu cei ce nu spun nici da, nici nu, nu vor să se alinieze nici la dreapta, nici la stânga?”
Sebastian nu mi-a fost frate. Nici tată sau bunic. Dar e – și va rămâne – unul din marile mele repere. Un mare scriitor evreu. Român. Evreu român. ”Evreu-român-dunărean”, cum el însuși s-a descris. Și un mare și amar solitar.
Autoare/Autor Petre M. Iancu
https://www.dw.com/ro/mihail-sebastian-tr%C4%83d%C4%83ri-%C8%99i-accident%C4%83ri/a-61972692
/////////////////////////////////////////////
Pogromul. Și un umanist creștin
Nu sunt singur. Împreună cu mine se ridică și alți evrei să rostească, în aceste zile, Kadiș.
Un membru al comunității evreiești la cimitirul evreiesc din Iași (imagine din iuni 2021)
Un membru al comunității evreiești la cimitirul evreiesc din Iași (imagine din iuni 2021)
Iată ce mai pot face azi, pentru ai lor, urmașii celor asasinați de gloată, de jandarmi, de regimul Antonescu, în complicitate cu militarii nemți, la Iași, în aceste zile de sfârșit de iunie, acum 81 de ani.
A spune Kadiș e felul supraviețuitorilor de a se înclina în amintirea celor dispăruți. E poate și un mod de a se adecva la povara, mai grea decât se crede îndeobște, a supraviețuirii.
E și un fel al celor împuterniciți de credință, dar neputincioși să-i scoale din morți pe cei pe nedrept disprețuiți, excluși, scuipați, urâți, defăimați, torturați, jefuiți, înainte de a fi împușcați pe stradă, ori alungați din cetate și uciși în masă, în trenurile morții, ori în margine de pădure, de a da viață măcar în propriul suflet numelui celor martirizați doar pentru că erau evrei. Măcar memoria lor să o păstreze vie.
E și un mod de a da o șansă neuitării căderii în barbarie, una despre care azi, mai mult decât în ultimii 80 de ani, știm că se poate repeta oricând, oriunde, în plină Europă, în miezul modernității, civilității și al umanității, între altele și fiindcă pojghița civilizației e subțire. Sau tocmai pentru că o acoperă, parcă fatal, uitarea.
Iată de ce azi, în timp ce tunurile bubuie intens în Ucraina și mă întreb cu ce-a greșit civilizația iudeo-creștină, de produce la câteva zeci de ani, spre propria ei nenorocire, câte un Hitler, Stalin sau Putin, simt parcă nevoia unei rugăciuni extinse. Una care să cuprindă și memoria celui care a fost Johannes Reuchlin. Marele cărturar german a intrat în eternitate acum o jumătate de mileniu.
Un umanist creștin
Puțini știu cine a fost. Și mai puțini, care i-a fost învățătura. Umanist creștin, un eruditus în cel mai nobil sens al cuvântului latin, Johannes Reuchlin, un filosof și un filolog de mare clasă, de clasă universală, ar trebui studiat aprofundat în orice școală mai acătării, în orice facultate umanistă din lumea încă liberă, din statele care se socotesc ca aparținând de civilizația iudeo-creștină.
Dar lumea contemporană îl ignoră. De câteva sute de ani este cuprinsă de o trepidație progresistă. Time is money. Trecutul nu pare cool. Credința, textele sacre și istoria nici atât. Așa că globul nu prea are timp de Reuchlin și de filosofia lui. Sau de laborioase exerciții de memorie. Și de o revizitare vitală a tezaurului religios al lumii și civilizației create prin litere. Și prin cuvânt.
Fapt neobișnuit, Reuchlin învățase ebraica de la maeștri evrei. Se familiarizase și cu limbile clasice. Fusese puternic influențat de florentinul Pico della Mirandola, filosoful italian care avea să confere slavă gândirii despre demnitatea omului, despre esența lui, ființa dotată de Dumnezeu cu liber arbitru.
Secretele lumii
Pico, scrie istoricul și filosoful german Wilhelm Schmidt-Biggemann, ”inclusese în știința sa universală un lung capitol dedicat Kabbalei, misticii evreiești, despre care savantul italian considera că depozitează cunoașterea primordială a umanității: tainele lui Dumnezeu, ale lumii și ale omului, conținând in nuce și secretul venirii lui Mesia”, presimțirea adevărului creștin. Taine, pe care nădăjduia să le descifreze prin Kabbala.
Această cunoaștere ”fusese predată înainte de căderea în păcat, lui Adam în ebraică și fusese ascunsă în (scrierile sfinte, biblice și postbiblice evreiești) în Tora și Talmud, fiind decodabil prin tehnici kabbaliste, permutări de litere și interpretări de cuvinte, în baza valorii lor numerice,” mai credeau renascentiștii creștini.
Reuchlin nu s-a mulțumit să se înțelepțească, grație lui Pico și a celorlalți maeștri ai săi evrei, germani, francezi și italieni. A trecut, așa cum îi cerea Biblia și conștiința, la fapte, când a descoperit că e nevoie de ele. Și cât de mare era și atunci nevoia de oameni, de bărbați adevărați.
De ani de zile incita din răsputeri la vrăjmășie împotriva manuscriselor conținând textele sacre ale religiei evreiești un renegat doldora de ură, un apostat, susținut de călugării dominicani din Köln. Pfefferkorn și adepții lui credeau că evreii ar putea fi convertiți cu forța, dacă li s-ar sustrage scrierile sfinte.
”Opera” unui antisemit evreu care-și ura obârșia
Asemenea tentative mai avuseră loc. Obosită de tentativele ei futile de a-i converti pe evrei de bunăvoie, Inchiziția spaniolă obținuse cu doar un deceniu înainte de la regii catolici expulzarea evreilor din Spania.
Educat la cele mai înalte școli franceze, Reuchlin își făcuse un nume în sfera învățaților europeni. El considera cărțile evreiești, a căror grabnică distrugere prin arderea pe rug o revendicase convertitul Johannes Pfefferkorn, ca fiind depozitarele unei inestimabile științe și tradiții, edificate în jurul misterului cuvântului originar al Domnului. Ca atare, voia și spera să le poată apăra și salva.
În 1511, renascentistul profesor neamț, creștin, de greacă și de ebraică, pe-atunci în vârstă de 56 de ani, lansa, deci, un fierbinte apel la toleranță religioasă și la protejarea cărților religiei israelite. Dar ce-nsemna cuvântul oricui în fața autorității clericale a epocii? În cearta și disputele purtate la înalt nivel la Vatican, la cancelariile, mânăstirile și universitățile europene ale vremii i s-a cerut profesorului Reuchlin părerea sa de specialist.
Un conflict cheie al primilor două mii de ani de civilizație iudeo-creștină
Într-o expertiză consacrată subiectului, filosoful și filologul german își fructifica plenar înțelepciunea și talentul diplomatic, arătându-se favorabil dispus ideilor timpului, spre a le putea analiza și critica mai judicios: ”sigur că putem vorbi și disputa cu evreii spre a-i câștiga la credință noastră. Dar dacă scrierile lor vor fi arse, pe ce ne vom mai putea baza?” – se întreba retoric, în avizul său celebru, marele umanist german.
Expertiza lui avea să facă epocă, de vreme ce autorul ei, un excelent cunoscător al antichității greco-romane, era de părere că ”în filosofie nimic nu este proprietatea noastră ce n-a fost anterior în posesia evreilor”.
Aveau deci s-o studieze mințile cele mai luminate și mai înzestrate cu autoritate ale creștinătății, de la împărat la papă, de la savanți și umaniști la teologi și de la bibliotecarii mânăstirilor la conspiraționiștii de serviciu.
Prețul adevărului
Aveau să urmeze ani de recriminări multiple și de ceea ce s-ar numi azi tentative de anulare, de cancel culture, de shitstorm. Reuchlin s-a confruntat cu șuvoaie și cu fluvii, cu o viitură de ură, cu amenințări și turbulențe îngrozitoare pentru el și cariera sa. Dar epoca marca zorii libertății occidentale, nu crepusculul ei. În final, în disputa cu privire la cărțile ebraice avea să se impună Reuchlin, iar nu cei calificați de rasismul secolului XIX drept antisemiți, în speță drept promotori ai urii față de evrei.
Într-o evocare a umanistului german, transmisă la semimilenarul decesului său de postul național de radio german, Gunnar Lammert-Türk reliefa că, grație lui Reuchlin, nu s-a mai ajuns la arderea scrierilor evreiești. ”Deși aprecia mult, ca umanist, antichitatea romană și elenă, Reuchlin prețuia și mai mult înțelepciunea iudaică, de vreme ce-i apărea ca izvor al oricărei cunoașteri. Obosit de lupte, Reuchlin avea să se retragă în ultimii doi ani ai vieții sale la catedrele de greacă și ebraică pe care le avea la universitățile din Ingolstad și Tübingen”, scrie el.
Cărțile evreiești aveau, atunci, să fie salvate de previziunea și înțelepciunea unui intelectual german, dar cititorii lor aveau în continuare să fie trecuți periodic prin foc și sabie.
În pregătirea crimelor în masă, ideile se execută ușor. În 1933, când legionarii începeau să fie susținuți în forță de intelectuali trădători (în numele neamului) ai intereselor propriului neam, ca Nae Ionescu și figurile de proră ale generației celor rinocerizați de el, la Berlin studenții ardeau pe ruguri cărți. Erau evreiești, dar și creștine, subțiri și groase, clasice și romantice, mistice și raționale: depozitarele înțelepciunii civilizației.
N-avea să treacă mult timp, iar cuvântul profetic al lui Heinrich Heine avea să se adeverească: ”unde se ard cărți, se vor arde apoi oameni”, scrisese marele poet evreu, german, în 1823, în ”Almansor”.
De unde și pe ce atâta ură de alteritate, de frați mai mari sau mai mici, de rude etnic sau spiritual apropiate în Europa, într-o lume cultivată, civilizată, trecută prin iluminism, ca Germania nazistă? Într-o țară creștină, ca România legionară? Ori azi, în Rusia bălăcindu-se în barbarie cu tot cu mai marii ei bisericești? Din răutate? Invidie? Din frica de o cunoaștere străveche? Din rebeliunea față de Dumnezeu și poruncile sale?
Rugul aprins de ura antisemită la Iași a ars cu maximă vigoare în ultimele trei-patru zile ale lunii iunie 1941, dar incendiul, jaful, crimele în masă, împușcările, asasinatele cărora aveau să le cadă jertfă aproximativ 15.000 de evrei ieșeni, fuseseră pregătite din timp, de generalul Antonescu.
La 19 iunie, conducătorul statului român, care știa de proiectata invazie pe teritoriul sovietic, demarată cu doar câteva zile înainte de pogrom, ordona ”să fie identificați pe regiuni…toți jidanii, agenții comuniști sau simpatizanți. Ministerul de Interne trebuie să-i știe, să le interzică circulația și să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona, când va veni momentul oportun.”
După o săptămână, clipa, ”momentul oportun” venea, iar familia mea era decimată. Reuchlin nu s-a putut ridica din mormânt să-l oprească.
VĂ MAI RECOMANDĂM
Copiii de la școala evreiască din țara în care „nu am nimic cu evreii, dar…”
Laude-Reut este, la București, o școală evreiască deschisă tuturor confesiunilor și etniilor. În România, însă, un partid parlamentar consideră studiul istoriei Holocaustului un „experiment ideologic asupra copiilor”.
Petre M. Iancu
https://www.dw.com/ro/pogromul-%C8%99i-un-umanist-cre%C8%99tin/a-62324170
////////////////////////////////////////////
A inviat Hitler cel Incornorat-Putinizant Putin îi dă afară pe evrei?
via Incorect Politic
Agenția Evreiască pentru Israel a fost somată să-și înceteze operațiunile pe teritoriul Rusiei
Înainte să vorbim despre știrea în sine, trebuie făcute câteva precizări, întrucât există două curente de gândire cu privire la Putin și Rusia.
Cele două teorii cu privire la Rusia lui Putin sunt următoarele:
Putin a fost mereu sluga evreilor, după cum se observă în poze vechi în care Putin vizitează zidul plângerii și își pune chipa pe cap, iar războiul în Ucraina este efectuat cu scopul accelerării condițiilor necesare implementării Agendei 30 și a Noii Ordini Mondiale și pentru a ucide cât mai mulți goyim prin auto-sabotarea economiilor vestice prin sancțiuni împotriva Rusiei.
Putin a așteptat momentul potrivit pentru restabilirea suveranității Rusiei, războiul în realitate este între Rusia ortodoxă și Occidentul degenerat, totodată furnizându-i lui Putin pretextul perfect să aresteze sabotorii și să ia măsuri drastice pentru interesul Rusiei, inclusiv expulzarea evreilor.
Sunt câteva probleme cu fiecare teorie.
Cu prima teorie problema este că războiul din Ucraina a cam generat multipolaritate în lume, ceea ce ne face să ne gândim că cel mai probabil nu poate exista o singură ordine mondială și un guvern mondial, întrucât lumea va fi multipolară. Desigur, ar putea să fie un guvern mondial și fiecare pol de putere să aibă o reprezentare proporțională, dar intrăm în speculații.
Cu a doua teorie problema este că în ciuda progresului pentru suveranitate, există o lege împotriva negării holocaustului în Rusia, iar puncte din Agenda 30 sunt în continuare implementate, cu precădere în marile orașe, unde există sisteme de plată cu recunoaștere facială, camere deștepte și s-a renunțat destul de târziu la certificatele digitale covid. Testul va veni în toamnă-iarnă, când vom vedea dacă Rusia va mai juca o tură de cazacioc vaccinist sau nu.
Agenția Evreiscă pentru Israel a fost somată să-și înceteze operațiunile pe teritoriul Rusiei
În orice caz, iată știrea de pe DIGI24:
Guvernul rus a impus Agenției Evreiești pentru Israel, principala organizație care facilitează migrația diasporei evreiești spre Israel, să-și înceteze toate operațiunile pe teritoriul Rusiei, transmite The Jerusalem Post.
Ordinul a fost transmis printr-o scrisoare primită de organizație de la guvernul rus, la începutul acestei săptămâni.
Oficiali din Agenția Evreiască au confirmat că scrisoarea a fost primită dar nu au comentat cu privire la răspunsul pe care-l vor da autorităților de la Kremlin.
Relațiile ruso-israeliene sunt tot mai tensionate
Ordinul dat de autoritățile ruse vine în mijlocul unor tensiuni tot mai intense între Israel și Rusia pe tema războiului din Ucraina și ca urmare a deciziei Israelului de a sprijini Ucraina și pe președintele Zelenski în fața agresorilor ruși.
Ordinul de a opri activitatea Agenției Evreiești în Rusia este extrem de grav și ar putea submina capacitatea evreilor ruși de a emigra în Israel, în condițiile în care mii dintre aceștia și-au finalizat documentația necesară și așteaptă ca zboruri către Israel să devină disponibile pentru a putea ajunge în țară.
Conform oficialilor israelieni, mulți dintre acești oameni sunt blocați în Rusia, ca urmare a acestui ordin al Kremlinului.
Surse din comunitatea evreiască a Rusiei au declarat că simt o „cortină de fier” care cade peste ei și spun că se tem că nu vor mai putea să plece din Rusia. Conform unei alte surse, „mai mulți evrei spun că autoritățile ruse încearcă să-i aresteze, iar ei se tem pentru viețile lor”.
Ministra pentru emigrare și integrare din Israel, Pnina Tamano-Shata, a declarat pentru TJP că a primit informația cu privire la ordinul Kremlinului – „După cum se știe, Agenția Evreiască este o organizație centrală a guvernului care ajută evreii din toată lumea pentru a emigra în Israel.
Trebuie să ne asigurăm că această operațiune este menținută așa cum a fost de-a lungul anilor. I-am solicitat premierului să lucreze cu guvernul de la Moscova pentru a rezolva această problemă. Emigrația spre Israel este un drept fundamental al evreilor din Rusia și ne vom asigura că el este menținut”, a spus ea.
https://karensmithdotblog.wordpress.com/2022/07/07/putin-ii-da-afara-pe-evrei/
///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
(Pentru ca socialistii,globalistii,kapitalistii si alti ”invatacei” au ca tata pe Satan,cum scrie in Ioan,cap.8/44-) Partidul Comunist Chinez se luptă cu religia: Bibliile ajung pe foc, credincioşii primesc pedepse cu închisoarea; Nașterea din nou, de Pierre Oddon; Cărţile şi canonul Noului Testament, de Walter Scott; Rugăciunea prin Duhul Sfânt, din revista „The Bible Treasury”; Şapte rugăciuni esenţiale, din revista „Cercetați Scripturile”; Viaţa de rugăciune a lui Daniel, de Frank Wallace; Piedici în calea rugăciunii, de W. J. Hocking; Rugăciune pentru călăuzirea de sus, de Walter Gschwind; Fugiţi- din revista „Cercetați Scripturile”; Cum să ai pace cu Dumnezeu?, H. L. Heijkoop; Doisprezece scrisori către tinerii credincioşi, de Edward Dennett; Cei trei vrăjmaşi ai creştinului, de Bruce Anstey; Cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu?
din revista „Mesagerul Păcii”; Cum va fi în cer? din revista „Mesagerul Păcii”; Cum să „alergi bine”,de F. B. Hole; Baraba sau Isus – pentru cine vă decideţi dumneavoastră? Crucea câştigă inima noastră- Psalmul 22.1, de Charles Henry Mackintosh; Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos- Isaia 63.9; Psalmul 69, de Dirk Schürmann; Cutremurele în Biblie; Esența patimilor lui Hristos-„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”, de Stephan Isenberg; Cele zece plăgi asupra Egiptului-Însemnătatea lor atunci şi aplicarea lor la timpul nostru, de Willem Johannes Ouweneel; Carte recomandată: Bogăţia uitată-Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale; Daca nu ne pocaim,degeaba ne cerem scuze si iertare,pentru ca satan (Ioan 8/44) care locuieste in oamenii nenascuti din nou (din Samanta lui Dumnezeu-Luca 8/11), va face si mai mult rau- Matei 12:45… Papa Francisc a facut o călătorie apostolică în Canada , să-și ceară scuze pentru rolul Bisericii Romano-Catolice în problema şcolilor rezidenţiale… Cand diavolul te prinde cu casa… goala, de Mihai Ardelean…
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Inchiziţia a fost un mizilic fata de ceea ce pregătesc “”CRESTINII globalişti””… prin minciună, hoţie, corupţie, cearta, vrăjitorie, manipulare, idolatrie, răutate, preacurvie şi prin alte plăceri de o clipă- roade satanice (Rom.1/28-32), care locuiesc în miezul omului nenăscut din nou; Dar acestea au picioare scurte, căci veşnice sunt Dreptatea, Corectitudinea, Punctualitatea, Seriozitatea, Armonia, Iertarea, Iubirea nemaimuţărească, Dragostea nesexată, Credincioşia şi alte Bunătăţi şi Invăţături Duhovniceşti din Gal. 5/22); Miliardele de oameni care îl resping pe Iisus, acceptă sclavia gunoierului cosmic, dar vor…”””şoma”””, vor da socoteală… şi vor fi scoşi la lumină, pentru că Lumina lumii este biruitoare şi asupra morţii, învinsă juridic- la Golgota…”Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împăraţi în vecii vecilor „… „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule atotputernice care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăteşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Ap.11/15-18)
Criza integritatii- Autor: Warren W. Wiersbe
Descriere…
Ce-i de facut cand: -autoritatea Bisericii este contestata, iar impactul ei social merge in declin? -setea de putere genereaza lupte interne si unitatea Bisericii locale este erodata de pisma, ambitii, patima…? -strajerii de pe ziduri se duc la culcare, fara ca cetatea sa se sinchiseasca? -in locul Evangheliei mantuirii, se proclama o alta Evanghelie (a succesului, prosperitatii, etc.)? -Biserica a colaborat cu dusmanul pentru surparea propriilor ei ziduri de aparare? -crestinii au demolat un gard, inainte de a sti motivul pentru care a fost pus? -molozul a acoperit temelia originala? -Biserica nu este dispusa sa accepte slujirea de care are nevoie? Cartea raspunde acestor intrebari si arata drumul catre o Biserica innoita, fundamentata biblic.
https://www.scriptum.ro/librarie/criza-integritatii.html
Criza integrităţii > 12. Renaşterea…
<<< Cuprins
http://theophilos-carti.blogspot.com/2014/07/criza-integritatii-12-renasterea.html
„Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine?”
Psalmul 85:6
Aveţi un tablou preferat? Cred că un psihiatru bun ar putea să afle multe despre noi, studiind tablourile noastre preferate. Poate nici n-ar trebui să spunem care sunt.
Oh, eu am să risc. Unul din tablourile mele preferate este cel al profetului Ieremia contemplând distrugerea Ierusalimului, tablou pictat de Rembrandt. Când, împreună cu soţia, am vizitat muzeul Rijks din Amsterdam am cumpărat o carte poştală care reproducea acest tablou, am înrămat-o şi am pus-o pe biroul meu. Acum este în faţa ochilor mei. Îmi place această pictură, fiindcă Ieremia este profetul meu preferat şi din cauză că lucrarea sa mă încurajează să merg înainte, chiar atunci când mi se pare că toate lucrurile se clatină. Uneori mă uit la pictură şi spun: „Oh, prietene, pari învins, dar cu siguranţă ai avut succes! Îţi mulţumesc că ai fost credincios. Mulţumesc că m-ai încurajat astăzi”.
Ieremia a fost un om mare. Timpurile grele produc atât uriaşi cât şi pitici. „Când oamenii mărunţi trimit umbre lungi este semn că soarele apune”. Am citit undeva că Walter Savage Landor a scris aceasta, în urmă cu peste 100 de ani şi merită repetată: „Când oamenii mici aruncă umbre lungi este dovadă că soarele apune”. Mă întreb cum ne-ar măsura Ieremia astăzi, pe noi şi umbrele noastre.
Este dificil şi periculos să fii o persoană care să mărşăluieşti după alt toboşar. Henrik Ibsen a spus: „Pe omul pe care Dumnezeu vrea să-l jertfească în lupta vieţii, întâi îl face diferit de ceilalţi oameni”. Am putea parafraza: „Creştinul pe care Dumnezeu vrea să-l binecuvânteze şi să-l folosească în criza actuală trebuie să aibă curajul să ne diferit şi să aibă convingerea să meargă înainte, în direcţia adevărată, indiferent ce va întâmpina”.
La sfârşitul analizei, noi nu schimbăm lucrurile citind cărţi şi fiind de acord unii cu alţii. Vom schimba lucrurile dacă ne vom pune la dispoziţia lui Dumnezeu şi Îl vom asculta, aşa ca El să poată lucra prin noi.
De ce fel de oameni are nevoie Biserica astăzi?
Biserica are nevoie de oameni cu discernământ, oameni care ştiu că ruşinea unei lucrări nu înseamnă condamnarea tuturor celorlalte. Duşmanul n-ar dori nimic mai mult decât ca sfinţii să înceapă să se discrediteze unul pe celălalt şi să înăbuşe lucrarea lui Dumnezeu în faţa lumii critice. Satan, nu Dumnezeu, este autorul confuziei.
Citiţi aceste fragmente din câteva scrisori pe care le-am primit la scurt timp după izbucnirea scandalului PTL. Sunt sigur că şi alţi colegi de la Radiodifuziune au primit scrisori asemănătoare:
„Soţul meu, care nu este mântuit este mai împotrivă ca oricând să mai susţină vreo organizaţie creştină…
Acest… scandal a rănit adânc lucrarea Domnului şi nu este uşor să fi creştin în aceste zile. Este o situaţie nesigură în casa mea”.
„Vă rog să ştergeţi numele meu de pe lista donatorilor. Puteţi să le mulţumiţi lui Jim şi Tammy Bakker”.
„În lumina evenimentelor nefericite din ultimul timp, adunarea noastră a avizat Comitetul de misiune să ceară rapoarte financiare de la fiecare din organizaţiile pe care le ajutăm” (Suntem fericiţi să trimitem. Nu avem secrete.)
„Ce dezgustător este acest scandal la televiziune! Mă rog ca ochii mai multor oameni să fie deschişi la adevăr”.
„Slujesc unui Dumnezeu, slăvit să-I fie Numele, Care nu-mi cere să vă trimit bani… El nu-Şi va da binecuvântarea Lui nici unuia din clanul PTL – inclusiv voi. El să Se îndure de voi!”
Am fost surprins să descopăr că acea persoană considera că emisiunea „Înapoi la Biblie” făcea parte din clanul PTL. Scrisoarea îmi dovedeşte însă punctul meu de vedere: astăzi, creştinii, au o nevoie desperată de discernământ. Dacă nu suntem veghetori, putem să cădem în mâinile duşmanului, să compromitem cauza lui Cristos şi să distrugem lucrarea lui Dumnezeu. Vă asigur că această suspiciune şi aceste super-reacţii vor avea consecinţe tragice pentru lucrarea lui Dumnezeu de pretutindeni, atât în Bisericile locale cât şi în lumea din afară.
Ca niciodată înainte, oamenii lui Dumnezeu trebuie să lupte împotriva adevăratului duşman, într-un spirit echitabil, fără să neglijeze lucrarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu s-o facem. La fel ca şi lucrătorii conduşi de Neemia, trebuie să luptăm şi să construim în acelaşi timp, cu sabia într-o mână şi cu o unealtă în cealaltă. Discernământul spiritual vine la cei ce care cunosc Cuvântul Său, îl ascultă şi depind de Duhul lui Dumnezeu.
Biserica are nevoie de oameni devotaţi Domnului Isus Cristos. Ştiu că aceasta sună ca o banalitate evlavioasă, dar cum aş putea să exprim mai bine o asemenea nevoie? Aceeaşi întrebare pe care i-a pus-o Domnul Isus lui Petru, ne-o pune şi nouă astăzi: „Mă iubeşti mai mult decât aceştia?” (Ioan 21:15). Cel mai important lucru pentru oamenii lui Dumnezeu nu este să iubească sufletele pierdute sau chiar pe fraţii noştri sfinţi. Cel mai important lucru este să-L iubim pe Isus Cristos. Numai atunci suntem potriviţi să hrănim mieluşeii Săi, să ne îngrijim de oile Sale şi să ne luptăm cu lupii.
„O renaştere înseamnă că Biserica se îndrăgosteşte din nou de Isus Cristos”, a scris Vance Havner. „Noi ne iubim pe noi înşine, iubim pe unii din cei ce ne înconjoară, iubim poate credinţa noastră fundamentalistă, dar nu-L iubim pe El”.
Oamenii sunt şocaţi când le spun că eu nu merg la biserică pentru a asculta o predică sau a avea părtăşie cu oamenii lui Dumnezeu, deşi mă bucur de amândouă. Eu merg la biserică în ziua Domnului, ca să fiu martor că Isus Cristos este viu şi ca să mă închin Lui. De fapt încep fiecare dimineaţă închinându-mă Lui. Dacă stăpâneşte inima mea, El poate să-mi încredinţeze tot ce doreşte să-mi dea.
Mi-e frică de deteriorarea spirituală, de a avea numele că sunt viu, dar în realitate să fiu mort. Faptul că sunt angajat în lucrarea Lui, nu este o apărare. Orice misiune poate să-i creeze duşmanului ocazii ca să lucreze. Cuvintele tânguitoare ale lui George MacDonald m-au străpuns: „Un om poate să se scufunde într-un ritm aşa de lent, încât mult timp după ce s-a pierdut, să continue să fie un membru bun în Biserică sau un bun disident şi să creadă despre el însuşi că este un bun creştin”.
Criza prezentă nu va fi rezolvată de creştinii care îşi primesc hrana şi armele de la mâna a doua. Criza va fi rezolvată de oameni care umblă cu Dumnezeu, care se hrănesc din Cuvântul Său, care au putere de luptă, care ştiu să folosească sabia Duhului. Trebuie să ne întoarcem la viaţa de disciplină spirituală de modă veche, pe care au practicat-o părinţii noştri, disciplină pe care generaţia noastră liberală o numeşte „legalism”. Trebuie să săpăm din nou vechile fântâni şi să le dăm aceeaşi denumire (Geneza 26:18).
Biserica are nevoie de oameni care să fie împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători; criza nu va fi rezolvată de spectatori şi generalii din fotolii. Dumnezeu să aibă milă de noi! Predicăm unitatea şi continuăm să facem cum ne place, chiar dacă aceasta răneşte lucrarea altora. Predicăm separarea de lume şi practicăm compromisul. Predicăm dragostea şi în secret ne bucurăm când un frate sau o soră cade. Suntem atât de îngăduitori cu păcatul din viaţa noastră şi din vieţile altora că nu îndrăznim să fim prea specifici în predicile noastre.
Avem nevoie de renaştere.
Aşadar, o altă platitudine pioasă, dar n-am ce face. Avem nevoie de renaştere. O nouă viaţă! O nouă curăţire! O nouă dragoste! O nouă unitate! O nouă putere! Ah, câtă nevoie avem de ea! Câtă nevoie am eu de ea! Nu pentru că miliarde de oameni din această lume căzută au nevoie să audă Evanghelia. Nu pentru că Biserica are nevoie de curăţire. Nu fiindcă suntem stânjeniţi şi ne este ruşine şi dorim să începem să fim din nou buni. Nu pentru că am pierdut integritatea şi lumea nu mai are încredere în noi.
Avem nevoie de renaştere fiindcă n-am onorat pe Dumnezeu şi nu I-am adus slava pe care o merită. Când Dumnezeu nu este glorificat, nimic nu mai este cum trebuie. Renaşterea este radicală, ea merge la rădăcină. Luaţi aminte la cuvintele lui Richard Owen Roberts, unul dintre cunoscătorii în materie de renaştere din zilele noastre: „Nu este nici o îndoială în mintea mea că oamenii renăscuţi Îl vor slăvi pe Dumnezeu într-un fel cum nu L-au putut slăvi în timpul alunecării lor. Când bărbaţi şi femei învaţă cum să-L slăvească pe Dumnezeu, ei pot cu adevărat să înceapă să se bucure în El. Bucuria lor nu va fi sezonieră ci veşnică. Când Dumnezeu este slăvit şi când te bucuri de El, preocuparea principală pentru plăcerile vremelnice este abandonată cu entuziasm şi cu mulţumiri. Ceea ce înainte a fost o nevinovată plăcere va deveni gunoi şi purtare depravată, mai potrivită pentru locuitorii netrebnici ai iadului decât pentru nobilii locuitori ai pământului, creaţi în asemănarea lui Dumnezeu”.
Să trecem acum la ceva practic. Ce trebuie să facem tu şi eu, ca să încurajăm renaşterea de care avem o aşa desperată nevoie?
Să ne pocăim. Aceasta înseamnă să fim cinstiţi cu privire la păcat, atât personal cât şi organizaţional. Înseamnă să dispreţuim păcatele noastre, să le mărturisim, să ne întoarcem de la ele, să reparăm unde se poate şi să luăm măsuri să nu le mai repetăm.
Aceia dintre noi care lucrăm în organizaţii paralele cu Biserica, să fim siguri că suntem cinstiţi faţă de cei care ne susţin şi iubitori faţă de conducătorii altor misiuni. Trebuie să mărturisim spiritul de concurenţă şi de critică, probabil chiar de gelozie. Poate ar trebui să convocam o adunare a conducătorilor creştini, nu pentru reclamă ci pentru rugăciune. Trebuie să venim cu inimi zdrobite, nu cu capete mari, să ne mărturisim păcatele nu să ne lăudăm cu statisticile noastre. Diferenţele personale şi organizaţionale ar trebui mărturisite şi făcuţi noi paşi spre conlucrarea în dragoste.
Ce am spus despre conducătorii misiunilor paralele cu Biserica se aplică şi pastorilor şi comitetelor Bisericilor, conducătorilor religioşi, tuturor celor care caută să-L servească pe Dumnezeu.
Aceste cuvinte pe hârtie par aşa de slabe! Cuvântul lui Dumnezeu spune mult mai bine: „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7:14).
Să ne întoarcem. Probabil că misiunile noastre s-au depărtat încetul cu încetul de la scopul care a dus la înfiinţarea lor. Să ne întoarcem la acele scopuri originale, înalte şi sfinte şi să dăm la o parte tot ce stă în calea îndeplinirii lor, indiferent cât ar costa această operaţie. Să reducem numărul conducătorilor, să reducem bugetele, să lucrăm cu abnegaţie ca să extindem resursele noastre. Să descoperim ce a vrut apostolul Pavel să spună când a scris: „Ca nişte săraci şi totuşi îmbogăţim pe mulţi” (2 Corinteni 6:10).
Să ne întoarcem la principiile fundamentale ale Cuvântului lui Dumnezeu, la adevărurile cunoscute despre care vorbim, dar nu le practicăm întotdeauna. În predicarea noastră, în strângerea de fonduri, în avansarea noastră, în conducerea noastră, să fim în primul rând creştini şi apoi organe executive. Să avem mai multe adunări de rugăciune şi mai puţine şedinţe de comitet, mai mult timp pentru Cuvânt, mai multă preocupare personală unul pentru celălalt. Să descoperim ce-I place lui Dumnezeu, nu ce gâdilă urechile publicului creştin.
Îmi pare rău dacă toate acestea suna ca o predică, dar ţineţi minte, îmi predic şi mie. Foarte curând unii dintre noi vor părăsi scena ca să facă loc unei noi generaţii de conducători creştini. Eu vreau ca ultimii mei ani de slujbă să producă o schimbare în Biserica Sa. Nu vreau să petrec anii care mi-au mai rămas făcând programe la radio, scriind cărţi şi articole, ţinând predici, dar totul din rutină. Vreau să experimentez o legătură proaspătă cu Dumnezeu, aşa ca emisiunea la care lucrez să ajute oamenii lui Dumnezeu de pretutindeni, să producă o nouă putere în vieţile lor şi în serviciul lui Cristos.
Să ne pocăim.
Să ne întoarcem.
Să ne bucurăm. „Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine?” (Psalmul 85:6).
Prea mult timp ne-am bucurat de lucruri nesemnificative: bugete, clădiri, statistici, experienţe emoţionale, popularitate, recunoaşteri academice, influenţă… orice în afară de Dumnezeu. Valorile noastre au fost confuze. De aceea mişcările religioase din ultimii 50 de ani n-au dat rezultate în renaştere. Am crezut că mulţimile şi convertiţii erau o dovadă că Dumnezeu vindeca o Biserică bolnavă, dar am greşit. Eforturile noastre n-au însănătoşit pacientul; doar l-au trezit un pic, i-au dat putere să se întoarcă pe partea cealaltă şi a adormit din nou.
Repet: valorile noastre sunt confuze. Stăm confortabil în cursa pe care noi ne-am făcut-o, astfel că nu dorim cu adevărat să ieşim din ea. Interesele legate de lumea evanghelică sunt enorme şi o renaştere poate să ne coste din punct de vedere financiar. Oricărui pastor sau conducător al vreunei organizaţii, care, ca şi regele Amaţia este îngrijorat cu privire la pierderea banilor, îi voi spune: „Domnul poate să-ţi dea mult mai mult decât atât” (2 Cronici 25:9).
Să începem să ne rugăm pentru renaştere şi să includem persoanele cu care nu suntem de acord. Bob Cook obişnuia să ne reamintească la „Tinerii pentru Cristos” că Dumnezeu binecuvântează oamenii cu care nu suntem de acord. Rugăciunea fierbinte nu înseamnă să cerem să înfiinţăm o organizaţie nouă sau să întocmim o nouă listă de donatori. Dacă noi toţi, din Bisericile locale şi din diferitele organizaţii şi misiuni, vom începe să ne rugăm pentru trezire şi ne vom ruga numai pentru trezire, Dumnezeu va începe să lucreze.
Dr. D. Martyn Lloyd-Jones a spus: “Nu văd nici o speranţă până când membrii din Biserici nu se vor ruga pentru trezire, poate adunându-se în familii, având grupe de rugăciune printre prieteni, adunându-se împreună la biserică, oriunde doresc, dar să se roage urgent şi cu perseverenţă pentru răspândirea puterii lui Dumnezeu… Nu este speranţă până când nu vom face aceasta”.
Să declarăm o amânare a competiţiei creştine. Nu este important cine este cel mai mare predicator, cântăreţ sau autor, sau cine are cea mai mare Şcoală Duminicală sau cel mai mare buget de misiune. Dumnezeu ştie şi Dumnezeu răsplăteşte. Între timp lucrarea trebuie făcută.
Să ne iubim unii pe alţii şi să dovedim aceasta spunând adevărul în dragoste (Efeseni 4:15). Înainte de a merge să reclamăm, să ne rugăm şi să fim siguri că ascultăm Cuvântul (Filipeni 2:3): „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi”.
Să fim preocupaţi sincer de lucrarea altora, aşa ca să ne putem încuraja unii pe alţii şi să ne rugăm unii pentru alţii. Mulţi conducători creştini sunt răniţi şi au nevoie de ajutorul nostru. Cine este pastorul pastorului? Cine încurajează lucrătorul de la televiziune, autorul, cântăreţul, misionarul?
Să nu uităm că Domnul Isus ne-a lăsat aici ca să fim martorii Lui, să spunem oamenilor cum să fie salvaţi. Domnul Isus nu construieşte „Societatea admiraţiei mutuale”, El construieşte Biserica Sa.
Această carte tratează despre o criză a integrităţii, pe care tu şi eu trebuie s-o rezolvăm. Ştirile despre criză pot să se schimbe, dar aceasta nu înseamnă că situaţia s-a îmbunătăţit sau că problema a fost rezolvată. Dacă problema nu este soluţionată, mărturia Bisericii va fi afectată în anii care vor veni. Ea trebuie rezolvată.
Mi s-a spus că semnul chinezesc pentru criză este, de fapt, o combinaţie de semne care înseamnă: „primejdie” şi „ocazie”. Aceasta este descrierea perfectă a situaţiei în care se găseşte Biserica astăzi, dar pericolul cel mai mare este că putem pierde această ocazie. Dacă oamenii din mediul religios vor merge înainte ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, pericolele vor creşte şi eventual vor distruge ocaziile.
Avem o sarcină grea: să reconstruim în ziua de ruşine şi ocară. Prin harul lui Dumnezeu, această zi poate deveni o zi a renaşterii; şi tu şi eu putem ajuta la producerea acestei schimbări.
„Să faceţi orice vă va zice” (Ioan 2:5).
Dacă animalele ar putea vorbi… > 11. Animale care totuşi au vorbit
Cand diavolul te prinde cu casa… goala, de Mihai Ardelean
Trecusera ani de zile si acum era iar in pragul usii. Purta o palarie neagra trasa pe ochi si era invelit cu o pelerina neagra pe care fusese nevoit sa o imbrace pe masura ce se apropia de aceasta casa. De unde venea el, nu ploua niciodata, ba inca nici nu era urma de apa, stiau despre ea doar din dictionare. Si interesant: pe cum se apropia de acea casa, atmosfera devenea tot mai placuta. Plecase din ea alungat de Cineva pe care il stia din vesnicie. Acum avusese curaj sa revina. Avea in mana un geamantan greu si pe el se vedea o tablita ce avea gravata pe ea un nume: „vechiul proprietar, duhul de alta data”. Era obosit. Prin minte ii treceau ganduri pe care Domnul Isus ni le relateaza in Evanghelia dupa Matei:
Matei 12:43 Duhul necurat, cînd a ieşit dintr’un om, umblă prin locuri fără apă, căutînd odihnă, şi n’o găseşte.
Matei 12:44 Atunci zice: „Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, cînd vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită.
Matei 12:45 Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decît el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decît cea dintîi. Tocmai aşa se va întîmpla şi cu acest neam viclean.”
Daca ar fi dupa diavol, nu ar fi niciodata criza imobiliara. Pentru ca el ocupa in general toate casele goale. La cele sufletesti ma refer. Cu siguranta nu sta intre patru pereti din beton ci in inimi goale de carne.
Nu ati observat ca el vine in vizita si nu bate la usa? Se uita, cerceteaza, constata si pleaca. Si aici e toata pacaleala. Rasufli usurat si ramai cu casa goala, spunand: S-a dus!. Dar, el pleaca doar ca sa mai aduca cu el inca sapte. Maria Magdalena a fost o astfel de casa. Domnul a scos din ea sapte draci. Si este si atent la detalii, le alege pe spranceana duhurile, e si modest pe deasupra. Se compara cu cele sapte cu care vine si are o conditie de selectie. Sa fie mai rele ca el. Inalte trasaturi de caracter. Adica noi, rareori recunoastem ca sunt altii mai buni decat noi la ceva. Nimeni nu canta ca noi, nimeni nu se roaga ca noi, nu fariseule?
Luca 18:11 Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu sînt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta.
Luca 18:12 Eu postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate veniturile mele.”
Oricand, pentru diavol si duhurile lui, rautatea este o virtute… e o adevarata umilinta sa recunosti ca sunt altii mai rai ca tine. Mi-l inchipui uitandu-se pe geam in casa aceea goala in care a fost si dintr-o data ii vine in minte un gand altruist: „In pustie am lasat multi care nu au unde locui caci au facut praf casele numite oameni in care au fost. Si parca de cand acest Isus este in Israel s-a cam aglomerat pustia cu duhuri izgonite din casele(sufletele oamenilor) lor. Asta este goala, curata, impodobita numai buna de o petrecere, ei nu au unde locui, ma duc sa le dau o veste buna si sa ii iau si pe ei.” Si dintr-o data zbrrr…!
Mat 12:45 Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decît el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decît cea dintîi.
Dar noi oare cand o sa intelegem ca nu exista bucurie de unul singur? Noi nu impartim casele cu nimeni, painea nu o impartim cu saracii, hainele cu dezbracatii. Si astea toate sunt fara de valoare. Duhurile impart cel mai pretios lucru, sufletul omului, intre ele si nu cu un gand bun ci ca sa il faca praf, dar il IMPART oameni buni.
Noi abia daca chemam un prieten la evanghelizare si duhul asta merge in pustie si aduce sapte, nu pentru a face un lucru bun ci unul rau. Nu vi se pare paradoxal?
Isus vorbeste despre obiceiul duhului de a reveni. Vine sa vada, sa cerceteze cu un miros de fum de tigara din trecut, cu o dorinta dupa un pahar. Astea sunt toate intoarceri ale lui, incercari sa vada daca este casa goala. Pune-te atunci repede si te roaga sa ti se umple casa de Duhul Sfant, de Isus.
Nici de inghesuiala nu se teme. Sta in cat loc ii dai. Imparte o camera si cu inca sapte daca e nevoie. Doar copiii nostrii vor fiecare camera lor, chiar mai mult: de cand merg la gradinita vor casa lor. La cinci ani vor casa, ma intreb ce isi vor dori la douazeci. Probabil hoteluri, insule personale etc.
In Marcu 5 erau aproape doua mii de porci si ei cam sase-sapte mii de draci. O adevarata problema,nu? Nu si pentru ei… Au incaput toti acolo, cam trei pe un porc. Noi nici doi pe o banca uneori.
Apoi Isus remarca schimbarile ce au loc in viata unui om prins de diavol cu casa goala.
„…starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decît cea dintîi.”
Mar 5:2 Cînd a ieşit Isus din corabie, L-a întîmpinat îndată un om care ieşea din morminte, stăpînit de un duh necurat.
Mar 5:3 Omul acesta îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu un lanţ.
Mar 5:4 Căci de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mîni, dar rupsese cătuşele şi sfărîmase obezile, şi nimeni nu-l putea domoli.
Mar 5:5 Totdeauna, zi şi noapte, stătea în morminte şi pe munţi, ţipînd şi tăindu-se cu pietre.
Lipsa de odihna, incapacitate de infranare nici a ta si nici a celor ce incearca sa iti puna limite si ingradiri.
Dar de ce sa il lasi pe diavol sa se treaca proprietar pe inima ta? Stiti ca noi pe usa avem obiceiul sa ne trecem numele de familie pe o placuta. „ Ma voi intoarce in casa mea, de unde am iesit.„
Fapte 13:10 şi a zis: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strîmbi căile drepte ale Domnului?
Fapte 8:22 Pocăieşte-te dar de această răutate a ta, şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gîndul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă;
Fapte 8:23 căci văd că eşti plin de fiere amară, şi în lanţurile fărădelegii.”
Urate lucruri scrise pe usa unor inimi. Trista realitate in spatele unor asemenea usi.
Dar de ce sa se treaca el in Cartea Funciara ca proprietar al inimii tale? Cand il poti lasa pe Domnul Isus care ”sta”… El nu vine din cand in cand, El sta la usa ta si bate. Lasa-l sa intre.
Oameni cu sufletele goale, cu casele impodobite, este cineva la usa. Faceti doar liniste sa ii auziti bataia si deschideti repede sa intre. Ca alternativa nu e una placuta. Va veni cineva care nu bate, care nu isi cere scuze, care nu se anunta dar care „intra in casa, locuieste acolo, si starea din urma a omului acestuia ajunge mai rea decat cea dintai.”
Apocalipsa 3:20 Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.
Nu te mai tot gandi atata ci lasa-L sa intre! Amin!
https://www.resursecrestine.ro/editoriale/75084/cand-diavolul-te-prinde-cu-casa-goala
////////////////////////////////////////////
Daca nu ne pocaim,degeaba ne cerem scuze si iertare,pentru ca satan (Ioan 8/44) care locuieste in oamenii nenascuti din nou (din Samanta lui Dumnezeu-Luca 8/11) va face si mai mult rau –Matei 12:45…Papa Francisc a facut o călătorie apostolică în Canada , să-și ceară scuze pentru rolul Bisericii Romano-Catolice în problema şcolilor rezidenţiale
Papa Francisc a plecat într-o călătorie apostolică în Canada pentru a-şi cere iertare pentru rolul Bisericii Romano-Catolice în problema şcolilor rezidenţiale, unde mulţi copii indigeni au fost abuzaţi, informează Agerpres, citând Reuters.
Suveranul pontif, în vârstă de 85 de ani, anturajul şi jurnaliştii care îl însoţesc, au decolat de pe Aeroportul Fiumicino din Roma cu o aeronavă a companiei italiene ITA având destinaţia Edmonton, capitala provinciei Alberta.
Călătoria, cu durata de o săptămână, va include cel puţin cinci întâlniri cu populaţiile indigene, după ce papa Francisc şi-a luat angajamentul că şi va prezenta scuze pe teritoriul lor de origine pentru rolul Bisericii în şcolile rezidenţiale, care au căutat să elimine culturile indigene.
Voiajul va fi totodată şi un test pentru sănătatea papei, nevoit să anuleze o călătorie în Republica Democrată Congo şi în Sudanul de Sud, la începutul lunii iulie, din cauza unei probleme la genunchi, care l-a obligat să folosească mai întâi un fotoliu rulant şi mai târziu un baston.
Într-un interviu acordat exclusiv Reuters luna aceasta, papa a făcut pentru prima dată publice detalii referitoare la starea sa, spunând că a suferit „o mică fractură” la genunchi când a făcut un pas greşit în timp ce avea un ligament inflamat.
Papa Francisc revoluționează catolicismul. A numit trei femei în posturi cheie, la Vatican, cu rol în alegerea episcopilor
Papa Francisc a numit trei femei în cadrul autorităţii de la Vatican cu rol în alegerea episcopilor, un demers considerat istoric, transmit DPA şi Reuters.
Două călugăriţe, Raffaella Petrini şi Yvonne Reungoat, şi o mireană, María Lía Zervino, au fost numite în Dicasterul pentru episcopi, a anunţat Vaticanul.
Raffaella Petrini, în vârstă de 53 de ani, deţinea deja funcţia de secretar general din noiembrie anul trecut, ocupând astfel cea de-a doua poziţie în ierarhia oficialilor de la Vatican. Yvonne Reungoat a fost superioară generală a ordinului Fiicele Mariei Ajutorul Creştinilor, iar Zervino a fost preşedinta Uniunii Mondiale a Organizaţiilor Femeilor Catolice.
Papa Francisc, în vârstă de 85 de ani, a făcut referire la acest demers într-un interviu acordat cu săptămână înainte fără să nominalizeze vreo persoană.
Cele trei femei se numără printre cele 14 persoane numite în Dicasterul pentru episcopi, al cărui rol este de a examina candidaţii şi de a-l consilia pe papă cu privire la alegerea preoţilor în funcţia de episcop. Celelalte 11 persoane numite sunt cardinali, episcopi şi preoţi, potrivit Reuters. Mandatul acestora durează cinci ani. Înainte de anunţul de miercuri al celor 14 numiri, departamentul avea peste 20 de membri. Numărul total fluctuează în funcţie de data de expirare a mandatului, dar în mod obişnuit, comitetul este compus din 25-30 de membri.
În felul acesta, lucrurile se mai deschid puţin, a declarat papa Francisc într-un interviu acordat agenţiei Reuters pe 2 iulie la rezidenţa sa, când şi-a dezvăluit intenţia de a numi femei în procesul decizional de numire a episcopilor. Vezi mai mult AICI-
https://www.dcnews.ro/papa-francisc-pleaca-in-canada-sa-si-ceara-scuze-pentru-rolul-bisericii-romano-catolice-in-problema-scolilor-rezidentiale_880465.html
///////////////////////////////////////////
Carte recomandată: Bogăţia uitată
Taina lui Dumnezeu în diverse epoci ale acţionării Sale
SoundWords
© SoundWords, Online începând de la: 28.03.2019, Actualizat
În octombrie 2009 a apărut în editura Daniel-Verlag cartea noastră Der vergessene Reichtum. Tema cărţii este aşa-numitul dispensaţionalism sau exprimat altfel: căile lui Dumnezeu cu omul cu privire la cer şi pământ.
De câţiva ani ne dăm seama tot mai mult cât de mult adevărul acesta influenţează viaţa noastră de creştini. În Germania el este astăzi atacat mai mult ca oricând a fost cu câţiva ani în urmă. În multe discuţii, pe care le-am avut în privinţa aceasta, am căpătat impresia că inima adevărului dispensaţional deseori este trecută cu vederea. În dezbaterile referitoare la adevăr esenţialul a rămas deseori abandonat şi ceea ce este măreţ în planul lui Dumnezeu pentru epoca actuală a fost uneori uitat.
De aceea ne bucurăm să putem oferi cititorilor noştri această carte.
Numărul mare de pagini ar putea da impresia că ar fi ceva numai pentru persoanele interesate teologic, însă nu este aşa. Intenţionat s-a renunţat la o vorbire teologică, pentru a prezenta adevărul uşor de înţeles pentru fiecare.
Salutări cordiale
Redacţia
Dirk Schürmann şi Stephan Isenberg
Remarcă
Der vergessene Reichtum
Das Geheimnis Gottes in den Epochen seines Handelns
Comandă la Daniel-Verlag: Dă click aici.
Comandă în olandeză: Dă click aici.
Dumnezeu a acţionat în toate epocile din istoria omenirii, ca să reveleze gloria Sa. Dumnezeu însă a păstrat „Bogăţia gloriei Sale” nespus de mare pentru epoca creştină. Această bogăţie a fost ascunsă în epocile anterioare şi curând a decăzut în uitare în creştinătatea timpurie.
Cu regret şi în zilele noastre această „bogăţie” este foarte puţin cunoscută sau chiar nu este cunoscută. După ce această comoară a fost „dezgropată” în secolul al 19-lea, pare ca ea să se scufunde astăzi din nou în marea uitării.
Cartea doreşte să prezinte această bogăţie în aşa fel, ca să devină clar cât de importantă este ea pentru gândirea şi viaţa unui creştin credincios. Ea se ocupă şi cu diverse controverse, care au întunecat privirea spre această bogăţie, şi arată diferenţele esenţiale între o chemare pământească şi una cerească. Deoarece în afară de aceasta ea răspunde şi la multe întrebări speciale şi conţine unele imagini, ea este şi o călăuză pentru temele dispensaţionale.
Werner Mücher
Cuprins – traducerea cărţii în limba română (HTM/PDF): dă click aici
Teme:
Tainele
Planul veşnic
Adunarea/Biserica
Trupul lui Hristos
Răpirea
Nunta Mielului
Venirea Domnului
Speranţa lui Israel
Israelul lui Dumnezeu
Oferta Împărăţiei
Evanghelia Împărăţiei
Noul legământ
Împărăţia cerurilor
Chemarea cerească
Învăţătura lui Pavel
Măslinul
Predestinarea
Făgăduinţele
Împărăţia păcii
Noul Ierusalim
Învierea
Cele 70 de săptămâni-an
Ziua Domnului
Punerea la încercare a omului
Hermeneutica
Tradus de la: Buchvorstellung: Der vergessene Reichtum
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/carte-recomandata-bogatia-uitata-a11788.html
///////////////////////////////////////////
Corona – suntem noi înşelaţi? (SoundWords)
Cuvinte cheie: Catastrofe
Nu numai în demonstraţiile Corona, ci şi în mediul particular suntem repede confruntaţi cu afirmaţia, că cu privire la Covit 19 totul este de fapt altceva decât ceea ce oamenii de ştiinţă şi politicienii ne duc de nas cu … mai mult
Cum Se gândește Dumnezeu la creaturile Sale în vremuri de dezastru (D. Schürmann)
Chiar și în vremuri de Corona se mai poate vedea curcubeul
Locuri din Biblie: Geneza 7; Geneza 8; Geneza 9; Ezechiel 1; Ezechiel 8; Ezechiel 9; Ezechiel 11; Apocalipsa 4; Apocalipsa 10, Cuvinte cheie: Judecata; Curcubeul; Catastrofe; Corona
Într-un timp ca acesta – în actuala criză Corona – mulți se întreabă cu siguranță: Cum gândeşte de fapt Dumnezeu în legătură cu această criză? Este Dumnezeu deosebit de mânios pe oameni în acest … mai mult
Cutremurele în Biblie (H. D.)
Cutremure în Vechiul Testament şi în Noul Testament
Locuri din Biblie: Exodul 19.18; 1 Samuel 14.15; 1 Împăraţi 19.11; Amos 1.1; Matei 27.51; 28.2; Faptele apostolilor 16.26, Cuvinte cheie: Cutremur de pământ; Templu; Catastrofe
În Scriptură sunt amintite şapte cutremure; patru în Vechiul Testament şi trei în Noul Testament. În ambele Testamente ele mărturisesc despre puterea divină, care poate fi capabilă să facă întreaga creaţie să … mai mult
Dumnezeu în timpuri de criză (R. Reid)
1 Împăraţi 17
Locuri din Biblie: 1 Împăraţi 17, Cuvinte cheie: Suferinţa: în general; Catastrofe
În timp ce coronavirus imobilizează practic lumea, mulţi creştini credincioşi se încurajează reciproc conştienţi fiind că Dumnezeu vrea să ne treacă prin aceste timpuri înfricoşătoare şi nesigure. Dar dacă citim … mai mult aici https://www.soundwords.de/ro/catastrofe-t87587.html
////////////////////////////////////////////
Cele zece plăgi asupra Egiptului-Însemnătatea lor atunci şi aplicarea lor la timpul nostru, de Willem Johannes Ouweneel
Online începând de la: 14.04.2020, Actualizat
Cuprins
Feluri de interpretare
Introducere la plăgi
Structurarea plăgilor
Plaga 1-a: apa transformată în sânge (Exodul 7.14-25)
Plaga a 2-a: broaştele (Exodul 8.1-15)
Plaga a 3-a: păduchii (Exodul 8.16-19)
Plaga a 4-a: muştele câineşti (Exodul 8.20-32)
Plaga a 5-a: ciuma vitelor (Exodul 9.1-7)
Plaga a 6-a: vărsatul negru (Exodul 9.8-12)
Plaga a 7-a: grindina (Exodul 9.13-35)
Plaga a 8-a: lăcustele (Exodul 10.1-20)
Plaga a 9-a: întunericul (Exodul 10.21-29)
Vestirea plăgii a 10-a (Exodul 11)
Versete călăuzitoare: Exodul 7-11
Intenţia mea în seara aceasta este să vorbesc despre cele zece plăgi care au lovit Egiptul. Este vorba de o temă deosebit de importantă, şi aceasta cu atât mai mult cu cât noi studiem aceste plăgi în lumina evenimentelor care au loc în zilele noastre în Orientul Apropiat [remarca redacţiei: sau în zilele crizei corona]. Aceste lucruri au ceva să ne spună.
În Exodul 7.3 citim că Dumnezeu spune lui Moise: „Eu voi împietri inima lui faraon şi Îmi voi înmulţi semnele Mele şi minunile Mele în ţara Egiptului”. De cele mai multe ori noi vorbim despre plăgile asupra Egiptului, însă Dumnezeu le numeşte aici semnele Sale şi minunile Sale. Mai târziu, în Exodul 9.14, Dumnezeu vorbeşte şi despre plăgile Sale, pe care El le va trimite în inima lui faraon. Însă aici în capitolul 7 El vorbeşte mai întâi despre semnele şi minunile Sale. Prin urmare ele nu erau în primul rând semne şi minuni pentru faraon, ci pentru poporul Israel; căci tot ce Dumnezeu aduce asupra lui faraon în Egipt nu este destinat numai şi nici măcar în primul rând pentru egipteni, ci sunt ca semne şi minuni pentru poporul lui Dumnezeu. Acestea sunt învăţături spirituale referitoare la ceea ce Dumnezeu aduce peste lumea de astăzi şi despre ceea ce El va face mâine cu lumea aceasta, după ce Adunarea lui Dumnezeu va fi răpită din lumea aceasta. Atunci Dumnezeu va lăsa plăgile Sale să se reverse pe deplin asupra lumii acesteia.
Feluri de interpretare
Nu este posibil să ne preocupăm cu toate detaliile acestui capitol. Aceasta nici nu este necesar. Probabil este mai important să înţelegem liniile directoare ale acestui capitol. De aceea vreau să încep prin a numi trei puncte referitoare la semnificaţia acestor semne şi minuni pentru popor şi ce au să ne spună nouă aceste semne şi minuni în umblarea noastră zilnică prin lumea aceasta.
În toată derularea evenimentelor simbolice, pe care le găsim în prima parte a acestei cărţi, este un înţeles deosebit. Vedem în cartea Exod mai întâi pe păcătosul care vine în lumina lui Dumnezeu şi acolo descopere păcatele sale. În capitolele 13 şi 14 el este apoi eliberat de Dumnezeu. Toate aceste capitole au şi o semnificaţie profetică exemplară. Aceasta se poate recunoaşte clar din capitolul 2. Acolo ne este prezentat Moise, un model al Domnului Isus ca Mântuitor, pe care L-a dat Dumnezeu. Moise se naşte şi creşte. Inima lui doreşte după poporul lui Dumnezeu. El omoară pe egiptean şi este lepădat de poporul său; tot aşa şi Domnul Isus a fost lepădat de poporul Său, după ce El a bătut pe duşman. Moise fuge în străinătate; tot aşa şi Domnul Isus a plecat de pe pământul acesta într-o ţară îndepărtată, aşa cum El Însuşi spune în pildă (Luca 19.12). Însă în acest timp al lepădării, Domnul Isus are o mireasă, prezentată simbolic în Ţipora. Ea are parte împreună cu El de lepădarea Sa, de trăirea Sa ca străin în afara lumii şi în afara lui Israel; tot aşa şi Adunarea are locul în afara lumii şi în afara lui Israel. Însă apoi inima lui Moise doreşte din nou după poporul său, şi acum a sosit momentul ca Dumnezeu să acţioneze: Moise se reîntoarce la poporul său, ca să se preocupe cu el şi în cele din urmă în capitolele 13 şi 14 să-l salveze trecându-l prin Marea Roşie; tot aşa odată poporul Israel – rămăşiţa acestui popor, care prin Duhul Sfânt se va întoarce la Dumnezeu – va fi salvată trecând prin apele judecăţii. Această temă o regăsim în Psalmul 73-83; acolo salvarea poporului lui Dumnezeu este pusă în legătură cu viitorul, când Domnul Isus va reveni. Însă înainte să aibă loc această salvare descrisă în capitolele 13 şi 14, trebuie să se împlinească ce noi găsim în capitolele 7-11.
Când Domnul Isus Se va preocupa iarăşi cu poporul Său, salvarea nu va avea loc de azi pe mâine. În capitolele 5 şi 6 vedem că poporul ajunge mai întâi în necazuri mult mari decât cele dinainte. Tot aşa rămăşiţa poporului Israel din viitor va avea parte în ţara în care acum locuieşte, de necazuri mari, mult mai dureroase decât poporul a avut vreodată parte în istoria sa. Toate acestea vor fi mult mai îngrozitoare decât ultimul război din peninsula Sinai şi de ce a avut parte pe înălţimile Golan.
Deci ceea ce noi găsim în aceste plăgi trebuie să fie evenimente pe care Dumnezeu le aduce asupra lumii acesteia, mai întâi în providenţa Sa, însă mai târziu direct din cer. Israel s-a reîntors deja în ţară. Urmează ca acolo să se formeze o rămăşiţă, şi Domnul Isus Se va preocupa iarăşi cu acest popor. El va arăta lumii, că ei sunt poporul Său. El va arăta pe de o parte lumii puterea şi gloria lui Dumnezeu şi pe de altă parte în cele din urmă va elibera rămăşiţa de sub puterea tuturor duşmanilor ei.
Interpretarea profetică a cestor plăgi devine clară nu numai din contextul simbolic, ci şi printr-o comparaţie cu cartea Apocalipsa. Plăgile, care sunt descrise aici, le regăsim aproape pe toate în Apocalipsa. Această carte ne descrie începând cu capitolul 4 „ceasul încercării, care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apocalipsa 3.10). Ceasul încercării vine peste tot pământul. Deci aceasta nu este „necazul cel mare” (Ieremia 30.7), căci acesta va lovi pe Israel. Cele zece plăgi nu au lovit pe Israel, ci lumea. Aceasta ne-o arată în mod deosebit cartea Apocalipsa. În Apocalipsa 16.9 citim că plăgile lui Dumnezeu trebuie să aibă ca rezultat ca oamenii să se pocăiască şi să-I dea onoare. În Apocalipsa 18.4 vedem că aceste plăgi ale lui Dumnezeu vor lovi în mod deosebit lumea creştină, creştinătatea cu numele. Dumnezeu cheamă pe poporul Său afară, ca el să se despartă şi să rămână cruţat de aceste plăgi. În Apocalipsa 16, unde noi găsim cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, vedem că în modul cel mai remarcabil ele armonizează cu aceste zece plăgi. Vom reveni la aceasta în cadrul diverselor plăgi. Deci aceasta este o dovadă clară, că ceea ce noi găsim aici este o prezentare a ceea ce va avea parte lume după ce Adunarea va fi răpită.
Aceste stări nu năvălesc însă în lumea aceasta aşa ca şi cum totul va schimbat deodată de azi pe mâine, după ce Adunarea va fi răpită, ci ele îşi au începutul în timp ce Adunarea este încă pe pământ, scurt înainte de venirea Domnului Isus. Atunci toate lucrurile, care sunt prezentate prin aceste plăgi, trebuie să fie în principiu deja prezente. Sper să arăt, că ceea ce noi găsim aici începe zilnic să devină realitate în jurul nostru. Acestea sunt pentru noi – şi de aceasta este vorba – semne şi minuni. Prin aceasta ajungem la convingerea că noi trăim în ultimele zile şi venirea Domnului s-a apropiat foarte mult. Rog pe Domnul, ca aceste plăgi să fie pentru noi semne şi minuni, pentru ca învăţăturile cuprinse în ele să le înţelegem cu inima şi ele să lucreze la conştiinţa noastră, exact aşa cum atunci Dumnezeu a avut ceva de spus poporului Său prin aceste plăgi.
Introducere la plăgi
Pasajul din Exodul 7.1-13 este o introducere importantă la aceste plăgi. Dumnezeu spune aici lui Moise şi lui Aaron, ca ei să meargă la faraon şi la dorinţa acestuia să facă o minune: să arunce toiagul lui Aaron. Am văzut deja ceva asemănător în capitolul 4. Acolo Moise a trebuit să arunce toiagul său, şi el s-a transformat într-un şarpe. Când Moise a fugit de şarpe, Dumnezeu i-a zis să apuce şarpele de coadă. El s-a transformat iarăşi în toiag în mâna lui. Acest semn el trebuia să-l facă înaintea ochilor poporului Israel. La sfârşitul capitolului 4 citim că Aaron a făcut apoi acest semn înaintea poporului. Aici în capitolul 7 Dumnezeu spune că Aaron trebuia să facă acum acelaşi semn înaintea egiptenilor şi înaintea lui faraon. Prin aceasta acest semn primeşte un alt înţeles. În primul rând acum nu se cere lui Moise să-şi arunce toiagul, ca la începutul capitolului 4, ci lui Aaron. Citim mai târziu în cartea Numeri 17 despre toiagul lui Aaron, că el făcuse muguri şi făcuse flori de migdal. Toiagul lui Aaron vorbeşte despre puterea de înviere a unei vieţi noi, care a rezultat din moartea Domnului Isus. Aaron însuşi este un model despre Hristos înviat şi glorificat, care ne reprezintă înaintea feţei lui Dumnezeu. În capitolul 4 accentul se punea, că Moise trebuia să ia din nou toiagul în mână; această învăţătură era valabilă pentru Moise şi poporul Israel. Aici la Aaron citim numai că el trebuia să arunce toiagul înaintea lui faraon. Moise a aruncat toiagul pe pământ şi a fugit fricos de şarpe, aşa cum odinioară omul a aruncat la pământ autoritatea pe care i-a dat-o Dumnezeu – aceasta simbolizează toiagul – şi ea a devenit şarpe. În felul acesta satan, vrăjmaşul sufletelor, a primit putere asupra omului. Însă satan şi poporul au trebuit să recunoască că toiagul a revenit în mâna adevăratului Moise şi că Domnul Isus ca Domn înviat are toată puterea în mâini. Aşa spune Domnul Isus în Matei 28.18: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Aaron este un model despre Domnul înviat şi glorificat, care are toată puterea în cer şi pe pământ. Aşa păşeşte aici Aaron înaintea lui faraon şi aruncă toiagul său pe pământ, care prin aceasta devine şarpe.
Acelaşi lucru vedem în zilele noastre. Domnul Isus are toată puterea în cer şi pe pământ, chiar dacă noi nu vedem aceasta. Noi nu vedem încă că toate lucrurile Îi sunt supuse (Evrei 2.8). Pentru noi, şi în mod deosebit pentru lumea aceasta pare aşa, că puterea lumii acesteia ar fi toată în mâna diavolului. Dar nu este aşa. Domnul Isus spune lui Pilat: „N-ai avea nici o putere împotriva Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19.11). Pavel spune în Romani 13 despre împăratul satanic Nero: „căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu”! Pare că un bărbat ca Nixon [remarca redacţiei: Articolul descinde din anul 1974. Atunci Nixon era preşedinte.] ţine toată lumea în încordare prin faptul că trupele sale au fost aşezate în stare de alarmă, numai pentru a-şi salva propria viaţă. Ne putem gândi la mulţi oameni care influenţează derularea evenimentelor în lumea aceasta. În fond ei nu fac aceasta. Toată puterea este în mâinile Aceluia care a înviat şi şade glorificat la dreapta lui Dumnezeu. El stă peste puterea care are forma unui şarpe. Cuvântul folosit aici în capitolul 7 pentru şarpe este un alt cuvânt decât cel din capitolul 4 şi înseamnă mai mult „balaur” sau „monstru”. Duhul Sfânt arată spre o putere mult mai mare şi mai tare decât a şarpelui. În zilele noastre pare că puterea ar fi în mâinile celor mari ai pământului acesta, însă ea este realmente în mâinile lui Hristos înviat şi glorificat. Toată puterea este dată de Dumnezeu, şi El este Cel care îndreaptă inimile împăraţilor încotro vrea El (Proverbe 21.1). Aceasta va dura atâta timp, până când Adunarea va fi răpită. Atunci satan va veni în cele din urmă cu propriile puteri (ale fiarei). Toate puterile din istoria lumii au fost date de Dumnezeu şi au fost instaurate sub providenţa şi permisiunea Sa pe pământul acesta. Dar curând va veni satan cu puterea proprie, căci împărăţia romană reinstaurată, puterea reinstaurată în Europa, va veni din adânc (Apocalipsa 11.7; 13.2,4). Atât această împărăţie cât şi antihrist vor primi puterea direct de la satan. Aceştia sunt şerpii (balaurii), pe care îi vor da la iveală vrăjitorii lui faraon. Dar când va veni momentul acesta, când vrăjitorii vor da la iveală puterile lui satan, Domnul Isus, care are toată puterea, va nimici aceste puteri, aşa cum şarpele lui Aaron a înghiţit şerpii vrăjitorilor.
În aceasta sunt cuprinse învăţături importante pentru noi. Nu am tratat până la sfârşit punctul trei amintit mai înainte. Chestiunea cu toiagul lui Aaron arată clar că aceste plăgi nu se referă numai la timpul de după răpirea Adunării, ci că ele zilnic devin realitate, şi anume în mod deosebit în creştinătate. Găsim o dovadă clară despre aceasta în 2. Timotei 3. Pavel spune acolo că în ultimele zile vor fi timpuri grele. El enumeră acolo cum vor fi oamenii, ce trăsături de caracter îngrozitoare vor revela ei; el îi denumeşte ca fiind unii care au o formă de evlavie; aceasta înseamnă că ei fac impresia de creştini, de sfinţi, dar în realitate tăgăduiesc puterea credinţei creştine, a adevărului lui Dumnezeu. În context cu aceasta Pavel se referă la vrăjitorii Iane şi Iambre, care la timpul lor s-au împotrivit lui Moise. Aşa vor fi în ultimele zile oameni care poartă numele de creştini, dar tăgăduiesc puterea adevărului şi se ridică împotriva fiecăruia care apără adevărul lui Dumnezeu. „Dar nu vor mai înainta”, spune Pavel, „căci nebunia lor va fi arătată deplin tuturor”. Acest loc din 2. Timotei 3 ne arată deci că ceea ce noi găsim aici în plăgi, are şi pentru noi o semnificaţie mare, căci noi trăim în ultimele zile, în care vrăjitorii lui faraon – instrumente în mâna diavolului – încearcă în domeniul creştinătăţii cu actele lor vrăjitoreşti să îndepărteze puterea adevărului şi să slăbească Cuvântul lui Dumnezeu. Ei încearcă să îngusteze şi să diminueze semnele şi minunile pentru poporul lui Dumnezeu, aşa fel că în final pare că satan va avea biruinţa din aceasta. Când apoi satan vine cu şerpii lui, Domnul Isus va prinde aceşti şerpi şi îi va arunca în iazul de foc (Apocalipsa 19.20) şi pe satan însuşi în adânc (Apocalipsa 20.2,3).
Acest semn cu toiagul lui Aaron este deci introducerea la plăgi şi ne arată chiar de la început derularea în continuare şi finalul: finalul va fi, că Domnul Isus şi Dumnezeu vor birui, că puterea lui Dumnezeu este mai mare decât puterea lui faraon şi că în cele din urmă toată puterea lumii va fi zdrobită şi Dumnezeu salvează poporul Său. Toate acestea le vedem prezentate simbolic în plăgile acestea. De fapt plaga a zecea, moartea întâilor născuţi, este separată. Plaga a zecea nu este o plagă în acest sens, ci este finalul şi încununarea căilor lui Dumnezeu cu Israel şi cu lumea. Celelalte nouă plăgi stau în strânsă legătură unele cu altele şi se pot împărţi în trei grupe de câte trei plăgi.
Structurarea plăgilor
Este bine să înţelegem de la început caracterul general al acestor plăgi. La plaga întâia, a patra şi a şaptea, Dumnezeu face totdeauna un început nou. În toate cele trei cazuri Moise trebuia să se ducă dis-de-dimineaţă la faraon. Fiecare dimineaţă arată un început nou al lui Dumnezeu de a proceda cu faraon şi Egiptul. La începutul primelor două plăgi ale fiecărei grupe de câte trei plăgi Dumnezeu atenţionează pe faraon. Ce-a de-a treia plagă a fiecărei grupe urmează imediat după celelalte două plăgi ca o încununare şi pecetluire, fără nici o atenţionare. Primele trei plăgi constituie în această privinţă şi o unitate deosebită, vrăjitorii jucând aici un rol deosebit, încercând să imite plăgile lui Dumnezeu. Celelalte şase aparţin de asemenea în mod deosebit împreună, deoarece Dumnezeu pune acolo pe poporul Său Israel deoparte şi nu-l expune plăgilor pe care El le aduce asupra Egiptului. La ultimele trei plăgi vedem că este vorba de judecăţi care vin direct din cer asupra poporului Egiptului.
În primele trei plăgi vedem în mod deosebit lucrurile pe care noi le trăim deja în timpurile noastre. Este începutul ultimelor căi ale lui Dumnezeu cu lumea aceasta. La aceste prime trei plăgi vrăjitorii, o imagine a conducătorilor creştinătăţii cu numele, năzuiesc să îndepărteze puterea învăţăturilor lui Dumnezeu pentru poporul Său, pentru ca poporul să desconsidere semnele şi în locul acestora să urmeze pe vrăjitori. În afară de aceasta în primele trei plăgi toiagul lui Aaron joacă un rol pe care noi nu-l mai vedem la ultimele şase plăgi. Aşa cum am amintit, toiagul arată spre acţiunea Aceluia care este glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Însă la ultimele trei plăgi regăsim toiagul lui Moise; Moise o imagine a Domnului Isus care intervine vizibil din cer în favoarea poporului Său, lăsând să vină judecăţi asupra lumii acesteia şi în final înfăptuieşte eliberarea poporului Său.
După această privire de ansamblu asupra celor trei grupe a acestor plăgi vrem să vedem mai îndeaproape ce vor să ne spună cele nouă plăgi. În primele trei plăgi vedem lucruri care in providenţa şi permisiunea lui Dumnezeu au loc zilnic în lumea noastră, şi în mod deosebit în lumea noastră creştină. Aceste trei plăgi ne arată stricăciunea exterioară generală din lumea din jurul nostru. Următoarele trei ne arată mai mult stricăciunea din inimile celor fără Dumnezeu.
Plaga 1-a: apa transformată în sânge (Exodul 7.14-25)
La prima plagă Aaron a trebuit să-şi ia toiagul şi să-şi întindă mâna peste toate apele Egiptului, peste râurile lui, canalele, lacurile şi bălţile lui. Toate apele devin sânge, aşa că tot ce are viaţă în ele a fost biruit. Peştii din râu au murit. Apa a devenit pentru egipteni ne-potabilă. Aceste plăgi de aici sunt o revelare a puterii lui Dumnezeu, în mod deosebit a puterii Sale faţă de puterea idolilor Egiptului. Nilul era unul din idolii principali ai Egiptului, căci toate binecuvântările, pe care le avea Egiptul, ţara aceasta le datora Nilului. Vedem deci cum Dumnezeu nimiceşte direct această putere mare, pe care se sprijineau egiptenii: apele au devenit sânge. Nu vedem noi cum zilnic are loc aceasta? Tot ce Dumnezeu a dat pământului acesta ca binecuvântări naturale, despre care Nilul este un simbol, este stricat în zilele noastre. Aici nu este vorba de binecuvântări spirituale, ci de binecuvântări naturale, aşa cum le găsim în Faptele apostolilor 14.17, unde citim că Dumnezeu a dat naţiunilor ploaie din cer şi timpuri roditoare şi a umplut inimile oamenilor cu hrană şi bucurie. Aceste binecuvântări naturale sunt distruse în zilele noastre şi devin nefolositoare pentru desfătarea omului. Natura, creaţia lui Dumnezeu, este distrusă de om. Vedem astăzi cum aceste ape devin sânge, prin aceea că natura sub acţiunea omului este sortită morţii. Omul sufocă natura prin poluarea mediului înconjurător, a aerului şi a apei. Este într-adevăr omul care face aceasta, dar în realitate este providenţa şi permisiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu permite toate acestea ca semn şi minune pentru poporul lui Dumnezeu. Pentru lume aceasta este o plagă, dar pentru poporul lui Dumnezeu este un semn, că noi trăim în ultimele zile. Vedem cum tot ce Dumnezeu a dat omului, omului îi scapă din mâini. Chiar şi lucrul, pe care noi îl facem zilnic şi pe care Dumnezeu l-a dat omului ca binecuvântare, devine un blestem pentru om; omul este nemulţumit cu lucrul său, cu preocuparea sa zilnică afară şi în casă. De unde vin atunci grevele şi multele zile de concedii medicale? Niciodată acestea nu au fost aşa de multe; din cauză că omul nu mai găseşte bucurie în lucrul zilnic. Tot ce este cel mai natural devine stricat. [remarca redacţiei: astăzi în anul 2020 ne putem gândi că binecuvântările din căsnicie şi familie au fost distruse. Să ne gândim la „căsnicie pentru toţi”, la Gender-Mainstreaming sau la cota nespus de mare a avorturilor.] Şi apoi vin vrăjitorii Egiptului, şi ei vin şi astăzi şi îţi povestesc că aceste lucruri nu sunt lucrate de Dumnezeu, ci că ele sunt o evoluţie foarte naturală şi o urmare a progresului tehnicii şi că noi trebuie să ne aşteptăm la aşa ceva, deoarece sunt binecuvântări, pe care tehnica le aduce cu sine. Ei spun că aceste binecuvântări sunt cu mult mai mari decât blestemul legat de ele. Aşa încearcă vrăjitorii cu meşteşugirile lor şi cu imitaţiile lor să ne facă să credem, că nu Dumnezeu este Cel care are mâna în joc, ci omul. În felul acesta ei îndepărtează puterea acestui semn. Toţi vrăjitorii, care astăzi încearcă pe teritoriul creştin să îndepărteze puterea acestui semn, sunt imitatori. Însă robii lui faraon nu au putut să transforme înapoi sângele în apă. Ei nu au putut să înlăture această stare, ci numai să mărească şi mai mult stricăciunea, prin aceea că ei au transformat în sânge şi restul de apă, ca să arate că şi ei pot face acelaşi lucru. În realitate ei înrăutăţesc mai mult această stare. Suntem noi întristaţi cu privire la vrăjitorii din zilele noastre, cu privire la aceşti conducători din creştinătate, care încearcă în felul acesta să îndepărteze puterea adevărului lui Dumnezeu, bagatelizând aceste lucruri?
Plaga a 2-a: broaştele (Exodul 8.1-15)
Mergem la al doilea semn; şi pe acesta îl întâlnim zilnic. Dacă citim exact, vedem că Dumnezeu la aceste prime trei plăgi nu face nici o deosebire între Israel şi Egipt. Poporul Israel aici nu este încă pus deoparte şi are de asemenea a face cu aceste plăgi. Nici noi nu scăpăm de influenţa acestor plăgi. Şi noi avem a face cu faptul că natura şi tot ce Dumnezeu a dăruit în natură ca binecuvântare devine stricat. Noi suntem loviţi de primele trei plăgi la fel ca toţi ceilalţi oameni ai lumii acesteia. Cât de grav devine aceasta, dacă ne gândim la plaga a doua. Broaştele vin din Nil. Şi aici Nilul este o imagine a binecuvântărilor naturale, pe care Dumnezeu în harul Său le-a dat în lumea aceasta. Dacă vrem să ştim ce înseamnă broaştele în Scriptură, găsim un indiciu clar în Apocalipsa 16, capitolul pe care l-am citat deja în legătură cu cele şapte potire. La plaga a şasea citim că acolo duhurile necurate şi demonii sunt ca nişte broaşte, care se duc la împăraţii pământului ca să-i instige la luptă împotriva Mielului (Apocalipsa 16.13,14). Duhuri necurate ca nişte broaşte. Ce necurăţie este aceasta? Versetul următor (Apocalipsa 16.15), pe care Dumnezeu îl introduce ca o atenţionare, ne clarifică aceasta: „Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să nu i se vadă ruşinea”. Această necurăţie, care ne este prezentată prin broaşte, este necurăţia morală, sexuală. Acestea sunt lucruri de care nici noi nu scăpăm. Broaştele vin din Nil, care este o imagine a binecuvântărilor naturale, pe care Dumnezeu le-a dăruit în dragostea dintre bărbat şi femeie în căsnicie. Aceasta a fost prevăzută ca o binecuvântare pe terenul natural. Dar aici ea devine un blestem, un izvor de necurăţie pentru toată ţara Egiptului. Broaştele au venit în toate casele, în cuptoarele şi vasele de frământat pâinea, în paturi şi în camerele de dormit. În Psalmi citim că ele au venit chiar şi în camerele de dormit ale împăratului (Psalmul 105.30).
Aceste lucruri umplu astăzi lumea creştină aşa de mult, că nici noi nu suntem cruţaţi de ele, numai dacă ne închidem în casele noastre. Şi chiar şi atunci ne vom murdări, când ascultăm radioul [remarca redacţiei: să priveşti la televizor, surfen în internet] sau luăm ziarul din cutia de poştă. Noi ne murdărim când privirea noastră străbate fotografiile de reclame şi când vedem ce se petrece afară pe stradă. Noi nu putem scăpa de ele, numai dacă rugăm pe Domnul să ne cureţe permanent inima. Noi înşine nu ne putem păzi să nu venim în legătură cu aceste necurăţii. Şi înainte de toate tu să nu asculţi de vrăjitorii care îţi povestesc că şi în trecut au fost astfel de stricăciuni. Da, şi în trecut au fost broaşte în Egipt, dar niciodată în aşa măsură pe orice suprafaţă oricât de mică, unde egiptenii puteau să-şi pună piciorul, şi chiar în camerele de dormit şi în paturi. Aşa de departe merge necurăţia astăzi. Israel a avut a face cu aceste broaşte la fel ca egiptenii. Şi şti tu ce fac aceste broaşte în Apocalipsa 16? Acolo ele cheamă pe împăraţi şi oştirile lor la luptă împotriva lui Dumnezeu la Armaghedon (acesta este ţinutul muntos din Meghido). Şti tu unde pentru prima dată în Biblie s-a luptat în Meghido? A fost acolo unde împăratul canaanean Iabin împreună cu căpetenia Sisera au luptat împotriva poporului Israel (Judecători 4 şi 5). Acolo au fost la lucru aceleaşi duhuri necurate, care cu aceste necurăţii sexuale au chemat puterile Canaanului. Debora cântă acolo în cântecul ei cum soldaţilor canaaniţi le este prezentat, că ei se vor întoarce înapoi cu pradă bogată, că ei se vor desfăta în plăceri cu fetele pe care le vor răpi din Israel (Judecători 5.30). Aşa vor fi atrase odată, după ce Adunarea va fi răpită, oştirile Europei în lupta împotriva poporului Israel, da, împotriva lui Mesia, împotriva Mielului şi oştirii Sale (Apocalipsa 17.14). Vedem zilnic cum această stricăciune morală creşte în lumea creştină. Aceasta nu are loc deodată, de azi pe mâine. Este iarăşi în mod deosebit lumea creştină, căci sunt vrăjitorii de pe terenul creştin care vin cu imitaţiile lor şi apoi cu broaştele lor fac ceva mai mult, prin acea că vorbesc despre o evoluţie sănătoasă, naturală, prin care tot feluri de tabuuri, care au fost greşite – spun ei, trebuie îndepărtate. Ei vorbesc despre o evoluţie sănătoasă şi încurajează la homosexualitate şi relaţii sexuale în afara familiei. Însă prin imitaţiile lor fac această plagă mai gravă. Dacă nu suntem veghetori ele iau din inima ta şi a mea puterea semnului lui Dumnezeu, căci prin aceasta Dumnezeu dă un semn pentru noi. El permite aceste lucruri ca învăţătură pentru poporul lui Dumnezeu şi ne arată că El este preocupat să aducă plăgile Sale asupra Egiptului şi că Domnul este gata să vină. Noi suntem în pericol să permitem să se îndepărteze puterea acestui semn, când auzim ce spun vrăjitorii în creştinătate.
Plaga a 3-a: păduchii (Exodul 8.16-19)
Începând cu Exodul 8.16 urmează a treia plagă. Acum Aaron trebuia să-şi întindă toiagul şi să lovească ţărâna pământului: „Întinde-ţi toiagul şi loveşte ţărâna pământului, şi se va preface în păduchi, în toată ţara Egiptului”. Această plagă urmează fără pauză după cea anterioară, fără nici o atenţionare. Prin această plagă sunt loviţi toţi oamenii şi animalele. Din nou vrăjitorii încearcă cu imitaţiile lor să facă la fel, dar de data aceasta n-au putut. Ei au putut într-adevăr să transforme apa în sânge şi să facă să iese broaşte din apă, dar aici ei trebuie să spună: „Aici este degetul lui Dumnezeu”. Când este vorba să de-a viaţă din moarte, să scoată păduchi din materia moartă a pământului, atunci chiar şi puterea lui satan încetează şi omul (aici vrăjitorii, instrumentele lui satan) trebuie să recunoască: „Aici este degetul lui Dumnezeu”. Aceasta este o expresie remarcabilă. După câte ştiu eu, această expresie se mai întâlneşte numai o singură dată în Scriptură, şi anume în Luca 11.20. Acolo Domnul Isus spune că El scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu. În locul paralel din evanghelia după Matei 12.28 citim că El a scos demonii cu Duhul lui Dumnezeu. Deci degetul lui Dumnezeu este acţiunea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt poate scoate viaţă din ţărâna morţii. În Geneza 3.19 Dumnezeu spune omului: „Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”, şi în Psalmul 22.15 Domnul Isus spune lui Dumnezeu: „M-ai adus în ţărâna morţii”. Deci ţărâna este un simbol al morţii. Dumnezeu este capabil să trezească prin Duhul Său Sfânt viaţă din ţărână. Aşa citim în Romani 8.11, că Dumnezeu poate să facă vii trupurile noastre muritoare din pricina Duhului Său care locuieşte în noi. Ce binecuvântare nespus de mare este aceasta pentru noi ca credincioşi, când trupurile noastre muritoare vor fi aduse la viaţă cu o viaţă nouă, nepieritoare, veşnică, fie că Domnul Isus vine şi trupurile noastre vor fi direct transformate, ori că trupurile noastre vor fi înviate din moarte. Aceasta va face Duhul lui Dumnezeu pentru noi. Pentru noi viaţa din moarte este o binecuvântare. Dar ce va însemna învierea pentru lumea aceasta, pentru cei necredincioşi, când ei la învierea celor nedrepţi vor fi înviaţi din morţi? Când morţii vor sta cu trupuri de înviere noi înaintea marelui tron alb, ei vor fi numiţi cu toate acestea „morţii” (Apocalipsa 20.12). Învierea va fi pentru cei necredincioşi ceva mult mai îngrozitor decât patul morţii sau moartea.
Acesta este înţelesul pentru cei necredincioşi, când viaţa va ieşi din moarte. Praful va deveni păduchi. Păduchii sunt animale care sug sângele omului. În cartea Leviticul 17.11 citim că viaţa trupului este în sânge. Şi aici vedem că tocmai ceea ce pentru credincioşi este o binecuvântare, înnoirea vieţii, înseamnă blestem pentru necredincioşi, o sufocare, o răpire a vieţii. Nu are loc aceasta zilnic în lumea noastră din jur? Cum sufocă păduchii viaţa oamenilor! Da, în ultimele secole au fost multe boli, cu care lumea creştină a fost lovită. Dar se pare că în curând vor fi biruite toate aceste boli, inclusiv TBC-ul, şi probabil în curând şi cancerul va fi învins. Dar ce am câştigat noi prin aceasta? Atunci în locul acestor boli vom primi boli mult mai îngrozitoare, cu care oamenii vor alerga la medic. Astfel de boli sunt toate urmări ale tensiunilor spirituale. Noi le numim boli psihosomatice, care aduc cu sine tot felul de suferinţe corporale, dar în fond sunt urmări ale nevoilor spiritului, ale surmenajului, cărora oamenii sunt expuşi, aşa că îşi pierd cumpătul şi devin chiar nebuni. [remarca redacţiei: sau suntem chinuiţi de viruşi precum este mai nou coronavirus, care taie răsuflarea la lumea întreagă.]
Aceasta înseamnă pentru un necredincios viaţa din moarte. Pentru el este un blestem. Sufletul dintr-un necredincios este chinuit în zilele noastre printr-o viaţă neliniştită şi fugărită aşa cum niciodată mai înainte nu a fost. Nimeni dintre noi nu mai cunoaşte o viaţă liniştită şi comodă. Ea a devenit o viaţă în fugă şi fugărită, cu surmenajuri ale nervilor. Aceasta este sugerea sufletului vieţii. Ea este o plagă a lui Dumnezeu în lumea necredincioasă de astăzi. Nici aici nu găsim că poporul Israel a fost pus deoparte; şi noi ca credincioşi trebuie să ne ducem viaţa în mijlocul acestei lumi nervoase, fugară şi fugărită. Aceştia sunt păduchii care sug viaţa. Odată această plagă va veni în toată dimensiunea ei peste lumea aceasta, şi anume atunci când în a doua înviere, cea din urmă, nu viaţa, ci moartea a doua, veşnică, va lovi lumea aceasta. Vedem toată grozăvia acestei plăgi, pe care Dumnezeu o aduce în zilele noastre peste lumea aceasta. Am spus deja că această plagă este un semn al puterii degetului lui Dumnezeu, care prin Duhul Său aduce viaţa din moarte, şi că aceasta curând va deveni realitate pentru noi, când trupurile noastre vor fi reînnoite şi noi vom fi luaţi să întâmpinăm pe Domnul în văzduh. După aceea plăgile care urmează vor lovi în mod deosebit lumea aceasta.
Plaga a 4-a: muştele câineşti (Exodul 8.20-32)
Urmează acum plaga a patra, la care constatăm o diferenţă esenţială faţă de plăgile anterioare: începând cu această plagă şi până la plaga a noua vedem cum Dumnezeu a pus deoparte pe poporul Său Israel din Egipt, din lumea aceasta. După ce Adunarea va fi răpită va fi din nou o rămăşiţă iudaică, pe care Dumnezeu o va păzi prin toate plăgile şi încercările pe care El în providenţa Sa le va lăsa să vină peste lumea aceasta. Despre această despărţire între poporul lui Dumnezeu şi lume citim în Exodul 8.23: „Voi face o deosebire (textual stă aici: eliberare) între poporul Meu şi poporul tău. Semnul acesta va fi mâine.” Observă cuvântul „semn”. Eliberarea pe care Dumnezeu o face între poporul Său şi lume este un semn.
Şi chiar şi aceste plăgi au să ne spună ceva, căci în principiu toate cele nouă plăgi încep deja în timpul nostru. Te întreb: Unde stai tu? De care parte a acestei eliberări? Aparţii acelora care locuiesc în ţinutul Gosen? Gosen înseamnă „în apropiere”, foarte aproape de inima lui Dumnezeu, foarte aproape de Domnul Isus! Dacă tu te afli acolo, vei fi cruţat de aceste plăgi care vor veni peste Egipt. Sau stai de cealaltă parte, de partea Egiptului, de partea lumii? Stai de partea celor nemântuiţi, de partea acelora pe care Dumnezeu în providenţa Sa, şi foarte curând direct, îi va lovi prin judecăţile Sale? Atunci şi tu vei ajunge sub această plagă a patra, despre care în Exodul 8.21 citim: „Voi trimite muşte câineşti împotriva ta, împotriva slujitorilor tăi, împotriva poporului tău şi împotriva caselor tale.” Înţelesul iniţial al expresiei „muşte câineşti” nu este foarte sigur, dar probabil el înseamnă o combinare de tot felul de insecte parazite, de muşte, care nu sug sânge aşa cum sug ţânţarii, ci transmit tot felul de necurăţii, tot felul de boli. Sunt lucruri mici care lezează viaţa oamenilor. Aici nu ne aflăm încă la plăgile cele mai rele, dar şi aceste muşte câineşti chinuie şi zăpăcesc deja pe oameni. Ce sunt aceste chinuiri şi zăpăceli permanente? Invidie, gelozie, vorbirea de rău, acestea sunt exemple pentru astfel de muşte câineşti. Ele se aseamănă cu vulpile mici din Cântarea Cântărilor 2, care strică viile. Ele distrug tot ce se găseşte în vii. De aceea mireasa roagă acolo, ca vulpile mici să fie prinse. Sunt aceste animale mici, ca aici această amestecătură de insecte parazite, care otrăvesc relaţiile naturale dintre oameni. De ce parte stăm noi? Cunoaştem noi invidia, aşa cum ea se întâlneşte între oamenii lumii acesteia? Cum stau lucrurile cu vorbirea de rău? Spunem noi lucruri pe la spate, care nu sunt adevărate şi cu care noi ne împovărăm reciproc? Ne prefacem noi înaintea semenilor noştri, a credincioşilor noştri? Pavel spune în Tit 3.3: „Căci şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi invidie, demni de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii.” Aceasta suntem şi noi prin natura noastră! Dar dacă stăm de partea salvării, atunci putem spune: „şi noi eram”. Dar cât de des se găsesc aceste lucruri şi la noi, în mijlocul poporului lui Dumnezeu! Cât de puţin ne-am despărţit noi de ele în practica vieţii! Dumnezeu în providenţa Sa lasă să vină aceste plăgi. Ele nu sunt încă judecăţi, care vin direct din cer, aşa cum sunt ultimele trei plăgi. Sunt plăgi prin providenţa Sa, prin care El arată ce este în inima egiptenilor. Aici vedem deci nu atât de mult ce se petrece în lumea din jurul nostru, ca în primele plăgi, ci ceea ce iese la iveală de la egiptenii înşişi şi ce este în inimile lor. Vedem aceasta mult mai accentuat la plaga următoare. Însă mai înainte încă ceva referitor la cuvintele remarcabile, pe care faraon le rosteşte în legătură cu această plagă.
După ce aici a avut loc o despărţire între poporul lui Dumnezeu şi egipteni, vedem cum faraon oferă compromisuri. Lumea nu poate suporta ca credincioşii să ocupe un loc deosebit cu privire la lumea aceasta. Lumea năzuieşte să facă despărţirea cât se poate de redusă, încercând să amestece Adunarea cu lumea. Prima ofertă a lui faraon este: „Duceţi-vă de aduceţi jertfe Dumnezeului vostru, aici în ţară” (Exodul 8.25). Da, el va permite chiar ca credincioşii în zilele noastre să slujească lui Dumnezeu în Egipt; dar ce înseamnă să slujeşti lui Dumnezeu fără să treci prin Marea Roşie? Marea Roşie este un tablou a ceea ce înseamnă moartea Domnului Isus pentru noi. Noi am fost salvaţi din lumea aceasta prin moartea Domnului Isus. Prin aceasta noi am fost despărţiţi pe deplin de lume. Cât de mulţi creştini, care poartă numele de creştini, năzuiesc să slujească lui Dumnezeu în lumea aceasta, în timp ce rămân în domeniul apropiat şi sub influenţa lui satan şi a demonilor lui. Ce slujbă dezgustătoare este aceasta pentru Dumnezeu! Se poate sluji lui Dumnezeu aflându-ne de partea aceasta a Mării Roşii (a salvării) cu o inimă necurăţită, nesalvată, cu o viaţă nesalvată, care încă stă sub puterea lui satan şi a păcatului? Poate fi aceasta slujbă pentru Dumnezeu? Moise a răspuns: „Vom face mai bine un drum de trei zile în pustie şi acolo vom aduce jertfe Domnului, Dumnezeului nostru, aşa cum ne va porunci El.” (Exodul 8.27) Ce înseamnă acest drum de trei zile? Este drumul morţii şi învierii Domnului Isus, care a înviat dintre morţi în ziua a treia. Aceasta este premisa absolut necesară, ca să se poată sluji lui Dumnezeu. Noi trebuie nu numai să fim salvaţi şi să stăm cu picioarele noastre pe partea cealaltă a Mării Roşii, ci trebuie de asemenea să fi făcut un drum de trei zile.
Apoi vine satan cu o a doua viclenie: „Vă voi lăsa să plecaţi, ca să aduceţi jertfe Domnului, Dumnezeului vostru, în pustie; numai să nu vă depărtaţi prea mult!” (Exodul 8.28) Prima sa viclenie se poate uşor recunoaşte; foarte curând se recunoaşte că este imposibil să slujeşti lui Dumnezeu fără să fi salvat. Însă înţelegem noi tot aşa de repede şi viclenia a doua? Faraon spune: „Nu vă depărtaţi prea mult”. Voi vă puteţi într-adevăr duce pe partea cealaltă a Mării Roşii, dar nu vă duceţi prea departe, ca astfel să rămâneţi sub influenţa mea, sub controlul meu şi să pot să vă iau oricând repede înapoi în Egipt. Ce înseamnă să nu se facă această călătorie de trei zile în pustie? Înseamnă că noi probabil suntem salvaţi şi mântuiţi, dar nu am învăţat să aducem tot ce este din omul natural la locul judecăţii, al morţii şi al învierii Domnului Isus. Înţelegem noi, că între lume şi noi a avut loc o despărţire uriaşă? Este lumea răstignită pentru noi? Ce este răstignit este ceva dezgustător. Este lumea dezgustătoare pentru noi, de care noi ne depărtăm cât se poate de mult? Apostolul Pavel spune în Galateni 6.14: „Prin care lumea este răstignită faţă de mine”. Noi suntem uniţi cu moartea şi învierea lui Hristos pe un loc dispreţuit. Noi suntem foarte departe de lume. Am înţeles noi această viclenie, sau suntem mulţumiţi că am fost salvaţi prin Marea Roşie? Să învăţăm ce înseamnă că tot ce este din natura noastră, din carnea noastră, trebuie să-şi aibă locul în moartea lui Hristos. Noi putem sluji lui Dumnezeu numai la muntele lui Dumnezeu în puterea unei vieţi noi. Vedem aici cum Moise înţelege această viclenie şi nu acceptă această ofertă.
Plaga a 5-a: ciuma vitelor (Exodul 9.1-7)
La această a cincea plagă care urmează, vitele Egiptenilor sunt lovite prin judecată. În Exodul 8.26 citim ceva foarte remarcabil. Moise numeşte acolo motivul pentru care copiilor lui Israel nu le-a fost posibil să slujească lui Dumnezeu în Egipt, căci atunci ei ar fi trebuit să jertfească Domnului [Iehova], Dumnezeul lor, ceva care pentru egipteni era o urâciune. Oile şi viţeii erau o urâciune pentru egipteni. Citim în Scriptură despre trei lucruri, pe care egiptenii le detestau: în primul rând era masa comună cu evreii (Geneza 43.32), în al doilea rând păstorii oilor (Geneza 46.34) şi în al treilea rând, aşa cum Moise spune aici, oile şi viţeii. Pentru oamenii lumii acesteia este o urâciune să aibă legătură şi părtăşie cu un evreu. Evreu înseamnă textual: „un trecător prin”, deci un pelerin, un călător pe pământul acesta. De ce sunt oile şi viţei o urâciune pentru lumea aceasta? Deoarece erau o posesiune a poporului Israel, care lua din ele să jertfească Domnului [Iehova]. De ce tocmai oi şi viţei? Deoarece aceste animale ne prezintă slava Domnului în jertfa Sa pentru Dumnezeu. O astfel de slujbă este o urâciune pentru egipteni, pentru lumea aceasta.
O slujbă fără aceste animale găsim frecvent pe teritoriul creştin. Ea este o slujbă adaptată la trăsăturile de caracter şi la obiceiurile lumii. Pentru lumea aceasta este o urâciune, când noi în serviciile noastre de jertfă aducem oi şi viţei, care prezintă slava Domnului Isus în dăruirea Sa deplină. Putem noi aduce aceste jertfe în legătură cu egiptenii?
În această plagă sunt lovite tocmai oile şi viţeii egiptenilor, căci cu toate că erau o urâciune înaintea lor, între timp ei şi-au făcut rost de aceste animale. Tot aşa este şi în zilele noastre cu oamenii lumii acesteia. Dacă noi nu ocupăm un loc deoparte în Gosen, atunci şi la noi este la fel. Pentru ce avem noi oile noastre şi viţeii noştri? Pentru ce avem posesiunile noastre? Le folosim noi, aşa cum spune Moise mai târziu, pentru a jertfi Domnului [Iehova]? Aici nu este vorba în primul rând de a ajuta pe săraci şi pe nevoiaşi, ci de a lua din ele şi a jertfi Domnului, pentru ca El să fie glorificat şi să vadă ce au savurat inimile noastre din jertfa lui Hristos. Ţinem noi posesiunile noastre pregătite pentru aceasta, sau le folosim pentru noi înşine? Este pentru noi o urâciune să punem la dispoziţia Domnului posesiunile noastre, sau le savurăm numai noi, aşa cum făceau egiptenii? Atunci această plagă ne loveşte şi pe noi, căci atunci noi nu ocupăm locul din Gosen. Acesta este un gând serios. În Exodul 5.3 Moise a spus: „Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.” Poporul era ascultător, şi ei s-au dus în pustie, şi de aceea Dumnezeu nu a adus ciuma. Găsim de multe ori în Scriptură, că Dumnezeu înlătură plăgile Sale atunci când este prezentă ascultarea, în timp ce El lasă plăgile Sale să vină peste aceia care sunt neascultători. Lepra lui Naaman a fost vindecată atunci când Naaman a fost ascultător. Ea l-a lovit însă pe Ghehazi, care era neascultător şi voia să profite de situaţie, aşa că Elisei a trebuit să spună: „Este oare acum timpul de luat … oi, boi?” (2. Împăraţi 5.26) Iubiţi fraţi şi iubite surori, este timpul să avem avere pentru noi? Atunci ciuma, pe care Dumnezeu a îndepărtat-o de la Israel, va lovi Egiptul precum şi posesiunile noastre, dacă noi folosim aceste posesiuni pentru noi înşine, aşa cum au făcut egiptenii, pentru savurarea noastră, şi nu ca să jertfim Domnului din ele. Să-L rugăm să folosească El darurile noastre, mijloacele noastre, talentele noastre şi posesiunile noastre, pentru ca Hristos să fie glorificat în lumea aceasta, şi în mod deosebit în lucrarea de jertfire făcută de credincioşi. Dacă nu este aşa, atunci această plagă va veni şi peste noi, tot aşa cum binecuvântarea Domnului va veni peste noi, dacă folosim posesiunile noastre pentru El.
Faraon a trimis mesageri, ca să afle mărimea acestei plăgi. Care a fost rezultatul? „Şi iată că nici o vită din turmele lui Israel nu pierise.” (Exodul 9.7) Aceasta va face Dumnezeu. Dumnezeu ne va binecuvânta şi pe noi şi darurile şi posesiunile noastre. Probabil sunt fraţi, care au darul să prezinte gloria Persoanei lui Hristos, dar tac. Aşa cum Domnul a făcut cu egiptenii, El va face la fel şi cu ei, dacă pentru ei este o urâciune să folosească acest dar. Acestea sunt lucruri foarte serioase. Domnul să dea har, ca El să nu trebuiască să ne spună şi nouă: „dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are” (Matei 25.29).
Plaga a 6-a: vărsatul negru (Exodul 9.8-12)
Plăgile devin tot mai grele. Muştele câineşti s-au referit la vorbirea noastră, la viaţa noastră comună, la umblarea şi activităţile noastre. Plaga a cincea a mers un pas mai departe: aici Dumnezeu ne loveşte în posesiunile noastre, pe care le folosim pentru noi înşine, pe care noi cu sete de câştig, care este o rădăcină a tuturor răutăţilor, le îngrijim foarte bine. Plaga a şasea este şi mai rea. Dumnezeu va permite să vină un timp în care va face cunoscut oamenilor lumii acesteia ce este în ei înşişi. La plaga a şasea ies băşici pe oameni, şi de asemenea şi pe animale, şi chiar şi pe învăţători, pe care îi întâlnim aici pentru ultima dată, după ce mult timp nu am auzit nimic despre ei. Aici ei păşesc din nou înaintea noastră, ca să confirme cuvântul lui Pavel că nebunia lor va fi arătată deplin tuturor (2. Timotei 3.9). În zilele noastre magii pot încă vorbi în libertate în lumea creştină, dar va veni un timp, aşa cum spune Pavel, când nebunia lor va fi arătată deplin tuturor. Se va vedea în afară că ei nu au fost în stare să facă să iasă păduchi din ţărâna pământului şi că ei nici nu au fost în stare să îndepărteze boli şi nevoi în domeniul spiritual, fie că este vorba de creştinătate sau oriunde altundeva. Ei vor trebui să recunoască că nu era o evoluţie naturală, sănătoasă, ci era o plagă, provocată prin degetul lui Dumnezeu. Deci nebunia lor se va arăta mai mult, căci aceste băşici apar chiar pe ei înşişi. Şi aceasta la magii care corespunzător slujbelor egiptene acordau trupului şi curăţiei trupului o importanţă aşa de mare, că ei îmbălsămau trupurile împăraţilor lor, ca să le menţină curate multe secole: aceste trupuri sunt acoperite aici cu băşici.
Şi de unde vin băşicile astăzi? Dumnezeu spune lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi-vă mâinile cu cenuşă din cuptor”. Această cenuşă trebuia împrăştiată de Moise spre cer. Între ultima plagă a primei serii şi ultima plagă a celei de-a doua serie, deci între plaga a treia şi plaga a şasea este o paralelă. La plaga a treia era vorba de ţărână, din care a ieşit viaţa care a devenit o plagă, şi aici la plaga a şasea este vorba de cenuşă. Ţărâna şi cenuşa aparţin împreună. Ambele vorbesc despre moarte. Ţărâna în ea însăşi este moartă, şi tot aşa şi noi ne vom întoarce în ţărână, în ceea ce priveşte trupul nostru (Geneza 3.19). Cenuşa este rezultatul unei arderi, un tablou al judecăţii, al judecăţii nimicitoare a lui Dumnezeu. Când păcătoşii se recunosc în lumina lui Dumnezeu, ei spun împreună cu Iov: „Mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă” (Iov 42.6). Când merg mai departe spun împreună cu Avraam în Geneza 18.27: „Eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă”. Acolo unde se găseşte această atitudine la oameni, poate ieşi la iveală binecuvântare. Acolo poate ieşi la iveală viaţa din ţărână. Din cenuşă, din judecată, care se găseşte în cuptor, ia naştere binecuvântare. Căci binecuvântările noastre, iubiţi fraţi şi iubite surori, se bazează pe faptul că Domnul Isus a trecut în taină înaintea lui Dumnezeu prin acest cuptor, prin focul judecăţii lui Dumnezeu. Din această cenuşă vine binecuvântare pentru noi! Dar pentru cei necredincioşi aceasta înseamnă, exact ca şi la plaga a treia, tocmai opusul. Pentru noi viaţa din moarte este o binecuvântare, pentru cei necredincioşi însă este un blestem. Rezultatele cenuşii cuptorului sunt o binecuvântare pentru noi, pentru egipteni vor fi un blestem. Moartea Domnului Isus este un blestem pentru oamenii lumii acesteia, dacă ei nu iau pentru ei înşişi această moarte ca o curăţire a păcatelor lor. În afară de aceasta Israel însuşi a fost în acest cuptor, în cuptorul de fier al Egiptului, în care puterea lui satan năzuia să nimicească poporul şi să-l transforme în cenuşă. Dar după aceea Dumnezeu a hotărât un moment când această cenuşă a venit asupra capului duşmanilor lor. Cenuşa este aici împrăştiată spre cer şi cade peste egipteni. Aşa cum la plaga a cincea judecata a fost asupra oilor şi vitelor lor, la plaga aceasta ei înşişi sunt loviţi prin judecată. Egiptenii au încercat să nimicească poporul în cuptorul de foc; acum judecata se întoarce asupra lor înşişi.
În afară de aceasta, în faptul că cenuşa este aruncată spre cer găsim pentru prima dată un indiciu referitor la ceea ce va avea loc la ultimele trei plăgi. Ultimele trei plăgi ne arată judecăţile definitive ale lui Dumnezeu, care coboară direct din cer, ca să pregătească sfârşitul lumii acesteia. Tot aşa această cenuşă vine oarecum din cer şi produce băşici lui faraon. Dumnezeu va revela la timpul Său toată nenorocirea, toată stricăciunea omului. Această stricăciune va izbucni deodată prin băşici. O stare asemănătoare găsim în Isaia 1, unde este descrisă starea poporului Israel: de la talpa piciorului şi până în creştetul capului acoperit cu răni şi vânătăi. Ce este înăuntru izbucneşte în afară. Însă ce binecuvântare este pentru noi cenuşa judecăţii lui Dumnezeu! În ţinutul Gosen, unde se afla poporul Israel, nu izbucnesc băşici, ci are loc o curăţire a trupului. Tot aşa şi la noi rezultatul cenuşii, al judecăţii, este o curăţire. Dacă la noi se mai află păcat, el nu izbucneşte în băşici. Dumnezeu nu va permite niciodată ca la copiii Săi să izbucnească băşici în felul acesta, aşa fel ca starea naturală să devină vizibilă înaintea tuturor. Starea lor a fost judecată în cenuşă, în acest cuptor, în care poporul Israel s-a aflat. Dacă în viaţa unui credincios devine vizibil păcatul, el este judecat în taină înaintea feţei lui Dumnezeu. Dar la cei necredincioşi va veni un timp pe pământul acesta în căile de guvernare ale lui Dumnezeu (aşa cum găsim aceasta în cartea Apocalipsa) şi în final înaintea marelui Tron alb (unde se vor deschide cărţile), când ei vor sta acoperiţi de băşici înaintea lui Dumnezeu. Atunci stricăciunea lor va deveni vizibilă înaintea tuturor, şi Dumnezeu va arăta ce sunt ei în ei înşişi.
Vedem astăzi cum Dumnezeu face tot mai mult cunoscut ce se găseşte în lumea aceasta. Să ne dea Dumnezeu har, ca noi să ne aflăm în ţinutul Gosen ca unii care culeg roadele a ceea ce a avut loc pe cruce, atunci când Domnul Isus era în cuptorul judecăţii mistuitoare a lui Dumnezeu. Atunci starea noastră este pusă în ordine în lumina feţei lui Dumnezeu, şi noi putem umbla pe pământul acesta ca unii care am fost curăţiţi.
Plaga a 7-a: grindina (Exodul 9.13-35)
Ajungem acum la a treia şi ultima serie de plăgi. Din nou Moise a trebuit să meargă dis de dimineaţă la faraon şi să-i vorbească (Exodul 9.13). Vom vedea că Moise de trei ori îşi ridică mâna sau toiagul şi lasă să vină judecăţi directe din cer. Ce timp îngrozitor va fi pentru lumea aceasta când Dumnezeu va lăsa să vină aceste judecăţi peste ea! Găsim aici mai întâi o grindină îngrozitoare. Despre această grindină Dumnezeu spune în Iov 38.22,23: „Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le păstrez pentru vremuri de strâmtorare?” Dumnezeu păstrează grindina Sa. Ce trebuie să fi însemnat aceasta, când a căzut grindina peste ţară, peste această ţară, care niciodată nu a cunoscut ploaia şi ale cărei binecuvântări sunt dependente de Nil, de apa care este prezentă pe pământ, şi nu de binecuvântările cereşti, ploaia fiind un tablou al lor! Ţara Canaan cunoaşte această ploaie, aceste binecuvântări cereşti (Deut 11.11). Dar când această apă în cele din urmă va veni din cer pe pământul acesta, ea va fi grindină. Aceasta va fi o plagă cum „Egiptul” (lumea) niciodată nu a cunoscut. Găsim grindina şi în Apocalipsa 16. Dumnezeu prin grindina Sa, prin judecăţile Sale – oricum ar face El această judecată – va omorî pe mulţi de pe pământul acesta ca mărturie a puterii Sale, pentru ca ceilalţi să se pocăiască. Dar cum răspund oamenii la aceasta? „Şi nu s-au pocăit de faptele lor … şi au hulit pe Dumnezeu”. Aceasta este urmarea. În fond Dumnezeu nu trimite aceste plăgi ca oamenii să se pocăiască, ci pentru ca să devină vizibilă stricăciunea lor, dar şi puterea lui Dumnezeu.
La plaga a şasea am citit pentru prima dată: „Domnul a împietrit inima lui faraon” (Ex 9.12). Dumnezeu nu a făcut de la început aceasta. La primele cinci plăgi de fiecare dată se spune că faraon şi-a împietrit inima. De cinci ori citim că faraon s-a împotrivit semnelor clare şi minunilor lui Dumnezeu. Apoi vine un sfârşit pentru Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte odată sau de două ori unui om, aşa cum spune Elihu în Iov 33, ca să facă pe om să se întoarcă de la mândria lui, dar după aceea este de ajuns. Dumnezeu aduce totdeauna judecata împietririi, dacă inima nu vrea să se plece înaintea Lui, cu toate mărturiile clare. Dumnezeu a împietrit popoarele în general, aşa cum citim în Romani 1. Dumnezeu va împietri creştinătatea cu numele, spune 2. Tesaloniceni 2. Şi Dumnezeu a adus împietrire peste Israel, spune Romani 11. Aceasta are loc atunci când este respinsă mărturia lui Dumnezeu. Probabil pentru tine este astăzi ultima dată că Dumnezeu prin Cuvântul Său îţi dă o mărturie. Nu asculta de vrăjitorii care au făcut ca inima lui faraon să rămână indiferentă, aşa că el nu a auzit. Nu, ascultă, pentru ca pentru tine să nu fie ultima ocazie şi apoi Dumnezeu să-ţi împietrească inima şi să nu mai ai nici o ocazie să primeşti Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece inima ta a devenit pentru totdeauna inaccesibilă pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
După ce aici inima lui faraon a fost împietrită, urmează judecăţile definitive şi ultime. Începând de acum faraon nu mai este atenţionat, ca până acum, ci Moise spune acum categoric şi definitiv în versetul 14: „Fiindcă, de data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale.” (Exodul 9.14) De data aceasta nu mai este lovită lumea din jurul lui faraon, şi nici camerele lui de dormit, ci inima lui proprie. Faraon însuşi ajunge sub judecata lui Dumnezeu: „Dacă Mi-aş fi întins mâna, şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ. Dar te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Exodul 9.15,16). Acum urmează judecata prin grindină, prin care moartea şi pierzarea coboară direct din cer peste lumea aceasta, peste ţara Egiptului. Aşa va fi în ceasul încercării, care va veni peste lumea aceasta. Noi putem mulţumi lui Dumnezeu că noi, aşa cum Domnul Isus a făgăduit, vom fi păziţi de acest ceas al încercării (Apocalipsa 3.10). Însă ce binecuvântare, că Dumnezeu chiar în zilele acestea va avea din aceia care rămân păziţi în timp ce trec prin încercări.
Aici în capitolul 9 găsim trei excepţii: „Aceia dintre slujitorii lui faraon, care s-au temut de Cuvântul Domnului, şi-au adunat în case robii şi turmele” (Exodul 9.20); prin aceasta ei au rămas cruţaţi de plaga lui Dumnezeu. A doua excepţie o găsim în Exodul 9.26: „Numai în ţinutul Gosen, unde erau copiii lui Israel, n-a bătut piatra.” Şi a treia excepţie o găsim în Exodul 9.31: „Inul şi orzul se prăpădiseră, pentru că orzul tocmai dăduse în spic, iar inul era în floare; grâul şi ovăzul nu se stricaseră, pentru că erau târzii.” Deci la această judecată a lui Dumnezeu au fost trei excepţii. Tot aşa va fi şi în zilele din urmă. Atunci în poporul Israel va fi rămăşiţa lui Dumnezeu (aceasta este excepţia a doua). În Apocalipsa nu citim nimic că rămăşiţa lui Dumnezeu va fi lovită de plăgi. Aceste plăgi lovesc lumea, şi nu rămăşiţa. În zilele noastre [1974] vedem cum Dumnezeu intervine în Orientul Apropiat în favoarea poporului Său din vechime, chiar dacă nu este o legătură directă. Dumnezeu nu intervine în favoarea ţărilor lumii creştine. Această diferenţă o vedem şi în Psalmul 107.34,35: „Ţara roditoare (o preface) în ţară sărată … pământul uscat în izvoare de ape.” Acestea sunt două lucruri opuse. Pe primul îl găsim în lumea creştină, al doilea îl vedem la poporul dispreţuit Israel, care va fi păstrat de Dumnezeu până când o parte din el se va întoarce la Dumnezeu. Prima excepţie numită este aceea, că şi în ţara Egipt sunt din aceia care se tem de Domnul. Chiar dacă ei ştiu puţin despre Dumnezeul lui Israel, totuşi ei se tem de Domnul. Tot aşa în viitor vor fi din aceia care vor crede Evanghelia veşnică, care va fi propovăduită (Apocalipsa 14.6,7). Această Evanghelie este foarte simplă: „Închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul”, deci lui Dumnezeu Creatorul. Aceasta este totul. Tocmai în aceste zile întunecate Dumnezeu nu va cere mai mult decât puţină teamă în inimile oamenilor faţă de El ca Creator. Dumnezeu va introduce pe aceşti oameni în binecuvântările Împărăţiei păcii. Va fi o ceată mare, pe care nimeni nu o poate număra (Apocalipsa 7.9), aşa cum şi aici au fost unii printre robii lui faraon, care se temeau de Domnul. Va mai fi apoi o a treia grupă, care va fi cruţată. Citim aici, că inul şi orzul au fost distruse, dar grâul şi ovăzul, care erau mai târzii, nu s-au stricat. Va fi un popor, care încă nu s-a născut în ceasul încercării, ci în timpul binecuvântărilor Împărăţiei de o mie de ani. Această generaţie va fi socotită ca aparţinând Domnului, aşa cum citim în Psalmul 22. Deci vor fi din aceia care vor scăpa de judecăţile lui Dumnezeu. Ce binecuvântare! În toate timpurile Dumnezeu nu va lipsi lumea aceasta sărmană de harul Său.
Noi putem evalua cu aproximaţie mărturisirile lui faraon. Mărturisirea lui din versetul 27: „De data aceasta am păcătuit” Exodul 9.27), are tot atâta valoare ca şi mărturisirea lui Saul sau a lui Iuda, care au regretat urmările faptei lor. Acest regret nu are nici o valoare pentru Dumnezeu. Cunoaştem sfârşitul acestor trei persoane, faraon, Saul şi Iuda.
Plaga a 8-a: lăcustele (Exodul 10.1-20)
Plaga următoare are de asemenea o importanţă mare pentru noi cu privire la ce are loc în zilele noastre. Dumnezeu va aduce o plagă mare de lăcuste peste Orientul Apropiat. Găsim arătat clar în Ioel 1 ce simbolizează lăcustele: este marea putere a nordului, pe care noi o vedem astăzi venind din Siria şi Irak împotriva poporului Israel. Este acelaşi vrăjmaş, care în zilele lui Ioel a pornit împotriva poporului Israel. Dumnezeu spune aici la începutul capitolului 10, că El va veni acum cu un semn, care are o importanţă deosebită pentru poporul Israel, şi nu pentru faraon, a cărui inimă a împietrit-o şi de aceea el nu mai primeşte nici semne şi nici atenţionări. Dumnezeu spune în Exodul 10.2: „… şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii, şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte (voi, Israel) că Eu sunt Domnul.” Da, aceasta are o importanţă mare. Cât de exact este Cuvântul lui Dumnezeu şi ce minunat este în totalitatea Lui şi în concordanţa Lui. Ioel 1 începe exact în acelaşi fel: ceea ce în Israel se va petrece trebuie de asemenea să fie istorisit generaţiei viitoare. Dumnezeu este Cel care dă naştere la această plagă cu lăcuste. Este Dumnezeul Cel care va lăsa ca împăratul nordului să mai năvălească o dată peste Israel. Atunci Israel nu va mai constrânge trupele duşmane să se retragă peste Înălţimile Golan până în apropiere de Damasc, ci atunci Siria cu sprijinul ruşilor va fi aşa de puternică, că într-o clipă va inunda ţara ca urgia apelor năvălitoare (Isaia 28.17,18). Siria va înainta până la Ierusalim şi va cuceri jumătate din oraş (Zaharia 14.2) şi va înainta chiar până în Egipt. Ei vor veni peste ţară ca o plagă de lăcuste. Va uita atunci Dumnezeu pe poporul Său? Nu, spune Dumnezeu în Ioel 1, este oştirea Mea, Eu voi face să vină plaga lăcustelor. Dumnezeu Însuşi va permite aceasta.
Istorisim noi aşa astăzi copiilor noştri, despre ce are loc în Orientul Apropiat? Vorbim despre Orientul Apropiat, aşa cum fac oamenii lumii acesteia, devenind părtinitori pentru una sau alta din grupări şi spunem părerea noastră cea mai bună, aşa cum fac comentatorii?
Sau facem ce ni se spune aici: istorisim copiilor noştri, că Dumnezeu este preocupat, acum în providenţa Sa, dar curând direct prin această plagă de lăcuste să-Şi atingă scopurile? Acestea sunt astăzi semne şi minuni pentru poporul lui Dumnezeu. Ce are loc în Orientul Apropiat, iubiţi fraţi şi iubite surori, este în primul rând un semn pentru mine şi pentru tine, ce face Dumnezeu în providenţa Sa. Sunt semne rânduite pentru noi, ca să istorisim copiilor noştri ce se petrece acolo. Să nu istorisim copiilor noştri evenimentele acestea aşa cum face învăţătorul la şcoală în ora de istorie, ci să interpretăm lucrurile în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi să le arătăm cum toate lucrurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Lăcustele vor veni ca o plagă îngrozitoare şi vor devora tot ce a mai rămas după grindina îngrozitoare din plaga a şaptea.
Faraon vine acum din nou cu vicleniile lui. Cea de-a treia viclenie a lui are referire directă la copiii poporului Israel. Faraon zice: bărbaţii pot merge, ei pot să traverseze Marea Roşie, pot merge în pustie, ca să slujească lui Dumnezeu, dar copiii trebuie să rămână aici. Însă Moise zice apoi în Exodul 10.9: „Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri, căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului”. Faraon a zis: „Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi! Nu, nu, ci duceţi-vă voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut.” Aceasta este o viclenie a lui satan, cu care avem a face şi noi în zilele noastre. Noi, ca maturi, suntem deseori gata să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim Domnului şi să mergem duminica dimineaţa la orele de adunare. Însă în privinţa aceasta considerăm că sărbătoarea Domnului este numai pentru cei maturi, iar copii noştri nu au nici o parte la ea. Mai bine îi lăsăm acasă, deoarece creează numai probleme şi nu înţeleg nimic din ce se face acolo. Aşa ceva nu găsim la Moise. Dacă în zilele noastre este o sărbătoare a Domnului pentru toţi credincioşii, atunci aceasta este o sărbătoare pentru familiile noastre, pentru noi toţi laolaltă. Adunarea constă din credincioşi individuali, dar mărturia creştină a lui Dumnezeu pe pământ nu constă din credincioşi individuali, ci din familii. Vedem aceasta în mod deosebit de clar în Ex 12 la sărbătoarea paştelui. Este deosebit de important pentru noi să recunoaştem această viclenie a lui satan. Dacă în zilele noastre avem dorinţa să slujim lui Dumnezeu în pustie, dar lăsăm copiii noştri acasă, în domeniul lui satan, ce se va întâmpla atunci? Atunci părinţii se vor reîntoarce încetul cu încetul în Egipt. Faraon ştie foarte bine, că părinţii se vor întoarce de la sine, dacă copiii vor rămâne în Egipt. Aceasta încearcă faraon să facă ici, şi aceasta încearcă satan şi astăzi la noi.
Era un Eli, un bărbat evlavios, era un Lot, un om drept, dar ei au lăsat copiii lor înapoi în „Egipt”. Ei au gândit, că numai ei pot sluji Domnului, şi Eli a gândit că nu poate să-şi permită să zică ceva copiilor lui. Şi când Lot a vorbit despre judecata, care era gata să vină, ginerii lui gândeau că el face glume (Geneza 19.14). Nu este îngrozitor, dacă copiii noştri gândesc în felul acesta, atunci când noi vorbim cu ei despre lucruri spirituale? Dacă copii noştri trebuie să presupună că noi glumim, atunci nu le putem spune nimic. Nu, strângerile noastre laolaltă sunt nu numai pentru slujba noastră adusă lui Dumnezeu, unde noi aducem jertfele noastre; ele sunt pentru noi şi pentru copiii noştri. Ele sunt şi pentru bătrânii noştri, care nu mai pot frecventa strângerile laolaltă, deoarece sunt bolnavi sau sunt prea bătrâni; cu toate acestea ei fac parte din ele. Niciodată să nu-i uităm! Sărbătoarea Domnului este pentru toţi. Dacă satan poate pune stăpânire pe copiii noştri, pe tinerii noştri şi dacă Domnul întârzie să vină, atunci mărturia va dispare. Atunci noi toţi vom sluji Domnului în pustie ca oameni maturi, dar copiii noştri vor rămâne în domeniul Egiptului. Nu este trist să mergi în unele adunări unde sunt numai bătrâni şi tinerii au dispărut? Da, atunci te poţi plânge şi acuza, dar care este cauza care a dus la această situaţie? S-a cedat vicleniei lui satan şi copiii au fost lăsaţi în Egipt, în afara slujirii pentru Domnul, şi s-a dat mulţumit de a sluji singur Domnului (fără copii). Deseori urmarea este că şi părinţi se reîntorc înapoi în domeniul lumii. Unii au spus că din pricina copiilor au adus televizorul în casă. Un argument puternic de a ţine copiii departe de viaţa străzii! Ei au gândit că ţin pe copiii lor departe de Egipt, dar care a fost urmarea? În scurt timp şi părinţii au fost în Egipt. Noi nu ne putem permite aceste lucruri. Vom vedea la ultima plagă şi după aceea cât de important este astăzi să ne păstrăm locul ca familie în mărturia creştină.
Plaga a 9-a: întunericul (Exodul 10.21-29)
La plaga a noua vedem că un întuneric gros a venit peste Egipt. Moise îşi întinde din nou mâna spre cer, şi în toată ţara Egiptului ia naştere un întuneric gros, aşa că nu se mai puteau vedea unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat de pe locul lui (Exodul 10.21-23). Odinioară m-am gândit de multe ori, de ce această plagă a fost cea mai rea din ultimele nouă. Însă aici este vorba de puterea lui Dumnezeu asupra puterii zeilor Egiptului. Prima plagă a fost asupra Nilului, unul din zeii principali şi aici era zeul principal soarele. De la acest zeu al soarelui faraon şi-a împrumutat puterea sa, autoritatea sa şi numele său. Trei zile de întuneric gros! Realmente nu este o plagă mai îngrozitoare pentru lumea aceasta ca întunericul total în inimi. Dacă se înăbuşeşte orice lumină a harului lui Dumnezeu, orice lumină a adevărului Său şi nu va mai fi nici un mesaj pe pământul acesta, nici o mărturie pentru adevăr, ce stare îngrozitoare va fi aceasta! Martorii vor fi omorâţi (compară cu Apocalipsa 11.7). Atunci se va împlini ce spune Dumnezeu în Isaia 60.2: „Căci iată, întunericul acopere pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine (poporul Israel) răsare Domnul”. În locuinţele copiilor lui Israel era lumină (Exodul 10.23).
Iubiţi fraţi şi iubite surori, este lumină în locuinţele noastre? Şti tu ce era lumina în locuinţele copiilor lui Israel? Vom vedea curând, că la sfârşitul celor trei zile, imediat după aceea, întâiul născut din Egipt a fost omorât. Şi în aceeaşi noapte Israel a trebuit să sărbătorească sărbătoarea Paştelui. Ca să poată sărbători Paştele în ziua a patrusprezecea a lunii, ei trebuiau în ziua a zecea a lunii să ia mielul în casele lor. În aceste trei zile de întuneric peste lumea aceasta în casele izraeliţilor era lumina – mielul! De aceea era lumină în locuinţe. Era aşa ca în Apocalipsa 21.23: „şi făclia ei este Mielul”. Ce har, că în locuinţele noastre este lumină, în timp ce în creştinătate, în lume, întunericul devine tot mai gros, întunecimea devine tot mai mare pe teritoriul creştin, aşa că orice adevăr devine întunecat, şi întunericul în inimile oamenilor creşte, aşa că încurcătura şi teama cresc mereu. Mielul este făclia în locuinţele noastre, pentru familiile noastre, în strângerile noastre laolaltă. Noi avem voie să ne strângem în jurul Mielului până la sărbătoarea Peştelui, a mântuirii desăvârşite, care şi pentru noi va începe când vom fi la Domnul. Tot aşa va fi şi la rămăşiţa lui Israel în zilele îngrozitoare din timpul necazului cel mare, când orice lumină va fi dispărută; atunci va fi lumină în locuinţe prin Mielul aflat în mijlocul lor. În cele din urmă Mielul va îndepărta judecata de la ei, şi atunci va începe şi pentru ei salvarea.
Aceasta este pentru noi minunea din zilele noastre. Noi nu avem voie să neglijăm familiile noastre; ele sunt nucleul, celula mărturiei creştine în zilele noastre pe pământ. Mielul doreşte să fie punctul central nu numai în slujba noastră, ci şi în familiile noastre şi în locuinţele noastre. Crezi tu, că aceasta nu a fost aşa la copiii lui Israel? Atunci când ei au avut mielul trei zile în casele lor, totul era îndreptat spre acest miel. Trei zile ei au trebuit să privească mielul în desăvârşirea lui, în perfecţiunea lui. Ei ştiau că mielul, pe care au ajuns să-l iubească şi care devenise preferatul copiilor, după trei sau patru zile trebuia să fie omorât. Salvarea şi eliberarea lor depindea de miel. Ei vor putea să scape numai atunci dacă sângele mielului era pe uşorii uşilor. Şi în zilele noastre nu este o altă lumină în locuinţele noastre. Ea se bazează pe Mielul care a fost cândva sacrificat pentru noi şi pe care noi avem dreptul să Îl admirăm şi să Îl savurăm zilnic în locuinţele noastre ca Miel sacrificat. Stă acest Miel în centrul locuinţelor noastre, sau şi noi stăm seară de seară înaintea televizorului? Mai stă atunci Mielul în centrul locuinţelor? Când s-au stins făcliile nu este numai întuneric în adevăratul sens al cuvântului, ci şi în sens simbolic: una cu Egiptul. Acolo Mielul nu mai este cunoscut ca făclie. În locuinţele noastre poate fi lumină, dacă inimile noastre se concentrează asupra Mielului care a fost sacrificat. Vorbim noi despre Mielul care a fost sacrificat, atunci când ne strângem împreună cu copiii noştri, când ne strângem ca soţ şi soţie, ca familie? Mielul este salvarea noastră. Aceasta este temelia pe care stăm şi la care trebuie să ţinem cu tărie în lumea aceasta, în această lume cu numele creştină, în care întunericul se măreşte zilnic. Domnul să ne dea har pentru aceasta! Ce chestiune minunată este Mielul în locuinţele noastre! Mielul de paşte stă duminică dimineaţa în centru, dar mielul din Ex 12 nu stă în mijlocul poporului, ci în mijlocul familiei. Dacă aceasta este aşa şi în familiile noastre, atunci noi putem fi spre glorificarea Numelui lui Dumnezeu într-o lume întunecată şi obscură.
După ce faraon a încercat în tot felul să ţină poporul în Egipt, la sfârşitul capitolului 10 găsim ultimul său argument. Prima sa viclenie era: voi puteţi sluji lui Dumnezeu, dar în ţară (Exodul 8.25). Din fericire însă ei au înţeles-o. Cum se poate sluji lui Dumnezeu în lume? Cum se poate sluji lui Dumnezeu în legătură cu acest sistem lumesc, a cărei căpetenie supremă este satan? Cel de-al doilea vicleşug al lui faraon era: puteţi sluji lui Dumnezeu în pustie, dar nu aveţi voie să vă depărtaţi prea mult, voi trebuie să rămâneţi în domeniul meu de influenţă (Exodul 8.28). Cât de mulţi creştini au căzut pradă acestui vicleşug! Ei ştiu că sunt mântuiţi, dar ei sunt încă în domeniul de influenţă al Egiptului, al lumii. Al treilea argument al lui faraon era: puteţi merge, dar trebuie să lăsaţi acasă pe copiii voştri, numai bărbaţii au voie să meargă, familiile trebuie să rămână în Egipt (Exodul 10.8-11). Cât de mulţi creştini au căzut în acest vicleşug, că ei au slujit Domnului, dar au neglijat familiile lor şi le-au lăsat în domeniul de influenţă al Egiptului! Ei înşişi au fost salvaţi, dar ceva îi lega încă cu lumea: ei au lăsat pe copiii lor în urmă. Apoi găsim al patrulea argument al lui faraon: aveţi voie să vă duceţi, dar trebuie să lăsaţi animalele voastre aici (Exodul 10.24). Probabil aceasta este viclenia cea mai mare a lui satan. El spune totodată: „Aveţi voie să slujiţi lui Dumnezeu, treceţi prin Marea Roşie şi fiţi acolo ca oameni salvaţi. Aveţi voie să călătoriţi trei zile în pustie şi să faceţi slujba voastră.” Dar ce valoare are această slujbă dacă în ea nu se regăseşte nimic din ceea ce reprezintă animalele, în oi, în capre şi miei? Câtă slujbă creştină se găseşte făcută de oameni mântuiţi, care sunt despărţiţi de lume, fără aceste animale! Aceste animale ne prezintă Persoana şi lucrarea Domnului Isus. Despre acestea putem citi multe în cartea Levitic. În diverse animale de jertfă ne sunt prezentate aspecte diferite ale lucrării Domnului Isus. Pentru Dumnezeu nu este o slujbă mai înaltă şi mai de valoare ca aceea în care El poate primi ceva de la noi, ceea ce noi am găsit în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus. Aceasta este slujbă pentru Dumnezeu. Aceasta este slujba pe care El doreşte s-o vadă făcută în pustie. Moise spune aici: noi încă nu ştim ce vom face acolo, ştim numai că noi trebuie să luăm cu noi toate acestea. Şi când vom fi ajunşi acolo la Muntele lui Dumnezeu, Dumnezeu va lua din mâinile noastre din aceste animale ceea ce Îi place Lui.
Când noi venim duminică dimineaţa împreună ca să aducem lui Dumnezeu adorarea noastră, avem cu noi panerul plin de cele dintâi roade (ca să zicem aşa, toate animalele), cu tot ce noi în timpul săptămânii trecute am văzut despre lucrarea şi Persoana Domnului Isus. Atunci Dumnezeu vrea să ia de la noi sub călăuzirea Duhului Sfânt ce Îi este plăcut. Astfel noi putem sub călăuzirea Duhului Sfânt să aducem slujba şi adorarea noastră. Ce privilegiu minunat este acesta! Facă Domnul ca lui satan să nu-i reuşească să ne reţină de la aceasta. Căci la aceasta năzuieşte el, şi această viclenie este cea mai grea de recunoscut de noi. Fie ca lui să nu-i reuşească să ne ia această slujbă, şi să ne facă să ne preocupăm cu tot felul de slujbe creştine şi să neglijăm ce este cel mai important: să aducem lui Dumnezeu în adorare ce noi am admirat şi am savurat din Persoana şi lucrarea Domnului Isus.
Acum faraon a ajuns la capăt cu toate argumentele sale; el izbucneşte în mânie înaintea lui Moise: „Ieşiţi de la mine! Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri.” Şi Moise răspunde: „Ai vorbit drept, nu-ţi voi mai vedea faţa.” Dumnezeu a ajuns la capăt cu faraon. Dumnezeu a încercat pe faraon în tot felul; însă când faraon nu a ascultat, Dumnezeu i-a împietrit inima. Şi după ce Dumnezeu a împietrit inima lui faraon era ca şi cum ar fi spus: „Vreau să mai dau un semn egiptenilor şi copiilor lui Israel”. Şi imediat după aceea urmează capitolul 11.
Vestirea plăgii a 10-a (Exodul 11)
Primele versete din capitolul 11 sunt de fapt o intercalare. Găsim aici ce a spus Dumnezeu lui Moise, înainte ca Moise să meargă la faraon. Dumnezeu a spus că va mai urma o plagă. Această plagă nu va avea loc ca cele anterioare în providenţa lui Dumnezeu. La această plagă Dumnezeu nu va trimite nici insecte şi nici boli, prin care Dumnezeu să facă cunoscut poporului puterea Sa mare, ca să schimbe inima lui faraon sau să smerească inimile egiptenilor. Nu, la această plagă Dumnezeu Însuşi va coborî să exercite judecata. Această plagă nu va mai fi nici o atenţionare, ci ea va fi judecata finală asupra ţării Egipt. Aceasta este o chestiune foarte serioasă! Dumnezeu va lovi pe întâii născuţi ai ţării.
În Exodul 11.3 vedem mărimea lui Moise: acest bărbat era foarte mare. Aici nu a mai rămas nimic din Moise din capitolul 3 şi 4, cel temător şi tremurând de frică. Aici Moise în toată gloria sa este un tablou al Domnului Isus. Aşa va reveni Domnul Isus pe pământul acesta, ca în putere şi glorie să facă judecata. Găsim aceasta în Exodul 12, unul din cele mai importante capitole ale Vechiului Testament. Câte lucruri au avut loc în acest capitol! Dumnezeu Însuşi va lovi. Dumnezeu Însuşi va aduce judecata asupra Egiptului, după toate atenţionările Lui. Şi în afară de aceasta Dumnezeu va lucra cu poporul Său. Dumnezeu va pregăti o bază, pe care El va putea salva poporul de judecată, care era la fel de stricat ca şi egiptenii. Ce noapte minunată! Citim în Exodul 12.42: „Aceasta este o noapte de ţinut pentru Domnul”. Această noapte trebuia sărbătorită de copiii lui Israel. Era noaptea care încheia cele trei zile de întuneric. Tot aşa şi Domnul Isus a devenit pe pământ Mielul de paşte, după cel El a umblat trei ani pe pământul acesta şi a luminat ca lumina în întunericul adânc. Tot aşa Domnul Isus la sfârşitul vieţii Sale a sărbătorit paştele noaptea împreună cu copiii lui Israel. Citim în Ioan 13.30, după ce Iuda a ieşit afară şi Domnul Isus împreună cu ucenicii Săi au sacrificat mielul pascal şi a mâncat: „Şi era noapte”. Ah, aceasta nu înseamnă că afară era întuneric, nu, era lună plină, şi deci era lumină. Dar Duhul Sfânt spune că era noapte. Noapte în inima lui Iuda. Noapte în lume. Noapte peste Israel. Şi acolo în locuinţele din camera de sus, unde era Domnul Isus, acolo era lumină, acolo Mielul era lampa. Prin prezenţa Sa acolo era lumină pentru ucenicii Săi. Acolo El a sărbătorit paştele împreună cu ucenicii Săi.
Era aceeaşi noapte care a premers judecăţii pe care El trebuia s-o ia asupra Sa. Dar în această noapte El a zdrobit puterea lui satan. Aceasta ne este prezentat aici în judecata asupra egiptenilor. Era o judecată asupra egiptenilor şi nu numai asupra întâilor născuţi. Duhul Sfânt spune în Psalmul 136.10, că Dumnezeu a bătut pe egipteni în întâii lor născuţi. Era o judecată asupra egiptenilor înşişi. Citim în Psalmul 78.51 că Dumnezeu în Egipt a lovit pe întâii născuţi, pârga puterii lor. Când Dumnezeu loveşte, atunci El loveşte ceea ce este mândrie pentru om; mândria omului este întâiul său născut. În Orient era obiceiul că numele, continuitatea numelui familiei, a generaţiei şi a împărăţiei depindea de întâiul născut. Toată speranţa omului firesc (natural) se sprijină pe întâiul născut. „De la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă” (Exodul 12.29). Dumnezeu loveşte pe om în întâiul născut al puterii sale. Aceasta trebuie s-o înveţe şi cel păcătos. Dacă el cunoaşte adevărul mântuirii, el va învăţa să înţeleagă şi ce înseamnă să se pună la adăpost sub protecţia sângelui Domnului Isus. Dumnezeu îi arată că trebuie să dispară tot cu ce se mândreşte omul firesc, tot ce constituie puterea şi onoarea sa. Puterile lui faraon şi autoritatea Egiptului asupra poporului dispar prin judecata lui Dumnezeu. Ce va fi pentru rămăşiţa viitorului, când Dumnezeu va lovi pe cei întâi născuţi ai lumii? Cine vor fi cei întâi născuţi ai puterii lor? Acesta va fi prima fiară, care va primi putere mare direct de la satan, şi acesta va fi fiara a doua, prorocul mincinos, care va exercita toată puterea primei fiare (Apocalipsa 13). Aceste două fiare vor fi însufleţite direct de satan, căpetenia acestei lumii. Aceştia sunt întâii născuţi ai puterii lor. Apoi este ca şi cum Dumnezeu ar spune: „Acum voi coborî Eu Însumi, şi voi omorî pe întâii născuţi ai puterii lor.” Când Domnul Isus va aduce judecata peste lumea aceasta, fiara şi prorocul mincinos vor fi aruncaţi în iad (Apocalipsa 19.20). Aceştia doi vor fi singurii care în timpul Împărăţiei de o mie de ani, ai domniei Domnului Isus, vor fi în iad. Aceştia sunt întâii născuţi ai puterii lor. Ce judecată!
Cuvintele lui Moise din Exodul 10.29 sunt ultimele cuvinte pe care el le spune lui faraon. Faraon a spus: „Să nu cumva să te mai arăţi înaintea mea” (Exodul 10.28). Moise poate acum să facă numai un lucru: să vestească judecata. Ce ţipăt în tot Egiptul! Ce ţipăt va fi în lumea aceasta, când va veni judecata peste ea! Va fi un ţipăt, care se va întinde până la locul unde plânsul şi scrâşnirea dinţilor nu va înceta. Acolo va domni şi în veşnicie întunericul gros; întunericul acestor trei zile se va continua în veşnicie. În Egipt va fi un ţipăt mare, dar cu privire la copiii lui Israel citim, că nici măcar un câine nu va lătra împotriva lor. Pentru copiii lui Israel nu va fi nici o tulburare sau ceva de felul acesta. În Exodul 11.7 citim că Dumnezeu face o diferenţiere între egipteni şi copiii lui Israel. Diferenţierea va consta în aceea, că Dumnezeu va constrânge pe egipteni să cadă în genunchi, aşa că ei vor implora pe copiii lui Israel să plece din ţară. Aşa cum în timpul celor nouă plăgi ei au încercat să reţină poporul în ţară, ei îi vor ruga acum să plece din ţară. Aceasta va face Dumnezeu, când El personal va coborî din cer şi va aduce judecata asupra Egiptului.
În Exodul 11.9,10 avem încheierea acestei prime părţi a cărţi Exod. Judecata asupra lumii este hotărâtă, şi Dumnezeu începe ceva nou cu poporul Său Israel. „Domnul a zis lui Moise: ‚Faraon n-are s-asculte de voi, pentru ca să se înmulţească minunile mele în ţara Egiptului.’ Moise şi Aaron au făcut toate aceste minuni înaintea lui faraon; Domnul a împietrit inima lui faraon, şi faraon n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece din ţara lui.” Toate acestea au devenit vizibile. Dar şi planurile lui Dumnezeu au devenit clare. Dumnezeu va elibera pe poporul Său, în ciuda tuturor împotrivirilor duşmanului. Dumnezeu va înmulţi minunile Sale şi va arăta gloria Sa în judecată şi în eliberare. Dumnezeu va împietri inima lui faraon, şi Dumnezeu va veni cu judecata şi va face o deosebire între Israel şi Egipt. De ce parte stai tu? De partea poporului sau de partea lumii acesteia? Sunt aceste plăgi şi pentru tine semne şi minuni, sau şi tu vei avea parte de aceste plăgi (Apocalipsa 18.4)?
Tradus de la: Die zehn Plagen über Ägypten
După o prelegere din anul 1974 în Katwijk aan Zee
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/cele-zece-plagi-asupra-egiptului-a12403.html
///////////////////////////////////////////
Esența patimilor lui Hristos-„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”, de Stephan Isenberg
© SoundWords, Online începând de la: 10.04.2022, Actualizat
La 18 martie 2004, filmul The Passion a fost lansat în cinematografele germane. Greu de crezut, că într-o vreme în care oamenii nu vor să știe prea multe despre Isus Hristos sau pur și simplu nu știu prea multe despre El, acest Isus – sau este mai degrabă prezentarea? – umple săli întregi de cinema. Dar să nu ne preocupăm aici cu evaluarea acestui film, ci cu adevăratul mesaj, cu adevărata misiune pentru care El a venit.
Viața Lui a fost dragoste, viața Lui a fost îndurare, viața Lui a fost suferință. Tocmai Se născuse – nu într-un palat regal, ci într-o iesle – când Irod voia deja să-L omoare, pentru că nu tolera pe nimeni alături de el. Pe Unul, despre care magii de la Răsărit au spus: „Unde este Împăratul iudeilor care S-a născut?”. (Matei 2.2). Este îngrozitor că mulți copii nevinovați de până la doi ani au trebuit să moară, pentru că nu L-au vrut pe Cel care a venit să moară de bunăvoie pentru întreaga omenire.
Ca Tânăr, a crescut într-o cetate mică și cu reputație proastă, Nazaret. El nu a insistat să locuiască în marea capitală Ierusalim, așa cum ar fi fost cu siguranță potrivit pentru El. Zâmbind batjocoritor, oamenii se întrebau la prima apariție publică a lui Isus Hristos: „Poate ieși ceva bun din Nazaret?”. Ingeniosul Arhitect al întregului univers S-a mulțumit cu o simplă muncă de tâmplar. Și când a făcut primele minuni, oamenii se lăudau cu îngâmfare și Îi spuneau în față: „Noi nu suntem născuți din curvie…”. Dar nici măcar frații Săi după trup nu puteau încă să creadă că El era cu adevărat ceea ce unii credeau că este. Însă, acest lucru avea să se schimbe.
Chiar și atunci, au existat mulți care aveau oarecum o foame de viață, care nu erau mulțumiți cu viața lor, care erau pur și simplu complet terminați sau care se gândeau la sensul vieții, dar pur și simplu nu reușeau să meargă mai departe. Poate că acest Isus ar putea răspunde la marile întrebări din viața lor. Într-adevăr, Isus Hristos a avut pâine pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetați, un cuvânt pentru cei triști și a devenit doctorul celor bolnavi.
Dar au fost și ceilalți, marii și „lăudăroșii teologii” ai vremii, care de fapt ar fi trebuit să știe mai bine, dar care L-au acoperit cu batjocură și ură. Ei își vedeau poziția pusă în pericol de acest tânăr Rabin, care a adunat în scurt timp mulți oameni în jurul Său, deși El nu a căutat niciodată această mare atenție, ci chiar s-a sustras deseori de la această publicitate. El nu era preocupat de „a vedea și a fi văzut” – mesajul Său era mai profund, mesajul Său era în primul rând dragoste necondiționată.
Ce au făcut acești teologi – numiți farisei și saduchei – cu El? În multe ocazii au încercat să-L omoare. În evanghelii se relatează în repetate rânduri că au plănuit să-L omoare. Cu cât iubea mai mult, cu atât mai mult Îl urau și cu atât mai insuportabilă devenea dragostea Lui; cu cât mai multă milă împărțea oamenilor, ca pe niște dulciuri copiilor, cu atât mai nemiloși deveneau oamenii.
Dar mai erau și ucenicii Lui. Este întotdeauna bine să ai prieteni buni, pe care te poți baza. Și, într-adevăr, acești doisprezece ucenici și-au asumat multe. Au vrut să-L urmeze necondiționat pe Domnul și Stăpânul lor, au renunțat cu adevărat la multe. Desigur, erau multe lucruri pe care nu le puteau înțelege încă și au avut și momente de slăbiciune, când se gândeau la ceea ce le va aduce de fapt urmarea Lui. Dar au mers mai departe cu El. A venit însă momentul când a devenit din ce în ce mai îngust și mai singuratic în jurul acestui Isus. Și apoi această situație din Grădina Ghetsimani, cu puțin timp înainte de moartea Sa. Nu toți ucenicii erau acolo, Iuda, de exemplu, lipsea. Unde a fost? Trebuie să fi devenit prea greu pentru el și, cumva, și-a pierdut încrederea în Stăpânul său, dar a căpătat în schimb încredere în Mamona și, conform devizei „Ce-i în mână nu-i minciună”, a mers – cu casa de bani lângă el și cu diavolul în inimă – și și-a trădat Stăpânul.
Și acum totul s-a derulat foarte repede. Ucenicii nu au avut prea mult timp să se gândească, căci în grădină au intrat soldați, conduși de Iuda. S-au apropiat de Isus, Iuda L-a sărutat, Isus a încercat încă o dată să ajungă la inima lui Iuda și i-a spus „prietene” – da, l-a numit „prieten” pentru ultima oară. Iuda, la ce te gândeai de fapt în acel moment? Ceilalți ucenici stăteau alături de Isus; sigur, le era frică, inimile le băteau aproape vizibil în afară, pulsul le era la fel de ridicat ca după un eveniment sportiv epuizant. Vor rezista ei, vor rămâne cu Isus? Domnul și Stăpânul lor a văzut la propriu tensiunea lor, a văzut și ce simțea Petru față de El când i-a tăiat urechea lui Malhu, pentru a-L apăra. Este greu de crezut că Isus Și-a făcut timp să se ocupe de această rană într-un mod atât de calm și senin. Până la sfârșit, Isus nu s-a gândit la Sine, ci la ceilalți – aceasta a fost dragostea pentru aproapele în acțiune. Într-un minut vindecă urechea lui Malhu cu mâinile Sale, iar în următorul minut le întinde de bunăvoie dușmanilor Săi pentru a fi legate.
Apoi se așază protector în fața celor ai Săi, spunând: „Dacă Mă căutați pe Mine, lăsați-i pe aceștia să se ducă”. La fel cum un păstor stă înaintea oilor când vine lupul, așa a stat și El în fața ucenicilor Săi. La început, ucenicii nu au vrut să-L părăsească pe Domnul lor, dar apoi nu au văzut altă soluție, iar Biblia spune atât de impresionant: „Atunci toți ucenicii L-au părăsit și au fugit”. Și nu dăduse Domnul Însuși undă verde pentru a fugi, atunci când a spus: „Atunci lăsați-i să plece”?
Acum El era singur – nu, nu singur, pentru că a mărturisit de mai multe ori înainte că Tatăl Său va fi cu El întotdeauna și că nu L-a lăsat singur. Chiar și în această situație, Tatăl Său ceresc va fi fost foarte aproape de El. Nu era o iluzie a Lui, ci o realitate vie.
Soldații Îl duc. Nu putea fi vorba de un proces corect. Dacă a existat o crimă judiciară în istorie, aici o avem pe cea mai clară. Oamenii, care au încercat înainte să-L omoare, au fost cumva întotdeauna împiedicați de la planul lor criminal. Dar acum venise timpul și Isus le spune: „Acesta este ceasul vostru și puterea întunericului”. Venise ceasul omului, și mulți dintre cei care cu puțin timp în urmă strigaseră „Osana!”, când Isus a intrat în Ierusalim călare pe un măgar, acum strigau: „Răstignește-L! R9ăstignește-L!”. Puterea întunericului nu a pus stăpânire doar pe Iuda, despre care se spune că satan a intrat în el, ci și unul dintre ucenicii Săi a simțit puterea acestui întuneric. Pur și simplu nu a avut puterea de a-L mărturisi pe Domnul și Stăpânul său și s-a lepădat de El de trei ori. O dată chiar și cu un blestem.
Așa că au fost chemați martori mincinoși, L-au scuipat, pălmuit și biciuit, au fost compuse cântece batjocoritoare despre El, a fost împletită o coroană de spini și L-au îmbrăcat cu o haină de împărat. Dar ce adevăr profund a fost exprimat prin aceasta? El stă acolo cu o coroană de spini – dar, stați puțin, nu erau spinii urmarea blestemului rostit asupra pământului, la căderea în păcat în Paradis? Exact! Isus a stat acolo cu coroana de spini și, la scurt timp după aceea, avea să poarte pe trupul Său acest blestem care a venit asupra acestei creații. Ce imagine a unui Împărat muribund! Suferințele îngrozitoare, atât de înfiorător înfățișate în filmul The Passion, se revărsau acum din partea oamenilor asupra acestui Om milostiv și iubitor – nu era oare acum momentul să renunțe? Nu! Dragostea Lui era atât de mare, atât de necondiționat de mare, încât nu a ținut cont de durere. Au străpuns mâinile Celui care cu ele făcea numai fapte de milostenie și dragoste. Au străpuns picioarele care porniseră să aducă un mesaj de pace poporului. Și când era deja mort, I-au străpuns coasta și din ea a curs sânge și apă. A fost oare în partea stângă? Partea inimii? Nu este sigur dacă inima Lui a fost străpunsă, dar este sigur că inima Lui se îngrijea de alții, în timp ce El era muribund pe cruce. El a avut grijă de mama Sa și a avut grijă de unul dintre cei doi tâlhari răstigniți împreună cu El, iar din adâncul inimii Sale au ieșit cuvintele: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”. Astfel, El a transformat o crimă deliberată în omor prin imprudență, pentru ca ei să mai aibă posibilitatea de a se pocăi după aceea.
Dar acele suferințe de natură psihologică și fizică, pe care le-a îndurat la maxim, au fost ele suferințele cele mai crude? Noi spunem: Nu! Când citim rapoarte despre filmul The Passion, auzim despre setea de sânge și brutalitatea filmului. Dar vrem cu adevărat să știm care a fost cel mai rău pentru acest Mântuitor muribund, atunci când atârna acolo între cer și pământ? A fost faptul că El a fost făcut păcat. Simplul gând de a fi făcut ceea ce noi, ființele umane, suntem prin natura noastră – păcătoși – a produs sudoare ca niște picături mari de sânge pe fruntea Lui deja în Grădina Ghetsimani. Dar acum venise momentul în care nu mai era doar un gând sau o umbră a acestuia, ci era confruntat cu realitatea acestui păcat. Și în privința aceasta stăm departe și nu vom înțelege niciodată cu adevărat ce s-a întâmplat atunci când Isus Hristos a stat în fața judecății lui Dumnezeu pentru păcatul lumii, când a murit pentru a ispăși păcatele ei, ale tale și ale mele. Căci în acele trei ore s-a întunecat complet în mijlocul zilei. Dumnezeu nu a permis niciunui om să vadă, atunci când Fiul Său a atârnat pe cruce și a pus temelia pentru a înlătura păcatul lumii.
Cele trei ore s-au încheiat cu strigătul: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu!, pentru ce M-ai părăsit?”. Aceasta a fost cea mai mare durere pentru Mântuitorul muribund, faptul că Dumnezeul Său, pe care Îl slujise fără încetare, a trebuit să-L abandoneze în cele mai grele ore ale Sale. Da, a trebuit! Nu exista altă cale. Dumnezeu nu poate vedea păcatul. El este un Dumnezeu sfânt și curat. Pe cât de mult a fost revelată pe cruce dragostea lui Dumnezeu pentru această lume, pe atât de mult a fost revelat și faptul că Dumnezeu nu este doar dragoste, ci și lumină. Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt care nu poate lăsa păcatul nepedepsit. Dumnezeu nu poate pur și simplu să treacă cu vederea dacă „cinci sunt drepți”. Acest lucru funcționează la noi, oamenii, dar nu și la Dumnezeu – El este prea curat și sfânt. Nu exista o altă cale, și tocmai pe această cale a mers Isus Hristos.
Acesta este mesajul cu adevărat bun al Golgotei, că Dumnezeu, în dragostea Sa, L-a dat pe Fiul și, în sfințenia Sa, a pedepsit toate păcatele celor care vor crede odată în El, în Fiul Său.
Domnul Isus Hristos a intrat în această părăsire de către Dumnezeu, pentru ca noi să nu trebuiască să ajungem acolo. Păcate străine erau asupra Lui și din cauza păcatelor altora a fost părăsit de Dumnezeu. La fel cum țapul ispășitor a fost trimis în pustiu, Hristos a trebuit să îndure această singurătate și abandonare pe cruce. Lasă pe cineva rece faptul că Mântuitorul sângerând și muribund a luat de bunăvoie asupra Sa judecata dreaptă pentru viețile oamenilor fără Dumnezeu, îndurând totul ca un miel dus la tăiere? El S-a gândit la ei, la tine, la mine, pentru că pur și simplu nu voia ca cineva să se piardă și să fie nevoit să suporte el însuși această judecată teribilă. El nu S-a plâns niciodată. El a făcut-o pentru oamenii mulți, care vor găsi mântuirea și salvarea prin lucrarea Sa de pe cruce.
Cerul este acum deschis. Toată lumea poate veni. Nimeni nu este respins dacă vine cu păcatele sale și le pune sub cruce. Toți cei care au venit la cruce, cu o povară mare sau mică de păcate, au plecat ușurați. Oricine a privit la Mântuitorul muribund pe cruce, părăsit de Dumnezeu și de oameni, și crede că El este Fiul lui Dumnezeu (ca și centurionul care a putut spune sub cruce: „Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu”), pentru el poate începe o viață nouă. Nimeni nu mai trebuie să deznădăjduiască și nici să se piardă din cauza păcatelor sale. Numai dacă nu vrea să se facă complet mic înaintea lui Dumnezeu și să cadă în genunchi, dacă nu vrea să-și recunoască vina și nu se îndreaptă spre această Persoană unică din istoria lumii, acest Mântuitor al lumii.
„Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”, a întrebat odată un temnicer complet disperat, iar Pavel i-a spus cuvintele simple: „Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit”.
Tradus de la: Das Wesentliche an der Passion Christi
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/esen-a-patimilor-lui-hristos-a16148.html
////////////////////////////////////////////
Cutremurele în Biblie
Cutremure în Vechiul Testament şi în Noul Testament
- D.
© SoundWords, Online începând de la: 03.02.2020, Actualizat
Cuprins
Cutremurele în Vechiul Testament
Darea Legii
O groază în tabără
Învăţătura dată lui Ilie
Cutremurul profeţit de păstorul Amos
Cutremurele din Noul Testament
Moartea Domnului Isus
Învierea Domnului Isus
În Filipi: pentru eliberarea din închisoare
Versete călăuzitoare: Exodul 19.18; 1. Samuel 14.15; 1. Împăraţi 19.11; Amos 1.1; Matei 27.51; 28.2; Faptele apostolilor 16.26
Cutremurele puternice şi alarmante din ultimul timp[1] au făcut din nou atenţi pe mulţi copii ai lui Dumnezeu la această temă serioasă; şi aceasta nu numai pentru că un cutremur în sine este o chestiune venită aşa deodată şi îngrozitoare, ci şi pentru că el este unul din semnele pe care Domnul nostru ni-l dă pentru ultimele zile şi ca „început al necazurilor” sau „durerilor” (Matei 24.7-9; Luca 21.11).
Acum vrem însă să ne ocupăm cu cutremurele din trecut şi nu cu cele ale viitorului profetic. În Scriptură sunt amintite şapte cutremure; patru în Vechiul Testament şi trei în Noul Testament. Toate sunt intenţionate de Dumnezeu, ca să ofere Cuvântului Său o seriozitate suplimentară, când El este auzit de poporul Său, ca să oprească pe cei indiferenţi, care nu cunosc pe Dumnezeul care le vorbeşte, şi să-i impresioneze. De fiecare dată în contextul în care ele se află constituie o serie de învăţături serioase, pe care ar trebui să le luăm serios la inimă.
Cutremurele în Vechiul Testament
Darea Legii
Primul cutremur amintit de Dumnezeu este cutremurul de la Muntele Sinai:
Exodul 19.18: Tot Muntele Sinai fumega, pentru că Domnul Se coborâse în foc pe el. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere.
Acest cutremur al Muntelui Sinai (ca parte a întregului glob pământesc) era un cutremur real şi o expresie adevărată a sfinţeniei Legii, o expresie despre dragostea lui Dumnezeu şi buna plăcere a Lui pentru Israel, căruia i-a dat Legea (Deuteronomul 30.3,4), exact aşa cum era mai târziu sângele stropit pe cartea Legii şi pe tot poporul (Exodul 24). Unul vorbeşte despre moartea fiecărui israelit, care va încălca Legea, şi despre un Locţiitor, care va trebui într-o zi să moară pentru unul ca acesta. Celălalt relatează despre sfinţenia care va zgudui într-o zi acest pământ pătat de păcat, şi chiar şi cerurile, prin aceea că ele vor pieri şi vor face loc la un cer nou şi un pământ nou, „pe care va locui dreptatea”, care va fi patria veşnică pentru toţi sfinţii, „potrivit făgăduinţei Sale” ( 2. Petru 3). În afară de aceasta Pavel leagă acest prim cutremur din Scriptură (în Evrei 12.25,26) cu ultimul cutremur din ziua marelui tron alb. Unul a fost la anunţarea Legii, celălalt va avea loc la exercitarea cea mai desăvârşită şi mai îngrozitoare a pedepsei Sale, care va fi totodată şi timpul triumfului veşnic al harului suveran.
O groază în tabără
- Samuel 14.15: Şi a fost un tremur în tabără, în câmp şi în tot poporul; straja şi cotropitorii au tremurat şi ei, iar pământul s-a cutremurat, pentru că era un tremur de la Dumnezeu.
Cu totul alta este scena cutremurului următor prezentat în Scriptură în 1. Samuel 14.15; el serveşte la fel pentru ilustrarea dragostei lui Dumnezeu pentru Israel şi a vegherii Sale asupra tuturor chestiunilor Lui, chiar şi în zilele cele mai triste de păcat şi eşec. În păcatul lor au cerut un împărat, pentru ca ei să fie „ca celelalte naţiuni”, şi Dumnezeu în mânia Sa le-a dat pe Saul. Sub tirania şi slăbiciunea lui Saul ei stăteau lipsiţi de ajutor înaintea filistenilor; dar puţin mai târziu se găseşte duhul credinţei în Ionatan şi purtătorul lui de arme, şi Dumnezeu Însuşi Se arată ca „viteaz salvator”. Trupele de ocupaţie arogante din Micmaş cad înaintea lor, pe când ei urcau dealul, şi acelaşi Dumnezeu, care cu mult timp înainte a făcut pământul să se cutremure la Muntele Sinai, îl lasă acum să se cutremure numai pentru aceşti doi bărbaţi slabi; căci Scriptura nu numai spune: „Şi a fost un tremur în tabără, în câmp şi în tot poporul; straja şi cotropitorii au tremurat şi ei”, ci ea adaugă: „iar pământul s-a cutremurat, pentru că era un tremur de la Dumnezeu.”
Realmente inimile oamenilor s-au îngrozit de frică, şi ei au tremurat înaintea întregii scene. Evrei au tremurat sub domnia lui Saul (1. Samuel 13.7), la fel ca şi filistenii; însă inimile lui Ionatan şi a însoţitorului lui au rămas nemişcate, şi Dumnezeu S-a arătat puternic în numele lor şi în marele Său Nume. La fel vedem în Noul Testament pe Pavel şi pe Timotei, „prietenul lui”, stând umăr la umăr, plini de Duhul „puterii şi dragostei şi chibzuinţei”, nezguduiţi în mijlocul întregului eşec al Adunării lui Dumnezeu şi capabili să spună: „Însă temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită şi are pecetea aceasta”, şi la fel privind „cununa dreptăţii, pe care Domnul, Judecătorul cel drept, mi-o va da ca răsplată în ziua aceea”.
Învăţătura dată lui Ilie
În 1 Împărați 19.11 găsim iarăși un cutremur:
1 Împărați 19.11: Și iată, Domnul a trecut și un vânt mare și puternic despica munții și sfărâma stâncile înaintea Domnului: Domnul nu era în vânt. Și, după vânt, un cutremur de pământ.
În cazul acesta are loc un cutremur pe scena primului cutremur amintit, şi anume la Horeb sau Sinai, şi slujeşte numai pentru instruirea lui Ilie de către Dumnezeu; căci fiecare sfânt şi slujitor al lui Dumnezeu este preţios în ochii lui Dumnezeu. Ilie era epuizat şi descurajat de răutatea lui Ahab şi de încăpăţânarea poporului Israel. De două ori în capitolul acesta el „se roagă lui Dumnezeu împotriva lui Israel” (Romani 11.2); deci Dumnezeu S-a folosit iarăşi de un cutremur. Exact aşa ca „vântul puternic” şi „focul” care au precedat şi au urmat după cutremur, acestea au avut loc ca să pregătească pe Ilie pentru „glasul blând, în şoaptă” al Domnului viu, la fel cum cu mult timp înainte a servit la pregătirea poporului israel pentru ascultarea şi împlinirea Legii. Cu siguranţă cutremurul şi focul au amintit lui Ilie de Moise: la acelaşi Horeb, cu mult timp înaintea lui. Moise L-a cunoscut pe Domnul la Horeb în rugul arzând şi s-a urcat pe muntele înconjurat de întuneric, în furtună şi cutremur, chiar dacă era fără încălţăminte în picioare şi plin de o teamă sfântă. Şi acum Ilie trebuia să fie în prezenţa simţită a Unuia care este mai mare decât Ahab cel rău sau decât poporul rebel.
Fie ca cutremurele, epidemiile şi foametele din timpul nostru să aducă cu sine lecţii asemănătoare, folositoare pentru noi! Însă Cuvântul scris este la fel de la Dumnezeu precum era glasul Lui viu atunci. „Au pe Moise şi pe profeţi”, a zis Domnul nostru, „să asculte de ei” (Luca 16.29).
Cutremurul profeţit de păstorul Amos
În context cu cartea profetului Amos găsim ultimul cutremur prezentat în Vechiul Testament:
Amos 1.1: Cuvintele lui Amos, care era dintre păstorii din Tecoa, pe care le-a văzut despre Israel în zilele lui Ozia … cu doi ani înaintea cutremurului.
Deoarece Ieroboam al 2-lea a murit în anul al 15-lea al domniei lui Ozia, acest cutremur a putut avea loc nu mult mai târziu decât în al 17-lea an al domniei lui Ozia. Era evident un cutremur deosebit de rău, căci este denumit cutremurul, şi mult mai târziu în Zaharia 14.5 se face de mai multe ori referire la acest cutremur. Însă în cărţile de istorie ale lui Iuda şi Israel nu găsim nicio referire la acest cutremur, şi noi nu am fi ştiut nimic despre el fără acest context cu aceste pagini simple, dar serioase de la Amos, păstorul. Era în înţelepciunea lui Dumnezeu, ca numai la „doi ani” după ce Amos cel dispreţuit de popor a dat atenţionările sale, să aibă loc acest eveniment îngrozitor.
Nu putea fi în planul lui Dumnezeu să arate că aceste cuvinte profetice rostite de Amos veneau de la El exact aşa cum a venit glasul asemenea trâmbiţelor, care cu mulţi ani înainte au fost adresate la Muntele Horeb întregului popor Israel, sau ca „susurul blând”, care a vorbit mai târziu lui Ilie? Primele cuvinte ale lui Amos erau: „Domnul răcneşte [adică, ca leul] din Sion şi face să se audă glasul Său din Ierusalim”, şi: „Leul a răcnit; cine nu se teme? Domnul Dumnezeu a vorbit; cine nu va profeţi?” (Amos 3.8).
Şi zgomotele îngrozitoare ale cutremurului care a avut loc la doi ani după aceea, ar putea să atragă atenţia încă o dată cititorilor cuvintelor lui Amos. Numeroase au fost necazurile, pe care Dumnezeu li le-a trimis, „curăţie a dinţilor” (adică, foamete) în toate cetăţile lor; o secetă aşa de mare, încât „două, trei cetăţi rătăceau spre altă cetate, ca să bea apă şi nu se săturau”; „tăciune în grâu şi mana viţei de vie şi omizi”; „ciumă şi sabie”. „Totuşi nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul. De aceea … pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău!” (compară cu Amos 4). Şi groaza cutremurului a venit la doi ani după aceea. Desigur aceasta era un alt fel al Dumnezeului lor mâniat să-i lovească, şi prin focul Său subteran să le facă cunoscut cât de îngrozitoare este mânia Domnului, atunci când ea se dezlănţuie.
Acestea sunt cutremurele amintite în Vechiul Testament. „Toate acestea li se întâmplau ca pilde şi au fost scrise pentru avertizarea noastră, peste care a venit sfârşitul veacurilor” (1. Corinteni 10.11). Ah, dacă ar fi unul printre multele milioane, care să asculte cuvintele Scripturii, pe care le cunosc bine, şi să înţeleagă semene timpului, atunci când ele apar!
Cele trei cutremure din Noul Testament sunt în general cunoscute, dar ar fi bine, să le prezentăm pe scurt.
Cutremurele din Noul Testament
Ca şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament sunt amintite cutremure, şi în ambele Testamente ele prezintă acelaşi caracter de atenţionări severe. În ambele Testamente ele mărturisesc despre puterea divină, care poate fi capabilă să facă întreaga creaţie să se zguduie şi să piară, şi curând ea va face aceasta. În privinţa aceasta, ca în multele altele, devine clară unitatea Scripturii. Un singur Dumnezeu este autorul şi puterea inspiratoare a întregului. Unul şi acelaşi râu de har curge atât prin Vechiul Testament cât şi prin Noul Testament, care se poate vedea oricare ar fi căile sau canalele, pe care el le parcurge în timpuri diferite. Adevărul despre „vărsarea sângelui” pentru iertarea păcatelor străbate toate, şi o glorie veşnică este locuinţa comună a răscumpăraţilor, în veşnicie. Nu este de mirare că mânia sfântă a lui Dumnezeu şi groaza se manifestă în toată Scriptura mai mult sau mai puţin asemănător; şi cutremurele fac parte din aceasta.
În Noul Testament sunt amintite numai trei cutremure, însă acestea sunt foarte semnificative. Şi semnificaţia lor devine mai mare prin legătura evidentă între ele.
Moartea Domnului Isus
Matei 27.50-53: Şi Isus, strigând din nou cu glas tare, Şi-a dat duhul. Şi, iată, perdeaua templului s-a rupt în două, de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi stâncile s-au despicat; şi mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care adormiseră au înviat; şi, ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora.
Cine trebuie să se mire, că moartea singurului Fiu al lui Dumnezeu a fost însoţită de semne şi minuni în creaţia văzută? Suspinul muribund, pe care îl scoate viaţa, este ceva care are loc permanent în această lume tristă, şi la numai câteva ore după ce Domnul Isus „Şi-a dat duhul”, a trebuit ca şi ceilalţi doi tâlhari să-şi dea ultima suflare. Dar Dumnezeu a marcat moartea Fiului Său veşnic cu semne minunate ca expresie a valorii ei nesfârşit de mari. Erau cele trei ore de întuneric, terminate cu strigătul Lui, că Dumnezeu L-a părăsit. Era ruperea perdelei. Şi acolo a fost şi un cutremur, destul de puternic ca să rupă stâncile fundamentelor de piatră din Ierusalim (Matei 27.40-51).
Dacă acest întuneric supranatural relatează despre soarta întunecată a păcătoşilor şi despre Isus, care o poartă, şi dacă perdeaua sfâşiată vorbeşte despre intrarea la Dumnezeu, şi anume „în lumina Sa minunată”, către toţi care se încred în moartea lui Isus, atunci cu siguranţă minunea a treia, cutremurul, are o semnificaţie la fel de mare. Ea conţine o lecţie dură, dar şi minunată. Ea vorbeşte despre pieirea creaţiei, dar şi despre „întâia înviere”, care constă exclusiv din oameni drepţi. Dumnezeul care urăşte păcatul, care L-a lovit pe propriul Lui Fiu din cauza păcatelor noastre, a trebuit în mod necesar să lase să se cutremure şi să se despice pământul şi întreaga creaţie, unde a fost practicat acest păcat.
Când Adam a păcătuit odinioară în grădină, întreaga creaţie, peste care omul era pus ca „domnitor”, a fost condamnată. Aşa cum spune Pavel: „Creaţia a fost supusă deşertăciunii, nu de bunăvoie, ci din cauza celui care a supus-o [adică, a lui Adam]” (Romani 8.20). În acest sens un cutremur era un semn potrivit. Lovitura, care a lovit pe Emanuel, a lovit şi pământul acesta, care a fost chemat la viaţă tocmai prin Acesta care a fost lovit, cu multe veacuri în urmă. Dar oricât de încărcat cu blestem şi de condamnat ar fi pământul acesta, el conţine încă pe aceşti morţi preţioşi. El este lada de comori a ţărânei celor drepţi. Acest cutremur puternic a fost rânduit de Dumnezeu, ca să arate aceasta. Nu numai stâncile au fost despicate, ci şi mormintele multor sfinţi au fost deschise; şi la numai după trei zile, când Isus a înviat dintre morţi în grădina lui Iosif, şi aceştia au fost înviaţi. Aşa cum vântul, valurile şi de asemenea mormântul lui Lazăr au ascultat de Isus în viaţa Sa, la fel au ascultat de Dumnezeu cutremurul, stâncile şi corpurile sfinţilor adormiţi, acum la moartea lui Isus. Fie ca noi să cântăm: „El are căi, mijloace / Şi tot ce-I trebuie; /Lumină-i tot ce face / Şi tot ce dăruie.”
Aici putem învăţa patru însuşiri importante ale „primei învieri” – exclusiv învierea celor sfinţi:
Diferenţa între momentul învierii lor şi învierea celor fără Dumnezeu
mormintele rămase deschise ale lor în comparaţie cu momentele păcătoşilor
intrarea lor în cetatea sfântă după învierea lor
şi arătarea lor înaintea multora.
Cu siguranţă cutremurul acesta a arătat de asemenea ceva din Împărăţia care va veni, aşa cum era şi pe muntele transfigurării!
Învierea Domnului Isus
Matei 28.2: Şi, iată, s-a făcut un mare cutremur; pentru că un înger al Domnului, coborând din cer, a venit şi a răsturnat piatra şi şedea deasupra ei.
În capitolul următor al aceleiaşi evanghelii găsim menţionarea celui de-al doilea cutremur în Noul Testament. Şi acum, prin învierea lui Hristos, ca şi la moartea Lui, se contată aceeaşi lecţie cu privire la stricăciunea creaţiei. Pământul acesta pătat cu păcat poate suporta arătarea minunată a lui Isus înviat la fel de puţin ca şi în ceasul morţii Lui. Pieirea definitivă a cerului şi pământului în ziua marelui tron alb are loc dinaintea feţei Aceluia care o face: acesta este Isus (compară cu Apocalipsa 20.11). Cutremurul, care a avut loc la învierea Lui dintre morţi, este o presimţire. Dumnezeu L-a înviat ca Judecător, însă la fel şi ca Salvator (compară cu Faptele apostolilor 17.31).
Însă şi aici cei sfinţi sunt diferenţiaţi de păcătoşi. Celor mai slabi, pe care Isus, Cel răstignit, îi caută, li se spune: „Nu vă temeţi”. Gloria Domnului lor înviat şi triumfător le aduce numai mângâiere şi pace. Aşa de sigur şi aşa de repede va urma pacea şi bucuria creaţiei noi după cutremurul şi pieirea creaţiei vechi.
În Filipi: pentru eliberarea din închisoare
Faptele apostolilor 16.26: Deodată s-a făcut un cutremur mare, încât s-au clătinat temeliile închisorii, şi îndată s-au deschis toate uşile şi lanţurile tuturor s-au desfăcut.
Faptele apostolilor 16.26 ne arată ultimul cutremur prezentat în Scriptură, şi este foarte semnificativ în caracterul lui evident supranatural. În mod potrivit ar putea fi numit cutremurul-evanghelie. Aşa cum cutremurele din Vechiul Testament au fost rânduite de Dumnezeu, ca să mărturisească şi să confirme cu seriozitate mesajul lui Dumnezeu la Sinai şi cel al profeţilor, la fel era cutremurul din Filipi o confirmare serioasă şi o adeverire a Evangheliei predicate.
Mânia de plâns a oamenilor a pus mâna pe slujitorii lui Hristos şi i-a închis înapoia gratiilor zidurilor închisorii, puşi în siguranţă, precum gândeau păzitorii închisorii, cu picioarele în butuci. Însă aşa cum nimic nu putea să lege sau să închidă eforturile şi bucuria sufletelor lor (căci ei se rugau şi lăudau pe Dumnezeu), la fel nici uşile închisorii şi nici lanţurile nu s-au putut împotrivi cutremurului, care era aşa de puternic, că „s-au clătinat temeliile închisorii”, şi era condus aşa de divin, că nici păzitorii şi nici cei închişi nu au fost zdrobiţi de pietrele care cădeau. El a făcut clar lucrarea lui Dumnezeu, care l-a trimis, ca să deschidă imediat uşile închisorii şi să elibereze pe fiecare întemniţat de lanţurile lui.
În Iov 37.3, Elihu spune despre furtună: „Îl [glasul Lui] trimite sub toate cerurile, şi fulgerul Lui până la marginile pământului.” Şi în cutremurul din Filipi vedem exercitată aceeaşi putere precisă a lui Dumnezeu. Cât de mult se potrivesc toate acestea cuvintelor Domnului: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Mergeţi …” Isus mişcă cerul şi pământul în numele Evangheliei şi spre mărturia Sa.
Nu mai puţin remarcabilă este puterea Sa asupra gândurilor şi faptelor oamenilor. Puterea, care ţinea legaţi pe toţi cei închişi, aşa că niciunul nu putea scăpa – cu toate că lanţurile lor căzuseră şi uşile închisorii stăteau deschise -, nu era mai puţin atotputernică decât aceea care mai înainte a făcut să se zguduie temeliile închisorii. Ca rod al acestui fapt şi prin harul însoţitor al lui Dumnezeu, găsim că paznicul închisorii şi familia acestuia au fost conduşi la Dumnezeu şi prin aceasta devin moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos ai pământului şi cerului de nezguduit al lui Dumnezeu. În tot avutul lui pământesc distrus prin cutremur, aşa cum credea paznicul, el a aflat că Dumnezeu foloseşte chiar şi astfel de lucruri spre glorificarea Sa şi ca prin acesta să-l conducă pe el şi familia lui la Hristos Salvatorul. Cine nu doreşte să rămână în mâna lui Dumnezeu, chiar şi atunci când vântul furios, furtuna şi cutremurul sunt instrumente cu care El lucrează?
Plăgile, care au venit peste Egiptul antic, cu toate că erau aşa de radicale şi serioase, l-au făcut pe faraon să fie tot mai mult fără scuză pentru necredinţa lui şi împietrirea inimii lui. Şi ele erau unele din mijloacele pe care le-a folosit Dumnezeu, ca să despartă pe Israel de Egipt şi să-l pregătească să fie adus pe aripi de vultur la Sine Însuşi. Astfel Domnul nostru leagă faptul că „oamenii mor de frică în aşteptarea celor care vin peste pământul locuit” cu cuvintele Sale adresate sfinţilor Săi: „priviţi în sus şi ridicaţi-vă capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21.26,28).
Curând cutremure tot mai puternice ar putea să zguduie pământul şi inimile fără grijă ale creştinătăţii vinovate. Însă indiferent dacă Dumnezeu pe această cale sau într-un alt fel transmite atenţionările Lui: fie ca ele să fie folosite asemănător cum a fost folosit cutremurul din Filipi cu privire la paznicul închisorii şi familia lui şi cum cutremurul de la cruce a fost pentru centurionul roman; şi fie ca speranţa noastră referitoare la domnia în curând cu Hristos să fie înnoită, atunci când se manifestă semnele acestea ale sfârşitului care vine! Amin.
Tradus de la: Die Erdbeben in der Bibel
Titlul original: „The Eartquakes recorded in Scripture“
din The Golden Lamp, New Series, Anul 7, 1884, pag. 121–125.
https://www.soundwords.de/ro/cutremurele-in-biblie-a12201.html
////////////////////////////////////////////
Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos
Isaia 63.9; Psalmul 69, de Dirk Schürmann
© SoundWords, Online începând de la: 20.09.2018, Actualizat
Versete călăuzitoare: Isaia 63.9; Psalmul 69
Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.
Cuprins
Suferinţe ispăşitoare
Suferinţe din cauza dreptăţii
Suferinţe provocate de presimţire şi presentiment
Compătimire ca urmare a ispitirii şi suferinţă în timpul ispitirii
Suferinţele rămăşiţei credincioase
Compasiunea Domnului cu rămăşiţa
Va fi nimicit şi nu va avea nimic
Nevinovat şi totodată vinovat
Nu numai o problemă pentru rămăşiţa credincioasă
Deja atunci Domnul a avut milă de Israel
Suferinţe ispăşitoare
Domnul Isus a trebuit să îndure diferite feluri de suferinţe. De asemenea, El a suferit în timpuri diferite. Ceea ce desigur în primul rând pe noi ne impresionează cel mai mult, deoarece noi suntem foarte mult atinşi de aceasta, erau suferinţele ispăşitoare de pe Golgota. Aceste suferinţe ispăşitoare au fost în mod deosebit suferinţele care I-au produs cel mai mult durere. Aceste suferinţe sunt pentru noi într-adevăr cele mai importante suferinţe, căci dacă El nu ar fi suferit acestea atunci noi ar fi trebuit să suferim în iad chinurile veşnice. Dar pentru că noi am văzut că El a suferit pe Golgota pentru noi şi avem voie să luăm pentru noi ceea ce El a făcut acolo pentru noi, de aceea nu trebuie să ne mai temem de aceste suferinţe, de aceste chinuri. El le-a luat pentru noi asupra Sa, El a devenit Locţiitorul nostru.
Suferinţe din cauza dreptăţii
Însă Hristos nu numai a suferit în locul nostru. El a trebuit să îndure şi suferinţe din pricina dreptăţii, deoarece El ca Cel drept a fost aici jos printre cei nedrepţi şi a fost tratat nedrept. Deoarece El a trăit o viaţă dreaptă, sfântă, fără păcat, El a fost duşmănit, L-au urât, nu L-au vrut. Nu au vrut să aibă lumina, pe care El o răspândea; era pentru ei prea orbitoare, deoarece descoperea răul din viaţă. Şi de aceea L-au urât. Acestea erau suferinţe pe care El a trebuit să le îndure din pricina dreptăţii. Este posibil ca şi noi astăzi să avem parte de suferinţele din pricina dreptăţii, unul mai mult, altul mai puţin. Dacă aducem lumină în jurul nostru, atunci aceasta ar putea să fie pentru unii prea orbitoare, şi ne vor crea probleme. Vom avea parte de acestea chiar şi de la aceia care se numesc creştini şi uneori sunt creştini adevăraţi.
Suferinţe provocate de presimţire şi presentiment
Sunt însă încă un fel de suferinţe ale Domnului nostru, care nu sunt aşa de cunoscute. Dacă citim relatarea despre Ghetsimani, care ne este prezentată în trei evanghelii, atunci ştim că Domnul a suferit având presimţirea şi presentimentul a ceea ce trebuia să sufere în judecata lui Dumnezeu pe Golgota.
Acest fel de suferinţe le întâlnim foarte des în Psalmi. Căci aceste suferinţe stau în legătură în mod deosebit şi cu ceea ce rămăşiţa credincioasă a lui Israel va avea parte în viitor, suferinţe în care Domnul a intrat de bună voie, ca să poată suferi împreună cu poporul Său.
Dacă nu diferenţiem aceste suferinţe de suferinţele ispăşitoare ajungem repede în încurcătură. Atunci ne mirăm de Psalmii suferinţelor, în care în final este vorba de judecată, şi ne întrebăm, dacă nu cumva Domnul a suferit totuşi pentru păcate înainte de cele trei ceasuri în care a fost părăsit de Dumnezeu. Să luăm Psalmul 69 în comparaţie cu Psalmul 22. De exemplu în Psalmul 69.13 se spune: „Rugăciunea Mea este către Tine, Doamne, la timpul potrivit [sau: primirii].” Nu ca în Psalmul 22.2,1: „2 Dumnezeul meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; 1 Pentru ce M-ai părăsit?”
Nu, este timpul potrivit [al primirii], prin aceasta este clar că nu poate fi vorba de cele trei ceasuri în care El a fost părăsit. Vom constata că Psalmul 22 este total diferit de Psalmul 69. După ce acolo în versetul 21 lucrarea este descrisă ca fiind terminată, găsim numai binecuvântare, şi anume o binecuvântare care se extinde în cercuri tot mai mari, până la generaţia următoare din Împărăţia de o mie de ani. Este numai binecuvântare, şi ea devine tot mai mare. Acolo nu se găseşte absolut nimic despre judecată. Dimpotrivă în Psalmul 69.21-28; 22 „Masa lor să fie o cursă înaintea lor, […] 23 să li se întunece ochii […] coapsele să li se clatine neîncetat 24 Varsă-Ţi furia peste ei […] 25 Pustie să le fie locuinţa […] 27 Adaugă nelegiuire la nelegiuirea lor […] 28 să fie şterşi din cartea vieţii […]”.
Aceasta este cu totul altceva decât la ceea ce noi ne-am aştepta şi ar trebui să ne aşteptăm – dar şi am putea aştepta, când în Psalmul 22 este vorba de ispăşire. Când este vorba de ispăşire, atunci păcatele acestea sunt ispăşite – tocmai prin această lucrare. Atunci lucrarea aceasta oferă har. Prin aceasta nu vreau să spun, că aceia care au dus pe Domnul la cruce vor fi simplu împăcaţi. Cu siguranţă s-ar putea să fi fost unul sau altul care după aceea a avut parte de har. Dar desigur Domnul nu a ispăşit păcatele acelora care nu s-au pocăit şi nu au primit harul. Însă principial, când este vorba de ispăşire, rezultatul este binecuvântarea.
Compătimire ca urmare a ispitirii şi suferinţă în timpul ispitirii
Uneori nu se poate deosebi exact, dacă este vorba de Domnul sau de credincioşi. Domnul Isus a suferit şi în aşa fel, aşa cum citim în epistola către Evrei, într-o formă cu totul deosebită.
Evrei 4.15,16: Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.
Aici este deci vorba, că Domnul Isus ca Mare Preot poate avea compasiune cu noi. Apoi ni se spune aici cum este posibil ca El să poată avea compasiune cu noi, şi anume pentru că El a fost ispitit ca şi noi, cu excepţia păcatului.
Dar ce înseamnă că El a fost ispitit? Ce înseamnă că El poate avea compasiune cu noi? Dacă aud de cineva, că probabil a pierdut un copil, atunci eu pot avea compasiune cu el, dar aceasta este compasiune cu o oarecare distanţă, dacă eu fac parte din aceia care încă nu au pierdut nici un copil. Domnul Isus are compasiune în alt fel, El a fost ispitit în acelaşi fel ca noi.
Să citim în Evrei 2.18 ce înseamnă, că El a fost ispitit:
Evrei 2.18: pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.
Aceasta înseamnă că atunci când El are compasiune, El Însuşi a fost ispitit în chestiunea respectivă, şi când El a fost ispitit, înseamnă că El a suferit. Aceasta înseamnă, că întotdeauna compasiunea Lui este în legătură cu faptul că El Însuşi a avut de suferit. Deci dacă El poate avea compasiune cu ai Săi, atunci trebuie ca El Însuşi să fi suferit, şi aceasta înseamnă foarte mult. Noi trebuie întotdeauna să ţinem seama, indiferent în ce împrejurări se află credincioşii, că ei şi noi ne putem gândi – şi aceasta face slujba Sa de mare Preot deosebit de mare – că El are compasiune, deoarece El Însuşi a suferit. Şi aceasta devine cu atât mai mare cu cât nevoile, prin care cineva trebuie să treacă, sunt mai mari. Şi aceasta este valabil şi pentru Israel, căci noi citim în
Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.
Suferinţele rămăşiţei credincioase
În cartea Psalmilor ne sunt arătate necazurile, în mod deosebit ale credincioşilor, care vor trăi abia în viitor – aşa numita rămăşiţă credincioasă, care va trăi în timpul „necazului lui Iacov” (Ieremia 30.7) şi care va trebui să treacă prin necazurile îngrozitoare. Acestea sunt nu numai prigoanele, pe care ea trebuie să le îndure – şi aceasta din părţi diferite: din partea lui antihrist, care caută să omoare pe toţi care nu vor să aducă omagiere lui şi domnitorului mondial roman; apoi din partea asirianului, împăratul nordului, care va ocupa Israelul, va distruge pe Iuda şi va asedia Ierusalimul şi-l va cuceri; apoi, chiar dacă unii vor scăpa de aceştia doi, din partea acelora l-a care s-au refugiat. Chiar dacă vor rămâne în viaţă, acolo unde probabil sunt în siguranţă de atacurile celor doi, vor trebui să sufere lucruri grele. Vor suferi din cauza vecinilor lor, dar, şi aici vine ce este cel mai rău, ei vor suferi înainte de toate deoarece poziţia lor înaintea lui Dumnezeu nu este clară. Ei nu cunosc, aşa cum cunoaştem noi astăzi, o lucrare de răscumpărare înfăptuită, o siguranţă a mântuirii. Aşa cum ştim, dacă ne-am căit şi L-am primit pe Domnul Isus, suntem mântuiţi o dată pentru totdeauna. Pe noi nu ne mai poate nimeni smulge din mâna Tatălui! Ei nu cunosc toate acestea, ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor. Ei ştiu numai că Israel a încălcat Legea şi că a răstignit pe Mesia pe cruce. Ei ştiu că sunt vinovaţi de vărsare de sânge – aceasta se adaugă la Legea încălcată. Şi ei nu ştiu dacă va mai fi vreo posibilitate să vină harul, că Mesia făgăduit va mai reveni vreodată, ei nu ştiu aceasta. Ei nu ştiu dacă păcatele lor sunt cu adevărat iertate. Până într-o zi când va veni şi pentru ei marea zi a ispăşirii. Însă până atunci nu le este clară poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, ei nu au un teren tare sub picioarele lor. Aşa cum se spune în Psalmul 69.2: „Nu este loc de pus piciorul”.
Şi în necazul lor vin toate deodată. Aceasta o simţim şi noi uneori, atunci avem nu numai o singură problemă, nu, atunci avem şi pe una şi pe alta şi pe cealaltă, şi dacă toate vin deodată – cu o singură problemă am putea s-o scoatem la capăt, probabil şi cu două probleme, dar când toate vin deodată atunci şi noi ne prăbuşim. Atunci spunem: „Acum nu mai putem.” Şi la fel va fi şi pentru rămăşiţă. Şi cel mai rău pentru ei este, că ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor iubitor. Ei au încă o încredere mare în Dumnezeu, aceasta se întâlneşte des în Psalmi. În cele din urmă ei se încred mereu în Dumnezeu, dar nu au siguranţă. Mereu au loc ridicări şi coborâri, şi în cele din urmă se afundă tot mai adânc în noroi. Şi atunci le vin în amintire păcatele lor, fărădelegile lor, încălcările de Lege şi nebunia lor. Ei gândesc: „Dumnezeu ştie aceasta.”
Compasiunea Domnului cu rămăşiţa
Dacă Domnul Isus vrea să aibă acum milă de ei, atunci El trebuie să fi simţit împreună cu ei. Şi El a simţit cu ei. El putea face aceasta, El putea de bună voie să pătrundă în aceste suferinţe simţindu-le mai dinainte, deoarece El va da realmente şi jertfa pentru vină. El va lua efectiv şi aceste păcate asupra Sa; credincioşii din viitor vor şti aceasta mult mai târziu; abia după ce El va fi revenit, abia atunci vor şti cu adevărat că El a suferit pentru păcatele lor, că El a mărturisit şi păcatele lor. Mai întâi ei au sentimentul, care trebuie să-i chinuie, că au păcate pe conştiinţa lor. Domnul a putut pătrunde în aceste sentimente, El a făcut-o desigur în Ghetsimani, El a spus deja la botez: „Eu vreau să Mă fac una cu cei care mărturisesc păcatele lor”, şi S-a lăsat botezat, cu toate că El era Cel curat şi sfânt. Şi apoi în Ghetsimani a trecut prin tot ce va însemna această moarte. Desigur această moarte însemna mânia şi părăsirea Lui de către Dumnezeu. Cu siguranţă aceasta este valabil şi pentru situaţia din Ioan 12, unde vedem că sufletul Lui era tulburat; acestea erau momente în care El simţea dinainte ce va veni pe Golgota asupra Lui. Şi atunci va fi cu adevărat aşa, că El va lua asupra Sa nebuniile mele şi fărădelegile mele şi le va duce înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu Îl va pedepsi pentru ele. Şi El a văzut aceasta dinainte, şi de aceea S-a îndreptat cu strigăt mare către Dumnezeul Său şi S-a rugat, ca dacă este posibil paharul acesta să treacă de la El fără să-L bea; a văzut dinainte că El va veni în legătură cu aceste păcate. Această suferinţă este aşa de grea şi îngrozitoare, că dacă nu am avea astfel de Psalmi, toate celelalte suferinţe ar fi acoperite de ea.
Dar aceşti Psalmi, ca aici Psalmul 69, sau alte pasaje, ne arată că erau şi alte suferinţe pe care Domnul Isus le-a simţit adânc înlăuntrul Său. El nu a trebuit să le simtă. El ar fi putut întrerupe oricând aceste suferinţe, El ar fi putut să Se reîntoarcă la Tatăl. Toate acestea le-a luat de bună voie asupra Sa, El a intrat în ele. Şi pentru a putea avea milă, El a luat acestea asupra Sa. Deoarece înaintea Lui stătea faptul că El va mărturisi aceste păcate, El a putut şi să simtă ce înseamnă să trebuiască să aducă o chestiune în ordine cu Dumnezeu. Şi sudoarea Lui a devenit ca picăturile mari de sânge şi El S-a adresat lui Dumnezeu cu strigăte mari şi cu lacrimi. Aceasta a însemnat să aibă aceste lucruri înaintea Sa, să intre în acestea. Căci El ştia ce înseamnă când El va fi încărcat cu păcatele noastre, că mânia lui Dumnezeu va trebui să vină peste El.
Va fi nimicit şi nu va avea nimic
Ne putem imagina aceasta, dacă de exemplu citim în Daniel 9.26: „Unsul [Mesia] va fi nimicit şi nu va avea nimic.” S-a terminat, s-a încheiat! Toate speranţele pământeşti, pentru care El ca Mesia a venit, s-au dus. El a simţit foarte profund ce înseamnă ca totul să fie nimicit. Acestea erau dureri care L-au lovit aşa cum noi nu ne putem imagina, căci sufletul Său curat, sfânt era mult mai sensibil decât putem noi simţi. Noi am devenit nesimţitori prin păcat. Dar El nu, El a simţit toate foarte profund. Acestea erau suferinţe care în primul rând nu aveau nimic a face cu suferinţele din cauza dreptăţii, pe care El le-a simţit în sufletul Său. Şi El a simţit ce înseamnă că şi pentru Israel totul era terminat. El a simţit de exemplu ce înseamnă ceea ce noi găsim în Psalmul 69:
Psalm 69.25: Pustie să le fie locuinţa şi nimeni să nu locuiască în corturile lor.
El a ştiut că romanii vor veni şi vor distruge Ierusalimul. El spune, când era pe drumul spre Golgota:
Luca 23.31: Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?
Copacul verde era El, copacul uscat era poporul. Şi ceea ce a avut loc în anul 70 nu este totul. Va fi şi mai rău. Un necaz, aşa cum niciodată nu a fost pe pământ, urmează să vină. El a simţit toate acestea mai dinainte. El a simţit dinainte ce înseamnă să ai parte de mânia lui Dumnezeu. Nu din cauza păcatului Lui, nu din cauza a ceva, pe care El l-ar fi făcut; ci pentru că El a vrut să ia păcatul nostru asupra Sa, pentru că El era pregătit să Se lase făcut păcat. El a simţit ce înseamnă să întâmpini mânia lui Dumnezeu. Aceasta va fi şi simţirea credincioşilor din viitor, mânia lui Dumnezeu – aceasta este o problemă pentru ei.
Ei au ambele: pe de o parte au încrederea în Dumnezeu şi pe de altă parte frica de mânia Lui. Aceasta va produce în ei efecte contradictorii. Însă ei se pot baza pe faptul că era Unul care nu a fost dat de ruşine. Acestuia I-a fost aşa de importantă această stare de lucruri, că El spune tocmai în aceste suferinţe:
Psalmul 69.6: Să nu fie daţi de ruşine din cauza Mea cei care nădăjduiesc în Tine, Doamne Dumnezeul oştirilor! Să nu se ruşineze din cauza Mea cei care Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel.
Domnul vede pe alţii, care sunt în suferinţe asemănătoare, şi El Se roagă ca El să nu fie dat de ruşine, pentru ca prin aceasta alţii să nu ajungă în rătăcire din cauza suferinţelor Lui şi a ceea ce El îndură. Ucenicii care mergeau spre Emaus aproape că au ajuns să fie daţi de ruşine, erau aşa de deznădăjduiţi că acest Neprihănit, Acesta, care S-a încrezut în Dumnezeu, Acesta era în mormânt pentru ei. Totul se terminase. Cum putea să fie aşa? De aceea El Se preocupă imediat după învierea Sa să le mângâie inimile. Şi El putea simţi ce îi preocupa, deoarece El Însuşi a suferit. Şi în viitor vor fi credincioşi care vor primi încurajare printr-un astfel de Psalm, deoarece ei găsesc acolo pe cineva care este în împrejurări îngrozitoare asemănătoare şi care a fost salvat.
Şi în Psalmul 69.26 El Se vede în legătură cu alţii: „Pentru că îl persecută pe cel pe care l-ai lovit Tu, şi vorbesc de durerea celor răniţi de Tine.” Deci acolo Mesia, care a fost lovit aici, este unit cu alţii, cu cei răniţi.
Nevinovat şi totodată vinovat
Aşa cum am spus deja, aceşti credincioşi din Israel în viitor nu vor cunoaşte o pace cu Dumnezeu, aşa ca noi, conştienţi fiind de răscumpărarea înfăptuită şi conştienţi că ei au fost salvaţi o dată pentru totdeauna. Ei vor avea încredere în Dumnezeu, dar nu vor fi siguri. Şi aceasta înseamnă că ei vor fi mereu aruncaţi încoace şi încolo între îndoiala lor şi încrederea lor şi pe de altă parte aruncaţi încoace şi încolo cu privire la păcat. Căci pe de o parte ei ştiu că au încălcat Legea, că ei şi pe plan naţional au a face cu păcatul uciderii lui Mesia, şi pe de altă parte ei văd şi corectitudinea lor personală (vezi de exemplu Psalmul 26). Şi între aceste două stări sunt aruncaţi mereu încoace şi încolo. Uneori aceasta stă foarte strâns în legătură una cu alta, ca în Psalm 69.4,5. Căci dacă ei vorbesc în versetul 5 despre vina lor, în versetul 4 vorbesc că ei sunt duşmăniţi fără temei. Şi că ei trebuie să dea înapoi ceea ce n-au furat, deci acolo unde sunt nevinovaţi. Aceasta înseamnă, pe de o parte nevinovaţi, pe de altă parte vinovaţi; pe de o parte încredere, pe de altă parte îngrijorări. Şi în acest necaz vor fi aruncaţi încoace şi încolo în viitor şi înainte de toate vor avea teamă de mânia lui Dumnezeu cu privire la păcatele lor. Şi în acestea Domnul Isus poate simţi în chip desăvârşit cu ei, deoarece El Însuşi a suferit în ele. El a fost şi într-o astfel de situaţie, unde a văzut că mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului – era păcatul meu şi al tău dar şi păcatul lor – va veni asupra Lui. Şi de aceea El poate simpatiza desăvârşit cu ceea ce simt ei.
Nu numai o problemă pentru rămăşiţa credincioasă
Această problemă referitoare la nesiguranţa mântuirii şi la temerea faţă de mânia lui Dumnezeu este valabilă de altfel nu numai pentru rămăşiţa credincioasă; trebuie să spunem aceasta. Aceasta este valabil şi pentru cea mai mare parte din creştinătate. Căci, la modul cel mai general, cu anumite excepţii, scurt după ce apostolii au murit, începând de atunci şi până la Reformă, această siguranţă a mântuirii nu a fost. În acest timp au fost cu siguranţă milioane de creştini. Dar pace cu Dumnezeu, cunoaşterea păcii cu Dumnezeu, cunoaşterea răscumpărării înfăptuite, acestea erau o raritate. Probabil unii au ştiut aceasta cu o anumită încredere, dar erau excepţii. În mod general aceasta nu era la creştini. Erau şi din aceia care permanent aveau teamă de mânia lui Dumnezeu, dar care pe de altă parte aveau încredere că Dumnezeu se va purta cu îndurare faţă de ei, însă nu cunoşteau răscumpărarea înfăptuită. Şi pentru astfel de credincioşi Domnul Isus putea să aibă înţelegere desăvârşită, deoarece El Însuşi a suferit şi pentru că El Însuşi cunoştea aceasta. Desigur în altă formă decât ei, căci erau păcatele lor proprii, pe care le-au făcut, şi din care cauză se tem de judecată. În acest caz, la Domnul, sunt păcatele pe care El ca Suplinitor le-a luat asupra Sa. Însă El ştia şi că din cauza aceasta mânia lui Dumnezeu va veni peste El.
Deja atunci Domnul a avut milă de Israel
Dar să revenim la Israel. Găsim în unele pasaje cum Domnul Isus S-a gândit la Israel cu privire la ceea ce ei au atras ca judecată asupra lor:
Luca 13.34,35: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie; şi vă spun că nicidecum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!”
Dacă citim aici: „am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut!”, atunci vedem acest sentiment matern, aşa cum o mamă îngrijeşte de copiii ei şi vrea să-i protejeze şi apoi vede că nu este posibil. Ce înseamnă aceasta pentru o inimă de mamă?! Ca părinte eşti uneori în situaţia să vezi copiii cum nu vor să asculte, cum vor să meargă pe anumite căi, şi doreşti să-i protejezi, dar nu este posibil. Ţi se rupe inima. Nu credem noi că Domnul a suferit profund, că El nu a putut să oprească pe Israel de pe drumul lui în nenorocire?
În Luca 19.41 vedem cât de mult a suferit El:
Luca 19.41: Şi când S-a apropiat, văzând cetatea [Ierusalim], a plâns pentru ea.
El a plâns pentru ea. Vedem aici cât de mult a suferit El, din cauză că această cetate s-a încărcat cu aşa de mult păcat şi din cauza aceasta va suferi judecata corespunzătoare. Şi chiar atunci când El mergea pe drumul spre Golgota, cu crucea în spate, vedem în Luca 23.28,29 ce spune El:
Luca 23.28,29: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: „Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat.” Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noi!”, şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?
Domnul a spus aceasta nu în sensul „pentru aceasta veţi primi pedeapsă, pentru aceasta veţi plăti din greu”. Nu, nu în sensul acesta, ci în sensul în care am citit în capitolul 19, că El a simţit profund în inima Lui cât de îngrozitor va fi pentru Israel, cât de multe vor îndura; în mod deosebit şi mai târziu, căci despre aceasta este vorba în Psalmi, când va veni timpul care niciodată nu a fost şi niciodată nu va mai veni un astfel de timp îngrozitor de pe pământ. Atunci se va împlini în chip desăvârşit ce este scris aici, când oamenii vor spune: „munţilor, cădeţi peste noi!” El a simţit dinainte tot ce se va întâmpla, şi aceste simţăminte le găsim exprimate în Psalmi în mod deosebit. Prin aceasta El Se va face una cu credincioşii care vor trăi atunci.
Tradus de la: Die unterschiedlichen Leiden Christi
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/diferite-feluri-de-suferinte-ale-lui-hristos-a11222.html
//////////////////////////////////////////
Crucea câştigă inima noastră
Psalmul 22.1, de Charles Henry Mackintosh
© CSV, Online începând de la: 05.04.2019, Actualizat
Verset călăuzitor: Psalmul 22.1
Psalmul 22.1: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?
Cine poate descrie suferinţele Fiului lui Dumnezeu, pe care El le-a suportat atunci când Şi-a vărsat sufletul în moarte, când din inima Lui a ieşit acest strigăt chinuitor: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”
Ca Om El putea spune întotdeauna Domnului Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul Meu.” El era identic Dumnezeu. El, singurul Fiu născut, era întotdeauna una cu Tatăl. Şi cu toate acestea a luat chip de rob, şi ca Slujitor desăvârşit Şi-a găsit mâncarea în a face voia Aceluia care L-a trimis, şi să împlinească lucrarea Lui (Ioan 4.34). În viaţa Lui a rămas în mod absolut în părtăşie cu Tatăl, aşa că El putea spune: „Tată … ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11.42). Însă aflat în suferinţele crucii El a strigat: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?”
Fiul a fost întotdeauna la sânul Tatălui, deja înainte de a fi lumea. Când a venit împlinirea vremii, El a fost trimis pe pământ, născut dintr-o femeie. Din pricina suferinţelor morţii El „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii …, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot” (Evrei 2.9).
Moartea Domnului pe cruce este în chip desăvârşit unică. Ea niciodată nu poate fi repetată, şi nici nu trebuie repetată, deoarece ea rămâne veşnic eficace şi valabilă. Nici o creatură nu poate descrie suferinţele Domnului, pe care El le-a îndurat pe Golgota, atunci când El a purtat păcatele multora (Isaia 53.12). În orele acelea îngrozitoare sufletul Lui era sătul de suferinţe (Psalmul 88.3), puterea Lui era uscată ca un ciob de lut. Limba I se lipea de cerul gurii. Oasele I s-au desfăcut şi inima Lui a devenit ca ceara, era topită înlăuntrul Lui (Psalmul 22.14,15).
Ce suferinţă mare, ce chin de nedescris era când Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său în asemănarea cu carnea păcatului şi pentru păcat, „a condamnat păcatul în carne” (Romani 8.3), aşa că Martirul suferind a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Dumnezeul Meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; şi noaptea, şi nu am odihnă” (Psalmul 22.1,2). Când ocara I-a frânt inima şi Cel sfânt a fost bătut şi biciuit, mâinile şi picioarele Lui au fost străpunse; când nici un înger nu s-a mai coborât, ca să-L întărească, nici un prieten nu mai era, ca să-L mângâie; când soarele nu a mai avut voie să-şi arunce lumina pe scenă şi Domnului Dumnezeu I-a plăcut să-L zdrobească (Isaia 53.10); când El a fost părăsit de Dumnezeu – tocmai atunci El L-a îndreptăţit cu cuvintele: „Totuşi Tu eşti Cel sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.3).
Numai El, care în Sine Însuşi este nesfârşit, a putut goli paharul judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Numai Sfântul lui Dumnezeu a putut fi făcut pentru noi păcat şi blestem. Nimeni altcineva decât Păstorul Cel bun a putut să-Şi dea viaţa pentru oile Sale. Nimeni altcineva, decât Isus, Fiul lui Dumnezeu, a putut şi a vrut să ne mântuiască. Şi ce jertfă a adus El! Ce binecuvântare nespus de mare, veşnică trebuie să curgă din lucrarea terminată a Fiului lui Dumnezeu, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru” (Galateni 1.4).
Ce minunat, că Fiul, prin care au fost făcute lumile, a trebuit să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemn pe cruce; că Iniţiatorul vieţii a fost omorât, că Cel drept a trebuit să fie pus în rândul celor nedrepţi; că Fiul Celui Preaînalt a trebuit să meargă în părţile cele mai de jos ale pământului; că singurul Fiu, care este la sânul Tatălui, a fost pironit pe cruce prin mâna celor păcătoşi şi a trebuit să moară; că Domnul gloriei a trebuit să aibă parte pe pământ de moartea pe cruce; că Robul drept al Domnului, Alesul Său, în care sufletul Său şi-a găsit plăcerea, a trebuit să fie părăsit, să se renunţe la El, aşa că în chinurile extrem de mari ale sufletului Său a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?” (compară cu Isaia 53.12; Luca 1.32; Efeseni 4.9; Ioan 1.18; Faptele apostolilor 2.23). Ce desăvârşiri nespus de mari se întâlnesc aici laolaltă! Ce învăţături de nepătruns despre har, sfinţenie, dreptate, adevăr şi pace ne sunt date aici!
Moartea lui Hristos pe cruce este absolut unică nu numai în eficacitatea ei veşnică, ci ea este incomparabilă şi în faptul că în ea se întâlnesc necazul şi dragostea. Nici un mângâietor nu a stat alături ca să ajute, nici o mână nu s-a întins, ca să aline necazul Său, nici o inimă nu era gata şi nu era capabilă să simtă cu El. Totul era aşa cum El a spus: „Nu este nimeni să ajute” (Psalmul 22.11). Nici un strop de îndurare nu s-a amestecat în paharul judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Minunată dragoste, însă durere de nespus de mare!
Şi pentru ce toate aceste suferinţe? Pentru că Isus era Purtătorul păcatelor. Sfinţenia lui Dumnezeu cerea ca păcatele noastre să fie judecate. Da, Dumnezeu trebuie să judece păcatul, şi astfel El a pus asupra Lui „toate nelegiuirile noastre”. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53.5). Acesta este motivul pentru care Mântuitorul desăvârşit, iubitor, a fost părăsit de Dumnezeu, şi acesta este motivul pentru care El a murit. Nu încălzeşte inimile noastre contemplarea acestor suferinţe de neimaginat? Şi dacă ne gândim la dragostea, la necazul, la chinul, la ocara, la părăsirea de către Dumnezeu, nu devine trează în noi dorinţa să-I închinăm inima noastră, viaţa noastră, tot ce suntem?
Tradus de la: Das Kreuz gewinnt unser Herz
Titlul original: „Das Kreuz gewinnt unser Herz“
din Ermunterung und Ermahnung, 1991, pag. 226–229.
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/crucea-castiga-inima-noastra-a11794.html
////////////////////////////////////////////
Baraba sau Isus – pentru cine vă decideţi dumneavoastră?
Luca 23
Walter Thomas Prideaux Wolston
© SoundWords, Online începând de la: 01.04.2019, Actualizat
Biblia spune: „Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.18). S-ar putea ca dumneavoastră să întrebaţi: „Dar cum pot fi mântuit?” Prin aceea că credeţi în Fiul lui Dumnezeu. Sunteţi mântuit prin ceea ce El a făcut; nimic din ceea ce dumneavoastră aţi putea face vreodată nu vă poate mântui. Ce ar putea face omul? Ce a făcut omul?
Să citim ce spune Biblia în privinţa aceasta. Fără cruţare ea descopere starea omului şi relatează ce a devenit omul, atunci când a tratat pe Fiul lui Dumnezeu în felul în care L-a tratat: „Şi toată mulţimea lor, ridicându-se, L-au dus la Pilat” (Luca 23.1). Oamenii Îl acuză, ei Îl desconsideră, Îl batjocoresc, Îl îmbracă cu o haină strălucitoare, Îl calomniază, Îl răstignesc. Pilat nu poate găsi nici o vină în El, însă ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23.21), şi Îl duc la Golgota, unde Îl răstignesc (Luca 23.33). Pe cine? Pe Fiul lui Dumnezeu. Lumea gândea, că singurul tratament, pe care Isus l-ar fi meritat, era să fie răstignit într-un cimitir între doi făcători de rele! Aceasta ne arată ce este omul, în ce stare se află omul. Și ne arată de asemenea ce este Dumnezeu.
S-ar fi putut Isus elibera? Da, desigur. Se va elibera El? Nu. Ce face El? Acuză pe oameni? Nu! Din gura Lui nu se aude nici un reproş, nici un cuvânt de acuzare: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). Această cruce, care arată ura înverşunată şi vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu, este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate salva pe oameni. Da, era nevoie de acest Miel sacrificat, de această jertfă fără cusur pe cruce, pentru ca Dumnezeu să poată salva pe oameni în dreptate.
Dar să revenim la textul nostru biblic şi să citim ce a făcut omul Aceluia care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41). Doresc să spun foarte clar: începând din ziua aceea lumea stă înaintea lui Dumnezeu împovărată cu crima crudă făcută Fiului Său. În inima Fiului era dragoste, însă aceasta nu scuză pe om. Biblia descoperă clar ce este omul, căci ea ne face cunoscut gândurile lui, şi ea descoperă cum s-a comportat omul cu Fiul lui Dumnezeu. Nu se poate tăgădui, nu se poate ocoli, nu se poate scăpa de aceasta. Dacă omul ar putea, el ar arde Biblia, căci ea relatează ce a făcut el. Probabil spuneţi: ah, aceasta nu se referă la noi; noi nu am trăit în timpul acela; noi nu am strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Vă ruşinaţi dumneavoastră de înaintaşii dumneavoastră? Nu, ruşinaţi-vă mai degrabă de dumneavoastră înşivă, dacă nu aparţineţi lui Hristos; căci cei care nu sunt pentru El sunt împotriva Lui [Matei 12.30]. Dacă nu aparţineţi lui Hristos, atunci staţi de partea acelora care strigă „Răstigneşte-L!” Ce pată ruşinoasă în istoria lumii, că oamenii au omorât pe Fiul lui Dumnezeu!
Care este părerea dumneavoastră despre starea morală şi spirituală a unei lumi care este capabilă să respingă mărturia întreită despre Isus, „Omul durerii” [Isaia 53.3]?
Pilat spune: „Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” [Luca 23.4,14,22].
Unul din făcătorii de rele spune: „Acesta n-a făcut nimic rău” [Luca 23.41].
Centurionul spune: „În adevăr, Omul acesta era drept” [Luca 23.47].
Cu toată această mărturie întreită despre nevinovăţia Lui, despre dreptatea Lui, oamenii L-au răstignit pe Isus!
Când citiţi ce au făcut oamenii cu Isus – ce produce aceasta în dumneavoastră? Nu sunteţi şi dumneavoastră convinşi că lumea a tratat în mod ruşinos pe Hristos? Vă întreb: Staţi de partea lumii, sau nu staţi? Sunteţi încă în lume şi din lume? Sau sunteţi între aceia care aparţin lui Isus? Sunt numai două grupe de oameni: aceia, care şi-au găsit scăparea la Isus, şi aceia, care nu au fugit la Isus. Sunteţi pentru Isus, sau sunteţi împotriva Lui? Staţi de partea Lui, sau staţi de partea acelora care strigă: „Răstigneşte-L!”? Aparţineţi lui Hristos? Recunoaşte lumea în dumneavoastră că Îi aparţineţi? L-aţi mărturisit înaintea lumii? Ştie colegul tău de clasă, ştie colegul de serviciu că tu, că dumneavoastră aparţineţi lui Hristos?
Dumneavoastră întrebaţi: Dar ce înseamnă să fi creştin? Un creştin este cineva care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte pe Hristos, care Îl urmează şi Îl recunoaşte ca Domn. Dumneavoastră spuneţi: „Eu mărturisesc, că sunt creştin.” Însă aceasta nu este de ajuns. Nu este nimic mai sărăcăcios decât simpla mărturisire cu buzele. Dragă cititorule, veşnicia va aduce totul la lumină, şi dacă este ceva care garantează condamnarea veşnică, atunci este mărturisirea cu buzele fără conţinut, fără să posezi pe Hristos.
Vă întreb: V-aţi convertit? Prin „convertire” vreau să spun, să te întorci de la ceva şi te îndrepţi spre cineva: că v-aţi convertit la Hristos şi că v-aţi îndepărtat de lume. Cine s-a convertit, schimbă baza, schimbă poziţia: el nu mai stă pe fundamentul condamnării, nu mai este într-o stare de condamnare. Sunteţi creştin? Ziua Domnului va arăta cine stă de partea Domnului şi cine nu stă de partea Lui. Perdeaua va fi dată la o parte, şi mărturisitorii de formă vor fi daţi pe faţă. […] Mergeţi la Dumnezeu şi mărturisiţi-vă păcatele, lipsa de demnitate, slăbiciunea, şi El vă va salva în aceeaşi clipă.
Dumneavoastră sunteţi ori pentru Hristos, ori împotriva Lui. Sunteţi pentru El? Un lucru este sigur: dacă sunteţi pentru El, atunci trebuie să interveniţi pentru Salvatorul dispreţuit, lepădat, legat, pe care lumea Îl urăşte. Sunteţi pentru El sau staţi de partea lumii? Unde staţi dumneavoastră? Puteţi spune: Hristos este pentru mine? Puteţi spune: L-am văzut în toată frumuseţea Lui, în desăvârşirea Lui, în harul Lui smerit, în bunătatea şi dragostea Lui? Puteţi spune că Betleem, Golgota şi Betania sunt locuri sfinte pentru dumneavoastră? Betleem, locul unde El a fost născut; Golgota, unde El a suferit pentru mine şi în locul meu; Betania, de unde El S-a urcat în cer? Sunt locurile acestea plăcute şi preţioase pentru dumneavoastră, sau Hristos Însuşi vă este mai drag? Ce gândiţi despre Hristos? Îl iubiţi? Este El Salvatorul dumneavoastră? Doreşte inima dumneavoastră după El şi Îl iubiţi?
Oamenii L-au răstignit pe Hristos! Probabil plângeţi când auziţi despre suferinţele şi durerile Lui; dar ar trebui mai bine să plângeţi din cauza păcatelor, care au pricinuit suferinţele Lui. […] Când [marele evanghelist britanic] Whitefield voia să trezească sufletul unui om, de cele mai multe ori a pus întrebarea următoare: „Dacă Dumnezeu te-ar arunca pentru totdeauna în iad – ar fi El drept, dacă ar proceda astfel?” Dacă oamenii răspundeau cu Da, el era mulţumit, căci atunci aveau o înţelegere clară despre ce înseamnă păcatul, şi atunci au înţeles că Dumnezeu trebuie să judece păcatul.
Desăvârşirea lui Hristos s-a văzut în suferinţele Lui: aşa cum trestia de zahăr trebuie zdrobită, înainte să poată fi savurată dulceaţa ei, şi aşa cum o plantă mirositoare trebuie stoarsă, înainte să lase parfumul ei să curgă – aşa este cu Hristos: cu cât Îl vedem mai mult supus suferinţei, cu atât mai mult devine vizibilă desăvârşirea Lui. Cu cât a îndurat mai mult, cu atât mai mult s-a arătat valoarea Lui lăuntrică, valoarea Fiinţei Sale. El este legat, ochii îi sunt legaţi, este dispreţuit şi batjocorit. Când este întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?”, El răspunde: „Tu zici” (Luca 23.3). Pilat doreşte să-L lase liber; el a auzit tot ce a făcut Isus: cum El a vindecat bolnavii, a înviat morţii, a dat vederea orbilor, a făcut pe cei paralizaţi să meargă şi pe cei muţi să vorbească. Pilat nu doreşte să fie răspunzător de moartea Omului acesta. Deci el Îl trimite la Irod.
Cu strigătul „El este un Împărat” (Luca 23.2), Persoana aceasta deosebită este dusă la Irod. Irod se bucură să vadă pe Isus: „Şi Irod, când L-a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, pentru că de mult dorea să-L vadă, fiindcă auzise despre El; şi spera să vadă vreun semn făcut de El” (Luca 23.8). El vrea să vadă pe Unul care putea să învieze morţii, să cureţe pe leproşi şi să facă pe orbi să vadă. Însă în sufletul lui Irod nu avea nici un sentiment că el însuşi ar avea vreo nevoie; el nu ştie că este mult mai bine să vadă pe Salvatorul Însuşi decât o minune, pe care Isus o face. Irod Îl vede pe Isus, Îl interoghează – dar să observăm demnitatea Domnului: El nu răspunde uzurpatorului, care ilegal şi-a însuşit puterea de stat. Lui Pilat dimpotrivă Isus i-a răspuns, deoarece El a văzut în el puterea delegată a lui Dumnezeu, chiar dacă Pilat a abuzat de această putere.
Să observăm ce se spune în versetul 11: „Şi Irod, împreună cu ostaşii lui, purtându-se cu El cu dispreţ şi batjocorindu-L, …” (Luca 23.11). Irod L-a dispreţuit. Ce atitudine aveţi dumneavoastră? Şi dumneavoastră L-aţi dispreţuit pe Isus? Dacă niciodată nu aţi venit la El şi niciodată nu aţi crezut în El, atunci staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod; atunci dumneavoastră, ca şi Irod, „L-aţi dispreţuit” pe Hristos. „Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” [Ioan 3.36]. A crezut Irod în Fiul lui Dumnezeu? Nu. Credeţi dumneavoastră în Fiul lui Dumnezeu? Dacă nu credeţi, staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod.
În versetul 12 citim: „Şi, în aceeaşi zi, Pilat şi Irod au devenit prieteni” (Luca 23.12). Ei au devenit prieteni în ziua în care au hotărât să sacrifice pe Fiul lui Dumnezeu! Un gând îngrozitor! Pilat este bucuros să devină un prieten al împăratului; dar ce pact păcătos a fost acesta! Cei doi prieteni se vor regăsi unul lângă altul – într-o veşnicie fără sfârşit. Şi dumneavoastră? Dragă cititor, nu petreceţi veşnicia împreună cu aceia care au omorât pe Fiul lui Dumnezeu! Însă exact aceasta veţi face, dacă nu credeţi în Fiul lui Dumnezeu: dacă nu veniţi la El, atunci veţi petrece veşnicia la vrăjmaşii Lui. O veşnicie lungă, întunecată fără Domnul – este aceasta alegerea dumneavoastră?
„Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” (Luca 23.4). De ce Pilat nu acţionează conform cuvintelor sale? El încearcă să-L elibereze pe Isus, însă mulţimea poporului strigă: Nu! Pilat vrea să-L lase liber, dar el nu vrea să piardă favoarea lumii? Vă este frică şi dumneavoastră să pierdeţi favoarea din partea lumii? Luaţi mai bine seama să nu vă pierdeţi sufletul. Pilat vrea să-L elibereze pe Isus, el le vorbeşte din nou, dar ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Baraba sau Isus? – aceasta este întrebarea. Însă ei strigă încă o dată: „Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba!” (Luca 23.18). Pilat este învins; ei aleg pe Baraba: „Dar ei stăruiau cu strigăte puternice, cerând ca El să fie răstignit.” Observă ce urmează acum: „Şi strigătele lor şi ale preoţilor de seamă [= marilor preoţi] au învins” (Luca 23.23).
Isus sau Baraba? Această întrebare i-a împărţit. Cu siguranţă a fost unul, care era pentru Isus!?
Nu, nici măcar unul nu a fost! Vă aud spunând: „Eu aş fi fost pentru Isus, dacă aş fi fost acolo”. Nu, dacă este aşa, arătaţi acum că sunteţi de partea Lui. Staţi de partea lui Isus, şi faceţi cunoscut lumii, că staţi de partea Lui.
Crucea, care a fost rânduită pentru Baraba, a fost folosită pentru Isus! Era lemn suficient, ca să facă o cruce pentru Isus; dar El, care nu a făcut nimic rău, a fost prins în cuie pe crucea prevăzută pentru Baraba, ucigaşul! Lemn suficient, ca să facă o cruce! Teama de cruce l-a determinat pe Petru cel slab să tăgăduiască pe Domnul său. Şi nu vă determină şi pe dumneavoastră frica de cruce, de batjocură şi dispreţ din partea lumii ca să tăgăduiţi pe Isus? Prietenii lui Baraba trebuie să fie de partea lui Baraba, şi prietenii lui Isus trebuie să fie de partea lui Isus; însă acolo nu era nici măcar unul pentru Isus, nici măcar unul nu era pentru Isus, Fiul lui Dumnezeu. Totodată ei strigau: Răstigneşte-L! Eliberează-ne pe Baraba!” Toţi erau pentru Baraba, ucigaşul; nici măcar unul nu era pentru Omul la care nu se găsea nici o vină.
Sunteţi de acord cu mine? Dacă nu, atunci începând de astăzi să nu mai mărturisiţi că sunteţi creştin şi că staţi de partea Domnului.
Lumea poate face ce vrea cu Isus; El a fost predat în voia lor (Luca 23.25). Oamenii fac ce vor cu Fiul lui Dumnezeu; Hristos le permite ca ei să facă cu El cele mai îngrozitoare lucruri: ei Îl biciuiesc şi Îl încununează cu o cunună de spini. Este ca şi cum Hristos ar spune: „Fă ce este extrem pentru tine, fă ce este cel mai grav cu Mine, Eu nu Mă voi plânge; şi dacă tu Mi-ai făcut ce este cel mai grav, atunci Eu voi face ce este cel mai bine pentru tine.” Când L-au prin în cuie pe cruce, El a murit pentru oameni. El a murit în locul lor; El a murit ca jertfă, ca să împlinească cerinţele unui Dumnezeu drept. El poartă judecata, care ar trebui să fie judecata dumneavoastră. El bea paharul amar al mâniei, pentru ca dumneavoastră să nu trebuiască să-l beţi. El spune: „Tată, iartă-i.” Ce dragoste! Nici o dragoste nu este ca dragostea Sa. Îmi doresc să cunoaşteţi pe Isus. Încredinţaţi-vă Lui, aveţi încredere în El, iubiţi-L!
În versetele 27 până la 31 citim: „Şi Îl urma o mare mulţime de popor şi de femei care se băteau în piept şi Îl jeleau. Şi Isus, întorcându-Se spre ele, a spus: «Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: ‚Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat’. Atunci vor începe să spună munţilor: ‚Cădeţi peste noi!’, şi dealurilor: ‚Acoperiţi-ne!’ Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?»“ (Luca 23.27-31).
Plângeţi pentru El? Plângeţi pentru dumneavoastră înşivă. Ce vrea Isus să spună cu aceste cuvinte? El vrea să spună că va veni o zi în care va avea loc o întâlnire a lumii pentru rugăciune! „Atunci vor începe să spună munţilor: «Cădeţi peste noi!», şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!»” (Luca 23.30). Oamenii sunt în mare necaz, dar ce vor ei? Ei vor un loc care le dă siguranţă, ei vor un loc de refugiu. „A venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6.15-17). Oamenilor le este frică şi îşi caută refugiul la rugăciune, dar este prea târziu. Dragă cititorule, dumneavoastră puteţi găsi un loc de refugiu dinaintea acestei mânii: la Isus, nu la munţi şi la dealuri, ci la Isus – la Isus, Cel care a murit pe Golgota. Ultimul lucru, pe care lumea l-a văzut despre Isus, era, că El a fost încununat cu o cunună de spini; data viitoare lumea Îl va vedea în gloria Sa cu multe cununi pe Capul Său.
Dar: „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ (Luca 23.31). Hristos era copacul verde; sufletul nemântuite este frunza lipsită de viaţă – mult mai puţin decât copacul neroditor, uscat. Nu demult am văzut un om, care a pus securea la rădăcina unui copac. Era iarnă, şi copacul arăta la fel ca ceilalţi copaci din jur: toţi nu aveau frunze. În exterior nu se vedea nici o diferenţă de ceilalţi copaci, şi trecătorii nu s-ar fi îndoit că primăvara şi în acest copac vor creşte frunze ca la toţi ceilalţi copaci. Dar dacă se ciocănea tulpina copacului se putea observa că înăuntru era găunos. Acum acest copac găunos, mort, nefolositor a fost tăiat şi ars! Sunteţi dumneavoastră acest copac?
Hristos în dependenţa Lui de Dumnezeu, în toată frumuseţea şi desăvârşirea Lui era Copacul verde. El era Copacul verde, care a mers în judecată, ca să fie tăiat când era la jumătatea frumuseţii şi puterii Lui. Ce se va petrece cu dumneavoastră, dacă sunteţi nemântuit şi un copac uscat? „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ Nu ştiţi ce se va petrece cu dumneavoastră? Dumneavoastră nu aveţi iertarea păcatelor, nu aţi fost graţiat; copacul uscat va fi aruncat în foc. Să ne gândim la omul bogat, despre care citim în Luca 16. El a fost tăiat: „Şi, în Locuinţa morţilor, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr la sânul lui. Şi, strigând, a spus: «Părinte Avraame, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca 16.23,24). Un copac uscat, pregătit pentru ardere! Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Deoarece Copacul verde a suferit, mulţi copaci uscaţi vor scăpa de la ardere.
Dacă omul a făcut astfel de lucruri Fiului lui Dumnezeu, dacă Fiul lui Dumnezeu a suferit un astfel de tratament din mâinile omului – ce gândiţi dumneavoastră, ce tratament va primi omul din mâna lui Dumnezeu în ziua răsplătirii drepte? Dacă faceţi parte dintre cei condamnaţi, în ziua aceea vă veţi aminti că aţi auzit de un mijloc de refugiu, de un mijloc de salvare, dar nu aţi vrut să-l apucaţi. Dacă încă nu sunteţi salvat, veniţi atunci acum la Hristos!
Noi mergem la cruce şi vedem pe Isus părăsit şi în întuneric, însă întunericul durează numai de la ceasul al şaselea şi până la ceasul al nouălea [Luca 23.44]; el trece pentru El. Dar dacă dumneavoastră sunteţi nemântuit, dacă sunteţi pierdut, pentru dumneavoastră va fi un ceas nou; întunericul nu va trece pentru dumneavoastră, el va fi pentru totdeauna.
„La o parte cu El!” este rugămintea lumii. Rugăciunea Lui este: „Tată, iartă-i.” Ei Îl batjocoresc şi spun: „Coboară de pe cruce, dacă Tu eşti Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi.” El spune: „Nu, Eu nu Mă voi salva pe Mine Însumi, Eu voi muri pentru tine.” Ce dragoste este aceasta! El moare; dar El face mai mult: după ce El a înviat, El spune ucenicilor Săi, ca ei să înceapă în Ierusalim, în locul unde L-au omorât, la oamenii care au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” El porunceşte ucenicilor Lui să predice iertarea păcatelor prin El – Isus.
Şi eu scriu acum ca un mesager al Său, ca să vă ofer iertarea păcatelor dumneavoastră şi salvarea prin lucrarea pe care Isus a făcut-o la cruce. Vreţi să credeţi în El? Vreţi să primiţi salvarea?
Staţi de partea lumii sau de partea lui Hristos? Pe cine alegeţi: pe Baraba sau pe Isus?
Tradus de la: Barabbas oder Jesus – wie entscheiden sie sich?
Titlul original: „Barabbas or Jesus? Luke 23“
Sursa: http://www.stempublishing.com/authors/wolston/BARABBAS.html
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/baraba-sau-isus-pentru-cine-va-decideti-dumneavoastra-a11790.html
////////////////////////////////////////////
Cum să „alergi bine”,de F. B. Hole
UN PUNCT DE PORNIRE BUN
Dacă tocmai te-ai întors la Dumnezeu, atunci înaintea ta stă o nouă epocă a vieţii tale. Fără îndoială că lucrurile ţi se par noi, şi calea pe care începi să umbli pare un pic misterioasă. Aş vrea să îmi dai voie ca, la fel cum a făcut „Interpretul” pentru „Creştin” în „Călătoria Creştinului”, să îţi arăt câteva lucruri care, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să te ajute la începutul vieţii tale de creştin.
Nu am prea mult de spus despre trecutul tău – problema lui este rezolvată; nici despre viitor – el este sigur: atât una cât şi cealaltă prin valoarea sângelui preţios al lui Hristos. Gândurile noastre trebuie să se concentreze asupra prezentului. Tu eşti o mare pierdere pentru Satan, şi el ştie că te-a pierdut pentru totdeauna, şi de aceea va încerca din răsputeri să strice mărturia ta pentru Domnul în timpul de acum.
Dacă te poate face să Îl dezonorezi pe El, este cu atât mai fericit, şi dacă nu, bine! are câteva mijloace foarte eficiente de a împiedica creşterea spirituală şi de a face din sărmana sa victimă orice altceva decât un creştin fericit.
Regnul animal este împărţit în două mari clase: Vertebratele – cele care au coloană vertebrală, şi Nevertebratele – cele care nu o au. Şi credincioşii pot fi clasificaţi la fel, şi doresc din inimă ca tu să fii un creştin „vertebrat”, având coloană vertebrală, fiind caracterizat de hotărâre şi vigoare spirituală, şi nu de a sta pe loc sau a da înapoi.
Te avertizez încă de la bun început că este greşit să gândeşti că întorcându-te la Dumnezeu ai ajuns în punctul cel mai înalt, la ţinta cursei creştine. Adevărul este că întoarcerea la Dumnezeu, departe de a fi o ţintă, este linia de start. Cursa tocmai începe, aşa că nu este momentul să iei lucrurile cu uşurătate, ci să te pregăteşti serios de acţiune. Ar fi bine dacă fiecare persoană mântuită l-ar imita pe Saul din Tars (care mai târziu a devenit apostolul Pavel), punând întrebările pe care le-a pus şi acesta după convertirea (Fapte 9:5,6 ). Prima dintre ele a fost: „Cine eşti Doamne?”, iar a doua, „Ce să fac Doamne?”.
Isus este şi Domnul Tău: nu doar Mântuitorul tău – binecuvântat fie Numele Său! – ci Domnul tău. Cu siguranţă că eşti de acord cu lucrul acesta, altfel convertirea ta nu este reală; şi atunci fii gata să te ridici şi să mergi la porunca Sa, aşa cum a făcut Saul. În epistola adresată celor care se convertiseră de la iudaism la creştinism, găsim îndemnul: „să mergem înainte spre desăvârşire” (Evrei 6:1 ). Ia aceste cuvinte, „să mergem înainte”, ca pe un motto, pe care să îl ai în permanenţă înaintea ta; pentru că, la fel cum un biciclist trebuie să continue să pedaleze dacă vrea să înainteze, tot astfel şi noi trebuie să înaintăm dacă creştinismul nostru este mai mult decât un nume fără valoare.
Îţi doreşti totuşi un început bun. Atunci, înainte de toate, fii sincer. Dacă încă ai temeri şi îndoieli chinuitoare despre poziţia ta înaintea lui Dumnezeu, ai curajul să recunoşti lucrul acesta, mai de grabă decât să continui să spui că totul merge bine atunci când nu eşti sigur. Chiar dacă le-ai spus predicatorului şi prietenilor, poate chiar de multe ori, că eşti mântuit; mărturisirea ta nu îi va surprinde foarte mult – dacă îşi cunosc propriile inimi – şi te vor putea ajuta. În orice caz, fii sincer. Nu spune „Înţeleg” dacă nu înţelegi. Nu merge niciun pas mai departe de ceea ce eşti sigur, doar pentru a face plăcere prietenilor. Este cu mult mai bine să ai răbdare până ce eşti bine înrădăcinat pentru că altfel nu vei începe niciodată cursa bine.
MĂRTURISIREA
Dar imediat ce ai Cuvântul lui Dumnezeu ca temelie pentru picioarele tale şi eşti sigur, mărturiseşte-L pe Hristos imediat, nu lăsa nimic să te întârzie. Este prea adevărat proverbul care zice: „Cel care ezită este pierdut”. Scriptura spune: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, vei fi mântuit” (Romani 10:9 ). Nu vei fi niciodată fericit dacă nu vei face aceasta, pentru că vei fi doar un ipocrit. Înăuntrul tău creştin, în afară continui să fii un bărbat sau o femeie din această lume, dus de curent, făcând ceea ce fac ceilalţi, zâmbind timid atunci când cei din lume îşi îndreaptă săgeţile ironiei lor şi batjocoresc subiecte sfinte, temându-te să nu pari ciudat, dar în acelaşi timp urându-te pe tine însuţi pentru că acţionezi astfel. Vai! cât de trist!
Nu mai sta tremurând pe mal, ci fă-ţi curaj şi sari înăuntru. Nu te gândi la şoc; la batjocură, la dispreţ, la umărul rece; nu va fi nici pe jumătate atât de rău pe cât îţi imaginezi, şi apoi va fi urmat de strălucirea unei păci şi a unei bucurii pe care nu le-ai cunoscut niciodată. Începi de acasă. „Du-te acasă, la ai tăi, şi spune-le tot ce ţi-a făcut Domnul, şi cum a avut milă de tine” (Marcu 5:19 ).
O dată ce L-ai mărturisit pe Domnul, ai început bine ca şi creştin, şi dacă mă întrebi ce va da putere vieţii tale de credinţă, şi ce îţi va asigura un drum de succes şi care să Îl glorifice pe Dumnezeu, îţi spun „Să ai o inimă hotărâtă”.
Ai auzit despre generalul care, după ce şi-a debarcat oamenii, a ars corăbiile cu care veniseră, nimicind intenţionat orice şansă de retragere. A făcut-o pentru ca niciunul din oamenii săi să nu fie tentat să arunce o privire plină de regrete înapoi. Acţionează pe acelaşi principiu, şi rupe-o hotărât cu lumea din spatele tău, şi hotărăşte-te în inima ta, prin harul lui Dumnezeu, ca Hristos şi voia Lui să fie pe primul loc, să fie ceea ce te călăuzeşte înainte de toate în orice situaţie. În lume are succes omul care, după ce şi-a fixat un ţel – fie bani, fie cunoştiinţă, fie putere – se concentrează asupra lui cu loialitate neabătută, cu perseverenţă şi tenacitate. Ţelul său îl controlează, totul este subordonat acestuia, şi poate ajunge să fie milionar, sau om de ştiinţă, sau prim ministru. În situaţia ta, dacă Îl faci pe Hristos ţelul tău, El te va controla, şi vei putea să faci totul pentru a sluji intereselor Lui, şi, la sfârşit, vei primi cea mai mare răsplată posibilă, „Bine rob bun şi credincios”, chiar de pe buzele Sale.
PRIMA CĂDERE
Probabil că nu vor trece multe zile, sau poate nici chiar ore, de la întoarcerea ta la Dumnezeu şi până când vei descoperi că există multe capcane pe calea ta. Lasă-mă să îţi arăt câteva dintre acestea, pentru ca, fiind prevenit, să poţi, cu ajutorul lui Dumnezeu să fii şi pregătit. Pentru început, este un moment de mare tulburare atunci când cazi prima dată după întoarcerea ta la Dumnezeu, mai ales dacă înainte de aceasta erai robul unui anumit păcat sau obicei rău. Niciunul dintre noi însă nu este scutit de această experienţă. Bucuria mântuirii este în inimile noastre, timpul zboară şi suntem atât de fericiţi, şi ni se pare că nu va mai fi niciun nor şi nicio întristare pe calea noastră, când, deodată, pe neaşteptate, ne trezim jos! Ah! ruşinea amară şi durerea care ne umplu inimile, şi, cine ştie? – poate că unii dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri, aveţi chiar acum inimile pline de acea ruşine şi durere. Şi poate că, pentru a înrăutăţi lucrurile, prietenii tăi din lume au observat acest lucru şi nu îşi ascund bucuria faţă de tristeţea ta, iar prietenii creştini nu îţi arată prea multă simpatie, şi pur şi simplu nu ştii ce să faci.
Şi tocmai acum Satan găseşte ocazia să îţi şoptească lucruri de genul: „Nu prea ţi-a reuşit încercarea de a fi creştin. N-ar fi oare mai bine să renunţi, şi să nu te mai faci de râs şi să nu-L mai dezonorezi pe Domnul tău?”. Dorinţa lui este să te facă să îţi pierzi încrederea în Dumnezeu. Dar nu asculta niciodată cuvintele lui.
Prietene, lasă-mă să îţi spun ce să faci. Nu te da bătut, ci smereşte-te şi mergi înainte.
Smereşte-te, adică, vino cu umilinţă şi judecată de sine înaintea lui Dumnezeu, amintindu-ţi că, deşi tu te-ai schimbat, El este Acelaşi. Acest păcat al tău este unul dintre acelea multe pentru care Hristos a suferit pe cruce, iar acum El s-a înălţat la cer pentru a fi Mijlocitorul tău (1. Ioan 2:1 ). Dumnezeu rămâne Tatăl tău, şi cuvântul Său pentru tine este – „Dacă ne mărturisim păcatele, El [Tatăl] este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1. Ioan 1:9 ),
Deci, pune-te pe genunchi şi mărturiseşte lui Dumnezeu, şi de la El, Tatăl tău, vei primi iertare; iar acest proces prin care treci va avea şi un efect curăţitor asupra ta, şi, cu încredere mai mare în El, şi mai puţină în tine, mergi înainte.
VECHIILE TOVĂRĂŞII
Încă un lucu. Ai grijă la vechii prieteni şi tovarăşi. Uneori atunci când cineva se întoarce la Dumnezeu şi îşi începe drumul în mod strălucit, Îl mărturiseşte pe Domnul şi caută să se despartă de vechii prieteni, aceştia, din motive proprii, nu vor să se despartă de el, şi fac tot posibilul să îl ţină aproape de ei. Uneori se întâmplă că, pe măsură ce trec anii, dragostea începe să se răcească, şi credinciosul începe încet-încet, şi tot mai repede cu timpul, să alunece înapoi spre oameni şi lucruri pe care odinioară le-a părăsit.
Uneori ne amăgim cu ideea foarte subtilă şi periculoască că întorcându-ne la vechii noştri prieteni necredincioşi le vom câştiga mai eficient atenţia şi îi vom influenţa în bine. Este o mare greşeală. Nu îi vom ridica. Ci ei ne vor trage în jos.
Faptul acesta este confirmat de experienţa multora, dar şi de Scriptură.
Iosafat a fost unul dintre cei mai buni împăraţi din Iuda, iar Ahab a fost cel mai rău împărat care a dezonorat tronul lui Israel, şi totuşi citim „Iosafat… s-a încuscrit cu Ahab” (2. Cronici 18:1 ).
Care a fost rezultatul? L-a ridicat Iosafat pe Ahab la nivelul său, astfel încât să poată spune cu satisfacţie: „Ai ajuns ca mine”? Nicidecum; ci exact invers. În versetul 3 al aceluiaşi capitol citim cu Iosafat spune „Eu sunt ca tine”, şi această afirmaţie nu îl face să roşească de ruşine.
A urmat apoi expediţia în Ramot-Galaad, în care Ahab şi-a pierdut viaţa iar Iosafat abia a reuşit să scape, pentru ca apoi să primească un mesaj foarte serios de la Dumnezeu, prin profetul Iehu: „Să ajuţi tu pe cel rău şi să iubeşti tu pe cei care urăsc pe Domnul?” (2. Cronici 19:2 ). Iar rezultatul final al întregii întâmplări a fost că fiul lui Iosafat, Ioram, s-a căsătorit cu fiica lui Ahab (2. Cronici 21:6 ) – nelegiuita Atalia, o fiică demnă de mama ei, Izabela, care a produs nenorociri de nedescris în Iuda.
Dacă doreşti şi alte dovezi din Scriptură, citeşte cu atenţie Geneza 13 , 14 şi 19, capitole care ne prezintă istoria căderii triste a lui Lot din cauza alianţei sale cu oamenii din Sodoma. Nu i-a ridicat; ci ei l-au coborât; atât de mult încât nimănui nu i-a păsat atunci când a încercat să le vorbească despre dezastrul care urma să vină; şi nici chiar noi nu am fi fost siguri dacă el a fost cu adevărat un sfânt al lui Dumnezeu sau nu, dacă Duhul lui Dumnezeu, cunoscând această problema, nu ar fi dat un răspuns numindu-l în Noul Testament „om drept” (2. Petru 2:8 ).
Desigur că trebuie să te întâlneşti cu vechii tăi prieteni, dar nu amâna să le spui că relaţiile din trecut nu mai există. Vorbeşte-le despre Hristos. Orice ai face, nu te coborî la vechiul nivel, şi nu încerca să fii acelaşi băiat bun de odinioară. Pentru că dacă o vei face, atunci cu siguranţă că puterea ta, la fel ca şi cea a lui Samson, va pleca de la tine şi vei deveni o pradă uşoară pentru ei.
În cele mai multe cazuri este destul să Îl mărturiseşti o dată cu curaj pe Hristos. S-ar putea ca unii să fie mişcaţi puternic şi să se întoarcă la Dumnezeu, în timp ce alţii de te vor părăsi pur şi simplu. Dacă nu, cel mai bine va fi ca tu să îi părăseşti pe ei. Dacă nu îi poţi ajuta, ei în schimb îţi pot face rău. Nu le da ocazia.
Cele de mai sus se aplică în egală măsură şi atunci când este vorba despre a îţi face noi prieteni. Versetul de mai jos ar trebui să fie ca o stea care să te călăuzească:
„Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi” (2. Corinteni 6:14 , citeşte 2. Corinteni 6:14-18 ). Citeşte acest text cu rugăciune şi să îl ai întotdeauna înaintea inimii şi privirilor tale. Te va scuti de nenumărate necazuri. Vei avea nevoie de el, pentru că nu poţi să treci prin această lume fără să ai legături de tot felul.
Fereşte-te de „jugul nepotrivit” în tovărăşii, fereşte-te de el în afaceri. Mărturia multor creştini a fost ruinată de parteneriatul cu necredincios, care a implicat amestecul cu practicile lui îndoielnice; şi, mai mult decât orice, fereşte-te de el în căsătorie. Câteva zile sau săptămâni sunt de ajuns pentru a rupe un jug nepotrivit în societate sau în afaceri, dar în căsătorie este un jug de o viaţă, atât pentru tine cât şi pentru partenerul tău necredincios. Cât de multe vieţi promiţătoare au fost întunecate, şi cât s-ar putea scrie despre durerea care a decurs din neascultarea faţă de această poruncă divină. Mi-aş dori să îmi pot ridica glasul ca o trâmbiţă pentru a avertiza pe fiecare tânăr întors la Dumnezeu din lume!
ÎNVĂŢĂTORI MINCINOŞI
Fii atent şi la învăţătorii falşi şi doctrinele lor. Nu te mira de existenţa lor, Satan îşi are slujitorii săi, la fel ca şi Dumnezeu, şi una dintre căile lui de a lucra este să imite. Apostolul Pavel, vorbind despre unii dintre slujitorii Celui Rău a spus: „Pentru că unii ca aceştia sunt falşi apostoli, lucrători vicleni, prefăcându-se în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, pentru că însuşi Satan se preface în înger al luminii” (2. Corinteni 11:13,14 ). Este foarte probabil ca, nu după multă vreme, să întâlneşti bărbaţi sau femei care să îţi aducă învăţături false, pe care ţi le vor prezenta cu multă căldură, acoperite cu un strat foarte fin de adevăr.
Dacă vin la tine cu învăţături care sunt în contradicţie cu evanghelia simplă pe care ai primit-o, micşorând valoare morţii şi învierii lui Isus, refuză-le şi evită-i. Sunt mincinoşi (Galateni 1:6-8 ).
Dacă nu Îl recunosc pe Isus ca Domn al lor (1. Corinteni 12:3 ), sau că El – o Persoană divină – a venit îl carne; adică a devenit om; dacă, pe scurt, nu mărturisesc Divinitatea şi Umanitatea Sa (1. Ioan 4:3 ), nu sunt de la Dumnezeu.
Dacă în centrul învăţăturilor lor nu este Hristos, ci vreo idee religioasă, sau dacă îţi cer să te supui învăţăturilor vreunui om care îşi asumă poziţia de profet, sau vreunei noi descoperiri pe care cineva spune că ar fi primit-o, atunci poţi să te îndepărtezi de ei fără să îţi pară rău. Dacă vor fi puşi la încercare se vor dovedi mincinoşi (vezi Apocalipsa 2:2 ).
Dacă învăţătorul însuşi nu este mântuit, nu-l asculta. Sigur că s-ar putea să spună lucruri corecte, la fel cum un papagal poate să facă uneori afirmaţii foarte corecte. Cu toate acestea Scriptura este foarte tranşantă: „dar omul natural [adică omul în starea sa naturală, neîntors la Dumnezeu] nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual” (1. Corinteni 2:14 ).
Deci nu lua în seamă teoriile care pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, fie că sunt susţinute de unii care se declară deschis necredinicoşi, fie că sunt ascunse sub nume ca „Gândire modernă” sau „Critică superioară” şi sunt prezentate de unii care se numesc pe ei înşişi predicatori. Sărmanii autori ai acestor înşelătorii care distrug suflete nu au Duhul lui Dumnezeu şi, de aceea, deşi poate că sunt foarte învăţaţi, nu sunt credincioşi, şi nu ştiu ce înseamnă religia adevărată, din inimă.
Încă o dată, dacă cineva vine la tine cu doctrine pe care le susţine răstălmăcind Scriptura, fie dând sensuri ciudate cuvintelor din traducerea din limba noastră, fie făcând în permanenţă referire la originalul grecesc sau ebraic, şi traducând astfel încât să îşi susţină teoriile, sau dacă extrage textele din context, care întotdeauna indică sensul lor, atunci ai toate motivele să fii cât se poate de suspicios faţă de învăţăturile sale. „Nicio profeţie a Scripturii nu se interpretează singură” (2. Petru 1:20 ). Aminteşte-ţi totodată că Scriptura este un întreg; şi astfel un pasaj se îmbină armonios cu altele, nu doar fiind în acord, dar şi explicându-se.
HOBBY-URI
Încă o avertizare, care s-ar putea să ţi se pară ciudată. Cere har de la Dumnezeu pentru a îţi trăi viaţa fără un hobby.
Multor credincioşi respectabili, tineri sau bătrâni, le lipseşte în mod trist prospeţimea şi vigoarea. Sunt ca un pom cu florile ofilite, şi adesea cauza acestei stări nu este îngăduirea unui păcat în viaţă, sau o umblare lumească, ci preocuparea cu un scop sau hobby care le ocupă gândurile şi mult timp preţios, care ar putea să fie folosit mult mai bine. Unii au ca hobby fumatul pipei, alţii romanele, alţii hainele, maşinile, diferite feluri de distracţie, sau poate o preocupare ştiinţifică, cum ar fi radioul. Nu mă înţelegeţi greşit. Nu susţin ceva legalist sau ascetic. Dacă te voi face doar să afişezi o evlavie falsă, şi să faci pe sfântul atunci într-adevăr te-am adus „din lac în puţ”. Nu! Bineînţeles că ai nevoie de relaxare şi de activitate, mai ales dacă eşti tânăr, pentru că altfel te vei îmbolnăvi; dar, fii atent – ceea ce este important este ca aceste lucruri să rămână pe locul doi, subordonate lui Hristos şi intereselor lui. Nu le lăsa să devină hobbiuri; dacă o vor face, atunci vor deveni greutăţi.
„Dând la o parte orice greutate, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, să alergăm cu răbdare” (Evrei 12:1 ) sunt cuvintele inspirate ale apostolului. Observi că spune „greutate şi păcatul”, adică, greutăţile sunt altceva decât păcatul. „Păcatul” este ca o piedică pe calea alergătorului: dacă îşi agaţă piciorul în ea, atunci va cădea; o „greutate” poate fi ceva foarte util şi bun în sine însuşi, dar pe care trebuie să îl dai deoparte dacă vrei să câştigi cursa. Atletul nu cară după el nici măcar bijuterii. Echipamentul lui nu are buzunare.
Chiar şi în viaţa ta de creştin, dacă găseşti vreun lucru care, oricât de bun ar fi în sine, devine o greutate pentru tine, ai curajul moral să îl laşi deoparte. Vrem ca tu să profiţi cât mai mult de bucuria şi binecuvântarea de a-L cunoaşte pe Hristos.
SPRIJINUL CELUI CREDINCIOS
Îmi imaginez că unii dintre voi încep să se gândească că trebuie să fie foarte greu, dacă nu imposibil să fii creştin. Şi nu îţi va dăuna să descoperi că este imposibil dacă încerci prin puterea ta, dacă, în acelaşi timp, nu uiţi că puterea lui Dumnezeu este la dispoziţia ta. Cu siguranţă că sunt lei pe drum, dar nu juca rolul Fricosului (din „Călătoria Creştinului”, n. tr.), mai ales că Dumnezeu Însuşi ţi-a pus la dispoziţie câteva ajutoare de mare valoare.
Nu te-ai încrezut într-Un Mântuitor mort, ci într-Unul viu. Nu-l poţi vedea, pentru că nu mai este în lumea aceasta. Dar El este Marele nostru Preot, în ceruri, El a intrat „chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu” (Evrei 9:24 ).
Acolo El a luat asupra Sa administrarea problemelor noastre. Foloseşte-te de El, fă-L Prietenul tău. Încrede-te în El. Nu ascunde niciun secret faţă de El, ci lasă-L să aibă cheia care deschide fiecare cameră a sufletului tău.
Te vei lovi de multe ispite, El „poate să-i ajute pe cei ispitiţi” (Evrei 2:18 ).
Uneori slăbiciunea şi neputinţa de îţi vor face zile grele uneori. Dar El poate să aibă milă. El poate să „aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre” (Evrei 4:15 ).
Se poate ca asupra sufletului tău să se reverse mări de greutăţi şi necazuri, şi să ameninţe să te acopere. „El şi poate să mântuiască până la desăvârşire” (Evrei 7:25 ), adică până la capăt.
Se poate ca să ai parte de susţinere şi simpatie şi din partea prietenilor tăi credincioşi. Şi credem că va fi aşa, dar dacă vrei să fii absolut sigur, priveşte la El!
PUTEREA CELUI CREDINCIOS
Legat de aceasta este faptul măreţ că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, una dintre Persoanele divinităţii, ese pe pământ, şi că, dacă eşti credincios, ai primit Duhul Sfânt. „Dar”, spun mulţi tineri credincioşi, „nu am simţit nimic special. Se poate să primeşti Duhul Sfânt fără să ai o experienţă unică, măreaţă?”
Cu siguranţă că da, şi aceasta din cel puţin două motive. Întâi, venirea Sa nu mai este însoţită astăzi de semne exterioare, vizibile, cum ar fi limbile de foc sau vorbirea în limbi, aşa cum s-a întâmplat odinioară. Şi, în al doilea rând, misiunea Sa nu este să atragă atenţia asupra Sa, ci să-L preamărească pe Hristos (vezi Ioan 16:13,14 ).
Liniştit şi fără zgomot El îşi ocupă locuinţa, dar efectele prezenţei Sale se văd curând. Poată că nu ţi-ai dat niciodată seama că tocmai gândurile pe care le ai despre Hristos şi valoarea Sa, şi despre dragostea lui Dumnezeu, şi faptul că Scriptura devine o carte nouă pentru tine, şi faptul că rugăciunea devine o plăcere în loc să fie o povară, sunt toate rezultate ale prezenţei Sale.
„Dar în situaţia mea”, va spune cineva, „mă tem că la mine toate aceste semne lipsesc, şi totuşi cred în Isus. Mă tem că nu am primit Duhul Sfânt”. Probabil să soluţia problemei tale este nu în faptul că nu L-ai primit niciodată, ci că, după ce L-ai primit, L-ai întristat.
„Şi nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” le-a scris Pavel credincioşilor din Efes (Efeseni 4:30 ). A Îl întrista înseamnă a pierde beneficiile practice ale prezenţei Sale. Apoi El te întristează, şi, pentru că El este Învăţătorul în lucrurile lui Dumnezeu, şi Puterea pentru adorare, părtăşie şi lucrare, nu este de mirare că nu eşti fericit.
Aşadar nu uita niciodată că „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (1. Corinteni 6:19 ). Îndepărtează orice lucru care te-ar putea întina, pentru că, dacă Duhul Sfânt nu este întristat, ai putere mai mare decât orice ar putea fi împotriva ta (1. Ioan 4:4 ).
CĂLĂUZA CREŞTINULUI
Sunt patru lucruri care sunt de un mare folos practic oricărui creştin, tânăr sau bătrân; Duhul lui Dumnezeu te va conduce cu siguranţă să le foloseşti cu multă sârguinţă.
Întâi şi înainte de toate, Cuvântul lui Dumnezeu. Citeşte Biblia, şi citeşte-o bine. Fă din ea de departe cea mai importantă carte din biblioteca ta. S-ar putea să găseşti folositoare şi alte cărţi, mai ales cele care în permanenţă te trimit înapoi la Scriptură, dar niciodată nu le lăsa să înlocuiască citirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Trăim în zile caracterizate de multă necredinţă, şi unul dintre cele mai puternice motive pentru aceasta este necunoaşterea Scripturii (Matei 22:29 ). De aceea, să ne înarmăm cu o cunoaştere amănunţită, şi însoţită de rugăciune, a Cărţii. Se povesteşte despre un domn necredincios care, atunci când a fost anunţat de doctorul său că va muri de o boală incurabilă care avansa lent, dar sigur, a dorit foarte mult să cerceteze pentru sine însuşi cât de întemeiate sunt pretenţiile Bibliei de a fi o descoperire de la Dumnezeu. Întâlnind un cunoscut credincios, l-a întrebat ce carte sau ce cărţi să citească pentru a îşi face o impresie despre valoarea Bibliei. Răspunsul a fost unul scurt: „Biblia”. Uimit, a repetat întrebarea, dar a primit acelaşi răspuns, însoţit de sfatul de a citi de la rând, încă de la început. A făcut aşa, şi, înainte de a fi terminat cele cinci cărţi ale lui Mosie, a fost convins că originea ei este divină. În cele din urmă s-a întors la Dumnezeu.
Da! dacă există o cale de aur pentru a înţelege Scriptura, aceasta este citirea Scripturii; cu rugăciune şi în dependenţă de învăţătura Duhului Sfânt.
Citeşte la rând; nu sări încoace şi încolo, şi nu îţi alege pasaje preferate pe care să le citeşti iar şi iar, neglijându-le pe altele.
Citeşte intensiv; nu atât de repede încât să nu te gândeşti la ceea ce ai citit, dar suficient de repede pentru a putea avea în minte gândul întregului pasaj sau argument, pentru a primi un fel de vedere de ansamblu a întregului.
Cercetează Scripturile, pe măsură ce le citeşti. Adesea vei ajunge în viaţă în momente în care vei vrea să cunoşti gândul lui Dumnezeu. Uneori vei găsi un pasaj care se referă direct la problema respectivă, dar alteori nu; atunci trebuie să cauţi un principiu divin care să se aplice în situaţia ta şi să îţi lumineze calea. Biblia este în primul rând o carte a principiilor, aşa că fii la fel ca şi credincioşii din Bereea, care „cercetau zilnic Scripturile, ca să vadă dacă aceste lucruri erau aşa” (Fapte 17:11 ).
De asemenea cultivă obiceiul de a medita la Scripturi în mintea ta. Pentru a fii bine hrănit, nu ajunge doar să te hrăneşti, trebuie să şi digeri. Boul nu trebuie doar să mănânce iarba proaspătă, ci trebuie să o şi rumege; aşa că nu doar să citim şi să căutăm să adunăm informaţii, dar, după ce am făcut aşa, să ne întoarcem iar şi iar la ele, meditând asupra lor, pentru ca într-adevăr să se scufunde în sufletele noastre. Aceasta înseamnă prosperitate. Pavel i-a spus lui Timotei: „Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor” (1. Timotei 4:15 ).
RESURSA CREDINCIOSULUI
Pe locul al doilea după Cuvântul lui Dumnezeu este Rugăciunea. Dacă vrei să îţi faci o idee despre cât de necesară este aceasta, ia-ţi Biblia şi citeşte cu atenţie Evanghelia după Luca, subliniind cu un creion fiecare pasaj unde se spune că Isus S-a rugat. Remarcaţi! El, Care era o Persoană divină, s-a rugat frecvent în timpul vieţii Sale pe acest pământ.
Sau citeşte epistolele lui Pavel, şi ceea ce spune el despre rugăciune, „Zi şi noapte în rugăciuni necurmate”, şi aşa mai departe. Dacă Pavel avea nevoie să se roage, cu siguranţă că şi tu ai.
Poţi să te rogi pur şi simplu despre orice lucru, cât de mic (citeşte Filipeni 4:6,7 ). Nici un lucru nu este prea mic. Dumnezeul nostru este îndeajuns de mare ca să fie atent la cea mai mică nevoie a noastră.
„Ce prieten bun e Domnul,
Care a purtat toate păcatele şi durerile noastre!
Ce privilegiu să putem aduce totul
În rugăciune înaintea lui Dumnezeu”.
Despovărează-ţi inima şi fă-ţi cererea cu mulţumire. Fie că primeşti răspunsul care îţi place, fie că nu, cel puţin vei primi în inimă pacea Lui.
Nu uita mijlocirea, adică, rugăciunea pentru alţii, mântuiţi sau nu. Există pericolul de a deveni limitaţi şi concentraţi doar asupra noastră în rugăciune. Întotdeauna este o mare binecuvântare în a te gândi la alţii.
Dar, dincolo de toate, să ne rugăm, şi încă „fără încetare”. Rămâi într-o atitudine de dependenţă continuă de Dumnezeu, aşteptând totul de la El. Lasă ca inima ta să fie mereu plină de un duh de rugăciune, chiar dacă nu poţi fi mereu pe genunchi. Pe lângă faptul că îţi va fi de mare ajutor, te va păzi în siguranţă. Există un vechi proverb plin de adevăr care spune: „Satan tremură atunci când vede pe cel mai slab dintre sfinţi pe genunchi”.
ANTURAJUL CREDINCIOSULUI
Dă-mi voie acum să te conving despre cât de important este să ai prieteni credincioşi. Multe dintre lucrurile care s-au spus despre vechii tovarăşi şi vechiile legături ar putea fi repetat şi aici, dar nu cred că este nevoie. Este îndeajuns să îţi spun că cel mai bun mod de a te feri de vechiile tovărăşii este să formezi şi să cultivi din toată inima pe cele noi.
David a spus, „Inima stricată se va depărta de la mine; nu voi cunoaşte răul” (Psalmul 101: 4-6 ), şi făcând aceasta a fost fără îndoială o imagine a Domnului Isus. Întotdeauna calea Sa a fost să evite răul şi să caute binele, şi dacă este aşa, atunci vom face bine să facem şi noi la fel.
Din nou, primul aspect din viaţa lui Moise care este ales pentru a fi menţionat şi dat ca exemplu este faptul că el, crescând, a ales cu toată inima să fie alături de poporul dispreţuit al lui Dumnezeu. „Alegând mai de grabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului” (Evrei 11:25 ).
Să nu crezi că cei credincioşi sunt perfecţi, altfel vei fi foarte dezamăgit. Nu sunt aşa; dar în mijlocul lor vei găsi o căldură şi o dragoste pe care nu le vei găsi niciodată în lume. Alipeşte-te de ei, şi chiar dacă nu se ridică la nivelul aşteptărilor tale, nici nu sunt conform ideilor tale, totuşi alipeşte-te de ei. Chiar dacă îţi întorc spatele cu răceală, răspunde-le cu o inimă plină de căldură şi în curând vei fi răsplătit şi vei primi chiar mai mult.
Totuşi, de obicei, lucrurile nu stau tocmai aşa. Am auzit pe mulţi plângându-se de răceala credincioşilor, spunând că nimeni nu vorbeşte cu ei după ce se termină strângerile. Dar cercetând lucrurile mai îndeaproape am descoperit aproape mereu că cei care se plâng astfel sunt de fapt cei care pleacă imediat ce se termină întâlnirile, şi dispar imediat, fără a da nimănui şansa să le strângă mâna prieteneşte. Ei sunt cei reci, nu ceilalţi credincioşi. Un simptom frecvent de boală este să te plângi de frig atunci când de fapt este cald.
Evitarea companiei credincioşilor este unul dintre primele simptome ale bolii spirituale. Atunci când stăpânii de turme sau păstorii văd o oaie care stă pe câmp singură, deoparte de celelalte, se gândesc imediat că trebuie să fie bolnavă. Atunci când sunt sănătoase, ele stau împreună. Deci, fereşte-te să stai deoparte şi să faci pe supăratul. Cei care hoinăresc pe alături sunt o pradă uşoară pentru duşmanul viclean.
Cu toate acestea, poate că unii ar dori un îndemn practic legat de locul unde să meargă, văzând, vai! cum creştinii, chiar şi cei adevăraţi, sunt împărţiţi în multe grupuri, mai mari sau mai mici, şi se strâng în locuri diferite.
Sfatul meu este, mergi acolo unde te conduce Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar aminteşte-ţi, ceea ce îţi place ţie, sau ceea ce au făcut părinţii tăi, nu are nicio legătură cu problema aceasta. Întrebarea aceasta trebuie decisă doar înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi vorba despre problema mântuirii tale. Acesta este un subiect în privinţa căruia trebuie să cercetezi cu atenţie Scripturile.
Nu deveni ca o piatră care se rostogoleşte, şi nu hoinări încoace şi încolo. Un asemenea fel de a fi arată o lipsă gravă a principiilor; este cu mult mai bine să stai acolo unde eşti atât timp cât ţi-o permit Cuvântul lui Dumnezeu, şi o conştiinţă bună, şi o dragoste sinceră din toată inima pentru Domnul nostru Isus Hristos.
SLUJIREA CREDINCIOSULUI
În cele din urmă, nu uita să slujeşti Domnului. Şi prin această nu mă refer doar la faptul că ar trebui să faci totul ca pentru Domnul, chiar şi cele mai neplăcute treburi din fiecare zi, dacă aceasta este îndatorirea ta (Coloseni 3:22-24 ), ci la faptul că ar trebui să te implici şi să lucrezi pentru Domnul Isus Hristos, chiar dacă într-un aspect foarte mărunt.
Adesea se pune întrebarea „Ce să fac?”. Întreabă-L pe Stăpânul tău, Singurul care are dreptul să îţi dea un răspuns, şi vei descoperi în curând ce să faci. Există o mulţime de oportunităţi, şi nevoia este mare.
Poate că deja ai început să slujeşti Domnului, fără să îţi dai seama.
Ca şi Andrei, poate că ai căutat pe vreun frate, sau prieten, pentru a-l aduce la Isus (Ioan 1:40-42 ). După ce tu însuţi L-ai găsit pe Domul, ai făcut lucrul acesta fără a ţi se spune, la fel ca un pui de raţă care, după ce a ieşit din ou, se îndreaptă din instinct spre apă. Dacă ai făcut aşa, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi nu obosi în această lucrare binecuvântată. Mergi înainte, şi, după ce ai căutat să îi aduci la Isus pe prietenii tăi, lărgeşte-ţi câmpul, şi mergi înainte!
Există atât de multe căi de a Îl sluji pe Domnul – prin discuţii personale, oriunde şi oricând, prin distribuirea de tractate, prin vizitarea celor bolnavi, prin învăţarea celor mai mici la şcoala duminicală, dincolo de vestirea publică a evangheliei sau predicarea Cuvântului către cei credincioşi. Întreabă-L pe Domnul ce să faci, şi, când ai aflat, ÎMPLINEŞTE LUCRUL ACELA.
Lucrează în ascultare de principiile Cuvântului lui Dumnezeu.
Lucrează, rugându-te.
Lucrează în colaborare cu alţi credincioşi, dar, îţi repet, LUCREAZĂ.
Sănătatea trupească este imposibilă dacă nu lucrăm. Solomon a observat aceasta şi a spus: „Dulce este somnul lucrătorului … dar pe cel bogat, belşugul nu-l lasă să doarmă” (Eclesiastul 5:12 ).
Multe persoane respectate din societate sunt bolnave de „nervi” şi alte probleme asemănătoare, doar din cauza lipsei de preocupare, şi există şi printre creştini unii care nu înaintează din acelaşi motiv; fac parte dintre şomeri, dacă nu cumva îşi dedică energia pentru ceea ce nu este de niciun folos, sau, mai trist, pentru ceea ce este rău. Vechiul proverb este la fel de adevărat şi acum: „Satan va găsi vreun rău de făcut pentru mâinile care lenevesc”.
De aceea, să fim la fel ca şi credincioşii din Tesalonic, cărora li s-a spus: „V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său” (1. Tesaloniceni 1:9,10 ).
Dacă aceste versete vor fi şi rezumatul vieţilor noastre, atunci înseamnă că au fost vieţi care au meritat trăite.
Fie ca şi tu SĂ FII BINECUVÂNTAT, pentru ca prin aceasta SĂ DEVII O BINECUVÂNTARE.
https://comori.org/tanarul-crestin/cum-sa-alergi-bine/
/////////////////////////////////////////////
Cum va fi în cer? din revista „Mesagerul Păcii”
Întrebare: Toţi cei care s-au căit înaintea lui Dumnezeu şi şi-au recunoscut vina, vor fi cândva în cer. Aceasta se va împlini pentru creştinii adevăraţi, când îi va răpi Domnul Isus la Sine. Dar ce ne aşteaptă în slava veşnică? De ce vom avea parte în cer? Ce reprezintă veşnicia?
Răspuns:
Ce caracterizează cerul
Scriptura ne arată că Domnul Isus este punctul central al slavei. Noi vom fi acolo unde este El şi Îl vom vedea asa cum este, şi vom fi ca El (Ioan 14:3 ; 1. Ioan 3:2 ). Noi vom trăi împreună cu El, vom admira şi vom împărţi cu El slava Sa (1. Tesaloniceni 5:10 ; Ioan 17:24 ; 2. Tesaloniceni 2:14 ). Aceasta reprezintă cerul.
Cerul este un loc
al odihnei: „«Ferice de acum încolo de morţii, care mor în Domnul!» «Da», zice Duhul; «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!»“ (Apocalipsa 14:13 ).
al slujbei: „Robii Lui Îi vor sluji“ (Apocalipsa 22:3 ).
al închinării: „Bătrânii s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat“ (Apocalipsa 5:14 ).
al cântecului: „Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: «Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost înjunghiat»“ (Apocalipsa 5:9 ).
al bucuriei: „Intră în bucuria stăpânului tău“ (Matei 25:21 ).
al cunoaşterii: „Căci cunoaştem în parte, şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest «în parte» se va sfârşi. …atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin“ (1. Corinteni 13:9, 10, 12 )
al sfinţeniei: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:27 ).
al slavei: „tot mai mult o greutate veşnică de slavă“ (2. Corinteni 4:17 ).
Să ne îndreptăm acum spre câteva întrebări, care se pun adesea cu privire la cer.
Îl vom vedea pe Dumnezeu?
Chiar dacă Dumnezeu S-a arătat într-o înfăţişare vizibilă (Isaia 6:5 etc.), El nu poate fi văzut în caracterul Său absolut (1. Timotei 6:16 ). Trinitatea este Cel nevăzut (Evrei 11:27 ). Dar noi totuşi Îl vom vedea – prin Hristos, care este „chipul Dumnezeului celui nevăzut“ şi în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii“ (Coloseni 1:15 ; 2:9 ). Isus a spus: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14:9 ). Chiar dacă există trei Persoane în Dumnezeire,
totuşi avem de-a face numai cu un singur Dumnezeu. De aceea: cine Îl vede pe Domnul Isus, vede Trinitatea.
Se vor recunoaşte creştinii în cer?
Da, pentru că vom păstra şi în veşnicie identitatea noastră personală. Acest lucru îl vedem în exemplul lui Avraam. În Luca 13:28 citim că iudeii necredincioşi îl vor recunoaşte pe Avraam în Împărăţia de o mie de ani. Şi omul bogat în Locuinţa morţilor a ştiut că de partea cealaltă era Avraam; l-a văzut chiar şi pe Lazăr, care stătuse la poarta sa (Luca 16:23 ). Iar pe Muntele schimbării la faţă, Petru se pare că a recunoscut imediat că în faţa lui stăteau Moise şi Ilie, deşi nu-i văzuse niciodată înainte (Luca 9:28-36 ).
Pavel i-a numit pe filipeni „cununa“ sa, iar pe tesaloniceni ca „nădejdea“, „bucuria“ şi „cununa de slavă“ la venirea Domnului Isus (Filipeni 4:1 ; 1. Tesaloniceni 2:19 ). Se pare că Pavel conta pe faptul de a se revedea şi de a-i recunoaşte în cer pe credincioşii cu care a stat cu plăcere aici pe pământ.
Vom uita pe cineva în cer?
Câteodată se spune că în cer nu ne vom aminti de rudele, care au mers în pierzare. Dar trebuie să ne gândim că martirii în paradis îşi amintesc tocmai de ceea ce au trăit pe pământ (Apocalipsa 6:9-11 ). Şi omul bogat din Locuinţa morţilor s-a gândit încă la fraţii săi de pe pământ (Luca 16:19-31 ). Oare nu va fi aşa şi cu noi? Este de neînchipuit că în cer vom şti mai puţine decât pe pământ. Dar să ne gândim: amintirea rudelor nu ne va putea împovăra, deoarece în veşnicie nu
există tristeţe (Apocalipsa 21:4 ). În afară de aceasta, în cer nu vor mai exista relaţiile pământeşti (Matei 22:30 ). Astfel că în trupul nou, spiritual vom simţi altfel decât simţim astăzi. Noi ne vom face una cu sentinţa lui Dumnezeu, indiferent la cine se referă ea (Apocalipsa 18:20 ).
Va fi plictistor în cer?
Copiii îşi fac adesea griji, că în cer ar putea să fie plictisitor. Dar şi mai târziu se pune întrebarea ce vom face în cer tot „timpul“. Pe lângă versetele citate la început, doresc să indic şi spre textul din Efeseni 2:7 : Dumnezeu va „arăta în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.“ Aceasta va trece peste timpul Împărăţiei de o mie de ani: Dumnezeul infinit ne va arăta în veşnicie tot mereu noi trăsături ale harului Său. Acest lucru nu va fi plictisitor! Aş dori să mai prezint trei idei. Conform înţelegerii mele, ne vom preocupa în primul rând cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că acest Cuvânt dăinuieste în veci în ceruri (Psalm 119:89). Ştim că este o mare bucurie să pătrundem în adâncimile nepătrunse ale Cuvântului lui Dumnezeu. Nu am putea să continuăm această activitate în veşnicie?
În al doilea rând vom putea cerceta ce s-a petrecut pe pământ şi cum a lucrat Dumnezeu. În Psalm 56:8 şi Maleahi 3:16-18 citim că Dumnezeu a scris în cartea Sa lacrimile şi discuţiile desfăşurate în teamă de Dumnezeu. Noi vom putea privi în acele „cărţi“ divine. În al treilea rând vom avea posibilitatea să admirăm intensiv creaţia lui Dumnezeu şi să-L adorăm pe Dumnezeu pentru aceasta (Apocalipsa 4:11 ). Cerul actual şi pământul actual sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, dar şi cerul nou şi pământul nou vor descoperi gloria Sa de Creator. Noi vom putea să le admirăm spre bucuria noastră. Desigur, când ne vom preocupa cu ceva în cer şi vom cerceta, atunci nu vom face acest lucru ca unii care trebuie să-şi depăşească neştiinţa lor pas cu pas, pentru că în cer vom cunoaşte, aşa cum cunoaşte Dumnezeu (1. Corinteni 13:12 ). Dar vom fi mereu impresionaţi de ceea ce a dăruit şi a făcut Dumnezeu.
Uimire întreită în cer
În cer vom fi uimiţi (dacă se poate vorbi de uimire) de faptul că acolo nu-i vom întâlni pe unii, despre care consideram că sunt copii ai lui Dumnezeu. Ei trăiau evlavioşi în exterior, cântau cântări ale credinţei, şi totuşi nu sunt în cer. Ei aveau
numai o „formă de evlavie“, dar îi tădăguiau puterea (2. Timotei 3:5 ). Pierduţi pentru veşnicie!
În cer vom fi uimiţi şi de faptul că vom întâlni acolo pe unii, despre care nu crezusem că sunt credincioşi. Lucrurile acestei lumi umpluseră viaţa lor – dar totuşi Dumnezeu lucrase în inimile lor. Ei erau drepţi, aşa cum şi Lot a fost drept (2. Petru 2:8 ). Chiar dacă faptele lor vor arde, totuşi ei vor fi mântuiţi (a se compara cu 1. Corinteni 3:15 ).
Dar oare nu vom fi în cer cel mai mult bucuroşi şi mulţumitori pentru faptul că suntem acolo? Chiar dacă am auzit despre păcatele altora, totuşi ştim că noi înşine avem cele mai multe păcate. Dar sângele Mielului ne-a curăţit. Astfel suntem conduşi de la uimire la adorare. Preamărit să fie Numele Lui pentru slava veşnică!
////////////////////////////////////////////
Cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu?
din revista „Mesagerul Păcii”
Câteodată ne aflăm în faţa unor hotărâri importante în viaţa noastră. Atunci, cu cât o luăm mai în serios cu urmarea Domnului, cu atât mai mult se impune întrebarea: Ce vrea Dumnezeu? Care este calea Lui pentru mine? În principiu, ştim că numai pe calea care ne conduce El poate fi binecuvântare şi putem găsi fericirea adevărată. Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ceea ce dă Dumnezeu şi ceea ce face Dumnezeu este „foarte bun” (Geneza 1:31 ). Putem conta pe faptul că El vrea să ne conducă? Da, cu siguranţă, căci El a spus: „Eu – zice Domnul – te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi” (Psalm 32:8).
Dar cum aflăm cum doreşte El să ne conducă? În Biblie nu găsim răspunsul direct la toate întrebările noastre, încât ar trebui numai să o deschidem şi să-l citim. Aşa stau lucrurile cu privire la alegerea meseriei, dar şi la alegerea partenerului şi la alte întrebări fundamentale care vor determina ulterior viaţa noastră. Tocmai cu privire la aceste întrebări este extrem de important să cunoaştem voia lui Dumnezeu. Hotărârile greşite pot acţiona devastator asupra noastră şi asupra oamenilor din jurul nostru (familie, prieteni, adunare).
Fireşte, Domnul Isus vrea să ne conducă pe fiecare în parte. Un răspuns care este corect pentru unul, poate fi pentru altul greşit. El ne conduce pas cu pas. Dacă întregul drum al vieţii noastre ne-ar fi arătat ca pe o hartă, atunci la ce ne-ar mai folosi un conducător? Domnul vrea să fie Conducătorul nostru personal. Dar depinde de noi să acceptăm această conducere şi să o trăim într-adevăr!
Ce ne poate împiedica să recunoaştem voia lui Dumnezeu
Câteodată ne vine greu să recunoaştem voia lui Dumnezeu. Acest lucru poate avea motive diferite:
- Am hotărât deja
Deşi ne mai rugăm încă pentru un lucru, ne-am hotărât deja de mult pentru acel lucru. Vrem să avem un anume lucru, iar acum dorim numai ca acesta să fie confirmat de Dumnezeu. Atunci este greu să recunoaştem voia Sa. Câteodată, El ne dă chiar şi ceea ce vrem neapărat să avem. Dar nu vom fi fericiţi şi vom fi păgubiţi spiritual: „El le-a dat ce cereau; dar a trimis o molimă printre ei” (Psalm 106:15).
- Orizont îngust
Câteodată, având în vedere o hotărâre, ne gândim numai la o gamă foarte mărginită de alternative. Încă nu am hotărât deja, dar am luat în consideraţie numai anumite posibilităţi şi I le-am prezentat lui Dumnezeu în rugăciune. De exemplu, în ce priveşte alegerea meseriei, pot intra în discuţie numai anumite meserii, o alegere mică în ce priveşte întreprinderile. Dacă drumul lui Dumnezeu pentru noi se află în afara acestui domeniu hotărât, vom avem greutăţi de a primi claritate.
- Motive greşite
Dacă în alegerea noastră năzuim după lucruri care ne sunt dăunătoare, este greu să recunoaştem voia lui Dumnezeu. Iacob scrie în acest sens un cuvânt clar: „Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre” (Iacov 4:3 ). În ce priveşte alegerea meseriei poate fi, de exemplu, motivul de a câştiga cât mai repede posibil mulţi bani (1. Timotei 6:9 : „Cei ce vor să se îmbogăţească, … cad în ispită…”) sau de a câştiga prestigiu în faţa oamenilor. Când Lot a trebuit să hotărască cum va decurge mai departe calea sa (Geneza 13:5-15 ), Dumnezeu nu l-a putut conduce, pentru că ochii lui erau îndreptaţi spre lucrurile materiale, spre păşunile grase. După un aparent succes de început, această cale a dus la un sfârşit tragic. Unii şi-au pierdut pe un drum asemănător puterea duhovnicească şi utilitatea pentru Dumnezeu.
- Speranţe greşite
S-ar putea să avem anumite idei despre ce semne şi puncte de reper ar trebui să ne dea Dumnezeu pentru a ne arăta calea corectă. Speranţe ca la prima deschidere a Bibliei ochii să ne cadă pe cuvântul corect, ca primul care ne întâlneşte să ne dea sfatul corect, că anumite împrejurări sau moduri de comportament ale oamenilor ne arată clar calea, ne conduc deseori în rătăcire. Şi cu interpretarea visurilor ar trebui să fim foarte atenţi. În 1. Samuel 13 găsim o astfel de concluzie greşită cu urmări tragice. Deoarece Samuel nu a venit la timpul hotărât şi poporul a început să se împrăştie, Saul a dedus că el însuşi trebuia să aducă jertfa. Dar acest lucru era contrar voii lui Dumnezeu, voie pe care Saul ar fi trebuit să o cunoască. Urmarea a fost că Saul a devenit nefolositor pentru Dumnezeu. Această întâmplare ne arată o altă piedică de a recunoaşte voia lui Dumnezeu.
- Nerăbdarea
Probabil nimic nu ne vine mai greu decât de a aştepta vremea lui Dumnezeu. Nicio altă perioadă nu a fost aşa marcată de nerăbdare ca cea de astăzi, când motto-ul multora este: „Vreau totul – şi vreau imediat.” Dar nimic nu este mai important pentru cei care vor să afle conducerea lui Dumnezeu decât de a birui această nerăbdare. Dumnezeu spune: „aveţi nevoie de răbdare” (Evrei 10:36 ). Conform acestui verset, aceasta este condiţia pentru a) a face voia lui Dumnezeu şi b) a primi lucrul promis de El. C.H.M. scrie în acest sens: „Probabil, niciun dar nu ne lipseşte aşa de mult ca răbdarea… Firea vrea mereu să lucreze şi astfel împiedică acţiunea harului şi a puterii lui Dumnezeu.” Acest lucru se vede clar, de exemplu, în istoria lui Avraam. Dumnezeu a vrut să-i dea lucrul cel mai bun: pe Isaac. Când aşteptarea a devenit prea lungă pentru Avraam, el a luat lucrurile în mână. S-a născut Ismael şi i-a adus lui şi urmaşilor lui numai necaz şi probleme – până în ziua de astăzi.
Ce ne ajută să recunoaştem voia lui Dumnezeu
Aşa cum există piedici care ne îngreunează să recunoaştem voia lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată şi ajutoare care ne fac posibilă sau ne uşurează această recunoaştere:
- Să fim în apropierea Domnului
În versetul din Psalmul 32 amintit mai sus, Dumnezeu spune: „te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea”. Acest lucru este însă posibil numai dacă rămânem într-adevăr în apropierea Domnului. În relatarea amintită cu Avraam şi Lot, Avraam l-a putut lăsa pe nepotul lui să aleagă, pentru că ochii lui nu erau îndreptaţi ca la Lot spre „ceea ce se vede”, ci „spre ceea ce nu se vede” (2. Corinteni 4:18 ). Ochii lui erau îndreptaţi spre Dumnezeu. Aceasta era condiţia pentru care Dumnezeu l-a binecuvântat din plin. Avraam – după experienţe dureroase – a regăsit părtăşia cu Dumnezeul său (Geneza 13:3-4 ). Fericirea acestei părtăşii i-a dat etaloanele pentru hotărârile care trebuiau luate.
- Să citim Cuvântul lui Dumnezeu
Această părtăşie cu Domnul o putem întreţine, în afară de rugăciune, şi prin faptul că ne luăm destul timp pentru citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar dacă nu recunoaştem imediat un răspuns concret la fiecare întrebare, totuşi acolo găsim principiile lui Dumnezeu după care acţionează El întotdeauna şi după care El ne conduce la fel ca pe credincioşii din timpurile trecute. Dar deseori se poate întâmpla că la citirea Bibliei constatăm deodată că Domnul ne dă într-adevăr un răspuns concret la rugăciunea noastră. Deseori o face printr-un verset pe care l-am citit probabil deja de multe ori fără să reacţionăm la el. Dintr-o dată acest verset devine viu şi ştim că acesta este răspunsul la rugăciunea noastră.
- Să întreţinem părtăşia cu creştini
Capitolul 12 din 1 Corinteni ne arată clar cât de necesare ne sunt celelalte „mădulare din trupul lui Hristos” şi cât de greşit este când gândim că nu avem nevoie de ele. Astfel poate fi de mare ajutor dacă în situaţii decisive, ca de exemplu alegerea meseriei, discutăm cu alţi creştini duhovniceşti. Vrem însă să subliniem cuvântul „duhovniceşti”: trebuie să fie creştini care practică în viaţa lor principiile biblice şi cu care ne putem ruga. Un creştin lumesc ne va împiedica, mai degrabă, prin sfaturile sale de a recunoaşte voia lui Dumnezeu.
- Să aşteptăm timpul lui Dumnezeu
Cine doreşte să meargă calea lui Dumnezeu, trebuie să fie gata să aştepte vremea lui Dumnezeu. El doreşte să le dea copiilor Săi tot ce au nevoie, dar El le dă la vremea Sa. Acest lucru înseamnă câteodată perioade de aşteptare care nu ne plac. Dar acestea sunt deseori necesare pentru a lucra în noi decizii corecte. Ele cer disciplină de a nu lua repede lucrurile în mână, ci de a lăsa pe Dumnezeu să lucreze. Un exemplu frumos găsim în Geneza 24 . Despre Eliezer se spune acolo: „Omul privea cu mirare şi fără să zică nimic” (versetul 21). De aceasta avem nevoie: „să privim uimiţi” şi să aşteptăm ce hotărâre ia Dumnezeu. (Acest principiu îl putem aplica nu numai cu privire la alegerea meseriei, ci şi la alegerea partenerului. Unele hotărâri greşite, dureroase ar putea fi astfel evitate.) Să nu ne temem niciodată că pierdem ceva în timp ce aşteptăm hotărârea lui Dumnezeu. Ceea ce vrea Dumnezeu să ne dea, acel lucru ni-l va da cu siguranţă. Nu există niciodată pericolul că, fiind în aşteptarea Domnului, să pierdem lucrul cel mai bun. Din contră: Numai aşa trăim fericirea şi siguranţa că ceea ce am primit vine într-adevăr de la Domnul.
- Să lăsăm să hotărască „pacea lui Hristos”
Deseori, în situaţii decisive, nu este uşor de deosebit vocea lui Dumnezeu de propria noastră dorinţă şi de voci străine. Dar există un verset în Cuvântul lui Dumnezeu care ne ajută şi în această privinţă. În Coloseni 3:15 se spune: „Pacea lui Hristos… să stăpânească (să hotărască) în inimile voastre şi fiţi recunoscători.” Aceasta este regula de care ne putem ţine. În cazul hotărârilor „pe cont propriu” nu vom avea adevărata pace. Dar dacă urmăm voia lui Dumnezeu, ne va dărui pacea Sa şi o siguranţă deplină. Îndoiala şi neliniştea sunt avertizări că ne aflăm pe punctul de a lua o hotărâre greşită. „Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:6 ).
////////////////////////////////////////////
Cei trei vrăjmaşi ai creştinului, de Bruce Anstey
Aş dori să cercetăm puţin acest subiect cu privire la cei trei vrăjmaşi ai creştinului. Pentru început să mergem la un pasaj din cartea 2. Împăraţi 8:11,12 : „Şi el şi-a aţintit privirea asupra lui Hazael şi s-a uitat la el până când a fost ruşinat; apoi omul lui Dumnezeu a plâns. Şi Hazael a zis: „Pentru ce plânge domnul meu?” Şi Elisei a răspuns: „Pentru că ştiu răul pe care-l vei face fiilor lui Israel”.
Era un timp de război în ţara lui Israel. Poporul lui Dumnezeu se afla într-un conflict aprig cu vrăjmaşii lui, căutând să-şi păstreze moştenirea în ţara Canaan. Domnul i-a descoperit profetului Elisei că acel om, Hazael, avea să devină conducătorul armatei vrăjmaşe. Elisei a fost biruit de întristare prevăzând nenorocirea pe care Hazael urma s-o aducă asupra fiilor lui Israel. Şi noi suntem angajaţi într-o luptă împotriva vrăjmaşilor noştri spirituali. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că, prin harul Lui, putem fi biruitori asupra acestor vrăjmaşi formidabili şi ne putem trăi vieţile pentru gloria Sa.
La fel ca profetul Elisei, sunt şi eu foarte îngrijorat cu privire la soarta celor credincioşi, îndeosebi a celor tineri, căci ştiu din Cuvântul lui Dumnezeu ce vor vrăjmaşii să facă celor din poporul Său. Incursiunile acestor duşmani au făcut prăpăd în mărturia creştină şi s-au soldat cu multe pierderi în rândurile credincioşilor angajaţi în această luptă spirituală. Acest lucru este foarte serios. Acum câţiva ani vorbeam cu un frate şi el îmi spunea despre tinerii care fuseseră odinioară în adunarea din care făcea parte. Mi-a spus că la un moment dat erau cam 70 de tineri care crescuseră în adunare şi care plecaseră, dintr-un motiv sau altul. Nu rămăseseră decât 10 sau 12. Cuvintele lui m-au pus în uimire. Ce se întâmplase?, m-am întrebat. Unde au plecat toţi aceşti tineri? Vrăjmaşul îi împrăştiase într-un fel sau altul. Am făcut un calcul simplu şi am descoperit că circa 80% dintre ei plecaseră. Fratele a precizat că nu toţi dintre ei o luaseră pe drumuri destrăbălate şi ticăloase, însă oricum toţi se îndepărtaseră de locul unde Domnul era în mijloc, unde întreg adevărul era mărturisit şi practicat, deşi în multă slăbiciune. Deci, în mare, cam 20% dintre toţi tinerii rămăseseră!
Am împărtăşit mai târziu aceste lucruri unui alt frate, pe care l-am întâlnit la o conferinţă. El mi-a mărturisit cu mâhnire că aşa se întâmplase şi în adunarea lui locală. Era vizibil la fel de zguduit de aceste statistici ca şi mine. Pe când ne întorceam de la conferinţă, am discutat cu soţia mea despre acest subiect şi am făcut împreună un mic calcul cu privire la tinerii din adunarea noastră în ultimii zece ani. Trebuie să vă mărturisesc că în această privinţă adunarea noastră stătea şi mai prost. Cam 85% din tineri se împrăştiaseră! Oricum am privi la această situaţie, statistica ne spune că procentajul tinerilor care pleacă din adunările celor strânşi pentru numele Domnului Isus este foarte ridicat.
Acest lucru nu este caracteristic doar unei ţări sau unui continent, ci se întâmplă cam peste tot. Oamenii cu care am crescut împreună în adunare, pe care i-am cunoscut foarte bine, s-au depărtat într-un fel sau altul! N-au picat cu toţii în păcate scandaloase, dar s-au depărtat de drumul pe care, prin harul lui Dumnezeu, noi continuăm să umblăm. Epafras se ruga pentru sfinţi ca ei să să fie „desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu” (Coloseni 4:12 ). Dacă renunţăm la oricare parte din adevărul care ne-a fost încredinţat, nu suntem desăvârşiţi „în toată voia lui Dumnezeu”. Acest lucru s-a întâmplat cu cea mai mare parte din cei care au fost odată strânşi pentru Numele Domnului, iar acum sunt împrăştiaţi prin alte locuri.
Nu este intenţia mea să-i critic pe cei care s-au depărtat, fiindcă ştiu că noi, cei care am rămas, nu suntem mai buni decât ei. Doar prin harul lui Dumnezeu ne mai aflăm încă aici. Menţionez însă aceste lucruri pentru a scoate în evidenţă faptul de necontestat că avem un vrăjmaş formidabil de puternic, care a avut multe succese printre cei tineri. Ce se va întâmpla cu această generaţie? Vor sta lucrurile altfel?
Versetul pe care l-am citat din 2. Împăraţi 8 mi-a venit în minte acum două zile, pe când cântam acea cântare: „Nu, nu este un drum uşor…” Atunci mi-am zis: „Oare aceşti tineri ştiu cu adevărat despre ce cântă? Înţeleg ei oare cu adevărat cât este de periculos drumul şi cât de puternici sunt duşmanii noştri spirituali?” Planul acestor duşmani este unul singur – să-l împingă pe creştin pe un drum al compromisului, unde să-L dezonoreze pe Domnul. Cea mai eficientă metodă a vrăjmaşului de a aduce necinste Numelui Domnului este de a folosi un creştin pentru acest lucru. Diavolul foloseşte şi necredincioşi pentru a ataca mărturia creştină, dar când foloseşte un creştin (unul care poartă acest nume), atacul lui este mult mai eficient.
RESURSELE PREGĂTITE DE DOMNUL
Vreau să arăt acum din Scripturi că Dumnezeu a pregătit resurse minunate pentru noi, astfel ca să-i putem birui pe cei trei vrăjmaşi ai noştri şi, în consecinţă, să trăim o viaţă creştină fericită, biruitoare şi rodnică.
Aşa cum am spus deja, fără harul Domnului am fi fost şi noi împrăştiaţi la fel ca ceilalţi. Calea creştină este plină de pericole şi de capcane, însă este o cale fericită dacă ne ţinem aproape de Domnul şi ne folosim de resursele pe care El ni le-a pregătit. Biblia spune: „Preaiubitul Domnului va locui în siguranţă lângă El” (Deuteronom 33:12 ). Singurul loc sigur pentru noi este „lângă El”. Apropierea de Hristos este extrem de necesară dacă dorim să fim păziţi. David, care este o imagine a lui Hristos, i-a spus lui Abiatar: „Rămâi cu mine, nu te teme de nimic, căci cel care caută să ia viaţa mea, caută să o ia şi pe a ta; lângă mine vei fi bine păzit” (1. Samuel 22:23 ).
Să privim la un alt verset în 2. Petru 1:3 : „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia”. Acest verset ne spune că Dumnezeu a pregătit orice resursă necesară nouă pe drumul credinţei. Cineva ar putea întreba: „Care sunt aceste resurse pe care le avem?” Daţi-mi voie să enumăr câteva dintre ele:
Mai întâi avem Cuvântul lui Dumnezeu, care să ne călăuzească picioarele (Psalmul 119:105 ).
Avem de asemenea Duhul lui Dumnezeu, care ne oferă puterea pentru a umbla pe cale (Romani 8:2 ).
Avem apoi lucrarea de mijlocire a lui Hristos ca Mare Preot şi Avocat al nostru, pentru a ne păzi de păcat sau pentru a ne restabili, dacă este necesar (Evrei 7:25 ; 1. Ioan 2:1 ).
Avem scaunul harului, pentru a căpăta îndurare şi har, ca să avem ajutor la momentul potrivit (Evrei 4:16 ).
Avem toată armura lui Dumnezeu, pentru a ne proteja de uneltirile Diavolului (Efeseni 6:11-18 ).
Avem activitatea fiinţelor îngereşti, pentru a ne izbăvi de pericolele din această lume (Evrei 1:14 ).
Avem părtăşia frăţească, pentru încurajarea noastră pe cale (2. Timotei 2:22 ).
Ni s-a dat deci „tot ce priveşte viaţa şi evlavia”. Cu alte cuvinte, am primit toate lucrurile de care avem nevoie pe calea creştină. Prin urmare, nu avem nici un motiv să falimentăm în vreun fel. Este drumul meu astăzi mai uşor decât atunci când eram tânăr? Nu; acelaşi vrăjmaş mă încolţeşte şi nimic nu-l poate îmblânzi. Ce trist că, în ciuda tuturor resurselor pregătite de Dumnezeu, vrăjmaşul continuă să-şi facă lucrarea – şi şi-o face foarte bine. Mulţi au căzut datorită atacurilor lui!
LUPTA CREŞTINĂ
Suntem într-un adevărat război, nu unul fizic, ci spiritual. Ni se spune în Efeseni 6:12 că „Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti”. Iar în 2. Corinteni 10:4 : „Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt ale firii păcătoase, ci sunt puternice, datorită lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile”.
Dacă suntem creştini, suntem angrenaţi în acest război, fie că vrem sau nu. Conflictul începe chiar din ziua în care suntem mântuiţi. Când suntem botezaţi, ne îmbrăcăm în mod oficial cu uniforma creştină. „Toţi câţi aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (Galateni 3:27 ).
Ne găsim pe teritoriul inamicului. Străbatem acest teritoriu în drumul către ţara noastră – cerul. Asta înseamnă că trebuie să fim foarte vigilenţi, căci vrăjmaşul ne pândeşte din toate părţile. Trebuie să fim pregătiţi pentru un conflict care durează întreaga noastră viaţă; nu vom scăpa de aceşti vrăjmaşi până nu vom pleca la Domnul, sau până când va veni El să ne răpească.
Sunt câteva lucruri importante pe care nu trebuie să le pierdem din vedere în acest conflict spiritual:
1) Această coaliţie a vrăjmaşilor noştri este cu mult mai puternică decât noi! Multele victime făcute în rândul creştinilor dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Cei trei vrăjmaşi ai noştri sunt mult mai puternici decât ne închipuim. Dacă ne încredem în puterea noastră, este sigur că vom eşua şi vom cădea în luptă. Versetul 26 din Proverbe 28 spune aşa: „Cine se încrede în inima lui este un nebun, dar cine umblă în înţelepciune va fi scăpat”. Asta înseamnă că trebuie să ne facem socoteala şi să luăm în serios acest război. Biblia spune: „Care împărat, când merge la război cu un alt împărat, nu stă jos mai întâi, să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii?” (Luca 14:31 ). Este important să realizăm că, din punct de vedere natural, nu avem nici o şansă; şi că dacă nu luăm în serios drumul nostru creştin, mai devreme sau mai târziu vrăjmaşul ne va doborî. Acest lucru îmi aduce aminte de împăratul Roboam, despre care se spune că „a făcut lucruri rele, pentru că nu şi-a pus inima să caute pe Domnul” (2. Cronici 12:14 ). Nu ne putem permite să fim neglijenţi şi nepăsători. Partea bună este că ne aflăm în tabăra câştigătoare! Din fericire Dumnezeu este de partea noastră, iar acest lucru este suficient pentru a birui orice stratagemă şi înşelăciune a vrăjmaşilor noştri. „Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume” (1. Ioan 4:4 ).
2) Trebuie să ne menţinem tot timpul la un nivel bun de pregătire spirituală. La început, soldaţii sunt supuşi la un regim riguros de instrucţie, care să-i facă apţi pentru luptă. După aceea, ei sunt responsabili să se menţină la un nivel corespunzător de pregătire, pentru a fi oricând gata de luptă. În acelaşi fel suntem chemaţi şi noi să ne menţinem permanent la un nivel bun de pregătire spirituală. Pavel s-a adresat către Timotei: „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună şi să păstrezi credinţa şi o conştiinţă bună, pe care unii au lepădat-o şi au naufragiat în ce priveşte credinţa” (1. Timotei 1:18,19 ). Vedem din acest pasaj că există două lucruri necesare în mod special pentru a ne menţine într-o formă spirituală bună: credinţa şi o conştiinţă bună. Dacă Timotei păstra aceste două lucruri în viaţa sa, Pavel îi spune că astfel era într-o stare potrivită pentru a lupta lupta cea bună. La fel vor sta lucrurile şi cu noi!
Trebuie să păstrăm „credinţa”, în sensul de a lua toate împrejurările noastre ca din mâna Domnului, fără să punem la îndoială înţelepciunea căilor Sale cu noi. A păstra credinţa nu este aşa de simplu cum am crede. Vrăjmaşul face tot posibilul pentru a tulbura credinţa noastră. El încearcă să dărâme încrederea sufletului nostru în Dumnezeu şi adesea foloseşte în acest scop încercările şi dificultăţile cu care ne confruntăm pe cale. Vrăjmaşul încearcă să-i descurajeze pe sfinţii lui Dumnezeu (Daniel 7:25 ); aceasta a fost cea mai eficientă armă în mâna lui. El ştie că un creştin descurajat este unul pe care îl poate întoarce uşor de pe drumul voii lui Dumnezeu. Când reuşeşte să introducă o îndoială în inimile noastre cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, credinţa noastră va fi zdruncinată. Atunci începem să ne plângem cu privire la felul cum acţionează Dumnezeu faţă de noi. Fiind descurajaţi, putem ajunge la concluzia că Dumnezeu ne-a lăsat singuri să ne descurcăm în situaţia respectivă; atunci suntem în pericol să facem un pas greşit. Vom fi tentaţi să dobândim ceva ce nu face parte din voia Lui pentru noi, iar dacă facem un pas în acea direcţie – deşi nu este decât un simplu pas – pornim pe drumul care duce la naufragiu.
A păstra credinţa în împrejurările vieţii înseamnă a spune: „Ştiu că tot ce Domnul a îngăduit în viaţa mea este doar pentru că El mă iubeşte, şi va face tot ce este mai bine pentru mine. Mă voi încrede în El şi El va schimba toate lucrurile înspre binecuvântarea mea”. Este demn de remarcat faptul că Domnul nu i-a lăudat niciodată pe ucenicii Săi pentru credinţa lor, ci i-a mustrat în diferite ocazii pentru lipsa ei. Nu este uimitor că aceia care au petrecut cel mai mult timp cu El au dat dovadă de lipsă de credinţă?
În al doilea rând, trebuie să păstrăm şi „o conştiinţă bună”, practicând zilnic judecata de sine, chiar şi în cele mai mici lucruri în care greşim. Dacă ţinem socoteala din scurt cu Dumnezeu, judecând tot ce spunem sau facem greşit, orice lucru care nu se potriveşte cu chemarea noastră creştină, atunci vom păstra o conştiinţă bună. Dacă nu practicăm judecata de sine, deschidem uşa pentru vrăjmaşii noştri. Fără să ne judecăm pe noi înşine, vom deveni tot mai împovăraţi de greşelile noastre, având o conştiinţă rea. Dacă refuzăm să judecăm păcatul care ne-a produs o conştiinţă rea, vom fi tentaţi să modificăm lumina Scripturii pentru a se potrivi cu drumul nostru inconsecvent. Cu alte cuvinte, ne vom ajusta doctrina după purtare. Când se întâmplă acest lucru, ne îndreptăm cu paşi repezi către naufragiu. Cât de periculos este să neglijăm judecata de sine! Drumul către „naufragiu” începe prin a lăsa nejudecat un păcat, oricât de mic.
Putem spune deci că „credinţa” Îi face loc lui Dumnezeu înăuntru, în timp ce „o conştiinţă bună” dă păcatul afară; astfel suntem ţinuţi pe linia de plutire şi navigăm în siguranţă cu Dumnezeul nostru.
3) Trebuie să fim pregătiţi să suferim. A suferi este un lucru normal atunci când Îl urmezi şi Îl slujeşti pe Domnul. Dacă dorim să ne purtăm cu credincioşie, nu vom putea evita persecuţiile şi batjocura. Acestea sunt lucruri de care nu putem scăpa. Pavel i-a spus lui Timotei: „Ia-ţi partea ta la suferinţă, ca un bun ostaş al lui Isus Hristos” (2. Timotei 2:3 ). Nimeni n-a spus că drumul creştinului este uşor, însă este un drum sigur şi fericit dacă ne ţinem aproape de Domnul.
4) Trebuie să avem grijă să nu ne încurcăm cu treburile vieţii acesteia, altfel nu vom putea răspunde chemării Aceluia care ne-a înscris la oaste (2. Timotei 2:4 ). Acest lucru aduce înaintea noastră nevoia de separare. Dacă vrem să luptăm lupta cea bună, trebuie să ne ţinem strâns alipiţi de cauza lui Hristos. Este posibil să devenim atât de înfăşuraţi în lucrurile vieţii acesteia – şi în grijile care ţin de ea – încât să nu mai fim capabili să răspundem chemării Domnului în lucrare. Un soldat bun este pregătit să aştepte în orice clipă orice comandă de la superiorul său. Treaba lui este să placă celui care l-a înrolat. Asta înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât pură ascultare. Să căutăm să nu fim atraşi în tot felul de preocupări pământeşti. Viaţa noastră nu trebuie să fie încurcată de astfel de lucruri, ci să avem ca ţel suprem să fim plăcuţi Domnului în toate lucrurile.
5) Trebuie să purtăm tot timpul armura lui Dumnezeu. Efeseni 6:11 spune: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor Diavolului”. Aceste diferite componente ale armurii ne aduc înainte ideea dependenţei în rugăciune faţă de Domnul. După ce sunt enumerate, se adaugă: „Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri” (vers.18). Asta înseamnă că trebuie să ne înfruntăm vrăjmaşul stând pe genunchi. Şi să ne aducem aminte că nu avem nici o piesă în armură care să ne apere spatele. Dacă întoarcem spatele vrăjmaşului, vom fi doborâţi în luptă. „Fiii lui Efraim, arcaşi înarmaţi, au întors spatele în ziua luptei” (Psalmul 78:9 ).
Ca un sumar, pentru a lupta cum trebuie lupta cea bună, avem nevoie de:
1) O idee corectă cu privire la puterea vrăjmaşului.
2) A menţine credinţa şi o conştiinţă bună, prin care vom fi pregătiţi din punct de vedere spiritual pentru luptă.
3) A fi pregătiţi să suferim batjocura şi suferinţa.
4) A nu ne încurca cu treburile vieţii acesteia.
5) A purta toată armura lui Dumnezeu.
COALIŢIA VRĂJMAŞĂ
Acum aş dori să spun câteva lucruri despre cei trei vrăjmaşi ai creştinului şi de asemenea despre calea lui Dumnezeu de a-i birui, astfel încât să fim victorioşi pentru slava lui Dumnezeu. Aceşti trei vrăjmaşi sunt lumea, carnea şi diavolul. Ei lucrează împreună, într-o coaliţie al cărei comandant suprem, ca să zicem aşa, este Satan. Carnea din noi este inamicul infiltrat în spatele liniilor noastre, şi ea lucrează în directă comunicaţie cu ceilalţi doi, pentru ca astfel scopul acestei coaliţii să fie îndeplinit – anume, să fim doborâţi în luptă.
LUMEA şi MIJLOACELE DE A FI BIRUITORI ASUPRA EI
Să deschidem la 1. Ioan 2:15-17 : „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”.
Când privim la acest subiect despre „lume”, trebuie să înţelegem că despre el se vorbeşte în cel puţin trei feluri în Scriptură.
1) Mai întâi, lumea este privită ca fiind un loc. De exemplu, 1. Timotei 1:15 spune: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi”. Aici este clar că lumea e privită ca un loc – această planetă. Domnul S-a coborât din cer în această lume pentru a muri pentru slava lui Dumnezeu şi pentru a rezolva problema noastră ca păcătoşi.
2) În al doilea rând, lumea este privită ca fiind sistemul construit de om pentru a se simţi confortabil în înstrăinarea lui faţă de Dumnezeu. Versetele pe care le-am citat din 1. Ioan 2 sunt un exemplu cu privire la acest aspect al lumii. Acest sistem a început în zilele lui Cain, când acesta a ieşit din prezenţa lui Dumnezeu. El şi urmaşii lui au pus bazele a tot felul de lucruri menite să-i facă fericiţi în viaţa pe care o trăiau departe de Dumnezeu. Astăzi acest sistem a devenit foarte sofisticat, având extrem de multe lucruri care să-l distragă pe om de la nevoia lui reală. Sunt multe sectoare în acest vast sistem: artele, ştiinţa, educaţia, literatura, religia, comerţul, politica, sportul, etc. Există câte ceva pentru orice om. Scopul din spatele acestui mecanism este de a ţine departe de minţile oamenilor orice gând cu privire la adevăratul Dumnezeu, şi, dacă este posibil, să-l ţină pe om fericit şi nepăsător în păcatele sale. Mai simplu spus, lumea poate fi privită ca o societate din care Hristos este exclus. Acesta este aspectul lumii la care vreau să privim în mod special în studiul nostru despre cei trei vrăjmaşi ai creştinului.
3) În al treilea rând, lumea este privită ca reprezentând totalitatea oamenilor pierduţi ce sunt captivi în vastul sistem despre care am vorbit la punctul precedent. Un exemplu despre acest aspect al lumii îl găsim în Psalmul 17:14 : „…oamenii lumii acesteia, care îşi au partea lor în viaţa aceasta…”. Un alt exemplu îl găsim în Evanghelia după Ioan: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16 ). Este vorba deci de aceia care fac parte din sistemul lumii, care îşi trăiesc viaţa în păcatele lor. Ei sunt atât de afundaţi în acest sistem încât sunt numiţi lume.
Este important, atunci când citim Scriptura, să distingem despre ce aspect e vorba atunci când întâlnim cuvântul lume. Altfel putem ajunge la interpretări foarte eronate. Contextul este un lucru foarte important. Ştiţi că atunci când cumpărăm o casă, specialiştii ne spun că există trei lucruri, cele mai importante, de care trebuie să ţinem seama: mai întâi unde se află casa, apoi unde se află casa, iar în cele din urmă unde se află casa. Cu alte cuvinte locaţia unei case înseamnă totul. Tot aşa, atunci când citim Scriptura, cele trei principii importante care trebuie să ne guverneze sunt: 1) contextul, 2) contextul şi 3) contextul; asta fiindcă în interpretarea Bibliei contextul reprezintă totul. Multe, dacă nu chiar toate, din cultele care există în creştinătate astăzi nu împart drept Cuvântul adevărului (2. Timotei 2:15 ); şi, ca rezultat, au ajuns la tot felul de interpretări ciudate. Trebuie să ţinem seama de contextul pasajului atunci când citim Biblia.
Revenind la subiectul nostru despre lume, vom avea nevoie să cunoaştem neapărat contextul pasajului unde apare acest cuvânt, pentru a ne da seama la ce aspect al lumii se referă acolo Scriptura. De exemplu, când Ioan 3:16 spune că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”, înţelegem că aici nu poate fi vorba de acel sistem urâcios care îi îndepărtează pe oameni de Hristos. Ni se spune în altă parte să nu iubim acel sistem; cu siguranţă că Dumnezeu n-ar iubi ceva ce nouă ne-ar spune să nu iubim. Nici nu poate fi vorba în Ioan 3:16 de lume ca loc. Cuvântul lui Dumnezeu, atât cât ştiu eu, nu spune nicăieri că Dumnezeu ar iubi această planetă. Nu citim nicăieri în Biblie că Dumnezeu iubeşte munţii, copacii, râurile, etc. Este evident că semnificaţia cuvântului lume în Ioan 3:16 este totalitea oamenilor ce se află în sistemul lumesc. Dumnezeu îi iubeşte pe cei care se află acolo, pe aceia care sunt împiedicaţi să vină la Domnul Isus de chiar acel sistem în care se află.
Îndemnul din 1. Ioan 2:15-17 este să fim atenţi ca nu cumva – acum după ce am fost mântuiţi şi scoşi din lume în ce priveşte poziţia noastră (Ioan 17:16 ; Galateni 1:4 ) – afecţiunile noastre să se îndrepte către acel sistem lumesc. În caz contrar, vom fi traşi în jos de către el. Motivul cel mai important pentru care nu trebuie să iubim lumea este că afecţiunea faţă de ea va lua locul afecţiunii faţă de Hristos. Acest proces poate fi lent, însă cu siguranţă că el va înălţa un zid între inimile noastre şi Hristos. În conflictul în care suntem angajaţi, trebuie să ne păzim inimile mai mult decât orice. Inima este locul afecţiunilor, iar vrăjmaşul tocmai asta caută – afecţiunile noastre. Cu toţii ştim foarte bine că dacă loveşti pe cineva direct în inimă, îi dai o lovitură fatală – respectivul moare pe loc. De aceea se spune în Proverbe 4:23 : „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”.
Deci lucrul cel mai important este că „dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el”. Cu alte cuvinte, nu poţi să te bucuri de dragostea lui Dumnezeu şi de lucrurile lumii în acelaşi timp. Aşa ceva e imposibil! Fie te bucuri de dragostea lui Dumnezeu şi de lucrurile lui Hristos, fie iubeşti lumea; aceste două lucruri nu pot merge împreună. Unul îl elimină pe celălalt.
Sistemul acestei lumi este cu adevărat un vrăjmaş cu privire la care trebuie să fim atenţi. Primul lui scop este să anihileze afecţiunea pentru Hristos din inimile noastre. Un creştin ale cărui afecţiuni pentru Domnul s-au răcit, este un creştin care va fi îndepărtat cu uşurinţă de pe drumul ascultării. Aşa cum am spus, lumea are multe compartimente – artele, ştiinţa, educaţia, literatura, religia, comerţul, politica, sportul, etc. – există câteva ceva pentru toţi. Toate acestea au scopul de a îndepărta orice gând al lui Dumnezeu şi al lui Hristos din minţile noastre, cu intenţia de corupe afecţiunile pe care le avem faţă de Hristos. Care creştin adevărat ar dori aşa ceva? Ultimul lucru pe care l-am dori este de a ne conforma acestei lumi; Biblia spune că mai degrabă trebuie să fim „transformaţi în duhul minţii noastre” (Romani 12:2 ).
Amintiţi-vă că aceşti trei vrăjmaşi lucrează împreună. Diavolul ne va prezenta vreun lucru din lume, lucru care atrage carnea din noi. Puterea constrângătoare a influenţei lumii, cuplată cu înclinaţiile cărnii, este incredibil de mare. Cu toţii am fost afectaţi de ea într-un fel sau altul.
Lumea are metodele ei de a ne tranchiliza simţurile morale şi de a ne conforma căilor şi standardelor ei. Un astfel de proces este periculos şi greu de sesizat, fiindcă se desfăşoară încetul cu încetul. Acest vrăjmaş foloseşte presiunea anturajului pentru a ne determina să-i îmbrăţişăm stilurile şi standardele. Este o anumită presiune a societăţii, care ne izolează dacă nu ne conformăm ei. De exemplu, când eram tânăr, toată lumea purta un gen de cravată foarte lată, care arăta ca o bavetă de bebeluş. Cine nu purta atunci o astfel de cravată, parcă nici nu exista pentru ceilalţi. Din nefericire, am purtat şi eu aşa ceva în vremea aceea, iar acum mi-e ruşine şi să mă gândesc la aşa ceva. Cu foarte mult timp în urmă am rupt din albumele mele toate pozele în care apăream cu „baveţica” aceea. De aceea vă spun, peste câţiva ani, unii dintre voi vor privi în urmă şi vor zice: „Cum oare am putut să cred că hainele pe care le purtam atunci arătau bine?”.
Cu cât umblăm mai mult în compania oamenilor lumii, sau chiar a credincioşilor lumeşti, cu atât vom simţi o presiune mai puternică de a ne conforma lor. Iar acest lucru nu se va vedea doar în felul de haine pe care le purtăm, ci şi în standardele morale din interiorul nostru.
Daţi-mi voie să adaug că nu este greşit să dorim să fim acceptaţi, însă întrebarea este: de cine dorim să fim acceptaţi? Dorim aprobarea Domnului Isus? Sau pe cea a lumii? Suntem deja „acceptaţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:6 ), iar acum căutăm să-I fim plăcuţi Lui (2. Corinteni 5:9 ).
Poţi vedea dacă un credincios este lumesc sau nu, după felul în care se îmbracă. Un alt criteriu este hrana spirituală cu care el se alimentează. Romanele, revistele, televizorul, muzica, toate sunt lucruri cu care se hrănesc oamenii din lume. Ce trist să vezi credincioşi care se hrănesc cu asemenea lucruri.
Un lucru deosebit de serios este că cei care se află sub influenţa lumii îşi pierd încetul cu încetul sensibilitatea. Se obişnuiesc treptat cu lumea şi nu li se mai pare nimic ciudat. Dacă încerci să le atragi atenţia cu privire la vreun lucru lumesc, care este periculos din punct de vedere spiritual, ei zâmbesc neîncrezători şi se uită la tine de parcă ai fi de pe altă planetă. Ei par, cel puţin la suprafaţă, cu totul mulţumiţi să se lase duşi de curentul căilor lumii. Domnul vorbeşte despre acest sindrom în Luca 11:21 . El spune că atunci când diavolul „îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost [sau, în pace]”. Casa lui este această lume, construită şi împodobită în aşa fel încât să-i atragă pe oameni; averile lui sunt sunt aceia pe care i-a adormit cu anestezicele lui. Drept rezultat, aceştia sunt la adăpost, sau în pace, în sistemul lui lumesc. Vedem de aici că diavolul foloseşte lucrurile lumii pentru a induce supuşilor săi o stare de insensibilitate spirituală. Cei care se adapă din fântânile lumii vor sfârşi având simţurile adormite încetul cu încetul, fără nici măcar să bănuiască acest lucru.
Am auzit că acum câţiva ani s-a făcut un experiment ştiinţific cu o broască. Cercetătorii au încercat să pună broasca într-un vas plin cu apă fierbinte, dar ea sărea imediat afară din vas. Apoi au pus-o într-un vas cu apă rece şi ea a rămas acolo. După aceea au încălzit apa din vas, încetul cu încetul, cu câte un grad la câteva minute. Broasca s-a obişnuit treptat cu temperatura şi a rămas în apă până când a murit fiartă. Încălzirea treptată a apei a făcut-o insensibilă la pericol. Tot aşa, diavolul foloseşte tranchilizantele acestei lumi pentru a ne anihila, dacă nu suntem atenţi, standardele morale şi a ne afecta astfel întreaga purtare. Totul în jurul nostru lucrează cu scopul de a ne aduce la nivelul corupt al lumii.
Mai demult, pe când se folosea la construcţia caselor un anumit material (care acum este interzis), s-a întâmplat un eveniment care poate şi el ilustra ceea ce vreau să spun. O astfel de casă a luat foc, iar gazul degajat de acel material era extrem de toxic. Oamenii au strigat la geamul dormitorului locatarilor, iar când femeia a deschis, avea o faţă palidă şi pierdută din cauza gazului. I s-a spus să plece imediat din dormitor, deoarece casa luase foc. Ea a închis fereastra şi s-a culcat la loc. A murit la scurt timp după aceea. Sărmana femeie fusese făcută insensibilă de către gazul acela şi nici nu şi-a mai dat seama ce se petrecea. Acesta este efectul pe care atmosfera acestei lumi îl are asupra noastră. Ne face insensibili din punct de vedere spiritual – şi ajungem ca nici măcar să nu ne mai dăm seama de acest lucru! Cartea Proverbe 23:29-35 ne descrie un om care s-a îmbătat – ceea ce arată efectul adormitor al plăcerilor lumii – şi care devine insensibil la loviturile celor care doresc să-l corecteze. El spune: „M-au lovit…dar nu mă doare!…M-au bătut…dar nu simt nimic! Când mă voi trezi? Mai vreau vin!” Iată un mic test pentru fiecare dintre voi, cei tineri: dacă ceea ce spun sună ca o nebunie pentru voi, atunci poate că „gazul” acestei lumi v-a afectat deja! După câte am observat, unii dintre voi sunt pe jumătate gazaţi!
Iacov ne avertizează: „Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4 ). Samson s-a făcut prieten cu lumea şi acest lucru i-a provocat căderea. A stat pe genunchii Dalilei atunci când trebuia să stea pe proprii lui genunchi (Judecători 16:19 ). Când filistenii s-au aruncat asupra lui, el a încercat să se scuture şi să-i îndepărteze ca în celelalte dăţi, însă „nu ştia că Domnul Se depărtase de el”. Îşi pierduse puterea şi el nu ştia! Era insensibil. Filistenii l-au luat prizonier şi i-au scos ochii!
Şapte lucruri pe care Samson le-a pierdut din cauza prieteniei lui cu lumea
1) Şi-a pierdut secretul.
2) Şi-a pierdut părul.
3) Şi-a pierdut puterea.
4) A pierdut simţământul prezenţei Domnului.
5) Şi-a pierdut ochii.
6) Şi-a pierdut libertatea.
7) Şi-a pierdut viaţa.
Când întreţii o prietenie cu lumea, va veni peste tine o stare de somnolenţă spirituală. Lumea are metodele ei de a ne adormi din punct de vedere spiritual. Trebuie să fim foarte atenţi. De aceea există acele îndemnuri în Noul Testament de a ne trezi din starea de adormire spirituală (1. Tesaloniceni 5:5 ; Efeseni 5:14 , etc). J.N. Darby spunea că chiar atunci când nu vrei să ai nimic de a face cu lumea, ea găseşte o cale să se agaţe de tine. Cu cât mai mult îi va copleşi ea pe aceia care de bună voie o îmbrăţişează!
Să vorbim acum despre calea lui Dumnezeu de a birui lumea. Apostolul Ioan spune: „Oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. Cine este cel care biruie lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1. Ioan 5:4,5 ). Aici, în scrierile lui Ioan, Dumnezeu ne oferă soluţia pentru a obţine biruinţa asupra lumii. Ioan scrie într-un fel abstract. El ne oferă aici doar principiul acestei biruinţe, de aceea lucrurile ar putea părea ceva mai greu de înţeles.
Apostolul vrea să spună că sunt două lucruri care ne ajută să dobândim victoria asupra lumii. Există, pe de-o parte, aspectul suveranităţii lui Dumnezeu, iar de cealaltă parte, aspectul responsabilităţii noastre. Daţi-mi voie să explic acest lucru. În ce-L priveşte pe Dumnezeu, El ne-a dat o natură nouă prin naşterea din nou, natură care se poate bucura de lucrurile divine; aceste lucruri sunt de asemenea cereşti, adică nu sunt deloc din această lume. Dacă nu eşti născut din Dumnezeu, dacă nu eşti trecut din moarte la viaţă, nu te poţi bucura cu adevărat de astfel de lucruri.
Totuşi, biruinţa asupra lumii nu depinde doar de acest prim aspect subliniat mai sus. Dumnezeu vrea ca noi să fim exersaţi din punct de vedere spiritual în conflictul cu lumea. Acest lucru pune un frâu voinţei noastre şi ne dă pe faţă adevărata stare de suflet. Dacă vrem biruinţă, trebuie să ne facem şi noi partea. Iată motivul pentru care cea de-a doua parte a versetului 4 citat anterior ne spune că trebuie să ne exersăm credinţa („credinţa noastră”). Aici nu este vorba de credinţa în Hristos pentru a fi mântuiţi, fiindcă apostolul se adresează unor copii ai lui Dumnezeu, deci unor oameni deja mântuiţi. Este mai degrabă vorba de credinţa ca putere vie şi lucrătoare, care să funcţioneze practic în viaţa noastră de zi cu zi. Este acea credinţă care se concentrează asupra lui Hristos, văzându-L acolo unde El este acum, înălţat în slavă, ca centru al unei lumi cu totul diferite de cea în care trăim pe acest pământ. Pe măsură ce prin credinţă Îl contemplăm pe Hristos aflat acolo şi ne bucurăm de acea scenă a slavei, vom fi izbăviţi de lumea în care trăim. Când ne bucurăm în mod practic de lucrurile cereşti, lumea aceasta îşi pierde puterea de atracţie.
Vedem deci că atunci când sufletul ne este pus în legătură cu ceva mai înalt, lumea îşi pierde puterea asupra noastră. În felul acesta o biruim. Cu mulţi ani în urmă, un frate era în drum spre adunare când s-a întâlnit cu un cunoscut de-al lui, care l-a întrebat: „Te duci să vezi spectacolul (în oraş tocmai se dădea un spectacol celebru)?” Fratele i-a răspuns: „Dacă ai şti ce spectacol se desfăşoară înaintea sufletului meu, nu mi-ai pune o asemenea întrebare”. Avem responsabilitatea să ne preocupăm cu lucrurile cereşti, „unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3:1 ). Când procedăm aşa, puterea pe care lumea ar avea-o asupra sufletului nostru este frântă.
Este demn de notat faptul că Ioan, vorbind despre biruinţa asupra lumii, nu spune că aceasta s-ar realiza prin separare, deşi acesta va fi cu siguranţă rezultatul atunci când credinţa noastră lucrează. Dacă cineva se bucură de lucrurile cereşti, separarea lui de lume va urma în mod natural.
În timp ce 1. Ioan 5 ne oferă principiul eliberării de lume, Vechiul Testament ne pune înainte imagini care ilustrează acest fapt. Cât de preţioase sunt imaginile Vechiului Testament care ne ajută să înţelegem mai bine principiile morale ale lui Dumnezeu.
Geneza 14:17-24 spune: „După ce s-a întors Avram de la înfrângerea lui Chedorlaomer şi a împăraţilor care erau împreună cu El, împăratul Sodomei i-a ieşit în întâmpinare în Valea Şave sau Valea Împăratului. Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului celui Prea Înalt. Şi el l-a binecuvântat şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!”. Şi el i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine”. Avram a spus împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: „Am îmbogăţit pe Avraam…” Nimic pentru mine, afară de ce au mâncat tinerii şi partea oamenilor care au mers cu mine, Aner, Eşcol şi Mamre: ei să-şi ia partea lor”.
Aici ni se dă o lecţie despre cum putem obţine biruinţa asupra lumii. Sodoma este o imagine a acestei lumi, privită în caracterul ei corupt. Împăratul Sodomei este o imagine a lui Satan însuşi, care este dumnezeul şi prinţul lumii acesteia (2. Corinteni 4:4 ; Ioan 12:31 ; 14:30 ). Ca prinţ al acestei lumi, el este capul părţii civile a ei; iar ca dumnezeul lumii, este capul părţii ei religioase – a acelei religii fără Hristos.
După ce Avram a câştigat bătălia împotriva lui Chedorlaomer şi a împăraţilor aliaţi cu el, doi oameni i-au ieşit în întâmpinare. Unul era Melhisedec, împăratul Salemului, care este o imagine a lui Hristos; celălalt era Bera, împăratul Sodomei. Melhisedec venise pentru a-l ajuta pe Avram, iar Bera pentru a-l ispiti. Bera l-a invitat pe Avram să ia bunurile Sodomei. El a spus: „Ţine bogăţiile pentru tine”. Era însă şi o condiţie: „Dă-mi oamenii (sufletele)”. Aşa procedează şi Satan cu noi. Ne spune să luăm cât dorim din plăcerile lumii şi din distracţiile ei, atâta vreme cât poate pune stăpânire pe sufletul nostru. El ştie că sistemul lumii, cu plăcerile ei, va reuşi să corupă afecţiunile noastre pentru Hristos şi să ne facă nefolositori pentru orice lucrare a lui Dumnezeu.
Este însă atât de minunat să vedem că Melhisedec l-a întâmpinat pe Avram mai înainte ca împăratul Sodomei să apuce să-l ispitească. Aşa cum am spus, Melhisedec este o imagine a Domnului Isus Hristos. El i-a dat lui Avram pâine şi vin, care vorbesc despre întărire spirituală şi bucurie. Iată ce vrea Hristos să ne dea! A mânca acele lucruri din mâna lui Melhisedec simbolizează comuniunea cu Hristos. Dumnezeu doreşte să gustăm această comuniune. Avram a primit acele lucruri şi a fost binecuvântat de cel care era preot al Dumnezeului Prea Înalt. Când Bera s-a apropiat de Avram cu ispitele lui, Avram a fost în stare să-l refuze. El a spus: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte”. Faptul că Avram gustase mai înainte ceva cu mult mai bun, i-a dat putere să refuze oferta lui Bera. Aşa vor sta lucrurile şi cu noi. Dacă gustăm din ceea ce Hristos ne oferă şi ne bucurăm de lucrurile cereşti şi spirituale, vom avea putere să refuzăm lumea. Mai simplu spus, mijlocul pentru a învinge ispitele lui Bera este să mănânci hrana lui Melhisedec!
Şi, până la urmă, ce s-a întâmplat cu acele bogăţii ale Sodomei? Au ars împreună cu ea! Ceea ce oferă lumea este trecător şi niciodată nu poate sătura sufletul nostru – dacă trăiţi pentru lucrurile lumii, veţi pierde totul. Însă ceea ce oferă Hristos este veşnic. Ce trist este să vezi creştini care caută lucrurile lumii acesteia. Îţi dai seama imediat că astfel de oameni nu se bucură deloc de lucrurile cereşti. Dacă s-ar bucura de ele, n-ar mai alerga după cele ale lumii.
Vedem din ultimul verset citat (vers. 24) că Avram n-a vrut să ia o decizie pentru oamenii care merseseră cu el la luptă. Ceea ce a putut face, a fost să acţioneze prin credinţă înaintea lui Dumnezeu, dându-le astfel un exemplu. Ei trebuiau să fie în mod personal exersaţi cu privire la aceste lucruri. La fel stau lucrurile şi azi: cei bătrâni nu pot decide în locul tinerilor. Într-un anumit sens, am dori să putem decide pentru voi, însă drumul uceniciei este individual. Fiecare trebuie să-şi exercite credinţa. Dumnezeu să vă dea harul să vă hrăniţi cu Hristos, iar separarea de rău va urma în mod natural. Ţineţi minte un lucru: când e vorba de lume, există doar două categorii de creştini: biruitori şi biruiţi! Voi din care categorie faceţi parte?
FIREA PĂCĂTOASĂ şi CUM PUTEM TRĂI DEASUPRA ÎNCLINAŢIILOR EI
Firea păcătoasă (carnea) este natura păcătoasă care există în orice persoană de pe pământ. Ea ne-a fost transmisă de la părinţii noştri. David a spus: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Psalmul 51:5 ). Această natură veche, fiind căzută, este înclinată în întregime către rău, neputând fi reabilitată sau corectată! Domnul i-a spus lui Nicodim: „Ceea ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6 ). Aceasta înseamnă că orice efort pentru a o îmbunătăţi este zadarnic. Ea va rămâne întotdeauna ceea ce este – carne păcătoasă şi căzută. Este imposibil s-o schimbi.
După ce am fost mântuiţi, această fire căzută nu a fost luată din noi. Faptul că are două firi îl face pe creştin să fie diferit de orice altă creatură. El are o natură căzută şi una nouă, primită prin naşterea din nou. Una vrea să facă răul, cealaltă binele. Nu suntem răspunzători că firea veche se află în noi, însă suntem răspunzători dacă îi îngăduim să acţioneze. Dacă firii vechi i se permite să stăpânească în vieţile noastre, atunci vom fi caracterizaţi de activitatea ei. Deci de prezenţa ei nu vom putea fi eliberaţi câtă vreme ne aflăm pe acest pământ, însă vestea bună este că putem fi eliberaţi de puterea ei, dacă acţionăm după principiile la care vom privi în continuare.
Firea păcătoasă este un vrăjmaş infiltrat în spatele liniilor noastre de luptă; ea este, ca să zicem aşa, şarpele crescut la sânul nostru. Fiind un vrăjmaş foarte subtil, ea lucrează în combinaţie cu ceilalţi doi vrăjmaşi din coaliţia răului – cu lumea şi cu diavolul. Unul dintre lucrurile care fac foarte dificilă lupta împotriva cărnii este că ea adesea îşi camuflează adevărata identitate, pretinzând că este un aliat al nostru. Cineva poate acţiona prin carne şi să nu-şi dea seama de acest lucru, nici el nici ceilalţi din jurul lui! Alteori acest lucru este evident pentru toţi. Trebuie să ne temem de activitatea acestui vrăjmaş în permanenţă; dacă n-o facem, vom cădea pradă lui. W.T.P. Wolston spunea că ziua în care încetăm să ne temem de cădere este ziua în care vom cădea! Iată cât de rapid este acest vrăjmaş!
De vreme ce înclinaţia cărnii este numai către rău, ea învaţă căile răului cu repeziciune şi fără greutate. Nu trebuie să vadă sau să audă decât o singură dată un lucru rău, că îndată îl şi învaţă. Un frate bătrân spune că, în copilărie, mama lui n-a trebuit să-l ia niciodată pe genunchi ca să-l înveţe cum să spună o minciună – el ştia din instinct cum să mintă! Mai mult decât atât, firea păcătoasă are o abilitate uimitoare în a-şi aminti răul din alţii. De exemplu, dacă auzim ceva rău despre cineva, este uimitor cât de bine şi cât de mult timp ţinem minte lucrul respectiv – chiar atunci când nu vrem aceasta! Natura noastră căzută se mulează perfect pe orice lucru negativ sau păcătos. De cealaltă parte, uităm constant lucrurile importante pe care ar trebui să le ţinem minte, precum adevărul Scripturii (de aceea trebuie să ni-l împrospătăm mereu). Un frate spunea aşa: „Îmi amintesc lucrurile pe care ar trebui să le uit şi uit lucrurile pe care ar trebui să le ţin minte”. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte!
Marea problemă cu acest vrăjmaşi al nostru – lucru pe care-l ştim cu toţii prea bine – este că el vrea să acţioneze în vieţile noastre. Rezultatul este că suntem împiedicaţi să umblăm în sfinţenie şi să trăim pentru gloria lui Dumnezeu. Cineva poate să vrea să umble în sfinţenie, dar descoperă că nu poate, fiindcă firea păcătoasă acţionează încontinuu.
Cum putem deci să fim biruitori asupra acestui vrăjmaş? Haideţi să deschidem la Galateni 5:16,17 , unde putem vedea calea pentru acest lucru. „Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta firii păcătoase. Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi voi”. Aşa cum am văzut în 1. Ioan 5 , când am vorbit despre biruinţa asupra lumii, la fel şi aici apostolul Pavel, la rândul lui, oferă numai un principiu, fără să-l dezvolte. Vom cerceta şi alte locuri din Scriptură care aruncă lumină asupra acestui subiect. Vedem din pasajul citat că Dumnezeu a pregătit o resursă pentru lupta cu acest vrăjmaş, aşa încât să putem trăi o viaţă sfântă pentru gloria Lui. Remediul pentru activitatea cărnii în cel credincios este să umble „prin Duhul”. Aceasta înseamnă că puterea necesară pentru eliberarea de firea păcătoasă vine ca rezultat al faptului că Duhului lui Dumnezeu I se dă locul cuvenit în viaţa noastră.
Totuşi, a umbla prin Duhul este o expresie abstractă, care necesită unele explicaţii. Pentru acest lucru, să mergem la Romani 8:1,2 : ”Deci nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Iar în versetele 5,6: „Căci cei care sunt potrivit cărnii gândesc lucrurile cărnii, iar cei care sunt potrivit Duhului gândesc lucrurile Duhului. Căci gândirea cărnii este moarte, dar gândirea Duhului este viaţă şi pace”. Aceste pasaje se ocupă de subiectul eliberării de sub puterea păcatului din noi. Primele două versete oferă principiul eliberării de carne, apoi celelalte ne arată cum putem avea o eliberare practică şi constantă, de zi cu zi. Capitolul începe cu prezentarea acceptării de care se bucură cel credincios; el este „în Hristos” (vers.1). Aceasta vorbeşte despre cum este primit Duhul Sfânt (care va acţiona pentru eliberarea noastră). În momentul în care credinciosul îşi vede, prin credinţă, locul în „în Hristos”, Duhul lui Dumnezeu îl pecetluieşte şi în felul acesta Îşi face locuinţa în el. Versetul 1 vorbeşte despre acceptarea noastră (de către Dumnezeu), iar versetul 2 despre eliberare. Aceasta este poziţia şi starea creştină normală.
Vedem deci că Duhul lui Dumnezeu Îşi face locuinţa în cel credincios cu scopul de a-i oferi acestuia putere şi eliberare de „legea păcatului şi a morţii”. Această lege a păcatului şi a morţii este o expresie care desemnează lucrarea constantă a naturii vechi (a cărnii), care este întotdeauna către „păcat”. În cele din urmă ea aduce „moartea”. Pentru a lucra biruinţa asupra cărnii, Dumnezeu introduce în viaţa celui credincios un principiu nou numit „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus”. Duhul lui Dumnezeu are sarcina de a ţine în frâu activitatea cărnii, astfel încât credinciosul să poată trăi o viaţă sfântă pentru Dumnezeu. El este astfel făcut capabil să ducă o viaţă deasupra înclinaţiilor cărnii, fără să mai fie rob tendinţelor ei.
Pentru a ilustra acest lucru, gândiţi-vă la legea gravitaţiei: orice obiect este atras înspre pământ de o forţă invizibilă numită gravitaţie. Niciun lucru de pe pământ nu face excepţie de la această lege. Ea este universală. Ori de câte ori aruncaţi un lucru în sus, el va reveni întotdeauna pe pământ. Tot aşa, această lege a păcatului şi a morţii este şi ea o lege universală, fiind prezentă în orice fiinţă omenească. Iar această lege nu vrea să facă decât un singur lucru – să coboare, din punct de vedere moral, către păcat.
Revenind la ilustraţia de mai înainte, dacă luăm un obiect şi de el agăţăm un balon umplut cu heliu (care este mai uşor decât aerul), vom constata că, atunci când dăm drumul obiectului din mână, el nu va cădea, ci se va ridica. De ce? Cumva fiindcă forţa gravitaţiei nu ar mai exista, sau ar fi modificată? Nu, ci fiindcă am pus în funcţiune o forţă mai puternică pentru a acţiona asupra obiectului. Forţa gravitaţiei acţionează în continuare, însă cealaltă forţă care duce obiectul în sus este mai puternică; prin urmare, obiectul nu mai cade, ci se ridică.
Într-un fel asemănător a lucrat şi Dumnezeu cu privire la cel credincios. Când cineva este mântuit, natura păcătoasă nu este luată din el. Nu vom scăpa de prezenţa acestui vrăjmaş până la venirea Domnului. Dumnezeu a găsit de cuviinţă să ne lase în această lume cu firea păcătoasă încă în noi. Astfel, starea inimii noastre este în mod continuu testată prin acest mijloc. Însă El ne-a pregătit toate cele necesare pentru a trăi deasupra puterii acestei naturi vechi. „Duhul de viaţă în Hristos Isus”, precum balonul cu heliu, a fost introdus în vieţile noastre pentru a învinge tendinţa constantă a cărnii de a ne trage în jos. Astfel putem trăi eliberaţi de lucrările ei. Iată adevărata biruinţă asupra acestui duşman perfid!
Ştim însă cu toţii prea bine că adesea se întâmplă să nu experimentăm puterea Duhului în vieţile noastre, chiar dacă Duhul locuieşte în noi. De ce stau lucrurile aşa? Fiindcă una este ca Duhul lui Dumnezeu să fie prezent în noi, şi cu totul alta ca El să acţioneze constant pentru noi. Marea întrebare este: „Cum să facem ca Duhul Sfânt să-Şi manifeste puterea în vieţile noastre?” Dumnezeu ne-a dat Duhul, ceea ce constituie aspectul suveranităţii divine; mai există însă şi aspectul responsabilităţii noastre. Suntem răspunzători să lăsăm Duhul lui Dumnezeu să ne umple şi să-Şi facă lucrarea în noi.
Intervine bineînţeles întrebarea: „Cum pot să fac asta?”. Răspunsul îl găsim, cred, în versetele 5-13. Apostolul arată că sunt două sfere în care o persoană poate trăi: sfera care aparţine cărnii şi sfera care aparţine Duhului. El vorbeşte despre „lucrurile cărnii”, fără să intre în exemplificări, însă cu toţii ştim ce fel de lucruri sunt acelea către care carnea este înclinată. În versetul 5, Pavel spune: „Cei care sunt potrivit cărnii, gândesc lucrurile cărnii”. A gândi ceva înseamnă a da atenţie acelui lucru. Cei ce dau atenţie lucrurilor cărnii sunt potrivit cărnii. Iată sfera în care trăieşte omul pierdut; el nu cunoaşte altceva. Din nefericire însă, este posibil şi pentru creştini să trăiască în acea sferă de lucruri!
Apoi apostolul menţionează „lucrurile Duhului”, din nou fără să facă specificaţii. Acestea sunt lucrurile care au de-a face cu interesele lui Hristos în această lume. Poate fi vorba de studierea Scripturilor, de a cânta cu bucurie în inimile noastre, de a merge la strângerile de zidire, de studiu şi de rugăciune, de a scrie scrisori altor credincioşi, de a vizita bolnavii şi a-i încuraja, de a mărturisi evanghelia, de a împărţi tractate, etc. Aceste două sfere, a cărnii şi a Duhului, sunt perfect opuse una alteia, iar interesele fiecăreia sunt de asemenea la poli opuşi. Una slujeşte intereselor eului, cealaltă intereselor lui Hristos. Fiecare din ele are un drum propriu, iar aceste două drumuri duc în direcţii opuse: unul duce la „moarte” – moarte morală, celălalt la „viaţă şi pace”.
Apoi, în versetele 12 şi 13, Pavel trage o concluzie serioasă, spunând: „Căci dacă trăiţi după îndemnurile cărnii, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. Aceasta arată că dacă trăim în sfera în care trebuie, vom avea puterea Duhului prezentă în vieţile noastre! E simplu! Vrăjmaşul din noi nu va avea nici un punct de sprijin dacă trăim şi ne mişcăm în sfera binecuvântată a Duhului. Însă apostolul avertizează: „Dacă trăiţi după îndemnurile cărnii, veţi muri”. Iată un lucru deosebit de serios! Înţelegeţi? Dacă trăiţi în sfera cărnii, ea va conduce vieţile voastre către moarte, din punct de vedere moral.
Aceasta înseamnă că dacă ne trăim viaţa de dimineaţa până seara în sfera lucrurilor cărnii, nu ne putem aştepta ca puterea Duhului Sfânt să se manifeste în noi. Sunt sigur că ştiţi ce vreau să spun. Dacă după ce veniţi acasă de la şcoală sau de la serviciu vă apucaţi să vă uitaţi la televizor sau să jucaţi jocuri pe computer, ori să faceţi cine ştie ce alte lucruri deşarte şi păguboase, înseamnă practic să petreceţi întreaga zi în sfera cărnii. În felul acesta trebuie să fiţi siguri că ea îşi va arăta colţii în viaţa voastră. Nu spun că toate lucrurile care aparţin sferei cărnii sunt păcătoase şi rele în ele însele, însă nu aparţin sferei Duhului.
Felul în care se vorbeşte despre moarte în acest capitol este diferit de cel din alte locuri din Biblie. Apostolul nu vorbeşte de moartea fizică, ci de moartea morală în viaţa celui credincios, care în mod inevitabil se sfârşeşte cu falimentul. Moartea, aşa cum ştiţi, întotdeauna are semnificaţia de separare. În acest verset ea se referă la o separare în legătura noastră de comuniune cu Dumnezeu. Este simplu: dacă trăieşti în sfera cărnii, trebuie să te aştepţi ca ea să-ţi aducă moartea. Dar dacă trăieşti în sfera Duhului, vei avea belşug de putere pentru a trăi spre slava lui Dumnezeu! Aceasta înseamnă să fii plin de Duhul (Efeseni 5:18 ).
Prin urmare, iubiţi tineri, un lucru este clar: motivul pentru care bătăliile cu acest vrăjmaş sunt pierdute este că petrecem prea mult timp în sfera în care nu trebuie, gândind la lucrurile cărnii! În care din cele două sfere trăiţi? Ce preocupă viaţa voastră în primul rând? Sunt acele lucruri care ţin de interesele lui Hristos, sau sunt lucrurile cărnii? Este timpul să începem să trăim în sfera în care trebuie – în cea a Duhului. Dacă eşti cu adevărat creştin, aceasta este sfera vieţii tale, sau, cel puţin, ar trebuie să fie! Şi să ne aducem întotdeauna aminte că a trăi azi în sfera Duhului nu ne va fi suficient şi pentru mâine. Nimeni să nu-şi spună: „Am petrecut ceva timp asupra Cuvântului duminică; aceasta ar trebui să-mi fie de ajuns pentru întreaga săptămână”. Nu, ci trebuie să căutăm să trăim în sfera Duhului în fiecare zi; atunci vom avea biruinţă asupra vrăjmaşului din noi.
Să deschidem acum la 2. Samuel 3:1 , unde vom găsi o ilustraţie a lucrurilor spuse până acum. „Războiul a ţinut mult între casa lui Saul şi casa lui David. Dar David era tot mai tare şi casa lui Saul devenea tot mai slabă”. Saul, aşa cum probabil ştiţi deja, este o imagine a omului carnal, în timp ce David este imaginea lui Hristos. În timpul acela Israel trebuia să decidă pe cine avea să-l urmeze.
În 2. Samuel 5:1-3 citim: „Toate seminţiile lui Israel au venit la David, în Hebron, şi au zis: Iată, noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta. Chiar odinioară, când Saul era împăratul nostru, tu erai cel care conduceai şi strângeai pe Israel. Şi Domnul ţi-a zis: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi vei fi căpetenie peste Israel. Astfel toţi bătrânii lui Israel au venit la împărat, în Hebron, şi împăratul David a făcut legământ cu ei la Hebron, înaintea Domnului. Şi au uns pe David împărat peste Israel”. Apoi, în 2. Samuel 8:1 : „După aceea, David a bătut pe filisteni şi i-a cucerit”. Filistenii sunt o imagine a vrăjmaşului dinăuntrul nostru.
Ceea ce vreau să arăt din aceste pasaje este că atâta vreme cât fiii lui Israel l-au urmat pe Saul, ei nu au avut parte decât de tulburare din partea vrăjmaşilor lor, filistenii. De fapt, Saul n-a câştigat niciodată vreo bătălie împotriva filistenilor, în timp ce David n-a pierdut nicio bătălie împotriva lor. Nu este semnificativ acest lucru? După o lungă perioadă de indecizie, Israel ajunge în punctul când este gata să-l recunoască pe David ca împărat. Aceasta este o imagine a credinciosului care-I dă lui Hristos locul cuvenit în viaţa sa. Primul lucru care se întâmplă este că David îl subjugă pe acel popor vrăjmaş care le produsese israeliţilor atâta suferinţă! Ce lecţie pentru noi! Asta n-a însemnat că toţi filistenii au fost nimiciţi. Ei erau încă acolo, însă câtă vreme David s-a aflat pe tron, ei nu i-au mai tulburat pe fiii lui Israel. Iată o ilustraţie despre cum se poate câştiga biruinţa asupra cărnii, vrăjmaşul din fiecare dintre noi.
DIAVOLUL şi CUM POT FI BIRUITE UNELTIRILE SALE
Pentru acest subiect, vom deschide la 1. Petru 5:8 : „Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”. În Luca 22:31 , Domnul spune: „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu”. Al treilea vrăjmaş al creştinului este Satan, diavolul. El este comandantul suprem al coaliţiei duşmanilor noştri. Satan îi foloseşte pe ceilalţi doi vrăjmaşi pentru a ne atrage în lucruri care vor compromite adevărul într-un fel sau altul şi astfel, dacă este cu putinţă, pentru a ne face să-L dezonorăm pe Domnul.
Primul lucru pe care-l observăm în aceste două pasaj este că Satan are anumite planuri cu privire la mine şi la tine! Există mulţi tineri devotaţi, iar unii chiar au daruri spirituale; diavolul cunoaşte toate aceste lucruri. El vrea să vă cearnă, aşa cum a făcut cu Petru. Ştiţi ce înseamnă a cerne, nu? Înseamnă a separa ceva din mijlocul unor alte lucruri cu care acel ceva este amestecat. Aceasta este exact ceea ce Satan doreşte să facă cu fiecare dintre voi – să vă separe, să vă scoată, din mijlocul adunării. Vrea să fiţi parte din acele optzeci de procente de care vorbeam la începutul articolului. Nu există nici un motiv care să mă facă să cred că această generaţie în care trăiţi voi azi va fi în vreun fel diferită de cea în care am trăit eu.
Remarcaţi felul de exprimare al Domnului aici: „Simon, Simon…”. Se pare că atunci când Petru acţiona potrivit cărnii, Domnul i Se adresa cu numele său vechi – Simon. Când acţiona potrivit noii sale naturi, Domnul i Se adresa cu acel nume nou – Petru – pe care El i-l dăduse. Petru urma să fie cernut de Satan. Era necesar ca prin acest proces să înveţe o lecţie pe care n-ar fi putut-o altfel învăţa. Din pricină că Petru era cumva ca un conducător între ucenici, Satan a dorit în mod deosebit să-l cearnă. Ştia că dacă-l va îndepărta pe Petru, ar fi reuşit mai uşor să-i îndepărteze şi pe alţii odată cu el. Vedeţi, în această privinţă, Ioan 21:2,3 . Vreau să spun apăsat, îndeosebi celor tineri: dacă vreunul dintre voi aveţi un oarecare potenţial primit de la Dumnezeu pentru a conduce pe cei din poporul Lui, atunci Satan vă are în mod special în vizor! Gândiţi-vă bine la asta! Luaţi creştinismul foarte în serios, fiindcă există un vrăjmaş care ar face orice ca să vă doboare!
Avem o imagine a acestui lucru în 20:1-3 . Ben-Hadad, care este o imagine a lui Satan, a venit împotriva fiilor lui Israel şi le-a cerut pe copiii lor, îndeosebi pe „cei mai frumoşi” dintre ei. La fel, în 24:14 , împăratul Babilonului, o altă imagine a lui Satan, a venit şi a luat pe toate căpeteniile, pe toţi oamenii viteji, împreună cu toţi teslarii şi fierarii, lăsând în ţară doar poporul sărac. Ceea ce vreau să spun prin aceste exemple este că cei cu daruri de la Dumnezeu sunt în mod special ţinte ale lui Satan.
Cineva ar putea spune: „Mă bucur că eu sunt doar un creştin obişnuit; Satan mă va lăsa în pace”. Cine crede aşa ceva, se înşală. Remarcaţi că în pasajul citat din Luca 22 se spune: „Satan a cerut să vă cearnă”. Adică, „pe voi”, la plural. Aceasta înseamnă că Satan vroia să-i cearnă pe toţi, şi cu deosebire pe Petru. La fel stau lucrurile şi cu noi. Diavolul doreşte să ne distrugă pe toţi, atât pe cei cu mai multe daruri, cât şi pe cei cu mai puţine.
Acum, normal, intervine întrebarea: „Cum putem birui un asemenea vrăjmaş viclean?” Să deschidem la 1. Petru 5:9 . Aici ni se spune: „Împotriviţi-vă lui [diavolului] tari în credinţă”. Vedem deci că trebuie să ne împotrivim diavolului folosind „credinţa”, care reprezintă aici întreaga revelare a adevărului ce ne-a venit prin apostoli. De asemenea, în Iacov 4:7 citim: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi”. Aici diavolul este biruit prin supunerea noastră faţă de Dumnezeu. Ea vorbeşte despre ascultarea de gândul lui Dumnezeu, gând pe care-l găsim în Cuvântul Său. Apostolul Ioan, la rândul lui, ne spune: „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi biruit pe Cel Rău” (1. Ioan 2:14 ). Aici diavolul este biruit prin Cuvânt. În Luca 4 , unde diavolul L-a ispitit pe Domnul, el a fost învins prin ascultarea Domnului faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În fiecare dintre aceste pasaje soluţia pentru conflictul cu Satan este adevărul găsit în Cuvântul lui Dumnezeu.
Remediul pentru orice vicleşug al diavolului stă în ascultarea noastră simplă de principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru însă, bineînţeles, necesită cunoaşterea acestui Cuvânt şi păstrarea lui în inimile noastre, astfel încât să ne putem folosi de el atunci când avem nevoie. Pentru a beneficia de această cunoaştere şi înmagazinare a Cuvântului, trebuie să petrecem timp asupra lui, strângând din el acele principii necesare vieţii noastre; căci, dacă suntem slabi într-un anumit punct, să fim siguri că diavolul ne va ataca chiar acolo.
În 6:8-10 vedem o imagine a lucrurilor despre care vorbim. „Împăratul Siriei era în război cu Israel. Şi, într-un sfat pe care l-a ţinut cu slujitorii săi, a zis: „Tabăra mea va fi în cutare loc”. Dar omul lui Dumnezeu a trimis să spună împăratului lui Israel: „Fereşte-te să treci pe lângă locul acela, căci sirienii au coborât acolo”. Şi împăratul lui Israel a trimis nişte oameni să stea la pândă spre locul pe care i-l spusese şi despre care-l înştiinţase omul lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat nu o dată, nici de două ori”. Împăratul Siriei, care este o altă imagine a lui Satan, căuta să-i surprindă pe fiii lui Israel. Hotăra câte un loc unde să-şi aşeze tabăra, dar de fiecare dată planurile îi erau date peste cap, fiindcă profetul îi spunea împăratului lui Israel să se ferească de locul respectiv. Ceea ce îl salva pe împăratul lui Israel era Cuvântul lui Dumnezeu (rostit în acel caz, nu scris, cum îl avem noi). Şi aşa cum existau anumite locuri unde el nu trebuia să meargă, fiindcă acolo duşmanul l-ar fi surprins cu siguranţă, la fel şi în această lume există locuri unde noi nu trebuie să mergem, fiindcă diavolul ne aşteaptă acolo ca să ne prindă în capcană. Locurile nu sunt aceleaşi pentru fiecare dintre noi; depinde ce interese avem. Diavolul ne-a examinat vieţile cu suficientă atenţie ca să ştie unde mergem şi ce facem fiecare de obicei. Ştie şi ce slăbiciuni avem, şi ne aşteaptă cu răbdare în locuri în care n-ar trebui să fim, pentru a ne face să cădem. El caută astfel de locuri, unde să ne atragă, potrivit cu slăbiciunea fiecăruia. Dacă ai o viaţă integră din punct de vedere moral, poate că el te va ataca în sfera religioasă a vieţii tale. Poate că te va încurca cu vreun principiu despre adunare pe care nu l-ai înţeles, şi va reuşi astfel să te depărteze. Satan este foarte viclean şi n-avem, omeneşte vorbind, nici o şansă să-i rezistăm. Singura metodă de a-l birui este să ne ţinem picioarele pe calea pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-a marcat-o. Dacă rămânem pe ea, vrăjmaşul nu ne poate atinge!
John Bunyan a ilustrat acest lucru în cartea sa, „Călătoria creştinului”. Creştinul, în călătoria sa către cetatea cerească, aude la un moment dat înaintea lui nişte răgete cumplite de lei. El şi-a spus: „Cu siguranţă, n-am nici o şansă!”. Dar când şi-a consultat harta, care-i trasa foarte precis drumul pe care trebuia să meargă, a descoperit cu uimire că fiecare dintre lei era legat cu un lanţ, iar lungimea lanţurilor era atât cât ei să nu poată să-l apuce pe cel ce respecta cu stricteţe traseul indicat. Leii puteau să ragă cât vroiau, însă nu-l puteau atinge! Bunyan a folosit în cartea sa această hartă ca pe o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu, care reprezintă îndrumătorul nostru. Ni se spune în 1. Petru 5:8 că vrăjmaşul nostru, diavolul, ne dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Dacă ne ţinem picioarele pe cărarea însemnată de Cuvântul lui Dumnezeu, vom scăpa de atacurile duşmanului nostru.
Vedeţi deci că nu avem niciun motiv întemeiat pentru a ne lăsa doborâţi de vreunul dintre aceşti trei vrăjmaşi. Dumnezeu ne-a dat tot ce ne trebuie pentru a-i birui pe fiecare dintre ei. Să facem un sumar al lucrurilor la care am privit:
LUMEA – obţinem victoria asupra ei prin credinţa noastră, prin care ne apucăm cu toată puterea de Hristos, centrul unei lumi cu totul diferite, cu mult mai glorioasă şi mai minunată decât cea în care ne aflăm acum.
CARNEA – dobândim biruinţa asupra ei umblând prin Duhul.
DIAVOLUL – îl biruim prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.
https://comori.org/tanarul-crestin/cei-trei-vrajmasi-ai-crestinului/
//////////////////////////////////////////
Doisprezece scrisori către tinerii credincioşi, de Edward Dennett
- Pace cu Dumnezeu
- Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu
- Poziţia noastră pe pământ
- Trupul lui Hristos
- Masa Domnului
- Cina Domnului
- Domnul Isus în mijloc
- Adevăratul loc al închinării
- Adorarea
- Slujirea
- Cuvântul lui Dumnezeu
- Rugăciunea
https://comori.org/tanarul-crestin/doisprezece-scrisori-catre-tinerii-credinciosi/
////////////////////////////////////////////
Cum să ai pace cu Dumnezeu?, H. L. Heijkoop
Drag prieten,
Ai recunoscut că eşti un păcătos pierdut şi care ar fi putut fi pierdut pentru totdeauna dacă ar fi trebuit să apari astfel în faţa lui Dumnezeu.Ţi-ai mărturisit păcatele în faţa lui Dumnezeu, dar nu ai certitudinea că sunt iertate. Te întrebi dacă te-ai pocăit îndeajuns, dacă convertirea ta a fost destul de profundă. Nu te gândeşti deloc la lucrurile acestea sau eşti indiferent.
apus de soare
Te înţeleg, căci şi eu am trecut prin aceleaşi experienţe. De ani de zile ştiam (fiind pe atunci foarte tânăr) că sunt pierdut. În timpul zilei, nu mă gândeam deloc la lucrurile acestea, dar seara, după ce mă culcam, mi se făcea frică. „Dacă aş muri în această noapte, aş fi pierdut pentru eternitate!” Îmi mărturiseam atunci din nou păcatele în faţa lui Dumnezeu şi-L rugam să mi le ierte. Dar nu eram niciodată sigur dacă erau iertate. Într-o zi, sora mea mai mare mi-a zis că îşi găsise pacea. Am întrebat-o ce făcuse; seara, am încercat să fac la fel, dar fără un rezultat evident.
Pe la 17 ani, într-o seară, stând descurajat pe marginea patului, îmi spuneam: „Nu-mi foloseşte la nimic să mă rog. De atâţia ani Îi cer lui Dumnezeu să mă salveze şi nu s-a produs nicio schimbare!”
În acel moment, Dumnezeu mi-a adus în minte gândul următor: nu este scris „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire!” (1. Ioan 1: 9 ) Oare să nu fie adevărat? Ba da, căci Dumnezeu nu minte – m-am gândit. Domnul mi-a arătat atunci cu claritate ceea ce însemna asta pentru mine. Însemna că păcatele mele fuseseră iertate de prima dată când le mărturisisem cinstit în faţa lui Dumnezeu. Atunci pacea mi-a umplut inima sau, mai exact, cugetul meu îşi găsise odihna. Din acel moment, am avut certitudinea că păcatele mele fuseseră iertate. Nu m-am mai îndoit niciodată, pentru că aşa a spus Dumnezeu.
- M-am pocăit destul?
Oare de ce mi-au trebuit atâţia ani să-mi găsesc pacea? Fără nicio îndoială, una dintre cauze era că avusesem prea puţin sentimentul vinei mele şi conştiinţa păcatului. Nu se pune problema că Dumnezeu ar stabili un anumit nivel şi că nu ne iartă decât dacă devenim conştienţi de păcatele noastre şi dacă pocăinţa noastră atinge acel nivel. Niciodată vreun om n-a avut, în momentul convertirii sale, o pocăinţă suficientă, o convingere de păcate destul de profundă. Abia după convertire ne dăm seama cât de răi suntem în noi înşine, în firea noastră.
Totuşi, Dumnezeu vrea să fim pe deplin convinşi de starea noastră pierdută. Cu cât această convingere va fi mai profundă, cu atât convertirea noastră va fi totală; cu cât mai mult vom înţelege judecata pe care o merităm, cu atât mai mult mărturisirea păcatelor noastre va fi mai sinceră, iar odihna şi pacea pe care le vom experimenta ulterior vor fi mai profunde. De aceea Duhul Sfânt lucrează în inima păcătosului şi caută să-l conştientizeze, în lumina lui Dumnezeu, pentru a-l face capabil să-şi vadă starea pierdută şi mulţimea păcatelor sale şi să înţeleagă puţin ce judecată ar trebui să pronunţe asupra lui un Dumnezeu drept şi sfânt.
Dar nu aici este miezul problemei. Factorul decisiv era că eu priveam la mine, şi nu la Dumnezeu. Cuvântul Său nu-mi era de-ajuns. După ce mi-am recunoscut păcatele şi am înţeles că eram falimentar în totul, ar fi trebuit să ascult vocea lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu lasă niciun dubiu referitor la acest subiect: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele”. Eu căutam siguranţa iertării păcatelor mele în inima şi în viaţa mea, în loc să privesc la Cuvântul lui Dumnezeu care-l asigură de iertarea lor pe cel care-şi mărturiseşte păcatele.
- Dreptatea lui Dumnezeu
Dumnezeu nu este ca un judecător din această lume, cu inima duioasă, care s-ar lăsa înduplecat şi l-ar pedepsi mai puţin sever pe unul care i-ar trezi compasiunea, faţă de altul care n-a ştiut s-o facă, căci dragostea şi mila lui Dumnezeu nu pot niciodată contrazice dreptatea Lui. Aceasta este minunat în Scriptură: acelaşi Dumnezeu care Îşi va revărsa într-o zi judecata peste toţi păcătoşii, Îşi arată astăzi dreptatea iertând şi ştergând toate păcatele celor care vin la El prin credinţa în Domnul Isus. Căci dreptatea lui Dumnezeu se arată în Scriptură în principiul credinţei (Romani 1:17 ) „pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26 ).
- Îndreptăţirea
De fapt, Dumnezeu acţionează doar în deplin acord cu dreptatea Sa. De aceea, omul ar fi fost iremediabil pierdut dacă Domnul Isus nu ar fi împlinit opera de mântuire de la Golgota. Dragostea lui Dumnezeu voia să salveze omul de la pierzarea veşnică, dar era imposibil, pentru că dreptatea Sa cerea condamnarea păcătosului. Dragostea lui Dumnezeu nu se poate manifesta în niciun caz în contradicţie cu dreptatea Sa.
Atunci s-a produs acest lucru minunat despre care ne vorbesc Evrei 10 , Psalmul 40 etc.: voia lui Dumnezeu era „ca toţi oamenii să fie salvaţi” (1. Timotei 2:4 ). Domnul Isus devine om şi spune: „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule”. El S-a dus la cruce şi a rezolvat acolo pentru noi problema păcatului. Acolo a fost făcut păcat şi judecata lui Dumnezeu pentru păcat s-a abătut asupra Lui; prin această judecată, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută pe deplin.
Domnul Isus nu a suferit această judecată din cauza Lui Însuşi. El era Sfântul, Cel Drept, Cel ce n-a cunoscut păcatul. El a purtat păcatul ca Substitut al tuturor celor care, prin credinţă, L-ar primi ca Salvator.
Acum, Dumnezeu le poate spune păcătoşilor: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2. Corinteni 5:20 ). Nu numai dragostea Sa, dar şi dreptatea Sa cere ca toţi cei care vin la El prin credinţa în Domnul Isus să primească iertarea.
- Învierea, dovada dreptăţii lui Dumnezeu
Aş vrea să analizez mai în detaliu acest punct de vedere. Domnul Isus s-a dus la cruce şi acolo a purtat în trupul Său toate păcatele celor care L-au primit şi-L vor mai primi (1. Petru 2:24 ). A fost făcut păcat şi aşa a suferit judecata (2. Corinteni 5:21 ; Romani 8: 3 ). „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23 ), o stare de despărţire de Dumnezeu (Apocalipsa 20:14,15 ). Aceasta a trebuit Domnul Isus să îndure pe cruce. El a fost abandonat de Dumnezeu în timpul acelor ore teribile de întuneric şi a murit. Dar pe cruce a putut spune: „S-a sfârşit!”
Dar putea Domnul să rămână în mormânt după ce sfârşise lucrarea de mântuire? Dreptatea lui Dumnezeu, care făcuse să cadă asupra Lui judecata, cerea acum ca El să iasă din moarte. Lucrarea era sfârşită, judecata lui Dumnezeu îşi făcuse efectul şi dreptatea lui Dumnezeu era pe deplin satisfăcută. De aceea Dumnezeu L-a înviat din morţi (Efeseni 1:20 ). Este dovada, în ochii lumii şi pentru noi, că Dumnezeu a acceptat lucrarea de substituire a Domnului Isus şi a fost satisfăcut (Ioan 16:8,10 ). Dacă Domnul nu ar fi fost înviat, aceasta ar fi însemnat că lucrarea nu era încă terminată. Atunci n-ar mai fi fost o salvare pentru noi (1. Corinteni 15:17,18 ). Învierea se găseşte în centrul Evangheliei şi orice atac împotriva acestui adevăr distruge Evanghelia.
De aceea citim în Romani 4:25 „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a fost înviat din pricină ca am fost socotiţi neprihăniţi.”
Suntem în perioada harului. Dumnezeu le spune tuturor oamenilor: „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Dar spune şi: „sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire…” (Romani 3:23-25 ).
Mesajul este „pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El.” (Romani 3:22 ). Au parte de acest mesaj toţi cei care acceptă judecata divină, şi anume că sunt pierduţi, şi toţi cei care, în acelaşi timp, Îl primesc prin credinţă pe Domnul Isus.
Duhul Sfânt a lucrat în inima ta, aducându-te în situaţia să-ţi recunoşti păcatele şi starea pierdută. Ai venit la Dumnezeu şi I-ai mărturisit Lui cine eşti şi ce ai făcut. Dumnezeu ţi-a îndreptat privirile spre Domnul Isus şi ţi-a spus: „El a murit pentru păcătoşi; dacă-L primeşti îţi atribui lucrarea Lui”. L-ai primit pe Domnul Isus. Acum trebuie să crezi că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat şi că, în consecinţă, păcatele îţi sunt iertate. Nu este vorba de ceea ce simţi, de sentimentele tale, ci de ceea ce a spus Dumnezeu. Totul depinde de asta. În noaptea de Paşte (Exod 12 ), când îngerul morţii trecea prin tot Egiptul, ocolea casele pe care vedea sângele. Nu avea importanţă dacă primul născut sau cei apropiaţi îl vedeau. Le era suficient să facă ceea ce le spusese Dumnezeu pentru ca totul să fie în ordine; dar pentru a avea pace, ei trebuiau să creadă că erau la adăpost pentru că Dumnezeu le-o promisese.
Ceea ce este minunat în toate acestea este că Dumnezeu, când primeşte un păcătos, acesta este glorificat în ochii Lui. Este evident faptul că mila, harul şi dragostea Lui se arată pentru acel păcătos, dar asta nu este totul. Când un păcătos vine la Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Cristos, Dumnezeu îi atribuie lucrarea Domnului Isus. Pentru că Domnul Isus a suferit din plin judecata cerută de păcat, păcătosul poate spune: Dumnezeu mă vede fără niciun păcat. Nu mai există niciun păcat pentru care să trebuiască să mai fiu judecat. Dumnezeu este drept, absolvindu-mă de orice judecată şi justificându-mă. De aceea este slăvită dreptatea lui Dumnezeu, dar şi adevărul Său, căci Dumnezeu a zis, în Cuvântul Său, că vrea să-l salveze pe păcătos.
Semnificaţia din 1. Ioan 1:9 devine foarte clară. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”
- Dumnezeu ştie cine eram
Poate spui: „Dar nu observ nicio schimbare. Comit chiar mai multe fapte rele ca altădată”. De fapt, cred că abia acum vezi mult mai multe păcate decât înainte. Asta se întâmplă pentru că Duhul Sfânt ţi-a deschis ochii. Dar Dumnezeu ştia ce era în tine înainte să vii la El. El îţi ştia inima, viaţa, toate păcatele pe care le-ai făcut şi toate cele pe care le-ai fi comis încă. El le ştia şi ştie infinit mai mult decât ceea ce ai putea tu să cunoşti pe acest pământ. „Bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Sa pentru oameni s-au arătat” chiar şi atunci când a spus că: „Eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3:3 şi 4). „Căci pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi… Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5:6,8 ; 2. Corinteni 5:20 ) „Fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu” (Romani 5:10 ).
- Avem pace cu Dumnezeu
Astfel, deşi Dumnezeu a ştiut perfect cine erai, El L-a dat pe Domnul Isus pentru ca, prin credinţa în El, tu să ai viaţa veşnică. El a spus: Dacă vă apropiaţi de Mine prin credinţa în sângele Domnului Isus, veţi fi socotiţi neprihăniţi fără plată (Romani 3:23-25 ). El a mai spus că, dacă veniţi astfel la El, El vă va ierta orice păcat, arătându-Şi astfel dreptatea. Asta dovedeşte că, de când ai venit la El, mărturisindu-ţi vinovăţia, El nu mai are nimic împotriva ta. Din partea Lui, totul este în ordine. Mai ai tu ceva împotriva lui Dumnezeu? Nu. Ai venit la Dumnezeu pentru că ai recunoscut că ai nevoie de iertarea Lui.
Atunci de ce n-ai pace? A avea pace cu Dumnezeu înseamnă că nu mai rămâne nimic de achitat între Dumnezeu şi mine: totul este în ordine. Dumnezeu nu mai are nimic împotriva ta: El te-a socotit neprihănit pentru că ai crezut în Domnul Isus şi, drept consecinţă, ai parte de mântuirea veşnică pe care a obţinut-o Domnul. (Evrei 9:12 ; Romani 5:1 ). Şi nici tu nu mai ai nimic împotriva Lui; te-ai împăcat cu Dumnezeu (2. Corinteni 5:20 ). Ai deci pace cu Dumnezeu! Citim în Romani 5:1 : „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu!”
- Dar nu am pace!
Şi totuşi spui: N-am pace!
Este posibil, pentru că tu n-ai acceptat că pacea a fost făcută de mult timp. Domnul Isus a făcut pace. El este pacea noastră şi El ne-a vestit această pace (Efeseni 2:15,14,17 ). „…făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1:20 ). Din momentul în care L-ai primit, ai parte de această pace. Dar, pentru a te bucura de ea, trebuie să crezi că este aşa. Vei avea pace îndată ce vei crede că Dumnezeu spune adevărul când afirmă că Domnul Isus a făcut pace pe cruce. Semeni cu acei soldaţi japonezi de pe o mică insulă din Oceanul Pacific care, şi după cinci ani de la sfârşitul războiului, trăiau ca şi cum ar fi fost încă în război. Ei se aşteptau la atacuri inamice etc., aşa cum făcuseră tot războiul. De ce? Credeau că ostilităţile continuau. Raţiunea profundă, adevărată, a lipsei tale de pace este că nu primeşti necondiţionat Cuvântul lui Dumnezeu, iar asta spre marea ta pagubă. Mai mult: Îl dezonorezi pe Dumnezeu necrezând în Cuvântul Lui: „Dumnezeu nu este un om, ca să mintă” (Numeri 23:19 ).
În momentul în care L-ai crezut pe Dumnezeu referitor la acest lucru, poţi să-I mulţumeşti pentru tot ce ţi-a dat, pentru harul Său măreţ. Atunci vei experimenta pacea în inima ta – nu înainte. Omul zice: „Mai întâi să văd, apoi cred!”. Dumnezeu spune: „Mai întâi să crezi, apoi să vezi!”
https://comori.org/tanarul-crestin/cum-sa-ai-pace-cu-dumnezeu/
////////////////////////////////////////////
Fugiţi- din revista „Cercetați Scripturile”
În Cuvântul lui Dumnezeu se vorbeşte de mai multe ori despre fugă în legătură cu comportamentul credincioşilor. Există pericole mari cu privire la care suntem avertizaţi să fugim fără să şovăim. Să ne ocupăm pe rând cu fiecare text în parte.
- Domnul Isus spune despre oile Sale că Îl urmează pentru că Îi cunosc glasul şi adaugă: „Dar pe un străin nicidecum nu-l vor urma, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor“ (Ioan 10:5 ). Aceasta este caracteristica oilor Sale: ele Îl urmează pe Păstorul cel bun, dar fug de străini. Să ne întrebăm dacă am făcut întotdeauna aceasta. Cât de uşor ascultăm ce spune un păstor străin! Ca scuză cităm atunci: „Cercetaţi toate, ţineţi ce este bun“ (1. Tesaloniceni 5:21 ). Trecem cu vederea că nu suntem îndemnaţi aici să verificăm tot ce este în lume; din context rezultă de fapt că trebuie să verificăm tot ce ni se prezintă ca prorocie şi apoi să păstrăm ce este bun.
În zilele noastre sunt vestite cu cuvinte frumoase, învăţături periculoase. Atunci trebuie să fugim de străinii care le aduc şi să nu-i ascultăm. Şi din cărţi poate pătrunde la noi glasul celui străin, iar unii au suferit pagube pentru că nu au fugit, ci au dat urmare dorinţei de a cerceta ce părere sau învăţătură prezintă acele cărţi. A nu fugi de-monstrează încredere în sine, iar aceasta duce la un sfârşit rău dacă nu este judecat.
Pentru a rămâne ocrotiţi trebuie să cunoaştem glasul bunului Păstor. Dacă citim Scriptura cu rugăciune şi asimilăm adevărurile conţinute în ea ca proprietate a inimii, le cunoaştem şi Îl urmăm pe Domnul, mergem calea noastră în părtăşie cu El şi suntem ocrotiţi de cei străini. Dacă găsim totul în El şi în Cuvântul Său, nu vom merge pe alt câmp ca să culegem. Să ascultăm în simplitate de glasul bunului Păstor şi să fugim de glasul străinilor!
- „Fugiţi de curvie!“ (1. Corinteni 6:18 ). Dacă vrem să fim ocrotiţi de acest păcat, trebuie să fugim de orice rău moral care ne-ar putea conduce spre acest păcat. Comportamentul lui Iosif în casa lui Potifar este un exemplu în acest sens. Cine se joacă cu păcatul va fi biruit de el. „Poate un om să ia foc în sân şi să nu-i ardă hainele? Poate cineva să umble pe cărbuni aprinşi şi să nu-şi frigă picioarele?“ (Proverbe 6:27, 28 ). Calea imoralităţii este un mers pe cărbuni aprinşi.
Tânărul din Proverbe 7 a fost condus prin curiozitate păcătoasă să caute răul de care ar fi trebuit să fugă. În inima sa şi în gândurile sale, păcatul a ocupat un loc şi el l-a prins ca pe o pasăre neajutorată, a mers după el cum merge un bou la înjunghiere. Păcatul imoralităţii îşi găseşte repede un punct de legătură în inimile noastre. O clipă de neveghere, şi dorinţa s-a trezit. „Pofta, după ce a zămislit, naşte păcat; iar păcatul, odată împlinit, aduce moarte.“
„Curvia şi vinul şi mustul iau mintea“ (Osea 4:11 ). Imoralitatea şi beţia se află pe un teren, ele iau capacitatea de gândire şi îl fac pe om incapabil să deosebească adevărul de minciună, ele fac conştiinţa nesimţitoare. După căderea sa, David a simţit că a pierdut părtăşia cu Dumnezeu, iar oasele i se topeau de gemetele sale necurmate. El nu a înţeles că pilda spusă de prorocul Natan se referea la el. Focul patimei i-a înceţoşat mintea, aşa că profetul, când a rostit sentinţa asupra omului bogat, a trebuit să exlame: „Tu eşti omul acela!“ (2. Samuel 12:7 ). Aceasta i-a deschis ochii, s-a smerit cu adevărat înaintea lui Dumnezeu şi a primit iertare.
Cine se îndreaptă spre Dumnezeu cu inima frântă după o cădere gravă şi îşi recunoaşte păcatele, primeşte iertare deplină şi este restabilită părtăşia sa cu Dumnezeu. Dacă privim căile de conducere ale lui Dumnezeu după vizita lui Natan, observăm că înălţimea credinţei de dinainte de cădere nu a apărut imediat. Aceasta o exprimă David în Psalmul 51 . El se roagă: „Fă-mă să aud veselie şi bucurie, ca să se bucure oasele pe care le-ai zdrobit.“ El nu mai avea veselia şi bucuria, lucruri necesare pentru a-i învăţa pe cei care calcă legea. A cerut de asemenea: „Deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta.“
Prin reabilitarea lui David nu au fost înlăturate urmările păcatului său. Din gura lui Natan a auzit cuvintele: „Acum sabia nu se va depărta din casa ta niciodată.“ Să nu credem că aceasta a fost numai în Vechiul Legământ. Avem acelaşi Dumnezeu pe care Îl numim Tată, care judecă fiecare lucrare, fără să aibă în vedere persoana. El ne cere: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt“ (1. Petru 1:15, 16 ).
Nenumărate locuri din Scriptură ne avertizează cu privire la răul moral. „Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră, ca să vă feriţi de curvie; fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare (nu în patima poftei, ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu)“ (1. Tesaloniceni 4:3-5 ). Faptul că acest păcat nu este îndreptat numai împotriva propriului trup (1. Corinteni 6:18 ), ci este foarte grav în ochii lui Dumnezeu, vedem din Evrei 13:4 : „Pe curvari şi pe adulteri îi va judeca Dumnezeu.“ Să ne ferim de lectura murdară, de vorbe cu dublu înţeles şi de tot ce ar putea trezi pofta cărnii! Să cerem de la Dumnezeu har şi putere pentru ca, atunci când duşmanul vrea să ne ia prin surprindere, să biruim prin fugă grabnică!
- „Fugiţi de idolatrie!“ Credincioşii din Corint au crescut în mijlocul idolatriei, care era în legătură cu satisfacerea dorinţelor carnale. Chiar şi după întoarcerea lor la Dumnezeu erau înconjuraţi de idoli. Între ei erau credincioşi slabi, cărora le lipsea puterea de discernere. Ei nu recunoşteau că în spatele închinării la idoli era diavolul, care reţine inima de la slujba pentru Dumnezeul cel viu prin satisfacerea plăcerilor carnale. De aceea apostolul îi îndeamnă: „De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie.“
Şi în creştinism există pericolul închinării la idoli, fie cu idoli, fie fără. Este remarcabil că prima poruncă este: „Să nu ai alţi dumnezei“ (Exod 20:3 ). Abia ulterior se vorbeşte de închinarea la idoli, despre imagini cioplite. Ultimul cuvânt al apostolului Ioan din prima sa epistolă este: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli“! Ce sunt aceşti idoli, aceste imagini cioplite? Ioan subliniază diferenţa dintre copiii lui Dumnezeu şi lume: „Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace în cel rău.“ Prinţul acestei lumi îi ţine pe oameni captivi în rău. În schimb, despre cei care sunt din Dumnezeu se spune: „Noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos“ (1. Ioan 5:19,20 ). Aceasta înseamnă separare absolută între copiii lui Dumnezeu şi lume. Credincioşii Îl au pe Fiul lui Dumnezeu, care a venit, care le-a dat pricepere şi viaţa veşnică. Acum Îi aparţin. Gândirea lor trebuie să fie îndreptată numai spre El. Ceea ce se interpune între El şi inima lor, ceea ce împiedică onorarea Lui, este idol, este închinare la idoli, de care trebuie să fugim.
Diavolul încearcă să acţioneze asupra înclinaţiilor şi poftelor cărnii noastre, pentru a ne aduce astfel sub influenţa sa. Duhul Sfânt care locuieşte în noi, Îl prezintă pe Hristos înaintea ochilor noştri. Dacă ne punem sub acţiunea lui, ne lăsăm călăuziţi de el, vom avea putere să menţinem carnea, care tinde spre lume, în moarte şi să nu dăm urmare poftelor ei.
Există unele lucruri, care nu sunt rele în sine, şi pe care ni le-a dăruit chiar Dumnezeu, şi pe care le putem poseda cu mulţumire. Dar dacă ele ocupă inimile noastre şi se pun între Domnul şi sufletul nostru, sunt un idol. Aceasta poate fi mâncarea sau băutura; să nu ocupe primul loc în viaţa noastră! „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Pentru că cine slujeşte ca rob lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu“ (Romani 14:17, 18 ). Cine consideră mâncarea şi băutura ca scop al vieţii sale, îşi face stomacul său ca dumnezeu. Suntem îndemnaţi: „Nici nu fiţi idolatri… după cum este scris: Poporul s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-au ridicat să joace.“
Numărul idolilor în mijlocul naţiunilor era foarte mare, dar nu este mai mic în rândul creştinilor de astăzi. Nu numai creştinii cu numele, care nu au viaţă din Dumnezeu, slujesc lucrurilor pământeşti, ci şi cei cu adevărat născuţi din nou înclină uşor să caute în altceva satisfacţia decât în Hristos.
- „Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea“ (1. Timotei 6:11 ). Aceasta i s-a spus lui Timotei, dar şi tuturor credincioşilor. Despre ce lucruri este vorba aici? Este vorba despre iubirea de bani, dorinţa de a deveni bogat. Dorinţa după bogăţie duce la ispită şi cursă şi multe pofte nebune şi distrugătoare. Iubirea de bani este numită rădăcina a tot felul de rele. „Aceste lucruri“ sunt atât de periculoase, încât omul lui Dumnezeu trebuie să fugă de ele, iar Duhul Sfânt îl avertizează chiar şi pe lucrătorul Timotei de acest lucru.
Faţă de copiii lumii, a căror parte este în viaţa aceasta (Psalm 17:14), credincioşii îi aparţin lui Dumnezeu şi partea lor nu este pe pământ, ci cetăţenia lor este în ceruri. De aceea copiii lui Dumnezeu trebuie să se mulţumească dacă au hrană şi îmbrăcăminte.
Bogăţia în sine nu este rea, Dumnezeu a dat-o unora dintre ai Săi. Dar a o căuta, a tinde spre iubirea de bani, îndepărtează de pe calea cea dreaptă şi unii „s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri“ din cauza ei. Scriptura avertizează deseori cu privire la dorinţa după bani şi după averea pământească. Domnul Isus spune: „Luaţi seama şi păziţi-vă de orice lăcomie de bani, pentru că viaţa cuiva nu este în belşugul averilor lui.“ În Efeseni 5:5 citim că un lacom de bani este un închinător la idoli, iar în Coloseni 3:5 că lăcomia este închinare la idoli. Lacomul de bani aparţine de cei răi pe care Adunarea trebuie să-i dea afară (1. Corinteni 5:11 ) şi ca urmare li se spune efesenilor: „Iar curvie şi orice necurăţie sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, cum se cuvine unor sfinţi.“
La fel ca curvia şi necurăţia, lăcomia nu trebuie găsită între credincioşi. Totuşi nu există nici un alt păcat pentru care să se aducă mai multe scuze ca pentru acesta! Fiecare numeşte un motiv bun pentru goana sa după averi pământeşti, nimeni nu doreşte să fie numit lacom. Deoarece bogăţia pare aşa de dorit de oameni, mulţi se străduiesc să o obţină şi nu se mulţumesc cu ceea ce au.
Aşteptările pe care şi le pun oamenii în legătură cu bogăţia sunt diferite. Unii consideră că găsesc fericirea în ea, pentru că îşi pot împlini toate dorinţele cu mulţi bani. Alţii doresc să obţină consideraţie în ochii celorlalţi. Alţii speră să scape de toate grijile pentru viitor şi uită că Dumnezeu este susţinătorul tuturor oamenilor, şi în mod deosebit al credincioşilor. Dacă ne punem încrederea în El, nu ne vom îngrijora de ziua de mâine, ci vom spune cu David: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.“
În general se recunoaşte şi se înţelege necesitatea de a fugi de răul moral, dar se înţelege şi se recunoaşte mai puţin fuga de iubirea de bani. În aceasta poţi părea un om cinstit şi cu vază în faţa celorlalţi oameni, dar întrebarea este cum gândeşte Dumnezeu despre acest păcat. El îl pune pe acelaşi nivel cu răul moral. Dacă fugim de acest rău, trebuie în acelaşi timp să tindem spre bine: „Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.“
Cu cât tindem mai mult spre acest bine, cu atât mai uşor ne va fi să fugim de iubirea de bani şi să scăpăm de urmările acesteia. Să nu dorim să fim mai înţelepţi decât Dumnezeu, ci să ascultăm ce ne spune El şi să fugim!
///////////////////////////////////////////
Rugăciune pentru călăuzirea de sus, de Walter Gschwind
Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici „că trebuie să se roage neîncetat şi să nu obosească“ (Luca 18:1 ). Mulţi credincioşi încep bine, dar nu stăruie în rugăciune (Coloseni 4:2 ). Rugăciunea creştină este însă o obişnuinţă normală şi nu o experienţă ocazională. Credinciosul se află într-o luptă spirituală continuă, iar una din armele cele mai eficiente ale echipamentului său spiritual este obişnuinţa de a se ruga „în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere“ (Efeseni 6:18 ).
Într-adevăr, avem nevoie tot timpul de ajutorul şi călăuzirea lui Dumnezeu. Nu ştim ce se află în faţa noastră şi nu putem aprecia corect situaţiile în care ne găsim. Din cauza acestei neştiinţe şi slăbiciuni, avem nevoie să ni se spună exact ce avem de făcut şi pe ce cale trebuie să umblăm conform gândurilor lui Dumnezeu. În rugăciune păşim înaintea lui Dumnezeu, care este Tatăl nostru atotputernic şi Prietenul nostru Atotcunoscător, pentru a-I cere înţelepciune şi putere necesare în luptele noastre de zi cu zi. Pentru astfel de rugăciuni, Dumnezeu are o ureche deschisă, iar dacă înclinăm să ne îndreptăm spre dreapta sau spre stânga, vom auzi un glas din spatele nostru spunându-ne: „Aceasta este calea, umblaţi pe ea“ (Isaia 30:21 ). Astfel, prin rugăciune, vom afla calea lui Dumnezeu care este întotdeauna calea corectă şi cea mai bună.
Din viaţa lui David putem învăţa unele lecţii folositoare, referitoare la necesitatea călăuzirii divine. Când s-a refugiat de marele său duşman, dar şi când a şezut pe tronul lui Israel, David a făcut unele greşeli grave şi a căzut astfel în păcate grele. El a fost vinovat de aceste încurcături, pentru că a neglijat să-L întrebe pe Domnul şi a făcut planuri după înţelepciunea sa sau a ascultat chiar sfatul unor sfătuitori răi. El s-a abătut deseori, dar Dumnezeu l-a readus pe calea cea dreaptă. Studiază viaţa lui David din acest punct de vedere şi îţi va fi de ajutor! În Psalmi, el vorbeşte de multe ori despre importanţa şi binecuvântarea căilor lui Dumnezeu faţă de căile omului. În Psalmul 25 , de exemplu, spune: „Fă-mi cunoscut căile Tale, Doamne, învaţă-mă cărările Tale! Condu-mă în adevărul Tău şi învaţă-mă, pentru că Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele; pe Tine Te aştept toată ziua“ (versetele 4-5). După această rugăciune pentru călăuzirea pe calea divină, spune: „El îi face pe cei smeriţi să umble în dreptate şi îi învaţă pe cei smeriţi calea Sa. Toate cărările Domnului sunt îndurare şi adevăr“ (versetele 9-10). În alt loc, psalmistul spune: „Doamne, învaţă-mă calea Ta şi condu-mă pe cărarea cea dreaptă, din cauza vrăjmaşilor mei“ (Psalm 27:11). Sunt sigur că şi tu doreşti să fii condus pe căi pe care le aprobă Dumnezeu şi ţi le trasează.
În legătură cu acest subiect, doresc să citez câteva rânduri dintr-o scrisoare, care vorbesc despre ascultarea faţă de voia lui Dumnezeu în lucrurile vieţii zilnice.
„Cred că este un principiu important în viaţă să acţionăm conform cerinţelor de moment, dar să ne străduim să cuprindem cu vederea cele viitoare. Fă cele mai bune planuri pe care le poţi concepe pentru următoarele zile, dar fii mereu gata să renunţi la ele, dacă apare ceva mai bun. Cu acest „ceva mai bun“ mă refer, desigur, la ceva care evident este mai mult în concordanţă cu voia lui Dumnezeu, căreia fiecare credincios încearcă să-i corespundă.
Este foarte important să ne gândim că cel mai mare Comandant face o primă alegere pentru slujba Sa. El stabileşte fiecărui ostaş sarcina sa specială şi dă dispoziţii necesare pentru fiecare şi pentru toţi în lucrarea Sa mondială. De aceea exersează pentru a fi un bun ostaş al lui Isus Hristos! Înarmează-te cu o bună cunoaştere a adevărului care este în El. Fii mereu în stare de pregătire pentru a acţiona; dar gândeşte-te că momentul exact al înaintării tale şi natura obiectivului pentru acţionare trebuie să depindă deplin de indicaţiile Comandantului tău. El este Acela, nu tu, care vrea să dispună asupra întregii slujbe creştine.
Rezumarea acestor adevăruri de început nu trebuie să fie pentru activitatea ta o descurajare şi cu atât mai puţin un mijloc de intimidare. Ele sunt mai degrabă o formă a autodisciplinei, care este o pregătire necesară pentru dezvoltarea unei ascultări asemenea celei a lui Hristos la fiecare credincios. Am cunoscut fapte creştine care au fost făcute cu multă dăruire şi jertfire şi care au fost însoţite la început de un succes, dar în curând s-a schimbat înspre rău şi s-a încheiat cu o catastrofă. Privind în urmă putem vedea ceea ce era invizibil la început: lipsea ţinta corectă şi călăuzirea Duhului Sfânt, care caracterizează progresul în campania militară a marelui Conducător al mântuirii noastre.
Având în vedere pericolul unor astfel de eşecuri care îl necinstesc pe Domnul, este neapărat necesar ca cel care Îi slujeşte Domnului să se ferească să considere voia sa proprie ca fiind voia Învăţătorului său. Deseori sunt necesare experienţe sufleteşti mari pentru a putea diferenţia între cele două. Condamn-o pe prima fără milă, dar aşteaptă răbdător pe ultima! Lozinca ta zilnică să fie: „Ascultarea este mai bună ca jertfele!“
Cât de necesară este rugăciunea cu stăruinţă pentru călăuzirea lui Dumnezeu! Spune împreună cu psalmistul: „Învaţă-mă să fac voia Ta“ (Psalm 143:10). Pune toate planurile şi gândurile tale sub rezerva: „Dacă Domnul va vrea“ (Iacov 4:15 ).
din revista „Cercetaţi Scripturile”
////////////////////////////////////////////
Piedici în calea rugăciunii, de W. J. Hocking
M-am gândit că v-ar putea fi de ajutor, cu binecuvântarea Domnului, câteva cuvinte simple despre piedicile în calea rugăciunii. Invitaţiile şi îndemnurile la rugăciune din cuvântul lui Dumnezeu sunt atât de des repetate încât este întru totul de prisos să încep prin a arăta că nu există niciun fel de piedică din partea lui Dumnezeu. Dacă prin urmare, ca tânăr credincios, neglijezi să te rogi, trebuie să admiţi că vina îţi aparţine în totalitate. Ai lăsat ceva să te jefuiască de acest privilegiu.
Una dintre cele mai obişnuite stări de suflet ale acelora care trăiesc zi după zi fără să se roage, sau fără nimic mai mult decât un cuvânt sau două rostite în grabă, este aceea a lipsei de dorinţă. Ei nu se roagă pentru că nu simt că ar avea ceva special pentru care să se roage. Aceasta este o stare gravă a sufletului. Se aseamănă mult cu biserica decăzută din Laodiceea care a spus „Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic!”. Iar a nu avea nevoie de nimic înseamnă a avea nimic, în sens spiritual. Pentru că lipsa de rugăciune înseamnă lipsă de putere, iar aceasta duce la lipsa de Hristos.
Dacă cineva de pe acest pământ ar fi putut crede că nu are nevoie de nimic, acesta ar fi fost Domnul nostru binecuvântat. Însă ce model de rugăciune ne dăruieşte El! El S-a trezit cu mult timp înainte de răsărit şi S-a îndepărtat într-un loc singuratic unde S-a rugat (Marcu 1:35 ). Nu doar cu acea ocazie S-a îndepărtat El pentru a se ruga. Adesea „munţii reci şi adierea nopţii au fost martori la rugăciunea Sa fierbinte”. Iar dacă El s-a rugat astfel, cu cât mai mult trebuie să o facem noi!
De fapt, atunci când simţi că nu ai nevoie să te rogi, atunci ai cea mai mare nevoie să te rogi; pentru că Satan caută să te orbească cu privire la simţul dependenţei tale de Dumnezeu. Mărturiseşte-ţi dar nebunia şi roagă-te neîncetat. Priveşte la Hristos; vezi cum nu eşti la înălţimea desăvârşirii, şi strigă către Dumnezeu să îţi dea ce îţi lipseşte.
Unii sunt împiedicaţi în a se ruga din cauza lipsei de simplitate a minţii. Ei se gândesc că este prea copilăresc să vină la Dumnezeu pentru orice situaţie neînsemnată. Ei îşi imaginează că pot să-şi conducă cel puţin unele din problemele lor. Poate că puterea lui Dumnezeu este necesară pentru a distruge Ierihonul, dar cu siguranţă, îşi imaginează ei, nu au nevoie să-L deranjeze pe Dumnezeu în privinţa celor câtorva colibe din Ai. Totuşi, ei descoperă că, dacă la Ierihon au avut parte de o victorie glorioasă, la Ai este o încurcătură totală, la fel ca pretutindeni unde lucrează mândria şi încrederea în sine.
Păzeşte-te tinere credincios de gânduri de mândrie. Ele sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu: „Fiţi îmbrăcaţi cu smerenie”. Doreşte sprijinul lui Dumnezeu în cele mai mici lucruri iar El nu va refuza rugăciunea credinţei. La bancul de lucru sau la birou, la şcoală sau în treburile gospodăriei, caută ajutor de sus în toate greutăţile tale, şi vei afla ce resurse sunt în Dumnezeu pentru sufletul care se roagă. Aceasta nu te va încuraja la lenevie, pentru că nu trebuie să presupui că Dumnezeu va face pentru tine ceea ce tu eşti prea leneş ca să încerci. În timp ce trebuie să te rogi ca şi cum totul depinde de Cel Atotputernic, trebuie de asemenea să lucrezi ca şi cum totul ar depinde de tine.
Ajungem acum la o piedică mult mai serioasă în calea rugăciunii, şi anume indulgenţa faţă de gândurile, sentimentele şi căile păcătoase. Presupunând că te-ai lăsat să devii foarte nervos sau irascibil sau supărăcios, te rogi tu într-o astfel de stare a minţii? Ştii că, dimpotrivă, adesea te retragi la odihnă fără măcar ca să te apleci pe genunchi. Satan îţi şopteşte „Cum te poţi ruga într-o astfel de stare ca aceea în care te afli? Doar nu te aştepţi ca Dumnezeu să te asculte”. Şi în loc să-ţi mărturiseşti îndată păcatele tale şi să primeşti iertare dreaptă şi să fi readus în părtăşie fericită, eşti condus mai departe pe căi greşite prin faptul că asculţi sugestiile subtile ale vrăjmaşului.
Poţi să fii sigur că duşmanul tău va urmări întotdeauna să te ţină departe de tronul harului. Însă motivele lui pentru ca tu să stai departe trebuie să fie ale tale ca tu să te grăbeşti într-acolo. Doar acolo este locul unde găseşti putere pentru tine împotriva eului tău, a lumii şi a diavolului. „Satan este neliniştit atunci când vede cel mai slab sfânt pe genunchi” (poezie creştină).
Ruşinea este uneori o piedică în calea rugăciunii. Voi ilustra acest lucru printr-o împrejurare, a cărei veridicitate o pot dovedi. Un tânăr creştin obişnuit să doarmă singur, a avut o ocazie să-şi împartă camera cu un prieten necredincios. Seara a venit testul. Să se aplece pe genunchi, şi astfel să-i arate prietenului său că este creştin? A ezitat şi a fost prins în capcană. În acea noapte şi încă alte două sau trei nopţi a mers la culcare fără să se roage. Îi era atât de ruşine de el însuşi încât a încercat apoi să facă un compromis prin a îngenunchea pe tăcute după ce a stins lumina, sperând că prietenul nu va descoperi micul lui şiretlic. El s-a înşelat totuşi, pentru că acestui Nicodim i s-a spus ziua următoare că prietenul lui necredincios ştia ce făcuse, şi îl dispreţuia pentru laşitatea lui şi pentru lipsa lui de credincioşie faţă de Stăpânul lui.
Nu voi mai adăuga nimic la aceasta, amintiţi-vă de cuvântul lui Dumnezeu rostit lui Eli „pe cei care Mă onorează îi voi onora, şi cei care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi”.
preluat şi tradus de pe stempublishing.com
///////////////////////////////////////////
Viaţa de rugăciune a lui Daniel, de Frank Wallace
Rugăciunea
În această seară vreau să vă captivez atenţia în legatură cu subiectul rugăciunii. Probabil că este unul din lucrurile pe care le neglijăm cel mai mult în viaţa noastră de creştini. Dacă ne-am rugat dimineaţă, mulţumind pentru mâncare şi ne-am rugat seara, mulţumind lui Dumnezeu pentru bunătatea şi dărnicia Sa de-a lungul zilei, probabil că ne simţim ca şi cum am facut tot ceea ce era nevoie. În orice caz, consider că pe masură ce ne vom ocupa cu practica lui Daniel şi viaţa sa de rugăciune, vom vedea că se cere mai mult în viaţa creştinului.
Rugăciunea este rezultatul unei preocupări reale. Fie că este pentru propriul progres spiritual, sau pentru gloria lui Hristos, sau pentru propăşirea intereselor lui Dumnezeu pe pământ, trebuie ca întotdeauna să vină dintr-o preocupare personală a cuiva. Dacă nu suntem motivaţi de aceste lucruri, atunci rugăciunile noastre vor fi de o natură foarte limitată, dar dacă aceste lucruri sunt constant în mintea noastră şi ne preocupă, atunci vom vedea că rugăciunile noastre vor lua un caracter diferit, va fi o plinătate a lor, va fi o necesitate pentru ele, va fi o continuitate a lor şi aceste rugăciuni vor fi extrem de apreciate în cer. Daniel era un om „foarte mult iubit” (Daniel 9:23, 10 :11,19), nu numai datorită comportamentului său personal, dar şi datorită practicilor pe care le avea zi de zi în Babilon, în timpul captivităţii sale; şi din ele au decurs rezultate măreţe pentru gloria lui Dumnezeu. Şi aceasta este ceea ce vrem să învăţăm în această seară, nu numai să împărtăşim o cunoştinţă (ce poate fi încurajatoare), ci să stimulăm în inimile noastre o dorinţă de a ne ruga mai mult pentru propăşirea intereselor Domnului în localităţile noastre, în această ţară favorizata şi în toată lumea.
Noi toţi admitem că lucrurile ar putea fi mult mai bine decât sunt în prezent, individual, în casele sfinţilor şi în strângerile sfinţilor. Ar putea fi mult mai mult conţinut, mai multă viaţă, mai multă energie şi practică şi un progres mai evident în locul declinului. Se aude un strigăt continuu: ‘Cum poate fi modificată situaţia? Cum putem vedea mai multă energie? Cum putem vedea mai multă credincioşie? Cum putem vedea mai mult gloria Domnului?’ şi cu cât ne propunem şi ne planificăm mai mult, cu atât mai mult vedem cât de zadarnic este acest lucru. Vă zic, iubiţilor, că dacă un grup ca acesta ar fi însufleţit de o mai mare preocupare în rugăciune, atunci am vedea lucruri schimbându-se, Dumnezeu ar veni în puterea Sa şi înţelepciunea Sa şi ne-ar da direcţia necesară ca vieţile noastre să fie mai roditoare pentru El, Cel care ne-a binecuvântat într-o manieră aşa de minunată.
Viaţa de rugăciune a lui Daniel continuă, constantă, individuală
„Şi când a aflat Daniel că s-a semnat înscrisul, a intrat în casa lui; şi ferestrele îi erau deschise în camera lui de sus, către Ierusalim; şi îngenunchea pe genunchii lui de trei ori pe zi şi se ruga şi aducea multumiri înaintea Dumnezeului său, cum făcea mai înainte.” (Daniel 6:10 )
Am ales acest pasaj din capitolul 6 pentru a arăta puţin din viaţa personală de rugăciune a lui Daniel înainte de a avea în vedere celelalte două părţi. Aici găsim adevăratul secret al măreţiei acestui om. Daniel era un captiv în Babilon şi totuşi în această poziţie el nu era supus legilor împăratului, el nu era supus ordinelor care îi erau impuse, ci el era preocupat intens cu împlinirea voii lui Dumnezeu. El ştia voia lui Dumnezeu şi, oricare ar fi fost circumstanţele sau ocaziile, el era condus de acea voie, în ciuda pericolului şi opoziţiei pe care aceasta le ridica. El era un om drept şi credincios.
În acest capitol, Dumnezeu ne descrie secretul puterii sale şi al credincioşiei sale şi anume viaţa sa personală în rugăciune ce nu era niciodată împiedicată. La auzul poruncii împăratului el „se ruga şi aducea mulţumiri înainte Dumnezeului său, cum făcea mai înainte.” Nu a fost o explozie bruscă de energie în rugăciune din cauza faptului că circumstanţele erau dificile şi viaţa sa era în pericol, ci era o practică permanentă. Nu era ceva impus, ci era bucuria sa. Iubiţilor, ce manieră minunată de a vedea viaţa de rugaciune, de a vedea dispoziţia constantă a lui Daniel, rugându-se de trei ori pe zi! Sunt convins că Daniel nu a permis ca ceva să împiedice momentele cand îşi pleca genunchii înaintea Dumnezeului său. El era un om mare, avea mari responsabilităţi în administraţie şi totuşi putea găsi timp să se roage de trei ori pe zi, la timpul stabilit. Nu stim cât de mult, dar o făcea, era viaţa sa constantă, rugăciune, rugăciune, rugăciune. Vom vedea mai târziu conţinutul rugăciunilor sale.
Se spune, de asemenea, că el se ruga „Dumnezeului său”. Îmi place aceasta. Nu era un Dumnezeu care era departe de îngrijorarea lui Daniel, ci era Dumnezeul său personal, Unul pe care el îl cunoştea în părtaşia personală. Dumnezeu era o realitate pentru el. Dumnezeu nu era o concepţie abstractă a imaginaţiei, ci El era un Dumnezeu viu şi glorios către care el se putea îndrepta în orice timp şi situaţie şi unde găsea răspunsul şi cu care, de asemenea, avea părtăşie zi de zi, era bucuria sa, plăcerea sa şi viaţa sa. Este aceasta experienţa ta în rugăciune? Este aceasta experienţa mea în rugăciune? Este Dumnezeu aproape de noi sau este El departe? Oh, ce provocare! Avem nevoie de fraţi şi surori cu o cunoştinţă a lui Dumnezeu în această privinţă, deoarece Dumnezeu ascultă rugăciunile poporului Său şi Dumnezeu găseşte plăcere în a răspunde acestor rugăciuni când ele sunt în acord cu voia Sa descoperită.
Dreptatea acestui om era o mărturie vie asupra realităţii legăturii sale cu Dumnezeu. În Ezechiel 14 , Daniel este pus alături de încă alţi doi oameni, Noe şi Iov, şi Dumnezeu spune: ‘chiar dacă aceşti trei oameni ar veni cu dreptatea lor, totuşi situaţia lui Israel nu s-ar schimba din cauza răutăţii lor’. Doar menţionând aceasta, Dumnezeu atrage atenţia asupra dreptăţii acestor trei oameni. Daniel era un om drept, care îşi trăia viaţa recunoştea drepturile lui Dumnezeu şi se supunea acestor drepturi indiferent de preţ şi din această cauză rugăciunile sale aveau putere. Iacov spune că „Mare putere are cererea fierbinte a celui drept” (Iacov 5:16 ), iar în Proverbe ni se spune că „rugăciunea celui rău este o urâciune pentru Dumnezeu” (Proverbe 28:9 ). Citim, de asemenea, în 1 Ioan că „dacă cerem ceva dupa voia Lui, ne ascultă.” (1. Ioan 5:14 ) Acesta este marele secret al rugăciunilor care lucrează cu adevărat, că sunt în acord cu voia lui Dumnezeu.
Este evident că Daniel era cu totul în cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Vedem aceasta prin faptul că el deschidea fereastra spre Ierusalim. Când templul a fost consacrat, Solomon s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: „Dacă va fi un timp când poporul va fi atât de necredincios încât va fi dus în captivitate, dacă vor fi acolo unii care se vor ruga spre templul acesta atunci ascultă-i, fă-le dreptate şi arată-le îndurare din partea celor care îi vor ţine captivi” (2. Cronici 6:36-39 ). Aici găsim un om ce deţine pe deplin această cunoştinţă. El nu a uitat cuvântul lui Dumnezeu, el nu a uitat acea rugăciune, deoarece Dumnezeu a aprobat rugăciunea lui Solomon, „Da”, a spus El, „urechile mele vor fi cu luare-aminte la rugăciunea din locul acesta….şi ochii Mei şi inima Mea vor fi acolo în toate zilele” (2. Cronici 7:12-16 ).
Interesele lui Dumnezeu erau concentrate în acel loc. Necredincioşia poporului l-a îndepărtat de acel loc, dar niciodată nu a schimbat faptul că Dumnezeu se îngrijea profund de centrul Său şi de Numele Său care era acolo. Vedem un om în captivitate care îşi aduce aminte de acest cuvânt şi, prin urmare, în deplină cunoştinţă a acestui fapt, se roagă lui Dumnezeu care ar asculta rugăciunea sa; şi El a făcut-o. În groapa cu lei şi în toate circumstanţele, Dumnezeu a venit în ajutorul slujitorului Său. Dumnezeul Său era în stare să îl scape tot aşa cum i-a scăpat pe cei trei tineri (Daniel 3 ). Oh, ce minunat s-a dovedit a fi Dumnezeul lui Daniel şi în timp ce împăratul petrecea o noapte fără somn, Daniel era liniştit deplin în mijlocul animalelor sălbatice, Dumnezeu închizând gurile lor, exercitând puterea creatoare pentru slujitorul Său. Ce Dumnezeu!
Daniel era preocupat de interesele lui Dumnezeu. Zi de zi, de trei ori, el îşi pleca genunchii, deschizând fereastra spre Ierusalim. Sunt sigur că el nu se ruga totdeauna pentru ajutor personal şi încurajare, ci îşi varsă dorinţa inimii că poporul lui Dumnezeu să nu mai fie ţinut în captivitate, ci să fie condus din captivitate către centrul lui Dumnezeu, să se bucure de gândurile lui Dumnezeu aşa cum El a intenţionat pentru poporul Sau. Cred ca aceasta era principală povară a rugăciunilor lui Daniel atunci când îşi pleca genunchii în prezenţa lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să intervină în acest fel.
Şi Dumnezeu a facut dreptate robului Său. În timp ce împăraţii mureau, Daniel continua şi prospera (Daniel 5:31, 6 :1-3). Schimbarea dinastiei conducătoare nu a însemnat nicio diferenţa în viaţa lui Daniel, el a continuat să facă lucrurile care îi erau plăcute lui Dumnezeu. Ce om era! Din nou, acesta era rezultatul vieţii sale de rugăciune, dreptatea care era în viaţa sa şi dorinţa sa pentru propăşirea intereselor lui Dumnezeu. Acestea erau lucrurile care îl susţineau şi ele s-au evidenţiat într-o manieră remarcabilă.
Un alt aspect este faptul că Daniel îngenunchea când se ruga. Oh, dacă avem timp, să îngenunchem! Să ne plecăm genunchii în prezenţa maiestăţii supreme a lui Dumnezeu şi să arătăm respectul nostru faţă de El! Cu toate marile binecuvântări pe care ni le-a dăruit, noi suntem totuşi creaturi şi unele care eşuează în aceasta. Oh, ce privilegiu să ne plecăm fizic genunchii şi să arătăm că recunoaştem supremaţia, măreţia şi gloria lui Dumnezeu!
Recent am avut privilegiu de a vizita Germania şi Olanda şi ce imagine să vezi 900 de fraţi şi surori în genunchi la ora de rugăciune! Mi-a mişcat inima. De am fi şi noi marcaţi de această reverenţă! Aici este facută într-un mod individual, dar nu este niciun motiv pentru care nu ar putea fi facută şi colectiv atunci când situaţia este potrivită. C.H. Mackintosh simţea că faptul de a nu pleca genunchii atunci când exista posibilitatea era o ireverenţă, ce arăta o atitudine neglijentă în prezenţa unui Dumnezeu măreţ şi glorios, care este infinit deasupra noastră. (n.tr. din ” Rugăciunea şi Adunarea de rugăciune” de C.H.M)
Această îngenunchere în rugăciune este o acţiune fizică care arată recunoaşterea supremaţiei şi măreţiei Dumnezeului etern. Te-ai simţit vreodată constrâns să-ţi pleci genunchii? Nu mă refer la a fi forţat de o putere, ci constrâns deoarece ai simţit că lucrul cel mai potrivit este să-ţi pleci genunchii. Aceasta poate începe cu o atitudine neglijentă, dar Domnul spune: ‘Nu. Nu trebuie să fie nimic neglijent în prezenţa mea. Pleacă-ţi genunchii în recunoaşterea supremaţiei Mele’. Şi avem multe exemple, exemplul suprem, Domnul Isus Hristos Însuşi , atunci când Îl vedem îngenunchind în grădina Ghetsimani. Apăsat de greutatea apropierii crucii şi a tot ce aceasta însemna, El a îngenuncheat şi S-a rugat (Luca 22:41 ). Pavel (Fapte 20:36 ), Solomon (2. Cronici 6:13 ), Ezra (Ezra 9:5 ) şi mulţi alţii şi-au plecat genunchii în prezenţa lui Dumnezeu sau a lui Hristos.
În sfârşit, „îngenunchea pe genunchii lui de trei ori pe zi şi se ruga şi aducea mulţumiri”. Daniel era un captiv, neavând libertate. Poate că avea o poziţie bună, însă el nu avea privilegiul de a se întoarce în ţara sa şi la poporul său şi să ia parte la tot ceea ce însemna ţara; totuşi el se ruga şi aducea mulţumiri, recunoscând că situaţia care era asupra sa şi a poporului său era judecata dreaptă a unui Dumnezeu Sfânt, dar şi mulţumitor că se putea încă bucura de această părtăşie fericită cu Dumnezeul său. Dragi prieteni, aceasta este o lecţie extraordinară, această atitudine personală de rugăciune din partea lui Daniel! Mă întreb, şi vă întreb şi pe voi: petrecem noi suficient timp în rugăciune? Fie ca exemplul lui Daniel să ne provoace personal, în casele noastre şi în adunările noastre de rugăciune! Aici îl vedem pe Daniel rugându-se personal, dar putem extinde această atitudine a rugăciunilor noastre în casele noastre şi în strângerile noastre. A fost o mare bucurie în această dimineaţă să îmi plec genunchii impreună cu familia la care stau şi să cuprindem multe lucruri importante în rugăciune. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru căminele unde soţul şi soţia (şi copiii, de asemenea, acolo unde este posibil) îngenunchează împreună în această atitudine familială de rugăciune, fiind un lucru constant şi pe care nimic nu îl poate împiedica (în afara cazului în care apar probleme extraordinare şi pe care Domnul le apreciază şi pentru care are înţelegere). Şi atunci când tinerii sunt crescuţi în atitudine de rugăciune, devenind adulţi, ei vor trebui doar să continue. Colectiv, rugăciunea este puterea adunărilor noastre, rugăciuni specifice pentru probleme specifice şi aceasta nu numai în legatură cu cei apropiaţi nouă, ci şi în ce privesc problemele internaţionale.
Aş vrea să merg mai departe, pe scurt, la lucrurile despre care cred ca îl vor marca pe Daniel în rugăciunea sa atunci când deschidea fereastra către Ierusalim. În primul rând, el va fi preocupat cu ţara depopulată din cauza necredincioşiei poporului. Era o ţară bună, o ţară în care curgea lapte şi miere, dar era ceva mai mare de atât, era ţara lui Dumnezeu, „pământul este al Meu” (Levitic 25:23 ) şi în bunătatea Sa suverană, El a dat-o poporului Israel, nu pentru că ei erau mai mari şi mai buni decât alte naţiuni (de fapt erau mai mici decât alte naţiuni – Deuteronom 7:7 ), ci El le-a dat-o în dar. Era moştenire şi toate gândurile lui Dumnezeu erau centrate în această ţară, şi Daniel se ruga pentru ea. Apoi, în mod specific Daniel se va ruga pentru Ierusalim, deoarece Numele lui Dumnezeu şi toate preocupările lui Dumnezeu erau acolo şi Daniel se va ruga şi pentru casa care era construită acolo unde era Numele Său (2. Cronici 6:12 ). În sfârşit, Daniel se va ruga pentru numele lui Iehova Însuşi. Gândiţi-vă la aceste lucruri: ţara, oraşul, casa şi numele. Cred că aceste lucruri caracterizau rugăciunile lui Daniel.
Poate spui: ‘Aceasta este istorie. Ce sens are pentru noi azi?’ Cred că înseamnă foarte mult. La începutul strângerii noastre, am cântat şi ne-am rugat împreună despre salvarea sufletelor preţioase; să nu uitam aceasta niciodată în rugăciunile noastre! Cât de mult avem nevoie de aceasta, dar este ceva şi mai mare de atât şi acestea sunt drepturile lui Dumnezeu în legatură cu voia Sa revelată în Cuvânt. Dumnezeu a arătat cum trebuie creştinii să se adune împreună în numele Domnului Isus (Matei 18:20 ), în afara oricărui sistem omenesc, neavând nimic care să îi ghideze în sensul unei autorităţi în măsura în care omul este preocupat. Dumnezeu a dat indicaţii precise în ce privesc aceste lucruri. Astăzi Adunarea este „pământul” Său şi poporul Său, adus la El prin moartea Domnului Isus Hristos, este locul unde sunt concentrate interesele Sale. Este o administraţie a dragostei în Conducerea lui Hristos şi în puterea şi lucrarea Duhului Sfânt şi Hristos este în mod precis acolo unde se găsesc „doi sau trei adunaţi în numele [Său]” (Matei 18:20 ). Cred că aceasta este ce ţara, oraşul, casa şi numele reprezintă pentru noi azi. Acestea sunt lucrurile care au fost atacate de puterea vrăjmaşului, dar în Hristos toate aceste lucruri sunt sigure şi nu pot fi niciodată răsturnate.
Ceea ce am vrea să vedem în aceste ultime zile este o creştere a interesului în legatură cu strângerile în numele Domnului Isus Hristos în afara oricarei organizări omeneşti, deoarece aceasta nu mai este necesară acolo unde acţionează conducerea lui Hristos, unde fiecare mădular al trupului este supus călăuzirii Capului, unde Duhul Sfânt are cale libera să se mişte între cei ai Săi şi să-i ghideze, să-i conducă şi să-i inspire şi unde toţi suntem călăuziţi prin numele Domnului nostru Isus Hristos; totul este facut şi spus în concordanţa cu acest nume mare şi glorios. Este aceasta o speranţă prea mare în aceste ultime zile? Nu şi dacă suntem ascultători, dacă primim cuvântul lui Dumnezeu ca şi ghid al nostru, dacă suntem pregătiţi să ne supunem voia noastră voii lui Dumnezeu revelată în cuvântul Său preţios. Nu este doar un ideal, ci este o posibilitate glorioasă şi ce măreţie ar fi dacă este şi împlinită, ca în aceste ultime zile, înainte ca perioada bisericii să se incheie, să poată fi o revigorare a intereselor şi entuziasmului cu privire la aceste adevăruri minunate, astfel încât când Domnul Isus va veni, El îi va găsi pe cei care sunt credincioşi cuvântului Său.
Iată că oamenii răi au venit la Daniel şi l-au găsit rugându-se. Acţiunile lor de a interzice rugăciunea catre oricine altcineva în afară de împăratul Darius nu au întrerupt rugăciunile lui Daniel, ci el a continuat să se roage lui Dumnezeu. Dar a venit timpul când a fost arestat şi aruncat în groapa cu lei şi ştim finalul întâmplării, cum Domnul a avut grijă de slujitorul Său.
Viaţa de rugăciune colectivă a lui Daniel
„Atunci Daniel a intrat şi a cerut de la împărat ca să-i dea timp, să poată arăta împăratului interpretarea. Şi Daniel s-a dus acasă şi a făcut cunoscut lucrul acesta lui Hanania, lui Mişael şi lui Azaria, tovarăşii săi, ca să ceară îndurare de la Dumnezeul cerurilor cu privire la taina aceasta, ca să nu fie nimiciţi Daniel şi tovarăşii lui cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului. Atunci taina a fost descoperită lui Daniel într-o viziune de noapte. Şi Daniel L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor. Daniel a răspuns şi a zis: Binecuvântat fie Numele lui Dumnezeu din eternitate pentru eternitate, pentru că ale Lui sunt înţelepciunea şi puterea! Şi El schimbă timpurile şi evenimentele. El dă jos pe împăraţi şi El ridică pe împăraţi. El dă înţelepciune inţelepţilor şi cunoştinţă celor care cunosc priceperea. El descoperă cele adânci şi ascunse. El cunoaşte ce este în întuneric şi lumina locuieşte cu El. Ţie, Dumnezeul părinţilor mei, Îţi mulţumesc şi Îţi aduc laude, Ţie, care mi-ai dat înţelepciune şi putere, şi mi-ai făcut cunoscut deja ce am cerut noi de la Tine: pentru că Tu ne-ai făcut cunoscut lucrul cerut de împărat…”(Daniel 2:16-23 )
Atunci când împăratul Nebucadneţar a avut un vis remarcabil, el a cerut să fie interpretat. El a refuzat să acorde orice sprijin astrologilor, caldeenilor şi cărturarilor, ‘Nu’, a spus el, ‘voi trebuie să-mi spuneţi visul şi interpretarea lui’. Acesta era un lucru foarte greu de făcut, iar în lipsa unei interpretări sau cunoaşteri din afară a visului, împăratul a poruncit execuţia tuturor înţelepţilor, iar aceasta îl includea şi pe Daniel şi pe cei trei prieteni ai săi. Aşa că ei au venit împreună în părtăşie în rugăciune. Aceasta nu era o problemă personală, ci era o problemă de părtăşie. Daniel a făcut cunoscută situaţia celor trei tineri.
Numele lor fuseseră schimbate, ei au primit nume babiloniene care erau în legatură cu zeii păgâni, dar Duhul lui Dumnezeu ne-a lasat aici numele lor evreieşti, fapt ce arată legătura lor cu Dumnezeul cel viu. Aceşti oameni s-au strâns împreună şi s-au rugat pentru problema lor, ei aveau părtăşie în rugăciune; şi visul a fost făcut cunoscut lui Daniel. Este minunată lauda şi închinarea pe care Daniel le-a adus apoi acestui Dumnezeu măreţ, deoarece El era Dumnezeul care poate împlini lucruri. Oh, de am lua şi noi aceasta în sufletele noastre, că Dumnezeu poate schimba lucruri, că Dumnezeu poate îmbunătăţi situaţia, că Dumnezeu poate da înţelepciune, pricepere şi putere, cu condiţia ca noi să-L recunoaştem şi să ne supunem Lui, cu condiţia ca noi să fim gata să spunem, în mod personal sau colectiv: ‘Vieţile noastre sunt ale Tale’.
Îmi aduc aminte când, trecând pe lângă o biserică, am văzut un poster afişat afară şi ceea ce spunea m-a uimit foarte mult: ‘Nu lăsaţi ca Dumnezeu să fie roata de rezervă’. O roată de rezervă este folosită doar în caz de urgenţa. Noi nu vrem un astfel de Dumnezeu, noi vrem un Dumnezeu care să fie la volan, Acela care are controlul, Acela care ghidează şi Căruia noi ne supunem. Astfel s-au rugat împreună Daniel şi cei trei prieteni ai săi şi Dumnezeu le-a răspuns, făcându-i cunoscut lui Daniel visul împăratului, precum şi interpretarea acestuia.
Aş vrea să subliniez felul în care Daniel a răspuns lui Dumnezeu pentru această revelaţie. ” Binecuvântat fie Numele lui Dumnezeu din eternitate pentru eternitate, pentru că ale Lui sunt înţelepciunea şi puterea! ” Practic, Daniel i-a spus lui Dumnezeu: ‘Aceasta este o chestiune simplă pentru tine’. Visul a fost revelat şi interpretarea daruită. Ce răspuns rapid a fost acesta pentru rugăciune!
Apoi el merge mai departe şi spune: ” Şi El schimbă timpurile şi evenimentele. El dă jos pe împăraţi şi El ridică pe împăraţi.” Împăraţii pot fi puternici, măreţi şi invincibili, lăudându-se în puterea lor, în armatele şi bogăţiile lor, dar Dumnezeu poate înlătura un împărat peste noapte şi să îl înlocuiasca cu un altul, aşa cum a făcut în Daniel 5:30-31 . Oh, cât de mic este omul în prezenţa lui Dumnezeu! Ce putere are El! Ştim din Biblie şi din istorie cât de îngâmfat este omul, înălţându-se pe sine în toată aroganţa şi mândria sa, spunând ca el va face aceasta sau aceea, dar Dumnezeu schimbă totul peste noapte. Acesta este Dumnezeul în care noi credem!
„El descoperă cele adânci şi ascunse.” Dacă am aplica aceasta doar în legatură cu vieţile noastre proprii şi celor apropiaţi nouă, suntem noi resemnaţi cu faptul că nu poate fi îmbunătăţire? Suntem noi resemnaţi faţă de faptul că în vieţile noastre personale nu există posibilitatea pentru a avea mai multă putere sau mai mult progres spiritual? Acceptăm tacit slăbiciunea şi eşecul sau ne încredem în Dumnezeul cel viu care poate schimba lucrurile? El poate schimba lucrurile pentru noi personal şi El poate schimba stările în localitaţi. Acesta era Dumnezeul pe care îl avea Daniel. Suntem noi pregătiţi să plătim preţul în rugăciune, acordând mai mult timp pentru a ne ruga, iar atunci când Dumnezeu ne revelează voia Sa pentru noi, suntem noi gata să ne supunem?
Rugăciunea lui Daniel de mărturisire
„În anul întâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din sămânţa mezilor, care a împărăţit peste împărăţia caldeenilor, în anul întâi al împărăţiei lui, eu, Daniel, am înţeles din cărţi că numărul anilor pentru care fusese cuvântul Domnului către profetul Ieremia, pentru împlinirea pustiirilor Ierusalimului era şaptezeci de ani. Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, ca să-L caut prin rugăciune şi cereri, cu post şi sac şi cenuşă. Şi m-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi mi-am făcut mărturisirea şi am zis: «Vai, Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşător, care păstrezi legământul şi îndurarea către cei care Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit şi am făcut nelegiuire şi am făcut ce este rău şi ne-am răzvrătit, abătându-ne de la poruncile Tale şi de la judecăţile Tale. Şi n-am ascultat de slujitorii Tăi, profeţii, care au vorbit în Numele Tău către împăraţii noştri, căpeteniile noastre şi părinţii noştri şi către tot poporul ţării. Şi, pe când vorbeam şi mă rugam şi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi aduceam cererea mea înaintea Domnului Dumnezeului meu pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu, pe când încă vorbeam în rugăciune, bărbatul Gabriel, pe care-l văzusem în viziune mai înainte, zburând repede, s-a atins de mine cam în timpul. jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi mi-a vorbit şi a zis: «Daniele, am ieşit acum ca să-ţi dau înţelepciune şi pricepere. La începutul cererilor tale a ieşit cuvântul şi eu am venit să ţi-l fac cunoscut, pentru că tu eşti foarte mult iubit. De aceea înţelege. cuvântul şi pricepe viziunea!” (Daniel 9:1-6, 20-23 )
Deseori, atunci când ne rugăm suntem cam neatenţi la ce se întâmplă. În timp ce Daniel se ruga, Dumnezeu lucra în duhul lui Cirus. Cirus a primit instrucţiuni cu privire la întoarcerea din Babilon a unei părţi a poporului ţinut în captivitate. Împăratul a dat un decret prin care poporul se putea întoarce din captivitate înapoi în Ierusalim. Daniel nu ştia aceasta, dar el ştia un lucru, că Dumnezeu a zis că sigur după 70 de ani de captivitate o rămăşiţă se va întoarce. Daniel ştia aceasta din cartea Ieremia ( 25:11). Acest fapt arată că această carte era în circulaţie atunci, Daniel a citit-o şi ştia gândul lui Dumnezeu.
Există un principiu imediat şi pentru noi. Cunoaştem noi voia lui Dumnezeu? Cum vrem să o primim, de la filozofii acestei lumi? Nu este acolo. Este o singură sursă de unde o putem afla şi aceasta este în cuvântul lui Dumnezeu, nu din lege ce aparţinea lui Israel, nici măcar din istoria lui Israel şi din lecţiile pe care le învăţăm de acolo, ci din Noul Testament, unde se vorbeşte clar despre poziţia creştinului în această lume, privilegiile şi responsabilităţile. Aici este locul unde învăţăm despre gândul lui Dumnezeu şi, învăţând despre el si căutând har pentru a-l împlini, atunci va veni şi binecuvantarea lui Dumnezeu. Astfel Daniel a ştiut pe loc că timpul venise şi şi-a îndreptat faţa cu o ravnă deosebită pentru a se ruga lui Dumenzeu despre această problemă specifică.
Este minunat cum el şi-a început rugăciunea cu o mărturisire din toată inima. El nu s-a exclus pe sine însuşi, el nu i-a acuzat pe alţii, ci el a făcut o privire de ansamblu asupra tabloului, eşecul şi slăbiciunea absolută şi el a recunoscut liber înaintea lui Dumnezeu că aceasta era starea. Alaturi de acestea, el ştia că Dumnezeu era un Dumnezeu milos, un Dumnezeu plin de iertare, un Dumnezeu care nu se abătuse de la legământul Său cu Israel, un Dumnezeu care era gata să binecuvânteze, gata să ierte, gata să asculte. Nu avem timp să intrăm în toate detaliile acestei rugăciuni, vă las acest studiu vouă, dar gândul principal este ‘Noi am păcătuit, am facut nelegiuiri, am eşuat, am fost necredincioşi’.
Aş vrea să întreb audienţa, în mod personal, îndrăzneşte cineva dintre noi să se ridice şi să afirme că noi am greşit? Nu cred. Şi te asigur că şi eu mi-aş ocupa locul imediat lângă tine dacă tu te ridici şi afirmi ca ai greşit. Eu am greşit. Îmi pare rău pentru asta. Fiecare eşec al nostru, moral, ecleziastic, sau de orice altă manieră afectează defavorabil mărturia creştină. Să nu credem că noi putem eşua sau păcătui în orice fel, dar fără urmări. Este un adevăr bine stabilit că eşecul nostru afectează mărturia creştină în această lume. Acest fapt este foarte solemn. Poate că gândim: ‘Ei bine, eu nu fac aceasta sau nu fac aceea’ şi poate ne batem pe spate şi spunem: ‘Ei bine, eu nu am eşuat!’ (vorbesc în mod personal), dar, iubiţi-lor, să ne examinăm în lumina prezenţei lui Dumnezeu! Aceasta este linia de măsurare, doar să fim în prezenţa lui Dumnezeu! Haideţi să-i spunem Lui că nu am eşuat şi să vedem ce are El să ne spună. Oh, ce lucru solemn de a fi în prezenţa lui Dumnezeu! Deci când vedem slăbiciunile poziţiei creştine să nu ne permitem să-i acuzăm pe alţii. Daniel zicea: ‘Îmi mărturisesc păcatul’. Şi mărturisindu-ne păcatele, să căutăm pricepere pentru a urma calea dreaptă şi pentru a urma cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât să poată fi stări mai bune. Oh, ce rugăciune a fost aceasta şi cum i-a răspuns Dumnezeu lui Daniel, adresându-i-se cu „foarte mult iubit”. Daniel era un om a cărui inimă ardea în primul rând pentru propăşirea intereselor lui Dumnezeu.
Subliniez că Daniel spune „‘împăraţii au eşuat”. Cine sunt împăraţii? (nu mă refer acum la apropiaţii creştini). Ei sunt persoanele în poziţii de lideri, persoanele care ar trebui să spună în afară gandul lui Dumnezeu fără nicio părtinire; împăraţii sunt cei care impun cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă refer aici la cuvântul impunere în sensul în care liderii de azi spun: ‘Trebuie să faceţi aceasta sau celalaltă’, mă refer la impunere prin prezentarea cuvântului lui Dumnezeu oamenilor lui Dumnezeu şi ceea ce înseamnă să faci voia lui Dumnezeu în zilele noastre. Daniel spune ‘împăraţii noştri au eşuat’. Este aceasta adevărat în cazul credinţei creştine aşa cum o cunoaştem noi? Cred că este adevărat. Să ne gândim la prinţi, oamenii cu influenţă în mijlocul poporului lui Dumnezeu, oamenii ce ocupă locuri date lor de către Dumnezeu. Citim deseori în cartea Numeri despre prinţi scoşi în faţă ca persoane cărora li s-a dat din partea lui Dumnezeu îndrumarea pentru a împlini fapte pentru El. Prinţii au eşuat. Nu numai prinţii şi conducătorii au eşuat, dar şi poporul, de asemenea – personal, fiecare dintre noi. Petru era cu singuranţă un împărat. Petru a eşuat, el a îndrumat greşit pe sfinţi astfel încât până şi Barnaba a fost atras de această prefăcătorie (Galateni 2:11-14 ). Când privim la timpul de trezire de acum 150 de ani şi vedem despărţirile prin îndepărtarea continuă de la adevăr, nu putem decât să ne plecăm capetele în ruşine. Noi spunem ‘Ce bine ar fi fost dacă adevărul ar fi fost păstrat!’ Şi toţi ar trebui să purtăm responsabilitatea eşecului.
Eşecul din timpul lui Daniel nu s-a întâmplat doar în timpul când Daniel a fost la Babilon, tot la fel şi declinul pe care îl vedem noi azi nu s-a întâmplat peste noapte, şi motivul este foarte simplu: cuvântul lui Dumnezeu a fost neglijat. ‘Noi nu am ascultat de profeţi’, spune Daniel. ‘Când cuvantul lui Dumnezeu era vestit în curăţie şi în putere nimeni nu îi acorda atenţie, erau atât de ocupaţi cu propriile afaceri în loc de a asculta cuvântul lui Dumnezeu’. Invidia s-a putut vedea la Acan imediat după ce poporul a intrat în ţară (Iosua 7 ), o dorinţă după lucruri materiale şi, de asemenea, la începutul perioadei bisericii, în Anania şi Safira (Fapte 5 ), apoi a urmat o ignorare totală a cuvântului lui Dumnezeu în strângerea laolaltă şi în urmarea învăţăturilor legate de aceasta. Nu e de mirare că mâna pedepsei lui Dumnezeu este asupra noastră. Deci să ne mărturisim, să luăm această atitudine de umilinţă asupra noastră. Dacă putem, atunci această strângere nu va fi fost în zadar. Nu este cazul să ne uităm peste umăr la celălalt, ci să o luăm acasă pentru propriile conştiinţe, pentru propriile inimi şi să lucrăm în umilinţă înaintea lui Dumnezeu.
Vreau să vă spun o istorisire cu titlu de încurajare pentru a vă arăta cum putem face lucrurile mai bune. Când am fost în Germania, am fost prezentat unui tânar ce mi-a fost descris ca un student eminent. Mi s-au povestit diferite lucruri despre care el era interesat şi că frângea pâinea împreună cu fraţii de aproape un an. Părinţii săi erau agnostici practicanţi. Am întrebat cum de a ajuns în mijlocul fraţilor şi mi s-a spus o poveste ce mi-a mişcat inima şi de aceea vreau să v-o împărtăşesc şi vouă. Cand era la colegiu a observat o tânără ce era diferită. A studiat-o atent şi a trebuit să recunoască faptul ca ea era diferită, diferită în înfăţişare şi diferită în comportamentul ei. Într-un final curiozitatea l-a împins şi a întrebat-o ‘De ce eşti tu diferită? Am observat că părul tau este diferit de al celorlalte şi am observat că îmbrăcămintea ta este diferită de a celorlalţi’
‘Ei bine’ a zis ea ‘eu cred în Domnul Isus Hristos’.
‘Oh’ a zis el ‘Eşti obligată să te porţi aşa?’
‘O, nu’ a zis ea ‘Mă port aşa pentru că îl iubesc pe Domnul Isus’.
Şi acesta a fost motivul convertirii lui. Convertirile nu pot veni doar prin campanii (mulţumim lui Dumnezeu pentru ele), dar salvarea poate veni în viaţa unei persoane prin credincioşia faţă de Domnul. Acel tânăr merge mai departe, el face progrese în viaţa sa spirituală, el a văzut credincioşie, a fost mijlocul convertirii sale şi îl guvernează şi în viaţa sa. Dragi fraţi, tineri şi bătrani, fie ca Domnul să ne ajute să fim credincioşi! Îi vom influenţa pe cei care sunt în jurul nostru şi îi vom influenţa în direcţia corectă.
Fie ca Domnul să ne ajute să fim tot mai mult antrenaţi în această chestiune a rugăciunii. Atitudinea corectă, dorinţa dreaptă şi felul de viaţă care dă putere rugăciunilor noastre în timp ce îl aşteptăm pe Domnul pentru a-L vedea faţă în faţă.
Preluat şi tradus de pe www.biblecentre.org
///////////////////////////////////////////
Şapte rugăciuni esenţiale, din revista „Cercetați Scripturile”
Cine studiază Psalmii întâlneşte acolo multe rugăciuni, pe care fiecare copil al lui Dumnezeu ar trebui să şi le însuşească, pentru a le folosi în viaţa de toate zilele. Desigur, nu ca să repetăm cuvânt cu cuvânt aceste rugăciuni. Dar conţinutul acestor rugăciuni ar trebui totuşi să fie şi în gândurile şi rugăminţile noastre. În cele ce urmează ne vom gândi la şapte rugăciuni, care sunt importante pentru orice credincios.
rugaciune
1) „Paşii mei stau neclintiţi pe cărările Tale, şi nu mi se clatină picioarele“ (Psalm 17:5). Din toate părţile suntem înconjuraţi de curse şi capcane. Cât de uşor poate aluneca piciorul nostru! Cât de repede pot paşii noştri să se îndepărteze de urmele Domnului, dacă părăsim atmosfera protectoare a rugăciunii personale. Să păstrăm aceste cuvinte în inima noastră, ca totdeauna să le avem la îndemână. Numai dacă Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în noi, vom fi capabili să rămânem neclintiţi în ziua cea rea.
2) „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele, şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!“ (Psalm 19:14). Toţi cei care Îl iubesc din inimă pe Domnul Isus, au această dorinţă. Ce spunem este mai mult sau mai puţin roada a ceea ce gândim. Cât de necesar este ca interiorul nostru să-i fie plăcut Domnului! Numai atunci va corespunde vorbirea noastră cu ceea ce se aşteaptă de la cei care aparţin Domnului Isus şi sunt copii ai Dumnezeului celui viu.
3) „Arată-mi, Doamne, căile Tale, şi învaţă-mă cărările Tale“ (Psalm 25:4). Cu toate că ştim câte ceva despre cum gândeşte Dumnezeu cu privire la toate, înclinăm să ne formăm propria noastră opinie. Trebuie să ne întoarcem, ca El să ne facă cunoscut căile Sale, adică să ne facă cunoscut cum acţionează şi cum vrea să acţioneze cu privire la toate problemele confuze din jurul nostru. El trebuie să ne înveţe din nou calea Sa, ca noi să înţelegem intenţia Lui şi să vedem clar rezultatul final. Atunci putem să păşim înainte hotărâţi şi plini de încredere pe calea cea bună, pe care El doreşte să ne vadă.
4) „Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta“ (Psalm 51:15). Buzele noastre trebuie să fie deschise nu doar când ne exprimăm în public, ci şi în viaţa privată. Când El ne atinge buzele, ele sunt conduse ca să exprime lauda Sa şi să vestească toate faptele Sale minunate.
5) „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!“ (Psalm 119:18). De fiecare dată când citim Biblia, când cugetăm la conţinutul ei preţios, avem nevoie de Duhul Sfânt. El este Autorul ei, şi numai el ni-L poate arăta pe Hristos în timp ce ia din ce este al Său şi ne vesteşte nouă.
6) „Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte, înviorează-mă în calea Ta!“ (Psalm 119:37). Peste tot întâlnim lucrarea orbitoare a lumii. Cât de necesar este ca privirile noastre să fie atrase de la ce este vizibil, de la ce este trecător şi să fie îndreptate mai intens spre ceea ce este încă invizibil şi veşnic!
7) „Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele, şi păzeşte uşa buzelor mele!“ (Psalm 141:3). Dintre cele şapte rugăciuni amintite, de aceasta avem nevoie poate cel mai mult. Cuvântul spus în pripă, exprimarea necontrolată, o observaţie proastă – cât de uşor şi de repede sunt exprimate! Dacă cineva care a fost aşa de blând ca Moise a vorbit cu buzele fără să gândească, cât de necesar este ca fiecare creştin să se străduiască cu cea mai mare atenţie în această privinţă. În fiecare zi, ba chiar în fiecare oră ar trebui să veghem asupra cuvintelor ce le exprimăm, altfel vom păcătui cu limba, acest mădular mic, dar neliniştit.
Să ne gândim încă o dată la aceste şapte rugăciuni. Toate au de-a face cu viaţa zilnică. Nu putem să renunţăm la niciuna. Să aducem adesea aceste rugăciuni înaintea Domnului, nu doar atunci când necesitatea lor este vizibilă şi urgentă, ci deja înainte ca primele semne ale pericolului să se arate. Apele liniştite au vicleniile lor. Se trece adesea cu vederea peste acest lucru. Să ne obişnuim să ne rugăm tot timpul, adică să trăim într-o stare de rugăciune. Aceasta este singura cale sigură.
////////////////////////////////////////////
Rugăciunea prin Duhul Sfânt,
din revista „The Bible Treasury”
Duhul Sfânt, Duhul înfierii, este Cel care reglementează întreaga experienţă creştină adevărată şi care îi determină întreaga desfăşurare. Suferim ca fii şi ne bucurăm ca fii. Dacă ne cunoaştem poziţia, găsim că ea este una pur filială. Prin urmare Duhul Sfânt, care ne dă mărturie despre această siguranţă binecuvântată, devine puterea care formează caracterul creştin. Pentru că El nu este doar Acela care transmite iniţial viaţă sufletelor noastre ci de asemenea şi puterea activă pentru a o susţine şi a o manifesta. Din acest motiv toate aceste sentimente şi afecţiuni care îl disting pe credincios de omul natural, sunt atribuite în Scriptură Duhului, ca fiind Cel care le produce.
După cum lauda este expresia cuvenită a acelei păci şi bucurii pe care cunoaşterea Dumnezeului speranţei o stârneşte în inimile noastre (Romani 15:13 ; Evrei 13:15 ), tot astfel exprimarea firească a dorinţei spirituale este rugăciunea. Exprimarea vagă şi tristă a suferinţei şi luptei dinăuntru este ajutată de simpatia Duhului harului care mijloceşte cu suspine de nespus (Romani 8:26 ). Duhul Sfânt care, în timp ce ne readuce aminte de nevoile noastre personale, sau de cele ale mădularelor Trupului lui Hristos ca întreg, care suferă, sau în timp ce însufleţeşte speranţa noastră şi stârneşte în noi dorinţe mai stăruitoare pentru gloria lui Dumnezeu, îl conduce inevitabil pe acela care se roagă, a cărui inimă o umple, la Domnul Isus.
Adevărata rugăciune prin Duhul trebuie să cuprindă, ca scop final al ei, împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Scopul ei, prin urmare, variază odată cu progresul credinciosului pe calea lui Dumnezeu. Arătându-ne lucrurile lui Hristos, El ne face să cunoaştem speranţa chemării noastre cereşti ca pe un adevăr prezent, în timp ce El ne îngăduie să anticipăm manifestarea viitoare a gloriei lui Isus, în împlinirea cuvântului sigur al profeţiei. Lumea care va veni, eliberarea creaţiei care suspină, astfel de lucruri fiind cuprinse în promisiunile lui Dumnezeu, sunt o parte din alimentaţia naturală a sufletului celui credincios. Ele formează, prin urmare, subiecte pentru rugăciuni prin Duhul. Deoarece tot ceea ce Îi aparţine Domnului Isus trebuie să fie dorinţa inimii în care locuieşte Duhul înfierii.
Este remarcabil că, în timp ce îndemnul la rugăciunea frecventă este adresat sfinţilor în mod repetat în Scriptură, doar în acest pasaj se regăseşte întreaga expresie „rugându-vă prin Duhul Sfânt”. Dacă observăm contextul în care se află, la începutul acelui îndemn izbitor de rămas bun cu care încheie Iuda, avertismentul lui profetic sumbru cu privire la apostazia creştină, cu greu nu vom putea să vedem că în această expresie există o mare forţă caracteristică. Credinţa pe care suntem noi îndemnaţi să ne zidim este denumită accentuat „credinţa voastră preasfântă”. Rugăciunea prin care noi trebuie să-I facem cunoscut lui Dumnezeu cererile noastre, în mijlocul răului crescând al vremii, trebuie să fie „prin Duhul Sfânt”. Adevărul distinct al dispensaţiei creştine este prezenţa şi puterea Duhului Sfânt în Adunare, ca Martor divin al gloriei Mântuitorului înălţat. Odată cu înaintarea stricăciunii spirituale în această dispensaţie, va urma în mod firesc o insensibilitate crescândă cu privire la natura şi valoarea acestei învăţături caracteristice. La încheierea ei duhul abaterii, cu un efect de temut, deşi având cel mai drept caracter al pedepsei, va pune pe deplin stăpânire pe minţile acelora care nu s-au lăsat înduplecaţi de dragostea adevărului mântuitor. Într-o ignoranţă de bunăvoie a primelor Sale fapte de judecată, vor batjocori avertismentele Duhului ca fiind doar nişte tradiţii neconvingătoare şi mitice. În mijlocul dominării răului nestăpânit al oamenilor, aceia care sunt iubiţi de Dumnezeu sunt îndemnaţi atât de solemn la rugăciune prin Duhul Sfânt.
Însă rugăciunea prin Duhul Sfânt implică o supunere deplină atât a inimii cât şi a conştiinţei faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, deoarece cuvântul este pentru credincios întotdeauna un cuvânt de har, nu doar un avertisment necesar, ci şi o mai îmbelşugată plinătate de mângâiere, cuvântul lui Dumnezeu va fi primit de către aceia care în loc să trăiască pe pământ în plăceri (Iacov 5:5 ) aşteaptă în speranţă sigură şi o lung încercată răbdare venirea Fiului lui Dumnezeu din ceruri (Evrei 10:36-39 ). A ţine adevărul ca învăţătură şi chiar a zidi aşteptări întemeiate pe o asemenea înţelegere a învăţăturii, nu este suficient. Dacă nu este activă credinţa, zidirea este imposibilă.
Rugăciunea nu este întotdeauna un lucru izvorât din instinct, la repezeală. Este mai degrabă privită în Scriptură ca o acţiune deliberată a unei înţelegeri spirituale. De aceea este deseori găsită în asociere cu lupta, cu stăruinţa, etc. Ca orice alt exerciţiu spiritual autentic, îşi are originea în inimă, în care locuieşte Duhul Sfânt. Credinţa în Dumnezeu este cauza care o produce. Voia lui Dumnezeu, cunoscută, trebuie prin urmare să fie principiul care o reglementează. În timp ce este modelată şi condimentată de anumite cerinţe care stârnesc din când în când sentimentele celui credincios, fie ca membru al unicului Trup al lui Hristos, fie ca un om al lui Dumnezeu singur în mijlocul unei lumi amestecate, rugăciunea prin Duhul trebuie să fie un obicei al omului cu adevărat spiritual. În privinţa solemnităţii şi a râvnei, decursul ei va fi fără vlagă sau din abundenţă, după cum credinciosul însuşi este obişnuit să fie puţin sau mult în părtăşie conştientă cu Dumnezeu.
////////////////////////////////////////////
Cărţile şi canonul Noului Testament, de Walter Scott
https://comori.org/biblia-studiu-biblic/cartile-si-canonul-noului-testament/
Scrierea cărţilor Bibliei a fost începută de Moise în câmpiile Moabului în secolul al XV-lea î.Hr., subiectele pe care aceste cărţi le tratează fiind completate de Pavel în timpul întemniţării sale la Roma în a doua jumătate a primului secol creştin (Coloseni 1:25 ), în timp ce Ioan, ultimul dintre apostoli, a avut parte de acele viziuni minunate în stâncoasa insulă Patmos, iar totalitatea lor, cunoscută de noi ca „Apocalipsa”, i-a fost încredinţată spre scriere la sfârşitul primului secol.
Prima şi ultima carte a Bibliei
Dacă prima carte a Bibliei ne descoperă sursele binelui şi răului, originea tuturor lucrurilor, germenele oricărui adevăr, temelia oricărei relaţii divine şi omeneşti, ultima carte ne arată rezultatele finale şi eterne, triumful binelui asupra răului; deznodământul – fie în glorie sau în judecată – rasei umane. Acolo privim cum mândria omului este umilită şi cum carnea păleşte sub mâna lui Dumnezeu. Tot acolo, cei smeriţi şi blânzi de pe pământ care s-au identificat prin har cu Hristos şi crucea Sa, sunt înălţaţi. Pecetea eternităţii, amprenta mâinii lui Dumnezeu se aşează deasupra fiecărei persoane şi a fiecărui subiect tratat în cea de-a 66-a carte a Sfintei Scripturi – Apocalipsa.
Apostolii Petru şi Pavel
Apostolii Petru şi Pavel au fost martirizaţi în timpul domniei lui Nero, „leul” care sfâşie (2. Timotei 4:17 ). Ultimul prin decapitare iar primul prin răstignire şi, la propria sa cerinţă, cu capul în jos, ca nefiind vrednic să moară asemenea Stăpânului său. Nu vedem niciun motiv pentru care să ne îndoim de tradiţia care consemnează aceste evenimente privitoare la aceşti iubiţi apostoli. Este cert că ambii au avut revelaţii speciale ale sfârşitului lor iminent, deşi, poate, nu şi a felului morţii lor. Ar fi bine să remarcăm în trecere că ambii apostoli au insistat ferm ca sfinţii să dea ascultare şi onoare împăratului Nero – unul dintre cei mai răi şi mai cruzi oameni care au stat vreodată pe tronul Cezarului. Nu caracterul conducătorului ci poziţia pe care o ocupă este cea care cere respect şi onoare din partea sfinţilor lui Dumnezeu (Romani 13:1-7 ; 1. Petru 2:17 ).
De la împăratul Nero la Domiţian
Nu îndrăznim să întinăm minţile cititorilor noştri nici să întunecăm paginile noastre cu un recital al cruzimilor practicate de Nero de-a lungul unei domnii de treisprezece ani. Ajunge să spunem că menţionarea lor este scrisă în cer de un condei care consemnează cu credincioşie faptele şi gândurile oamenilor. După moartea infamă a tiranului, trei împăraţi unul după altul şi-au asumat haina purpurie şi au stăpânit destinele pământeşti ale omenirii într-o perioadă de doi ani, urmaţi de domniile prospere ale lui Vespasian şi a fiului său Titus – ultimul fiind numit de romani „plăcerea omenirii”. Asediul Ierusalimului –un asediu fără egal în analele istoriei – a avut loc tot în timpul domniei acestor împăraţi. Naţiunile au distrus Ierusalimul atât de complet încât plugurile romane au brăzdat cetatea (Mica 3:12 ) iar moartea sau sclavia a fost partea destinată a locuitorilor ei (Deut 28:49-57 ). Dar steaua lui Iacov va răsări din nou, iar fii distrugătorilor ei vor construi din nou zidurile ei şi îşi vor vărsa comorile şi bogăţiile în cetatea dragostei şi alegerii Mântuitorului (Isaia 60 ).
După aceea a urmat domnia lui Domiţian, care a fost desemnat pentru a ocupa tronul fratelui său Titus. Ce perioadă! Ne întrebăm dacă cea mai neagră pagină a istoriei poate concura cu ea. Pentru aproximativ 15 ani, începând cu anul 81 d. Hr., lumea romană a zăcut însângerată la picioarele despotului. Răutatea acestui om, care nu a cruţat nici după vârstă, sex sau rang, în satisfacerea avariţiei şi cruzimii sale, este fără egal. Suferinţele creştinilor sub cea de-a doua persecuţie legală din timpul acestei groaznice domnii au fost cu adevărat grozave, iar chinurile la care ei au fost supuşi au fost barbare până la extrem. Domiţian nu doar că a călcat fidel pe urmele lui Nero, ci chiar l-a depăşit pe acel tiran dement şi urâtor al omenirii prin îmbuibarea sa cu sângele şi agonia supuşilor săi şi a sfinţilor lui Dumnezeu.
Apostolul Ioan şi Patmos
Se spune în tradiţie că iubitul apostol Ioan, cel care la momentul respectiv mai era singurul supravieţuitor dintre „cei doisprezece”, a fost adus înaintea împăratului şi, după o scurtă examinare, s-a ordonat să fie aruncat într-un cuptor cu ulei fierbinte, dar după câteva ceasuri a fost scos afară nevătămat. Tertulian, care a trăit în secolul al treilea, atestă adevărul acestei întâmplări şi s-a pus întrebarea cine, dacă există, dintre scriitorii timpurii o neagă? Totuşi este cert că Ioan a fost condamnat la un exil permanent în insula stâncoasă Patmos. În acel stabiliment trist pentru condamnaţi, de aproximativ 40 km în circumferinţă, scăldat de apele Mării Egee, cei mai răi criminali erau trimişi pentru a-şi prelungi o existenţă trudită prin munca în minele care existau pe insulă. Putem fi siguri că neînduplecatul împărat roman nu i-a permis întemniţatului Domnului vreo scutire de la munca silnică şi de la societatea depravată a Patmosului. Există o mănăstire ortodoxă pe insulă, iar călugării leneşi pretind că ea descrie chiar peştera în care Ioan a fost în Duhul în ziua Domnului, acolo unde au fost primite viziunile şi priveliştile descrise în Apocalipsa şi unde a fost scrisă profeţia. Odată cu ascensiunea la tron a lui Nerva, edictele lui Domiţian au fost anulate, creştinii exilaţi au fost rechemaţi şi proprietăţile lor confiscate le-au fost redate. Ioan, conform majorităţii istoricilor antici, s-a întors de pe neospitaliera insulă Patmos la Efes, capitala înfloritoare a Asiei Mici, şi acolo şi-a sfârşit zilele în pace la înaintata vârstă de 100 de ani, plin de dragoste şi de slujire pentru preaiubitul său Stăpân.
Apostolul Ioan şi canonul
Nu cunoaştem ca Ioan să fi lăsat cu autoritatea sa apostolică vreo instrucţiune cu privire la ce scrieri erau canonice. Dacă oricare dintre cele 66 de cărţi ale Bibliei nu poartă cu ea propria ei dovadă faţă de sufletul şi conştiinţa oamenilor, atunci nicio dovadă exterioară nu va convinge. Este un amănunt important faptul că Ioan a supravieţuit cu 7 ani revelaţiei complete a lui Dumnezeu. El a fost acolo ca să distingă, cu autoritatea sa apostolică primită de la Domnul Isus Hristos, cărţile inspirate de cele neinspirate care circulau atunci între biserici. Se putea apela la el dacă era necesar, cu privire la orice aspect care implica autoritatea divină a oricărei cărţi a Sfintei Scripturi.
Faptul că Ioan Îl cunoştea personal pe Domnul şi că el cunoştea atât de familiar scrierile apostolilor şi ale altora şi, putem noi adăuga, vegherea lui cu gelozie la gloria, persoana şi lucrarea Stăpânului său, îl făcea pe apostol mai potrivit decât toţi ceilalţi pentru misiunea de a înmâna Bisericii o Biblie completă. Avem dovezi clare că nicio scriere ulterioară celor ale lui Ioan nu a fost vreodată admisă în canonul Noului Testament.
Canonul Noului Testament
Este adevărat că numeroase cărţi creştine circulau, chiar în zilele lui Luca, scriitorul celei de-a treia Evanghelii şi a cărţii Faptele Apostolilor (Luca 1:1 ), unele dintre ele atribuite apostolilor şi însoţitorilor lor, dar ele nu erau privite ca fiind inspirate, oricât de mult preţuite ar fi fost în alte privinţe. Atât de numeroase sunt citatele din Noul Testament în scrierele părinţilor din primele şapte secole, încât întreg Noul Testament ar putea fi recuperat de acolo, dacă ar fi nevoie. Recunoaştem sincer că totuşi anumite epistole, precum Evrei, 2 Petru, Iuda şi Apocalipsa, nu au fost la început recunoscute universal ca fiind canonice, datorită dificultăţilor de comunicare existente în acele vremuri timpurii. Nu era o chestiune uşoară atunci pentru biserici sau pentru persoane individuale aflate la distanţă să menţină relaţii unii cu ceilalţi şi trebuie să ţinem cont că epistolele erau adresate persoanelor sau adunărilor care în unele cazuri se aflau şi la peste 1500 de km; pe lângă aceasta, transcrierea cu acurateţe a copiilor după original necesita timp şi atenţie. Amintindu-ne de aceste aspecte, suntem mulţumitori pentru grija extremă cu care a fost, în cele din urmă, recunoscut canonul Noului Testament.
Se cunoaşte puţin despre momentul când cele 27 de cărţi ale Noului Testament au fost prima oară adunate sau principiul după care au fost ele aranjate. Este totuşi evident, pe temeiul moral, că Apocalipsa alcătuieşte o concluzie potrivite a Noului Testament, după cum şi Maleahi încheie canonul Vechiului Testament. Iar acest fel de dovadă este cu mult mai valoros decât oricare altul, întrucât cercetează conştiinţa şi aduce sufletului o încredinţare interioară. Dacă, prin urmare, ultimul dintre profeţii evrei îl lasă pe Israel sub ultimele rugăminţi stăruitoare ale dragostei lui Iahve până la venirea lui Mesia în har, tot astfel ultimul dintre apostoli lasă Biserica sub glasul de avertisment al Duhului lui Dumnezeu până la venirea lui Hristos în glorie. Între Maleahi şi Matei a trecut o perioadă de patru secole şi jumătate, Duhul unindu-i într-o singură mărturie comună, „Scriptura nu poate fi desfiinţată”; comparaţi Maleahi 3:1 şi Maleahi 4:5 cu Matei 17:11-13 . De asemenea, Moise, dătătorul legii şi apostolul Ioan mărginesc o perioadă de şaisprezece secole, „Scriptura nu poate fi desfiinţată”; comparaţi Geneza 1 cu Apocalipsa 21 . Sfânta Scriptură poate fi asemănată cu un pod nobil cu 66 de arcade – subminează una doar şi întregul sistem al Apocalipsei se prăbuşeşte. Cititorule, ţine cu tărie Scripturile inspirate ale Dumnezeului nostru!
Noul Testament: materialul documentelor şi manuscriselor originale
„Noul Testament” este o expresie care defineşte noua poziţie a credinciosului înaintea lui Dumnezeu, începând cu lucrarea crucii şi sfâşierea perdelei. Este fără îndoială o expresie împrumutată din Matei 26:28 şi presupunem că 2. Corinteni 3:14 ar da titlul şi caracterul descoperirii precedente: „Vechiul Testament”. Noul Testament a fost completat în timpul celei de-a doua jumătăţi a primului secol. Documentele originale care au ieşit de sub condeiul inspiraţiei au fost în general fie din pergament fie din sfărâmiciosul papirus.
Dacă semnăturile inspirate s-ar fi păstrat, credem că oamenii s-ar fi închinat la ele. Israel a adorat şarpele de aramă ( 18:4 ) şi s-ar fi închinat şi la trupul lui Moise şi i-ar fi venerat mormântul dacă el ar fi murit în mijlocul lor şi dacă mormântul lui ar fi fost cunoscut (Deuteronom 34:5,6 ; Iuda 9 ). Se pare că Pavel a folosit pergament în general, dacă nu exclusiv, în scrierea epistolelor sale (2. Timotei 4:13 ), care era foarte durabil, fiind confecţionat din piele de oaie, de antilope, etc. Confecţionarea acestor piei pentru păstrarea documentelor de valoare a fost perfecţionată în Pergam. Numele cetăţii a dat denumirea obiectului. Ioan a scris pe papirus (2. Ioan 12 ), plantă care creştea din abundenţă pe malurile Nilului şi în vechime şi lângă Iordan, de unde provine cuvântul hârtie în limba engleză (paper, n. tr.)
Câteva specimene ale acestei hârtii egiptene au fost găsite în morminte, însă nu foarte multe, deoarece materialul este dificil de prezervat, fiind atât de sfărâmicios. Un material încă şi mai vechi este inul, care s-a descoperit că erau învăluite mumiile egiptenilor şi care era acoperit peste tot cu înscrisuri şi hieroglife. Cele mai timpurii documente creştine pe care le deţinem datează din secolul al patrulea. Niciun manuscris din vechime nu este atât de vechi. Ne îndoim că vreun manuscris ebraic a existat mai devreme de secolul X î.Hr. Evreii obişnuiau să cumpere manuscrise valoroase foarte vechi, deteriorate sau rupte. Manuscrisul Codex Sinaiticus, descoperit de profesorul Tischendorf, eminentul cărturar biblic, se presupune a data cam din perioada ascensiunii lui Constantin la tronul imperial şi este privit ca o transcriere directă a manuscriselor distruse în timpul domniei precedente. Probabil că manuscrisele originale au fost distruse în timpul băii de sânge de sub Diocleţian – ultimul şi cea mai febrilă dintre persecuţiile păgâne. Primul exemplu consemnat al arderii unei părţi din Cuvântul lui Dumnezeu se găseşte în Ieremia 36:20-32 . Ioiachim, personal şi prin posteritate, a avut parte de o pedeapsă teribilă pentru ticăloasa lui faptă. Totuşi cititorul poate răsufla uşurat şi se poate bucura de siguranţa morală pe care Dumnezeu i-o acordă, că posedă într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi există o perioadă de aproximativ 280 de ani de la vremea apostolilor până la cea mai timpurie copie existentă a acestor scrieri, totuşi peste prăpastia aceasta s-a aşezat cu uşurinţă o punte. Alte ajutoare adecvate sunt la dispoziţia cărturarilor, a căror trudă în restaurarea textului sacru pentru a fi cât mai aproape de forma în care l-au lăsat mâinile scriitorilor inspiraţi este cu adevărat o cauză pentru sinceră recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
Noul Testament şi epistolele lui Pavel
Noul Testament conţine 27 de cărţi, lucrarea a opt scriitori inspiraţi, şi toate scrise într-o perioadă de cincizeci de ani. Toate se încheie în versiunea noastră, deşi nu în copiile greceşti, cu „Amin”-ul Duhului, cu excepţia epistolelor lui Iacov şi a treia a lui Ioan. Unii dintre aceşti scriitori inspiraţi erau neştiutori de carte, precum Petru şi Ioan (Fapte 4:13 ), alţii erau învăţaţi, precum Luca şi Pavel. Aceste cărţi nu sunt aranjate în ordine cronologică, poate cu excepţia Evangheliilor şi a cărţii Faptele Apostolilor.
Epistolele lui Pavel, în număr de paisprezece, formează un grup distinct pe care am putea să-l denumim „Credinţa”. Prima în ordinea morală este Romani, în timp ce ultima în ordinea cronologică şi morală este 2 Timotei. Prima epistolă scrisă dintre acestea paisprezece este aceea adresată tesalonicenilor. Calitatea de autor a epistolei către Evrei a fost un subiect îndelung disputat. A fost atribuită lui Petru, Apolo şi lui Pavel. Din dovezile interne pricepem că marele apostol al naţiunilor a fost scriitorul ei (Evrei 13:23 ), în timp ce din 2. Petru 3:15 primim siguranţa că Pavel era autorul. Mai departe, prin faptul că scriitorul dezvoltă gloria Aceluia care este „Apostolul şi Marele Preot” al mărturiei creştine, el a fost condus de Duhul să-şi reţină menţionarea propriului său nume. Evrei a fost plasată ca ultima dintre cele paisprezece epistole pauline, deoarece aceia care au colecţionat cărţile sacre sau editorii Noului Testament se presupune că au avut dubii cu privire la autorul ei. Inspiraţia ei, totuşi, este independentă de scriitorul folosit. Primul cuvânt în fiecare dintre aceste epistole inspirate este „Pavel”, în afară de ultima.
Împărţiri ale Noului Testament
Totalul de 27 de cărţi se poate clasifica în mod avantajos astfel: în primul rând, Evangheliile, în al doilea rând, Faptele Apostolilor, în al treilea rând epistolele, în al patrulea rând Apocalipsa.
În prima parte se pune lucrarea de temelie a creştinismului în Persoana şi lucrarea Mântuitorului. Levi sau Matei, un colector de taxe impozabile la pescăriile şi mărfurile din Capernaum sub administraţia romană, o îndeletnicire odioasă în estimarea iudeilor, descoperă gloriile mesianice ale lui Hristos potrivit profeţiilor Vechiului Testament şi Îl descoperă în moarte ca jertfa pentru păcat a lui Dumnezeu pentru iudei şi naţiuni. Ioan Marcu, pentru un timp slujitorul lui Pavel şi al lui Barnaba, ruda sa apropiată, şi probabil copilul lui Petru în credinţă (1. Petru 5:13 ), menţionează într-un mod mişcător slujirea Domnului – remarcând mâna, privirea, inima şi harul de mare preţ al unui slujitor desăvârşit. Marcu, sub călăuzirea Duhului, prezintă moartea Sa ca jertfă pentru vină. Învăţatul şi educatul Luca, dintre naţiuni, „doctorul preaiubit”, a avut sarcina minunată de a descoperi perfecţiunea umanităţii lui Isus, de a urmări calea Fiului Omului lovit, în suferinţă, de la împrejurările iudaice care au precedat naşterea sau în ieslea din staul până când cerurile cerurilor L-au primit. În această evanghelie Isus ia locul atât a jertfei de mâncare (Levitic 2 ) cât şi al jertfei de pace (Levitic 3 ). Ioan, prietenul apropiat al lui Petru şi cel care a stat la pieptul Domnului Isus, descoperă acele adevăruri divine şi minunate privitoare la Persoana şi gloria Domnului din eternitate în eternitate. Gloriile şi titlurile divine ale Fiului, dacă ar fi toate scrise, ar constitui o bibliotecă prea vastă ca această lume să o conţină (Ioan 21:25 ). Am început cu jertfa pentru păcat şi încheiem aici cu jertfa pentru arderea-de-tot.
În cea de-a doua parte sau secţiune a Noului Testament avem cartea Faptele Apostolilor – singura carte istorică dintre cele 27 – scrisă de doctorul Luca prietenului său creştin solicitator, Teofil, probabil un guvernator roman peste una din provinciile asiatice ale imperiului. Credem că este foarte probabil ca Teofil să fi renunţat la poziţia lui oficială din administraţia romană după examinarea evangheliei prietenului său Luca. Titlul de „preaales” (Luca 1:3 ) este omis în Fapte 1:1 . Faptele urmăresc din punct de vedere istoric progresul creştinismului printre iudei prin Petru (Fapte 1 – 12 ) şi printre naţiuni prin Pavel (Fapte 13 – 28 ). Zelul misionar şi truda de lungă durată a apostolului neamurilor vreme de aproximativ 30 de ani, turneele sale evanghelistice, ultima sa mare călătorie de la Ierusalim la Roma, circumstanţele istorice în care au fost scrise epistolele, ridicarea şi progresul a numeroase adunări înfiinţate de apostoli şi de alţii, alcătuiesc o carte de o importanţă de neegalat în analele iniţiativelor misionare.
În cea de-a treia secţiune a Noului Testament sunt incluse cele paisprezece epistole ale lui Pavel, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iacov şi una a lui Iuda – în total, 21. Creştinismul sau dreptatea(neprihănirea) lui Dumnezeu este tema principală în epistola către Romani; biserica şi slujirea în Corinteni; harul în contrast cu legea în Galateni; locurile cereşti pentru binecuvântare, putere şi conflict, în vreme ce lumina cerului se reflectă peste orice relaţie pământească în care se află creştinul, sunt marile subiecte ale epistolei către Efeseni; experienţa creştină în Filipeni; gloriile personale şi relaţionale ale lui Hristos sunt revelate în Coloseni; în Tesaloniceni se tratează subiectul venirii Domnului pentru cei care au adormit şi pentru cei care sunt în viaţă; casa lui Dumnezeu în ordine şi în dezordine în Timotei; umblarea şi disciplina creştină în lume în Tit; o chestiune pur casnică este tratată cu mult tact în corespondenţa către Filimon; poziţia din prezent de Jertfă, Preot, Mijlocitor şi Înainte-Mergător, dincolo de perdea, a lui Hristos – noi înăuntru ca închinători, în exterior ca martori ai Săi – sunt tratate în Evrei; umblarea practică în evlavie o găsim în Iacov; guvernarea lui Dumnezeu în timp şi mai departe, în eternitate în epistolele apostolului evreu Petru; viaţa, dragostea şi lumina sunt temele principale în epistolele lui Ioan, iar în Iuda avem un avertisment energic şi solemn cu privire la vremurile apostate.
A patra şi ultima parte a Noului Testament este reprezentată de cartea Apocalipsa. A fost scrisă de Ioan în timpul întemniţării lui în pustia şi inospitaliera insulă grecească Patmos. Judecata este marele subiect al cărţii. Tunetul artileriei cerului, prăbuşirea împărăţiilor, bocetul păcătoşilor nepocăiţi, cerul, pământul, iadul, eternitatea, timpul, Dumnezeu, Hristos, îngeri, Satan şi oameni, toate acestea sunt câteva dintre locurile, personajele şi tablourile atât de viu şi de teribil zugrăvite în cea de-a 66-a carte a Scripturii. Timpul este aproape, la fel şi conţinutul oricărei viziuni.
Sfânta Scriptură – cărţile Noului Testament.
Numele şi însemnătatea lui, caracterul cărţii, de cine a fost scrisă sau întocmită, unde şi când a fost scrisă
Matei – dar al Domnului
Această Evanghelie este consemnarea Duhului a drepturilor şi titlurilor divine, omeneşti şi legale ale lui Hristos la tronul lui Israel. Ordinea este aici mântuirea mai întâi pentru iudei şi apoi pentru naţiuni.
Matei (vezi Marcu 2:14 ), sau Levi, de origine iudaică, Palestina, anul 38 d.Hr.
Marcu – amabil
Această Evanghelie reprezintă consemnarea Duhului a slujirii şi a faptelor lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, faţă de Israel în nevoie. De aceea, văzut ca un slujitor în har al lui Dumnezeu, nu ne este dată nicio genealogie a Domnului.
Ioan, numit şi Marcu, văr cu Barnaba (Coloseni 4:10 ), Roma, 64 d. Hr.
Luca – luminos
Această Evanghelie este consemnarea căilor lui Isus, Fiul Omului, de suferinţă, har şi dependenţă; aici găsim nu genealogia legală, precum în Matei, ci pe cea omenească.
Luca, un doctor dintre naţiuni (Coloseni 4:14 ), Roma 64 d. Hr.
Ioan – Har sau dar al Domnului
Această Evanghelie reprezintă consemnarea Duhului a gloriilor divine ale Fiului. Simplicitatea fără egal, şi totuşi adâncimile profunde revelate aici sunt cu adevărat dumnezeieşti.
Ioan, tovarăş al lui Petru (Ioan 21:20-24 ), Efes, 69 d. Hr.
Fapte – nume derivat din caracterul acestei cărţi
Această carte, singura carte istorică a Noului Testament, completează istoria Evangheliilor şi slujeşte drept introducere la studiul epistolelor.
Luca, „doctorul preaiubit” şi însoţitor al lui Pavel, Roma, 64 d.Hr. (completând cea de-a treia Evanghelie)
Romani – derivat din Roma (tărie)
O expunere divină, cuprinzătoare şi sistematică a stricăciunii iudeilor şi a naţiunilor şi revelarea creştinismului – a harului şi a Evangheliei lui Dumnezeu.
Pavel, apostolul naţiunilor *, Corint, 58 d. Hr. (prima epistolă în ordinea morală)
1 Corinteni – derivat din Corint** (mulţumit, satisfăcut)
Punerea în ordine a casei lui Dumnezeu, pentru a menţine sfinţenia practică şi reglementarea darurilor şi slujbelor pentru a asigura ordinea divină şi zidirea în adunare.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Efes, 57 d.Hr.
2 Corinteni – derivat din Corint** (mulţumit, satisfăcut)
Apostolul suferind, încurajat de parţiala recuperare a Corintenilor din starea lor de declin, şi plin de mângâierea lui Hristos, îşi varsă inima faţă de copiii săi în credinţă.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Macedonia, 57 d. Hr. (la câteva luni după prima epistolă).
** Corint, cunoscut pentru răutate şi filozofie, întrecut doar de Roma în prima şi de Atena în ultima.
Galateni – derivat din Galatia (alb sau lăptos)
Adevăratul har al lui Dumnezeu şi îndreptăţirea prin credinţă, stabilite pentru sfinţi în contrast cu legea, legalismul şi carnea.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 57 d.Hr. (atât data cât şi locul sunt nesigure)
Efeseni – derivat din Efes (dorinţă)
Binecuvântarea individuală şi în comun a sfinţilor ca fiind uniţi cu Hristos, Omul glorificat, aşezaţi de asemenea în locurile cereşti înaintea lui Dumnezeu – în Hristos şi ca Hristos.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***
Filipeni – derivat din Filipi (iubitor de cai)
Umblarea şi experienţa creştină, care este manifestarea lui Hristos Însuşi, în mijlocul încercărilor şi ale împrejurărilor pustiei.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***
Coloseni –derivat din Colose (corectură)
Cea mai bogată şi mai deplină descoperire în Scriptură a gloriilor şi perfecţiunilor Capului Bisericii şi de asemenea a efectului lucrării Sale în împăcare.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***
*** Acestea au fost scrise, împreună cu cea către Filimon, aproximativ în acelaşi timp, în timpul întemniţării romane.
1 Tesaloniceni – derivat din Tesalonica, numele fiicei lui Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare
Speranţa „binecuvântată” sau fericită – întoarcerea iminentă a lui Hristos pentru sfinţii Săi, fie adormiţi fie trăind pe pământ, este subiectul principal.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 52 d.Hr. (prima epistolă scrisă a lui Pavel)
2 Tesaloniceni – derivat din numele Tesalonica, numită aşa după o victorie memorabilă asupra tesalienilor (locuitori ai unei regiuni din Grecia, n.tr.). Vechiul nume era Therma.
Răpirea sfinţilor, înălţarea ulterioară a lui Antihrist, apoi întoarcerea lui Hristos în glorie şi alte subiecte asemănătoare, sunt dezvoltate în această epistolă.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 53 d. Hr.
1 Timotei – onorat de Dumnezeu
Comportamentul evlavios în Adunare, care este casa lui Dumnezeu, este văzut aici în caracterul său normal şi este subiectul principal asupra căruia se insistă.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Macedonia, 67 d. Hr. (data este incertă).
2 Timotei – onorat de Dumnezeu
Aici ni se descrie ruina Bisericii ca mărturie pentru Dumnezeu în această lume şi ne este descrisă de condeiul inspirat calea individuală a fiecărui sfânt.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 68 d.Hr. (ultima dintre epistolele lui Pavel).
Tit – onorabil, cinstit
Principalul subiect tratat de Duhul este credinţa aleşilor lui Dumnezeu reflectată în umblare, nu în Biserică precum în 1 Timotei ci în lume.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Efes, 67 d.Hr. (data este incertă).
Filimon – afectuos sau amabil
Un mesaj inspirat cu mult tact şi exprimat cu delicateţe, atingând o chestiune personală şi casnică.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. (scrisă în acelaşi timp cu Efeseni, Coloseni şi Filipeni).
Evrei – de la Eber (cealaltă parte), Geneza 11:17 .
O expunere elaborată şi cuprinzătoare a creştinismului, în rezultatele, preoţia, închinarea şi jertfa care ni se descoperă a fi cereşti şi permanente, în contrast cu iudaismul.
Pavel, apostolul naţiunilor*, Italia, 63 d.Hr. (Evrei 13:23 , 2. Petru 3:15,16 ).
* Pavel era un iudeu, din secta fariseilor, din venerabila seminţie a lui Beniamin, un cetăţean născut liber în Tarsul Ciliciei, educat la Ierusalim sub Gamaliel, convertit în anul 36 d.Hr., care la şaisprezece ani după aceea a început să scrie aceste mesaje inspirate care îi poartă numele şi de asemenea pe cea către Evrei. A fost martirizat prin decapitare la Roma, în 68 d.Hr., sub domnia lui Nero, poate cel mai crud dintre Cezari. Astfel a murit Pavel, după o viaţă de 32 de ani de slujire şi suferinţă, neegalat de nimeni de atunci încoace. Faptele sale sunt înscrise în ceruri.
Iacov – înlocuitor
Seminţiile împrăştiate ale lui Israel şi nu Biserica, sunt îndemnate aici la o viaţă de fapte bune ca dovadă a credinţei lor în Dumnezeu, de aceea se citează Geneza 22 în Iacov 2:21 .
Iacov, „fratele Domnului”, Ierusalim, 61 d.Hr. (prima dintre cele patru epistole ebraice).
1 Petru – piatră sau stâncă (Matei 16:18 ; 1. Petru 2:4-8 )
Epistola este adresată iudeilor creştini, iar chemarea lor cerească şi umblarea pe pământ sunt subiectele principale.
Petru, a cărui convertire este menţionată în Luca 5 ; conducătorul celor „doisprezece” (Matei 10:2 , Marcu 3:16 , Luca 6:14 ), martirizat prin răstignire la Roma în 68 d. Hr., epistola este scrisă în Babilon, 64 d.Hr. (vezi 1. Petru 5:13 , unde cuvântul „biserica” ar trebui omis. „Ea” se referă probabil la soţia lui Petru.
2 Petru – vezi mai sus
Epistola este adresată aceloraşi persoane ca şi în cazul celei dintâi (2. Petru 3:1 ). În prima epistolă sfinţii sunt încurajaţi şi mângâiaţi; aici ei sunt avertizaţi şi se anunţă judecata lumii.
Locaţie necunoscută, 65 d.Hr. (compară 2. Petru 1:14 cu Ioan 21:18,19 ).
1 Ioan – vezi Evanghelia
Viaţa veşnică în cel credincios în manifestare şi comuniune; caracteristicile ei morale; toate revendicările ei testate şi judecate.
Ioan, fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, care a fost martirizat de Irod Agripa în 42-44 d.Hr. (Fapte 12:2 ). Ioan le-a supravieţuit tuturor fraţilor săi apostoli şi se crede că a adormit la Efes, aproximativ în 98-100 d.Hr.
Efes, 69 d.Hr.
2 Ioan
Gloria lui Hristos trebuie menţinută cu fermitate; nici sexul (femeie), nici poziţia (aleasa doamnă) nici vârsta (copiii) nu sunt scutiţi de responsabilitate.
Efes, 69 d.Hr.
3 Ioan
Respingerea fermă a răului este subiectul celei de-a doua epistole; primirea din inimă şi încurajarea a tot ce este bun, este tema principală a celei de-a treia.
Efes, 69 d.Hr.
Iuda – laudat să fie Domnul
Iuda şi 2 Petru se aseamănă foarte mult, dar ele se diferenţiază prin acest aspect esenţial şi anume, că prima dezvoltă subiectul apostaziei creştinătăţii din ultimele zile în timp ce în ultima vedem păcatul din zilele din urmă.
Iuda, Lebeu, zis Tadeu, locaţie necunoscută, 66 d.Hr.
Apocalipsa – rularea unei perdele
Se anunţă în mod profetic judecata Domnului asupra Bisericii mărturisitoare, a lui Israel şi a lumii, împreună cu rezultatele ei finale, fie în glorie fie în judecată.
Ioan, cel mai tânăr dintre apostoli, Patmos 96 d.Hr.
Putem remarca faptul că de către cine, unde şi când au fost scrise diferitele cărţi ale Scripturii, sunt întrebări independente de inspiraţia lor. Caracterul divin al Bibliei rămâne neatins deşi, în anumite cazuri, nu poate să răspundă acestor întrebări cu vreo anumită măsură de certitudine. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a scris Biblia.
https://comori.org/biblia-studiu-biblic/cartile-si-canonul-noului-testament/
////////////////////////////////////////////
Nașterea din nou, de Pierre Oddon
„Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3 ).
- Ce este naşterea din nou?
Biblia ne spune: Să fii născut din apă şi din Duh (loan 3:3.5).
Născut din apă
Nu poate fi vorba aici de botezul creştin, pentru că:
– Nicodim, acest învăţător iudeu care a venit să-L întrebe unele lucruri pe Isus, n-ar fi putut înţelege aşa ceva (nici să vadă împărăţia, potrivit versetului 10), pentru că acest botez nu exista încă în momentul acestei convorbiri.
– În Biblie, apa este imaginea bine cunoscută a Cuvântului lui Dumnezeu care curăţă. Câteva exemple vor fi de ajuns:
- a) Ezechiel 36:25 : „Vă voi stropi cu apă curate şi veţi fi curăţiţi.”
- b) Tit 3:5,6 : „El ne-a mântuit… pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.”
- c) Efeseni 5:26-26 : „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt.”
De altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne naşte din nou şi nu botezul cu apă:
– loan 15:3: „Acum – spune Isus ucenicilor Săi – voi sunteţi curati din cauza cuvântului pe care vi l-am spus.”
– lacov 1:18: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut, prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale.”
– 1. Petru 1:23 : „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o Sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne.”
Născut din Duh
Aceasta nu poate să însemne botezul Duhului Sfînt, pentru că:
– Nicodim nu l-ar fi putut primi înainte de ziua Cincizecimii (Ioan 7:39 ).
– În Scriptură aflăm că au fost suflete născute din nou şi care n-au primit Duhul Sfînt ca o Persoană divină, care să locuiască în ele. Aşa este cazul – pentru un timp, este adevărat – cu ucenicii înainte de Cincizecime, cu samaritenii din Fapte 8 , cu ucenicii din Efes, în Fapte 19 . Şi aşa era starea permanentă a celor credincioşi din timpul Vechiului Testament, cum vom vedea mai departe.
Este vorba despre lucrarea Duhului lui Dumnezeu care foloseşte Cuvântul pentru a atinge conştiinţa şi inima, în vederea producerii naşterii din nou; este o lucrare care a început de la căderea omului în păcat şi care nu se va termina decât atunci când istoria omului pe pămînt se va sfârşi.
Naşterea din nou
Ea este deci rezultatul aplicării Cuvântului lui Dumnezeu unui suflet, prin puterea Duhului Sfînt. Alte expresii sunt folosite pentru a arăta aceeaşi realitate: dacă naşterea din nou ne prezintă partea lui Dumnezeu care dă viaţa, întoarcerea la Dumnezeu ne prezintă partea omenească, răspunderea lui în primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Găsim astfel expresiile: „născut din Dumnezeu” (1. loan 3:9), „născut din Duh” (loan 3:6), „părtaşi firii dumnezeieşti” (2. Petru 1:4 ).
- Ucenicii lui Isus, erau ei întorşi la Dumnezeu înainte de jertfirea adusă la cruce?
Unii spun în zilele noastre că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu înainte de învierea Domnului, sprijinindu-se petextul din Luca 22:31 -32 : „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa şi, după ce te vei întoarce, să întăreşti pe fraţii tăi“.
Cercetarea textului din Luca 22:31-32
– „Când te vei întoarce”
Cea mai bună traducere a originalului grec este „Când te vei întoarce” sau „vei fi revenit”, „vei fi restabilit”. Folosirea aici de către traducerea dinainte a cuvintelor „te vei întoarce la Dumnezeu” poate duce la confuzie. Acelaşi cuvânt grec este tradus în aceeaşi evanghelie cu „întoarce” (Luca 1:16-17 ), „s-au întors“ (Luca 2:39, 8 :55), „să se întoarcă” (Luca 17:31 ), „se întoarce” (Luca 17:4 ).
– „să vă cearnă ca pe grâu”
Dacă cerni grâul, îi separi de pleavă. În evanghelie, grâul reprezintă pe cei răscumpăraţi: „Îşi va strânge grâul în grânar“ (Matei 3:12 ), „grâul, strângeţi-I în grânarul meu” (Matei 13:30 , vezi lsaia 21:10 pentru Israel). Dacă tigaia lămureşte argintul şi cuptorul lămureşte aurul (Proverbe 17:3 ), nu înseamnă că ele sunt metale proaste, ci tocmai că sunt preţioase; metalele acestea trebuie să fie curăţite, să fie înlăturată orice zgură (Maleahi 3:3 ). Apostolul Petru, care „a revenit” şi şi-a îndeplinit lucrarea în mijlocul fraţilor săi, nu ne va spune el că încercarea credinţei, mult mai preţioasă decât cea a aurului şi care totuşi este încercat prin foc, are să fie spre laudă? (1. Petru 1:6,7 ).
– „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”
Dacă el n-ar fi avut credinţă reală, nici n-ar fi putut avea vreo micşorare a credinţei lui; iar a avea credinţă în Isus înseamnă a fi mântuit (Fapte 4:12 ).
– „să întăreşti pe fraţii tăi“
Fraţii tăi care sunt neîntorşi la Dumnezeu ca şi tine? Sigur că nu! ci: fraţii tăi în credinţă. De altă parte, am fi avut a face cu un om neîntors la Dumnezeu care ar primi sarcina să îngrijească de starea duhovnicească a unor credincioşi; tot aşa s-ar fi putut cere lui Saul din Tars care sufla ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului să aibă grijă de săracii adunării din Ierusalim şi să vegheze asupra binelui lor duhovnicesc!
Cercetarea evangheliilor
– Ioan 2:11 : „Ucenicii Lui au crezut în EI”. Loan 20:31 ne spune: „şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”.
– Matei 16:16 : „Şi Simon Petru, răspunzînd, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Şi 1. loan 5:1 ne spune: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu“.
– loan 16:30: „Noi credem că ai ieşit de la Dumnezeu“. În Ioan 17:8 , Isus spune: „Le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis”. În Ioan 5:24 , El spune: „Cine aude cuvântuI Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”
Şi în loan 1:12-13: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi… din Dumnezeu”.
– Ioan 13:10-11 : „Isus i-a zis: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioareie, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel care avea să-L vîndă; de aceea a zis: „Nu toţi sunteţi curaţi.” A spune că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu, că erau la fel ca Iuda, înseamnă – ceea ce este mai grav – a afirma contrariul cuvintelor Domnului.
– Ioan 15:3-4 : „Acum voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi.” Am încerca noi să spunem unui om neîntors la Dumnezeu să „rămână în Hristos”? Era Domnul mai puţin priceput ca noi?
– Ioan 15:19 : „Voi nu sunteţi din lume” (la fel şi în Ioan 17:16 ). A fi neîntors la Dumnezeu înseamnă a fi din lume, dar iată că Domnul spune încă o dată în ce stare erau ei.
Învăţătura Scripturii este deci foarte clară şi unitară: ucenicii erau întorşi la Dumnezeu, aveau viaţa din Dumnezeu, mai înainte de a fi mers Hristos la cruce.
III. Credincioşii din Vechiul Testament aveau ei viaţa din Dumnezeu?
Subiectul acesta este în strînsă legătură cu cel de dinainte, pentru că ucenicii, înainte de cruce sau, mai exact, înainte de Cincizecime, erau sub vechiul legământ.
Cum vede Dumnezeu lucrurile
Noi avem totdeauna tendinţa să aducem lucrurile la nivelul nostru şi să le facem potrivite cu priceperea noastră, cu gândirea noastră; dar Dumnezeu ne vorbeşte prin revelaţie şi noi nu avem decât să credem, uneori chiar fără să înţelegem. Da, gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile noastre, aşa cum cerurile sunt mai presus de pământ (Isaia 55:9 ).
– Matei 25:34 : Împărăţia este pregătită de la întemeierea lumii.
– Apocalipsa 13:8 : Aici se vorbeşte despre aceia ale căror nume n-au fost scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului înjunghiat.
– 2. Timotei 1:9-10 : Harul a fost dat în Hristos Isus mai înainte de vremurile timpului, dar a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos.
– 1. Ioan 1:2 : „Vă vestim viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată“.
– Romani 8:30-31 : „Şi pe aceia pe care i-a predestinat, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?“
Aceste versete arată că, pentru Dumnezeu, lucrarea crucii era un lucru terminat chiar înainte de a interveni căderea omului. În acelaşi fel, Domnul va spune înainte de cruce: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”, atunci când nu se împlinise nimic pentru mântuirea noastră iar viaţa Sa perfectă, dimpotrivă, era o acuzaţie în plus pentru cel păcătos.
Ce ştiau credincioşii Vechiului Testament despre Hristos?
Este greu de spus ceva cu precizie, dar vom cita câteva expresii:
– Ioan 5:46 : Isus a zis: „Moise… a scris despre Mine”.
– Ioan 12:41 : „Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui (a lui Hristos) şi a vorbit despre EI”.
– 1. Petru 1:11 : „Duhul lui Hristos, care era în ei, vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze”.
– Ioan 8:56 : Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”.
– Efeseni 1:12 : „Noi (iudeii) care mai dinainte am nădăjduit în Hristos“.
Grupul celor credincioşi
Expresiile folosite ca să-i arate pe cei credincioşi dovedesc că ei aveau în ei viaţa din Dumnezeu.
– Galateni 3:6 : „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotită ca dreptate”. Deci ei era îndreptăţit.
– Galateni 3:9 : „Aşa că cei care se întemeiază pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”. (Să notăm că nu sfinţii Vechiului Testament sunt asemănaţi cu cei din perioada harului, ci dimpotrivă!)
– Galateni 3:29 : „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei”.
– Galateni 4:28 : „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei”.
Dacă ei n-ar fi fost îndreptăţiţi, dacă n-ar fi avut viaţa din Dumnezeu, cum s-ar fi putut ca Dumnezeu să-l numească pe Avraam „prietenul Său” (Iacov 2:23 ) şi să vorbească faţă către faţă cu Moise, aşa cum un om vorbeşte cu prietenul lui (Exod 33:11 )? Ar putea omul mort în greşelile lui şi în păcatele lui să stea înaintea lui Dumnezeu fără să fie nimicit? Nu! dar aceşti credincioşi cunoşteau fericirea pe care-o exprimă David: „Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nu-I ţine în seamă păcatul” (Romani 4:7,8 ).
Un grup de necredincioşi
Dacă prin Cuvânt se arată clar prezenţa unei grupe de credincioşi, aceasta se face în contrast cu o altă grupă de persoane, de oameni necredincioşi; unii au viaţa din Dumnezeu, alţii n-o au.
– Romani 9:6-8 : „Nu toţi cei care se coboară din Israel sunt Israel; şi măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copii; ci „în Isaac vei avea o sămânţă care îţi va purta numele”. Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca Sămânţă”.
– Romani 9:27 : „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită”.
– Luca 16 ne arată două locuri după moarte pentru cei din vechea economie:
- a) „în sînul lui Avraam”, fără îndoială o imagine evreiască pentru a arăta fericirea din cer (Domnul nu putea încă să spună, ca mai târziu tâlharului pocăit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” – Luca 23:43 );
- b) „în chinuri”.
Cum să obţii, cât timp eşti pe pămînt, intrarea în fericirea veşnică? Ascultând de Moise şi de proroci şi pocăindu-te (versetul 29-30). După moarte nu mai esteposibilă vreo schimbare (Eclesiastul 11:3 )
– Matei 8:10-12 : „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plînsul şi scrâşnirea dinţilor”.
– 1. Ioan 3:9-12 : „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta sunt arătaţi copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. Căci vestea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unul pe altul. Nu cum a fost Cain, care era de la Cel Rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte” (conform 1. loan 3:7).
Erau născuţi din nou aceşti credincioşi?
Compararea anumitelor versete ne va permite să dăm un răspuns:
– Ioan 8:56 : „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”.
– Marcu 9:1 : „Unii dintre cei care stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venită cu putere“. Biblia spune: „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (loan 3:3).
– Matei 8:11 : „Mulţi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor”. În Marcu 9:4 Moise şi Ilie sunt cu Domnul Isus în slava împărăţiei (conform versetului 1). Biblia spune: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu“ (loan 3:5). Deci se poate spune că Moise, Ilie, la fel ca Petru, lacov şi loan erau născuţi din nou şi aceasta înainte de cruce.
Bineînţeles, poziţia creştină este deosebit de preţioasă: numai cel credincios din perioada harului poate cunoaşte pe deplin, pe baza lucrării implinite a lui Hristos, siguranţa mântuirii şi bucuria deplină a unei poziţii noi în Hristos. Fiind unit cu un Hristos slăvit, el este binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile ceresti, învrednicit să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină şi strămutat în împărăţia Fiului dragostei Tatălui (Efeseni 2:5-6 ; Efeseni 1:3 ; Coloseni 1:12-13 ). Nici un credincios din Vechiul Testament n-a cunoscut aceste binecuvântări. Şi toate aceste lucruri sigure ne sunt date prin prezenţa binecuvântată a Duhului Sfînt, care a venit, de la Cincizecime, să-Şi facă locuinţa în cel credincios şi în Biserică. Această parte a adevărului va fi dezvoltat în cea de a doua parte a cărţii acesteia.
- Concluzie
Într-un fel general, putem spune că întotdeauna Dumnezeu a comunicat, prin Duhul Său, o viaţă nouă celor care au crezut Cuvântul Său. Descoperirea făcută de Dumnezeu, ca obiect al credinţei, a putut să crească în decursul veacurilor, încât şi-a atins plinătatea atunci când S-a arătat Isus Hristos şi când, prin lucrarea Duhului Sfînt, Cuvântul lui Dumnezeu a fost completat. Dar totdeauna au fost, pe de o parte, cei care L-au crezut pe Dumnezeu şi, pe de altă parte, cei care, chiar dacă poate au crezut în Dumnezeu, n-au crezut cuvintele Lui. A fost de ajuns unuia ca Avraam să creadă că sămânţa lui va fi ca stelele cerului şi în felul acesta să se încreadă în Dumnezeu, ca să fie îndreptăţit (Romani 4 ). Ucenicii lui Isus au trebuit să recunoscă în EI pe Mesia Cel făgăduit de Scripturi. În ce ne priveşte, noi trebuie să primim ansamblul Cuvântului lui Dumnezeu şi să credem că Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat pentru îndreptăţirea noastră şi a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu. Obiectul credinţei s-a precizat în felul acesta, dar principiul a rămas acelaşi: „Celui care nu face fapte, ci crede în Cel care îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate”.
De aceea Domnul putea să spună
– lui Nicodim: „Tu eşti învăţorul lui Israel şi nu înţelegi aceste lucruri?” (loan 3:10).
– iudeilor din Ierusalim: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are (şi nu: va avea) viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (loan 5:24).
Desigur, lucrarea crucii era absolut necesară pentru ca un singur păcătos să poată fi mântuit, dar în ochii lui Dumnezeu lucrarea era săvîrşită (loan 17:4).
– şi chiar iudeilor: „Cercetaţi Scripturile (Vechiului Testament), pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică (şi era drept să gîndească aşa); dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“. Acum, când Mesia Se prezenta poporului, trebuia cu atât mai mult să fie primit Acela care era împlinirea tuturor făgăduinţelor divine şi de aceea EI adaugă: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa“ (loan 5:39,40).
https://comori.org/viata-de-credinta/nasterea-din-nou/
////////////////////////////////////////////
(Pentru ca socialismul,globalismul,kapitalismul si alti ”invatacei” au ca tata pe Satan,cum scrie in Ioan,cap.8/44-) Partidul Comunist Chinez se luptă cu religia: Bibliile ajung pe foc, credincioşii primesc pedepse cu închisoarea
Cu ani în urmă, ororile Holocaustului au deschis calea către adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului; cu toate acestea, dreptul nostru de bază la libertatea religioasă sau de credinţă este călcat mai departe în picioare în societăţile guvernate de regimuri totalitare.
În China comunistă, practicarea unei credinţe, tipărirea sau chiar citirea cărţilor religioase poate duce la pedepse cu închisoarea sau abuzuri. Credincioşii din China – fie că sunt creştini, budişti, musulmani uiguri sau practicanţi Falun Gong – se confruntă nu numai cu suprimarea brutală sau cu trimiterea în lagăre de muncă forţată. Cărţile lor religioase sunt arse sau aruncate de către Partidul Comunist Chinez.
Citiți și China doreşte să „rescrie” Biblia şi Coranul pentru a le alinia cu ideologia marxistă
Politicile coercitive vizează forţarea acestor oameni să renunţe la credinţa lor şi să urmeze ideologia comunistă bazată pe ateism şi marxism.
Interzicerea publicaţiilor religioase
Potrivit publicaţiei Bitter Winter – o revistă despre libertatea religioasă şi drepturile omului din China -, o biserică neafiliată regimului comunist aflată într-unul din satele din judeţul Lanling a fost demolată în iulie 2020.
Un oficial al guvernului judeţean a declarat congregaţiei că „toate bisericile localizate prea aproape de instituţiile guvernamentale trebuie distruse” şi acelaşi lucru este valabil şi pentru „cele care arată mai bine decât clădirile guvernamentale”.
„Credinţa în Partidul Comunist este singura religie permisă”, a afirmat oficialul, potrivit raportului.
Citiți și Tibet: China comunistă lansează încă o campanie împotriva „budismului nesincer” – dă jos steagurile cu rugăciuni din sate
Într-un alt raport, revista a afirmat că în aceeaşi lună, 26 de persoane din provincia Jiangsu, China, au fost condamnate pentru „afaceri ilegale” deoarece s-au implicat în tipărirea publicaţiilor religioase destinate circulaţiei interne pentru Misiunea coreeană Vestea Bună.
Directorul şi cei doi membri ai misiunii au primit amenzi grele şi pedepse cu închisoarea de 3 ani şi 10 luni şi respectiv 3 ani şi 6 luni, în timp ce unii manageri de tipografie au fost amendaţi până la 15.000 USD şi condamnaţi la 3 ani.
Citiți și China foloseşte epidemia de virus Wuhan pentru demolarea de biserici şi temple
Chiar şi serviciile poştale şi de curierat sunt monitorizate cu stricteţe. Într-un alt raport recent, un membru al personalului companiei de curierat din oraşul Luoyang, provincia Henan, a declarat pentru Bitter Winter că Partidul Comunist Chinez exercita „un control strict asupra mărfurilor expediate” în anul 2020.
„Este permisă numai trimiterea cărţilor aprobate de guvern. Nu este permisă expedierea cărţilor cu ‘informaţii necorespunzătoare’, inclusiv cele religioase. Dacă autorităţile de securitate publică descoperă încălcări ale acestor reglementări, compania este amendată şi închisă”, a spus bărbatul.
Citiți și Pacte cu diavolul. Cardinalul Zen: Papa Francisc are o “simpatie naturală pentru comunişti”
Citând încă un incident, raportul Bitter Winter menţionează că unei mame de credinţă creştină din oraşul Jiyuan, provincia Henan, care a mers la un birou poştal în iunie 2020 pentru a trimite texte evanghelice fiicei sale care locuieşte în străinătate, autorităţile i-au spus că publicaţiile ei sunt „obiecte ilegale”, se arată în raport.
„Ştiam că este ilegal să trimit combustibil, droguri, arme şi muniţie, dar chiar şi materialele religioase sunt acum ilegale?”, a spus ea.
Regimul comunist chinez a început să distrugă cărţi Falun Gong iulie în 1999, în momentul în care a declanşat persecuţia împotriva şcolii milenare de qigong
Regimul comunist chinez a început să distrugă cărţi Falun Gong iulie în 1999, în momentul în care a declanşat persecuţia împotriva şcolii milenare de qigong (ClearWisdom.net/CC0 1.0)
Pe măsură ce regimul comunist îşi intensifică restricţiile asupra publicaţiilor religioase, industria tipografică se simte în pericol. Un manager al departamentului de vânzări din oraşul Luoyang, provincia Henan, a declarat pentru Bitter Winter în septembrie 2020 că tipărirea materialelor religioase, „în special creştine”, nu este permisă.
Citiți și Express: Creştinii „subminează securitatea naţională”, susţine Beijingul
„Oricine acceptă astfel de comenzi încalcă legea şi poate fi băgat la închisoare. Aceasta este linia pe care, absolut, nu o putem trece”, a spus managerul, potrivit raportului.
De asemenea, autorităţile efectuează controale amănunţite pentru a se asigura că întreprinderile respectă regulile.
„Mi-au verificat depozitul, au examinat toate înregistrările şi chiar s-au uitat la foi de hârtie de pe podea, pentru a vedea dacă au conţinut interzis”, a spus un manager de la o tipografie din acelaşi oraş.
Citiți și Express: Creştinii „subminează securitatea naţională”, susţine Beijingul
„Dacă găsesc că am un astfel de conţinut, voi fi amendat sau, mai rău, afacerea mea va fi închisă. Orice conţinut religios generează probleme politice, nu religioase. Deşi bannere aflate pe străzi susţin că oamenilor li se permite să aibă credinţe religioase, singura credinţă pe care o pot practica liber este în Partidul Comunist”, a adăugat el.
Revista a raportat în 2019 că regimul comunist încearcă să „sinicizeze” Biblia forţând duhovnicii să interpreteze învăţăturile pe baza ideologiilor marxiste şi socialiste.
Citiți și Suprimarea creştinilor din China, amplificată. Cruci date jos, portrete cu Xi Jinping şi Mao amplasate în biserici
„Aceasta este o denaturare a credinţei creştine. Este lucrarea diavolului”, a spus un predicator al Bisericii Treimii pentru Bitter Winter. „Situaţia devine din ce în ce mai gravă; guvernul [partidului comunist, n.r.] creşte presiunea pas cu pas. În cele din urmă, vor să elimine complet credinţa religioasă”.
Coşul de gunoi şi arderea cărţilor religioase
În afară de interzicerea publicaţiilor spirituale, autorităţile chineze depun eforturi în confiscarea cărţilor religioase care nu sunt aprobate oficial de partid.
Citiți și China ordonă creştinilor să dea jos toate icoanele cu Isus din case
În martie anul trecut, autorităţile locale au demolat o clădire a Bisericii Treimii în Yutai din oraşul Jining. Clădirea a fost considerată o „construcţie ilegală”.
„Funcţionarii s-au năpustit în biserica noastră chiar înainte ca noi să ne putem strânge lucrurile”, a spus un membru al congregaţiei pentru Bitter Winter. „Au distrus toate Bibliile şi imaginile Domnului Isus”.
Chen Yu, proprietarul unei librării online creştine din oraşul Taizhou, provincia Zhejiang, a fost condamnat la şapte ani şi amendat cu 200.000 de yuani (31.000 USD) pentru „vânzarea de publicaţii religioase neaprobate importate din Taiwan, Statele Unite şi alte ţări”, potrivit unui raport din octombrie 2020 al International Christian Concern. Autorităţile au ordonat, de asemenea, distrugerea celor 12.864 de cărţi creştine din librăria sa.
Exercitarea controlului deplin asupra oamenilor de credinţă prin distrugerea cărţilor religioase şi demolarea lăcaşurilor de cult nu este nimic nou pentru Partidul Comunist Chinez – a recurs la aceste abuzuri în mod constant în timpul existenţei sale, pentru a-şi consolida domnia autoritară. Fiind un regim înrădăcinat în ateism şi materialism, comunismul chinez – de altfel asemenea oricăror regimuri comuniste din istorie – a pus piedici în mod constant şi a persecutat grupurile religioase şi spirituale de când a ajuns la putere în 1949.
Citiți și Nouă comentarii despre Partidul Comunist
Când Partidul Comunist Chinez a lansat Revoluţia Culturală în 1966, templele au fost jefuite, iar manuscrisele, cărţile, moaştele şi chiar statuile budiste sau taoiste au fost arse şi dărâmate.
Lucrurile nu s-au oprit în 1976 odată cu moartea lui Mao Tsedun şi sfârşitul Revoluţiei culturale. În iulie 1999, liderul de atunci al partidului, Jiang Zemin, a ordonat eradicarea practicii spirituale Falun Gong (cunoscut şi sub numele de Falun Dafa), un vechi sistem de meditaţie bazat pe principiile adevăr-compasiune-toleranţă.
Citiți și 17 ani de crime. Zeci de milioane de victime. Povestea măcelului despre care Occidentul alege să vorbească doar în şoaptă
Biroul de securitate publică a emis circulare oficiale care interziceau afişarea oricăror simboluri sau imagini asociate cu practica Falun Gong şi deţinerea sau distribuirea cărţilor, conform Centrului de informaţii Falun Dafa.
Minghui.org, un site din SUA dedicat documentării cazurilor de persecuţie împotriva Falun Gong, a alcătuit un raport care documentează „distrugerea planificată la nivel naţional” a milioane de publicaţii Falun Gong, şi anume cărţi şi casete video, în general au fost arse sau aruncate la tocat.
Citiți și The Guardian: China recoltează într-adevăr organe cu forţa de la deţinuţi, hotărăşte un tribunal londonez
Campania nu s-a oprit acolo. Milioane de practicanţi ai acestui sistem străvechi de qigong au fost arestaţi, închişi şi torturaţi, unii chiar selectaţi pentru a aproviziona industria de recoltare forţată de organe – ajungând donori fără voie, organele lor fiind vândute pe piaţa ilegală de organe a Chinei, iar profiturile obţinute finanţând misiţi de organe sau reţeaua enormă de spitale de transplant care au apărut peste noapte în China. Mulţi dintre cei arestaţi fuseseră reţinuţi pentru că refuzau să renunţe la credinţa lor sau pentru că deţineau materialele respective.
În raportul său complet despre „Distrugerea publică a cărţilor şi casetelor”, Minghui a citat mai multe cazuri raportate de jurnalişti străini, ziare de stat din China, martori oculari şi adepţi ai Falun Gong, confirmând că milioane de publicaţii au fost aruncate, arse şi rupte în afară de activităţile de distrugere în masă.
Deşi budismul este una dintre religiile recunoscute în China, templele budiste şi adepţii lor sunt încă vizaţi de autorităţi.
Bitter Winter a raportat că oficialii guvernamentali din provincia Shanxi au confiscat aproape 400 kg de cărţi religioase şi CD-uri de la Templul Fengci, în octombrie 2020. În aceeaşi lună, unele gospodării sărace din oraşul Ganzhou, provincia Jiangxi, au primit ordin să ardă cărţile budiste în Templul Foguang, ameninţând că îşi pierd indemnizaţiile minime.
https://epochtimes-romania.com/news/partidul-comunist-chinez-se-lupta-cu-religia-bibliile-ajung-pe-foc-credinciosii-primesc-la-inchisoare—310750
////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
20 Averi Nete Șocante ale Celebrităților
Stilul de viață al celor bogați și faimoși. Strălucire, farmec, dramă și, bineînțeles, bani. Este uluitor cât de mulți bani adună unele din celebritățile noastre preferate în fiecare an. Unele celebrități au averi nete surprinzător de mari chiar și pentru domeniile lor de carieră lucrative. Așadar, pentru cei mai curioși dintre voi, am întocmit o listă, pentru plăcerea voastră vinovată, cu cele mai șocante 20 de averi nete ale celebrităților.
Beyoncé – 450 de milioane de dolari
Începe în forță ,,Regina scenei”, Beyonce. Încasând peste 100 de milioane de dolari pe an cu o cariera de artistă solo și de creatoare de modă, cântăreața este probabil una din cele mai profitabile artiste de pe scenă. Și chiar arată că știe să lucreze cu o avere netă de 450 de milioane de dolari.
Mariah Carey – 520 de milioane de dolari
Cu una din cele mai longevive cariere, Mariah Carey este încă în topuri. Cu un succes extrem de mare ca artistă și producătoare de discuri, ea a vândut peste 200 de milioane de albume de la începuturile sale destul de umile, să fim sinceri, din 1990. Cu mult discutata ei relație cu Nick Cannon și 25 de albume, în ziua de astăzi, averea ei netă este de aproximativ 520 de milioane de dolari.
Ce dezvăluie forma nasului dvs. despre personalitatea dvs.?
Nasul: Cu toții îl avem, însă fiecare diferă prin propriile sale caracteristici, cum ar fi mărimea și forma. Unii oameni urăsc atât de tare forma nasului lor încât merg să se opereze, să fie sculptat într-o formă pe care o doresc. Asta mulțumită chirurgilor plasticieni care au făcut acest lucru posibil. Pe de altă parte, sunt multe persoane cărora nu le pasă de forma nasului lor, atâta timp cât acesta funcționează eficient.
Studii revelatoare
Rezultatele studiului realizat de oamenii de știință de la Universitatea Ben-Gurion din Israel au fost publicate recent și acestea conțin o mulțime de lucruri interesante și revelatoare, dar nu vă vom lăsa să treceți prin tot stresul de a citi toată documentația, motiv pentru care am decis să le enumerăm mai jos într-o manieră cât mai clară și concisă.
Analizați-vă nasul în oglindă
Poate părea ciudat, însă, potrivit unor studii, forma nasului poate spune multe despre personalitatea unei persoane. Uitați-vă bine în oglindă și apoi aruncați o privire la fotografia de mai sus. Ce formă are nasul dvs.? Considerați că descrierile de pe pagina următoare sunt corecte? Spuneți-ne ce părere aveți sau dacă ați mai făcut și alte descoperiri cu privire la acest lucru!
Ce dezvăluie forma nasului dvs. despre personalitatea dvs.?
Mărturie Leonard Ravenhill
Un reprezentant autentic al “vechilor căi” ale creştinismului autentic îşi împărtăşeşte experienţele cu Dumnezeu adăugând un punct de vedere obiectiv asupra Bisericii zilelor noastre. Sunt multe lucruri părăsite, altele pe care doar le atingem în treacăt, fără a ne da seama cât de mult ne-am îndepărtat. Mărturia lui L. Ravenhill ne poate ajuta să revenim la vechiul drum şi să croim cărări drepte pentru cei ce vor veni. Domnul să ne ajute!
SEMNELE VREMURILOR – actualizare anuală, 2018
Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi.
Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri.
Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
D. Wilkerson – Este timpul să plângem!
”Unul câte unul! Toţi cei care suspină şi plâng la vederea spurcăciunilor care au loc în ţară… Domnul spune în dreptul lor: „Însemnează-i!”
Îi întâlnesc şi eu pe aceşti oameni care poartă însemnul Domnului acum. Acest semn al plânsului, al suspinului pricinuit de păcatele care se fac în Biserică…
Trebuie ca totul să vină dintr-o inimă zdrobită… doar aşa vei simţi durerea inimii lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care simt atât de puternic să vorbesc despre asta! Simt durerea lui Dumnezeu, simt plânsul Lui în inima mea…
Acesta nu este timpul, sfinţilor, să fim legaţi de idolatrie. Acesta este timpul să plângem între tindă şi altar, spunând: „Doamne, spală-mă!”
Avem nevoie de pocăinţă!” – David Wilkerson
David Wilkerson
David Ray Wilkerson (19 mai 1931 – 27 aprilie 2011 ) a fost un evanghelist creștin american, cel mai bine cunoscut pentru cartea sa “Crucea si Pumnalul”. El a fost fondatorul programului de recuperare a dependenților „Teen Challenge” și pastorul fondator al bisericii non-confesionale Times Square Church din New York.
Wilkerson a distribuit pe scara largă predici , cum ar fi „O chemare la suferință”, cunoscute pentru a fi direct și sincer împotriva apostaziei și serioase despre efectuarea angajamentului de a se supune învățăturilor lui Isus. El a subliniat astfel de credințe creștine ca sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu, și iubirea lui Dumnezeu față de oameni. Wilkerson a încercat să evite calificarea creștinilor în grupe distincte, în funcție de denominațiunea căreia îi aparțin. Wilkerson a fost ucis într-un accident de mașină în Texas, la 27 aprilie 2011.
David Wilkerson s-a născut în 1931 în Indiana. El a fost al doilea fiu al unei familii de predicatori penticostali creștini, iar el a fost crescut în Barnesboro, Pennsylvania, într-o casă „plină de Biblii”. Bunicul din partea tatălui și tatăl său, erau miniștri. În conformitate cu propria mărturie a lui Wilkerson, el a fost botezat cu Duhul Sfânt, la vârsta de opt ani.
Tânărul Wilkerson a început să predice când a fost de aproximativ paisprezece ani. După liceu, el a intrat în Colegiul Central Biblic din Springfield, Missouri. Școala a fost afiliată cu Adunările lui Dumnezeu. În 1952 a fost hirotonit ca pastor. Wilkerson s-a căsătorit cu Gwen în 1953. El a servit ca pastor în biserici mici în Scottdale și Philipsburg din Pennsylvania, până când a văzut o fotografie în revista Life, la începutul anului 1958 despre șapte adolescenți care erau membrii unei bande din New York, cunoscute sub numele de „Regi Egipteni” . Mai târziu, el a scris cum Duhul Sfânt l-a miscat cu compasiune și a fost atras pentru a merge la New York, în scopul de a le predica. La sosirea sa, Wilkerson s-a dus la judecătoria în care adolescenții au fost urmariți penal. El a intrat în cameră și a cerut judecătorului permisiunea de a le spune ceva, dar judecătorul l-a scos afară. La ieșire, cineva a făcut o fotografie lui Wilkerson, care apoi a devenit cunoscut sub numele de predicator al Bibliei „, care a întrerupt procesul bandei”. La scurt timp după aceasta, el a început o lucrare de stradă pentru tineri dependenți de droguri și membri ai bandei, care a continuat până în 1960. Mai târziu, în 1958, a fondat Teen Challenge, un program creștin de recuperare de dependență în Brooklyn afiliate cu Adunările lui Dumnezeu, cu o rețea de centre creștine de asistență socială și de evanghelizare.
Wilkerson a câștigat recunoaștere națională după ce a fost co-autorul cărții Crucea și Pumnalul în 1962 cu John și Elizabeth Sherrill despre lucrarea lui din stradă. Cartea a devenit cea mai vândută, cu peste 50 de milioane de exemplare în peste treizeci de limbi, și este inclusă în creștinismul de azi „Top 50 de cărți care au modelat Evanghelicii”. În carte, Wilkerson spune despre convertirea unui membru din bandă, Nicky Cruz, care mai târziu a devenit un evanghelist însuși și a scris autobiografia „Fugi băiete, fugi”. Nicky a fost liderul bandei „Mau Maus”, și el și prietenul său Israel Narvaez au devenit creștini după ascultarea lui Wilkerson predicând. În anul 1967, Wilkerson a început Cruciadele de tineret, ca o lucrare de evanghelizare destinată adolescenților pe care Wilkerson i-a numit „goodniks” – clasa de mijloc de tineret, care s-au neliniștit și plictisit. Scopul lui a fost acela de a-i împiedica să devină puternic implicați în droguri, alcool sau violență. În anul 1971, Wilkerson a mutat sediul ministerului la Lindale, Texas. Pe data de 22 septembrie a fondat World Challenge, o organizație care caută să promoveze și să răspândească Evanghelia în întreaga lume. Wilkerson a susținut că, în 1986, în timp ce mergea în jos pe Strada 42 din New York , la miezul nopții, Duhul Sfânt l-a chemat să se întoarcă la New York, pentru a ridica o lucrare în Times Square. El a fondat și a devenit pastor al Bisericii Times Square, care a deschis porțile în octombrie 1987. Wilkerson nu a predicat în numele nici unui cult specific. În schimb, el s-a concentrat pe predicarea biblică, cu scopul de a încuraja oamenii să caute pe Dumnezeu printr-o cunoaștere personală și mai profundă a lui Isus Hristos și experiența Duhului Sfant.
De-a lungul slujirii sale, Wilkerson a avut contact cu mulți alți miniștri creștini proeminenți, printre care Leonard Ravenhill, care era prietenul lui, și Ray Comfort, cu care Wilkerson s-a întâlnit în 1992, după ce a ascultat un mesaj numit ”Cel mai bine păstrat secret al Iadului.” Din 1990, Wilkerson și-a concentrat eforturile pe încurajarea păstorilor și a familiilor lor din întreaga lume pentru a „reînnoi pasiunea lor pentru Hristos”. Wilkerson și soția lui Gwen s-au mutat la New York , la începutul Bisericii Times Square în 1987, iar în 2006 au început sa împartă timpul între New York și Texas. Ei au avut patru copii și unsprezece nepoți.
La data de 27 aprilie 2011, în timp ce conducea spre est pe US Route 175 în Texas, Wilkerson a intrat în coliziune cu un cap de tractor. El a fost declarat mort la fața locului, doar peste o lună de la ziua lui de 80 de ani. Soția lui Gwen a fost rănită. Gwen Wilkerson a murit un an mai târziu, la 5 iulie 2012 de cancer, la vârsta de 81 de ani.
Poporul Meu M-a uitat de zile fără număr!
Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr.
Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.
România, o țară iubită de Dumnezeu
Fiindcă pe 1 dec. se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire și de la formarea statului nostru național modern, am vrut să fac o prezentare de ansamblu asupra felului în care Dumnezeu a binecuvântat această țară și pe noi, locuitorii ei, precum și a planului viitor pe care El îl are pentru poporul nostru…
Istoria trezirii unei națiuni – studiu biblic, Neemia
Tema principală care ne interesează pe noi și pentru care am început să studiem această carte este trezirea spirituală sau renașterea spirituală a poporului ales. Aici putem observa niște etape, niște tipare pe care Dumnezeu le-a hotărât și care se pot repeta și pentru noi… Și ne dorim din toată inima să se repete și cu noi astăzi… Domnul să ne ajute la aceasta! Amin.
Dacă este să privim ruina în care se afla Israelul, în care se afla Ierusalimul, poți să închizi ochii și să-ți imaginezi o cetate dărâmată, arsă de foc… Ei bine, din punct de vedere spiritual, acesta e peisajul astăzi în țara noastră, un peisaj foarte dezolant, un peisaj trist, dar nu fără speranță.
Trebuie să fie oameni care să creadă! Este nevoie de oameni care să creadă, iar Dumnezeu va lucra fără îndoială. El are putere să ducă aceste lucruri la îndeplinire, dar numai dacă noi vom crede și dacă le vom cere!
„Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!”
Bunătatea lui Dumnezeu așteaptă un răspuns de la tine
Dragostea lui Dumnezeu ne constrânge, pentru că El L-a dat pe Fiul Său pentru noi – aceasta este Evanghelia. Și dacă numai atât am înțelege, este de ajuns.
Dumnezeu nu te roagă, nu doar te cheamă, ci El Însuși a făcut ce era nevoie pentru mântuirea noastră. El a luat inițiativa, L-a luat pe Fiul Său și L-a lăsat pe pământul acesta să fie batjocorit, scuipat și lovit, ca să arate omului ce face păcatul. De fiecare dată când păcătuim, noi asta facem… Iar Dumnezeu L-a lăsat pe Fiul Lui să moară pe o cruce. Aceasta-i dragoste, e dragostea adevărată.
Dumnezeu așteaptă și astăzi răspunsul nostru la dragostea Lui: Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?
50 DE TEZE PENTRU REFORMA CREȘTINISMULUI DIN ZILELE NOASTRE
I. MÂNTUIREA – IERTAREA DE PĂCATE
1. Mântuirea fiecărui păcătos este rezultatul harului, al îndurării lui Dumnezeu, nu al eforturilor religioase ale omului.
2. Mântuirea se capătă prin credință, în urma pocăinței sincere înaintea lui Dumnezeu și a credinței în sacrificiul Fiului Său.
3. Cel care se pocăiește și crede în harul mântuirii venit prin crucea lui Hristos, devine o făptură nouă, în urma unei nașteri din nou.
4. Niciunui om Domnul nu i-a cerut ”să-L primească”, sau ”să-L accepte”, ci să se pocăiască și să vină după El, purtându-Și crucea în fiecare zi.
5. Pocăința adevărată continuă să-și facă lucrarea în viața credinciosului, care trebuie să aducă la lumină orice păcat ascuns, prin mărturisire înaintea lui Dumnezeu.
6. Sfințirea vieții este un proces care trebuie continuat până la prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu; aceasta înseamnă ”a duce mântuirea până la capăt cu frică și cutremur”.
7. Creștinii nu trebuie să se bazeze pe propriile fapte sau pe puterea lor de a duce o viață sfântă, ci pe îndurarea lui Dumnezeu și pe puterea Duhului Său.
8. Mântuirea nu se obține prin fapte bune, dar are drept urmare umblarea în faptele pregătite mai dinainte de Dumnezeu.
9. Creștinul adevărat este un ucenic al Domnului, de la care învață necurmat și pe care Îl urmează fără încetare cu scopul de a deveni tot mai asemănător Lui.
II. ÎNVĂȚĂTURI GREȘITE DESPRE MÂNTUIRE
10. Iertarea se capătă doar pe pământ, prin îndurarea lui Dumnezeu; prin urmare nu se mai poate face nimic pentru a schimba starea spirituală a celor care au murit.
11. Iertarea o dă doar Dumnezeu, prin Hristos, deci nici un om nu poate să-și aroge acest drept divin.
12. Nimeni nu poate dezlega păcatele unui om la moartea sa, nici măcar reprezentanții unei anumite clase de slujitori religioși, considerați mijlocitori între oameni și Dumnezeu.
13. Sufletul după moarte nu are de trecut niște vămi ale văzduhului, pentru a ajunge în prezența lui Dumnezeu. De aceea, este inutil să se încerce ajutarea lui după ce a trecut în veșnicie.
14. Milosteniile și faptele bune făcute pentru a ajuta sufletul unui om după moarte sunt reminiscențe ale unor obiceiuri păgâne și n-au nicio legătură cu creștinismul pe care l-a predicat Domnul și apostolii Săi.
15. Sfinții (incluzând-o și pe Maria, maica Domnului) nu pot mijloci pentru mântuirea oamenilor și nu-i pot ajuta în niciun fel.
16. Închinarea la relicve sau la moaștele sfinților ține mai mult de ocultism decât de creștinismul Sfintelor Scripturi.
III. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT
17. Duhul lui Dumnezeu dă putere celui regenerat prin har de a duce o viață sfântă în mijlocul unei lumi păcătoase.
18. Duhul Sfânt pecetluiește pe cel credincios, îl botează și îl umple cu prezența Sa binecuvântată.
19. Botezul cu Duhul Sfânt nu este un rezultat al eforturilor omenești, ci un act de îndurare al lui Dumnezeu prin care răspunde celui ce-L cere cu stăruință.
20. Creștinii care au fost botezați cu Duhul Sfânt nu sunt superiorii celorlalți, de aceea trebuie să rămână smeriți și să caute umplerea continuă cu Duhul.
IV. SLUJITORII LUI HRISTOS
21. Succesiunea apostolică nu are fundament în Sfintele Scripturi, ci în tradiția religioasă.
22. Adevărații slujitori ai Domnului nu prestează servicii religioase contra unor sume de bani.
23. Preoția Noului Testament nu este doar apanajul unei caste superioare, ci ea fost încredințată de Domnul tuturor creștinilor, care aduc jertfe duhovnicești pentru Dumnezeu.
24. Duhul Sfânt alege oameni chemându-i la slujire pentru zidirea Trupului lui Hristos și înzestrându-i cu darurile Sale.
25. A fi păstor sufletesc nu este o funcție, nici un titlu religios, ci o slujbă duhovnicească primită odată cu un dar al Duhului Sfânt, făcut după voia Sa.
26. Numai Duhul lui Dumnezeu rânduiește slujbele în Biserică, nu oamenii. Ei doar trebuie să recunoască lucrarea Duhului, nu să-și dea învățători după poftele lor.
27. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie pildă turmei, printr-o viață de sfințenie practică și dedicare lui Dumnezeu.
28. Slujbele duhovnicești nu pot fi vândute, nici transmise de la o generație la alta după bunul plac al conducătorilor religioși.
29. Adevărații slujitorii ai lui Hristos se pregătesc pe câmpul Evangheliei și în școala ascultării de El, nu în seminarii teologice.
30. Nu oricine se numește pe sine om inspirat de Dumnezeu trebuie ascultat, ci orice ”proroc” trebuie probat înainte de a fi crezut.
V. VIAȚA CREȘTINĂ
31. Avariția este incompatibilă cu creștinismul, cu atât mai mult cu un slujitor al Domnului, care a poruncit ca acel care are două haine să dea și celui ce n-are niciuna.
32. Creștinismul nu este o religie a prosperității, ci a purtării crucii în fiecare zi pentru Hristos.
33. Hristos nu ne-a făgăduit că vom fi mari în lumea aceasta, ci doar că vom sta cu El pe scaunul Său de domnie, la venirea Împărăției Sale.
34. Creștinul adevărat este un om care se gândește la lucrurile de sus, acolo unde se află comoara sa – Hristos Domnul.
35. De aceea, nicio mișcare creștină n-ar trebui să-și extindă puterea pe pământ, ci să vestească Evanghelia, pentru a-i îndrepta pe cât mai mulți spre ceruri.
36. Creștinii trebuie să dovedească moderație/cumpătare în toate aspectele vieții, dar să-L iubească pe Dumnezeu fără limite și condiții.
37. Vestimentația și posesiunile noastre trebuie să dea dovadă că suntem ucenicii Celui care n-a avut în lumea aceasta nimic mai mult decât haina de pe El și a vestit celor săraci Evanghelia.
VI. BISERICA CREȘTINĂ
38. Clădirile bisericești somptuoase și luxul sunt incompatibile cu învățătura creștină.
39. Slujbele religioase rigide și programele culturale bisericești nu au nimic în comun cu închinarea în duh și în adevăr.
40. Repetarea unor cuvinte în rugăciune și unor rugăciuni memorate contrazice învățătura Domnului nostru.
41. Botezul și Cina Domnului nu sunt sacramente administrate de slujitori profesioniști, ci parte naturală a vieții Bisericii, care se supune poruncilor Domnului ei.
42. În lumea noastră Domnul are o singură Biserică, pe care o sfințește și o pregătește pentru ziua nunții Sale – Unitatea Bisericii o face Duhul lui Dumnezeu, nu ecumenismul oamenilor.
43. Organizațiile omenești și instituțiile religioase n-au niciun fel de sprijin în Scripturi.
44. Domnul este singurul Stăpân al Bisericii, nu un om sau o grupare elitistă de oameni.
45. Orice structură ierarhică se opune învățăturii lui Hristos și a apostolilor Săi.
46. Biserica creștină se supune doar capului ei, Hristos Domnul, și ascultă de legile civile numai în măsura în care acestea nu contravin Scripturilor.
47. Biserica nu trebuie să fie nici finanțată, nici subordonată statului, ci doar să ajute autoritățile civile să împlinească voia lui Dumnezeu, acordându-le tot sprijinul pentru aceasta.
48. Slujba principală a Bisericii este să fie ”lumina lumii” prin vestirea Evangheliei încredințată de Domnul și ”sarea pământului”, prin sfințenia vieții.
49. Nădejdea creștinului nu este de a rezista în timpul de judecată al omenirii, ci arătarea slavei lui Hristos la revenirea Sa pentru a-Și lua Biserica – Mireasa în Casa Tatălui Său.
50. În așteptarea revenirii Domnului, Biserica se pregătește în fiecare zi pentru a-L întâmpina în slavă.
Hristos în voi – nădejdea slavei, de Major Ian Thomas
Deseori, atunci când Evanghelia este vestită prin Duhul Sfânt, se aude un răspuns negativ: “Aşa este, dar eu nu pot trăi o viaţă fără păcat!” Câtă dreptate în această afirmaţie, aparent negativistă…
Într-adevăr, noi nu putem trăi o viaţă creştină, în totalitate predată lui Dumnezeu, prin propriile eforturi. De aceea Evanghelia este nu doar o veste bună a iertării de tot trecutul păcătos, ci şi o asigurare pentru prezent şi o nădejede pentru viitor. Dumnezeu, în înţelepciunea Sa perfectă, a lăsat oamenilor posibilitatea de a trăi o viaţă nouă, pentru slava Sa. Cheia acestei noi vieţi poate fi rezumată într-o singură expresie a Noului Testament: “Hristos în voi – nădejdea slavei”
Atunci când primim mântuirea Sa, de fapt Îl primim pe El, cedându-I total drepturile asupra vieţii noastre, pentru ca El să trăiască şi să domnească în noi. Când El trăieşte viaţa Lui în noi, oamenii Îl pot vedea în Biserica Sa şi pot fi chemaţi la mântuire.
Un material pentru edificarea noastră şi pentru a ne reconsidera felul în care vestim Evanghelia. Mult har!
Mărturie Silvia Tărniceru
“Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?
După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” (R om. 8:35-36)
Slavă lui Dumnezeu pentru că şi în cele mai întunecate timpuri ale istoriei noastre El Şi-a păstrat o rămăşiţă credincioasă, gata să plătească cu viaţa credinţa lor! Slavă Lui pentru astfel de mărturii ale puterii Sale şi ale harului Său, care nu ne părăseşte nici în cele mai grele încercări!
Acum, la 24 de ani după căderea comunismului, cred că ar trebui să-I mulţumim Domnului pentru sfertul acesta de veac în libertate, dar şi să ne gândim serios la posibilitatea ca o nouă prigonire, mult mai puternică şi mai feroce, să apară la orizont. Cât timp de libertate mai avem pentru a vesti Evanghelia, doar El ştie… Cert este că ar trebui să folosim fiecare zi pentru a-L arăta pe El şi puterea Sa eliberatoare unei lumi ce “zace în întuneric şi în umbra morţii”.
Iar dacă va trebui să trecem şi noi, la rândul nostru, prin persecuţia ce va veni la sfârşitul vremurilor, să ne punem serios întrebarea: “Vom sta neclintiţi în picioare pentru El? Îl vom sluji până la ultima suflare?”
“Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom. 8:38-39)
Doamne, ajută-ne la aceasta!
Vremea sfârșitului – apostazie sau trezire?
Pentru lumea aceasta Dumnezeu a conceput o vreme a sfârșitului tuturor lucrurilor, iar despre timpul acesta vorbesc Scripturile încă din timpul vechiului legământ. În Vechiul Testament vremea de pe urmă este bine determinată, este un timp, o epocă…
Nimeni nu știe exact câți ani are această vreme, dar ea este denumită în mai multe feluri de diferiți proroci. De fiecare dată când găsim în prorocii Vechiului Testament expresia „în vremea aceea”, „în vemea de apoi”, sau „în zilele de pe urmă”, toate aceste expresii se referă la o vreme de judecată pe care Dumnezeu o va aduce asupra omenirii acesteia, o vreme în care Dumnezeu va cere socoteală fiecăruia pentru viața lui și va judeca întreaga creație. El trebuie să judece lumea cu dreptate și popoarele cu neprihănire!
Pentru această vreme, Domnul Isus a indicat câteva semne clare după care să o putem deosebi, astfel încât să ne putem pregăti pentru revenirea Sa. În Evanghelia după Matei cap. 24, El vorbește pe de o parte de elementele prevestitoare ale judecății Sale, iar pe de alta anunță vestirea Evangheliei până la marginile pământului ”ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor”. În paralel cu apostazia celor mulți, Domnul anunță și o epocă de evanghelizare și trezire fără precedent, ceea ce putem vedea deja realizându-se în multe părți ale lumii.
Ce va însemna această vreme pentru fiecare dintre noi? Apostazie sau trezire?
T. 46-47: Se-apropie prigoana?
Văd venind o vreme de persecuție cum omenirea n-a mai experimentat vreodată. Aceasta se va îndrepta împotriva adevăraților credincioși ai lui Isus și va putea fi, în curând, comparată cu ieșirea din mare a unui monstru cu mai multe capete. Ea va începe lent și subtil, întâmplându-se într-o vreme când libertatea religioasă pare să fi ajuns la apogeu. Se va răspândi în SUA, Canada și în întreaga lume, devenind, în cele din urmă, un fel de nebunie.
Un duh anticristic va intra în inimile anumitor persoane din cercurile înalte, din guvern și din sistemul judiciar, făcând-i pe acești oficiali să se angajeze în manevre juridice menite să hărțuiască biserici independente, misionari și slujitori ai Evangheliei…
Dumnezeu va aduce un armistițiu temporar între Orient și Occident cu scopul expres de a aduce Evanghelia în aceste țări comuniste… Însă, după o scurtă perioadă de libertate și trezire spirituală în rândul multora, ușile se vor închide brusc, iar nebunia persecuțiilor va începe cu intensitate și va copleși toate aceste națiuni. (D. Wilkerson – Viziune apocaliptică)
Când va veni Fiul Omului va găsi credință pe pământ?
Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase. El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea, și de oameni nu se rușina.
În cetatea aceea era și o văduvă care venea des la el şi-i zicea: „Fă‑mi dreptate în cearta cu pârâșul meu.” Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar, în urmă, și-a zis: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem, și de oameni nu mă rușinez, totuși, pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.”
Domnul a adăugat: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?”
(Lc. 18:1-8)
T. 46-47: Se-apropie prigoana?
Văd venind o vreme de persecuție cum omenirea n-a mai experimentat vreodată. Aceasta se va îndrepta împotriva adevăraților credincioși ai lui Isus și va putea fi, în curând, comparată cu ieșirea din mare a unui monstru cu mai multe capete. Ea va începe lent și subtil, întâmplându-se într-o vreme când libertatea religioasă pare să fi ajuns la apogeu. Se va răspândi în SUA, Canada și în întreaga lume, devenind, în cele din urmă, un fel de nebunie.
Un duh anticristic va intra în inimile anumitor persoane din cercurile înalte, din guvern și din sistemul judiciar, făcând-i pe acești oficiali să se angajeze în manevre juridice menite să hărțuiască biserici independente, misionari și slujitori ai Evangheliei…
Dumnezeu va aduce un armistițiu temporar între Orient și Occident cu scopul expres de a aduce Evanghelia în aceste țări comuniste… Însă, după o scurtă perioadă de libertate și trezire spirituală în rândul multora, ușile se vor închide brusc, iar nebunia persecuțiilor va începe cu intensitate și va copleși toate aceste națiuni. (D. Wilkerson – Viziune apocaliptică)
Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare!
Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare zicând:
Căci numai dacă vă veţi îndrepta căile şi faptele, dacă veţi înfăptui dreptatea unii faţă de alţii,
dacă nu veţi asupri pe străin, pe orfan şi pe văduvă,
Dar iată că voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare care nu slujesc la nimic.
O făgăduință pentru toți cei chemați, de D. Wilkerson
Dumnezeu i-a dat profetului Ieremia un cuvânt pentru a-l spune lui Israel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Iată, voi aduce peste cetatea aceasta şi peste toate cetăţile care ţin de ea toate nenorocirile pe care i le-am vestit mai dinainte, pentru că şi-au înţepenit gâtul ca să n-asculte cuvintele Mele.” (Ieremia 19:15) Cuvintele lui Ieremia atât de mult l-au înfuriat pe marele preot al templului încât l-a legat și l-a torturat. Totuși, în ciuda suferinței sale, Ieremia nu s-a îndoit niciodată de chemarea lui. Știa că i-a fost dat un cuvânt de la Dumnezeu.
Dumnezeu a continuat să-i spună lui Ieremia: „Am planificat o slujbă pentru tine și tu trebuie să zidești Biserica Mea. Vreau să plantezi semințele veştii Mele bune, așa că nu te îngrijora; îţi voi da fiecare cuvânt de vorbit doar când vei avea nevoie de el. Și nu te teme niciodată de oameni și de eșec! Adu-ți aminte cât timp trăiești, că Eu sunt cu tine! Nu te tulbura, ci ridică-te prin credință și fă cum ţi-am poruncit! Ai un scop divin și acesta este să vorbeşti cuvintele Mele.” (vezi Ier. 1:9-17)
Cartea Ieremia ne spune: „Apoi Domnul Şi-a întins mâna şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.” (1:9) Ce moment incredibil în viața acestui om! Cât de minunat este să știi că Dumnezeu şi-a pus mâna peste tine, ți-a dezvăluit gândurile Sale și te-a uns să vorbești din partea Lui! Apoi Dumnezeu a adăugat acest cuvânt: „Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor.” (1:17)
Preaiubiților, acesta este mesajul lui Dumnezeu pentru fiecare creștin care a fost vreodată chemat de El. El ne spune: „Nu lăsa pe nimeni să te distrugă! Nu ai nici un motiv să fii confuz sau deznădăjduit! Ei ți-am spus că sunt cu tine și că nu există niciun motiv să obosești, niciun motiv să renunți! Indiferent cu ce greutăți te confrunți sau cât de rău te tratează oamenii, am așezat stâlpi puternici în jurul tău și sunt cu tine ca să te scap!”
Cartea ”Răpirea Bisericii – fericita noastră nădejde”
”Este învățătura despre ridicarea la cer a Bisericii lui Hristos una dintre doctrinele de bază ale Sfintelor Scripturi sau doar o invenție teologică modernă a ultimelor două secole? Va exista cu adevărat o judecată a lumii timp de șapte ani, urmată de o împărăție a păcii și dreptății ce va dura o mie de ani? Trebuie să ne pregătim pentru a-l înfrunta pe liderul mondial cunoscut sub numele de anticrist sau va fi o ”scăpare” a celor credincioși înainte de a se manifesta pe deplin ”taina fărădelegii”? Dacă într-adevăr evenimentele finale sunt pe punctul de a se declanșa, care va fi succesiunea lor cronologică? Pentru ce ar trebui să ne pregătim mai întâi: pentru anii de judecată și de revărsare a mâniei lui Dumnezeu sau pentru a‑L întâmpina pe Domnul în văzduh?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările actuale pe care și le pune orice creștin care citește Biblia și care știe că istoria omenirii se află în mâinile lui Dumnezeu, iar El o dirijează în direcția împlinirii planurilor Sale. Cartea de față este o încercare de a da un răspuns biblic la aceste întrebări și la altele asemănătoare, așezând în ordine mulțimea ideilor desprinse din Biblie în urma unui studiu îndelungat și asiduu. Mă rog ca autorul Sfintelor Scripturi, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, să dea lumină tuturor celor ce vor parcurge paginile următoare și să ne pregătească pe toți să înfruntăm cu credință vremurile dificile care ne stau înainte.” (Cuvânt înainte)
Cartea poate fi comandată la numărul de telefon 0721 226 568
sau pe adresa de e-mail: trezireazi@gmail.com
VREMEA TREZIRII – carte creștină
CUVÂNT ÎNAINTE
Mesajele cuprinse în această carte s-au născut din dorinţa arzătoare de a vedea manifestarea slavei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, printr-o trezire autentică. De-a lungul istoriei de două mii de ani a Bisericii creştine, de nenumărate ori Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste poporul Său, chemându-l la sfinţenie, la o viaţă de ascultare de El şi la predicarea Evangheliei, care a dus mulţimi de oameni într-o stare după voia Lui.
Trezirile spirituale nu sunt însă doar evenimente din epoca de după Cinzecime, ci ele s-au petrecut de multe ori şi în istoria poporului Israel, în timpul vechiului legământ. Acestea au slujit ca pildă multor generaţii pentru felul în care Dumnezeu poate trezi un popor cu conştiinţa adormită, aducându-l la pocăinţă şi o viaţă curată.
Vremea noastră poartă toate semnele caracteristice perioadei ce va preceda marea zi a revenirii Domnului nostru, pentru a-Şi lua acasă Mireasa Lui iubită. În curând, vom asista la cel mai mare eveniment din istoria umanităţii, iar Duhul Domnului strigă tuturor celor ce aşteaptă venirea Lui: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!”
Rugăciunea mea înaintea Domnului este ca toţi cei ce vor citi aceste rânduri să fie treziţi la viaţă, sfinţiţi şi pregătiţi pentru marea clipă ce se apropie.
Cartea poate fi comandată la numărul de telefon: 0721 226 568
sau pe adresa de e-mail: trezireazi@gmail.com
RĂZBOAIELE VIITORULUI – o carte despre situația din Orientul Mijlociu
Istoria omenirii nu are o desfășurare aleatorie, ci una bine alcătuită și prevestită prin profeți, îndreptându-se către punctul culminant al revenirii lui Mesia pentru a pune capăt guvernărilor imperfecte omenești și pentru a-și instaura propria domnie milenară pe pământ.
Tranziția spre această vreme extraordinară ce va urma se va face printr-o perioadă de șapte ani pe care cartea Apocalipsa o numește ”ceasul încercării locuitorilor pământului”. În timp ce mulți încă se mai tem de posibilitatea unui iminent ”sfârșit al lumii”, iar scenariile de tip apocaliptic se înmulțesc, Dumnezeu a decis mai dinainte care va fi evoluția evenimentelor și a lăsat-o scrisă în Scripturile sfinte. Printre aceste evenimente foarte clare din vremea de pe urmă se numără și războaiele viitorului, a căror descriere detaliată uimește pe oricine s-ar opri un moment pentru a se întreba spre ce se îndreaptă lumea aceasta.
Raportând la vremea prezentă ceea ce a fost prevestit, se poate vedea cum faptele concrete se încadrează perfect, se îmbină sub ochii noștri ca piesele unui uriaș puzzle, ce se suprapune perfect zonei de dispută din Israel și imediata sa vecinătate.
Cartea poate fi comandată la numărul de telefon 0721 226 568
sau pe adresa de e-mail: trezireazi@gmail.com
Privilegiul de a primi din plinătatea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Și Cuvântul S-a făcut trup,
și a locuit printre noi…
Și noi am privit slava Lui…
Și noi toți am primit din plinătatea Lui…”
(Ioan 1: 14-16)
Cuvântul (Domnul Isus Hristos) S-a făcut trup, și a locuit printre noi… și cei care au stat cât mai mult cu El, în preajma Lui, au primit cel mai mult din plinătatea Lui. Nu este nevoie de multă teologie ca să stai singur cu Isus în cămăruța ta. Cei care au renunțat la plăcerile lumii acesteia cel mai mult, și au petrecut tot mai mult timp în singurătate cu Isus, au primit cel mai mult din plinătatea Lui. Cei care au renunțat la TV, la Facebook, la Mall, la navigarea aiurea pe internet (chiar pe situri creștine)… au primit cel mai mult din plinătatea Lui.
Cu cât renunți mai mult la lume și la lucrurile ei (care toate sunt trecătoare), cu atât poți sta mai mult cu El și poți primi mai mult din plinătatea Lui.
Să ne imaginăm un tânăr fizician având șansa de a petrece câțiva ani în preajma lui Einstein, cel mai mare fizician al tuturor timpurilor. Pur și simplu nu s-ar dezlipi de el și i-ar sorbi fiecare cuvânt.
Dar noi? Să vină pe Pământ Unul care este în sânul Tatălui, Unul venit din cea mai adâncă intimitate cu Tatăl, Unul care este „oglindirea slavei lui Dumnezeu” și „întipărirea exactă a Ființei Lui” (Evrei 1:3), Unul care ni-L poate face cunoscut pe Tatăl… și noi să nu dăm năvală în cămăruța noastră, în Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune, ca să primim din plinătatea Lui har după har.
Să iubești mersul la Mall, sau vizionarea unui film (chiar creștin), sau jocurile pe calculator, sau derularea la nesfârșit a postărilor de pe Fabook, mai degrabă decât să te bucuri de posibilitatea de a sta în părtășie cu Fiul lui Dumnezeu și a primi din plinătatea Lui har după har. Asta nu poate fi decât o mare orbire a lui Satan pentru vremurile acestea, despre care nu pot să cred altceva decât că legiuni de demoni au orbit mintea a milioane de creștini, ca să ne pierdem vremea cu lucrurile lumii și să pierdem șansa de a fi tot mai asemenea chipului lui Dumnezeu.
Ne mulțumim că suntem creștini și membri ai unei biserici, și alergăm după ale noastre.
Acum înțeleg mai bine ce spunea apostolul Pavel, pentru care A-L CUNOAȘTE PE DOMNUL ISUS MAI MULT ȘI MAI MULT ERA CEL MAI MARE PRIVILEGIU POSIBIL PE ACEST PĂMÂNT:
• Lucrurile care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos…
• Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu.
• Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos…
• Și să-L cunosc pe El… (Filipeni 3:8-10)
Dumnezeu a venit pe Pământ să-i dea omului din plinătatea Lui (se împlinește din nou dorința inițială „să facem om după chipul și asemănarea Noastră”), iar omul are altceva mai bun de făcut decât să primească din plinătatea Lui har după har.
Ne mai mirăm de ce suntem nemulțumiți, mânioși, irascibili, impulsivi, puși pe ceartă, invidioși, bârfitori…? Să nu ne mai mirăm, frați și surori… Pentru că mergem pe urmele Martei și nu pe urmele Mariei… Pentru că umblăm încoace și încolo, într-o agitație continuă… în timp ce, în singurătate în cămăruță, Domnul Isus ne așteaptă să ne dea pacea Lui și să ne dea din plinătatea Lui.
Doamne, tu vezi cât de agitat este poporul Tău în aceste zile. Tu vezi că nu avem liniște, și alergăm când într-o parte, când în alta: când pe Facebook, când pe situri cu filme creștine, când la Mall, și cel mai puțin alergăm să fim singuri cu Tine în cămăruță. Duhul veacului acesta ne-a prins și pe noi în plasa lui…
Izbăvește-ne Tu, Doamne, și adu-ne pe fiecare înapoi la picioarele Tale, să Te privim și să primim din plinătatea Ta, har după har.
Doamne, izbăvește-ne de duhul veacului acestuia! Te rugăm!
Umbra Celui Atotputernic- The Life and the Testament of Jim Elliot
Autor: Ellisabeth Elliot
Jim Elliot ( 8 octombrie 1927 – 8 ianuarie 1956)
►Philip James ( ”Jim”) Elliot a fost un misionar-martir al zilelor noastre, a carui moarte in 1956,impreuna cu alti patru tineri, a zguduit lumea crestina. Plecasera in Ecuador, la un trib de oameni cruzi, ce traiau inca in epoca de piatra, dar care aveau nevoie de Evanghelia lui Hristos.
J.Elliot s-a nascut in Portland,regiunea orasului Ontario, fiind fiul lui Fred si Clara Elliot. Fred a fost patrimoniul scotian, iar parintii lui au fost primii care au gasit solutia sa se mute in America de Nord. Parintii Clarei s-au mutat la randul lor din Elvetia la est de Washington,unde s-au ocupat de administrarea unei ferme mari. S-au intalnit la Portland, unde Clara a studiat medicina – sectia ”chiropractica” (stiinta si arta restaurarii si mentinerii sanatatii bazata pe teoria ca boala este produsa de interferenta cu functiilor nervilor), iar Fred se dedica slujirii crestine,era predicator la o biserica baptista. Biserica a fost locul predestinat intalnirii lor. Dupa doi ani de corespondenta ei s-au casatori in 1918. Robert, primul lor copil, s-a nascut in 1921, in timp ce patru ani au locuit in Seattle. In anul urmator s-au mutat in Portaland, Oregon, unde s-au nascut ceilalti trei copii: Herbet (1924), Jim (1927) si Jane (1923). Copii familiei Elliot au mers la biserica si la Scoala Duminicala de la varsta de sase saptamani, tatal lor le citea zilnic copiilor sai din Scriptura. Jim avea doar sase ani si profesa credinta in Isus,a inceput sa impartaseasca micilor sai prieteni ceea ce credea el despre mantuire.
In 1941, intrand la Liceul politehnic Benson, Jim si-a ales ca specialitate desenul tehnic. Acolo el a participat la numeroase activitati, inclusiv ziarul scolii, urmand chiar o cariera in teatru. La sfarsitul liceului ,cu ocazia mortii presedintelui Roosevelt,” a avut la dispozitie doar cateva ceasuri sa-ti pregateasca un mic discurs pentru intrunirea care urma sa aiba loc in acea dupa-amiaza. Meditatorul sau comenta: ”A tinut cel mai frumos discurs pe care l-am auzit la un elev- de fapt, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am auzit vreodata”. (Ellisabeth Elliot, Umbra Celui Atotputernic , paj.33)
Dick Fisher, colegul lui Jim , era cel mai bun prieten al lui Jim. El relata astfel despre bunul sau prieten: ”Eu eram inalt si slab.Jim era ceva mai scund, dar bine facut, avea par saten, infatisare aspra, fetele intorceau capul dupa el. Ceea ce-mi placea cel mai mult la el era mintea lui ascutita. Prindea totul din zbor si intelegea orice explicatii cu multa usurinta, in vreme ce eu eram inapoia lui cu mult. Imi explica totul in cuvinte cat se poate se simple…”(Ellisabeth Elliot, Umbra Celui Atotputernic , paj. 33-34)
Un alt coleg de liceu, Wayne McCroskey, povesteste cum presedintele consiliului liceului, care il cunostea destul de bine pe Jim si, fiind la curent cu influenta sa asupra elevilor, ii impuse lui Jim sa mearga la o seara de dans. Din cauza refuzului lui Jim, presedintele consiliului liceului se cam pierdu cu firea. Jim si Wayne erau membri ai clubului de discutii publice, al carui cod prevedea ca neindeplinirea unei sarcini sa fie penalizata cu excluderea din club.Presedintele clubului le-a cerut sa tina un discurs, dar,invitat sa ia cuvantul, Jim a raspuns ca nu avea nimic de spus. Presedintele se impacienta, ingrijorat, caci Jim era coloana vertebrala a clubului. Jim le facu cunoscuta pozitia sa, asa cum o intelegea el din Biblie –” un urmas al lui Isus nu se putea implica in razboi sau in politica.” .Problema celui de-al doilea razboi mondial a fost o neintelegere pe care a discutat-o indelung cu colegii si profesorii si, bineinteles, puntele sale de vedere i-au scazut popularitatea. La o intrunire la scoala a invitat un tanar chinez, Mun Hope. Acest tanar a tinut o predica minunata depre pacat si judecata, in fata intregii scoli. Cu toate acestea lui Jim i s-a acordat functia de vicepresedinte al clasei pentru anul de seniori.
In 1945, Jim Elliot la Colegiul Wheaton, un colegiu privat crestin din Illinois, acceptand si disciplina pe care acest lucru o implica, aici alaturandu-se si unei echipe de lupte in timpul celui primul an de studiu. Anul urmator el a refuzat o pozitie din cadrul colegiului, care i-a dat un an liber de scolarizare, dar, de asemenea, un angajament de timp semnificativ si ceea ce el considera prostesc responsabilitatii. El nu a fost chiar complet convins de valoarea studiilor sale, avand in vedere subiecte filozofice, politice si antropologie, ceea ce puteau fi distrageri in ceea ce priveste devotarea deplina pentru Dumnezeu. Dupa un semestru de note relativ scazute, a scris parintilor lor ca mai important este studiul Bibliei. In urmatorii ani, interesul lui Elliot era activitatea lui de misionar. S-a specializat in limba greaca, deoarece credea ca acest lucru ar fi de ajutor pe campul de misiune cand el avea de tradus Biblia in alta limba. Desi parintii lui ar fi doril ca el sa ramana in America, au inteles ca Jim avea un dar special,acela de-a transmite Evanghelia si celor care nu au auzit de Dumnezeu. Pentru a-si pastra corpul puternic pe campul de misiune a intrat intr-o eghipa de lupte.
In vara anului 1947, mergand in Mexic impreuna cu un prieten din facultate, Ron Harris, ai carui parinti erau misionari acolo, Jim a stat la familia Harris sase saptamani, unde a inceput sa invete spaniola. Aproape la sfarsitul sederii sale in Mexic, arugat la vorbeasca la o intalnire cu copii. S-a incumetat sa le vorbeasca fara translator, desi incepuse sa studieze spaniola doar cu o luna in urma.
Jim Elliot credea ca relatiile romantice distrag adesea oamenii care urmaresc Voia lui Dumnezeu, el a devenit interesat de una din colegele lui, Ellisabeth Howard, care a fost de-asemenea sora unui coleg de camera( David Howard) . El a profitat de oportunitati de a-i cunaste bine familia. Intre cei doi s-a legat o stransa legatura de durata. Dupa finalizarea studiilor la lingvistice, J. Elliot si-a facut pasaport si a inceput sa-si faca planuri cu prietenul sau Bill Chaters sa plece in Ecuador in misiune. Cu toate acestea, doua luni mai tarziu, Chaters il anunta pe Jim ca si-a planificat sa se casatoreasca, facand imposibil sa-l insoteasca pe Jim in Ecuador.
La sfarsitul anului 1951, Jim l-a intalnit pe Pete Fleming, un absolvent de la Universitatea din Washington, cu o diploma de filozofie. El a fost convins ca va putea fi insotitorul lui Jim pentru misiunea din Ecuador. Intre timp, Jim si-a vizita prietenii, inclusiv si pe Ellisabeth, ca mai apoi sa se pregateasca sa paraseasca tara. Elliot si Fleming au sosit in Ecuador pe 21 februarie 1952, cu scopul de a evangheliza indienilor din Quito.
Pe data de 8 octombrie 1953, cei doi misionari Jim si Ellisabeth(Bety) s-au casatorit. Nunta lor a fost simpla ceremonie civila, care a avut loc in Quito. Prietenii lor misionari au fost singurii martori ai nuntii lor. Cuplul a avut o scurta luna de miere la Panama si Costa Rica, apoi au revenit in Ecuador. La scurt timp a venit pe lume o fetita, Valerie Elliot, pe data de 27 februarie 1955.
J. Elliot si alti patru misionari- Ed McCully, Roger Youderian, Pete Fleming si pilotul lor, Nate Sain– zboara cu un avion,folosind un difuzor si un cos pentru a trece in jos cadouri. Dupa cateva luni au hotarat sa construiasca o baza la o scurta distanta de satul indian, de-a lungul raului Curaray pentru ai satisface pe un trib de indieni Auca (trib de indieni ”agresiv”,de-aici si numele de ”Auca”). Ei au fost constienti de pericolul la care s-au impus si si-au luat masuri practice de aparare. Pe plaja si-au construit o casa in copac pentru adapost si sa-si detina produsele consumabile. Cateva zile in urma, indieni Auca, un barbat si o femeie au iesit din jungla peste rau. Misionarii i-au zambit si i-au dat cadouri si incercau sa fie induratori cu ei. Data viitoare cand au luat un indian Auca, poreclit ”George” (numele leu real era Naenkiwi) cu ei in avion, au zburat peste satul lui, iar tanarul indian le facea cu mana indienilor lui si radea. Incurajati de aceste intalniri prietenoase, au inceput sa viziteze Huaorani, fara sa stie ca Naenkiwi a mintit la altii despre intentiile misionarilor. Planul lui au fost de a-si intruni un grup mare de aproximativ 10 razboinici Huaorani sa-l ucida pe Elliot pe insotitorii lui.
Eforturile celor cinci misionari au ajuns la capat, din pacate, pe data de 8 ianuarie 1956, cand tribul Auca i-au invadat. Moartea lor a fost transmisa in intreaga lume, iar revista ”Life” relata evenimente exacte despre tragedia aceasta.
Dupa decesul sotului ei, Ellisabeth Elliot (1926-1973) si celelalte sotii ramase vaduve a prietenilor lui Jim, a inceput sa lucreze printre Huaroani, unde au continuat munca de evanghelizare. Ea a publicat mai tarziu doua carti: ”The life and the testament of Jim Elliot” http://http://www.scribd.com/doc/148425989/Elisabeth-Eliot-Umbra-Celui-Atotputernic (de-aici puteti sa cititi online cartea!!!) si ”Thought Gates of Splendor”, care descriu viata si moartea sotului ei.
In 2002 a fost lansat un documentar bazat pe povestea care a fost relatata, intitulat Beyond the Gates of Splendor.
In 2003, un film muzical despre Jim Elliot, intitulat Love Above All, organizat la sala de concerte Victoria din Singapore. Acest film a fost pus in scena a doua oara in 2007, la Centrul Cultural Univarsitar.
In 2006, un film de teatru a fost lansat, intitulat End of the Spear (film subtitrat in limba romana !!!) http://http://filmecrestineonline.ro/end-of-the-spear/ , care relateaza intamplarea reala a intamplarilor ce au avut loc in mijlocul tribului Auca.
Costache Ioanid – Poet între creștini, creștin între poeți
COSTACHE IOANID (3 decembrie 1912 – 26 noiembrie 1987)
3 Decembrie 1912 – 3 Decembrie 2012, 100 de ani de la naşterea poetului.
De ziua Mulţumirii – Thanksgiving, s-a stins din viaţă, bogat în sărăcie şi strălucitor în singurătate, poetul creştin român Costache Ioanid. A fost coborât sub un mesteacăn între brazii şi şi păltinaşii opriţi în curmătura dealului de-o parte şi de cealaltă, orizonul ondulat, întrerupt doar de munţii cei mari, veşnic înzăpeziţi ai Oregonului. Din universul continuei sale suferinţe, sufletul poetului a trecut astfel în cel al continuei împăcări şi, la nunta sa, a căzut o stea.
Deşi restrânsă prin vicisitudinile sorţii la o circulaţie mai mult orală în zarea comunităţilor creştine româneşti, opera lui Costache Ioanid se bucură de o popularitate considerabilă. Poeziile sale străbat încoace şi încolo cu viteza gândului, pe foi volante şi pe bandă magnetică, sunt cântate la întruniri religioase şi difuzate în emisiuni radiofonice, fiind de mult intrate în patrimoniul neoficial al culturii religioase româneşti. Odată cu dispariţia autorului, afirmarea valorii şi semnificaţiilor acestei opere a devenit măsura probităţii intelectuale şi a simţului patriotic al posterităţii sale.
A zice Poet, a zice Creştin şi a zice Român este rezumatul cel mai scurt şi mai cuprinzător al spiritualităţii de sorginte carpato-dunăreană. Dar a fi Poet Creştin Român înseamnă astăzi a purta trei cruci deodată – eterna damnaţiune a poetului, multisecularul martiriu al credinciosului, şi, în ultimele decenii, calvarul mistuitor de a fi român. Costache Ioanid a ştiut însă de o singură Cruce, pe care a purtat-o nu ca povară ci ca steag:
El mi-e steag şi El mi-e soartă,
Eu îl port. Dar El mă poartă.
Cu cât vântu-I mai semeţ,
Cu-atât steagu-I mai măreţ.
Mic şi slab stegar sunt eu
Însă steagu-I Dumnezeu. (Dumnezeu e Steagul meu).
Avântul acestui imn militant cântat la numeroasele ocazii în ţară şi în străinătate, dă seama de calitatea de român a autorului care, deşi umilit şi terfelit în ţara lui, nu a pregetat să păstreze vie conştiinţa poporului său, încălzind-o la lumina cuvântului simplu dar bine ales, mobilizator:
„Dacă tu ai ochi să vadă,
dacă tu ai duh să creadă,
Iată steagul! Altul nu-i.
Pleacă fruntea-n faţa Lui!
Tu eşti lut. Şi lut sunt eu.
Însă steagu-I Dumnezeu!”
Scris şi popularizat în România, sub imperiul fricii generalizate şi al ateismului instituţionalizat, versul Iată steagul! Altul nu-i! întruchipează gestul purtătorului de ştafetă şi demnitatea unei personalităţi de elită al cărei crez nu a fost cel al capului plecat ce sabia nu-l taie. Dimpotrivă:
„Nicidecum, nicăieri, niciodată
gândul meu altui domn nu-l aştern.
În Isus viaţa mea e bogată,
Stea eternă în cerul etern!” (Nicidecum).
Nicidecum e replica poetului dată celor care, recunoscându-i talentul, l-au somat să-şi lepede credinţa. Fireşte, fermitatea lui i-a anulat accesul la notorietate publicistică şi i-a adus, în cele din urmă, exilul cetăţenesc. I-a asigurat însă preţuirea cea mai caldă în cercurile frăţeşti, dar, vai, cu o putere de înţelegere mereu mai prejos de sensibilitatea lui excepţională. Pe când se afla încă în ţară, i s-a publicat în America volumulTaine (Door of Hope, 1981), dar ar fi de aşteptat ca, în chip de omagiu, tezaurul manuscriseor sale de-o viaţă să fie cât mai degrabă restituit pe de-a-ntregul şi fără plată poporului român şi poporului ales căruia i se cuvine.
Inspiraţia lui Costache Ioanid n-a fost însă legată de setea de faimă şi de omagii. Nu pentru lumina rece a tiparului a compus el. Şi tocmai prin perseverenţa lui în deplină modestie va rămâne în memoria tuturor nu doar poet între creştini, ci mai ales un creştin între poeţi. Întreobsesiile sale poetice răsună pregnant o întrebare:
„Isus ne-a dat un Ghetsimani!
O Golgotă! Un nume
ce timp de două mii de ani
a’mbogăţit o lume;
Cuvântul care ni l-a spus şi azi în inimi scurmă;
Dar noi cu ce vom merge sus?
şi ce lăsăm în urmă?” (O, poate, mâine).
A răspuns într-un corpus vibrant cu timbrul unic al poetului cult (adică nu „popular” sau „naiv” ca alţi poeţi creştini). În rostirea lui ecourile literaturii române clasice şi moderne sună epigonic sau numai în sensul în care Eminescu însuşi s-a socotit un epigon. Prin contrast însă, Ioanid nu a cântat pasiunile omeneşti, ci patima divină, nu avatarurile făpturii ci tainele firii şi nu l-a stăpânit delirul ci rigorile spiritului.
Centrul absolut al operei sale îl ocupă ISUS Mântuitorul, Cel revelat, iar minunile naşterii, morţii, învierii şi revenirii Sale, după o vreme..
Articol scris de Michael Iovin – Ianuarie 1987.
DATE BIOGRAFICE
1912, decembrie – 3. Se naşte Costachi Ioanide, cel de al patrulea fiu al lui Titus Ioanide şi al Ecaterinei Hadgi-Nahdesian, la Comândăreşti, în Bucovina de Nord.
1923: Costachi Ioanide începe să studieze la Liceul Internat din Iaşi. Are un comportament foarte rezervat atât în familie cât şi în şcoală. În familie este permanent ironizat de tatăl şi fraţii săi pentru natura sa mediativă, retrasă. Foarte bun elev la matematici, limba română, limba franceză şi desen.
1928: Părăseşte liceul; neînţelegerile din familie îi adâncesc criza sufletească. Se înscrie la Academia de Artă Dramatică.
1929 – 1934: Absolvă Academia cu nota maximă. Poetul Mihai Codreanu în recomandă Teatrului Naţional din Iaşi.
Deschide prima expoziţie de sculptură caricaturală. Exponatele reprezintă personalităţi cunoscute din lumea teatrului şi a scrisului. Lucrează în lut, pictează în ulei, pe sticlă, ceară, hârtie, lemn.
Între 1934 – 1952 deschide şapte expoziţii de acest gen la Iaşi şi mai apoi la Bucureşti.
1938: Se mută în Capitală. Lucrează sculptură şi regie pentru teatrele bucureştene. Realizează Balet nepolitic, celebru în epocă. La una dintre reprezentaţii participă însuşi Regele Carol al II-lea.
Ca urmare a unui diagnostic eronat, ajunge la peritonită. Este internat de urgenţă la Spitalul Brâncovenesc. Chirurgul şef îi sugerează să se roage înainte de operaţie. În timpul intervenţiei chirurgicale, trăieşte zguduitoarea experienţă a morţii clinice. În această stare, îşi priveşte de la înălţimea tavanului propriul trup neînsufleţit întins pe masa de operaţie. Evenimentul îi adânceşte predispoziţia mediativă. Se simte cercetat.
1939: Se căsătoreşte cu Elena Ştefănescu din Iaşi.
Citeşte Biblia şi începe să-şi dea seama că veridicitatea ei poate fi verificată prin profeţii. Începe să se preocupe de cărţile profeţilor.
1940: Într-una din zilele acestui an, vara, citeşte Biblia pe o bancă din Parcul Carol. Pe aceeaşi bancă stă Sabina Wurmbrand. Copilul Mihai, care se joacă prin preajmă observă Cartea, şi atrage atenţia mamei sale asupra acestui amănunt. Sabina întreabă: „Ce citiţi, domnule?” „Cea mai minunată Carte din lume!”, răspunse poetul. Urmează o invitație la Biserica Lutherană din strada Olteni nr. 44, pentru următoarea duminică. Pastorii acestei Biserici erau Magnus Sulheim, Richard Wurmbrand, Feinstein şi Iancu Moscovici.
Începe studiul aprofundat al Bibliei, sub o îndrumare nouă. Scrie primele poezii creştine. De asemenea, organizează mici reprezentaţii pentru momentele sărbătoreşti ale bisericii. Refuză orice invitaţie de a vorbi în faţa credincioşilor.
Acceptă să-şi recite propriile versuri.
1941-1944: Pe toată durata războiului, este încadrat cartograf la Marele Sat Major.
1945-1953: Absorbit de greutăţiile vieţii, continuă totuşi să scrie. Frecventează în mod consecvent Biserica Lutherană din strada Olteni.
1953: Deschide în aer liber o expoziţie de sculptură caricaturală , intitulată „Grădina mea” . Este ultima relaţie cu publicul amator de artă.
1958: Părăseşte Biserica Evanghelică Lutherană din strada Olteni. Este anul când pastorul Richard Wurmbrand se întoarce la penitenciar, pentru alţi şapte ani, şi când Biserica se restrânge la câteva zeci de membri, de la câteva sute.
1958-1961: Nu are un serviciu stabil; îşi câştigă existenţa din pictură peisagistică şi sculptură ornamentală etc. În această perioadă, la invitaţia lui Constantin Caraman, prieten de o viaţă şi unul dintre ctitorii de seamă ai Bisericii Penticostale în România, începe să frecventeze cu asiduitate Biserica Penticostală din Calea Moşilor 315, condusă de pastorul Pantelimon Cojocaru.
Poezia evanghelică devine preocuparea sa principală. Scrierile sale circulă ilegal în toată ţara. Are tot mai multe dovezi că adevăratul său public nu poate fi căutat în altă parte, ci numai printre copiii lui Dumnezeu. Nemulţumit de alterarea ca sens şi ca formă a unora dintre poezii, ca urmare a repetatelor recopieri, face călătorii prin ţară pentru a le rectifica. Cu toate insistenţele oficialităţilor refuză categoric să-şi pună pana în slujba propagandei comuniste, pentru care începuseră să lucreze un număr tot mai mare de artişti, fie constrânşi, fie din dorinţa de câştig.
1961-1966: Lucrează ca desenator tehnic la IPROMET, unde este coleg cu predicatorul penticostal, Ioan Kinkovici.
1963: Se află sub stare de arest la Malmaison, împreună cu fraţii Constantin Caraman, Mihalaş, Nicu Tudorache şi alţii. Poeziile sale reprezintă un adevărat pericol pentru ideologia comunistă, atee, şi chiar prin aceasta, inumană. Reacţia oficialităţilor dovedeşte din ce în ce mai clar cât de eficient este cuvântul inspirat de Hristos în vremuri de prigoană. În tot cursul anului, este urmărit în permanenţă şi ridicat pentru anchete, cel puţin o dată pe săptămână.
În această luptă cu puterile întunericului este susţinut şi încurajat de soţia sa, Elena.
1966: Continuă să frecventeze cercuri de rugăciune şi de cercetare a Scripturii.
Activitate poetică intensă. Recită şi i se recită tot mai multe dintre poeziile sale. Împreună cu soţia sa participă la toate adunările duminicale ale Bisericii Evanghelice Lutherane, transferată în strada Badea Cârţan nr. 10. Poeziile sale se răspândesc cu tot mai multă iuţeală în adunările creştine. Este recunoscut ca unul dintre cei mai de seamă poeţi creştini, alături de Traian Dorz şi alţii.
Atât conţinutul, cât şi acurateţea stilistică a versurilor sale atrag tot mai mulţi compozitori creştini, care le înlesnesc răspândirea, punându-le pe note musicale.
1981: Moartea soţiei sale, Elena.
1982: Imigrează în USA (Portland, Or), cu dorinţa de a ajuta la editarea poeziilor sale. Suportă greu absenţa soţiei.
1987: Noiembrie, de Ziua recunoştinţei pionierilor americani, trece la Domnul.
Centralitatea lui Cristos – Prezentare expozitivă a Epistolei lui Pavel către coloseni
Comentariile biblice au constituit dintotdeauna una dintre uneltele cele mai valoroase ale acelora care doresc să studieze în mod serios Cuvântul lui Dumnezeu.
Până nu de mult însă, cititorului român i-au lipsit aproape cu desăvârşire astfel de resurse. Treptat, această nevoie a început să fie acoperită într-o anumită măsură prin traducerea în limba română a unor comentarii scrise de autori străini. Este o bucurie deosebită să constatăm însă că piaţa de carte creştină din România începe să includă şi comentarii biblice de o excelentă calitate realizate de autori români, comentarii care, în mod inevitabil, au o tangenţă mai directă cu nevoile şi contextul teologic al bisericilor din România. Din această categorie face parte şi lucrarea de faţă – o lucrare care se remarcă prin câteva calităţi deosebite. Aşa cum subtitlul său clarifică, ea este o „prezentare expozitivă” a textului biblic, aducând în centrul atenţiei temele majore ale epistolei, cu un accent deosebit pe cuvintele, sintagmele şi frazele importante ale epistolei.
Autorul este interesat de detalii, atât de cele mai tehnice, cum ar fi interacţiunea cu textul grecesc ş.a., cât şi de cele mai puţin tehnice, precum latura aplicabilă a textului biblic, însă acestea sunt prezentate cititorului numai în măsura în care ele ajută la elucidarea temelor centrale ale epistolei, astfel încât lucrarea să ofere o lectură plăcută şi accesibilă. În plus, abordarea expozitivă a Epistolei către coloseni facilitează şi interacţiunea constantă cu elemente importante din hermeneutica biblică, teologia sistematică sau chiar din teologia istorică. Un alt merit indubitabil al lucrării de faţă este şi interacţiunea largă (mai ales în notele de subsol) cu literatura de specialitate disponibilă pe plan naţional şi internaţional, aşa încât cititorul este ajutat nu numai să beneficieze de roadele altor studii teologice de valoare, dar şi să discearnă între punctele de vedere prezentate. Departe însă de a rămâne un tratat strict academic, lucrarea lui Bebe Ciauşu abundă în ilustraţii alese cu grijă şi mai ales în aplicaţii practice şi de actualitate, menite să dea viaţă demersului teologic.
Nu în ultimul rând, este cu adevărat remarcabil modul în care autorul reuşeşte să integreze resursele poeziei şi imnologiei creştine (mai ales pe cele izvorâte din contextul românesc), aşa încât lucrarea dobândeşte şi o încărcătură poetică şi doxologică aparte. Avem încredinţarea că cei care vor lectura cu atenţie şi în duh de rugăciune paginile acestei cărţi vor avea ocazia să redescopere profunzimea şi actualitatea uneia dintre scrierile relativ succinte, dar atât de valoroase ale Noului Testament – Epistola lui Pavel către coloseni. Confruntarea creştinilor cu ideologia vremii, cu formalismul şi legalismul religios, cu deviaţii în actul închinării (Coloseni 2) nu sunt deloc străine generaţiei noastre şi zonei geografice în care Dumnezeu a îngăduit să trăim. În astfel de vremuri şi împrejurări este atât de important să descoperim în mod proaspăt pledoaria Epistolei lui Pavel către coloseni pentru centralitatea şi supremaţia lui Cristos în toate lucrurile (Coloseni 1), dar şi implicaţiile practice ale acestor convingeri pentru viaţa personală, familială şi publică (Coloseni 3-4).
Conf. univ. dr. Alexandru Neagoe, prodecan al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara; păstor al Bisericii Baptiste „Betel” din Timişoara
Paşte mieluşeii Mei! (Charles Spurgeon) – carte gratuită
Este posibil ca un copil să fie mântuit? Ei bine, întrebarea poate să fie inutilă, pentru că răspunsul pare evident. Și totuși, implicațiile acestuia nu sunt la fel de simple. De ce? Pentru că, așa cum observa marele predicator Charles Spurgeon, mulți dintre credincioși și chiar dintre pastori, deși răspund afirmativ întrebării, se comportă și îi tratează pe copiii care vor să Îl urmeze pe Hristos ca și cum răspunsul lor la întrebare ar fi cu totul altul. Și, pentru că nu sunt singurii – până și ucenicii Domnului au făcut această greșeală – Spurgeon arată că tratarea superficială a copiilor de către biserici și de către părinți este o boală destul de răspândită printre bisericile noastre.
De aceea, cu o abilitate deosebită, dar și cu căldură părintească, Spurgeon face un diagnostic atent al cauzelor problemei și oferă sfaturi înțelepte, izvorâte din texte atent alese ale Scripturii. Deși nu este un susținător al acceptării copiilor ca membri ai Bisericii fără discernământul necesar, autorul arată ce trebuie făcut pentru a evita să dăm false asigurări copiilor necredincioși, și în același timp pentru a nu împiedica pe copiii cu adevărat evlavioși să vină la Hristos.
În Paște Mielușeii Mei!, părinții credincioși și învățătorii de școală duminicală vor descoperi o comoară de adevăruri biblice și, sperăm, vor putea fi revigorați în nădejdea și dedicarea lor spre îndreptarea copiilor către Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos.
„Treaba noastră de bază este să hrănim mielușeii. Orice predică, orice lecție, ar trebui să fie un mesaj prin care să îi hrănim, o predică hrănitoare sau o lecție hrănitoare. Este de puțin folos să ne ridicăm și să strigăm, „Credeți, credeți, credeți!”, când nimeni nu pricepe ce trebuie crezut. Nu văd utilitatea tamburinelor și a viorilor, pentru că nici mieii și nici oile nu pot fi hrăniți cu muzica trompetelor. Pentru ca mieii să poată fi hrăniți cu adevărat, trebuie să li se dea doctrină – învățătura solidă, sănătoasă, învățătura Evangheliei.”
“Dragi mame, aveți parte de cea mai sacră slujire, care vă este dată de către Dumnezeu! De fapt, este ca și cum Dumnezeu vă spune: „Ia acest copil și crește-l pentru Mine, iar eu te voi răsplăti!”.”
Accesând linkul alăturat puteţi găsi cartea în format PDF http://www.magnagratia.org/uploads/2/6/9/3/26937148/feedmylambsrom.pdf
Transformarea (2) – Traind ca jertfe vii
În Romani 12:1-2, apostolul Pavel pune în contrast două feluri de a trăi: cel al creştinului transformat (metamorfoumai) de Dumnezeu şi cel al omului modelat (metachematizomai) de societatea în care trăieşte. Pune în contrast metamorfoza şi mascarada (prefărcătoria). Şi imaginea pe care o folseşte el aici este cea a unui preot care aduce jertfa pe altar. Limbajul este preluat din limbajul sacrificial pe care-l găsim în Levitic, acolo unde se vorbeşte despre ce fel de jertfe dorea Dumnezeu şi cum anume trebuia prezentate. Spre deosebire de acele jertfe însă, noi trebuie să fim jertfe vii. Dar ce înseamnă a trăi ca „jertfe vii”?
A. Să-i dăm trupul nostru lui Dumnezeu. Limbajul folosit aici ne aduce aminte de arderile de tot. Arderile de tot trebuia aduse pe altar în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, fiind jertfele mistuite în întregime pe altar. Nimic nu trebiua oprit din ele, nimic nu trebuia să rămână nears. Totoul trebuia să ardă, să fie consumată întreaga jertfă. Asta înseamnă că, în ceea ce ne priveşte, atunci când ne închinăm lui Dumnezeu, trebuie să-i dăm trupurile noastre în întregime. Apostolul Pavel spune în Romani 6:13: „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi, şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca pe nişte unelete ale neprihănirii”. Trupul unui creştin este Templul Duhului Sfânt (1 Cor 6:19-20). Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt în noi, aşa că nu putem face ce vrem cu trupurile noastre, ci ceea ce-I place Lui. Putem să-L glorificăm pe Dumnezeu cu trupurile noastre, punându-ne deoparte pt El, sau putem să folosim trupul nostru pentru păcat şi în felul acesta să Îl necinstim pe Dumnezeu. Pavel se ruga ca Dumnezeu să fie proslăvit în trupul lui (Fil. 1:20).
B. Să-i dăm mintea noastră lui Dumnezeu. Din moment ce suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, avem sentimente, intelect şi voinţă. Toate cele trei componente ale naturii noastre suferă din cauza căderii în păcat, dar Dumneze lucrează înnoirea la fiecare în parte. Noi trebuie să dovedim înţelepciune atunci când ne apropiem de Dumnezeu, iar dacă n-o avem s-o cerem de la El, pentru că ne-a promis că ne-o va da tuturor cu mână largă şi fără parere de rau (Iacov 1:4). Când Isus aminteşte cea mai mare poruncă din Lege, spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul (sau mintea ta) şi cu toată puterea ta!”
C. Să-i dăm voinţa noastră lui Dumnezeu. Ca să mă prezint înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă vie, trebuie să vreau să fac asta. Voinţa joacă un rol important în tot ceea ce facem, de aceea voinţa noastră trebuie predată lui Dumnezeu ca un instrument al neprihănirii. Îl vedem pe Domnul Isus rugându-se ca Tatăl să îndepărteze paharul suferinţei de la El, dar apoi spune: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” (Mat. 26:39). Iar noi cântăm adesea: „Voia Ta nu voia mea, să se facă Doamne-n viaţa mea! Să trăiesc cum Tu doreşti, O Domnul meu!”
12 motive pentru care C.H. Spurgeon era depresiv
Un pictor a încercat să-i facă un portret lui Spurgeon, dar după câteva săptămâni de muncă asiduă a exclamat frustrat: „Nu pot să realizez acest portret, pentru că faţa ta este diferită în fiecare zi; niciodată nu este la fel!”
Cu siguranţă, C.H. Spurgeon a fost cel mai popular predicator al epocii victoriene, dar era, în aceeaşi măsură, şi cel mai împovărat. Se spune că deţinea mai mult de treizeci de cărţi despre bolile psihice. Citea despre depresie, scria despre depresie şi suferea de depresie. Scrisorile lui conţin numeroase detalii referitoare la starea sa de spirit extrem de tulburată. Se numea adesea un „prizonier” şi plângea foarte mult fără să ştie de ce. „Îmi este milă şi de un câine care trebuie să sufere ce sufăr eu”, era auzit spunând uneori în prezenţa prietenilor foarte apropiaţi.
Unii dintre biografii lui Spurgeon au afirmat că acesta suferea de tulburare bipolară, oscilând între agonie şi extaz, între văi şi vârfuri emoţionale, între vitalitate maximă, însoţită de productivitate neobişnuită, şi neputinţa de a se mişca din pat. Alţii au crezut că stările de depresie ale renumitului predicator erau cauzate de un dezechilibru chimic în creier. Dr. Anil Den, un psihiatru londonez contemporan, susţine că depresia lui Spurgeon era cauzată de starea deficitară de sănătate şi că, dacă ar fi trăit în zilele noastre, s-ar fi putut trata cu ajutorul medicamentelor. Cel mai bun studiu (la nivel de doctorat ştiinţific) despre depresia lui Spurgeon vine din partea Dr. Brian Albert, care nota că doctorii predicatorului londonez, Joseph Kidd şi Russel Reynolds, credeau că motivul principal al depresiei acestuia era stresul foarte mare cauzat de slujba de predicare şi păstorire. Soţia lui crea că vremea este de vină pentru instabilitatea lui emoţională. „Vremea mohorâtă îl deprimă cumplit”, mărturisea aceasta.
A fost depresia lui Spurgeon doar o problemă spirituală? El nu credea aşa ceva. Recunoştea că uneori sufletul lui este bolnav, dar mărturisea că „creierul îi este la fel de răvăşit precum îi este trupul”. Dacă corpul are nevoie de medicamente, de ce nu ar avea şi mintea? „Nu este vorba de pocăinţă, spunea acesta, ci o simplă indigestie sau alţi agenţi ai răului pot deprima cumplit duhul unui om (…) Omul tulburat experimentează o serie de stări, nu pentru că este sau nu este creştin, ci pentru simplul fapt că este om – om cu puternice înclinaţii spre melancolie”.
Cei din epoca victoriană aveau o înţelegere foarte limitată referitoare la sănătatea mintală. Ei priveau depresia ca pe o tulburare psihică şi credeau că orice persoană depresivă poate fi vindecată cu ajutor medicamentos. Cel mai obişnuit tratament pentru cazurile severe era internarea într-un spital de nebuni (cea dintâi biserică în care a predicat Spurgeon era situată vis-a-vis de un spital de nebuni).
Diagnosticarea cuiva decedat nu este nici uşor, nici precis. Dar, în cazul lui Spurgeon, merită încercat. De ce a suferit C.H. Spurgeon de depresie? Iată câteva motive, spicuite din scrierile sale.
1. Dezechilibrul chimic
„Mintea poate coborî în profunzimi mai mari decât trupul, chiar până în abisul văilor fără fund”.
„Unii sunt atinşi de melancolie de la naştere”.
2. Boala fizică
„Am fost foarte bolnav mai bine de cinci săptămâni şi, în timpul acesta, am navigat în apele adânci şi tulburi ale depresiei”.
„Un ficat leneş poate produce cele mai multe dintre acele suferinţe groaznice pe care le vom considera numaidecât trăiri spirituale”.
3. Traume personale
„Există temniţe sub Castelul Disperării la fel de înspăimântătoare ca locuinţele celor pierduţi, iar unii dintre noi am fost întemniţaţi în ele” (Afirmaţie scrisă în contextul dezastrului de la Surrey Garden Music Hall din anul 1856).
4. Singurătatea
„Singurătatea, care, dacă nu greşesc, este resimţită de mulţi dintre fraţii mei, este o sursă foarte fertilă de depresie”.
5. Efortul psihic excesiv
„Efortul psihic tinde să provoace anxietate şi depresie, pentru că mult studiu oboseşte trupul”.
„Încă nu pot să spun că am scăpat de valea depresiei, care este rezultatul suprasolicitării mintale, dar apare mai rar; nădăjduiesc că nu peste multă vreme va dispărea complet”.
6. Faima
„Când am devenit păstor la Londra pentru prima dată, succesul m-a zdrobit, iar gândul la carierea care se profila înaintea mea, în loc să mă înalţe, m-a aruncat în cel mai groaznic abis, din care mi-am văzut şi recunoscut nenorocirea”.
7. Eşecul
„Cât de des am ajuns unii dintre noi să ne învârtim noaptea în pat ca uşa pe ţâţâni din cauza scurtăturilor conştiente folosite în mărturisirea Evangheliei! Cât de des am dorit să alergăm înapoi în amvoane să strigăm în gura mare adevărul, pe care altădată l-am spus într-o manieră atât de rece şi lipsită de pasiune!”.
8. Vremea
„A trăi un şir neîntrerupt de zile de vară, în care să nu existe ceaţa rece, în care să nu existe dureri reumatice şi duhul de depresie, este unul dintre cele mai minunate lucruri”.
9. Păcatul
„M-am întrebat adesea, până în ziua de azi, cum a fost posibil ca mâinile să nu-mi fi sfârtecat trupul în bucăţi, în cea mai cumplită agonie, când mi-am dat seama de grozăvia propriilor păcate”.
10. Emoţiile
„Spre marea mea dezamăgire, duminica trecută, la slujba de seară, am fost incapabil să predic. Am pregătit o predică pe textul acesta, care am sperat că va fi de ajutor. Trebuia să fie o continuare a predicii de dimineaţă, care a fost o expunere doctrinară. Am intenţionat ca predica de seară să fie mai practică şi să capteze atenţia celor păcătoşi. Am ajuns aici pregătit să predic, dar, dintr-o dată, am început să fiu apăsat de o stare de nelinişte incontrolabilă. Mi-am pierdut autocontrolul şi am părăsit amvonul plin de teamă”.
11. Controversele
„Nu vă pot spune în cuvinte ce a trebuit să îndur din partea propriilor fraţi din biserică”.
„Am suferit cât pentru o viaţă întreagă pentru aceia pe care i-am slujit cu propria-mi viaţă”.
12. Criticile
„Charles Spurgeon este «o minune care ţine trei zile», o cometă care străbate cu repeziciune atmosfera religioasă. S-a ridicat ca o rachetă, dar acum este în cădere ca un băţ” (The Sheffield and Rotherdam Independent, 28 aprilie 1855).
Concluzie
Depresia lui Spurgeon nu i-a afectat lucrarea, dimpotrivă, l-a ajutat să aibă o lucrare mai bună. Numeroasele expresii ale feţei sale este posibil să-l fi frustrat pe artistul amintit în introducere, dar l-au ajutat să vadă diferitele faţete ale unei lucrări spirituale. A ajuns să înţeleagă problemele enoriaşilor săi şi să sufere alături de ei. Acesta este unul dintre motivele pentru care a fost considerat un „predicator al oamenilor”.
Spurgeon numea depresia „un profet în haine zdrenţuite”. Slăbiciunea sa îi reamintea că toţi oamenii sunt călători pe o planetă supusă deşertăciunii şi robiei stricăciunii. Uneori spunea: „În ceea ce priveşte bolile mintale, oare este vreun om pe deplin normal? Nu suntem cu toţii puţin dezechilibraţi?”
Fie ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste în toate suferinţele noastre, aşa cum s-a manifestat în cele ale lui Charles Haddon Spurgeon!
Articol preluat de pe https://www.spurgeon.org şi tradus de Bebe Ciauşu.
Inchiziţia din Evul Mediu a fost un mizilic fata de ceea ce pregatesc fesenistii globalisti …
Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic însărcinat în Evul Mediu cu reprimarea ereziei, dar scopul său, de pedepsire a celor care nu propovăduiau ceea ce Biserica aproba au făcut nenumărate victime. Inchiziţia a reprezentat unul dintre instrumentele de teroare ale autorităţilor din Evul Mediu, folosit în special de membrii Bisericii Catolice. Iată câteva lucuri mai puţin cunoscute despre inchiziţie: Un teolog acuzat de magie a deschis calea victimelor Inchiziţiei Primul om executat pentru erezie împotriva Bisericii Creştina a fost teologul Priscillian, episcop de Avila (decedat. 385). A fost acuzat că ar fi practicat magie. Teologul din Peninsula Iberică a fondat un grup ascetic care, în ciuda persecuţiei, a continuat să subziste în Hispania şi Galia până în secolul al VI-lea. Scrieri ale lui Priscillian au fost recuperate în 1885 şi publicate începând cu 1889. Până în vremea sa, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema-afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Inchiziţia a început să funcţioneze în anii 1100, la apariţia în Italia şi sudul Franţei a religiei dualiste antifeudale, care ameninţa scindarea bisericii catolice. S-a transformat cu timpul, până în secolul al XIII-lea într-o instituţie puternică, folosind interpretări ale teologiloc creştini care afirmau că ereticii numai cu forţa pot fi aduşi pe calea cea bună spre biserică. „Inchiziţia a învăţat sălbaticii din India şi America să se cutremure la numele Creştinătăţii. Teama introducerii sale a îngheţat ereticii din Italia, Franţa şi Germania. A arestat pe baza suspiciunilor, a torturat până la mărturisire şi apoi a pedepsit prin ardere. Doi martori erau suficienţi pentru a aduce victima într-o temniţă groaznică, unde era ţinută fără alimente şi îi era interzis să vorbească, fiind lăsată în foamete şi mizerie până când spiritul îi ceda. Cei care mărturiseau erezia, indiferent dacă erau vinovaţi sau nu, scăpau cu confiscarea întregii averi. Dacă persistau să-şi recunoască nevinovăţia, inchizitorii îi aduceau în camera de tortură clădită adânc în pământ, pentru ca nimeni să nu le poată auzi vaietele. Victima, fie că era bărbat, matroană sau virgină, era dezbrăcată şi întinsă pe banca de lemn. Apă, greutăţi, foc, scripeţi, roţi, toate aparatele care ar putea întinde tendoanele încordate fără a le rupe, care puteau învineţi oasele fără a le sparge, care puteau chinui trupul fără a da sufletul. Călăul, învăluit într-o mantie neagră de la cap la picioare, privindu-şi victima prin găurile din glugă, practica succesiv toate formele de tortură pe care ingeniozitatea călugărului le-a inventat”, relata Henry Kamen, autorul volumului „Inchiziţia spaniolă” (1997). Ghid de bune practici pentru inchizitori Ghidul de bune practici al inchizitorilor era inspirat din scrieri ca Maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor), un manual din secolul al XV-lea dedicat metodelor de combatere a ereziilor şi de investigare şi pedepisre a persoanelor acuzate de vrăjitorie. Inchizitorul german Heinrich Kramer, autorul manualului, afirma că femeile erau mult mai predispuse de a deveni vrăjitoare: „toate vrăjitoriile vin din poftele carnale, care sunt nesăţioase la femei“. Victimele inchiziţiei În faţa inchiziţitorilor, adesea erau aduşi evrei convertiţi, musulmani din regiunile cucerite de creştini şi, mai târziu, reformaţi, acuzaţi de erezie şi blasfemie. Unele studii atestau că victimele inchizitorilor din secolul al XV-lea proveneau din toate categoriile sociale, de la preoţi la meşteşugari şi comercianţi. Mulţi dintre cei aduşi la tribunalul eclezistic erau acuzaţi de atacuri generalizate asupra creştinismului sau atacuri asupra unor aspecte specifice ale învăţăturii bisericeşti: blasfemie şi obscenitate, idei materialiste despre această viaţă şi scepticism faţă de viaţa de apoi, credinţe în validitatea altor religii şi credinţe că se poate obţine mântuirea prin urmărirea lor şi, cel mai grav, utilizarea magiei. Vorbele spuse la nervi aduceau oamenii în faţa inchizitorilor Printre cele mai vii declaraţii înregistrate de inchizitori se aflau blasfemiile. Tavernele unde se practicau jocuri de noroc erau mediul în care acestea erau rostite. „Resping curva Domnului”, era una dintre înjurăturile spuse la furie pentru care jucătorii ajungeau în faţa tribunalului ecleziastic. „Mă jur pe Dumnezeu că nu există suflet” şi „Iisus nu a înviat” au fost alte declaraţii pentru care medievalii erau pedepsiţi de inchizitori. „Nu este nimic altceva în afară de naştere şi moarte, nimic mai bun în afară de a avea o iubită bună şi mâncare din belşug. Nu există astfel de lucruri ca Rai şi Iad”, au fost zicerile consemnate de inchizitori în procesul unui alt „inculpat” acuzat de blasfemie. Diego de Barrionuevo a fost acuzat în 1494 că ar fi spus „Jur pe Dumnezeu că aceste iad şi paradis nu sunt nimic mai mult decât un mod de a ne speria, ca oamenii care spun copiilor: Te va lua Bau-baul”. Sute de astfel de declaraţii, care aduceau pedespe aspre au fost condamnate în studiul „Credinţe religioase şi ăndoieli în Evul Mediu târziu”, de John Edwards. Apărarea în Inchiziţie nu le era de folos prizonierilor, deoarece suspiciunea era considerată o cauză suficientă de condamnare şi cu cât mai mare era bogăţia celor vizaţi, cu atât mai mare era pericolul pentru ei, afirma John Foxe, istoric din secolul al XVI-lea. „Prizonierul inchizitorilor nu avea niciodată permisiunea de a vedea feţele acuzatorilor sau ale martorilor împotriva lui, iar fiecare mărturie îi era luată prin ameninţări şi torturi, fiind menită să-l oblige să se acuze şi prin aceasta să coroboreze dovezile împotriva lui”, relata John Foxe. Torturile asupra femeilor În Evul Mediu tortura a fost folosită deseori pentru extragerea unor informaţii, pentru confesiuni forţate, ca pedeapsă sau metodă de înspăimântare sau pentru plăcerea personală a inchizitorilor, arată numeroase mărturii. Femeile nu erau exceptate de la tortură, indiferent de metoda şi de instrumentul folosit, şi, mai mult chiar, pentru ele au fost inventate instrumente speciale. Unul dintre acestea a fost dispozitivul menit să le smulgă sânii. Instrumentul conceput special pentru schingiuirea femeilor era dotat cu gheare de oţel, care adesea erau încinse de călăi, pentru a le spori durerea. Un alt instrument „dedicat” femeilor era „para angoasei. Instrumentul în forma unei pare era inserat într-unul dintre orificiile victimei: vagin pentru femei, anus pentru homosexuali şi gură pentru mincinoşi şi hulitori. Fecioara de oţel consta dintr-un dulap de fier, cu un cap rabatabil, care în interior era căptuşit cu instrumente ascuţite, lăsând însă loc pentru a închide în el o fiinţă umană. Odată ce era încuiată în „fecioara de fier”, cu interiorul în formă conică, victimei îi era imposibil să se mişte din cauza numărului mare de vârfuri de oţel care o înţepau din toate direcţiile. Scaunul lui Iuda a fost un dispozitiv cu tăblia sub forma unei piamide, pe care victima era aşezată cu talia, iar vârful îi era introdus în anus sau vagin.
Citeste mai mult: adev.ro/pbcsge
MOAŞTELE, SUPERSTIŢIILE ŞI EVUL MEDIU DIN ROMÂNIA-„Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi S-AU ÎNCHINAT ŞI AU SLUJIT FĂPTURII, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” (Romani 1:25 – Biblia Ortodoxă)
Motto : Numai morţii în păcat umblă după morţii din sicrie !
Cultul moaştelor este încă o dovadă că “Creştinismul a învins cultele misterioase orientale, devenind el însuşi unul”
(An Introduction to Medieval Europe 300-1500
James W.Thompson; Edgar N.Johnson – 1937)
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ! Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6)
Întotdeauna am avut o convingere fermă că adevăratul creştin trebuie să respingă superstiţiile. Din nefericire, poporul român face o confuzie gravă între ceea ce se numeşte CREDINŢĂ şi ceea ce se numeşte superstiţie. Observăm cu durere că românii pun un accent deosebit pe tot felul de poveşti legate de ziua de 13 sau de pisica neagră, dar dacă-i dai românului o Biblie să se-apuce s-o citească, se va uita strâmb la ea deşi este vorba de cartea noastră de căpătâi. Probabil că mulţi români au o Biblie în casă, dar nu le foloseşte la nimic pentru că zace undeva pe raftul bibliotecii şi se-aşterne praful pe ea fără să fie citită şi aplicată în viaţa de zi cu zi. Dacă oamenii ar citi măcar Noul Testament, viaţa lor ar putea fi transformată radical. Românii rămân departe de Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu şi atunci când Sfânta Scriptură nu este citită şi însuşită, apar şi consecinţe foarte grave în planul relaţiei omului cu Dumnezeu şi implicit al felului de vieţuire zilnică.
Una din consecinţele grave ale necitirii Bibliei şi ale neprimirii mesajului curat al Sfintei Evanghelii este ÎNLOCUIREA CREDINŢEI CU SUPERSTIŢIA
Poporul român are o predispoziţie către superstiţie în detrimentul credinţei sincere şi reale în Cuvântul lui Dumnezeu. Poate că unele porniri idolatre şi păgâne ale românilor îşi au originea încă de pe vremea dacilor, ştiut fiind faptul că dacii se închinau la tot felul de zeităţi şi credeau în tot felul de superstiţii. Oamenii Romei aveau o judecată rece, erau raţionali, iar acei soldaţi romani creştini care au intrat în contact cu populaţia autohtonă dacică, aveau o gândire corectă, respectiv o credinţă într-un singur Dumnezeu, nu în şapte mii de zeităţi.
Poporul român se laudă cu faptul că este creştin de 2000 de ani, dar comportamentul şi atitudinea românilor trădează faptul că NU SE CUNOAŞTE BIBLIA şi că OAMENII NU PRIMESC MESAJUL SIMPLU ŞI CURAT AL SFINTEI EVANGHELII
Un exemplu concludent este CULTUL VENERĂRII MOAŞTELOR un ritualNEBIBLIC care ţine mai mult de grotesc şi mai ales de superstiţie, neavând nimic în comun cu credinţa care duce la mântuire.
Din nenorocire, acest fenomen antibiblic şi anticreştin a prins la acei oameni care sunt călăuziţi de un spirit de turmă, nicidecum de Sfântul Duh.
Am stat şi m-am gândit ce anume ar putea determina această „agonie şi extaz” pe care o vedem în Dealul Mitropoliei (şi nu numai acolo) în anumite momente ale anului ?!? Oare credinţa să fie de vină ?!? Nu cumva superstiţia ??? Nu cumva am început şi noi românii să punem preţ pe lucrurile idolatre şi păgâneşti ale acestei lumi ? Nu cumva am început şi noi românii să credem în amulete şi talismane, în cruciuliţe, iconiţe şi alte lucruri făcute de mâna omului ?!? Nu cumva am început să credem în lucruri “aducătoare de noroc” ??? Nu cumva aşa se explică şi idolatrizarea acestor rămăşiţe pământeşti ale unor oameni ?!? Dacă punem mâna pe ele sau le sărutăm, vom avea noroc, nu-i aşa ??? O să câştigăm la loto, corect ?!? Dar oare ce este norocul ?!? Creştinul adevărat crede în “noroc” sau crede în Dumnezeu ?!? Creştinii noştri de 2000 de ani cred în noroc ??? Nu cred în Dumnezeu ?!? Foarte interesant ! Eu cred cu tărie că există o diferenţă foarte mare între a crede în noroc şi A CREDE ÎN DUMNEZEU sunteţi de acord cu mine ???
Pe de altă parte, Biblia ne învaţă că NU TREBUIE SĂ VEZI NEAPĂRAT SAU SĂ ATINGI CEVA PENTRU A PUTEA CREDE !
Definiţia credinţei este redată foarte clar în EVREI 11:1 şi vă rog să citiţi cu cea mai mare atenţie ce ne învaţă Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu :
“Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea LUCRURILOR CELOR NEVĂZUTE” (Evrei 11:1 – Biblia Ortodoxă)
„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre LUCRURILE CARE NU SE VĂD” (Evrei 11:1 – Biblia Cornilescu)
Păi atunci, oameni buni şi cu frică de Dumnezeu, am şi eu câteva întrebări :
DE CE ESTE NEVOIE SĂ VEDEM NEAPĂRAT CEVA CA SĂ CREDEM ? AVEM NEVOIE SĂ VEDEM VREO ICOANĂ CARE PLÂNGE ?!? AVEM NEVOIE SĂ NE CĂLCĂM ÎN PICIOARE CA SĂ ATINGEM SAU SĂ PUPĂM NIŞTE OASE ALE UNOR MORŢI CARE „MIROS FRUMOS” ???
NU CUMVA AVEM NEVOIE SĂ TRĂIM PRIN CREDINŢĂ ŞI NU PRIN VEDERE ?!? NU CUMVA TREBUIE SĂ NE BAZĂM PE CUVÂNTUL SFÂNT (BIBLIA) ŞI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU PRIN INTERMEDIUL DOMNULUI ŞI MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ??? NU CUMVA ESTE SUFICIENTĂ CREDINŢA ÎN JERTFA DE LA CRUCE PRIN CARE PUTEM PRIMI IERTAREA ?!?
Dacă veţi vedea materialele video de mai jos, VĂ VEŢI ÎNGROZI pur şi simplu ! Eu sunt ŞOCAT când văd unde a ajuns acest popor şi cât de mult s-a îndepărtat de Dumnezeu ! Nu cumva România se prăbuşeşte în iraţional ?!? Nu cumva România se întoarce în Evul Mediu ?!?
Ce frumos ar fi ca în loc să se calce în picioare şi să se jignească, românii noştri să înceapă să citească Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu şi să înceapă să trăiască o viaţă de rugăciune şi de ascultare de Hristos !
CE AR SPUNE SFÂNTUL APOSTOL PAVEL DACĂ AR VEDEA IMAGINILE DE MAI SUS ???
OARE CÂND VOM DESCHIDE OCHII ?!?
OARE CÂND VOM ÎNŢELEGE CĂ DUMNEZEU VREA ALTCEVA DE LA NOI ??? CÂND NE VOM ÎNTOARCE CU ADEVĂRAT LA DOMNUL ?
NU UITA NICIODATĂ CĂ ÎNCHINAREA LA MORŢI SAU VENERAREA LOR SUNT REMINISCENŢE ALE RELIGIILOR PĂGÂNE ! LUPTĂ CU TOATĂ FIINŢA TA ÎMPOTRIVA ACESTOR EREZII NIMICITOARE !
NU UITA NICIODATĂ CE SPUNE BIBLIA – CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU !
„Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi S-AU ÎNCHINAT ŞI AU SLUJIT FĂPTURII, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” (Romani 1:25 – Biblia Ortodoxă)
„Căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi AU SLUJIT ŞI S-AU ÎNCHINAT FĂPTURII în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” (Romani 1:25 – Biblia Cornilescu)
« Tot cel ce se va atinge în câmp de cel ucis cu sabia sau de mort sau de os de om sau de mormânt va fi necurat şapte zile. » (Numeri 19:16 – Biblia Ortodoxă)
« Oricine se va atinge, pe câmp, de un om ucis de sabie, sau de un mort, sau de oase omeneşti, sau de vreun mormânt, va fi necurat timp de şapte zile. » (Numeri 19:16 – Biblia Cornilescu)
« Şi a zis Agheu: „Dacă cineva spurcat, prin atingerea de un mort, se atinge de vreunul din lucrurile acestea, oare ele se spurcă?” Şi au răspuns preoţii şi au zis: „SE SPURCĂ !” » (Agheu 2:13 – Biblia Ortodoxă)
« Şi a zis Hagai : “Dacă se atinge cineva, spurcat prin atingerea de un trup mort, de toate aceste lucruri, vor fi ele spurcate oare ? Preoţii au răspuns:„VOR FI SPURCATE” » (Hagai 2:13 – Biblia Cornilescu)
« Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă SUNT PLINE DE OASE DE MORŢI ŞI DE TOATĂ NECURĂŢIA » (Matei 23:27 – Biblia Ortodoxă)
« Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru SUNT PLINE DE OASELE MORŢILOR ŞI DE ORICE FEL DE NECURĂŢIE » (Matei 23:27 – Biblia Cornilescu)
Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că SUNTEŢI CA MORMINTELEce nu se văd, şi oamenii, care umblă peste ele, nu le ştiu. (Luca 11:44 – Biblia Ortodoxă)
« Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi SUNTEŢI CA MORMINTELE care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie. » (Luca 11:44 – Biblia Cornilescu )
« Atunci a luat Moise cu sine oasele lui Iosif; căci Iosif legase pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: „Are să vă cerceteze Dumnezeu şi atunci să luaţi cu voi şi oasele mele de aici!” » (Ieşirea 13:19 – Biblia Ortodoxă)
« “Moise a luat cu el oasele lui Iosif căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici.” » (Exodul 13:19 – Biblia Cornilescu)
OASELE LUI IOSIF N-AU AJUNS NICIODATĂ SĂ FIE OBIECT DE CULT, CI AU FOST ÎNMORMÂNTATE AŞA CUM SE CUVINE :
”Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră fiii lui Israel din Egipt, LE-AU ÎNGROPAT ÎN SICHEM în partea de ţarină pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hemor, tatăl lui Sichem, cu o sută de arginţi, şi care căzuse de moştenire fiilor lui Iosif. (Iosua 24 :32 – Biblia Ortodoxă )
« Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră copiii lui Israel din Egipt, AU FOST ÎNGROPATE LA SIHEM în partea ţarinii pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita, şi care a ajuns moştenirea fiilor lui Iosif. (Iosua 24:32 – Biblia Cornilescu ) »
« Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale. (4 Regi 13:21 – Biblia Ortodoxă) »
« Elisei a murit şi a fost îngropat. În anul următor, au intrat în ţară nişte cete de moabiţi.
Şi pe când îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete şi au aruncat pe omul acela în mormântul lui Elisei. Omul s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioare. (2 Împăraţi 13:21 – Biblia Cornilescu) »
ATENŢIE ! ÎN VERSETUL DE MAI SUS (INVOCAT DE BISERICA ORTODOXĂ) NU SE SPUNE CĂ CINEVA AR FI SCOS OASELE LUI ELISEI PENTRU A PUTEA FI FOLOSITE ULTERIOR PENTRU CINSTIRE SAU VINDECARE !
MARE ATENŢIE SĂ NU CĂDEM ÎN EREZIA ORTODOXĂ !
NU AVEM VOIE SĂ VENERĂM MORŢII ŞI SĂ NE ÎNCHINĂM LA MOAŞTE PENTRU CĂ DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS NE SPUNE CLAR :
« Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte » (Ioan 4:23 – Biblia Ortodoxă)
« Dar vine ceasul şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr fiindcă astfel de închinători doreşte Tatăl.» (Ioan 4:23 – Biblia Cornilescu)
« Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi NUMAI LUI Unuia să-I slujeşti” » (Luca 4:8 – Biblia Ortodoxă)
« Iisus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: Sã te închini Domnului, Dumnezeului tãu și NUMAI LUI sã-I slujești.” » (Luca 4:8 – Biblia Cornilescu)
« Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi ÎNCHINĂTORI LA IDOLI şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21:8 – Biblia Ortodoxă) »
« Dar cât despre fricoși, necredincioşi, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori,ÎNCHINÃTORII LA IDOLI și toți mincinoșii, partea lor este in iazul, care arde cu foc și cu pucioasã, adicã moartea a doua.” (Apocalipsa 21:8 – Biblia Cornilescu) »
CITEŞTE UN ARTICOL FOARTE BUN – „S-A BĂGAT MOAŞTE !” – SCRIS DE FLORIN NEGRUŢIU – GÂNDUL –
CITIŢI UN ARTICOL EXCELENT NUMIT „MOAŞTELE DE SERVICIU” (AUTOR : GHIŢĂ MOCAN) :
Toamna se numără… pelerinajele. La Iaşi, dar şi la Bucureşti, mii de români se pun în mişcare, cheltuind resurse de tot felul. Zeci de ore de aşteptare, nervi întinşi la maximum, nădejdi amânate şi o atingere fugară. Pictat în tuşe nervoase, tabloul devoţiunii noastre mioritice îţi atrage privirile. Răsfoieşti ziarele, asculţi la radio sau priveşti la televizor, iar concluzia este aceeaşi: pioşenia multor semeni iese din matcă.
Portalul http://www.crestinortodox.ro ne vine în ajutor. Bănuind inadecvarea noastră teologică, adepţii venerării moaştelor ne înghesuie argumente care se vor a fi zdrobitoare. Să fim cu luare aminte, aşadar, la poveţele d-lui Dumitru Popescu (http://www.crestinortodox.ro/viata-de-apoi/69169-cinstirea-sfintelor-moaste). Demersul începe cu Sfânta Scriptură, iar autorul invocă argumentul clasic: învierea mortului aruncat peste oasele lui Elisei. Urmează apoi explicarea caracterului excepţional al cadavrelor celor declaraţi sfinţi. Adică, datorită puterii dumnezeieşti, oasele acestora se menţin în stare de incoruptibilitate, ceea ce înseamnă că au parte de o soartă postumă privilegiată. Încă ceva: sufletul lor şi Duhul Sfânt continuă să rămână în legătură cu trupurile lor lipsite de viaţă. În fine, moaştele sunt o prefigurare a trupurilor de slavă de care credincioşii vor avea parte după înviere. Aflându-se într-o stare pronunţată de îndumnezeire, moaştele mediază între credincios şi Dumnezeu prin personalitatea sfântului reprezentat.
Fără a fi maliţios, îngăduiţi-mi câteva aprecieri.
În primul rând, alăturarea unei minuni vechitestamentare ce s-a produs în mod providenţial cu atingerea unei racle este eronată sub aspect hermeneutic
(A SE REŢINE FAPTUL CĂ mortul cade peste oasele profetului, nu oasele sunt puse peste mort)
În al doilea rând, premisa unei coabitări postume a sufletului cu corpul aduce atingere doctrinei despre moarte aşa cum o găsim cu precădere la Sfântul Apostol Pavel. Dacă mai susţinem şi o acţiune excepţională a Duhului asupra cadavrului, atunci eroarea dogmatică este şi mai primejdioasă.
În al treilea rând, analogia între moaşte şi trupurile proslăvite prin Înviere este dincolo de orice imaginaţie. Dacă învierea trupului este lucrarea directă a Mântuitorului, dacă noua entitate va fi de natură divină, cum am putea găsi un corespondent într-un pumn de oase prezervate grijuliu ?!? Dacă Învierea lui Hristos este pusă la îndoială la nivel global, trebuia să o răstălmăcim cumva şi pe a urmaşilor Lui. Ruşinos totuşi !
Închei dezolat şi precaut. Nu cred în judecăţi fariseice şi în aruncatul cu piatra. Totuşi, umblarea personală cu Dumnezeu nu are nevoie de elemente de genul acesta. Prin natura Lui, Dumnezeu este intangibil, iar noi nu ni-L putem apropia prin surogate. Iar dacă mai vine vorba de compromiterea demersului teologic, nu mai am nimic de spus. Este trist şi revoltător. Fără discernământ, până şi teologhisirea poate deveni o sminteală pentru mulţi. Să fim atenţi !
Sursa de unde am preluat acest material se află AICI
CITIŢI UN ARTICOL EXCELENT NUMIT „ROMÂNII S-AU CĂLCAT ÎN PICIOARE LA CREDINŢA FAST-FOOD” (AUTOR : DANIEL BEFU DE LA COTIDIANUL ON-LINE „GÂNDUL”) :
De la înălţimea scaunului său amplasat lângă cel al doamnei Maria pe scena VIP-urilor, preşedintele Băsescu tresare la răstimpuri, ori de câte ori mulţimea de pelerini se calcă în picioare, lansând vaiete de durere în văzduh. Mai puţin cucernic, premierul Tăriceanu trage cu limuzina pe Dealul Mitropoliei aproape de spartul slujbei, intrând pe lângă rând în Catedrala proaspăt resfinţită.
Pupă rapid icoanele şi iese pe altă uşă decât muritorii de rând, mai ales că aceasta dă fix în podiumul pe care-s cocoţaţi preşedintele şi membri marcanţi ai PD. Nu vrea să deranjeze slujba.
În gloata pestriţă de pelerini convieţuiesc măicuţe cuvioase care urcă Dealul Patriarhei de 15 ore în pas de melc şi „creştini deştepţi“, huiduiţi de mulţime, care-şi pun buzele pe moaşte în timp record:
15 minute. Sacoşa martor lăsată la coadă în epoca de aur s-a metamorfozat, pelerinii grăbiţi inventând sacoşa-copil. Cine nu are, poate să împrumute: câteva mămici îşi închiriază copilaşii persoanelor grăbite, trecându-i din mână în mână, apoi părinţii de împrumut apar brusc lângă gard implorând jandarmii să-i lase să treacă că le chiţăie pruncul în braţe de-atâta aşteptat:
„Şefu’, lasă-mă să intru şi eu cu ăsta că e bolnav“.
Jandarmii cu frică de cele Sfinte fac o mică deschizătură în gard, lăsând-o să plonjeze fix în faţa raclelor cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi Cuviosului Apostol Pavel. Brusc, prin găurile de la gard se strecoară alte zece mame cu copii la sân. După ce mulţimea îi răstoarnă căruţul multiloc, un tătic revoltat dărâmă gardul: „Eee! Gata, m-am enervat. Da’ pe ele cum le laşi? Eu am tripleţi”. Ura mulţimii frustrate de valul de băgăcioşi se revarsă asupra unei nenorocite, care după ce a stat la coadă o jumate de zi e trimisă la poalele dealului s-o ia de la capăt cu aşteptatul:
„Eu am stat la rând şi i s-a făcut rău mamei mele şi a trebuit să mă întorc înapoi. Probabil că oamenii nu ştiu că am fost la rând”.
O muiere din mulţime răcneşte: „ Aţi fost în faţă, de ce-aţi plecat?
Şi eu aş vrea să mă duc la toaletă dar nu pot”. Alta: „Să stai la rând, că noi suntem de la ora opt de-aseară aicea. Dacă v-aţi sculat de la patru rândul vă e mai în spate”. Voci cârâie de peste tot: „Minte, nu-i adevărat, minte! Femeie mincinoasă. Vai de capul tău”. O profesoară de română din Capitală dă în clocot: „Jandarmii au fost foarte obraznici cu oamenii. Numai că nu ni s-a spus cireadă de vite, dar ni s-a dat de înţeles. Jandarmii nu ştiu de cine au fost dirijaţi, dar a fost organizarea cea mai proastă. Am 48 de ani şi am fost la multe pelerinaje, dar aşa ceva n-am văzut niciodată. Azi noapte veneau autocarele cu călugări, copii din alte judeţe sau maşini de deputaţi şi intrau peste rând, iar eu am aşteptat 15 ore să ating moaştele”.
„Hai, pupaţi şi gata!“
După moaşte credincioşii se aşază la o nouă coadă ca să pătrundă în altar şi să sărute Sfânta Masă, Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce. Înăuntru, două camere video rotative ca doi ochi de roboţel, străjuiesc altarul de-o parte şi de alta. Pelerinii fac un turbo-tur de treizeci de secunde prin locul preasfânt înconjurând o machetă aurită a Catedralei, zoriţi de popi: „ Haideţi domnu’ o dată. O singură dată v-am spus s-o pupaţi. Hai, sărutaţi şi gata. Nu mai sărutaţi Sfânta Cruce şi ieşiti pe ieşire. Hai, pe-aici, pe-aici”. Afară, la butoaie, două fetiţe de 13 şi 14 ani au fost puse de mama lor să le umple doritorilor sticle cu apă sfinţită peste rând: „În jumate de oră am făcut 170.000. Ne luăm pizza cu ei”.
Scaunul lui Băsescu
La finalul slujbei scena e luată cu asalt de credincioşii care se îngrămădesc să-şi odihnească oasele pe scaunele pe care-au şezut timp de o oră jumate preşedintele şi doamna sa, Vadim, Blaga, Chiliman, Piedone şi Videanu: „Vaai, pentru o oră sunt preşedinte!” a izbucnit o cucoană, când un străjer cu barbă lungă şi patrafir, enervat de tropăiala de pe podium a turmei de credincioşi, a tăbărât pe ei: „Daţi poporul jos de pe scenă. N-aveţi nici cel mai elementar bun simţ. Niciodată n-am văzut aşa ceva aici. La ora şase e slujbă iarăşi. Ce faceţi aicea? Distrugeţi totul? Şi mochete şi astea, dumneavoastră nu vă daţi seama cât costă astea? Femeia îl întrerupe: „Dar s-a stat pe scaun, nu s-a făcut nimic”. Mânios: „Jos cu tine, pentru că nu eşti civilizată. Hai, jos, jos”. „Cum părinte, dumneata nu eşti preot? Nu-i frumos să pui mâna pe mine că n-am pus mâna pe nimeni, da?”.
O cucernică atrage atenţia unui jandarm: „Domnu’, domnu’, au început să fure florile din coş”. „Lasă-le, dacă-i tembelă lumea”, zice jandarmul, după care se îndreaptă spre hoaţe şi urlă la ele: „Mâncaţi flori, dacă asta ştiţi”. O băbuţă cocoţată sus priveşte peste marea de credincioşi şi văzând racla la 50 de metri distanţă, începe să se închine ţipând: „Uite pe Sfântul. Iuli, se vede Sfântul. Urcă aici. Vezi să nu cazi. Ţineţi-o şi pe ea vă rog frumos”. Altă bătrână se luptă cu un jandarm care o împinge pe scări în timp ce ea vrea să se apropie de altarul de pe scenă ca să ia Sfânta Împărtăşanie: „Vreau să mă împărtăşesc”. „Gata jos, hai vreţi să vorbesc şi urât?”. Până la urmă măicuţa îl înmoaie: „ Lasă-mă, mamă, la Dumnezeu”.
IOSIF ÎN EGIPT– STUDIU CARACTEROLOGIC –
EDIŢIA A II-A REVIZUITĂ ŞI ADĂUGITĂ
Dedic această carte bunului meu fiu István, de la care am învăţat multe lucruri în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă tinerii şi modul în care ei pot să trăiască liberi în aşa fel încât să nu îşi compromită identitatea şi mărturia creştină.
CUPRINS
Prefaţă / 4
Introducere / 5
1. Iosif urât de fraţii săi (Geneza 37:1-36) / 8
1.1. Tinereţea lui Iosif (Geneza 37:1-11) / 8
1.2. Iosif vândut de fraţii săi (Geneza 37:12-36) / 10
2. Iosif sclav şi aruncat în închisoare (Geneza 39:1 – 40:23) / 13
2.1. Iosif la Potifar (Geneza 39:1-20) / 13
2.2. Iosif în închisoare (Geneza 39:21-23) / 17
2.3. Iosif interpretează visele (Geneza 40:1-23) / 17
3. Înălţarea lui Iosif (Geneza 41:1-57) / 19
3.1. Visul faraonului (Geneza 41:1-36) / 19
3.2. Înălţarea lui Iosif în funcţie (Geneza 41:37-57) / 21
4. Fraţii lui Iosif (Geneza 42:1 – 43:34) / 24
4.1. Prima întâlnire – teamă şi căinţă (Geneza 42:1-38) / 24
4.2. A doua întâlnire – primirea fraţilor (Geneza 43:1-34) / 26
5. Iosif se descoperă fraţilor săi (Geneza 44:1 – 45:28) / 30
5.1. Încercarea (Geneza 44:1-34) / 30
5.2. Iosif se face cunoscut (Geneza 45:1-28) / 31
6. Iacov şi Iosif (Geneza 46:1 – 48:22) / 33
6.1. Iosif îl primeşte pe Iacov (Geneza 46:1 – 47:12) / 33
6.2. Scumpete în Egipt (Geneza 47:13-31) / 35
6.3. Înfierea fiilor lui Iosif (Geneza 48:1-22) / 36
7. Moartea lui Iacov (Geneza 49:1 – 50:21) / 38
8. Moartea lui Iosif (Geneza 50:22-26) / 40
9. Concluzii – Iosif, un arhetip al Domnului Isus / 41
Încheiere / 42
Bibliografie
PREFAŢĂ
În practica cercetării teologice şi a studiului biblic în general, se cunosc mai multe metode de studiu, care se grupează, în funcţie de principiile taxonomice aplicate, în mai multe categorii.
De exemplu, după un anumit principiu, se cunosc: metoda sintetică, constând în obţinerea unei scheme grafice a cărţii ca întreg, prin notarea părţilor sale componente, a relaţiilor dintre ele şi a relaţiilor dintre părţile componente şi cartea luată ca întreg, metoda geografică adică studiul asupra geografiei ţărilor biblice, metoda culturală adică studiul culturii şi civilizaţiilor biblice, metoda istorică sau studiul istoric al naraţiunii biblice, metoda biografică sau studiul vieţii personajelor biblice, metoda doctrinară care este un studiu al doctrinelor găsite în Biblie, metoda tematică adică studiul unui subiect din Sfânta Scriptură, metoda practică sau căutarea adevărurilor şi principiilor valabile pentru oricine, câtă vreme aplicarea personală leagă adevărul exprimat în principiu de specificul persoanei respective şi, în fine, metoda tipologică, o metodă axată pe studierea antetipurilor sau arhetipurilor din Vechiul Testament, care reflectă adevăruri legate de cele din Noul Testament.
O altă clasificare posibilă este cea care urmează: metoda explicativă, care constă în citirea şi explicarea unui anumit pasaj biblic, cu ajutorul unui comentariu sau a altui instrument de cercetare, metoda ciclopedică adică studiu biblic realizat cu ajutorul dicţio-
narului care arată înţelesul cuvintelor, metoda tipică sau tipologică, o metodă care explică tipurile care ilustrează lucruri legate de Domnul Isus, de Biserică sau altele, metoda micro-
scopică sau analiza unui cuvânt până la maximele detalieri posibile, metoda telescopică sau studiul unei cărţi vizând scopul şi conţinutul ei, metoda paralelă care constă în studiul texte-
lor paralele ale Scripturii şi metoda topică adică studiul unor subiecte biblice.
Importanţa studiului biblic, de oricare tip ar fi acesta[1], rezidă în primul rând în faptul că în urma studiului putem să Îl cunoaştem şi să Îl înţelegem mai bine pe Dumnezeu, apoi că putem să tragem învăţăminte pentru viaţa noastră şi pentru creşterea noastră spirituală, şi la urmă dar nu în ultimul rând, îi putem ajuta pe cei din jurul nostru sau pe cei din sfera noastră de influenţă, ca să înveţe şi ei şi să se maturizeze în umblarea lor cu Domnul.
Cu siguranţă mai pot fi creionate şi alte aspecte, însă acestea pot fi încadrate în cele trei mari categorii menţionate mai sus.
Studiul de faţă este un studiu biografic sau caracterologic, realizat la un nivel accesibil oricui, având ca surse bibliografice cărţi care sunt la îndemâna celor care doresc să parcurgă un studiu biblic într-un mod pertinent.
INTRODUCERE
Societatea, aşa cum o cunoaştem noi, parcă are nevoie de eroi, de figuri marcante care să reprezinte aspiraţiile noastre, şi dacă aceştia nu există, oamenii îşi crează proprii eroi, personaje care să corespundă imaginii romantice existente în sufletul fiecăruia, personaje care să ajute omul robit de cotidian să se înalţe deasupra problemelor zilnice şi a neputinţei de a le rezolva în mod satisfăcător.
Într-un fel, acest lucru este de înţeles pentru că într-o lume în care decadenţa, instaurarea non-valorilor drept valori şi corupţia iau locul valorilor-etalon şi proclamă pluralismul tolerant, oamenii simt nevoia acută de a apela la persoane legendare, eroi invincibili, care să le dea speranţa zilei de mâine şi să-i amăgească, la urma urmei, atât în litaratură cât şi în arta cinematografică, demonstrând aparent că omul este propriul său salvator şi că bunătatea umană este leacul universal, iar justiţiarii sunt aceia care sunt che- maţi să restabilească ordinea în societate şi să o conducă astfel spre restaurare şi reabilitare. Această tânjire este de fapt o proiecţie a nevoii omului de Dumnezeu, a nevoii de a umple golul spiritual din suflet, a dorinţei nemărturisite de a recâştiga Paradisul pierdut, dacă ne este îngăduită această formulare.
Însă şi marile religii îşi au eroii lor, personalităţi care au avut o contribuţie substan- ţială la conturarea doctrinelor religioase, sau au avut un mare impact asupra vieţii de cre- dinţă a celor din jur, respectiv a celor credincioşi, eroi care prin învăţăturile şi faptele lor au devenit un fel de simboluri asociate în mod biunivoc cu religia lor. În mod evident, de aceeaşi prestanţă au parte şi cei care le-au fost discipoli, urmaşi sau le-au urmat exemplul.
În ceea ce priveşte creştinismul, putem menţiona o serie de personalităţi marcante[2], începând încă din perioada imediat post-apostolică, cu: Ignaţiu, Policarp, Iustin Martirul, continuând apoi cu Atanasie, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazians, Ioan
Hrisostom, Augustin de Hippo, Anselm de Canterbury, Toma d’Aquino, Martin Luther, Jean Calvin, John Knox, John Wesley, iar mai aproape de vremurile noastre, cu: Charles H. Spurgeon, Dwight L. Moody, C.S. Lewis, Dietrich Bonhoeffer, şi de ce nu, Billy Graham.
Trebuie să recunoaştem însă faptul că Biserica, traversând o periculoasă criză de identitate, într-un context post-modern şi în multe locuri chiar post-creştin[3], deseori nu se inspiră din Sfânta Scriptură ci din Tradiţie[4] sau şi mai rău, din sistemul lumesc de valori, atunci când îşi caută modelele umane de slujire, sau „eroi” ai vieţii de credinţă.
Deoarece Biserica este numită „stâlp şi temelie a adevărului” de către sfântul apostol Pavel (1Timotei 3:15), şi trebuie să se ridice la nivelul acestei definiri pentru a putea vieţui şi a putea fi cu adevărat relevantă pentru societatea în mijlocul căreia fiinţează, credem că este în mod imperios necesar să ne întoarcem la exemplele scripturale de trăire evlavioasă şi să ne inspirăm din ele, în căutarea modelelor sau eroilor noştri.
În lucrarea de faţă ne propunem să studiem viaţa lui Iosif, fiul lui Iacov, aşa cum ne este relatată pe paginile Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament, şi vom avea astfel prilejul să facem cunoştinţă mai îndeaproape cu un proeminent personaj biblic, un om al cărui destin aventuros a fascinat şi continuă să îi fascineze pe cititori.
Iosif este un om atât de real, atât de uman, cu toate problemele şi angoasele, cu toate eşecurile şi izbânzile omului contemporan nouă, dar atât de diferit de oamenii de atunci şi de cei de astăzi, în ceea ce priveşte modul său de raportare la evenimentele vieţii sale!
Iosif s-a născut la Haran, la 75 de ani după moartea lui Avraam şi cu 30 de ani înainte de a muri Isaac, atunci când tatăl său avea aproape 90 de ani[5]. În momentul naşterii sale, mai erau 8 ani până la întoarcerea familiei în Canaan. Iosif a fost vândut ca sclav la vârsta de 17 ani şi a petrecut 13 ani în casa lui Potifar şi în închisoare.
Dacă la puţin timp după sosirea în Canaan (≈ 2.000 B.C.) Avraam s-a coborât în Egipt ca să scape de foamete (Geneza 12:10), tot în Egipt avea să ajungă şi Iosif, după ce a fost vândut de fraţii lui (Geneza 37:12-36).
Urmărind povestea vieţii sale, vom găsi modalităţi practice de împotrivire faţă de ispită şi de a evita căderea în păcat, în mijlocul celor mai grele împrejurări, şi vom putea observa modul de lucru al lui Dumnezeu, care îi binecuvântează pe aceia care îşi pun nădejdea în El şi Care îi cinsteşte pe aceia care se ştiu smeri cu inima.
Iosif este o personalitate atât de marcantă încât putem citi despre el nu doar în Biblie ci şi în tradiţia iudaică, în care Iosif este acuzat, ca o crudă ironie a vieţii, că a cauzat robia egipteană. Îl găsim însă şi în tradiţia mahomedană, în care este admirat sub numele de Yusuf ben Yacub şi este considerat unul dintre oamenii evlavioşi din timpurile vechi, care la moartea sa s-a dovedit a fi un adevărat musulman[6].
De asemenea, şi arta[7] a consemnat experienţele vieţii sale, prin prisma literaturii şi a artei dramatice, a picturii şi a muzicii.
Desigur că Scriptura nu prezintă fiecare detaliu al vieţii lui Iosif, dar din cele relatate vom putea trage concluzii de importanţă deosebită pentru viaţa noastră de credinţă şi pentru propria noatră creştere spirituală, după ce Îl vom fi văzut în spatele evenimentelor pe Dumnezeu, Care este la cârma istoriei universale dar şi individuale.
Dumnezeu Se implică în mod plenar, activ şi dinamic în viaţa celor pe care îi iubeşte şi care răspund prin credinţă la această dragoste, şi vom putea înţelege în acest context că Dumnezeu îl binecuvântează, îl păzeşte şi îl formează pe cel care se încrede în El, ca apoi să îl folosească pentru slava Sa şi binecuvântarea multora.
Vom arăta că istoria vieţii lui Iosif este de fapt istoria implicării lui Dumnezeu în viaţa umană, este istoria iubirii Sale reflectată în viaţa unui om care a ştiut să trăiască în aşa fel încât să Îl onoreze prin atitudinile şi faptele sale.
Vom arăta de asemenea că şi noi putem avea ocazia să experiem binecuvântările Dumnezeului cel atotputernic, în ciuda adversităţilor sau a circumstanţelor nefavorabile, deoarece iubirea Sa izvoreşte din Dumnezeirea Sa, care tronează deasupra tuturor evenimen-
telor şi tuturor protagoniştilor acestor evenimente, şi care transcede tot ceea ce putem noi gândi.
1. IOSIF URÂT DE FRAŢII SĂI
(Geneza 37:1-36)
1.1. Tinereţea lui Iosif (Geneza 37:1-11)
Povestea vieţii lui Iosif a fost marcată încă de la început de faptul că a fost fiul favorit al tatălui său, şi aceasta datorită mai multor lucruri: înainte de toate, a fost fiul născut de Rahela, soţia pe care Iacov a iubit-o cu adevărat, apoi el s-a născut la bătrâneţe (Geneza 37:3) şi în ultimul rând, el era mezinul familiei iar ataşamentul părinţilor faţă de cel mai mic copil din familie este proverbial.
Ştim că Iacov s-a îndrăgostit la prima vedere de Rahela, deoarece dacă ar fi fost vorba doar de o pasiune fulgerătoare, Iacov nu ar fi acceptat să lucreze încă şapte ani pentru Rahela, după ce a slujit şapte ani pentru Lea. De altfel, este interesant de observat că Iacov care şi-a înşelat fratele şi apoi tatăl, este înşelat la rândul său de socrul său Laban, care i-a dat de soţie pe Lea, care nu avea trecere înaintea peţitorilor.
Dragostea lui Iacov pentru Rahela se vede clar şi în anticiparea întâlnirii sale cu Esau, fratele pe care l-a trădat în tinereţe, ocazie în care Iacov, pentru a o proteja pe Rahela şi pe fiul ei Iosif, i-a aşezat ultimii în coloana care se îndrepta spre Esau[8] (aşa cum putem citi în pasajul Geneza 32:1 – 33:16).
Fiul născut de femeia iubită are deci în inima lui Iacov un loc deosebit, mai ales că Rahela a fost stearpă şi cu greu a putut să-i dăruiască un fiu soţului ei. Iacov a mai avut fii şi cu Lea, precum şi cu sclavele soţiilor sale, dar nici unul dintre aceşti fii nu era ca Iosif. În mod parentetic putem vedea cum Iacov nu a învăţat nimic din lecţia amară a favoritismului părintesc, trăită în experienţa proprie în copilărie şi în tinereţe.
Iosif deci a fost cel de-al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacov, căruia Dumnezeu i-a dăruit doisprezece fii şi o fiică, şi este cel dintâi fiu al Rahelei. A fost supranumit de unii Iosif visătorul sau Iosif cel frumos. Momentul şi felul în care Iosif îşi primeşte numele este relatat în cartea Geneza, capitolul 30, versetele 22-24, unde citim că Dumnezeu a ascultat-o pe Rahela şi a făcut-o să aibă copii. Rămânând însărcinată, i-a pus numele Iosif (Adaos) fiului ei, arătând astfel dorinţa ca Dumnezeu să-i mai dăruiască încă un fiu.
Toţi fiii lui Iacov erau voinici şi sănătoşi, mergeau zilnic cu turmele la păşune. Între fiii lui Iacov, cel mai aşezat şi mai cuminte era Iosif. El nu a profitat de avantajul statutului său privilegiat în familie, aşa cum poate ar fi fost de aşteptat, ci era supus şi îşi vedea de treburi, împreună cu fraţii săi. Mulţi tineri din ziua de astăzi ar trebui să-l ia pe Iosif de exemplu în ceea ce priveşte relaţiile lor cu părinţii şi cu fraţii lor.
Dacă Iosif, care şi-a petrecut o bună parte din copilărie la Hebron (Geneza 35:27), cândva la începutul secolului XVII B.C.[9], nu ieşea niciodată din voia părinţilor, vorbea numai prin cuvinte frumoase şi părinţii îl iubeau mult, fraţii săi în schimb au ajuns să îl urască, deoarece au observat (cum ar fi putut oare să treacă cu vederea haina deosebită primită de Iosif de la tatăl lor?) că Iacov îl iubea mai mult pe Iosif decât pe oricare dintre ei. Dan, Neftali, Aşer şi Gad erau fiii sclavelor soţiilor lui Iacov şi statutul lor era usor diferit de cel al lui Iosif (deşi era ceva obişnuit în acele vremuri ca stăpânul să aibă copii cu sclavele, aceştia fiind socotiţi fii ai soţiei care deţinea sclava respectivă).
Ştim de asemena că Iosif nu suporta vorbele rele ale fraţilor săi şi le spunea tatălui lor, lucru pentru care era considerat pârâcios şi era tratat ca atare. Nu putem şti câtă dreptate au avut fraţii lui Iosif: poate că era un copil răsfăţat şi pârâcios, poate era doar sincer şi bine intenţionat faţă de tatăl său şi sensibil în relaţiile cu fraţii săi. Probabil că sinceritatea şi naivitatea sa au fost interpretate în mod greşit de fraţii săi.
De altfel, fiii lui Iacov cu Lea au arătat în decursul vieţii lor că nu sunt oameni spiri- tuali sau duhovniceşti.[10] Este e ajuns să menţionăm răzbunarea violării Dinei (Geneza 34:1-31), relaţia dintre Iuda şi Tamar (Geneza 38:1-30) şi aventura lui Ruben cu Bilha (Geneza 35:21-22).
Însă Iosif, care are vise date de Dumnezeu este de o altă factură spirituală. Visul lui, în care snopii fraţilor săi au înconjurat snopul său şi s-au aruncat la pământ înaintera acestuia, a avut darul să întărâte şi mai mult resentimentele şi ura fraţilor săi. Dacă până atunci fraţii săi nu puteau să-i spună nici o vorbă prietenoasă, de atunci încolo l-au urât de-a binelea şi nu este exclus ca, măcar în mintea unuia din ei, să se fi născut gândul de a scăpa în mod defini- tiv de Iosif. Şi, în mod cu totul surprinzător, în loc să fie descurajat de această atitudine ostilă, Iosif împărtăşeşte fraţilor lui, în prezenţa lui Iacov, şi cel de-al doilea vis al său. În acest vis, se făcea că soarele, luna şi unsprezece stele s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea sa. Iacov, evident tulburat de cele auzite, l-a mustrat pe Iosif, lucru care nu este de mirare pentru că posibilitatea sugerată de vis ca părinţii şi fraţii săi să se proştearnă înaintea lui Iosif era una care ducea la indignare. Chiar dacă era răsfăţatul tatălui său, acest vis s-a părut a fi de o îndrăzneală ieşită din comun. Se pare că soarele şi luna îi reprezintau fie pe Iacov şi Rahela, care putea fi însărcinată cu Beniamin (era vorba de unsprezece stele în vis), fie pe Iacov și Lea, pentru că Rahela deja murise (în această situație oare Bilha, roaba Rahelei, a continuat să-l îngrijească pe Iosif?). Dar cine dintre familie ar fi putut şti ce avea Dumnezeu pregătit pentru viitor?
Este vrednic de admirat faptul că, în loc să tacă, aşa cum ar fi fost mai comod, Iosif
le-a spus fraţilor şi tatălui lor tot ce a primit de la Dumnezeu, fără a se gândi prea mult la repercusiuni – sau dacă s-a gândit la aşa ceva, a avut puterea să ignore acest aspect. Nu putem şti cât de mult Îl cunoştea Iosif pe Dumnezeu, probabil că a auzit despre El în relată-
rile lui Iacov, care aşa cum ar face toţi părinţii cu fiul favorit, i-a povestit experienţele sale cu Dumnezeu. Din această cauză, îndrăzneala lui Iosif în relatarea viselor avute poate fi atribuită mai mult naivităţii şi nu încrederii sale în Dumnezeu. Oricum, a fost bine că el a povestit acele vise, pentru că au devenit nişte semne divine pentru familia sa, iar Iacov a ţinut minte aceste lucruri. În mod evident, la împlinirea lor, Iosif a fost pe deplin justificat înaintea familiei sale și s-a putut vedea că visele lui nu au fost reflexia unei ambiții personale bine ascunse.
Există posibilitatea ca într-un context încărcat de forţa evenimentelor de viaţă şi de schimbările complexe legate de maturizare, viaţa interioară a lui Iosif să fi devenit oarecum agitată, la fel ca a oricărui alt adolescent[11].
Toate aceste tensiuni se brodează însă pe marginea problemei hainei deosebite primite de Iosif de la tatăl său. Ştim că în acele vremuri îmbrăcămintea bărbaţilor cuprindea câteva piese vestimentare, începând cu hainele de dedesupt[12], adică o cămaşă strâmtă („kethoneth” traductibil cu manta, rochie, tunică sau veşmânt) de lână, in sau bumbac, la origine fără mâneci şi lungă până la genunchi, iar mai târziu lungă până la încheietura mâinii şi până la glezne. Urma a doua tunică sau roba[13], centura, cingătoarea din piele, legătura din pânză sau cordonul, apoi veşmintele de deasupra, mantia, adică o legătură de pânză pătrată sau alun- gită, de 2-3 metri lungime („meyil” traductibil cu manta sau rochie), strânsă în jurul corpului cu o centură, punga de bani şi sandalele. Dintre veşminte lipseau pantalonii, pe care îi purtau doar preoţii la împlinirea actelor cultice.
Haina pestriţă probabil că a fost o tunică cu mânecile lungi (întrucât termenul ebraic poate însemna fie pestriţ, fie cu mâneci lungi), iar fraţii lui Iosif, ca bărbaţi care lucrau aveau tunici cu mâneci scurte.
Această diferenţă de statut uşor vizibilă şi evidentă nu numai pentru membrii familiei şi în gospodăria lor, ci înaintea tuturor, a generat mari tensiuni în relaţiile şi aşa încordate dintre Iosif şi fraţii săi. Aceste tensiuni, refulate cumva până atunci, au ieşit la suprafaţă la relatarea viselor avute de Iosif.
Pe lângă lovitura dată demnităţii fraţilor, ca să nu spunem orgoliului lor masculin, mai există un aspect, de altă nuanţă, care se constituie într-o problemă extrem de delicată în sânul familiei. Haina pestriţă putea indica, în mod foarte probabil, intenţia lui Iacov de a-l face pe Iosif moştenitorul dreptului de întâi născut[14]. Ştim că Ruben a fost deposedat de acest drept din cauza aventurii sale cu concubina tatălui său (Geneza 35:22; 49:3-4 şi 1 Cronici 5:1-2), iar Simeon şi Levi au fost ocoliţi din cauza crimei de la Sihem (Geneza 34:25-30; 49:5-7), aşa că ar fi urmat Iuda, însă Iosif era întâiul născut al femeii iubite.
În acest fel, fraţii lui Iosif au avut suficient temei, cel puţin potrivit modului lor de a înţelege lucrurile, să nutrească sentimente negative faţă de el. Probabil că şi rivalitatea dintre Iuda şi Iosif, ca şi vânzarea lui ca sclav îşi găsesc motivaţia tot în disputarea dreptului de întâi născut.
Iată-l aşadar pe Iosif, tânăr naiv şi cinstit, pus în antiteză cu fraţii săi mai mari cu demnitatea compromisă şi cu o morală îndoielnică. Îl admirăm pe Iosif şi îl recomandăm drept exemplu pentru toţi tinerii care trăiesc într-o familie numeroasă şi sunt expuşi tensiunilor specifice unui astfel de mediu.
1.2. Iosif vândut de fraţii săi (Geneza 37:12-36)
Frații lui Iosif pășteau oile la Sihem și Iacov a vrut să-l trimită pe Iosif la ei pentru ca să primească vești de la fiii săi. Deși era într-o postură privilegiată și ar fi putut refuza dorința tatălui său, riscând totuși să fie mustrat aspru, Iosif a ales să se conformeze.
Această tărie de caracter îl va caracteriza și în viitor, așa cum vom vedea. Promptitu-
dinea cu care a răspuns tatălui său denotă un caracter curat și ferm, nepervertit de avantajele avute. Nu putem decât să-l admirăm pe Iosif și să anticipăm un viitor strălucit pentru un asemena tânăr; însă evenimentele viitoare par să contrazică orice predicție de acest gen.
Plecând în căutarea fraților săi, Iosif se îndreptă spre Sihem, un loc situat la aproxi- mativ 60-70 km spre nord de Hebron, unde locuia familia lui Iacov. Dar frații săi nu erau în locul în care Iosif se aștepta să-i găsească și el se hotărește să meargă mai departe ca să-i caute[15]. Din respect față de tatăl său, auzind de la cineva că frații săi s-au îndreptat spre Dotan, un loc la vreo 128 km nord de Hebron[16], Iosif se îndreaptă și el într-acolo, trecând astfel cu succes examenul pregătit de Dumnezeu pentru el. Așa cum se întâmplă și în viața noastră, Dumnezeu l-a încercat pe Iosif în împrejurări deosebite, în care el putea să aleagă în mod liber între bine și rău, între corect și incorect, între scultare și superficialitate.
În momentul în care frații săi l-au zărit de departe, s-au adunat la sfat și au hotărât să-l omoare. Motivul esențial care a dus la această tentativă de omor se pare că nu a fost haina pestrită ci visele avute de Iosif. Putem afirma acest lucru întrucât frații săi îl numesc visător de vise și găsesc că omorându-l pe Iosif, nu se va mai alege nimic din visele sale. În acest fel, frații își dau arama pe față, arătând că sunt niște oameni limitați, brutali și care nu cred în relațiile de familie. Alegerea violenței, și încă în mod criminal, arată ce fel de oameni sunt acești „frați”.
De fapt, decăderea morală şi spirituală a fraţilor lui Iosif este evidentă: Avraam Îl iubea pe Dumnezeu, Îi zidea altare peste tot pe unde călătorea şi I se închina, însă fiilor lui Iacov nu le păsa de Dumnezeu, nu ridicau altare, nu se închinau lui Dumnezeu (în schimb
s-au asociat cu canaaniţii şi s-au dedat fără reţineri la practicile şi păcatele acestora, urmând ca peste câteva generaţii descendenţii lor să fie cu totul absorbiţi de cultura coruptă a cana- aniţilor)[17].
Totuși Ruben intervine în favoarea lui Iosif, îndemnându-și frații să nu-l omoare, ci să-l arunce într-o groapă din pustie. În felul acesta vor scăpa de el, dar va rămâne la bunul lor plac și, lucru important, Ruben va putea să-l salveze mai târziu și să-l ducă acasă la Iacov. Din câte știm despre Ruben, nu dragostea de frate l-a determinat să acționeze în acest fel, ci mai degrabă dorința de a-și reabilita imaginea în ochii tatălui lor (să nu uităm că aventura lui Ruben cu Bilha l-a compromis în ochii lui Iacov), mai ales că s-ar putea prezenta ca salva- torul mezinului, în contrast cu frații mai nemiloși.
Iosif s-a apropiat de frații săi fără să bănuiască ceva, iar aceștia l-au prins și l-au aruncat într-o groapă din apropiere.
Știm că cisternele[18] erau scobite în terenul stâncos de calcar sau săpate în sol şi ten- cuite cu mortar pentru a reţine apa de ploaie; ele asigurau apa pentru oameni şi animale pe parcursul celor mai multe luni uscate (şi atunci când se goleau, puteau servi drept celule pentru întemniţarea prizonierilor – vezi groapa lui Malchia din Ieremia 38:6). Vedem mâna lui Dumnezeu la lucru, întâi prin Ruben, care i-a salvat viața și apoi prin faptul că groapa era fără apă, și astfel i-a mai fost salvată viața încă odată. Mai mult, Iosif nu a pățit nimic grav în căderea sa în groapă, deși putea rămâne schilod sau paralizat pe viață în urma căzăturii.
Ca după un lucru vrednic și cuminte, frații săi s-au așezat să mănânce. Probabil că
s-au simțit satisfăcuți de fapta lor și de rezolvarea ivită pe neașteptate; faptul că l-au dezbră-
cat pe Iosif de haina sa pestriță dovedește în mod clar că acesta era obiectul mâniei lor, al umilirii lor continue în familie și societate.
În timp ce mâncau, au văzut o caravană de ismaeliți apropiindu-se, cămilele lor fiind încărcate cu marfă: tămâie, balsam alinător și smirnă în Egipt. Este știut că mirodeniile erau aduse în Egipt de către ismaeliți sau madianiți[19], negustori arabi care se ocupau cu comercia-
lizarea produselor aromate care aveau mare căutare: în timpul slujbelor religioase ritualurile curpindeau și arderea unor ierburi înmiresmate în templu, medicii[20] le socoteau indispensa-
bile iar preoții le utilizau pentru îmbălsămare.
Iuda, într-un acces de bunătate, poate înduioșat de lacrimile lui Iosif, propune ca acesta să nu fie omorât căci este totuși fratele lor, ci vândut ismaeliților. Omorându-l pe Iosif nu vor câștiga nimic, dar dacă îl vor vinde ca sclav, nu vor fi vinovați de crimă și vor și câștiga și ceva bani. Frații îl ascultă pe Iuda, poate bucuroși că nu trebuie să recurgă la fratricid, și iată că Dumnezeu se implică din nou în favoarea lui Iosif.
Este adevărat că el ajunge să fie vândut ca sclav, pentru 20 de arginți, sau 20 de sicli de argint, care era prețul mediu obișnuit[21] plătit pentru un sclav în perioada timpurie sau prima jumătate a mileniului II B.C.[22], (preţul de 20 de sicli sau şecheli reprezenta aproxima-
tiv plata muncii pe doi ani[23]) dar scapă cu viață.
Dacă șederea în groapă a avut ca efect smerirea lui Iosif și l-a îndemnat la introspecție, vânzarea lui ca sclav probabil că l-a afectat și mai mult. Nu este de mirare, căci din fiul favorit ajunge să fie un sclav, un nimeni fără identitate, fără familie, fără sprijin, fără drep- turi. Scriptura nu redă nici o reacție a lui Iosif, dar putem bănui tulburarea și indignarea care l-au cuprins, și poate și resemnarea, cel puțin pentru o perioadă de timp.
În timpul tranzacției Ruben lipsea, fiind probabil plecat să pună pază la oi, fiind[24] cel mai conștiincios dintre frați – apucăturile ismaeliților și lipsa lor de scrupule erau bine cu- noscute. La întoarcerea sa rămâne uimit și descumpănit văzând că planul său nu reușise și nu-și va mai putea reabilita numele în fața lui Iacov. Deznădejdea sa îi motivează pe ceilalți la acțiune și, pentru că oricum ar fi trebuit să justifice absența mezinului, frații se hotăresc pe loc să omoare un țap, să înmoaie haina lui Iosif în sângele animalului și apoi s-o trimită lui Iacov cu mesajul că au găsit haina însângerată și că probabil o fiară a curmat viața fratelui lor mai mic.
Evident, Iacov recunoaște haina dăruită de el cu atâta dragoste fiului său și, în fața evidenței, nu poate decât să se lase copleșit de durere. Acceptă că Iosif a murit, dar nu se poate totuși împăca cu acest gând și îl jelește. Toți copiii săi se adună să-l mângâie, dar el nu vrea să primească mângâierea lor, ci lasă ca durerea să-l cuprindă pe de-a-ntregul.
În vremurile acelea, rudele și prietenii purtau doliu după cel decedat, ca expresie a durerii și își manifestau sentimentele prin[25] bocet, plânset, tânguire, ruperea veșmintelor la piept, șederea în praf și cenușă, îmbrăcarea de haine negre, acoperirea capului și a feței și umblarea fără încălțăminte.
Faptul că Iacov și-a rupt hainele și a șezut cu un sac pe coapse ne arată dimensiunea suferinței sale părintești; despre ceilalți membri ai familiei nu citim lucruri asemănătoare, probabil pentru că Iosif nu era prea popular între ei, și se prea poate ca ei să fi afișat o atitudine de doliu, dacă nu din dragoste față de Iosif, măcar din considerație față de Iacov și pentru a-și ascunde participarea la evenimentul tragic.
În acest timp, Iosif este dus de ismaeliți și vândut mai departe ca sclav, și anume ca sclav al lui Potifar, comandantul gărzii faraonului. Abia la sfârșitul istorisirii vom înțelege de ce a permis Dumnezeu ca Iosif să fie vândut ca sclav și nu altundeva decât în Egipt.
2. IOSIF SCLAV ŞI ARUNCAT ÎN ÎNCHISOARE
(Geneza 39:1 – 40:23)
2.1. Iosif la Potifar (Geneza 39:1-20)
Egiptul este o ţară aflată în nord-estul Africii, despre istoria căreia menţionăm câteva lucruri, şi anume că în mileniul IV B.C. au apărut 2 regate: Egiptul Inferior (sau Regatul de jos) aflat în Delta Nilului şi Egiptul Superior (sau Egiptul de sus) care se întindea de-a lungul fluviului Nil; după unificarea celor 2 regate în anul 3.100 B.C., Egiptul a cunoscut 30 de dinastii de faraoni şi istoria ulterioară a ţării se împarte în 3 peroade mari: Regatul Vechi (2700 – 2200 B.C.), Regatul Mijlociu (2100 – 1786 B.C.) şi Regatul Nou (1570 – 1100 B.C.)[26].
Potifar fiind unul din potentații vremii sale, ca comandant al gărzii faraonului, avea o gospodărie mare și probabil un mare număr de sclavi. L-a cumpărat pe Iosif, poate pentru că era tânăr și arăta bine, poate doar pentru că mai avea nevoie de un sclav sau pentru că așa era moda vremii sale. Știm că viaţa sclavilor era ieftină şi brutală și sclavia era foarte diferită la egipteni, sirieni, asirieni, babilonieni și romani, iar la evrei Dumnezeu a lăsat și legi de protecție socială a sclavilor. Se pare că Potifar nu era un stăpân de sclavi diferit de contem- poranii săi, dar fiind militar, poate era mai aprig decât ei sau mai orientat spre disciplina riguroasă.
Potifar este un nume tipic autohton[27], corespondentul în limba egipteană fiind „Pa-Di-Pa-Ra”, adică „Darul zeului Ra”. Ra era zeul soare, reprezentând o personificare a soarelui, un zeu deosebit de important din panteonul egiptean[28].
Un lucru care ne uimește și ne impresionează la citirea acestei relatări este faptul că Dumnezeu a fost cu Iosif și făcea ca totul să-i meargă bine în ceea ce privește îndatoririle sale. Implicarea lui Dumnezeu dovedește că Iosif nu a ajuns la întâmplare în Egipt și în
casa lui Potifar. Putem vedea de asemenea faptul că această implicare a lui Dumnezeu a garantat succesul lui Iosif și nu capacitățile sale sau înzestrarea sa naturală, care de altfel
i-au fost de mare folos. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost cu el, lucrurile ar fi decurs cu totul altfel. Locuind în casa lui Potifar, Iosif își desfășura activigtatea sub ochii stăpânului său, cel puțin în perioada când acesta se găsea acasă.
Întrucât Iosif era binecuvântat de Dumnezeu în ceea ce făcea, Potifar a văzut ceva deosebit la acest sclav al său, a văzut că nu era mincinos, nu fură, este credincios în lucrurile încredințate lui, că duce la bun sfârșit sarcinile încredințate și, ca unul obișnuit să cântă- rească oamenii în ceea ce privește personalitatea lor și felul lor de a fi, pentru că răspundea de siguranța faraonului și de desfășurarea impecabilă a serviciului de gardă, Potifar a recu- noscut valoarea lui Iosif și l-a ridicat în funcție, punându-l responsabil peste toată casa și gospodăriile anexe.
Era o slujbă grea și solicitantă, statutul lui Iosif printre sclavi fiind pe măsura respon-
sabilităților sale. Nu știm cum au reacționat ceilalți sclavi la această ridicare pe o treaptă mai înaltă de slujire, poate au fost invidioși, poate l-au judecat sau l-au bârfit, poate au încercat să-i câștige bunăvoința și să-i intre în grații, poate toate acestea – și nu ar fi de mirare, pentru că toate aceste aspecte sunt caracterisitici comune tuturor oamenilor.
Nu putem ști cât de solidari au fost ceilalți sclavi cu Iosif, Scriptura nu ne spune nimic nici despre etniile lor, nici despre alte lucruri care atunci și acolo puteau fi semnificative, dar din relatarea pe care o avem, nu răzbate nicidecum „solidaritatea de breaslă”.
Însă indiferent de cum stăteau lucrurile cu tovarății săi de slujbă, Dumnezeu a binecu-
vântat în așa fel viața lui Iosif încât a primit suficientă înțelepciune și destoinicie ca să facă față multiplelor sale îndatoriri. Probabil că la aceasta a contribuit și faptul că în casa tatălui său, Iosif n-a fost un leneș răsfățat ci a lucrat în gospodărie, s-a implicat în activitățile cu- rente, potrivit cu vârsta și statutul său în familie, iar acum, pus într-o poziție mai înaltă decât tovarășii săi, este capabil să facă față. Nici noi nu ar trebui să trecem cu vederea experiențele avute în casa părinților noștri, nu ar trebui să ignorăm sau să disprețuim acele lucruri care au contribuit la formarea noastră și la acumularea unui bagaj de experiențe sau la dezvoltarea de aptitudini. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nu putem ști ce ne-a rezervat Dumnezeu pentru viitor, la ce lucrare sau la ce activități ne va chema, în ce vom fi implicați.
Pe lângă problemele generate de specificul statutului și activității sale ca sclav, stres ocupațional am spune noi, Iosif a mai avut de furcă și cu o problemă foarte delicată din domeniul moral, și anume atitudinea provocatoare a soției stăpânului său. Lucrând în casă, fiind responsabil cu mai multe lucruri, după un timp Iosif a fost observat de soția lui Potifar, și pentru că Iosif era un tânăr curat, frumos și atrăgător, ea a pus ochii pe el.
Văzându-și casa bine pusă la punct, cu activitatea decurgând într-un mod de-a dreptul încurajator și aducând prosperitate, Potifar nu se mai îngrijea de activitățile gospodărești ci se îndeletnicea doar cu lucrurile ușoare, cu distracția[29]. De fapt, Potifar a văzut cum Dumne- zeu era cu Iosif și că El făcea ca toate lucrurile să-i meargă bine. Dumnezeu, în bunătatea
Sa, a binecuvântat casa egipteanului și toată gospodăria sa.
Nu știm în ce măsură soția sa era părtașă acestor distracții[30], știm doar că la un moment dat i-a propus lui Iosif să întrețină relații sexuale cu ea. Fiind obișnuită să aibe tot ce vrea, ca soție a unui om important, puternic și influent, deprinsă să dea ordine iar acestea să fie exe- cutate întocmai[31], și având probabil o moralitate îndoielnică, nu este de mirare că această femeie a fost atrasă de Iosif, care nu era doar frumos la chip ci și integru la suflet.
Deși părea să aibă tot ce putea să-și dorească o femeie, soția lui Potifar era în realitate lipsită de țel și avea mult timp liber, din moment ce soțul ei era un om foarte ocupat și nu aveau copii. Se poate că avea sentimentele rănite din cauză că soțul nu-i dădea suficientă atenție[32], și având inima goală, a tânjit după satisfacție, căutată însă în mod greșit în sexuali- tate.
Refuzul și refractaritatea lui Iosif nu făceau decât să-i întărâte ambiția și dorințele ei necurate, dar tânărul nostru îsi păstra demnitatea și curăția sufletească. Este vrednic de ad- mirat, și aceasta cu atât mai mult cu cât puterea de fascinație a unei femei este foarte mare, iar atunci când o femeie își pune la bătaie toate mijloacele și își folosește toate resursele, este irezistibilă. Dar Iosif știa bine două lucruri: poziția sa față de Dumnezeu și poziția sa față de stăpânul său. În momentul în care stăpâna îl abordează cu nerușinare, nefiind probabil la prima încercare de acest gen (avea o mulțime de sclavi bărbați), Iosif îi reproșează atitudinea spunând că stăpânul său l-a pus responsabil peste toată casa și nu numai că are totul în admi- nistrare, dar nici nu i se cere socoteală e activitatea depusă. Cum ar putea el înșela încrede-
rea stăpânului său? Și cum ar putea el păcătui împotriva lui Dumnezeu? Așadar, un tânăr pe vremea când nu se vorbea de codul de etică și deontologie sau codul de conduită al persona-
lului din subordine, știe să-și păstreze demnitatea și să nu-și compromită statutul, activitatea și nici demnitatea stăpânilor lui. Ba mai mult, deasupra tuturor acestor aspecte, el nu vrea să Îl compromită pe Dumnezeu și nici relația sa cu El. Putem înțelege de aici că atitudinile noastre trebuie modelate de către relația noastră personală cu Dumnezeu și că onoarea, demnitatea și sfințenia Sa trebuie puse pe primul loc.
Întărâtată de atitudinea lui Iosif, pornită să-l cucerească de parcă ar fi fost un joc nou și interesant, soția lui Potifar (faptul că nu ni se dă numele ei arată că ea a jucat un rol secundar în iconomia lui Dumnezeu) insistă pe lângă Iosif în fiecare zi, de parcă ar fi un animal de pradă care se joacă cu prada sa înainte ca acesta să-și întâlnească destinul.
Trebuie să-l admirăm pe Iosif și pentru iscusința sa de a evita păcatul precum și tena- citatea credinței sale. Fiind ocupat cu diverse lucruri, evita să fie în preajma femeii care îl ispitea la păcat și doar atunci când era neapărat necesar accepta să fie în prezența ei. Proba- bil că pentru aceste momente Iosif alegea un timp în care nu puteau fi singuri și prezența celorlalți sclavi îl proteja oarecum de avansurile soției lui Potifar. Nu putem ști ce gândeau ceilalți sclavi, care poate au avut cândva parte de favorurile stăpânei, sau au fost martorii discreți ai unor aventuri extraconjugale ale ei, sau poate tânjeau după atenția ei care acum se concentra doar supra lui Iosif.
Într-o zi, s-a nimerit ca cei doi să rămână singuri, poate chiar datorită unor mașinații ale stăpânei, și ea a profitat de acest avantaj, l-a apucat de haină pe Iosif, crezând că acesta va ceda în fine inițiativei sale insisitente. Dar Iosif, în mod cu totul dezamăgitor pentru ea, a preferat să-și lase haina în mâinile ei și să plece în fugă, punând demnitatea lui Dumnezeu și onoarea stăpânului său mai presus de propria sa siguranță.
Iosif ar fi putut să dea vina pe problemele hormonale specifice tinerilor, în numele cărora în zilele noastre se comit atâtea mișelii, ar fi putut argumenta că s-a împotrivit destul sau că, în fond, femeia era stăpâna lui și el este dator să-i împlinească dorințele, dar nu a făcut nici unul din aceste lucruri. A ales să fugă! Poate că și noi, puși în circumstanțe asemă-
nătoare ar trebui să alegem părăsirea situației în cauză și nu negocierea compromisurilor de prost gust.
Întrucât vinovăția și rușine motivează puternic comportamentul unei persoane, soția lui Potifar nu a azitat ci a acționat instantaneu, pentru ieșirea din situația penibilă și pentru a-și salva așa-zisa demnitate, pretinzând că Iosif ar fi făut un atac la pudicitatea ei cu o tenta-
tivă de viol, și drept dovadă prezentând haina lăsată în urmă de acesta. Pentru a elimina orice dubiu și a întoarce situația în folosul ei, femeia a apelat la sentimentele celorlalți sclavi afirmând că prezența unui sclav evreu a lezat nu doar demnitatea ei ci și a celorlalți sclavi și slujitori.
Procedând astfel, a întors împotriva lui Iosif pe tovarății săi de slujbă, la care în mod normal ar fi găsit măcar o fărâmă de înțelegere chiar și în cazul în care ar fi fost vinovat. Putem lesne deduce că soția lui Potifar nu a fost o femeie naivă prinsă în capcana inimii ei de către o pasiune fulgerătoare, ci a fost o femeie ticăloasă aplecată spre poftele trupești, intrigi și mașinații; poate că nici nu putea să-și dezvolte personalitatea în altă direcție, având
în vedere condițiile sociale și familiale în care trăia[33].
Indignată de refuzul unui simplu sclav și jignită în feminitatea ei, soția lui Potifar își așteaptă soțul să vină acasă, păstrând obiectul incriminator la îndemână. Nu putem ști ce au gândit sclavii văzând care este situația, dar poate că vechea lor ură sau dispreț la adresa lui Iosif a găsit din nou combustibil. Relatarea biblică ne lasă să înțelegem că ceilalți sclavi nu erau evrei, ceea ce ar putea fi un motiv pentru o relația ostilă a sclavilor față de Iosif. Ori-
cum, la venirea lui Potifar acasă, dacă urma să cerceteze incidentul, soția sa se putea baza pe fidelitatea sclavilor săi.
Sosit acasă fără să bănuiască nimic, Potifar a fost extrem de neplăcut surprins de vestea tentativei de viol asupra soției sale, și în mânia sa justificată, decide să-l arunce pe Iosif în închisoare. Am fi tentați să ne așteptăm ca Potifar, în virtutea calității de soț, stăpân și comandant al gărzii, să intreprindă cercetări amănunțite cu privire la incident și să-i acorde lui Iosif prezumția de nevinovăție până la dovedirea culpabilității sale, dar evenimen-
tele se petrec în Egipt, acum multe mii de ani, într-o societate sclavagistă. De aceea, Potifar nu și-ar fi putut închipui că situația ar fi fost alta decât ceea ce i se prezentase.
Totuși, el nu ordonă executarea lui Iosif, ci închiderea sa[34]. Probabil că, neavând cum să fugă și nici unde să se refugieze, a fost găsit și prins undeva pe moșia lui Potifar. Nu știm dacă Iosif a stat ascuns sau doar s-a întors la locul unde dormea, cert este că s-a aflat repede unde este și a fost prins. Vedem din nou mâna cea bună a lui Dumnezeu la lucru, salvându-l
pe Iosif. Nu este exclus ca Potifar să fi vrut să-l interogheze mai târziu pe Iosif, după ce temnița grea l-ar fi înfricoșat suficient, dar Scriptura nu ne dă nici un indiciu în acest sens.
Poate că Potifar s-a gândit că un sclav de ținuta morală a lui Iosif merită un astfel de tratament, poate că a simțit că este ciudat ca un astfel de om să încerce să-și violeze stăpâna, poate că faptul că Iosif n-a încercat să fugă de pe domeniile sale l-a pus pe gânduri pe Potifar sau poate că cunoștea pornirile soției sale; cert este că a ordonat închiderea lui Iosif în cea mai rea închisoare posibilă[35]. Un indiciu al modului în care a înţeles Potifar aventura dintre soţia sa şi Iosif poate fi tipul de temniţă pentru care a optat: în loc să fie executat imediat pentru viol, Iosif a fost trimis într-o închisoare regală pentru prizonierii politici[36].
2.2. Iosif în închisoare (Geneza 39:21-23)
Închisorile egiptene serveau trei scopuri: erau un loc de izolare, erau centre pentru deținuții care așteptau judecata, dar și rezervă de forțe de muncă la muncile forțate prestate pentru Stat[37]. Într-un astfel de loc a ajuns și Iosif și probabil că în mod similar cu experiența gropii, are și acum ocazia introspecției și a meditării la viața sa și la relația sa cu Dumnezeu. Despre legătura sa cu Dumnezeu putem cunoaște mai mult din împrejurările ispitirii sale și apoi în perioada de detenție; vedem astfel că Iosif este conștient de existența lui Dumnezeu, de sfințenia Sa, de nevoia unei vieți evlavioase și de a accepta implicarea Sa în viața personală. Toate acestea probabil că le-a înțeles deja din relatările tatălui său Iacov, care i-a povestit, așa cum am mai sugerat că s-a putut întâmpla, viața și aventurile sale din tinerețe, ceea ce ne și face să subliniem importanța atenției date părinților noștri atunci când ne povestesc despre umblarea lor prin lume și umblarea lor cu Dumnezeu.
Iosif se afla în împrejurări adverse, era exilat, separat de familie, pus între străini, sclav, închis și posibilitatea împlinirii viselor avute mai demult pare de domeniul fanteziei. Dar faptul subliniat de relatarea scripturală că Dumnezeu era cu el și și-a revărsat bunătatea peste el, este garanția unui viitor mai bun. Ca și în casa stăpânului său, în închisoare Iosif câștigă aprecierea comandantului închisorii, ceea ce a dus la o situație similară cu cea din casa lui Potifar. Astfel, Iosif a fost pus responsabil peste ceilalți întemnițați și era cuprins nemijlocit în activitatea de conducere a închisorii. Conducerea casei lui Potifar și apoi a închisorii îl pregătesc pe Iosif pentru responsabilitățile viitoare, despre care el deocamdată nu știe nimic, ci mănâncă pâinea amară de întemnițat fără vină. Nu știm nici de data aceasta cum au reacționat ceilalți întemnițați, relatarea scripturală nu ne dă nici un indiciu.
Desigur că Iosif a fructificat experiența dobândită în administrarea casei lui Potifar și a lucrat cu sârguință și credincioșie și în închisoare, dar este clar că doar bunăvoința lui Dumnezeu față de el a fost elementul care i-a adus succesul și recunoașterea meritelor sale. Ca și în casa lui Potifar, Iosif are mână liberă în administrarea treburilor în chisorii, și co-
mandantul nu se mai implică în această sferă de activitate.
2.3. Iosif interpretează visele (Geneza 40:1-3)
La un moment dat, faraonul a trimis în închisoare pe doi dintre demnitarii săi, și anume mai marele paharnicilor și mai marele brutarilor[38]. Aceștia au fost puși sub supravegherea lui Iosif, care câștigase deja încrederea comandantului închisorii. Nu putem ști cu ce l-au supărat acești demnitari pe faraon, dar nici nu este important; într-o societate ca cea a egiptenilor, suveranul putea proceda după bunul său plac față de toți supușii săi. De aceea, slujba la faraon era mai periculoasă ca alte ocupații din acele vremuri.
Dumnezeu a găsit o cale să le dea câte un vis acestor doi demnitari, după ce o vreme au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe Iosif și caracterul activităților sale. Probabil că Iosif se îngrijea de ei în mod deosebit fiindcă nu erau niște deținuți obișnuiți, lucru dovedit de faptul că au fost închiși în casa comandantului închisorii, un loc aparte în clădirea acesteia. Probabil că după trecerea unui timp oarecare, între Iosif și cei doi demnitari căzuți în dizgrație s-a putut dezvolta o relație de încredere reciprocă. Văzând tristețea celor doi în dimineața de după visul avut, Iosif se arată preocupat în mod sincer de starea lor și îi întrea-
bă de cauza stării lor deprimate. Iosif i-a abordat în mod direct, fără ocolișuri pline de șire-
tenie și expresii curtenitoare, ceea ce ne spune ceva despre caracterul său. Putem de aseme-
nea crede că el se interesa zilnic de starea lor și de aceea a și putut observa diferența de stare sufletească a celor doi. Este interesant de observat că Dumnezeu a dat demnitarilor vise asemănătoare și în mod simultan, asigurând în felul acesta continuarea planului Său cu pri-
vire la viitorul lui Iosif.
Demnitarii și-au dat seama de factura deosebită a viselor avute și erau deprimați din cauză că nu era nimeni care să le interprerteze sau să le tălmăcească visele.
Iosif, în loc să-și deplângă propria sa situație, ascultă atent relatarea celor două vise, pe care apoi le și interpretează, dând dovadă nu numai de înțelepciune ci și de o oarecare îndrăzneală. În mod cu totul vrednic de lăudat, Iosif îndreaptă asupra lui Dumnezeu atenția celor doi demnitari căzuți în dizgrație, prin afirmația că interpretările viselor sunt ale lui Dumnezeu.
Egiptenii lua în serios interpretarea viselor şi se pare că o persoană care a avut un vis, îi consulta pe preoţi pentru tălmăcire, iar aceştia consultau manualul de interpretare a viselor, pentru a găsi un vis similar sau un precedent pentru cel care le solicita serviciul. Se pare că existau două categorii de vise: cele cu rezultate bune şi cele cu rezultate rele[39]. Cei doi dem-
nitari, în situația în care se aflau, în mod evident nu aveau acces nici la preoţi şi nici la manualele de interpretare a viselor.
În acest context, Iosif nu face publicitate interpreților „profesioniști” de vise, nu se scoate nici pe sine în evidență ci arată smerit și cu iscusință către Dumnezeu ca sursă a înțelepciunii și a tălmăcirilor. Astfel, Iosif de dovedește din nou a fi echilibrat, corect, înțe-
lept dar și smerit.
Asculând răbdător relatarea visului mai marelui paharnicilor, el îi spune că visul are un caracter premonitoriu, însemnând că peste trei zile va fi eliberat din închisoare și repus în funcție. Recunoscând oportunitatea ivită pe neașteptate, Iosif îi spune demnitarului că a fost vândut ca sclav, pentru ca paharnicul să înțeleagă că el este nevinovat și, că apoi a fost închis fără nici o vină. În consecință, dorește să fie pus în libertate și îl roagă pe șeful pahar-
nicilor să intervină pentru el pe lângă faraon.
Iosif are curajul să apeleze la cea mai înaltă instanță[40] și poate face acest lucru fiindcă
are conștiința curată și Îl știe pe Dumnezeu de partea sa, Apoi, ascultă și relatarea visului mai marelui brutarilor, care auzind interpretarea dată șefului paharnicilor, cu mare bucurie și anticipare îi povestește tot un vis cu caracter premonitoriu: dar Iosif este nevoit să îl deza- măgească, spunându-i că peste trei zile va fi condamnat la moarte.
Probabil că primul demnitar s-a bucurat mult de interpretarea primită, în timp ce al doilea ori s-a supărat, ori s-a îndoit, sau poate a crezut cele spuse de Iosif încercând să înfrunte cu stoicism viitorul. În mod evident, acestui demnitar Iosif nu îi cere nici un favor.
Peste exact trei zile a fost ziua de naștere a faraonului, ocazie cu care s-a organizat o mare festivitate. În acest cadru, faraonul a dispus scoaterea din închisoare a celor doi demni-
tari și, în timp ce pe mai marele paharnicilor l-a grațiat și l-a repus în funcție, pe mai marele brutarilor l-a condamnat la moarte. Poate că cei doi demnitari au fost bănuiți de vreun complot și de aceea au fost arestați, sau poate că la mijloc a fost o uneltire a altor demnitari, sau a fost doar o toană a faraonului, Scriptura nu ne spune.
Cert este că soarta celor doi demnitari a avut această întorsătură dramatică, așa cum le spusese Iosif. Interpretarea dată de el viselor celor doi demnitari s-a dovedit a fi corectă, totuși șeful paharnicilor a uitat de Iosif. Poate că s-a grăbit să se informeze cu privire la cele mai noi intrigi, să se integreze în viața de la palat, și în vâltoarea evenimentelor s-a lăsat dus de val și tot ceea ce s-a întâmplat în închisoare a fost acoperit de perdeaua uitării. Există și posibilitatea ca șeful paharnicilor să uite în mod voit rugămintea lui Iosif, ori pentru că nu a făcut nici o promisiune, ori că socotea ca fiind sub demnitatea sa să se ocupe de soarta unui sclav, sau poate pentru că nu voia să riște să ajungă din nou într-o situație dificilă, având în vedere cele trăite recent.
Iertarea ca exercițiu pur intelectual nu dă roade și de aceea credem că Iosif și-a iertat cu adevărat frații care l-au vândut ca sclav și stăpânul care l-a întemnițat în urma unei acuzații false, și astfel s-a putu elibera de sclavia trecutului, a avut puterea să trăiască în prezent, câte o zi la rând, și să anticipeze viitorul. Dar acest viitor se va lăsa așteptat, din cauză că demnitarul de la care Iosif aștepta ajutor se dovedește a fi uituc, sau, așa cum am presupus, vrea să-și reprime orice gând și amintire cu referire la episodul nefast al întemni-
țării.
Nu putem spune că Iosif a lăsat deoparte încrederea în Dumnezeu în favoarea încrede-
rii într-un om, totuși Dumnezeu găsește cu cale să-i demonstreze că numai în El își poate găsi salvarea și eliberarea. Este o lecție amară dar necesară pentru Iosif, având în vedere planurile de viitor ale lui Dumnezeu pentru viața sa și a familiei sale.
3. ÎNĂLŢAREA LUI IOSIF
(Geneza 41:1-57)
3.1. Visul faraonului (Geneza 41:1-36)
Pentru că mai marele paharnicilor faraonului, deși poate bine intenționat la un moment dat față de Iosif, a uitat de el și de rugămintea sa, au trebuit să mai treacă doi ani până când, la intervenția lui Dumnezeu, lucrurile au luat o întorsătură fericită. Doi ani în care Iosif a avut timp să-și guste dezamăgirea, s-o proceseze cumva în cugetul său, să își învingă poate unele gânduri amare, și să recâștige puterea să privească înainte spre viitor și în sus către Dumnezeu. Probabil că la început aștepta să fie chemat în audiență, să îi fie cercetată cauza,
să fie descoperit adevărul, ca apoi să realizeze că nimic din acestea nu se va întâmpla, că totul a fost doar un vis frumos.
În acest moment, ca și în cazul demnitarilor săi, Dumnezeu îi trimite două vise pre-
monitorii lui faraon, pentru ca să pregătească intrarea în scenă a lui Iosif. În primul vis, fa- raonul stătea lângă râu și şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup s-au suit din râu şi au început să pască prin mlaştini. După ele s-au mai suit din râu alte şapte vaci, urâte la vedere şi slabe la trup, şi s-au aşezat lângă ele pe marginea râului. Vacile urâte la vedere şi slabe la trup au mâncat pe cele şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup. După acest vis faraonul s-a trezit, dar adormind din nou a visat cel de-al doilea vis. Se făcea că şapte spice de grâu grase şi frumoase au crescut pe acelaşi pai, și după ele au răsărit alte şapte spice slabe şi arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice grase şi pline. După acest vis, faraonul s-a trezit dimineața, și fiind tulburat de cele visate, a trimis să fie chemați toți magii și toți înțelepțiipentru a interpreta visele avute. Nimeni nu a putut tălmăci visele, lucru evident nouă, pentru că visele au fost date de Dumnezeu și oamenii faraonului, care mai mult ca posibil amestecau șarlatania cu ocultismul, nu aveau cum să dea o rezolvare. La fel se întâmplă și în zilele noastre, când unii vorbesc foarte frumos despre „paranormal” sau „fenomene latente psi”, sau alte lucruri diabolice, dar nu au nimic în comun cu lumea lui Dumnezeu și a sfinților Săi.
În acest moment de criză, mai marele paharnicilor își amintește brusc de episodul petrecut în închisoare, de visul avut de el și de mai marele brutarilor, și tălmăcirea dată de Iosif celor două vise. Se grăbește să relateze aceste lucruri faraonului, care nu ezită și dă ordin ca Iosif să fie scos din închisoare și adus în fața sa.
Ieșit din închisoare, Iosif s-a pregătit pentru audiența specială la faraon, s-a spălat[41], a fost tuns și și-a schimbat hainele, după care s-a înfățișat înaintea faraonului. Potrivit uzanțe-
lor vremii, el a trebuit să se radă pe cap, nu numai să se bărbierească, și de aceea credem că Iosif a respectat întocmai cerințele protocolului impus la un eveniment de această talie.
Stând de vorbă cu un umil supus, un deținut de drept comun, faraonul nu pierde vre-
mea cu introduceri lungi și vorbire alambicată, ci trece direct la subiect. Îi spune lui Iosif că a auzit că el poate să interpreteze un vis imediat ce l-a auzit și este interesat de acest lucru,
întrucât și el a avut două vise pe care nimeni nu le-a putut explica. În dosul acestor cuvinte simțim amenințarea nerostită pentru cazul în care Iosif nu ar putea interpreta visele faraonu-
lui, însă gândul lui Iosif nu este nici la pericolul care planează asupra vieții sale, nici la faptul că își joacă, cel mai probabil, șansa vieții sale și are și ocazia mult dorită în care să-și demonstreze nevinovăția, nici măcar la oportunitatea de a-și face un nume, ci în mod cu totul vrednic de admirație Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe Cel care va da interpretarea cerută de faraon. Vedem bine că Iosif este o fire smerită, că tălmăcirile viselor sunt de la Dumne-
zeu, el fiind doar un umil mijlocitor. Poate că altcineva ar fi fost tentat să spună că are experiență în domeniu, că expertiza lui este validată de mai marele paharnicilor, că a mai fost implicat în probleme de consiliere și deci este omul potrivit pentru această sarcină, dar Iosif nu poate face așa ceva. El este cu gândul la Dumnezeu și din cauza atitudinii sale smerite, Dumnezeu îl învață ce să spună și apoi îl și eliberează.
Faraonul îi relatează lui Iosif visele avute[42], iar el le dă interpretarea, având grijă să îndrepte atenția lui faraon spre Dumnezeu, afirmând că El a decis să-i arate faraonului ce planuri are pentru viitor. Din cuvintele lui Iosif, rostite cu îndrăzneală, reiese în mod clar că inițiativa divină presupune în mod cert o luare fermă de atitudine, și de aceea faraonul va trebui să desemneze un om înțelept și priceput, care să fie abilitat oficial să se ocupe de strategia campaniei de prevenire a catastrofei ce va urma. Faptul că Dumnezeu a dat două vise cu mesaj identic înseamnă că El este ferm decis în planurile sale și nu va ezita, lucru care înseamnă că după șapte ani de mare belșug vor urma șapte ani de sărăcie cruntă, de foamete și lipsuri, criza astfel generată acutizându-se până la maxim și epuizând toată țara. Vedem că Dumnezeu este cu Iosif nu numai prin faptul că îl scoate din închisoare și îi dă interpretarea viselor faraonului, ci și prin faptul că îi dă înțelepciune și îndrăzneală în sfătuirea faraonului. Iosif, de fapt, îi recomandă să adune o rezervă de alimente, să facă stocuri folosind o rețea de prefecți care să ridice o cincime din produsele agricole, în timpul celor șapte ani de belșug, rezervă care să fie depozitată în orașe, în magazii bine păzite. Cu siguranță că lucrul acasă în gospodărie, apoi pe domeniile lui Potifar și în urmă la coman-
dantul închisorii, i-au adus ani de experiență practică lui Iosif, dar se vede că Dumnezeu este Acela Care îi dă o viziune și o strategie pe care s-o propună pentru viitor.
Iosif se află pe pragul unei noi vieți, și dacă audiența la faraon – deși nu i-a adus exonerarea de vină – este trambulina de lansare, cu siguranță că Dumnezeu i-a dat elanul să facă acest salt spre viitor. Vedem cum Dumnezeu știe să schimbe starea umilă a celui supus și să-l înalțe, știe să răsplătească eforturile, suferința îndurată pe nedrept, ascultarea și cre-
dincioșia, viața dusă în curăție sufletească și trupească. Vedem cum Dumnezeu onorează credința pusă în El și în suveranitatea Sa.
3.2. Înălţarea lui Iosif în funcţie (Geneza 41:37-57)
Nici o țară din orientul Antic nu și-a păstrat mai bine istoria decât Egiptul[43]și de aceea putem da crezare celor care ne spun că anii de secetă, recolte proaste și foamete sunt proprii regiunii Nilului[44].
În acest context, povestea vieții lui Iosif capătă și mai multă crezare. De altfel, un argument imbatabil este însăși existența canalului Bahr Yusuf (Canalul lui Iosif)[45], nefiind exclus ca însuși Iosif să fi dispus construirea acestui canal în perioada de după înălțarea sa în funcție.
Iosif este ales de faraon ca cel mai capabil dintre toți servitorii săi și este ridicat până la a fi al doilea după faraon în structura de autoritate în ceea ce privește conducerea statului.
Procedura de investire a lui Iosif în funcție a constat în îmbrăcarea lui cu haine de in subțire[46], primirea inelului faraonului și a unui lanț de aur la gât, simboluri ale demnității sale înalte. Iosif a fost purtat în carul care venea imediat după carul faraonului, și înaintea sa se striga „În genunchi!”, astfel că toți supușii să ia aminte la Iosif și poziția sa importantă în ierarhie. De altfel, menționarea carelor ne face să înțelegem că este vorba despre un faraon provenit din rândurile hicsoșilor[47], care au adus carul de luptă rapid cu ei atunci când au răsturnat dinastia egipteană a faraonilor. Fiind vorba de hicsoși, putem înțelege că povestea vieții lui Iosif se desfășoară cândva în perioada dinastiilor XIV – XV (1650-1550 B.C.)[48].
Mai mult, Iosif a primit de soție pe Asnat, numită de unii Asineta, fiica preotului[49] din On sau Heliopolis. Ca recunoaătere a abilității sale de interpretare a viselor, Iosif a fost numit „Țafnat Paeneah” adică „Descoperitor de taine”[50]. Comte îl descrie pe Iosif ca fiind un eunuc al faraonului[51], dar el nu era un eunuc în adevăratul sens al cuvântului[52], adică famen, întrucât mai târziu vedem că are copii cu soția sa.
Nu avem nici un indiciu în Scripturi cu referire la reacția lui Potifar la schimbarea de statut a lui Iosif, fie pentru că între timp fusese schimbat din funcție sau a murit, fie reacția lui nu a fost socotită relevantă pentru istoria aflată în plină desfășurare. O asemenea răstur-
nare dramatică de situație ar fi trebuit să-l determine pe Potifar să ceară o audiență la Iosif, pentru a-și prezenta scuzele și omagiile de rigoare. Credem de aceea că Potifar nu mai era în funcție la data eliberării și înălțării lui Iosif în dregătorie.
Iată cum un sclav închis ajunge să acceadă în înalta societate a vremii sale, să facă parte din elita politică, fiind al doilea om în stat, după faraon. Și aceasta datorită lui Dumne-
zeu, Care a avut un plan bine definit pentru viața lui Iosif, dar și datorită lui Iosif care nu s-a bizuit pe puterea sa proprie ci s-a încredințat în brațul lui Dumnezeu. Dacă el nu ar fi ales calea ascultării smerite, cu siguranță că Dumnezeu nu l-ar fi înălțat; dacă nu alegea să fie credincios în lucrurile mici, Dumnmezeu nu l-ar fi învrednicit pentru lucrurile mari.
Interesant este de observat și faptul că după înălțarea sa în funcție, Iosif nu se grăbește să meargă acasă pentru a se lăuda în fața familiei sale și a le arăta alor săi că până la urmă visele avute de el în fragedă tinerețe s-au împlinit. Nici nu citim că s-a ocupat de organizarea multor mese festive, petreceri pentru întreaga protipendadă, ci s-a grăbit să plece să cutreiere țara, pentru a putea vedea și evalua astfel în mod corect situația, ca apoi să poată lua cele mai eficiente măsuri. Iosif este la înălțimea situației, nu se pune pe sine pe primul plan, ci nevoile țării sale adoptive. Nu citim despre el că și-a făcut o magazie în care să depoziteze alimente, bogății, lucruri de valoare, ci a dorit să se implice pentru a fi de ajutor și pentru a se achita în mod onorabil de indatoririle care îi reveneau ca responsabil cu strategia de pre-
venire a dezastrului la scară națională.
În acest moment Iosif are treizeci de ani, deci a suferit ca sclav și întemnițat, în jur de treisprezece ani. Acum are o viață de familie care să-i asigure fericirea și să-i aducă mulțu-
mirea, și chiar i se nasc doi fii, Manase (Uitare), căci și-a uitat necazurile și casa tatălui său și Efraim (Rodire), căci Dumnezeu l-a făcut să prospere în noua sa patrie.
De fapt, chiar numele Manase arată că nu a uitat nici necazurile și nici casa părinteas-
că, așa că înțelegem că Iosif a vrut să arate că aceste lucruri aparțin de trecut, iar el dorește să se consacre prezentului și viitorului. Iosif ar fi putut să se plângă, să se autocompătimeas-
că, să se victimizeze, sau dimpotrivă, să se îngâmfe, să se laude, dar el a rămas cumpătat, echilibrat, obiectiv și bine intenționat. Iar numele Efraim arată că deși este într-o țară străină, căsătorit cu o femeie străină și păgână, Iosif continuă să creadă în Dumnezeu. Ar fi putut argumenta că este înțelept ca, măcar de ochii lumii, să treacă la credința soției sale care, culmea, era fiica unui preot, ar fi putut spune că este mai înțelept să se integreze cu totul în societate, să rămână discret, și cu timpul statutul său de imigrant, venetic, proaspăt înobilat să fie uitat iar el să fie socotiti un aristocrat sadea. Iosif însă a înțeles că fără Dumnezeu toată viața este o deșertăciune și, de aceea, Îl recunoaște în continuare drept Stăpân al vieții și destinului său. Iosif a ales ca într-o societate multiplu stratificată[53], multietnică și politeistă, deci idolatră sau păgână, să-și păstreze identitatea etnică și religioasă, conformându-se totuși cutumelor societății în care trăia.
Totuși, viața lui Iosif era departe de a fi idilică, pentru că pe de-o parte în cercul din jurul faraonului viața era nesigură, după cum vedem din pățania mai marelui paharnicilor și a mai marelui brutarilor, pe de altă parte avea foarte multe îndatoriri. Mai ales când cei șapte ani de foamete și-au făcut debutul, stresul a crescut pentru că în toate țările era foamete și numai în Egipt mai era hrană.
Nu multă vreme după acest început, și Egiptul a resimțit strâmtorarea și foametea, iar oamenii au apelat la faraon pentru alimente. Acesta, bucurându-se probabil că are soluții pentru problemă, îi trimitea la Iosif, cu porunca de a face întocmai după cum le va spune acesta. Acum înțelegem mai bine că deși Iosif ar fi putut fi eliberat din închisoare şi cu aceasta povestea vieţii sale să se fi închis pur şi simplu, Dumnezeu a ales ca eliberarea sa să pregătească eliberarea unei întregi naţiuni de sub imperiul foametei.
Faraonul avea încredere în Iosif și nu-i cerea socoteală, exact ca Potifar pe vremuri și apoi comandantul închisorii, dar exista posibilitatea ca în caz de eșec, Iosif să plătească cu viața nereușita programului său de supraviețuire în timpul crizei naționale. Iosif se dovedește încă odată a fi un om de omenie, fiindcă nu abuzează de încrederea faraonului (care probabil își avea spionii la lucru, pentru orice eventualitate), nu-și bate joc de poporul înfometat ba îi mai ajută și pe străinii care apelează la el pentru ajutor. Iosif nu se amestecă în politica ex- ternă, nu-și crează piețe de capital în țările învecinate ci doar administrează atent rezervele care îi stau la dispoziție. Nu știm dacă regulile lui Iosif au creat birocraţie, sau doar au con-
tribuit la cea existentă, dar este clar că el ajută şi Canaanul şi alte ţări care fuseseră atinse de respectiva foamete. Se pare că Iosif a avut o înţelegere clară asupra faptului că Dumnezeul tatălui său şi al său este şi Regele tuturor naţiunilor[54].
În cei 7 ani de belşug Iosif face provizii de grâu într-atât de mari încât au încetat să-l mai măsoare.[55] Apoi când a început foametea, a strâns tot argintul care era atât în Egipt, cât şi în Canaan (Geneza 47:14), apoi vitele de la egipteni, apoi pământurile (cu excepţia celor care aparţineau preoţimii) şi poporul (pe care l-a mutat în cetăţi). Iosif le-a dat sămânţă urmând ca aceştia să dea o cincime Faraonului şi a făcut din aceasta o lege.
4. FRAŢII LUI IOSIF
(Geneza 42:1 – 43:34)
4.1. Prima întâlnire – teamă şi căinţă (Geneza 42:1-38)
Venind foametea nu doar în Egipt ci și în țările învecinate, Iosif a ajutat cât a putut pe fiecare dintre vecini. A deschis magaziile și a început să vândă grâu atât egiptenilor cât și tuturor celor care aveau îndrăzneala să apeleze la ajutorul egiptenilor. Desigur că acest lucru a ajuns și la urechile lui Iacov, care spre deosebire de tatăl său și bunicul său nu emigrează la sosirea foametei. Totuși, el decide să-și trimită fiii să se aprovizioneze, cu excepția lui Beniamin, al doilea fiu al Rahelei, de teamă ca să nu i se întâmple ceva. Dispariția lui Iosif
l-a marcat atât de mult pe Iacov, și trecerea anilor își face într-atâta efectul încât îmbătrânind
Iacov devine foarte atașat de cel mai mic dintre fiii săi și acum se teme și își face griji pentru Beniamin.
Cei zece frați ajung chiar în fața lui Iosif, dar în mod evident nu au cum să îl recu-
noască. Ei știau că Iosif fusese vândut ca sclav și nimeni nu ar îndrăzni nici măcar să viseze că un sclav ar putea să ajungă un mare demnitar, și-apoi și anii au trecut, Iosif s-a maturizat, poate că trăsăturile sale au fost modelate întrucâtva și de suferințele îndurate, iar portul egiptean i-a schimbat în totul înfățișarea. Deși era de nerecunoscut pentru frații săi, Iosif i-a cunoscut îndată și s-a angajat într-un joc aproape răutăcios cu ei.
Omul se încadrează în patru feluri de distanţe psihice[56]: distanţa intimă adică cea mai apropiată, a dragostei dar şi a urii, distanţa personală, care este o distanţă colegială şi de prietenie, distanţa oficială adică ierarhiile şi conduitele dictate de ierarhiile sociale, precum şi distanţa publică, sau distanţa dintre public sau spectatori şi cel care ţine prelegerea sau conduce şedinţa. Este interesant de observat la Iosif modificarea acestor tipuri de distanţă odată cu schimbările apărute în viața sa.
Iosif își acuză frații că sunt spioni și o face de trei ori, până ce frații îi prezintă poves-
tea familiei și îi dau ocazia să ceară să-i fie adus și Beniamin. Fiind fii ai aceleiași mame, relația lor a avut un caracter aparte și Beniamin nu a avut ocazia să participe la actul mârșav al fraților săi mai mari. Nu este de mirare că Iosif dorea mult să îl vadă. Acum poate că ies la suprafață dorul de casă, dorul de familie atât de bine ascunse în locurile adânci ale sufletului său. Adoptând o mină oficială și vorbindu-le cu asprime, Iosif își aruncă frații în închisoare pentru trei zile. Poate că a încercat să le ofere astfel o replică la aruncarea sa în groapă, sau să-i sperie, sau să îi preseze din punct de vedere psihologic și emoțional. După trei zile de temniță, care le-au vorbit, dar fără cuvinte, fraților săi despre propria sa întemnițare, a venit înaintea loc cu o propunere.
Înainte vreme le-a cerut ca să rămână toți în Egipt și doar unul dintre frați să se în-toarcă acasă pentru a-l aduce pe Beniamin, iar acum le propune ca în caz că sunt oameni de treabă (oare la ce s-au gândit ei la auzul acestor cuvinte?) doar unul dintre frați să rămână ostatic iar ceilalți să se întoarcă acasă cu hrană pentru familiile lor și să-l aducă apoi pe Beniamin.
După ce trei zile au fost lăsați pradă frământărilor, frații au fost gata să accepte orice propunere care îi scotea din impas, iar Iosif a avut posibilitatea să nu-și priveze frații și
rudeniile de cele trebuincioase traiului zilnic. În același timp, se asigura că îl va vedea pe frățiorul său mult iubit. Însă amenințarea cu pedeapsa capitală va rămâne în vigoare atâta timp cât Iosif nu îl va vedea pe Beniamin. Expresia „Eu mă tem de Dumnezeu” (Geneza 42:18b) ar fi trebuit să le dea de gândit fraților, dar pentru că Iosif li se adresa printr-un interpret nu știm cum a tradus acesta expresia cu pricina, respectiv cuvântul „Dumnezeu”.
Pradă uneri crize de conștiință, frații se întâlnesc cu consecința faptei lor rele, făcută cu mulți ani în urmă și își amintesc de frământarea și rugămințile lui Iosif atunci când era la cheremul lor. În discuțiile lor, pe care Iosif le înțelegea dar eu nu știau acest lucru, ei s-au recunoscut vinovați, poate pentru prima dată de la nefericitul incident, față de fratele lor mai mic și sunt convinși că situația de acum este plata ce li se cere pentru răutatea lor de atunci. Ruben chiar ia cuvântul, îi mustră și le reproșează că nu l-au ascultat, deși el a dorit să îm-
piedice omorârea lui Iosif iar la vânzarea acestuia nu era de față; acum însă pare convins că totuși Iosif a murit și ei sunt vinovați pentru sângele său.
Iosif, impresionat dar și tulburat de cele auzite și mai ales de detaliile necunoscute lui până atunci, se retrage să plângă, pentru că nu putea să se deconspire înaintea fraților săi și nici nu era demn să plângă în fața servitorilor săi. După aceasta, Iosif venindu-și în fire, revine și dă ordin ca Simeon să fie legat cu lanțuri în fața fraților săi, iar pe ei îi trimite acasă cu provizii îmbelșugate.
Iosif a poruncit ca sacii fraților săi să fie umpluți cu grâu, să primească merinde pentru drum și argintul fiecăruia să-i fie pus înapoi în sac. Procedând astfel, Iosif pe de-o parte și-a ajutat frații, pe de altă parte continuă șarada. La un loc de popas, unul din frați căutând să dea nutreț măgarului său, și-a găsit argintul în sac. Uimirea dar și sperietura fraților le-a fost mare și s-au întors la Iacov cu inima tăiată. Odată ajunși acasă, au povestit tatălui lor cele petrecute, și sperietura le-a fost și mai mare când au descoperit că fiecare își are banii puși înapoi în sac. Bieții de ei nu puteau înțelege ce vrea acest egiptean ciudat de la ei și ce a urmărit procedând astfel.
Iacov nu vrea nici măcar să audă de plecarea lui Beniamin în Egipt și aceasta cu atât mai mult cu cât nici Simeon, al doilea fiu în ordinea nașterii lor, nu mai este între frații săi. L-a pierdut pe Iosif, acum pe Simeon și sigur că nu vrea să-l piardă și pe Beniamin. Ruben întâiul său născut, se pune chezaș pentru Beniamin și oferă viața celor doi fii ai săi în schimbul vieții fratelui său, dacă acesta nu se ve mai întoarce acasă cu ei. Dar Iacov se încăpățânează și nu este de acord nici în aceste condiții, spunând că durerea l-ar omorî și că nu poate să-l lase pe Beniamin să plece, pentru că a rămas singur odată ce fratele său Iosif a murit. Poate că vorbele acestea i-au jignit pe fiii săi, poate că i-a durut sufletul auzind aceste lucruri, cu atât mai mult cu cât li se reamintește statutul special al fiilor Rahelei, dar sunt nevoiți să treacă peste aceste sentimente, dacă nu cumva în atâția ani s-au obișnuit cu tratamentul preferențial acordat fratelui lor mai mic.
4.2. A doua întâlnire – primirea fraţilor (Geneza 43:1-34)
Deși Iacov s-a arătat refractar la solicitarea fiilor săi, după ce grâul adus din Egipt s-a terminat, poate după un an (pentru că mai târziu Iosif le spune că mai sunt cinci ani de foamete din cei șapte), este silit de împrejurări s-și reconsidere atitudinea. Acum Iacov vrea să-și trimită fiii din nou în Egipt, dar ei îi reamintesc cum stau lucrurile cu Beniamin la care el le reproșează faptul că i-au spus egipteanului despre Beniamin. Fiii se apără spunând că au crezut că sinceritatea este cea mai bună strategie și nu aveau cum să anticipeze cererea egipteanului. Iuda chiar se pune garant pentru fratele său mai mic, acceptând vinovăția și căderea în dizgrația tatălui său în cazul în care Beniamin nu s-ar mai întoarce acasă. Iacov nu-i răspunde direct la inițiativă, lucru care poate a însemnat acceptarea garanției oferite sau, din contră, nu merita să fie luată în seamă. Situația nu oferea altă ieșire decât cea prevăzută de Iosif și astfel Iacov este silit să renunțe, cel putin temporar, și la fiul său cel mai mic. El își sfătuiește fiii să ducă daruri egipteanului de care depindea soarta și bunăstarea lor ca fa-
milie, și încă din cele mai bune roade ale țării și anume: balsam alinător, miere, mirodenii, smirnă, fistic și migdale, care nu păreau afectate de secetă, și le spune să ducă înapoi în Egipt și dublul arginților duși de prima dată, pentru că la urma urmei, s-ar fi putut să fie vorba de o simplă greșeală, dar egipteanul va trebui să fie pe deplin încredințat de bunele intenții ale fiilor săi. Desigur, urma să-l ia și pe Beniamin împreună cu ei, pentru a-l răscumpăra pe Simeon. Aici Iacov face ceva deosebit și anume le urează ca Dumnezeul cel atotputernic să le dea trecere înaintea egipteanului, pentru ca toți să se poată întoarce acasă în bună rânduială. Iar dacă totuși nu se va putea, Iacov este decis să accepte hotărârea lui Dumnezeu. În disperarea sa, el apelează la Dumnezeu și astfel posibilul eșec al călătoriei va fi pus pe seama voinței suverane a lui Dumnezeu, cu care, el Iacov nu poate să se lupte, nu poate decât să se conformeze. El are suficientă experiență cu Dumnezeu pentru ca să fie serios în ceea ce le spune – nu avea cum să uite episodul luptei cu îngerul, înaite de a se împăca cu fratele său Esau (Geneza 32:24-32).
Iată așadar, frații pornesc la drum, în mijlocul lor fiind Beniamin, pentru siguranța căruia Iuda s-a oferit garant, acel Iuda care a fost inițiatorul tranzacției de vânzare a lui Iosif ca sclav. Poate că anii care au trecut și presiunea evenimentelor cu care se confruntă îl fac să acționeze astfel, sau poate că Iuda s-a schimbat în timpul trecut de la nefericitul eveniment. Nu știm cum i s-a părut călătoria lui Beniamin, care atât de protejat fiind de tatăl său nu pare să fi ieșit prea mult dincolo de gardul gospodăriei familei.
Odată ajunși în fața lui Iosif, acesta l-a văzut imediat pe Beniamin și a dat ordin ca frații lui să fie duși în casa lui, unde urmau să ia masa împreună cu el, administratorul pri-
mind ordin să pregătească mâncare suficientă pentru prânz. Frații s-au speriat când au văzut că sunt duși în casa lui Iosif, au crezut că vor fi atacați, jefuiți și înrobiți din cauza banilor găsiți în saci la întoarcerea acasă. Din cauza temerilor avute, l-au abordat pe administratorul casei și, cu toată umilința, i-au povestit cele întâmplate la prima lor venire în Egipt și la în- toarcerea lor acasă. Acesta a căutat să-i liniștească și, în mod cu totul surprinzător, face referire la Dumnezeu, vorbind despre Dumnezeul lor și al tatălui lor, Care le-a pus pe ascuns o comoară în saci, prin intermediul unui modest administrator. Iată-i pe frați confruntați nu numai cu faptele lor trecute, ci și cu Dumnezeu, dreptul judecător și Binefăcător. La întem-
nițarea lui Simeon și trimiterea celorlalți frați acasă, Iosif le-a spus că el este un om evlavios, temător de Dumnezeu (și spunea adevărul) și acum acest administrator egiptean pomenește de Dumnezeul lor, care pare să fie mai mult doar Dumnezeul tatălui lor.
Nu știm cum au reacționat frații la aceste cuvinte, probabil era prea mult pentru ei ce se întâmpla, nu puteau înțelege evenimentele și erau depășiți de situație.
După ce au avut ocazia să se împrospăteze spălându-și picioarele, și animalele au primit nutreț, frații sunt lăsați să aștepte sosirea lui Iosif, care era ocupat cu treburile sale. În acest timp ei și-au pregătit darurile aduse, având suficient timp să reflecteze aspra evenimen-
telor trecute și a ceea ce putea urma, mai ales că Simeon a fost adus din închisoare și li s-a putut alătura. Poate că experiența de un an de închisoare a lui Simeon, care de fapt nu era vinovat, a fost o ilustrare a închiderii lui Iosif după acuzația nedreaptă ce i s-a adus iar
închiderea tuturor timp de trei zile și apoi cea a lui Simeon s-a constituit într-o metaforă a vieții lui Iosif până în momentul în care Dumnezeu l-a scos din temniță și l-a pus în înalta sa funcție de acum. Să fi avut Simeon vreun rol, despre care Scriptura nu ne vorbește, în prinderea lui Iosif și aruncarea lui în groapă, sau la vânzarea lui? Să fi fost întemnițarea sa un mesaj din partea lui Iosif? Cu siguranță frații au avut ce să-și povestească, și au putut împărtăși atât cele bune cât și cele rele, Beniamin fiind parte a grupului lor. Pe el nu s-au mai gândit să-l excludă din grup, dar este adevărat că nici Iacov nu i-a dăruit și lui o haină pestriță. Probabil că a tras și el niște concluzii, nu doar fiii săi.
Ajuns acasă, Iosif a dispus așezarea fraților săi la masă, în ordinea vârstei și a prânzit cu ei și cu egiptenii care erau cu el. Însă până la acest moment, Iosif a primit darurile fraților săi însoțite de plecăciunile lor umile. Având vestea că tatăl său Iacov mai trăiește, atenția lui Iosif s-a îndreptat spre Beniamin, pe care îl aștepta de atâta vreme. Adânc emoționat, Iosif abia reușește să îngaime o binecuvântare (ciudat lucru, iar este folosit numele lui Dumne-
zeu!) și se retrage pentru a-și da frâu liber lacrimilor. După ce își mai vine în fire și se liniș-
tește, se spală pe față și revine de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și se așează la masă cu frații săi. Sigur că un demnitar cu o funcție așa de înaltă nu trebuia să-și justifice deciziile și faptele, așa că Iosif își poate permite liniștit să se comporte cum dorește.
Frații săi au fost așezați față în față cu egiptenii[57] care mâncau la masa lui Iosif, fiind pradă unei mari mirări și neștiind ce să mai creadă. Ca dovadă a sentimentelor sale, Iosif dă ordin ca Beniamin să primească de cinci ori mai mult decât ceilalți frați ai săi, și încetul cu încetul atmosfera se mai destinde și Iosif probabil conversează cu frații săi prin intermediul unui interpret și totul pare să intre pe făgașul normal.
5. IOSIF SE DESCOPERĂ FRAŢILOR SĂI
(Geneza 44:1 – 45:28)
5.1. Încercarea (Geneza 44:1-34)
După ce s-au veselit îmreună, Iosif a pus la cale o înscenare pentru frații săi pentru ziua următoare când urma ca ei să pornească spre casă. A poruncit administratorului său să-i pună paharul în sacul lui Beniamin, împreună cu argintul cuvenit pentru grâul lui. Toți frații au avut argintul pus în sac, deasupra grâului, însă cu Beniamin Iosif avea un plan aparte. Urma ca după plecarea fraților la drum, administratorul să plece după ei, să-i ajungă din urmă și să le dovedească vinovăția „descoperind” în sacul lui Beniamin paharul cu pricina.
Deci toate lucrurile erau făcute ca și în cazul primei veniri a fraților în Egipt, dar acum urma o mare și neplăcută surpriză, și anume să fie acuzați de furt și de abuz față de încredera arătată lor. Nici suferința, nici prosperitatea și nici autoritatea avută nu au distrus sau perver-
tit caraterul lui Iosif și de aceea el este hotărât să le dea o lecție zdravănă fraților săi, însă nu cu ranchiună ci cu un tact aproape pedagogic.
Planul a fost pus în aplicare întocmai cum a voit Iosif și a doua zi dimineața, la scurtă vreme după ce frații au plecat spre casă, administratorul a primit ordin să plece în urma lor, să-i ajungă și să-i acuze pe frați de furtul paharului din care bea Iosif și îl folosea la ghicit.
Trebuie să menționăm aici faptul că nu știm în ce fel se putea sluji Iosif de cupa de argint pentru a descoperi pe hoți sau alte lucruri, dar nu putem fi de acord cu Frazer care afirmă[58] că Iosif probabil se inspira din imaginile care îi apăreau în apa din cupă. El s-ar fi putut mândri cu puterea de a descoperi hoții, folosind poate o cupă de divinație[59], lucru de altfel obișnuit în acea vreme, dar Scriptura nu relatează niciunde că Iosif s-ar fi ocupat cu ghicitul[60]. Mai mult, un om căruia Dumnezeu îi dă vise, îi dă înţelepciune, îi oferă călăuzire şi îi descoperă taine nu avea nevoie să ghicească și așa ceva nici nu este potrivit caracterului său.
Mai degrabă am putea spune că Iosif s-a folosit de paharul acela[61] în sensul celor afirmate în Geneza 44:15, unde citim că Iosif își întreabă frații cum de nu și-au dat seama că un om ca el are puterea să ghicească? Deci acest „ghicit” făcea parte din șaradă și nu din practica vieții lui Iosif.
Atunci când administratorul i-a ajuns din urmă și i-a acuzat de furt, frații lui Iosif, știindu-se nevinovați și-au apărat reputația și au argumentat că, iată, ei au adus înapoi banii pe care i-au găsit în saci la întoarcerea acasă și nu sunt ei oamenii să fure din casa stăpânului său. Ca să-și sublinieze nevinovăția, frații sunt gata să garanteze cu propria lor libertate puritatea lor și sunt de acord ca făptașul să plătească cu viața. Administratorul este de acord și decide ca vinovatul să rămână sclavul său iar ceilalți să fie socotiți nevinovați.
Administratorul procedează la o percheziție, sacii fiecăruia sunt verificați începând cu cel al fratelui cel mai mare, mărind tensiunea și dramatismul situației. Culmea este că admi- nistratorul știa foarte bine în al cui sac a pus paharul, dar a vrut să procedeze ca la carte pentru ca să împlinească porunca primită.
Imediat ce paharul este găsit în sacul lui Beniamin, frații acceptă inevitabilul, se recunosc de vinovați și rupându-și hainele în semn de disperare, se întorc la Iosif, fără să se opună. Iosif îi admonestează spunându-le că el are puterea să ghicească, iar Iuda, care s-a pus garant în fața lui Iacov pentru Beniamin, ia cuvântul și recunoaște vinovăția dovedită de paharul găsit și declară că de acum toți sunt sclavii lui Iosif, nu au cum să se dezvinovățeas- că. Nu credem că în inima lor l-au crezut vinovat pe Beniamin dar au văzut cum au decurs evenimentele care îi depășesc și aceptă să sufere deși se știu nevinovați. O ultimă încercare din partea lui Iosif vine atunci când le spune că doar făptașul va fi reținut, ceilalți sunt liberi
să se întoarcă acasă la casele lor, la tatăl lor. În acest monet Iuda se apropie de Iosif și îi povestește cum s-au întâmplat lucrurile din primul moment al întâlnirii lor, apoi descrie în mod plastic suferința bătrânului Iacov (își amintește oare acum de jalea tatălui său la aflarea veștii triste despre probabila moarte a lui Iosif?) și arată că el s-a pus garant pentru siguranța fratelui lor mai mic, de care tatăl lor este atașat în mod deosebit. De aceea, el Iuda, dorește să rămână sclav în locul lui Beniamin, pentru ca tatăl lor să nu se mâhnească peste măsură și supărarea să-l ducă în mormânt.
Nu putem ști cu siguranță ce anume a simțit Iosif la auzul acestor lucruri, dar în mod cert a fost adânc impresionat și, sub imperiul sentimentelor care deveniseră de nestăpânit, dorește să se facă cunoscut fraților săi. În perioada în care i-a pus la încercare a putu să vadă
caracterul și atitudinea lor și a putut face o comparație cu imaginea pe care a păstrat-o în inima sa despre ei, și acum se simte în sfârșit liber să nu mai joace teatru, să nu mai mărească tensiunea ci să le arate fraților săi cine este el de fapt.
5.2. Iosif se face cunoscut (Geneza 45:1-28)
Pentru a crea un cadru potrivit și a se putea manifesta liber, Iosif dă ordin să iasă toți egiptenii din încăpere, după care își lasă la o parte orice reținere și începe să plângă spre marea uimire a fraților săi. Dar când aceștia au auzit că marele demnitar egiptean este de fapt fratele lor pe care l-au vândut ca sclav, uimirea lor este atât de mare încât rămân înmărmuriți. Pentru a nu lăsa ca gândurile negre să-i copleșească pe frații săi, Iosif le și spune că nu trebuie să se mâhnească din cauza trecutului, întrucât Dumnezeu a îngăduit să se întâmple toate lucrurile acelea, pentru a pregăti un viitor prosper pentru întreaga familie, având în vedere nu doar cei cinci ani de foamete care mai trebuie să treacă ci și anii ce vor veni după aceea. Iosif este conștient de rolul lui Dumnezeu în viața sa și mărturisește acest lucru fraților săi, fără să se rușineze. Dacă nu s-a rușinat să le spună visele avute pe când era încă tinerel, nu are cum să se rușineze după o experiență bogată de viață dusă sub privirile binevoitoare ale Celui Preînalt. Fire sentimentală și iertătoare, Iosif se împacă cu fraţii săi și caută să le lumineze sufletul vorbind despre Dumnezeu și bunătatea Sa cea mare.
Până să-și vină frații în fire, Iosif le mai explică bunătatea lui Dumnezeu față de el și față de toată familia lor, întrucât are o relație deosebită cu faraonul, este responsabil peste toată casa acestuia și peste toată țara Egiptului. Acest lucru a fost realizat de Dumnezeu, Care dorește să le binecuvânteze familia. Iosif își îndeamnă frații să plece la drum fără zăbavă, să-l anunțe pe Iacov de evenimentul fericit și să-i transmită invitația făcută de Iosif. Urmează ca Iacov, împreună cu toată familia, să vină în Egipt și să locuiască în Gosen, ținut îmbelșugat, loc în care și turmele lor vor putea fi hrănite și bine întreținute. În acest fel, foametea care va mai dura cinci ani nu va afecta familia lui Iacov. După ce le spune în mod explicit fraților săi cum să-i povestească lui Iacov tot ceea ce au văzut și au auzit, Iosif se întoarce spre fratele său preferat, Beniamin, și plânge împreună cu el. Are însă puterea să-i îmbrățișeze pe toți frații săi, ceea ce arată că i-a iertat și nu le ține în socoteală faptele rele din trecut. După aceste manifestări ale afecțiunii, se aștern la discuții, și au ce povesti, fiind separați de atâția ani și traversând atâtea situații dificile.
Probabil intrigați de plânsetele lui Iosif care s-au auzit dincolo de uși, egiptenii caută să vadă ce anume s-a întâmplat și, spre surprinderea lor, află că evreii care au venit sunt frații lui Iosif. Vestea nu numai că le-a câștigat bunăvoința, dar i-a plăcut și faraonului, care a fost informat la timp și în detaliu, așa cum se cuvenea. Drept semn al bunăvoinței sale, faraonul să ordin lui Iosif să-și cheme tatăl și frații în Egipt, iar faraonul garantează că familia lui Iosif se va bucura de tot ce este mai bun în Egipt. Vedem în aceasta mâna cea bună a lui Dumnezeu la lucru, întrucât Iosif deja garantase familiei sale strămutarea în Egipt, pe propria-i răspundere, dar acum Dumnezeu Însuși Își întinde mâna peste el și îl determină pe faraon să fie mărinimos. Acest lucru nu este de mirare, având în vedere serviciile aduse de Iosif țării Egiptului și casei lui faraon; atât suveranul cât și tot poporul îi erau datori lui Iosif, și prin el, lui Dumnezeu.
Având ordinul faraonului de împlinit, Iosif în loc să-și reverse mustrările și reproșurile asupra fraților săi, pentru că i-a iertat nu face decât să-i binecuvânteze, punându-le la dispoziție care, alimente și haine de schimb, iar lui Iacov îi trimite zece măgari încărcați cu tot ce era mai bun în Egipt, și zece măgărițe încărcate cu alimente, pentru călătoria pe care Iacov o avea s-o facă spre Egipt. În afară de acestea, Beniamin primește 300 de sicli de argint[62] și cinci haine de schimb. Am putea să ne întrebăm dacă nu cumva Iosif face o greșeală favorizându-l atât de mult pe Beniamin, și încă în fața fraților săi mai mari, dar poate că Iosif s-a gândit că și dacă frații săi se tulbură, nu au decât, el a suferit destul din cauza lor și acum vrea doar să recupereze cumva ceea ce a pierdut fiind separat atât de mult timp de Beniamin. Nu ne este descrisă reacția fraților lui, poate că au crezut de bine să tacă și să nu comenteze acțiunile lui Iosif, recunoscând în inima lor că sunt vinovați față de el, și să nu uităm ce putere avea acum Iosif, deci nu era tocmai înțelept să-i stârnească resenti-
mentele.Si-apoi, supraviețuirea întregii lor familii depindea acum în mod direct de Iosif, așa că tăcerea smerită părea să fie cea mai bună soluție. Iosif le spune doar ca să nu se certe pe drum, pe semne cunoscându-și bine frații dar și dinamica firii omenești.
Aceștia se întorc la Iacov și îi povestesc cum Iosif este în viață și a ajuns un demnitar de rang mare în Egipt, care vrea, și are puterea necesară, să le salveze familia de foamete și de moarte. Probabil că au trecut cu mare discreție peste rolul avut de ei în această răsturnare de situație. Desigur că Iacov nu a vrut să creadă cele auzite de la fiii săi, era ceva absurd, dar după ce a cugetat la relatarea detaliată a evenimentelor și a văzut cu ochii săi tot ceea ce a trimis Iosif, carele, hainele, alimentele, toate bunătățile, inima i s-a înmuiat și a găsit resurse lăuntrice să creadă ceea ce i se spusese.
În mod energic, Iacov nu mai admite îndoieli, ci declară ferm că înainte să moară mai dorește să-l vadă încă odată pe Iosif. Aceasta a constituit semnalul de plecare spre Egipt al întregii sale familii.
6. IACOV ŞI IOSIF
(Geneza 46:1 – 48:22)
6.1. Iosif îl primeşte pe Iacov (Geneza 46:1 – 47:12)
Iacov a plecat la drum cu toată familia sa și cu toate posesiunile, dar oricât de mult se grăbea să-l vadă pe Iosif, nu a ezitat să petreacă un timp la Beer-Șeba ca să se închine lui Dumnezeu. Această atitudine cumpătată și evlavioasă i-a adus binecuvântarea unei întâlniri speciale cu Dumnezeu. Iacov este cercetat de Dumnezeu într-o vedenie de noapte și este asigurat că nu trebuie să se teamă de a merge în Egipt, întrucât Dumnezeu îl va însoți, El îi va scoate de acolo, și tot prin El familia sa se va înmulți până va ajunge un neam mare. Ca asigurare finală, Dumnezeu îi promite lui Iacov că fiul său Iosif îi va închide ochii, adică va fi prezent la moartea sa. Încurajat de mesajul divin, Iacov se așterne la drum, fiind însoți de șaizeci și șase de suflete, la care se adaugă soțiile fiilor săi. Astfel, toate sufletele care au venit în Egipt și erau din sămânța lui Iacov au fost șaptezeci.
Deşi era bătrân, avea 130 de ani, Iacob a părăsit totuşi Canaanul şi a mers în Egipt
unde a mai trăit 17 ani, la fiul lui cel iubit[63]. Cu multă înțelepciune, îl trimite înainte pe Iuda ca să-l anunțe pe Iosif de sosirea familiei și să-l roage să-i întâmpine în Gosen. Știm că, în general, procedura cu imigranții consta[64] în îndrumarea celor care aveau nevoie de pășuni sau erau veniți din țările lovite de foamete, spre ținutul Gosen, regiune din Delta Nilului pe malul drept al fluviului. Locaţia exactă a Gosenului rămâne necunoscută, dar acesta era cu siguranţă un ţinut în zona de est a Deltei Nilului şi era considerat cea mai bună zonă a ţării.[65]
Descoperirile arheologice arată că relatările biblice despre Iosif dau o descriere corectă a obiceiurilor egiptene, despre modul de administrare de către faraoni şi generozita-
tea lor în permiterea trăirii popoarelor nomade la ei în timpul secetelor.
Întrucât imigranții erau mai totdeauna acceptați, și exista un ordin direct al faraonului, Iacov nu risca nimic dar era mai sigur, mai practic și mai frumos ca fiul său să-l aștepte la locul pe care îl hotărâse faraonul. Ajuns față în față cu fiul său pe care îl crezuse mort, nu se putea ca Iacov să-i refuze îmbrățișarea și primindu-l în brațele sale, a lăsat ca lacrimile lui Iosif să povestească toată truda și amarul anilor în care a fost separat de tatăl său. Probabil că frații lui Iosif erau încă tensionați de frica de a nu fi dați de gol de către Iosif, fratele pe care l-au trădat și l-au vândut, dar scena întâlnirii lui Iacov cu Iosif este deosebit de înduio-
șătoare. Iacov declară că de acum poate muri, fiindcă a apucat să-l mai vadă o dată pe Iosif și se pare că Iacov nici nu dorea altceva decât să se stingă în liniște și pace având această bucurie proaspătă în inima sa.
Dar bucuria și emoțiile revederii nu umbresc judecata lui Iosif, care trebuie să-l anunțe pe faraon de sosirea familiei sale în Egipt. El îi va spune faraonului că a sosit familia sa din Canaan, că rudele sale sunt păstori și și-au adus și turmele cu ei, împreună cu toată agoni-
seala lor de-o viață. Pentru a nu se isca probleme, Iosif îi învață pe ai lui ca atunci când vor intra în audiență la faraon și vor fi întrebați despre îndeletnicirea pe care o au, să răspundă că sunt păstori de generații întregi și că se ocupă cu creșterea animalelor. În felul acesta Iosif se asigura că familia sa va putea locui într-adevăr în Gosen, pentru că egiptenii nu agreau crescătorii de animale.
În jurul anului 1730 B.C. regiunea Nilului a fost invadată de războinicii hicsoși, din triburile semite din Canaan și Siria[66] și astfel a luat sfârșit domnia de 1300 de ani a dinastiilor de aristocrați egipteni[67]. Faraonul fiind din seminția hicsoșilor, avea să nutrească simpatie față de familia lui Iosif, deși egiptenii, cum am spus, în general nu-i puteau suferi pe păstori[68].
Hicsoşii au controlat Egiptul timp de 140 de ani şi ei au fost cei care au introdus calul şi carul de luptă în Egipt, revoluţionând astfel vânătoarea şi războiul, dar au fost îndepărtaţi în anul 1550, printr-o rebeliune a egiptenilor din Teba, care au învins faraonii Regatului Mijlociu, în Egiptul de Jos şi o parte a Egiptului de Sus[69].
Iată cum Dumnezeu, aflat la cârma istoriei națiunilor, în marea Sa bunătate pune la cale emigrarea evreilor, schimbând dinastii și faraoni și modelând viața unor oameni care ajung instrumentele providenței Sale desăvârșite.
Potrivit cu uzanțele vremii, Iosif îl anunță pe faraon de sosirea familiei sale și apoi ia cu sine cinci frați pe care îi duce în audiență la faraon. Nu se cuvenea, probabil, să-și aducă toată familia în prezența suveranului și nici nu era cazul, fiind suficientă prezența tatălui său și a celor cinci frați, poate cei mai mari ca vârstă.
Așa cum anticipase Iosif, faraonul i-a întrebat cu privire la îndeletnicirea lor și frații au răspuns cuminți că sunt păstori ca și părinții lor, și au venit doar pentru o vreme în Egipt, fiindcă în Canaan este foamete și nici pășuni pentru animale nu mai sunt și de aceea ei cer permisiunea lui faraon să se așeze în ținutul Gosen.
Drept răspuns, faraonul, adresându-se lui Iosif decretează că țara este deschisă pentru familia sa, iar Iosif este dator să-i ajute să se așeze în cea mai bună parte a țării. De aseme-
nea, dacă printre frații săi sunt oameni destoinici (faraonul se gândea pe bună dreptate la așa ceva, având exemplul lui Iosif), aceștia vor fi puși în fruntea turmelor faraonului. Iată cum Dumnezeu a purtat de grijă și fraților lui Iosif și familiilor lor, acordându-le prin hotărârea faraonului aceste slujbe de răspundere.
Dar bunăvoința faraonului se extinde și asupra lui Iacov, care întrebat ce vârstă are, răspunde că are 130 de ani, dar că vârsta sa este mai mică și viața sa a fost mai grea în comparație cu viața strămoșilor săi. Tristă concluzie, dar reflectă deșertăciunea unei vieți duse doar în apropiere de Dumnezeu și nu în comuniune strânsă cu El. În urmă, Iacov l-a binecuvântat pe faraon și s-a retras smerit împreună cu fiii săi.
După audiență, Iosif și-a așezat familia în locul numit Ramses, în cea mai bună zonă a ținutului Gosen, potrivit cu porunca faraonului și cu dorința inimii sale. În felul acesta Iosif s-a putut îngriji de bunăstarea familiei sale și le-a putut asigura hrană potrivit cu nevoile fiecărei familii a fraților săi.
6.2. Scumpete în Egipt (Geneza 47:13-31)
Situația s-a înrăutățit în mod treptat, foametea chinuia atât Egiptul cât și Canaanul, iar oamenii erau disperați. Singura lor șansă a fost să cumpere grâu, și astfel tot argintul din Egipt și Canaan a ajuns în trezoreria faraonului. În mod cu totul caracteristic lui, Iosif nu și-a însușit nimic din argintul dat de bieții oameni pentru a putea supraviețui, ci ca un bun administrator, a umplut vistieria statului.
În anul care a urmat, fiindcă oamenii nu mai aveau bani lichizi, și-au dat animalele în schimbul grâului: caii, oile, boii și măgarii. Iosif le-a dat hrană pentru acel an, dar în anul care a urmat n-au mai avut altă soluție decât să se vândă sclavi, împreună cu pământurile lor; oricum, fără animale cu care să lucreze pământul, acesta era în paragină, oamenii nu mai avea ce face cu el. Iosif a acceptat să-i cumpere cu pământuri cu tot, mai ales că trezoreria era plină cu bani adunați în anii precedenți. Astfel pământurile au trecut în posesiunea faraonului, iar oamenii au fost mutați în orașele de pe tot cuprinsul țării. Însă Iosif nu s-a atins de pământurile preoților întrucât exista o lege care le proteja avutul, și probabil nu dorea să intre în conflict deschis cu socrul său și colegii acestuia întru ale preoției.
În mod foarte înțelept, Iosif a încheiat un contract cu poporul, în care s-a stipulat că oamenii vor da faraonului a cincea parte a veniturilor lor. Poporul a fost de acord, de fapt ar fi fost de acord cu orice, numai să nu moară de foame ei și familiile lor, așa că legea cu a cincea parte din venituri dată faraonului a intrat în vigoare și a rămas neabrogată o vreme îndelungată. În mod vizionar, Iosif a găsit o cale omenoasă de a ajuta poporul, dar în același timp a găsit și un mijloc de a asigura în permanență un venit pentru vistieria țării prin impozitarea oamenilor.
Și deși preoții nu erau oamenii lui Dumnezeu, drepturile lor nu au fost atinse, ceea ce a fost o bună metodă strategică de a păstra pacea între suveran și tagma preoțească, și de a fideliza preoțimea.
Dar oricât de grea ar fi fost situația în țară, familia lui Iacov s-a mărit, s-a înavuțit și prosperitatea lor era un semn din partea lui Dumnezeu, care le demonstra că indiferent de adversitatea circumstanțelor El știe să păzească și să-Și binecuvânteze slujitorii. Nu că Iacov și familia sa ar fi fost niște slujitori deosebit de consacrați și profunzi ai lui Dumnezeu, ci pur și simplu, El Își găsea plăcerea în ei.
Iacov a mai trăit șaptesprezece ani în Egipt și s-a putut bucura nu doar de belșugul material ci și de prosperitatea membrilor familiei sale, în plan familial și social. Atunci când a sosit vremea să moară, Iacov a simțit lucrul acesta și l-a chemat pe Iosif, care deși era preocupat de bunăstarea familiei sale, era dedicat slujirii lui faraon (și poate că a moștenit chiar o parte din abilitatea lui Iacov în derularea de afaceri și tranzacții).
Întâlnirea dintre tată și fiu a decurs în mod solemn, deoarece Iacov l-a pus pe Iosif să jure că nu îl va îngropa în Egipt ci în mormântul părinților săi. Este impresionantă atitudinea lui Iacov, care ține atât de mult la etnia și familia sa, încât nici în mormânt nu vrea să fie separat de contextul său natural dăruit de Dumnezeu. Iacov a fost mulțumit cu jurământul făcut de Iosif, fiindcă își cunoștea bine fiul și îl și iubea mult, și știa că Iosif se va ține de cuvânt (un lucru care ar trebui să caracterizeze toate familiile noastre), însă nu pare să se fi gândit că poate îi crează greutăți lui Iosif cu pretenția sa.
6.3. Înfierea fiilor lui Iosif (Geneza 48:1-22)
După un timp, Iosif a fost anunțat că tatăl său este bolnav. Lucru care ar fi putut fi un indiciu cu privire la iminența morții lui Iacov avân du-se în vedere vârsta sa înaintată.
Iosif și-a luat cei doi fii, Manase și Efraim, și s-a dus la Iacov cu dorința de a vedea asigurat viitorul fiilor săi și acceptarea lor în poporul strămoșilor din care se trăgea.
La întâlnirea celor trei generații, Iacov îi amintește lui Iosif că Dumnezeu i S-a arătat în țara Canaan, la Luz, și l-a binecuvântat, promițându-i că din el va ieși un număr mare de urmași, mai multe triburi chiar, și Canaanul va fi țara lor de moștenire. În acest context, Iacov a dorit să-i înfieze pe cei doi fii ai lui Iosif, urmând ca ei să aibă drepturi egale cu Ruben și Simeon. Dacă Iosif s-a dovedit a fi un tată înțelept și prevăzător, nici Iacov nu se lasă mai prejos și arată multă bunăvoință față de nepoții săi, în defavoarea celor doi fii naturali ai săi, Ruben care era vinovat de aventura avută cu Bilha, și Simeon care a participat la răzbunarea crudă și sângeroasă a violării Dinei.
Din cauza vârstei înaintate Iacov nu mai vedea și de aceea l-a rugat pe Iosif să-i aducă pe cei doi fii spre a fi binecuvântați, lucru posibil în virtutea puterii vizionare a patriarhilor din poporul lui Dumnezeu. Cu o mare bucurie în suflet, Iacov se pregătește să-i binecu-
vânteze pe cei doi tineri, sărutându-i și îmbrățișându-i, spunând că deși cu mulți ani înainte a renunțat să-l mai vadă vreodată pe Iosif, totuși nu numai că l-a văzut pe el, dar și i-a putut vedea și pe copiii lui.
La auzul acestor cuvinte, Iosif și-a dat fii la o parte și s-a aruncat în genunchi în fața tatălui său. Cum ar fi putut oare să nu își exprime dragostea și respectul față de bătrânul său tată, cum ar fi putut să uite legătura deosebit de tandră care i-a unit până la incidentul nefericit al despărțirii lor și a continuat să le afecteze viața după aceasta?
După această izbucnire sentimentală, Iosif și-a apropiat fiii de Iacov pentru a fi bine-
cuvântați. Spre marea sa uimire, Iacov și-a pus mâinile altfel peste manase și Efraim decât ar fi fost logic, încrucișându-și mâinile și punând mâna dreaptă pe capul lui Efraim și mâna stângă pe capul lui Manase. Să-și fi amintit Iacov în acest moment de clipa când fura binecuvântarea dată de Isaac fratelui său Esau?
Primind binecuvântarea tatălui său, Iosif a dorit să îndrepte greșeala lui Iacov, luând mâna dreaptă a lui Iacov de pe capul lui Efraim ca s-o așeze pe capul lui Manase, dar Iacov îi spune că deși fiul mai mare va ajunge un popor mare, fiul cel mic îl va întrece și va ajunge un popor și mai mare. După aceasta, Iacov și-a binecuvântat nepoții, punându-l însă pe Efraim înaintea lui Manase.
Găsim aici un principiu interesant, materializat în alegerea lui Set în loc de Cain, a lui Sem în loc de Iafet, a lui Avram în loc de Haran, a lui Isaac în loc de Ismael, a lui Iacov în loc de Esau și acum a lui Efraim în loc de Manase[70]. Astfel ne este demonstrată suveranitatea lui Dumnezeu și uneori contribuția omului la desfășurarea planului divin.
Probabil pentru a-și arăta dragostea și recunoștința, după ce își binecuvântează nepoții, Iacov îl binecuvântează pe Iosif, continuând cumva binecuvântarea despre care citim în versetele 15 și 16, și îi dăruiește o moștenire aparte, mai mare decât cea dăruittă fraților săi, și anume o parte cucerită de la amoriți prin puterea armelor.
Cuvintele profetice rostite odată cu dăruirea moștenirii îl vor însoți pe Iosif și pe toți cei care se vor naște din seminția lui Iacov de-a lungul multor sute de ani, și anume că Dumnezeu va fi cu ei și îi va aduce înapoi în Canaan, țara strămoșilor lor.
7. MOARTEA LUI IACOV
(Geneza 49:1 – 50:21)
Iacov și-a chemat apoi toți fiii pentru ca să-i binecuvânteze, însă dacă pentru Iosif binecuvântarea a fost multă și îmbelșugată, pentru Ruben, Simeon și Levi s-a dovedit a fi mai mult un blestem, o pedeapsă cu efect îndelungat. Dacă Iosif a fost binecuvântat astfel, în semn de afecțiune paternă și a fost răsplătit cumva pentru rolul jucat în istoria familiei, ceilalți trei frați suportă consecințele purtării lor firești și își primesc răsplata cuvenită faptelor lor nelalocul lor.
După momentele solemne ale binecuvântării patriarhale, urmează un lucru la fel de solemn, exprimarea dorinței lui Iacov de a fi înmormântat în mormântul familiei, peștera din ogorul Macpela, în țara Canaan. Acesta este mormântul unde au fost puși Avraam, Sara, Isaac, Rebeca și Lea. Abia și-a exprimat ultima dorință, probabil adunându-și ultimele puteri, că moartea a și sosit și l-a răpit pe Iacov din mijlocul familiei sale.
Îndurerat de moartea tatălui său, Iosif l-a plâns și l-a sărutat, după care a dat poruncă celor ce se ocupau cu îmbălsămarea să procedeze la cele trebuincioase pentru a-l îmbălsăma pe Iacov și a-l pregăti astfel pentru drumul lung până la mormânt. Se pare că frații lui Iosif nu l-au jelit prea mult pe tatăl lor și l-au lăsat pe Iosif să se ocupe de toate detaliile. În Egipt s-a decretat doliu național și egiptenii l-au jelit pe Iacov șaptezeci de zile, timp din care patruzeci de zile au trecut cu pregătirea și îmbălsămarea trupului defunctului.
Iosif a cerut permisiunea faraonului să meargă și să-l îngroape pe Iacov, având în vedere că a trebuit să jure acest lucru tatălui său. Faraonul s-a arătat foarte înțelegător, l-a lăsat pe Iosif să plece și a dat voie și demnitarilor să-l însoțească. Cortegiul funerar a fost foarte mare, pentru că pe lângă familia îndoliată au participat și demnitarii egipteni, servi-
torii faraonului și bătrânii din Egipt. Nu au rămas acasă decât copiii, animalele și probabil cei care îngrijeau copiii și vedeau și de animale.
Cortegiul a fost însoțit de călăreți și căruțe, și trebuie că a fost un eveniment ieșit din comun, asemenea lucruri fiind văzute doar la înmormântarea faraonilor. Aceasta ne face să înțelegem dimensiunea impactului slujirii credincioase a lui Iosif și a mărturiei familiei sale în Țara Egiptului.
După trecerea Iordanului, Iosif a ținut niște funeralii de șapte zile, la care au fost prezenți toți cei care l-au însoțit dar și oameni din Canaan. Aceștia, văzând marea jale a egiptenilor, au pus acelui loc, aria lui Atad, numele „Abel-Mițraim”, adică „ Jalea Egiptenilor”. Odată împlinite cele de cuviință, Iosif și-a îngropat tatăl în mormântul famileiei[71] și s-a întors cu tot cortegiul în Egipt.
Frații lui Iosif s-au temut că el se va întoarce împotriva lor și se va răzbuna pentru trecut, ceea ce dovedește cât de puțin îl cunoșteau pe fratele lor și cât de puțin au înțeles lecția iertării și a bunătății primită de la Iosif. Se vede că încă și acum mai aveau conștiința încărcată, fiind oameni de o moralitate îndoielnică, așa cum s-a mai văzut. Pentru a se pune la adăpost de eventuala răzbunare, ei ticluiesc un plan și îi dau de știre lui Iosif că tatăl lor a lăsat cu gură de moarte ca Iosif să-i ierte pe frații săi, să ierte nelegiuirea și păcatul lor (cuvintele folosite de ei ne arată că frații înțeleg foarte clar natura faptei lor trădătoare); și pentru a da o mai mare greutate acestor cuvinte, ei nu se sfiesc să se folosească de numele lui Dumnezeu și să se declare, prin presupusul mesaj al lui Iacov, robi ai lui Dumnezeu. Probabil că și-au dat seama de rolul și importanța lui Dumnezeu în viața lui Iosif, sau măcar din frecventa menționare a Sa în contextul celei de-a doua veniri a lor în Egipt au înțeles că Dumnezeu reprezintă ceva cu totul special pentru Iosif. Fariseismul lor nu cunoaște limite. Relatarea Scripturii nu ne sugerează sub nici o formă că Iosif s-a plâns la tatăl său cu privire la frații săi, la uneltirea și trădarea lor, așa că putem deduce că Iacov fie nu a știut nimic, fie știa doar o parte a lucrurilor.
Iosif a plâns la auzul acestor cuvinte, poate pentru că a crezut mesajul ce i-a fost prezentat și și-a amintit în mod dureros de trecut. Sau poate că fariseismul fraților săi era mult prea transparent în ochii lui, și a plâns de durere, văzând că de fapt nici acum nu este înțeles și apreciat de frații săi. Mesajul viselor avute în fragedă tinerețe s-a împlinit, fami-
lia lui Iosif a ajuns să depindă de el și să îi arate respect, dar în adâncul sufletului lor frații săi au rămas aceiași oameni, incapabili să-l iubească.
Și, este evident că nu au învățat nimic despre Dumnezeu, despre dragostea și purtarea Sa de grijă.
Pentru că nu socoteau suficient așa-zisul mesaj al lui Iacov, frații lui Iosif au venit personal ca să apeleze la bunăvoința sa, aruncându-se cu fața la pământ și declarându-se robii fratelui lor. Poate știau în inima lor că Iosif nu-i va trata ca pe robi ai săi, lucru pe care ar fi avut ocazia să-l facă de mai demult. Iosif i-a liniștit, arătând că doar Dumnezeu are puterea să judece și tot El este Acela Care a schimbat răul în bine. De fapt, Dumnezeu a condus în așa fel lucrurile și a controlat în așa fel evenimentele încât răul înfăptuit de frați să fie transformat în bine, și încă un bine care să afecteze întreaga familie, inclusiv pe vinovați. Iosif le-a garantat că le va purta de grijă și în continuare, i-a îmbărbătat și le-a alungat teme-
rile. Este interesant că nu se vorbește despre Beniamin, ca
Pace tuturor!
Sper ca citind biografia misionarului Jim Elliot sa constientizati ca viata pe pamant nu este presarata numai cu flori, ci si cu lacrimi si ingrijorari ! Trebuie ca Dumnezeu sa te indeleniceasca sa ai acest dar de a un exemplu pentru oameni, un adevarat misionar pe pamant… Pe mine m-a emotionat acest caracter al lui Elliot, care cu atata ravna se implica in activitatile misionare si era o lumina vie pretutindeni !
Jim Elliot pana la ultima suflare si-a tinut curata credinta. Vreau sa citez ultimul paragraf din cartea care a scis-o Ellisabeth Elliot (sotia lui Jim) : ”Doua zile mai tarziu, duminica 8 ianuarie 1956, oamenii pentru care Jim Elliot se rugase timp de sase ani l-au ucis pe el si pe cei patru tovarasi ai sai.” (Ellisabeth Elliot * „Umbra Celui Atotputernic” – „Viata si testamentul lui Jim Elliot”, pag. 348)
Va recomand cu multa caldura sa cititi cartea sotiei lui Jim Elliot, Ellisabeth Elliot, „Umbra Celui Atotputernic – „Viata si testamentul lui Jim Elliot”, (ed. Discipolul, Cluj-Napoca) pentru a-i afla mai bine tainele si viata lui Jim Elliot.
De asemenea va recomand sa vizionati filmul <> (2006) ! Sincera sa va spun mie chiar mi-a placut acest film, pentru ca este o vizionare reala a intamplarilor care s-au petrecut cand Jim a ajuns in Ecuador.