Practicarea evlaviei – Jerry Bridges; Evlavia acasă, de  W. J. Hocking; Întrebări și răspunsuri; A lega şi a dezlega, de Christian Briem; 1Timotei – studii; INCREDEREA IN DUMNEZEU. CHIAR SI CAND VIATA ADUCE SUFERINTA – JERRY BRIDGES-De ce este mai usor sa-L asculti pe Dumnezeu decat sa ai incredere in El? PIATRA DIN CAPUL UNGHIULUI; Sa nu traiti cum traiesc paganii; …Cartea Vieţii; Adevaratele cauze ale bolilor: pacatele individuale din viata asta sau din vietile anterioare, pacatele parintilor si bunicilor, precum si karma de neam; Care este cartea vieții? Şters din cartea vieţii, de Christian Briem; Ce spune Biblia despre Cartea Vieții? este adevărata părtăşie cu Hristos? (1) A fost şters de pe pământul celor vii-Suferinţele Domnului; A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor? Medicii americani au demonstrat puterea rugaciunii in vindecarea trupului; Nu neglijati imbracamintea interioara-zdrentuita de satan…Puterea nebanuita a hainelor pe care le purtam asupra fiintei noastre; Când s-a rupt perdeaua …Matei 27.51,52, de Walter Thomas Turpin;A doua promisiune extraordinară: Nu vei fi vătămat de cea de-a doua moarte- Cea de-a doua dintr-o serie de răsplăți veșnice; Vrei să fii umplut cu Împărăția Cerului? VIAŢA DE DUPĂ MOARTE; De ce Locuința Morților va fi aruncată în lacul de foc; Despre puterea limitată a Diavolului & extratereștri; Uriașii nefilimi și refaimi respectiv potopul lui Noe; Nimrod (Ghilgameș) și Turnul Babel; Despre Anticrist, acel om al fărădelegii; RADE HARB DE OALA SPARTA… V-a cerut satana ca să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31); MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I; EVANGHELIA COMPLETĂ,scris de :   Zac Poonen; Ne-a dăruit TOT; Credinta este bazata pe cunostinta; Dumnezeu vrea sa fii vindecat!(DAR TU- DE CE NU VREI?!) Interviu cu Randy Clark la „It’s supernatural”; O cheie spre miracole; Razboi spiritual; Prietenia cu Dumnezeu…Planul lui Dumnezeu… Vindecarea Divină…Planul lui Dumnezeu… Vindecarea Divină… Pildele din Evanghelii…Mângâiere și Speranță… Dumnezeu și Rațiunea CAPITOLUL 1 – CALEA DE IEŞIRE…Falşi profeţi şi învăţători mincinoşi… Terorismul şi profeţia Biblica…..Ce este Adevarul?… Voi veni din nouPutin si Poporul rus-globalizare cu bata ne-au adus… „Toată lumea râde de noi. Poporul rus a devenit „bâdlă”. Putin e un fricos”. Declaraţiile curajoase ale unui veteran rus în fața forțelor de ordine; Globalizarea nazismului putinizd…Vladimir Putin, avertisment dur către liderii mondiali: „Un conflict intens ar însemna sfârșitul civilizației”; Ca si hotii lui Iliescu cel masonisto-pesedizd…Investitor: Vladimir Putin și oligarhii săi au furat un trilion de dolari de la poporul rus; Vladimir Putin, un tar in cautarea unui nou imperiu – Angus Roxburgh, editura Litera; Invitatie pentru  lectura …Sâmbăta Imperiului Roșu; O carte-eveniment, care îl dezvăluie pe unul dintre cei mai secretoși conducători ai lumii; Noul ţar-AUTOR(I):STEVEN LEE MYERS; O REVISTA EVENIMENT -Tecuciul literar-artistic Nr. 58, serie nouă; Ca sa-l poata desoase pe Imperiul raului-si asa foarte carpit in fund…De ce președintele american Reagan i-a cerut liderului sovietic Gorbaciov ca Rusia să ofere americanilor asistență militară în cazul unui atac extraterestru? Schimbarea dimensionala se intampla! De aceea.. Omul scoate din el, ce-i permite Domnului ,ori satanei sa semene in el… Toate… Putin, Hitler şi comparaţiile… Israelul denunță declarațiile lui Lavrov care a spus că Hitler avea origini evreiești; China plănuiește deturnarea Lunii în scop militar. Beijingul a cultivat bumbac pe Lună; Un înalt oficial rus amenință Republica Moldova și pe președinta ei, Maia Sandu; Eșec Național. Elevi de la clase de filologie, note de 2 și 3 la Bacalaureat, la examenul de română; Lider sindical din Poliție, acuze foarte grave la adresa unor politicieni: Sunt ancorați în zona mafiei, sunt sprijiniți de interlopi; Percheziții la Direcția Rutieră din Botoșani. 15 polițiști ar fi luat mită timp de mai multe luni în 2020; Atlantykron: Școala de după școală, din Insula pustie; Hitler şi alţi mari nazişti doreau să pună mâna pe mari artefacte biblice, Sfântul Graal sau Suliţa Destinului, pentru scopurile lor sinistre; Muzica ne poate trezi chakrele inferioare sau superioare ale corpului nostru eteric! Trilogia Culturii-by Lucian Blaga; Lucian Blaga și „jariștea cosmică”, de Eugen Simion; Cătălin Ghiţă: Lucian Blaga şi religiosul secret: conceptul de „mistică” în Curs de filosofie a religiei; Miliardarul Elon Musk a creat o Inteligenţă Artificială care este prea periculoasă pentru publicul larg; Cercetătorii AI sunt din ce în ce mai speriaţi de propriul lor succes, spune un expert… Un mare clasic: Thomas Hardy…Dostoievski – un scriitor dubios? Literatura română înainte şi după Revoluţie… Secretul „Experimentului Philadelphia”: UNDE NU-I CAP, NE PLOUA si IN GURA…România exportă apă în Ungaria, în timp ce în țară se dă apă cu porția – Sovietismul, nazismul, islamismul și liberalismul de stânga care le-a aderat – proiectul cursului; Mesianismul comunist sub microscop:“Condamnati la fericire”, un film despre experimentul comunist din Romania; (Putin)Hitler si cultul Satanic secret din centrul Germaniei Naziste; Care este diferenţa între fascism, nazism şi comunism ?Petre Ţuţea despre RUȘI…O, Dumnezeule, unde s-a ajuns! Celulele umane sunt încorporate în cipurile de calculator! De ce se face asta? Mesajul ascuns al greilor lumii transmis lui Zelenski; Raport OFICIAL: China comunistă relansează ”Războiul Stelelor”. Beijingul se înarmează în spațiul cosmic. Și Rusia lansează noi arme anti-satelit, urmând obsesiile URSS; ANALIZA:Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”; Asta este opera „”crestinilor”” din Rusia  si din gheena cea vesnica… Lavrov: O nouă „cortină de fier” coboară (numai ei ) între Occident și Rusia. „Să nu vă prindeți degetele”; (Alegeti : globalizarea la bustul gol sau cu pistolul sfintit la tampla…) Putin Motivat Spiritual Religioas; Regele borfasilor,hotilor,coruptilor-komunistilor,adica  „Prinsul” Paul de România, capturat la Paris; Ca si Anticrist –care se da drept Dumnezeu,mesianismul putino-kirillist nu e aghezmuit cu apa de fecioara inteleapta… Despre crime de război, vina poporului rus şi balonul de gaz suveranist de la Budapesta; Incurcate sunt caile curviei dintre orto -stat si … MITUL VEȘNIC AL PANSLAVISMULUI: A TREIA ROMĂ; Pentru ca satan cel globalist de komunist si-a sapat singur groapa…) Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?) (Falsul profet Putin cel potopist-cu pasaport de Pesedizd…) Partea mistică a războiului din Ucraina. Legătura dintre Patriarhul Kiril și Vladimir Putin; Tendințe de rusificare a Europei( si prin transformarea   Mării Negre în lac rusesc); Fascismul rus: lider mesianic și națiunea nemântuită; Medvedev amenință că în doi ani va șterge Ucraina de pe hartă;

CA SI CEAUSESCU-CAND IL CAUTA MOARTEA ACASA SI PUTIN -prin TRINITATEA DEMONICA S-A INTALNIT IN IRAN SA TAIE PREPUTUL LUI ANTICRIST (LA UMBRA INALTIMILOR GOLAN), PENTRU A -L INTRONA IN TEMPLUL SFANT DIN IERUSALIM…https://historia.ro/sectiune/actualitate/summit-iran-rusia-turcia-putin-si-erdogan-se-641131.html

 

 Petre Ţuţea despre RUȘI…O, Dumnezeule, unde s-a ajuns! Celulele umane sunt încorporate în cipurile de calculator! De ce se face asta? Mesajul ascuns al greilor lumii transmis lui Zelenski; Raport OFICIAL: China comunistă relansează ”Războiul Stelelor”. Beijingul se înarmează în spațiul cosmic. Și Rusia lansează noi arme anti-satelit, urmând obsesiile URSS; ANALIZA:Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”; Asta este opera „”crestinilor”” din Rusia  si din gheena cea vesnica… Lavrov: O nouă „cortină de fier” coboară (numai ei ) între Occident și Rusia. „Să nu vă prindeți degetele”; (Alegeti globalizarea la bustul gol sau cu pistolul sfintit la tampla…) Putin Motivat Spiritual Religioas; Regele borfasilor,hotilor,coruptilor-komunistilor,adica  „Prinsul” Paul de România, capturat la Paris; Ca si Anticrist –care se da drept Dumnezeu,mesianismul putino-kirillist nu e aghezmuit cu apa de fecioara inteleapta… Despre crime de război, vina poporului rus şi balonul de gaz suveranist de la Budapesta; Incurcate sunt caile curviei dintre orto -stat si … MITUL VEȘNIC AL PANSLAVISMULUI: A TREIA ROMĂ; Pentru ca satan cel globalist de komunist si-a sapat singur groapa…) Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?) (Falsul profet Putin cel potopist-cu pasaport de Pesedizd…) Partea mistică a războiului din Ucraina. Legătura dintre Patriarhul Kiril și Vladimir Putin; Tendințe de rusificare a Europei( si prin transformarea   Mării Negre în lac rusesc); Fascismul rus: lider mesianic și națiunea nemântuită; Medvedev amenință că în doi ani va șterge Ucraina de pe hartă;

Putin si Poporul rus-globalizare cu bata ne-au adus… „Toată lumea râde de noi. Poporul rus a devenit „bâdlă”. Putin e un fricos”. Declaraţiile curajoase ale unui veteran rus în fața forțelor de ordine; Globalizarea nazismului putinizd…Vladimir Putin, avertisment dur către liderii mondiali: „Un conflict intens ar însemna sfârșitul civilizației”; Ca si hotii lui Iliescu cel masonisto-pesedizd…Investitor: Vladimir Putin și oligarhii săi au furat un trilion de dolari de la poporul rus; Vladimir Putin, un tar in cautarea unui nou imperiu – Angus Roxburgh, editura Litera; Invitatie pentru  lectura …Sâmbăta Imperiului Roșu; O carte-eveniment, care îl dezvăluie pe unul dintre cei mai secretoși conducători ai lumii; Noul ţar-AUTOR(I):STEVEN LEE MYERS; O REVISTA EVENIMENT -Tecuciul literar-artistic Nr. 58, serie nouă; Ca sa-l poata desoase pe Imperiul raului-si asa foarte carpit in fund…De ce președintele american Reagan i-a cerut liderului sovietic Gorbaciov ca Rusia să ofere americanilor asistență militară în cazul unui atac extraterestru? Schimbarea dimensionala se intampla! De aceea.. Omul scoate din el, ce-i permite Domnului ,ori satanei sa semene in el… Toate… Putin, Hitler şi comparaţiile… Israelul denunță declarațiile lui Lavrov care a spus că Hitler avea origini evreiești; China plănuiește deturnarea Lunii în scop militar. Beijingul a cultivat bumbac pe Lună; Un înalt oficial rus amenință Republica Moldova și pe președinta ei, Maia Sandu; Eșec Național. Elevi de la clase de filologie, note de 2 și 3 la Bacalaureat, la examenul de română; Lider sindical din Poliție, acuze foarte grave la adresa unor politicieni: Sunt ancorați în zona mafiei, sunt sprijiniți de interlopi; Percheziții la Direcția Rutieră din Botoșani. 15 polițiști ar fi luat mită timp de mai multe luni în 2020; Atlantykron: Școala de după școală, din Insula pustie; Hitler şi alţi mari nazişti doreau să pună mâna pe mari artefacte biblice, Sfântul Graal sau Suliţa Destinului, pentru scopurile lor sinistre; Muzica ne poate trezi chakrele inferioare sau superioare ale corpului nostru eteric! Trilogia Culturii-by Lucian Blaga; Lucian Blaga și „jariștea cosmică”, de Eugen Simion; Cătălin Ghiţă: Lucian Blaga şi religiosul secret: conceptul de „mistică” în Curs de filosofie a religiei; Miliardarul Elon Musk a creat o Inteligenţă Artificială care este prea periculoasă pentru publicul larg; Cercetătorii AI sunt din ce în ce mai speriaţi de propriul lor succes, spune un expert… Un mare clasic: Thomas Hardy…Dostoievski – un scriitor dubios? Literatura română înainte şi după Revoluţie… Secretul „Experimentului Philadelphia”: UNDE NU-I CAP, NE PLOUA si IN GURA…România exportă apă în Ungaria, în timp ce în țară se dă apă cu porția – Sovietismul, nazismul, islamismul și liberalismul de stânga care le-a aderat – proiectul cursului; Mesianismul comunist sub microscop:“Condamnati la fericire”, un film despre experimentul comunist din Romania; (Putin)Hitler si cultul Satanic secret din centrul Germaniei Naziste; Care este diferenţa între fascism, nazism şi comunism ?  

/////////////////////////////////////////////.///////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Care este diferenţa între fascism, nazism şi comunism ?

 

 

https://www.google.com/search?q=mesianismul+nazist&oq=mesianismul+nazist&aqs=chrome..69i57.22430j0j7&sourceid=chrome&ie=UTF-8

 

 

 

https://www.coramdeo.ro/nazismul-si-comunismul-doua-false-mesianisme

 

Totalitarismul este specific unui regim politic în care puterea aparţine în mod absolut unei persoane, unui grup de persoane sau unui partid politic şi are ca principale caracteristici:

 

Conducătorul unic

Monopartitism

Ideologia  partidului unic devine adevăr absolut, adevărul oficial al statului

Partid unic

Nerespectarea drepturilor și libertăților cetățenești

Promovarea cultului personalității

Aplicarea cenzurii. Partidul – stat  monopolizează mijloacele de comunicare (mass – media).

Demagogie și propagandă

Interesele individului sunt subordonate intereselor statului

Regimul este menținut prin teroare și violență cu ajutorul poliției politice şi al altor instituţii de forţă (aparatul represiv al statului )

Statul se implică în toate domeniile de activitate (inclusiv în viața privată a cetățenilor săi)

 încălcarea sau chiar anularea drepturilor omului

Oponenții regimului sunt exterminați sau trimiși în închisori (epurare politică)

 

 

Acest termen a fost folosit pentru prima dată în Italia fascistă de către jurnalistul Giovanni Amendola la 12 mai 1923, intr-un articol din ziarul “ Il Mundo “, în care condamna sistemul totalitar instaurat in urma alegerilor municipale in care fascistii controlau ambele liste concurente, din dorinţa de a obţine o victorie sigură şi totală

Care este diferenţa între stalinism, nazism, marxism, socialism, fascism, comunism ?

Hai sa vedem…

Socialismul este un  ansamblu de doctrine social-politice care urmăresc reformarea societății  prin desființarea proprietății private asupra mijloacelor de producție și de schimb și punerea acestora sub controlul statului.

Socialismul este un concept, un grup de ideologii, un ansamblu de mişcări politice care au evoluat şi s-au ramificat de-a lungul timpului, un sistem economic.

La început, s-a bazat pe proletariatul organizat cu scopul de a clădi o societate lipsită de clase sociale, dar, până la urmă, s-a concentrat, din ce în ce mai mult, pe reforme sociale în cadrul democraţiilor moderne

Marx a pus bazele teoriei comunismului în secolul 19, propunând  eliminarea  proprietaţii private şi a inegalităţilor sociale din societate, printr-o revoluţie a claselor asuprite.

 El critica sistemul capitalist, denunţând profitul obţinut prin plusvaloare, şi considera că statul se transforma într-un instrument de dominare şi de exploatare a societăţii civile de către clasele dominatoare.

 „Într-o fază superioară a societăţii comuniste, când vor dispărea subordonarea înrobitoare faţă de diviziunea muncii şi, prin urmare, opoziţia dintre munca intelectuală şi cea fizică, atunci când munca va deveni nu numai un mijloc de trai ci şi prima necesitate a vieţii; când, odată cu dezvoltarea universală a indivizilor, forţele productive vor spori şi toate sursele de bogăţie cooperativă vor ţâşni la suprafaţă din abundenţă (…), atunci societatea îşi va putea înscrie pe frontispiciu: de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia dupa necesităţi”, scria Karl Marx în „Critica Programului Gotha”.

Karl Marx folosea aproape cu acelaşi sens termenii socialism şi comunism, dar, în general, comunismul ar fi forma cea mai avansată a socialismului.

În „Critica Programului Gotha”, Karl Marx a identificat două etape ale comunismului după înlăturarea sistemului capitalist: în prima perioadă ar fi un sistem de tranziţie în care clasa muncitorească ar deţine controlul asupra conducerii statului, inclusiv asupra economiei, iar oamenii ar fi remuneraţi proporţional cu munca desfăşurată; în a doua perioadă, obiectivul ar fi fost ajungerea la o societate comunistă fără clase sociale şi formă de guvernare, în care producţia şi distribuirea bunurilor ar fi bazată pe principiul „de la fiecare potrivit capacităţilor, fiecăruia în funcţie de nevoi”.

 În incercarile  lor de a eliminina clasele sociale, urmasii lui Marx,   comunistii Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, Kim ir sen şi alţi marxişti extremişti, au recurs la asa zisa „dictatura a proletariatului”şi la represiuni sangeroase, fara precedent in istoria omenirii, aceasta politica  avand ca rezultat  eliminarea fizică a zeci de milioane de oameni dintre cei mai creativi în ţările lor.

Comunismul a devenit sinonim cu teroarea, lagarele de concentrare, deportarile,cenzura totala a mijloacelor de informare,dirijismul cultural, propaganda mincinoasa, foametea, industrializarea haotica si fortata, colectivizarea fortata a agriculturii,cultul personalitatii sefului suprem .

Considerand religia drept un „opiu pentru masele exploatate”, comunistii au inchis , pangarit si distrus lacasuri de cult, au arestat si masacrat preoti si ierarhi, au propovaduit ateismul militant.

De asemenea, in multe tari comuniste minoritatile nationale sau religioase au fost  dislocate in totalitate de pe teritoriile in care traiau  si s-au experimentat asupra lor cele mai perverse metode de deznationalizare si asimilare  fortata..

Cunoastem cazul poporului cecen, al tatarilor, a sute de mii de români basarabeni si bucovineni si al altor grupuri naţionale, care au fost alungaţi de pe pamânturile lor si reaşezaţi in Siberia, Asia Centrala sau in Extremul Orient  sovietic, colonizându-se în acelasi timp pe teritoriile şi în casele celor deportaţi, persoane aparţinând altor naţiuni, in special ruşi, bielorusi, ucrainieni.

Şi in alte ţări ”socialiste” au avut loc acţiuni asemănătoare.

În ciuda unor succese economice de început, conducerile comuniste au devenit pentru naţiunile lor o forţă distructivă şi un simbol al răului.

Privind la scara istoriei, într-un timp relativ scurt  dupa cucerirea puterii de către comunişti, economia s-a prăbuşit, iar sistemul mondial comunist s-a dezintegrat  şi  pe cale de consecinţă, ideologia acestuia.

In restul ţărilor asa zis „comuniste”rămase, în care oficial se „construieste socialismul”, respectiv în  Coreea de Nord si Cuba, derapajul este total, statele  acestea aflându-se in plin faliment pe toate planurile: economic, social, cultural si politic.

In fapt, in aceste ţări  s-au instalat adevarate monarhii comuniste, care au acaparat intreaga viata socio-economica si culturală a popoarelor care au nefericirea sa se afle sub conducerea  lor.

Comunismul contemporan a degenerat până în faza in care liderii comunisti  lasă de la o generaţie la alta moştenire conducerea ţării lor unor rude apropiate, pretinzând ca tot ce fac  este  „pentru binele şi fericirea poporului muncitor”.

Cu toate acestea comunismul ca soluţie, ramane  înca  atractiv pentru multe persoane  aflate in  sărăcie, iar acestea sunt foarte numeroase   în tarile lumii a treia.

Acum, marxiştii susţin că ce s-a intamplat în trecut au fost doar nişte”excese”şi că terorismul de stat instituit  în numele „poporului muncitor”de catre marii măcelari comunişti nu a reprezentat ”adevaratul”comunism.

În zilele noastre marxiştii pretind ca deţin reţeta ”adevăratului” comunism şi  aşteapta cu nerăbdare să o experimenteze asupra maselor credule…

Socialismul nedictatorial presupune protecţie socială,  ne restrictionarea iniţiativei private şi este în căutarea unui consens între clasele sociale şi a echităţii sociale, prin căutarea  unor solutii de reducere a diferenţierilor din cadrul societăţii.

Acest tip de socialism mai are adepţi numeroşi  în unele dintre ţările europene avansate, precum şi în Japonia sau Coreea de sud.

 

 

FASCISMUL

 

 

Doctrina care alături de comunism şi nazism a jucat în secolul XX  un rol extrem de important in modelarea viitorului Europei, este doctrina fascistă, specifică  mişcărilor naţionaliste de extremă dreapta, cu o structura ierarhica totalitara, fundamental opusă democraţiei şi liberalismului (Dicţionarul Oxford).

Potrivit acestei doctrine, menirea fascismului este sa oprească declinul naţiunii, cauzat de:

–     divizarea internă

–     subordonarea de catre naţiuni inferioare

–      scăderea purităţii rasei

–     capitalismul si democratia liberală  care fragmentează naţiunea şi o subordonează in cadrul unei ordini  mondiale pe care o domină.

Fascismul este declarat singura forţă capabilă sa restaureze rolul conducător al  naţiunii în stat, prin instaurarea unui stat autoritarist ale cărui trăsături principale sunt:

–    conducerea unui singur partid

–    un conducator carismatic care sa energizeze masele

–     dirijarea de catre stat a muncii si consumului ( etatism )

–     crearea unei economii productive si autosuficiente ( corporatism )

La fel ca şi în cazul celorlalte doctrine totalitare, fascismul italian era caracterizat de existenţa unui lider charismatic, care se confunda cu statul, Benito Mussolini, conducator dictatorial al statului italian fascist de pe poziţia de  Prim Ministru, din anul 1922 si pâna in anul 1943.

Ideea centrala a fascismului era aceea de stat si de naţiune, , la care se adauga violenţa şi intoleranţa (faţă de alte partide,regimuri, naţiuni).

Un lider puternic a carui imagine era susţinuta de un puternic cult al personalitatii, vazut ca un salvator al unei natiuni care ieşise deja zdruncintă dintr-un un mare razboi, manipularea maselor, misticismul şi promovarea rasismului sunt doar cateva elemente care descriu regimul fascist mussolinian.

Deşi putem identifica cu usurinta elemente asemănatoare intre fascism, comunism sau nazism, fascismul s-a diferenţiat atât de nazism,   cât si de comunism.

  ” Dar care rasă? Exista oare rasa germană? A exista vreodată? Va exista vreodata? Ei bine, răspundem noi, rasa germană nu există”.( B. Mussolini).

Iată cum prezenta Mussolini însuşi ideologia fascistă :

„Fascismul neaga (faptul ca) numarul, prin calitatile sale, poate dirija societatile umane: el neaga ca acest numar poate guverna gratie unei consultari periodice. El afirma inegalitatea de nesters, fecunda, binefacatoare a oamenilor, ce este imposibil de a fi nivelata printr-un fapt mecanic si exterior precum sufragiul universal[…]

Pentru fascist, totul se afla in stat, nimic uman sau spiritual nu exista in afara statului. In acest sens, fascismul este totalitar, iar statul fascist, sinteza si unitate a tuturor valorilor, interpreteaza, dezvolta si da forta vietii intregului popor. […] Fascismul este opus socialismului care ingusteaza miscarea istorica pana in punctul in care o reduce la lupta dintre clase si care ignora statul .[…]

Statul fascist, care este forma cea mai inalta si mai puternica a personalitatii, este o forta, dar o forta intelectuala si morala care rezuma toate formele vietii umane.

In consecinta, el nu se poate limita la functiile simple de supraveghere şi tutela cum doreste liberalismul. Statul nu este un simplu mecanism destinat a limita libertatile individuale. El reprezinta o forma si o regula interioara, o disciplina totala: el patrunde in vointa si in inteligenta.

Statul fascist aduce solutii pentru probleme universale, respectiv cele ale: domeniului politic, datorita fractionarii partinice, abuzurilor de putere ale parlamentarismului, iresponsabilitatii adunarilor; in domeniul economic, datorita functiilor sindicale mereu mai numeroase si tot mai apasatoare atat pentru muncitori cat si pentru patroni; in domeniul moral, datorita necesitatii ordinii, disciplinei, supunerii regulilor morale ale patriei.

Un stat care se sprijina pe milioane de indivizi care il recunosc, il simt si sunt gata sa-l serveasca, nu este statul tiranic al Seniorului medieval. Nu are nimic in comun cu Statul absolutist dinainte sau de dupa 1789. Individul nu este anulat in statul fascist, ci mai degraba multiplicat, la fel cum un soldat al unui regiment nu este diminuat ci multiplicat de numarul tovarasilor sai de arme.”

Violenta si intoleranta sunt alte doua trasaturi definitorii ale regimului fascist.

Cămăşile negre sau „Squadristi” reprezentau o organizatie paramilitara pe care Mussolini a infiintat-o si a folosit-o ca instrument de represiune de stat pentru a zdrobi miscarea rivala socialista.

Cămăşile negre au jucat un rol esential in cadrul Marsului asupra Romei, lovitura de stat prin care Partidul National Fascist condus de Mussolini a acaparat conducerea Italiei. Este usor de intuit ca, mai tarziu, Camasile Negre ale lui Mussolini au devenit sursa de inspiratie a Camasilor Brune ale lui Hitler, asa cum „Fuhrer” este un titlu care aduce a „Il Duce”, titlu pe care conducatorul italian si-l asumase o data cu preluarea puterii.

 Fascismul a aparut ca o reacţie la instabilitatea si la stagnarea caracteristica unora din tarile Europei dupa primul razboi mondial, care  generau inechitate sociala,corupţie, revolte, confruntări politice acerbe.

Ca  sistem economic, fascismul poate fi etchetat ca  un socialism cu furnir capitalist. Cuvântul derivă de la fascii, simbolul roman al colectivismului și al puterii: un mănunchi de nuiele legate, înzestrat cu o secure proeminentă.

În zilele sale de glorie (anii 1920 și 1930), fascismul trecea drept o fericită concesie între capitalismul liberal de tip boom-and-bust, cu pretinsele sale atribute – conflictul de clasă, competiția risipitoare, și egoismul orientat spre profit – și marxismul revoluționar, cu violenta și social distructiva sa persecuție a burgheziei.

Fascismul a înlocuit internaționalismul, caracteristic atât liberalismului clasic cât și marxismului, cu naționalismul și radicalismul – “sânge și pământ”.

În timp ce socialismul căuta un control totalitar asupra proceselor economice ale societății prin operarea directă de către stat a mijloacelor de producție, fascismul râvnea la acel control în mod indirect, prin dominarea proprietarilor privați nominali.

Pe când socialismul naționaliza explicit proprietatea, fascismul o făcea implicit, cerându-le proprietarilor să-și folosească avutul în “interes național” – mai exact, așa cum era perceput acest interes de către autoritatea autocratică. (Cu toate acestea, câteva industrii au fost operate de către stat.)

În vreme ce socialismul abolea complet toate relațiile de piață, fascismul păstra aparența acestora și totodată planifica toate activitățile economice.

Pe când socialismul abolea banii și prețurile, fascismul controla sistemul monetar și stabilea prețurile și salariile pe considerente politice.

Prin toate aceste activități fascismul a denaturat piața economică. Antreprenoriatul a fost abolit. Ministerele statului, nu consumatorii, decideau ce era produs și în ce condiții.

Fascismul se deosebește de intervenționism, sau de economia mixtă. Intervenționismul caută să ghideze procesele pieței, nu să le elimine, așa cum a făcut fascismul. Legile salariului minim și legile antitrust, deși reglementează piața liberă, sunt mult diferite de planurile multianuale emanate de Ministerul Economiei.

Fascismul a avut o durata de peste 20 de ani. Acesta s-a contopit cu statul, a fost un regim dur care a acaparat toate elementele societatii italiene.

Conducatorul Benito Mussolini s-a confundat cu regimul, reusind sa intruchipeze imaginea eroului salvator, care promite sa redea natiunii italiene gloria trecutului, in care Roma era stapana lumii.

Sub fascism, statul controla prin carteluri oficiale toate aspectele producției, comerțului, finanțelor și agriculturii. Planșetele și tabelele de planificare stabileau liniile și nivelele de producție, prețurile, salariile, condițiile de muncă și dimensiunile unor firme.

Acordarea de licențe era ubicuă; niciun fel de activitate economică nu putea avea loc fără permisiunea guvernului.

Nivelele de consum erau dictate de stat, iar veniturile “în exces” trebuiau predate sub formă de taxe sau “împrumuturi”.

Împovărarea producătorilor și greutățile cu care aceștia s-au confruntat ca urmare a acestor politici, au oferit avantaje firmelor străine amatoare de export.

Dar din moment ce politica guvernamentală năzuia către autarhie, sau altfel spus către auto-suficiență națională, protecționismul a fost necesar: importurile erau interzise sau controlate strict, singura metodă viabilă de achiziționare a resurselor ce nu erau disponibile pe plan local rămânând cucerirea externă.

Astfel fascismul a fost incompatibil cu pacea și diviziunea internațională a muncii – atributele liberalismului.

Fascismul a fost întruchiparea corporatismului, un sistem în care reprezentarea politică era bazată pe comerț și industrie, mai degrabă decât pe criterii geografice. Prin aceasta, fascismul și-a dezvăluit rădăcinile sindicaliste, sindicalismul fiind o formă de socialism apărută la stânga eșichierului politic.

Guvernul a cartelizat firme ce aparțineau aceleiași industrii, cu reprezentanți ai muncii și managementului deservind miriadele de consilii locale, regionale și naționale – toți aflându-se sub rezoluția permanentă a autorității ultime a planului economic al dictatorului.

Corporatismul încerca să prevină sciziunile ce produceau tumult și frământare în sânul națiunii, precum întreruperea lucrului și grevele sindicaliste. Prețul acestei “armonii” forțate a fost pierderea posibilităților de negociere și deplasare liberă.

Pentru a menține un nivel minim al șomajului și al nemulțumirii populare, guvernele fasciste și-au asumat de asemenea proiecte masive de lucrări publice finanțate prin impozite excesive, împrumuturi și creare de bani discreționari.

Deși multe din aceste proiecte aveau un caracter local – drumuri, clădiri, stadioane – cel mai însemnat dintre ele era militarismul, un efort ce beneficia de armate și producții de armament uriașe.

Antagonismul manifestat de liderii fasciști față de comunism a fost greșit interpretat drept o afinitate pentru capitalism. De fapt, anticomunismul fascist era motivat de credința că în mediul colectivist european al începutului anilor 1920, comunismul se situa pe poziția celui mai însemnat rival în competiția pentru loialitatea oamenilor.

Asemeni comunismului, sub fascism, fiecare cetățean era privit ca un angajat și chiriaș al statului totalitar, dominat de partid.

Drept urmare, folosirea forței sau amenințarea întrebuințării ei erau considerate a fi prerogative ale statului, ce puteau fi folosite chiar și în scopul suprimării opoziției pacifiste.

Dacă un prim arhitect al fascismului poate fi identificat, atunci acesta este cu siguranță Benito Mussolini, fostul editor marxist care, prins în mrejele fervorii naționaliste, a rupt-o cu stânga în perioada premergătoare Primului Război Mondial și a devenit liderul Italiei în 1922. Mussolini a făcut o distincție între fascism și capitalismul liberal în autobiografia sa din 1928:

“Cetățeanul Statului Fascist a încetat să mai fie un individ egoist ce deține dreptul anti-social de a se răzvrăti împotriva oricărei legi a Colectivității. Statul Fascist și concepția sa corporatistă plasează oamenii și capacitățile lor în domeniul muncii productive și le explică acestora îndatoririle pe care ei trebuie să le îndeplinească.”(p. 280)

Înainte de a plonja în imperialism în 1935, Mussolini a fost deseori lăudat pentru programul său economic de către americani și britanici, inclusiv de către Winston Churchill.

În mod similar, Adolf Hitler, al cărui Partid Național Socialist (Nazist) a adaptat fascismul Germaniei, cu începere din anul 1933, a spus:

“Statul ar trebui să păstreze dreptul de supraveghere iar fiecare proprietar ar trebuie să se considere un angajat numit de către stat. Este de datoria sa să nu-și folosească proprietatea împotriva intereselor membrilor propriului său popor. Aceasta este problema crucială. Cel de-al Treilea Reich își va păstra mereu dreptul său de a-i controla pe proprietarii privați.” (Barkai 1990, p. 26-27).

Ca o regulă, fascismul se implica pentru a restabili ordinea în ţară , cu mijloacele dictaturii şi ale represiunii sangeroase.

 Fascismul nu are o ideologie distincta, cu toate ca  isi are radacinile in socialism, de la care a preluat pana la un punct frazeologia , insa promoveaza  nationalismul si sovinismul, in forme extreme .

De asemenea fascism inseamna eliminarea opozantilor politici , abolirea libertatilor cetatenesti, cenzura presei,cultul marelui conducator.

Nici fascistii nu sunt adeptii distrugerii proprietatii private, dar instaureaza un regim dirijist in economie.

Relatiile fascistilor cu biserica majoritara este in general  corecta si de multe ori de colaborare.

 După ce accede la putere (in general prin forta) si ordinea  este restabilita, fascismul devine o povara  pentru naţiune, devine din ce in ce mai contestat si pana la urma se prabuseste fie violent, fie paşnic… Vezi Spania franchistă sau Portugalia, dupa Franco și Salazar .

 

 

Nazismul

 

 

  Desemnează  ideologia totalitara aplicata in timpul dictaturii lui Adolf Hitler in Germania (1933 – 1945 ) care era în esenţă caracterizată prin :

 

–      doctrina superioritatii rasei ariene si a natiunii germane in cadrul rasei

–     impartirea raselor umane  în superioare/stapani si inferioare/sclavi

–     teoria “ spatiului vital “ – Lebensraum – extinderea teritoriala prin eliminarea raselor inferioare

–    existenţa unor rase fără patrie,  considerate rase parazite ( de aici justificarea teoretica a opresiunii şi eliminarii evreilor si tiganilor )

–     controlul direct al guvernului asupra finantelor, investitiilor, industriei si agriculturii

–     militarizarea economiei –   propagarea antisemitismul ( ura impotriva evreilor ), anticomunismul, anticlericalismul

–   „principiul conducătorului “ – Fuhrerprinzip –  care simboliza intruparea naţiunii

 

   Nazismul este de multe ori este confundat cu fascismul deoarece  a preluat de la acesta  elemente specifice cum ar fi: dictatura, iredentismul teritorial, bazele teoriei economice.

Hitler a avut o viziune proprie despre aplicarea  socialismului la  naţiunea germană, pe care a inteles sa o conduca in lupta pentru eliminarea a ceea ce el numea „rasele inferioare”, în beneficiul „poporului arian”, pe care il credea   o rasa de stapani ai lumii.

Hitler a fost conducatorul Partidului National Socialist al Muncitorilor din Germania si a sustinut intotdeauna ca lupta pentru binele si fericirea poporului german ,pe care a incercat sa-l”purifice rasial” prin eliminarea fizica a persoanelor „neariene”,in special a evreilor si a tiganilor.

Spre deosebire de comunisti, nazistii nu au abolit proprietatea privata, dar au instituit un regim dirijist in economie si au militarizat-o intr-un ritm nemaintalnit.

Regimul nazist conceput de Hitler, a fost varianta cea mai dura a fascismului, care a preluat si a perfectionat de la comunistii stalinisti sistemul lagarelor de concentrare,deportarile in masa,asainatele politice pentru lichidarea oricarei opozitii ,masacrarea unor minoritati .

De asemenea, nazistii  au procedat identic cu comunistii in ceea ce priveste abolirea libertatii presei,a libertatilor individuale  si  in ceea ce priveste  exaltarea  cultului ”marelui conducator”.

Spre deosebire de comunisti, care propovaduiau lupta de clasa, nazistii au avut ca doctrina lupta pentru suprematia rasei ariene nordice.

In timp ce comunistii se declarau internationalisti, nazistii erau nationalisti extremisti.

In plan religios, naziştii au incercat sa opuna crestinismului un cult pagan nordic si au fost adeptii unor practici ezoterice oculte.

  

Svastica, simbolul preluat din Antichitate de catre bolsevici si apoi de catre nazisti-tpt

 

 

 

Simbolul nazist-svastika – are o  provenienta mistica orientala.

 

 

 

 

 

 

Foarte interesant este faptul ca svastika a fost un simbol comunist în anii revoluţiei din Rusia, dar comuniştii bolsevici ruşi au renunţat la el.

Intr-adevar, în anul 1917, odată cu venirea la putere în Rusia a regimului bolşevic si până în 1920, uniformele Armatei Roşii, dar si  bancnotele şi  documentele oficiale purtau însemnul svasticii.

 

 

 

Mai târziu, regimul bolşevic a renunţat la acest simbol , iar in anul 1921, acesta  a fost preluat de  Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German, partidul nazist..

Naziştii au tolerat în general creştinii majoritari, dar au trimis în lagare de concentrare persoanele de religie iudaica, le-au inchis sau distrus sinagogile şi cimitirele, acţiuni care faceau parte din aşa numita ”Solutie finală”preconizata de Hitler, aceea a unei Germanii suta la suta ariene, fără evrei, ţigani sau alte minorităţi naţionale”neariene”.

Mergând pe aceasta cale, naziştii au ajuns să promoveze  politica expansionista a „spatiului vital” pentru poporul german, ceea ce a condus  asa cum ştim  la declanşarea celei mai mari conflagraţii pe care a cunoscut-o omenirea, cel de-Al Doilea Război Mondial.

Sfârşitul nazismului este, de asemenea, bine cunoscut.

 

Concluzii: nici fascismul, nici derivatul acestuia – nazismul și nici comunismul, nu pot soluţiona problemele sociale și nici nu pot asigura progresul societatii.

Istoria a dovedit-o si o dovedeşte zi de zi.

Alternativa  nu poate fi decat DEMOCRAŢIA, care nu este o cale  ideală, dar care este totuși cea mai buna dintre toate soluţiile proaste găsite până acum.

Alta direcţie mai bună de urmat omenirea încă nu a cunoscut, dar dacă va aparea, atunci cu siguranţă vom avea mult de discutat …

 

Bibliografie (surse)

– Barkai, Avraham. Nazi Economics: Ideology, Theory, and Policy. Trans. Ruth Hadass-Vashitz. Oxford: Berg Publishers Ltd., 1990.

– Basch, Ernst. The Fascist: His State and His Mind. New York: Morrow, 1937.

– Diggins, John P. Mussolini and Fascism: The View from America. Princeton: Princeton University Press, 1972.

– Flynn, John T. As We Go Marching. 1944. Reprint. New York: Free Life Editions, 1973.

– Flynn, John T. The Roosevelt Myth. New York: Devin-Adair, 1948.

Laqueur, Walter, ed. Fascism: A Reader’s Guide. Berkeley: University of California Press, 1976.

– Mises, Ludwig von. Omnipotent Government. New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1944.

– Mussolini, Benito. Fascism: Doctrine and Institutions. Firenze: Vallecchi, 1935.

– Mussolini, Benito. My Autobiography. New York: Scribner’s, 1928.

Pitigliani, Fauto. The Italian Corporative State. New York: Macmillan, 1934.

– Powell, Jim. FDR’s Folly: How Roosevelt and His New Deal Prolonged the Great Depression. New York: Crown Forum, 2003.

– Shirer, William L. The Rise and Fall of the Third Reich. New York: Simon and Schuster, 1960.

– Twight, Charlotte. America’s Emerging Fascist Economy. New Rochelle, N.Y.: Arlington House, 1975.

– altermedia.info/romania/

Care este diferenţa între fascism, nazism şi comunism ? VIDEO

////////////////////////////////////////////

 

 

(Putin)Hitler si cultul Satanic secret din centrul Germaniei Naziste

La prima vedere, marea camera circulara aflata la subsolul Castelului Wewelsburg trece neobservata. Pietrele netede, atent taiate, paveaza podeaua. Peretii din piatra stralucitoare se arcuiesc maiestic formand o bolta la nivelul plafonului

In centrul camerei gasim scufundat un altar circular, cu trepte lustruite ce conduc catre o piatra arsa si crapata!

De aici putem vedea 13 lanterne lucind spre peretii curbati, dar abia cand te uiti direct in sus, semnificatia camerei devine socant de evidenta. In centrul camerei gasim o imensa svastica!

Camera a fost templul centra al cultului Satanic ce a creat si a condus Partidul Nazist din Germania! Asa zisa societate Vril a contat pe multi oameni de seama ai lui Hitler, incluzand Himmler, Bormann, si Hess. In centrul intregului cult, a stat Hitler, pe care ei il vedeau un mediu psihic in contact cu fortele puternice si grotesti ce aveau sa creeze rasa Aryana mereu cuceritoare. Nazismul era vazut drept mesianism, iar Hitler, Mesia (unsul) insusi.

Multi istorici au ignorat fundatia oculta pe care se baza nasismul, din teama de a arunca crimele de razboi in derizoriu, si de a trivializa consecintele razboiului.

Miturile oculte au jucat un rol hotarator in nazism. spune profesorul Nicholas Goodrick-Clarke,conducatorul centrului pt Ezoteric al Universitatii Exeter. „Daca ne uitam azi la aceste idei, ni se par nebunesti,” dar ele au fost baza timpurie a Partidului Nazist, si prin ele s-a jucat un rol critic in istoria secolului trecut.

„Societatea Vril a fost dedicata raului” spune istoricul Michael Fitzgerald. „Prin controlul exercitat de acestia asupra Partidului Nazist, au comis cele mai ingrozitoare orori din istoria umanitatii!”

Ocultistii Vril au facut tot ce le-a stat in putere pt a promova superioritatea rasei Aryane. Asta a insemnat de la asasinate politice la sedinte de spiritism in care erau chemati mortii, sau aducand jertfa umana, si invocand zeitati sau energii misterioase, sau prin orgii sexuale!

Pt a intelege de ce nazistii erau atat de obsedati de ocult, si Vril, trebuie sa ne intoarcem in timp in epoca Victoriana, in tarziul secolului 19, atat Germania cat si M.Britanie erau obsedate de Satanism. Era o vreme in care orice gazda fara respect de sine, visa sa tina o cina urmata de o sedinta de spiritism in jurul mesei rotunde.

De asemenea, exista un interes enorm in misticismul Estului, iar profetii Ocultului asemeni Helenei Blavatsky, credeau ca Europenii sunt urmasii unei rase superioare, descendenti ai creaturilor asemanatoare ingerilor, denumite si Aryani.

Se considera ca acestia au folosit forte misterioase in contructia piramidelor, si au contruit o retea de orase subterane sub Antarctica. Ba mai mult, descendentii acestora urmau a fi gasiti in Himalaia, alaturi de semnul lor, Svastica, simbol hindus de Noroc Bun!

Aceste mituri, cat si altele, au fost imortalizate in opera SF The Coming Race. Acestia s-ar fi scufundat in obscuritate, in lipsa primei conflagratii mondiale, la sfarsitul careia, Germaia era aruncata intr-o anarhie violenta, in care politiciani extremisti si lideri de cult se luptau pt putere. Seful acestora era conducatorul societatii Thule si secta sa interioara, Vryl.

Acestia erau celebrii pt orgiile in care chemau energii oculte, pt a fi „tatii” „rasei superioare” de copii ce avea sa se nasca pt a repopula Germania devastata de razboi! Se spune ca femeile, in timpul acestor orgii, deveneau posedate de spirite si incepeau sa vorbeasca in „limbi”, iar profetiile acestora erau cu seriozitate luate in seama!

Dar cele mai grotesti profetii erau cele in care se sacrificau copii tineri – spune ichael Fitzgerald autor al „Fortele Speciale <stormtroopers> ale lui Satan” – Acestia urmau a fi injunghiati in piept, dupa care le taiau gatul!

La apogeul puterii acestora, in 1920 in Munich, sute de copii au disparut, despre multi se presupune ca au fost omorati in timpul procesiunii oculte, in care erau chemate energiile Vryl! Afirmatiile desi pot parea supralicitate, ororile acestora sunt apa de ploaie pe langa ororile comise douazeci de ani mai tarziun, cand acestia conduceau lumea!

Central societatii Vryl, era gasirea lui Mesia, ce aveau sa-i conduca pe Aryeni la dominatia globala, si eliminarea celorlalte rase, in special a Evreilor. Ei bine, ridicarea acestuia a fost profetita de un spirit, ce s-a denumit: Bestia Apocalipsei!

Intr-o sedinta de spiritism la care au participat fidelii cultului Alfred Rosenberg si Dietrich Eckart, Bestia ar fi spus ca un om numit Hitler va prinde Sabia Destinului, si ii va conduce pe Aryeni la putere!

Peste cateva zile, un tanar sfios cu o aparitie ponosita a inceput sa frecventeze Societatea Thule, iar numele sau era Adolf Hitler. Societatea l-a identificat rapid pe Hitler si potentialul sau oferit de uimitoarea-i personalitate magnetica,  Putea transforma multimi in adulatori isterici, si hipnotiza si pe cel mai puternic om! Puterea parea sa se scurga prin el, in valuri de emotie ce ii aruncau pe toti din jurul lui intr-o nebunie, in anumite momenta parand posedat, multi marturisind ca dadea ochii peste cap, si acestia se roteau liberi in orbita, asemeni comatosilor.

Hitler era devotat paranormalului, pasionat de astrologie, numerologie, de midii psihicie, hipnoza si diviziunea apei, pe scurt tanarul Adolf era gata pt orice ar fi putut sa-i vina in ajutor, pt a-i lumina viitorul, sau a-i da control asupra altora!

In interiorul Societatii Thule i-a intalnit Hitler pe cei ce aveau sa-l ajute sa preia comanda Germaniei, in zoii celui de-al doilea razboi mondial. Rudolf Hess, Heinrich Himmler, Martin Bormann, Dietrich Eckart, Alfred Rosenberg, si Hermann Goering au fost „colegi” cu Hitler in Thule, iar acestia, impreuna cu Hitler, au lansat si promovat Partidul Nazist!

Dar chiar si printre sinistrii, exista un grup in nucleul interior, ce erau mai rai, daca este de conceput! Bormann a fost un Satanist dedicat, spune Michael Fitzgerald.

– „Bormann impreuna cu Rosenberg si Himmler doreau distrugerea Crestinismului, si sa-l inlocuiasca cu o religie cu adevarat oculta, si dupa dorinta lor. Iar impreuna cu Societatea Thule, au si creat partidul ce-i va ajuta in indeplinirea scopului!

In 1933, cand Hitler impreuna cu Nazistii au ajuns la putere, toti membrii sectei au ocupat pozitii cheie, Hess a devenit Deputatul Fuhrerului, Rosenberg Ministrul Reichului al Treilea, Bormann era Sef al Cancelariei Partidului Nazist, Himmler conducea SS si Gestapo, iar Goering comanda Luftwaffe. Doar decedatul Dietrich Eckart, caruia Hitler i-a dedicat Mein Kampf, nu a reusit sa li se alature!

Imediat dupa accesiunea la putere, Nazistii s-au pregatit de dominatia globala. Prima lor fapta, a fost rearmarea, o clara violare a Tratatului de la Versailles, care a incheiat formal Primul Razboi Mondial. Desi protestele Frantei si Marii Britanii erau vehemente, Hitler a intuit corect ca Aliatii se vor intimida in fata razboiului. In 1938, Hitler a anexat Austria, iarasi a fost contestat, iar in anul urmator, majoritatea Europei era sub dominatia sa.

Central ideologiei naziste, era stabilirea Regatului de o mie de ani. Asta urma sa fie facuta prin pervertirea istoriei, si crearea unei noi religii, bazata pe mitologia Aryana, Pt a face asta, Himmler a pus bazele unui centru de cercetari oculte, sub aripa SS, cunoscut ca Ahnenerbe. Acesta a fost instituit pt a demonstra superioritatea genetica a germanilor, legandu-i de rasa mitica a vechilor Aryani. De asemenea, a sperat sa descopere artefacte magice asemeni Graalului Sfant, Sabia Destinului, despre care daca va mai amintiti, a fost folosita pt a-l ucide pe Hristos cand atarna pe cruce. Este posibil sa fi cautat si Arka Marturiei din Ethiopia, spune Michael Fitzgerald: „Ei cautau in mod evident sa se foloseasca de reputatele puteri magice pt interesul personal”

Ahnenerbe a finantat o serie de expeditii megalomanice in cautarea stravechilor orase Aryane din Himalaia, Orientul Mijlociu Bolivia, si Antarctica, de asemenea si-au dedicat eforturi considerabile in exploatarea fenomenelor paranormale, precum ESP, psiihokinetica, impartirea apei, astrologie, magie neagra, de fapt organizatia a cheltuit echivalentul a 10 miliarde de euro din banii de azi, sau aproape cat au cheltuit aliatii in programul de construire a primei bombe nucleare.

Profetirea viitorului era o preocupare importanta pt nazisti. Ahnenerbe continea astrologi, numerologi, si psihici, pt a incerca sa contureze viitorul. Un astrolog, Karl Krafft, a iesit rapid in evidenta, dupa ce a prezis corect tentativa de a-l asasina pe Hitler la Munich 1939.

Hitler a crezut ca reusita astrologica de a-i profeti moartea era o dovada ca zeii Ocultului erau in favoarea Solutiei Finale. L-au lasat intr-i stare de exaltatie mistica.

Cu ochii lucind de incantare, a strigat! Acum sunt multumit! Providenta intentioneaza sa-mi permita sa-mi ating scopul! Prin Ahnenerbe Nazistii au inceput sa creeze viitoarea civilizatie oculta ce avea sa o inlocuiasca pe cea Crestina. Au inceput prin indoctrinarea copiilor cu ideologii Satanice, spune Michael Fitzgeral : Copiii si viitorii liderii SS erau invatati ca compasiunea e o slabiciune, si erau invatati sa sarbatoreasca festivaluri pagane, si sa participe in ceremonii oculte!

Himmler s-a autroproclamat Isus Intunecatul, si era serios! A conceput planuri pt stabilirea de temple pagane prin intreaga Germanie dupa razboi, temple ce aveau sa inlocuiasca bisericile, iar pe fiecare altar ar fi stat o copie a cartii lui Hitler: Mein Kampf!

O noua religie cu centrul in jurul castelului Wewelsburg era planuita. Avea sa fie un Vatican ocult, care ar fi sarbatorit toate relele. Colegii urmau sa educe urmatorii lideri ai Germaniei oculte, in mediere Psihica, hipnoza, divinizare. Muzee si galerii urmau a gazdui asemenea artefacte precum Sfantul Graal, Sabia Desinului, si Arka Marturisirii. De asemenea, aveau sa fie laboratoare de cercetare, dedicate gasirii de noi energii, precum Vril, pentru a propulsa navete spatiale catre stele. Pentru ochiul modern, preocuparile nazismului pt ocult par complet nebunesti. Era pura nebunie, sau ceva mai sinistru la mijloc. Desi suntem tentati sa catalogam drept nebunie, dar multi cred ca Hitler era cu adevarat posedat de forte rele.

Hermann Rauschning, un prieten de-al lui Hitler, si stenograf al marturiilor sale, scria: Nu ajuta sa te poti gandi la Hitler ca la un medium, caci mediumul e posedat, fara nici un dubiu. Hitler era posedat de forte ce erau dincolo de limita la care un individ poate fi denumit drept „instrument temporar””

Edited by Josef_Mengele, 19 January 2013 – 02:58.

https://forum.softpedia.com/topic/906154-hitler-si-cultul-satanic-secret-din-centrul-germaniei-naziste/

////////////////////////////////////////////

 

“Condamnati la fericire”, un film despre experimentul comunist din Romania

Luni, 23 august, la ora 22:10, pe TVR1, se va prezenta filmul Condamnati la fericire–Experimentul comunist in Romania.  Transmiterea filmului va fi precedata, la ora 21, de o discutie in care voi interveni si eu in direct, de la Washington.

La 23 septembrie 2008, Parlamentul European a adoptat Declaratia privind proclamarea zilei de 23 August drept “Ziua europeana a comemorarii victimelor stalinismului si fascismului”, data de 23 August fiind aleasa ca referire la ziua de 23 August 1939, ziua semnarii Pactului Molotov-Ribbentrop.  Comemorand aceasta zi cu consecinte nefaste (declansarea celui de-al II-lea razboi mondial cu ale sale hecatombe fara precedent, sfartecarea teritoriului tarii, Holocaustul, masacrele si deportarile in masa, sovietizarea Europei de Est si Centrala, lagarele si inchisorile comuniste), Romania se manifesta ca parte a marii familii europene.  Dar acest lucru trebuie facut oficial, prin decizia institutiilor abilitate ale statului de drept.  In baza dreptului international, crimele de razboi si crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile.  Instructiunea Parlamentului European a fost ca aceasta Declaratie sa fie transmisa parlamentelor nationale pentru a actiona in consecinta.  Poate ma insel eu, dar pana la ora actuala nu stiu ca Parlamentul Romaniei sa fi actionat in directia adoptarii oficiale, prin Lege, a zilei de 23 August ca zi comemorativa a victimelor stalinismului si fascismului, in conformitate cu Declaratia Parlamentului European.   Declaratia de la Praga din iunie 2008 care a dus la aceasta pozitie a Parlamentului European a fost semnata de multe persoane din Romania ori de origine din Romania. Intre altii, au semnat aceasta Declaratie domnii Crin Antonescu, Laszlo Tokes, Cristian Preda, Valeriu Stoica si Sever Voinescu.  Intre sutele des semnatari notez aici doar cateva nume de intelectuali din Romania ori originari din Romania, oameni cu viziuni adeseori diferite dar convinsi de necesitatea acestui demers: Dragos Paul Aligica, Liviu Antonesei, Catalin Avramescu, Radu Carp, Adrian Cioflanca, Andrei Cornea, Rodica Culcer, Ana Maria Daranga, Caius Dobrescu, Angela Furtuna, Raluca Grosescu, Bogdan Cristian Iacob, Sorin Iliesiu, Sorin Lavric,  Mircea Mihaies, Angelo Mitchievici, Ioan T. Morar, Vlad Muresan, Carmen Musat, Mihail Neamtu, Andrei Oisteanu, Damiana Otoiu, Viorel Padina, Luiza Palanciuc, H.-R. Patapievici,  Cristian Patrasconiu, Ovidiu Pecican, Zoe Petre, Mircea Platon, Lavinia Stan, Radu Stern, Ioan Stanomir, Ovidiu Simonca, Mihai Sora, Lucian Turcescu, Cristian Vasile.  Poate ca a sosit momentul ca PNL, PDL si UDMR sa intieze un proiect de lege care sa fie supus votului Parlamentului in acest sens.

http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?reference=P6_TA(2008)0439&language=EN

Asociatia “21 Decembrie” si IICCMER s-au adresat Guvernului Romaniei cu propuneri concrete legate de instituirea a doua zile comemorative: cea europeana (23 August) si 21 Decembrie ca zi comemorativa a victimelor comunismului in Romania.  Asteptam in continuare raspuns.

Scenariul filmului a aparut, in 1991, sub egida grupului de editori al Fundatiei “EXO” (Sibiu-Brasov, Astra & EXO). Prefata, intitulata “Despartirea de comunism” a fost scrisa de fostul disident, filosoful, prozatorul si jurnalistul Vasile Gogea, in acea perioada redactor-sef al revistei Astra unde il avea ca principal colaborator pe Leonard Oprea.   Scria el cu acel prilej: “Profesorul Vladimir Tismaneanu a epuizat–am putea spune–toate formele de ‘despartire de comunism’: biografic, bibliografic si, nu in ultimul rind, geografic”.  Filmul incepe astfel:

“Sute de mii de victime, destine sfaramate, generatii private de sansa contactului cu lumea exterioara, o economie prabusita si o stare morala la pamant:  iata in cateva cuvinte in ce consta mostenirea istorica a comunismului romanesc”.

Concluzia propunea un intreg program de arheologie a terorii:  “Executia lui Ceausescu din 25 decembrie 1989 inchide o pagina macabra din sangeroasa si atat de putin cunoscuta istorie a comunismului romanesc.  Autopsia cadavrului acelui partid care l-a facut posibil pe Ceausescu ramane inca de facut”.  Am lucrat de-a lungul anilor in in Arhivele CC al PCR (aflate in anii 90 in custodia Marelui Stat Major), am descoperit documente tinute decenii sub pecetea tainei, menite sa lumineze mecanismele puterii comuniste. Le-am oferit, de cate ori mi-au solicitat acest lucru, colegilor mei, unele au fost publicate in revista  Sfera politicii.  In 1998, daca nu ma insel, TVR a transmis un serial realizat de Octavian Serban pe baza unor lungi dialoguri purtate cu mine la Washington cu tema “Comunismul romanesc: Mit, mistificare, adevar”.  In 2003, aparea cartea mea Stalinism for All Seasons. Editia romaneasca aparuta la Polirom cu titlul Stalinism pentru eternitate,  in traducerea Cristinei Petrescu si a lui Dragos Petrescu, a fost lansata in vara anului 2005.  Indeosebi in ultimii zece ani, istoricii, politologii si filosofii din tara ori din strainatate au publicat enorm, s-au scris doctorate, s-au infiintat institute si sectii de cercetare legate de perioada dictaturii comuniste, de totalitarism, de istoria recenta a Romaniei si a Europei de Est.  Memorialul de la Sighet a devenit un memento al constiintei democratice, un punct central al reflectiei istoriografice si al recuperarii unei memorii netrucate.  Au fost facute filme documentare esentiale, de la Memorialul durerii la Cold Waves.  In decembrie 2006, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, presedintele tarii, Traian Basescu, a condamnat acel regim, pe intreg parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal.  Raportul Final a fost publicat la Humanitas in 2007. Tot la Humanitas a aparut primul volum din seria de documente consultate de membrii si expertii Comisiei Prezidentiale (editori: Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Gosu).  S-au deschis Arhivele Nationale, au fost publicate lucrari importante sub egida CNSAS, IICR si INMER.  In momentul de fata IICCMER, in noua structura si cu noul mandat (care include si analiza consecintelor comunismului), continua actiunea de confruntare cu trecutul, ceea ce germanii numesc Vergagenheitsaufarbeitung.  Acest demers este cu atat mai necesar cu cat, mai cu seama in ultimii ani, s-au intensificat tendintele negationiste, a prins contur un anti-anticomunism ostentativ, cinic si frivol, se observa frecvente puseuri comunostalgice.

În acest an, Universitatea de Vară  de la Râmnicu Sărat va analiza modalităţile de amintire şi reamintire sub raport istoric şi biografic a perioadei 1944-1989. Studenţii participanţi vor fi invitaţi să reflecteze asupra diferitelor aspecte ideologice, sociale şi politice ale comunismului. Întrucât efectele acestei perioade încă sunt resimţite la nivelul societăţii româneşti, o mai bună cunoaştere a trecutului recent va ajuta la aprofundarea înţelegerii realităţilor prezente. Contactul cu trecutul va fi realizat, pe de o parte, prin dialogul direct cu cei care au fost martori şi victime ale sistemului represiv comunist, iar pe de altă parte, prin intermediul lectorilor, nume prestigioase pentru cercetarea comunismului românesc şi est-european, dar şi a perioadei post-decembriste. Universitatea de vară organizata de IICCMER cu sprijinul Fundatiei Konrad Adenauer se va desfăşura la Râmnicu Sărat în perioada 22-28 august.

Lupta pentru cunoasterea adevarului istoric, lupta impotriva amneziei si pentru justitie politica si morala continua.  Ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitarii trebuie sa devina o etica a democratiei romanesti.  Analiza si condamnarea comunismului implica autopsia unui cadavru care inca misca.  De aici si rezistentele, obstructiile si tergiversarile.

Iata anuntul din Programul TVR:

Condamnati la fericire–Experimentul comunist in Romania. Documentar, Romania, 1992.

Film scris şi prezentat de Vladimir Tismăneanu. Regia: Dinu Tănase. Filmul analizează soarta tuturor celor cărora comunismul le-a vrut binele cu sila. Document zguduitor, pelicula vorbeşte despre această stranie fericire, impresionant cu atât mai mult cu cât sunt folosite doar imaginile oficiale ale propagandei comuniste. Parăzile, discursurile, zâmbetele şi aplauzele furtunoase pe care le vedem este ceea ce comunismul a vrut să fie văzut.

“Condamnati la fericire”, un film despre experimentul comunist din Romania

///////////////////////////////////////////

Mesianismul comunist sub microscop:

Dialog cu Catalin Stefanescu la “Garantat 100%”

A fost o mare bucurie intelectuala sa dialoghez cu Catalin Stefanescu. Iata linkul la acea discutie pe care pretuitul moderator o numeste “o sectiune prin comunismul romanesc”. Prob, elegant, pertinent–aceste cuvinte surprind, cred, stilul jurnalistic al lui Catalin Stefanescu. Cand examinam comunismul in genere si pe cel din Romania in particular, este dezirabil sa lasam prejudecatile de-o parte si sa intelegem ca vorbim despre o poveste serioasa, o tragedie istorica ale carei consecinte sunt departe de a fi disparut. Niciodata o societate, asemeni unui individ, nu poate functiona normal in absenta asumarii trecutului. O citez pe ganditoarea politica germana Gesine Schwann care a vorbit despre forta distructiva a tacerii. Viitorul exista in trecut, iar fara a administra acest trecut devenim, spre al- cita pe Rene Char, citat de Hannah Arendt, mostenitorii fara un testament.

Se poate dialoga cu nostalgicii, sa spunem, ai Cenaclului “Flacara”? Poate am fost prea sever cand am vorbit despre spalarea creierului prin spectacolele paunesciene, dar nu vad cum un om onest poate ignora functiile acestui tip de circ politic cu vestminte poetice si muzicale. Cum putem ignora marile manipulari ale propagandei comuniste? Pledez pentru decriptarea mecanismelor de legitimare a dictaturii. Cenaclul “Flacara” traia prin atmosfera de ritual cultic. Paunescu a semanat cu un Evtusenko, dar a facut pactul cu sistemul, s-a lasat utilizat, cu aparenta sa non-conformista, pentru a servi scopurile tiraniei. Este, asadar, important sa exploram metamorfozele tiranofiliei in secolul XX. Urcusul lui Paunescu a fost enorm, la fel si degringolada sa. Sigur, periodizarea unor asemenea itinerarii, dar nu prin ignorarea rinocerizarii unor intelectuali influenti.

Regimul totalitar comunist era inspirat de ideologie, era o ideocratie. Unii spun ca Paunescu ii proteja pe artistii care puteau sa participe la acele spectacole. Raspund, citandu-l pe Mihail Sebastian care nota cuvintele unui jurnalist francez care spunea ca exista proximitati care angajeaza. A sta langa Paunescu in faza delirului cultic era o asemenea proximitate maculanta. A fi presedintele Uniunii Scriitorilor in ultima faza a dictaturii era o abdicare ignobila. “Raportul Final” este un probatoriu, cartile mele (si nu doar ele, ma grabesc sa adaug) sunt tentative analitice care aduc elemente istorice necesare intr-un asemenea gest simpbolic. Concesiile lui Paunescu nu au fost cele ale unui trepadus minabil, precum Nicolae Dan Fruntelata. Ele au fost imense, pe masura talentului sau tradat.

Discutam dtspre natura profunda a terorii comuniste. De ce uitam intensitatea terorii? Amintesc teoria verbelor de senzatie la Wittgenstein, deci non-transmisibilitatea senzatiei de durere. Istoricul Florin Turcanu vorbea despre exorcismul prin cunoastere. Deci, pe langa justitia politica, purificarea are loc si prin cunoastere. O istorie a totalitarismului cere si intelegerea colaborationismelor. De aceea ste nevoie de un document statal precum discursul de condamnare a comunismului din 18 decembrie 2006. Masha Gessen sustine, pe buna dreptate ca tocmai esecul condamnarii PCUS explica ascensiunea regimului Putin. Daca vrem despartiea de logocratia comunista, trebuie sa demistificam teocratia comunista, logosul sau, teologia sa politica. Ce mesaj se poate oferi celor care cred ca simplul fapt ca au trait sub comunism i-ar expune stigmatului? Evident, nu e vorba despre toti cei care au facut parte din partidul comunist, ci despre aparatele politice, ideologice, securiste. Comunismul a fost o modernitate deturnata, a definit, pentru multi oameni, cadrele lor existentiale.

Prabusirea comunismului a fost pentru multi oameni o iesire din ceea ce parea etern. De aici, si criza axiologica care a urmat. “Raportul Final” a pus sub semnul intrebarii, in chip documentat, paradigma ceausista a istoriei nationale. Dar discutia trebuie purtata in parametrii civilitatii. Se poate face o tipologie a reactiilor de tip anti-anticomunist, de la Ion Iliescu la neo-stangisti? De ce reactuoneaza alergic stanga contemporana la evidentierea similitudinilor dintre comunism si fascism? De ce se minimalizaza faptul ca NSDAP, paritdul nazist, era unul care isi mentinea in nume cuvantul “socialist”? Ii multumesc lui Catalin Stefanescu pentru ca a facut posibil un dialog dezinhibat pe teme de o fierbinte actualitate.

http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-344882

De asemenea:

Garantat 100%: Cătălin Ştefănescu în dialog cu Mircea Cărtărescu

Mesianismul comunist sub microscop: Dialog cu Catalin Stefanescu la “Garantat 100%”

////////////////////////////////////////////

Sovietismul, nazismul, islamismul și liberalismul de stânga care le-a aderat – proiectul cursului

Este  al treilea, epicentrul conceptual actual al contemporanului doctrinar antisemitism – panislamism, care actualizează trimiterea la obiectivele sale – transformare violentă a lumii – întreg arsenalul european de pre-nazistă și rusă pre-sovietice ( „Protocoalele Înțelepților Sionului“ calomnie de sânge, etc …) de antisemitism, precum și stocurile de anti-semitism Nazist și sovietic. Mai ales populare (deși acest fapt este în umbra) a apărut natsifitsirovanny sovietic anti-semitism sub masca și sub masca anti-sionismului a penetrat religioasă și ideologia seculară a diferitelor țări și popoare, în special arab-musulman, iar apoi prin intermediul lor – de Vest. Fiind el însuși o doctrină „hibrid“, Sovietul natsifitsirovanny anti-semitismului, la rândul său, devine o parte integrantă a noului „hibrid“ formațiuni anti-semite. Acest lucru te face să te uiți atent la el.

2. Nazificarea ideologiilor sovietice și post-sovietice

Ideologia statului: istoria și istoria naționalizării

Cum a apărut antisemitismul nazist sovietic? Care a fost procesul de nazificare a ideologiilor sovietice, când a început și a fost numit?

Nazificarea este procesul de stăpânire a ideilor naziste fundamentale în sistemul de argumentare a unor alte ideologii „indigene” – atât oficiale, cât și produse în societate. Spre deosebire de doctrinele naziste, acele ideologii care, în timp ce stăpânesc ideile naziste, își păstrează specificul, pot fi numite paranoice. Această ideologie parantistică „hibridă” a devenit în anii ’70 și ’80 anti-sionismul sovietic, dezvoltat de aparatul propagandistic de partid.

La acea vreme, descoperirea unor similitudini între nazism și stalinism, între nazism și comunism a devenit baza pentru înțelegerea totalitarismului și a devenit aproape un factor decisiv în procesul de auto-descoperire a anilor ’60 societății sovietice. Dar fascinația cu această descoperire, absolutizarea din total, care a unit nazismului și comunismului, de multe ori a dus la neglijarea specifice, care le diferențiază. Între timp, comunismul rusesc pentru nici un obiectiv și principiile enunțate, nici prin axiome sale, și anume Sistemul de declarat (deși camuflat) valori creștine, implicit modificarea și nici în dependența lor de progresul științific și tehnologic nu identică cu nazismul, cu instalațiile sale anti-moderne, cu apelul său pentru o întoarcere la natură, în lumea păgână pre-creștină. Sovietism mesianic ca un fel de civilizație holistică sa format pe pământ rusesc, în conformitate cu unele dintre tendințele dominante ale culturii ruse, la fel ca nazismul mesianică a crescut pe teritoriul german ca produs și în același timp renaștere a culturii germane. Și acestea sunt rădăcinile noastre, oferind tot mai multe noi lăstari, sunt de interes special, din cauza înrădăcinarea cultural și istoric al ideologiilor mesianice nu numai determină probabilitatea reapariției lor, dar, de asemenea, (după caz), posibilitatea vzaimoadaptatsy lor. Dacă nu ar fi rădăcinile lor, nu fi auto-gunoit sol, răsaduri și butași nazismului în Rusia ar fi la fel de sigur ca acestea sunt, în cele din urmă, securitatea în țară pentru democrație înrădăcinată în cultura.

Fără îndoială, supraviețuirea ideilor naziste în Rusia, precum și rusă în Germania, arată apropierea de paradigme culturale, au format baza ideologiilor comuniste și naziste. Suntem în primul rând vorbim despre opoziția maniheistă a două culturi – Rusă spiritual și spirituală germană – „non-spirituală“, mercantil civilizația Vestului, a cărui expansiune la est este explicația mitologică a unei conspirații evreiești din întreaga lume cu scopul de a domina lumea. Este caracteristic faptul că versiunea nazistă a mitului a fost creat de un nativ din Rusia, Alfred Rosenberg, incluse în lucrarea sa „Mitul secolului XX,“ contextul principalelor idei create de poliție „Protocoalele Înțelepților Sionului“ secrete rusești au fost traduse în limba germană în 1923. Această apropiere de origini culturale, uneori amintind de vase comunicante au contribuit și contribuie la faptul că unul butași de arbori au fost grefate la altul cu ușurință. Dar dacă ideologii denazificare reduse la necesarul net de finanțare, la un simplu transfer al ideilor naziste și consumul lor în forma sa originală (care, desigur, de asemenea, are un loc, mai ales acum, în post-sovietică, democratizat fărădelegii Rusia), dacă nu le vezi pe de o e n s, n lor un t y p și dacă e și y și în structura ideologii indigene, putem ajunge la o idee falsă de oportunism pură a acestui fenomen și, în consecință, iluzii cu privire la posibilitatea de a depăși aceasta înseamnă ca oportuniste și pur politice. Între timp, procesul de denazificare, numerotare istorie mai mult de treizeci de ani, care a început în Uniunea Sovietică și a continuat după prăbușirea acestuia, este puțin probabil să fie redusă la situația. El are condiții profunde istorice și ideologice și politice, care de clarificare – o condiție necesară (deși nu suficientă) pentru un răspuns eficient la acesta.

Denazificare ideologiei sovietice – partidului-stat, pe de o parte, și publicul (care este inițiată în afara ordinii de partid), celălalt – pentru prima dată în mod deschis sa manifestat abia după războiul de șase zile. Dar, în cei 30 de ani, sub conducerea și cu participarea directă a doctrinei mesianicǎ comuniste ruso-imperiale a lui Stalin a fost format într-un context modificat la sfârșitul anilor ’60 și au fost VC.

https://materiale.pvgazeta.info/utilizator-201/sovietismul-nazismul-islamismul-si-liberalismul-de.html

////////////////////////////////////////////

 

UNDE NU-I CAP, NE PLOUA si IN GURA …România exportă apă în Ungaria, în timp ce în țară se dă apă cu porția – Seceta și canicula distrug culturile în țară

SURSĂ: Realitatea PLUS

AUTOR: REALITATEA.NET

În timp ce peste 70% din țară se confruntă cu secetă, iar apa este raționalizată în mai multe zone, România exportă apă pentru irigatii în Ungaria.

Asta în timp ce culturile noastre se usucă pe câmpuri, iar fermierii pierd sute mii de euro din cauza secetei.

Vecinii se bucură de irigații și fac agricultură cum știu mai bine, cu apă importată din Mureș.

Fermierii din Ungaria au sisteme de irigații ultraperformante și culturi sănătoase. Totul, pe fondul unui contract vechi de 40 de ani, apa se exportă prin Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare. Cererea este oricum mult mai mare decât se poate exporta. Comanda maximă către vecinii maghiari este de 1,5 milioane de metri cubi.

În România, 70% din suprafață este afectată de secetă pedologică, potrivit ministrului Mediului – Tanczos Barna. Sunt câteva zone afectate de secetă puternică, iar trei săptămâni, fenomenele extreme vor fi urmate de un nou val de căldură.

„Cele 40 de lacuri stratetegice sunt la un grad de umplere de 68%, dar sunt zone în care bazine hidrografice sunt afectate puternic de secetă, iar unele bazine au secat total. Aceste date sunt îngrijorătoare, iar următoarele 3 săptămâni vor fi caracterizate de aceste fenomene extreme și urmează un nou val de căldură, care va amplifica acest fenomen de secetă.

Noi urmărim în momentul de față rezervele de apă a localităților în zonele critice. Cele mai mari probleme apar acolo unde apa se obține prin foraj, iar o dată cu seceta a crescut foarte mult consumul de apă, de aceea am făcut apel la un consum rațional de apă potabilă. Apa potabilă presupune costuri uriașe cu transport, tratare și nu putem să consumăm de 5 ori, de 10 ori mai mult în această perioadă”, a declarat ministrul Mediului – Tanczos Barna.

https://www.realitatea.net/stiri/actual/romania-exporta-apa-in-ungaria-in-timp-ce-in-tara-se-da-apa-cu-portia-seceta-si-canicula-distrug-culturile-in-tara_62c6ebbfa9c42c31276b2e82

////////////////////////////////////////////

Secretul „Experimentului Philadelphia”: 4 bobine conice care acţionau asupra timpului şi spaţiului?

Celebrul „experiment Philadelphia” din 1943 a fost o experienţă secretă efectuată de Marina SUA în 1943, cu scopul de a testa efectul unui câmp magnetic puternic asupra unei nave de suprafaţă. Conform unor mărturii, nava experimentală a dispărut de la docul din Philadelphia şi după câteva minute a apărut în alt doc, din Norfolk, Newport Mews, în regiunea Portsmouth. Ulterior, nava a dispărut din Norfolk şi s-a reîntors în portul Philadelphia, în numai câteva minute. Alți participanți la experiment, ca de exemplu, Al Bielek, susține că, în momentul experimentului din 1983, a sărit peste bordul navei Philadelphia care era „suspendată într-un nor uriaş”. În loc să aterizeze în ocean, în largul Philadelphiei, el s-a trezit într-o bază de cercetări din Long Island, New York. Era anul 1983. 40 de ani trecuseră instantaneu. Citiți mai multe despre experimentul Philadelphia AICI: Experimentul Philadelphia sau Miraj: cel mai celebru experiment de teleportare.

Cum a fost posibil acest eveniment? O călatorie în spaţiu şi timp? Ce s-a întâmpalt de fapt? Se pare că datorită generatorului de câmp electromagnetic – generatoarele (căci de fapt erau patru bobine conice), aflate la bordul distrugătorului, au ridicat frecvenţă de vibraţie a întregului ansamblu până la acea frecvenţă corespunzatoare spaţiului şi timpului unde au fost proiectaţi pentru câteva momente, circa 5 minute. Cele patru bobine acţionau, prin funcţionarea lor, asupra celor patru coordonate, primele trei asupra dimensiunilor spaţiale realizându-se deplasarea în spaţiu şi a patra bobină acţiona asupra dimensiunii temporale realizând deplasarea în timp. Funcţie de vibraţiile primelor trei se stabileşte locaţia spaţială, iar funcţie de vibraţia celei de a patra – temporală – se stabileşte locaţia temporală a universului respectiv.

Pionerii acestui experiment au fost de fapt, Tesla şi Edison (care au construit iniţial aparatura pentru desfăşurarea acestui experiment), dar care a fost finalizat de Einstein.

Secretul „Experimentului Philadelphia”: 4 bobine conice care acţionau asupra timpului şi spaţiului?

////////////////////////////////////////////

Un mare clasic: Thomas HardyScris de Nicolae Breban în Editorial Din numărul: Nr. 06 / Iunie 2022 1 iunie 2022

Declaraţi într‑un interviu că prin Dostoievski aţi descoperit marile calităţi ale romanului. Ceea ce numeaţi într‑un loc tema, ritmul, dialogul, personajele…Trebuie mereu să ne întrebăm ce e cu romanul… Cultura are nevoie totdeauna de un gen dominant, de un spirit care să susţină întregul eşafod cultural. Au fost dramele elisabethane şi cele clasice franceze, în secolele XVI‑XVII, a fost poemul filosofic de la Dante la Goethe… Pe la începutul secolului al XIX‑lea a apărut romanul, cu Balzac şi Tolstoi, înainte de asta „cronicile epice” ale lui Walter Scott, urmate, pe solul englez, de un Fielding sau Thackeray. La începutul secolului nostru, cum spuneam, „profitând”, ca să zic aşa, de o criză a stilului şi audienţei filosofiei, romanul „total”, romanul problematic s‑a insinuat cu succes pe terenul rămas oarecum neocupat şi a propus marile viziuni ideatic‑epice semnate de un Musil, de Joyce. Între anii 1830‑1870, doi titani, Balzac şi Tolstoi, au impus romanul ca „gen major”, înălţându‑l de la genul de servitoare, care până atunci se adresa inimilor romanţioase din provincie, care ilustra unele gusturi populare. După aceşti doi titani s‑a afirmat mult romanul burghez, cum se spunea înainte. Iar marii scriitori din anii ’20, Kafka, Thomas Mann, Proust, au impus romanul problematic, romanul care tinde uneori şi reuşeşte să se substituie unui discurs filosofic, unei concepţii despre lume. Şi, într‑adevăr, printr‑o slăbire a filosofiei, a interesului faţă de filosofie, printr‑o anemiere sau specializare extremă a limbajului filosofic, un tip de roman, nu romanul de tip naturalist sau sud‑american, ci romanul problematic de tip Proust, Mann, Joyce, Hesse, Sábato poate acoperi zonele atât de prestigioase ale speculaţiei filosofice, ale istoriei ideilor. Deci, ăsta e romanul… Probabil şi pentru că momentul marelui poem a trecut, poemul epico‑liric, filosofic, poemul amplu de la Ariosto, Dante până la Goethe. Poezia şi‑a restrâns aria de reprezentare. Cultura are nevoie de un asemenea stâlp de susţinere a întregii suprastructuri culturale. Dar, în acelaşi timp, romanul răspunde foarte bine nevoii de consum, aş zice, prin elementele senzaţionale pe care le propune. În roman se topesc atâtea genuri: eseu, publicistică, poezie… Mai ales publicistică, jurnalistică, chiar teatru! Romanul mai are un atu enorm, dacă vorbim de unul dintre elementele fundamentale ale romanului – dialogul. Prin dialog, romanul permite intrarea în conflict. Foarte mulţi prozatori de azi nu folosesc dialogul. Poate nici nu‑l stăpânesc bine. E o întreagă tehnică a dialogului. Mai ales, cum o făceau ruşii sau francezii. Prin dialog, povestitorul are enorme privilegii de a pune în contact direct lectorul cu realitatea. Sigur, lectorul se află în contact cu realitatea şi când naratorul povesteşte ce se întâmplă, dar rămâne un dubiu. Da, da, aşa se întâmplă… Şi… oricât de mare este prestigiul autorului, lectorul rămâne puţin în dubiu. Şi atunci, prin dialog, autortul îl pune pe lector cu brutalitate în mijlocul existenţei. Sub ochii lui se întâmplă conflictul şi, atunci, crede. De fapt, ce vrem noi, autorii, să facem? Vrem să fim crezuţi şi apoi să‑l târâm pe lector cu noi, să‑l ducem, să‑l scoatem din viaţa lui, din destinul său limitat şi previzibil. Să‑l ducem pe „marile câmpii ale vânătorii”, cum se spunea în romanele pionerilor americani.Spiritul tragic mai poate fi exprimat de romanul secolului nostru?O să‑ţi spun un lucru surprinzător, scandalos. De la Thomas Hardy nu cred că mai există spirit tragic în romanele secolului al XX‑lea. Thomas Hardy e ultimul autor la care mai găsim spiritul tragic. Ce e spiritul tragic? Ce mai e pentru noi spiritul tragic? La greci, spiritul fatalist, fatumul, moira. Acea carcasă metalică cu care ne naştem şi de care nu putem scăpa. Istoria lui Oedip este, în acest sens, simbolică şi edificatoare. Sau spiritul tragic, aşa cum îl vede Hegel, ce se naşte când un om, un anumit individ crede cu putere inexorabilă că întruchipează el însuşi legea. Hegel vorbeşte mult de Antigona şi Creon. Amândoi, şi tiranul, stăpânul cetăţii, şi Antigona, au nebunia să întruchipeze legea. Tiranul, legea cetăţii, statul‑cetate, care nu admite trădarea pentru că asta ar implica ruina, dispariţia cetăţii, a societăţii umane. Iar Antigona se întruchipează în legea tribului, a sângelui. Sora Antigonei o sfătuieşte să cedeze pentru că trăieşte în cetate, pentru că Creon are de partea lui şi aristocraţia, şi războinicii. Prin sora Antigonei, vorbeşte bunul‑simţ – simţul nostru modern. Sora Antigonei a influenţat toată literatura modernă, pentru că în literatura modernă Antigona ascultă de sfatul sorei şi cedează. Însă Antigona nu cedează, ea se închipuie o păstrătoare a tradiţiei, în sensul fundamental, abisal, în sensul zeiesc. Ea devine o zeiţă, şi nu e mai puţin dramatică. În acest fel, Hegel spune că ei au un anumit tip de nebunie. Hegel nu o numeşte nebunie… Dar este o formă de nebunie să vrei tu, un muritor, să devii lege şi să acţionezi ca o lege.Ei bine, psihologia noastră nu mai trăieşte astfel de tragedii. E diferenţă între drame şi tragedii. Dramele apar mai ales din neînţelegere. Neînţelegerea este solul conflictual al dramelor moderne. Între Creon şi Antigona nu este nici o neînţelegere. Amândoi comunică foarte bine, amândoi îşi exprimă un punct de vedere, amândoi mor, amândoi plătesc pentru un lucru foarte bine definit, foate clar. Pe când în epoca modernă apare neînţelegerea, care duce la dramă, dar niciodată la tragedie. Thomas Hardy este ultimul romancier al lumii la care apare tragicul. Îl vedem în Tess d’Uberville. Acea fată care se află între înger şi demon. Thomas Hardy are, ca şi Dostoievski, personaje‑proiecţii. Vedeţi cât de puţin realişti sunt, în fond, Dostoievski şi Thomas Hardy, deşi folosesc atât de bine elementele realismului! Personajele mari sunt simbolizate, ca şi la Dostoievski, ca şi la Puşkin. Hardy, cred, e şi ultimul mare scriitor la care găsim sentimentul naturii. Atât de prezentă, atât de concretă! La ceilalţi mari scriitori europeni, aproape că nu mai este decât o formă de proiecţie a unui coşmar sau a unui vis de iarnă, în Muntele magic. Dar în toată opera lui Hardy trăim în natură. Parcă e un ţăran genial, pe care în orice face, în orice situaţie s‑ar găsi, natura, animalele îl salvează. Hardy are şi un ucenic – D.H. Lawrence, cel care a făcut scandal cu Fii şi îndrăgostiţi şi, mai ales, cu Amantul doamnei Chatterley. Şi la D.H. Lawrence constatăm aceeaşi tuşă fericită a naturii, şi la D.H. Lawrence eroii se află în natură, naturalul este amestecat cu artificialul, cu socialul. Însă la Hardy eu am trăit senzaţia paradisiacă, surprinde capacitatea omului de a trăi în natură. Omul îşi trăieşte dramele sale particulare şi izolarea spirituală, dar natura este mereu prezentă, i se opune şi‑l ajută. E teribilă scena în care, după ce‑l omoară pe Vick, Tess fuge de acasă şi rătăceşte printr‑o pădure, şi pădurea o primeşte, o ocroteşte, aproape o asimilează. Briza o înconjoară blând, copacii o protejează şi, la un moment dat, Hardy are un aparté de un tip apropiat de modernism. Hardy spune: „Cititorule, o să te miri că pădurea se poartă aşa de blând şi de protector cu această criminală, cu această femeie care şi‑a omorât bărbatul”. Apoi adaugă: „Ei, ce să‑i faci, natura are alte legi decât umanitatea”. Aceasta e abisalitatea, de fapt. Iată un imens, un mare clasic – Hardy, despre care, din păcate, vorbesc foarte puţin modele literare de la Paris şi de la New York. Modelele acestea în capitalele care dau totul nu‑s pentru construcţiile astea vaste, ci mai degrabă pentru agreabilul mic.■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei RomâneNicolae Breban

Dostoievski – un scriitor dubios?

Scris de Nicolae Breban în Editorial Din numărul: Nr. 05 / Mai 2022 1 mai

Avem scriitori care excelează prin psihologie?Caragiale, în nuvele. El arată ceea ce admirăm atât de mult la Proust, la marele Proust: are acea nepărtinire, ca a lui Dumnezeu, care nu numai că îşi creează fiii, dar îi iubeşte pe toţi la fel. Şi dacă lui Dumnezeu îi este greu să‑şi înţeleagă uneori fiii recalcitranţi, autorului îi este şi mai greu. De aceea, observăm la foarte mulţi scriitori importanţi această tremurare a mâinii. Înaintând în ţesătura cărţii, la un moment dat, ei cad mai mult sau mai puţin în maniheism, devin cumva moralişti, ceea ce în viaţa adevărată nu se întâmplă, şi ceea ce nu se întâmplă la Dostoievski, marele revoluţionar în tipologie… Sau la Shakespeare!Când l‑aţi descoperit cu aceşti ochi pe Dostoievski?Chiar în timpul liceului… Şi pe Dostoievski l‑am descoperit tot din întâmplare. Eram la o mătuşă de‑a mea, la ţară, la care mergeam în vacanţă. Mătuşa mea, sora bunicii mele, Wilhelmine Böhmler, avea o prăvălie în satul Vărădia‑Caraş, unde, cu 2000 de ani înainte, se afla Arcedava, cetatea lui Burebista, şi unde se vorbeşte o limbă foarte apropiată de limba latină. Acolo era notar Paul Nica. Avea cea mai frumoasă bibliotecă din sat şi mi‑a permis să împrumut cărţi. Am sorbit această bibliotecă cu o savoare fără margini, încât Paul Nica, sărmanul, îi spunea bunicii mele că eu nu‑i citesc cărţile. I le înapoiam prea repede. La un moment dat chiar m‑a întrebat din cele patru volume ale Contelui de Monte Cristo. Atunci i le‑am povestit pe toate, cu amănunte incredibile. Acolo, printre alte multe cărţi, am găsit o broşură, de un format mai mare decât cartea normală, cu coperţi de hârtie de ziar. Era un roman‑gazetă, scos de o editură care voia să facă bani, al cărei autor era Dostoievski. Eu nu ştiam cine e Dostoievski. Am bănuit eu că e un slav. Pe copertă era desenat un fel de mujic cu cizme, cu părul lung şi cu cravaşă în mână, care biciuia o femeie. Probabil că era un fragment din Fraţii Karamazov. Era un mic rezumat făcut de un editor mărunt, ca să vândă cartea. Aşa am intrat prima oară în contact cu Dostoievski, care m‑a năucit. A fost ca o vedenie, ca un coşmar. Cei din jurul meu nu ştiau de el. Tatăl meu nu ştia cine‑i Dostoievski. De altfel, ruşii nu erau aşa de cunoscuţi în România. Mai târziu, când eram la Bucureşti, pe la 18 ani, am găsit o cărţulie verde în Biblioteca Arlus, pe care scria: Lermontov, Un erou al timpului nostru. Am luat‑o şi am rămas şocat de cartea asta, care până azi mă urmăreşte. Lermontov, care înaintea lui Stendhal şi a lui Dostoievski a ilustrat motivul dublului. Am întrebat pe cei pe care îi vizitam aici, la Bucureşti, de Lermontov. Nu ştia nimeni de acest prozator. Unii mi‑au spus că e un sovietic… Dostoievski a devenit cu adevărat cunoscut în România abia după al Doilea Război, când apar ediţii integrale, când face şcoală reală. Ca şi în Franţa, unde abia în ultimii douăzeci de ani au început să se facă ediţii autentice din Dostoievski. Nu‑l prizau, cum nu‑l prizau nici românii. Uită‑te la toţi criticii noştri mari dintre cele două războaie cât de des vorbesc de Tolstoi sau Turghenev. Tolstoi era un model viu, dominant. Se zice că Garabet Ibrăileanu, patronul Vieţii Româneşti de la Iaşi, a vorbit o noapte întreagă de rochia de bal a Annei Karenina. Dar despre Dostoievski aproape nimeni nu a scris, nimeni nu vorbea, cu excepţia unui succint studiu al lui T. Vianu despre personajele dostoievskiene. Cred că era înţeles ca un fel de scriitor barbar, sălbatic. Ca Shakespeare, cu două‑trei secole înainte, în ochii lui Voltaire. Voltaire spunea că acest individ, Shakespeare, are o psihologie de cocher ivre pentru că Shakespeare călca în picioare toate regulile clasice. Aici pot fi comparate raţiunile franceze cu cele române. Ca şi la ei, în roman domina fraza scurtă. Iar stilul orientează întreaga construcţie a unei culturi naţionale. Fraza lui Dostoievski i‑a bulversat pe mulţi. Probabil că, în Franţa şi în România, era văzut ca un scriitor dubios. Vezi ce asemănătoare sunt reacţiile celor două culturi… I se bănuiau anumite înălţimi, dar era socotit dubios, deloc academic. Dovadă că n‑a făcut şcoală. Vezi ce greu se impune o mare literatură! Câteva decenii şi Proust a fost tratat à rebours. Secolul al XIX‑lea era concis, direct şi economic. Până la Proust, forma şi fondul se armonizau perfect. Uite, Manolescu a înţeles Bunavestire, dar la Drumul la zid mi‑a făcut o critică negativă. L‑am întrebat şi mi‑a răspuns că, spre deosebire de Bunavestire, unde exista o armonie între fond şi formă, în Drumul la zid am scăpat hăţurile. Şi Manolescu vrea să regăsească modelele mari ale secolului al XIX‑lea în proza secolului al XX‑lea, dar iată, pe mine nu m‑a înţeles… Proza secolului al XX‑lea nu e excesivă, ci e descoperitoarea unui alt conţinut. E proustiană sau dostoievskiană.Aţi afirmat totdeauna că vreţi să învăţaţi doar de la Dostoievski.Declaraţiile mele vin dintr‑o prelungită bucurie a descoperirii lui Dostoievski şi o stimă enormă faţă de marile ateliere de creaţie. Eu am simţit un lucru pe care puţină lume l‑a simţit – noutatea psihologică enormă a lui Dostoievski. În tinereţea mea, am avut doi mentori posibili: Nietzsche şi Dostoievski, care, de altfel, se şi ating în anumite zone. Nietzsche a citit Amintiri din casa morţilor şi, cred, Crimă şi pedeapsă. Aceste două spirite m‑au urmărit şi mă urmăresc şi astăzi. Am avut îndrăzneala să pun ca motto deja la a doua carte, în 1966, o frază fundamentală din Nietzsche. La Îngerul de gips, a patra mea carte, la fel. Iar Dostoievski este răspândit aproape în toate cărţile mele. Vă dau un element de recunoaştere: învierea lui Lazăr în câteva locuri. Învierea lui Lazăr l‑a obsedat pe Dostoievski. În altă parte vorbesc de Madona Sixtină, tabloul preferat al lui Dostoievski.Pe care roman al lui Dostoievski v‑aţi concentrat mai mult?Pe Crimă şi pedeapsă. Spre deosebire de majoritatea exegeţilor, care se ocupă de Karamazovi sau de Idiotul, pe mine m‑a marcat de la început Crimă şi pedeapsă. Într‑un roman în şapte părţi pe care‑l scriu acum la Paris, Heptameron, am câteva zeci de pagini în care mă ocup de ceea ce‑i nou în Crimă şi pedeapsă – ideologul Dostoievski. La începutul cărţii Crimă şi pedeapsă se pregăteşte ideologia întregului secol al XX‑lea: crima politică. Crima ideatică. La nivelul ideii, iar la nivelul psihologic mă interesează un personaj secundar de acolo, Svidrigailov. La Svidrigailov apare o noutate psihologică senzaţională. E un personaj care este şi înger, şi demon, în acelaşi timp. În trei pagini e un cinic şi un criminal, iar în a patra pagină devine un sfânt. Acolo apare modelul psihologic al lui Grobei. Această structură bipolară, acest oximoron psihologic se găseşte şi la Franz Kafka. Şi romanele lui sunt împărţite în două, ca la mine. Eu le‑am împărţit ca să pun în evidenţă „artificialitatea”, noutatea personajului. Dar foarte mulţi cititori inteligenţi au şi căzut în plasa aceasta, reproşându‑mi artificiozitatea. Criticii noştri sunt împregnaţi de proza secolului trecut. E o vorbă la francezi, care spune că generalii vor să câştige un război cu armele războiului trecut. Şi majoritatea criticilor literari de la noi judecă după canoanele secolului trecut, nu înţeleg modernul. Iată, Călinescu nu gusta nici un scriitor contemporan lui. Nici pe Faulkner, nici pe Kafka…Susţineţi, deci, că artificiosul din construcţiile româneşti nu a fost înţeles.În primul rând, trebuie să constatăm că există două tipuri de artificios. Artificiosul din viaţa curentă, care nu‑i decât o palidă imitaţie a naturii şi a romanului. Dar artificiosul din tehnica romanescă indică limpede că ne aflăm într‑o altă zonă decât cea a socialului, ne aflăm într‑o zonă a esteticii. Deja în secolul trecut post‑romanticii defineau omul sau cultura ca pe o zonă artificială a naturii. Şi pe om, ca pe un produs al unei zone artificiale, culturale… Noi înşine, ca specie, suntem artificioşi. Specia noastră este extrem de suspectă, raportată la natural… Acesta e artificiosul superior, artificiosul de creaţie. Or, dacă acceptăm cotitura, dacă îl raportăm la cele câteva zeci de mii de mamifere, omul însuşi, în esenţa sa – e artificios. Atunci, cultura însăşi e un produs artificios al unui specimen biologic artificios. Şi e firesc ca în acest dublu artificiu să apară al treilea artificiu, care e tehnica creaţiei. În tehnica creaţiei, artificiul e posibil şi chiar necesar. Estetismul englez de tipul Oscar Wilde şi alţii este o legitimare a artificiosului. Şi mie îmi place să regăsesc atificiosul în creaţie. Cu atât mai mult cu cât la noi s‑a impus naturalismul. Naturalismul are oroare de artificios. Şi întotdeauna scriitorii şi criticii naturalişti români au respins şi au etichetat ca false toate creaţiile care nu se asemănau cu formula naturalistă. Adică, toată literatura pe care o visa cercul „Sburătorul”. Toată literatura intelectualistă, aşa‑zis snoabă sau literatura nelegată de pământ, nelegată de tradiţiile României. Eminescu a întors spatele la toată tradiţia tipologiei basmului şi a literaturii orale româneşti. Când îi umileşte pe Făt‑Frumos şi pe Ileana Cosânzeana şi‑l ridică în slăvi pe Hyperion sau pe Zmeu, face loc, în literatura română atât de cuminte, în sensul de înţeleaptă şi de bun‑simţ, face loc motivului demonului de tipul german, de tipul nordic. Asta arată artificios. Nimic mai artificios decât să introduci în cultura română, în conştiinţa românească aceşti moduli, aceste tipare. Şi, spre uimirea mea, aceste noi tipare nu au învins definitiv. Şi astăzi acel Eminescu e contestat. E înţeles doar acel Eminescu inspirat de pământ, Eminescu din Scrisori. Dar nu cel care vrea să implanteze în simţul şi în chipul culturii române artificiosul, motivele străine, care par neorganice culturii române, cum e motivul demonului. În poezia modernă se vede foarte bine acest artificios. Faţă de Coşbuc îl avem pe Ion Pillat, care multora le‑a părut artificios. Şi este, într‑un anumit fel. Spre deosebire de poezia legată de pământ a lui Goga sau a lui Coşbuc, Ion Pillat, aristocratul Ion Pillat, cântă o lume care aproape că nu mai există. Atât de separat de „aspiraţiile naţionale” – cum le numeau ardelenii sau Iorga. Iată artificiosul! Nu mai vorbesc de Blecher, de tot suprarealismul acestui secol care e artificios. Toată revolta suprarealistă e artificiosă.

■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri, realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021

■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei RomâneNicolae Breban

https://www.contemporanul.ro/editorial/dostoievski-un-scriitor-dubios.html

Literatura română înainte şi după Revoluţie

Scris de Nicolae Breban în Editorial Din numărul: Nr. 03 / Martie 2022 1 martie 2022

Cea de‑a şasea ediţie a podcast‑ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu aduce în prim-plan un dialog inedit cu scriitorul Nicolae Breban. Autor al unor capodopere ale prozei româneşti, ca Animale bolnave, Bunavestire sau În absenţa stăpânilor, al unor romane care au modificat fundamental poetica şi tipologia genului, ca Don Juan sau Drumul la zid, şi al unor cicluri ample ca Amfitrion şi Ziua şi noaptea, Nicolae Breban, deşi se autodefineşte drept romancier, este, în realitate, un autor complex. Pentru că este, concomitent, şi un nuvelist, dramaturg şi poet extrem de interesant şi autor al câtorva volume de eseuri şi memorii care au pus la încercare rutina şi stereotipurile în judecarea literaturii şi istoriei naţionale. Intervievat în urmă cu mai mulţi ani, scriitorul Nicolae Breban ne vorbeşte despre literatură, critică literară şi despre generaţiile creatoare de dinainte şi de după 1989. Vom afla, de asemenea, care sunt resorturile intime de creaţie ale scriitorului Nicolae Breban şi care sunt coordonatele vieţii şi ale caracterului omului Breban. Despre orgolii asumate şi false modestii evitate, despre rolul divinului şi al iubirii în procesul de creaţie al scriitorului, precum şi despre credinţă ne va vorbi un personaj important al lumii culturale autohtone, un nume mare al literaturii române, în cadrul unui dialog inedit, scos din arhiva personală a fostului ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu. „Scriitorul trebuie să aibă organ pentru relaţii” Ionuţ Vulpescu: Cărui fapt îi datorează un scriitor notorietatea? Ce contribuie la consacrarea unui scriitor?Nicolae Breban: Insistenţa în publicare. De aceea e greu deseori de diferenţiat între un scriitor cu adevărat talentat şi unul care e foarte prezent. Insistenţa înseamnă şi să ai organul acela pentru publicitate, pentru relaţii, pe care uneori scriitorul bun nu‑l are. De aceea, în primii timpi, câştigă scriitorul care are acest organ pentru relaţii. Uneori se întâmplă cazuri dramatice, cum a fost cazul lui Bacovia, care n‑avea organ pentru relaţii, acel organ care e folosit în managment, în comerţ, în lumea bancară, public relations. Săracul Bacovia, n‑avea simţ pentru public relations şi de aceea, cu 40 de ani întârziere, critica şi publicul au descoperit că e un mare poet, la fel de mare ca Arghezi. Mai e un caz şi mai grav, însă acesta e explicabil că a murit tânăr, Blecher, care stătea ţintuit la pat. Acum ne dăm seama, după 40 de ani, că e un prozator de mâna întâi. Deci, insistenţa în publicare şi capacitatea de a crea relaţii în lumea literară contribuie la consacrarea unui scriitor.„Noi nu făceam instrumente ale propagandei” Există o ruptură în literatura română după momentul 1989? Dumneavoastră vă datoraţi notorietatea ca romancier perioadei de dinainte de 1989.Nu cred că e o ruptură. E o ruptură politică. Şi ea nu e atât de radicală precum părea în zilele Revoluţiei. De exemplu, o parte mare nu numai a structurilor socialiste, ceauşiste, dar şi a relaţiilor continuă şi azi. De aceea e şi atât de greu să se facă reformă, nu numai pentru că cei de la guvern nu sunt în stare să facă, dar nici lumea nu prea vrea să facă, pentru că foarte multă lume trăieşte încă în tipul de relaţie din comunism. Mergi undeva, ai un mic salariu, pe urmă te plimbi, nu faci nimic, vorbeşti la telefon de foarte mulţi bani, nu te interesează problemele de bilanţ ale întreprinderii, export, import etc. Nici în politică şi nici în administraţie nu s‑a creat acea cezură, acea ruptură radicală cu mentalitatea comunistă. În literatură eu nu văd niciun fel de ruptură acum, mai degrabă s‑a întâmplat ruptura la începutul anilor ’60. Într‑adevăr, s‑a produs o ruptură odată cu ieşirea din puşcărie a deţinuţilor politici şi odată cu primele măsuri de quasi‑liberalizare ale cenzurii, cu acel elan politic al rupturii parţiale a Partidului Comunist de Moscova, cu acele prime afirmări ale naţionalismului comunist românesc. Noi am profitat atunci, generaţia mea, numită „generaţia ’60”, dar generaţia ’60 a fost constituită din trei generaţii, de fapt. Era o generaţie literară, psihologic literară, care includea Cercul literar de la Sibiu (Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Negoiţescu, Ovidiu Cortuş şi ceilalţi). Noi, şaizeciştii, şi cei mai tineri ca noi (Păunescu, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea), toate aceste trei paliere am debutat odată şi acest lucru a creat într‑adevăr o ruptură, nu atât în psihologia literară, ci în apariţiile editoariale şi, mai ales, publicistice. Mie mi se pare această ruptură – sau poate e un defect de perspectivă; eram eu tânăr atunci şi în afirmare – mult mai radicală atunci, mai interesantă, mai importantă şi eu cred că şi mai fertilă – a creat cărţi importante şi momente de resurecţie a spiritului şi de legătură a creaţiei autohtone cu ceea ce fusese interzis atâtea decenii (mai puţin în filosofie) – decât după ’90, când constat că nu s‑a întâmplat mai nimic, nu au apărut cărţi importante, nu au apărut curente noi. A apărut o generaţie nouă de tineri, nouăzeciştii, care, paradoxal, revin la ceea ce făceam noi în anii ’60, în polemică directă sau indirectă cu optzeciştii. Sigur, era o formă de evazionism, cum a scris Nichita, în 11 elegii, sau cum a fost romanul meu, În absenţa stăpânilor, lucrări care erau pur estetice, abisal estetice. Or, această abisalitate era resimţită nu numai de noi, ci şi de activiştii de partid din cultură, era resimţită ca o rezistenţă destul de activă şi de agresivă contra comandamentelor de atunci din dictatură, care era văzută ca un braţ al partidului, ca un instrument al propagandei. Noi nu făceam instrumente ale propagandei. Noi am deturnat această cultură de tip proletcultist într‑o cultură reală. Au apărut câteva voci mai degrabă oportuniste, ariviste, în planul culturii. E interesant că arivismul s‑a mutat din politică în cultură. De exemplu, un număr din Dilema, un număr extrem de nefericit – eu nu regret că Dilema a publicat un număr în care discută mitologia din jurul lui Eminescu, mitul lui Eminescu, dar regret că nu a reuşit să adune nume mai responsabile, mai prestigioase. A‑l înjura pe Eminescu nu înseamnă neapărat să conteşti ceea ce e contestabil, adică tocirea, uzarea lui Eminescu prin şcoală, prin manuale şcolare proaste, în primul rând, abuzarea lui Eminescu făcută de un regim propagandistic, vulgar, materialist etc. Sunt câteva mici grupuri de scriitori în ţară care au nerăbdarea de a ajunge în prima linie şi care ne contestă pe unii dintre noi, cei mai vechi, însă nu o fac la modul corect, în mod loial, nu ne contestă din punct de vedere estetic. Eu aş fi curios să îmi fie contestate cărţile. Am auzit că e unul dintre tineri, Caius Dobrescu, un om inteligent, care a publicat o carte, Modernitatea ultimă – n‑am citit‑o – în care mi se pare că scrie şi despre romanele mele că sunt demodate. Nu ştiu dacă aduce argumente, nu ştiu dacă le‑a citit. Ştiu că acelaşi Caius Dobrescu a negat într‑o mică coloană la România literară trilogia mea, Amfitrion, şi mi‑a mărturisit după aceea că n‑a citit‑o.Nichita Stănescu e atacat virulent în aceeaşi carte, Modernitatea ultimă.Nu mă îndoiesc şi că Dobrescu l‑a citit pe Nichita şi l‑a înţeles. Sunt părţi din Nichita dificil de înţeles pentru cel care n‑are o cultură înaltă. Mai ales că Nichita a scris Elegiile lui sub influenţa Elegiilor duineze, pe care le‑am disecat noi săptămâni la rând – eu i le‑am tradus – Laus Ptolemaei şi cărţile lui de substanţă, care propun o viziune, sunt dificil de înţeles pentru un intelectual român obişnuit cu lirica aceasta punctuală şi impresionistă. Există în generaţia ’80 grupul lui Gheorghe Crăciun, care şi el contestă, ar vrea să facă ceva. El e în siajul, se pare, al Şcolii de la Târgovişte, mai ales al lui Radu Petrescu, cu emulaţia pentru jurnal. E un fel de sanctificare a jurnalului, lucru care pe mine mă lasă puţin perplex, mai ales că vine din partea unor oameni inteligenţi, cum e Crăciun. Jurnalul nu poate înlocui romanul. Jurnalul este ceea ce este, o însemnare zilnică a unor stări fiziologice sau mentale, eventual cu unele comentarii fortuite cultural. Romanul, cum îl văd eu, e ca o catedrală, în sensul deceniului trei, anii ’20, romanul acesta de tip Proust, Thomas Mann, Joyce. Acesta nu poate fi înlocuit de un simplu jurnal, al unui om fie şi inteligent, şi fin, şi indignat de comunism.Revizuirea criticii. Un moment necesar Mulţi critici au făcut din conceptul de revizuiri, concept lovinescian, un adevărat crez. Însă în ultimul timp, dacă nu mă înşel, chiar Contemporanul a lansat ideea de revizuire a criticii. Povesteaţi cum cronicarul Manolescu „mătura terenul” pentru afirmarea noilor romancieri, care erau tineri atunci. Cum se împacă afirmaţia cu ideea aceasta, care nu e a dumneavoastră, dar e contemporană, cu revizuirea criticii?Da, e un punct de vedere lansat de câteva voci, mi se pare de Marin Mincu. Ţepeneag a fost primul care a spus‑o. Şi e o idee de bun-simţ. Şi Răzvan Voncu. Argumentul lor este că nu operele trebuie revizuite, ci părerea critică. Sigur că asta îi irită pe unii critici, pentru că îi pune pe ei în discuţie, judecăţile lor de valoare. Eu sunt de acord că e necesară această operaţie, să fie sine ira et studio, să fie făcută fără ură şi părtinire, pentru că era evident că în epocă, chiar unele scrieri de prima mână, scrieri critice să se fi lăsat înşelate de moment, de lipsa de perspectivă, de presiunea politică etc. Eu nu sunt indignat că Manolescu a scris cronici pozitive despre Dumitru Popescu. Aş fi mai enervat că Manolescu n‑a înţeles unele cărţi ale lui Nichita Stănescu şi le‑a apreciat foarte grav. E mult mai grav pentru critică acest lucru – lipsa de organ faţă acel moment poetic atât de important cum a fost Nichita Stănescu e mult mai grav decât câteva complimente la adresa unui potentat momentan al puterii. Astea se tot întâmplă, sub o formă sau alta, şi nu sunt aşa de grave. De altfel, şi Manolescu recunoaşte că nu‑şi poate publica cronicile tocmai pentru că unele dintre ele sunt obsolete. Acest argument funcţionează şi la jurnale, pentru că ele nu sunt o construcţie.Prea multă vreme critica română s‑a obişnuit să publice cărţi care sunt simple culegeri de articole. Or, cărţile bune sunt cele care sunt construcţii. Aceasta e greşeala unor intervievatori, care fac interviuri foarte bune şi după le adună într‑o carte. Interviurile sunt foarte interesante, cartea e foarte proastă. Pentru că ele trebuie structurate, adunat materialul lor în jurul a două‑trei teme. Ele fac consistenţa şi unitatea unei cărţi, nu spectaculozitatea de moment a întrebărilor, care e perisabilă. Deci, punctele de vedere trebuie revizuite, nu critica, şi constatate vârfurile şi cecităţile respective. Dar există atâtea vârfuri importante în critica anilor ’60. Prima care îmi trece prin cap este cartea lui Lucian Raicu despre Rebreanu – un monument. Şi mai sunt câteva, cartea lui Matei Călinescu, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, care e un eseu romanesc, care ţine tot de critică, nu e creaţie propriu‑zisă. Sau cum e Arca lui Noe a lui Manolescu. Sau eseul lui Negoiţescu, despre postumele lui Eminescu, care propunea un punct de vedere anti‑maiorescian, contra volumului lui Maiorescu din Eminescu. Nu avea dreptate Nego, cred, mai ales că volumul e reprezentativ, dovadă că a făcut cariera aceasta enormă. Dar era un moment critic destul de important. Sau, foarte des citată, cartea de corespondenţă dintre Radu Stanca şi Negoiţescu. Pentru moment, acela era foarte interesant. Era un prim semnal pentru jurnalele viitoare. Deci, sunt şi eu de acord cu revizuirea unor puncte de vedere critice şi pentru reactualizarea unor puncte de vedere interesante.„Ipocrizia e o concesie pe care viciul o face virtuţii”Domnule Breban, vi s‑a reproşat nu o dată orgoliul excesiv. Se spune, de exemplu, că Don Juan aţi fi dumneavoastră, că Paul din Animale bolnave sunteţi tot dumneavoastră, prin faptul că vorbiţi la persoana întâi. Spuneaţi într‑un interviu că aveţi un „ego umflat”. Este orgoliul creatorului sau este orgoliul omului care trăieşte în cetate şi trebuie să se manifeste în relaţie cu ceilalţi?Nici una, nici alta. Este un tip de temperament. Ca tipologie morală, psihologică, nu fac parte din zona asta munteană. Eu ţin de vechea şcoală vieneză, ăsta e stilul meu. De altfel, şi originile mele sunt puţin vieneze. Antecesorii mei din partea germană au venit prin Viena, au venit în ultima migraţie a şvabilor, în 1780. Tipologia mea ţine de acel tip de reacţie, de comportamente, de reflexe ale spiritului de atunci. Nu are nicio legătură cu orgoliul sau umilinţa. Modestia care circulă în zonele Bărăganului, ale Munteniei este o modestie vicleană, fanariotă, e falsă. E o ipocrizie pe care lumea o cere, unii o prestează, dar e falsă. E doar un compliment făcut opiniei publice. La Rochefoucauld spunea că ipocrizia e o concesie pe care viciul o face virtuţii. Aşa şi modestia, este o concesie pe care viciul o face modei sau manierei munteneşti, fanariote de a te comporta în societate. Excesiva modestie, care uneori duce la limitele slugărniciei viclene. Am făcut odată în glumă o mică tipologie, am vorbit de tipul pectoral şi tipul visceral. Eu sunt tipul pectoral, care îşi umflă pectoralii, iar atunci fiinţele grăbite, puţin superficiale şi îngropate în prejudecăţi îşi închipuie că eu am o părere mai bună despre mine decât ar trebui să am. Dar cineva spunea într‑un eseu la trilogia mea Amfitrionii că megalomania nu este încrederea excesivă în sine a unui creator, ci este încrederea în sine a unui necreator, vrând să imite pe cineva care creează valoare. Pe cineva care creează cu adevărat valoare nu poţi să‑l taxezi ca megaloman, în primul rând, pentru că el oricum este megaloman, el ştie ce produce, îşi cunoaşte valoarea, indiferent că o arată sau nu public. Nu există mare creator de valori care să nu‑şi ştie valoarea. De la Michelangelo, care era plin de sine şi îi trimitea la dracu’ pe cardinalii care încercau să‑i îmbrace figurile de pe Capela Sixtină, de pe fresca Capelei Sixtine, până la artişti ca Velásquez sau alţii care au stat pe la curţile palatelor şi care, bineînţeles, trebuiau să se acomodeze cu poziţiile lor. Sau Goethe, de exemplu, care e prezentat ca un mare ipocrit, ca slugă a marilor prinţi. După al Doilea Război Mondial, în Germania, foarte mulţi intelectuali l‑au expediat pe Goethe ca servitor al prinţilor, ceea ce e extrem de fals, pentru că Goethe avea propria sa demnitate. Karl August, ducele său, îi era prieten, au copilărit împreună, între ei fiind o relaţie de respect reciproc. Sigur, Karl August era prinţ şi el era consilierul său, era ministrul său, aşa cum un ministru într‑un guvern serios îl respectă pe prim-ministru sau pe şeful statului. N‑are nicio legătură cu slugărnicia. Sigur, i se contrapune Beethoven, care părea a fi avut o atitudine mai demnă. Dar e fals folosit aici acest atribut de „demn”. Beethoven avea alt temperament. Beethoven n‑ar fi putut trăi la o Curte. O Curte înseamnă să te conformezi unor reguli foarte stricte de aparenţă, de curtoazie, de convivialitate, etichetei Curţii. Toată Renaşterea este extrem de riguroasă. Or, Beethoven nu era făcut pentru asta, fiind la fel de mare ca Goethe. El avea temperamentul mai vulcanic, mai eruptiv, mai puţin răbdător, avea nervii mai puţin tari decât ai lui Goethe şi accepta mai puţin să se preteze convenţiilor Curţii. Deci, aceasta este confuzia cu megalomania, cu aroganţa. Foarte multă lume face confuzie între vanitate şi orgoliu. Orgoliu, da, probabil că am. Şi orgoliul m‑a susţinut în creaţia operei mele, în demnitatea mea, în igiena mea morală şi socială, iar pe alţii, mai „modeşti”, modestia i‑a împins în slugărnicie, în prostituţie, în cărţi proaste, lăcomie de bani etc. Eu nu mă indignez când văd un tânăr orgolios care are, aşa cum spuneai, un „ego puţin umflat”, trebuie să‑l aibă, pentru că riscă o carieră neomologată, neburgheză, el încearcă să intre în zona creaţiei, a cercetării fundamentale, lucrul cel mai dificil, pentru că aici nu există norme clare, nu există o muncă normată, nu există o şcoală, mai ales pentru scriitori, nu există o şcoală de creaţie. Eu îi înţeleg, ei îşi fac curaj, se adună în grupuri, vor să‑i dărâme pe cei de dinaintea lor. E bine ca un timp să fie aşa, cu condiţia ca după un deceniu, cel mult, ei să producă dovezi ale acestei încrederi în sine. Trebuie să muncească. Să muncească la modul competent, adică să producă opere interesante care să justifice, măcar parţial, acea megalomanie tinerească.Rolul credinţei şi al iubirii Când scrieţi simţiţi prezenţa divinităţii? Ce rol joacă credinţa pentru Nicolae Breban?N‑aş merge până la a spune că simt prezenţa divinităţii. N‑am sentimentul pe care l‑au avut cei patru apostoli care erau asistaţi de om, de viţel, de vultur şi de leu. Când scriu cred doar că ceea ce fac e necesar cuiva. Şi apoi trebuie să mă exprim eu, trebuie să exprim ceea ce este în mine. În tinereţe credeam că am un mesaj, că am ceva de spus lumii. Era o pulsiune tipic paranoidă, specifică tinereţii. E unul din tipurile paranoicului, el are ceva de spus lumii, el îşi transgresează condiţia lui normală, comună, socială. El iese în evidenţă, crede că trebuie să iasă în evidenţă, ca să salveze lumea, să spună ceva lumii. Iată coloratura paranoidă. Am păstrat în mine această coloratură paranoidă, cred încă că am ceva de spus lumii, dar mai puţin decât în tinereţe. Acum cred mai mult că trebuie să exprim ceea ce s‑a pus în mine nativ, această înclinaţie nativă către expresia literară, şi ceea am format eu, luciditatea la care am ajuns după decenii de meditaţie asupra mea şi asupra literaturii universale. Aceste lucruri nu le pot exprima oricum, nici măcar într‑o formă de jurnal sau de discurs informal, ci în forma romanului. Adică eu mă supun rigorii romanului. Încerc să inovez în roman, însă în anumite limite, fără să depăşesc limitele realismului. Aici sunt în disjuncţie cu prietenul meu Ţepeneag, care le depăşeşte programatic. N‑am făcut niciodată proză fantastică, nici suprarealistă, deşi este moda secolului. Deci, exprim ceea ce sunt eu, radicalitatea şi nebunia din mine, însă într‑o formă riguroasă, canonică.Dar problema credinţei pentru omul Breban, dacă nu îl influenţează pe scriitor, în ce termeni îşi pune omul Nicolae Breban problema credinţei?În primul rând, o pun în termenii tradiţionali. Constat că românii s‑au constituit ca stat după ce s‑au constituit ca creştini. De la 1500, de la momentul Coresi, graiul românesc a fost prins în literă, care a consfinţit acest miracol al limbii latine, ieşită din vulgata latină, şi care ne dă, iată, una din legitimităţile noastre ca stat, faptul că trăim pe un teritoriu pe care se vorbeşte această limbă unică şi ilustră ca origine şi ca substanţă, şi care ne înrudeşte cu unul din marile imperii. Pentru mine credinţa este în zeii, în Dumnezeii părinţilor mei, care sunt catolici din partea mamei, mama e romano‑catolică, şi tatăl meu care făcea parte din Biserica Ortodoxă, dintr‑un lung şir de preoţi. Dar în mare, eu cred în măsura în care trebuie să creadă un român care e creştin şi care trebuie să aibă o axă morală. Societatea românească e în derivă şi prin faptul că prestigiul Bisericii a slăbit din mai multe pricini. Or, această absenţă sau quasi‑absenţă a Bisericii din societatea românească face loc nu numai dezordinilor corupţiei, ci şi acestei „religii” a banului, atât de violentă, atât de lacomă, care ea face ca românii să nu îşi poată pune în valoare economia, să nu mai facă un lucru bine făcut şi de înaltă calitate. Deci, această „religie” brutală a banului nu e cu nimic eradicată de alte norme ale moralei pe care trebuie să le aducă Biserica, şcoala.Pentru un scriitor contează doar talentul, ceea ce are el în cap sau contează o anumită raportare la o instanţă superioară? Ce tip de raportare trebuie să aibă un scriitor? Sau întrebarea lui Sartre: ce este literatura?Pentru mulţi scriitori care cred în talent – şi este cazul multor scriitori români – literatura e o formă de expresie plastică a unor stări. Mai rar a unor gânduri şi, şi mai rar, a unui sistem de gânduri. Pe mine mă interesează, cum i‑a interesat pe Thomas Mann sau pe Blaga, literatura ca expresie a unui sistem, a unui gând sistematizat, capabil să creeze viziune. Eu nu sunt atras de expresia plastică, uneori am făcut‑o şi eu în tinereţe, dar nu foarte des. În romanele mele, nici în tinereţe, nu existau descrieri largi sau picturi de moravuri prea insistente, care sunt la un moment dat formidabile la Creangă, la Sadoveanu. Pe mine m‑a interesat tensiunea umană şi, mai ales – de aceea l‑am urmat pe Dostoievski o vreme – ceea ce se numea altădată „misterele sufletului uman”. Mă interesează psihologia în acţiune, psihologia sentimentală, meditativă etc. Sunt mai multe psihologii ale romanului. Psihologia, ca şi romanul psihologic, e o invenţie de un secol a spiritului uman şi eu am fost foarte atras de aceasta. Pe mine mă interesează mai puţin formele pitoreşti, descriptive, cronicăreşti – multe romane româneşti sunt cronici de moravuri istorico‑sociale – pe mine mă interesează ce se întâmplă cu omul, intertensiunile, relaţiile tensionate dintre oameni. Unul din motivele mele esenţiale şi, cum le spun eu, „obsesive” e tensiunea bărbat‑femeie sau tensiunea între călău şi victimă, care dă diverse variante, cum e şi cea discipol‑maestru. Acest tip de relaţie e o relaţie tensionată psihic. Aici, unul dintre marii mei maeştri e Carl Gustav Jung, care a descoperit arhetipurile psihice şi subconştientul, viaţa enormă a subconştientului, existenţa abisală a spiritului. Îl urmez mai puţin în partea de simbolizare şi decriptare a viselor.De ce spuneţi undeva, într‑un interviu, că pentru dumneavoastră iubirea n‑a jucat un rol important, că n‑aţi îmbrăţişat iubirea adevărată şi nu v‑a ajutat în construcţia romanelor dumneavoastră?E o expresie clară, radicală a unei stări de fapt, care sfâşie puţin toată ipocrizia felului în care se vorbeşte despre iubire, dar care, de fapt, nu a produs decât atrocităţi, crime sau indiferenţă. Dar eu constat că nu sunt un sfânt, nu sunt apt pentru iubire, altfel m‑aş fi făcut filantrop, aş fi mers undeva în Africa. Să vă dau un exemplu foarte interesant. Marele dirijor Karl Böhm, director al operei din Viena, a avut un băiat, actor, foarte frumos bărbat, cu mare succes în mondenitatea vieneză, bogat, sclipitor, a jucat în filme interesante, şi în anii ’70, spre deosebire de alte fundaţii care trimiteau bani în Africa, speriate de ce se întâmpla acolo, el a propus un model. S‑a dus el însuşi cu acei bani. Locuieşte de 15 ani într‑un stat din centrul Africii şi nu se mulţumeşte să trimită bani acelor oameni, ci îi ajută să‑i investească, să‑i folosească, îi ajută să facă irigaţii, să construiască pompe de apă, să facă construcţii, îi ajută în organizarea lor administrativă, locală. E şi un model prin prezenţa lui acolo – un lucru foarte important în pedagogia aceasta umană. Iată o formă nedogmatică, nedemagogică de a ajuta.■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române Ionuţ Vulpescu în dialog cu Nicolae Brebanhttps://www.contemporanul.ro/editorial/literatura-romana-inainte-si-dupa-revolutie.html

///////////////////////////////////////////

 

Cercetătorii AI sunt din ce în ce mai speriaţi de propriul lor succes, spune un expert

Un om de ştiinţă care a scris un manual foarte popular despre inteligenţa artificială susţine că experţii sunt „înspăimântaţi” de propriul lor succes în domeniu, comparând progresul inteligenţei artificiale(AI) cu dezvoltarea bombei atomice.

ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Facebook îşi schimbă numele în Meta, în încercarea de a lăsa în urmă c… Cum sunt ajutaţi elevii să scape de dependenţa de jocuri video graţie … Profesorul Stuart Russell, fondatorul Centrului de Inteligenţă Artificială Compatibilă cu Omul de la Universitatea din California, Berkeley, spune că majoritatea experţilor cred că maşinile mai inteligente decât oamenii vor deveni realitate în acest secol şi a cerut tratate internaţionale care să reglementeze dezvoltarea tehnologiei.   „Comunitatea AI nu s-a adaptat încă la faptul că acum începem să avem un impact foarte mare în lumea reală”, a declarat el pentru The Guardian.    „Pur şi simplu nu a fost cazul pentru cea mai mare parte a istoriei domeniului – eram doar în laborator, dezvoltam lucruri, încercam să facem lucrurile să funcţioneze, în cea mai mare parte eşuând. Deci problema impactului în lumea reală nu era deloc relevantă. Şi trebuie să ne maturizăm foarte repede pentru a ajunge din urmă.”, a mai spus expertul.   Inteligenţa artificială stă la baza multor aspecte ale vieţii moderne, de la motoarele de căutare la servicii bancare, iar progresele în recunoaşterea imaginilor şi traducerea automată se numără printre evoluţiile cheie din ultimii ani.   Unul din aspectele îngrijorătoare evidenţiate de Russel este că nu e nevoie ca un dispozitiv să fie mai inteligent decât oamenii în toate aspectele pentru a prezenta un risc serios.    „Este ceva care se întâmplă chiar acum. Dacă te uiţi la reţelele sociale şi la algoritmii care aleg ce citesc şi urmăresc oamenii, ei au un control uriaş asupra inputului nostru cognitiv.”, spune el   Rezultatul, a spus el, este că algoritmii manipulează utilizatorul, spălându-i creierul, astfel încât comportamentul lor devine mai previzibil atunci când vine vorba de lucrurile care le angajează atenţia, sporind veniturile bazate pe clickuri.   Russell spune că încă există un decalaj mare între inteligenţa artificială de astăzi şi cea descrisă în filme precum „Ex Machina”, dar un viitor cu dispozitive care sunt mai inteligente decât oamenii nu este departe.   Întrebat dacă cercetătorii au început să fie speriaţi de propriul lor succes, Russel a răspuns: „Da, cred că suntem din ce în ce mai speriaţi”.   Russell crede că viitorul pentru AI constă în dezvoltarea dispozitivelor care ştiu că adevăratul obiectiv este incert, la fel ca şi preferinţele noastre, ceea ce înseamnă că trebuie să consulte oamenii cu privire la orice decizie. Dar ideea este complexă, nu în ultimul rând pentru că oamenii au preferinţe diferite, uneori chiar conflictuale, şi acele preferinţe nu sunt fixe.   Russell a cerut măsuri, inclusiv un cod de conduită pentru cercetători, legislaţie şi tratate pentru a asigura siguranţa sistemelor AI în uz şi formarea cercetătorilor pentru a se asigura că aceasta nu este susceptibilă la probleme precum părtinirea rasială. El a spus că legislaţia UE care ar interzice uzurparea identităţii oamenilor de către AI ar trebui adoptată în întreaga lume.

https://adevarul.ro/tech/stiinta/cercetatorii-mai-speriati-propriul-succes-spune-expert-1_617c88685163ec4271f65c85/index.html

////////////////////////////////////////////

Inteligenţa Artificială va fi de un miliard de ori mai mare decât inteligenţa umană! Nu există decât o singură modalitate pentru a supravieţui…

https://www.rfi.ro/presa-internationala-118101-dictatori-digitali-inteligenta-artificiala-dauneaza-libertate

Potrivit experților, Inteligența Artificială (AI) va depăși total cunoștințele umane și singura modalitate de a depăși această situație va fi fuziunea noastră cu mașinile. Expertul Ian Pearson a afirmat că Inteligența Artificială poate merge mai departe decât oamenii în viitor, așa că noi, oamenii, trebuie să găsim alte modalități pentru a ține pasul cu această inteligenţă, dacă nu dorim ca rasa și civilizația noastră să se stingă.

Un mod de a preveni acest ultim scenariu este acela de a combina inteligența noastră cu cea a unei mașini, ceea ce înseamnă că am putea avea aceeași inteligență ca și computerele.

În 2017, Elon Musk a discutat despre puterea și repercusiunile pe care Inteligența Artificială le va avea în viitor. Din moment ce se realizează o tehnologie din ce în ce mai puternică, oamenii trebuie să încerce să se combine cu alte mașini.

Dar, în cazul în care oamenii reușesc să facă acest lucru, odată cu trecerea timpului, decalajul dintre inteligența digitală și inteligența biologică ar fi mai mic.

Voi aţi accepta vreodată să vă fuzionaţi mintea cu cea a unei maşini (dacă ar fi posibil un asemenea lucru în viitor)?

Inteligenţa Artificială va fi de un miliard de ori mai mare decât inteligenţa umană! Nu există decât o singură modalitate pentru a supravieţui…

////////////////////////////////////////////

Miliardarul Elon Musk a creat o Inteligenţă Artificială care este prea periculoasă pentru publicul larg

Compania non-profit OpenAI, susținută de controversatul miliardar Elon Musk, a luat decizia extraordinară de a nu publica noul său proiect de cercetare în domeniul inteligenţei artificiale, datorită îngrijorărilor că tehnologia aceasta ar putea fi utilizată în mod abuziv.

Sistemul de inteligenţă artificială dezvoltat de OpenAI este conceput pentru a scrie atât știri, cât și lucrări de ficțiune. Potrivit companiei, modelul GPT2 a devenit atât de eficient în îndeplinirea acestui rol, încât a ridicat preocupări etice în cadrul companiei. Potrivit purtătorului de cuvânt al companiei, Jack Clark, OpenAI consideră că posibilele efecte ale acestei noi tehnologii ar trebui examinate cu atenție înainte de a fi dezvăluite publicului larg. „Trebuie să facem experimente pentru a afla ce se poate și ce nu se poate face”, a spus el. „Dacă nu puteți anticipa toate abilitățile unui model, trebuie să vedeţi ceea ce poate face”.

GPT2 este în esență un generator de text. Funcționează după ce un programator îi oferă un text și apoi solicită ca Inteligenţa Artificială să facă previziuni asupra a ceea ce ar trebui să urmeze în continuare, scriind următoarele propoziții. Multe Inteligenţe Artificiale generatoare de text sunt deja în circulație, însă, potrivit creatorilor săi, niciunul nu este la fel de eficient ca GPT2, care nu prezintă semnele tipice ale textelor generate de Inteligenţa Artificială. Modelele anterioare au arătat o tendință de a se focaliza pe detalii irelevante după câteva propoziții sau deveneau inconsistente din punct de vedere gramatical, atunci când se produceau propoziții complicate. Totuși, această Inteligenţă Artificială este capabilă să mențină un anumit stil pe parcursul mai multor paragrafe de text. Acest lucru a fost atribuit înțelegerii sale a textului, care este în concordanţă cu lectura umană.

https://www.lovendal.ro/wp52/miliardarul-elon-musk-a-creat-o-inteligenta-artificiala-care-este-prea-periculoasa-pentru-publicul-larg/

////////////////////////////////////////////

Cătălin Ghiţă: Lucian Blaga şi religiosul secret: conceptul de „mistică” în Curs de filosofie a religiei

https://www.contemporanul.ro/results/blaga/page/2?gclid=EAIaIQobChMIup_5gLzs-AIVRAOLCh1p0Q7NEAAYAiAAEgLI2fD_BwE

Cultura religiei Trebuie să precizez că scopul studiului meu este unul relativ modest: identificarea şi, ulterior, desfolierea semantică a conceptului de „mistică”, aşa cum transpare acesta din blagianul Curs de filosofie a religiei, ţinut la Sibiu, în anul universitar 1940-⁠1941. Având în vedere plurivalenţa de sensuri aproximative pe care le-⁠a comportat termenul în diacronia sa (iar lucrurile sunt încă mai …

citește »

Alexandru Surdu: Cu Lucian Blaga spre tainiţele sufletului românesc

Conte 16 decembrie 2016 Modele

Discuţia despre stiluri, în istoria culturii, este interminabilă. Ceea ce încearcă Lucian Blaga în maniera noologiei abisale este să găsească, pe baza „amprentelor” pe care acestea le-⁠⁠au lăsat în diferite stiluri, în special artistice, „categoriile abisale” care alcătuiesc matricea stilistică Lucian Blaga era bine informat în privinţa noutăţilor filosofice, dar şi a celor ştiinţifice, din perioada premergătoare celui de al …

citește »

Vasile Muscă: Lucian Blaga şi Plotin

Conte 24 octombrie 2016 Eseu – Publicistică

Lucian Blaga precizează că „menirea omului ar fi tocmai aceea de a urca din nou panta decadenţei cosmice, până la reunire cu unitatea supremă, izbândă obţinută uneori în aşa-⁠zisele stări de extaz” Mişcându-⁠se în consideraţiile sale teoretice pe vaste suprafeţe istorice, care se întind din antichitate până astăzi, din orient până în occident, pentru a cuprinde acest uriaş material, L. …

citește »

Eveniment editorial: Lucian Blaga. Poemele luminii/ Les poèmes de la lumière în traducerea lui Jean Poncet

Conte 19 iulie 2016 Lecturi – Despre Cărți

Un prieten al culturii române Era luna mai. Aşteptam să înflorească teii, care îşi întârziau splendorile. După un turneu de lecturi şi conferinţe publice, desfăşurate sub egida proiectului Româniaciteşte.ro în Sudul şi Nordul Ţării, ne aflam, iarăşi, la Alba Iulia, invitaţi şi de astă dată de Mioara Pop, directoarea Bibliotecii judeţene „Lucian Blaga”, la Salonul de Carte Alba Transilvana. Se …

citește »

Vasile Muscă: Lucian Blaga şi D.D. Roşca în generaţia lor

Conte 26 octombrie 2014 Eseu – Publicistică

Născuţi, printr-⁠o întâmplare a sorţii, în acelaşi an 1895, Lucian Blaga (născut la 9 mai, în Lancrăm, Sebeş-⁠Alba) şi D.D. Roşca (născut în Săliştea Sibiului) fac parte, biologic, din aceeaşi generaţie. Împreună cu ceilalţi „mari” ai generaţiei lor – un Constantin Rădulescu Motru, Ion Petrovici şi Petre P. Negulescu, dintre cei mai vechi, un Tudor Vianu, Mihai Ralea, Mircea Florian, …

citește »

Lucian Blaga. Miturile personale ale poetului

Eugen Simion 20 februarie 2014 Modele

Blaga nu-⁠i un poet evolutiv decât într-⁠o mică măsură şi nu-⁠şi abandonează temele pe măsură ce le scrie. Lovinescu a explicat bine mecanica poeziei sale bazate pe procedeul comparaţiei unei reflecţii intelectuale cu un termen luat din lumea realului. Procedeul este folosit şi în construcţia metaforei, de multe ori prin asocieri brutal oximoronice, de tipul: „urzicile soarelui”. Extazul dionisiac, sentimentul …

citește »

Lucian Blaga și „jariștea cosmică”

Eugen Simion 20 ianuarie 2014 Modele

Situaţia se repetă, am impresia, şi în literatura română. Marii poeţi (Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat) se opun, ideologic vorbind, invaziei formelor şi, ca Ion Barbu, jură pe arhetipurile vechii Grecii sau, ca Blaga, pe miturile păgâne. Arghezi face apologia străbunilor şi sugerează într- un poem programatic tradiţionalist că brazda plugarului se termină în cer. Cum îi vom judeca …

citește »

Noapte la mare de Lucian Blaga

Conte 20 ianuarie 2014 Poemul lunii

Lucian Blaga Noapte la mare

Valul mai bate, acelaşi. Raza e trează în turn. Cald e nisipul pe plaje, numai puţin dacă scurm. Noaptea-i târzie, de august. Orele – horele tac. Cugetul, cumpăna, steaua grea judecată îmi fac. Murmură dor de pereche, Patima cere răspuns, Ah, mineralul în toate geme adânc şi ascuns. Sarea şi osul din mine caută sare …

citește »

Atributul excelenţei (II)

Ştefan Borbély 1 iunie 2022 Eseu – Publicistică

(Continuare din numărul trecut) Încheiam secţiunea precedentă a cronicii mele dedicată seriei de patru volume a Scriitorilor români de azi, de Eugen Simion, prin relevarea unor constante atitudinale, trei la număr, pe care criticul le urmăreşte consecvent în actul său de valorizare comprehensivă. Două sunt prejudiciante în raport cu opera unui scriitor – subiectivitatea exacerbată, echivalentă cu un cult necontrolat al …

citește »

Întâlniri vieneze

Conte 1 iunie 2022 Românii de pretutindeni

Pe când eram la catedra lectoratului de limbă şi literatură română din cadrul Institutului de Romanistică al Universităţii din Viena am avut, desigur, ocazia să întâlnesc mulţi poeţi, scriitori şi oameni de cultură din ţară. Astfel, şi doamna Ana Blandiana a fost oaspete la una din orele mele de română; cu doamna Zoe Dumitrescu‑Buşulenga, împreună cu soţul d‑sale, şi Liviu …

citește »

Pagina 2 din 45«12345»102030…Ultima »

https://www.contemporanul.ro/results/blaga/page/2?gclid=EAIaIQobChMIup_5gLzs-AIVRAOLCh1p0Q7NEAAYAiAAEgLI2fD_BwE

////////////////////////////////////////////

Lucian Blaga și „jariștea cosmică”

 

Scris de Eugen Simion în Modele din numărul: Nr. 01 / Ianuarie 2014

20 ianuarie 2014

Situaţia se repetă, am impresia, şi în literatura română. Marii poeţi (Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat) se opun, ideologic vorbind, invaziei formelor şi, ca Ion Barbu, jură pe arhetipurile vechii Grecii sau, ca Blaga, pe miturile păgâne. Arghezi face apologia străbunilor şi sugerează într- un poem programatic tradiţionalist că brazda plugarului se termină în cer. Cum îi vom judeca estetic?

După Eminescu, Lucian Blaga a fost poetul pe care l-am iubit cel mai mult în adolescenţă. Blaga era interzis în şcoală şi profesorul meu de română de la Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti mi-⁠⁠a dat într-⁠⁠o zi, pe furiş, să citesc volumul de Poezii apărut în 1942 la Editura Fundaţiilor Regale. A fost o revelaţie. Mi-⁠⁠au plăcut  atât de mult poemele încât n-⁠⁠am vrut să încredinţez nimănui, dintr-⁠⁠o curioasă gelozie, bucuria acestei descoperiri. Era ca un secret al fiinţei mele tinere şi am apărat multă vreme cu străşnicie acest secret. Ca şi volumul împrumutat de generosul şi finul profesor de română. Nu m-⁠⁠am grăbit să i-⁠⁠l restitui, iar el, cu bună ştiinţă şi infinită dragoste, a uitat deliberat să mi-⁠⁠l ceară. Îl păstrez şi azi, ca simbolul unei întâlniri fundamentale pentru mine. Lecturile la această vârstă sunt esenţiale, ca marile iubiri. Chiar dacă le părăseşti, nu le uiţi niciodată. Şi, de cele mai multe ori, te întorci cu recunoştinţă la ele… Şi, cum zice un filosof despre lecturile din Eminescu, nu te întorci niciodată cu mâinile goale. Ca student, am citit cu o progresivă uimire cărţile de filosofie ale lui Blaga. O iarnă întreagă, în primul an de studii, n-⁠⁠am făcut decât să parcurg cu creionul în mână splendidele lui eseuri. O lectură înceată, o lectură gânditoare. Cum frecventăm cursurile şi orele de consultaţie ale lui Tudor Vianu, profesorul nostru de literatură universală, i-⁠⁠am mărturisit ce fel de lecturi fac. A rămas puţin contrariat. „Îţi place filosofia lui Blaga?! m-⁠⁠a întrebat el, surprins. Dar n-⁠⁠are limbaj filosofic, n-⁠⁠are concepte precise?!”… Era o rezervă pe care am întâlnit-⁠⁠o după aceea la mai toţi filosofii de profesie. N-⁠⁠am acceptat-⁠⁠o atunci, n-⁠⁠o accept nici astăzi. „Beletrismul” de care sunt acuzaţi Blaga, Cioran şi Noica reprezintă o formă de creaţie în filosofie. Şi tocmai acest lucru îmi place la filosofi.

În fine, lămurit asupra poetului şi filosofului (pe dramaturg l-⁠⁠am citit mai târziu şi nu m-⁠⁠a pasionat decât poetul din textul dramatic!), am căutat să cunosc omul care scrisese aceste cărţi fundamentale. Am profitat de o excursie studenţească la Cluj şi, împreună cu un grup restrâns de colegi, l-⁠⁠am căutat pe marele Blaga în oraşul în care nu cunoşteam, în fapt, pe nimeni. Eram deja avertizat că este un scriitor interzis. N-⁠⁠am ţinut seama, nici eu, nici cei trei-⁠⁠patru studenţi-⁠⁠filologi bucureşteni care mă însoţeau, de această interdicţie. O aventură în care numai oamenii foarte tineri se angajează. Culmea este că am reuşit să-⁠⁠l găsim mai repede decât speram. Întrebând un student clujean, acesta ne-⁠⁠a desconspirat locul unde poetul poate fi aflat: Biblioteca Academiei… Ne-⁠⁠a primit de îndată (într-⁠⁠o sală uriaşă despre care am aflat ulterior sau ne-⁠⁠a spus chiar el că aici se adăpostea biblioteca lui Cipariu!), surprins că veneam atât de departe ca să-⁠⁠l vedem. Era aşa cum mi-⁠⁠l imaginasem: solemn, tăcut, înconjurat de cărţi. Un chip impenetrabil şi o tăcere îndepărtată care corespundeau perfect imaginaţiei mele de atunci despre filosofi. Un prag înalt pe care nu-⁠⁠l puteai trece. A rostit câteva propoziţii şi, dacă îmi amintesc bine, nici una nu era memorabilă. Nu era un tip retoric, un om de vorbe grăbit să creeze spectacol, cum sunt adesea oamenii de litere. Privirea lui, îmi amintesc, m-⁠⁠a impresionat. Te privea adânc, de departe, scrutător şi semnificativ. Am fost realmente fericit şi, când peste un an sau doi am revenit la Cluj, mi-⁠⁠a dat o dedicaţie pe o traducere din Lessing. Atât. Omul a rămas acolo unde îl plasase imaginaţia mea de tânăr lector. Nici o şansă să comunic mai profund cu autorul Poemelor luminii. Mai târziu am aflat de la Marin Preda că Blaga era, din principiu, mefient faţă de noi, sciţii, adică regăţenii… „Atenţie la acest scit, ar fi spus Blaga unor discipoli după ce citise romanul Moromeţii, vol. I (citise sau auzise vorbindu-⁠⁠se de el?), fiţi atenţi să nu vă învingă”… Nu ştiu dacă replica este reală, dar pot să spun că lui Preda îi plăcea enorm. Un omagiu pe care nu l-⁠⁠a uitat niciodată… L-⁠⁠a reprodus, de altfel, în Cel mai iubit dintre pământeni, unde eroul este, se ştie, profesor de filosofie şi Blaga însuşi apare ca personaj simbolic…

Pe Blaga-⁠⁠poetul l-⁠⁠am citit de atunci în mai multe rânduri, integral şi parţial, din necesităţi de studiu sau din pura plăcere a spiritului. N-⁠⁠am ţinut o cronică amănunţită a evoluţiei gustului meu, dar pot să spun că, în adolescenţă, mi-⁠⁠au plăcut mai mult primele lui poeme, acelea pe care critica literară din epocă le-⁠⁠a amendat pentru „nietzscheanismui” lor zgomotos şi pentru imagismul lor excesiv. Mie tocmai acest curaj îmi plăcea la autorul Poemelor luminii şi al Paşilor profetului, tocmai poetul beat de lume şi „păgân” mă fascina. Atâtea versuri fermecătoare veneau în întâmpinarea fiinţei mele intrigate de miracolul şi dezordinea lumii din afară. Atâtea versuri pe care le-⁠⁠am învăţat pe de rost şi care vin şi revin în minte în împrejurări diferite ale existenţei mele:

„Eu nu strivesc corola de lumini a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele ce le-⁠⁠ntâlnesc în calea mea.”

„Ca să răsufle liber Dumnezeu în mine”

„eu am crescut hrănit de taina lumii”

„mă simt un picur de dumnezeire pe pământ”

„daţi-⁠⁠mi un trup, voi, munţilor”

„eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”…

„atâta linişte-⁠⁠i în jur de-⁠⁠mi pare că aud cum se izbesc de geamuri razele de lună” etc. …

Un poet tânăr care sparge ritmurile tradiţionale şi cutează cum nu mai cutezase nimeni după Eminescu în cultura noastră: să cuprindă totul şi să pună în mituri liniştile sale agreste şi neliniştile sale metafizice. Blaga nu este cel dintâi care foloseşte versul liber, dar este, indiscutabil, cel dintâi dintre români care dovedeşte că poezia este şi altceva decât muzica şi culoarea ei: este un limbaj care trăieşte din şi prin propriile resurse sau, cum a spus cineva (Valery), o limbă în interiorul altei limbi. Şi mai este ceva ce place enorm spiritului tânăr în poemele juvenile ale lui Blaga: faptul că ele aduc în poem misteriosul, nocturnul, nepătrunsul. Cu adevărat, Blaga inspectează nevăzutul, neauzitul, neştiutul din lume şi conspiră împotriva realului, cum ceruse Rimbaud spiritului modern… Sau, pentru a folosi un verb specific blagian, poetul iscodeşte taini­cul, adâncul, incontrolabi­lul… Şi o face nu într-⁠⁠un singur poem demonstrativ, ci în mai toate versurile de tinereţe care se strâng şi se lărgesc în poem ca o armonică miraculoasă. Ideea respiră, într-⁠⁠adevăr, neîncătuşat în poemul tânărului Blaga.

Mai târziu, poetul revine la versul cantabil fără a-⁠⁠şi modifica, în esenţă, substanţa lirismului care, în continuare, îmblânzeşte conceptele prin metafore. G. Călinescu a demonstrat într-⁠⁠un rând (Despre măiestrie şi metaforă) că poemul Cu mâne zilele-⁠⁠ţi adăogi este o pagină de filosofie schopenhaueriană versificată şi că în Glossa gnomismul este programatic şi prin nimic inedit. Eminescu versifică pur şi simplu sentinţe morale cunoscute de toată lumea, voind a sugera proasta alcătuire a mecanicii lumii şi destinul efemer al omului… Faptul este incontestabil, numai că trebuie definită aici natura acestei versificaţii care împacă filosofia cu poezia. Cum este o temă gravă, discutată mult şi niciodată încheiată, mă limitez să spun că, în cazul tânărului Blaga, muzica versului nu mai acoperă conceptul şi nu-⁠⁠l mai legitimează în poem. Poemul merge după alt ritm şi filosofia pătrunde în poem printr-⁠⁠o deschidere a spiritului spre ceea ce este, în ordinea existenţei, nelămurit şi preocupant. Poemul gravitează, de regulă, în jurul unei noţiuni – metaforă reluată sub diverse chipuri. Durata acestei desfăşurări a conceptului este chiar durata poemului. Într-⁠⁠un loc (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) este vorba de Taină, în altul de Nimicul şi Nepătrunsul sau Veşnicul, Adâncul… şi în jurul lor se adună un număr de semne şi de întâmplări (poetul le zice fabule) ale fiinţei.

Acestea nu sunt concepte filosofice propriu-⁠⁠zi­se, sunt mici reflecţii pe care poetul le transformă în metafore capitale ale iscodirii universului. Ele sugerează, repet, o alarmă a spiritului şi o putere, într-⁠⁠adevăr exemplară, de a aduna tainele lumii în metafore ce se ţin minte. În acest proces nu este eliminat existenţialul, dar, cum s-⁠⁠a observat de mai toţi comentatorii poeziei sale, biografia sub latura ei concretă este aproape suprimată în poem, iar existenţialul este implicat doar printr-⁠⁠un număr de sentimente generale, cum ar fi sentimentul morţii, foarte stăruitor în primele cărţi. Sau iubirea (devenită o temă recurentă în poemele postume), sentimentul de comuniune cu o natură plină de taine şi semne ale tainei, sentimentul de tristeţe nedesluşită… Şi atâtea altele care stau, programatic nehotărâte, între preaplinul fiinţei şi voinţa de a cenzura biograficul, între existenţial şi spiritual, vital şi speculaţie intelectuală. O zonă rodnică pentru poezie şi prielnică pentru iscodire…

Arcul poeziei se întinde, în acest mod, între mica taină (interioară) şi marea taină a universului. Pe cea dintâi o ocroteşte, pe cea de-⁠⁠a doua vrea s-⁠⁠o cuprindă şi s-⁠⁠o adâncească. S-⁠⁠o adâncească vrea să spună s-⁠⁠o nelămurească poetic într-⁠⁠un stil care a făcut şcoală în poezia noastră: poetul citeşte semnele firii, stă de vorbă cu miturile şi trăieşte micile evenimente vegheat, totdeauna, de transcendent. O temă baudelairiană cum e aceea a morţii ascunse în lucruri –, reluată de mai multe ori de poeţii simbolişti – este împinsă de Blaga spre o jarişte cosmică, aşa cum îi place lui să zică. Jariştea cosmică înseamnă, aici, mâinile reci ale morţii. Altă alianţă specific blagiană, preluată de la romantici şi tratată în modul expresioniştilor: conjugarea dintre un vitalism exploziv şi un stăruitor sentiment al sfârşitului, între mărginire şi dezmărginire sau, poate, invers. În micul poem Frumoase mâini toate acestea se însoţesc cu o anumită graţie şi pudoare, două nuanţe care vor însoţi mereu demersul liric al lui Blaga. Îl descoperim chiar în poemele turbulente din tinereţe:

„Presimt:

frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu căldura voastră capul plin de visuri, aşa îmi veţi ţinea odată şi urna cu cenuşa mea.

Visez:

frumoase mâni, când buze calde-⁠⁠mi vor sufla în vânt cenuşa,

ce-⁠⁠o s-⁠⁠o ţineţi în pălmi ca-⁠⁠ntr-⁠⁠un potir,

veţi fi ca nişte flori,

din care boarea-⁠⁠mprăştie –⁠ polenul.

Şi plâng:

veţi fi încă aşa de tinere atunci, frumoase mâni.”

„Tradiţionalism metafizic” şi expresionism.

Moderni şi Antimoderni.

Conştiinţa că Blaga este un mare poet a apărut de la început şi pentru impunerea lui critica literară românească n-⁠⁠a dus bătălii, ca în cazul lui Arghezi, împotriva spiritelor conservatoare. Blaga a întâlnit o vreme adeziunea lui N. Iorga, a satisfăcut şi spiritul cârtitor, veşnic nemulţumit al lui Ion Barbu din motive, evident, diferite. Moderniştii văd în el un inovator în plan formal (tehnica expresionistă), tradiţionaliştii şi-⁠⁠l revendică prin puterea lui de a da viaţă miturilor şi arhetipurilor prelatine. Merită a discuta această problemă care a agitat şi agită încă critica românească obsedată mai mult de fantasmele ideologice şi nu, cum s-⁠⁠ar cuveni, de conceptele şi ambiguităţile esteticii. Cazul Blaga îi pune, în încurcătură, ca şi acela al lui Arghezi, căci în timp ce poezia lui sugerează tematic şi ideologic o viziune tradiţionalistă (satul văzut ca o „zarişte integrală”, „situat în centrul lumii şi [care] se prelungeşte în mit”, „satul –⁠⁠ idee [care] se integrează într-⁠⁠un destin cosmic, într-⁠⁠un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic” etc.), arta sa poetică (stilul, tehnica, expresia) se află în chip evident în avangarda expresionistă încă de la început (Poemele luminii, 1919). De aceea, E. Lovinescu ezită să-⁠⁠l introducă în istoria din 1937 în cadrul liricii tradiţionaliste („pare ciudat de a alipi pe Lucian Blaga […] mişcării poetice tradiţionaliste întrucât prin tehnică şi expresie poezia lui n-⁠⁠a trecut numai ca modernistă […], ci chiar ca avangardistă, influenţată fiind de expresionismul german, susţinut şi teoretic în Filosofia stilului’…), dar, în cele din urmă, dând prioritate viziunii generale, îl fixează printre tradiţionalişti alături de Crainic, Pillat, Voiculescu, Adrian Maniu. Criteriul ideologic învinge, aşadar, deşi, ca teoretician al modernismului, E. Lovinescu ar fi avut toate motivele să-⁠⁠şi sprijine poziţia cu poemele imagiste şi spiritualizante din Poemele lumii, Paşii profetului şi celelalte. Nu spusese criticul în repetate rânduri că intelectualizarea emoţiei este prima cerinţă a modernismului în poezie? Poemele lui Blaga ilustrează în chip elocvent tocmai această orientare. E. Lovinescu are aceeaşi dilemă, se ştie, şi când este să găsească un loc potrivit în tabloul poeziei moderne inclasabilului Tudor Arghezi. Ieşind de sub mantaua lirică a lui Baudelaire, acesta a ilustrat toate modelele poetice şi a fost revendicat de aproape toate direcţiile literare din epocă, de la tradiţionalism la avangardă… Şi atunci? Criticul găseşte în cele din urmă o formulă de compromis: sinteză de modernism şi tradiţionalism, împăcând astfel criteriul ideologiei literare cu cel pur estetic. G. Călinescu nu-⁠⁠şi face atâtea scrupule şi, ţinând seama de miturile poetului şi de viziunea lui panteistă, îl plasează fără ezitare pe Blaga printre ortodocşi, deşi, în demonstraţia ce urmează, criticul semnalează la tot pasul abaterile poetului de la doctrina gândiristă şi, în genere, de la tiparele liricii religioase…

Adevărul este că despărţirea dintre moderni şi antimoderni este relativă în literatură şi că nu de puţine ori antimodernii se dovedesc a fi, în plan estetic, creatorii modernităţii. Cazul lui Baudelaire este cel mai elocvent şi el ar trebui să descurajeze pe criticii care se arată principial circumspecţi faţă de modernitatea unui poet numai pentru că el se inspiră ca Blaga şi Pillat din mitologia satului şi primesc cu mai mare bucurie un poet care face loc în versurile sale temelor şi anxietăţilor citadine. Potrivit acestei logici sociologice, poetul dintâi este, automat, nesincronic, conservator, datat estetic, în timp ce, cel de al doilea, este, tot automat şi inexorabil, sincronic, în avangarda lirismului. Aceste compartimentări se pot face, dar ele nu pot defini substanţa reală şi nici valoarea poeziei. Pot spune doar ceva despre gândirea ideologică şi atitudinea scriitorului faţă de lucruri. Baudelaire se arată circumspect faţă de progresul civilizaţiei (poate fi, aşadar, suspectat de anti-⁠⁠mo­der­nism), în timp ce, în plan estetic, el a creat modelul modernităţii lirice europene. Un eminent critic şi teoretician contemporan, Antoine Compagnon, a scris un studiu (Moderni-⁠⁠Anti-mo­derni…) pe această temă şi a dovedit că, de la Chateaubriand la Roland Barthes, modernii se recrutează în sfera literaturii franceze mai ales din rândul conservatorilor (Anti-⁠⁠modernilor!).

Situaţia se repetă, am impresia, şi în literatura română. Marii poeţi (Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Pillat) se opun, ideologic vorbind, invaziei formelor şi, ca Ion Barbu, jură pe arhetipurile vechii Grecii sau, ca Blaga, pe miturile păgâne. Arghezi face apologia străbunilor şi sugerează într-⁠⁠un poem programatic tradiţionalist că brazda plugarului se termină în cer. Cum îi vom judeca estetic? Cum se cuvine, adică să nu facem eroarea pe care a făcut-⁠⁠o Iorga de a confunda valoarea poemului cu valorile etnice şi etice. Confuzia a persistat însă şi am sentimentul că persistă şi azi în judecata critică. Ostilitatea ce se manifestă în chip vădit în publicistica literară faţă de literatura de extracţie rurală este o dovadă. Exemplul lui Blaga ar trebui să descurajeze asemenea departajări care favorizează primatul ideologicului, inesenţial în poezie. El nu poate defini decât atitudinea poetului faţă de formele sociale, dar nu poate defini substanţa poeziei ca atare. Anti-⁠⁠modernul Blaga este, alături de Arghezi, cel care a marcat în chip decisiv modernitatea lirică românească…

Eliberaţi de prejudecăţile pe care le-⁠⁠a sădit în noi critica dogmatică şi, sub unele aspecte, chiar critica estetizantă din epocă, este cazul de a-⁠⁠l citi pe Blaga din alt unghi. Poetul însuşi a intervenit în discuţia critică şi a încercat să lămurească relaţia dintre tradiţionalismul lui spiritual şi modernitatea metodei sale literare, sublimând faptul că esenţial în poezie este „ritmul lăuntric”, felul în care poetul „tâlcuieşte o realitate” şi, într-⁠⁠o notă mai vagă: „dragostea invincibilă faţă de un anumit fel de a fi”… În orice creaţie există „un grad de imprevizibilitate” ⁠ notează el. Altfel spus: poezia este mai mult sau mai puţin decât a voit autorul să fie, arta autentică depăşeşte intenţiile şi modelele, poezia îşi creează propria substanţă uneori fără ca autorul să-⁠⁠şi dea seama. Paul Valery formula mai tranşant această idee: întrebat cine este autorul poemului, el răspunde: în mod practic nimeni. Opinie care, evident, se poate discuta pentru că poezia nu iese din neant şi, chiar dacă scriitura are independenţele, libertăţile ei faţă de mâna ce-⁠⁠o poartă pe hârtie, ea nu-⁠⁠i niciodată cu adevărat singură şi liberă. Pe scurt, în spatele lui Nimeni este totdeauna cineva: o singurătate care gândeşte şi o scriitură care complică singurătăţile, ambiguităţile, conceptele creatorului.

Nu-⁠⁠i locul însă de a duce această controversă mai departe. Să ne mulţumim cu sugestia introdusă de autorul Laudei somnului, cum că poezia conţine în sine un grad de imprevizibilitate, în timp ce în scriitura ca atare se petrec alte procese imprevizibile. Cuvintele iau iniţiativa, cum zice Mallarmé, iar poetul modern are inteligenţa să le-⁠⁠o cedeze… În privinţa substanţei şi modelelor poeziei, Blaga este şi mai categoric: „Poezia care-⁠⁠mi convine mie, deşi e ultramodernă, o cred însă în anumite privinţe mai tradiţionalistă decât obişnuitul tradiţionalism, fiindcă reînnoieşte o legătură cu fondul nostru sufletesc primitiv, nealterat nici de romantism, nici de naturalism, nici de simbolism. Îţi voi lua un exemplu din artele plastice: Brâncuşi. Acest artist reia o tradiţie cu mult mai veche decât aşa-⁠⁠zisa sculptură tradiţionalistă, înnodând firul cu fondul nostru primitiv bizantin. Pentru această artă sunt şi eu. Aş spune, pentru un fel de tradiţionalism metafizic, trecând peste, dacă vrei, trecutul apropiat şi făcând legătura cu elemente mai primare ale fondului nostru sufletesc.” Tradiţionalism metafizic, aşadar, stil expre­sionist (ultra-⁠⁠modern), notaţii de ordin senzorial şi de ordin intelectual (zice critica literară), „geografie înaltă şi sfântă”, extazpitogorician, semnalează un poet (I. Barbu) iritat de poezia sentimentală a timpului şi satisfăcut că autorul Laudei somnului rupe cu această tradiţie rea, obraznică, papaligească… Poezia lui place, în genere, moderniştilor (prin limbajul şi spiritualitatea ei), place şi tradiţionaliştilor pentru că valorifică miturile, arhetipurile şi vede în sat centrul spiritual al lumii. Mai toţi criticii remarcă, de pildă, „bucolismul stilizat şi mistic”, „suflul panic şi panteismul” (E. Lovinescu, G. Călinescu), „nietzscheanismul” (E. Lovinescu, T. Vianu, G. Călinescu), „panteismul extatic”, „un simţ al misterului”, „ermetismul de structură” (Pompiliu Constantinescu), „lirismul gnoseologic”, „tâlcuirea mistagogică”, „o viziune de expresionism modern”, „un Weltschmerz de răsunet expresionist” (Şerban Cioculescu) etc.

■ Fragment

Lucian Blaga și „jariștea cosmică”

///////////////////////////////////////////

Trilogia Culturii

by Lucian Blaga

 

https://www.targulcartii.ro/lucian-blaga

„Matricea stilistică“ este ca un mănunchi de categorii care se imprimă, din inconştient, tuturor creaţiilor umane, şi chiar şi vieţii întru cât ea poate fi modelată de spirit. Matricea stilistică, în calitatea ei categorială, se întipăreşte, cu efecte modelatoare, operelor de artă, concepţiilor metafizice, doctrinelor şi viziunilor ştiinţifice, concepţiilor etice şi sociale etc. Sub acest unghi trebuie să notăm că „lumea” noastră nu e modelată numai de categoriile conştiinţei, ci şi de un mănunchi de alte categorii, al căror cuib e inconştientul. Frontul creator uman în raport cu „lumea” nu e simplu, cum cred Kant şi toţi care l-au urmat, ci multiplu, sau cel puţin dublu. „Lumea noastră” se înfruptă deci din spontaneitatea umană cu o intensitate exponenţială. (Lucian BLAGA) (less)

https://www.goodreads.com/ro/book/show/1028608.Trilogia_Culturii

////////////////////////////////////////////

Muzica ne poate trezi chakrele inferioare sau superioare ale corpului nostru eteric! Ce alegeti?

Sunetul are un impact profund asupra corpului nostru subtil energetic. Multe forme moderne de muzica, printre care rap-ul sau muzica rock, si-au castigat popularitatea datorita faptului ca stimuleaza centrii energetici inferiori ai corpului si declanseaza o comutare imediata a constiintei pe aceste frecvente de vibratie.

Adeseori motivul pentru care ne place sau nu ne place un cantec este impactul pe care acesta il are asupra corpului nostru energetic spiritual.

in zilele noastre muzica este in special folosita in filme si in publicitate pentru a trezi emotiile audientelor. Scenele zbuciumate care pot fi vazute in cadrul concertelor moderne de muzica rock sunt un exemplu viu al influentei muzicii asupra chakra-elor inferioare, intr-un mod dizarmonios si dezechilibrant. Muzica are impact asupra noastra a tuturor, astfel ca de acum incolo, acordati o mai mare atentie felului in care diferite melodii va influenteaza emotiile si starea mintii. Deveniti constienti de modificarile energetice subtile pe care le experimentati. Aceasta constientizare va va ajuta sa recunoasteti curentii subtili energetici diferiti care va strabat corpul eteric.

Anumite sunete si tonuri sunt binecunoscute pentru capacitatea de a ne misca. Un bun exemplu este melodia „We will rock you”, apartinand formatiei Queen. Aceasta melodie stimuleaza efectiv corpul subtil energetic intr-un mod specific.

Este intelept sa fim constienti de acest impact, deoarece muzica a fost utilizata in extenso de-a lungul istoriei pentru a manipula masele, in anii ’30 Hitler utiliza muzica in cadrul intalnirilor sale politice, pentru a declansa emotii in randul multimilor.

Muzica poate de asemenea sa aibe o influenta pozitiva asupra chakra-elor noastre si asupra corpurilor noastre subtile. Multi sunt de parere ca aceasta stimuleaza energia creatoare si vindecatoare din noi. Se spune de asemenea ca muzica are darul de a ne asista in procesul de ridicare a frecventei interioare de vibratie si de a ne conecta la natura noastra spirituala.

Muzica ne poate trezi chakrele inferioare sau superioare ale corpului nostru eteric! Ce alegeti?

//////////////////////////////////////////

  PRAF IN OCHI…Percheziții la Direcția Rutieră din Botoșani. 15 polițiști ar fi luat mită timp de mai multe luni în 2020

15 polițiști care lucrează la Direcția Rutieră din Botoșani sunt vizați de suspiciuni de luare de mită. Mai multe percheziții au loc, miercuri, la sediul Serviciului Rutier, dar și la domiciliile polițiștilor. Cazul vine după mai multe descinderi similare care au avut loc în ultimele luni la alte secţii de poliţie din Suceava și din Sibiu.

Procurorii DNA Suceava fac cercetări într-o cauză penală care vizează suspiciuni privind săvârșirea unor infracțiuni de corupție și asimilate celor de corupție, în perioada iunie – noiembrie 2020.

Miercuri, sunt în desfășurare percheziții domiciliare în 20 locații din județul Botoșani, dintre care una este sediul unei instituții publice, iar restul sunt  domicilii ale unor persoane fizice, potrivit DNA.

Au fost emise 15 mandate de aducere pentru agenți și ofițeri, vizați de suspiciuni de luare de mită.

După percheziții, cei 15 vor fi audiați.

La Sibiu, șoferii erau „iertați” de sancțiuni de către polițiști și puși să sponsorizeze echipa de fotbal a IPJ Sibiu. Polițiștii ar fi cerut și primit mită, de peste 100 de ori, de la șoferii pe care îi prindeau încălcând Codul rutier.

În ceea ce privește amplul dosar de la Suceava, chiar șeful serviciului secret al Ministerului de Interne din Suceava a fost reținut pentru corupție. Colonelul Florin Timu, care conduce Serviciul de Protecție Internă din Suceava, este acuzat că a acoperit corupția de la Serviciul permise din județ, ba chiar i-a informat pe polițiștii judecați acum pentru că dădeau permise pe mită, despre faptul că sunt în vizorul procurorilor anticorupție.

Din grupare făceau parte intructori auto și angajați de la serviciul de Permise, care cereau sume cuprinse între 300 și 6.000 de euro cursanților ce voiau să obțină dreptul să conducă fără să merite. Polițiștii au găsit, la perchezițiile din acest dosar, peste un milion de euro, aproape 800 de mii de dolari, dar și sume de bani în lei și lire sterline. Mita era ținută în găleți și ligheane.

Editor : Georgiana Marina

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/perchezitii-la-directia-rutiera-din-botosani-15-politisti-ar-fi-luat-mita-timp-de-mai-multe-luni-in-2020-1549071

////////////////////////////////////////////

Lider sindical din Poliție, acuze foarte grave la adresa unor politicieni: Sunt ancorați în zona mafiei, sunt sprijiniți de interlopi

Dumitru Coarnă, liderul Sindicatului Național al Polițiștilor, a făcut sâmbătă la Digi24 acuzații foarte grave: unii politicieni sunt în slujba interlopilor și gestionează siguranța publică apărând interesele acestora. El a dat mai multe exemple și a spus că i-a atras atenția despre aceasta inclusiv noului ministru de interne.

Dumitru Coarnă a făcut aceste declarații comentând animozitatea care a intervenit săptămâna trecută între Poliția Rutieră și Poliția Locală, după un incident în trafic între doi polițiști. Între timp, nemulțumirile ar fi în creștere în Ministerul de Interne. 8.000 de persoane au semnat o petiție pentru a cere schimbarea denumirii Poliței Locale în Garda Publică. Inițiatorul petiției a redactat chiar și proiectul de lege care ar urma să fie depus la Parlament.

„Este necesară o separare a acestor confuzii, pentru că se dorește o confuziune cu Poliția Națională și oamenii nu mai înțeleg nimic, care-s diferențele? Competențele sunt clare în favoarea noastră, pentru că noi avem prin lege competențe complexe, avem oameni pregătiți în școli de agenți și Academia de Poliție, oameni care practic studiază enorm de mult ca să ajungă la o soluție finală într-un caz de mare complexitate. De la un simplu furt, tâlhărie, la omor, lipsire de libertate etc”, a spus Coarnă. „Au fost gardieni publici. Noi nu dorim să-i desființăm. Să fie transformați în gardieni publici, să aibă acele competențe ale primarului în legătură cu gunoaiele din zona respectivă, cu ordinea publică, cu toate zonele de competență din zona unității administrativ-teritoriale”, a arătat Dumitru Coarnă.

El spune că factorul politic și-a dorit această confuzie între polițistul local și cel național. „În momenul în care i-au transformat în polițiști locali, prin legea 155, au încercat să transfere și niște competențe, or lucrul acesta va crea o mare dezordine în siguranța și ordinea publică, pentru că unii dintre ei sunt total nepregătiți. Uitați-vă la speța de la București. Conducerea IGPR și Brigada Rutieră s-au mobilizat împotriva polițistului nostru. Nimeni nu l-a apărat. A venit la mine, îl avem în continuare în apărare”, spune Dumitru Coarnă.  Întrebat de ce au procedat așa șefii de la IGPR și Rutieră, Dumitru Coarnă a răspuns că sunt „obedienți politic”.

„Domnul Gâlceavă, de la Brigada Rutieră. I-am spus dlui ministru, e unul dintre cei pe care trebuie să-i schimbe. Dl. Vasilescu de la IGPR, inspectorul general, se face că n-aude. Și mai sunt. Pe la Călărași, inspectorul-șef Marian Iorga, pe la Constanța, dl. Dancu. Sunt oameni care trebuie să plece. Și faptele vorbesc despre ei. Eu am scris, nu doar vorbesc. Înaintez materiale, mi le asum, le semnez. Am înaintat către CSM un material în ceea ce-l privește pe inspectorul-șef Dancu de la Constanța, într-o anumită legătură, zic eu infracțională, cu un procuror Iacobici. Am înaintat în ceea ce-l privește pe Iorga Marian materiale din care rezultă clar săvârșirea de infracțiuni, infracțiuni din alea puternice, la IPJ Călărași. Am înaintat cu privire la șeful Poliției municipale Vaslui. Dacă citiți acolo, să vedeți ce legături cu lumea interlopă are omul ăsta… dar e menținut în funcție, tot pe filieră politică. Dacă nu separăm lucrurile astea, înseamnă că suntem într-un stat de tip mafiot. Înseamnă că politicienii noștri, o parte dintre ei, sunt în legătură directă cu lumea interlopă și gestionează siguranța publică. (…) Cei din județe știu mai bine decât mine. (…) Politicienii, o parte dintre ei, sunt ancorați în zona mafiei și atunci sunt sprijiniți de lumea interlopă și încearcă să-și pună în funcțiile-cheie din poliție ce? Produsul lor: un interlop polițist”, acuză liderul sindical din poliție.

„I-am transmis dlui ministru Vela, dar văd că nimic. Au exprimat niște declarații publice, sper să nu rămână la capitolul lozinci. Avem un secretar de stat la MAI care nu are de niciun fel competențe pentru acea funcție, e o căciulă extrem de mare. Nu i-a căzut pe ochi, e undeva pe la genunchi. A fugit din Poliție la vârsta de 39 de ani, pensionat pe un abuz juridic, pe care l-au creat tot politicienii. Omul nu înțelege mecanismele, nu pricepe fenomenul și încă este secretar de stat!”, a mai spus Dumitru Coarnă.

Urmăriți aici  declarațiile complete ale lui Dumitru Coarnă:

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/lider-sindical-din-politie-acuze-foarte-grave-la-adresa-unor-politicieni-sunt-ancorati-in-zona-mafiei-sunt-sprijiniti-de-interlopi-1213938

///////////////////////////////////////////

Eșec Național. Elevi de la clase de filologie, note de 2 și 3 la Bacalaureat, la examenul de română

DE PETRE BĂDICĂ

Mai puțin de jumătate dintre elevii care intră în clasa întâi ajung să dea examenul de bacalaureat. Dintre aceștia nu puțini sunt cei care, după 12 ani în care au studiat limba română, iau note sub 5 la această materie obligatorie la bacalaureat.

La examenul de bacalaureat au promovat 89.054 de candidați, dintr-un total de 121.470 de candidați prezenți, anunță Ministerul Educației.

Citește și: Liceu trucat. Absolvenți de mate-fizică, note de 2 și 3 la examenul de matematică de la Bacalaureat

108.450 de candidați prezenți provin din promoția curentă, iar 13.020 de candidați sunt din promoțiile anterioare.

Citește și: LIVE Sorin Cîmpeanu: 73% dintre elevi au luat bacalaureatul. La țară, procentul a fost de 62%

În cazul multora dintre cei 32.000 de elevi care au picat bacalaureatul rămâne un mister modul în care au reușit să treacă prin școală. După opt ani în care au studiat româna în școala primară și gimnaziu și după alți patru în care au fost la clase de filologie, mulți elevi nu au reușit să ia notă de trecere la examenul de limba și literatura română de la bacalaureat.

În județul Giurgiu, la Liceul tehnologic Dimitrie Bolintineanu, elevi de la clasa de filologie au obținut la limba română note de 3,65 și 4,45

Det. aici……………………………………………………………………..

https://newsweek.ro/educatie/licee-unde-elevii-de-mate-fizica-au-luat-2-la-matematica-cei-de-la-filologie-3-la-romana-la-bac

///////////////////////////////////////////////

Un înalt oficial rus amenință Republica Moldova și pe președinta ei, Maia Sandu

DE OCTAVIA CONSTANTINESCU

Contingentul militar rus din Transnistria este capabil să respingă orice lovitură, iar președintele Moldovei Maia Sandu este conștientă de acest lucru, prim-vicepreședintele Comisiei Dumei de Stat pentru afaceri CSI și integrare eurasiatică, Viktor Vodolatski.

El și-a exprimat încrederea că Ucraina nu va ataca Transnistria. „Faptul că Zelenski va lovi la Transnistria este o prostie a unui nebun, a unui bolnav. Nu o va lovi niciodată, nu se va întâmpla. Contingentul pe care îl avem acolo are orice forță și mijloace, dar, firește, vom ajuta. Pentru că oamenii noștri sunt acolo, armata noastră rusă, nu o vom părăsi. Și [președintele Moldovei Maia- n.red.] Sandu știe asta și, prin urmare, nu face astfel de declarații”, a declarat el, citat de TASS.

La 27 iunie, președintele ucrainean Volodimir Zelenski și-a anunțat disponibilitatea de a răspunde cu o „lovitură” unei ipotetice amenințări din Transnistria.

Citește și: VIDEO Momentul în care un lansator rusesc de rachete Uragan e făcut țăndări de artileria ucraineană

La sfârșitul lunii aprilie, în regiune au avut loc o serie de atacuri: clădirea Ministerului Securității Statului a fost atacată cu grenade, antenele unuia dintre cele mai mari centre de radio și televiziune din regiune, din satul Mayak, a fost aruncat în aer.

Au fost atacate un aerodrom militar de lângă Tiraspol și un depozit de arme de lângă satul Cobasna, unde sunt depozitate circa 20.000 de tone de muniție, care au fost duse acolo după retragerea trupelor sovietice din fostele republici sovietice. Această facilitate este păzită de un grup operativ al trupelor ruse.

Citește și: Viața de lux a româncei care era proxeneta șefă din Northampton și Birmigham: F… me, I’m brilliant

Președintele transnistrean Vadim Krasnoselski a spus că sabotajul a fost organizat de pe teritoriul Ucrainei. Potrivit acestuia, membri ai serviciului special moldovenesc au fost implicați în încercarea de a incendia biroul de înregistrare și înrolare militară din Tiraspol.

După atacurile teroriste, în regiune a fost introdus cel mai înalt nivel de amenințare teroristă, iar la intrarea în orașe au fost amenajate puncte de control fortificate.

Pe 25 mai, autoritățile din Transnistria au raportat o scădere a nivelului amenințării teroriste de la roșu la galben.

https://newsweek.ro/international/un-inalt-oficial-rus-ameninta-moldova-si-pe-maia-sandu

/////////////////////////////////////////////

VIDEO NASA: China plănuiește deturnarea Lunii în scop militar. Beijingul a cultivat bumbac pe Lună

DE ELENA ANDREI

Administrația Națională Spațială Chineză, corporația spațială de stat, ar putea plănui o „preluare” a Lunii ca parte a programului său spațial militar, a declarat Bill Nelson, administratorul NASA, pentru ziarul Bild.

Ce a pățit interlopul „luptător” Preda după ce a provocat o explozie la casa mamei Cordunenilor

Nelson a afirmat că Statele Unite sunt implicate în cursa spațială cu Beijingul.

În 2035, a declarat acesta, China va finaliza construcția propriei sale stații lunare și va lansa mai multe programe. Administratorul NASA, în vârstă de 79 de ani, a recunoscut că agenția este de fapt foarte preocupată de „aselenizarea Chinei și de programul acesteia de deturnare a Lunii în scop militar”.

Pentru prima dată, sonda lunară chineză Chang’e 4 a reușit să cultive plante pe Lună în cadrul ambițioasei sale misiuni lunare, oferind un avantaj competitiv pentru NASA.

Experimentul privind biosfera lunară a fost realizat în parteneriat cu 28 de universități chineze. Fotografiile publicate de Administrația Spațială Națională a Chinei au arătat o sămânță de bumbac înmugurită care a încolțit și s-a transformat într-o materie biologică, în premieră.

Dezvoltarea lunară a marcat pentru China „finalizarea primului experiment biologic al omenirii pe Lună”, a scris pe Twitter ziarul People’s Daily, purtătorul de cuvânt al Partidului Comunist aflat la putere.

Citește și

VIDEO Cum sunt vânați și uciși ofițerii ruși. Putin pierde cel de-al 58-lea ofițer

Misterele Moscovei: Un alt milionar Gazprom, Iuri Voronov, împușcat mortal la reședința sa

China a reușit să cultive plante din semințe de rapiță și de cartof, dar semințele de bumbac au fost primele care au încolțit, a declarat profesorul Liu Hanlong de la Universitatea din Chongqing, citat de South China Morning Post.

În 1959, partea îndepărtată a Lunii a fost fotografiată pentru prima dată de nava spațială sovietică Luna 3 și, prin urmare, există nume rusești pentru caracteristicile proeminente ale părții îndepărtate, cum ar fi Mare Moscoviense.

Studii anterioare efectuate de NASA au arătat că scoarța de pe latura îndepărtată este mai groasă, ceea ce face probabil mai dificilă erupția magmei la suprafață, limitând cantitatea de bazalte mari.

NASA nu a trimis misiuni încă în această regiune a Lunii, deoarece ar putea fi dificil să mențină comunicarea cu Pământul din cauza perturbării semnalelor radio.

Astfel, China a devenit prima națiune care a ocolit această problemă prin fixarea unui satelit releu în cadrul misiunii Chang’e-4.

https://newsweek.ro/international/video-nasa-china-planuieste-deturnarea-lunii-in-scop-militar-beijingul-a-cultivat-bumbac-pe-luna

/////////////////////////////////////////////

Israelul denunță declarațiile lui Lavrov care a spus că Hitler avea origini evreiești

Ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov. Foto: Profimedia Images

Israelul a denunțat luni declarațiile ministrul rus de externe Serghei Lavrov care a sugerat că liderul nazist Adolf Hitler avea rădăcini evreiești și a cerut scuze de la Moscova.

Ministerul israelian de Externe Yair Lapid a declarat că ambasadorul Rusiei va fi convocat pentru „o discuție dură” în legătură cu comentariile, pe care Lavrov le-a făcut duminică într-un interviu acordat televiziunii italiene.

„Este o declarație de neiertat, scandaloasă, o greșeală istorică teribilă și ne așteptăm la scuze”, a declarat Lapid pentru site-ul de știri YNet, potrivit Reuters.

În timpul interviului pentru postul italian Rete 4, Lavrov a fost întrebat cum poate Rusia să susțină că trebuie să „denazifice” Ucraina când președintele țării, Volodimir Zelenski, este evreu.

„Când se spune „Ce fel de nazism este acesta dacă suntem evrei”, ei bine, cred că și Hitler a avut origini evreiești, așa că nu înseamnă nimic”, a spus Lavrov.

„De multă vreme auzim poporul evreu înțelept spunând că cei mai mari antisemiți sunt evreii înșiși”, a adăugat el.

Dani Dayan, președintele Yad Vashem, memorialul Israelului pentru cele șase milioane de evrei uciși în Holocaust, a numit remarcile lui Lavrov „o insultă și o lovitură severă pentru victimele adevăratului nazism”.

Vorbind la postul de radio israelian Kan, Dayan a spus că Lavrov răspândește „o teorie a conspirației antisemită”.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/israelul-denunta-declaratiile-lui-lavrov-care-a-spus-ca-hitler-avea-origini-evreiesti-1924873

////////////////////////////////////////////

Putin, Hitler şi comparaţiile

Există un „nou pact ruso-german asupra Estului Europei”, după cum scrie Valentin Naumescu? Şi cum se articulează unele din cele mai profunde dedesubturi ale crizei ucrainene din perspectiva germanilor şi esteuropenilor?

Oare cum s-ar împăca prezumtivul „nou pact ruso-german”, dacă ar exista, cu declaraţia fără echivoc a Angelei Merkel, potrivit căreia anexarea Crimeei e o „foarte clară încălcare a dreptului internaţional”?

Dar cu actuala dispută politică ruso-germană privind comparaţiile dintre Hitler şi Putin pe care Moscova susţine oficial că le-ar fi făcut, în mod „provocator”, ministrul german de finanţe, Wolfgang Schäuble?

Prin vocea şefului diplomaţiei ruse, Lavrov, Moscova a protestat vehement la explicaţiile furnizate recent de Schäuble, unul dintre miniştri creştin-democraţi germani cu experienţa guvernamentală cea mai bogată. Întrebat de copiii unei şcoli germane despre Crimeea, Rusia şi Ucraina, demnitarul berlinez le-a explicat elevilor situaţia, recurgând la o paralelă istorică. Potrivit declaraţiei sale, „cunoaştem toate acestea din istorie. Şi Hitler s-a folosit de aceste metode în Ţara Sudeţilor şi multe altele”.

Cine ce a spus

Simultan, ştiind cât de sensibilă e această chestiune, experimentatul ministru a ţinut să sublinieze în faţa elevilor că nu face comparaţii, „întrucât ar fi vorba de comparaţii imposibile”. Demnitarul CDU avea să reia şi să sublinieze şi ulterior, în repetate rânduri, această sintagmă, în reacţie la puternicul tir declanşat împotriva sa şi susţinut zile în şir nu doar de extrema stângă, ci şi de către voci din propria tabără politică.

„N-am comparat pe nimeni cu Hitler, doar nu sunt tâmpit”, a mai spus el, textual, într-un interviu televizat transmis de televiziunea publică germană ARD. Dar Schäuble a refuzat să-şi ceară scuze, să regrete ce-a spus ori să-şi considere declaraţiile eronate.

Mai precaută, Angela Merkel a declarat că, din punctul ei de vedere, „anexarea Crimeei e un caz de sine stătător”. Şefa executivului german a adăugat că are „de lucru până peste cap” cu faptul că alipirea la Rusia a peninsulei din Marea Neagră „este o foarte univocă încălcare a dreptului internaţional, iar asta e ceea ce contează astăzi”.

Cancelara a optat, ca atare, pentru o afirmaţie net mai inofensivă şi diplomatică decât cea a ministrului ei, care, ca atare, a fost cotată de unii observatori ca o „distanţare de declaraţia lui Wolfgang Schäuble”.

Ori de cea a fostei şefe a diplomaţiei americane, Hillary Clinton, prima personalitate politică occidentală importantă care, într-un târziu, a recurs la aceeaşi paralelă spre a explica evenimente similare. Evenimente generate de abuzul utilizării de conflicte etnice imaginare întru cucerirea de teritorii sau destabilizarea lor. Nu pluteşte nicio îndoială asupra intenţiei doamnei Clinton de a avertiza astfel împotriva ispitei împăciuitorismului, a unei sinucigaşe politici de appeasement, de felul celei care, în mod fatal, i-a încurajat în anii 30 pe nazişti, deschizând larg poarta către crimele lor.

Cine ce a făcut

Nu trebuie uitat, în context, că, la finele anilor 30, Hitler şi-a motivat expansionismul, afirmând că ar da curs cererilor de ajutor ale germanilor sudeţi, minoritari în Cehia. Nu altfel şi-a justificat Hitler agresiva politică faţă de Polonia, a cărei invadare a sfârşit prin a declanşa cel de-al doilea război mondial. La rândul ei propaganda Moscovei a susţinut că Rusia ar fi, chipurile, „obligată” să sară în ajutorul ruşilor din Crimeea.

Înseamnă toate acestea că poate fi pus un semn de egalitate între Putin şi Hitler? Câtuşi de puţin. E un fapt că Hitler a declanşat conflagraţia în cursul căreia regimul său a pus în aplicare cea mai monstruoasă crimă în masă din istorie. El, guvernul său, partidul său şi birocraţia din subordinea lor au organizat în numele germanilor şi al unei presupuse „superiorităţi” rasiale genocidul antievreiesc, în speţă asasinarea sistematică, pe cale industrială, a populaţiei evreieşti din Europa.

A fost şi rămâne, incontestabil, o crimă singulară. Una fără precedent şi fără egal, intrată în cărţile de istorie ale lumii civilizate sub denumirea de Holocaust. Graţie democraţiei şi ancorării ei în alianţele occidentale, partea apuseană, federală a Germaniei postbelice şi-a asumat clar şi fără echivoc acest capitol, cel mai întunecat al întregii istorii naţionale.

Aflată sub ocupaţie rusească şi în sistemul de alianţe subordonat Uniunii Sovietice, cu Vladimir Putin kaghebist la Dresda, Germania comunistă a refuzat elementara igienă morală a acestei asumări, vehiculând despre ea însăşi mitul antifascismului victimizat. În schimb, RDG a cultivat decenii la rând, cot la cot cu Rusia stalinistă şi brejnevistă, precum şi cu alte regimuri comuniste est şi central-europene, cel mai deşănţat antisemitism, ascunzându-l punctual sub faldurile antisonismului.

Incontestabil, comparaţiile istorice sunt cât se poate de riscante. Iar Putin, e adevărat, n-a comis vreun genocid. Şi deocamdată nu a declanşat nici un război mondial.

Dar ideologii săi, de felul lui Alexander Dughin, îşi extrag sevele doctrinare antidemocratice, antisemite şi antioccidentale nu doar dintr-o variantă de fundamentalism ortodoxist amintind de legionarism, ci şi din surse staliniste şi naziste. Iar metoda aplicată în Crimeea – „ajutorarea” manu militari a minoritarilor de etnie proprie printr-o invazie în ţara vecină – e riguros aceeaşi precum cea transpusă de regimul nazist în anii 30 ai veacului trecut în Cehia.

Manipularea conştiinţei istorice şi a clivajului ei

E grotesc, prin urmare, ca tocmai Rusia lui Putin să reproşeze cuiva recursul la o paralelă istorică absolut firească şi întemeiată.

Dar Moscova ştie bine că atinge şi că poate exploata propagandistic un punct nevralgic pentru mulţi germani. Care, tocmai pentru că şi-au asumat şi regretat propria cădere în infern, cea petrecută sub nazişti, nu detestă nimic mai viguros decât orice ieşire în măsură a fi cotată ca expresie de revanşism ori amnezie.

Concomitent, propaganda Kremlinului joacă abil pe claviatura clivajului, disjuncţiilor, disonanţelor şi tensiunilor din conştiinţele şi narativele istorice ale naţiunilor europene, spre a-şi promova politica imperialistă.

În acest context, Moscova inervează nu doar frica de fascism a vestului, de pildă în propaganda împotriva noii conduceri ucrainene, insistent acuzate de extremism de dreapta şi rasism, ci gâdilă simultan şi cele mai diverse reflexe de tip ultranaţionalist. De pildă, latenţele fascistoide restante în segmente din fericire marginale ale popoarelor vecine, invitate, precum românii, să se înfrupte din „cadavrul ucrainean”.

În fond, astfel se pot lesne exploata dorinţele şi angoasele oricui. De pildă pe ale oficialilor germani, care au refuzat dislocarea de trupe NATO în est, pentru ca nu cumva să dea propriilor concetăţeni şi mai cu seamă Rusiei impresia escaladării tensiunilor de la Berlin. Deşi, după cum just observă un editorialist în Frankfurter Allgemeine Zeitung, escaladarea fusese generată chiar de Putin, prin raptul său teritorial.

Nu mai puţin abil manipulează agitpropul Kremlinului frica, din păcate, pe moment, justificată a est-europenilor de a fi, din nou, lăsaţi singuri în jocul dintre marile puteri şi de a se regăsi jertfiţi pe altarul unei istorii nedrepte. S-a mai întâmplat, la München, în 1938. S-a întâmplat şi în epoca funestului pact Hitler-Stalin. Ori la Yalta, când aliaţii au făcut gafa istorică de a-i concede lui Stalin jumătate din Bătrânul Continent.

Dilema germană

Nu ştiu să existe un „nou pact ruso-german asupra Estului Europei”. Deşi are interese economice în Rusia şi o oarecare dependenţă energetică de Moscova, Germania e o democraţie care nu s-a disociat de societăţile deschise, apusene. E o ţară care continuă să facă parte din NATO şi Uniunea Europeană, iar nu din „uniunea euroasiatică” preconizată de stalinisto-fascişti precum Dughin, pe care potrivit tuturor indiciilor încearcă s-o realizeze în prezent Vladimir Putin.

Acestea fiind spuse, Germania şi aliaţii ei occidentali nu sunt la adăpost de posibile noi şi serioase greşeli de estimare a Rusiei lui Putin. Hamletizările germane au surse multiple. Una e dilema izvorâtă din istoria proprie. Iar alta, atitudinea administraţiei americane, clară şi univocă aparent doar în refuzul categoric de a se opune militar oricărei actuale ori virtuale agresiuni ruseşti în zonele situate între NATO şi federaţia rusă.

Dar n-ar fi bine să se subestimeze înţelepciunea actualului guvern german, care, în faţa crizei ucrainene, dă semne, totuşi, că a înţeles, ca şi conducerile de la Washington, Paris şi Londra, importanţa esenţială a păstrării coeziunii apusene.

Nu mai puţin vitale sunt comparaţiile istorice justificate. Oricât ar fi ele de riscante, în absenţa celor îndreptăţite n-ar exista cunoaştere ori şansa de a ne feri să repetăm în neştire greşelile cataclismice ale trecutului.

Autoare/Autor Petre M. Iancu

https://www.dw.com/ro/putin-hitler-%C5%9Fi-compara%C5%A3iile/a-17543988

/////////////////////////////////////////////

Omul scoate din el, ce-i permite Domnului ,ori satanei sa semene in el… Toate gandurile sunt energie: proiectati iubire si vedeti ce se intampla!

Ati spus vreodata exact acelasi lucru, exact in acelasi timp, ca si altcineva? Ati primit vreodata o vibratie negativa de la cineva, fara vreun motiv special? Daca toate gandurile sunt energie, atunci cat de puternica este mintea umana?

Persoanele empatice pot simti cu usurinta emotiile chiar si atunci cand cuvintele nu sunt rostite. Cainii stiu instinctiv atunci cand cineva este rau intentionat sau nu. Cum este posibil acest lucru? Toate gandurile sunt energiile care pot fi transmise si receptionate pe tot pamantul. Toti suntem receptori si emitatori de energie, inclusiv animalele si plantele. A nu se uita ca plantele au constiinta si sentimente. Aceasta este o dovada a faptului ca toti suntem conectati ca si fiinte, prin ganduri si energie.

Atunci, stiind aceste lucru, ce-am putea face? Cand va aflati intr-o plimbare in natura, spuneti copacilor si plantelor cat de mult le iubiti. In timpul meditatiei, incercati sa va concentrati gandurile tot pe iubire, nu numai pentru cei apropiati de voi, dar si pentru toate creatiile vii din intreaga planeta si din intregul Univers. La locul de munca incercati sa trimiteti ganduri pline de iubire pentru colegii vostri. Daca va aflati in apa, incercati sa trimiteti aceste ganduri pozitive tuturor vietatilor minunate care traiesc in acel mediu.

De aceea nu e bine sa va uitati la televizor la stiri, si asta pentru ca ele sunt pline de propaganda care ne creeaza frica si ura in interior. Dar, daca traim in vibratia iubirii si trimitem ganduri pline de iubire pentru toate creaturile vii, atunci vom schimba aceasta lume, care o vom umple cu dragoste.

Toate gandurile sunt energie: proiectati iubire si vedeti ce se intampla!

////////////////////////////////////////////

Schimbarea dimensionala se intampla! De aceea, nu s-a mai pastrat nimic de la vechile civilizatii avansate tehnologic…

Cand se va produce schimbarea dimensionala, vom experimenta o stare de constiinta deosebita. Cand se va intampla acest lucru, vom incepe sa vedem materiale sintetice care incep sa dispara, caci ele nu sunt din lumea naturala. Ele nu vor disparea dintr-o data, va depinde din ce sunt facute.

Cand grila de constiinta a celei de-a treia dimensiuni va incepe sa se destrame, impreuna cu campul magnetic, atunci aceste materiale sintetice vor disparea.

Ceea ce multi nu stiu este faptul ca schimbarile acestea au loc de mult timp; de aceea nu exista articole fabricate care sa provina de la civilizatiile anterioare, care sa fie din material sintetic. Ceea ce este ironic este faptul ca aceste civilizatii trecute erau mult mai avansate decat ale noastre. Acesta este motivul pentru care civilizatiile foarte avansate au construit structuri masive din piatra. Aceste structuri trec prin schimbarile dimensionale si raman acolo.

Obiectele incep sa dispara, in special pentru cei care sunt si au fost complet ignoranti de schimbarile care au loc pe aceasta planeta si care nici nu inteleg ce se intampla cu ei insisi, incepand sa innebuneasca.

In momentul schimbarii dimensionale, campul vostru vizual va disparea si va veti gasi intr-un fel de gol negru. Constiinta tridimensionala va disparea si ea. Se spune ca unii oameni vor adormi si vor incepe sa viseze timp de 3 – 4 zile. Mai tineti minte de „cele 3 zile de intuneric”? Acesta este un proces natural si a fost facut de mai multe ori, dar frica va fi o problema pentru unii oameni.

In timpul acestui proces, s-ar putea sa va amintiti brusc ca ati facut asta inainte. Pe masura ce lumea celei de-a 4-a dimensiuni va veni, „lumina” va reveni din nou. Veti fi intr-o lume pe care nu ati mai vazut-o pana acum, desi ea se afla undeva in subconstient. Va fi un loc nou-nout, toate culorile, formele si texturile vor fi toate noi pentru noi toti.

Rasa umana asa cum este nu poate trai fara un camp electromagnetic. Cand acest camp se va prabusi, va aparea o noua realitate in fata noastra.

Schimbarea dimensionala se intampla! De aceea, nu s-a mai pastrat nimic de la vechile civilizatii avansate tehnologic…

////////////////////////////////////////////

Ca sa-l poata desoase pe Imperiul raului-si asa foarte carpit in fund…De ce președintele american Reagan i-a cerut liderului sovietic Gorbaciov ca Rusia să ofere americanilor asistență militară în cazul unui atac extraterestru?

În 1985, în timpul primei întâlniri de la Geneva, președintele american Ronald Reagan l-a surprins pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov. În timpul unei plimbări private, liderul american l-a întrebat direct pe omologul său sovietic: „Dacă Statele Unite sunt atacate de extratereștri, putem conta pe asistența dumneavoastră militară?” Majoritatea experților sunt siguri că acesta nu a fost altceva decât o întrebare retorică, o încercare de a găsi măcar un punct de contact cu Moscova pentru dialog. Există însă cei care consideră că președintele american, pasionat de subiectul OZN-urilor, s-a temut serios de un astfel de scenariu.

Până în 1985, când a avut loc întâlnirea de la Geneva, relațiile dintre URSS și SUA puteau fi descrise drept una dintre cele mai ostile din întreaga perioadă a războiului rece. Prima întâlnire dintre președintele american și secretarul general sovietic a avut loc la Geneva în noiembrie 1985. Părțile nu s-au pus de acord cu nimic: Reagan l-a considerat pe Gorbaciov drept un „bolșevic cu capul dur”, iar Gorbaciov l-a numit pe liderul american „un dinozaur retrograd”.

Abia câțiva ani mai târziu s-a știut că la acea întâlnire nu s-au discutat doar problemele reducerii arsenalelor nucleare, ci și crearea unei alianțe militare în cazul unei ipotetice invazii a unei civilizații extraterestre. Sună, desigur, de necrezut, dar acest fapt a fost confirmat ulterior atât de Gorbaciov, cât și de Reagan însuși. Discuția a avut loc în privat, departe de membrii delegațiilor guvernamentale. Doar interpreții erau alături de cei doi lideri. Reagan l-a întrebat pe Gorbaciov dacă URSS va oferi asistență militară Statelor Unite în cazul unei invazii extraterestre. Liderul sovietic a fost surprins, dar a răspuns fără ezitare că, fără îndoială, într-un asemenea caz, URSS și SUA vor fi de aceeași parte.

În cazul unei amenințări ipotetice la adresa umanității, URSS era gata să lase deoparte diferențele și să acționeze ca un aliat. Deși această amenințare era teoretică, lui Reagan i-a fost clar că noua conducere sovietică era ghidată mai mult de considerații pragmatice decât de dogme pur ideologice.

Cu toate acestea, există o altă viziune asupra dialogului dintre cei doi lideri. Unii cercetători cred că Reagan se temea serios de o invazie extraterestră și cererea lui nu era făcută întâmplător, ci era o propunere reală pentru o alianță militară care să protejeze Pământul de o amenințare ipotetică. Dintre toți președinții americani, Reagan a fost poate cel mai obsedat de OZN-uri. Extratereștrii spațiali au fost menționați în mod regulat de președinte în discursurile publice. Există cel puțin 10 declarații publice cunoscute ale lui Reagan pe acest subiect, inclusiv în conversațiile cu liderii politici.

Cel mai cunoscut discurs de acest gen a fost discursul președintelui american la sesiunea Adunării Generale a ONU din 1987, la doi ani după întâlnirea cu Gorbaciov. Atunci Reagan a declarat că invazia extraterestră va deveni un factor unificator, datorită căruia toate diferențele, conflictele și disputele pământești vor dispărea și oamenii vor deveni cu adevărat uniți în fața acestei amenințări.

Jurnalistul David Clark, în cartea sa „Out of the Shadows: UFOs, the Establishment and Official Cover Up”, susținea că Colin Powell, viitorul secretar al Apărării al SUA și la acea vreme consilier al lui Reagan, a șters în mod regulat referințele la „umanoizi, extratereștri și farfurii zburătoare” din discursurile sale.

Unii conspiraţionişti sunt chiar siguri că celebra Inițiativă de Apărare Strategică (alias programul „Războiul Stelelor”), care era un sistem parțial de apărare antirachetă din spațiul cosmic, nu a fost concepută deloc împotriva URSS, ci doar în cazul unui atac ipotetic din spațiul extraterestru.

O altă versiune explică gestul lui Reagan spunând că acestuia îi era teamă că URSS ar putea să stabilească cumva contact cu civilizațiile extraterestre și să le folosească tehnologiile pentru a câștiga războiul rece. Sună incredibil, dar încă din anii 1960, o teorie a conspirației s-a bucurat de o oarecare popularitate în cercurile dreptei radicale a conservatorilor americani, conform căreia liderii sovietici și-au primit tehnologiile avansate de la umanoizi extratereştri. În sprijinul acestui fapt, ei se referă la o relatare a senatorului Richard Russell, care a vizitat mai multe orașe din URSS în anii 1950. Russell a observat un OZN în Caucazul sovietic, decolând dintr-un loc plin cu oameni, și a ajuns la concluzia că în mod sigur comuniștii colaborează cu forțele extraterestre. Este adevărat că nu există nicio dovadă a acestei povești; Russell însuși nu a vorbit niciodată public pe această temă.

În concluzie, este greu de spus de ce Reagan l-a întrebat pe Gorbaciov despre o alianţă împotriva extratereștrilor. Într-un fel sau altul, alianța militară a celor două țări în apărarea umanității nu a mai avut loc.

https://www.lovendal.ro/wp52/de-ce-presedintele-american-reagan-i-a-cerut-liderului-sovietic-gorbaciov-ca-rusia-sa-ofere-americanilor-asistenta-militara-in-cazul-unui-atac-extraterestru/

////////////////////////////////////////////////////

O REVISTA EVENIMENT -Tecuciul literar-artistic Nr. 58, serie nouă (anul 14) 2020 pag. 1

////////////////////////////////////////////

 

O carte-eveniment, care îl dezvăluie

pe unul dintre cei mai secretoși conducători ai lumii.

Noul ţar

AUTOR(I):

STEVEN LEE MYERS

TIP COPERTĂ:     FLEXICOVER

ISBN:  9786067930207

FORMAT: 13 X 20 CM

EDITURA: CORINT ISTORIE

AN APARIȚIE:      10/10/2016

NUMĂR PAGINI: 768

TRADUCERE: LIDIA GRADINARU

Colecția Corint Istorie vă prezintă o carte-eveniment, menită să le arate adulților pasionați de istorie adevărata imagine a lui Vladimir Putin, într-o manieră echidistantă și extrem de bine documentată: Noul țar de Steven Lee Myers.

„Nicio personalitate nu a influențat atât de mult istoria europeană în secolul al XXI-lea așa cum a făcut-o Vladimir Putin. Noul țar este o biografie fascinantă, detaliată, care explică aproape în manieră shakespeariană resorturile acțiunilor lui Putin.”  Robert D. Kaplan

„Noul țar al lui Steven Lee Myers nu este prima biografie a lui Putin, dar este, fără îndoială, cea mai plină de forţă dintre toate cele care s-au scris până acum. Logică și atotcuprinzătoare, ea reușește să înlăture vălul de mister care îl înconjoară pe unul dintre cei mai secretoși conducători ai lumii.” Daniel Treisman, The Washington Post

„Ceea ce Steven Lee Myers înțelege și descrie atât de bine în Noul țar, recenta sa biografie atotcuprinzătoare – cea mai plină de informații și mai extinsă din câte s-au scris în limba engleză – este că, în realitate, Putin consideră că el este ultimul care se mai interpune între ordine și haos… O biografie completă, scrisă de un autor bine informat…” Gal Beckerman, The New York Times Book Review

https://www.edituracorint.ro/noul-tar.html

////////////////////////////////////////////

 

Invitatie pentru  lectura …Sâmbăta Imperiului Roșu – un maraton de lecturi despre Rusia și dramele istoriei, la Radio România Cultural

Radio România Cultural oferă publicului, sâmbătă, 9 aprilie, un maraton de 9 ore de lecturi care își propun o înțelegere a istoriei de la Stalin și până în zilele actualului conflict din Ucraina. Maratonul intitulat „Sâmbăta Imperiului Roșu”, realizat în parteneriat cu Editura Corint, va începe cu momentul instaurării comunismului și va continua cu momente de referință din trecutul Rusiei cum ar fi bătălia de la Stalingrad, ascensiunea lui Vladimir Putin și opoziția lui Aleksei Navalnîi, până la Crimeea și noul Imperiu Rus.

“Istoria, așa cum nu se face la școală, a devenit o necesitate pentru înțelegerea vremurilor atât de tulburi pe care le trăim, cu atât mai mult cu cât tot ceea ce se întâmplă astăzi pare să aibă un corespondent în deceniile anterioare. Recomand acest maraton în special tinerilor al căror viitor poate depinde de abcesul istoric la care asistăm cu toții”, a declarat Radu Croitoru, managerul Radio România Cultural.

Realizatorii Radio România Cultural vor citi, sâmbătă, 9 aprilie, fragmente dintr-o serie de cărți apărute în colecția Corint Istorie.

Maratonul „Sâmbăta Imperiului Roșu” va începe la ora 9,00 cu volumul ”Conversații cu Stalin” de Milovan Djilas, în lectura Ralucăi Rădulescu și se va încheia, la ora 17,00, cu fragmente din cartea ”Crimeea și Noul Imperiu Rus”, citite de Elena Vădăreanu.

Întregul program al maratonului realizat de Radio România Cultural, în parteneriat cu Editura Corint este următorul:

09,00:  ”Conversații cu Stalin” – Milovan Djilas – Lectura: Raluca Rădulescu

10,00: ”Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin” – Amy Knight – Lectura: Cristi Marica

11,00: ”Stalin și poporul rus. Premisele instaurării comunismului” –  George Onișoru – Lectura: George Gilea

12,00: ”În infernul de la Stalingrad” – Reinhold Busch – Lectura: Dana Pitrop

13,00: .,Agent dublu în războiul rece”. Autobiografia lui Oleg Gordievski – Lectura: Adina Dragomir

14,00: ”Putin. Noul țar” – Steven Lee Myers – Lectura: Dan Vasiliu

15,00: ”Navalnîi. Un democrat împotriva autoritarismului” – Jan Matti Dollbaum, Morvan Lallouet, Ben Noble – Lectura: Dan Vasiliu

17,00: ”Crimeea și Noul Imperiu Rus” – Agnia Grigas – Lectura: Elena Vlădăreanu.

https://www.radioromaniacultural.ro/sambata-imperiului-rosu-un-maraton-de-lecturi-despre-rusia-si-dramele-istoriei-la-radio-romania-cultural/

////////////////////////////////////////////

Vladimir Putin, un tar in cautarea unui nou imperiu – Angus Roxburgh, editura Litera

Descrierea produsului:

Vladimir Putin, un tar in cautarea unui nou imperiu – Angus Roxburgh, editura Litera: Dupa caderea Uniunii Sovietice, Rusia parea a fi aliatul democrat la care Occidentul visa. Dar sub conducerea lui Vladimir Putin, ea nu s-a dovedit a fi decat un partener problematic. Convins ca viziunea lui este singura potrivita pentru viitorul tarii, Putin a folosit drept arma forta energetica a Rusiei, in timp ce in tara a luat masuri drastice impotriva adversarilor.

Angus Roxburgh, fost corespondent pentru BBC Moscova si fost consilier pentru relatii publice al lui Putin, descrie felul in care fostul agent KGB s-a transformat din reformator in autocrat, cum a cautat respectul Occidentului, provocand in schimb doar teama acestuia, si cum si-a creat un adevarat cult al personalitatii, fie salvand leoparzi ai zapezilor, fie adresand cuvinte taioase publicului occidental. Bazandu-se pe nenumarate interviuri luate in exclusivitate in Rusia, SUA si Europa, Roxburgh sustine ca Occidentul a ratat toate sansele de a scoate Rusia din inghet, nereusind sa-i inteleaga temerile si aspiratiile aparute dupa caderea regimului comunist.

ISBN: 9786067410013

Editura: Litera

Autor: Angus Roxburgh

https://www.esteto.ro/produse-54962-vladimir-putin-un-tar-in-cautarea-unui-nou-imperiu-angus-roxburgh-editura-litera

///////////////////////////////////////////

Ca si hotii lui Iliescu cel masonisto-pesedizd…Investitor: Vladimir Putin și oligarhii săi au furat un trilion de dolari de la poporul rus

scris de Valentina Podgorneac

Bill Browder, un investitor exilat de regimul președintelui rus Vladimir Putin, a calculat că liderul de la Kremlin și oligarhii săi au furat de la poporul rus un trilion de dolari, notează Mediafax. „Aceştia sunt bani care ar fi trebuit să fie cheltuiţi pentru sănătate şi educaţie, drumuri şi servicii”, a spus afaceristul.

Un investitor estimează că Vladimir Purin și oligarhii săi au furat un trilion de dolari de la poporul rus

Browder evaluează că Vladimir Putin și oligarhii ruși au furat un trilion de dolari de la poporul rus de la căderea Uniunii Sovietice. „Aceştia sunt bani care ar fi trebuit să fie cheltuiţi pentru sănătate şi educaţie, drumuri şi servicii”, a declarat Browder la un eveniment organizat în Manhattan, unde a celebrat publicarea celei de-a doua sale cărţi, intitulată „Freezing Order”, în care povesteşte cum a devenit un duşmanul șefului de stat rus ca urmare a încercărilor sale de a expune corupţia din Moscova.

Bărbatul, nepot al liderului comunist american Earl Browder, a făcut miliarde de dolari prin Hermitage Capital Management, fondul pe care l-a înfiinţat în 1996, în perioada capitalismului rusesc, conform Yahoo News.

Retail jobs

Pe măsură ce Browder a început să controleze mai aprig unele dintre companiile în care a investit, îndeosebi gigantul energetic Gazprom, a intrat în conflict cu Kremlin și cu Putin. Drept urmare, i s-a interzis intrarea în Rusia în anul 2005. Acum, el trăiește în Londra, oraș pe care oligarhii îl disprețuiesc.

Foto: CBS Sunday Morning/Youtube.com

„Toată lumea încearcă să se gândească la Rusia ca la un stat suveran şi la Putin ca la un lider care acţionează în interes naţional”, a declarat Browder pentru Yahoo News.

Browder a descris această perspectivă ca fiind o neînțelegere fundamentală.

„Credeţi greşit că puteţi aplica ştiinţa politică în Rusia. Trebuie să fii criminolog pentru a înţelege Rusia. Oamenii nu intră în guvern pentru a servi ţara. Ei intră în guvern pentru a fura bani”.

https://www.9am.ro/stiri/International/357181/Investitor-Vladimir-Putin-si-oligarhii-sai-au-furat-un-trilion-de-dolari-de-la-poporul-rus.html

////////////////////////////////////////////

Globalizarea nazismului putinizd…Vladimir Putin, avertisment dur către liderii mondiali: „Un conflict intens ar însemna sfârșitul civilizației”

 

de Emanuel Dumitru

Putin a spus că situația la nivel internațional se poate dezvolta imprevizibil și incontrolabil dacă nu se face nimic pentru a preveni acest lucru.

Referitor la companiile de social media, a spus că acestea nu mai sunt doar giganți economici, ci concurează cu statele, controlând societatea în mod grosolan.

El a semnalat pericolul globalizării, care a dus la o creștere uriașă a profiturilor marilor companii multinaționale, în timp ce mulți oameni din clasa de mijloc riscă să rămână fără locuri de muncă.

Timp de o săptămână liderii mondiali se vor întâlni în mediul online pentru a discuta probleme de actualitate, tema Forumului Economic Mondial fiind de data aceasta „Anul crucial pentru reconstruirea încrederii”.

Ultima apariție a lui Vladimir Putin la Forumul Economic Mondial a fost în 2009. În cadrul discursului său, președintele rus a abordat diverse teme, tensiunile geopolitice, sancțiunile și inegalitatea economică, puterea crescândă a giganților tehnologici și multe altele.

The Moscow Times a prezentat fragmente esențiale din discursul președintelui Putin.

Vladimir Putin, despre tensiuni globale

În analiza situației actuale, Putin a făcut o comparație cu criza din 1930, când, după cum a spus, eșecul soluționării problemelor internaționale a declanșat al doilea război mondial.

„Avem toate motivele să credem că există riscuri de escaladare a contradicțiilor. Aceste tendințe se pot manifesta în aproape toate domeniile”.

„Situația se poate dezvolta imprevizibil și incontrolabil dacă, bineînțeles, nu se face nimic pentru a preveni acest lucru. Mai mult decât atât, poate apărea un colaps în dezvoltarea globală, care este marcată de o luptă a tuturor împotriva tuturor”.

„Un conflict global, intens este în principiu, imposibil acum, sper. Ar însemna sfârșitul civilizației”.

Populism

„Asistăm la o criză a modelelor și a instrumentelor anterioare de dezvoltare economică, la o stratificare socială sporită, atât la nivel global, cât și la nivelul anumitor țări. […] Acest lucru determină o polarizare accentuată a opiniilor publice și provoacă creșterea populismului, a radicalismului de dreapta și de stânga, precum și a altor fenomene extreme”.

„Toate acestea afectează în mod inevitabil natura relațiilor internaționale [și] nu le conferă stabilitate și predictibilitate. Instituțiile internaționale slăbesc, conflictele regionale se înmulțesc și securitatea globală se deteriorează”.

„Problemele sociale și economice interne nerezolvate și în creștere pot determina căutarea cuiva pe care să se dea vina pentru toate necazurile, spre distragerea iritării și a nemulțumirii cetățenilor”.

Vladimir Putin, despre inegalitate

„Amplificarea problemelor economice și inegalitatea divizează societatea, dând naștere intoleranței sociale, rasiale și naționale. Aceste tensiuni izbucnesc chiar și în țările cu instituții civile și democratice aparent bine stabilite”.

„Este dificil să nu observăm transformările fundamentale apărute în economia globală, în politică, în viață socială și în tehnologie. Pandemia de coronavirus […] a exacerbat problemele și dezechilibrele acumulate deja în lume”.

„Globalizarea a dus la o creștere semnificativă a profiturilor marilor companii multinaționale și, mai presus de toate, americane și europene”.

TOP ARTICOLE

Sfatul experților. Cum ar trebui să vorbești ca să pari mai sexy, mai inteligent și mai încrezător

România tocmai a reintrat în rândul țărilor cu venituri mari, este anunțul Băncii Mondiale

Lukașenko: Occidentul a creat un „monstru” în Ucraina

„Cine a intrat în posesia câștigurilor? Răspunsul este, evident, 1% din populație. Și ce s-a întâmplat cu viețile celorlalți oameni? În ultimii 30 de ani, veniturile reale a mai mult de jumătate din cetățenii mai multor țări dezvoltate au stagnat, în timp ce costul educației și al serviciilor de sănătate a crescut. […] Milioane de oameni, chiar și în țările bogate, nu mai au perspectiva creșterii veniturilor lor”.

Companiile mari de tehnologie și rețelele de socializare

„Se vorbește mult despre acest lucru acum, mai ales în legătură cu evenimentele care au avut loc în Statele Unite în timpul campaniei electorale. Aceștia nu mai sunt doar giganți economici, ci în unele sfere ei concurează deja, de facto, cu statele”.

„Unde este linia de demarcație între o afacere de succes la nivel mondial, cu servicii populare […] și încercarea de a controla societatea în mod grosolan și după bunul plac, de a înlocui instituțiile democratice legitime [și] de a restricționa dreptul natural al persoanei de a decide cum să trăiască, ce să aleagă și ce puncte de vedere să exprime liber?”

Vladimir Putin, despre redresarea economică: „Dezvoltarea economiei se va baza mai mult pe stimulente fiscale”

„Este absolut clar că lumea nu poate urma calea construirii unei economii care să funcționeze pentru un milion de oameni și nici pentru «miliardul de aur»” [termen post-sovietic, care se referă la țările occidentale dezvoltate și se bazează pe ideea progresului și bunăstării unui număr mic de oameni de pe planetă, deoarece resursele naturale ale Pământului ar fi, pasămite, limitate].

„Având în vedere limitările menționate ale politicii macroeconomice, în continuare, dezvoltarea economiei se va baza mai mult pe stimulente fiscale, rolul cheie fiind jucat de bugetele de stat și băncile centrale”.

„Fără acțiuni eficiente din partea statului, mulți oameni din clasa de mijloc, care reprezintă fundamentul oricărei societăți moderne, riscă să rămână fără locuri de muncă”.

„Dacă acum 20-30 de ani problema ar fi putut fi rezolvată prin stimularea politicilor macroeconomice [… astăzi], practic, aceste mecanisme s-au epuizat”.

„În primul rând, oamenii ar trebui să aibă un mediu confortabil de trai […] În al doilea rând, ar trebui să fie încrezători că vor avea un loc de muncă care le va aduce un venit în continuă creștere. […] În al treilea rând, oamenii ar trebui să fie încrezători că vor primi asistență medicală de înaltă calitate și eficientă, atunci când este necesar. […] În al patrulea rând, copiii ar trebui să poată primi o educație decentă, indiferent de venitul familiei lor”.

Sancțiuni și multilateralism

„Utilizarea barierelor comerciale, a sancțiunilor nelegitime, a restricțiilor financiare, tehnologice și informaționale este un joc lipsit de reguli, care amplifică în mod grav riscurile utilizării unilaterale a forței militare. Acesta este pericolul”.

„Multilateralismul poate fi înțeles în moduri diferite: fie ca urmărire a propriilor interese și legitimarea acțiunilor unilaterale, în timp ce alții nu pot decât să încuviințeze, fie ca unificare reală a eforturilor statelor suverane de a rezolva probleme specifice, spre binele comun”.

„Va trebui să consolidăm și să dezvoltăm instituții universale, care să aibă o responsabilitate specială pentru asigurarea stabilității și a securității în lume, pentru dezvoltarea regulilor de conduită în economia și în comerțul global […] E prea devreme să le aruncăm la coșul de gunoi al istoriei”.

Relațiile ruso-europene

„Rusia face parte din Europa, atât din punct de vedere geografic, cât și, cel mai important, din punct de vedere cultural. Suntem, de fapt, o singură civilizație”.

„Dacă putem să ne ridicăm deasupra problemelor și să scăpăm de fobii, atunci ne va aștepta o etapă pozitivă în relațiile noastre. […] Trebuie să revenim la o agendă pozitivă, acesta este interesul Rusiei. […] Dar dragostea unilaterală nu este posibilă”.

Vladimir Putin, avertisment dur către liderii mondiali: „Un conflict intens ar însemna sfârșitul civilizației”

////////////////////////////////////////////

Putin si Poporul rus-globalizare cu bata ne-au adus… „Toată lumea râde de noi. Poporul rus a devenit „bâdlă”. Putin e un fricos”. Declaraţiile curajoase ale unui veteran rus în fața forțelor de ordine

Oxana Mihailova • HotNews.ro

​„Putin este duşmanul numărul 1 şi este un fricos”. Acestea sunt declaraţiile curajoase ale unui veteran rus în vârstă de 83 de ani care a fost filmat în cadrul unui protest anti-război din Rusia (nu este clar în ce oraș). În aceleași imagini se văd şi reprezentanţi ai structurilor de forţă din Rusia.

Protestatar de 83 ani din Rusia

Foto: Screenshot

„Toata lumea râde de noi. Poporul rus a devenit “bâdlă” (cuvânt specific din limba rusă, echivalentul la „bădărani” din limba română). Luaţi-mă pe mine! Din noi, din voi au făcut nişte proşti. Dar nu cedaţi!”, s-a adresat bărbatul angajaţilor din instituțiile de forţă care veniseră să asigure ordinea la un protest în Rusia.

Totodată, veteranul susține că a avut ocazia să-l cunoască personal pe Vladimir Putin acum 36 de ani. Mai mult, dând de înţeles că nu se teme de nimeni, bărbatul a spus în faţa camerelor de luat vederi cum îl cheamă.

„Aceasta este ocupaţie. Eu am fost sub ocupație în 1941, nemţii nu și-au bătut joc aşa. În 1986, eu cu Putin am fost în Dresda (Germania). El a fost la noi căpitan, aducea hârtii. Am 83 de ani. Eu sunt inginer în domeniul echipamentelor militare. Nu-l credeţi. Este un fricos! Putin este duşmanul numărul 1 şi este fricos. Fricos. Şi gata! Filmaţi. Sunt Zaharov Vladmir Vasilivici”, a spus veteranul.

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25442644-toata-lumea-rade-noi-poporul-rus-devenit-badla-putin-fricos-declaratiile-curajoase-ale-unui-veteran-rus-fata-fortelor-ordine.htm

////////////////////////////////////////////

Medvedev amenință că în doi ani va șterge Ucraina de pe hartă

Dmitri Medvedev, un aliat de lungă durată al lui Vladimir Putin, care este în prezent vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, a postat miercuri dimineață un nou mesaj în care sugerează că, în doi ani, Rusia va șterge de pe hartă Ucraina, în urma războiului.

În mesajul publicat pe rețeaua socială folosită de oficialii ruși, Telegram, Medvedev pune la îndoială solicitarea Kievului privind importurile de energie în această iarnă, cu opțiunea de a amâna plata cu doi ani, potrivit The Guardian.

În context, el sugerează că solicitarea nu are sens pentru că, peste doi ani, Ucraina nu va mai exista. ”Doar o întrebare. Cine a spus că în doi ani Ucraina va mai exista pe harta lumii?”, transmite hotnews.ro.

Medvedev spune că va șterge Ucraina de pe hartă, dar nu este la prima declarație în acest sens

Nu este pentru prima oară când Medvedev amenință. Săptămâna trecută, fostul președinte al Rusiei lansa un alt mesaj de ură la adresa Ucrainei și a Occidentului, afirmând că va face tot posibilul ca ucrainenii să dispară.

”Sunt adesea întrebat de ce postările mele pe Telegram sunt atât de dure. Răspunsul este că îi urăsc. Sunt niște ticăloși și nenorociți. Vor moartea pentru noi, Rusia. Și cât voi fi în viață, voi face totul pentru a-i face să dispară”, scria Medvedev, într-o postare care a înregistrat 182.000 de vizualizări, potrivit Euronews.

Ținta declarațiilor actualului vicepreședinte al consiliului de securitate al lui Vladimir Putin nu este numită, însă este ușor de intuit că este vorba despre Ucraina și Occident.

Medvedev a fost președintele Rusiei în perioada 2008 – 2012, cu sprijinul lui Vladimir Putin care ocupa atunci poziția de premier.

Cătălin Șerban scrie în presă din anul 2019, iar din februarie 2021 la România Liberă. A fost director de comunicare al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei și președinte al acestei organizații. A primit din partea Casei Regale a României, în anul 2015, Medalia „Regele Mihai pentru Loialitate” pentru organizarea excelentă a Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei și pentru devotamentul cu care a promovat ideile și cauza monarhică.

https://romanialibera.ro/la-zi/international/medvedev-ameninta-ca-in-doi-ani-va-sterge-ucraina-de-pe-harta/?utm_source=projectagora&utm_medium=contentdiscovery

////////////////////////////////////////////

Ce dezvăluie forma nasului dvs. despre personalitatea dvs.?

Nasul: Cu toții îl avem, însă fiecare diferă prin propriile sale caracteristici, cum ar fi mărimea și forma. Unii oameni urăsc atât de tare forma nasului lor încât merg să se opereze, să fie sculptat într-o formă pe care o doresc. Asta mulțumită chirurgilor plasticieni care au făcut acest lucru posibil. Pe de altă parte, sunt multe persoane cărora nu le pasă de forma nasului lor, atâta timp cât acesta funcționează eficient.

Rezultatele studiului realizat de oamenii de știință de la Universitatea Ben-Gurion din Israel au fost publicate recent și acestea conțin o mulțime de lucruri interesante și revelatoare, dar nu vă vom lăsa să treceți prin tot stresul de a citi toată documentația, motiv pentru care am decis să le enumerăm mai jos într-o manieră cât mai clară și concisă.

Analizați-vă nasul în oglindă

www.storytohear.com

Poate părea ciudat, însă, potrivit unor studii, forma nasului poate spune multe despre personalitatea unei persoane. Uitați-vă bine în oglindă și apoi aruncați o privire la fotografia de mai sus. Ce formă are nasul dvs.? Considerați că descrierile de pe pagina următoare sunt corecte? Spuneți-ne ce părere aveți sau dacă ați mai făcut și alte descoperiri cu privire la acest lucru!

Ce dezvăluie forma nasului dvs. despre personalitatea dvs.?

///////////////////////////////////////////

Fascismul rus: lider mesianic și națiunea nemântuită

Am participat la primul interviu al lui Valeri Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse la București acordat unei televiziuni românești. Difuzat aseară pe News România, va face multe valuri. Zece jurnaliști au refuzat să participe la emisiunea Adrianei Bahmuțan. De frică și de consecințele haiterismului corect politic. Când m-au sunat producătorii ei, am răspuns din prima da. “Dacă aș putea, aș face interviu și cu spiritul  lui I.V. Stalin.”

În direct i-am propus să-mi faciliteze un interviu și cu Vladimir Putin, pentru că rolul nostru, al media neînregimentate, este să căutăm adevărul. Prin orice mijloace, chiar și printre bombe sau prin buncăre.

În urmă cu o săptămână dezvăluiam, din sursele Departamentului de Stat al SUA, că 85% din informații sunt fake sau pe românește false. Kuzmin a plusat: 90%.

În cursul dialogului de trei ore, a recunoscut că doar “România liberă” publică și punctele lor de vedere. În media românească s-a stârnit o blocadă informațională, cum n-a mai fost. A comentat ambasadorul.

Lăudând că am scris despre Bandera, Regimentul Azov, grupările Aidar, ca formațiuni de crimă organizată, i-am replicat că în ziarul de a doua zi voi publica despre fascismul rusesc.

Ivan Ilin – filosoful nazist. A influențat doctrina lui Putin?

Câți dintre români sau ruși știu cine a fost Ivan Ilin, filosoful care înainte de primul război mondial fundamenta doctrina supremației poporului rus în fața decadenței Occidentului păcătos. Mulți comentatori americani susțin, într-o sumedenie de studii, că doctrina Putin s-a fundamentat pe ideiile naziste ale lui Ilin. Evident, Excelența Sa a ocolit răspunsul.

Între cele două războaie mondiale, ideologul Ilin a fugit din Uniunea Sovietică, pentru că V.I. Lenin se temea de concurența sa. Astfel, a ajuns în Italia la Mousollini.

Jurnalistul rus Mihail Zigar, redactorul-șef fondator al singurului canal de știri independent de știri din Rusia, Dozhd, susține în cartea sa „Toți oamenii de la Kremlin” că lucrările lui Ilin au influențat definitoriu doctrina lui Putin și credințele sale în valorilor tradiționale rusești.

„Lumea este păcătoasă. Are nevoie de izbăvire. Doar o națiune în stare de o politică totală o poate aduce pe calea cea dreaptă. Națiunea aceea e Rusia nemântuită”- zicea Ivan Ilin, încă înainte de primul război mondial.

Admirator al lui Mussolini și a lui Hitler

Unul dintre profilerii săi, Timothy Snyder, spunea despre filosoful rus că îi considera pe Mussolini și pe Hitler, drept lideri mesianici, care salvau Europa prin dizolvarea democrației. Articolul său din 1927 „Despre fascismul rus” era adresat „Fraților mei albi, fasciștii”. Mai târziu, în anii 1940 și ’50, el a schițat o constituție a unei Sfinte Rusii fasciste, guvernate de un ales care avea să fie „inspirat de spiritul totalitar.”

Ce a condus în cele din urmă Rusia la tragedia revoluției din Octombrie 1917? El a răspuns că bolșevicii au reușit lovitura de stat pentru că rușilor acelor vremuri le „lipsea respectul de sine.” Nu aveau o identitate.

Ilin își imagina un stat rus, organizat precum o corporație. Recunoștea că oamenii nu sunt egali. Dar că mulți dintre conaționalii săi cred că unii au făcut mari averi din cauza slăbiciunii statului, dând vina pe funcționarii corupți.

A treia cale: democrație originală

Doctrina lui sperie astăzi Occidentul, pentru că Ilin prefigura la mijlocul secolului trecut viitorul Mamei Rusia. O țară guvernată de un om cu puteri mesianice, având un popor extrem de religios. Din punctul său de vedere, alegerile sunt pur decorative, cu rolul de a legitima alesul, căruia nu-i spunea dictator.

Într-un articolul din 1949, Ilin a adus obiecții, atât împotriva totalitarismului, cât și a democrației „formale,” în favoarea unei „a treia căi” de construire a unui stat în Rusia “cum n-a mai fost în lume.”

Sigur că opțiunea de a te lega de mândrie e mai veche în istoria lumii. Dar ce era nou în doctrina Ilin e că și după denazificarea Germaniei, el a continuat să susțină ideea unui stat național fascist.

“Cu cât oamenii căutau să înțeleagă mai mult, cu atât deveneau mai păcătoși.” Iată doar câteva idei din opera sa. “Viața modernă, cu pluralismul ei și societatea sa civilă, a adâncit defectele lumii și L-a ținut pe Dumnezeu în exil.” Singura speranță a lui Dumnezeu era ca o națiune dreaptă să urmeze un conducător drept, pentru a crea o nouă forță politică, în stare să înceapă munca de reconstrucție a lumii, în vederea răscumpărării Divinului.

citește și: Așa ar începe cel de-al treilea război mondial

Ideile sale, considerate radicale de către cei care nu cunosc mentalitatea rusească, reprezintă principalele motivele pentru care Occidentul este speriat.

Sigur că pe canalele rusești se vorbește doar nespre denazificarea Ucrainei. Nici ambasadorul, un istoric recunoscut, n-a scos o vorbă despre ideologul lui Putin, ascuns în nori.

Occidentul, înfricoșat. Nu cunoaște spiritul poporului rus

Mai există multe alte elemente care înfricoșează Vestul. Lipsa de implicare a rușilor în politica de stat, persistența ideilor de popor ales printre cei slabi, simplitatea vieții multora dintre cetățenii Federației Ruse.

Am mai spus-o în mai multe emisiuni, marea greșeală a Occidentului e că pune arhetipul democrației drept șablon peste alte civilizații.

Au întrebat americanii dacă afganii doresc să-și aleagă șefii de trib? Se poate instaura statul de drept printre culturile de opiu? Dar când SUA a distrus Iugoslavia, sârbii ce vină aveau?

Pentru cei care susțin nătâng, pios și emoțional Ucraina, le recomand să aibă o privire de ansamblu.

Lumea de mâine nu va mai fi ca cea de azi.

Rusia, chiar dacă nu ne place (avem în genă o fobie față de ruși), își caută un loc la masa marilor puteri. Sigur că mulți, la fel ca mine, îl consideră pe Putin un dictator. Dar a te hrăni cu iluzii că poporul rus va năvăli pe străzi să-l dea jos de la putere, asta nu ține decât de wishful thinking.

Vocile lumii

Timothy Snyder

Publicist american

“Există trei idei legate de viața lui Ilin: una că “fascismul anilor 20, 30 și 40 – poate fi readus în secolul 21 pentru un context postmodern.” A doua că votul este o formalitate de recunoaștere a liderului providențial. “În fascism, liderul este un fel de erou, care iese din mit.” A treia idee le-ar putea aminti imediat cititorilor de respingerea „comunității bazate pe realitate”, o perspectivă înfiorătoare a lumii de mâine,” scrie Timothy Snyder.

Marius Ghilezan

http://mariusghilezan.ro/

Marius Ghilezan scrie la “România liberă” din anul 1991. Este reporterul care i-a deconspirat pe celebrul Căpitan Soare, pe Omul Negru de la Rahova, pe Aurel Moiș, “călăul din Christian Tell,” fost torționar comunist, care a trimis șapte țărani din Apateu la moarte, pentru că au refuzat să intre în colectiv. A publicat celebrele stenograme ale întâlnirii lui Mihail Gorbaciov cu Nicolae Ceaușescu. A fost primul jurnalist român post-decembrist care a stat de vorbă cu președintele SUA. Este autorul a nouă cărți.

https://romanialibera.ro/op-ed/opinii/fascismul-rus-lider-mesianic-si-natiunea-nemantuita%EF%BF%BC/

////////////////////////////////////////////

Tendințe de rusificare a Europei( si prin transformarea   Mării Negre în lac rusesc);

Ștefan Ionescu – Tendințe de rusificare a Europei

Gândirea, anul XXII, nr 8, Octombrie 1943

Istoria umanităţii ia cunoştinţă de existenţa poporului rus abia ia începutul veacului al XVIII-lea, adică în epoca domniei lui Petru cel Mare, care a fost cel dintâiu conducător de proporţii mondiale al popoarelor ruse. Politica lui Petru cel Mare a privit occidentalizarea Rusiei, adică europenizarea ei, nu în ceiace priveşte educaţia poporului ci în ceiace priveşte creearea unui aparat de stat modern, asemenea celor din Occident, atât prin organizarea lui administrativă cât şi prin dezvoltarea lui industrială. Pentru că, în timp ce lumea Occidentului făcea un pas înainte prin educaţia individualităţii, Rusia, adică lumea Orientului, făcea un pas înapoi, prin menţinerea poporului rus într’o stare quasi-primară. ( … ) Aşa dar, europenizarea Rusiei a dus la crearea Rusiei ca putere europeană, a cărei influenţă în treburile interne ale lumii continentale a crescut în raport direct cu marşul pe care îl organizaseră ţarii, mai ales în veacul trecut, când Rusia ajunsese cu … europenizarea la Prut, ameninţând în mod direct Strâmtorile şi Constantinopolul, dat fiind că urmărea transformarea Mării Negre în lac rusesc.

Dar, concomitent cu această problemă se impune atenţiei mondiale şi rolul pe care începe să-l joace Rusia, tot din epoca lui Petru cel Mare, în Asia. Se creiază astfel o axă a expansionismului rus, care se întinde în veacul nostru delà Constantinopol până la Vladivostok, cetate a Estului, cum a fost numită, zidit în a doua jumătate a veacului trecut (1877), de către Ruşi pentru a putea avea înfipt un picior în Extremul Orient şi anume în partea lui cea mai importantă dat fiind că este punct de întretăere între Asia propriu zisă şi Pacific. Rusia, pe drept cuvânt trebue numită Eurasia, întru cât atât din punct de vedere geografic cât şi prin politica sa ţaristă sau sovietică tinde a domina nu numai lumea europeană dar chiar şi lumea asiatică. ( … ) Ceiace însă trebue să reţinem mai cu atenţie este faptul că lumea rusă este primejdioasă, în mod permanent şi esenţial, prin presiunea ei demografică asupra Europei şi asupra Asiei. Iar această primejdie îmbrăcase eri forma panslavismului iar azi a îmbrăcat forma bolşevismului [ n.n: astăzi îmbracă forma “eurasianistă” croită de ideologul Dughin ]. De unde rezultă că esenţiala şi permanenta primejdie este slavismul şi numai accidental, în epoca noastră, această primejdie se numeşte bolşevism [ n.n: astăzi cu mască “eurasianistă”].

Cât priveşte presiunea domografică a popoarelor ruse, aceasta se manifestă prin o continuă deplasare a centrului demografic spre Europa şi Asia. Astfel, în Asia acest centru s’a deplasat cu 820 km., în interiorul continentului asiatic, iar în Europa stă dovadă tendinţa de rusificare a Basarabiei, a provinciilor estice poloneze, a ţărilor

baltice şi a Finlandei, fie prin, deportarea populaţiei în Siberia, fie prin colonizarea

acestor provincii şi ţări cu elemente aduse de dincolo de Urali.

Aşa dar, presiunea demografică a avut ca urmare o tendinţă de înaintare spre Sud, adică spre mările calde: Mediterana, Oceanul Indian, Pacificul. Geopolitic vorbind, se desprind, având în vedere axul Constantinopol-Vladivostok, trei linii principale, care au o strânsă dependenţă între ele. Aceia a Orientului apropiat, care include toate coastele Mării Negre şi acces la Mediterana; aceia a Asiei centrale (Persia, Afganistan şi Turkestan) şi aceia a Extremului Orient. La începutul veacului trecut, efortul principal a fost dus de Rusia în sectorul occidental şi scopul geopolitic principal a fost dominarea Peninsulei Balcanice şi a Strâmtorilor, între Marea Neagră şi Marea Mediterana. În a doua jumătate a veacului trecut, însă, din cauza războiului Crimeii şi a păcii delà Paris (1856), efortul rus a fost depus în sectorul de mijloc, spre Asia centrală. Astfel, pe la 1860, cucerirea Caucazului era terminată şi începu acţiunea pentru dominarea Turkestanului.

Dar să oprim amănuntele istorice aici. Ele sunt suficiente să arate că europenizarea Rusiei înseamnă propriu vorbind tendinţa de rusificare a Europei şi Asiei, treptat, treptat, prin presiunea demografică, prin expansionism militar, sau prin imixtiune politică, aşa cum se întâmplă în zilele noastre ( … ) Deaceia, este necesar a se restabili sensul originar al politicii lui Petru cel Mare, nepermiţându-se acestor popoare ca trăgând consecinţele fireşti ale acestei politici, să ajungă la rusificarea popoarelor continentului nostru. Pentru că firesc este ca popoarele ruse să fie europenizate, prin cultură şi civilizaţie, adică prin spirit şi technică: iar nu popoarele europene să fie rusificate prin desnaţionalizare, deportare sau colonizare. Dar în ceiace priveşte politica lui Petru cel Mare de europenizare a Rusiei, trebue să avem în vedere şi spiritul imperialist al acestui ţar care a fundamentat, geografic şi istoric, sensurile expansionismului rus fie asupra Europei, fie în Asia. Atenţia lui a fost concentrată însă, în special, asupra lumii europene in care scop a urmărit o politică de intrigă între puterile europene pentru a realiza împărţirea Poloniei, stăpânirea Balticei, desmembrarea Germaniei şi ocuparea Peninsulei Balcanice, pentru a ajunge la Marea Neagră şi, prin Strâmtori, la Mediterana.

Evident, nu se poate vorbi cu certitudine istorică despre existenţa propriu zisă a unui testament politic al lui Petru cel Mare, dar se poate observa, de către ori cine cunoaşte istoria Rusiei delà sfârşitul veacului al XVII-lea, până în zilele noastre, că atât ţarii cât şi bolşevicii au urmărit pe plan european, — pentru a deveni apoi, mondial, realizarea politicii lui Petru cel Mare. Prin această constantă stare de spirit care a însufleţit politica şi, militarismul rus, se poate vorbi despre un adevărat testament politic al lui Petru cel Mare. [ n.n: “Europa de la Vladivostok la Dublin” decretează astăzi dl. Dughin (Bazele geopoliticii) prin înglobarea ideilor stranii ale lui Jean Thiriart care se considera „naţional-bolşevic european” şi un constructor al „Imperiului European” ].

Bolşevismul – expresie a mondialismului ţarist

( … ) De atunci, din 1917, multe şi radicale transformări a suferit Rusia şi popoarele ei. Revoluţia bolşevică a făcut tabula rassa peste toate instituţiile ţariste şi se părea că nimic nu va mai urma, în viaţa popoarelor dominate de Moscova, care să găsească asemănare în trecutul ţarist. Rusia este din nou pe scena lumii şi parcă nimic nu s’ar fi schimbat în ceiace priveşte ţelurile de luptă ale bolşevismului care nu numai că sunt asemenea cu acelea ale ţarismului [ n.n: din amalgamul ţarist şi bolşevic s-a ivit “eurasianismul” zilelor noastre ], dar chiar sunt şi mai adâncite şi mai primejdioase pentru ordinea lumii. Pentru că, acum ţelurile bolşevismului nu privesc numai realizarea planurilor expansioniste ale ţarismului, dar chiar şi universalizarea lor prin dominarea Moscovei asupra întregei Europe ( … ). Astăzi, expansionismul rus nu numai că a împrumutat toată tactica ţaristă, care avea mitul ortodox, dar chiar a desăvârşit-o prin mitul panslav. ( … ) Bolşevismul, din punct de vedere mondial, este în fond forma superlativă a Ţarismului. Aşa că, lupta popoarelor europene nu este propriu zis împotriva unui regim politic ci împotriva idealurilor expansioniste mondiale, ale lumii slave, care a găsit în lumea rusă, prin bolşevism, cel mai desăvârşit instrument de luptă şi de agitaţie.

[ n.n: ţarismul şi bolşevismul se împletesc astăzi în ţesatura doctrinei “eurasianiste” ]

Iar în dependentă legătură cu această problemă a tendinţelor de rusificare a Europei, este şi problema Basarabiei, care constitue graniţa răsăriteană a României şi ca atare şi cea mai înaintată linie de apărare a Europei, împotriva spiritului şi forţei militare invadatoare, a Rusiei. Or, problema Basarabiei ridică problema unităţii pământului românesc. Aşa că, vorbind de Basarabia, se vorbeşte de România, iar prin importanţa strategică şi etnică a acestui pământ, se vorbeşte de Europa. [ n.n; astăzi, teritoriul românesc numit Basarabia a fost iarăşi adjudecat de Rusia cu acceptul USA si UE ]

Basarabia – România – Europa

În adevăr, unitatea pământului românesc este indivizibilă pretutindeni unde se află viaţa neamului, întocmai după cum indivizibilă este şi însăşi această viaţă. Există deci o perfectă corespondenţă între pământ şi suflet, care este una de alta în aşa măsură legată, încât geografia se îmbină în mod desăvârşit cu etnografia. ( … ) Aşa fiind, este delà sine înţeles că în această lege a unităţii pământului şi sufletului românesc se integrează şi pământul nostru de dincolo de Prut, precum şi viaţa ce e acolo. Dacă, din punct de vedere etnic, graniţa noastră este la Nistru, ca să nu mai vorbim şi de Moldovenii risipiţi dincolo de această apă. până la Bug, acest adevăr ne este confirmat şi de istorie, întru cât cetăţile delà Hotin, Tighina şi Cetatea Albă stau mărturie în faţa veacurilor că ele au fost zidite de voevozii noştri, pentru a apăra această frontieră împotriva invaziilor cotropitoare şi pustiitoare care ne-au ameninţat mereu, venind din stepele ruseşti. Şi, de asemeni, existenţa răzăşilor moldoveni din această ţară a Basarabilor, întăriţi tot de voevozii noştri, dovedesc apartenenţa românească a acestui pământ şi din punct de vedere social. Pentru că răzeşii şi mazâlii din Basarabia nu sunt altceva decât descendenţii acelor luptători moldoveni cari pentru faptele lor de arme şi pentru contribuţia lor la apărarea pământului Moldovei, erau împroprietăriţi cu pământul de pe linia Nistrului, tocmai pentru a se creia un suflet şi un braţ românesc cât mai puternic. Aşa că. nimic şi nimeni nu ne poate smulge de pe acest pământ, pe care am fost cei dintâi, suntem azi şi vom române cei din urmă.

Problema care interesează însă şi istoria Europei, în legătură cu pământul Basarabiei, este legată de expansionismul rusesc, care totdeauna a fost acelaş. Prin Basarabia,

ducea pentru Ruşi drumul la Gurile Dunării, la Strâmtori şi la Mediterana. De aceia, stăpânirea Peninsulei Balcanice, transformarea Mării Negre în lac rusesc şi libertatea la Adriatică şi Mediterana. a constituit pentru Rusia, încă delà începutul vecului trecut, politica statornică a ţarilor, adică din momentul în care dominaţia rusă se împlinise, delà sfârşitul veacului al XVIII-lea, asupra Crimeii şi Ucrainei până la Bug.

Acum, în ceia ce priveşte Basarabia, vom avea de constatat că, după raptul delà 1812, primejdia expansionismului rus în Balcani devenise foarte gravă, astfel că însăşi Europa era direct ameninţată. Deaceia, în urma războiului Crimeii, prin pacea delà Paris din 1856, puterile apusene ne-au redat sudul Basarabiei adică judeţele Ismail, Bolgrad şi Cetatea Albă, pentru a îndepărta pe Ruşi delà gurile Dunării, nu pentru a face dreptate românească, întrucât ar fi trebuit să ni se restitue toată Basarabia.

De asemenea, pentru a putea fi controlată navigaţia pe Dunăre, a fost creiată Comisia Europeană a Dunării, înlesnindu-se totodată şi unirea Principatelor, care s’a realizat la 1859. Şi aceasta pentru a se creia un stat independent şi care, fiind prin spirit şi viaţă integrat lumii europene, să constitue un baraj împotriva Rusiei. Dar istoria nu s’a oprit aici. În 1878, la congresul delà Berlin, sudul Basarabiei ne-a fost reluat, din nou, de Ruşi, cu toate că armata română luptase eroic şi victorios alături de armata Ţarului pe câmpiile Bulgariei, în 1877. Şi a fost cu putinţă această ticăloşie numai din cauza lipsei de înţelegere între marile puteri europene, de care lipsă de unitate a profitat Rusia.

Ceva mai mult: în 1915, Anglia şi Franţa, pentru a se asigura de concursul Rusiei, au cedat presiunilor Ţarului Nicolae II şi au încheiat un pact secret, semnat în anul următor şi de Italia, prin care după victoria aliaţilor, să dea Rusiei, Constantinopolul, libertatea de navigaţie prin Strâmtori, deschizându-se, deci, drum spre Adriatica şi Mediterana. Iar tot în acest an, şi mai ales în 1916, când începuse deja să se semnaleze unele stări revoluţionare în armatele ruse, toate proclamaţiile Ţarului Nicolae II făceau apel la spiritul de ordine al soldaţilor, cari aveau să împlinească testamentul politic al lui Petru cel Mare, adică dominarea Peninsulei Balcanice, ocuparea Constantinopolului şi controlul Strâmtorilor. A survenit insă, ca o binefacerfe pentru noi şi pentru Europa, revoluţia rusă care ne-a dus la eliberarea Basarbiei. Din acest moment, istoria este bine cunoscută.

Odată consolidat, bolşevismul a reluat politica ţarilor creind dincolo de Nistru Republica moldovenească şi nerecunoscând caracterul românesc al Basarabiei pe care au considerat-o ca fiind ocupată cu forţa de armata română. In cele două decenii ce au urmat, până la ultimatumul din noaptea de 26—27 Iunie 1940, când Basarabia ne-a fost din nou smulsă ( … ) Astfel, ştim foarte bine în ce a constat politica pacifistă a Rusiei sovietice, care timp de două decenii a narcotizat popoarele europene cu o diplomaţie şi o propagandă căreia au căzut victimă atâţia oameni politici, conducători de state. Şi, deasemeni, mai ştim ce au însemnat asigurările sovietice, dat fiind că în primul moment chiar, în care am fost la o răspântie a situaţiei noastre internaţionale, diviziile ruseşti s’au şi năpustit asupra Basarabiei, revendicând-o ca pe o provincie rusească şi asupra Bucovinei pe care ne-au luat-o ca… despăgubire!

Dar această dramă nu s’a consumat numai cu noi Românii, ci cu toate popoarele care au frontieră comună cu frontiera occidentală a Rusiei. Ceva mai mult: noi ştim că din primul ceas al ocupaţiei sovietice [ n.n: astăzi dusă la un alt nivel cu voia celor ce pretindeau ca ne sunt “aliaţi strategici”, nu parteneri ai Rusiei! ] au început deportările de Români, aruncând, acolo, departe, în Siberia, pe toţi acei Români, cari erau acuzaţi că-şi iubesc pământul şi neamul. Iar în locul lor urmau să fie aduşi, spre colonizare, mongoli şi asiatici, pentru a fi distrus neamul nostru şi pentru a se asiatiza această provinicie românească şi de aceia europeană. Această dramatică experienţă au trăit-o intens şi Polonezii şi micile popoare baltice şi Finlandezii. Şi proporţiile dramei acestor popoare, care nu au vrut niciodată în sbuciumata lor istorie altceva, decât de a fi lăsate să trăiască în pace, libere şi independente, nu se cunosc nici până azi de oarece numărul deportaţilor şi a celor ucişi, creşte, creşte mereu ( … ) Dincolo de această realitate dramatică, nu mai este nimic; pentru că dincolo de ea este moartea noastră, a Românilor şi a tuturor popoarelor care totdeauna au luptat împotriva slavismului rus, fie că el a avut masca ortodoxismului sau a bolşevismului.

Europa, provincie rusească

Experienţa şi tot trecutul nostru de sbucium ne arată că cel mai mare duşman al nostru, a fost slavismul, care, în repetate rânduri şi sub diferite forme, s’a opus la crearea unui stat român, încercând chiar distrugerea noastră ca popor, pentru că existenţa neamului nostru, această insulă latină într’o mare slavă, încurca toate socotelile spiritului de dominaţie al Moscovei ( … ) Politica imperiului rus, în ceiace priveşte Europa, a fost totdeauna aceiaşi, din epoca lui Petru cel Mare şi de îndată ce, puterea ţarismului în timpul Caterinei a II-a, se întinsese până la Bug şi Nistru şi apoi delà 1812, până la Prut. Ceva mai mult, este proaspătă în mintea noastră atitudinea Rusiei Sovietice după ce, în mod samavolnic, ne-a furat Basarabia şi nordul Bucovinei. Cu acest prilej, Molotov, comisarul pentru afacerile externe, în raportul prezentat consiliului suprem sovietic, a ţinut să precizeze că drumurile Europei sunt deschise pentru U.R.S.S, deoarece armatele roşii se găsesc la gurile Dunării care, după Volga, este cel mai mare fluviu al Europei… Şi deasemeni, cunoaştem foarte bine cererile aceluiaşi Molotov formulate în cadrul întrevederilor avute la Berlin în 1940 privind România. Dar să nu mai insistăm, pentru că este un adevăr stabilit de istorie şi verificat în mod dramatic de noi, de Finlandezi, de Polonezi şi de statele baltice, că Rusia a urmărit să-şi întindă puterea asupra Europei, fie prin revoluţie, fie prin războiu, ori cum.

Dar ce este Europa pentru Rusia?

Dacă privim acest imperiu colosal pe un glob pământesc şi îl comparăm cu Europa, ne întrebăm dacă ne mai putem numi „continent” — Europa noastră. La această întrebare a răspuns lămurit un ofiţer rus din anturajul lui Stalin, luat prizonier, declarând:

„În cel mai bun caz, Europa este o mare provincie rusească, un conglomerat de nenumărate state care se bat unele cu altele. Germanii ne-au zăvorit totdeauna poarta spre Europa. Toţi ceilalţi nu însemnează nimic pentru noi. Dacă învingem Germania, atunci stăpânim Europa” [ n.n: astăzi, Germania e mai degrabă o ţară asevită intereselor ruseşti ].

( … ) Ruşii uită însă un mare adevăr: că pe această „provincie” s’a născut cea mai

strălucitoare cultură a lumii şi că dacă din punct de vedere geografic Europa este

o peninsulă a continentului asiatic, din punct de vedere spiritual şi al forţei, ea reprezintă

umanitatea. Iar de acest adevăr se vor convinge şi Americanii, pe care Europenii i-au creiat şi Englezii, pe care tot europenii i-au universalizat ca forţă politică.

Europa, — o provincie rusească…

Poate, oare, crede cineva că geografia va înşela istoria?

Iluzionism european şi realism românesc

Problema europeană, pe care o ridică existenţa unei Basarabii româneşti, este dintre cele mai interesante, atât pentru viaţa internaţională cât şi pentru siguranţa frontierelor orientale ale continentului nostru. Deaceia, ea trebue analizată cu multă atenţie pentru ca să nu cădem pradă unui iluzionism politic bazat pe intenţii foarte sincere din parte-ne, dar care nu au şi nu pot avea aceiaşi înţelegere dincolo de frontierele noastre. Aşa fiind, trebue să ne deprindem a judeca această problemă în afară de interesul pur românesc pe care-1 prezintă, care fiind subînţeles nu mai trebue analizat, şi aşa cum se înfăţişează datele echilibrului de forţe europene care, firesc, evoluiază, delà epocă la epocă. Vrem adică să spunem că interesul european nu poate fi invariabil, acelaş, oricând, întrucât evoluiază în raport direct cu importanţa pe care o prezintă această problemă a Basarabiei faţă de acuitatea altor probleme.

Ceiace înseamnă, după cum reiese şi din situarea istorică a problemei Basarabiei faţă de marile puteri, că nu trebue să ne aşteptăm delà alţii, ceiace nu ne putem face noi singuri; că pentru marile puteri, este foarte uşor să dea şi să ia din bunurile altora, în special a micilor puteri; şi că interesul european pentru Basarabia, — de exemplu — este în raport direct cu interesele acestor mari puteri. Adică, Basarabia este judecată în funcţia ei europeană numai dacă marile puteri nu au alte interese, mai importante de apărat. ( … )

Din aceste constatări şi realităţi istorice însă se desprind adevăruri valabile pentru noi Românii, cu putere de lege. Şi anume: atâta vreme cât va exista o forţă armată sovietică, adică rusă, atâta vreme vom fi direct ameninţaţi; după cum nu a fost posibil în trecut, tot astfel nu va fi posibilă nici în viitor, o apropiere politică de Rusia pentru care prietenia înseamnă rapt; nu trebue să facem judecăţi de iluzionism european, ci trebue să gândim în realităţi româneşti ( … ) Pentru că, după cum pentru cultură un popor înseamnă atât cât a creat, tot astfel şi pentru istorie, un acelaş popor, înseamnă, atât cât poate să-şi afirme singur, un drept al lui. Este vorba deci de restabilirea unui principiu în viaţa noastră civică şi spirituală, care se rezumă la voinţa de afirmare proprie împotriva tuturor vrăşmaşilor şi a tuturor obstacolelor. Popoarele nu sunt mari după numărul naţionalilor lor, ci numai după faptele lor. Iar istoria, deşi au scris-o popoarele zise mari. totuşi au făcut-o în bună parte, popoarele zise mici, adică acele care ştiu să afirme cu orice preţ viaţa lor şi sunt chiar în stare să potolească furtunile cele mai puternice care

se deslănţue în orice timp. Căci, întocmai oamenilor şi popoarele sunt ceiace pot fi, adică, sunt, ca expresie metafizică a existenţii lor, ceiace pot afirma ca putere de

luptă şi ca forţă creatoare ( … )

De aceia, politica unui stat poate sprijini alt stat, numai dacă acest sprijin este conform cu interesul acelui stat şi numai dacă prin acel sprijin nu este ameninţat cu desfigurarea, adică cu trădarea propriilor interese ( … ) Şi am explicat chiar acest adevăr cu tot ce a pătimit Basarabia noastră, pe care atunci când eram slabi şi mai mici decât acum, ne-o dădeau şi ne-o luau cei mari, motivând în fel şi chip. Când ne-o luau spuneau că nu aveau încotro, iar când ne-o dădeau spuneau că este un interes european … Aşa fiind, trebue să ne întoarcem către noi înşine. Adică, trebue să ne convingem de adevărul că suntem numai ceiace putem fi şi că unitatea noastră naţională şi teritorială va fi până unde o vom putea apăra. Numai în noi înşine vom afla isvoarele de viaţă. Pentrucă imaginea noastră în lume trebue să o avem mai întâi bine conturată în sufletul şi în conştiinţa noastră.

Să ne întoarcem către noi înşine, — iată legea vieţii noastre morale, din care va rezulta apoi şi legea forţei şi a puterii de creaţie … Aşezat la răscrucea atâtor impérialisme, pe care le-au deslănţuit Ruşii, Otomanii sau Habsburgii, — pământul românesc a avut de suferit cele mai grele şi mai nedrepte încălcări. De aceea, una din constantele invariabile ale politicii româneşti, de acum înainte, trebue să fie lupta de totdeauna împotriva slavismului răsăritean pentru a ne putea apăra fiinţa naţională. Şi este aşa pentru că Rusia se năpusteşte mereu asupră-ne.

Interpretarea românească a tendinţelor vechi şi noi de rusificare a Europei trebue să constitue a.b.c.-ul politicii noastre răsăritene, care-şi trage izvoarele din permanenţa primejdiei rusismului.

____________________________________________

Ortodoxie vs slavofilie şi panslavism

Contra amăgirilor de la Kremlin (1)

Contra amăgirilor de la Kremlin (2)

Putin-Versteher: cum extrema-dreaptă și populiștii au făcut din Austria o ramură a Kremlinului

Rusia, o ghicitoare învelită în mister

Eurasia … numele tău e maskirovka!

Tendințe de rusificare a Europei

/////////////////////////////////////////////

(Falsul profet Putin cel potopist-cu pasaport de Pesedizd…) Partea mistică a războiului din Ucraina. Legătura dintre Patriarhul Kiril și Vladimir Putin

 

Cristina Cileacu

DIN ARTICOL

Argumente pentru anihilarea unui popor

Rolul Kievului în istoria ortodoxiei ruse

Misiunea „sacră” a Rusiei

Fractura culturală dintre două lumi

Biserica Ortodoxă Rusă are o mare influenţă în deciziile pe care le ia Vladimir Putin. Legătura dintre Patriarhul Kiril şi liderul de la Kremlin este una foarte puternică şi recunoscută. Este mult misticism în faptele lui Putin şi războiul din Ucraina este construit pe baza unor date importante în calendarul religios rus. Luigi Bambulea este cercetător ştiinţific la Muzeul Literaturii Române şi a vorbit la „Paşaport diplomatic” despre perspectiva mai puţin înţeleasă a confictului din ţara vecină.

,,,,,,,,,,,,,…………………………….

Patriarhul Kiril al Rusiei a alunecat și a căzut într-o biserică

Atac ucrainean asupra Insulei Șerpilor

Poveștile oamenilor din estul Ucrainei

Cât de mult se bazează ucrainenii pe români

Mărturia unui jurnalist ucrainean luat prizonier de ruși

Cristina Cileacu: Vorbim despre Biserica Ortodoxă Rusă în contextul războiului din Ucraina pentru că Patriarhul Kiril este dedicat 100% unei retorici pe care o promovează în predicile sale – și anume că Rusia duce în Ucraina un război împotriva nazismului. De unde vine această perspectivă violentă a Bisericii Ortodoxe Ruse asupra Ucrainei?

Luigi Bambulea, cercetător ştiinţific MNLR: Nu este vorba de o metodă la modă, aceea a istoriei ideilor, este vorba de o raportare adecvată la această situație, la această realitate, și anume că dincolo de istorie se află de fapt niște energii, să le spunem turbionare, care sunt niște energii imense care generează realități. Nicolae Iorga făcea următoarea observație – și anume că este posibil și că există idei care nu au în spatele lor neapărat fapte politice istorice, evoluții de ordin social – în orice caz exterioare, evoluții exterioare – dar că nu știm și nu există, spune Nicolae Iorga, evoluții de ordin istoric, politic și cultural care să nu aibă în spatele lor idei.

Există idei care pot proveni doar din genialitatea autorilor lor, dar nu există fapte care să nu aibă în spatele lor idei. Se întâmplă la fel lucrurile și cu evoluțiile politice din ultima perioadă – politice, militare, sociale din ultimele luni – cu care ne confruntăm cu toții.

Și în acest sens, primul lucru pe care vreau să îl subliniez ca pe un răspuns la întrebarea dumneavoastră este acela că trebuie să înțelegem că Rusia nu este din punct de vedere ideologic contemporană cu Occidentul. Reciproca este la fel de adevărată. Nici Occidentul nu este contemporan cu Rusia. Este vorba de o perspectivă antropologică, dar nu trebuie să intrăm în nuanțe de ordin științific, care să încurce mai mult explicația.

Johannes Fabian, un antropolog relativ contemporan, a observat acest fapt în urmă cu vreo patru decenii – și anume că, între ele, culturile, deși trăiesc același timp istoric – să spunem secolul XXI – nu sunt totuși contemporane și ele trebuie raportate la propria lor evoluție. Ele trebuie raportate la propria lor desfășurare, care are o istorie, care are o tradiție, care are o cultură în spate și cred că trebuie să fim conștienți de această împrejurare, și anume că Rusia își trăiește propria contemporaneitate, propria idee, fiindcă este o idee imperială care se ascunde în spatele acestor fenomene, evenimente la care luăm parte și dacă nu înțelegem asta ne vom limita în analizele noastre la a ne mira: cum este posibil? Și la a spera – și acum aduc dezbaterea în concret – la a spera că cineva va face un gest curajos în Rusia. S-ar putea ca nimeni să nu vrea sau foarte puțină lume să dorească să facă un gest curajos, în sensul în care îl vedem noi în Occident, acolo în Rusia.

Cristina Cileacu: Adică să scape de Vladimir Putin.

Luigi Bambulea: Adică să scape de Puțin, pentru că ei își trăiesc propriul vis. Și acum să vedem mai precis care este acest vis. Este vorba de o speranță de tip de tip național și religios în același timp, privitor la un destin excepțional al Rusiei. Și acest excepționalism rusesc explică gândirea actorilor principali din spatele acestor fenomene. Este vorba de ceea ce se numește A Treia Romă, până la urmă, Triţii Rîm, o idee în egală măsură spirituală și politică, aflată dincolo de desfășurarea evenimentelor din ultimele luni.

Argumente pentru anihilarea unui popor

Cristina Cileacu: Patriarhul Kirill neagă practic existența Ucrainei, existența ei istorică, existența ei actuală, iar Vladimir Putin la rândul lui îmbrățișează această această idee. De unde vine această negare pe care o au cei doi care practic sunt parteneri În acest război pe care îl observăm?

Luigi Bambulea: Această perspectivă asupra inexistenței poporului ucrainean are o rădăcină în Evul Mediu, în Evul Mediu adânc, provine din secolul IX, provine din epoca în care s-a constituit primul stat rusesc și care a avut centrul în zona Novgorod și respectiv Kiev. Kievul și Novgorodul reprezintă până la urmă epicentrul statului rus, epicentrul națiunii ruse, care iată, dorește să recupereze și trebuie să furnizeze un discurs care să legitimeze această agresiune. În aparență este o agresiune, iar ei încearcă acum ca prin discurs să dea o anumită aparență de legitimitate. Despre ce este vorba mai precis? Este vorba de conjuncția – fiindcă ați menționat și pe patriarhul Kiril și pe președintele Federației Ruse Vladimir Putin, doi Vladimiri de fapt: Vladimir Gundiaiev, care este Kiril, respectiv Vladimir Puțin – și în spatele cărora se află prințul Vladimir, simbolic vorbind, bineînțeles Vladimir cel Mare, simbolic vorbind, de la care se revendică. Este vorba, ca să fiu și mai punctual, despre o istorie de peste 1000 de ani pe care ei au și sărbătorit-o, care promite Rusiei nu doar un destin istoric major, ci și un destin realmente spiritual major.

Adică ei se văd nici mai mult nici mai puțin decât A Treia Romă – și revin la acest document medieval rusesc esențial care este o scrisoarea lui Filotei din Pskov. Filotei, un arhimandrit care redactează acest document și în care face următoarea observație, și anume că prima Romă a căzut în erezie, este vorba de papalitate, a doua Romă a căzut în război, dar tot din motive de erezie, este vorba de erezia uniată, de unirea cu catolicii din 1437-1438, de la Ferrara Florența, iar a treia Romă este în mâinile tale, îi spune el Ţarului. A treia Romă este a noastră.Primele două Rome au căzut, a treia dăinuie și a patra nu va mai fi, pentru că e implicată aici și o viziune privitoare la sfârșitul lumii.

Până la sfârșitul lumii Moscova va fi cea de-a treia Romă. Patriarhul Kiril visează la această a treia Romă și sunt argumente concrete de diplomație, chiar bisericească. Vă pun în vedere în primul rând faptul că în clipa aceasta patriarhul Kiril al Moscovei se află în afara comuniunii euharistice cu Constantinopolul. Este un fapt de o mare gravitate din punctul de vedere al relațiilor din interiorul Bisericii Ortodoxe mondiale, ecumenice, pe de o parte. Pe de altă parte, știți că a sabotat Sinodul din Creta. Sinodul din Creta a fost pregătit câteva decenii de către Biserica Ortodoxă, ca răspuns la sinodul Vatican II al Bisericii Catolice din anii 60. A sabotat acest sinod patriarhul Kiril, adică și-a manifestat explicit această nu numai rezervă față de ortodoxia cu lider grec, ci şi proiectul de transformare a leadershipului grec al ortodoxiei într- un lider rusesc.

Cristina Cileacu: Sviataia Rus, Sfânta Rusia, Rusia medievală cea despre care pomeneaţi, este extrem de importantă într-adevăr pentru Vladimir Putin și în discursurile lui aduce foarte des în fața publicului trei nume. Numele lui Vladimir cel Mare, întemeietorul statului rus. Numele lui Alexandru Nevski, fiul lui Vladimir cel Mare și numele lui Fiodor Ușakov, care a fost primul amiral, amiralul care practic a creat flota rusă din Marea Neagră. De ce sunt importante aceste trei nume pentru Vladimir Putin în prezent?

Luigi Bambulea: Sigur că Vladimir Puțin, pentru un discurs eficient în interiorul mai ales Federației Rusie, ruse apelează la aceste figuri tutelare. Este revenirea la moaște, este acest pelerinaj simbolic la figurile marcante care legitimează și este un gest pe care îl regăsim în toate momentele istorice. Toți liderii cu proiect, liderii cu proiect major politic, au apelat la figuri tutelare anterioare ale acelei culturi, ale culturii căreia au încercat să-i dea un destin politic major, fiindcă aceasta este acum în mintea lui Vladimir Putin și este evident. Și pe lângă asta, pentru a încheia, pentru a extrage ecuația din explicația pe care am încercat să o ofer, o să vă mai spun că de fapt este vorba, în cazul lui Vladimir Putin și al patriarhului Kiril, de o suspectă, pe de o parte, de politizare a religiosului și, din alt punct de vedere, viceversa, de o suspectă spiritualizare a politicului.

Aceasta este de fapt ecuația care definește ideologia, care justifică și care-l, explică, care-l developează și pe Kiril, și care îl explică în egală măsură și pe Vladimir Putin, chiar dacă între proiectele lor există diferențe. Mai precis, cred că putem identifica în actuala ideologie care justifică acest război al Rusiei în Ucraina, putem identifica o ortodoxie romantică, deci o componentă irațională și totodată o componentă care are legătură cu un pietism glazuros, așa-zisa ortodoxie pravoslavnică.

Asta cred eu că putem identifica aici, ortodoxia pravoslavnică a Bisericii Ortodoxe Ruse, care însă nu este regăsibilă fie la Puțin – şi o să revin la acest detaliu, fiindcă este foarte important – și această ortodoxie romantică practică, susține, legitimează și filetismul. Filetismul este o noțiune care literalmente înseamnă tribalism, provine din limba greacă, și care a fost folosită în secolul al XIX-lea, la Constantinopol, deci în capitala Ortodoxiei mondiale, pentru a condamna naționalizarea religiosului. Și cu o adresă specifică, împotriva Bisericii Ruse, în 1871.

Vedeți, comunitățile ortodoxe locale au identificat cu foarte multă precizie această tendință, în special slavă, a naționalizării religiosului – și sunt practic conceptele fundamentale, pe de o parte filetism, ortodoxie pravoslavnică, slavofilie, adică această idee a superiorității rasei slave, respectiv panslavism. În timp ce proiectul lui Kiril pare a fi unul pravoslavnic şi slavofil, proiectul lui Vladimir Putin este mai degrabă unul probabil slavofil și panslavist. Panslavismul nu poate să fie. Ideea de a reuni toți slavii într-un singur stat nu poate fi agreată în mod particular de către Biserica Ortodoxă Rusă și vă spun de ce, pentru că multe dintre statele slave nu sunt ortodoxe, să numim Polonia, să ne gândim la Lituania, să ne gândim la Letonia, ce să mai spun de Estonia care are mulți protestanți. Ucraina are o biserică destul de puternică și catolică și greco-catolică. Prin urmare, ideea de panslavism nu funcționează din perspectiva Bisericii Ortodoxe.

Cristina Cileacu: Mai este și o componentă musulmană în anumite state slave.

Luigi Bambulea: Plus componenta musulmană. În timp ce, pentru Vladimir Putin nu funcționează ideea de ortodoxie pravoslavincă. Ei vin din proiecte diferite și se întâlnesc însă pe această idee de imperiologie.

Rolul Kievului în istoria ortodoxiei ruse

Cristina Cileacu: De ce este Kievul atât de important pentru Biserica Ortodoxă Rusă?

Luigi Bambulea: Kievul este esențial din perspectiva – ne ajută deja conceptele pe care le am forjat până acum – Kievul de la care se revendică națiunea rusă, Kievul care se află, așa cum am spus, la originea, în centrul, este nucleul şi național, etnic, nu doar din punct de vedere istoric – și isteric, astăzi – al poporului rus și se adaugă această componentă istorică – și anume faptul că ucrainenii s-au desprins treptat de-a lungul unor secole să spunem lingvistic, cultural și civilizațional de Mama Rusie, de Sfânta Rusie.

Practic, Belarusul, Ucraina și Rusia ar reprezenta primul pas în proiectul panslavist. Concluzionând la ideologia, programului ideologic care explică poziționările lui Kiril și ale lui Vladimir Putin în actuala conflagrație, să concluzionăm şi să observăm în felul următor: și anume că suprapunerea de etatism, adică ideea unui stat maximal, de forță, peste ideea spirituală de tip național și mesianic, ideea că Rusia trebuie să aibă un destin măreț în istoria ortodoxiei, această suprapunere deci dintre componenta politică și componenta religioasă, care rezultă filetismul despre care deja am vorbit, se află într-un mod paradoxal la originile secularizării Bisericii Ruse.

Misiunea „sacră” a Rusiei

Cristina Cileacu: Filmăm la Muzeul Literaturii Române din București și aș vrea să aducem în discuție puțin și literatura rusă, pentru că de pildă dacă îl luăm doar pe Dostoievski, este printre primii care au adus în discuție ideea sau conceptul de spirit rus, Dumnezeul rus. Este superioară, este, cum spuneați, o misiune sacră. Întrebarea ar fi dacă Occidentul înțelege această misiune sacră pe care Rusia și-o asumă.

Luigi Bambulea: Dostoievski este unul dintre ei, dintre acești autori care au remarcat aceste derive. Demonii care vin în istorie, vin de fapt în Rusia din perspectiva lui Dostoievski și vin pe această platformă politică de tip socialist,pe care Dostoievski o cunoștea foarte bine, fiindcă el însuși cochetasee şi cu socialismul și, mai mult, se făcuse parte din acel grup Petraşevski de revoluționari socialiști decembrişti, din cauza căreia el însuși era să fie executat de către forțele imperiale țariste. În cele din urmă, știm că el a fost absolvit sau cel puțin i s-a comutat pedeapsa și plecând, fiind deportat în Siberia, acolo a avut revelația creștină și a înțeles opoziția – pe care nu pare să o înțeleagă foarte bine Kiril, ar avea de învățat din propria cultură foarte multe – opoziția dintre proiectul istoric, politic sau de tip socialist, putem să spunem şi marxist, și proiectul spiritual al Bisericii. Ceea ce se întâmplă astăzi în Rusia este reeditarea sergianismului.

Sergianismul este un concept care provine de la un nume propriu, de la Patriarhul Serghei, care la sfârșitul anilor 30 a intrat într-o nefericită asociere cu Stalin, desigur încercând să asigure supraviețuirea Bisericii Ortodoxe Ruse. Stalin avea nevoie de Biserica Rusă pentru că este vorba totuși de o țară ortodoxă, avea nevoie de Biserica Ortodoxă Rusă pentru a-și asigura susținerea populară, în al Doilea Război Mondial.

Astăzi, pare că patriarhul Kiril are senzația că Putin este ceea ce era împăratul bizantin pentru patriarhul de la Constantinopol, în urmă cu o mie și ceva de ani, adică ipodiaconul, un fel de secund, un fel de subaltern care-l sprijină în proiectele sale. Ei bine, Putin nu este ipodiaconul, adică diaconul secund al lui Kiril, și asta cred că este iluzia patriarhului Kiril al Moscovei, tot așa cum, invers, Putin nu înțelege că există o diferență fundamentală între el și Biserica Ortodoxă Rusă, și anume slavofilia rusească și ortodoxia pravoslavnică, pe care el nu le manifestă.

El vine dintr-un proiect, din proiectul U.R.S.S, un proiect total diferit, un proiect care are ca ideologie panslavismul, dar, care nu are ca ideologie ortodoxia, ca ideologie religioasă, ci socialismul științific. Strategia care definește Imperiul lui Putin este militarismul, iar tactica este aceea a serviciilor secrete, deci tactică și strategie înseamnă la el militarism și servicii.

Fractura culturală dintre două lumi

Cristina Cileacu: Și ca să răspundem cu da sau nu, aproape imposibil, la întrebarea dacă Occidentul înțelege cu adevărat toate aceste dedesubturi pentru a putea reacționa mai bine?

Luigi Bambulea: Răspunsul meu este negativ. Sau cred că abia acum începe să înțeleagă Occidentul. O dovadă este că dumneavoastră m-ați chemat pe mine la această emisiune, în sensul că Rusia ne pune în fața acestei ciudate sinteze dintre politică și idei, dintre politică la modul cel mai concret și platforma ideologică și ideatică ce se ascunde în spatele gesturilor chiar militare.

Vreau să vă spun că ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina este din punctul meu de vedere și o consecință a unui leadership occidental incult, în sensul că nu are legătură cu cultura și că a pierdut din vedere importanța și portanța valorilor în istorie.

Am două sau trei exemple. Unul dintre ele este neincluderea creștinismului în autodefiniția Uniuni Europene – și Uniunea Europeană s-a sabotat pe sine. Nu este vorba despre faptul că nu a făcut vreo politețe la adresa creștinismului, și-a sabotat propria omogenitate, apoi modul în care Angela Merkel a gestionat criza refugiaților sirieni și, de fapt, modul în care Uniunea Europeană nu a înțeles că nu este vorba de o problemă strict cantitativă și că toți acești refugiați, aceste populații orientale se vor pierde și absorbi în masa de populație europeană, nu.

Este vorba acolo de niște tensiuni de ordin axiologic, valoric, de niște valori cu care vin aceste populații, valuri foarte active și de ordin religios. Și religia este irațională din multe puncte de vedere și este o tensiune acolo care poate să destabilizeze mai ales Occidentul, care și-a pierdut forța identitară religioasă.

Apoi, cred, problema Rusiei, care nu a fost tratată – din nou Angela Merkel, nu, care îşi dă bezele cu Vladimir Putin, care nu a înțeles, care nu a fost consiliată în acest sens, care nu a avut în jur un tip de consiliere şi culturală, care să o avertizeze cu privire la proiectele moştenite de peste 1000 de ani de Rusia și care s-ar putea să ducă la anumite decizii, la anumite gesturi. Știința umanistă occidentală cunoaște aceste lucruri, însă ruptura dintre, pe de-o parte, știința tehnică și realistă și știința umanistă, și pe de altă parte ruptura dintre leadership politic și știință și umanitate, cauzează aceste crize. Eu am dat trei exemple și cel de-al treilea îl reprezintă dezastrul din Ucraina.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/partea-mistica-a-razboiului-din-ucraina-legatura-dintre-patriarhul-kiril-si-vladimir-putin-1914677

///////////////////////////////////////////

(Pentru ca satan cel globalist de komunist si-a sapat singur groapa…) Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)

Citi oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)

2 martie 2014/în Numarul 1(3)-2014 /de Dan PAVEL

ESEU

Dan PAVEL

Abstract. The statistics of democide is a relatively new research field in Romania. The appearance of the volume entitled: The book of the dead from prisons, detention camps and deportations, led by writer and civic militant Romulus Rusan, represents a remarkable contribution towards clarifying some of the obscure parts of communist democide. The book puts together the researches done by the lead author and his collaborators throughout the last five years and a series of texts investigated in the last two decades, from which some of the chapters have represented the basis of previous books, making thus possible for readers to experience a more broad approach of the repressive communist regime from our country. The book of the dead is an event-book, which deserves more than a summary. And a „summary” of the lists of individual deaths would be nonsense. It would lead to the statistical reductionism and the anomization that the researchers have tried to avoid. It is necessary to put it into context (national/international) and to analyze what happened in the last quarter of a century, the time passed since we are allowed to speak publicly about our near and bloody past, which a lot of people prefer to ignore in silence.

Keywords: The Book of the Dead, communism, terror, genocide, democide, politicide.

Introducere

Statistica democidului este un domeniu relativ nou de cercetare în România. Apariţia volumului Car­tea morţilor din închisori, lagăre, deportări, coordonat de scriitorul şi militantul civic Romulus Rusan, re­prezintă o contribuţie remarcabilă la clarificarea unora dintre părţile obscure ale democidului comunist. Tomul pune laolaltă cercetările fă­cute de către coordonator şi colabo­ratorii săi în ultimii cinci ani, pre­cum şi o serie de texte cercetate în ultimele două decenii, dintre care

unele capitole au reprezentat baza unor cărţi anterioare, astfel încît citi­torii au şansa unei abordări cuprin­zătoare a fenomenului represiv co­munist din ţara noastră.

La fel precum toate regimurile comuniste totalitare din secolul XX, şi regimul comunist totalitar din România a fost un „criminal în serie” (serial killer) de natură colectivă. Marea provocare pentru regimul succesor nu a fost de a demonstra caracterul criminal al regimului co­munist anterior, cum credea preşe­dintele Traian Băsescu. Lucrul aces­ta fusese făcut anterior, chiar şi îna­intea istoricilor de profesie, în amă­nunt şi convingător, de către Aso­ciaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, asociaţiile foştilor depor­taţi, ale foştilor refugiaţi, Academia Civică, în particular în cadrul Memorialului Victimelor Comunis­mului şi Rezistenţei de la Sighet, de alte organizaţii ale societăţii civile. Marea provocare pentru autorităţile postcomuniste era de a contribui la atribuirea precisă a responsabili­tăţilor în lanţul genocidar ierarhic comandă-execuţie şi de a aduce informaţii, documente noi, privind numărul victimelor comunismului, împrejurările uciderii acestora, ches­tiuni pe care autorităţile statului le puteau clarifica, mai ales prin acce­sul neîngrădit la arhivele bine păzite de serviciile secrete. Dincolo de sta­tisticile crimei, la fel de importantă era aflarea identităţilor concrete, individuale, ale celor ucişi. Exact acest lucru îl încearcă Rusan şi colaboratorii în Cartea morţilor, să confere identitate victimelor comu­nismului, om cu om, să readucă în memoria noastră fiecare victimă ca persoană. Iar din multe puncte de vedere, este o sarcină aproape impo­sibilă, pentru că numeroase victime ale criminalului în serie care a fost regimul comunist nu au fost găsite şi cu atît mai puţin identificate. Cam aşa se întîmplă şi cu „criminalii în serie” urmăriţi de poliţie, FBI sau alte agenţii, chiar şi cînd sînt prinşi, multe dintre victimele lor rămîn nedescoperite.

Cartea morţilor este o carte-eve-niment, care merită mai mult decît un rezumat. Iar un „rezumat” al listelor morţilor individuale ar fi un nonsens. Ar conduce la reducţionis-mul statisticilor şi anonimizării pe care cercetătorii au vrut să-l evite. Este nevoie de o punere în context (naţională/internaţională) şi de o analiză asupra a ceea ce s-a petrecut în ultimul sfert de veac, de cînd avem voie să vorbim public despre trecutul nostru apropiat şi sîngeros, dar pe care mulţi preferă să-l ignore în tăcere.

Spre deosebire de alcătuirea sta­tisticilor crimelor în serie comise de state, armate, – o operaţiune aritme­tică de numărare, prin care sînt create mulţimi şi categorii de ano­nimi, – identificarea victimelor re­prezintă scoaterea lor din anonimat. In societate, conferirea identităţii individuale este crucială atît pe timpul vieţii, cît şi ulterior, fiind actul prin care comunităţile umane se emancipează axiologic. Naşterea unui copil, a unui om, este urmată imediat de conferirea de identitate individuală, prin atribuirea unui nume propriu, a prenumelui, iar apoi a numelui de familie. În comuni­tăţile în care identitatea individuală contează, iar fiecare viaţă are valoa­re, trecerea în nefiinţă este simbolic compensată prin ritualuri teologico-mnemotehnice (de pildă, „veşnica pomenire”, parastase). Comunismul totalitar nu numai că a omorît mul­ţimi de oameni, dar a încercat (iar adesea a reuşit) să anihileze social mecanismele păstrării amintirii vic­timelor, să-i facă dispăruţi din isto­rie. De ce? Pentru că amintirea victi­melor echivala cu conştientizarea crimelor şi căutarea criminalilor. Cartea morţilor este exact reversul anihilării mnemotehnice şi îi rea­duce pe oameni, ca indivizi, în me­morie şi în istorie. Le onorează memoria.

Democid, genocid, politicid

După comiterea marilor crime în masă din secolul XX de către regi­murile politice totalitare şi marile pierderi umane din timpul confla­graţiilor mondiale – WW I, Gulag, WW II, Holocaust, dar nu numai -cercetătorii din ştiinţele sociale au simţit nevoia introducerii unor stan­darde măsurabile, verificabile, de măsurare a amplitudinii catastrofe­lor istorice. Politicieni de tot felul, democraţi, tirani, victime şi supra­vieţuitori, urmaşi, comunităţi, naţi­uni, conspiraţionişti, jurnalişti, mo­ralişti, negaţionişti, resentimentari şi promotori ai discursului urii (hate speech), alte categorii, au avansat estimări ale morţilor exagerate prin minimalizare sau maximalizare. Ulterior, cînd au fost dezgropate morminte colective/gropi comune sau cînd au fost descoperite docu­mente făcute chiar de către mana­gerii represiunii criminale, unele exagerări minimaliste sau maxima-liste s-au dovedit a fi apropiate de adevăr. Cele mai multe nu. Tocmai de aceea, încercarea de a aduce cifrele victimelor cît mai aproape de exactitate şi adevăr a menţinut această preocupare la statutul de cvasiştiinţă. La fel precum toate ştiinţele sociale, despre care s-a ştiut de la bun început că nu sînt ştiinţe exacte, estimările nu sînt rocket science.

Ilustrativ pentru afirmaţiile de mai sus este modul în care procedează cel mai mare specialist din lume în studiul crimelor în masă, R. J. Rummel: el ia în considerare esti­mările minimale şi cele maximale din literatura de specialitate pentru fiecare fenomen din ultimul secol (ulterior, şi-a extins cercetările pen­tru întreaga istorie scrisă); apoi folo­seşte criterii riguroase, date demo­grafice, statistici, iar în final vine cu propria sa estimare. De regulă, mai mare decît estimările minimale şi mai mică decît cele maximale. Cei care îi citesc însă opera şi analizele nu pot să nu observe însă că adesea estimările sale „de mijloc” se ridică peste estimările maximale făcute de „specialişti” sau „istorici” pentru democide cunoscute, în particular pentru anumite ţări (cum este şi cazul României, după cum voi ară­ta). Pentru primul război mondial (la acea vreme războiul cu cele mai multe victime, mai ales civili) inter­valul minimal-maximal este între 10 milioane şi 23 de milioane de morţi, iar Rummel avansează estimarea de 15 milioane; cifrele pentru cel de-al doilea război mondial sînt şi mai înfricoşătoare – între 45 şi 80 mili­oane de morţi (Rummel – 66 mili­oane), dintre care naziştii au ucis între 15-31,5 milioane, probabil 21 milioane, iar dintre aceştia în Holocaust ar fi pierit 5,3 milioane evrei1.

Dacă ne uităm la estimările pri­vitoare la numărul victimelor făcute de regimurile comuniste în întreaga lume, observăm cele mai mari dife­renţe între estimările minimale şi cele maximale; intervalul estimărilor pentru democidul comunist la nivel internaţional este între 40.472.000 şi 259.432.000 de victime, în vreme ce Rummel avansează cifra de 110.286.000 victime. Este semnifi­cativ că estimarea lui Rummel se apropie de cea făcută de Stephane Courtois, în celebra şi contestata sa introducere la Cartea neagră a comunismului – cu un total „care se

apropie de 100.000.000 de morţi” –

pentru care istoricul francez a fost atacat şi criticat vehement de către stînga occidentală2. Este extrem de relevant (inclusiv pentru o ţară ca România, în care genocidul a fost mai puţin sălbatic decît în URSS, China sau Cambodgia) că dintre toate genocidele şi democidele mo­derne sau din istorie cele mai mari discrepanţe dintre estimările mini­male şi cele maximale sînt legate tocmai de crimele comise de regi­murile comuniste totalitare3. Ar tre­bui ca partizanii unor estimări dife­rite să nu se mai atace între ei cu vehemenţă, ci să abordeze aceste discordanţe cu un aparat metodo­logic, statistic, demografic, concep­tual, teoretic, mai elaborat şi coe­rent, cum procedează savanţii, de­mografii, statisticienii, istoricii, so­ciologii, politologii din alte ţări4. Şi ar trebui să admită fiecare tabără că, în mod periodic, se pot produce şi se vor produce ajustări în ambele sensuri.

Regimurile comuniste au produs mai multe victime decît cele două războaie mondiale la un loc, iar ma­joritatea crimelor au fost făcute pe timp de „pace” (cu excepţii nota­bile). Comuniştii au avut la dispo­ziţie mult mai mult timp pentru a comite crimele, „în linişte”, dar şi ca să îşi acopere urmele. Şi naziştii au încercat să îşi acopere urmele, dar au făcut-o în grabă, sub presiunea evenimentelor de pe front şi mai ales a înfrîngerii, cum s-au petrecut de pildă lucrurile cu lagărele de exter­minare de la Treblinka şi Sobibor, care au fost demolate, ori cum era să se întîmple şi cu Majdanek, a cărui demolare a fost oprită cu cîteva ore înainte de sosirea prea rapidă a tru­pelor sovietice. De Gulagul sovietic şi central-est-european nu s-a apro­piat nimeni să îl elibereze sau să oprească ştergerea urmelor, aşa încît autorităţile comuniste au avut la dis­poziţie zeci de ani ca să îşi acopere urmele. Faptul că nu au şters complet urmele crimelor colective comise demonstrează că se aşteptau ca regimurile lor să dureze o veşni­cie. Chiar şi aşa, dacă încă se mai găsesc urme abundente ale crimelor – deşi nu atîtea cîte au fost comise -este oarecum de mirare.

Studiul crimelor colective, dar şi al celor individuale, comise de către tot felul de „entităţi”, l-a împins pe Rummel să inoveze, diversifice şi redefinească terminologia: el a creat termenul de „democid”, care desem­nează „uciderea oricărei persoane sau popor de către un guvern, inclu-zînd genocidul, politicidul şi crima în masă”; „genocid” înseamnă „uci­derea oamenilor de către un guvern din pricina unei de neşters aparte­nenţe de grup (rasă, etnicitate, reli­gie, limbă); „politicid” este „ucide­rea oricărei persoane sau popor de către un guvern din pricina politicii acestora sau pentru scopuri poli­tice”; „crimă în masă” este „ucide­rea nediscriminatorie a oricărei per­soane sau popor de către un gu­vern”. Alţi termeni, „necrometrics”, „megadeath”. În ştiinţa politică, în sens larg în ştiinţele sociale, termi­nologia este importantă, însă de cele mai multe ori nu există un consens terminologic (şi nici nu este posi­bil), mai ales cînd se produc inovaţii lexicale, astfel încît diferite şcoli teoretice sau chiar diferiţi autori dau definiţii extreme de diferite, care adesea nu sînt nici măcar comple­mentare sau convergente. Ceea ce dă loc la interpretări.

În dreptul penal internaţional însă este nevoie de definiţii precise, încadrabile juridic şi penal, întrucît pe baza lor au fost/pot fi pronunţate sentinţe, în procesele intentate cri­minalilor. Toate cele trei categorii de crime comise de către nazişti în al doilea război mondial, pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi de Tribunalul de Nurnberg – crime împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii5 – au fost comise şi de sovietici. Pe sovie­tici nu i-a judecat încă nici un tribu­nal internaţional. Dacă un asemenea tribunal va exista vreodată, va fi unul simbolic, pentru că nu mai este în viaţă nici un mare criminal. În cazul liderilor comunişti din România, aceştia au ordonat, coor­donat şi executat crime împotriva umanităţii. Adesea, sub comanda di­rectă a unor comisari sovietici şi/sau a unor demnitari de „români” care erau agenţi Comintern, NKVD, GRU, INO etc., dar se poate consta­ta că această dimensiune a represiu­nii şi responsabilităţii este sistematic eludată.

Problema procesului comunis­mului în România

După prăbuşirea comunismului, una dintre primele întrebări ridicate în mod public a fost „cîte victime a produs regimul criminal comunist în ţara noastră?”. De fapt, de mai multe decenii, întrebarea fusese for­mulată de către diaspora româneas­că din lume. Din exil făceau parte, pe lîngă cei care au reuşit să fugă înaintea instalării regimului comu­nist sau înainte ca programul de exterminare a „duşmanului de cla­să” să îi afecteze, şi supravieţuitori ai sistemului concentraţionar, rude şi urmaşi ai victimelor. Estimările diferitelor cercuri ale diasporei pri­vind victimele regimului criminal comunist erau terifiante: în condi­ţiile în care o mare parte a victime­lor regimului represiv comunist fu­seseră legionarii, consideraţi cei mai periculoşi adversari de către comu­nişti (tocmai de aceea ei au fost supuşi „experimentului Piteşti”), în anii ’50-’60, conducătorii legionari din Occident au publicat mai multe broşuri, cărţi, articole în care esti­mau numărul victimelor la peste un milion şi jumătate6; medicul Florin Mătrescu, emigrat în Germania în 1980, a scris un volum gigantic dedicat represiunii comuniste în lu­mea întreagă, iar estimările lui erau de 891.500 sau 891.300 pentru România, de 1.500.000 pentru Basarabia, nordul Bucovinei, terito­rii înstrăinate ocupate de sovietici7. Indiferent de culoarea politică a maximaliştilor, estimările avansate de ei nu sînt prea departe de cele menţionate mai sus, iar oprobriul cu care îi privesc pe cei cu estimări minimaliste este vehement.

În primii ani de după prăbuşirea comunismului, au apărut estimări diverse şi controversate, nu numai privind numărul victimelor comu­nismului, ci şi cu privire la numărul ofiţerilor (inclusiv acoperiţi) ai poli­ţiei politice (Securitatea), numărul informatorilor Securităţii, numărul dosarelor informatorilor PCR dis­truse din ordinal conducerii partidu-lui-stat, numărul arestaţilor, deporta­ţilor din vremea comunismului, nu­mărul prizonierilor români luaţi de sovietici şi duşi în Gulag, numărul cetăţenilor români de naţionalitate germană duşi în Gulag, numărul pri­zonierilor români sau germani care au supravieţuit Gulagului sovietic şi s-au întors. Pentru supravieţuitorii sistemului exterminaţionist comu­nist, foştii deţinuţi politici, pentru „partidele istorice”, conduse în parte de foşti deţinuţi politici, pentru ne­numărate asociaţii civice ale socie­tăţii civile, pentru o parte importantă din presă şi opinia publică, clarifi­carea tuturor acestor chestiuni a re­prezentat o prioritate. Clarificările ar fi trebuit să conducă la PROCESUL COMUNISMULUI din România, după modelul „procesului de la Nurnberg” făcut liderilor nazişti. Acest lucru nu s-a întîmplat, iar explicaţiile sînt numeroase. Faptul că nu s-a făcut un proces al comu­nismului nici în România, nici pe plan internaţional şi nici într-o altă ţară fostă comunistă este relevant pentru „standardele duble” aplicate de „comunitatea internaţională” în judecarea tipurilor diferite de regi­muri totalitare (ori dictatoriale) cri­minale.

Răspunsul la întrebarea „de ce nu a avut loc în România un «proces al comunismului»?” se leagă în mod particular de structura de putere postcomunistă. O parte importantă a „Establishment-ului” românesc a pus piedici sau a blocat complet cla­rificările necesare ori chiar ideea unui „proces al comunismului”. Această parte era alcătuită din foşti nomenclaturişti, securişti, diplomaţi, militari, procurori, judecători şi avo­caţi formaţi în perioada comunistă (de fapt, toţi au fost formaţi în acea perioadă şi făceau parte din sistemul justiţiei comuniste, care nu făcea dreptate, ci servea interesele regi­mului, fiind o „justiţie politică”, lucru chiar mai grav decît „poliţia politică”, dar s-a transformat în sis­temul justiţiei postcomuniste, fără a opera schimbări semnificative de personal), responsabili din econo­mie, administraţie, educaţie, presă, cultură, practic din toate domeniile de activitate. Sprijinul electoral imens primit de către Ion Iliescu în primele alegeri „libere şi corecte”

din mai 1990 (85% din voturi, din

primul tur, singura dată cînd un pre­şedinte a fost ales din primul tur şi cu o asemenea supramajoritate), precum şi de Frontul Salvării Naţio­nale (66% din voturi), explică de asemeni de ce a fost posibilă bloca­rea, iar ulterior amînarea la nesfîrşit a clarificărilor menţionate, fără se se producă o drama naţională. Iar prin­cipiul moral al asumării trecutului şi ideea organizării unui „proces al comunismului” au fost considerate ca nefiind de actualitate, datorită situaţiei economice şi sociale difi­cile, care făcea ca „agenda publică”, „agenda politică” şi „agenda media-tică” să fie ocupate de alte chestiuni, „mai actuale”, „mai importante”.

Înfiinţarea în 2003 a Comisiei Internaţionale    pentru    Studierea

Holocaustului în România (Comisia Wiesel), la iniţiativa Preşedintelui Ion Iliescu, a fost un pas important, chiar dacă indirect, către asumarea şi clarificarea oficială a legitimităţii chestiunilor legate de numărul victi­melor regimului comunist şi exerci­ţiul moral al asumării responsabi-lităţii8. În ciuda faptului că era vorba despre fapte abominabile chiar mai vechi decît crimele comunismului, nu a mai contat că „agendele” publi-că-politică-mediatică nu considerau crimele comise împotriva evreilor drept de actualitate ori importante. Probabil a contat mai mult decît orice faptul că dădea extrem de bine pe plan internaţional asumarea unei asemenea responsabilităţi de către autorităţi, mai ales în perspectiva integării României în Uniunea Europeană. Asumarea responsabili­tăţii pentru faptele comise de către statul român condus de Mareşalul Ion Antonescu, care a fost judecat, condamnat şi executat pentru comi­terea unor „crime de război”, iar apoi trecerea în tratatele oficiale şi în manualele şcolare a acestor fapte, au facilitat spulberarea dubiilor ce­lor care nu credeau în „actualitatea” cercetării genocidului comis de un regim politic.

Trei ani mai tîrziu, în 2006, la iniţiativa Preşedintelui Traian Băsescu, s-a constituit Comisia Prezi­denţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Comisia Tismăneanu). Chiar dacă a fost un gest redundant în privinţa stabilirii caracterului criminal al regimului comunist, din punct de vedere for­mal era nevoie de un asemenea sub­stitut funcţional pentru un „proces al comunismului” care nu a avut loc la timp şi probabil nu va mai avea loc vreodată. Recunoaşterea crimelor şi asumarea simbolică oficială a res­ponsabilităţii pentru crimele comise de statul român în timpul regimului comunist au fost gesturi pe care nici preşedinţii anteriori, nici clasa poli­tică nu le făcuseră în mod oficial, dar de care era nevoie pentru însă­nătoşirea stării morale şi intelectuale a naţiunii. În locul recunoaşterii me­ritelor istorice şi morale, membrii comisiei, autorii şi coordonatorii raportului s-au trezit atacaţi din mai multe părţi, inclusiv de către unii foşti deţinuţi politici, urmaşii şi sus­ţinătorii acestora. În ciuda caracte­rului raţional al demersului sau toc­mai de aceea, pentru că autorii nu s-au grăbit să arunce cu estimări supradimensionate ale victimelor comunismului, dar nici nu au încer­cat metodologii alternative de esti­mare, ei s-au trezit contestaţi, bla­maţi, jigniţi. Dar cine dintre oamenii inteligenţi, raţionali, de bună cre­dinţă, poate să conteste concluziile care urmează?: „Estimarea numă­rului celor care au decedat în con­diţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă. În ce priveşte numărul celor morţi în detenţie, executaţi, asasinaţi, lichi­daţi, torţionarii au avut o tehnică atât de perfecţionată a ştergerii urmelor, iar arhivele au rămas atât de incomplete şi inaccesibile, încât nu va putea fi cunoscut niciodată”9.

Cartea Morţilor ca revers al anihilării mnemotehnice

Cartea Morţilor este o mărturie directă privitoare la dificultatea esti­mării corecte a numărului morţilor în urma represiunii comuniste, iar în particular a găsirii dovezilor sau mărturiilor concrete, ale martorilor, pentru fiecare moarte în parte. Estimări maximale poate să facă oricine, chiar şi legionarii din exil, după cum am văzut. Ori persoane care au suferit atît de mult şi au văzut atîtea atrocităţi încît limitarea numărului victimelor la „doar” cîte-va zeci de mii sau doar la „două-trei sute de mii” li se pare incorectă, suspectă, rău-voitoare10. Nimeni nu i-ar putea bănui vreodată pe Romulus Rusan ori pe colaboratorii săi de la Academia Civică sau Memorialul Sighet că ar intenţiona să diminueze numărul victimelor genocidului şi represiunii comu­niste. Cu toate acestea, identificarea victimelor şi găsirea dovezilor, sur­selor, martorilor, mărturiilor, pentru confirmare – aşa cum şi-au propus să facă autorii, în mod riguros – sînt operaţiuni anevoioase. După cum arată Rusan, coordonatorul volumu­lui, cînd au început să apară cifrele oficiale şi arhivele Securităţii, iar cercetătorii au încercat să facă lu­mină, s-a observat că „aceste acte conţineau inadvertenţe şi lacune incredibile,” „erori grosolane” în actele oficiale; „Direcţia Generală a Penitenciarelor şi «Serviciul C» al Securităţii (răspunzător de evidenţa deţinuţilor) au excelat prin fals, ne­glijenţă, analfabetism, agramatism, dar, pînă la urmă, printr-o delăsare criminală faţă de viaţa şi moartea oamenilor, unii dintre ei de o mare notorietate”.

Studiul introductiv scris de către coordonatorul Cărţii morţilor con­ţine fragmente reluate din cartea pu­blicată de în 2007, Cronologia şi geografia represiunii comuniste din România, precum şi subcapitole noi [„Nepăsarea faţă de om în versiunea sovietică”, „Cum se făcea un proces în anii ’50”, „Condamnări la moarte indirectă («crime legale»)”, „Morţi neelucidate”, „Reprimarea bisericilor”, „Reeducarea prin tortură”, „Ţărani ucişi”, „Rezistenţa din munţi”, „Transporturile morţii”, „Cum se putea muri”, „Ştergerea urmelor -sarcină de partid”, „Moartea pe şan­tier”, „Anchetele şi procesele sioniş-tilor”, „Frontieriştii”], care împre­ună reuşesc să ofere o imagine complexă, detaliată, a sistemului re­presiv comunist din România, iar parţial pentru cel din URSS (pentru că este abordată şi problema depor­taţilor de etnie germană decedaţi în Uniunea Sovietică).

Problema responsabilităţii sovie­tice în represiunea comunistă din România este în anumite privinţe chiar mai complicată decît cea a responsabilităţii „colaboraţionişti­lor” comunişti autohtoni implicaţi în crime. De fapt, toţi cei care ignoră sau minimalizează rolul sovieticilor în istoria României din perioada 1944-1989 (dar chiar şi înainte sau după acest interval), aşa cum se întîmplă cu multe dintre abordările din ultimii cincisprezece ani, comit greşeli enorme de înţelegere, analiză şi interpretare. Dacă s-ar fi făcut la noi un „proces al comunismului” în care ar fi fost inculpaţi doar comu­nişti, securişti, militari, procurori, judecători, miliţieni, torţionari ro­mâni, ar fi fost o eroare judiciară de proporţii. Rusan îl citează pe Regele Mihai I ca sursă cînd se referă la cei „peste 162.000 de militari români” luaţi prizonieri de către armata sovietică imediat după ce la 23 august 1944 a avut loc „lovitura de palat” în urma căreia Mareşalul Antonescu era luat prizonier şi pre­dat sovieticilor, iar România „întor­cea armele” (de fapt, îşi trăda aliatul de pînă atunci, Germania) şi trecea de partea aliaţilor11. Militarii români au fost trataţi drept inamici de către presupuşii noi aliaţi, după care sovieticii „au devastat, rechiziţionat, jefuit, violat şi ucis, creînd un haos care să le permit ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii.” Nu există deocamdată date clare cu pri­vire la numărul militarilor români care au murit în prizonieratul sovie­tic, în Gulag. Celor 162.000 de mili­tari români luaţi prizonieri în mod samavolnic, cînd deveniseră deja aliaţi şi nu mai luptau contra sovie­ticilor, li se adaugă militarii români luaţi prizonieri de către sovietici la Stalingrad, Cotul Donului şi pe tot frontul în timpul războiului, de la invadarea Uniunii Sovietice şi trece­rea Prutului, din 22 iunie 1941, pînă

pe 22 august 1944.

Considerarea tuturor militarilor făcuţi prizonieri de către Armata

Roşie drept victime ale comunis­mului (ca regim represiv criminal) este extrem de problematică, chiar şi cînd este vorba despre cei luaţi prizonieri în mod ilegal. Aceste fapte se încadrează la capitolul „crime de război”, pentru care naziştii au fost judecaţi şi condam­naţi la moarte în cadrul Procesului de la Nurnberg. Tot crime de război au comis soldaţii sovietici asupra civililor care au fost împuşcaţi în România în timpul războiului, asu­pra cărora voi reveni ceva mai încolo. Cel puţin pînă la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, care în Europa a avut loc pe 9 mai 1945. În schimb, cei care au fost omorîţi sau care au murit din pricina condiţiilor inumane de detenţie în Gulag, după Ziua Victoriei, pot fi consideraţi victime ale comunismu­lui, iar actele comise de sovietici împotriva prizonierilor, după înceta­rea războiului devin „crime împo­triva umanităţii”. Oricum, pentru cei morţi în Gulagul sovietic nu mai contează dacă au fost victime ale unor „crime de război” sau „crime împotriva umanităţii”. Asemenea distincţii ar conta doar într-un even­tual tribunal internaţional, real sau simbolic, care ar judeca procesul comunismului, ori pentru diverşi cercetători care fac statistica victi­melor comunismului şi/sau ale celui de-al doilea război mondial.

Volumul coordonat de Romulus Rusan conţine liste individuale de victime ale comunismului, grupate pe capitole. Capitolul I se intitulează „Morţi în anchete, în închisori, în colonii de muncă, în domicilii obli­gatorii, în evadări, în luptele din munţi, în răscoalele ţărăneşti, în revoluţie, la frontiere, condamnaţi la moarte, executaţi, ucişi ostentativ, sinucideri simulate/înscenate, acci­dente provocate, «transporturile morţii»”. Sînt peste patru sute de pagini de nume identificate ale victi­melor, aranjate în ordine alfabetică, cu anul şi localitatea naşterii, ocu­paţia, data arestării, tipul de con­damnare, locul şi data morţii, even­tual împrejurările sau cauzele mor­ţii, sursele informaţiei privind dece­sul. Comuniştii au ucis reprezentanţi ai celor mai felurite categorii gene-raţionale, profesionale, sociale, poli­tice, etnice, religioase – femei şi bărbaţi, adolescenţi, maturi, bătrîni, chiar copii, români şi minoritari de toate etniile (fără ca acest lucru să fie însă menţionat explicit), ţărani, moşieri, muncitori, industriaşi, inte­lectuali, elevi, studenţi, politicieni, casnice, şoferi, generali şi ofiţeri de toate gradele, poliţişti, pensionari, ingineri, medici, brutari, cofetari, preoţi (ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici), călugări, foşti mi­niştri şi premieri, lideri, membri şi simpatizanţi ai partidelor „istorice”, legionari, sionişti, comercianţi, agenţi de informaţii, gardieni pu­blici, avocaţi, funcţionari, cizmari, fierari, morari, scriitori, artişti plas­tici, muzicieni, teologi, învăţători, profesori, profesori universitari, ban­cheri, pădurari, contabili, ş.a.m.d. O parte dintre aceştia au luat parte activă la mişcarea armată de rezis­tenţă din munţi, alţii s-au răsculat împotriva autorităţilor, dar foarte mulţi au fost arestaţi pentru că erau prin originea lor socială ori aparte­nenţa politică „duşmani de clasă” ori „suspecţi” sau pur şi simplu erau vinovaţi „prin asociere”.

Baza de date a democidului co­munist documentat de Cartea mor­ţilor provine din multiple surse, iar verificările făcute vreme de mai bine de cinci ani de mica echipă de cercetare de la Academia Civică a pornit de la propria bază de date, iniţiată în anii ’90, care au fost veri­ficate încrucişat cu „vechi manu­scrise cu liste ale morţilor în deten­ţie”, primite de la „venerabilul cro­nicar al Gulagului din România,” Cicerone Ioniţoiu. Acestora li s-au adăugat Recensămîntul Populaţiei Concentraţionare (RPC), actele de deces din Registrele Stării Civile (RSC), Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul

Memorialului Sighet (AIOCIMS),

precum şi pagini întregi de surse -orale, documentare, arhive de insti­tuţii, cărţi, periodice şi „alte surse”.

Verificarea minuţioasă a fiecărui caz a condus în multe cazuri la men­ţionarea a „cinci, şase, şapte, sau zece surse” privind moartea unei victime, altele „cu doar două sau trei”, iar „atunci cînd un nume era validat doar de una sau două surse stăteam pe gînduri şi îl supuneam altor verificări, încercînd să stabilim, din împrejurările în care s-ar fi produs decesul, dacă este autentic sau nu.”

Democidul comunist s-a bazat de cele mai multe ori pe criteriile

„luptei de clasă”, pe criterii politice, ocupaţionale, dar mărturiile spun că adesea s-a desfăşurat în mod arbi­trar, după bunul plac al diferiţilor „ordonatori” sau „prestatori” de cri­me colective sau individuale. Oricît de aleatorii au părut a fi crimele, pînă la urmă ele serveau aceloraşi scopuri deliberate de anihilare a celor vizaţi. Lectura listelor victi­melor identificate este un exerciţiu care ar trebui făcut nu doar în intimitatea lecturii şi studiului, ci în mod colectiv, public, cu voce tare12. De aceea, recomand celor care ci­tesc această recenzie să încerce ambele lecturi. Eu le voi citi studen­ţilor, la seminar, ori copiilor mei, acasă. Iată doar cîteva exemple indi­viduale de victime:

„ABĂLAŞEI Dumitru T., n. 7 sept. 1935, Focuri (Iaşi), ţăran; ar. 30 mar. 1954, cond. moarte; + 14 mai 1954, executat (ASRI Y456;

CI; Mem34; RPC; FP; EŞ)”;

„BÂRLĂDEANU Toma I., n. 2 sep. 1931, Cosmeşti (Galaţi), elev; ar. 9 iun. 1950, cond. moarte; + 6

sep. 1950, executat (CI; ASRI D7805;   CT;   ACNSAS   D73; Mem42; RPC; EŞ; DD)”; „MANIU Iuliu I., n. 8 ian. 1873,

Şimleu Silvaniei (Sălaj), avocat, delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România, preşedinte al Consiliu­lui Dirigent, preşedinte PNŢ, prim-ministru; ar. 15 iul. 1947, cond. m. s. v. pt. «crimă de complot»; + 5 feb

1953, Sighet (ASRI D7805; ACNSAS D73; CI; EŞ; RSC Sighet;

Mem10; AIOCIMS 65, 205, 412, 487, 631, 1069, 1323, 1833, 2026;

DD)”.

Capitolul II este intitulat „Morţi în deportarea din Bărăgan (1951­1956)” şi „reproduce aproape iden­tic cartea Morţi fără morminte în Bărăgan, pe care Romulus Rusan a publicat-o în 2011. În cadrul repre­siunii comuniste, deportările din Bărăgan au avut loc în contextul particular al conflictului intraco-munist dintre Stalin şi Tito, în care autorităţile comuniste din România, complet servile faţă de Moscova, au mutat de la graniţa cu Iugoslavia comunistă populaţii din trei judeţe (Timiş, Caraş-Severin, Mehedinţi). Acest capitol al democidului a implicat amestecarea criteriilor „de clasă”, politice, sociale cu cele de natură etnică, un mixaj nazist-comu-nist, care fusese practicat pe scară largă de către Stalin în Uniunea Sovietică ori în statele ocupate: au fost deportate grupurile minoritare („etniile”), considerate „elemente cu factor ridicat de risc”, „clasele” antiproletare/categorii socio-econo­mice considerate „inamice”, minori­tari asimilaţi politic (machido-nii/aromânii, germanii/şvabii, sîrbii – consideraţi titoiştii, străinii, refu­giaţii basarabeni, moşierii, „chia­burii”, cîrciumarii, industriaşii etc.). Rusan arată că au fost mai multe valuri de deportare: în martie 1949 au fost deportaţi „circa 9.000 de «moşieri» (persoane care aveau 50 de hectare de pămînt sau un co­nac)”; în 1952, au fost „strămutaţi” circa 6.000 de „foşti exploatatori”;

în iunie 1951, au fost mutaţi 44.000 de locuitori. Aceştia au fost duşi în 18 „comune artificiale” din Bărăgan, unde au murit aproximativ 1.700 de oameni, dintre care mulţi copii, că­rora li dau numele. Hărţile depor­tărilor din cele trei judeţe, precum şi harta satelor deportaţilor din Bărăgan completează informaţiile conţinute de acest capitol.

Capitolul III cuprinde listele „Cetăţeni de etnie germană morţi în timpul «muncii de reconstrucţie» în URSS (1945-1950).” Aceste capitol este bine documentat, pentru că listele de victime au fost alcătuite încă din anii ’80 de către comu­nităţile de saşi luterani şi şvabi cato­lici din Transilvania şi Banat, dato­rită consultării registrelor parohiilor, iar investigaţia a fost făcută de echipe de cercetători din Germania Federală, de la Universităţile din Münster şi München. Este un fapt istoric că un număr semnificativ de cetăţeni români de naţionalitate germană s-au înscris în partidul nazist, în armata lui Hitler, în SS şi Waffen SS13. La sfîrşitul războiului, drept represalii, sovieticii s-au răz­bunat pe întreaga comunitate ger­mană din România şi din alte ţări, iar în ianuarie 1945 au deportat „75.000 de cetăţeni români de etnie germană”14. Unele estimări ale victi­melor merg către 9.000 de germani români morţi pe şantierele de „re­construcţie” din Uniunea Sovietică. După cum arată Rusan, o parte a germanilor care au supravieţuit deportării din Uniunea Sovietică au fost apoi deportaţi în Bărăgan.

Capitolul IV se intitulează „Cetă­ţeni din Basarabia şi Nordul Bucovinei morţi în anchete, închi­sori, în tentative de trecere în România, în deportările «pe vecie» din ţinuturile îndepărtate ale URSS (1940-1951).” După cum se exprima Stephane Courtois, alianţa dintre Hitler şi Stalin, alianţa sovieto-na-zistă, cunoscută şi sub numele Pactul Ribbentrop-Molotov, repre­zintă „pata oarbă a memoriei europene”15. Nu există nici un dubiu, represiunile exercitate de sovietici împotriva românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost făcute pe timp de pace, înainte de invazia din iunie 1941, iar apoi după încheierea celui de-al doilea război mondial. Prin urmare, au fost parte integrantă din crimele comu­nismului, au fost „crime împotriva umanităţii”, nu au fost „crime de război”. După cum precizează Rusan, „numele pe care le publicăm sînt cele ce au fost culese de pe troiţele din sate sau găsite în Cartea Memoriei” (de Elena Postică, cerce­tătoare din Republica Moldova). În plus, este semnalat cazul tragic al comunităţilor de români din nordul Bucovinei, care după ultimatumul sovietic au încercat să forţeze repa­trierea în masă, în dreptul locali­tăţilor Lunca şi Fîntîna Albă, fiind „mitraliaţi de trupele sovietice, deşi unii dintre ei primiseră asigurarea autorităţilor că vor fi lăsaţi să treacă”. Mii de oameni au fost ucişi, apoi aruncaţi în gropi comune16, iar ulterior doar o parte dintre cei ucişi au fost găsiţi şi identificaţi. În plus,

222 de nord-bucovineni (români, ucrainieni, evrei) se găseau pe o „listă a morţii”, cu personaje consi­derate „suspecte”, întocmită de NKVD, fiind executaţi imediat ce trupele române au trecut Prutul în iunie 1941, pentru recucerirea terito­riilor luate de sovietici. Ca şi în cazul României, documentarea cri­melor şi identificarea victimelor din Basarabia şi nordul Bucovinei este un proces îndelungat.

Un loc important în cadrul vo­lumului Cartea morţilor îl ocupă hăr­ţile sistemului represiv comunist românesc şi sovietic (harta Gulagului românesc alcătuită în 1997; harta locurilor de anchetă, de tranzit şi de detenţie, a judecătoriilor şi tribuna­lelor militare, precum şi a lagărelor de muncă din Bucureşti şi împre­jurimi, alcătuită de Romulus Rusan, pentru volumul Topografia terorii din 2011; deportările etnice din republicile Uniunii Sovietice în „ţinu­turile îndepărtate”, Harta Gulagului; provenite din Cartea neagră a co­munismului coordonată de Stephane Courtois; o altă hartă a Arhipela­gului Gulag, cu menţionarea a numeroase lagăre de deţinuţi; harta represiunilor din nordul Bucovinei). Utilitatea acestor hărţi ar fi fost şi mai mare dacă se găseau soluţii grafice mai fericite decît tipărirea lor pe simplă hîrtie de tipar, dar aceasta ar fi condus la cheltuieli enorme.

Deşi se intitulează Cartea mor­ţilor, din anumite puncte de vedere este o „carte vie”, o „carte des­chisă”, care va putea fi completată în anii care vor urma, ceea ce va duce probabil la mai multe ediţii. Chiar la cîteva săptămîni de la pu­blicarea volumului Cartea morţilor, am primit de la Fundaţia Academia Civică o „addenda et corrigenda”. Nu se ştie cînd şi dacă vom cunoaşte exact numărul celor arestaţi, depor­taţi, ucişi. După cum scria Romulus Rusan în finalul studiului său intro­ductiv, „tragem o linie, dar nu fa­cem încă adunarea”. Dacă judecăm lucrurile din punct de vedere strict statistic, indiferent că este vorba despre 100.000 de victime sau de 500.000 de victime, crimele comise de regimul comunist reprezintă tot un democid. Dacă judecăm însă din perspectiva propusă de Cartea morţilor, fiecare „suflet” contează, fiecare victimă a fost un individ, o persoană, cu identitate concretă.

Cartea Morţilor încearcă să dea seamă de toate categoriile de vic­time ale comunismului, însă folo­sirea prea riguroasă a standardului inclusivităţii conduce la includerea unor categorii sau cazuri individuale care de fapt nu au fost victime ale comunismului, chiar dacă din punct de vedere cronologic aşa pare. Sau care nu au fost victime directe ale comunismului. Cîteva exemple sînt relevante. Am să încep cu nişte cazuri individuale, care sînt incluse pe lista victimelor comunismului pentru că fac parte dintr-o categorie la fel de incertă. Astfel, pe lista lui Rusan apare cuplul Ceauşescu. Or, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu nu au fost victime ale comunismului. Dimpotrivă. Nu sînt din principiu împotriva includerii unor comunişti sau foşti comunişti pe lista victimelor regimului crimi­nal totalitar comunist. Dacă ne ui­tăm la cazul paradigmatic, Uniunea Sovietică, pînă la urmă Lev Troţki, cel mai important bolşevic alături de Lenin, a fost o victimă a stalinis-mului, fiind asasinat în Mexic de către NKVD. La fel, cei care au fost ucişi din ordinul lui Stalin, foştii revoluţionari bolşevici, în anii „marii terori”, după cum a arătat şi Robert Conquest, au fost victime ale comunismului. La noi, liderul co­munist Lucreţiu Pătrăşcanu, care este listat în Cartea morţilor, a fost o victimă a represiunii comuniste (la fel şi fratele mai mic al lui Pătrăşcanu, Nutti/Pafnutie, care era legionar şi a făcut parte din „lotul Ţurcanu”, din cadrul „experimen­tului Piteşti”). În schimb, Ştefan (Istvan) Foriş, fostul secretar gene­ral al PCR, omorît (legenda spune că cu o „rangă”) de generalul de Securitate, directorul Securităţii (şi

agentul  INU/NKVD)  Gheorghe

Pintilie (Pantelei Bodnarenko), nu a fost o victimă a comunismului, ci a căzut pradă unei răfuieli mafiote intrapartinice.

Includerea lui Nicolae Ceauşescu şi a consoartei sale în categoria vic­timelor comunismului este o conse­cinţă a includerii unei alte categorii, mai largi, cea a persoanelor ucise în evenimentele din decembrie 1989. Este o categorie problematică, al cărei statut trebuie clarificat logic, politic, etic şi cronologic, pentru că altminteri întregul efort de stabilire a numărului de victime şi a iden­tităţii lor poate fi compromis. Ca şi încercarea de a face dreptate.

Dincolo de controversele cu pri­vire la natura evenimentelor din 22 decembrie 1989 – lovitură de stat, mişcare populară, amestec extern, mişcare populară revoluţionară? -există o certitudine: atunci a avut loc o schimbare de regim politic. Din acest motiv, ceea ce s-a petrecut în România intră în categoria mai largă a „revoluţiilor de la 1989″, care au fost revoluţii politice cu o puternică încărcătură civică, autoli­mitate, antiteleologice, nonutopice, nonideologice, nonviolente (cu ex­cepţia notabilă a României) şi care s-au extins şi în ţara noastră datorită unor efecte de tipul „bulgărelui de zăpadă” sau a „principiului domi-noului”17. Pe 22 decembrie 1989, la ora 12.08, cînd cuplul Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central, regimul comu­nist din România s-a prăbuşit, iar „revoluţia” s-a încheiat. Această „dezertare” din funcţie a fost forţată de lovitura de stat de natură militară, organizată (sau poate doar execu­tată) de generalul Stănculescu. De aceea, se poate spune că toţi cei care au fost omorîţi pînă la acea dată erau victime ale regimului comunist. În schimb, toţi cei care au fost omorîţi după arestarea cuplului Ceauşescu, cînd regimul comunist deja se prăbuşise, nu au mai fost victime ale „comunismului”. Ele au fost în primul rînd victime ale hao­sului provocat de cei cărora gene­ralul Stănculescu le-a cedat puterea, feseniştii lui Ion Iliescu, precum şi de „echipe” ale fostului regim, care fie că acţionau împotriva noii puteri, fie că au ascultat de ordine primite din partea noilor autorităţi. Oricît de mult le-a plăcut unora echivalenţa inventată FSN=PCR şi calificarea feseniştilor drept comunişti, neoco-munişti ori criptocomunişti, noua putere instaurată la 22 decembrie 1989 nu a fost comunistă. Prin urmare, este forţată includerea pe lista victimelor comunismului a celor ucişi atunci. Mai ales că unii dintre ei făceau parte din trupele diferitelor arme/ministere sau erau „terorişti”.

Am început cu nişte nume con­troversate de la sfîrşitul perioadei comuniste, dar la fel stau lucrurile cu o serie de categorii şi persoane incluse pe listă, de la începutul peri­oadei comuniste sau din perioada incertă de la început. Astfel, nu au ce căuta pe lista „victimelor comu­nismului” civilii împuşcaţi de către soldaţii sovietici pe teritoriul României, pînă la sfîrşitul celui de­al doilea război mondial, după cum am explicat şi ceva mai sus. Oricît de deliberată sau de accidentală a fost uciderea unor civili, oricît de scandaloasă şi imorală a fost asasi­narea respectivilor, ei intră în cate­goria „crime de război”, la fel pre­cum cei ucişi de nazişti, crime jude­cate în cadrul „procesului de la Nurnberg”. Chiar dacă nu ne place să recunoaştem, „crime de război” au comis şi trupele române pe terito­riul Uniunii Sovietice, oriunde au fost omorîţi civili, femei copii, bă­trîni, adulţi neînarmaţi, şi tocmai din pricina unor astfel de crime împo­triva evreilor figurează România prin­tre statele participante la Holocaust. Dacă am ideologiza aceste crime, aşa cum au făcut de altfel sovieticii, ele ar intra în categoria crimelor anticomuniste, a „crimelor naziste”, cum le-a calificat propaganda de la Kremlin.

Nu pot fi considerate victime ale comunismului persoanele împuşcate de „partizani sîrbi”. Şi oricît de pa­trioţi ar fi unii, includerea pe lista victimelor regimului comunist a Mareşalului Ion Antonescu este o eroare logică, istorică şi morală. Ne place sau nu ne place, Antonescu a fost un „criminal de război”. Intra­rea sa în război, pentru recucerirea teritoriilor cedate sovieticilor în urma ultimatului făcut posibil de pactul dintre Germania nazistă a lui Hitler şi Rusia comunistă a lui Stalin, Pactul Ribbentrop-Molotov, a fost un act legitim, patriotic, care i-a atras recunoştinţa şi aprecierea multora, dar care nu îi oferă o dis­pensă pentru actele comise ulterior. Recucerirea teritoriilor pierdute a fost legitimă, iar notorietatea, apre­cierea şi recunoştinţa de care încă se bucură Mareşalui Ion Antonescu între români se leagă tocmai de aceste acte legitime, chiar dacă în acele campanii România a participat alături de Germania nazistă. Acele teritorii au fost pierdute de România tocmai datorită unui pact făcut de sovietici cu Germania nazistă.

Activitatea politică şi militară a Mareşalului Ion Antonescu a deve­nit ilegitimă în două feluri: prin con­tinuarea campaniei dincolo de Nistru, ceea ce a condus la pierderi enorme de vieţi omeneşti, răniţi şi mutilaţi, dispăruţi şi prizonieri de război; datorită crimelor de război comise împotriva evreilor, din pri­cina cărora România este pe „lista neagră” a ţărilor participante la Holocaust. Antonescu a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în 1946, la închisoarea Jilava, pentru „crime de război”. Chiar dacă auto­ritatea care a stat în spatele acestui proces a fost Uniunea Sovietică, iar cei care l-au judecat pe Antonescu au fost „colaboraţionişti”, Mareşalul nu a fost o victimă a comunismului. Şi nici cei care au făcut parte din „lotul Antonescu” şi au fost execu­taţi pentru „crime de război” (Mihai Antonescu, fostul vicepreşedinte al consiliului de miniştri; generalul Constantin-Piki Z. Vasiliu, fostul co­mandant al jandarmeriei; Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei). În schimb, se poate argumenta că Eugen Cristescu, fos­tul director general al SSI, care a făcut parte din „lotul Antonescu”, dar nu a fost condamnat la moarte, fiind întemniţat şi murind (oficial) în iulie 1950 la închisoarea Văcăreşti, a fost o victimă a represiunii comu­niste, chiar şi tocmai pentru că a fost forţat să colaboreze cu sovieticii şi comuniştii români pentru „reforma­rea” serviciilor secrete şi trans­formarea lor în servicii de poliţie politică ale regimului totalitar.

Concluzii

Obiecţiile de mai sus nu scad cu nimic valoarea de ansamblu a volu­mului Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, care reprezintă o încununare a eforturilor de cercetare şi a militantismului civic, făcute de mai bine de două decenii, de către Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Despre importanţa istorică a Alianţei Civice, fondată şi condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, am scris pe larg în volumul „Nu putem reuşi decît împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, scris împreună cu Iulia Huiu. O parte din eşecul CDR şi a liderilor politici ai acesteia din perioada 1996-2000, cînd a fost la guvernare, s-a datorat tocmai înstrăinării de spiritul şi obiectivele pe termen lung ale Alianţei Civice. Este simptomatic că au dispărut de pe scena partidelor parlamentare tocmai principalii par­teneri politici ai Alianţei Civice din cadrul Convenţiei Democratice, inclusiv principala sa forţă politică, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, precum şi formaţiunea politică născută din AC, Partidul Alianţei Civice, în schimb Alianţa Civică şi-a continuat activitatea în mod triumfal. Semn că proiectul Alianţei Civice nu s-a limitat la ten­tativa (reuşită) de dizlocare de la putere a Frontului Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu (transformat în FDSN/PDSR/PSD). O parte importantă a proiectul civic s-a legat de înfiinţarea Fundaţiei Academia Civică, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezisenţei de la Sighet, a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismlui, de pu­blicarea a numeroase cărţi, studii, volume de documente ş.a.m.d. De fapt, întreaga activitate a Fundaţiei Academia Civică merită o analiză detaliată, care ar necesita însă mai mult spaţiu decît rezervat aici recen-ziei-comentariu pentru unul dintre produsele acestei organizaţii impor­tante – volumul Cartea morţior.

De fiecare dată cînd apare o carte valoroasă (şi nu au apărut prea multe) despre regimul comunist din România, o includ în bibliografia cursurilor mele cu studenţii de la ştiinţe politice. Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări trebuie însă inclusă în bibliografia obliga­torie a istoriei naţionale, în manua­lele de istorie şi educaţie civică, în marile dezbateri care aşteaptă să fie duse în societatea noastră despre trecutul, prezentul şi viitorul nostru.

Note

* Recenzie-interpretare la volumul publicat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Cartea morţilor din închisori, lagăre, de­portări, coordonare şi studiu intro­ductiv Romulus Rusan, colaboratori Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea,  Andreea  Cârstea,   editor

Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. Bibliografia lui Rudolph Joseph Rummel este enormă, nu voi men­ţiona aici decît cîteva titluri: Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990; Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Tran­saction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992; Death by Government, Transaction Pu­blishers, New Brunswick, N.J., 1994. Rezumate ale acestor volume ori chiar textele parţiale sau inte­grale ale acestora, precum şi studii publicate în reviste de specialitate ori articole rezumative pot fi acce­sate pe site-ul Rummel, www.hawa ii.edu/powerkills/.

Vezi Stephane Courtois, „Crimele co­munismului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, tradu­cere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 11. Courtois a avansat cifra de 20.000.000 de morţi pentru URSS, care coboară mult estimarea mon­dială.

Dicţionarele limbii române vin cu variante diferite de plural pentru termenul „genocid”. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 418, vine cu va­rianta genocid/genociduri, în vreme ce Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM),

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (ediţia a Il-a revă­zută şi adăugită) spune că varianta corectă este genocid/genocide. Ambe­le au apărut sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române. În textele mele folosesc varianta DOOM pentru „genocid”, „democid” ori „politi-cid”, chiar dacă ultimele nu au pă­truns încă în bagajul lingvistic co­lectiv. În schimb, programatic, cu excepţia termenilor generici naţio­nali (România, român, românesc) şi a numelor proprii, nu recunosc grafia cu „î” din „a” propusă de aceeaşi Academie Română pentru tot felul de termeni, unii chiar ridi­coli. Pentru ortografia din perioada dominaţiei comuniste sovietice din ţara noastră, vezi nota de subsol des­pre documentele Securităţii exter­ne/DIE privind mişcarea legionară. Cînd Robert Conquest şi-a publicat prima ediţie din The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the Thirties, adică în 1968, a fost acuzat că este un „Cold Warrior”, pentru că în toate cărţile consacrate crimelor bolşe-vico-sovietice (de pildă cele despre „foametea” provocată), ar fi exage­rat numărul acestora, din pricina urii pe care le-o purta comuniştilor. Esti­mările lui Conquest au fost făcute pe vremea comunismului, fără acces la documentele secrete îndoielnice ale poliţiei politice, fără să dezgroape morţi din gropi comune, fără consul­tarea registrelor de stare civilă, şi au fost contestate vehement de filoco-muniştii occidentali, dar pînă la urmă s-au dovedit apropiate de ci­frele reale ale democidului comu­nist. În 1990, după ce arhivele sovietice au fost deschise, editorul l-a invitat pe Robert Conquest să îşi extindă, revizuiască şi să dea even­tual un nou titlu cărţii sale, iar autorul a sugerat ca noul titlu să fie I Told You So, You Fucking Fouls. Pînă la urmă a apărut în varianta The Great Terror. A Reassessment, tradusă şi la noi, în 1998, la Humanitas. Între timp, în 2008, a apărut a patra ediţie, The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the 1930s. După ştiinţa mea, nimeni de la noi nu a urmat metodologia lui Conquest ori ce cea a lui Rummel, pentru a esti­ma numărul victimelor regimului comunist.

Pentru a nu lungi prea mult această recenzie, nu am să citez aici aceste definiţii. Ele se găsesc în literatura de specialitate. De pildă, vezi Courtois, „Crimele comunismului”, pp. 12-15. Am să citez aici doar definiţia genociduluI din noul Cod Penal francez (1992) reprodusă de Courtois: „Fapta săvîrşită ca urmare a executării unui plan concertat tinzînd la distrugerea parţială sau totală a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios sau a unui grup determinat pe baza oricărui alt criteriu arbitrar” (sublinieri S. C.). După cum precizează istoricul fran­cez, „noţiunea de crimă împotriva umanităţii este complexă şi conţine crime clar definite. Una dintre cri­mele specifice este genocidul.” De pildă, vezi dosar SIE 1537, volu­mul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru, care conţine inte­gral un text al lui Horia Sima adre­sat liderilor comunităţilor interna­ţionale. Intitulat „Situaţia Romîniei după 19 ani de sclavagie comunistă şi politica puterilor occidentale, 1944-1963. O luare de poziţie a mişcării legionare romîneşti”, textul cerea printre altele organizarea alegerilor libere în ţara noastră, sub control internaţional, cu participarea tuturor forţelor politice. Autorul in­forma comunitatea internaţională de genocidul sovietic-comunist şi cerea dreptate: „mişcarea legionară face responsabil regimul sovietic al URSS împreună cu regimul comu­nist al Romîniei pentru asasinarea a peste 1,5 milioane de cetăţeni romîni nevinovaţi în timpul de după cel de-al doilea război mondial”. În conformitate cu normele ortografice ale vremii, documentul Securităţii grafia cu „î” din „i” numele ţării şi al cetăţenilor săi.

Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimele în cifre ale comunismu­lui internaţional, ediţia a II-a revă­zută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti, pp. 56-57, pp. 79-86, p. 114. În tabelul de la p. 114, autorul cumulează victimele din România (891.300), Basarabia, Bucovina   &   teritorii  înstrăinate

(1.500.000), plus „România între­gită” (411.000), şi ajunge la un total

de 2.802.3000 victime. La pagina

116, estimările minimale ale lui Mătrescu pentru victimele comunismu­lui internaţional sînt de 313.759.300, iar cele maximale sînt de 354.519.000. Singurul mod în care pot recomanda volumul lui Mătrescu studenţilor mei şi altora este în mod negativ, ca exemplu psihopatologic extrem de teorie conspiraţionistă care pune pe seama evreilor, în particular a iudeo-francmasoneriei, crimele comise în Gulagul comunist (numit „Holo­caustul roşu”), neagă Holocaustul, asta cînd nu îl pune tot pe seama evreilor, ori încearcă să-l diminueze şi distorsionează istoria ultimelor secole pentru a se potrivi celor mai aberante teze pe care le-am citit în ultimele decenii.

Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România a fost publicat în 2004. El poate fi accesat în formă pdf la http ://www.antisemitism.ro/uploads/ 283/comisia-wiesel-raport-final-ro.pdf .

Pentru textul raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru anali­za dictaturii comuniste din România, vezi http://cpcadcr.presi dency.ro/upload/RAPORT_FINAL_ CPADCR.pdf .

Am promis că revin cu estimările privind România ale celui mai impor­tant cercetător din lume al demo-cidelor, R. J. Rummel, care menţio­nează estimarea minimală (245.000 de morţi) şi pe cea maximală (920.000 de morţi), după care vine cu propria sa estimare (435.000 de morţi). Pentru aceste cifre, vezi site-ul citat mai sus, în particular link-urile tematice.

„Memoriul” Regelui Mihai I des­tinat preşedintelui Roosevelt, publi­cat pentru prima dată în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 245-259, apud Rusan, „Argument la Cartea mor­ţilor”, p. 15. Textul memoriului (care este alăturat scrisorii trimise de rege preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, pe 24 ianuarie 1945), se găseşte şi în volumul Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, conse­cinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 58-79. În mod concret, regele arată următoarele, referindu-se la mai multe dintre nelegiuirile sovie­ticilor: „Cazul românilor prizonieri de război după 24 august 1944 este şi mai grav. De fapt, deşi atunci ostilităţile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puţin de 6.000 de ofiţeri, 6.000 de subofiţeri şi mai mult de 150.000 de soldaţi au fost reţinuţi, internaţi în lagăre şi trimişi peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei”. FDR a murit în aprilie 1945, dar chiar dacă ar mai fi trăit este greu de crezut că s-ar mai fi schimbat soarta militarilor români luaţi prizonieri de sovietici, dată fiind bunăvoinţa excesivă arătată de liderii occidentali faţă de aliatul lor Stalin. O serie de istorici români oferă alte estimări privind numărul militarilor făcuţi prizonieri de către sovietici, dar pe fond problema rămîne aceeaşi.

O asemenea lectură, cu voce tare, care se face permanent, a victimelor identificate ale Holocaustului, am auzit la muzeul Yad Vashem din Ierusalim.

Uwe Broessner estimează că „Pînă la sfîrşitul războiului cifrele etnicilor Germani care au luptat în trupele Waffen SS au ajuns la circa 60.000″. Vezi Uwe Broessner, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I”, http://www. ba naterra.eu/romana/broessner-uwe-et nicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i .

În memoriul adresat lui Roosevelt, Regele Mihai I sesiza şi deportarea cetăţenilor români de naţionalitate germană de către sovietici. Stephane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009. Masacrarea a mii de civili sau pri­zonieri de război, iar apoi înmor-mîntarea lor de-a valma, în uriaşe gropi comune, a fost o practică „ordinară” a sovieticilor, care a fost demascată tocmai de nazişti, care au descoperit în timpul războiului mili­tarii polonezi prizonieri, executaţi şi îngropaţi după masacrul de la Katyn. În cartea lui Conquest despre „marea teroare” se vorbeşte despre mai multe asemenea gropi comune, mai mari decît cele de la Katyn, unde acoliţii lui Stalin i-au îngropat pe proprii lor cetăţeni epuraţi, cei mai mulţi membri ai partidului comunist, bolşevici participanţi la revoluţia din 1917, militari, cekişti, membri de partid, etc. Pentru clarificări conceptuale, teo­retice şi politice privind schimbările de regim politic din fostele ţări co­muniste din Europa Centrală şi de Est, vezi Vladimir Tismăneanu (editor), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999), în particular studiile semnate de Daniel Chirot, S. N. Eisenstadt, Leszek Kolakowski, Timothy Garton Ash, Jeffrey C. Isaac, Tony Judt. De altfel, cartea a fost tradusă şi în limba română, la editura Polirom din Iaşi.

Bibliografie

Broessner, Uwe, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I” (http ://www.banaterra.eu/romana/br oessner-uwe-etnicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i).

Courtois, Stephane, „Crimele comunis­mului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Acade­mia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti,    Fundaţia    Academia

Civică, 1998.

Courtois, Stephane, Pata oarbă a me­moriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009.

Chiriţoiu, Mircea, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare,  consecinţe politice, docu­mente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantinul, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997.

Rummel, Rudolph Joseph, Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990.

Rummel, Rudolph Joseph, Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992.

Rummel, Rudolph Joseph, Death by Government, Transaction Publishers, New Brunswick, N.J., 1994.

Rusan, Romulus (coord.), Cartea mor­ţilor din închisori, lagăre, deportări, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. ‘

Tismăneanu, Vladimir (ed.), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999.

*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

*** Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

*** Dosar SIE 1537, volumul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru.

Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimeleîn cifre ale comunismului internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti,

*** Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România, 2004 (http://www.antise mitism.ro/uploads/283/comisia-wie sel-raport-final-ro.pdf).

*** Raportul final al Comisiei prezi­denţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, 2006 (http://cpcadcr.presidency.ro/upload

http://revistapolis.ro/citi-oameni-a-omorit-comunismul-si-cine-erau-ei-how-many-people-did-communism-kill-and-who-were-they/

////////////////////////////////////////////

Incurcate sunt caile curviei dintre orto -stat si … MITUL VEȘNIC AL PANSLAVISMULUI: A TREIA ROMĂ

(The Never-ending Myth of Pan-Slavism: The Third Rome)

Florian BICHIR

Abstract: Russia, from Peter the Great, fervently desired to become a European Russia, the political, social and especially economic policy created a veritable complex European giving birth in the nineteenth century favorable current Western civilization, and one opus „Europeanization” of Russia – Slovofiliei. But the purpose of both trends had the same goal, to make Russia a powerful state in the world arena.

Russian messianism appears as the myth of the Third Rome. Muscovite Russia claimed to State succession Russia Kieviene (who would inherit the „soul”) and the Byzantine Empire. Around this myth they were born subsequent ideals of Russia: the populist movement, Slavophilism, nationalism, socialism and the tsarist and Soviet imperialism.

Keywords: Third Rome, Russia, Byzantine Empire, Russian messianism, , nationalism.

 

Introducere

Trei mari metropole au marcat în mod deosebit viaţa Bisericii creştine, a cãror importanţã politicã, culturalã şi spiritualã este recunoscutã pânã astãzi. Toate trei sunt legate laolaltã de un concept – “Roma-cetatea eternã, Roma – cetatea lui Dumnezeu” – care a cunoscut nuanţãri diferite în funcţie de o perioadã istoricã. Deşi poartã nume diferite, ultimele douã, Constantinopol şi Moscova, şi-au împropriat un supranume legat de cel al Romei, adicã „Roma nouã” şi respectiv „a Treia Romã”.

Creștinismul răsăritean și Rusia

Statul feudal rus a avut legăturile sale particulare şi speciale cu Bizanţul, mai ales că acesta a exercitat o influenţă asupra majorităţii domeniilor de activitate din noul stat, în special în cadrul Bisericii Ortodoxe, „arma” cea mai eficientă a expresiei istorice bizantine. Ce înseamnă influenţa pe linie bisericească? Concret, influenţa bizantină s-a manifestat în liturghia bizantină, precum şi în modul de viaţă şi de organizare monahală specifică întregului creştinism răsăritean, ca şi în întreaga structură administrativă a Bizanţului. Adrian Ignat spune: „Cultura bizantină a fost, începând cu a doua jumătate a secolului XV şi continuând în secolul XVI, recreată şi înlocuită în Rusia ţărilor de o religie naţională şi statală hiliastă şi mesianică, de un creştinism ortodox rus „sui genesis”, în acelaşi timp ritualist-triumfalist, sentimentalist-pietist şi populist-naţional”. Ionuţ Constantin scrie în „Rusia, paradigma euroasiatică”, că prinţii ruşi au căutat, treptat, să se apropie de Bizanţ, perceput corect drept o putere vecină ce emana prestigiu, forţă şi bogăţie. Practic, ei au înlocuit o stare de conflictualitate cu una de cooperare, de preluare de valori civilizatoare, atât politic cât şi confesional, având abilitatea de a percepe avantajele copierii unui model atât de prestigios1.

Asemenea Romei pentru Occident, centrul creştin al Europei de Est era Constantinopolul, iar majoritatea popoarelor din aceste regiuni a primit confesiunea şi misiunea mântuitoare a Ortodoxiei. Aceste popoare se aflau sub autoritatea patriarhului bizantin, iar conducătorii lor acceptau suzeranitatea împăratului de la Constantinopol asupra tuturor supuşilor ortodocşi. Dar, în acele timpuri, nu numai acele naţiuni acceptau suzeranitatea împăratului bizantin, ci şi papii de la Roma. Astfel, aceştia acţionau în Occident ca reprezentanţi imperiali şi ca adevăraţi purtători de cuvânt pentru unitatea oikoumene.

Cooperarea politico-militară ruso-bizantină a debutat atunci când împăratul Vasile al II-lea, basileul de la Constantinopol, confruntat cu ameninţarea bulgarilor şi a altor pericole din zona Asiei Mici, a cerut sprijinul cneazului Vladimir, întărind această cooperare prin mariajul surorii sale, Ana cu „barbarul” rus, fără îndoială o situaţie disperată pentru greci dacă au procedat astfel. Ana, creştină de rit ortodox, a condiţionat mariajul de convertirea lui Vladimir şi de renunţarea la obiceiurile păgâne2.

Cneazul rus acceptă, iar Ortodoxia bizantină devine religie oficială. Tradiţia hagiografică a bisericii Ortodoxe Ruse l-a consacrat pe Vladimir la starea de sfinţenie, isapostolos (egal cu apostolii), punând convertirea sa pe seama unor minuni3. Faptul istoric, arată că, dincolo de oricare componente miraculoase, împletite cu tradiţiile populare ruse, convertirea lui Vladimir, s-a datorat atât bunicii sale Olga4, care era creştină. cât şi unora dintre cele circa 600 de soţii şi concubine ale sale, la cere s-au adăugat influenţele comunităţii creştine din Kiev. O contribuţie însemnată în decizia luată de aceasta a avut, de asemenea, şi pătrunderea misionarilor bizantini pe teritoriul Rusiei. Traducerea Bibliei şi a cărţilor liturgice în slavă de către Sfinţii Chiril şi Metodiu, împreună cu ucenicii lor a constituit premisa pătrunderii mult mai rapide a creştinismului în sânul poporului rus.

Dar, convertirea lui Vladimir a avut şi o puternică motivaţie politică: avantajul strategic de a se căsătorii cu sora porfirogenetă (născută în purpură) a împăratului Bizanţului şi ridicarea prestigiului său şi al ţării sale, plus oportunitatea unei legături diplomatice privilegiate cu grecii. Deloc de neglijat, la toate acestea se adăugau avantaje practice privind dezvoltarea comerţului, precum şi legăturile culturale cu Bizanţul5. Pe plan intern, legătura confesională cu creştinismul ortodox bizantin conducea şi la consolidarea autorităţii politice a cneazului asupra teritoriului slavo-varegian care se vedea unificat de Biserică, la rându-i aflată sub protecţia cneazului6.

Vladimir a primit botezul în anul 988, în Biserica „Sfântul Vasile” din Kerson, cetate bizantină, ceea ce dovedeşte că Bizanţul nu a renunţat uşor la rolul său de a subordona religios celelalte state. Practic, botezul său a unit la ruşi statul cu Biserica, determinând consecinţe politice cu bătaie lungă în secolele ce au urmat. Deci, vorbim de o convertire religioasă motivată de un scop politic, mai ales că Vladimir a preferat creştinismul răsăritean în detrimentul catolicismului sau iudaismului. În decizia adoptată de Vladimir au cântărit destul de mult şi poziţia geo-strategică a Bizanţului pentru Orient şi pentru Occident, văzut ca însăşi „Lumea” (din punct de vedere politic, economic, cultural şi spiritual). După convertirea lui Vladimir şi căsătoria sa cu o prinţesă porfirogenetă, a fost ridicat considerabil rangul Rusiei în raport cu Bizanţul.

Se pare că Vladimir, marele cneaz, a primit titlul de basileu de la protectorul său bizantin, lucru amintit într-o scrisoare sinodală trimisă în 1561 suveranului rus Ioan IV (1533-1584) din partea Patriarhiei Ecumenice, prin care i se acordase titlul de basileu (ţar), „justificat de faptul că Vladimir I a fost încoronat împărat cu coroana imperială adusă din Bizanţ de mitropolitul Efesului”, spune Adrian Ignat7.

Prin acceptarea culturii bizantine şi a religiei creştin-ortodoxe s-au dezvoltat legături organice între toate ţările aflate în „commonwealth-ul” bizantin, după expresia lui Dimitri Obolensky8. După convertire au fost ridicate biserici, culminând cu catedrala Sfânta Sofia din Kiev, ridicată în timpul ţarului Iaroslav, între anii 1025 şi 1037, imitând simbolul Ortodoxiei, catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. La fel, Mânăstirea Lavra Pecerska din Liev s-a organizat după tipicul Mânăstirii Studion din Constantinopol. Această ctitorie a fost urmată de o altă catedrală, ce purta acelaşi nume (hram), la Novgorod, între anii 1045 şi 1052. Câteva din oraşele Rusiei, în special Vladimir sau Rostov, găzduiau studii greceşti, existau biblioteci care conţineau cărţi în greceşte. Caracterul colonialist al suzeranităţii politice şi spirituale bizantine se regăsea în faptul că episcopii Bisericii erau în mod normal greci, iar limba greacă era folosită în slujbe împreună cu limba slavonă.

Decizia lui Vladimir de a se boteza, împreună cu poporul, are o dimensiune atât religioasă, cât şi politică, cu un mare impact istoric în timp. Adrian Ignat, prezentând perspectiva istorică a convertirii lui Vladimir, redă textul sugestiv al panegiricului mitropolitului Ilarion, ţinut în cinstea cneazului rus: „Ţara romanilor înalţă lauda lui Petre şi Pavel, datorită cărora ea a crezut în Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Asia – lui Ioan Teologul, India – lui Toma, Egiptul – lui Marcu. Toate ţările şi toate popoarele venerează şi slăvesc pe învăţătorii lor care le-au predat credinţa ortodoxă. Să înălţăm şi noi laude – laude modeste pe care ni le permite puterea noastră – Celui ce a făcut lucruri mari şi admirabile, doctorului şi învăţătorului nostru, marelui khagan al ţării noastre, Vladimir, nepotul lui Igor cel Bătrân, fiul gloriosului Sviatoslav9.

Însă, legăturile dintre cele două lumi, bizantină şi rusă, trebuia întreţinută. În sens, colonia rusă din Constantinopol avea rolul de a menţine contactul dintre spaţiul rus şi Bizanţ. Un aport important în această legătură l-au adus mitropoliţii greci de la Kiev, arhitecţii, pictorii şi negustorii veniţi din Bizanţ în Rusia. Muntele Athos, centrul monahismului şi al pelerinajului ortodox, a jucat un rol extrem de important în coeziunea spiritual a celor două entităţi dar schimburile comerciale au reprezentant cea mai consistentă parte a relaţiilor ruso-bizantine.

În mod firesc, mitropoliţii din Constantinopol au fost urmaţi şi de un număr de greci, care au ocupat locurile de decizie politică şi administrativă, în biserică şi în alte domenii, preponderent economice. „Dintre cei douăzeci şi trei de mitropoliţi menţionaţi în cronici până la invazia mongolă”, menţiona Adrian Ignat „şaptesprezece au fost greci, în timp ce numai doi erau ruşi (naţionalitatea celorlalţi patru este necunoscută). Odată cu aceşti mitropoliţi au venit în Rusia şi profesori greci, care au adus cu ei cărţi greceşti pentru educarea clerului”. Chiar şi atunci când Rusia a obţinut independenţa sa ecleziastică, instinctul conservativ credincios „cărţile greceşti” a continuat să fie o chestiune importantă pentru civilizaţia rusă medievală.

Pe lângă oamenii Bisericii Ortodoxe, proveniţi din Constantinopol, în Rusia au venit diplomaţi greci, comercianţi, meşteri şi artişti, în timp ce mulţi ruşi, la rândul lor, au servit în armata bizantină. Prinţesele ruşilor au vizitat ocazional Constantinopolul şi s-au căsătorit cu greci10. Călugării ruşi s-au aşezat la Muntele Athos, precum şi în alte mânăstiri din Orientul Mijlociu, stabilindu-se un adevărat pelerinaj către locurile sfinte prin capitala bizantină. Iată atâtea fundamente care au întărit legăturile dintre cele două părţi! Împăratul bizantin era perceput drept de ruşi conducătorul Ortodoxiei şi considerat drept „reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ şi supremul legislator pentru creştini, suprema autoritate pe pământ şi supremul legislator pentru creştini, suprema autoritate pe pământ căruia trebuia să i se supună fiecare creştin în orice problemă referitoare la comunitatea creştină”.

Un eveniment marcant al acestei perioade istorice este şi încercarea cneazului Iaroslav de a cuceri Constantinopolul, soldată cu un eşec. După moartea lui, Rusia kieveană a pierdut unitatea politică şi s-a divizat în mai multe principate care plăteau tribut Marelui Prinţ al Kievului. Lipsa unităţii politice, precum şi factorii geografici, au făcut Rusia vulnerabilă în faţa incursiunilor pecenegilor şi cumanilor – şi au slăbit, în ţinutul kievean, prosperitatea economică bazată la început pe siguranţa rutei comerciale prin Novgorod şi Kiev. În urma acestor evenimente, s-au constituit trei centre politice: Marele principat al Kievului, Principatul de Suzdal şi Principatul Galiţiei. În absenţa oricărui centru politic important, unitatea naţiunii a fost păstrată de către Biserică. Unitatea naţională a Rusiei era, de fapt, inseparabilă de legăturile naţiunii cu universalismul creştin, reprezentat de un mitropolit numit de Bizanţ11.

Nașterea mitului

Ce însemna în mod concret mitul Noii Rome ruse? În primul rând vorbim de existenţa unui blazon, un prestigiu care trebuia pus în valoare şi apărat în contextul frământărilor epocii medievale. Cum se putea realiza această misiune? Primul „obiectiv” era acela că Rusia trebuia să mântuiască lumea prin impunerea Ortodoxiei, chiar cu ajutorul forţei, dacă era necesar. Hristul Mântuitorului, însuşi, capătă caracteristicile unui venerabil Hristos naţional, „rusificat”, fără ca termenul să fie exagerat.12

Biserica ortodoxă rusă a fost un sprijinitor vital al statului în acţiunile sale de expansiune şi de protejare a „tuturor ruşilor”, o veritabilă „misiune divină”, în esenţă. Astfel, se poate vorbi de un cezaropapism, în care Biserica şi Statul devin fundamental unite ontologic după modelul bizantin iar cucerirea Constantinopolului de sub păgâni a devenit un scop timp de secole pentru ţarii ruşi. De altfel, multe acţiuni de cucerire teritorială întreprinse de către Rusia în istorie au avut loc în numele ortodoxismului. După căderea Rusiei Kievene, Mitropolia Bisericii Ortodoxe din acest spaţiu s-a mutat la Vladimir, apoi la Moscova, urmând ca două secole mai târziu să fie ridicată la rangul de Patriarhie, devenind moştenitoarea tradiţiei bizantine. După evenimentele religioase din jurul Sinodului unionist de la Ferrara-Florenţa (1439-1440), mitropolitul Moscovei, grecul Istodor, a acceptat unirea Bisericii ortodoxe ruse cu Roma, fapt neacceptat însă de marele prinţ Vasile. Astfel, grecii au fost percepuţi de ruşi drept trădători care au acceptat pactul cu catolicismul, iar căderea Constantinopolului în 1453 a fost văzută în lumea rusă drept o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Moscova a preluat după acest eveniment simbolurile puterii bizantine, mentalitatea imperialistă bizantină şi mai ales simbolurile Ortodoxiei. Nu întâmplător, marii principi ruşi au preluat titlul de ţari, versiunea slavizată a lui Caesar.

„Apostazia” Constantinopolului, prin acceptarea Uniunii de la Florenţa (1439) cu Biserica Catolică, a făcut Biserica Rusă mai conştientă de sine, în calitatea sa de unică apărătoare, puternică, îndreptăţită, a credinţei ortodoxe. Căderea Constantinopolului a fost considerată de mitropolitul Iona şi de contemporanii săi ca o pedeapsă divină pentru această „apostazie” şi i-a convins pe ruşi că atitudinea lor faţă de unirea cu latinii „eretici” s- a bucurat de aprobarea divină. Lui Vasili II i s-a oferit astfel posibilitatea de a se proclama singurul protector al credinţei ortodoxe, asumându-şi, într-un fel, rolul împăratului din Constantinopol, în timp ce animozitatea politică dintre Polonia-Lituania şi Moscova accentua şi mai mult sentimentele antilatine. Astfel se pregătea stadiul final al conducerii politice şi religioase a Moscovei, atins sub Ivan III, Vasili III şi Ivan IV. Toate acestea aveau să dea naştere doctrinei „Noii Rome”, care a devenit atât de influentă în gândirea rusă: prima fusese Roma însăşi, care era cuprinsă de desfrâu, a doua era reprezentată de Bizanţ, care trădase ortodoxia, a treia era Moscova, iar a patra nu mai putea exista. Mai târziu, în 1492, mitropolitul Zosima îl numea pe marele cneaz, în maniera bizantină, „suveran şi autocrat al întregii Rusii, noul împărat Constantin al noului oraş Constantinopol-Moscova”. Moscova a luat o ultimă măsură pentru a sprijini pretenţiile sale hegemoniste în plan religios.

În 1589 patriarhii din răsărit au ridicat la rang de patriarhie mitropolia Moscovei, care a intrat astfel în rândul celor mai vechi şi mai respectabile jurisdicţii ortodoxe. Dintre toate popoarele din Europa de Răsărit care datorau supunerea Bisericii din Constantinopol, moscoviţii erau de departe cei mai ostili creştinătăţii latine. Ei nu ar fi încuviinţat niciodată acea cochetărie diplomatică cu Roma la care recurgeau periodic conducătorii bulgari şi sârbi. Pentru ei grecii, semnând Uniunea de la Florenţa, trădaseră ortodoxia. Contrastul dintre nestatornicia tragică a bizantinilor şi fidelitatea însufleţită a ruşilor a permis ca mitul istoric să mai facă un pas înainte; şi aceasta deoarece era ispititor să afirme că acum Moscova, şi nu Constantinopol, era centrul providenţial a adevăratei credinţe creştine.13

După căderea Constantinopolului, Ivan al III-lea s-a căsătorit cu moştenitoarea Paleologilor, ultimii împăraţi greci ai Constantinopolului, dobândind un atu important în sprijinul ideii că Moscova ar fi „a treia Romă”, oraş etern, succesorul autentic al Romei şi Constantinopolului.  În urma unor legende populare, mitul celei de-a „Treia Rome” fost răspândit în rândul ruşilor de rând, devenind o axiomă, susţine cercetătorul Ionuţ Constantin.14

O primă încercare de a promova ortodoxia rusă la rang de Biserică conducătoare a fost făcută în timpul patriarhului Nikon (el a ajuns la acest rang în 1652). Visele lui de mărire proveneau din faptul că devenise unul dintre cei mai de încredere prieteni ai ţarului Aleksei Mihailovici. În virtutea acestui fapt, el şi-a luat titlul de „mare suveran”, exercitând o autoritate laică şi spirituală în lipsa acestuia. Patriarhul rus ţinea legătura cu patriarhul din răsărit şi dorea ca Biserica Rusă să joace un rol de frunte în ortodoxie, rol pe care ei nu-l mai puteau juca, aflându-se sub jugul otoman. În acest sens pot fi intepretate şi modificările radicale de corectare a cărţilor religioase şi a ritualului sacru, îndreptate către atingerea rolului ecumenic năzuit cu ardoare (conciliul Bisericii Ruse din 1655 a aprobat reformele sale liturgice)15.

Legende, scrisoarea lui Filotei şi Gardienii credinţei

În „Miturile Rusiei clasice” Antoaneta Olteanu face o scurtă trecere în revistă a legendelor ruseşti a laboratorului socio-politic în care s-a născut idea “celei de-a Treia Romă”. Din păcate trebuie să observăm că autoarea consideră, absolut greşit că “o legendă spune că un călugăr, anume Filotei, a visat pentru viitor gloria celei de a treia Rome, care nu era alta decât Moscova”. În realitate scrisoarea lui Filotei a existat!

„Cucerirea Constantinopolului a fost descrisă, în spaţiul rus, de un anume Nestor Iskander, în Povestea cuceririi Ţarigratului. Profeţia sa, că, într-o zi, oraşul va fi eliberat de către creştini, este o nouă trimitere la ideea ascensiunii puterii moscovite, ca o nouă speranţă a creştinilor ortodocşi. Povestirile Imperiului babilonian au fost inventate sau adaptate pentru a stabili dreptul Rusiei la moştenirea bizantină. Însemnele imperiale purtate de împăraţii bizantini erau descrise aici ca fiind aduse din Babilon şi se pretindea că un rus a contribuit la descoperirea lor16. Proorocii asemenătoare datau chiar din perioada Rusiei Kiviene. Este adevărat, oamenii le receptau ca atare, mai mult ca o ciudăţenie, ca o curiozitate. Se spunea că în 1070 ar fi apărut la Kiev un mag care ar fi profeţit că „pământul grecesc (Bizanţul n.n. A.O.) va fi unde a fost Rusia, iar Rusia va fi acolo unde a fost pământul grecesc”17. Viziunea proorocului Daniil despre cele patru împărăţii a fost şi ea un elemnt important pentru construirea mitului religios: „în timpul acelor împărăţii, Împăratul Ceresc va înălţa o împărăţie care nu se va nărui în veacul vecilor, ea le va domina şi le va înfrânge pe celelalte, iar ea va rezista veşnic” (Daniil, 11, 44). La scriitorii bizantini ideea împărăţiei eterne (înţelese, aşa cum au făcut-o şi primii interpreţi, ca fiind Imperiul Roman), ce se referea chiar la Bizanţ, a ocupat un loc însemnat, dar în ultimele secole de existenţă a Imperiului Bizantin această concepţie a început să piardă teren18. Teoria face parte din aşteptările eshatologice ale timpului (conform calculelor vremii, sfârşitul lumii trebuia să vină în anul 1492). Sfârşitul lumii însemna şi sfârşitul istoriei şi deci venireaa Împărăţiei lui Dumnezeu. Pe fundalul acestor considerente istoriosofice trebuie să evidenţiem şi conturarea unei misiuni deosebite încredinţate poporului sau statului rus. Cercurile bisericeşti ruse au preluat din Bizanţ ideea misiunii sfinte a puterii ţarului şi încă din secolul al XVII-lea patriarhii răsăriteni afirmau că ţarii au moştenit direct puterea împăraţilor bizantini”.19 Cel mai înflăcărat susţinător al slujirii sfinte a ţarului a fost Iosif Volokolarnski (sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea)20.

Unul dintre cei mai serioşi cercetători, Adrian Ignat, face o trecere în revistă a ideei de a “Treia Rome”, dincolo de mesianismul rusesc, tratat de noi în Capitolul I şi care pleacă de la „Cronica lui Nestor”.

În 1050 mitropolitul de Kiev, Ilarion, în celebra sa omilie asupra „Legii şi harului”, rostită în biserica cea mare din „oraşul gloriei, Kiev”, evocă imaginea Cetăţii Sfinte, Ierusalimul21. El situează poporul rus ca pe un popor ortodox chemat să ia parte activă la istoria universală a mântuirii22. Poporul ia cunoştinţă de acest lucru şi reuneşte într-un singur cuvânt pe creştini şi pe ţărani (cristian – ţăran, creştin). Cu toate că în Occident, în limba latină, paganos (ţăran) şi păgân sunt sinonime, la ruşi populaţia botezată este numită ţărănime – creştinătate, opusă elementelor impure ale credinţelor străine. Referitor la acest lucru M. Lotman şi B. A. Uspensky spun: „Este caracteristic faptul că ideea Moscovei, cea de-a Treia Romă, a putut fi curând transformată în ideea Moscovei, Noul Ierusalim, care nu contrazicea prima idee, dar care poate fi considerată ca fiind propria concretizare”23.

Noul Ierusalim – Moscova, era simbolul Rusiei sfinte, al noului eshaton. Ruşii se vor dovedi a fi profeţii acestei lumi noi. O astfel de conştiinţă profetică o întâlnim la mulţi dintre scriitorii ruşi, în frunte cu Dostoievski. Profeţii ruşi ating acelaşi paroxism apocaliptic ca şi în cazul marilor profeţi ai Israelului. Multe dintre profeţiile lor pozitive, care au avut în vedere destinul panslavismului sau al teocraţiei universale, nu s-au împlinit. În schimb, s-au adeverit profeţiile negative ale lui Dostoievski, ale lui Soloviov, ale lui Rozanov sau ale lui Leontiev despre apariţia unor fenomene, cum ar fi: socialismul, marxismul, ateismul militant, care vor transforma Rusia dintr-un pământ binecuvântat, într-unul blestemat. În locul lui Hristos, Rusia va naşte Antihristul în sânul său şi va face cunoscută vocea Marelui Inchizitor. Cert este că blestemul poporului ales s-a abătut şi asupra Rusiei24.

Lungă vreme, în publicistica geopolitică, formula „a treia Romă“ (în slavonă, Treţii Rîm) a ţinut loc pentru tot ceea ce este mai misterios şi mai subversiv în politica Moscovei: anarhie şi tiranie, universalism şi eshatologie, putere şi religie.

Conceptul se leagă de contextul istoric al transformării marelui cnezat al Moscovei în imperiu rus (domniile lui Vasile al III-lea şi Ivan cel Groaznic), al centralizării puterii în mâinile aparatului administrativ imperial. Legitimitatea politică a acestor prefaceri a fost căutată pe terenul religiei25.

Pentru a pleca de la izvoare iată paragraful – prea puţin citat sau deloc – din scrisoarea călugăr Filotei (Philotheus), “bătrînul” (stareţul mănăstirii) Eleazarov în Pskov, scrise în 1511 către ţar:

Biserica de vechii Rome a căzut din cauza nelegiuirea apollinariană

şi erezie; Biserica a doua Roma, Constantinopol, a fost lovit în luptă… dar în prezent există Biserica a treia, Noua Romă, imperiu tău suveran: Sfânta Catolică Biserica Apostolică … străluceşte în întregul univers mai strălucitoare decât soarele. Şi să fi cunoscut pentru Domnia Ta, O Ţarul pios, că toate imperiile ortodocşilor au convers într-un singur imperiu . Tu eşti talpa Împăratul a tuturor creştinilor din tot universul … Pentru doi din Rome au căzut, iar a treia se află, şi un al patrulea nu va fi niciodată, pentru că Imperiul tău  niciodată nu o să cadă”26.

Antoneta Olteanu, citându-l pe Obolenski dă un citat aproape similar: “Într-o scisoare adresată suveranului său, marele cneaz al Moscovei, Vasile al III-lea (1505-1533), Filotei spunea:

„Să ştii, prea cucernice ţar, că toate ţaratele religiei creştine ortodoxe se vor aduna în ţaratul tău. Tu eşti singurul ţar al creştinilor din întreaga lume. (…). Toate ţaratele creştine au fost strânse în ţaratul tău. După aceasta, aşteptăm Ţaratul care nu va avea sfârşit. (…). Două Rome au căzut, dar a treia stă în picioare, iar a patra nu va fi27.

Petre Guran susţine că „A treia Romă” este “o întorsătură de frază dintr-o scrisoare trimisă de un călugăr din Pskov către agentul guvernamental moscovit Munehin, prin care se extinde şi asupra Moscovei analogia, stabilită deja în antichitatea târzie, dintre Roma şi Constantinopol, prin care acesta din urmă căpăta titlul simbolic de Noua Romă, adică noua capitală a imperiului şi a lumii întregi:  Formulată în rezumat, teoria seamănă cu o succesiune de imperii universale, care se sting prin declin politic şi militar şi sunt înlocuite de noi structuri imperiale dornice să-şi legitimeze puterea prin asumarea funcţiei simbolice de Roma – capitală a lumii. Citită la nivelul acesta, formula este fie o exagerare retorică, fie o trivializare incultă.

A treia Romă, în textul lui Filotei din Pskov, este o idee mai complexă şi mai subtilă de atât.28 Roma nu este numai expresia universalităţii politice incarnate de imperiul roman, ci şi a celei religioase întrupată în urmaşul Apostolului Petru. Coincidenţa dintre universalitatea politică şi cea religioasă face ca Roma să fie cu adevărat diferită de alte capitale. Juxtapunerea celor două autorităţi în acelaşi centru creează însă o raportare între ele, care poate să fie de supunere a celei bisericeşti faţă de cea politică, de neutralitate şi toleranţă a uneia faţă de cealaltă sau de supunere a celei politice faţă de cea bisericească. Dimensiunea religioasă a ideii de Roma este cea care dă toată puterea speculaţiei teologico-politice. Din acest punct de vedere, Noua Romă (Constantinopol) a întruchipat prima soluţie, supunerea religiosului faţă de politic, cel puţin în prima jumătate de mileniu a existenţei sale, după care s-a produs o treptată inversare a raportului (o asemenea opinie este cel putin discutabila; nu se poate spune ca in primul mileniu a existat o subordonare sistematica a religiosului de catre politic – n.n.). Astfel, la sfârşitul existenţei politice a Noii Rome, ea rămâne doar un simbol al ideii religioase, şi anume capitala Patriarhului Bisericii Orientale, o putere religioasă însă capabilă să legitimeze puterea politică, înălţându-se deasupra ei. Ideea de Roma capătă astfel, în gândirea lui Filotei, o a doua valenţă, cea de gardian al religiei şi, prin extensie, al religiei adevărate, ortodoxia.

Sfântul Silvestru şi urmaşii săi pe tronul Romei au fost gardieni ai credinţei până când au decăzut din această demnitate din cauza ereziei lui filioque (şi a celorlalte erori ulterioare ale latinilor). Noua Roma, prin Fotie (858-867; 877-886) şi urmaşii săi pe tronul patriarhal ecumenic, a preluat rolul de gardian al credinţei adevărate până când, la rândul ei, a decăzut din această demnitate din cauza trădării ortodoxiei la Conciliul de la Florenţa (1439). Observăm că în expresia „două Rome au căzut“ Filotei nu se referă la cuceririle militare ale celor două capitale imperiale, ci la căderile în erezie ale celor două instituţii religioase, papalitatea şi patriarhia ecumenică, care au avut drept consecinţă şi înfrângerea militară.

Pe cale de consecinţă, a treia Romă este noul apărător al ortodoxiei (Defensor al Bisericii este unul dintre titlurile sacre ale împăratului bizantin). Aici apare ambiguitatea în textul lui Filotei. Este această a treia Romă instituţia ecleziastică sau cea politică de la Moscova, principele sau mitropolitul / patriarhul? Dezambiguizarea s-a produs într-un sens sau altul în funcţie de epocă, din cele patru secole de imperiu rus, două fiind marcate de o instituţie ecleziastică cu un grad mare de autonomie sau chiar drept de tutelare spirituală a puterii politice (mitropolitul Macarie faţă de tânărul Ivan cel Groaznic, patriarhul Filaret în relaţia cu fiul său ţarul Mihail, patriarhul Nikon faţă de ţarul Alexei) şi două de supunere totală a Bisericii faţă de împărat (de la desfiinţarea partriarhiei de către Petru cel Mare până la restaurarea patriarhiei în anul revoluţiei, 1917). Cu toate acestea, a prevalat ideea că ortodoxia are nevoie de un apărător, iar acesta este fie împăratul ca persoană, fie statul ca instituţie, fie chiar poporul rus în ansamblul lui, prin pioşenia sa  extraordinară, iar în secolul XX prin numărul mare de martiri ai credinţei. Astfel, un corolar al ideii de a treia Romă este cel de Sfântă Rusie, atunci când poporul cel pios apără Biserica de ţarul cel rău (a se vedea Scrisorile prinţului Andrei Kurbski către Ivan cel Groaznic). Născută din ideea de a treia Romă, „Sfânta Rusie“ s-a transformat în oponent şi contrapondere la puterea politică29.

Cercetătoarea Kerstin Rebecca Bouvengsusţine în excelenta sa carte „The role of Messinanism in Contemporary Russian Identity and State Craft” că Filoftei a continuat să susţină că poporul rus este un nou Israel, un popor ales de Dumnezeu, primul dintre toate popoarele creştine, iar ruşii sunt chemaţi la îndeplini Împărăţia lui Hristos pe pământ”.30

După cum se poate observa, toate trei zone extreme de importante geopolitic Europa (ca Roma), Bizantului (sau Constantinopol) şi Israel sunt prezintate în acelaşi text. În discursul rus, trecerea de la Grecia, la Roma şi  Bizanţul, a avut rolul dominant de a justifica Imperiul, iar trecerea de la Israel, la Bizanţ, în Rusia a folosit “transferării” adevărul religios.

Centrul creştin al întregii Europe de Est era Constantinopolul, deoarece majoritatea popoarelor din aceste regiuni au primit misiunea creştin-ortodoxă şi se aflau sub autoritatea patriarhului de acolo. Dimitri Obolensky concluzionează de aici că în mod frecvent conducătorii periferici acceptau suzeranitatea împăratului asupra tuturor creştinilor ortodocşi: din considerente practice, în dorinţa de a unifica stăpânirea lor, precum şi din considerente idealiste, în devotament faţă de basileus. Lumea bizantină este „un sistem ordonat de state şi naţiuni satelit, legate printr-o supunere comună faţă de credinţa ortodoxă şi faţă de împăratul universal din Constantinopol şi ale cărui rang şi poziţie erau definite de titlurile acordate şefilor lor, titluri împrumutate din ierarhia Palatului sacru din Constantinopol”. Chiar şi musulmanii considerau că împăratul de Constantinopol este suveran peste mai multe naţiuni, incluzând: macedoneni, greci, bulgari, români, alani, ruşi, iberieni (georgieni) şi turci (unguri).

Citându-l pe Keenan (Keenan, E. L. 1994. On Certain Mythical Beliefs and Russian Behaviors, pp. 26-27 în: Starr, S. F. (ed.) The legacy of History in Russia and the new states of Eurasia, M. E. Sharpe, Inc.) cercetătoarea Kerstin Rebecca Bouveng susţine că scrisoarea Filofei, probabil, nu a fost conceput ca „un apel la măreţie,” ci mai degrabă ca un avertisment pentru ţar în contextul politic religios, şi, nu a avut nimic de-a face cu politica externă sau moscovită, ci doar ca un manifest. [. . .] Pur şi simplu politica moscovită sau politicienii au fost influenţati de clerici livreşti de la începuturi până în timpurile moderne, mai exact aproximativ la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Dincolo de romantismul messianic nu ar trebui să subestimăm relaţia strânsă dintre Biserică şi stat, de la începutul Rusiei până la secularizare. Baehr33 de exemplu, îi numeşte pe aceşti „făcători de doctrine” „clerici livreşti”, “propagandişti ecleziastici ale statului”.

Pretenţiile mesianice în Biserică a apărut odată cu independenţa Bisericii Ortodoxe Ruse

faţă de  Bizanţ, dar şi după tentative de unificare dintre Est şi Vest din 1439. Biserica Rusă a respins vehement unirea făcută de Patriarhul ortodox şi Papă.

Un avânt important pentru mesianismul rus şi pentru acreditarea ideii că Moscova este a treia Romă, l-a constituit evenimentul căderii Constantinopolului în 1453. „După cucerirea Constantinopolului în 1453, a existat o singură naţiune capabilă să-şi asume rolul conducător în cadrul creştinătăţii vestice. Mare parte din Bulgaria, Serbia şi România fuseseră deja cucerite de turci, iar restul a fost absorbit în scurt timp. Metropola Kievului trecuse sub sceptrul regilor romano-catolici ai Poloniei şi ai Lituaniei. Rămăsese doar Moscova. Moscoviţilor nu li s-a părut o coincidenţă faptul că tocmai se eliberase de ultimele vestigii ale suveranităţii tătare exact când Imperiul Bizantin căzuse pradă turcilor. Era ca şi când Dumnezeu le-ar fi dăruit libertatea pentru că îi alesese să fie succesorii Bizanţului”34.

S-a sugerat de către unii istorici că doctrina „Moscova – a treia Romă” nu a fost luată în serios de ţarii moscoviţi ca ghid pentru politica lor sau că a fost modificată sau chiar abandonată odată cu mutarea la Petersburg. Versiunea populară a mesianismului rus subliniază sfinţenia şi unicitatea pământului rus şi a poporului rus mai degrabă decât sfinţenia ţarului35. „Ne aflăm deci – susţine Kartaşev – în faţa unei credinţe speciale: convingerea unui popor sau, cel puţin, a unora dintre reprezentanţii săi, într-o vocaţie religioasă specială”36.

Conform tradiţiei bizantine împăratul de Constantinopol era „domn al tuturor oamenilor”, iar în prerogativele sale era scris: „În alcătuirea corpului său împăratul este la fel ca orice om, dar în puterea oficiului său, este ca Dumnezeu, Stăpânul tuturor oamenilor; de aceea pe pământ nu este nimeni mai înalt decât el”37.

În ciuda dorinţei cnejilor ruşi de a fi asemenea împăraţilor din Constantinopol, de unde şi ideea de a treia Romă, între Rusia şi Constantinopol nu au existat conflicte armate decât numai în perioada primă, mai precis înainte de evenimentul încreştinării oficiale a ruşilor. Suveranii ruşi au acordat de fiecare dată întregul lor respect Bizanţului. Împăratul bizantin era considerat conducătorul tuturor creştinilor ortodocşi.38

După căderea Constantinopolului, această prerogativă deţinută de împăratul bizantin este revendicată de către ţarii ruşi. „Prin natura sa, ţarul este asemeni celorlalţi oameni, dar, prin demnitatea sa, este egal preaînaltului Dumnezeu. El nu e doar slujitorul lui Dumnezeu, ci reprezentantul său, veghind asupra purităţii credinţei şi asupra siguranţei Bisericii. Pentru aceasta Dumnezeu i-a dat sabia”, spunea Iosif Sanin, stareţ de Volokolamsk39.

Peter J. S. Duncan lector în politica rusă  contemporană la Şcoala de Ştiinţe Slavone şi Studii Est Europene, Universitatea College Londra susţine în remarcabila sa carte “Russian Messianism: Third Rome, Revolution, Communism and After”40 că scrisoarea Filotei către Vasily III a reprezentat punctul culminant al unui lanţ lung de idei. Macarie, Mitropolitul Moscovei 1542-1563 sub Ivan IV,  a publicat texte religioase din Rusia şi le-a tipărit (la prima tipografie din Rusia) în două volume uriaşe. Acestea au inclus epistola lui Filotei şi a stabilit un dezvoltat  o ideologie care leagă Biserica de dinastie cu evocarea unui Imperiu creştin41.

Teoria a treii Romă a fost destinată de la bun început pentru a justifica poziţia autocratică a conducătorii moscoviţi prin portretizarea lor ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ. Ea însă merge mai departe de conceptul vestic al „Dreptului Divin Regesc”.

În plus, le oferă o datorie mesianică pentru a extinde jurisdicţia ortodocşilor de pretutindeni, de a elibera coreligionarii lor şi a recuceri Constantinopol pentru creştinătate. Acest lucru nu înseamnă că acţiunile statului  au fost dictate exclusiv, sau chiar în principal, din motive religioase, notează Peter J. S. Duncan. Dimpotrivă, din în secolele XVI-XVIII Biserica Ortodoxă Rusă a fost treptat redusă la a fi un departament al statului. Ridicarea Mitropolitului Moscovei la statutul de Patriarh în 1589 a îndepărtat şi ultimul jetonul de subordonare al Moscovei faţă de Constantinopol.

În acelaşi timp sub o conducere slabă a ţarilor, Biserica  a inaugurat o scurtă perioadă de supremaţie ecleziastică. În perioada denumită „Timpul cu probleme” (1604-1613), când polonezii catolici domnea în Moscova, Biserica Ortodoxă a condus Rezistenţă rusă, avînd drept cetru Mânăstirea Serghei a Sfintei Treimi, aflată la 60 de kilometric de Moscova în localitatea Serghiev Posad (în perioada sovietică, Zagorsk). După expulzarea polonezilor, Zemskii Soborul (Adunarea Ţării) l-a ales pe Mihail Romanov a fi Ţar. Putere reală, însă, a fost în mâinile tatălui ţarului, Patriarhul Filaret, care a primit de la fiul său titlul de „Mare Suveran”. Ţarul Aleksei Mihailovici (1645-1676) a acordat acelaşi titlu pentru Patriarhul Nikon.

Acesta din urmă a acceptat Patriarhia, cu condiţia ca ţarul şi toţi nobilii să-i dea ascultare. Nikon a fost în măsură să stabilească ceva ce se apropie de o teocraţie. El a introdus o serie de modificări în lungile practicile ruseşti de ritual religios, cu scopul de a le aduce

în conformitate cu practica din Ucraina şi din Balcani, în cazul în care “Imperiul creştin”

şi-ar putea extinde influenţa. Dar ţarul, cu sprijinul nobililor, a dejucat ambiţiile politice ale Bisericii. Consiliul Biserica din 1666-1667 a  aprobat modificărilor lui Nikon, dar l-a şi demis pe Patriarh.

Consiliul a declarat: „ţarul are putere să se pronunţe peste patriarhului şi peste toaţi celelalţi preoţi”. Aceasta a marcat sfârşitul încercărilor de a crea o teocraţie şi a reprezentat subordonarea Bisericii către stat. De asemenea, Consiliul a respins teoria că prăbuşirea  Bizanţului a fost o pedeapsă pentru trădarea de  la Florenţa.

Domnia lui Petru I, „cel Mare” (1696-1725), a adus o schimbare decisivă în relaţiile dintre Biserică şi Stat. Majoritatea celor din cadrul Bisericii care s-au opus extindereii controlului statului au fost expulzaţi ( şi au aderat la vechi-credincioşii). Din acest motiv palpabil misiunea lui Petru a fost mult mai uşoră, în voinţa sa de a-şi  subordona Biserica. Rupînd complect tradiţia bizantină, el a desfiinţat Patriarhia Moscovei în 1700. El a înlocuit-o cu un Sfânt Sinod, direct responsabil în faţa sa. Petru a urmat modelul luteran, iar acest ideal personal a fost una dintre ideile sale politice privind modernizarea Rusiei prin imitarea selectivă a metodelor din Vest. Această politică a fost – fără niciun dubiu – o negare directă a mesianismului rus.

Ideea de „Moscova, a treia Romă” a primit astfel un alt şoc devastator prin  construcţia noulii capitale, St Petersburg, simbolizând abandonarea tradiţiile Moscova. Petru a arătat, de asemenea, respingerea mesianismului ortodox prin respingerea titlul de „împărat creştin de Est”, Petru adoptând  titlul latin „Imperator”.42

În politica externă, teoria „a treia Roma” a exercitat o considerabilă influenţă prin injectarea unui sentiment de misiune religioasă în expansiune împotriva polonezilor şi lituanienilor catolici în Occident şi musulmanii în East.43

Emanuel Sarkisyanz sugerează că entuziasmul religios ar fi putut avea o influenţă decisivă asupra expansiunii abia în 1552, când Ivan IV a cucerit Kazan. Dar el este de acord că expansiunea moscovită a fost motivată pragmatic, şi sugerează că „a treia Romă” a avut şi mai puţin influenţă asupra imperialismului rusesc decât „Sfântul Imperiu Roman”, concept care a avut la bază imperialismul german.44

O ultimă, dar nu cea mai lipsită de importanţă concluzie o putem trage cu ajutorul cercetătoarei Kerstin Rebecca Bouveng care observă o dihotomie cu siguranţă cel mai uşor asimilată şi bine-cunoscuta dihotomia Est / Vest45.

Naraţiunea „a treia Romă” implică, Bizanţul – Biserica Răsăriteană şi „a doua Romă „- a jucat un rol foarte central în formarea identităţii rusă. Bizanţul a fost primul model superioar pentru Rusia, iar Rusia a continuat să copieze modelul bizantin „original” în timp ce prin discursuri repetate s-a declanşat o cotitură, prezentînd Bizanţul drept un inamic inferior. În cele din urmă Moscova s-a declarat a fi adevăratul Bizanţ, dar şi centrul Ortodoxiei.

În mod similar, cu „vechea” Europa, statul rus, având în prealabil modelul european, a început să declare că Europa este decadentă, iar Rusia este Europa adevărată. Această ambiguitate faţă de alţii, a fost cuprinsă în conceptul Moscova a treia Romă. Storchak foloseste conceptele discutate mai sus de mesianism şi missionism.46

Neumann subliniază doctrina având două dimensiuni contradictorii, una  intern-temporal şi alta spaţial extern:, Semnificaţia internă a doctrinei este a echivala domnitorul cu istorie divină pe pământ. Dimensiunea externă se referă la relaţia cu Celălalt, pentru fostele zone ale Imperiului Roman. Acest lucru este cu siguranţă asimetric, în măsura în care Celălalt a fost abandonat de Dumnezeu în favoarea Moscova.47

Baehr subliniază că, atunci când statul însuşi în al doilea jumătate a secolului al XVII-lea a început să implementeze narativ idea de Moscova a treia Roma două tendinţe au fost fuzionate – religioase şi politice: unul a subliniat binecuvântarea mesianică şi sfinţenia, precum şi, de asemenea, a alunecat latent spre izolaţionism.

În loc de concluzii

După ce citeşti excelentul eseu „Sfânta Rusie” a lui Alain Besançon (Humanitas 2013) nu poţi să nu te întrebi, precum autorul, care este miracolul acestei ţări, acestui imperiu. Ce înseamnă acel de neînțeles „suflet rus”? Pentru rus nu există moderaţie. Rusul este ontologic un extremist. Extremist în bine, cu o inimă mare, darnică, plină de generozitate, dispreţuitor faţă de cele materiale. Totodată e crud, capabil de cele mai mai barbarii…Puşkin, Gogol şi mai ales Dostoievski au creat acest spirit care năcuceşte şi astăzi Europa. Pentru că Europa nu a înţeles şi nu va înţelege niciodată mentalitatea rusească. Vorbele lui Dostoievski: „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc, aşadar, noi vă putem înţelege, în timp ce voi nu ne puteţi înţelege” a devenit un laitmotiv al Rusiei, indiferent dacă s-a petrecut sub ţari, sub liderii comunişti sau după cei post-conflictul rece. „Noi vă putem înţelege, voi nu” e una din bazele panslavismului, alături de celebrul dicton al călugărului Filotei din Pskov: „Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a cazut sub păgâni; a doua Romă a căzut sub turci; Moscova este a treia Romă, iar a patra nu va fi niciodată”.                                                                                Poate nu întâmplător ofensiva Rusiei se face sub aceleaşi coordonate. Iar Europa Occidentală nu a înţeles nimic din istorie, îşi frâmântâ mintea în faţa unor realităţi pe care nu o pot pricepe. Chintesenţa, motto-ul panslavismului şi al re-deşteptării Rusiei este dat tot de Dostoievski. În „Demonii” un personaj spune: „Cred în Rusia”, iar Tiutcev e mult mai clar: „În Rusia nu poţi decât să crezi”. Poate nu degeaba, de la Kremlin, noul ţar, Putin declară până la obstinaţie: ”v Rossiu mojnp tolko veri” (În Rusia nu poţi decât să crezi). Da, Rusia a intrat în propriile sale coordonate, s-a întors la matcă.

Sub Vladimir Putin, Rusia încearcă să-şi recupereze forţa şi fie astăzi comparabilă cu URSS-ul din perioada Războiului Rece. Puţin a fost sincer când a declarat cu ceva timp în urmă că, în viziunea sa, dizolvarea Uniunii Sovietice a fost „cel mai mare dezastru geo-politic al secolului XX”. Sondajele care indică un scor de acceptare a lui Putin care nici măcar nu poate fi visat de liderii occidentali, mai ales după anexarea Crimeei (martie 2014), arată că ruşii sunt încă prizonieri ai satisfacţiei imperiale şi pravoslavnice, concepţiei de popor care poate influenţa deciziile planetare.

Note

1       Adrian Ignat, Cele trei Rome, editura Universitară, București, 2012.

2       Ionuţ Constantin,  Rusia, paradigma euroasiatică, editura TopForum, 2014, pp. 32-33

3       Un important aspect al analizei celei de-a Treia Romă este reproducerea în spaţiul rus a modelelor fondatorilor Bizanţului, secole mai târziu. Asemenea lui Constantin cel Mare, reamintim, cneazul Vladimir a fost catalogat drept egal cu apostolii iar Olga, bunica acestuia comparată cu Sfânta Elena, mama lui Constantin.

4       Botezul sfintei Olga, bunica principelui Vladimir  a avut loc în anul 955.

5       Kievul era denumit „Bizanţul de pe Nipru”, semn al legăturilor ruso-bizantine.

6       Adrian Ignat, op.cit.

7       Ibidem .

8       Dimitri Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe 500-1453, Praeger Publishers, New York-Washington, 1971. Pentru limba română Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul, editura Corint, Bucureşti, 2003.

9       Adrian Ignat, ˂˂„Cea de-a Treia Romă” – între utopie şi realitate>>, Revista Teologica, nr.3/2010, pp.81-102.

10     Mai multe căsătorii au avut loc între casele regale bizantine şi ruse; majoritatea dintre ele s-au realizat în secolul al XII-lea, atunci când imperiul era condus de dinastia Comnenilor

11     În Europa Centrală şi din Rusia, civilizaţia bizantină a pătruns ca un mobil al misiunii creştine. Astfel, în 867, patriarhul Fotie anunţa lumii că ruşii, care de curând atacaseră Constantinopolul, au acceptat un episcop creştin din Bizanţ. Relaţiile dintre Fotie şi ruşi trebuie încadrate în marea operă misionară organizată de Patriarhie la popoarele slave.

12     Ionuţ Constantin, op.cit., p. 37.

13     Antoaneta Olteanu, Miturile Rusiei clasice, editura Paideia, București, pp. 207-215.

14     Ionuţ Constantin, op.cit. pp.36-37.

15     Antoaneta Olteanu, op.cit, pp. 207-215.

16     Dorinţa de eliberare de sub jugul tătar i-a îndemnat probabil pe ruşi să adapteze o altă legendă, ce apăruse în nordul Rusiei în secolul al XIII-lea, într-o traducere sârbă, după un original latin. Legenda descria existenţa în India a unui regat creştin legendar, capabil să-i ajute pe ceilalţi creştini în lupta lor cu necredincioşii. Deznădejdea de care erau cuprinşi pe atunci toţi ruşii pare să fi explicat popularitatea Legendei celor douăsprezece vise ale regelui Mamer, cu tendinţele ei apocaliptice. Legenda este de origine orientală, ca şi multe altele, printre care Stefanit şi Ihnilat, şi ea deosebit de populară (cf. Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, Ed. All, Bucureşti, 2001, p. 274).

17     Philip Longworth, Crearea Europei de Est. De la preistorie la postcomunism,  Ed. Curtea-Veche, Bucureşti, 2002, p. 241.

18     Zenkovski, op. cit., pag. 45.

19     Antoaneta Olteanu, pp. 207-215.

20     Ibidem, p. 47.

21     A se vedea Dimitri Stremooukhoff, Moscow the Third Rome: sources of the doctrine, în Speculum, XXVIII, No. 1 (January 1953), p. 85.

22     Paul Evdokimov, Hristos în gândirea rusă, traducere de Pr. Ion Buga, Editura Symbol, Bucureşti, 2001, p. 52.

23     Iu. M. Lotman and B. A. Uspensky, Otzvuki kontseptsii  – ‘Moskva—tretii Rim’v ideologii Petra Pervogo (K probleme srednevekovoi traditsii v kul’ture barokko), în “Khudozjiestvennyi iazyk srednevekov’ia”, ed. V. A. Karpushchin (Moscow, 1982), p. 238.

24     Adrian Ignat, op.cit.

25     Petre Guran, „A treia Romă: un mit medieval și extensiile lui contemporane”, Revista 22,

http://www.revista22.ro/a-treia-roma-un-mit-medieval-si-extensiile-lui-contemporane-29680.html

26     Cyril Toumanoff, “Moscow the Third Rome: genesis and significance of a politico-religious idea”, Catholic Historical Review, XL, (1954–5), pp. 438.

27     Dmitri Obolenski, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit (500-1453) , Editura  Corint, Bucureşti, 2002, p. 395. Pentru limba română Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul, editura Corint, Bucureşti.

28     Nina Sinitsyna, Tretii Rim: Istoki i evoliutsiia russkoi srednevekovoi kontseptsii, Moscova, 1998.

29     Michael Cherniavsky, „Holy Russia: A Study in the History of an Idea”, The American Historical Review, 63/3, 1958, pp. 617-637.

30     Kerstin Rebecca Bouveng, The role of Messinanism in Contemporary Russian Identity and State Craft, Durham University, 2010.

33     Baehr, S. L., The Paradise Myth in Eighteenth-Century Russia, Stanford, Stanford University Press, 1991, p. 21.

34     Thierry Camous,  Orienturi şi occidenturi. 25 de secole de războaie, traducere de Mira-Maria Cucinschi, Editura Cartier, Bucureşti, 2009, p. 174.

35     A se vedea J. Riley-Smith, The First Crusade and the Idea of Crusading, London”, 1993, şi, în general, S. Runciman, A History of the Crusades, 3 vol., Cambridge, 1951-1954; K.M. Setton, A History of the Crusades, 2d ed., 6 vol., Madison, Wisc., 1969-1989; A. S. Atiya, The Crusade: Historiography and Bibliography, Bloomington, 1962; H.E. Mayer, Bibliographie zur Geschichte der Kreuzzüge, Hannover, 1960. Pentru continuarea studiului cruciadelor a se vedea “Society for the Study of the Crusades and the Latin East: Bulletin” (1981-1997).

36     George T. Dennis,„Defenders of the Christian People: Holy War in Byzantium”, în “The Crusades from the Perspective of Byzantium and the Muslim World”, editat de Angeliki E. Laiou şi Roy Parviz Mottahedeh, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2001, p. 32.

37     Agapetus, “Expositio capitul admonitoriorum”, XXI, PG 86 (I), col. 1172, apud Dimitri Obolenski – “ The Byzantine Commonwealth..”, p. 224.

38     La rândul său împăratul bizantin îi respecta pe cei care îi recunoşteau autoritatea. Un exemplu în acest sens îl avem la sfârşitul anului 1140, când trei cneji se luptau pentru hegemonie în Rusia. Iziaslav din Kiev (un nepot al lui Vladimir Monomahul), unchiul acestuia, Iuri Dolgoruki, din Suzdal’, şi vărul său, Vladimirko, din Galici. Primul era aliat al Ungariei şi duşman al Bizanţului, ceilalţi doi susţineau Imperiul. Istoricul bizantin din acea perioadă scria despre prinţul din Suzdal’ că este un aliat (symmonachos) al împăratului, iar despre cneazul din Galici că este un vasal (hypospondos) al acestuia, şi de aceea sprijinul Imperiului trebuia să meargă către aliatul său, în acest caz, Iuri Dolgoruki. Pe de altă parte, Bizanţul îşi manifesta susţinere şi atunci când cnejii contribuiau şi financiar la „problemele” Imperiului. În 1346, o parte din structura catedralei Sfânta Sofia, slăbită de cutremurele recente, s-a prăbuşit. Conducătorul de la Moscova a trimis o importantă sumă de bani pentru repararea clădirii. O altă sumă de bani a fost trimisă, în 1398, pentru a ajuta Constantinopolul, aflat la acea vreme sub blocada turcilor. Cf. Dimitri Obolenski, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit (500-1453), pag. 254, 287.

39     Antoaneta Olteanu, „Miturile Rusiei clasice”, editura Paideia, București, p. 16.

40     Peter J.S.Duncan, „Russian Messianism: Third Rome, Revolution, Communism and After”, Routledge, London and New York, 2000;

41     David B.Miller,“The Velikie Minei Chetii and the Stepennaia Kniga of Metropolitan Makarii and the origins of Russian national consciousness”, Forschungen zur osteuropäischen Geschichte, XXVI (1979), pp. 263–382.

42     Stephen L.Baehr, “From history to national myth: Translatio imperil in eighteenth-century Russia”, RR, XXXVII, No. 1 (January 1978), pp.  1–13.

43     Henry R.Huttenbach, “The origins of Russian imperialism”, in Tomas Hunczak (ed.) Russian Imperialism from Ivan the Great to the Revolution, (New Brunswick, N.J., 1974), pp. 26–30.

44     Emanuel Sarkisyanz, “Russian imperialism reconsidered”, în Hunczak (ed.) Russian Imperialism, pp. 51–52.

45     Kerstin Rebecca Bouveng, “The role of Messinanism in Contemporary Russian Identity and State Craft”, Durham University (2010), pp 17-19.

46     Storchak, V. M.,“Tema Rossiyskogo Messianizma v Obshchestvenno- Politicheskoi i Filosofskoi “ Mysli Rossii, (2003) RAGS.

47     Neumann, I. B,“Russia and the idea of Europe : a study in identity and international relations”, London, Routledge, 1996, pp. 8-9.

Bibliografie

BAEHR, S. L., The Paradise Myth in Eighteenth-Century Russia, Stanford, Stanford University Press, 1991;

BOUVENG, Kerstin, The role of Messinanism in Contemporary Russian Identity and State Craft, Durham University, 2010;

CAMOUS, Thierry,  Orienturi şi occidenturi. 25 de secole de războaie, traducere de Mira-Maria Cucinschi, Editura Cartier, Bucureşti, 2009;

CONSTANTIN, Ionuţ,  Rusia, paradigma euroasiatică, editura TopForum, 2014;

DENNIS, George T.  – „Defenders of the Christian People: Holy War in Byzantium”, în “The Crusades from the Perspective of Byzantium and the Muslim World”, editat de Angeliki E. Laiou şi Roy Parviz Mottahedeh, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2001, p. 32;

DUNCAN, Peter J.S, „Russian Messianism: Third Rome, Revolution, Communism and After”, Routledge, London and New York, 2000;

EVDOKIMOV, Paul , Hristos în gândirea rusă, traducere de Pr. Ion Buga, Editura Symbol, Bucureşti, 2001;

HUTTENBACH, Henry R. –  “The origins of Russian imperialism”, in Tomas Hunczak (ed.) Russian Imperialism from Ivan the Great to the Revolution, (New Brunswick,N.J., 1974), pp. 26–30.

IGNAT, Adrian , Cele trei Rome, editura Universitară, București, 2012;

LOTMAN, Iu. M.  and Uspensky, B. A. , Otzvuki kontseptsii  – ‘Moskva—tretii Rim’v ideologii Petra Pervogo (K probleme srednevekovoi traditsii v kul’ture barokko), ân “Khudozjiestvennyi iazyk srednevekov’ia”, ed. V. A. Karpushchin (Moscow, 1982), p. 238;

MILLER, David B., “The Velikie Minei Chetii and the Stepennaia Kniga of Metropolitan Makarii and the origins of Russian national consciousness”, Forschungen zur osteuropäischen Geschichte, XXVI (1979), pp. 263–382;

NEUMANN, I. B – “Russia and the idea of Europe : a study in identity and international relations”, London, Routledge, 1996;

OBOLENSKY, Dimitri, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe 500-1453, Praeger Publishers, New York-Washington, 1971;

IDEM, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit (500-1453) , Editura  Corint, Bucureşti, 2002;

OLTEANU, Antoaneta, Miturile Rusiei clasice, editura Paideia, București;

SARKISYANZ, Emanuel, “Russian imperialism reconsidered”, în Hunczak (ed.) Russian Imperialism, pp. 51–52.

SINITSYNA, Nina Tretii Rim: Istoki i evoliutsiia russkoi srednevekovoi kontseptsii, Moscova, 1998;

Articole în ziare și reviste:

BAEHR, Stephen L., “From history to national myth: Translatio imperil in eighteenth-century Russia”, RR, XXXVII, No. 1 (January 1978), pp.  1–13.

CHERNIAVSKY, Michael, „Holy Russia: A Study in the History of an Idea”, The American Historical Review, 63/3, 1958, pp. 617-637;

IGNAT, Adrian, ˂˂„Cea de-a Treia Romă” – între utopie şi realitate>>, Revista Teologica, nr.3/2010, pp.81-102;

GURAN, Petre, „A treia Romă: un mit medieval și extensiile lui contemporane”, Revista 22,

http://www.revista22.ro/a-treia-roma-un-mit-medieval-si-extensiile-lui-contemporane-29680.html ;

STORCHAK, V. M.. – “Tema Rossiyskogo Messianizma v Obshchestvenno- Politicheskoi i Filosofskoi “ Mysli Rossii, (2003) RAGS;

STREMOOUKHOFF, Dimitri, Moscow the Third Rome: sources of the doctrine, în Speculum, XXVIII, No. 1 (January 1953), p. 85;

TOUMANOFF, Cyril, “Moscow the Third Rome: genesis and significance of a politico-religious idea”, Catholic Historical Review, XL, (1954–5), pp. 438.

Mitul veșnic al panslavismului: A treia Romă

///////////////////////////////////////////

Ca si Anticrist –care se da drept Dumnezeu,mesianismul putino-kirillist nu e aghezmuit cu apa de fecioara inteleapta… Despre crime de război, vina poporului rus şi balonul de gaz suveranist de la Budapesta

MIHAI OPRIȘOR

Poate că sondajul care spune că peste 80% dintre ruşi sunt de acord cu invazia Ucrainei este real, deşi am mari îndoieli că într-o autocraţie ca Rusia sondajele funcţionează corect şi te poţi baza pe rezultatele lor.

Dar să considerăm că majoritatea poporului rus este de acord cu invazia. Că majoritatea crede că Ucraina este un stat artificial şi că locul lui ar fi doar la sânul maicii Rusii. Că majoritatea consideră că Putin şi armata roşie trebuie să aducă îndărăt la matcă deviaţioniştii de ucraineni. Cât de vinovat este el pentru ce consideră a fi ,,just”?

Altă problema de nerezolvat este cât din poporul rus crede că masacrele comise de armata invadatoare sunt justificate. Cât din majoritatea aia covârşitoare consideră că măcelarii din Bucea au acţionat corect. Când vom şti, vom afla şi dacă poporul rus este un popor rătacit mental prin Evul Mediu sau, pur şi simplu, un popor ameţit de propagandă şi într-atât de speriat de autorităţi că nu poate spune ce gândeşte. Că nu poate îndrăzni să gândească cu corectitudine din cauza autocenzurii, din cauza fricii.

Chestiunea asta cu masacrele este scrisă în sângele armatei ruse, de la ţarism şi bolşevism încoace. Cruzimea faţă de cel atacat este în sângele ostaşului rus, face parte din arsenalul lui de război.

Dacă poporul crede în misiunea mesianică a maicii Rusii, chestiunea asta transcende mentalul colectiv şi face din individ un fir de nisip pe o plajă bătută de furtună. Din punctul ăsta de vedere, oricine se opune acţiunii ruse este privit ca un fir de praf în ochi, iar eliminarea sa fizică devine un lucru dezirabil şi justificat.

Asta este mentalitatea rusă a purtării ticăloase faţă de cel ,,slab”, după atrocităţile de la Bucea ne-am dumirit ce şi cum. Dar cât din poporul rus, ce procent din popor crede în asemena axiomă, nu ştim încă.

Nu vreau să scuz poporul rus, nu vreau să spun că prin atitudinea sa o parte din populaţie este alături de Putin şi că nu trebuie învinuită. Ce vreau să spun este că am impresia că lucrurile sunt mult mai complexe şi mai nuanţate. Ce vreau să spun este că, deşi o bună parte din populaţie este alături de Putin, nu ştim încă ce parte din susţinători sunt de acord cu masacrele comise de armată.

Dacă ar şti ce ştim noi despre ele. Până o să aflu nişte cifre revelatoare, o să suţin ce am spus, adică faptul că, deşi tarat de o mentalitate imperială, învechită şi anacronică, poporul rus nu poate fi în totalitate considerat criminal. Gradul său de vină istorică şi morală va trebui stabilit după o analiză exhaustivă, pe bază de date, nu doar pe bază puseuri de tensiune şi mânie cum se face acum.

Asta mă duce cu gândul că un proces istoric identic cu cel al poporului german se poate petrece şi cu poporul rus. Că partea asta de lume nu este pierdută definitiv şi că o cădere de regim la Kremlin nu înseamnă automat propagarea aceluiaşi soi de autocratism criminal aşezat prin susţinerea unui popor bântuit de gândul de a comite crime de război.

Crime de război sau genocid împotriva poporului ucrainean, asta-i dilema

Un argument în favoarea tezei de mai sus este comportamentul soldaţilor ruşi pe frontul din Ucraina.

Unii au omorât nejustificat, în mod criminal, cetăţeni neangrenaţi în război, ca la Bucea, dar alţii au dezertat, s-au predat sau, pur şi simplu, au predat armamentul din dotare Ucrainei.

Deci nu toţi soldaţii gândesc în felul atroce al brigăzii de la Khabarovsk, dacă ar fi fost aşa, n-am fi văzut militari izgoniţi din curte de o gospodină sau soldaţi părăsind o localitate la presiunea unor ucraineni neînarmaţi ieşiţi la o manifestaţie de protest.

Lucrurile sunt amestecate şi ce se petrece pe front nu are de-a face numai cu ideologia sau cu pornirile criminale ale unora sau cu frica de moarte a altora.

Eu nu aş învinui doar soldaţii care au executat ordinele, pentru că sunt convins că nu toţi soldaţii din brigada 64 au tras în civili legaţi, în civili inofensivi. Poate a fost de ajuns ca ofiţerii să comande uciderea, iar unii dintre soldaţi să execute ordinul, în timp ce alţii manevrau echipamentul ca să plece cu el în Belarus.

Uite, ăsta e rolul procurorilor care investighează crime de război, să ajungă prin cercetări la vinovăţii personale, să le dovedească, să le cântărească astfel ca procurorii să poată da sentinţele în cunoştiinţa de cauză.

Dacă n-am face aşa, n-am fi Europa, n-am fi civilizaţi. Dacă nu vom avea un proces ca la Nuremberg, ci doar condamnări otova, n-am putea dormi noaptea, pentru că am fi aidoma tribunalelor staliniste.

Asta trebuie făcut, trebuie definită cât mai exact vina colectivă şi din ea trebuie distilate învinuirile personale, ca să ştim cine, cât şi cum se face vinovat de aceste crime.

Mergând mai departe pe ideea de mai sus, cred că este extrem de important de a dezvălui şi a analiza toate crimele de război comise pe toată linia frontului, ca să ştim dacă avem de-a face cu o atrocităţi singulare ca la Bucea sau cu o repetare a ei, în diferite stadii ale invaziei, în diferite localităţi. Asta ca să ştim dacă facem vorbire doar de crime de război sau putem afirma că acestea au fost o politică militară constantă şi răspândită a armatei ruse. Pentru că în acest caz avem de-a face cu un genocid.

Iar cercetătorilor le revine sarcina de a descifra cât din vină se datorează ofiţerilor şi soldaţilor, cât mentalitaţii formată şi întreţinută de armată, cât propagandei de la Kremlin şi cât mentalităţii retrograde a unei părţi din poporul rus.

Nimeni nu se sinchiseşte de o furtună într-un pahar cu apă suveranist

Tot păşind pe drumul pe care am pornit, este important să ne întrebăm cât de mare este vina poporului maghiar pentru că s-a lăsat potlogărit de Viktor Orban şi, pentru preţul mic la gaz promis de fostul premier, l-a votat încă o dată.

Pe româneşte, de ce şi-au asigurat siguranţei zilei de mâine cu preţul ruşinos de a fi binevoitori faţă de Putin. De ce au ales să fie imorali ca să-şi asigure securitatea traiului.

Să constatăm că, spre deosebire de honvezi, poporul german condamnă invazia şi este de acord cu sancţiunile economice la care Ungaria n-a marşat. Mai mult, poporul german este de acord cu renunţarea la gazul rusesc, numai că în condiţiile actuale în care se află economia germană nimeni nu prea ştie concret cum şi mai ales cât de repede se poate face chestiunea asta.

Sigur că Viktor Orban a gândit din îngusta perspectivă personală, nu din cea a poporului maghiar, de aia l-a declarat pe Zelenski inamicul său. Dacă ridica fruntea din pustă şi privea vultureşte prin Europa, înţelegea că o atare situare de parte invadatorului Putin este contraproductivă. Că ea este umilitoare pentru poporul maghiar căruia i-a cerut votul.

Deci cât de vinovat este poporul maghiar pentru că s-a lăsat păcălit de Viktor Orban? Dacă vedem că peste 60% au votat cu el, am putea spune că poporul maghiar este la fel de vinovat sau poate mai vinovat decât Viktor Orban pentru asta.

Dar nimeni nu s-a repezit să acuze vecinii noştri că sunt un popor iliberal care iese din matca Europei şi se poziţionează imoral în chestiunea războiului din Ucraina pentru un metru cub de gaz în afara Ucrainei. Pentru că votul lor nu va schimba politica europeană şi nu va influenţa cursul războiului din Ucraina. Deoarece sunt o economie prea mică pentru ca să conteze în această ecuaţie a securităţii europene.

Ce vreau să spun este că vina asta nu este o unitate de măsură exactă şi nu se poate aplica la fel oriunde, ci ea trebuie instrumentată în funcţie de gravitatea şi de repercusiunile pe care le are asupra celorlalţi.

UE poate trăi confortabil cu Orban, aşa cum a mai făcut-o, dar UE nu poate trăi în siguranţă cu o Rusie ce a devenit un stat agresor, un stat ce comite crime de război. Cu un stat care dinamitează pacea după bunul său plac.

Din această perspectivă, ce a făcut Orban este insignifiant şi ca atare nu merita să căutăm vreo vină poporului maghiar pentru votul său. Pe când este al dracului de important să ne întrebăm care este vina poporului rus în acţiunile criminale din Ucraina, pentru că de răspunsul la această întrebare depinde viitorul Europei.

Pe de altă parte, dacă politica europeană de renunțare la gazul rusesc se va materializa, pe unde va ajunge o scursură de gaz rusesc în Ungaria? Micul honved se va preda UE, iar minciuna lui privitoare la pretinsa dilema a securităţii energetice a Ungariei se va sparge ca un balon de săpun.

https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/despre-crime-de-razboi-vina-poporului-rus-si-balonul-de-gaz-suveranist-de-la-budapesta

////////////////////////////////////////////

Regele borfasilor,hotilor,coruptilor-komunistilor,adica  „Prinsul” Paul de România, capturat la Paris

Paul de România, 73 de ani, nepotul Regelui Carol al II-lea, dat în urmărire din decembrie 2020, a fost capturat la Paris. Astfel, fără doar și poate, cel căruia i se spunea Prințul Paul a devenit „Prinsul” Paul!

„Ca urmare a activităților de cooperare între Poliția română și cea franceză, Prințul Paul al României a fost depistat și reținut la Paris. În continuare, se defășoară acte procedurale în vederea aducerii acestuia în țară”, a declarat ministrul Afacerilor Interne, Lucian Bode.

Condamnat la trei ani și patru luni de pușcărie

La finalul anului 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis sentința definitivă în dosarul retrocedării ilegale a Fermei Regale de la Băneasa. Inculpatul Paul de România a fost condamnat, atunci, la trei ani şi patru luni cu executare. Cu alte  cuvinte, urma să ajungă în închisoare.

Doar că, nepotul Regelui Carol al II-lea nu a fost de găsit la domiciliul din București. Din acel moment, Paul a fost dat în urmărire internațională, existând indicii că ar fi părăsit țara.

Citește și: Prințesa Lia l-a trimis în judecată pe Prințul Paul, pentru custodia fiului lor

Rămasă doar cu fiul, Carol Ferdinand Lambrino, 11 ani, Lia, soția lui Paul de România, a vrut să plece în Marea Britanie, pentru a-l înscrie pe cel mic la o școală de acolo. Inițial, autoritățile din România nu i-au permis, fiind nevoie și de acordul celui de-al doilea părinte.

În cele din urmă, situația s-a clarificat în instanță, iar Lia a demarat o nouă acțiune în justiție, la începutul acestui an, dorind să îl decadă pe Prințul Paul din rolul de părinte cu funcție decizională asupra copilului pe care îl au împreună.

Mai multe pentru tine

deschiderea Domeniului Regal Săvârșin jpg

Domeniul regal Săvârșin primește turiști. Majestatea Sa Margareta a inaugurat Casa Ceaiului

Național

Fostul Principe Nicolae, cu soția și copiii la reședința Familiei Regale

Național

Majestatea Sa Margareta si Principele Radu la Londra la Jubileul Reginei Elisabeta (3) jpg

Principesa Margareta și Principele Radu Duda au jubilat, la Londra

Vedete românești

Nerecunoscut de Casa Regală a României

Inițial, s-a crezut că Paul de România ar fi fugit în Portugalia, existând bârfe că și-ar fi dorit să ceară azil politic în Luxemburg sau Liechtenstein.

Paul-Philippe al României, pe numele său complet, este născut în august 1948. Există mari șanse ca acesta să își petreacă a 74-a aniversare, în spatele gratiilor, în România, în funcție de cât de determinate vor fi autoritățile din Franța să pună capăt „exilului” acestuia și să-l extrădeze.

Citește și: Prințesa Lia, o nouă cerere în instanță, împotriva prințului Paul. Riscă să fie decăzut din drepturile părintești

Prințul Paul este fiul lui Mircea Grigore Carol Labrino și al Helenei Henriette Naravitzine. Tatăl său s-a născut în urma relației lui Carol al II-lea cu Zizi Lambrino, fiind fratele vitreg al Regelui Mihai I al României. Statutul său nu a fost recunoscut, vreodată, de Casa Regală a României.

Ai un pont sau mai multe informații pe subiect, scrie-ne pe adresa pont@click.ro!

https://click.ro/actualitate/national/prinsul-paul-de-romania-capturat-la-paris-639288.html

///////////////////////////////////////////

 (Alegeti globalizarea la bustul gol sau cu pistolul sfintit la tampla…) Putin Motivat Spiritual Religioas

by Dr . Roman, V.

Românii în laboratorul planetar / 108 / Putin e motivat spiritual-religioas si obligat, in simfonie cu „Sfânta Rusie”, să elibereze fratii de aceiasi credinta, teritoriile lor sfinte, chiar cu sacrificiul suprem. Definiția mesianismului. Islamistii ceceni, sirieni il intaleg perfect si lupta alaturi de el in Dombas. Ambițiile imperiale, invocate de neo-marxisti materialisti, anglo- mozaici, BLM, LGBTQ, Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender, Queerde, de peste Atlantic, nu au niciun rol in ”Russkiy Mir”. Presedintele Vladimir Putin e constient că războiul nu se va termina nici curând și nici bine, asta e natura războaielor religioase, iar sansa ca el să-și schimbe părerile dupa sanctiuni etc. este exclusa. Pentru a intalege acest fenomen spiritual-religioas este suficient de a privi fara prejudecati comportamentul Conducerii superioare de partid si de stat moldo-valaha FRN, PMR, PCR, FSN, PSDR, PUNR, PRM, PSD, PNL, USR, PMP, AUR, in simfonie cu Biserica Ortodoxa Romana, o etno-religie, nea Less

https://en.calameo.com/books/005516518b5bdf352247c

////////////////////////////////////////////

Asta este opera „”crestinilor”” din Rusia  si din gheena cea vesnica… Lavrov: O nouă „cortină de fier” coboară între Occident și Rusia. „Să nu vă prindeți degetele”

Alexandra Coșlea • HotNews.ro

O nouă „cortină de fier” coboară între Rusia şi Occident, pe fondul unei crize diplomatice fără precedent din cauza conflictului din Ucraina, a declarat joi şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, relatează AFP. Șeful diplomației ruse consideră că summitul NATO este încă o dovadă că SUA vrea „să supună toate statele”.

„Cortina de fier, de fapt, deja coboară”, a afirmat Serghei Lavrov, reluând expresia celebră a lui Winston Churchill, în timpul unei conferinţe de presă la Minsk alături de omologul său din Belarus, Vladimir Makei, notează Agerpres.

„Occidentalii să fie atenţi şi să nu-şi prindă degetele în ea. Procesul este în desfăşurare”, a glumit Lavrov.

În opinia şefului diplomaţiei ruse, Uniunea Europeană „nu arată niciun interes să înţeleagă interesele” ruse, iar deciziile sale sunt dictate „de Washington”.

Ministrul de Externe rus a afirmat că summitul NATO de săptămâna aceasta a demonstrat că Statele Unite vor să „supună toate statele voinţei lor”.

„Această cortină de fier este coborâtă astăzi chiar de occidentali”, a adăugat omologul său din Belarus.

Expresia folosită de Churchill a unei cortine de fier căzute asupra Europei în 1946 a ilustrat separarea continentului european între ţările capitaliste şi blocul sovietic, dând naştere Războiului Rece.

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25654496-lavrov-noua-cortina-fier-coboara-intre-occident-rusia-nu-prindeti-degetele.htm

///////////////////////////////////////////

ANALIZA:

Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”

George Enache • Contributors.ro

Noțiunea de „geopolitică a religiei” are două înțelesuri complementare: pe de-o parte, este vorba de utilizarea mijloacelor politico-militare în vederea atingerii unor obiective religioase (impunerea în rândurile populației a unei anumite religii, cucerirea unui loc sfânt, etc.) iar, pe de altă parte avem utilizarea discursului religios și exploatarea sentimentelor religioase ale oamenilor în vederea atingerii unor obiective geopolitice, de acumulare de putere. Nu este deloc ușor să distingi între cele două aspecte, care de fapt coexistă în cadrul unui fenomen în desfășurare. Mereu au fost (și vor fi) oameni care vor vedea în primul rând scopurile religioase, în timp ce alții se vor folosi de ocazie pentru a-și atinge obiective de natură politică.

George Enache

Foto: Arhiva personala

Pentru adepții comunismului lucrurile erau clare: de-a lungul istoriei, religia a fost o iluzie, de care puternicii lumii s-au folosit ca de un văl, aruncat peste ochii celor ignoranți, pentru a acumula în voie bogății și putere. Din acest punct de vedere, o geopolitică a religiei din perspectivă comunistă nu ar avea decât al doilea înțeles, menționat mai sus. Aceiași comuniști au pretins că au rupt vălul ignoranței, propovăduind o nouă viziune, o ideologie eliberatoare pentru întreaga umanitate. Pentru ca acțiunea de eliberare a lumii să aibă loc în mod organizat, s-a creat Internaționala a III-a comunistă (Cominternul), cu sediul la Moscova. Se pretindea că nu poate exista partid comunist care să nu fie membru al Cominternului, iar ca un partid să fie membru al Cominternului trebuia să respecte cu strictețe indicațiile Moscovei, care stabilea ora exactă în ceea ce privește ortodoxia comunistă. Treptat, lumea a început să se întrebe: prin Comintern Moscova sprijină emanciparea lumii în spirit comunist, sau de fapt Moscova de folosește de mișcarea comunistă internațională pentru a-și atinge obiective proprii, geopolitice, care au prea puțin în comun cu idealul generos afirmat public? Compromis de instrumentalizările evidente generate de către Kremlin, care conduseseră la ideea că partidele comuniste din restul lumii sunt simple instrumente ale intereselor sovietice, Cominternul a fost oficial desființat în 1943, fiind înlocuit cu o structură considerată mai flexibilă, Cominformul, în care, chipurile, exista egalitate între partidele comuniste. A fost însă de ajuns ca liderul iugoslav, Tito, să iasă din front, pentru ca el să fie tratat ca un veritabil eretic, iar furia blocului comunist controlat de către URSS să se reverse ani la rândul asupra Iugoslaviei. Cominternul și alte structuri de acest gen au fost, prin urmare, instrumente excelente de proiectare în lume a influenței Moscovei, mult dincolo de granițele sovietice, fapt care a creat avantaje însemnate de natură geopolitică, mai ales în termeni de soft power. Însă ideea comunistă nu a fost singura exploatată de către liderii bolșevici.

În luna decembrie 1940, la câteva luni de la ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei, își făcea apariția la Chișinău un arhiereu rus, care s-a prezentat drept Alexie de Tula, care a pretins să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Basarabia, până atunci aflată sub autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru a o aduce sub omoforul sinodului de la Moscova. Lucrul acesta poate părea foarte straniu, dacă știm că atunci în URSS campania ateistă era la apogeu, iar la acel moment sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse practic nu mai exista, majoritatea absolută a ierarhilor fiind uciși sau în închisoare. De asemenea, serviciile represive sovietice trecuseră la arestarea preoților basarabeni care nu apucaseră să se refugieze dincoace de Prut. Ce rost avea să mai vină un ierarh să reorganizeze în Basarabia o biserică care, oricum, urma să fie distrusă în foarte scurtă vreme? După cum am spus deja, bolșevicii s-au delimitat cu oroare de religie, considerată expresie a unei etape revolute, de ignoranță, din istoria umanității și menținută artificial în societate de către clasele exploatatoare ca instrument de exploatare. Biserica Ortodoxă Rusă, în particular, era asociată cu țarismul și trebuia să dispară asemeni tuturor rămășițelor vechii orânduiri. Cu toate acestea, liderii sovietici și-au dat seama că religia și cultele pot fi exploatate ca instrumente de soft power, mai ales în relațiile internaționale, consolidând influența Moscovei în lume. De aici, această dualitate a puterii sovietice în ceea ce privește religia: pe de-o parte persecuție, pe de altă parte instrumentalizare în vederea atingerii unor obiective de natură geopolitică.

Biserica Ortodoxă Rusă în anii regimului bolșevic

Odată cu instaurarea puterii bolșevice, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat în zodia persecuțiilor. Profitând de căderea regimului țarist (februarie 1917), Biserica Ortodoxă Rusă se reorganizase, alegând un patriarh, pe Tihon, după ce, de la Petru cel Mare, avusese în frunte un funcționar civil. În martie 1918, Tihon afirma: ,,Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiți » (Romani, 13,4)”. Cuvintele sale nu au fost deloc bine primite de către bolșevicii care tocmai preluaseră puterea, prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1917, aceștia începând rapid persecuțiile antireligioase.

Marea foamete din 1921 – 1922 a fost o excelentă ocazie pentru bolșevici în a organiza o represiune pe scară largă a cultelor religioase. Patriarhul Tihon a adresat în august 1921 un apel Bisericii ruse (și de asemenea bisericilor străine) în vederea strângerii de fonduri pentru înfometați. Pentru a priva biserica de capitalul moral care l-ar fi dobândit în urma acestei acțiuni, guvernul emite un decret prin care se confiscau toate odoarele bisericilor. Dorind să evite dispariția unui imens patrimoniu cultural, Patriarhul Tihon a solicitat ca odoarele utilizate în mod nemijlocit la actul liturgic să fie păstrate, valoarea lor urmând să fie răscumpărată de către credincioși. Guvernul s-a folosit de afirmațiile patriarhului ca pretext pentru a declanșa o campanie intensă împotriva Bisericii, acuzând-o de reacționarism și de refuzul de a ajuta pe cei aflați în suferință. Chestiunea odoarelor bisericești a permis guvernului ca pentru prima oară să intenteze procese publice clericilor de vază, printre victime aflându-se și mitropolitul de Petrograd (Leningrad), Veniamin, care a fost condamnat și împușcat cu mai mulți colaboratori ai săi

Însuși patriarhul Tihon a fost arestat pe 9 mai 1922, stând în închisoare mai bine de un an. Eliberat în cele din urmă, Patriarhul își recunoștea „greșelile trecutului” și se angaja să nu mai critice actele guvernului sovietic. După moartea lui Tihon ziarul „Izvestia” publica un ,,testament”, prin care Patriarhul recunoștea noul regim, exprimându-și în același timp speranța că se va permite bisericii să educe copiii în spirit religios, școlile teologice să funcționeze normal iar publicațiile religioase să apară în mod regulat. Problema autenticității „testamentului” va suscita discuții extrem de aprinse și va crea premisele ca o mare parte din emigrația rusă să nu mai recunoască autoritatea canonică a urmașilor lui Tihon.

În anii în care au urmat, mii de preoți și monahi au fost uciși sau aruncați în închisoare, doar câțiva ierarhi au supraviețuit în libertate iar structurile ecleziastice au fost practic desființate.

Însă, odată cu atacul german din vara anului 1941 și marile înfrângeri din prima parte a războiului, Stalin își amintește brusc de „Maica Rusie” și de biserică ca factor mobilizator al populației. Ierarhii supraviețuitori sunt adunați la Kremlin, se reconstituie oficial un sfânt sinod și se alege un patriarh, în persoana mitropolitului Serghie. Se redeschid lăcașele de cult iar biserica primește resurse pentru a-și transmite mesajul în rândul populației (ironia sorții a făcut ca bunurile primite să fie cele alocate mișcărilor și publicațiilor ateiste). Efectul este formidabil, bisericile sunt pline, iar oamenii sunt îndemnați să se încreadă în Dumnezeu, în Stalin și în victorie, ierarhii nepregetând să susțină justețea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Ierarhii ruși a adresat mesaje inclusiv soldaților români, aliații Germaniei, amintindu-le că românii și rușii au aceeași credință, deci nu trebuie să lupte unii cu alții.

Foarte important, după ce obiectivele de politică internă și externă din timpul războiului care necesitau implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse au fost în mare parte atinse, conducerea sovietică a considerat că viața religioasă a renăscut în URSS într-un mod profund nesănătos și periculos, astfel încât s-a început o nouă campanie ateistă, extrem de virulentă, fiind din nou arestați ierarhi și clerici ortodocși.

Refacerea structurilor Bisericii Ortodoxe Ruse a avut și alte rațiuni. Inamicii URSS au prezentat campania lor drept un adevărat război sfânt îndreptat împotriva comunismului ateu, puterile Axei având grijă să restaureze viața religioasă în teritoriile ocupate. Cu acest prilej, au existat ierarhi ortodocși, supraviețuitori ai masacrelor bolșevice, care au trecut de partea ocupantului. Așa s-au înființat/reorganizat în zona Ucrainei și Bielorusiei structuri ecleziastice diferite de Sinodul de la Moscova care, ulterior, odată cu retragerea forțelor Axei, s-au constituit în biserici ale exilului.

Un alt motiv l-a reprezentat activitatea Vaticanului în Europa de Est, acesta încercând să creeze un baraj în fața înaintării bolșevice, prin crearea unui front comun al statelor catolice și ortodoxe din regiune. Papa devine pentru Stalin aliatul numărul unu al „imperialismului” american. Pentru a-l combate, după ce armata sovietică se instaurează peste o bună parte a Europei, Stalin forțează desființarea Bisericilor greco-catolice și, cum în zona de influență sovietică se aflau majoritatea bisericilor ortodoxe, el preconizează o adevărată „Internațională” ortodoxă, patronată de Patriarhia rusă, care să se constituie într-o contrapondere la Biserica Catolică, „Internațională” care să promoveze pe plan extern interesele URSS și ale lagărului comunist. Principala misiune a bisericilor (nu doar a celor ortodoxe, dar a tuturor cultelor) din lagărul sovietic, în primii ani ai Războiului Rece, a fost „lupta pentru pace”, care însemna denunțarea neobosită a faptului că Occidentul vrea război în timp ce lagărul sovietic dorește pacea („URSS bastionul păcii e”). După cum se poate observa lesne, tema a revenit în aceste zile, conducătorii politici și religioși de la Moscova acuzând Occidentul (în special Statele Unite) de dorință de expansiune fără limite, fapt care a obligat Rusia să organizeze „operația militară specială” în Ucraina (care, astfel, ar fi de fapt o acțiune de autoapărare!).

În afara zonei de influență sovietică a rămas patriarhul de la Constantinopol, care a fost prezentat permanent drept o persoană supusă intereselor americane. În aceste condiții, noul lider al lumii ortodoxe trebuia să fie patriarhul rus, fapt care s-a încercat a fi confirmat printr-o conferință panortodoxă la Moscova, în 1948.

Rivalitatea Moscova-Constantinopol

De fapt, rivalitatea dintre Constantinopol și Moscova, veche de secole, doar intrase într-o nouă etapă. În condițiile destrămării Imperiului rus după primul război mondial, multe teritorii, cu o populație ortodoxă numeroasă, intraseră în componența a noi state. Cum situația în ceea ce privește situația cultelor în URSS era cea descrisă mai devreme, credincioșii ortodocși aflați în afara statului sovietic au solicitat Patriarhiei ecumenice recunoașterea autocefaliei, așa născându-se noi structuri ecleziastice ortodoxe în Polonia, Finlanda, Estonia, etc. Guvernul sovietic a impus Bisericii ruse (pe care, în același timp, o persecuta) să nu recunoască noua realitate și să considere pe mai departe zonele respective drept teritoriu canonic al Bisericii Ruse. După reocuparea unor teritorii, în urma celui de-al doilea război mondial, o parte din aceste biserici au fost (re)înglobate în cadrele Patriarhiei ruse, iar ortodocșii care au rămas în afara granițelor sovietice, dar despre care se considera că sunt legați istoric de Patriarhia de la Moscova, au trebuit să solicite de la aceasta o nouă autocefalie, cea acordată de Constantinopol nefiind considerată valabilă.

În 1923 are loc la Constantinopol Sinodul pan-ortodox convocat de către patriarhul ecumenic Meletie Metaxakis, foarte deschis colaborării cu alte biserici creștine, în special cu Biserica Anglicană. La acest sinod s-a pus problema „modernizării” Bisericii Ortodoxe, printre chestiunile discutate fiind și cea a îndreptării calendarului. Se știe că această îndreptare a produs mari frământări în lumea ortodoxă, apărând curentul calendarist, ai cărui aderenți au continuat să urmeze vechiul calendar iulian și să considere restul bisericii ca fiind schismatică. Printre adepții greci ai acestui curent, Meletie este perceput ca un diavol care a tulburat biserica. Este momentul care deschide, în unele medii ortodoxe radicale, opoziția la „ecumenism”, „globalizare” și, în general, la orice formă de modernitate. Meletie a trebuit să părăsească scaunul patriarhal de la Constantinopol, ajungând patriarh al Alexandriei. Din această poziție, el inițiază o acțiune misionară intensă în Africa subsahariană, punând bazele unei biserici ortodoxe în această parte a lumii, care, recent, a devenit ținta Patriarhiei ruse, prin crearea așa numitului Exarhat african, o structură bisericească supusă Moscovei, prin care se caută ruperea unei părți a clerului și a credincioșilor de patriarhia Alexandriei, ca represalii pentru că aceasta a sprijinit autocefalia bisericii din Ucraina.

Biserica rusă, date fiind condițiile obiective, nu a luat parte la sinodul din 1923. Cu toate acestea, ea s-a poziționat ferm pentru păstrarea vechiului calendar, punându-se în opoziție din nou cu Constantinopolul. După cum se știe, în România, Biserica Ortodoxă a impus calendarul îndreptat, fapt care a stârnit reacții de împotrivire, mai ales în zona Moldovei, revoltele fiind stimulate de agenți sovietici veniți de peste Nistru, care se foloseau de problema religioasă pentru a destabiliza România. Cum a fost ocupată Basarabia în 1940 s-a și introdus în biserică „stilul vechi”, ca o altă formă de diviziune ale celor două maluri ale Prutului. Disputele teologice și ecleziologice deveniseră pentru puterea sovietică pretexte excelente pentru a genera crize.

Revenind la situația de după 1948, „Internaționala ortodoxă” creată de Moscova și-a continuat misiunea până la începuturile Conciliului Vatican II, care-și propunea o reînnoire a Bisericii Catolice, precum și inițierea unui dialog cu Biserica Ortodoxă, în vederea anulării disputelor din secolele trecute. Foarte mulți din acea epocă au văzut în dialogul dintre catolici și ortodocși o formă de apropiere între părțile lumii, sfâșiate de realitatea Războiului Rece. De altfel, mișcarea ecumenică, în care erau implicate toate cultele creștine, mai mult sau mai puțin, se dezvoltase după Primul Război Mondial tocmai ca un răspuns creștin la ororile războiului, promovând pacea și apropierea între oameni, în numele lui Iisus Hristos.

Partenerul de dialog al Bisericii catolice în tot acest proces de apropiere, încheiat cu ridicarea reciprocă a anatemelor pronunțate în 1054, a fost patriarhul ecumenic Athenagoras, care a căutat să antreneze în proces și bisericile ortodoxe din lagărul comunist. Cum lumea intra în perioada de coexistență pașnică, prin slăbirea tensiunilor din anii ‘50, iar patriarhul ecumenic nu putea fi lăsat să negocieze singur în numele Ortodoxiei, Moscova a acceptat ca reprezentanți ai lumii ortodoxe de dincoace de Cortina de Fier să ia parte, ca observatori, la lucrările conciliului Vatican II și să participe activ la întâlnirile pan-ortodoxe de la Rhodos (1963, 1964) și de la Chambessy (1968).

Cum a fost subminat Sfântul și Marele Sinod Pan-ortodox din Creta (2016)

La Chambessy, în Elveția, se structurează un centru coordonat de Patriarhia ecumenică, unde se adună reprezentați ai tuturor bisericilor ortodoxe, scopul acestora fiind să pregătească documentele pentru un viitor „Sfânt și mare Sinod ortodox”, care să continue tradiția sinoadelor ecumenice și să rezolve marile probleme ale ortodoxiei secolului XX. Cu alte cuvinte, din 1978 până în 2016, s-au tot discutat teme și pregătit documente pentru marele sinod. Evident, pe o durată atât de lungă, unele teme au devenit caduce, altele au căpătat alte semnificații în funcție de noile contexte istorice, iar între reprezentanții diverselor biserici autocefale au existat permanent neînțelegeri de natură teologică, în multe cazuri în spatele disputelor teologice ascunzându-se de fapt interese politice.

Cu toate acestea, patriarhul ecumenic Bartolomeu, care a fost implicat de când era simplu arhiereu în acest proiect, a insistat ca documentele pregătitoare să fie finalizate și discutate în diverse conferințe preconciliare, pasul penultim înaintea marelui sinod fiind sinaxa întâistătorilor bisericilor ortodoxe autocefale, din februarie 2016, de la Chambessy. Erau 10 documente care trebuiau analizate, pe patru teme nu s-a reușit consensul și au fost abandonate, urmând ca la sinod să se discute doar cele șase documente acceptate de către toți delegații.

Dar, cu puțin înainte de începerea Marelui Sinod, Biserica bulgară, a Antiohiei și a Georgiei s-au retras, sub diferite pretexte, astfel că Biserica rusă, constatând retragerea acestor biserici, s-a retras și ea, considerând sinodul drept nereprezentativ. În cele din urmă, acesta s-a ținut, într-o manieră restrânsă, însă impactul său s-a diminuat considerabil. Unii spun că cele trei biserici au fost stimulate de către Moscova pentru a se retrage, astfel încât Biserica rusă să nu iasă în față ca principală inițiatoare a „sabotajului”. Prin această manevră autoritatea Patriarhului ecumenic a fost subminată.

Apoi, documentele semnate la Creta au fost atacate sistematic, chestiunea pe care s-a bătut monedă cel mai mult fiind relațiile cu celelalte biserici creștine. S-a făcut apropierea dintre documentele de la Creta și cele adoptate în timpul conciliului de unire de la Florența din secolul al XV-lea, ierarhii semnatari fiind considerați schismatici și chiar apostați, iar cei care nu au semnat documentele au fost comparați cu Marcu al Efesului, ierarhul care s-a opus categoric înțelegerilor de la Florența. Toate aceste lucruri au stimulat opoziția grupărilor care de mai multă vreme se opuneau ierarhiei canonice din țări precum Grecia sau România, apărând însă și grupări noi, de „nepomenitori” ai ierarhiei legiuite. Toți aceștia tind să-l considere pe patriarhul Bartolomeu eretic iar pe patriarhul Kirill drept liderul adevărat al lumii ortodoxe. De aceea, unii s-au întrebat dacă în spatele neparticipării Bisericii ruse în Creta și a poziției adoptate ulterior de aceasta cu privire la documentele sinodului (pe care, la întâlnirile pregătitoare, le acceptase) se află nu rațiuni teologice, ci ele reprezintă doar un pretext, pentru a submina poziția Patriarhului ecumenic, într-o luptă pentru jurisdicție asupra lumii ortodoxe, dintre care cea mai spinoasă chestiune este Biserica Ortodoxă din Ucraina.Citeste continuarea pe Contributors.ro

https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-25520585-analiza-putin-patriarhul-kirill-teroristii-gay.htm

////////////////////////////////////////////

Raport OFICIAL: China comunistă relansează ”Războiul Stelelor”. Beijingul se înarmează în spațiul cosmic. Și Rusia lansează noi arme anti-satelit, urmând obsesiile URSS

Programul militar american numit ”Inițiativa de Apărare Strategică”, cunoscut mai mult sub numele ”Star Wars”, lansat în 1984 de președintele Ronald Reagan, a fost conceput pentru a apăra Statele Unite și aliații săi de atacurile nucleare ale URSS, folosind sisteme de supraveghere și distrugere plasate pe orbita pământului.

Un alt scop al acestui program era să atragă Moscova într-o încercare de înarmare în spațiul cosmic, ceea ce ar fi pus o presiune imensă pe bugetul imperiului comunist și ar fi apropiat căderea acestuia.

Provocarea lansată de Reagan a avut efectul așteptat, sovieticii crescându-și cheltuielile militare până la punctul la care acestea nu au mai putut fi susținute, lucru care a dus, în final, la prăbușirea URSS.

Programul ”Star Wars” a încetat în 1993, când a fost redenumit și nu a mai făcut parte din prioritățile imediate ale complexului militar-industrial american de vreme ce războiul cu inamicul împotriva căruia fusese dus era câștigat.

Acum însă, cel mai mare dușman al lumii libere, China comunistă, s-a lansat în înarmarea în spațiul cosmic fiind însă într-o situație complet diferită de cea în care era URSS în anii ’80 – Beijingul are fondurile necesare să își creeze capabilități destinate luptei în spațiul cosmic împotriva sateliților Americii și ai aliaților săi.

Cel mai recent raport al Biroului Directorului Informațiilor Naționale (ODNI), din 14 aprilie, spune că armata Chinei plănuiește să „egaleze sau să depășească capacitățile SUA în spațiul cosmic, pentru a obține beneficiile militare, economice și de prestigiu pe care Washington le-a acumulat având poziția de lider în acest domeniu”.

Raportul menționează și capacitățile spațiale ale Rusiei, dar numește China „principala amenințare” pentru competitivitatea tehnologică a SUA.

Directoarea ODNI, Avril Haines, a afirmat că „nu există nicio îndoială, în general, că Beijingul se concentrează pe obținerea poziției de lider în spațiul cosmic, în comparație cu Statele Unite și a lucrat din greu, făcând o varietate de eforturi diferite în acest domeniu, pentru a încerca să conteste ceea ce s-a presupus că este domeniul în care conducem noi”.

Întrebată despre cei 138 de sateliți comerciali ai Chinei, de observare a Pământului, Avril Haines a afirmat că fac parte din provocarea pe care Bejingul o rostogolește ca răspuns la dominația americană.

Comunitatea de informații a Statelor Unite prevede că Beijingul va avea o stație spațială operațională pe orbita Pământului între 2022 și 2024 și va continua să desfășoare misiuni de explorare pe Lună, cu scopul de a stabili acolo o stație robotică de cercetare și mai târziu o bază ce va avea echipaj uman.

În 2019, Forța Chineză de Sprijin Strategic, axată pe lupta în spațiul cosmic, a început să facă exerciții militare lansând rachete anti-satelit și folosind lasere capabile să distrugă sateliți pe orbita Pământului.

Raportul ODNI arată și că Rusia continuă să producă și să își antreneze elementele spațiale militare și lansează noi arme antisatelit, distructive și nedistructive. Armele Rusiei includ „capacități de bruiaj și luptă în spațiul cibernetic, arme cu energie direcționată, capacități de luptă pe orbită și capacități de atac de la sol care pot lovi sateliții Statelor Unite și ai aliaților”. Rusia, cu marea sa rețea de sateliți de recunoaștere, comunicații și navigație, „va rămâne un concurent important în spațiul cosmic”, se arată în raport, în timp ce China lucrează deja intens să egaleze și să depășească America în spațiul cosmic.

Altfel spus, „Războiul Stelelor” a fost relansat fără voia Americii, iar de data asta principalul inamic al Statelor Unite are bani să îl poarte fară probleme, cel puțin pentru anii care vor urma, iar vechiul inamic a rămas o amenințare ce pune în continuare presiune pe sistemele de apărare americane

https://podul.ro/articol/14129/raport-oficial-china-comunist-relanseaz-rzboiul-stelelor-beijingul-se-inarmeaz-in-spaiul-cosmic-i-rusia-lanseaz-noi-arme-anti-satelit-urmand-obsesiile-urss

////////////////////////////////////////////

 

 

O, Dumnezeule, unde s-a ajuns! Celulele umane sunt încorporate în cipurile de calculator! De ce se face asta?

Cercetătorii lucrează la modalități de a combina celulele umane cu cipuri de computer – dar este ceva ce ar trebui să facem cu adevărat? Suntem în anul 2030 și ne aflăm la cea mai mare conferință tehnologică din lume, CES din Las Vegas. Mulţi jurnalişti urmăresc o mare companie de tehnologie care își dezvăluie noul smartphone. Şeful companiei vine pe scenă și anunță Nyooro, care conține cel mai puternic procesor văzut vreodată într-un telefon. Nyooro poate efectua un chintilion de operațiuni pe secundă, ceea ce este de o mie de ori mai rapid decât modelele de smartphone-uri din 2020. De asemenea, este de 10 ori mai eficient din punct de vedere energetic, având o baterie care durează 10 zile. Un jurnalist întreabă: „Ce progres tehnologic a permis un salt atât de uriaș de performanță?” Reprezentantul companiei răspunde: „Am creat un nou cip biologic, folosind neuroni umani cultivați în laborator. Aceste cipuri biologice sunt mai bune decât cipurile de siliciu, deoarece își pot schimba structura internă, adaptându-se la modelul de utilizare al utilizatorului și conducând la câștiguri uriașe în eficiență”. Un alt jurnalist întreabă: „Nu există preocupări etice cu privire la computerele care folosesc materia creierului uman?”

Deși numele și scenariul sunt fictive, aceasta este o întrebare cu care trebuie să ne confruntăm acum. În decembrie 2021, Cortical Labs din Melbourne (Australia) a crescut grupuri de neuroni (celule cerebrale) care au fost încorporate într-un cip de computer. Cipul hibrid rezultat funcționează deoarece atât creierul, cât și neuronii au un limbaj comun: electricitatea.

În computerele cu siliciu, semnalele electrice călătoresc de-a lungul firelor metalice care leagă diferite componente între ele. În creier, neuronii comunică între ei folosind semnale electrice prin sinapse (joncțiuni între celulele nervoase). În sistemul Dishbrain al Cortical Labs, neuronii sunt cultivați pe cipuri de siliciu. Acești neuroni acționează ca firele din sistem, conectând diferite componente. Avantajul major al acestei abordări este că neuronii își pot schimba forma, cresc, se pot replica sau muri ca răspuns la cerințele sistemului.

Dishbrain ar putea învăța să joace jocul Arcade Pong mai repede decât sistemele convenționale de Inteligenţă Artificială. Dezvoltatorii Dishbrain au spus: „Nimic de genul acesta nu a mai existat până acum… Este un mod complet nou de a fi. O fuziune a siliciului și a neuronului”. Cortical Labs consideră că cipurile sale hibride ar putea fi cheia pentru tipurile de raționament complexe pe care computerele și Inteligenţa Artificială de astăzi nu le pot produce. Alte tipuri de computere organice sunt, de asemenea, în stadiile incipiente de dezvoltare.

În timp ce computerele cu siliciu au transformat societatea, ele sunt încă depășite de creierul majorității animalelor. De exemplu, creierul unei pisici conține de 1.000 de ori mai mult stocare de date decât un iPad obișnuit și poate folosi aceste informații de un milion de ori mai repede. Creierul uman, cu trilioanele sale de conexiuni neuronale, este capabil să facă 15 chintilioane de operații pe secundă.

Acest lucru poate fi egalat doar astăzi de supercalculatoare masive care folosesc cantități mari de energie. Creierul uman folosește doar aproximativ 20 de wați de energie, atât cât este nevoie pentru a alimenta un bec. Ar fi nevoie de 34 de centrale alimentate pe cărbune care generează 500 de megawați pe oră pentru a stoca aceeași cantitate de date conținută într-un creier uman în centrele moderne de stocare a datelor.

Companiile nu au nevoie de mostre de țesut cerebral de la donatori, ci pot pur și simplu pot să crească neuronii de care au nevoie în laborator, preluându-le din celulele obișnuite ale pielii, folosind tehnologiile cu celule stem. Oamenii de știință pot transforma celulele din probe de sânge sau din biopsii de piele într-un tip de celulă stem care poate deveni apoi orice tip de celulă din corpul uman.

Cu toate acestea, acest lucru ridică întrebări cu privire la consimțământul donatorului. Oamenii care furnizează mostre de țesut pentru cercetare și dezvoltare tehnologică știu că acestea ar putea fi folosite pentru a face computere neuronale?

Dacă computerele neuronale devin comune, ne vom confrunta cu alte probleme legate de donarea de țesuturi. În cercetarea de la Cortical Labs, s-a descoperit că neuronii umani au învățat mai rapid decât neuronii de la șoareci. Ar putea exista și diferențe de performanță în funcție de neuronii cui sunt utilizați? Ar putea Apple și Google să facă computere super-rapide, folosind neuroni dintre cei mai buni? Ar putea cineva să folosească țesuturi de la genii decedate, cum ar fi Albert Einstein, pentru a face computere neuronale specializate în ediție limitată?

O altă considerație etică cheie pentru computerele neuronale este dacă acestea ar putea dezvolta o formă de conștiință și ar putea experimenta durere. Totuşi, deocamdată nu există dovezi că neuronii respectivi ar avea vreo experiență conștientă, care să implice şi conştientizarea durerii. Ne aflăm în stadiile incipiente ale calculului neuronal și avem timp să ne gândim la aceste probleme.

Sursa (traducerea şi adaptarea proprie): theconversation.com

https://www.lovendal.ro/wp52/o-dumnezeule-unde-s-a-ajuns-celulele-umane-sunt-incorporate-in-cipurile-de-calculator-de-ce-se-face-asta/

/////////////////////////////////////////////

Petre Ţuţea despre RUȘI

“A încercat să-mi explice mie un diplomat rus precum că Moscova îşi trage rădăcinile de la Roma. I-am spus că nu se poate, pentru că toţi romanii ar fi îngheţat de frig la Moscova.

Am fost întotdeauna foarte ostil ruşilor, pentru că şi ei ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomaţi, mi s-a spus că ruşii sînt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: ruşii sînt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică şi care au preluat Bizanţul, considerîndu-se continuatorii strălucirii bizantine.

Ruşii au un fel de umanitate indefinibilă. Am fost la Moscova şi nu pot spune despre ei că sînt individual tirani, deşi au practicat tirania. Pe de altă parte, nu cred să fi întîlnit vreun rus care să fie normal; asta nu mi-o pot explica decît prin faptul că probabil s-au corcit cu tătarii.

Ce-şi închipuie ruşii? C-a fost pus jos Hitler şi ei sînt vaccinaţi? Au intrat într-un teren minat: în spaţiul planetar al intereselor anglo-saxone, al negustorilor ăstora. Dacă eşti în calea unui automobil anglo-saxon, apare războiul. Păi ce-şi închipuie muscalii? Că ăia tolerează să stai în calea lor? Ăia s-au învăţat, anglo-saxonii, să fie stăpînii lumii – şi muscalii zic niet! Ei asta-i… Păi hai să ne batem!

I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau douăzeci şi cinci de chile de lapte pe zi şi apoi se baligă în şiştar.

Ruşii sînt la fel de imperialişti ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta. Ruşii sînt mai perfizi. Cînd te ocupă şi te declari de acord, spun că eşti progresist, iar cînd le rupi fălcile, că eşti fascist şi reacţionar. Ruşii sînt mai abili politic decît germanii. Dovadă că au reuşit să facă din braşoava asta roşie, din ruşinea asta care e bolşevismul, o supraputere mondială, să impună Statelor Unite situarea bolşevismului la rang de supraputere.

Mă întreba un rus cu ani în urmă: Domnule Ţuţea, cum vă explicaţi dumneavoastră că noi, ruşii, întindem mîna Europei şi ea o refuză sistematic? – Foarte simplu, aveţi un cancer mintal, se cheamă cancer ideologic marxist-leninist.

Rusul e contraindicat la cugetare ca sifilisul la sistemul nervos. Am făcut afirmaţia asta, pe care ulterior am retractat-o (ca să nu se creadă că e vorba de toţi ruşii, de marele popor rus), gîndindu-mă la Gorbaciov. Pentru că el spune: Situaţia economică a Uniunii – vasăzică după 70 de ani de marxism-leninism – e catastrofică. Punct. Şi apoi optează pentru leninism! Adică pentru cadavrul din Piaţa Roşie, care a creat dezastrul ăsta…”

PETRE ŢUŢEA

Sursa: MĂRTURISITORII.ro

////////////////////////////////////////////

Mesajul ascuns al greilor lumii transmis lui Zelenski

de

Marius Ghilezan

Vizita greilor europeni, Macron, Draghi, Scholz, etichetată drept “neoficială” la Kiev, este prezentată de media mainstream cu un defazaj total, semn că propaganda încă își turează motoarele. Una au fumat șefii de state și alta au spus. Înarmăm Ucraina, dar îndemnăm la începerea tratativelor de pace. Mai pe șleau, “Zely, fă-te că lupți, noi cheltuim bugetele de apărare, dar renunță dracului la zonele rusești.”

Realitatea e total diferită decât imaginile de PR, cu un Emmanuel Macron care face băi de mulțime la Kiev sau cu un Draghi zâmbind și îmbrățișându-l camaraderește pe Volodimir Zelinski.

Media stipendiată de marii profitori ai războiului nu vede decât o cursă accelerată a înarmării armatei ucrainene. Murmurul păcii nu-și face loc printre solfegiile țipate și însângerate.

Lumea de azi e un univers paralel. În spatele fumului, e o altă realitate.

Două perspective ale aceluiași război

Sunt două unghiuri de vedere diametral opuse. Unul, just, care reflectă starea de fapt, „boierii războiului” fac bani din criză, fără a fi spus pe șleau adevărul, al doilea că diplomația păcii își vede răsăritul. Însă ultima teză nu-și caută lumina.

Cei trei grei europeni, la care s-a lipit moț și Klaus Iohannis, s-au dus la Kiev să-l convingă pe Volodimir Zelenski să renunțe la teritoriile etnice rusești. Exact ce spuneam încă de la începutul războiului: aplicarea soluției Minsk 2, negociată în formatul 4+2, la o ultimă reuniune în Bielorusia, patronată de Angela Merkel, în urmă cu șapte ani. Aceasta prevedea „începerea dialogului privind autoguvernarea locală a regiunilor Donețk și Lugansk, în conformitate cu legea ucraineană, și recunoașterea statutului special de către parlament.”

Marii lideri europeni zic azi ce am spus noi acum trei luni. În plus, Emmanuel Macron a pus bomboana pe coliva Ucrainei, chiar la București: “Rusia este un stat puternic. Nu ne dorim un război cu poporul rus.”

desen de Ștefan Popa Popa’S

Prezent la Kiev, președintele Franței a recunoscut jurnaliștilor că cei trei lideri europeni au venit într-un moment important, pentru a transmite un mesaj de unitate ucrainenilor.  A mărturisit că au vorbit cu Zelenski despre prezent și viitor, avertizând că vor veni vremuri dificile, potrivit Reuters. Dar care viitor? Capitularea sau tratative de pace?

Asta în contradicție cu propaganda de război care asmute populația lumii împotriva Rusiei.

Cablații la sistemul de comandă continuă lupta. Soluția finală? Oh, nu. Generalii nu împărtășesc tactica de luptă cu plutonierii

Recent, un majur din presa românească,  cablat la doctrina înarmării până-n dinți, publica pe pagina sa de twitter, mesajul războinic: “Oct. 1973. Siria și Egipt atacă Israelul, situație cumplită pentru Ierusalim. Nixon își cheamă echipa, întreabă de ce are nevoie Israelul și la final spune: “Double it. Now get the hell out of here and get the job done” (Dublați efectivul! Și acum plecați dracului și faceți-vă treaba!” Textul era însoțit de  fotografia intitulată “podul aerian spre Isreal.” Numai că unul dintre comentatori i-a sesizat agitatorului de sistem (brifat zilnic de unitatea de diversiune a pădurii) că avioanele C-17 nu existau la acea vreme. Într-un final, epoletul de presă a recunoscut greșeala.

Decriptăm ce vor magii să se întâmple. Fiți pe fază!

citește și: Prăpastia dintre fotbalul maghiar și cel românesc

Presa occidentală mustește de astfel de incitări la luptă, asezonate cu imagini contrafăcute. Așa cum am mai spus, niciodată jurnalismul a n-a fost mai crunt folosit de profitorii războiului. Sigur, stipendiile sunt grase.

Acum câteva zile am luat masa cu un ziarist german. Gândea în topica înarmării și a luptei contra Rusiei, fără a cunoaște spiritul poporului rus și consecințele unui posibil război mondial. I-am explicat că știu din psihologie că e mai confortabil să fii în acord cu majoritatea, decât să realizezi că Ucraina e deja înfrântă.

Anthony Blinken anunță că SUA sunt dispuse să ajute Ucraina în tratativele de pace

Nu cunoștea nici conținutul anunțului de ultimă oră al secretarului de stat pe politică externă al SUA, Anthony Blinken, care a promis, potrivit Bloomberg: „vom acorda întregul nostru sprijin procesului de negociere dintre Ucraina și Rusia.” “Să aibă o mână puternică la masa tratativelor!”

În viziunea germanului conformist, doctrina Woodrow Wilson nu mai e valabilă astăzi. El e convins, la fel ca toți zeloții regimentului de luptă prin intermediul media, că “Putin va fi ucis de-ai lui.”

I-am replicat că știu din psihologie cât de confortabil pentru mintea odihnită e “wishful thinking-ul.”

By the way, cum ar fredona trupeții de la “Red Hot Chili Peppers” “sub capota sufletului ei,” emoțiile fac partitura.

Războiul are șozul său. Cine plătește pune și muzica

O singură constantă transpare dinspre Kiev: “Așează-te, camarade Zelinski, la masa tratativelor de pace,” în timp ce noi ne facem că te ajutăm. Desigur, susținem arsenalul de război.  Industriile de armament fac bani, iar asta nu trebuie să transpară public.

În SUA, inflația a atins cote inimaginabile. Cineva trebuie să achite facturile de armament. Mulțimea a dus mereu greul luptelor, fie în tranșee, fie acasă, trimițând bezele războinicilor, ținând pe masă vreo cola și un bol de pop-corn.

Imbecilii au crezut mereu că vocea lor contează. Dați like-uri pe imagini contrafăcute! Încă le mai e foame oligarhilor buni.

„Slavi Ukraini!” se traduce cu “plătiți facturile piperate.”

BBC

Post public britanic

Wesley Clark

„Trioul european, prezent la Kiev, militează pentru o mai multă înarmare a Ucrainei. „Livrările de armament au fost încetinite, pentru că atunci când deții arme grele, ai de-a face cu multă logistică, multă întreținere și suport, suport tehnic, suport din fabrică. E nevoie de o mai bună planificare,” a declarat generalul Wesley Clark, fostul comandat american al NATO.

https://romanialibera.ro/op-ed/mesajul-ascuns-al-greilor-lumii-transmis-lui-zelenski/?utm_source=projectagora&utm_medium=contentdiscovery

//////////////////////////////////////////

Hitler şi alţi mari nazişti doreau să pună mâna pe mari artefacte biblice, Sfântul Graal sau Suliţa Destinului, pentru scopurile lor sinistre

Heinrich Himmler a fost unul din demnitarii de rang înalt al celui de-al Treilea Reich care se preocupa de chestiuni străvechi și enigmatice. În 1935, Himmler a înfiinţat Ahnenerbe, în esență divizia pentru moșteniri din vechime a SS-ului. Principalul scop al Ahnenerbe era efectuarea de cercetări ale artefactelor religioase; totuși, domeniul preocupărilor diviziei se întindea și mai departe, în zone cum ar fi ocultismul, în special din perspectiva de a afla dacă un artefact biblic, ca Sfântul Graal, ar putea fi util în întărirea mașinii de război naziste.

Hitler însuși era obsedat de extrem de fabuloasa „Suliță a Destinului”, cu care ar fi fost împuns trupul lui Iisus la răstignire. Iar motivația acestei obsesii: dobândirea suliței și folosirea misterioaselor ei puteri ca o armă împotriva forțelor Aliaților.

Se pare că Hitler a eșuat mizerabil în această întreprindere și, pe măsură ce conflictul dintre anii 1939 și 1945 se apropia de sfârșit, sulița ar fi ajuns în cele din urmă în mâinile generalului american George Patton. Conform legendei, dacă încerci să folosești sulița în scopuri rele sau dacă pur și simplu o pierzi din neglijență, ești ca și mort – o profeție care s-a împlinit, aparent, atunci când Hitler s-ar fi sinucis în 1945, în vreme ce regimul nazist se prăbușea în jurul lui.

Un alt mare nazist, Otto Rahn, a petrecut o perioadă semnificativă de timp angajat în găsirea Sfântului Graal, care, în conformitate cu învățăturile creștine, era farfuria, platoul sau potirul folosit de Iisus la legendara Cină de Taină. Se spunea că Graal-ul posedă niște puteri uimitoare și devastatoare și de aceea naziștii și-au amplificat eforturile de a-l localiza, pentru a-l folosi ulterior în scopurile lor sinistre.

https://www.secreteleluilovendal.ro/hitler-si-alti-mari-nazisti-doreau-sa-puna-mana-pe-mari-artefacte-biblice-sfantul-graal-sau-sulita-destinului-pentru-scopurile-lor-sinistre/

////////////////////////////////////////////////

Atlantykron: Școala de după școală, din Insula pustie

 

Scris de Adrian Banuta

Academia Atlantykron este o altfel de școală, o altfel de lume, cu o istorie paralelă și interconectată cu istoria Terrei. Un loc magic, mitic, real – de unde astronava de pământ, numită Inelul de Piatră, își va lua cândva zborul.

Academia Atlatykron este o școală de vară care are loc în fiecare an la început de august (anul acesta, între 29 iulie – 5 august), pe o insula de piatră în mijlocul Dunării, în dreptul castrului roman Capidava. Zeci de instructori din întreaga lume dezbat cele mai noi subiecte din știință, cultură, artă, viitorologie cu sute de tineri pasionați de cunoaștere.

Dacă nu ai avut șansa să ajungi acolo, nu poți înțelege fenomenul. Așa cum lumea spiritelor se deschide doar după miezul nopții, în nopțile de Sânzene, Academia se deschide doar celor aleși și doar vara, pentru câteva zile pe an. De altfel însăși Insula se afla scufundată în albia fluviului și se ridica în fiecare an pentru a-și primi călătorii. Cert este că toți care au fost pe Insulă (și au fost până acum peste 12.000 de oameni !) spun că Atlantykron le-a marcat viața.

Academia de vara Atlantykron gazduieste anual in jur de 400 de participanti

Academia Atlantykron a apărut pentru că o mână de oameni au crezut că pot proiecta viitorul, în mijlocul naturii. Și ne-au convins că școala nu are nevoie de ziduri, ci de profesori cărora le poți încredința visele tale. Așa că pe Insulă găsești profesori pentru orice curs ai vrea să faci: de la yoga la fizică, de la literatură SF la astronomie, de la neuroștiință la pictură, de la robotică la astrofizică.

 

Cere și ți se va da. Bate și ți se va deschide

 

Vă spuneam că există o istorie paralelă și timpul curge altfel la Capidava: 20 ani de la cursul lui David Anderson despre vremurile exponențiale, 15 ani de la prima teleconferință cu NASA, 10 ani de la retestarea reflexelor cosmonautului Dumitru Prunariu… Informațiile nu au relevanță pentru CeiDinAfaraInsulei, dar trezesc rezonanțe spectaculoase în CeiDePeInsula. Ochii le strălucesc, zâmbetele își răspund, creierele par să comunice direct: daaa, îți amintești că…. vine imediat feedback-ul la referința făcută. Serios??? Chiar ați vorbit cu inginerul care a coordonat coborârea roverului Curiosity pe Marte? Imi doresc să fi fost și eu atunci, din păcate eram prea mică.

Evident, există multe istorii subiective ale Atlantykronului. Nu toți trăim aceleași lucruri pe insulă, pentru că sunt 30-40 de ateliere în paralel și fiecare merge acolo unde are chemare. Și asta este un lucru greu de înțeles pentru CeiDinAfaraInsulei.

Serile pe Atlantykron

Și totuși, de ce venim în fiecare an pe Atlantykron? De ce ne-am adus și copiii pe insulă, de ce o organizăm de 33 ani, de ce ne invităm prietenii din țară și din străinătate să vină să predea tinerilor de 14 și 20 de ani? Profesorul Florin Munteanu spune că de fapt suntem niște grădinari care plantăm semințe pentru o altfel de lume, mai înțeleaptă și mai bună. Alții spun că am găsit o modalitate de învățare accelerată și de reconectare cu natura. Oricare ar fi răspunsul, grăbiți-vă să vă înscrieți la Atlantykron 2022: sunt o mulțime de ateliere și doar 400 de locuri!

Conferinte si cursuri in iarba

Poți să fii la curent cu toate cursurile și noutățile legate de tabără aici:

https://www.facebook.com/events/1103528653850087?acontext=%7B%22event_action_history%22%3A[%7B%22surface%22%3A%22page%22%7D]%7D

Atlantykron 2022 este organizată de Asociația ATLANTYKRON, în parteneriat cu Știință & Tehnică și alte cluburi și organizații non-guvernamentale.

Atlantykron: Școala de după școală, din Insula pustie

//////////////////////////////////////////

///////////////////////////////////////////

/////////////////////////////////////////////

Practicarea evlaviei – Jerry Bridges; Evlavia acasă, de  W. J. Hocking; Întrebări și răspunsuri; A lega şi a dezlega, de Christian Briem; 1Timotei – studii; INCREDEREA IN DUMNEZEU. CHIAR SI CAND VIATA ADUCE SUFERINTA – JERRY BRIDGES-De ce este mai usor sa-L asculti pe Dumnezeu decat sa ai incredere in El? PIATRA DIN CAPUL UNGHIULUI; Sa nu traiti cum traiesc paganii; …Cartea Vieţii; Adevaratele cauze ale bolilor: pacatele individuale din viata asta sau din vietile anterioare, pacatele parintilor si bunicilor, precum si karma de neam; Care este cartea vieții? Şters din cartea vieţii, de Christian Briem; Ce spune Biblia despre Cartea Vieții? Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (1) A fost şters de pe pământul celor vii-Suferinţele Domnului; A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor? Medicii americani au demonstrat puterea rugaciunii in vindecarea trupului; Nu neglijati imbracamintea interioara-zdrentuita de satan…Puterea nebanuita a hainelor pe care le purtam asupra fiintei noastre; Când s-a rupt perdeaua …Matei 27.51,52, de Walter Thomas Turpin;

 

A doua promisiune extraordinară: Nu vei fi vătămat de cea de-a doua moarte- Cea de-a doua dintr-o serie de răsplăți veșnice; Vrei să fii umplut cu Împărăția Cerului? VIAŢA DE DUPĂ MOARTE; De ce Locuința Morților va fi aruncată în lacul de foc; Despre puterea limitată a Diavolului & extratereștri; Uriașii nefilimi și refaimi respectiv potopul lui Noe; Nimrod (Ghilgameș) și Turnul Babel; Despre Anticrist, acel om al fărădelegii; RADE HARB DE OALA SPARTA… V-a cerut satana ca să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31); MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I; EVANGHELIA COMPLETĂ, scris de :   Zac Poonen; Ne-a dăruit TOT; Credinta este bazata pe cunostinta; Dumnezeu vrea sa fii vindecat!(DAR TU- DE CE NU VREI?!) Interviu cu Randy Clark la „It’s supernatural”; O cheie spre miracole; Razboi spiritual; Prietenia cu Dumnezeu; Satan şi iazul de foc- Apocalipsa 19.20; 20.10- Frederick Charles Jennings; Eşti tu gata, dacă Domnul ar veni astăzi? Apocalipsa 19.7,8- Jack Atkins…

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Eşti tu gata, dacă Domnul ar veni astăzi?

Apocalipsa 19.7,8

Jack Atkins

© SoundWords, Online începând de la: 09.08.2019, Actualizat

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.7,8

Apocalipsa 19.7,8: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.

Cuprins

Introducere

Făcut potrivit

A fi practic potrivit

Haina de in subţire

Candele pregătite

Rebeca ca simbol al Bisericii (Adunării)

Introducere

Domnul vine! Şi El vine, aşa cum credem noi, foarte curând (Apocalipsa 3.11). Aceasta pare să fie pretutindeni convingerea fermă a creştinilor spirituali. A trecut aproape un secol[1] de când în creştinătate a răsunat strigătul: „Iată, Mirele”. Începând de atunci semnele s-a înmulţit ca număr şi importanţă. Acum ele sunt foarte numeroase. Deja lumea simte demult că ceva trebuie să aibă loc. Biserica (Adunarea) nu are nevoie de semne, însă ele apar şi sunt ca nişte semnale luminoase şi atenţionează pe toţi care au ochi să vadă, că s-a apropiat ora arătării revenirii vizibile a lui Hristos. Dacă răpirea sfinţilor precede revenirea vizibilă a lui Hristos în putere şi glorie mare, atunci semnele apropierii ultimului eveniment trebuie să fie şi semnele apropierii ceasului răpirii, conform cu 1 Tesaloniceni 4.

Făcut potrivit

Deoarece venirea Lui este aşa de apropiată, se pune cu mare urgenţă întrebarea: „Suntem noi gata?”

Într-un anumit sens este aşa pentru fiecare credincios adevărat, căci noi citim: „Mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină” (Coloseni 1.12). Da, ca „spălaţi, sfinţiţi şi îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru” fiecare sfânt este pregătit pentru răpire în glorie, şi în această privinţă niciodată el nu va fi făcut mai potrivit, căci aceasta este o chestiune cu totul a harului divin. Nici o lucrare, pe care noi am putea-o face, nu are vreo însemnătate în privinţa aceasta. Dreptul nostru la glorie constă numai în sângele lui Hristos şi în nimic altceva.

A fi practic potrivit

Există însă şi o altă latură. Dacă citim corect Scriptura, găsim că există şi o vrednicie practică, o pregătire a inimii şi o îndreptare a drumurilor, pe care le arată mai multe pasaje. Citim de exemplu, printre altele: „Nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19.7). Această pregătire, ca toate celelalte, este rodul harului, bazat pe marea lucrare de la Golgota, dar deoarece este o pregătire practică are ca premisă o lucrare în care este necesară conlucrarea noastră. Căci ia seama la cuvântul: „s-a pregătit”. Aceasta este ceea ce vrem să accentuăm, o chestiune serioasă şi urgentă de cea mai mare importanţă pentru fiecare creştin născut din nou.

Să privim mai îndeaproape ce include în sine acest „s-a pregătit” şi cum are loc această pregătire. Înainte de toate este o pregătire a inimii şi a sentimentelor. Cunoaşterea profetică a Cuvântului este bună şi chiar necesară. De asemenea şi diferenţierea adevărului referitor la administrarea timpului este esenţial pentru înţelegerea corectă a lucrurilor credinţei. Însă Domnul se uită în primul rând la dragostea şi dorinţa după El. Nimic nu poate înlocui lipsa acestora. Dar dacă este prezentă dragostea, atunci cu siguranţă aceasta se arată într-o aşteptare cu bucurie a revenirii Sale (1 Tesaloniceni 1.9,10), într-o străduinţă în a-I sluji, şi în aceea că avem un simţământ pentru ceea ce este cu adevărat important pentru El.

Este deci bine să ne punem din inimă şi sincer întrebarea: Este ceva între inimile noastre şi El? Sunt lucruri ascunse în sufletele noastre? Am planificat noi lucruri care fac ca gândul la venirea Sa să fie amânat în inimile noastre? Suntem noi încurcaţi în afaceri, de care cu plăcere dorim să fim eliberaţi dacă am şti că El ar reveni mâine? Suntem noi legaţi cu anumite străduinţe, cu prietenii neplăcute sau cu lucruri care ne-ar face să ne ruşinăm la venirea Lui? El să ne dea har să fim bine pregătiţi în privinţa aceasta şi, dacă este necesar, în prezenţa Lui să fim curaţi, pentru ca noi să trăim în dragoste de El cu inimi care nu ne condamnă şi să ne ostenim cu râvnă să-I fim plăcuţi, şi să aşteptăm cu bucurie Împărăţia şi gloria Lui. Aceasta înseamnă, spus pe scurt, să fim pregătiţi în privinţa sentimentului nostru.

Haina de in subţire

Însă aceasta nu este totul. Citim cu privire la soţia Mielului: „Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.” (Apocalipsa 19.8). „Inul subţire” aminteşte de Cortul întâlnirii, unde a ocupat un loc bătător la ochi şi se referea la Hristos şi prezenta curăţia Lui desăvârşită şi nepătată ca „Cel drept”. Cât de mult iubeşte El dreptatea şi urăşte fărădelegea. Însă aici în cartea Apocalipsa vedem că ceea ce era adevărat fără îngrădire cu privire la El, a devenit adevărat în ceea ce priveşte starea pentru aceia care vor fi veşnic alături de El. Haina, pe care ei o vor purta atunci, se pregăteşte acum. Orice acţiune dreaptă, făcută pe pământ de cei sfinţi, adaugă ceva la ţesătură şi la frumuseţea ei. Se spune: „Soţia Lui s-a pregătit”, şi în Psalmul 45.14 se spune: „Ea va fi adusă Împăratului în veşminte brodate”. Hainele sunt acele lucruri cu care noi apărem înaintea altora. Simbolic ele vorbesc despre umblarea noastră şi de drumurile noastre. Domnul doreşte să fim într-o activitate care arată că noi suntem gata şi cu privire la comportarea noastră.

Însă comportarea, umblarea şi drumurile sunt ceva exterior şi mărturisesc despre ceea ce noi suntem lăuntric. De aceea o stare lăuntrică potrivită este la fel de necesară ca şi una exterioară, sfinţenia la fel de mult ca şi dreptatea. De aceea citim: „Oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3). „Fără sfinţenie nimeni nu va vedea pe Domnul”, aceasta este o necesitate absolut necesară, şi totuşi, potrivit gloriei harului lui Dumnezeu noi vom fi ca El, căci „Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3.3). Perspectiva aceasta – şi cât de mare este acest „nu s-a arătat încă ce vom fi” – este o speranţă care ascunde în sine o putere minunată de transformare şi are efect curăţitor. Este cu adevărat o speranţă binecuvântată, dar şi una curăţitoare. Noi trebuie să fim pregătiţi şi din punct de vedere al caracterului, şi dacă medităm la această speranţă şi îi oferim loc să ne influenţeze, atunci aceasta va realiza acea curăţie personală, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.

Candele pregătite

Dorim apoi să ne ocupăm cu un alt gând referitor la a fi pregătit, care este necesar cu privire la revenirea Domnului. El este cuprins în parabola cu cele zece fecioare din evanghelia după Matei 25. Este adevărat că această parabolă vorbeşte despre Împărăţia cerurilor şi nu despre Biserică (Adunare) şi că fecioarele nu simbolizează Biserica. Însă pe de altă parte cele zece fecioare prezintă o relaţie, în care sunt aduşi aceia care aparţin Bisericii. Din acest motiv această parabolă are să ne spună şi nouă ceva. Citim: „Atunci toate fecioarele acelea s-au ridicat şi şi-au pregătit candelele.” Fecioarele chibzuite aveau candele, aveau untdelemn, era lumină, dar lumina a ajuns difuză, deoarece fitilul nu era în ordine. Are puţină valoare să aduci fitilul în ordine, dacă nu este untdelemn, şi invers, dacă untdelemnul este prezent trebuie şi fitilul să fie în ordine, dacă lumina trebuie să strălucească. Lumina vorbeşte despre mărturie. Noi suntem puşi ca lumină, ca să luminăm în această lume întunecată, „prezentând Cuvântul vieţii”. Facem noi aceasta? Dacă nu facem, nu este atunci în zadar toată cunoştinţa noastră despre venirea Domnului? Căci numai atunci când ne comportăm corespunzător acestui adevăr este prezentă acea putere, cum nu este alta asemenea ei, ca să influenţăm poporul lui Dumnezeu cu privire la Evanghelie.

Aşa cum citim în Apocalipsa 22.17, mireasa în armonie cu Duhul strigă: „Vino!” Însă apoi ea priveşte şi la necazul din lume şi strigă: „Cine însetează, să vină!” Acesta este ultimul strigăt al Evangheliei în Scriptură, şi locul unde se află este deosebit de impresionant. Fie ca noi toţi, individual sau în părtăşie, să avem har să dăm la o parte tot ce împiedică strălucirea luminii, ca să fim o mărturie permanentă despre Hristosul care va veni, care a rezolvat toate nevoile noastre şi care este suficient de mare şi de milos ca să rezolve nevoile lumii. Să luăm seama, ca să audă de venirea Lui şi cei din jurul nostru. Numai Dumnezeu ştie cât de mulţi dintre ei se vor trezi în ultimul ceas prin mărturia acestui adevăr. În felul acesta vom fi pregătiţi cu privire la mărturie, şi când Îl vom vedem, inimile noastre nu ne vor condamna.

Rebeca ca simbol al Bisericii (Adunării)

În final vrem să facem o aluzie frumoasă, pe care ne-o dă relatarea despre Rebeca. Chiar dacă nu este exact simbolic, totuşi istoria ei este un indiciu frumos referitor la Biserică, care este călăuzită prin pustie de către slujitorul credincios, ca s-o aducă împreună cu fiul preaiubit al tatălui. Pentru ea a sosit momentul când lunga călătorie s-a sfârşit şi de departe a văzut pe acela a cărui mireasă va fi în curând. Citim acolo că ea s-a coborât de pe cămilă şi şi-a luat voalul ca să se învelească. Dacă privim peste acest obicei oriental, nu vedem noi în aceasta castitatea adevăratei dragoste din zilele noastre? Vedem în jurul nostru aşa de multe biserici false laodiceene, care în delirul mare al bogăţiei lor aparente se laudă şi în autoînşelarea lor şi lipsa lor de ruşine dau pradă lumi lucrurile lor sfinte. Este o mare mângâiere să şti că adevărata Biserică, Adunarea lui Dumnezeu, care în curând va fi răpită, devine tot mai mult conştientă de revenirea apropiată a Mirelui ei. Inima ei bate mai tare, ea are dorinţa să fie o însoţitoare potrivită Lui, ea se pregăteşte, se îmbracă.

Fie ca noi să avem parte de har, ca în concordanţă cu aceasta să învăluim în moartea Sa eul nostru, tot ce ne oferă prestigiu ca oameni în carne. Şi dacă Domnul nostru va veni, fie ca noi să fim pregătiţi având sentimentul dragostei şi adorării. Să facă Domnul ca inimile alor Săi de pretutindeni să fie profund mişcate de venirea Sa şi să se pregătească, ca astfel să fie gata pentru El în ceea ce priveşte simţămintele, comportarea, curăţia, mărturia şi sensibilitatea. Totul, repetăm aceasta, este prin har, însă acest har, care ne dă un drept desăvârşit şi în mod desăvârşit poartă grijă, lucrează în noi, aşa că prin Duhul Sfânt se arată o pregătire practică şi o stare corespunzătoare pentru locul pregătit dinainte pentru noi, care este al nostru deoarece facem parte din aceia pe care El îi numeşte „Biserica Mea”. Fie ca noi să fim un popor pregătit pentru Domnul.

Tradus de la: Bist du bereit wenn der Herr heute käme?

Titlul original: „Sind wir bereit?“

din Der Dienst des Wortes, anul 8, 1930, pag. 54–60

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/esti-tu-gata-daca-domnul-ar-veni-astazi-a11907.html

///////////////////////////////////////////

Satan şi iazul de foc

Apocalipsa 19.20; 20.10

Frederick Charles Jennings

© SoundWords, Online începând de la: 22.09.2018, Actualizat

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.20; 20.10

Apocalipsa 19.20: Şi fiara a fost prinsă; şi împreună cu ea era prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.

Apocalipsa 20.10: Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.

Vrem să ne ocupăm cu expresia producătoare de groază „iazul de foc”, în măsura în care I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să ne relateze despre ea în Cuvântul Său sfânt.

Expresia „iazul de foc” se întâlneşte numai în cartea Apocalipsa, şi anume în total de şase ori în ultima parte a cărţii. Primii care vor fi aruncaţi în iazul de foc sunt »fiara şi prorocul mincinos« (Apocalipsa 19.20). Fără să treacă prin moartea trupului, ei vor fi daţi de vii chinurilor iazului de foc. Relatările Scripturii nu lasă nici un loc pentru posibilitatea ca cei doi condamnaţi să fie nimiciţi prin foc; căci după domnia de o mie de ani a lui Mesia îi găsim încă în iazul de foc, şi anume în starea de deplină conştienţă; »Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor« (Apocalipsa 20.10). Deci focul nu are caracterul de mistuire, de distrugere, aşa cum îl cunoaştem de la focul natural. Este într-adevăr vorba de focul natural?

Mai întâi trebuie să ne fie clar, că toate, care ne înconjoară în această creaţie, nu a fost create pur şi simplu ca noi să le putem percepe prin organele noastre de simţ. Lucrurile vizibile constituie oarecum numai curtea din faţă. Ca să înţelegem sensul lor profund trebuie să intrăm în Locul preasfânt. Lumina dumnezeiască ne poate învăţa. Întreaga creaţie, începând cu soarele, luna şi stelele până la cele mai mici animale târâtoare, constituie pentru noi o carte plină de taine. Totul din creaţia lui Dumnezeu depune mărturie despre adevăruri spirituale, veşnice. Domnul în timpul vieţii Lui pe pământ ne-a învăţat unele lecţii preţioase din această carte a creaţiei.

Astfel nu ar fi imposibil să se presupună că focul natural a fost creat, deoarece numai în felul acesta s-a putut transmite înţelegerii noastre ceva din lumea invizibilă. Biblia foloseşte noţiuni pământeşti în informaţiile care ni le dă despre lucrurile cereşti, veşnice.

Afirmaţia Domnului, că focul iadului a fost pregătit »diavolului şi îngerilor lui« (Matei 25.41) conţine cel puţin două adevăruri importante. În primul rând nu a fost nicidecum intenţia iniţială a lui Dumnezeu să facă pe oameni să aibă parte de focul iadului. După aceea din acest loc devine clar, că nu este vorba de focul pe care Dumnezeu l-a pus în slujba omului. Focul judecăţii este „pregătit” categoric pentru duhurile căzute; el îşi exercită efectul nu asupra materiei, ci asupra duhului.

În Vechiul Testament găsim tablouri şi simboluri asemănătoare, cu scopul de a ne transmite adevăruri invizibile şi veşnice. Astfel iadul este denumit în ebraică „gheena”, tradus textual „Valea Hinomului”. Acesta era locul din afara Ierusalimului, unde se ardeau gunoaiele cetăţii. În evanghelia după Marcu 9.43 şi versetele următoare, unde Domnul foloseşte cuvântul gheenă (iad), evident El se referă la Isaia 66.24, când vorbeşte despre viermele care nu moare şi despre focul, care nu se stinge: »Şi vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi un dezgust pentru orice făptură.« Cadavrele, viermele şi focul se pot înţelege în primul rând pe deplin textual şi material. Însă cadavrul arată simbolic spre »moartea a doua«; viermele arată spre conştiinţa fiecărui condamnat în parte, care roade, acuză, care niciodată nu poate fi adusă la tăcere; focul arată spre suferirea veşnică a mâniei lui Dumnezeu, un foc care nu poate fi stins prin nimic. Mânia lui Dumnezeu este totdeauna comparată cu focul; citim despre aprinderea mâniei Sale, despre mânia Lui aprinsă şi despre efectul ei mistuitor (compară de exemplu cu Evrei 12.29).

În focul iazului de foc vedem un tablou al mâniei îngrozitoare a lui Dumnezeu, care potrivit planului de mântuire al lui Dumnezeu niciodată nu ar fi trebuit să lovească pe om. Această mânie a lui Dumnezeu a lovit pe Fiul Său preaiubit pe cruce în judecată în timpul acelor trei ore de întuneric. Focul literalmente, prin care era mistuită jertfa pentru păcat în Vechiul Testament, şi-a găsit acolo contraimaginea în judecata mistuitoare, pe care Dumnezeu a executat-o asupra Fiului Său. Nimeni dintre noi nu va tăgădui, că Domnul nostru preaslăvit a gustat pe cruce judecata şi moartea, pe care noi ca păcătoşi am meritat-o (Evrei 9.27). Însă Domnul în acele ore ale judecăţii nu a fost supus focului în sensul lui literar. Deoarece această judecată ar fi fost partea noastră, putem deduce logic că şi judecata noastră ar fi constat în mânia lui Dumnezeu şi nu în foc, în sensul propriu-zis al cuvântului.

De ce denumirea de »iaz«? Ea arată spre o îngrădire, o delimitare. Să ne gândim la Marea Moartă (de fapt un lac); ea ne oferă un exemplu bun. Ea nu are scurgere! »Râul morţii« (Iordanul) se varsă permanent în acest lac, dar nu există nici o scurgere. În felul acesta răul este îngrădit veşnic în iazul de foc, limitat pe toate părţile prin puterea Aceluia care a spus odată: »Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale« (Iov 38.11). Acolo nu este nici un scaun de domnie, căci stăpânirea diavolului s-a sfârşit. El, cel care a căzut de la mare înălţime, se adânceşte mai profund decât toate celelalte creaturi în ocara şi chinul iazului de foc.

Este o realitate faptul că Dumnezeu niciodată nu va restabili starea de odinioară, care a fost stricată prin păcat. El face totdeauna ceva mai bun. Înainte să se găsească răul în satan, creaţia se afla într-o stare caracterizată de Dumnezeu ca »foarte bună«. În starea veşnică este cel puţin într-un loc prezent răul – în iazul de foc; acolo este »plânsul şi scrâşnirea dinţilor« şi acolo se află fiara, prorocul mincinos, satan cu îngerii lui şi în curând şi toţi aceia »care nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii«. Se poate aceasta numi o îmbunătăţire faţă de starea primară a creaţiei, aşa cum a ieşit ea din mâna Creatorului? Nu ar fi mai bine o înlăturare totală a iazului de foc, a acelui bazin de acumulare a tuturor necurăţiilor, aşa cum este prezentat simbolic în „Tofet” în Valea Hinom? Deci, chiar numai faptul că Dumnezeu nu înlătură acest loc al pedepsei, este pentru credinţa copilărească o dovadă suficientă, că nu ar fi mai bine să fie înlăturat; căci El totdeauna a făcut ce este bine. Distrugerea totală a oricărui rău ar diminua glorificarea lui Dumnezeu (compară cu Psalmul 76.10). Este permanent felul Lui ca »din cel ce mănâncă să scoată ce se mănâncă« şi »din cel tare dulceaţă« (Judecători 14.14).

Iazul de foc completează într-o oarecare măsură scena fericirii universale, veşnice. Pe de o parte el arată spre Fiinţa dumnezeiască, care în starea de fericire veşnică nu şi-ar mai găsi expresia. Toate vestesc bunătatea lui Dumnezeu; iazul de foc însă vorbeşte despre severitatea Lui, şi aceasta este tot spre glorificarea Sa (Romani 11.22). În timpul stării lipsite de păcat a primei creaţii a rămas deschisă întrebarea, cum va acţiona Dumnezeu dacă va fi împotrivire faţă de voia Sa şi răul va pătrunde. Îl vor birui sau El nu va putea face altceva, decât să nimicească întreaga creaţie? Căderea în păcat a intervenit şi ea a trebuit să slujească la revelarea lui Dumnezeu în desăvârşirea felului Lui de a acţiona. El iubea. El iubea lumea aşa de mult, că a dat pe singurul Său Fiu la moarte. El a găsit drumul să păstreze legătura cu creaţia Lui decăzută, fără să lezeze sfinţenia Sa. După ce s-au încheiat toate socotelile, a răsunat cântarea de laudă, care în creaţia de la început niciodată nu s-a auzit – »cântarea nouă« a păcătoşilor, care au fost salvaţi prin moartea Fiului Său; şi aceasta este fără îndoială »mult mai bună«.

Astfel crearea şi existenţa lui lucifer, »luceafărul strălucitor de dimineaţă«, care acum este diavolul, satan, balaurul, şarpele cel vechi, Beelzebub, Apolion, leviatan, Abadon – existenţa lui (ca şi a lui faraon, care era un tablou al lui) este îndreptăţită prin aceea, că el rămâne o mărturie veşnică pentru puterea, sfinţenia şi asprimea lui Dumnezeu. Şi genunchii lui se vor pleca, şi limba lui ca contribui la mărturisirea universală, că Isus Hristos este Domnul, spre glorificarea lui Dumnezeu, Tatăl. Totul va justifica căile Lui din veşnicie în veşnicie. Acum însă vedem încă »printr-o oglindă, neclar« (1 Corinteni 13).

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că »fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu« (Romani 14.12). Însă această dare de socoteală nu are loc pe parcursul vieţii noastre pe pământ. Cu privire la inegalităţile şi nedreptăţile, care aici pe pământ niciodată nu s-au egalizat pe deplin sau corectat, a trebuit deja cel mai înţelept dintre fiii oamenilor să spună: »Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni drepţi cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele; şi sunt răi cărora le merge ca şi celor drepţi, care fac fapte bune« (Eclesiastul 8.14). Deja moartea pare să fie »nedreaptă«, căci cel drept şi cel păcătos sunt »deopotrivă« prada ei (Eclesiastul 9.2-3).

Nu, aici pe pământ nu vedem nici o egalizare, nici un semn al unei domnii morale desăvârşite în soarta oamenilor. Această realitate a pregătit pe parcursul mileniilor bătăi de cap în mod deosebit acelora care în derularea evenimentelor acestui timp au fost conştienţi de existenţa unui Creator şi Dumnezeu atotputernic şi bun. Ei au ajuns la concluzia – făcând abstracţie totală de o revelare – că semănăturii omului din timpul acesta trebuie să-i urmeze o recoltă pe un alt nivel la un alt moment. »Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, … dar să şti că pentru toate acestea Dumnezeu te va chema la judecată« (Eclesiastul 11.9). Dar fără o revelare dumnezeiască specială noi nu mai putem spune că »Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău.« (Eclesiastul 12.14). În timpul Vechiului Testament toată omenirea – în măsura în care ea nu se afla în starea de adormire morală sau de moarte – aştepta pe Unul şi Singurul  care putea să aducă »viaţa şi neputrezirea la lumină«; mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta, că le-a adus la lumină. Noi trebuie să ne îndreptăm spre Noul Testament pentru a găsi un verset ca bază pentru cercetările noastre în continuare, ca acesta: »Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăciunea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.« (Galateni 6.7-8).

Dar dacă orice sămânţă semănată aici, orice cuvânt conduce la o recoltă viitoare, atunci soarta veşnică a fiecăruia ar trebui să fie foarte diferită. Căci nimeni nu a semănat numai binele, aşa după cum nimeni nu a semănat numai răul. Şi cum se împacă atunci aceasta cu starea fericirii depline pentru unii şi pedeapsa generală, veşnică în iazul de foc pentru alţii? De aceea noi trebuie să căutăm în Scriptură după un etalon care diferenţiază, care este mai mult decât marea despărţire „fericire-condamnare”; şi acesta îl găsim scris în Scriptură ca principiu important. Dumnezeu nu numai ia cunoştinţă de faptele omului (principiul: semănat şi recoltă), ci şi de ceea ce el este înlăuntrul fiinţei lui. Epistola către Romani se preocupă până la capitolul 5 versetul 11 cu ceea ce am făcut eu, cu fărădelegile mele. După aceea ea se îndreaptă spre rădăcina din care iese păcatul, deci spre starea mea păcătoasă, spre ceea ce eu sunt. Ca să rezolve fărădelegile noastre în chip dumnezeiesc, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre; ca să rezolve problema păcatului care locuieşte înlăuntrul meu, El a fost făcut păcat ( 2 Corinteni 5.21).

Scriptura cunoaşte întrucâtva numai doi oameni diferiţi, pe „primul Adam” şi pe „ultimul Adam”, pe „primul om” şi pe „Omul al doilea”. Natura celui dintâi se arată prin dragostea faţă de păcat, în ura şi duşmănia faţă de Dumnezeu, »căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate« (Romani 8.7). Felul de gândire al celui de-al doilea este exact opusul şi constă din orice bunătate şi părtăşie cu Dumnezeu; »nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 3.9). Vedem aici o linie de despărţire clară. Aceşti doi oameni nu pot petrece veşnicia împreună; unul ar fi ne la locul lui în cer aşa cum ar fi celălalt în iad. Despărţirea lor este pentru Dumnezeu, care »nu este un Dumnezeu al neorânduielii«, o necesitate morală absolută.

În cartea Levitic ne este prezentat leprosul (Leviticul 13). El este tabloul »omului în carne«. Exteriorul lui dă mărturie despre starea lui de necurăţie, cu toate că el s-ar putea să nu fi făcut nimic condamnabil. Era misiunea preotului care făcea cercetarea să dea o sentinţă despre starea lui (nu despre faptele lui). Dacă era găsit că nu este curat, atunci locul lui era în afara taberei. Acolo el nu primea o pedeapsă, ca de exemplu sub forma de bătaie sau ucidere cu pietre; nu, el era acolo nu din cauza unor delicte, ci din cauza stării lui. Prezenţa lui în tabără, în al cărei mijloc locuia Dumnezeu, era incompatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu.

Cu siguranţă în aceasta putem vedea un tablou al acelei zile în care »cortul lui Dumnezeu este cu oamenii«; şi »El va locui cu ei« (Apocalipsa 21.3). Şi atunci tot ce este necurat va trebui în mod necesar îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu – nu numai în afara taberei, ci să fie exclus de la fericirea veşnică. Căci numai posedarea vieţii dumnezeieşti de la »al doilea Adam« va face pe om capabil să locuiască la Dumnezeul cel viu; dacă această viaţă lipseşte, atunci »moartea a doua« este soarta lui irevocabilă.

Deoarece viaţa dumnezeiască se poate obţine numai prin Hristos şi în Hristos, linia de despărţire clară, pregnantă între oameni decurge potrivit atitudinii lor şi relaţiei lor faţă de Fiul lui Dumnezeu, faţă de Domnul Isus Hristos: »Cine are pe Fiul are viaţa«; »el nu vine la judecată ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5). Nimeni care posedă pe Hristos, şi prin aceasta viaţa veşnică, nu va gusta »moartea a doua«; pe de altă parte nimeni, care părăseşte scena pământului acesta într-o stare moartă spiritual, nu va putea avea intrare în sfera luminii în prezenţa lui Dumnezeu.

Deci destinaţia veşnică a oamenilor se stabileşte în primul rând prin ceea ce sunt ei, nu prin ceea ce au făcut ei. Dar desigur ambele principii ale judecăţii dumnezeieşti nu se pot contrazice. Dacă un om are în Hristos viaţa dumnezeiască, atunci natura dumnezeiască se va revela la el prin dezvoltarea luminii şi dragostei (1 Ioan 3.7; 4.7,8).

Prin preocuparea noastră cu această temă încă nu am înlăturat toate greutăţile. Căci nu chiar şi credincioşii seamănă »în firea lor«? Nu găsim noi la Petru şi la Ioan cedarea ocazională faţă de fire, şi nu a trebuit preaiubitul nostru apostol Pavel cu regret să primească înapoi ce a strigat înaintea sinedriului: »Dumnezeu te va bate, perete văruit!«? Dacă aceasta s-a putut petrece chiar apostolilor, unde să rămânem noi cu deraierile noastre? Dacă noi trebuie să »culegem stricăciunea« pentru tot ce semănăm în firea noastră păcătoasă (Galateni 6.8), unde rămâne atunci fericirea netulburată a veşniciei?

Cuvântul lui Dumnezeu ne dă şi în privinţa aceasta informaţii clare. Şi cei născuţi din Dumnezeu trebuie mai întâi să fie descoperiţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (potrivit cu locul din Scriptură din 2 Corinteni 5.10), înainte ca ei să poată fi arătaţi împreună cu Hristos în slavă (Coloseni 3.4). În acea lumină dumnezeiască, sfântă, pătrunzătoare se va clarifica, că credincioşii sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Ei vor revela faptele care au fost făcute prin natura dumnezeiască. Fiecare credincios va trebui înaintea scaunului de judecată în mod necesar să prezinte aceste două însuşiri ale naşterii din nou: mărturisirea păcatelor lui şi judecata de sine. Ochiul Marelui Preot, pe baza acestor însuşiri, va declara pe credincios liber de orice bănuială  de „lepră” şi îl va putea declara ca fiind curat (Leviticul 13.37). Toate faptele din viaţa dinainte de întoarcerea la Dumnezeu şi – din păcate – multele din timpul de după întoarcerea la Dumnezeu vor fi recunoscute ca »fapte moarte« şi vor arde. Desigur unora le va merge conform cuvântului Scripturii: »Dar dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc« (1 Corinteni 3,15).

»Va secera din firea păcătoasă stricăciunea« nu este acelaşi lucru cu pedeapsa veşnică în iazul de foc. Este însă clar, că acela care în viaţa lui a semănat spini şi pălămidă, va culege neapărat spini şi pălămidă. Fără discuţii el va suferi pierdere, nu este nici o îndoială în privinţa aceasta.

Deci cele două mari linii călăuzitoare ale pedepsei dumnezeieşti, respectiv ale răsplătiri nu se contrazic nicidecum una cu alta. Căci există nu numai linia de despărţire categorică: aici viaţă – dincolo moarte (despărţire de Dumnezeu). Mai mult chiar, atât în soarta unora cât şi a celorlalţi vor fi o mulţime de diferenţe şi trepte; ele vor corespunde umblării fiecăruia în viaţă, aşa cum recolta corespunde semănăturii.

Să ne îndreptăm spre un cuvânt al Domnului Isus, care se referă nemijlocit la tema noastră: »Robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc şi n-a făcut voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; cui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult.« (Luca 12.47-48). Prin aceasta pedeapsa va fi corespunzătoare luminii spirituale, pe care a primit-o fiecare în parte. Aici Domnul Se referă la Deuteronomul 25.1-3. La o ceartă dintre oameni, cel vinovat putea fi pedepsit cu până la patruzeci de lovituri. Cât de frumos este să vedem grija lui Dumnezeu chiar şi pentru cel vinovat: »… ca nu cumva, dându-i mai multe lovituri decât atât, fratele tău să fie înjosit înaintea ta.« Avem voie să deducem din aceasta, că Dumnezeu nu rânduieşte o pedeapsă nelimitată pentru o vină limitată? Dar cum se poate aduce la unison realitatea unei pedepse limitate cu o judecată care durează veşnic? Răspunsul este simplu. În cadrul unei veşnicii nelimitate în timp măsura de pedeapsă, intensitatea pedepsei nu are voie să fie nelimitată în mărime. Chiar şi într-o perioadă de douăzeci de ani de pedeapsă prin închisoare, împrejurările pedepsei pot fi măsurate foarte diferit. S-ar putea imagina o executare normală a pedepsei, o pedeapsă în lagăr de concentrare cu muncă grea sau chiar cu pedepsiri corporale zilnice, săptămânale sau lunare, şi aşa mai departe, fără ca măsurarea temporală a pedepsei să fie schimbată.

Şederea celor care nu se pocăiesc va fi prin urmare veşnică, însă măsura de pedeapsă va fi în relaţie dreaptă cu lumina respinsă, cu dragostea dumnezeiască lepădată. Cuvintele Domnului ne confirmă, că nimeni nu va primi lovituri pentru necunoaşterea nevinovată. El va fi lovit numai pentru faptele care erau în contradicţie cu lumina pe care el a primit-o prin revelarea ei din partea lui Dumnezeu în creaţia Sa (Romani 1). Conştiinţa lui îl va acuza şi va confirma dreptatea deplină a sentinţei primite.

Vrem să ne amintim şi faptul că descrierile cele mai profunde ale judecăţii drepte ne sunt puse înaintea ochilor din punctul de vedere dumnezeiesc şi prin aceasta din singurul punct de vedere corect. Şederea veşnică în prezenţa Domnului ne este prezentată din punctul de vedere dumnezeiesc ca fiind o fericire netulburată. Dar ce va fi ea pentru un păcătos aflat sub povara vinei neiertate? El va căuta cu o frică de moarte, ca şi acel împărat lepros în Locul preasfânt (2 Cronici 26.20), o ieşire, ca să fugă de prezenţa sfântă a Domnului. Tot aşa despărţirea veşnică de Dumnezeu, blestemul mâniei Sale şi conştiinţa care roade reprezintă din punctul de vedere dumnezeiesc suferinţa cea mai îngrozitoare pentru o creatură, care a fost creată pentru a savura veşnic dragostea Sa. Măsura suferinţelor pe care le îndură un păcătos va fi în orice caz pe deplin corespunzătoare măsurii de lumină şi dragostei dumnezeieşti pe care el le-a respins în timpul vieţii sale.

Flăcările iazului de foc – un tablou al mâniei dumnezeieşti – nu vor produce la toţi aceleaşi suferinţe. »În ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon« decât pentru aceia care au lepădat privilegiile. Cine a cunoscut revelarea deplină a dragostei lui Dumnezeu şi totuşi s-a îndepărtat de ea, va fi expus celor mai mari suferinţe sub judecata mâniei; cine a primit cea mai multă lumină va suferi cel mai mult, în comparaţie cu cei care au fost în întunericul de afară.

Leprosul trebuia să stea în afara taberei »în tot timpul leprei sale«. O graţiere a celor pierduţi ar fi posibilă numai atunci când lepra lor ar putea fi vindecată prin introducerea unei naturi noi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă în nici un loc o speranţă în acest sens.

Satan, odinioară creatura cea mai superioară, va fi atunci cel mai nenorocit dintre toţi. Dar şi el este numai o creatură. Însă este Unul, care nu este o creatură limitată, ci nemărginită: Domnul Isus. Întunericul groaznic de pe Golgota a fost pentru El o suferinţă nesfârşită. Pentru El, Cel care din veşnicie a savurat lumina nesfârşită şi dragostea nesfârşită, valurile şi talazurile judecăţii în ultimele trei ceasuri de pe cruce au fost suferinţe nesfârşite, de nemăsurat de mari. El a fost acolo cu adevărat singur, părăsit de Dumnezeu, asemenea într-un iaz de foc al judecăţii. Când primul om a fost încercat, el a căzut. Dar Omul al doilea nu a căzut, El a rămas statornic. În supunere sfântă El a justificat pe Dumnezeu, cu toate că a fost în necazul cel mai mare: »Totuşi Tu eşti sfânt« (Psalmul 22). »Trei ceasuri« de suferinţe nesfârşite au fost suficiente să-L reveleze pe deplin. Numai El singur este »demn«, în toată veşnicia va fi preamărit.

Tradus de la: Satan und der Feuersee (13)

Titlul original: „Der Feuersee“

din Hilfe und Nahrung, Ernst-Paulus-Verlag, 1982, pag. 307–312

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/satan-si-iazul-de-foc-a11247.html

////////////////////////////////////////////

Prietenia cu Dumnezeu

El nu a spus „rugati-va pentru bolnavi” ci a spus „vindecati bolnavi”. E foarte bizar cand Dumnezeu iti porunceste sa faci ceva ce tu nu poti sa faci. Este un moment ciudat al trezirii tale spirituale, cand realizezi cat de incapabil esti sa faci ceea ce El a spus sa faci. Ciudat este ca avem impresia ca suntem capabili sa ducem restul vietii de crestini prin propriile puteri, cand toate celelalte aspecte ale vietii de crestin sunt la fel de imposibil de facut ca si vindecarea bolnavilor, de fapt totul se rezuma la a fi conectat cu Duhul lui Dumnezeu care face lucrurile posibile

E imposibil sa te bucuri de roadele bisericii primare cand noi apreciem o carte pe care ei nu au avut-o mai mult decat pe Duhul Sfant pe care ei l-au avut. Nu e Tatal , Fiul si Biblia. Acesta e Cuvantul lui Dumnezeu, dar trebuie sa intelegeti, ca Duhul lui Dumnezeu face aceste cuvinte vii. Pavel ne-a avertizat, ne-a spus „litera omoara”. De cate ori nu ati vazut crestini aruncand cu vorbe, taind si spanzurand cu vorbele luate din Biblie, omorandu-si adversarii cu Scriptura, incercand sa demonstreze ca au dreptate. Duhul lui Dumnezeu este acela care face cuvintele sa fie vii, si noi avem sansa ca Cuvantul sa se faca trup din nou in noi, cand noi devenim manifestarea vie a ceea ce spune Dumnezeu

Sunt cateva lucruri pe care trebuie sa invatam sa le facem. Primul este sa fim constienti de prezenta Duhului Sfant in noi, sa dezvoltam o intimitate cu Dumnezeu care nu se bazeaza pe a-L folosi in interesul nostru. El nu vrea asta, decat pana la un punct. El vrea sa ne ajute in interesul nostru, dar pana la un punct.

Invatarea umblarii cu Duhul Sfant prin prietenie, te va duce intr-o mai mare dimensiune lucrarii supranaturale, decat daca L-ai cauta doar pentru intermediul miracolelor. E ca si cum ai avea un prieten faimos si de fiecare data cand vine in casa ta, iti anunti vecinii, care incep sa bata la usa, sa ii ceara autografe, sau sa se uite pe geam la el. Curand acel prieten al tau faimos nu va mai veni in casa ta pentru ca va realiza ca folosesti prietenia cu el ca sa faci impresie vecinilor tai. E un fel de prostitutie in acest gen de relatie

Domnului ii plac prietenii. E socant pentru mine ce a facut Dumnezeu pentru prieteni in Biblie. David a avut asa o relatie cu El incat Dumnezeu Tatal a decis sa Il numeasca pe Fiul Sau, fiul lui David. Ce loc a putut avea David in inima lui Dumnezeu, a miscat asa de mult inima Tatalui incat acesta a decis sa il numeasca pe Isus – Fiul Meu, Fiul lui David.

Moise si Avraam care au luat deciizii care au afectat istoria umanitatii, au primit accesul in prezenta lui Dumnezeu, si El si-a schimbat deciziile la rugamintile lor. Dumnezeu a spus „iti voi ucide poporul”, iar Moise a spus „nu este poporul meu, este al Tau, nu l-am facut eu, Tu l-ai facut” si mi-l imaginez pe Dumnezeu spunand ” Da bine, ai dreptate”. Dumnezeu a asteptat ca Moise sa vina si sa aiba acest dialog cu El, asa se intampla intre prieteni. Slujitorii nu au sansa aceasta. Diferenta dintre un prieten si un slujitor este ca slujitorul e orientat doar sa isi faca datoria. Intreaga atentie a slujitorului este sa bifeze toate datoriile de pe lista.

Ascultarea e intotdeauna importanta pentru credincios, dar un prieten are o motivatie diferita. Slujitorul primeste favoruri si acceptare prin ceea ce face dar un prieten le primeste acestea prin relatia pe care o are. Ioan 15 spune „un slujitor nu stie ce face stapanul sau, slujitorul nu are acces in miezul lucrarii stapanului sau , el nu are implicarea pe care o are un prieten”

In timp ce scopul slujitorului este sa faca ceea ce i se spune sa faca, scopul prietenului are de a face cu inima prietenului sau, cu gandurile si impresiile lui. aici nu mai este vorba de un anume standard, ci a aduce bucurie prin prietenie

Mike Bickle spunea ca sunt doua feluri de oameni in lume in trupul lui Hristos, cei care iubesc si cei care muncesc, iar cei care iubesc au intotdeauna mai multe roade decat cei care muncesc. Cei care iubesc au mai multe roade la nivelul ascultarii decat cei care muncesc ca slavii, si asta pentru ca ei au acces la alte resurse, resurse luate din locul acela al pasiunii si intimitatii prieteniei

Avem lucrurile acestea in fata noastra, relatia cu Duhul Sfant care poate fi extraordinara si mai avem cealalta varianta in care oamenii se lupta sa fie acceptati de Dumnezeu, ei lucreaza ca sa isi cladeasca o identitate, identitatea lor se cladeste prin munca, eforturi crestine, rugaciune, citire, facutul a numeroase lucruri si spera ca rezultatul muncii lor este ca vor fi aceptati.

Un crestin din start porneste ca acceptat, si aceasta devine noua lui identitate, care nu se capata prin munca. Tot ce e in afara harului devine munca istovitoare.

Dumnezeu ne cere sa ne uitam cu atentie la minunile pe care le face, sa le inregistram, pentru ca atat timp cat sunt constient de felul cum Dumnezeu procedeaza cu imposibilul, voi ajunge sa ma astept continuu la interventia Lui supranaturala. Daca nu raman constient la felul cum Dumnezeu procedeaza cu imposibilul, prin minuni, voi reduce totul la ceea ce pot face prin propriile forte, talente si abilitati si voi numi aceea ca fiind lucrarea lui Dumnezeu.

E bine ca poti predica, canta, conduce inchinarea, sau orice altceva, dar acel dar pe care il ai poate fi ca o barca cu panze pe mare care nu functioneaza daca nu bate vantul. Avem nevoie de respiratia si vantul Duhului Sfant sa fim ceea ce trebuie sa fim. Trebuie sa existe acel element supranatural in vietile noastre, indiferent ce talente avem , chiar daca avem talente. Suflarea Duhului Sfant ne imputerniceste sa facem ce trebuie facut. Facem ce stim in ce priveste resursele noastre naturale, ne facem datoria, dar apoi asteptam suflarea lui Dumnezeu care sa transforme ceea ce este natural in supranatural si apoi putem sa Ii dam numai Lui toata slava pentru ce se intampla, si sa Ii multumim ca ne-a dat sansa sa fim acolo cand El lucreaza.

Bill Johnson

Prietenia cu Dumnezeu

///////////////////////////////////////////

Razboi spiritual

Matei 2

16. Atunci Irod, cand a vazut ca fusese inselat de magi, s-a maniat foarte tare si a trimis sa omoare pe toti pruncii de parte barbateasca, de la doi ani in jos, care erau in Betleem si in toate imprejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase intocmai de la magi.

Satan era cel care il motiva pe Irod. Chiar de la inceputuri, cand Dumnezeu a profetita prima oara ca un om ii va zdobi capul, Satan cauta samanta femeii (Gen. 3:15).

Se pare ca Satan poate percepe vremea in care Dumnezeu face o mutare majora pe pamant. In zilele lui Moise, Satan l-a facut pe faraon sa omoare toti copiii evreilor de parte barbateasca. In acelasi fel l-a facut pe Irod sa omoare toti baietii pana in 2 ani din Betleem. Este evident ca incerca sa elimine samanta care urma sa ii zdrobeasca capul.

Si in vremurile noastre vedem copiii macelariti. De data asta este prin avort. Tinerii nostrii sunt si ei atacati in feluri fara precedent. Oare Satan crede ca aceasta generatie este cea care va face posibila reintoarcerea Domnului Isus? Din disperare, incearca el sa amane judecata, distrugand aceasta generatie?

Trebuie sa avem suficienta perceptie spirituala ca sa recunoastem ca asa cum a fost in zilele lui Moise si ale Domnului Isus, acest macel al copiilor inocenti este un indicator al unei importante lupte in lumea spirituala. Este posibil ca noi sa fim generatia care il va vedea pe Domnul ca se reintoarce. Slava Domnului!

Razboi spiritual

////////////////////////////////////////////

O cheie spre miracole

Odata Isus a numit ipocriti, un grup de oameni pentru ca ei puteam discerne semnele vremii, semnele care prevestesc anotimpurile, dar nu puteau discerne vremurile. Este evident de ce Isus a preferat ca oamenii sa inteleaga vremurile (climatul spiritual si anotimpurile spirituale) mai presus de conditiile meteorologice – dar nu este atat de evident de ce i-a numit ipocriti pe cei care nu aveau aceasta intelegere.

Multi dintre noi cred ca abilitatea de a vedea pe taramul spriritual este mai mult rezultatul unui anume dar, dacat responsabilitatea personala a fiecaruia. Isus a adresat aceasta provocare fariseilor si saducheilor. Pentru simplul motiv ca ei, la fel ca toti oamenii se presupunea ca trebuiau sa vada, este evident ca fiecaruia i s-a dat aceasta abilitate. Ei au ajuns orbi in privinta aceasta din cauza inimilor lor corupte si au fost judecati pentru neexplorarea potentialului lor. Experienta nasterii din nou ne da capacitatea sa putem vedea cu inima. O inima care nu vede este considerata o inima grea, impietrita. Credinta niciodata nu a fost destinata doar pentru a ne transfera in familia lui Dumnezeu. Credinta este acel ceva care face ca viata in aceasta familie sa fie una de care sa ne bucuram. Credinta vede. Credinta aduce Imparatia Lui si resursele Sale in prim plan. Acestea sunt accesibile prin credinta. Isus ne-a poruncit „Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu….” . Pavel a spus: „Atintiti-va privirile asupra lucrurilor de sus, nu asupra lucrurilor de pe pamant” . El a spus deasemenea: „Pentru ca lucrurile care se vad sunt trecatoare, dar lucrurile care nu se vad sunt vesnice” . Biblia ne arata clar sa ne intoarcem privirile spre lumea invizibila. Aceasta tema este repetata suficient in Scriptura ca sa ii faca sa se simta neconfortabili pe cei din cultura noastra occidentala. Suntem tentati sa preferam lumea materiala.

Isus a spus ca El face doar ceea ce Il vede pe Tatal facand.O asemenea introspectie este absolut vitala pentru cei care vor mai mult. Puterea lucrarii Lui, isi are radacina in abilitatea Lui de a vedea in lumea invizibila.

Dumnezeu este credincios in a ne invata cum sa vedem. Ca acest lucru sa fie posibil El ne-a dat pe Duhul Sfant ca si calauzitor. Programa dupa care sa invatam este destul de variata, dar exista o clasa la care toti ne putem califica sa participam este una din cele mai grozave privilegii ale crestinilor – inchinarea.

Scopul pentru inchinare nu este acela de a vedea, dar acesta este un rezultat secundar extraordinar. Acei care se inchina in duh si in adevar invata sa urmeze calauzirea Duhului Sfant. Taramul Lui se numeste Imparatia lui Dumnezeu. Tronul lui Dumnezeu, care este intarit prin laudele poporului Sau, este centrul acestei imparatii. In atmosfera de inchinare invatam lucruri care merg dincolo de ceea ce intelectul nostru poate cuprinde. David a fost atat de afectat de aceasta ca toate celelalte lucruri pe care le-a facut au palit in comparatie cu abandonarea inimii sale lui Dumnezeu. Stim ca el a invatat sa vada in lumea lui Dumnezeu (pe taramul invizibil) din ceea ce ne spune in Psalmul 16:8: „Am necurmat pe Domnul inaintea ochilor mei, cand El este la dreapta mea nu ma clatin” Prezenta lui Dumnezeu i-a afectat vederea. Constant el a recunoscut prezenta lui Dumenzeu, L-a vazut zilnic, nu doar cu nochii naturali dar si cu ochii inimii.

Inchinarea este un bun inceput pentru acei care nu sunt obisnuiti cu aceste lucruri ca sa ajunga la aceste teme pe care le gasim in Biblie. In inchinare invatam cum sa dam atentie acestui dar dat de Dumnezeu, si anume abilitatea de a vedea cu inima. Cand invatam sa ne inchinam cu inima curata, ochii nostri se vor deschide in mod constant. Si putem astepta sa vedem ceea ce El vrea sa vedem.

Bill Johnson

https://gradinaeden.wordpress.com/2011/01/26/o-cheie-spre-miracole/

////////////////////////////////////////////

Interviu cu Randy Clark la „It’s supernatural”

Bine ati venit in lumea mea unde e natural sa fie supranatural. Vedeti, multi oameni care vorbesc despre miracole, de fapt doar asta fac, vorbesc despre miracole, insotiti de spectacole ieftine de biserica care nu sunt de folos nimanui.

Invitatul meu calatoreste peste tot in lume si a vazut toate genurile de miracole despre care citim in Biblie in timpul in care Isus umbla pe pamant

Sid – Spune-mi de ziua in care te gandeai cat de binecuvantat esti  ca nu esti unul din oamenii religiosi seci care cred ca miracolele sunt de domeniul trecutului. Tu crezi in miracole si erai atat de multumitor lui Dumnezeu pentru asta, iar Dumnezeu ti-a vorbit. Ce ti-a spus atunci?

Randy –  Ei, si ce?

Sid –  Dumnezeu ti-a spus asta?

Randy – Da, stateam la masa in biroul meu de pastor baptist, si ii spuneam lui Dumnezeu „Sunt bucuros ca nu sunt liberal, si ca eu cred in miracole, sunt bucuros ca Tu ai facut lucruri supranaturale, ma bucur ca nu sunt printre cei care cred ca Tu ai incetat sa mai faci lucruri supranaturale, si eu cred ca Tu inca faci acele lucruri supranaturale”  Si ma asteptam cumva sa imi spuna „foarte bine, asa si trebuie sa crezi, bravo rob bun si credincios, sunt mandru de tine”  dar ceea ce am auzit foarte bine a fost  ” Si ce?”

Am fost foarte socat si L-am intrebat „Ce vrei sa spui cu acest „si ce?”.  In secunda urmatoare mi-a spus „da, tu probabil ca nu esti un liberal sau dintre cei care cred ca minunile s-au terminat, tu spui ca crezi in aceste minuni, dar tu nu te misti pe taramul minunilor”

Sid – Si ce ai facut cu un astfel de cuvant din partea lui Dumnezeu  „Si ce?” Ai facut ceva in directia asta?

Randy –  Am cheltuit sute de dolari pe carti, am inceput sa merg la toate conferintele  posibile de la penticostali, carismatici, carismatici catolici, am citit tot ce am putut citi ca sa invat cum sa ma misc in darurile Duhului Sfant, in special cuvantul de cunostinta, darul vindecarii si profetia, astea le cautam in special

Sid –  Cand ma gandesc la tine, ma gandesc la cineva care a auzit un cuvant din partea lui Dumnezeu, si acuma peste tot in locurile pe unde mergi in timp ce vorbesti oamenii sunt vindecati pe loc

Ai avut odata o conversatie la telefon in care s-a manifestat cuvantul de cunostinta, vorbesc aici despre informatii care nu vin din creierul tau ci de la Dumnezeu, despre lucruri pe care El deja le-a facut, si spunand aceste lucruri cuiva cu voce tare, ii da persoanei respective credinta sa paseasca in lumea invizibila si sa ia acea binecuvantare. Ai avut o conversatie telefonica, spune-mi despre asta.

Randy – Am auzit ca exista o biserica numita Vineyard, in acea vreme erau printre cei mai buni in antrenarea oamenilor, invatarea lor cum sa umble in darurile Duhului, si am sunat la acea biserica si era acolo un tip care tocmai a fost dat afara dintr-o alta denominatiune pentru ca pastor fiind a inceput sa se miste in dimensiunea supranaturala a darurilor Duhului, si el lucra acum  la Vineyard si m-a intrebat  „crezi in darul de cunostinta”? si am zis „Da , putem citi in 1Corinteni 12:8”

Mi-a spus „la ce foloseste ca sti adresa darului, daca nu sti sa te misti in acest dar?”

Mi-a spus cu privire la acest dar ca poti sa simti dureri care nu sunt ale tale, ca poti avea impresia ca auzi numele bolii respective, ca poti vedea un organ din trup, sau poti vedea cum cineva a fost ranit, poti vedea asta undeva in mintea ta.

Au fost cu mine in misiunile pe care le am cativa doctori care au fost impresionati de felul cum slujim oamenilor, si care vor sa adauge profesiei lor si acest dar de la Dumnezeu

Sid –  deci aveai o conersatie telefonica si dintr-o data ca o lumina in capu tau ai stiut ce se intampla. Spune-mi primul tau caz in care acest dar de cunostinta s-a manifestat, in care ai spus ceva anume si ai vazut rezultate

Randy – Ne rugam pt cineva care era la distanta, nu era cu noi, si in timp ce ne rugam pt acea persoana, in timp ce ma rugam am avut o durere de o secunda in ochii mei, si m-am speriat, m-am gandit ca nu e Dumenzeu asta, ma gandeam ca poate fi ceea ce tipul de la Vineyard mi-a spus cu 4 zile inainte, asa ca m-am dus in fata si am zis „cred, ca s-ar putea ca cineva de aici, probabil sa aiba probleme cu ochii”

Sid – ai incercat prin cuvinte sa te protejezi cumva de responsabilitatea a ceea ce ai spus?

Randy – Da. Si cineva s-a ridicat si mi-a spus ca are vederea deteriorate, persoana avea 67 ani si pierdea din vedere in partea periferica. Si m-am zis, “am pus caruta inaintea calului” ,nici nu m-am rugat pt ea si acum stiam ca e deja vindecata. I-am zis sa vina sus pe podium si am cerut intregii biserici sa vina pe podium „m-am gandit ca daca nu functioneaza sa nu fiu numai eu de vina”, asa ca i-am chemat pe toti sa se roage pt ea. Ne-am rugat si ca sa scurtez povestea, a fost vindecata, vederea i-a revenit si asta a fost primul caz de cuvant de cunostinta pe care l-am avut.

Sid – de multe ori am obs ca oamenii stiu lucruri despre alti oameni prin acest dar de cunostinta, si spunand aceste lucruri concrete, ii fac pe cei in cauza sa aiba credinta de a merge in lumea invizibila si de a lua prin credinta vindecarea. Sa va spun ce s-a intamplat cu Randy. Acest dar a inceput sa se dezvolte tot mai mult si dintr-o data a inceput o perioada in care parea ca nu se mai intampla nimic interesant in viata lui, lucrurile stagnau, si s-a gandit „trebuie sa ma apropi mai mult de Dumnezeu”  si s-a dus intr-o intalnire unde era o revarsare a Duhului asa puternica incat i-a schimbat total destinul si viata si acum nu numai ca au loc miracole cand el vorbeste, dar alti oameni incep sa se miste in aceleasi daruri ca si el dupa ce l-au auzit sau au primit rugaciune de la el.

Dintr-o data a fost o activare a supranaturalului in viata lui Randy, a inceput sa auda  vocea lui Dumnezeu….. ce ai auzit? Ganduri, voce audibila sau cum?

Randy – v-am spus cateva moduri prin care se manifesta darul de cunstinta, la mine cel mai frecvent se intampla sa simt durere in corp si asa pot sa descriu exact ce simte omul si care e problema si daca primesc in felu asta cuvantul de cunostinta, in 90 la suta din cazuri sunt in stare sa fiu clar si sa nu ma incurc in stiinta, iar in trecut daca primeam o impresie (adica ceva in mine imi spune ca asa ar sta lucrurile) am observat ca sunt mai putin precis, asa ca de-a lungul timpului am incercat sa ma prefectionez, sa inteleg cum vorbeste Domnul sa nu mai ratez ocazii, iar cu timpul, am ajuns sa am acelasi rezultat si la cuvintele de cunostinta care au venit prin „impresii”. La inceput m-am concentrat mai mult la ceea ce simteam fizic, si nu am dezvoltat latura cu „impresiile”  dar cu timpul am inteles mai bine cum functioneaza si cu „impresiile”

Sid – sunt uimit de un barbat pe care l-am intervievat inainte de a sti cineva de el in America, vorbesc de Rodney Howard Brown, stiu ca ai mers la intalnirile lui, flamand pentru a gusta mai mult din Dumnezeu, dar nu vroiai doar cat ai avut pana atunci, vroiai mai mult, inteleg ca ai postit, Il cautai pe Dumnezeu, ai mers la intalnirea asta , Rodney si-a pus mana pe tine si…. ce s-a intamplat?

Randy–  De fapt prima data cand s-a rugat pt mine, nu m-a atins, s-a rugat , mi-a dat ceea ce el avea (impartation) de pe scena, si am simtit foc trecand prin mine, electricitate, scututaturi.

Sid – te-ai speriat?

Randy– Da, pentru ca niciodata nu am experimentat mai mult decat lacrimi, cand am simtit dragostea lui Dumnezeu, dar niciodata nu am simtit putere in felul asta, a fost infricosator. Asta era in 83, iar in 89 m-am speriat tare, cand am simtit ca o sa mor de atata putere a lui Dumnezeu peste mine, pur si simplu am crezut ca atunci o sa mor.

Sid – i-ai cerut lui Dumnezeu sa se opreasca din acea revarsare?

Randy – Nu, nu i-am spus sa inceteze, dar I-am spus „Doamne ma speri, nu cred ca vrei sa ma omori dar oare rezist?”. Deci intamplarea cu intalnirea lui Rodney din  93, m-am gandit ca o sa fie ca cea precedenta, dar nu a fost asa, pur si simplu am cazut de pe picioare, nu am mai putut sta in picioare si m-am gandit „asta e sugestie psihologica, pt ca nu simt putere, nu simt electricitate, nici caldura, nici energie” dar cand am incercat sa ma ridic nu am putut. Am primit rugaciune de 5 ori in 24 de ore de la Rodney. Ceea ce am simtit a fost o pace incredibila, tocmai eram pe punctul sa am o cadere psihica, eram la marginea prapastiei, cand am mers la intalnirea lui Rodney, si am primit un transfer (impartation) de pace si bucurie, ras necontrolat.

Sid – deci era greu sa fi deprimat cu atat pace si bucurie in tine…

Randy – a fost incredibil, de fapt acum sunt implicat intr-o cantitate dubla de activitati cum eram atunci cand eram pe punctul de a claca, si acum nu sunt stresat, umblu in pace.

Sid– mi-ai spus ca nu ai putut sa te ridici fizic de la pamant, Ai incercat?

Randy– Da

Sid – Si ce s-a intamplat?

Randy– Nimic, Nu am putut sa fac nimic, simteam ca ceva f greu peste mine si acuma stiu ca nu trebuie sa te straduiesti sa te ridici cand esti asa, trebuie sa te abandonezi cu totul. In celelalte 4 situatii in care s-a rugat pt mine , probabil ca as fi putut sa ma ridic daca m-as fi impotrivit lui Dumnezeu, dar de data asta nu am putut.

Sid– ce s-a intamplat la prima intalnire pe care ai avut-o dupa aceasta experienta?

Randy– toti au fost terminati, cerul a coborat acolo

Sid– Adica?

Randy– oamenii au cazut pe jos cand m-am rugat pt ei,

Sid– de ce cadeau?

Randy– pt ca nu mai puteau sta in picioare

Sid– da, e o explicatie logica , dar totusi ce ii trantea la pamant?

Randy–  prezenta lui Dumnezeu. Unul dintre cuvintele prin care poti exprima slava lui Dumnezeu, este” greutatea prezentei Lui”, era asa o greutate a prezentei Lui acolo, unii cadeau pe spate, altii in fata

Asta e, si te poti impotrivi. Le spun oamenilor „nu va lasati sa cadeti din picioare doar asa, asta e o actiune a firii, dar nici nu va impotriviti cu toti muschii, nu va incordati muschii sa va impotriviti puterii lui Dumnezeu, ca sa nu cadeti din picioare, pur si simplu fiti ca panzele in vint, lasati-va dusi, lasati-L pe Dumnezeu sa va invete sa primiti”. Eu am incercat in trecut sa ma impotrivesc puterii lui Dumnezeu.

Sid– deci oamenii au cazut pe jos… si ce?  ce altceva s-a intamplat?

Randy– o multime de vindecari, multe vindecari ale launtrului oamenilor

Recent am fost si am vorbit intr-o scoala privata, care avea integrata si gradinita si liceul si ceva colegiu si Dumnezeu si-a facut aparitia cu puterea Lui, copiii erau cazuti cu fetzele la pamant inaintea lui Dumnezeu, dar acolo a fost o profesoara, crestina, dar care nu a fost niciodata constienta de tipul asta de manifestari, si desi nu ne-am rugat pt ea, Duhul lui Dumnezeu a venit peste ea si a inceput sa simta caldura in maini si puterea Domnlui a venit peste ea, a inceput sa tremure si s-a dus la unul din membrii echipei noastre, si i-a spus „nu am simtit asta in viata mea”, s-a speriat, a fost ceva nou pt ea, si nu a stiut ce si cum. Fiica ei se afla in spitalul de psihiatrie de 6 luni si nu erau semne ca starea ei sa se imbunatateasca, medicii au spus ca nu stiu daca lucrurile se vor imbunatatii. Dupa acea intalnire s-a dus la spital la fiica ei si i-a spus”veau sa ma rog pt tine”, Si-a pus mainile peste acea fetita, niciodata inainte nu s-a mai rugat pt bolnavi  si fetita i-a spus „mama, mainile tale sunt extrem de calde”. Dupa 2 zile, psihiatrul a sunat-o pe acea femeie si i-a spus „nu stim ce se intampla cu fiica ta, pt ca de 6 luni nu am vazut nici o imbunatatire, iar in ultimele 2 zile s-au produs schimbari semnificative, si vrem sa ii dam drumul acasa in curand”

Sid– credeti ca asta e totul? Randy s-a dus intr-o biserica mica din Toronto Canada, acelasi fel de putere a erupt , oameni din toata lumea au calatorit si calatoresc la Toronto, sa primeasca, sa ia puterea de acolo. O sa il rog la final sa se roage pt voi ca aceeasi slava sa vina peste voi Slava lui Dumnezeu a cazut peste o biserica in Toronto, Randy Clark este omul prin care Dumnezeu a pornit cea mai mare trezire din zilele noastre, din nordul Americii, peste 4 milioane de oameni de peste tot din lume au fost schimbati dramatic dupa ce au avut de a face cu aceasta miscare a Duhului. Esti disperat dupa Dumnezue? Vrei mai mult din Dumnezue? Exista mai mult – asta e titlul cartii lui Randy in care suntem invatati cum sa ne miscam in darurile Duhlui si exista si o rugaciune special de impartation

Sid–  Randy merge in acea biserica mica din Toronto- Canada, si in urmatorii cativa ani, 4 milioane de oameni de peste tot din lume au venit in aceasta biserica. Vreau sa imi povestesti despre macar o singura persoana care a venit si a primit puterea (impartation). Sunt asa entuziasmat de cartea ta „Exista mai mult” (There is more), pt ca te rogi pt impartation, dar tu ai invatat treptat multe lucruri. Ai fi vrut sa ai informatiile astea cand ai inceput totul?

Randy– da, ar fi fost grozav

Sid– spune-mi despre unul din preferatii mei care au fost la Toronto si au fost schimbati radical. Am multi preferati, pentru care te-ai rugat, si dupa aia au intors lumea cu susul in jos intr-un mod pozitiv. Heidi si Rolland Baker, spune-mi despre  Heidi.

Randy– Ei bine, predicam despre transferul de putere (impartation) si nu a mai asteptat sfarsitul predicii, pur si simplu a alergat in timpul predicii in fatza si cand am vazut-o strigand, am avut un cuvant din partea Domnlui si i-am zis „Heidi, Dumnezeu vrea sa stie daca vrei Mozambicul”  si ea a spus „Da”. Ea era deja misionara acolo, asa ca la prima vedere era o intrebare ridicola, la fel ca si raspunsul, dar dupa asta m-am trezit spunandu-i „Dumnezeu iti va da natiunea Mozambic, vei vedea orbi care o sa vada, surzi si ologi vindecati si mortii vor invia”

Sid– ai avut o mare responsabilitate spunand asta. nu ti-a fost teama sa spui asta?

Randy – totul a fost asa puternic, incat am spus inainte sa am timp sa ma gandesc la consecinte. Heidi si acum imi spune ca am fost amandoi nebuni la faza aceea, pt ca in mod logic o misionara care a plantat 7 biserici in toata viata ei prin tarile prin care a fost, nu are cum sa cucereasca Mozambicul asa brusc. In urmatorii 7 ani a plantat 7000 de biserici  si aproximativ 1 milion de oameni au venit la Isus prin ea

Sid– totul prin transferul (impartation) dat unei singure persoane?

Randy – e foarte complex ce s-a intamplat cu ea. Ceea ce s-a intamplat in acele 7 zile in care a fost sub puterea lui Dumnezeu, electricitate, tremuraturi, caldura,  a auzit vocea lui Dumnezue, a avut viziuni etc, a dus cu ea in Mozambic si a profetit acelasi lucru pe care l-am profetit eu peste ea, peste 12 persoane si Duhul lui Dumnezeu a venit peste ei deasemenea, si a fost o multiplicare a acelei puteri la mai multe persoane si asta continua si acum , isi pun mainile peste oameni si oamenii incep sa se miste in darurile Duhlui.

Sid– cati orfani are acum?

Randy – cate o mie in doua orfelinate, dar fiecare biserica are un mic orfelinat

Sid– asta nu e religia cu care te-ai obisnuit, iudaism, sau crestinism sau islam, asta e ceea ce putem citi in Noul Testament, ca a facut Isus, lucrarea identica a lui isus

Sti de oameni morti care au fost inviati in lucrarea lui Heidi si a celor 12 pt care s-a rugat ea?

Randy– prin lucrarea lor cred ca sunt 54 inviati pana acum  (emisiunea este inregistrata prin 2006)), cei mai multi printre musulmani

Sid – mortii astia au fost morti de cateva secunde, ore, zile?

Randy– stiu un caz care a fost mort de cateva ore, unul din hobby-urile mele e sa iau interviu celor care su fost inviati din morti

Sid– ai intalnit cazuri in care cei morti au avut experiente deosebite in timp ce erau morti? Eu vreau sa stiu ce vede omul in situatiile astea, toata lumea o sa murim, nu avem cum sa evitam asta, asa ca vreau sa stiu la ce sa ma astept

Randy–  de fapt eu interoghez mai mult pe cei care se roaga pt cei morti pt ca vreau sa vad asta intamplandu-se in lucrarea mea si altora, dar invierea din morti e unul dintre motivele pt care multi musulmani se intorc la Dumnezeu in provinciile din nordul Mozambicului.

Sid- mai e un om pe care l-am intervievat pt care te-ai rugat si dintr-o data poate vedea in lumea invizibila

Randy– Da, Gary Oates

Sid– pur si simplu vede in lumea invizibila

Randy– avem anual conferinte pt adolescenti si stiu cativa dintre ei care experimenteaza aceleasi lucruri ca si Gary

Sid- in cartea ta ai o rugaciune pt transfer de putere (impartation), parerea mea personala e ca invatatura e la fel de importanta ca si acest transfer (impartation), tu ai ambele in cartea asta

Daca esti flamand si insetat dupa lucruri reale, ai incercat cu religia, si e ok, ai legat relatii, e dragut, chestii sociale, socializare cu oamenii,dar simti ca exista cu mult mai mult decat atat, e vb de intimitatea cu Dumnezeu. Daca tu simti asta, nimeni nu paote lua asta de la tine. Exista mai mult

Randy, te rogi te rog pentru acest transfer ( impartation)? Asta inseamna ca acelasi fel de daruri care sunt in el si chair mai mari vor veni in viata ta chiar acum

Randy – Poate ca simti ceva, daca simti nu incerca sa opresti, nu te teme, Duhul lui Dumnezeu va veni peste tine, daca e energie, caldura, sau orice, daca iti vine sa plangi, plange

Tata tu sti pe cei care sunt flamanzi, si care doresc asta in viata lor, Tu ii sti pe cei care cred in asta, ii binecuvintez in Numele lui Isus si iti cer ca cerul sa devina real pt ei,  iti cer ca Duhul lui Dumnezeu sa vina peste ei, ca ingerii lui Dumnezeu sa fie trimisi  sa lucreze cu ei, ii binecuvintez . Ma rog Doamne ca darurile de cunostinta si proorocie sa inceapa sa se manifleste in vietile lor, sa stie despre altii, ii binecuvintez si puterea Ta sa curga acum in trupurile lor, puterea Ta sa curga in mintea lor. Ma rog sa ii faci o binecuvantare pentru ca ii binecuvintezi, ma rog ca aceasta putere sa curga prin ei cand se roaga pentru altii, ca ei sa simta energia Ta curgand in ei. In Numele lui Isus, ii binecuvantam si ne asteptam sa auzim marturii minunate despre felul in care Ii folosesti, pentru ca Tu nu ai preferati, am vazut cum folosesti tot felul de oameni, si daca are cineva nevoie de vindecare , atinge-i, vindeca-i, lasa-i sa simta puterea Ta in Numele lui Isus. Slaveste-Ti Numele, vindecandu-i. Amin

Randy Clark

Sid Roth – It’s supernatural

////////////////////////////////////////////

Dumnezeu vrea sa fii vindecat!(DAR TU- DE CE NU VREI?!)

https://gradinaeden.wordpress.com/2010/11/14/interviu-cu-randy-clark-la-its-supernatural/

Isus a folosit miracolele ca pe un clopotel cu care sa atraga oamenii. El le-a folosit sa demonstreze ca poate ierta pacatele (Marcu 2:10-12). Dumnezeu le-a folosit sa-L adevereasca pe Isus si mesajul Sau (Evrei 2:3-4). El a spus ca predicarea Cuvantului Sau va fi confirmat de semne si minuni (Marcu 16:20)

De ce nu vedem manifestarea puternica a vindecarii Sale? Nu mai sufera oamenii de boli? Nu-i mai iubeste Isus pe oameni astazi la fel de mult cum a facut-o cand era pe pamant? Nu mai au nevoie credinciosii sa vada demonstrarea puterii Lui?

Nu doar ca astazi avem nevoie de puterea vindecatoare a lui Dumnezeu, dar Dumnezeu vrea sa toarne aceasta putere. Aleluia! Vindecarea nu depinde doar de Dumnezeu, nu Dumnezeu decide cine este vindecat si cine nu. Aceasta este o afirmatie radicala, dar adevarata.

Una dintre cele mai rele doctrine in biserica este credinta ca Dumnezeu controleaza tot ce se intampla. Crestinii fundamentalisti evanghelici cred ca Dumnezeu controleaza si permite tot ce se intampla, si ca Satan trebuie sa aiba permisiunea lui Dumnezeu inainte sa poata sa faca ceva.

Aceasta este o teologie convenabila, pentru ca il scuteste pe individ de orice responsabilitate personala. Acesta este si motivul pentru care aceasta teologie este atat de populara. Stiu ca aceasta ii poate soca pe unii, dar asta e adevarul iar aceasta credinta te va ucide. Voia lui Dumnezeu nu devine automat realitate. Noi trebuie sa credem si sa colaboram cu Dumnezeu ca sa primim ceea ce El ne-a furnizat, inclusiv cand este vorba despre mantuire.

2 Petru 3:9 spune ca Dumnezeu nu vrea ca cineva sa piara: “Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi si doreste ca niciunul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.”

Versetul acesta este cat se poate de clar. Nu este voia lui Dumnezeu ca cineva sa piara, dar totusi ei pier. De fapt Isus a spus ca mai multi oameni vor intra pe usa larga care duce la pieire, decat cei care vor intra pe usa stramta care duce la viata (Matei 7:13-14). Dumnezeu nu forteaza pe nimeni ca sa fie mantuit.

Oamenii nu trebuie sa Ii ceara lui Isus sa fie salvati, ei doar trebuie sa creada minunata veste ca pacatele lor deja sunt iertate si sa primeasca mantuirea (Fapte 16:31). Acelasi lucru este valabil si in ce priveste vindecarea.  Dumnezeu deja a realizat vindecarea pentru toti, asa cum El a platit deja pentru iertarea pacatelor tuturor.

Vindecarea este o lucrare deja implinita. 1Petru 2;24 spune: “El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati.”

Isus nu mai vindeca oameni astazi – vindecarea a fost data acum 2000 de ani in Ierusalim, cand El a purtat acele rani pe spatele Lui. El nu va mai fi ranit, nu va mai primi alte rani. Oamenii astazi doar primesc prin credinta ceea ce deja a fost implinit de Isus cu mii de ani in urma.

Biblia nu ne spune sa ne rugam pentru bolnavi, in sensul ca suntem neputinciosi sa le aducem vindecare. Este exact opusul: Isus ne-a spus NOUA sa VINDECAM bolnavi (Matei 10:1,8, Luca 9:1 si 10:9) Exista o mare diferenta intre a-I cere Domnului sa vindecare bolnavii si a-i vindeca noi.

Cei mai multi crestini sunt ingroziti de ceea ce tocmai am spus. Ei cred “Dar cine te crezi tu?” Ei bine, fara Isus sunt un nimic (Ioan 15:5), dar vestea buna este ca nu sunt fara Isus. El niciodata nu ma va lasa si nu ma va parasi (Evrei 13:5) Aleluia. Asa ca pot spune cu apostolul Petru “Ceea ce am iti dau” (Fapte 3:6)

Aceasta este ceea ce Petru a spus cand a slujit unui olog in Fapte 3. Petru nu s-a rugat pentru acest om. El nu a spus “O, Dumnezeule, noi nu putem face nimic fara tine. Te rog vindeca-l pe acest om daca este voia Ta”. Intotdeauna este voia lui Dumnezeu sa vindece (3 Ioan 2) Noi nu cerem si apoi asteptam sa vedem ce se intampla. Asta nu este credinta in Cuvantul Sau. In loc sa cersim, noi trebuie sa devenim credinciosii care cunoastem voia lui Dumnezeu si folosim autoritatea sa vindecam.

Daca actionam in felul acesta astazi, vom fi dati afara din majoritatea bisericilor. La urma urmei, cine ne credem noi? Crestinii nu cred in aceste lucruri. Si aceasta este doar un motiv pentru care nu vedem mai mult din puterea vindecatoare a lui Isus manifestandu-se.

M-am rugat pentru mii de oameni in intalnirile mele de-a lungul tarii, si nu am ajuns sa vad fiecare persoana vindecata. Poate fi o problema in inima celui care primeste rugaciunea, sau poate fi ceva ce eu nu inteleg cu privire la persoana respectiva. Dar de un lucru sunt sigur – nu e vina lui Dumnezeu.

Andrew Wommack

Dumnezeu vrea sa fii vindecat!

////////////////////////////////////////////

Credinta este bazata pe cunostinta

2 Petru 1:2-4

Harul si pacea sa va fie inmultite prin cunoasterea lui Dumnezeu si a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a daruit tot ce priveste viata si evlavia, prin cunoasterea Celui ce ne-a chemat prin slava si puterea Lui, prin care El ne-a dat fagaduintele Lui nespus de mari si scumpe, ca prin ele sa va faceti partasi firii dumnezeiesti, dupa ce ati fugit de stricaciunea care este in lume prin pofte.

Aceste versete spun ca toate lucrurile care tin de viata si evlavie ne sun date prin cunoasterea lui Dumnezeu. Credinta trebuie sa fie unul dintre aceste lucruri pentru ca Evrei 11:6 zice:

Si, fara credinta, este cu neputinta sa fim placuti Lui! Caci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta.

Asadar credinta vine prin cunoasterea lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Romani 10:17 zice:

17. Astfel, credinta vine in urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvantul lui Hristos.

Cantitatea de credinta in care traiesti este direct proportionala cu cunostinta revelata pe care o ai despre Dumnezeu prin cuvantul Lui.

Pentru multi oameni este dificil sa opereze in credinta. Acest lucre se intampla fie pentru ca nu au in ei adevarata cunostinta a cuvantului lui Dumnezeu fie pentru ca au lasat cuvantul sa adoarma si a fost inabusit de cunostinta din lume. Frica vine in urma cunostintei carnale asa cum credinta si toate lucrurile care tin de viata vin prin cunostinta dumnezeiasca. Cei mai multi dintre crestinii de azi (chiar si cei umpluti cu Duhul Sfant) sunt plini de cunostinta despre cum se opereaza in sistemul lui Satan dar sunt deficienti in cunostinta necesara pentru a prospera in sistemul lui Dumnezeu. Deci problema nu este credinta si mai degraba cunoasterea cuvantului.

Galateni 5:22-23

Roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor. Impotriva acestor lucruri nu este lege.

Galateni 5:22 spune ca credinta face parte din roada Duhului. Ai vazut o planta care se chinuie sa faca fructe? Ai vazut o vita de vie care se plange despre cat de greu este sa produca struguri? Bineinteles ca nu! Este natura vitei de vie sa faca struguri. Daca via este protejata si ingrijita ea va produce automat struguri in afara de cazul in care este nehranita sau atacata din afara. La fel este si cu crestinii. Credinta va fi in mod automat produsul cunoasterii Cuvantului care este Isus. (Ioan 1:1, 15:1-7).

Problema este ca nu ramane in noi cunostinta cuvantului lui Dumnezeu sau ca, cunostinta carnala (cunostinta firii) a sufocat cuvantul lui Dumnezeu care era in noi. Nu poti servi la doi stapani (Matei 6:24). Un om cu mintea impartita este instabil in toate caile lui. El nu poate primi nimic de la Domnul (Iacov 1:7-8).

Matei 6:22 ne promite ca daca ochiul este sanatos vom fi plini de lumina. Aceasta inseamna ca daca toata atentia este indreptata catre Dumnezeu prin cuvantul Lui, atunci singurul lucru de care putem fi plini este Dumnezeu si ceea ce produce cuvantul Lui. Aceasta este o lege a Bibliei care este repetata in Romani 8:6:

Si umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este moarte, pe cand umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace.

Nu poti avea viata si pace fara cunoasterea lui Dumnezeu. Pe de alta parte, nu poti experimenta orice forma de moarte fara cunoasterea diavolului si a sistemului sau.

Cunostinta carnala in care gandim este poarta pe care o are Satan in viata noastra. Sunt convins ca unul dintre motivele pentru care primul om care a umblat pe acest pamant a ajuns sa traiasca pana la 969 ani este ca nu stia cum sa moara. El nu a avut nici familie pana ce a avut peste 300 de ani. El nu a stiut ca trebuie sa existe un sezon al gripei in fiecare an. I-au trebuit multi ani lui Satan ca sa perverteasca cunostinta care era in om astfel incat acesta sa accepte infrangerea. Multe dintre bataliile noastre ar putea fi evitate daca am fi suficient de intelepti in ceea ce priveste ceea ce este bun si simpli in ceea ce priveste ce este rau. (Romani 16:19)

Evrei 11:15 spune ca daca Avram ar fi avut in minte tara din care iesise ar fi putut fi tentat sa se intoarca in ea. Dar atata timp cat a refuzat sa se gandeasca la modul de gandire al lui Satan el nu a putut fi tentat sa se intoarca. Slava Domnului! Daca Avram a putut face asta putem si noi. 2 Corinteni 10:4-5 spune ca putem aduce fiecare gand in ascultare de Domnul Isus Cristos.

Dar atata timp cat mintea noastra este deja adancita in cunoasterea acestei lumi este imposibil sa renuntam la ea. Trebuie sa te gandesti la ceva. Romani 12:2 spune:

Sa nu va potriviti chipului veacului acestuia, ci sa va prefaceti, prin innoirea mintii voastre, ca sa puteti deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea buna, placuta si desavarsita.

Mintile noastre trebuie reinnoite iar acest lucru se face prin meditarea la cuvantul lui Dumnezeu asa cum este el revelat in cuvantul Lui.

Mintea este similara cu un calculator. Ea actioneaza in functie de cunostintele pe care le are. Daca ceea ce pui in ea este cunostinta carnala atunci tot ceea ce esti este carnal. Dar slava Domnului, te poti reprograma prin cuvantul Domnului.

Nu esti incapabil sa traiesti o viata de credinta. Ba din contra, daca esti nascut din nou, ti s-a dat deja credinta ca parte a roadei Duhului. Dar nu poti functiona in credinta daca nu sti ca o ai sau daca nu cunosti legile care guverneaza credinta.

Legea aerodinamicii functioneaza de la creatie dar omul nu a avut cunostinta de ea pana de curand.

Multi oameni au ras de ideea de a zbura asa cum multi ridiculizeaza mesajul credintei astazi. Ei obisnuiau sa zica: „Daca Dumnezeu intentiona pentru oameni ca ei sa zboare le-ar fi dat aripi”. Am vazut ca aceasta parere s-a dovedit a fi falsa. Nu Dumnezeu ne oprea in a zbura, ci ignoranta noastra in ceea ce priveste legea care guverneaza zborul.

Nu Dumnezeu este cel care nu ne da credinta, fiecare dintre noi are o masura de credinta. (Romani 12:3) dar oamenii lui Dumnezeu au pierit din cauza ca nu au avut cunostinta despre modul in care functioneaza credinta.

Oamenii nu au invatat cum sa zboare peste noapte. Au fost multe esecuri dar acum nimeni nu se mai indoieste ca legea aerodinamicii functioneaza. Nu vei invata legile credintei instantaneu si s-ar putea sa cazi de cateva ori inainte de a vedea ceea ce poate produce credinta. Dar legea credintei, care a creat tot, este de o mie de ori mai sigura decat legea aerodinamicii. Cunostinta lui Dumnezeu si cum lucreaza credinta este ascunsa pentru tine (nu de tine) in cuvantul Domnului. Citeste Efeseni 1:15-23 ca o rugaciune de primire a credintei. Crede ca ai primit si urmareste cum credinta incepe sa produca in viata ta.

Efeseni 1:15-23

De aceea si eu, de cand am auzit despre credinta in Domnul Isus care este in voi si despre dragostea voastra pentru toti sfintii, nu incetez sa aduc multumiri pentru voi, cand va pomenesc in rugaciunile mele. Si ma rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatal slavei, sa va dea un duh de intelepciune si de descoperire, in cunoasterea Lui, si sa va lumineze ochii inimii ca sa pricepeti care este nadejdea chemarii Lui, care este bogatia slavei mostenirii Lui in sfinti si care este fata de noi, credinciosii, nemarginita marime a puterii Sale, dupa lucrarea puterii tariei Lui, pe care a desfasurat-o in Hristos, prin faptul ca L-a inviat din morti si L-a pus sa sada la dreapta Sa, in locurile ceresti, mai presus de orice domnie, de orice stapanire, de orice putere, de orice dregatorie si de orice nume care se poate numi, nu numai in veacul acesta, ci si in cel viitor. El I-a pus totul sub picioare si L-a dat capetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinatatea Celui ce indeplineste totul in toti.

Andrew Wommack

Credinta este bazata pe cunostinta

///////////////////////////////////////////

 

Ne-a dăruit TOT

Autor: Maria Nechita  

Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului Isus Hristos! Dumnezeiasca LUI putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celuice ne-a chemat prin slava și puterea LUI. .” 2 Petru 1:2-3.

Ne-a dăruit TOT, dar ce înseamnă TOT? Tot înseamnă TOT și nimic nu mai era să ne dăruiască, nimic nu a lăsat pus de o parte și noi să fim privați de vreun bine din acest TOT al lui Dumnezeu. În acest TOT nu este nimic rău, fiindcă sursa este Dumnezeu, iar El este DRAGOSTE, PACE și BUCURIE. Este ÎMPLINIRE! Toate aceste Dumnezeu le-a așezat în noi, în duhul nostru, la nașterea din nou, ne aparțin, dar de ce atâția ani de zile am fost privați de toate aceste binecuvântări cerești cum zice Pavel în Efeseni 1:3, cu care am fost binecuvântați, în Hristos, în Însuși viața LUI? Pentru că nu ne-au fost revelate, descoperite, fiindcă acestea se primesc prin credință și se trăiesc prin credință, iar Biserica a primit mântuirea prin credință, dar apoi a trăit prin vedere și dacă nu le-a văzut cu ochii a crezut ceace a văzut: păcate, boală, dependențe, legături și tulburare, certuri și dezbinări. Groapa-i destul de adâncă și ca să ieși din ea trebuie să dai năvală. Unii ”fiii” ai lui Dumnezeu sfârșesc prematur viața pentru că au învățat să primească toate aceste ca din voia lui Dumnezeu, deși Dumnezeu nu lucrează, nici nu este coplice cu cel rău, ca să-și lase copiii să-i zdrobească el. Nu, pedeapsa, disciplinarea lui Dumnezeu nu vine prin mâna celui rău. El, Dumnezeu știe cum să ne disciplineze și când El o face este o binecuvântare pentru noi. Pavel zice că toate aceste ne-au fost deja dăruite la cruce și ”fiii” Lui Dumnezeu le-au primit în Hristos, însă poți să fii păgubit de ele prin necunoașterea Cuvântului LUI.   Poți să le primești și să te bucuri de ele până la o anumită limită, după cât din Cuvânt L-ai descoperit pe EL și cât de strânsă este relația Ta cu Dumnezeu, atârnă totul de relația cu Duhul Sfânt care este aici cu noi și este capabil să ni-L descopere pe Tatăl și pe Fiul, ca să putem crește oameni destoinici pentru lucrarea LUI. Petru zice că dumnezeiasca LUI putere ne-a dăruit TOT ce privește VIAȚA și EVLAVIA, prin cunoașterea Domnului, deci TOT și fizic și spiritual avem în Hristos Isus. Acei ”fiii” ai LUI care cred și vor să primească TOT ce El a rezolvat la cruce și ne-a dat nouă celor ce am acceptat lucrarea LUI terminată odată pentru totdeauna, sunt biruitori, sunt împliniți și plini de pasiune pentru Evanghelia care trebuie vestită în jurul nostru, ca oamenii să-L primească pe Hristos în viața lor. Deci cât din Cuvânt ai în tine, atât ÎL cunoști pe EL, iar dacă ai religie și tradiții Îl cunoști cum ea ți-L descopere, cunoști o mântuire ciuntită și deformată și TOT ce El ne-a dăruit nu folosim și nu ne bucurăm de harul și favoarea LUI.

Duhul Sfânt ni-L descopere pe Dumnezeu din Cuvântul Lui scris. Cuvântul și Duhul lucrează împreună cu noi  și noi putem să primim revelație și descoperire pentru a trăi și a umbla prin Duhul aici și acum. Primim făgăduințele LUI Dumnezeu și ne facem părtași firii dumnezeiești, după ce firea veche este omorâtă și noi ajungem oameni liberi în Hristos. Apoi Petru ne arată câțiva pași de a crește în credință prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului Isus Hristos. Aici ne cere silință. Ca să stai pe și în Cuvânt trebuie silință, fiindcă satan ne este împotrivă și luptă din răsputeri să pună piedici, în creșterea și în cunoașterea Cuvântului LUI.

Doamne Dumnezeule vrem să Te cunoaștem, vrem să ajungem să unim cu credința noastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați și apoi iubirea de toți oamenii. Le vrem din belșug aceste în viața noastră, ca să fim pasionați și roditori pentru Tine și să Te cunoaștem în profunzime, așa cum ești: Mare și Minunat, Domn al domnilor și Rege al regilor. Amin!

https://www.resursecrestine.ro/devotionale/177563/ne-a-daruit-tot

////////////////////////////////////////////

EVANGHELIA COMPLETĂ

scris de :   Zac Poonen

Cuprins

1.  

Evanghelia completă

2.  

ECHILIBRUL ADEVĂRULUI

3.  

APUCÂND STRÂNS VIAŢA CREŞTINĂ

4.  

SCHIMBUL ÎNTREIT DE LA CRUCE

5.  

CEEA CE ERA DE LA ÎNCEPUT

6.  

CUM ÎI DEMASCĂ DUMNEZEU PE FARISEII DIN BISERICĂ

7.  

CREDINŢĂ, ZDROBIRE ŞI BIRUINŢĂ

8.  

ÎL SLUJEŞTI PE DUMNEZEU SAU SLUJEŞTI BANILOR?

9.  

STÂND ÎN SPĂRTURĂ ÎNAINTEA DOMNULUI

10.  

DOUĂ TIPURI DE RENEGAŢI ŞI DOUĂ TIPURI DE LIDERI

11.  

O BISERICĂ TRIUMFĂTOARE PESTE SATAN

12.  

NICIUN OM NU SE POATE LĂUDA ÎN PREZENŢA LUI DUMNEZEU

13.  

AVERTIZĂRI DATE BISERICII PENTRU ULTIMELE ZILE

14.  

CE AN FERICIT VA FI!

15.  

VEI FI ÎNDEPĂRTAT DE LA DOMNUL CÂND SE VA ÎNTOARCE?

16.  

INFLUENŢA UNUI OM

17.  

ÎNVĂŢÂND BLÂNDEŢEA DE LA ISUS

18.  

DECIZIILE TALE DETERMINĂ CEEA CE DEVII

19.  

SATAN ESTE STĂPÂNITORUL ÎNTUNERICULUI ŞI TATĂL MINCIUNII

20.  

AJUTÂNDU-L PE DUMNEZEU!!

21.  

LUCRAREA LUI MELHISEDEC

22.  

SECRETUL DISCERNĂMÂNTULUI

23.  

SUPUNEREA FAŢĂ DE BĂTRÂNII BISERICII

24.  

O VERIFICARE SPIRITUALĂ

25.  

PROBÂND VOIA PERFECTĂ A LUI DUMNEZEU

A- | A+

Evanghelia completă

„Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27).

Apostolul Pavel a petrecut trei ani în Efes predicând noapte şi zi (Faptele Apostolilor 20:31). Ce predica el? Păgânilor necovertiţi le predica pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos (Faptele Apostolilor 20:21). Dar celor care deveniseră creştini le predica „tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27).

Astăzi, majoritatea predicatorilor propăvăduiesc doar„credinţa” – şi tot una falsă – ceea ce a condus la multe „eşecuri” spirituale în adunările evanghelice, generând o mare mulţime de „credincioşi” pe jumătate convertiţi, care nu s-au întors de fapt niciodată de la păcatele lor, dar care doresc să vină la Isus numai ca să fie „binecuvântaţi”.

Unii predicatori sunt totuşi mai Scripturali şi susţin că pocăinţa trebuie să preceadă credinţa – aşa cum făcea Pavel.

Dar Pavel nu se oprea nici măcar acolo. El continua să propăvăduiască evanghelia completă a harului lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:24).

Mulţi cred că au trăit „evanghelia completă” când L-au cunoscut pe Isus ca Mântuitor şi ca Cel Care-i botează cu Duhul Sfânt. Dar Evrei 6:1,2 ne spune că acesta este doar începutul vieţii creştine: „Adevărurile începătoare ale lui Hristos

– temelia

pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu (adică iertarea de păcate – cunoscându-L pe Isus ca Mântuitor),

învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor (adică botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt – cunoscându-L pe Isus ca Cel Care ne botează cu Duhul Sfânt Care, la rândul Lui, ne dă daruri spirituale),

despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică (la a doua venire a lui Hristos)”.

Acesta este laptele pe care pruncii nou-născuţi în Hristos au nevoie să-l bea prima dată (Evrei 5:13). Dar, pentru că majoritatea credincioşilor rămân prunci toată viaţa, ei nu ajung niciodată să guste hrana tare a evangheliei complete. Aşa erau creştinii evrei şi creştinii corinteni.

Scriindu-le creştinilor din Corint, Pavel le spunea: „ Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2).

De ce nu le-a putut spune nimic mai mult decât faptul că Hristos murise pentru păcatele lor şi fusese înviat dintre cei morţi (1 Corinteni 15:1-4)? El

explică motivul în 1 Corinteni 3:2: Deoarece erau prunci, incapabili să digere hrană tare. Ei nu răspunseseră suficient nici măcar la adevărul fundamental cu privire la care fuseseră învăţaţi. De aceea Pavel nu i-a putut conduce mai departe. Şi astfel au rămas carnali, învinşi de certuri şi gelozii şi de spiritul de partidă, etc..

Când oamenii sunt prunci, nu-i putem învăţa nimic dincolo de „Isus Hristos şi pe El răstignit”. Drept urmare, astfel de credincioşi rămân carnali.

„Totuşi”, spune Pavel „pruncilor” corinteni, „ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi (adică printre cei din alte biserici care puteau mânca hrana tare) este…… înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci” (1 Corinteni 2:6,7).

Biserica din Efes era o astfel de biserică unde Pavel a putut predica evanghelia completă. Ce este evanghelia completă? Unele lecţii despre ea le putem învăţa uitându-ne la templul Vechiului Testament. Cortul a fost un simbol dat de Dumnezeu pentru a reprezenta locul sălăşuirii Lui. Din simbolismul cortului putem înţelege ce este evanghelia completă şi cum putem intra în bucuria prezenţei lui Dumnezeu şi în planul Lui complet pentru viaţa noastră.

Cortul avea trei părţi – Curtea din afară, Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor (sau Locul Preasfânt) – reprezentând trei părţi ale evangheliei complete.

Prima parte a evangheliei – Isus Mântuitorul nostru

În Curtea din afară se aflau altarul pentru jertfe şi ligheanul de apă (pentru spălare). Altarul reprezintă mesajul: „Hristos răstignit pentru păcatele noastre”.. Ligheanul reprezintă curăţirea exterioară a vieţii noastre(Evrei 10:22), şi spălarea naşterii din nou(Tit 3:5) faţă de care depunem mărturie în botezul în apă (Faptele Apostolilor 22:16).

Aceasta este prima etapă a vieţii creştine în care omul se pocăieşte şi crede în Isus ca Mântuitor personal – Care a purtat pedeapsa păcatelor lui – fiind apoi botezat în apă.

A doua parte a evangheliei – Isus Cel care ne botează

În timp ce Curtea din afară era deschisă tuturor israeliţilor (dar nu şi păgânilor), Locul Sfânt era deschis numai preoţilor – celor angajaţi în slujba Domnului.

În Vechiul Testament, cea mai importantă cerinţă ca să slujeşti Domnului – fie ca proroc, preot sau rege – era „ungerea Duhului Sfânt”. Nicio calificare omenească nu putea fi un substitut al acestei ungeri. Însuşi Isus nu a pornit în lucrarea Lui publică fără să fie mai întâi uns cu Duhul Sfânt. Domnul doreşte să-Şi conducă toţi copiii din Curtea din afară în acest loc – către ungerea Duhului şi exercitarea darurilor duhovniceşti pentru slujirea Lui.

Locul Sfânt are în interiorul lui trei obiecte:

(1) Sfeşnicul – simbolizează ungerea care ne dă puterea de a fi martori pentru Hristos – (Faptele Apostolilor 1:8).

(2) Masa cu pâinile pentru punerea înainte – simbolizează ungerea care ne aduce revelaţia asupra Cuvântului – (2 Corinteni 3:18).

(3) Altarul tămâierii – simbolizează ungerea care ne dă putere în rugăciune – (Romani 8:26,27).

A ajunge aşa departe înseamnă să ajungi la a doua etapă a vieţii creştine – primind nu doar iertarea păcatelor şi botezul în apă, dar şi botezul în Duhul Sfânt.

A treia parte a evangheliei – Isus Căpetenia noastră

Locul Preasfânt din cort era acolo unde sălăşuia slava lui Dumnezeu. La fel ca Noul Ierusalim (care simbolizează biserica), şi acesta avea forma unui cub exact: „Lungimea, lăţimea şi înălţimea erau egale” (Apocalipsa 21:16).

Niciunei persoane – nici măcar unui preot – nu i se permitea să intre în Locul Preasfânt. Chiar şi Marele Preot putea intra numai o singură dată pe an ca să facă ispăşirea pentru păcatele poporului. Acest lucru evidenţia faptul că drumul spre imediata prezenţă a lui Dumnezeu nu era încă deschis pentru fiecare om (Evrei 9:8).

Aflăm astfel că locul cel mai îndepărtat, în ce priveşte experienţa spirituală, până unde puteau ajunge chiar şi cei mai mari sfinţi ai Vechiului Testament, era Locul Sfânt.

Până la naşterea lui Isus, Ioan Botezătorul a fost cel mai mare om născut din femeie. El a fost mai mare chiar decât Maria, aşa cum a spus Isus în Matei 11:11. Cu toate acestea, Isus a precizat că cel mai mic, care va intra în împărăţia lui Dumnezeu, va fi mai mare chiar decât Ioan Botezătorul. De ce?

Sfinţii Vechiului Testament puteau primi de la Dumnezeu mai multe binecuvântări. Ei puteau primi iertarea păcatelor (aşa cum a primit David – Psalmul 103:3) şi puteau fi îndreptăţiţi prin credinţă (cum a fost Avraam – Geneza 15:6; Romani 4:2,3). Puteau de asemenea ajunge la o neprihănire exterioară a vieţii (aşa cum ajunseseră Zaharia şi Elisabeta – Luca 1:6) şi puteau fi unşi pentru slujire (cum au fost Ghedeon şi Elisei – Judecători 6:34; 2 Împăraţi 2:9-15).

Cu alte cuvinte, ei puteau intra în Curtea din afară şi chiar în Locul Sfânt. Dar când ajungeau la perdeaua dinăuntru – dincoace de Locul Preasfânt (sau Sfânta Sfintelor), nu puteau trece mai departe. Nu puteau fi părtaşi naturii lui Dumnezeu.

Totuşi, sub Noul Legământ, pentru noi a fost deschisă calea ca să intrăm în Locul Preasfânt chiar prin perdeaua dinăuntru. Ni se spune, în Evrei 10:19,20, că acum avem „o deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său”.

Templul din Ierusalim (construit după modelul cortului) avea tot o perdea despărţitoare între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt. Când Isus a murit la Calvar, această perdea a fost sfâşiată de sus până jos (Matei 27:50,51). Acest lucru a însemnat o lucrare terminată pe care Isus o săvârşise în trupul Lui.

Taina unei vieţi evlavioase (ni se spune în 1 Timotei 3:16) stă în cunoaşterea faptului că Hristos a venit în trup şi Şi-a păstrat duhul pur şi nepângărit. În acest fel a fost deschisă calea pentru ca noi să intrăm în Locul Preasfânt.

Propria voinţă a omului este „perdeaua” densă care blochează prezenţa lui Dumnezeu în preajma lui. Isus Şi-a respins mereu propria voie în timpul vieţii Lui pământeşti. Prin aceasta Şi-a ţinut duhul curat. Şi noi putem merge pe aceeaşi cale, dacă ne„răstignim firea păcătoasă (propria voie) cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24).

Putem atunci locui pentru totdeauna în Locul Preasfânt, aşa cum a făcut Isus.

Când apostolul scrie în Evrei, punând în opoziţie laptele cu hrana tare (Evrei 5:13), el le spune creştinilor că adevărul („hrana tare”) este „greu de lămurit” (versetul 11). Acest adevăr (după cum reiese clar din contextul Evrei 5:7-10) se referă la Hristos în zilele vieţii Sale pământeşti, rugându-Se cu strigăte mari şi lacrimi, suferind, ascultând şi fiind făcut desăvârşit.

Aşa cum pentru mulţi credincioşi din primul secol a fost dificil să primească acest adevăr, este de asemenea dificil şi pentru majoritatea credincioşilor de astăzi. Şi motivul este acelaşi – deoarece „s-au făcut greoi la auzit” (Evrei 5:11). Şi sunt greoi la auzit deoarece sunt mulţumiţi cu starea lor învinsă, aflată sub standardul lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu dă revelaţie acelora care sunt înfometaţi şi însetaţi după o viaţă evlavioasă. Taina Domnului este şoptită în urechile acelora care se tem de El (Psalmul 25:14). Astfel, ei găsesc taina desăvârşirii.

În Locul Preasfânt putem avea împlinită în noi cerinţa dreaptă a Legii lui Dumnezeu (Romani 8:3,4). Putem fi părtaşi naturii Divine. Dumnezeu este dragoste şi cerinţa dreaptă a legii poate fi rezumată într-un cuvânt: DRAGOSTE

– adică, iubindu-L pe Domnul cu toată inima noastră şi iubindu-ne aproapele ca pe noi înşine.

„Sfinţenia” , sau părtăşia Naturii Divine a DRAGOSTEI, era imposibilă pentru oamenii aflaţi sub Vechiul Legământ, pentru că atunci Duhul Sfânt nu putea locui în inimile oamenilor. Dar acum acest lucru este posibil. Aceasta este perla de mare preţ pentru care trebuie să renunţăm la toate celelalte perle ca s-o avem.

Dumnezeu este Dragoste „şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu” (1 Ioan 4:16). Acela care nu trăieşte în dragoste nu poate trăi în prezenţa lui Dumnezeu. Biblia spune că „dragostea este tare ca moartea” (Cântarea Cântărilor 8:6).

Acest lucru înseamnă că, aşa cum moartea nu cruţă pe nimeni, ci vine asupra tuturor fiinţelor umane, la fel şi dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor fiinţelor umane. În Noul Legământ, unde moartea a fost învinsă de Isus, putem spune că „Dragostea cerească este mai tare decât moartea”.

Dragostea lui Dumnezeu, manifestată prin Isus, nu a putut fi învinsă de toată ura, veninul şi otrava (moartea spirituală) care au fost aruncate asupra lui Isus în timpul vieţii Lui pământeşti. Lumina dragostei lui Dumnezeu a strălucit în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.

Numai atunci când voinţa noastră este răstignită prin puterea Duhului Sfânt, putem trăi în Locul Preasfânt şi putem iubi pe fiecare cu o dragoste divină.

La majoritatea credincioşilor (chiar şi la mulţi dintre cei care predică sfinţenia) dragostea lor este limitată la cei din propriul lor grup. Reuşesc să nu vorbească rău despre nimeni din propriul grup, dar se simt chiar liberi să vorbească şi să audă rău despre alţi credincioşi. Cerceteză-te singur, dragă cititorule, şi vezi dacă nu cumva acest lucru este adevărat şi în viaţa ta. O asemenea „dragoste” este dragoste omenească, nu cerească. Când credincioşii se mulţumesc cu o astfel de „mentalitate de ghetou” exclusivistă, ei nu urcă niciodată mai sus.

Isus a venit să ne facă deopotrivă buni şi iubitori ca Tatăl, care face ca soarele Lui să răsară peste toţi oamenii – indiferent de atitudinile lor faţă de El.

Isus a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem şi noi (Evrei 4:15). Cu alte cuvinte, El a fost ispitit să facă propria Sa voie şi să-Şi facă pe plac în nenumărate moduri. Dumnezeu Şi-a purtat Fiul, în timpul celor 33-1/2 ani cât a fost pe pământ, prin întreg şirul de ispite posibile din viaţa unui om. Şi Isus a ieşit biruitor din fiecare. El niciodată nu a făcut propria Sa voie. Astfel, El n-a păcătuit niciodată, nici măcar o dată, în gând, cuvânt, faptă, atitudine sau motivaţie. Voia proprie devine păcat numai atunci când îi cedăm.

Aceasta a fost „educaţia” prin care a trecut Isus în timpul vieţii Sale pământeşti: El a învăţat ascultarea, când ascultarea a însemnat suferinţă (Evrei 5:8). Şi suferinţa la care se face aici referire este suferinţa care vine prin renunţarea la propria voinţă.

Opusul suferinţei este delectarea. Există două opţiuni pe care noi toţi le avem, ori de câte ori suntem ispitiţi – fie să ne delectăm cu plăcerea de a face ce dorim, sau să suferim, dând morţii voinţa proprie. Isus a ales în mod consecvent să sufere. „Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” (Romani 15:3).

Până la momentul morţii pe cruce, Isus trecuse deja prin întregul şir de ispitiri posibile din viaţa unui om şi a ieşit biruitor din fiecare dintre ele. În ziua dinaintea răstignirii Sale, El a putut spune: „Tată, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”(Ioan 17:4). Şi, o dată cu finalul jertfirii Sale pe cruce, perdeaua s-a rupt. În sfârşit, a fost deschisă calea către Locul Preasfânt.

2 Corinteni 4:10 spune că „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru”. Ce înseamnă aici „omorârea lui Isus”?

Nu putem avea nici o parte în moartea săvârşită de Isus pe crucea Calvarului, unde El a murit pentru păcatele lumii. Acolo El a murit singur. Acolo El a rupt perdeaua şi a deschis o cale nouă şi vie pentru noi. Acum nu e nevoie ca noi să rupem perdeaua (sau vălul) a doua oară, căci ea a fost deja ruptă. Calea în prezenţa lui Dumnezeu este deschisă permanent. Dar trebuie să mergem pe calea vălului rupt – calea crucii. Suntem chemaţi să fim părtaşi „morţii” Lui perpetue – moartea voinţei sinelui nostru.

Isus este Înaintaşul nostru care a mers pe această cale a lepădării de sine înaintea noastră. Prin această cale nouă şi vie, pe care El a iniţiat-o pentru noi, putem locui în Sfânta Sfintelor în toate zilele vieţii noastre. Aceasta nu este o experienţă o-dată-pentru-totdeauna, ca intrarea pe o uşă. Este o cale pe care trebuie să mergem – luându-ne crucea în fiecare zi.

Poţi trăi în Locul Preasfânt într-o zi şi apoi, a doua zi, dacă nu eşti atent, să te întorci în Locul Sfânt sau în Curtea din afară. Poţi sfârşi chiar în afara cortului lui Dumnezeu, dacă trăieşti potrivit firii păcătoase (Vezi Romani 8:13). Doar 24 de ore îi ia unei persoane să alunece şi să i se împietrească inima. Numai 24 de ore ne sunt de ajuns ca să căpătăm amărăciune împotriva cuiva pe care odată l-am iertat. De aceea ni se spune să ne îndemnăm unul pe celălalt ZILNIC (în fiecare perioadă de 24 de ore), ca să evităm căderea. Dacă nu avem un frate sau o soră care să ne îndemne zilnic, trebuie să-I permitem Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt să ne încurajeze ZILNIC (Evrei 3:13).

Deci evanghelia completă este „ceea ce n-a putut face legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu” (Romani 8:3,4). Cu alte cuvinte, ceea ce n-a fost posibil sub Vechiul Legământ – şi anume, victoria asupra păcatului în viaţa noastră lăuntrică şi părtăşia naturii lui Dumnezeu – este acum posibil. Dumnezeu a făcut o cale pentru ca noi să fim părtaşi naturii Lui proprii de DRAGOSTE.

Când o persoană intră în Locul Preasfânt, intră de fapt în a treia etapă a vieţii creştine – cel mai înalt nivel.

În Sfânta Sfintelor locuieşte numai Dumnezeu. Aceia care locuiesc aici locuiesc cu Dumnezeu şi eliberaţi de oameni – eliberaţi de căutarea onoarei oamenilor şi chiar a liderilor creştini.

Ei au fost de asemenea eliberaţi de ofensă, de mormăială şi nemulţumire, de amărăciune şi de invidie. Acum sunt liberi să-i iubească pe alţii, la fel cum Isus i-a iubit pe ei, indiferent dacă sunt sau nu iubiţi la rândul lor.

Ei acum caută doar slava lui Dumnezeu, în tot ceea ce fac – fiind mai conştienţi de Dumnezeu decât sunt alţi oameni, când se roagă sau când, de exemplu, vorbesc în adunări. Ei se tem de Dumnezeu şi de aceea viaţa lor lăuntrică (ascunsă) este la fel de curată ca şi viaţa lor exterioară.

Aceia care locuiesc aici au înţeles că tot ceea ce este important şi măreţ în ochii oamenilor este o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Acum ei consideră totul drept un gunoi comparativ cu posibilitatea de a fi părtaşi naturii lui Dumnezeu în Hristos.

Odată intraţi într-o viaţă de victorie asupra păcatului, ei sunt ţinuţi de puterea lui Dumnezeu să nu cadă şi se împărtăşesc din slava lui Dumnezeu din ce în ce mai mult. Întotdeauna aduc mulţumiri pentru toate şi trăiesc înaintea Feţei lui Dumnezeu în tot ceea ce fac.

Aceia care locuiesc în Locul Preasfânt primesc o putere de discernere mereu crescândă, în lumina lui Dumnezeu, între ceea ce este sentimental (omenesc) şi ceea ce este cu adevărat spiritual (ceresc).

E o mare diferenţă între imitarea lui Isus şi împărtăşirea naturii Lui. Când Îl imităm, viaţa este o luptă constantă. Dar când suntem părtaşi naturii Lui, ajungem la odihnă.

Ştim cu toţii cât de uşor ne era, ca şi copii ai lui Adam, să urâm, să spunem minciuni, să ne enervăm, să poftim alte femei, să căutăm slava oamenilor, să iubim banii, să fim egoişti şi mândri – deoarece aceasta era natura noastră.

Când suntem părtaşi naturii divine, pentru noi devine chiar uşor să iubim, să spunem adevărul, să fim răbdători, să fim curaţi, generoşi, neegoişti şi smeriţi şi să căutăm slava lui Dumnezeu. Unei pisici îi vine uşor să-şi lingă blana şi să se menţină mereu curată. Nu este ceva tensionant pentru o pisică, căci aceasta este natura ei. Dar pentru ca un porc să facă aceasta – imitând pisica – ar fi un stres constant. Această analogie ilustrează diferenţa dintre părtăşia unei naturi şi încercarea de a o imita.

Dumnezeu ne dă propria Lui viaţă – „viaţa lui Isus” (2 Corinteni 4:10). Astfel noi putem fi părtaşi bunătăţii lui Dumnezeu, care este slava Lui. Atunci nu ne mai este greu să fim buni cu cei care sunt răi cu noi, sau să-i iertăm pe cei care păcătuiesc faţă de noi. Putem continua în această bunătate Divină până la sfârşitul vieţii noastre, aşa cum o pisică continuă să se lingă până la sfârşitul vieţii ei.

Tot în Locul Preasfânt oamenii sunt alcătuiţi împreună într-un Trup funcţional (opus unei simple congregaţii). Nu există niciun individualism în Locul Preasfânt. Nimeni aici nu trăieşte doar pentru sine. Fiecare din cei care trăiesc aici este o jertfă necurmată şi de aceea pe toţi aceştia, fraţi şi surori, Dumnezeu îi poate face un Trup al lui Hristos funcţional, cu autoritate spirituală într-o localitate. Despre cei care trăiesc aici a vorbit Isus ca „învoindu-se” şi având autoritate să primească orice vor cere de la Tatăl, putând lega după voia lor puterea lui Satan (Matei 18:18-20).

În fiecare adunare de creştini, marea majoritate locuieşte în Curtea din afară – răspunzând la o treime din mesajul evangheliei. Unii înaintează spre Locul Sfânt – fiind unşi cu Duhul Sfânt. Aceştia răspund la două treimi din mesajul evangheliei. Dar autoritatea spirituală şi eficacitatea acelei adunări (atâta timp

cât Dumnezeu este în centrul ei) se măsoară prin numărul celor care au intrat în Locul Preasfânt (aceia care au răspuns la evanghelia completă).

Satan se teme numai de aceia care au intrat prin văl în Sfânta Sfintelor. De aceea el a orbit credincioşii faţă de evanghelia completă.

Numai atunci când într-o adunare există un nucleu central format din cei care locuiesc permanent în Sfânta Sfintelor, adunarea poate fi păstrată neatinsă de forţele morţii spirituale şi menţinută pe calea vieţii.

Mireasa lui Hristos devine un trup cu Mirele ei. „….Cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică” (Efeseni 5:31,32). Nu te mulţumi atunci cu nimic mai puţin decât maximumul lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Dă la moarte tot păcatul care ţi-ar sta în cale şi de asemenea toate tradiţiile şi opiniile oamenilor care te-ar putea împiedica de la continuarea către locul pe care Isus l-a inaugurat şi deschis pentru tine.

ECHILIBRUL ADEVĂRULUI

„Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:20,21).

Vocea la care se face aici referire este vocea Duhului Sfânt Care ne avertizează atunci când ne rătăcim chiar foarte puţin (fie la stânga sau la dreapta) de la cărarea dreaptă şi îngustă care duce la tronul lui Dumnezeu.

Când ne uităm până şi la bisericile de credincioşi din zilele noastre, descoperim că cele mai multe dintre ele au intrat pe un făgaş – fie la dreapta sau la stanga liniei drepte a adevărului.

Să luăm un singur exemplu: Unele grupuri supra-accentuează darurile Duhului şi atunci sunt dezechilibraţi într-o direcţie. Alţii supra-accentuează roada Duhului şi neglijează complet darurile şi sunt astfel dezechilibraţi în cealaltă direcţie. Nici unul din aceste grupuri nu par să asculte de Vocea care încearcă să le spună să se mişte mai la stânga/ dreapta ca să ajungă înapoi în centru. Fiecare grup are propriile versete favorite din Biblie la care se tot întoarce, iar şi iar. Membrii lui par să nu vadă niciodată alte părţi din Scriptură care i-ar putea echilibra, deoarece şi-au format deja prejudecăţi faţă de acele versete.

Foarte adesea, refuzul lor de a vedea acele alte versete se datorează faptului că tocmai versetele acelea au fost folosite necorespunzător de către grupurile care au deviat în direcţia opusă. Deci propria lor înţelegere a adevărului a provenit dintr-o reacţie la extremele către care au mers celelalte grupuri, iar nu dintr-un studiu atent al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.

Lucrarea prorocilor Vechiului Testament era întotdeauna aceea de a semnala locul unde se rătăcea Israel. Ei rosteau răspicat cuvântul Duhului Sfânt de îndreptare. Ei n-au căutat o „lucrare echilibrată”. Ei au subliniat întotdeauna ceea ce lipsea. N-au pierdut niciodată timpul vorbind despre lucrurile din Israel care deja erau în acord cu ordinea lui Dumnezeu. În acest sens, toţi prorocii Vechiului Testament au fost neechilibraţi în lucrarea lor.

Să-l luăm pe Ieremia, de exemplu. La o anumită etapă, Ieremia I-a spus lui Dumnezeu: „Căci ORI DE CÂTE ORI vorbesc, trebuie să strig: „Violenţă şi nimicire!”, încât cuvântul Domnului îmi aduce ruşine şi batjocură toată ziua” (Ieremia 20:8). Categoric că mesajul lui nu era unul echilibrat, plin de har şi de adevăr!! Era doar judecată, judecată şi iar judecată! La o anumită etapă, acest mesaj a devenit chiar o povară pentru Ieremia însuşi. Dar nu putea încă să se oprească din predicarea lui deoarece, de fiecare dată când se gândea la schimbarea mesajului, Cuvântul lui Dumnezeu de judecată i-ar fi ars în inimă ca un foc şi nu l-ar mai fi putut ţine în lăuntrul său nici un moment (Ieremia 20:9). Şi aşa a continuat să predice timp de 46 de ani judecata naţiunii lui Iuda.

Dacă Ieremia ar fi ascultat de vocea propriei sale raţiuni sau de sfatul altor predicatori care nu cunoşteau mintea lui Dumnezeu, el şi-ar fi modificat mesajul. Atunci ar fi fost mai echilibrat. Dar n-ar mai fi fost deloc prorocul lui Dumnezeu!

Acum să luăm lucrarea unui proroc mai timpuriu, Osea. Mesajul lui a fost total diferit de cel al lui Ieremia. Mesajul lui Dumnezeu către Israel prin Osea era:

„O, cât de mult te iubesc chiar dacă nu M-ai ascultat şi ai umblat departe de mine”. Dar Ieremia, care a trăit la 180 de ani după Osea, n-a căutat niciodată să imite lucrarea lui Osea. Aceşti proroci nu s-au imitat unul pe altul. Fiecare dintre ei a ştiut povara pe care Dumnezeu i-o dăduse.

Un proroc al Noului Legământ de asemenea va vorbi întotdeauna despre ceea ce lipseşte într-o biserică şi va scoate în relief dezechilibrul. Va avea discernământ de la Dumnezeu cu privire la nevoia curentă a oamenilor cărora le slujeşte.

Cea mai mare nevoie în biserica de astăzi este lucrarea profetică – prin care Duhul vorbeşte spunând: „Nu. Nu în direcţia aceea. În cealaltă direcţie.”

Majoritatea predicatorilor îşi pregătesc predicile citind cărţi sau reviste (cum ar fi Comorile Ascunse/ Hidden Treasures) şi ascultând la înregistrări audio – cu scopul de a-şi impresiona ascultătorii. Sunt oricum atenţi să lase deoparte orice i-ar putea ofensa pe ascultători, deoarece ei caută onoare şi daruri.

În orice caz, prorocii nu sunt aşa. Ei ascultă la Dumnezeu şi spun oamenilor exact ceea ce Dumnezeu doreşte să le spună. Şi, în felul acesta, un proroc poate predica pe marginea unei teme în mod repetat, până când dezechilibrul dintr-o biserică este corectat. Predicatorilor profesionişti însă le este teamă să predice chiar şi de două ori numai acelaşi mesaj, la aceeaşi congregaţie. Predicatorii pelerini trebuie chiar să-şi noteze (în minte sau în agendă) ce mesaj au predicat într-o anumită biserică, ca să nu facă greşeala de a predica acelaşi mesaj din nou, când o vizitează a doua oară – riscând altfel să-şi piardă onoarea de predicatori!!

Ce nevoie disperată este în zilele noastre de proroci!

O lucrare de învăţătură este diferită de o lucrare profetică. Învăţătorul este capabil să explice clar doctrinele Scripturii. În orice caz, nu e nevoie ca învăţătura lui să fie legată de o nevoie curentă a oamenilor cărora le slujeşte. O lucrare de învăţătură despre îndreptăţire, sau despre botezul în Duhul Sfânt, sau despre sfinţire, sau despre cea de-a doua venire a lui Hristos, va fi întotdeauna utilă în orice biserică! Dar, în ciuda acestei învăţături minunate, oamenii de acolo pot fi încă învinşi de păcat şi de descurajare. Lucrarea profetică este atunci ceea ce-i lipseşte unei asemenea biserici!

Să ne gândim la un domeniu unde avem nevoie să fim echilibraţi: înţelegerea mesajului evangheliei.

În Efeseni, vedem limpede vestea bună pe care o predica Pavel. Bătrânilor bisericii din Efes, după ce a petrecut trei ani în mijlocul lor, Pavel le-a spus: „vă vestesc TOT planul lui Dumnezeu” (Faptele Apotolilor 20:27).

Pavel a primit mesajul evangheliei direct din gura Domnului Însuşi – şi nu din auzite, din gura altor oameni, aşa cum noi toţi l-am primit (Galateni 1:11,12). El a spus că, dacă cineva vesteşte orice altă evanghelie decât cea pe care el o primise de la Domnul, un astfel de om va fi blestemat (Galateni 1:8,9). Aşa de grav este să predici orice altă evanghleie – sau să diluezi adevărul în vreun fel, sau să laşi deoparte ceva din el.

Scrisoarea către Efeseni este divizată în două părţi – primele trei capitole formează prima parte a evangheliei, iar următaorele trei capitole formează a doua parte. Prima parte tratează ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi. A doua parte tratează ceea ce noi trebuie să facem pentru Dumnezeu.

Efeseni 4:1 începe cu: „Vă îndemn, deci, să umblaţi…….”. Cuvântul „deci” arată că ceea ce urmează în capitolele 4 până la 6 se bazează pe fundaţia aşezată de Duhul Sfânt în primele trei capitole. Pavel era un maestru zidar şi a scris Efeseni cu grijă, sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Putem spune că Efeseni 4 până la 6 este suprastructura – construită pe fundaţia Efeseni 1 până la 3. Dezechilibrul care se observă în multe grupuri din creştinismul de astăzi este că unele şi-au construit fundaţia primelor 3 capitole, dar nu au nici o suprastructură deasupra ei. Altele îşi construiesc suprastructura (ultimelor 3 capitole), dar fără fundaţie. Ambele grupuri sunt la fel de ridicole.

Ceea ce se remarcă în primele trei capitole din Efeseni este că nu apare nici măcar o poruncă sau vreun îndemn în ele cu privire la ceea ce NOI trebuie să facem ca să-l facem pe plac lui Dumnezeu! Pe de altă parte, ele sunt pline de descrierea a ceea ce DUMNEZEU a făcut pentru noi.

Dar observaţi că următoarele trei capitole din Efeseni sunt pline de îndemnuri cu privire la cum să-I fim pe plac lui Dumnezeu!

Aceasta este o diferenţă care trebuie distinsă cu atenţie, dacă e să discernem între adevărurile de temelie şi adevărurile de suprastructură. Nu punem uşi şi ferestre la fundaţie! Nu! Ele sunt destinate pentru suprastructură. Dar suprastructura însăşi trebuie să fie construită pe fundaţie. Cu alte cuvinte, fiecare poruncă pe care o predicăm trebuie să fie în primul rând bine bazată pe ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi.

Dacă nu suntem siguri înainte de toate de ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi, atunci ne vom trezi incapabili de păzirea poruncilor Lui. Vom intra atunci în aceeaşi robie în care au intrat sfinţii vechiului legământ când au încercat să respecte legile lui Dumnezeu şi au eşuat mereu. Aceasta este cauza datorită căreia mulţi creştini trăiesc o viaţă constantă de eşec şi descurajare şi simt că o viaţă de biruinţă este imposibilă pentru ei.

Este adevărat că o viaţă de biruinţă constantă este imposibilă dacă nu avem tot timpul sub noi fundaţia din Efeseni 1 la 3. Fundaţia nu este ceva ce aşezăm odată undeva şi apoi mergem şi zidim construcţia altundeva. Fiecare construcţie, nu numai că este zidită pe fundaţia ei, dar ea continuă să rămână tot timpul pe acea fundaţie. Dacă mai târziu sunt adăugate la construcţie etaje noi, acele etaje sunt clădite de asemenea având la bază aceeaşi fundaţie aşezată iniţial pentru construcţie.

Atunci când credincioşii aşază o fundaţie într-un loc şi încep apoi să construiască suprastructura undeva în alt loc, Vocea Duhului Sfânt le va spune (dacă au urechi de auzit şi dacă nu sunt prejudiciaţi): „Nu, nu acolo. Construiţi aici, unde a fost aşezată fundaţia.”

Pe de altă parte, acelora care au aşezat fundaţia şi apoi nu fac nimic altceva decât să o admire (la fiecare întâlnire de Duminică!!), Vocea Duhului Sfânt le va spune (iarăşi dacă au urechi să audă şi nu sunt prejudiciaţi): „Ce-ai de gând să faci acum? Eşti fericit doar cu fundaţia? Nu doreşti să zideşti casa?”

Pentru aceia dintre noi care, mulţi ani la rând, n-am auzit de la amvon nimic în afară de îndemn după îndemn (bazat pe poruncile din Efeseni 4 la 6), ceea ce avem nevoie să auzim acum este puţin mai mult din adevărul regăsit în Efeseni 1 la 3, astfel încât să fim echilibraţi.

Aceia care trec grăbiţi peste Efeseni 1 la 3, vor descoperi că, mai târziu, în viaţa lor, se vor confrunta cu probleme de insecuritate, depresie, frică, incertitudinea acceptării de către Dumnezeu, gelozie, spirit competitiv şi multe alte rele.

Haideţi să ne punem trei întrebări şi să ne cercetăm prin acestea:

• (1) Am simţit vreodată, când ne-am confruntat cu vreo problemă anume într-o zi, că Dumnezeu nu ne va ajuta în acea problemă pentru că nu ne- am rugat sau n-am citit din Biblie în dimineaţa acelei zile?

• (2) Am simţit vreodată, când am avut un accident sau când ne-am confruntat cu o pierdere financiară, că acel lucru s-a întâmplat pentru că n-am petrecut timp singuri cu Dumnezeu în acea dimineaţă?

• (3) Am simţit vreodată că, deoarece am petrecut timp mai îndelungat citind Biblia şi rugîndu-ne într-o anumită dimineaţă, Dumnezeu ne-a acceptat puţin mai mult în acea zi decât în alte zile?

Dacă oricare dintre răspunsurile de mai sus sunt afirmative în cazul tău, atunci aceasta arată că tu n-ai fost întemeiat cum trebuie pe Efeseni 1 la 3. Nu ai înţeles încă temeiul pe baza căruia Dumnezeu te acceptă.

Este imposibil să ducem o viaţă biruitoare, dacă nu suntem în mod ferm şi trainic întemeiaţi pe faptul acceptării noastre în Hristos de către Dumnezeu, pe temeiul a ceea ce Hristos a făcut pentru noi – şi nu pe baza a ceea ce am făcut noi.

Este la fel de imposibil să fim biruitori dacă avem doar fundaţia şi niciodată nu acordăm atenţie poruncilor şi îndemnurilor găsite în Noul Testament.

Nu trebuie să facem niciuna din cele două greşeli.

Fundaţia în Efeseni 1 la 3…………………………………………………………………………….Cont.  aici https://romanian.cfcindia.com/ro/books/the-full-gospel

////////////////////////////////////////////

 

MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I

Capitolul treizeci

Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască ucenicizatorii.

În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.

Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“

Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură – acela că este atotputernic sau omnipotent.

Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El (vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?…Şi care căpetenie Îmi va sta împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.

Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.

Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan

Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu Dumnezeul nostru omnipotent:

Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:17-18).

Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai, Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! – nu mai era!

Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.

Războiul care nu a existat niciodată

Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic. Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai „ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.

Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva, scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează acest subiect.

În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).

Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?

Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.

Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie. Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.

Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.

De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.

Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste lucruri.

Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.

Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?

În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.

Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a „nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii” (vezi Evrei 2:14-15).

În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris: „…că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte „puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?

Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte fizică şi moartea a doua.

După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul, care încetează să mai funcţioneze.

Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei persoane moarte spiritual:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.

Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia câteva sute de ani mai târziu.

Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând „mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii văzduhului“.

Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).

Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală). Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.

Avându-l de tată pe Satan

Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual. Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).

Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou! Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi aruncat în iazul de foc.

Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“ (Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).

Răscumpărarea din captivitate

Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16) şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru 1:4).

Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul nostru.

Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.

În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de iazul de foc.

L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi, dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere asupra lor.

Dezarmarea puterilor

Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15

Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre…Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere personală).

Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru, care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.

În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică, asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă, ţinându-i captivi.

Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan? Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre interpretarea biblică.

Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol a ceea ce a realizat Isus pe cruce.

În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El. Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi. Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.

Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.

Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea. Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El nu L-a speriat deloc.

Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu, deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!

Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi legat de primul.

Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este determinat de războiul spiritual dus de noi.“

Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se găseşte în capitolul zece din Daniel.[1] Daniel ne spune că a jelit timp de trei săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“. În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:

„Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.

Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)

Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.

În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).

Întrebări la care nu avem nici un răspuns

Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu ştim.

Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată. Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe presupunerile noastre.

Un mit bazat pe un altul

Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care este posibil să aibă loc?

Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei. Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe îngerii lui Dumnezeu.

Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“ – el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în post, căutând faţa Domnului.

Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi, permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu, îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.

Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“

Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.[2] Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.

Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul acestuia de a conduce lumea.“

Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine, Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum „drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră drepturile lui Adam“.

Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“ odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a promisiunii divine de anihilare totală.

Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine „dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt nebiblice.

Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost „dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.

Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul, stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu înainte de cădere.

Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?

Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“? Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.

În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.

Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).

Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.

Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.

Oferta lui Satan de împroprietărire?

O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:

Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).

Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.

În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui Dumnezeu.

În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale, Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).

Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare control asupra pământului, nu-i aşa?

Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).

Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.

Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim afirmaţia lui dintr-un alt unghi.

Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.

Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.

Cine i-a dat autoritate lui Satan

Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea adevărul.

Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.

Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel, conştient sau inconştient, supuşi lui.

O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum, dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“ (Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie să îi fi fost dată de Dumnezeu.

Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam. Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi oameni răzvrătiţi.

Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.

A fost Dumnezeu surprins de cădere?

O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea, Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor. 2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).

Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit să aibă Satan.

Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.

Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan 3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.

Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.

Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan

Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.

Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se bucurase (vezi Iov 1:9-12).

Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).

Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.[3] Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.

Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“

Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14 citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.

Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru. Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o poată ţine sub control.

Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan

Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“ (subliniere personală).

Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub autoritatea lui Dumnezeu.

Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui Dumnezeu.[4]

Închiderea lui Satan pentru o mie de ani

Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).

Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani, acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).

Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.

În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).

Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.

Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi, El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.

Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:

Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).

Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări „de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi…să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv, Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.

Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.

Teama demonilor de chinuri

Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul gadarenilor:

Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).

Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“

Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost deloc îngrijoraţi.

Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10), cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu 5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.

Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“

În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.

Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind „Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât limitată.

O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.

Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.

În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.

Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris despre dumnezeul acestei lumi. Aion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului actual.

Ce înseamnă toate aceste lucruri­? Pământul este planeta fizică pe care trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Dumnezeu.

Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).

Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel, El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.

Analizarea ofertei lui Satan

Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face acest lucru.

Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.

Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane

Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în măsura în care îi permite Dumnezeu.

Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă, deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.

Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1).

Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.

Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om încăpăţânat pe care El îl ridicase.

Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).

Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe cruce să poată fi împlinit.

O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.

Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).

Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).

Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]

Mărturia personală a lui Dumnezeu

În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste împărăţiile umane.

„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).

Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.

Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor pământului“ (Apoc. 1:5).

Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?

Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe altele:

Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).

„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5; subliniere personală).

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28; subliniere personală).

Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi distruge (pierde).

Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun, devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi liderii religioşi falşi.

Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile naturale

Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.

Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu. Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.“

Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.

Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei Lui faţă de păcat.

Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“, cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un anumit număr de oameni comit adulter.

Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului. Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la întâmplare, deci este implicat şi El.

Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale, chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui rănesc oamenii.

Nu există „Mama-Natură“

Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.

Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.

Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.

Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără permisiunea lui Dumnezeu.)

Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.

Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.

Mărturia Scripturii

Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“ (Ieremia 10:10; subliniere personală).

Isaia avertizează:

De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia 29:6; subliniere personală).

Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps. 18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.

Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat. 28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?

Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).

Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea unui cutremur este nescriptural.

Ce putem spune despre uragane?

Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:

Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25; subliniere personală).

Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).

După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).

În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.[6]

În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).

Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.

Furtuna din Galilea

Cum rămâne cu „furtuna năprasnică“ ce I-a asaltat pe Isus şi pe ucenicii Săi când traversau Marea Galilee cu barca? Trebuie să fi fost Satan cel care a cauzat acea furtună, întrucât Dumnezeu nu ar fi trimis niciodată un vânt care să răstoarne barca în care se afla Fiul Său. „O împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi se va destrăma“, aşa că de ce să fi trimis Dumnezeu un vânt care i-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece ucenici?

Aceste sunt argumente solide, dar să ne oprim puţin şi să analizăm situaţia. Dacă nu Dumnezeu a trimis furtuna, ci Satan, atunci tot trebuie să admitem că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o trimită. Deci întrebarea rămâne: „De ce i-ar permite Dumnezeu lui Satan să trimită o furtună care L-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece?“

Există vreun răspuns la această întrebare? Poate că Dumnezeu îi învăţa pe ucenici ceva despre credinţă. Poate că îi testa. Poate că Îl testa pe Isus, care trebuia să fie ispitit „în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15). Pentru a fi testat în toate lucrurile, Isus trebuia să fie ispitit să Se îndoiască şi să Se teamă. Poate că Dumnezeu dorea să Îl glorifice pe Isus. Poate a intenţionat toate lucrurile menţionate mai sus.

Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel pe ţărmul Mării Roşii ştiind foarte bine că erau urmăriţi îndeaproape de armata lui Faraon. Dar oare nu îi elibera Dumnezeu pe israeliţi­­­? Atunci nu lucra oare împotriva Lui Însuşi când îi conducea pe evrei într-un loc în care urmau să fie masacraţi? Nu este acesta un exemplu de împărăţie „divizată împotriva ei însăşi“?

Nu, deoarece Dumnezeu nu intenţiona să îi lase pe evrei să fie masacraţi. Şi nici nu avea vreo intenţie de a trimite sau a permite lui Satan să provoace o furtună năprasnică pe Marea Galilee care să Îi înece pe Isus şi pe ucenici.

În ciuda acestor lucruri, Biblia nu menţionează că Satan este cel care a provocat furtuna, dar nu spune nici că Dumnezeu ar fi fost acela. Unii spun că trebuie să fi fost Satan, deoarece Isus l-a certat. Poate aşa e, dar nu este un argument imbatabil. Isus nu l-a certat pe Dumnezeu – a certat vântul. Dumnezeu Tatăl ar fi putut face acelaşi lucru, adică ar fi putut provoca un vânt printr-un singur cuvânt şi l-ar fi putut potoli certându-l. Doar pentru că Isus a certat furtuna nu este o dovadă că Satan a iniţiat-o.

Încă o dată, nu ar trebui să ne bazăm întreaga teologie pe un singur verset care de fapt nu dovedeşte nimic. Deja am făcut referire la pasajele biblice care dovedesc că Dumnezeu este suveran şi controlează şi vântul şi că, de cele mai multe ori, Lui i se atribuie provocarea vântului. Ideea mea este că Satan, deşi este „dumnezeul acestei lumi“, în mod categoric nu are control independent asupra vântului sau dreptul de a provoca furtuni oricând şi ori de câte ori doreşte.

De aceea, când apar uraganele, nu ar trebui să le privim ca pe nişte fenomene ce depăşesc controlul lui Dumnezeu, ceva ce El ar dori să oprească, dar nu poate. Faptul că Isus a certat furtuna de pe Marea Galilee ar trebui să fie o dovadă suficient de relevantă că Dumnezeu poate împiedica furtunile dacă doreşte.

Şi dacă Dumnezeu trimite (sau permite) manifestarea furtunilor, atunci trebuie să aibă un motiv, iar cel mai inteligent răspuns la întrebarea „De ce ar trimite sau ar permite furtuni care cauzează calamităţi catastrofale extinse?“ este acela că avertizează şi pedepseşte oamenii neascultători.

„Dar uragenele îi afectează câteodată şi pe creştini“

Cum rămâne cu creştinii care sunt afectaţi de aceste calamităţi? Când lovesc furtunile, ele nu demolează doar casele necreştinilor. Nu sunt creştinii absolviţi de mânia lui Dumnezeu datorită morţii ispăşitoare a lui Isus? Atunci cum putem spune că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel din spatele acestor dezastre, când ele îi pot afecta chiar şi pe copiii Lui?

Acestea sunt într-adevăr întrebări dificile. Totuşi, trebuie să conştientizăm că nici răspunsurile nu sunt uşoare, dacă plecăm de la premiza falsă că Satan cauzează calamităţile naturale. Dacă Satan este cel care le cauzează, atunci de ce îi permite Dumnezeu să provoace lucruri care îi pot afecta şi pe copiii Săi? Problema rămâne.

Biblia specifică foarte clar că cei care sunt în Hristos „nu sunt rânduiţi la mânie“ (1 Tes. 5:9). În acelaşi timp, Biblia spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne“ peste cei care nu ascultă de Isus (Ioan 3:36). Şi totuşi, cum poate mânia lui Dumnezeu să rămână peste cei nemântuiţi fără să îi afecteze şi pe creştini, când aceştia din urmă trăiesc printre necreştini? Răspunsul este că uneori îi afectează şi ar trebui să acceptăm acest adevăr.

În vremea exodului, toţi israeliţii trăiau într-o singură locaţie, iar plăgile pe care le-a trimis Dumnezeu ca pedeapsă peste egipteni nu i-a afectat şi pe ei (vezi Ex. 8:22-23; 9:3-7, 24-26; 12:23). Însă noi lucrăm cot la cot cu „egiptenii“. Dacă Dumnezeu doreşte să îi pedepsească prin calamităţi naturale, cum vom scăpa noi?

A scăpa este în mod cert cuvântul cheie pentru înţelegerea răspunsului la întrebare. Deşi Noe a scăpat de mânia lui Dumnezeu manifestată prin potopul asupra pământului, şi el a fost afectat, întrucât a trebuit să muncească la construirea arcei şi apoi a trebuit să petreacă un an întreg pe arcă împreună cu o mulţime de animale urât-mirositoare. (Pentru că tot a venit vorba, atât Vechiul, cât şi Noul Testament îi atribuie lui Dumnezeu potopul lui Noe, nu lui Satan; vezi Gen. 6:17; 2 Petru 2:5.)

Lot a scăpat cu viaţă când a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste Sodoma şi Gomora, însă a pierdut în foc şi pucioasă tot ce a avut. Judecata lui Dumnezeu faţă de oamenii răi îi afectează şi pe cei neprihăniţi.

Cu mulţi ani înainte, Isus îi avertizase pe credincioşii din Ierusalim să fugă atunci când vor vedea oraşul încercuit de armate, deoarece acestea vor fi „zilele răzbunării“ (Luca 21:22-23) – indiciu clar că invadarea Romanilor în Ierusalim în anul 70 d.Hr. avea drept scop revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Slavă Domnului că cei care au ascultat de avertismentul lui Hristos au scăpat cu viaţă! Însă prin fuga lor au pierdut tot ce avuseseră în Ierusalim.

În fiecare dintre aceste trei exemple vedem că oamenii lui Dumnezeu pot suferi până la un anumit punct atunci când judecata lui Dumnezeu cade asupra oamenilor răi. De aceea, nu putem sări la concluzia că Dumnezeu nu este responsabil de calamităţile naturale, deoarece ele îi afectează uneori şi pe creştini.

Ce să facem în acest caz?

Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei, chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.

Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:

„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).

Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).

Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu. Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu asupra celor ce o merită. De exemplu:

„De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22; subliniere personală).

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).

„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele…” (Ezec. 14:13; subliniere personală).

„Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“ (Hagai 1:9-11; subliniere personală).

În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a o fi trimis-o.[7]

Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe cei răi.

Ascultarea şi înţelepciunea

În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.

Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de lume.

În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-30).

Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.

În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.

Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu ar fi ascultat de profet?

În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta mânia lui Dumnezeu:

Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei…Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“ (Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).

Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale. El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua 10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37; 135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.

Răspunsul la câteva întrebări

Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?

Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa? Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor – ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!

Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei pentru care a murit Isus.

Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine, până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.

Să spunem adevărul

Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad, Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.

„Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu, nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.

Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?

Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.

Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere, dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele, cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice. Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să îi trezească la realitate.

Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?

Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai multă îndurare decât ar merita.

Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:

În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“, le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13:1-5).

Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci, pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“

Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre mila lui Dumnezeu:

El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).

Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează: „Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără Hristos este ca acest copac.

Putem certa uraganele şi inundaţiile?

O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea calamităţilor naturale?“

A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi, deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).

Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan, fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să certe şi să calmeze furtuna.

Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).

De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp să se pocăiască.

Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44). Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44). Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui Pavel.

[1] Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual. Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi 19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.

[2] Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.

[3] Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).

[4] Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.

[5] Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte? Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara noastră, în mod specific, să nu primească tot ceea ce merită.

[6]Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11; Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15; 27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.

[7] Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut. 32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16; 16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21; 36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează ploaia.

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_30

////////////////////////////////////////////

RADE HARB DE OALA SPARTA… V-a cerut satana ca să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31) 

CĂTRE:                                                                                                              DATA: 25.05.2019

– Patriarhia Ortodoxă Română,

– mirenii ortodocși,

– eterodocșii care vor să vină la lumina Adevărului.

Acest titlu este avertismentul Mântuitorului Iisus Hristos către Apostoli cu privire la cursele satanei, care se vor finaliza cu cernerea lor: unii vor trăda, iar alții vor fi ascultători ai cuvântului Domnului până la sfârșit.

Subiectul prezentei scrisori este dat de starea actuală a Bisericii Ortodoxe Române, în care ierarhii ei nu opun rezistență în fața forțelor oculte, ba unii dintre ei se fac complici la „taina fărădelegii care se și lucrează” (II Tesaloniceni 2, 7), totul culminând cu primirea oficială – la nivel sinodal – a ereziei în cadrul B.O.R. odată cu

implementarea hotărârilor „sinodului” din Creta, care a avut loc în iunie, 2016 în insula Creta.

Și pentru că acest “sinod” a împărțit preoțimea română în două părți: 99% sunt de acord cu el și sub 1% îl resping oficial prin întreruperea pomenirii episcopului locului, putem afirma ca acesta reprezintă o „sită” de cernere a preoților!

Știm că în istoria Bisericii Ortodoxe au avut loc nouă Sinoade Ecumenice, iar despre ceea ce s-a petrecut în Creta, Sfântul Kukșa al Odessei (1875-1964), a spus în urmă cu 60 de ani: „Nu peste mult timp va avea loc un sinod numit „sfânt”. Însă acesta va fi o adunătură de necredincioși. În cadrul lui toate credințele se vor uni în una. Posturile vor fi anulate, călugăria anulată, călugărilor și episcopilor li se va permite să se căsătorească, iar preoților, să se recăsătorească. Noi însă nu trebuie să acceptăm aceste schimbări. Stilul nou va fi introdus în toată Biserica Universală. Fiți vigilenți! Străduiți-vă să mergeți la Bisericile lui Dumnezeu acum, cât ele sunt încă ale noastre. Va veni timpul când nu le vom mai putea frecventa. Numai cei aleși vor înțelege ce se întâmplă. Pe oameni îi vor obliga să se ducă la biserica apostată, însă nu trebuie să mergem într-acolo în niciun caz. Vă rog, stați în credința ortodoxă până la ultima suflare și vă veți mântui.”

Patriarhia Română a numit acest sinod „mare”, deși patru Biserici Autocefale nu au luat parte la el, dar și „sfânt”, deși nu a urmat calea celorlalte sinoade de până acum. Iar dacă anumiti preoți – luminați de Duhul Sfânt – nu sunt de acord cu hotărârile acestui “sinod” – sunt caterisiți pentru că nu urmează în această cale de nesocotire a învățăturii ortodoxe.

prima pagina bt

1) De ce nu li se permite acestor preoți să-și spună public punctele de vedere în comunitățile din care fac parte, astfel încât credincioșii să ia decizia în cunoștință de cauză de a fi sau nu cu acest „sinod”?

2) De ce odată cu implementarea acestor hotărâri ale „sinodului” din Creta, în B.O.R. avem de-a face cu începutul unei prigoane fățișe împotriva celor care nu acceptă acest nou tip de „creștinism globalizat”?

3) De fapt cui slujiți dvs., ierarhi ai B.O.R.? Încotro conduceți turma care v-a fost încredințată?

4) De ce în cadrul predicilor preoților români nu mai există cateheză vis-a-vis de pericolul ereziilor pe care iată, dvs., le primiți în interiorul B.O.R.?

5) A spune adevărul a devenit cumva un discurs al urii?

6) A dori sincer mântuirea aproapelui nostru a ajuns cumva să fie interzis?

7) Prizonierul cui sunteți de nu puteți apăra Biserica Ortodoxă de imixtiunile urâtorilor de Hristos? Cunoaștem apartenența dvs., părinte patriarh, la organizația ocultă a masoneriei. Cunoaștem tipul de studii universitare pe care le-ați urmat și care sunt total incompatibile cu funcția deținută acum în B.O.R.:

– „teologie” catolică – universitatea Frankfurt;

– „teologie” protestantă – universitatea Strasbourg;

PF Daniel – studii eterodoxe

8) Oare nu cunoașteți diferențele dintre Ortodoxie și papism sau dintre Ortodoxie și protestantism?

Învățăturile eretice ale Papismului și Protestantismului*

EREZIILE PAPISMULUI                   EREZIILE PROTESTANTISMULUI

Filioque                                                Cunoașterea exactă a celei de-a Doua Veniri

Purgatoriul                                          Împărăția de 1000 de ani a lui Hristos pe pământ

Primatul papal                                    Inexistența iadului

Infailibilitatea papală                       Inexistența sufletului

Azimile folosite în cult                      Inexistența Sfintei Treimi

Imaculata concepție                          Inexistența Sfântului Duh

Trans-substanțierea                          Existența a 4 judecăți

Celibatul preoților

Indulgențele papale

Mirungerea târzie

*sursa: “Călăuza în Credința Ortodoxă” – Pr. Ilie Cleopa, pp. 25–60.

9) Oare nu cunoașteti ce spun Sfinții Părinți despre abaterea de la Dreapta Credință, de vreme ce batjocoriți în mod grosolan Dogma Ortodoxă prin atâtea rugăciuni în comun cu eterodocșii?

daniel cu ereticii

Mărturii împotriva abaterii de la Dreapta Credință, despre erezia ecumenismului:

1. a) Sfântul Iustin Popovici (1894-1979): teolog, apologet, scriitor, critic al vieții pragmatice bisericești, filosof și arhimandrit al mănăstirii Ćelije, aflată aproape de Valjevo. A fost proslăvit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe pe 2 mai 2010 și este pomenit în fiecare an pe 1 iunie. „Ecumenismul consfințește toate ereziile, lezează dogmele Ortodoxiei și reprezintă în esență cea mai mare erezie ecleziologică a tuturor timpurilor, pentru că pune semnul egal între toate religiile și credințele.”
2. b) Sfântul Apostol Pavel:

„De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.” (Tit 3, 10-11)

„Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni 1, 8-9)

258. c) Sfântul Ciprian al Cartaginei: după numele său latinesc Thascius Caecilius Cyprianus, s-a născut către anul 200 și a murit ca mucenic la 14 septembrie 258. A fost episcop de Cartagina în timpul persecuției lui Valerian. După Fericitul Augustin, el este unul din cei mai importanți mărturisitori ai Bisericii din Africa de Nord în primele secole ale creștinismului. „Ereticii nu se vor întoarce niciodată la Biserică, dacă ne (le) întărim convingerea că ei au Biserică și Sfintele Taine.”
259. d) Sfântul Fotie cel Mare († 6 februarie 893):

„Există doar o singură Biserică a lui Hristos, Apostolească și Sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două, iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc și sinod al răzvrătiților.”

1. e) Sfântul Grigorie Palama (1296-1359): arhiepiscop al Tesalonicului, unul dintre cei mai profunzi și mai originali teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea.

„Pe latini (papistași) nici îngerii nu îi pot schimba!”

„Există trei tipuri de ateism: primul fel este ateismul clasic în care omul nu crede în Dumnezeu; al doilea tip este erezia, iar al treilea tip este indiferența atunci când Dreapta Credință este atacată.”

1. f) Sfântul Ignatie Teoforul: a murit în anul 107 în timpul persecuției împotriva creștinilor din vremea împăratului Traian.

„Dacă episcopul tău ar învăța orice în afara rânduielii date, chiar de trăiește în curăție sau săvârșește semne și minuni sau de proorocește, să îți fie ție ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor”.

„De eretici trebuie să fugiți ca de fiare, trebuie să vă feriți de ei, fiindcă mușcăturile lor sunt greu de vindecat”.

1. g) Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407): a fost arhiepiscop de Constantinopol.

„Nu acceptați nici o falsă dogmă, ascunzându-vă în spatele iubirii.”

„Dacă episcopul tău este eretic, fugi, ca de foc și ca de șarpe.”

„Nimănui nu-i este de folos viața dreaptă întru credința greșită.”

Potrivit Părinților de la Sinodul I Ecumenic: „ereziile nu sunt învățături ale Mântuitorului nostru, nici ale Apostolilor, ci ale satanei, ale tatălui lor (al ereticilor), diavolul.” „Ereticii n-au pe Hristos, Care să grăiască între ei (…), ci au în ei pe tatăl minciunii, pe ucigașul de oameni”.

1. h) Sfântul Marcu Evghenicul (1313-1391): „să fugim de eretici precum fuge cineva de un șarpe.”
2. i) Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662): cunoscut mai ales pentru scrierile de mistică și ascetică, a fost un apărător al Ortodoxiei în fața ereziei monotelismului. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 21 ianuarie, pe 13 august (mutarea moaștelor) și pe 20 septembrie.

„NU există compromis și iconomie în chestiunile de credință, de care depinde mântuirea veșnică a sufletelor oamenilor”.

„Nimic nu este mai puternic decât conștiința care te mustră și nimic nu este mai încurajator decât conștiința împăcată.”

1. j) Sfântul Nicolae Velimirovici (5 ianuarie 1881 – 18 martie 1956): a fost episcop al Jicei, în Serbia.

„Ecumeniștii stau împotriva Sfinților Părinți și nu trebuie să-i urmăm!”

1. k) Sfântul Paisie Aghioritul: (1924 – 12 iulie 1994): „aceste dialoguri (inter-religioase) au scopul să deruteze și să amețească pe credincioși, ca în final să-i arunce în erezie.”
2. l) Sfântul Teodor Studitul (759-826): a fost un strălucit imnograf, teolog ortodox și stareț.

„Atunci când credința autentică (Ortodoxia) este amenințată de un pericol, porunca dumnezeiească spune ca nimeni să nu tacă, indiferent de poziția sa socială sau bisericească.”

„Porunca Domnului grăiește să nu tăcem în vremuri de primejdie pentru credință, căci zice să vorbești și să nu taci, și „de se va îndoi cineva nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Evrei 10, 38) și „dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca 19, 40).

Fiindcă atunci când este vorba de credință, nu putem spune: Eu cine sunt? Preot? Defel. Căpetenie? Nici asta. Ostaș? De unde? Lucrător? Nici asta. Sărac, agonisindu-și hrana de pe o zi pe alta. Nu mă privește pe mine treaba asta și nici nu cade în seama mea. Vai, pietrele vor striga, și tu vei rămâne mut și fără grijă? (…) Căci și acest sărac, dacă acum nu vorbește, în ziua judecății va fi fară de răspuns și vrednic de osândă fie și numai din pricina aceasta.”

„Atunci când credința este primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcerea.”

1. m) Sfântul Vasile cel Mare (330-379):

„Se cuvine ascultătorilor cuvântului celor învățați cu Scripturile să cerce cu socoteală dreaptă acele care le zic dascălii și arhiereii; și câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iar câte sunt neunite să le lepede; și de la aceia care rămân întru învățăturile străine să se întoarcă.”

Astfel, un sinod este expresie autentică a Sobornicității Bisericii doar când se află în conglăsuire și în împreună-cugetare cu Sfânta Scriptură, cu Sinoadele Ecumenice și cu Sfinții Părinti, și nu doar prin expresia mecanică a sistemului sinodal.

Cred că știți, părinte patriarh, adevărul despre toate acestea, și mai cred că în mod conștient sunteți un agent al forțelor oculte, care prin intermediul dvs. bagă în iad atâtea suflete!

Cu toate acestea, pentru că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33, 11), vă solicit, ca mădular al Bisericii Ortodoxe Române, ca dvs, ierarhii ei:

– să vă retrageți semnăturile de pe hotărârile „sinodului” din Creta;

– să declarați public că “în afara Ortodoxiei nu există mântuire”;

– să identificați învățăturile eterodoxe așa cum se cuvine, ca fiind pierzătoare de suflet;

– să reinstalați cu drepturi depline pe toti preoții și monahii care au spus adevărul despre „sinodul” din Creta și care au fost caterisiți abuziv sau alungați după octombrie 2016;

– să condamnați erezia ecumenistă la nivel sinodal local ca fiind erezia ereziilor;

– să condamnați public actele biometrice, și să faceți apel către instituțiile statului a opri agenda biometrică care ni se impune din afara (ex: 5G, construirea unei infrastructuri digitale etc);

10) Cum mai puteți cânta: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat Credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne”, de vreme ce v-ați abătut de la Credința adevărată, ale cărei Canoane interzic cu strictețe rugăciunea în comun cu eterodocșii?

11) Ce nu este deplin în Ortodoxie de vreme ce mergeți în C.M.B., și nu spuneți deloc că în afara Ortodoxiei nu există mântuire? Prin această tăcere nu numai că nu-i ajutați deloc pe eterodocși, dar cădeți și dvs. odată cu clerul și poporul care vă urmează în această erezie, cei mai mulți dintre ei din neștiință.

Sper ca acest cuvânt să vi se coboare în inimă atât dvs. cât și celorlalți membri ai Sinodului B.O.R., și să deveniți cu toții mărturisitori ai Adevărului, nu complici prin tăcere și indiferență la minciună, erezie și la pierderea sufletelor, și precum Saul -prigonitor al lui Hristos să deveniți Pavel – cel râvnitor de Hristos!

1. Despre adevărata față a papei Francisc și vizita sa în România:

12) Cunoașteți faptul că Francisc I – ereziarhul Romei – despre care cei mai mulți oameni cred că este creștin – spune că evreii au dreptate să îl aștepte pe Mesia, căci el încă nu a venit? Spuneți-le preoților și monahilor ortodocși ce îi așteaptă după moarte pe cei care au slujit împreună cu latinii (papistașii), dându-le exemplu pe afurisiții din Sfântul munte Athos, care au slujit cu filo-papistașii, iar trupurile lor au fost ascunse în zona

Marii Lavre, fiind cumplite la înfățișare.

monahii din Athos care au slujit cu catolicii

Spuneți-le tuturor credincioșilor despre gradul de idolatrie care se manifestă în interiorul papismului! În Ortodoxie Capul Bisericii este Hristos. Cum doriți unirea confesională cu asemenea rătaciți? Nu puteți sluji la două capete: și papei și lui Hristos, deoarece pe unul îl veți iubi, iar pe celălalt îl veți urî (Matei 6, 24).

13) Așadar, pe cine iubiți, P.F. Daniel? Pe papă – începătorul eresurilor sau pe Hristos – Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat? Faptele voastre încep să se vădească!

14) Cum este cinstită memoria vrednicului de pomenire Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, care a spus: „Hristos – Capul Bisericii a avut un singur Trup, o singura Biserică. Nu poate un cap să aibă două trupuri”, de vreme ce admiteți că sunt mai multe biserici?

Spuneți oamenilor cine este Francisc și cui se închină el!

– la „slujba” de întronizare a papei Francisc s-a cântat în basilica din Roma: „isus este fiul lui lucifer”; Francisc spune ca Isus este fiul lui Lucifer

– papa Francisc vrea să modifice rugăciunea domnească „Tatăl nostru”;

francisc hulește rugăciunea “Tatăl nostru”

– ereziarhul Romei spune că „nu există rai si iad”;

francisc nu recunoaște existența iadului

15) Cine este acest Francisc ca să spună că nu există Rai și iad, de vreme ce Însuși Dumnezeu a spus că există Raiul, când i-a zis, pe Cruce fiind, celui din dreapta Sa: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43)?

16) Înaintemergătorul cui este Francisc dacă a paralizat, spiritual vorbind, pe toți episcopii ortodocși, astfel încât nici unul dintre ei nu ia măsuri concrete de îngrădire și de condamnare a „sinodului” ecumenist cretan? Înaintemergătorul cui este papa Francisc?

17) Sau nu aveți voie să comentați pentru că jurămintele din masonerie sunt înfricoșătoare? Rupeți-vă din lanțurile și obezile cu care satana vrea să vă piardă, și arătați întregii lumi că structura episcopală ortodoxă nu a secat cu totul!!!

Vă solicit să îndemnați poporul ortodox să nu ia parte la sejurul de trei zile al papei în România!

18) Oare de ce, în ultima vreme, în Romania avem de-a face cu fenomene meteo extreme?

Răspunsul ni-l dă Sfântul Lavrentie de Cernigov: „Un singur lucru vă voi spune! După ce noul papă va fi ales ca întâistătător al bisericii catolice, și în viitor ca și conducător al pan-religiei mondiale, pentru că profetul mincinos va fi si conducătorul pan-religiei vor urma o serie de schimbări uluitoare! Aceasta își doresc slujitorii vrăjmașului: să îl folosească pe acest papă ca și lider al tuturor religiilor! Acesta va fi pseudoprofetul.

Atunci natura se va răzvrăti. Deja vedem această răzvrătire. Un lanț de fenomene naturale și altele nefirești vor schimba structura pământului”.

Profetie contemporană despre răzvrătirea stihiilor din cauza pseudo-profetului

Iată câteva aspecte în acest sens:

– în momentul în care predecesorul lui Francisc – Benedict al XVI-lea – și-a anunțat demisia, au căzut două fulgere la interval de câteva minute pe clădirea din Roma;

2 fulgere pe clădirea Vaticanului = mânie dumnezeiască

– la câteva ore (în luna ianuarie 2019) după decizia oficiala, parafată de către statul român, de primire a papei Francisc, în mai multe zone din țară, apar tunete și fulgere, deși afară ningea;

rea întocmire a vazduhului din pricina ereziei

– în ultimele trei săptămâni, în România avem de-a face cu grindină severă și cu distrugerea culturilor agricole!

România – vreme nemaiîntâlnită

Și dacă cineva dintre cititori nu crede, priviți semnele – dovedibile imediat – care arată că Vaticanul și supușii săi slujesc diavolului:

– sala de audiențe a Vaticanului arată ca un cap de șarpe, iar șarpele la Geneză îl simbolizează pe diavol;

sala audiente 1

sala audiente 2

audiente 3

audiente 4

Chiar credeți că e doar o coincidență?

19) Chiar credeți că miile de cazuri de pedofilie din cetatea Vaticanului, multe dintre ele încă nedescoperite, sunt doar coincidențe? Priviți aceste imagini!

pedofili

Nu, acestea nu sunt coincidențe, ci pedofilia a ajuns la nivel de “dogmă” reprezentată prin statuete și picturi în “arta” papistașă la nivel înalt.

20) Chiar credeți ca papa Francisc e omul lui Dumnezeu, de vreme ce face semnul diavolului – “mano cornuto”?

papa mano cornuto

mano cornuto 2

21) Chiar credeți că atunci când mass media obedientă numește Vaticanul ca fiind “sfânt scaun”, “cetatea sfântă”, sau pe papa “sfânt părinte”, acestea sunt sfinte? Credeți că papa sau Vaticanul au sfințenie?

Nicidecum! Iată pe ce scaun macabru stau papistașii!

scaun cruce intoarsa vatican

fundal vatican

Oameni buni, treziți-vă din această înșelăciune!

Nu am ceva cu ereticii, ci am ceva cu erezia! Nu urăsc pe nimeni, căci îndemnul creștinesc este de a urî păcatul (erezia), nu pe păcătoși (ereticii), și cu atât mai puțin, nu am nimic cu poporul eterodox papistaș – care din nefericire, este ținut în erezie, dar întotdeauna adevărul trebuie să iasă la suprafață!

21) Părinte patriarh Daniel, vorbiți în majoritatea discursurilor publice despre “binele comun”, “fapte bune”, șamd., uitând că Ortodoxia nu e doar un cod de moralitate și atât! Ortodoxia înseamnă în primul rând păstrarea nealterată a dogmelor de credință, și apărarea ei de învățăturile și practicile eretice!

Dacă nu păstram nealterate aceste învățături de credință cădem din Dreapta Credință!

22) Unde a dispărut cuvântul “erezie” din predicile dvs.?

23) De ce nu s-a folosit acest cuvânt în cadrul documentelor de la “sinodul” din Creta?

Oare Biserica Ortodoxă nu mai are vrăjmași?

Din contră, aceștia s-au înmulțit – “Iar vrăjmașii mei trăiesc și s-au întărit mai mult decât mine și s-au înmulțit cei ce mă urăsc pe nedrept.” – (Ps. 37, 19), și au luat o altă formă – aceea de lupi deghizați în blană de oaie, deghizați in hristoși mincinoși, vrăjmași ce sunt gata să aducă o nouă “evanghelie” – una a “iubirii” în detrimentul Adevărului. Nu se poate vorbi de dragoste curată fără adevăr, pentru că “Dragostea se bucură numai de adevăr” (Sf. Ap. Pavel, I Corint., 13, 6).

Prea-fericite Părinte Daniel, spuneți adevărul oamenilor despre Noua Ordine Mondială (N.O.M.), despre ce se dorește la nivel înalt, cum se premeditează, și deja se reusește pângărirea din interior a Ortodoxiei, și toate acestea doar pentru că unii “vicari” doresc o religie mondială fară Dumnezeu!

Spuneți-le tuturor că această unire mincinoasă a religiilor e doar o “cărămidă” din planul “zidarilor N.O.M.”, plan pe care îl aplică pentru arhitectul lor – antihristul – și căruia i se închină toți masonii.

DAR EXISTĂ HRISTOS – și îi va nimici pe toti “zidarii” (masonii) la a Doua Sa Venire, îi va nimici pentru că nu au vrut să Îl ia în seamă!

“Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului.” (Matei 21: 42);

“Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii”. (Psalmul 118, 22);

Arătați turmei pe care o păstoriți adevărata față a mai marilor lumii acesteia, lideri cu care putem avea cel mult relații comerciale la nivel de stat, nicidecum relații de împărtășire a credinței! Uitați-vă la dumnezeul lor pe care îl personifică la deschiderea unui tunel din Elveția – Gothard:

Vă doresc sincer să nu fiți asemenea tâlharului de pe cruce din stânga Mântuitorului, care DEȘI L-A AVUT ÎN FAȚA SA PE DUMNEZEU, NU L-A CUNOSCUT, ci vă doresc ca, asemenea tâlharului din dreapta Mântuitorului – să vă pocăiți înainte de moartea pământească (firească pentru fiecare), și să curățiți B.O.R. care, din pricina înglobării atâtor practici și tratate eretice, a devenit “peșteră de tâlhari” (Matei 21, 13).

24) Părinte patriarh, și stimați români, oare de ce vine Francisc în România?

Oare ca să ne arate că e stăpân și aici? Oare ca să ne arate că a supus și B.O.R. prin acceptarea ei a “sinodului” din Creta?

Răspunsul este evident, oameni buni, pentru că toți cei care veți citi aceste rânduri trebuie să știți că în anul 2016 – mai marii B.O.R. au trădat Dreapta Credință, inclusiv pe noi pe toți – fiii ei botezați, și odată cu această trădare au introdus în țară (la slujbe) virusul pierzător al ereziei!

Motivele pentru care “sinodul” din Creta este eretic sunt următoarele:

– a recunoscut toate ereziile ca biserici, adică a batjocorit toată jertfa și mărturisirea Sfinților Mucenici si Mărturisitori ai Ortodoxiei împotriva ereziei, de 20 de veacuri (este ca și cum tot calendarul ortodox l-am arunca la gunoi);

– a distrus sistemul sinodal de conducere a Bisericii, înloduindu-l cu papi in Ortodoxie;

– a lansat prigoana direct asupra ortodocșilor, înfrățindu-se cu toți ereticii;

– a permis căsătoriile mixte cu ereticii, a schimbat posturile, adică a batjocorit Tradiția dogmatică și canonică a Bisericii, fără de care nu există mântuire;

Există unii oameni care se auto-liniștesc la gândul că “ei însuși nu cunosc subiectul cu ereziile”, sau că “nu e treaba lor”, sau că “fac ascultare de capii bisericii”!

Fraților, pe fiecare dintre noi ne așteaptă o judecată după ce vom pleca din această viață! Și ca pentru orice judecată e bine să ne pregătim pentru a primi o sentință (răspuns) favorabilă. Și dacă în viața pământească, la un tribunal civil de exemplu, facem toate demersurile împreună cu avocatul nostru, studiem legi, norme juridice, luăm tratate de procedură juridică la diseminat, șamd., oare nu e necesar să cercetăm și subiectul cu ereziile, astfel încât să putem avea șansa de a da un răspuns bun la judecata din fața celui mai mare Judecător?

Doar ați citit ce spune sfântul Vasile cel Mare în citatul de mai sus vis-a-vis de statutul mireanului!? Mireanul nu e obiect de decor în biserică, doar să facă ascultare oarbă și atât: “Se cuvine să verificăm cu dreaptă socoteală cele spuse și săvârșite de dascăli și arhierei; și câte sunt în concordanță cu Scripturile să le primim, iar câte sunt incompatibile să le lepădăm; iar de la preoții care acceptă învățăturile străine să plecăm de la împreună comuniunea cu ei.”

25) Ce sistem de teroare a cuprins B.O.R. de vreme ce părinții, monahii și monahiile care au purces la întreruperea pomenirii episcopului eretic au fost imediat caterisiți? Iar această caterisire a fost abuzivă deoarece acești părinți și personal monahal au urmat singura cale canonică care se impune la vreme de trădare a Dreptei Credințe din partea superiorilor ierarhici (episcopilor)!

Politica latinilor (papistașilor) a fost întotdeauna duplicitară, și dacă privim la situația sinodului uniat de la Ferrara – Florenta de acum aproximativ 600 de ani, vom afla că forțele întunericului au încercat tâlhărirea Ortodoxiei apelând la mijloace de presiune care mai de care mai variate. Credeți că episcopii trădători din vremea sfântului Marcu Evghenicul ar fi semnat unirea cu Roma de la Ferrara-Florența daca nu erau presați?

Asa sunt presați și episcopii români de vreme ce au mers și au legiferat erezia în B.O.R. în 2016.

Dumnezeu ne cheamă pe toți la mărturisirea Adevărului dacă ne-a rânduit să trăim aceste vremuri de cumplită apostazie (abatere de la Dreapta Credință), așa că vă invit pe toți să faceți demersuri concrete pentru a afla cu ce sunt santajați și presați fiecare dintre ei, fiecare în regiunea în care se află!

– poate unii dintre episcopii români sunt foști colaboratori ai vechii Securități;

– poate unii sunt santajați cu materiale compromițătoare;

– poate unii sunt simoniaci;

– poate unii sunt școliți în străinătate, și au fost “resetați” cu erezii de genu “teologia” post-patristică;

– Sfinții Părinti spun că nu e mântuire în învățătura latinească, iar “teologii” de acum, prin intermediul “sinodului” din Creta spun că și papistasii, protestantii, ș.a. sunt biserică, și prin urmare au taine valide, și chipurile ar trebui să ne rugăm împreună cu ei!

– Sfinții care au statornicit Crezul = Simbolul de credință la Sinoadele I și II Ecumenice spun “Într-Una sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică…”, după “sinodul” din Creta, apar mai multe biserici, și prin urmare au apărut rugăciunile în comun;

– Sfinții Părinți spun că la Ortodoxie se ajunge doar prin sfânta Taină a Botezului, iar acum, în B.O.R. se “primesc” eterodocși doar prin Mirungere; exemplu – Taina Cununiei dintre o persoană ortodoxa și o persoană eterodoxă);

– Sfinții Părinți spun despre căsătoria mixtă că este o batjocorire a sfintei Taine a Cununiei, și că de fapt cei doi miri care au luat parte la “cununia” mixtă nu s-au unit în Hristos, ci trăiesc în desfrânare; astăzi, se practică aceste căsătorii mixte în România, nespunându-se eterodoxului adevărul: că doar prin primirea Botezului Ortodox se vine la Dreapta Credință, și doar atunci Taina lor de Cununie va fi validă.

– Sfinții Părinti spun că Taina Sfântului Botez se săvărșește prin Întreită afundare, iar acum se face doar prin stropire;

Cam aceasta este “teologia” de azi, una răzvrătită, sau altfel spus asta e batjocorirea și trădarea Ortodoxiei din interior de către cei care ar fi trebuit să o apere!

Vedem adeseori atunci când o erezie a încercat să surpe Ortodoxia, de fiecare dată forțele oculte s-au folosit de puterile politice și statale pentru a pune presiune pe cei care au încercat să stea în fața minciunii! Citiți Viețile Sfinților următori pentru a vedea cum se stă (procedează) în fața binomului stat-ierarhie apostat:

– Maxim Mărturisitorul – un simplu monah, care însa s-a luptat cu erezia monotelită și i s-a tăiat mâna dreaptă și limba; a trecut la Domnul în anul 662, iar la aproape 2 decenii după aceea (681) a avut loc Sinodul VI Ecumenic care a recunoscut învățătura lui ca fiind ortodoxă și i-a anatematizat pe ereticii care l-au prigonit;

– Fotie cel Mare – a fost Patriarh al Constantinopolului și a condamnat erezia Filioque a latinilor;

– Grigorie Palama – arhiepiscop al Tesalonicului, care a biruit pe ereticii latino-cugetători care huleau pe Duhul Sfânt; înățătura ortodoxă este că harul dumnezeiesc este necreat;

– Atanasie cel Mare – vreme de 45 de ani a fost prigonit de ereticii arieni, însă el i-a biruit;

– Marcu Eugenicul – nu a semnat unirea cu Roma, fiind singurul ierarh care a rămas ortodox după sinodul de la Ferrara-Florența.

Știm că înainte de sfârșitul lumii va fi înscăunat antihristul, iar acesta va domni peste întreaga lume timp de 3 ani și jumătate, oare chiar atât de jos am ajuns încât să nu ne întrebăm măcar:

– Cine pregătește la momentul actual calea antihristului destrămând hotarele învățăturii creștine, afirmând public “că nu există Rai și iad”?

Adică, cu alte cuvinte le spune celor care îl urmează “să păcătuiască oricât, că oricum nu există iad și nu vor fi pedepsiți o veșnicie”. Asta e dovada cea mai mare că papa lucrează la dărâmarea sufletelor oamenilor!

-Cine e deja public și urmează să întineze țara noastră prin prezența sa malefică, și care a afirmat acum câțiva ani la Istambul (fostul Constantinopol) că: “biserica catolică e gata de unire cu Biserica Ortodoxă fără condiții, cu excepția împărtășirii credinței”.

Adică, cu alte cuvinte le spune celor care îl urmează “să păcătuiască oricât, că oricum nu există iad și nu vor fi pedepsiți o veșnicie”. Asta e dovada cea mai mare că papa lucrează la dărâmarea sufletelor oamenilor!

-Cine e deja public și urmează să întineze țara noastră prin prezența sa malefică, și care a afirmat acum câțiva ani la Istambul (fostul Constantinopol) că: “biserica catolică e gata de unire cu Biserica Ortodoxă fără condiții, cu excepția împărtășirii credinței”.

Obs: a împărtăși aceeași credință presupune slujirea în comun, rugăciunea în comun.

Astfel, în afirmatia de mai sus se poate observa șiretenia iezuită în toata plenitudinea ei:

– Francisc spune mai întâi: “vrem unirea cu Biserica Ortodoxă fără condiții din partea bisericii catolice…”, încercând astfel să adoarmă masele de oameni, că chipurile: “iată ce om bun, nu pune condiții! Nu impune nimic nou, nu schimbă nimic!”, dar același Francisc continuă:

– “…nicio condiție cu EXCEPȚIA SLUJIRII COMUNE!”. Cu alte cuvinte “slujirea comună” dintre ortodocși și catolici vine ca și ordin din partea acestui iezuit.

Prin afirmația sa de mai sus ne arata că aplică o FORMULĂ IEZUITĂ: începe o afirmație cu un adevăr sau cu ceva pozitiv – pentru a slăbi vigilența audienței, iar apoi continuă cu o minciună, sau cu ceva negativ – pentru a-și implementa agenda dorită.

Așadar, dacă în România s-a impus și deja se practică “rugăciunea în comun” cu ereticii, să știți că de la Roma vine acest ordin!

Iată că deja asistăm la o neo-Inchizitie din partea Romei prin aceste “rugi în comun” cu eterodocșii, iar aceasta nu se oprește aici, deoarece la “sinodul” din Creta, pe lângă faptul că au fost “observatori papistași”, s-a decis și anihilarea (izgonirea) oricăruia va îndrăzni să conteste, dezbate, îngrădi de hotărârile lor inchizitoriale.

Și dacă anumiți preoți, alături de câteva sute de credincioși s-au îngrădit de episcopii care acceptă “sinodul” din Creta, iată că imediat un prelat catolic roman a spus că ei,, papistașii, ne monitorizează:

Pr. Wilhelm Dancă (slujitor papistaș): „Vă pot spune că se discută şi despre asta. În acest moment, în interiorul Bisericii Ortodoxe sunt anumite situaţii care invită la prudență. După Sinodul din Creta au intervenit nişte fracturi. Au apărut unii „mai catolici decât Papa”, s-au „radicalizat”, anumite parohii, grupuri, comunităţi, faţă de care actualele autorităţi religioase au o atitudine de prudenţă şi de atenţie. Noi înţelegem acest lucru, de aceea mergem „în vârful picioarelor” în această direcţie”.

Papistașii sunt deranjați că unii preoți s-au îngrădit

Ei fiind promotorii “sinodului” din Creta, se îngrijorează că nu toți le-au acceptat ordinele, și astfel, aceste comunități de “radicalizați” sau “teroriști”, așa cum suntem adesea numiți, sunt motiv de îngrijorare pentru ei. Cu alte cuvinte, adevărul doare, iar papistașii se arată indignați că unele mădulare al Bisericii Ortodoxe nu le-a acceptat “sinodul” din Creta pe care ei – papistașii – l-au impus!

Cine sunt adevărații teroriști, frați români, niște eretici, pedofili și adoratori ai satanei – după cum ați putut vedea mai sus, sau niște simpli ortodocși care nu vor să lepede Dreapta Credință?

Frați români, organizația iezuită reprezintă cancerul acestei lumi de 500 de ani încoace, și din această organizație face parte ereziarhul Romei – Francisc I. Scriitorul și istoricul american E. J. Phelps afirmă în operele sale cu ajutorul unor documente în acest sens că: “Ordinul iezuit controlează toate organizațiile secrete, și toate serviciile secrete din întreaga lume!”. De aici putem deduce că toți cei care știu adevărul despre ce se întâmplă, dar care tac și care devin complici cu sistemul antihristic, de fapt se află fie sub influența masoneriei, fie sub influența altei organizații secrete, fie sub influența unui serviciu de Securitate.

Dacă acum câteva sute de ani, persoane arhi-cunoscute precum împăratul Franței – Napoleon Bonaparte (1769 – 1821), sau romancierul rus Fyodor Dostoievsky (182 – 1891) afirmau despre organizația iezuită că:

Napoleon: “Iezuiṭii reprezintǎ o organizaṭie militarǎ, nu un ordin religios. Șeful lor este un general de armatǎ, nu un simplu pǎrinte-stareṭ de mǎnǎstire. Scopul acestei organizaṭii este PUTEREA; puterea exercitatǎ ȋn cel mai despotic mod, puterea absolutǎ, puterea universalǎ, puterea de a controla lumea prin voinṭa unui singur om.

Iezuitismul este forma cea mai absolutǎ a despotismului şi ȋn acelaşi timp cea mai mare formǎ de abuz.

Generalul iezuiṭilor insistǎ sǎ fie Șef, suveran peste suverani. Oriunde sunt admişi iezuiṭii, ei trebuie sǎ fie şefi, indiferent de cost. Societatea lor este prin definiṭie dictatorialǎ şi astfel, este duşmanul ireconciliabil al oricǎrei autoritǎṭi deja constituite;

Orice acṭiune, orice crimǎ, indiferent cât de atroce ar fi, este meritorie dacǎ este comisǎ ȋn interesul Ordinului, sau este comisǎ din ordinul Generalului Superior.

“50 years in the church of Rome” (50 de ani ȋn biserica Romei), Charles Chiniquy, Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1968; publicatǎ ȋn original ȋn 1885, pg 487, 488.

Dostoievsky: “Iezuiṭii…reprezintǎ armata Romei pentru suveranitatea temporarǎ asupra lumii ȋn viitor cu al lor Pontif al Romei ca ȋmpǎrat…ǎsta este idealul lor…; este o simplǎ cǎutare a puterii, o mizerabilǎ câştigare a puterii pǎmânteşti temporare, o dominaṭie – un fel de servitute universalǎ avându-i pe ei (iezuiṭi) ca şefi – pentru asta luptǎ ei.

Iezuiṭii, ȋn realitate, probabil nici mǎcar nu cred ȋn Dumnezeu.”,

gândiți-vă la ce grad de putere au ajuns acești iezuiți oculți în prezent, de vor să răstoarne toată ordinea creștinească pentru a pregăti calea “fiului pierzării” – antihristul?

Vă întreb aceasta pentru că deja se împlinește sintagma “Somnul națiunii naște monștri!”, și cu adevărat, pentru implementarea agendei acestor mici antihriști apostați suntem vinovați și noi – mirenii – atât din România, Grecia, Rusia, și din toate țările ortodoxe:

– suntem vinovați pentru că nu priveghem la ce fac ierahii noștrii;

– suntem vinovați pentru că nu suntem râvnitori, dintre care cel mai leneș și păcătos sunt eu;

– suntem vinovați pentru că nu informăm și pe aproapele nostru; și mai ales,

– suntem vinovați pentru că nu vrem să ne luăm crucea și să suferim ceva pentru Hristos!

Și dacă mai peste tot auzim că “pe tinerii români nu îi mai interesează nimic”, fac apel public către toți “junii Țării Românești” să studieze acest subiect al războiului total dintre forțele întunericului și sfânta Ortodoxie, și astfel să audă și să simtă cu adevărat cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: “TINERE, ȚIE ÎȚI ZIC, SCOALĂ-TE!”.

Obs: Dacă cineva nu crede că actualul papă este Profetul Mincinos, adică cel care îl va înscăuna pe antihrist, citiți mai jos profeția biblică despre el:

papa cu coarne

Dovada că francisc e ultimul papă

Paragraf extras din sursa de mai sus:

Și acum să ne întoarcem la evenimentele istorice: Când a devenit Vaticanul regat, astfel încât papii să fie regi ai Vaticanului și să poarte coroana pe cap, mitra de conducător și să stea pe tronul regal? Când s-a înființat statul Vaticanului? Am luat datele oficiale de pe site-ul Vaticanului: Vaticanul a devenit stat independent în continuarea statului eclesiastic din Evul Mediu din 11 februarie 1929. Prin urmare mai înainte nu era stat și nu avea conducător. Era doar Papa. Nu era regat. Regat a devenit în 1929 (așa spune și site-ul lor oficial). Din ’29 până azi ne spune tot site-ul oficial, care sunt papii care au condus Vaticanul:

Până în 1939 – Papa Pius al XI-lea;

1939-1958 – Papa Pius al XII-lea;

Ioan al XXIII-lea

Din ’63 – Paul al VI-lea

Ioan Paul I

Din 78-2005 – Ioan Paul al II-lea – a cărui adormire am și văzut-o;

Al șaselea a fost Ioan Paul al II-lea. Cinci au căzut, pe al șaselea îl văd, este în viața – este vorba de Ioan Paul al II-lea.

Si ce spune despre al saptelea?

“Iar când va veni are de stat puțină vreme”.

Deci când va veni, nu va sta mult, ci va pleca. Și iată că a venit Benedict care a stat puțin și a demisionat. Când a demisionat? Cu puține zile în urmă, chiar pe 11 februarie – ziua înființării statului Vatican. Oare o fi întâmplător? (…)

Ia să vedem ce zice în continuare. Vorbim de al optulea, acum că a plecat al șaptelea:

“Şi fiara care era şi nu mai este – este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire” (Apocalipsa, 17:11).

De citit întregul articol cu mare atenție pentru a înțelege că și acea profeție de acum 800 de ani conform căreia “ultimul papă va fi papă negru” se împlinește!

După cum am spus mai sus, Francisc face parte din Ordinul iezuiților, iar acest ordin are numele oficial de “Societatea lui Isus”, Insă mai are și alte multe nume, printre care, “Ordinul”, “Ordinul Negru”, șamd; așadar, profeția de mai sus nu se referă la un “papă negru” ca și exterior, gen papă cu pielea închisă la culoare, de exemplu – african, ci la “papă negru” pe interior. Adică dpdv sufletesc!

În speranța că aceste rânduri nu au fost scrise în zadar, vă transmit vouă – tuturor oamenilor în care mai poate încăpea Cuvântul Adevărului – cuvintele vrednicului de pomenire Părinte Adrian Făgețeanu: “E vremea lui SCAPĂ CINE POATE!”.

Alexandru Grigoraș – cel mai mic frate întru Hristos.

Varianta descărcabilă în format PDF: Download articol

https://blacktopics.wordpress.com/2019/05/27/v-a-cerut-satana-ca-sa-va-cearna-ca-pe-grau-luca-22-31/

////////////////////////////////////////////

Despre Anticrist, acel om al fărădelegii

Anticristul, în caracter, este tot ce nu este Hristos: viclean, seducător, mândru, mincinos.

Despre Anticrist sunt scrise 27 de capitole din Biblie. Dumnezeu ne arată că trebuie să luăm în serios misiunea diabolică a acestui om. Dar ce știm despre el?

Anticristul este fiul Diavolului

Despre Anticrist știm că este fiul Diavolului deoarece chiar Dumnezeu ne atrage atenția asupra acestui lucru încă din al treilea capitol al Bibliei, Geneza, capitolul trei. Venirea lui în lume a fost prezisă la căderea omului în păcat, după ce Adam și Eva au mâncat din fructul oprit.

Dumnezeu a zis Șarpelui: […] Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul.”

(Geneza 3:15)

Dumnezeu vorbește despre două semințe: sămânța Diavolului și sămânța femeii. Iisus Hristos s-a născut miraculos dintr-o fecioară, fără intervenția vreunui bărbat. Duhul Sfânt s-a pogorât peste Fecioara Maria și a rămas însărcinată.

Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naște din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.

(Luca 1:34-35)

Sămânța femeii contra seminței Diavolului

Iisus Hristos este „sămânța femeii” din capitolul trei al Genezei. Înseamnă că Anticristul este „sămânța Diavolului”. Așa cum Hristos este născut din femeie, Anticristul este născut din Diavol. Iar cei doi se află în vrăjmășie, Fiul lui Dumnezeu cu fiul Diavolului. Fiul lui Dumnezeu îl va distruge pe Fiul Diavolului cu suflarea gurii Lui și arătarea Venirii Sale (2 Tes. 2:8).

Știm că Diavolul îl imită pe Dumnezeu, așadar concepția Anticristului este menționată în Biblie ca o naștere cu ajutorul puterilor întunericului.

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei.

(2 Tesaloniceni 2:9)

Ca o supoziție: probabil atât de miraculoasă este nașterea Anticristului încât va fi dificil de dovedit în acte că s-a născut vreodată, cine îi sunt părinții sau că are vreun loc natal. Anticristul nu este fiul Diavolului doar la corp, ci și la duh, alături de toți cei care adoptă caracterul Tatălui Minciunii:

Voi aveți de tată pe Diavolul.

(Ioan 8:44)

Așchia nu sare departe de trunchi

La înfățișare, Anticristul arată ca oricare alt om. Însă are o viclenie absolut ieșită din comun, fiind susținut de puteri demonice, încât oamenii ajung să se întrebe „Cine se poate asemăna cu Fiara?” (Apoc. 13:4).

Tatăl Anticristului, Diavolul, este descris ca având șapte capete și zece coarne, iar Anticristul seamănă cu acesta, având (simbolic) tot atâtea capete și tot atâtea coarne.

Iată, s-a văzut un mare balaur roșu, cu șapte capete, zece coarne și șapte cununi împărătești pe capete.

(Apocalipsa 12:3)

Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă. Balaurul i-a dat puterea lui.

(Apocalipsa 13:1-2)

Balaurul îi dă Anticristului puterea lui. Despre Anticrist ni se spune că are cu trei cununi mai mult decât tatăl său. Față de Diavol, el are avantajul de a putea umbla printre oameni, în chip de om, să înșele lumea. Știm că, spiritual, Anticristul are înfățișarea descrisă în citatul de mai sus, însă în plan material, acesta arată ca oricare alt om. Însă numai el îi va putea omorî pe cei doi martori (Citește AICI articol despre cei doi martori!). Deși este susținut de puteri demonice, despre Anticrist știm că este doar un om:

Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei. Căci este un număr de om.

(Apocalipsa 13:18)

Misiunea diabolică a Anticristului

Anticristul are în vedere 5 obiective principale în misiunea sa diabolică:

1. Să anuleze mântuirea spirituală a creștinilor

Sunt oameni care cred că, odată ce ai fost născut din apă și din Duh, adică odată ce ai fost mântuit, nu îți mai poți pierde mântuirea, orice ai face. Însă Biblia ne învață că oricine va primi Semnul Fiarei pe mâna dreaptă sau pe frunte, va fi condamnat la focul veșnic (Apoc. 14:9-10). Vezi AICI articol despre Semnul Fiarei.

Semnul Fiarei este un pact cu Diavolul. E absurd să susții că nu îți poți pierde mântuirea sufletului nici dacă faci pact cu Diavolul. Iar pactul acesta nu va fi unul care promite bogății, ci dacă nu-l faci, nu mai poți cumpăra sau vinde (Apoc. 13:17). Iar dacă supraviețuiești în afara sistemului comercial, vei fi decapitat din ordinul lui Anticrist (Apoc. 20:4), adică devii un martir.

2. Să determine întreaga lume să se închine Diavolului

Asta este ce și-a dorit dintotdeauna Diavolul: să fie venerat ca Dumnezeu, ba încă L-a ispitit și pe Hristos să i se închine (Luca 4:7).

Și au început să se închine Balaurului pentru că dăduse puterea lui Fiarei.(Apocalipsa 13:3)

Oamenii se vor închina, într-un fel sau altul, Diavolului. Știm că Anticristul primește putere de la Diavol (Apoc. 13:2), iar această putere se extinde peste orice seminție, orice norod, orice limbă și orice neam (Apoc. 13:7). Așadar, puterea lui va fi globală, el va fi liderul planetei.

3. Să facă din fărădelege lege și invers

În Cartea lui Daniel, Anticristul este înfățișat simbolic ca un corn mic care are o gură ce spune blasfemii.

El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea, și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme.

(Daniel 7:25)

Ce putem înțelege prin faptul că „va schimba legea”? Despre Anticrist știm că este numit și omul fărădelegii (2 Tes. 2:3). Așadar, legea nu o va schimba în așa fel încât să îi placă mai mult lui Dumnezeu, ci Diavolului. Cu siguranță, printre acele schimbări legislative pe care le va face va fi și căsătoria între persoanele de același sex. Acest lucru este considerat o abominație de către Dumnezeu (Lev. 18:22). Poate Anticristul este deja printre noi pentru că aceste schimbări s-au întâmplat deja.

4. Să distrugă evreii și Israelul

Diavolul urăște evreii deoarece Dumnezeu i-a ales prin legământul cu Avraam (Geneza 17). Despre Anticrist știm că are caracterul tatălui său, Diavolul, așadar și el urăște evreii. De ce ar face asta? Pentru că Dumnezeu le-a promis evreilor că vor fi un popor veșnic în țara lor (Deut. 4:40), iar Diavolul vrea să distrugă această promisiune.

În zilele de apoi, te voi aduce împotriva țării Mele, ca să Mă cunoască neamurile când voi fi sfințit în tine sub ochii lor, Gog! (Ezec. 38:16)

Același lucru este scris și-n Apocalipsa 20:9, că armatele lui Gog (Anticristul) vor înconjura Ierusalimul.

Anticristul este numit Gog în Vechiul Testament

Evreii știu că venirea lui Mesia (ei nu cred că Iisus este Mesia și încă îl așteaptă) este strâns legată de venirea lui Gog. Mesia îi va salva de Gog și armatele lui. Despre acest lucru vorbesc capitolele 38 și 39 din Cartea lui Ezechiel.

Gog este identificat ca având (simbolic) un arc (Ezec. 39:3), la fel ca primul călăreț, cel alb, al Apocalipsei (Apoc. 6:2). Acel prim călăreț al Apocalipsei este Anticristul, Gog. Hristos îl va învinge pe Gog la A Doua Venire și îi va da trupului său un loc de înmormântare în Israel (Ezec. 39:11), iar duhul îi va fiaruncat în iazul cu foc (Apoc. 19:20). Citește AICI mai multe despre sfârșitul lumii.

5. Să se războiască cu Fiul lui Dumnezeu (care, de fapt, este Dumnezeu)

Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui. (Apocalipsa 17:13-14)

Iisus Hristos este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29). Cu siguranță că fiul Diavolului crede că îl va învinge pe Fiul lui Dumnezeu, altminteri nu ar mai porni la războiul Dumnezeul celui Atotputernic (Apoc. 16:14). Dar Hristos îl va învinge.

Anticristul a fost deja judecat de către Dumnezeu

Diavolul a fost judecat de către Dumnezeu, iar sentința acestuia este focul veșnic. Timpul pe care îl are acum la dispoziție este până la punerea în execuție a pedepsei.

Vai de voi, pământ și mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.

(Apocalipsa 12:12)

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!”

(Matei 25:41)

Însă știm că și fiul Diavolului, Anticristul, a fost deja judecat (Ioan 3:18), iar păcatul lui nu va fi unul din greșeală, precum a fost neascultarea lui Adam, ci se va da drept Dumnezeu și se va răscula împotriva lui Dumnezeu la A Doua Venire.

Toți au același gând și dau Fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților.

(Apocalipsa 17:14)

Așadar, păcatul lui Anticrist este egal cu păcatul tatălui său de corp și duh, Diavolul, care s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu (Apoc. 12:7). Știm că Anticristul a fost judecat deoarece, după ce este înfrânt de Însuși Hristos, îi va fi îngropat trupul în Israel (Ezechiel 39:11), iar duhul îi va fi aruncat direct în focul veșnic, fără să mai treacă pe la Judecata de Apoi:

Și Fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos […]. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.

(Apocalipsa 19:19-20)

Stăpânitorul lumii acesteia, Diavolul, a fost judecat. Timpul pe care îl are acum la dispoziție este până la punerea în execuție a sentinței. Iar sentința a fost dată când Hristos n-a mai fost văzut, adică S-a înălțat. El le explică ucenicilor ce se va întâmpla când se va înălța: va trimite Duhul Său, iar Diavolul își va primi sentința.

Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.

(Ioan 16:11)

Anticristul știe ce s-a scris despre el în Biblie

Anticristul are la dispoziție Cartea Apocalipsei în vremurile din urmă și știe ce este scris despre el și care este pedeapsa lui dacă se răscoală împotriva lui Dumnezeu.

Nu ești tu acela despre care am vorbit odinioară, prin robii Mei, prorocii lui Israel, care au prorocit atunci ani de zile că te voi aduce împotriva lor?

(Ezechiel 38:17)

Da, Anticristul va ști tot ce s-a scris în Biblie despre el. Și totuși alege să se răscoale împotriva lui Dumnezeu.

Despre Anticrist știm că este comparat cu Iuda Iscarioteanul

Expresia fiul pierzării este amintită pentru prima dată de către Însuși Domnul Iisus, la rugăciunea de la Cina cea de Taină.

Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat și niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

(Ioan 17:12)

Aceeași expresie, fiul pierzării, mai este amintită de către Apostolul Pavel când vorbește despre Anticrist:

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.

Și atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.

(2 Tesaloniceni 2:3-4, 8)

A fost Iuda Iscarioteanul obligat să îl vândă pe Iisus? Desigur că nu. A fost alegerea pe care a făcut-o, iar Satana a intrat în el:

Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. (Ioan 13:27)

La fel se va întâmpla și cu Anticristul: în momentul în care se hotărăște să se războiască cu Dumnezeu, va fi posedat de însuși Diavolul. (Citește AICI articol despre motivele pentru care oamenii devin demonizați!) Unii spun că Anticristul este chiar Iuda Iscarioteanul, ridicat din lumea cealaltă. Teoria e bazată pe faptul că îngerul îi explică lui Ioan că Fiara se va ridica din Adânc (Apoc. 11:7). Nu știm; cert este că Anticristul este sămânța Diavolului.

Așezarea Anticristului în Templu

„Așezarea în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:3) poate însemna o declarație publică a Anticristului într-un viitor Templu Iudaic reconstruit. Însă, în abordarea noastră, tindem să credem că această „așezare” înseamnă impunerea Semnului Fiarei pe trupurile creștinilor, care sunt considerate Temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6:19).

Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt.

(1 Corinteni 3:16)

Anticristul, făcând acest sacrilegiu în Templul lui Dumnezeu, va fi nimicit de Dumnezeu. Probabil ar fi (prea) evident să fie vorba de un templu iudaic, o clădire reală cu ziduri și un altar, or știm că Diavolul e viclean, nu lucrează fățiș. Despre Anticrist și acest sacrilegiu mai este amintit în Biblie ca urâciune a pustiirii:

De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, așezată în Locul Sfânt – cine citește să înțeleagă! – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți.

(Matei 24:15)

În pasajul de mai sus, observăm că Însuși Hristos ne invită să înțelegem despre care urâciune este vorba.

Interesant lucru e că în același fel suntem invitați să pricepem Semnul Fiarei din Apocalipsa:

Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei.

(Apocalipsa 13:18)

Este oare doar o coincidență că în ambele pasaje suntem invitați să înțelegem ceva anume despre sfârșitul vremurilor? În plus, ar fi un lucru neobișnuit ca Domnul Iisus Hristos să nu pomenească nimic despre un lucru atât de important, precum Semnul Fiarei, nu-i așa?

Urâciunea pustiirii, Anticristul, se va așeza în Locul Sfânt. Ca Locul să fie Sfânt, Templul ar trebui să fie Sfânt, iar ca să fie Sfânt, Dumnezeu ar trebui să locuiască în el. Dar după Învierea lui Iisus, Dumnezeu nu mai locuiește în temple făcute de mâini omenești.

Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti.

(Faptele Apostolilor 7:48)

Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.

(Evrei 8:1-2)

Oare Adam a fost făcut de mâini omenești? Nu. De aceea trupul creștinului este corespondentul Templului din Cer la fel cum a fost Cortul Întâlnirii „ambasadă” a Templului din Cer. Iar Al Treilea Templu, cum i se mai spune, (dar e al patrulea, că trupul creștinului e un templu) va veni din cer. Acesta vine odată cu Noul Ierusalim. Iar acolo nu are cum să se așeze Anticristul, că nimic spurcat nu va intra acolo.

În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. […]

Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.

(Apocalipsa 21:22,27)

(Citește AICI articol despre Nimrod, prima prefigurare a Anticristului!)

La sfârșitul veacurilor, întreaga lume va avea caracterul lui Anticrist

Anticristul va fi greu de reperat de cei care au caracterul lui (iar întreaga lume va avea caracterul lui). Așa cum Ioan Botezătorul a pregătit calea lui Hristos, Proorocul Mincinos pregătește calea venirii Anticristului, aducând lumea la un caracter după placul Diavolului. (Citește AICI articol despre 5 credințe periculoase pentru creștin!)

Iată ce spune apostolul Pavel despre oamenii din zilele din urmă:

Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceștia.

(2 Timotei 3:1-5)

Ce caracterizează această generație, față de alte generații, dacă nu iubirea de sine? E ca o molimă, ba încă e încurajată prin intermediul rețelelor sociale. Oamenii (chiar și bătrânii!) își fac sute de selfie-uri. Există chiar și o mulțime de cursuri de iubire de sine! (LINK AICI)

De aceea, Anticristul este greu de identificat din moment ce întreaga lume are caracterul său. Acesta este caracterul Anticristului și acesta este și al celui care se închină Diavolului. Nu doar sataniștii înrăiți se află sub puterea întunericului, ci și oamenii care au caracterul descris în pasajul de mai sus.

Despre Anticrist, acel om al fărădelegii

////////////////////////////////////////////

Nimrod (Ghilgameș) și Turnul Babel

În Sfânta Scriptură, Nimrod a întemeiat Babelul (Babilonul) și a început construirea Turnului Babel. Nimrod a mai purtat numele de Ghilgameș. Acesta a fost un tiran idolatru și făcea parte din rasa uriașilor refaimi.

(CITEȘTE AICI ARTICOL DESPRE URIAȘI!)

Nimrod se trage din Cuș

Nimrod e un supranume și înseamnă rebel-șef în ebraică. Biblia ne spune că tatăl lui Nimrod este Cuș (în istorie Kuș sau Kiș). Însă este interesant că Nimrod nu este considerat fiul lui Cuș, ci numele lui este scos din rândul fiilor lui Cuș. Fiii lui Cuș, conform cărții Geneza, au fost Seba, Havila, Sebta, Raema și Sabteca. Probabil autorul Genezei, Moise, a făcut acest lucru deoarece Nimrod nu a fost considerat ființă umană.

Fiii lui Ham au fost: Cuș, Mițraim, Put și Canaan. Fiii lui Cuș: Seba, Havila, Sabta, Raema și Sabteca. Fiii lui Raema: Șeba și Dedan. Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear. Din țara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah și Resen între Ninive și Calah; aceasta este cetatea cea mare.

(Geneza 10:6-12)

Nimrod, amintit ca punct de reper în istorie

S-ar putea spune că Moise a făcut o greșeală, că l-a omis pe Nimrod din rândul fiilor lui Cuș, doar ca să fie amintit separat ca domnitor. Însă nu e o greșeală. În cartea Cronicilor, mai târziu, când sunt amintite din nou genealogiile, de data asta de către un alt cronicar (Moise murise demult), Nimrod este scos din nou din rândul fiilor lui Cuș:

Fiii lui Cuș: Saba, Havila, Sabta, Raema și Sabteca. Fiii lui Raema: Seba și Dedan. Cuș a născut pe Nimrod; el a început să fie puternic pe pământ.

(1 Cronici 1:9-10)

Biblia nu detaliază mai mult de atât viața și domnia lui Nimrod sub numele Nimrod. Însă, odată ce-l vom identifica pe Nimrod cu personajul istoric Ghilgameș, ne putem folosi de izvoarele istorice pentru a pune cap la cap piesele unei istorisiri coerente.

De unde știm că Nimrod e Ghilgameș

În pasajul de mai sus, în Geneza 10:10, sunt scrise numele orașelor (cetăților) pe care Nimrod le-a fondat. Printre ele se află Erec. Acest oraș, Erec, este denumirea aramaică (ebraică) a Urukului. Pe Wikipedia (AICI) găsim:

Nimrod, domnitor peste Uruk sau Erek. Semnele cuneiforme ale cuvântului URUK seamănă cu un turn zigurat văzut din două unghiuri: sus și lateral.

Nimrod, domnitor peste Uruk sau Erek. Semnele cuneiforme ale cuvântului URUK seamănă cu un turn zigurat văzut din două unghiuri: sus și lateral.

Izvoarele istorice ne indică faptul că Ghilgameș a întemeiat orașul Uruk, așa cum o spune și Moise în Geneza. De pe Tableta nr. 1 a Epopeii lui Ghilgameș, scrisă cu semne cuneiforme, citim în primele rânduri despre protagonist:

Cel care a văzut totul până la marginea lumii, cel care știut totul, Ghilgameș, a pătruns totodată și taina tuturor lucrurilor. […] El a fost cel care a poruncit să se ridice zidul Urukului.

(Epopeea lui Ghilgameș, în românește de Virginia Șerbănescu și Al. Dima, Editura Mondero, București, 1996, pagina 31)

Așadar, Urukul, denumit în aramaică Erek, este întemeiat de Ghilgameș, care în Biblie poartă numele de Nimrod. Tăblițele spun că înainte de potop au existat alți domnitori, însă niciunul nu a fost uman, ci „divin”, domniile lor fiind de aproape mii de ani.

Vrei să citești Epopeea lui Ghilgameș? Descarc-o AICI!

Din Epopee mai aflăm și faptul că Ghilgameș a fost un uriaș, cu o statură de unsprezece coți, adică peste cinci metri.

Statura lui era de 11 coți, iar lărgimea pieptului nouă palme avea.

(Epopeea lui Ghilgameș, în românește de Virginia Șerbănescu și Al. Dima, Editura Mondero, București, 1996, pagina 32)

Ce scrie în Epopeea lui Ghilgameș

Epopeea lui Ghilgameș nu trebuie citită precum se citește Biblia. Cronicarii regilor păgâni nu au fost precum cronicarii împăraților iudei: imparțiali și insuflați de Duhul Sfânt. Toată Scriptura e insuflată de Duhul Sfânt (2 Tim. 3:16).

Chiar și în cronicile noastre (autohtone), de pildă în Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche idealizează portretul lui Ștefan cel Mare. Și chiar dacă Ștefan cel Mare omora de plăcere când se îmbăta, moartea lui este zugrăvită ca fiind o catastrofă naturală, că întreaga natură simte lipsa lui Ștefan, manifestându-se în intemperii. Ceea ce e absurd. La fel e și cu Epopeea lui Ghilgameș. Deși Nimrod a fost un tiran, autorul Epopeii încearcă să îl „îmbuneze” pe cititor, oferindu-i versuri scrise cu un bun talent literar, exagerând deseori faptele eroice ale acestuia. Dar nimic nu e scris ca Biblia: cronicarii iudei au scris adevărul, nici mai mult, nici mai puțin.

Firul epic al Epopeii

Autorul Epopeii îl prezintă pe Ghilgameș ca fiind regele și fondatorul Urukului, un individ două treimi divin și o treime uman. Mama lui era o zeiță (noi, creștinii, nu putem decât să presupunem că a fost un înger corupt), iar tatăl lui, un „om sfânt”, probabil un preot păgân sau un vrăjitor. Este foarte interesant faptul că nu mama lui a fost umană, ci tatăl lui. Asta implică faptul că îngerii corupți s-au putut încarna nu numai în trupuri bărbătești, ci și femeiești. Am văzut într-un articol precedent (CITEȘTE AICI ARTICOL DESPRE URIAȘI) că îngerii s-au împreunat cu fetele oamenilor, înainte de potop, din uniunea lor rezultând nefilimi. Nimrod a fost unul din primii uriași de după potop, adică un refaim și le-a făcut altare îngerilor corupți.

Tiranul Ghilgameș

Ghilgameș a introdus o lege prin care toate femeile, când se mărită, trebuie să treacă mai întâi prin patul său. Altminteri mireasa era furată și siluită în noaptea nunții. Iar pe bărbați i-a făcut sclavi. Nimeni nu i se putea opune fiindcă era foarte puternic și foarte înalt.

Uriașii n-au fost niciodată inimoși: Ghilgameș introduce sclavia în Uruk.

Ghilgameș este la doar câteva generații de la Noe, dar oamenii deja s-au dedat din nou idolatriei. Asta mai ales pentru că festivalurile dedicate zeilor erau pline de dezmăț în piața Urukului (după cum e descris în Epopee); în latină, numele orașului Uruk chiar este Orugeia sau Orgia. Însă, pentru a rezolva problema tiraniei lui Ghilgameș, locuitorii Urukului nu apelează la Dumnezeul adevărat, ci la idoli, aducându-le jertfe. Aceștia îl trimit pe Enkidu, care este corupt de una din prostituatele lui Ghilgameș. Slăbit de nopțile nedormite petrecute cu prostituata, Enkidu nu îl poate învinge pe Ghilgameș, iar lupta lor se sfârșește într-o remiză. Acest lucru îi face să se împrieteneasă.

Cei doi pornesc în căutarea nemuririi. Întâi, Ghilgameș caută nemurirea prin întărirea unei civilizații și a unor orașe, să aibă un renume. Cu Enkidu, însă, o caută prin fapte eroice. Ei ucid un monstru vorbitor (pe Humbaba), care are aspectul unui heruvim decăzut, apoi ucid un taur furios. Enkidu moare, iar lui Ghilgameș nu-i vine să creadă că și eroii mor… până în momentul în care vede, după două săptămâni de jelit, un vierme ieșind din carnea cadavrului lui Enkidu.

Nimrod îl întâlnește pe Noe

Deoarece nu a putut găsi nemurirea prin fapte eroice, Ghilgameș merge în căutarea Pomului Vieții, să îi mănânce fructele. Neștiind locația Pomului, îl caută pe cel care o știe, și anume pe Utnapiștim, unul din cei opt supraviețuitori ai unui potop de ape global și strămoș al tuturor oamenilor.

Îl găsește pe Utnapiștim, însă acesta refuză să îi spună locația Pomului. În schimb, după ce-i ironizează inteligența și abilitățile prin diferite teste pe care Ghilgameș le pică, Utnapiștim îi spune povestea potopului și cum Dumnezeu l-a scăpat, spunându-i să construiască o corabie. Ghilgameș își imaginează că Utnapiștim vorbește despre zeul suprem păgân, Anu, căruia el însuși îi aducea ofrande. Apoi adaugă că atunci când apele s-au retras, corabia s-a oprit pe muntele Nițșir. Asta o spune și Biblia, anume că arca s-a oprit pe un munte, în Biblie având denumirea de Ararat (Geneza 8:4).

Soția lui Utnapiștim, înduioșată de frica de moarte a chipeșului Ghilgameș, îi dezvăluie locul în care poate găsi o plantă care îi readuce o parte din tinerețe. Planta se află pe fundul unui lac. Ghilgameș o găsește, o ia, dar un șarpe i-o fură, o înghite și imediat năpârlește. Întors acasă cu mâinile goale, își dă seama că lucrul cel mai valoros pe care îl are la îndemână este povestea potopului lui Utnapiștim (Noe). De aceea, se hotărăște s-o spună mai departe, să își lege cumva numele de o istorisire importantă. Adevărul este că singurele lucruri importante din istoria omenirii au fost făcute de Dumnezeu.

Dumnezei muritori

Este (foarte) probabil că Noe l-a întâlnit pe Nimrod deoarece Noe a trăit până la vârsta de 950 de ani, încât pentru mulți putea părea nemuritor. Tăblițele spun că și mama lui Ghilgameș, Ninsun, a murit, deși era de origine „divină”, apoi i-a fost dedicat un templu. Adevărul este că, în Psalmul 82 (81 în Biblia Ortodoxă), Dumnezeu spune că îngerii corupți vor muri ca oricare alt domnitor.

Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor. „Până când veți judeca strâmb și veți căuta la fața celor răi? Eu am zis: „Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Preaînalt. Însă veți muri ca niște oameni, veți cădea ca un domnitor oarecare.”

(Psalm 82)

Având ca mamă un înger corupt, nu este de mirare că Moise și cronicarii evrei l-au scos pe Nimrod din rândul genealogiei fiilor oamenilor. Probabil i-au păstrat numele, separat, pentru ca oamenii să nu creadă că Nimrod e un dumnezeu, ci are ca tată un om. După moartea lui Ghilgameș, au fost construite temple în cinstea lui. Locul refaimilor nu este în genealogia oamenilor, Dumnezeu le-a poruncit israelilților să îi omoare pe toți (Num. 21:33-35).

Fața Domnului, locul de la răsărit (Est) de Eden

Este important să știm ce înseamnă expresia „în Fața Domnului” deoarece citind versetul de mai jos, am putea crede că Nimrod este un personaj pozitiv.

El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.”

(Geneza 10:9)

Citind versetul de mai sus, am putea crede că faptele pe care le făcea Nimrod erau bune, deoarece erau înaintea Domnului. Dar nu erau bune, ci rele: violuri, sclavie, crime, idolatrie, vrăjitorie etc. Fața Domnului era un loc situat la răsărit de Eden, iar faptul că Nimrod le făcea în Fața Domnului, era o sfidare (pe față) la adresa lui Dumnezeu.

Știm din primele capitole ale Bibliei unde a fost așezată Grădina Edenului, că era ca o insulă precum e la noi, la români, Insula Balta Brăilei, înconjurată de Dunăre. Tot așa, Grădina Edenului era înconjurată de patru râuri.

Un râu ieșea din Eden și uda grădina, și de acolo se împărțea și se făcea patru brațe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată țara Havila, unde se găsește aur. Aurul din țara aceasta este bun; acolo se găsește și bedelion și piatră de onix. Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată țara Cuș. Numele celui de al treilea este Hidechel. El curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul.

(Geneza 2:10-14)

Vizavi de locuința terestră a lui Dumnezeu

Orice loc în care locuiește Însuși Dumnezeu poate fi numit un templu. Iar Dumnezeu locuia împreună cu Adam și Eva în Grădina Edenului.

Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină.

(Geneza 3:9)

Prezența lui Dumnezeu în locul respectiv era numită Fața Domnului. Când Adam și Eva au fost izgoniți din Grădină, intrarea a fost păzită de doi heruvimi, ca omul să nu poată mânca din Pomul Vieții. Fiind înconjurată de ape, singura intrare prin Grădină era prin Est, unde Dumnezeu a pus heruvimii.

Astfel a izgonit El pe Adam; și la răsăritul grădinii Edenului a pus niște heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la Pomul Vieții.

(Geneza 3:24)

Nu știm dacă Pomul Vieții a fost luat de pe pământ în timpul potopului și pus înapoi în Grădina Edenului, ca mai apoi să fie luat definitiv. Nu știm dacă Ghilgameș chiar putea găsi Pomul Vieții. Cert este că locul în care Grădina Edenului fusese așezată încă exista și după potop. Deși arca lui Noe s-a oprit pe Ararat, urmașii lui Noe, care n-au mai vrut să îi slujească lui Dumnezeu, s-au dus în fața Domnului, să facă un imperiu, pentru a-i arăta, cu sfidare, că n-au nevoie de El.

Unde a mai fost folosită expresia în fața Domnului

Iată câteva din versetele în care expresia Fața Domnului este întâlnită în Biblie.

Iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.”

Cuvântul numerotat cu 6440, LIPNE, înseamnă în fața sau înaintea.

După ce l-a ucis pe Abel, Cain a fugit „mil-LIPNE” (6440), adică din-FAȚA Domnului, din prezența Lui.

(VEZI AICI DE CE DUMNEZEU NU A PRIMIT JERTFA LUI CAIN!)

Același cuvânt, numerotat cu 6440 în imaginile de mai sus, e folosit și când Avraam își îngroapă soția într-un loc față în față cu Mamre (Geneza 50:13). Când Dumnezeu a locuit în Sfintea Sfintelor din Cortul Întâlnirii, toate jurămintele se făceau în fața locuinței Domnului, adică în fața Domnului (2 Samuel 5:3). Din Biblie mai știm episodul când un om necurat, Uza, a atins Chivotul Legământului și a murit înaintea lui Dumnezeu fiindcă prezența sfântă a lui Dumnezeu era peste acel obiect:

Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza și Domnul l-a lovit pentru că întinsese mâna pe chivot. Uza a murit acolo înaintea lui Dumnezeu.

(1 Cronici 13:10)

Într-un alt episod, doi preoți neglijenți, care n-au adus foc din Cortul Întâlnirii să ardă jertfa, ci au aprins propriul loc foc, au murit înaintea Domnului, adică înaintea Cortului în care locuia Dumnezeu.

Nadab și Abihu au murit înaintea Domnului, când au adus înaintea Domnului foc străin, în pustia Sinai.

(Numeri 3:4)

LIPNE l-am putea traduce cu vizavi, care vine din franțuzescul vis-a-vis (visage-a’-visage), față în față.

Locuința terestră a Domnului

Dar în afară de faptul că oamenii necurați mureau când intrau în contact cu sfințenia lui Dumnezeu, de unde știm că Dumnezeu chiar locuia în Cortul Întâlnirii, iar mai târziu în Templul lui Solomon? L-a văzut cineva locuind acolo? Da, L-a văzut Profetul Isaia! Iar haina Domnului era atât de lungă încât umplea Templul (cam ca trena aceea lungă a rochiei de mireasă, doar că această alungire era în față):

În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul.

(Isaia 6:1)

Astăzi, Dumnezeu, prin Persoana Duhului Sfânt, locuiește în trupul credinciosului (1 Corinteni 6:19).

Pomul Vieții nu se mai află pe pământ

Știm că Pomul Vieții nu se mai află pe pământ, însă nu știm când a fost luat. Pomul Vieții se află în Noul Ierusalim, care va coborî din cer:

Și eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. […] În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului, era Pomul Vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună.

(Apocalipsa 21:2, 22:2)

Pe Pământ nu există niciun pom care să aibă rod în fiecare lună și de fiecare dată să aibă un rod diferit.

Turnul Babel, construit în Sumeria, la răsărit de Eden

Oamenii au primit poruncă de la Dumnezeu să se împrăștie pe fața pământului, să se răsfire, să se răspândească, nu să se adune toți într-un loc:

Iar voi creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe pământ și înmulțiți-vă pe el.

(Geneza 9:7)

Cu siguranță că ideea a fost ca populațiile să se așeze fiecare pe teritoriul ei, în care să se organizeze în pace, nu să se adune toți laolaltă într-un singur loc de pe planetă. Așezările mari de oameni au probleme mari, pe vremea lui Ghilgameș asta ducând la sclavie. Locul în care s-au adunat a fost numit Șinear sau Șinar, adică Sumer sau Sumeria (Wiki în engleză AICI).

Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear și au descălecat acolo. Și au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi și să le ardem bine în foc!”

Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului!”

(Geneza 11:1-4)

Sumeria, Babilon

În ziua de azi, Șinearul (Sumerul) ar fi pe teritoriului Iranului și o parte a Irakului. Mult mai târziu de la Nimrod, Imperiul lui Nebucadnețar, Imperiul Babilonian, a fost făcut pe temeliile Sumeriei antice. Aflăm faptul că Sumeria și Babilonul erau uneori folosite ca sinonime. (Așa cum, în ziua de azi, Țărilor de Jos li se mai spune Olanda.)

În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului și l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, și o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadnețar a dus vasele în țara Șinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său.

(Daniel 1:1-2)

Domnul a părăsit pe Israel deoarece Israel l-a părăsit pe Domnul. De aceea obiectele acelea nu mai erau sfinte, iar Nebucadnețar le-a putut atinge fără să moară.

Bâlba de la Babel

Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor și toți au aceeași limbă, și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm și să le încurcăm acolo limba, ca să nu-și mai înțeleagă vorba unii altora!”

Și Domnul i-a împrăștiat de acolo pe toată fața pământului, așa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului.

(Geneza 11:5-9)

Domnul a încurcat limbile la Babel, dar le-a „descurcat” la Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor, cap.2).

Însă mai știm că, atunci când toate popoarele s-au împrăștiat pe fața pământului, Diavolul și-a pus căpeteniile lui să aibă sub control spiritual popoarele păgâne.

El mi-a zis: „[…] Tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăției Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci și una de zile. Și iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor și am ieșit biruitor acolo, lângă împărații Persiei. […] Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei și, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail.

(Daniel 10:12, 10:21)

Și Dumnezeu a lăsat îngerii lui să aibă grijă de popoare, Mihail fiind „voievodul” lui Israel. Iar Moise explică asta în Deuteronom:

Când Cel Preaînalt a împărțit moștenire popoarelor, când a împărțit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel e partea lui de moștenire.

(Deuteronom 32:8, trad. Biblia Ortodoxă)

Cronicarul Iosephus Flavius explică de ce Nimrod a vrut să construiască Turnul Babel

Nu numai în Biblie este scris numele Nimrod, ci și în cronicile istoricului Iosephus Flavius (link AICI despre el). Cronica se găsește integral în limba engleză pe site-ul Universității Chicago (link AICI). În capitolul 4 al cronicii sale, el notează episodul Turnului Babel. Redăm în continuare o traducere proprie a Capitolului IV publicat pe respectivul site.

Capitolul 4 din Antichități iudaice de Iosephus Flavius

Cu privire la Turnul Babel și încurcarea limbilor

Partea 1

Iar fiii lui Noe au fost trei, Sem, Iafet și Ham, născuți cu o sută de ani înainte de potop.

Iată că ei au fost primii care s-au hotărât să coboare din munți în câmpii și să se așeze acolo; apoi i-au convins și pe alții, care se temeau mult de zonele joase, din cauza potopului. Așadar, erau foarte reținuți să coboare din locurile înalte, să riște să le urmeze exemplul. Iar câmpia în care s-au așezat prima dată a fost numită Șinear.

Dumnezeu, de asemenea, le-a poruncit să trimită colonii în altă parte: pentru popularea pământului, pentru a nu se stârni revolte între ei, și pentru a cultiva o mare parte a pământului și să se bucure de recolte în prosperitate. Dar ei au fost atât de lipsiți de pricepere că nu s-au supus lui Dumnezeu. Lucru pentru care au căzut în dezastre și au fost făcuți să simtă rușinea păcatului pe care l-au comis.

Iar atunci când numărul tinerilor lor a crescut foarte mult, Dumnezeu i-a mustrat din nou, să întemeieze colonii. Ei, imaginându-și că prosperitatea de care se bucurau nu vine din favorurile lui Dumnezeu, ci crezând că propria lor putere a fost cauza prosperității în care se aflau, nu s-au supus Domnului. Pe lângă nesupunerea față de voia lui Dumnezeu au mai adăugat și suspiciunea că Dumnezeu i-ar fi pus să întemeieze colonii departe pentru ca, fiind divizați, să–i poată asupri mai ușor.

Partea 2

Așadar Nimrod a fost cel care i-a stârnit la un asemenea afront și dispreț față de Dumnezeu. El a fost un nepot de-al lui Ham, fiul lui Noe, și a fost un om neînfricat și cu brațe puternice. El i-a convins să nu îi mai atribuie fericirea lor lui Dumnezeu, ca și cum aceasta ar fi venit prin propriile lor mijloace, ci să creadă că propriul lor curaj a fost cel care le-a adus acea fericire.

De asemenea, treptat, el a schimbat stăpânirea în tiranie fiindcă n-a văzut nicio altă cale de a-i face pe oameni să renunțe la frica de Dumnezeu. Și, în schimb, să-i facă să depindă de propria lui putere.

El le-a zis: „Mă voi răzbuna pe Dumnezeu, dacă se va mai hotărî vreodată să înece lumea”. Din acest motiv, el a ordonat construirea unui turn prea înalt să poată fi atins de ape. A mai spus că se va răzbuna pe Dumnezeu pentru că i-a distrus pe strămoșii lor.

Partea 3

Iată că mulțimile erau foarte pregătite să urmeze voința puternică a lui Nimrod și să considere o lașitate supunerea față de Dumnezeu: așa că s-au pus să construiască un Turn. Nici n-au lăsat oboselile să-i oprească, nici n-au fost în niciun fel neglijenți cu privire la muncă. Și, datorită mulțimii mâinilor angajate în lucrare, turnul crescu foarte înalt, mai repede decât s-ar fi putut oricine aștepta. Din cauza lățimii mari a acestuia (și a întăriturilor construcției) nu părea înalt, la prima vedere, ci mai mic decât era. A fost construit din cărămidă arsă, pusă laolaltă cu liant de smoală, tocmai pentru a nu lăsa apa să pătrundă înăuntru.

Când Dumnezeu a văzut cât de nebunește au procedat, n-a recurs la distrugerea lor completă. Iar asta din moment ce pentru ei n-a fost învățătură de minte distrugerea păcătoșilor din lumea veche. Ci a cauzat o învălmășeală între ei, producând în ei limbi diferite; apoi a făcut ca prin mulțimea acelor limbi să nu se poată înțelege unul cu altul. Locul în care au construit Turnul este numit acum Babilon, din cauza încurcării limbii pe care o înțelegeau înainte: pentru evrei înseamnă Babel, Confuzie.

Sibylla din Cumæ menționează, de asemenea, Turnul și încurcarea limbilor: „Fiindcă toți oamenii vorbeau odinioară aceeași limbă, ei au început să clădească un turn foarte înalt, ca să ajungă până la cer cu ajutorul lui. Dar zeii au stârnit un vânt năprasnic care a dărâmat turnul, atribuind fiecăruia câte o limbă aparte. De aici își trage numele orașul Babilon.”

Iar ceea ce privește câmpia Șinearului, din țara Babilonului, Hestiæus o menționează spunând: „Preoții, în timp ce s-au salvat din învălmășeala aceea, au luat urnele sacre ale lui Jupiter Enyalius și au coborât cu ele în Șinearul Babilonului.”

Acestea sunt cuvintele lui Iosephus Flavius.

Mărimea Turnului Babel

Cartea Jubileelor, numită și Mica Geneză sau Leptogeneza, este o carte apocrifă a Bibliei. Aceasta aduce multe completări Genezei lui Moise și menționează chiar și mărimea Turnului Babel:

Înălțimea acestuia ajungea la 5433 de coți și două palme. Lățimea la sol a zidului turnului a fost de 13 stadii, în timp ce lungimea la sol a zidului turnului, 30 de stadii.

(Cartea Jubileelor 10:21)

La un simplu calcul, înălțimea Turnului Babel era de 2848 metri, iar amprenta la sol a Turnului de 2405 x 5550 metri. Probabil că Josephus Flavius a avut dreptate: turnul chiar părea mic din cauza lățimii. Și poate că doar atât au reușit să construiască, nu știm cât au terminat din proiect. O fundație atât de lată permite construirea unui turn mult mai înalt. Însă Nimrod putea fi un mincinos, să construiască acel turn doar pentru sine însuși, nu pentru vreun potop, având doar OBSESIA ÎNĂLȚIMILOR.

Obsesia înălțimilor

Obsesia înălțimilor a început cu Lucifer, care s-a transformat în Diavol când s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.

Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe Muntele Adunării dumnezeilor, la capătul miazănopții; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.”

(Isaia 14:13)

(VEZI AICI material despre planul lui Lucifer de a-L detrona pe Dumnezeu!)

Deoarece, în cer, Tronul lui Dumnezeu se află pe Muntele Adunării, Lucifer a vrut să își pună el însuși acolo scaunul de domnie. Fiindcă n-a reușit, a rămas cu această obsesie, să își pună tronul pe vârful unui munte sau pe un loc înalt, să-L sfideze pe Dumnezeu. Interesant este că preoții tuturor Baalilor le cereau israeliților să le facă idolilor temple și altare pe înălțimi. Obsesia aceasta a devenit atât de puternică, încât înseși altarele închinate idolilor au ajuns să fie numite înălțimi.

Împăratul (Iosia) a pângărit înălțimile care erau în fața Ierusalimului, pe partea dreaptă a Muntelui Pierzării. Și pe care le zidise Solomon, împăratul lui Israel, Astarteei, urâciunea sidonienilor, lui Chemoș, urâciunea Moabului, și lui Milcom, urâciunea fiilor lui Amon. A sfărâmat stâlpii idolești și a dărâmat astarteele, și locul lor l-a umplut cu oase omenești. A dărâmat și altarul de la Betel și înălțimea făcută de Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălțimea și a prefăcut-o în țărână și a ars idolul Astarteei.

(2 Împărați 23:13-15)

Apostolul Pavel spune că în spatele acestor idoli de pe înălțimi se aflau întotdeauna dracii:

Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu.

(1 Corinteni 10:20)

Turnul Babel, o copie ieftină a Muntelui Adunării

Din pasajul citat mai sus din Cartea lui Isaia am văzut că Tronul lui Dumnezeu se află pe Muntele Adunării. Acolo a vrut Lucifer să își pună scaunul de domnie, dar nu a reușit. De aceea, idolii de aur făcuți de păgâni pentru închinarea la draci sunt puși mereu pe înălțimi. E o obsesie a înălțimilor, pentru a fi cel care vede lucrurile de sus, ca Dumnezeu.

Acest Munte al Adunării pe care stă Tronul lui Dumnezeu se află pe o mare de sticlă, un platou cristalin imens.

În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi.

(Apocalipsa 4:6)

Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor și se întindea în aer sus, peste capetele lor.

(Ezechiel 1:22)

Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei.

(Apocalipsa 15:2)

Arhitectura Turnului Babel a fost cel mai probabil un zigurat (link aici), după cum o arată și imaginea tăbliței de la începutul materialului. Nu este greu să ne imaginăm că, simțindu-se un dumnezeu, Nimrod a ordonat construirea unui turn cât un munte pentru a-și pune tronul în vârf, având la poalele „muntelui”, în loc de marea de sticlă amestecată cu foc, câmpia Șinearului strălucind în bătaia soarelui, care e plată și largă, ca un platou.

Nimrod, contemporan cu Avraam

Pe lângă faptul că tăblițele sumeriene îl numesc Ghilgameș pe Nimrod, izvoarele istorice ne mai dezvăluie un nume pe care îl purta: Amrafel. Nimrod este Amrafel, iar numele acesta este amintit în Geneza, la măcelul împăraților.

Pe vremea lui Amrafel, împăratul Șinearului, […] s-a întâmplat că ei au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei […]. Timp de doisprezece ani fuseseră supuși lui Chedorlaomer; și în anul al treisprezecelea s-au răsculat. […]

Biruitorii au luat toate bogățiile Sodomei și toate merindele lor și au plecat. Au luat și pe Lot, fiul fratelui Avram, care locuia în Sodoma; au luat și averile lui și au plecat.

(Geneza 14:1-4,11)

Biblia continuă să spună că Avraam a pornit o campanie militară pentru a-l elibera pe Lot. Avraam a înfrânt coaliția lui Chedorlaomer: Amrafel, Arioc și Tideal. Astfel de victorii sunt posibile pentru cei care au încredere în Dumnezeu. De exemplu, Ghedeon a înfrânt toată armata madianiților cu doar 300 de soldați (Jud. 7:8-25) Iar acest Amrafel, împărat al Șinearului, este Nimrod:

În literatura rabinică: Conform lui Rab și Samuel, Amrafel este același cu Nimrod. Unii spun că Amrafel este numele său real, fiind supranumit Nimrod, căpetenia rebelilor, ca lider al constructorilor de turnuri, care „a dus lumea în rebeliune” împotriva Domnitorului Cerului; alții spun că Nimrod a fost numele lui adevărat și a fost supranumit Amrafel fiindcă a fost „cel care a poruncit aruncarea în foc a lui Avraam”. Printre alte etimologii ieșite din comun numele mai este explicat ca fiind cel ale cărui „porunci aduc întunericul (distrugerea) în lume” sau cel care „a ațâțat și batjocorit lumea”.

The Jewish Encyclopedia, Amraphel, pag. 537

Am tradus textul despre Amrafel (Nimrod) din chenarul roșu.

Am tradus textul despre Amrafel (Nimrod) din chenarul roșu.

Cartea lui Iașer despre Nimrod (Amrafel)

Nu este imposibil ca Nimrod să fie contemporan cu Avraam, durata de viață era mult mai mare. Una din cărțile apocrife la care face referire Enciclopedia iudaică este numită Cartea lui Iașer (descarc-o în engleză AICI). Cartea lui Iașer este o aprocrifă, însă este amintită în Biblie în Iosua 10:13 și 2 Samuel 1:18 sub numele de Cartea Dreptului.

Cartea relatează că lui Nimrod îi era teamă de Avram fiindcă la nașterea lui Avram, pe cer, patru stele au fost înghițite de o a cincea stea. Iar cititorii în stele i-au spus lui Nimrod că tocmai s-a născut un împărat care va învinge patru împărați deodată. Ceea ce s-a întâmplat la măcelul împăraților. Nimrod a vrut să-l omoare în scutece pe Avram și i l-a cerut lui Terah, dar Terah a înlocuit copilul. Aceeași carte apocrifă, Cartea lui Iașer, îl identifică pe Nimrod ca fiind Amrafel:

Iar Nimrod a locuit în Babel, iar acolo și-a înnoit stăpânirea peste restul supușilor lui, și a domnit cu mână de fier. Iar supușii și prinții lui Nimrod l-au numit Amrafel spunând că, la turnul lui, prinții și oamenii sunt pervertiți de el.

(Cartea lui Iașer 11:6)

The Book of Jasher, Salt Lake City, 1887, pag. 71

Cuptorul aprins

Cartea mai relatează o întâmplare cu Terah, tatăl lui Avraam, cu Avraam și cu Nimrod. Avraam distruge idolii lui Terah, Terah se plânge la regele său, Nimrod, iar acesta îl judecă. Nimrod se mânie fiindcă îl știa mort pe Avraam, omorât chiar de el în scutece. Așadar îl aruncă pe Avraam în foc, împreună cu fratele său, Haran. Cel din urmă e aruncat în foc fiindcă Terah a mințit că Haran l-ar fi sfătuit să îl înlocuiască pe Avram la naștere, să nu fie omorât de Nimrod, din cauza semnelor din stele.

Iar Avram a ieșit grăbit din fața tatălui său, a luat securea pusă în mâna celui mai mare idol al tatălui său, cu care a ciopârțit idolul, apoi a fugit. Iar Terah, văzând tot ce a făcut Avram, a ieșit din casă și s-a dus la rege, și s-a înfățișat înaintea lui Nimrod și s-a închinat lui. Regele a zis: ce vrei? […]

Terah a zis: […] trimite după el și judecă-l. […] Iar servitorii regelui, prinții, stăpânii, dregătorii și judecătorii și toți locuitorii țării, în jur de 900.000 de oameni au stat în fața cuptorului să îl vadă pe Avram. […]

Apoi l-au adus și pe fratele său, Haran, să îi arunce pe amândoi în foc. […] Și i-au legat cu sfori de in, iar servitorii regelui i-au ridicat și i-au aruncat pe amândoi în foc.

Iar Domnul […] l-a scăpat pe Avram din foc, iar acesta nu a fost ars. Dar toate sforile cu care l-au legat au ars, în timp ce Avram a rămas intact și s-a plimbat prin foc. Iar Haran a murit când a fost aruncat în foc și s-a făcut scrum fiindcă inima lui nu a fost deplină pentru Dumnezeu.

(Cartea lui Iașer, cap. 11 și 12)

The Book of Jasher, Salt Lake City, 1887, pag. 75-79

Esau îl omoară pe Nimrod

Cartea lui Iașer mai povestește faptul că Nimrod a fost omorât de Esau, nepotul lui Avraam, la vânătoare. Nimrod era gelos că Esau e un vânător mai bun și s-a pus să îl „vâneze”. Esau nu a știut cine îl urmărește și s-a ascuns. Când Nimrod a trecut pe lângă ascunzătoare, a sărit pe el și i-a tăiat capul. Dându-și seama pe cine a omorât și că va fi urmărit tot restul zilelor, fuge acasă, flămând, unde îi cere de mâncare lui Iacov.

Era o supă de linte. Iar Iacov i-o dă, cu prețul dreptului de întâi născut. La care Esau spune, cu gândul că e urmărit de o întreagă armată: „la ce-mi mai folosește dreptul de întâi născut dacă oricum voi muri?” (ceea ce scrie și-n Geneza 25:32). Dar Esau nu știa că nu era urmărit. Generalii lui Nimrod deja împărțeau puterea și fărâmițau imperiul sumerian. Apoi s-au pus să extermine refaimi (uriași) și prinții ce-au ieșit din Nimrod.

Nimrod, asemănat cu Anticristul

Unii teologii afirmă că Nimrod are imaginea precursorului lui Anticrist. (Citește AICI articol despre Anticrist!) Motivul pentru care ei fac aceste afirmații este nu numai din cauza caracterul tiranic al acestui domnitor. Ci și pentru că, în varianta akkadiană finală (nu a fost tradusă în română), este scrisă despre el o expresie care îi atrage atenția oricărui exeget al Apocalipsei:

Despre Nimrod s-a scris: Cine se poate asemăna cu el în regalitate? Cine poate, ca Ghilgameș, să spună: „Cu adevărat sunt rege!”?

Despre Nimrod s-a scris:

Cine se poate asemăna cu el în regalitate?

Cine poate, ca Ghilgameș, să spună: „Cu adevărat sunt rege!”?

(LINK SURSĂ TEXT AICI)

În alte variante ale textului, respectivele porțiuni ale tăbliței sunt distruse, iar versurile nu pot fi citite. Însă, în varianta akkadiană finală, care are versurile respective intacte, se poate observa că autorul pune retoric întrebarea: „Cine se poate asemăna cu Ghilgameș?” și îi înșiră faptele eroice. Știm bine că, la sfârșitul vremurilor, în Cartea Apocalipsei, oamenii spun același lucru despre Fiară (Anticrist):

Și au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Și au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu Fiara și cine se poate lupta cu ea?”

(Apocalipsa 13:4)

https://tainebiblice.eu/nimrod-ghilgames-si-turnul-babel/

////////////////////////////////////////////

Uriașii nefilimi și refaimi respectiv potopul lui Noe

Din împreunarea îngerilor cu pământencele au rezultat uriași.

Înainte de potop, îngerii s-au încarnat și s-au împreunat cu femeile, rezultând uriași, nefilimi. După ce uriașii au fost distruși, alți îngeri s-au încarnat și s-au împreunat cu femeile și o altă rasă de uriași se ridică pe pământ, până la Goliat, anume refaimii.

Pentru acest material vom folosi BIBLIA ORTODOXĂ deoarece considerăm că are o traducere mai bună a anumitor pasaje. Articolul abordează atât tema uriașilor de dinainte, cât și de după potop. Toate afirmațiile sunt însoțite de pasaje biblice.

Primii uriași au trăit înainte de potopul lui Noe

Dumnezeu a distrus lumea din timpul lui Noe printr-un potop de ape. Această decizie a fost luată din cauza stricăciunii oamenilor. În Geneza, capitolul 6, este limpede că acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a dat un potop de ape pe fața pământului. Oamenii se gândeau doar la plăcerile trupului, cărnii, la nimic spiritual.

Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit.

Dar Domnul Dumnezeu a zis: “Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!”

În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime.

Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.

Și a zis Domnul: “Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut”. Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu.

(Geneza 6:1-8)

120 de ani, termen de pocăință până la potop

În pagraful de mai sus se vorbește despre primii uriași, cei de dinainte de potopul lui Noe. După potop, din nou au existat uriași, David l-a omorât pe unul din ultimii uriași, Goliat.

Am ales traducerea Bibliei Ortodoxe deoarece o considerăm cea mai limpede pentru context, spunând chiar că din momentul în care Dumnezeu hotărăște să piardă lumea prin potop, mai sunt 120 de ani. Din alte traduceri s-ar înțelege că Dumnezeu a tăiat din durata de viață a oamenilor la 120 de ani. Durata de viață a oamenilor a scăzut, într-adevăr, în zilele lui Peleg și a Turnului Babel, deci nu înainte de potop.

În Psalmi (aici) e singurul loc în care scrie durata de viață a omului decăzut, anume optzeci de ani. Cei 120 de ani amintiți mai sus reprezintă perioada în care Noe a construit arca și le-a predicat oamenilor pocăința, fiind numit „propovăduitor al dreptății” (2 Petru 2:5). Apostolul Petru spune că așa cum Dumnezeu n-a cruțat lumea de dinainte de potop, nu va cruța nici să îi arunce-n focul veșnic pe nelegiuiți.

Îngerii s-au încarnat

Am văzut în paragraful din Geneza 6 că fiii lui Dumnezeu s-au căsătorit cu fiicele oamenilor și s-au născut uriași. Ne putem întreba cum este posibil ca îngerii să se împreuneze cu femeile pământence. Știm că îngerii, în cer, nu se pot împreuna deoarece o spune chiar Domnul Iisus Hristos:

Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.

(Matei 22:30)

Așadar, Iisus Hristos le spune saducheilor și mulțimilor care Îl ascultau că îngerii, în cer, nu se însoară. Căsătoria a fost făcută de Dumnezeu pentru oameni, ca bărbatul și femeia să fie un singur trup.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.

(Geneza 2:24)

Îngerii nu se pot însura deoarece nu au trup, ei nu pot fi un singur trup împreună cu nimeni. Dar ei locuiesc în cer. Acolo, îngerii sunt duhuri. Așadar, duhurile nu se însoară.

Îngerii au mâncat cu Avraam

În cer, îngerii sunt duhuri. Acest lucru este limpede în Biblie:

Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?

(Evrei 1:14)

Dar, când acești îngeri, aceste duhuri slujitoare, vin pe pământ, au trup. Ne este dovedit acest lucru când îngerii îl vizitează pe Avraam pentru a-i da vestea că va avea un fiu și că Sodoma va fi distrusă.

Și a luat Avraam unt, lapte și vițelul cel gătit și le-a pus înaintea Lor și pe când Ei mâncau a stat și el alături de Ei sub copac.

(Geneza 18:8)

Faptul că îngerii mâncau este foarte important(!) deoarece Iisus Hristos cel înviat le-a spus următorul lucru când S-a arătat ucenicilor:

Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am. Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele Sale.

Iar ei încă necrezând de bucurie și minunându-se, El le-a zis: Aveți aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de pește fript și dintr-un fagure de miere. Și luând, a mâncat înaintea lor.

(Matei 24:39-43)

Ucenicilor, de bucurie, nu le-a venit să creadă că Hristos înviase, deși le-a arătat mâinile și picioarele Sale străpunse. Atunci, Iisus le-a cerut de mâncare și a mâncat, să le demonstreze că a înviat în trup, că nu este un duh. Așadar, știm că îngerii cu care s-a întâlnit Avraam au avut trupuri. După ce au mâncat, acei îngeri au plecat la Sodoma, să-l salveze pe Lot de la distrugerea cetății.

Cei doi Îngeri au ajuns la Sodoma seara, iar Lot ședea la poarta Sodomei.

(Geneza 19:1)

Îngerii mai sunt numiți fiii lui Dumnezeu

În Cartea lui Iov, când Dumnezeu, în cele din urmă, îi răspunde suferindului Iov, îi spune că n-are pricepere și că nu știe cum au fost create lucrurile:

Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui?

Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?

(Iov 38:4-7)

Paragraful de mai sus este în traducerea D. Cornilescu. Este bine că compari anumite traduceri ale Bibliei, mai ales că în Biblia Ortodoxă, expresia fiii lui Dumnezeu este tradusă direct ca îngerii lui Dumnezeu.

Atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?

(Iov 38:7)

Uriașii primei incursiuni mai sunt numiți nefilimi

În textul original, cuvântul uriași este scris ca nefilimi. Cu citire de la dreapta la stânga, textul interlinear în ebraică și engleză poate fi consultat AICI. Așadar, cuvântul nefilim este scris în textul original Geneza 6:4, după cum se vede în captura de ecran de mai jos:

Nefilimi, ebraică.

Ce zice apocrifa Carte a lui Enoh despre uriași

Este limpede că Moise a știut despre Cartea lui Enoh deoarece capitolul 6 al Genezei pare pur și simplu preluat din Enoh când vorbește despre uriași, doar că mai detaliat:

Pe când copiii oamenilor se înmulțiseră în acele zile, s-a făcut că fiicele lor s-au născut grațioase și frumoase. Și atunci, când îngerii, copii Cerurilor, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; și ei și-au spus unii altora: să ne alegem femei din rasa oamenilor și să avem copii cu ele.

Atunci, Samyaza, șeful lor, a zis: “Eu mă tem că voi nu veți fi în stare să vă împliniți gândul vostru. Și că eu voi suporta singur pedeapsa pentru crima voastră”. Iar ei au răspuns: noi vă jurăm.

Și ei și-au ales fiecare câte o femeie, și s-au apropiat de ele și au conviețuit cu ele; și ei le-au învățat vrăjitorii, farmece și însușirile rădăcinilor și arborilor.

Și aceste femei au zămislit și au născut uriași. Statura lor era de 300 de coți. Ei au înghițit tot ce munca oamenilor poate să producă, și n-a fost chip să fie săturați.

Atunci s-au întors împotriva oamenilor înșiși ca să-i mănânce. Și au început a se repezi la pasări, la dobitoace, la târâtoare și la pești, pentru a-și potoli foamea cu carnea lor și setea cu sângele lor.

(Enoh 7:1-5, 11-14)

Vedem că uriașii aveau o înălțime de 300 de coți, adică 137 de metri; în România, clădirea Sky Tower din București, cu 37 de etaje, are exact această înălțime.

Vrei să citești Cartea lui Enoh? DESCARC-O AICI!

Cartea lui Enoh trebuie citită cu discernământ, unele pasaje despre cosmogonie, de-a lungul timpului, au primit influențe străine. Iar alte pasaje sunt simple metafore. Probabil, de aceea nu a fost introdusă în Biblie, e o carte criptică și, uneori, ambiguă.

Ce spune Enoh că s-a întâmplat cu nefilimii

Cartea lui Enoh descrie ordinele pe care le-a dat Dumnezeu îngerilor Săi pentru a distruge uriașii.

Domnul i-a spus lui Gabriel: „Mergi la ființele cele rele, la cei condamnați, la copiii depravării, omoară acești copii de depravați, acești urmași ai îngerilor veghetori, din mijlocul oamenilor: împinge-i, ațâță-i pe unii contra altora. Fă-i să piară de propriile lor mâini pentru că zilele lor nu vor fi împlinite.”

(Enoh 10:13)

Vedem că uriașii au murit înainte de potop, într-un măcel, nu în timpul potopului. Probabil, dacă nu s-ar fi întâmplat așa, și-ar fi construit o arcă și ei, deoarece fiii de îngeri, spre deosebire de oamenii care îl luau în derâdere pe Noe, știau că Dumnezeu nu glumește.

După moartea uriașilor, oriunde vor zbura sufletele lor, atunci când își vor abandona trupurile, carnea lor va trebui să piară înaintea judecății.

Ea va fi nimicită până în ziua marelui sfârșit al Universului, atunci când îngerii veghetori și nelegiuiții vor fi distruși pentru totdeauna.

(Enoh 15:1)

Spiritele uriașilor vor fi ca norii care aduc peste pământ nenorociri de toate soiurile, ciume, războiul, foamea și doliul. Ele nu vor bea și nu vor mânca, invizibile pentru toate privirile.

(Enoh 14:9-10)

Descrierea spiritelor uriașilor seamănă izbitor de mult cu călărețul al patrulea al Apocalipsei:

Și m-am uitat și iată un cal galben-vânăt și numele celui ce ședea pe el era: Moartea. Și iadul se ținea după el; și li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie și cu foamete, și cu moarte și cu fiarele de pe pământ.

(Apocalipsa 6:8)

Ce s-a întâmplat cu tații uriașilor

Îngerii (200 la număr, conform lui Enoh) au luat înfățișare de om și s-au culcat cu fetele oamenilor, care au născut uriași. Despre cum s-au încarnat, Enoh scrie:

Apoi ei m-au ridicat într-un loc unde există un foc mistuitor și unde după bunul lor plac, ei luau înfățișarea unui om.

(Enoh 16:1)

Tații nefilimilor (mamele nefilimilor erau pământence), numiți fiii lui Dumnezeu, erau îngeri care au coborât pe pământ. Despre pedepsirea lor vorbesc Apostolii Iuda și Petru.

Iar pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci au părăsit locașul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanțuri veșnice, spre judecata zilei celei mari.

(Iuda 1:6)

Căci dacă Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziți spre judecată, și n-a cruțat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe.

(2 Petru 2:4)

Așadar, acești îngeri care și-au părăsit locuința și nu și-au păzit vrednicia sunt legați până la Judecata de Apoi, când vor fi aruncați în foc. Interesant este că în Cartea lui Enoh găsim aceleași lucruri.

Apoi, Domnul spuse către Rafael: „Prinde-l pe Azazel, leagă-i picioarele și mâinile, aruncă-l în întunericul veșnic și părăsește-l în pustia Dudael.

Fă să plouă peste el pietre grele și ascuțite, învăluiește-l în întuneric deplin. Să rămână acolo pentru totdeauna, fie ca fața sa să rămână acoperită cu un voal gros; și fie ca el să nu mai vadă lumina niciodată. Și când se va face ziua judecății, aruncă-l în foc.”

(Enoh 10:6-9)

Despre soțiile îngerilor căzuți, mame ale uriașilor, scrie că vor fi pedepsite împreună cu ei:

Dar în Ziua cea Mare, ei vor fi judecați și vor pieri, și femeile lor împreună cu ei, pentru că s-au lăsat ademenite fără să se opună.

(Enoh 18:1)

Azazel și pustiul

Ceilalți îngeri care s-au întinat cu femei au avut o soartă asemănătoare cu a lui Azazel, doar că lor le-a fost dat să își vadă copiii (uriași) murind sub ochii lor, în măcel, apoi au fost legați în așteptarea Judecății, dar nu ca să le fie dată sentința, ci pentru că Judecata e la sfârșitul lumii. Sentința a fost dată:

După aceea, Domnul îi spuse lui Mihail: Du-te și anunță pedeapsa care-l așteaptă pe Samyaza și pe toți cei care au participat la crimele acestea, care s-au unit cu femeile, care s-au dezonorat prin tot felul de murdării.

Și când fiii lor vor fi omorâți, când ei vor fi văzut că a pierit tot ce le-a mai scump pe lume, încătușează-i sub pământ pentru șaptezeci de generații, până în ziua Judecății și a sfârșitului lumii. Și cuvântul acestei judecăți îi va osândi pe veci.

(Enoh 10:15)

Interesant este faptul că, față de ceilalți îngeri, Azazel a fost înlănțuit și îngropat în pustiu, mai exact în pustia Dudael, care se presupune că e în apropierea Muntelui Hermon (la Nord de Israel). Dar mai interesant este că, mult mai târziu de la potop, Dumnezeu îi poruncește lui Aaron să trimită țapul ispășitor la Azazel, în pustiu.

Și să arunce Aaron sorți asupra celor doi țapi: un sorț pentru al Domnului și un sorț pentru al lui Azazel. După aceea să ia Aaron țapul, asupra căruia a căzut sorțul Domnului, și să-l aducă jertfă pentru păcat.

Iar țapul asupra căruia a căzut sorțul pentru Azazel să-l pună viu înaintea Domnului, ca să săvârșească asupra lui curățirea și să-i dea drumul în pustie pentru ispășire, ca să ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat.

(Levitic 16:8-10)

Judecata de Apoi, amânată

După cele citate mai sus din Cartea lui Enoh, se pare că pământul a fost făcut pentru 77 de generații. Așadar, ne putem gândi că Adam nu trebuia să locuiască veșnic în Grădina Edenului, ci numai 77 de generații. Enoh este al șaptelea patriarh de la Adam, iar lui Enoh i se spune (în citatul de mai sus) că ziua Judecății este programată după 70 de generații (de oameni, nu de uriași). Enoh se află în a șaptea generație de oameni, după el fiind îngăduite încă 70 de generații de oameni (7+70=77).

Iar și mai interesant este faptul că în acea generație, a șaptezeci și șaptea de la Adam respectiv a șaptezecea de la Enoh, a venit Iisus Hristos în lume, s-o salveze. (Numără generațiile de oameni în Luca, cap. 3!). Dumnezeu este a al șaptezeci și optulea nume din acea înșiruire din Luca 3 fiindcă El l-a făcut pe Adam, așadar avem 77 de generații de oameni până la Iisus. De la Enoh la Hristos sunt 70 de generații.

Din asta putem deduce că Hristos a salvat lumea nu numai de păcat, ci și de la distrugere, amânând ziua Judecății, promisă lui Enoh. De aceea perioada în care trăim este o perioadă de har, o perioadă de grație. Nu știm cât va dura, doar mila lui Dumnezeu ne ține. Ioan Botezătorul chiar spune că Dumnezeu face curățenie în aria Sa și că, după curățenie, urmează focul (Luca 3:17). Dar Dumnezeu s-a îndurat de noi, Neamurile, dându-ne un timp de har, lăsându-i pe evrei în împietrire spirituală (Romani 11).

Chiar și Apostolul Pavel spune că Hristos a venit în lume la sfârșitul veacurilor!

Pe când acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa.

(Evrei 9:26)

Toți rabinii de pe vremea lui Iisus erau conștienți că în Cartea lui Enoh scrie de această limită temporală, de 77 de generații de la Adam. De aceea, ei așteptau ca Mesia să vină să judece, să înlăture romanii și să facă din poporul evreu conducătorul întregului pământ, lucru descris în Isaia cap. 60, 61, 62 și 63. În mintea lor era imposibil ca Iisus să fie Hristosul, adică Mesia. Dar Hristos i-a zis Rabinului Nicodim:

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.

(Ioan 3:17)

Îngerii care s-au căsătorit nu au fost demonii Diavolului

Într-un articol precedent am scris că Hristos nu a avut copii, așa cum susțin unii (eretici), printre care și fanii romanelor lui Dan Brown. Iar una din dovezi este că acei copii ar fi fost uriași, dacă ar fi fost concepuți. (VEZI AICI ARTICOLUL CU PRICINA.)

Îngerii care s-au căsătorit cu pământencele nu sunt îngerii Diavolului, cei care s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu. Cei care s-au împreunat cu femeile nu fac parte din rebeliunea lui Lucifer. (Mai multe despre căderea lui Lucifer, AICI.) Acei îngeri căzuți, ai Diavolului, sunt liberi, din păcate, nu sunt puși în lanțuri, ci ei locuiesc văzduhul:

Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh.

(Efeseni 6:12)

Dacă duhurile răutății ar fi deja puse în lanțuri, n-ar mai fi nevoie să luptăm contra lor, iar viața noastră de creștini ar fi foarte ușoară.

Diavolul și demonii lui sunt liberi în văzduh, ei nu au avut copii uriași

Traducerea din Biblia Ortodoxă a pasajului Efeseni 6:12 este mai limpede decât traducerea Cornilescu deoarece spune că duhurile răutății sunt în văzduh. În traducerea Cornilescu, scrie că ei sunt în locurile cerești:

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.

(Efeseni 6:12)

Expresia locurile cerești lasă loc de multe interpretări, inclusiv că Diavolul și îngerii lui ar locui împreună cu Dumnezeu, ceea ce e greșit. Ei locuiesc în văzduh (în nori, în atmosferă). Acest lucru este lămurit tot în Efeseni, în cap. 2, iar ambele traduceri, atât Biblia Ortodoxă, cât și trad. Cornilescu, îl numesc pe Diavol domn al văzduhului:

Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce erați morți prin greșealele și prin păcatele voastre, în care ați umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.

(Efeseni 2:1-2)

La fel și-n traducerea Cornilescu:

Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.

(Efeseni 2:1-2)

Îngerii au liberul arbitru și l-au avut dintodeauna. Ei au putut alege dacă îl slujesc sau nu îl slujesc pe Dumnezeu chiar și după ce Lucifer s-a răzvrătit.

În concluzie, îngerii Diavolului sunt liberi, în văzduh, dar îngerii care s-au încarnat înainte de potop sunt în lanțuri, așteptând focul veșnic. Nu degeaba A Doua Venire a lui Hristos va fi „pe norii cerului”, să arate lumii că El l-a învins pe domnul văzduhului, pe Diavol (1 Petru 3:22).

Ce rău au mai adus îngerii căzuți, pe lângă uriași

Cartea lui Enoh spune că Dumnezeu nu s-a mâniat pe îngerii care și-au părăsit locuința doar pentru că s-au împreunat cu femeile, rezultând uriași setoși de sânge, ci și pentru că au accelerat răul din lumea veche. Aceștia le-au adus oamenilor două lucruri: tehnologie și vrăjitorie.

Azazel i-a mai învățat pe oameni să facă săbii, cuțite, scuturi, platoșe, oglinzi; el le-a arătat cum să facă brățări și podoabe, cum să folosească vopsele, arta de a-și înnegri sprâncenele, de a folosi pietrele prețioase și tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat.

Amazarak i-a învățat tot felul de vrăjitorii, de farmece și însușirile rădăcinilor. Armers i-a învățat arta de a dezlega vrăjitoriile. Barkayal i-a învățat arta de a urmări stelele. Akibeel i-a învățat semnele. Tamiel i-a învățat astronomia. Și Asaradel i-a învățat mișcările lunii. Samyaza, de asemenea, a învățat pe oameni vrăjitorii.

(Enoh 9:1-9, 10:6)

Este foarte interesant că, în pasajul de mai sus, machiajul (arta de a-și înnegri sprâncenele) este considerată vrăjitorie, ca formă de seducție. Și podoabele sunt puse în aceeași categorie. Despre acest lucru ne lămurește chiar Apostolul Petru, în capitolul în care vorbește despre potop:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii.

(1 Petru 3:3,4)

Deși Samyaza este șeful, vedem că Azazel provoacă cel mai mare rău, aducând armele printre oameni.

Tu, Azazel, i-ai învățat pe oameni să-L insulte pe Dumnezeu, să păcătuiască și să-i asuprească pe semenii lor.

(Enoh 12:3)

Din cauza asta, oamenii au devenit atât de stricați, încât Dumnezeu a distrus lumea printr-un potop de ape. Din acest potop au scăpat numai Noe, soția sa, cei trei fii ai săi și soțiile lor.

Potopul lui Noe

Dumnezeu a hotărât să distrugă lumea prin potop. Doar opt indivizi au scăpat: Noe, soția lui Noe, Sem, Ham, Iafet, soția lui Sem, soția lui Ham și soția lui Iafet. Noe a construit arca în care au scăpat împreună cu viețuitoarele pământului și păsările.

A zis Domnul Dumnezeu către Noe: “Sosit-a înaintea feței Mele sfârșitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptățile lor, și iată Eu îi voi pierde de pe pământ.

Tu însă fă-ti o corabie de lemn de salcâm. În corabie să faci despărțituri și smolește-o cu smoală pe dinăuntru și pe din afară.

Corabia însă să o faci așa: lungimea corăbiei să fie de trei sute de coți, lățimea ei de cincizeci de coți, iar înălțimea de treizeci de coți. […]

De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc și sus. Și iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viață, și tot ce este pe pământ va pieri.

Iar cu tine voi face legământul Meu. Și vei intra în corabie tu și împreună cu tine vor intra fiii tăi, femeia ta și femeile fiilor tăi. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele și din tot trupul, câte două, parte bărbătească și parte femeiască, ca să rămână cu tine în viață.

Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel […], din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească și parte femeiască, ca să rămână în viată împreună cu tine. Iar tu ia cu tine din tot felul de mâncare, cu care vă hrăniți. Îngrijește-te ca să fie aceasta de mâncare pentru tine și pentru acelea”.

(Geneza 6:13-21)

Apă suficientă pentru un potop

Biblia spune că apa a crescut atât de mult încât a acoperit chiar și cel mai înalt vârf montan.

Și a sporit apa pe pământ atât de mult, încât a acoperit toți munții cei înalți, care erau sub cer.

Și a acoperit apa toți munții cei înalți, ridicându-se cu cincisprezece coți mai sus de ei.

(Geneza 7:19-20)

Cei necredincioși spun că acest lucru este imposibil deoarece oceanele stau bine în matca lor. Se mai spune că nu putea ploua atât de mult. Însă ei tind să ignore faptul că nu ploaia a adus cea mai mare cantitate de apă, ci izvoarele subterane:

În anul șase sute al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului.

(Geneza 7:11)

Izvoarele subterane sunt numite izvoarele adâncului celui mare. Recent a avut loc o descoperire științifică: sub pământ, la o adâncime de 700 km, există o cantitate mai mare de apă decât toate oceanele la un loc. Iată un fragment din articol:

Un rezervor de apă cu volumul de trei ori mai mare decât al oceanelor existente a fost descoperit sub Pământ. Acest lucru ar putea explica de unde provin mările.

„Este o dovadă bună că apa Pământului a venit din interior”, spune Steven Jacobsen de la Universitatea Northwestern din Evanston, Illinois. Apa ascunsă ar putea acționa, de asemenea, ca un tampon al oceanelor de pe suprafață, explicând de ce au rămas la aceeași dimensiune de milioane de ani.”

Articolul despre descoperirea oceanului subteran poate fi găsit AICI. Articolul (detaliat) în engleză, AICI.

Necredincioșii vor să uite de potop

Desigur că nu e vorba de milioane de ani. Noi am știut dintotdeauna că pe planeta noastră există suficientă apă pentru un potop fiindcă ne-a spus-o și Apostolul Petru:

Căci ei în chip voit uită aceasta, că cerurile erau de demult și că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă și prin apă, și prin apă lumea de atunci a pierit înecată.

(2 Petru 3:5-6)

Necredincioșii, intenționat uită aceste lucruri. Desigur că ei nu cred nici că au existat uriași.

Arca lui Noe a fost găsită

Există multe îndoieli cu privire la cât de încăpătoare a fost arca lui Noe. Arca a fost încăpătoare. În arcă nu trebuiau luate decât animalele terestre și zburătoarele. Cele mai multe specii sunt marine.

Documentar cu găsirea arcei lui Noe.

În video e explicat cum au încăput animalele în arcă.

Se poate alege subtitrare cu traducere automată în română.

Dumnezeu a făgăduit că nu va mai da potop de ape

Și închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului și nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul.

(Geneza 9:11)

După potop, un alt grup de îngeri s-a împreunat cu femeile

Chiar dacă au văzut ce-au pățit ceilalți îngeri veghetori care s-au împreunat cu femeile, chiar dacă au văzut ce-a pățit pământul din cauza aceasta, niște îngeri s-au coborât la fetele oamenilor și s-au împreunat cu ele, dând naștere uriașilor. De unde știm acest lucru? Iosua trimite niște iscoade în Canaan, înainte de a-l cuceri. Ei se întorc cu vești că ar fi nefilimi în țară:

Acolo am văzut noi și uriași, pe fiii lui Enac (Anac), din neamul uriașilor; și nouă ni se părea că suntem față de ei ca niște lăcuste și tot așa le păream și noi lor.

(Numeri 13:33-34)

Zvonuri false

Iscoadele întoarse au răspândit zvonul că în Canaan erau nefilimi, dar nu erau decât refaimi, urmași ai lui Enac, numit și Anac (sau Ank în Egipt), uriași mult mai mici decât nefilimii.

Dumnezeu a hotărât să nu mai dea potop de ape, însă și-a ales un popor, pe israeliți, care să distrugă noua rasă de uriași. Dar ei, de teamă, n-au vrut să facă acest lucru. Iar Dumnezeu a hotărât ca toată generația de evrei care au ieșit din Egipt să moară, iar fiii lor vor fi cei care vor intra în Canaan (Numeri 14).

Cu ajutorul lui Dumnezeu, noua generație de evrei, condusă de Iosua, i-a înfrânt pe uriașii conduși de împăratul Og (Deuteronom 3:3). Dar acești uriași, acești refaimi, nu erau atât de înalți precum nefilimii. Iscoadele au exagerat că oamenii erau precum lăcustele în comparație cu uriașii, refaimii având doar cinci metri:

Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, și astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coți și lat de patru coți, coți bărbătești.

(Deuteronom 3:11)

Dar o rămășiță de uriași a scăpat și anume în localitățile Gaza, Gat și Așdod.

Și n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat și în Așdod au rămas din ei.

(Iosua 11:22)

Pentru că Israeliții i-au lăsat pe uriașii (refaimii), urmașii lui Anac, să trăiască în aceste trei localități, Gaza, Gat respectiv Așdod, uriașii au supraviețuit. Dovadă e Goliat din Gat:

Atunci a ieșit din tabăra Filistenilor un luptător cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statură de șase coți și o palmă.

(1 Regi 17:4)

Înfruntarea dintre David și Goliat a avut loc la sute de ani după moartea lui Iosua, care a cucerit Canaanul.

Refaimii sunt uriașii din a doua incursiune a îngerilor

Dacă uriașii din prima incursiune a îngerilor printre oameni sunt numiți nefilimi, pentru a-i diferenția, Scriptura îi numește refaimi pe uriașii din a doua incursiune.

Dacă dați click pe imaginea de mai sus, apoi pe cuvântul Rephaim, vă arată unde a mai fost folosit în Scripturi. Unul din acele pasaje descrie moartea fratelui lui Goliat.

Dar Elhanan, fiul lui Iair, a lovit pe Lahmi, fratele lui Goliat Gateul.

Și a mai fost o luptă la Gat. Acolo era un om înalt care avea câte șase degete la mâini și la picioare, adică de toate douăzeci și patru. Și acesta era tot din urmașii Refaimilor.

(1 Cronici 20:5,6)

Uriași canaaniți

Interesant este că îngerii stricați la minte și-au ales o populație blestemată cu care să se încuscrească. Era blestemată pentru că Noe l-a blestemat pe fiul lui Ham, Canaan, din cauză că Ham l-a dezvelit în fața fraților săi.

Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său și, ieșind afară, a spus celor doi frați ai săi. Dar Sem și Iafet au luat o haină și, punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte și au acoperit goliciunea tatălui lor. Și fețele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor.

Trezindu-se Noe din amețeala de vin și aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr, a zis: „Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la frații săi!”

(Geneza 9:22-25)

Noe nu a vrut să-i blesteme pe toți copiii lui Ham, de aceea l-a ales doar pe cel mai mare dintre ei, pe Canaan. Probabil, dacă-l blestema pe Ham, toți copiii lui erau blestemați. (Citește AICI despre Nimrod, uriașul nepot al lui Ham!)

Sentința lui Dumnezeu din Psalmul 82 (81) pentru îngerii din A DOUA incursiune

Sentința lui Dumnezeu pentru îngerii care nu și-au păzit vrednicia o putem găsi și în Psalmul 82. În Biblia Ortodoxă, acest psalm este numerotat ca fiind Psalmul 81.

Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare și în mijlocul dumnezeilor va judeca. Până când veți judeca cu nedreptate și la fețele păcătoșilor veți căuta?

Judecați drept pe orfan și pe sărac și faceți dreptate celui smerit, celui sărman. Mântuiți pe cel sărman și pe cel sărac; din mâna păcătosului izbăviți-i.

Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; stricase-vor toate rânduielile pământului. Eu am zis: „Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt”.

Dar voi ca niște oameni muriți și ca unul din căpetenii cădeți. Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că toate neamurile sunt ale Tale.

(Psalm 81)

Biblia Ortodoxă are 151 de Psalmi, pe când în traducerea Cornilescu se găsesc doar 150. Vom explica într-un viitor articol care sunt diferențele dintre Biblia Ortodoxă și traducerea Cornilescu. Pe scurt, totul ține de Septuaginta. Și fiindcă Biblia Ortodoxă are cu un psalm în plus, numărul lor este decalat cu unu.

Fiii lui Dumnezeu au devenit corupți

Vedem în acest Psalm 81 că îngerii respectivi aveau ca responsabilitate să vegheze asupra oamenilor și să facă dreptate orfanului. Popoarele trebuiau să fie ajutate de acești îngeri, fiecare responsabil de un anumit neam:

Când Cel Preaînalt a împărțit moștenire popoarelor, când a împărțit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel e partea lui de moștenire.

(Deuteronom 32:8-9)

Însă îngerii aceia s-au lăsat corupți. Iar Dumnezeu le spune în psalmul de mai sus că, pentru că au făcut asta, vor muri precum mor oamenii.

Ne place traducerea din Biblia Ortodoxă a pasajului din Deuteronom 32:8-9 deoarece în traducerea Cornilescu traducerea nu are nicio legătură cu împărțirea neamurilor după numărul îngerilor veghetori:

Când Cel Preaînalt a dat o moștenire neamurilor, când a despărțit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor după numărul copiilor lui Israel. Căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire.

(Deuteronom 32:8-9)

Deși, de cele mai multe ori, folosim traducerea Cornilescu, pentru acest articol, am ales traducerea Bibliei Ortodoxe fiindcă e mai apropiată de varianta ebraică. Întodeauna comparăm traducerile.

P.S. Am fost întrebați cum au putut naște pământencele uriași. Oare cât de mic este un crocodil când iese din ou și cât de mare se face în câțiva ani?

Uriașii nefilimi și refaimi respectiv potopul lui Noe

///////////////////////////////////////////

Despre puterea limitată a Diavolului & extratereștri

Știm că Dumnezeu e omnipotent, dar oare ce puteri are Diavolul? Putem fi siguri că, dacă nu îi stă Dumnezeu împotrivă, Satana poate face multe distrugeri (2 Tes. 2:7). Și oare ce spune Biblia despre extratereștri?

Scriem acest articol pe motiv că nu trăim paralel de istorie, ci urmărim semnele vremurilor. Așa cum Dumnezeu își revarsă Duhul Lui cu mai multă abundență (Ioel 2:28), tot așa, activitatea demonică a crescut. Istoria va ajunge la momentul acela că dracii vor locui printre oameni (Apoc. 18:2), dar oamenii nu vor părea deranjați de asta, ci minunați de puterile lor și li se vor închina (Apoc. 13:13, 1 Tim. 4:1 și Apoc. 9:20). Satana își arată puterea întunecată tot mai mult, să înșele mai lesne omenirea, știind că pedeapsa veșnică îi este aproape. Din această cauză, n-ar fi de mirare ca înșelătoarea mass-media, atunci când va avea loc Învierea Drepților, să eticheteze Învierea și luarea la cer a credincioșilor (1 Tes. 4:16-17) drept activitate extraterestră.

Magicienii zilelor noastre lucrează cu puterea Satanei

Nevoia publicului de senzațional i-a determinat pe unii magicieni de scenă să facă pact cu Diavolul. Așadar mulți nu mai fac doar iluzii optice și trucuri explicabile, ci lucrează și cu puterea Satanei, făcând lucruri imposibile. Îi știm cine sunt, sunt magicienii cei mai bine plătiți ai zilelor noastre.

Dynamo, vrăjitorul: puterea Satanei în spectacol la televizor.

Iane și Iambre, vrăjitorii lui Faraon

Dar asta nu este ceva nou. În Egiptul Antic, preoții puteau face minuni satanice. Când Moise s-a dus pentru prima dată la Faraon, pentru a-i demonstra că Dumnezeu există și că îi cere să îi lase pe israeliți să plece, i-a cerut lui Aaron să arunce toiagul în fața lui Faraon. Dumnezeu a făcut ca toiagul să se transforme în șarpe. Însă și vrăjitorii lui Faraon au putut face același lucru. Numele celor doi vrăjitori ai lui Faron era Iane și Iambre.

După cum Iane și Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot așa și oamenii aceștia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricați la minte și osândiți în ceea ce privește credința.

(2 Timotei 3:8)

Iane și Iambre, vrăjitorii lui Faraon

Iane și Iambre, amintiți în cărțile apocrife

Cartea Exodului nu menționează numele celor doi vrăjitori. Apostolul Pavel citează o carte apocrifă a Vechiului Testament, unde numele celor doi vrăjitori ai lui Faraon este menționat. În respectiva carte apocrifă se spune că Iane și Iambre erau frați, slujitori ai lui Belial, iar tatăl lor era chiar Balaam. Iane și Iambre sunt amintiți în Cartea lui Iașer (numită și Cartea Dreptului, deoarece iașer — יָשָׁר — înseamnă drept). Cartea lui Iașer este o aprocrifă, însă este amintită în Biblie în Iosua 10:13 și 2 Samuel 1:18 sub numele de Cartea Dreptului. Tot în Cartea lui Iașer e amintită și istoria lui Beor, tatăl lui Balaam. Așadar, cartea apocrifă din care citase Apostolul Pavel să îi amintească pe Iane și Iambre e citată și de Iosua, și de Samuel. Citatul (apocrif) în care sunt amintiți e următorul:

Când ei plecaseră, Faraon a trimis după Balaam magicianul și după Iannes și Iambres, fiii lui, și după toți magicienii și conjuratorii și sfetnicii care îi aparțineau.

(Cartea Dreptului 79:27, pag. 209)

Citește și descarcă AICI această carte apocrifă, CARTEA DREPTULUI (Cartea lui Iașer)!

Cartea Dreptului trebuie citită cu discernământ și înțelepciune. Sunt menționate personaje pe care istoricii nu le-au validat niciodată și sunt prezente unele metafore care, dacă sunt luate de bune, pot zdruncina credința dvs. creștină. De exemplu, se spune că primul vrăjitor a fost Cainan, fiul lui Enos, care domnea peste demoni, dar domnia lui e o metaforă despre stăpânirea artei vrăjitoriei. Știm că demonii sunt domniți de Diavol, iar Diavolul se află sub controlul lui Dumnezeu, cum e descris în Cartea lui Iov: Diavolul nu s-a putut atinge de Iov până când Dumnezeu nu i-a dat voie (Iov 1:12). Așadar, dacă o citiți (Cartea lui Iașer), să o citiți cu discernământ.

Iane și Iambre mai sunt amintiți în Manuscrisele de la Marea Moartă:

În vremuri străvechi, Moise și Aaron s-au înfățișat în puterea Domnului Luminilor, dar și Belial a ridicat cu viclenie pe Iane și pe fratele său, atunci când pentru prima dată a căutat să facă rău poporului Israel.

(Manuscrisele de la Marea Moartă)

Vrăjitorii sunt slabi pe lângă puterea lui Dumnezeu

Iane și Iambre nu s-au putut opune lui Moise decât în trei din unsprezece ocazii. Prima ocazie în care s-au opus a fost când toiagul lui Aaron a fost prefăcut de Dumnezeu în șarpe, iar vrăjitorii au putut imita această minune (Exod 7:11). A doua oară a fost când Dumnezeu a dat prima urgie, transformând apa în sânge. Magicienii au reușit să imite și asta (Exod 7:22). A treia oară, Dumnezeu a adus broaște peste egipteni, dar și vrăjitorii au putut să acopere țara de broaște (Exod 8:7). A patra oară, însă, vrăjitorii au recunoscut că Moise nu face trucuri, ci e „degetul lui Dumnezeu” la lucru (Exod 8:18-19).

Ce e de reținut din asta e că vrăjitorii n-au putut îndepărta urgiile, doar să le imite. Numai Dumnezeu a putut îndepărta urgiile. Dar Dumnezeu a arătat că are putere peste puterea Satanei când toiagul lui Aaron, transformat în șarpe, a înghițit ceilalți șerpi, făcuți din toiegele vrăjitorilor (Exod 7:12). Vrăjitorii n-au putut face ca șerpii lor să mănânce și nici să oprească urgiile date de Dumnezeu. Ba încă Dumnezeu își bate joc de asemenea oameni și le amintește că pedeapsa lor este focul veșnic. E un foc care nu e deloc plăcut și pe lângă care nu-ți vine să stai.

Vino dar cu descântecele tale și cu mulțimea vrăjitoriilor tale, cărora ți-ai închinat munca din tinerețe; poate că vei putea să tragi vreun folos din ele, poate că vei izbuti. […] Iată-i, au ajuns ca miriștea pe care o arde focul și nu-şi vor scăpa viaţa din flăcări, căci nu va fi ca un cărbune la care se încălzește cineva, nici ca un foc la care stă.

(Isaia 47:12-14)

La amiază, Ilie şi-a bătut joc de ei (prorocii lui Baal) şi a zis: „Strigaţi tare, fiindcă este dumnezeu; se gândeşte la ceva sau are treabă sau este în călătorie sau poate că doarme şi se va trezi.”

(1 Împărați 18:27)

Diavolul poate cauza cutremure și intemperii

Diavolul este un dușman feroce al credincioșilor. Uneori, înainte de împlinirea unei promisiuni făcute de Dumnezeu, Diavolul încearcă să fure binecuvântarea respectivă printr-o imitație. Când Dumnezeu i-a promis lui Ilie că se va întâlni cu el, Diavolul a încercat să îi fure lui Ilie acea întâlnire extraordinară.

Domnul i-a zis: „Ieși și stai pe munte înaintea Domnului!” Și iată că Domnul a trecut pe lângă peșteră.

Și înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și, după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Și după foc, a venit un susur blând și subțire.

Când l-a auzit, Ilie și-a acoperit fața cu mantaua, a ieșit și a stat la gura peșterii. Și un glas i-a vorbit zicând: „Ce faci tu aici, Ilie?”

(1 Împărați 19:11-13)

Vântul care despica munții, cutremurul de pământ și focul au fost lucrările Diavolului. Oricine poate fi sceptic că era doar o coincidență, însă când citești că după cutremur venise foc, îți dai seama că nu e vorba de fenomene naturale. În același fel, Anticristul îi va amăgi pe oameni, făcând lucruri ieșite din comun:

Făcea semne mari până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în fața oamenilor.

(Apocalipsa 13:13)

E posibil că Diavolul a încercat să-l omoare pe Iisus când era în corabie cu ucenicii, printr-o furtună pe mare. Ciudat este modul în care furtuna a venit: brusc. Marea pe care o traversau poate fi trecută cu barca în aproape 30 de minute. Orice marinar poate identifica semnele unei furtuni, măcar cu 30 de minute înainte. E greu de imaginat că pe Marea Galileii ar fi valuri atât de mari încât să scufunde o corabie, de aceea unii teologi spun că furtuna respectivă a fost lucrarea Diavolului, iar Domnul Iisus a mustrat marea și vântul să asculte de stăpânul lor, de Dumnezeu, nu de Diavol.

Da, Dumnezeu vorbește cu marea ca și cum poți vorbi cu un om (Iov 38:11), iar marea Îl ascultă.

S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, așa că mai că se umplea corabia. Și El dormea la cârmă, pe căpătâi. Ucenicii L-au deșteptat și I-au zis: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul și a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat și s-a făcut o liniște mare.

(Marcu 4:37-39)

Marea Galileii nu e chiar o mare, e un lac măricel.

Diavolul poate manipula armate

Exemplul lui Iov este la îndemână când vine vorba de a deduce care sunt puterile Diavolului. Diavolul nu s-a putut atinge de neprihănitul Iov până când Dumnezeu i-a dat voie. Însă Diavolul poate manipula armate fiindcă sistemul corupt al lumii acesteia este „opera” sa.

A venit la Iov un sol, care a zis: „Boii arau și măgărițele pășteau lângă ei. Şi s-au aruncat niște sabeeni asupra lor, i-au luat și au trecut pe slujitori prin ascuțișul sabiei. Numai eu am scăpat, ca să-ți dau de știre.” Pe când vorbea el încă, a venit un altul și a zis: „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer și a aprins oile și pe slujitorii tăi și i-a ars de tot. Numai eu am scăpat, ca să-ți dau de știre.”

Pe când vorbea el încă, a venit un altul și a zis: „Niște haldeeni, înșirați în trei cete, s-au aruncat asupra cămilelor, le-au luat și au trecut pe slujitori prin ascuțișul sabiei. Numai eu am scăpat, ca să-ți dau de știre.” Pe când vorbea el încă, a venit un altul și a zis: „Fiii tăi și fiicele tale mâncau și beau vin în casa fratelui lor întâi născut. Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie și a izbit în cele patru colțuri ale casei; casa s-a prăbușit peste tineri și au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ți dau de știre.”

(Iov 1:14-19)

Unul din soli a greșit: acela nu era focul lui Dumnezeu care coborât din cer, acela era focul Diavolului. Am văzut în cazul lui Ilie că Diavolul poate coborî foc din cer, iar Anticristul chiar va face asta (Apoc. 13:13). Un verset mai limpede în ceea ce privește capacitatea Diavolului de a manipula armatele este următorul:

Apoi am văzut ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.

(Apocalipsa 16:13-14)

Diavolul nu atacă fățiș și e un laș fiindcă fuge (Iacov 4:7). Nu de puterea Diavolului trebuie să ne temem, ci să fim atenți la viclenia lui.

Diavolul poate lovi cu boli

Îngăduit de Dumnezeu, Diavolul poate lovi oamenii cu boli. Pe Iov, Diavolul l-a lovit cu bube, astfel încât toată pielea i-a fost acoperită de boală.

Și Satana a plecat dinaintea Domnului. A lovit pe Iov cu bubă rea, din talpa piciorului până în creștetul capului.

(Iov 2:7)

Însuși Iisus Hristos spune că unele boli sunt cauzate de Diavol.

Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam și pe care Satana o ținea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?”

(Luca 13:16)

Ce nu poate face Diavolul?

În primul rând, Diavolul nu poate face nimic fără ca Dumnezeu să îi îngăduie. Însă sunt unele lucruri pe care Diavolul pur și simplu nu le poate face fiindcă nu are acea capacitate.

Diavolul nu poate prezice viitorul

Sigur că Diavolul e inteligent și poate calcula probabilități, dar Diavolul nu poate prezice viitorul cu exactitate. De aceea, oricine susține că este proroc, iar prorocia lui nu se împlinește 100%, este doar un ghicitor precum ghicitoarea din Filipi (Fap. Ap. 16:16). Acestea sunt vremurile din urmă, iar în aceste vremuri se ridică mulți proroci mincinoși (Mat. 24:11). De unde știm că Diavolul nu poate prezice viitorul cu exactitate? Fiindcă Dumnezeu l-a provocat să o facă și n-a putut.

Cine a făcut prorocii ca Mine (să spună și să-Mi dovedească!), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul și ce are să se întâmple!

(Isaia 44:7)

Există doar două forțe supranaturale: puterea lui Dumnezeu și puterea Diavolului. Și, citind versetul de mai sus, ne putem da seama că Dumnezeu provoacă la întrecere pe oricine crede că poate prevesti viitorul, inclusiv pe Diavol și vrăjitorii lui. Nimeni nu poate prezice viitorul în afară de Dumnezeu. Oricine a fost la vrăjitoare pentru a afla viitorul, a comis un păcat și s-a păgubit financiar fiindcă viitorul nu îl știe decât Dumnezeu.

Diavolul nu poate citi gânduri

Diavolul poate pune gânduri în inima omului (Ioan 13:2), dar Diavolul nu poate citi gânduri. Ca Diavolul să nu mai poată pune gânduri în inimă, credinciosul trebuie să ceară în rugăciune pacea lui Dumnezeu (Filipeni 4:7). Dar Diavolul nu poate citi gânduri.

Lucrează și răsplătește fiecăruia după căile lui, Tu, care cunoști inima fiecăruia, căci numai Tu cunoști inima tuturor copiilor oamenilor.

(1 Împărați 8:39)

Dumnezeu știe chiar și ce gândește Diavolul (Isaia 14:13), ce își spune în inima lui. Citește AICI material despre rebeliunea lui Lucifer! Există vreo altă situație în Biblie în care ni se prezintă faptul că Diavolul nu poate citi gânduri? Da, există.

E vorba de visul lui Nebucadnețar, pe care nu i l-a putut spune nimeni, în afară de profetul Daniel, care primise destăinurea din partea lui Dumnezeu. Din asta putem deduce că Diavolul nu poate ști ce ai visat, cu excepția cazului în care visul a fost de la Diavol, adică ai fost vizitat de groaza nopții. (Citește AICI articol despre Groaza Nopții!) Nebucadnețar se prefăcuse că uitase visul pe care l-a avut, să încerce puterile magicienilor săi, însă niciunul nu i-a putut destăinui și interpreta visul pe care l-a avut (Daniel 2:5). Dacă ar fi uitat cu adevărat visul, magicienii i-ar fi putut spune orice vis, că n-ar fi știut dacă l-a visat sau nu, era ceva ușor de manipulat. Dacă Diavolul ar fi putut citi gânduri, ar fi putut citi visul lui Nebucadnețar chiar în timp ce îl visa. Dar Diavolul nu are capacitatea de a citi gânduri.

Ce zice Biblia despre extratereștri?

Nu există viață pe alte planete. Dumnezeu a făcut viața pe o singură planetă, adică Terra. Capitolul 1 al Genezei nu menționează că Dumnezeu a făcut viață pe alte planete, în lumea văzută. Singurul loc în care mai există viață e în afara acestui univers, acolo unde locuiește Dumnezeu. Știm că Dumnezeu locuiește acolo fiindcă Iisus Hristos, după ce S-a înălțat, stă la dreapta Tatălui.

Cel ce S-a coborât este același cu Cel ce S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate lucrurile.

(Efeseni 4:10)

„Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”

(Faptele Apostolilor 7:56)

Deci Dumnezeu Și-a pus scaunul de domnie mai presus de ceruri. Uitându-te printr-un telescop, n-o să îi găsești niciodată scaunul de domnie, oricât de departe te-ai uita. Însă despre acest univers știm că va fi distrus.

Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură și pământul, cu tot ce este pe el, va arde.

(2 Petru 3:10)

Versetul este destul de limpede: totul va arde. Nimic nu va rămâne. Dacă totul va arde, iar Dumnezeu ar fi creat extratereștri, ei ar arde de vii. Universul a fost atins de păcat și suspină sub apăsarea acestuia, să se termine odată totul.

Dar știm că, până în ziua de azi, toată firea suspină.

(Romani 8:22)

Vedenia lui Ezechiel

Când Israel părăsise pe Domnul, iar poporul fusese dus în Babilon din această cauză, Templul nu mai era locuit de Dumnezeu, ci de idoli. Dumnezeu i-a ales pe Ezechiel și pe Daniel să fie profeții săi. Fiindcă prezența lui Dumnezeu nu mai era în Templu, Dumnezeu S-a hotărât să își arate slava în mod miraculos lui Ezechiel. Dumnezeu stătea pe tron, tronul stătea pe o întindere cristalină, iar întinderea cristalină stătea pe niște roți.

Viziunea lui Ezechiel

M-am uitat și iată că au venit de la miazănoapte un vânt năprasnic, un nor gros și un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieșea din mijlocul focului.

Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfățișare avea o asemănare omenească.

Fiecare din ele avea patru fețe și fiecare avea patru aripi.

Picioarele lor erau drepte și talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui vițel și scânteiau ca niște aramă lustruită.

Sub aripi, de cele patru părți ale lor, aveau niște mâini de om și toate patru aveau fețe și aripi.

Aripile lor erau prinse una de alta. Și când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.

Cât despre chipul fețelor lor, era așa: înainte, toate aveau o față de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o față de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o față de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o față de vultur.

Aripile fiecăreia erau întinse în sus, așa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile.

Fiecare mergea drept înainte, și anume încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.

În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca niște cărbuni de foc aprinși, care ardeau, și ceva ca niște făclii umbla încoace și încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare și din el ieșeau fulgere.

Făpturile vii însă, când alergau și se întorceau, erau ca fulgerul.

Mă uitam la aceste făpturi vii și iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru fețe ale lor.

Înfățișarea acestor roți și materialul din care erau făcute păreau de crisolit și toate patru aveau aceeași întocmire. Înfățișarea și alcătuirea lor erau de așa fel, încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roți.

Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor și nu se întorceau deloc în mersul lor.

Aveau niște obezi de o înălțime înspăimântătoare și, pe obezile lor, cele patru roți erau pline cu ochi de jur împrejur.

Când mergeau făpturile vii, mergeau și roțile pe lângă ele și, când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau și roțile.

Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul, și împreună cu ele se ridicau și roțile, căci duhul făpturilor vii era în roți.

Când mergeau făpturile vii, mergeau și roțile; când se opreau ele, se opreau și roțile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau și roțile; căci duhul făpturilor vii era în roți.

Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor și se întindea în aer sus, peste capetele lor.

Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, și mai aveau, fiecare, câte două aripi, care le acopereau trupurile.

Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oștiri, iar când se opreau, își lăsau aripile în jos.

Și venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele lor, iar când se opreau își lăsau aripile în jos.

Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care ședea pe el.

Am mai văzut iarăși o lucire de aramă lustruită, ca niște foc, înăuntrul căruia era omul acesta și care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus și de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc și, de jur împrejur, era înconjurat cu o lumină strălucitoare.

Ca înfățișarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, așa era și înfățișarea acestei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu fața la pământ și am auzit glasul Unuia care vorbea.

(Ezechiel, capitolul 1)

Roțile văzute de Ezechiel pot fi imitate de Diavol [UPDATE]

Știm că Diavolul încearcă să îl imite pe Dumnezeu, așa cum a încercat folosindu-se de vrăjitorii lui Faraon. Fără îndoială că Diavolul încearcă să imite ceea ce Ezechiel a văzut, pentru a amăgi oamenii să i se închine. Dacă ceea ce spun oamenii despre întâlnirile lor cu extratereștri este real, putem trage două concluzii: (1) că fenomenul OZN-urilor și extratereștrilor este unul clandestin, adică cei care îl cauzează se tem să iasă la lumină respectiv (2) când Diavolul se va arăta lumii împreună cu dracii pe care îi eliberează din Adânc (Apoc. 9:1), va adopta orice șiretlic, doar să înșele omenirea (Apoc. 20:8). Biblia spune că oamenii vor muri de frică așteptând să vină niște lucruri:

Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina.

Luca 21:26 (Biblia Ortodoxă)

OZN Biblie

ÎN AȘTEPTAREA CELOR CE VOR VENI PE TERRA, zice originalul Luca 21:26 în greacă.

Nu se folosește cuvântul LUME (adică populație sau grup etnic), ci al locului pe care îl locuiește toată lumea.

1904 mai este folosit să descrie și pogorârea Duhului Sfânt pe pământ (Fap. Ap. 1:8, AICI).

Biblia prezice, așadar, că va fi o isterie a unor ființe/lucruri care vor veni.

TON (3588) este articol hotărât plural, atât masculin, cât și feminin și neutru, precum CELOR în română: celor doi băieți, celor două fete, celor două lucruri. De această dată, versiunea bună a versetului se află în Biblia Ortodoxă.

Diavolul poate lua orice formă dorește, doar ca să înșele (2 Corinteni 11:14), chiar și de înger de lumină. Ciudat este că aceia care spun că s-au întâlnit cu extratereștri, descriu experiența ca fiind una neplăcută, ca o întâlnire cu groaza nopții (click). Asta ne dă indiciu despre cine ar fi în spatele fenomenelor OZN-urilor. La urma urmei, unii îngeri s-au împreunat cu femeile, dând naștere uriașilor, nu este ieșit din comun ca spiritele rele să facă astfel de abominații

Despre puterea limitată a Diavolului & extratereștri

////////////////////////////////////////////

De ce Locuința Morților va fi aruncată în lacul de foc

Ce este Locuința Morților? De ce Locuința Morților nu e totuna cu iazul (lacul) de foc? Care sunt cele două secțiuni ale Locuinței Morților? Înainte de a merge mai departe, citește neapărat ACEST ARTICOL.

Gheena Locuinței Morților nu este pedeapsa pentru îngerii căzuți

Moartea și Locuinţa morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Oricine n-a fost găsit în Cartea Vieții, a fost aruncat în iazul cu foc.

(Apocalipsa 20:13)

Pare un gest inutil să muți nelegiuiții din Gheena Locuinței Morților în lacul de foc. Însă nu-i așa.

Secțiunea rea a Locuinței Morților, Gheena, nu este pentru îngerii căzuți. În Gheenă ajung doar sufletele nelegiuiților. Adică cei care au umblat pe acest pământ, nu diavolii. Chiar și în limba română, ghenă înseamnă locul în care se aruncă gunoiul, lucrurile nefolositoare. Față de români, la evrei, din pricina legilor de curăție ale Pentateuhului, acel gunoi trebuia ars, așadar ghena era mereu în flăcări. Cei care nu sunt folositori pentru Dumnezeu sfârșesc în Gheenă.

Pedeapsa pentru îngerii căzuți, în frunte cu Diavolul, este lacul de foc, nu Gheena. VEZI AICI ARTICOL DESPRE LUCIFER. Lacul de foc arde cu pucioasă (sulf). Aceasta este moștenirea promisă de Dumnezeu Diavolului:

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit Diavolului și îngerilor lui!”

(Matei 25:41)

Coborârea lui Hristos în Locuința Morților a mărit miza

Hristos a coborât în Infern să îi salveze pe părinții noștri. După Înviere, lucrurile s-au schimbat: negarea Legii lui Dumnezeu nu mai este considerată doar o nelegiuire, ci și o rebeliune similară cu a lui Lucifer.

Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda Diavolului.

(1 Timotei 3:6)

Osânda Diavolului! Da. Dar și iertarea păcatelor a devenit mai simplă, nu mai necesită sacrificii de animale:

Hristos a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică.

(Evrei 9:12)

Fiindcă Dumnezeu s-a pogorât la noi prin Hristos, de atunci, și nouă, asemeni lui Lucifer, ni se consideră rebeliune gestul de negare a Legii lui Dumnezeu (și anume să-L iubești pe Dumnezeu cu tot cugetul și toată puterea și pe aproapele tău ca pe tine însuți).

PE DE ALTĂ PARTE, odată cu Moartea și Învierea lui Hristos, cei izbăviți vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu ca fii, copiii ai Lui Dumnezeu, cu drepturi depline:

Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!

(1 Ioan 3:1)

Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.

(Apocalipsa 3:21)

Dacă iazul de foc a fost făcut să fie o pedeapsă pe măsura Diavolului, care fusese un înger de rang foarte înalt în Împărăția lui Dumnezeu, înseamnă că, fiind părtaș la pedeapsa lui, va fi ceva de mai rău ca Gheena pentru sufletul unui nelegiuit, care n-a avut niciodată niciun rang sau putere.

Copii ai lui Dumnezeu, nu slujitori

Sânul lui Avraam, secțiunea bună din Locuința Morților, este un loc de odihnă pentru slujitori, un loc de mângâiere pentru cei a căror credință a fost socotită drept neprihănire. Diferența este că pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, față de Sânul lui Avraam, cei care intră trebuie să fie sfinți ca Hristos, acceptând, prin credință, acea sfințenie. Patriarhul Avraam n-a avut darul acesta cât a fost în viață, de a primi fără plată neprihănirea lui Hristos, de aceea a fost trimis într-un loc de odihnă, nu în „Casa Tatălui”.

În Casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.

(Ioan 14:2-3)

Așadar, la A Doua Venire, unde va fi Hristos, vom fi și noi. El nu spune: în Sânul lui Avraam veți și voi; deoarece s-a mărit miza, nu vom mai fi considerați simpli slujitori, ci fii.

Gheena Locuinței Morților, față de iazul cu foc, are diferite asprimi ale pedepselor

În lacul cu foc și pucioasă, este limpede, sufletele tuturor nelegiuiților, după Judecata de Apoi, vor arde în același loc, cu aceeași intensitate, e o pedeapsă egală pentru toți. Iazul cu foc a fost făcut de Dumnezeu pentru Diavol și îngerii lui deoarece toți s-au răzvrătit în egală măsură împotriva Lui. Ei au locuit în cer și știau Legea lui Dumnezeu, față de noi, muritorii, care avem nenumărate limitări.

Evreii mozaici, deoarece nu au Noul Testament, cred doar în existența Sânului lui Avraam și a Gheenei Locuinței Morților, ei nu cred în mutarea în lacul de foc. Despre Gheenă, Hristos spune că există anumite secțiuni:

Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. „Prietene”, i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuțit. Atunci, împăratul a zis slujitorilor săi: „Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.”

(Matei 22:11-13)

Aceasta pare a fi prima secțiune a Gheenei, aflată chiar dincolo de Poarta Raiului, întunericul de afară. Cei care ajung acolo sunt imobilizați în întuneric și copleșiți de remușcări.

O altă secțiune ar fi cea în care sufletele nelegiuiților ard. În acea secțiune a fost aruncat și bogatul nemilostiv care nu s-a îndurat de săracul Lazăr.

Dante Alighieri s-a inspirat din credința mozaică

Autorul Divinei comedii s-a inspirat din viziunea iudaică a Infernului, cu pedepse în funcție de gravitatea faptelor. Dar intenția lui a fost de a crea imagini cu valoare literară. Așadar scrierile lui nu au nimic de-a face cu Adevărul Sfintei Scripturi. Însuși Iisus Hristos afirmă că pedepsele, în Gheena Locuinței Morților, nu sunt la fel pentru toți:

Robul acela, care a știut voia stăpânului său și nu s-a pregătit deloc și n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a știut-o și a făcut lucruri vrednice de lovituri va fi bătut cu puține lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult.

(Luca 12:47-48)

La mozaici, cele 7 secțiuni ale Gheenei sunt: Bor shaon, Beer Shachath, Dumah, Tyt hayaven, Sheol, Tzalmavet respectiv Eretz tachtith. Secțiunile sunt în ordine, Eretz tachtith fiind cea mai aspră, pentru onaniști (malahi). Fiecare dintre cele șapte secțiuni sunt cu pedepse tot mai aspre.

De ținut minte că Noul Testament nu vorbește specific despre aceste secțiuni (nu detaliază imaginea locului în care a ajuns bogatul nemilostiv), secțiunile amintite sunt doar în credința mozaică.

Cei care doresc să își îmbogățească cunoștințele despre viziunea iudaică asupra secțiunilor Paradisului și ale Infernului, le pot aprofunda citind Reshit Chochmah. Încă nu există o traducere completă, oficială. Cunoscătorii de limbă engleză pot viziona materialul video complet de la subsolul acestui articol.

Ca o concluzie, Locuința Morților va fi aruncată în lacul de foc deoarece nu va mai avea niciun scop. Va fi goală după ce toți morții au trecut prin Judecata de Apoi:

Și Moartea și Locuința Morților au fost aruncate în iazul de foc.

(Apocalipsa 20:14)

De ce Locuința Morților va fi aruncată în lacul de foc

////////////////////////////////////////////

 

VIAŢA DE DUPĂ MOARTE

Capitolul douăzeci şi şapte

Majoritatea creştinilor ştiu că, atunci când mor, oamenii ajung fie în Rai, fie în Iad. Totuşi, nu toţi conştientizează că Raiul nu este locuinţa finală a neprihăniţilor şi că Iadul nu este locuinţa finală a celor nelegiuiţi.

Când mor urmaşii lui Hristos, duhul/sufletul lor merge imediat în Rai, unde locuieşte Dumnezeu (vezi 2 Cor. 5:6-8; Fil. 1:21-23; 1 Tes. 4:14). Totuşi, cândva, în viitor, Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou, iar noul Ierusalim va veni din cer pe pământ (vezi 2 Pet. 3:13; Apoc. 21:1-2). Acolo, cei neprihăniţi vor trăi pentru totdeauna.

Când mor cei nelegiuiţi, aceştia se duc imediat în Locuinţa morţilor, dar acesta este doar un loc temporar unde vor aştepta ca trupurile lor să fie înviate. Când va veni acea zi, ei vor sta în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu şi vor fi apoi aruncaţi în iazul cu foc şi pucioasă numit în Biblie Gheena. Vom detalia acest subiect pe baza Scripturii.

Când mor cei nelegiuţi

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă cu cei nelegiuiţi după moarte, trebuie să studiem un cuvânt ebraic din Vechiul Testament şi trei cuvinte greceşti din Noul Testament. Deşi aceste cuvinte ebraice şi greceşti descriu de fapt trei locuri diferite, toate trei sunt de obicei traduse cu Iad în anumite versiuni din limba engleză, ceea ce poate induce în eroare cititorii.

În primul rând, haide să analizăm cuvântul ebraic Sheol.

Cuvântul Sheol este menţionat de peste şaizeci de ori în Vechiul Testament. În mod cert, se referă la viaţa de după moarte a celor nelegiuiţi. De exemplu, când Core şi urmaşii lui s-au răzvrătit împotriva lui Moise în pustie, Dumnezeu i-a pedepsit deschizând pământul, care i-a înghiţit pe ei şi averile lor. Scriptura spune că au căzut în Sheol:

Şi s-au pogorât astfel de vii în locuinţa morţilor [Sheol], ei şi tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot, şi au pierit din mijlocul adunării (Num. 16:33; subliniere personală).

Mai târziu în istoria Israelului, Dumnezeu i-a avertizat că mânia Lui aprinde un foc care arde până în Sheol:

Căci focul mâniei Mele s-a aprins, şi va arde până în fundul locuinţei morţilor [Sheol], va nimici pământul şi roadele lui, va arde temeliile munţilor (Deut. 32:22; subliniere personală).

Regele David a declarat că:

Cei răi se întorc la locuinţa morţilor [Sheol]: toate neamurile care uită pe Dumnezeu (Ps. 9:17; subliniere personală).

Şi s-a rugat împotriva celor nelegiuiţi spunând:

Să vină moartea peste ei, şi să se pogoare de vii în locuinţa morţilor [Sheol]! Căci răutatea este în locuinţa lor, în inima lor (Ps. 55:15; subliniere personală).

Avertizându-i pe bărbaţii tineri de şiretlicurile prostituatelor, înţeleptul Solomon a scris:

Casa ei este drumul spre locuinţa morţilor [Sheol], drumul care pogoară spre locaşurile morţii…. El nu ştie că acolo sunt morţii şi că oaspeţii ei sunt în văile locuinţei morţilor [Sheol] (Prov. 7:27; 9:18; subliniere personală).

Solomon a scris şi alte proverbe care ne determină să credem că, în mod cert, în Sheol nu va ajunge cel neprihănit:

Pentru cel înţelept cărarea vieţii duce în sus, ca să-l abată de la locuinţa morţilor [Sheol], care este jos (Prov. 15:24; subliniere personală).

Lovindu-l cu nuiaua [pe copil], îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor [Sheol] (Prov. 23:14; subliniere personală).

În final, în întâmpinarea descrierii lui Isus despre Iad, Isaia i-a profeţit regelui din Babilon care se ridicase pe sine însuşi că urma să fie aruncat în Sheol:

Locuinţa morţilor [Sheol] se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: „Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!“ Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în locuinţa morţilor [Sheol], cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea, şi viermii te vor acoperi. Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.“ Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor [Sheol], în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?“ (Isaia 14:9-17; subliniere personală).

Aceste pasaje biblice şi altele asemănătoare ne îndreptăţesc să credem că Sheol a fost şi va fi întotdeauna locul tulburător în care cei nelegiuţi sunt încarceraţi după ce mor. Şi există şi mai multe dovezi în privinţa aceasta.

Hades

Este foarte clar că termenul grecesc Hades folosit în Noul Testament se referă la acelaşi loc la care se referă şi cuvântul ebraic Sheol. Pentru a dovedi acest lucru, tot ce avem de făcut este să comparăm Psalmul 16:10 cu Fapte 2:27 unde este citat:

Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor [Sheol], nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea (Ps. 16:10, subliniere pesonală).

„Căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor [Hades], şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea“ (Fapte 2:27; subliniere personală).

Aşa stând lucrurile, este interesant că în toate cele zece menţionări din Noul Tesatament cuvântul Hades este folosit în sens negativ şi deseori descris ca un loc tulburător în care cei răi sunt încarceraţi după moarte (vezi Mat. 11:23; 16:18; Luca 10:15; 16:23; Fapte 2:27; 2:31; Apoc. 1:18; 6:8; 20:13-14). Din nou, toate acestea indică faptul că Sheol/Hades este şi va fi locul în care vor suferi cei nelegiuţi după moarte, un loc al chinurilor.[1]

A fost Isus în Sheol/Hades?

Să analizăm în continuare Psalmul 16:10 şi citarea lui de către Petru în Fapte 2:27, două versete care arată că Sheol şi Hades sunt unul şi acelaşi loc. Conform predicii lui Petru din ziua Cincizecimii, David nu vorbea despre el în Psalmul 16:10, ci profeţea despre Isus, având în vedere că trupul lui David, spre deosebire de cel al lui Hristos, a suferit putrezirea (vezi Fapte 2:29-31). În acest caz, înţelegem că în Psalmul 16:10 Cel care vorbea era Isus şi Se adresa Tatălui, declarând credinţa că Tatăl Său nu Îi va abandona sufletul în Sheol şi nici nu va îngădui ca trupul Lui să cunoască puterezirea.

Unii interpretează această declaraţie a lui Isus ca o dovadă că sufletul Său a stat în Sheol/Hades în timpul celor trei zile dintre moarte şi înviere. Totuşi, acest lucru nu este subînţeles. Observă încă o dată că Isus I-a spus Tatălui Său:

Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor [Sheol], nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea (Ps. 16:10).

Isus nu i-a spus Tatălui Său „Ştiu că sufletul Meu va petrece câteva zile în Sheol/Hades, dar am încredere că nu Mă vei abandona acolo“. Din contră, El a spus: „Cred că atunci când voi muri nu voi fi tratat ca cei nelegiuiţi şi sufletul Meu nu va fi abandonat în Sheol/Hades. Nu voi petrece nici măcar un minut acolo. Nu! Cred că planul Tău este acela de a Mă învia în trei zile şi că nici măcar nu vei permite ca trupul Meu să cunoască putrezirea“.

Această interpretare este cu siguranţă valabilă. Când Isus a spus: „nu vei îngădui ca Sfântul Tău să cunoască putrezire“ nu trebuie să interpretăm că trupul lui Hristos a decăzut progresiv timp de trei zile până când a fost restaurat prin înviere. Îl interpretăm mai degrabă ca semnificând că trupul Său nu a cunoscut nici-o degradare de orice natură în perioada dintre moartea şi învierea Lui.

Tot aşa, afirmaţia că sufletul Său nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor nu trebuie interpretat că a stat în Sheol/Hades pentru câteva zile, după care nu a fost abandonat.[2] Îl interpretăm mai degrabă ca semnificând că sufletul Său nu va fi tratat ca sufletul celor nelegiuiţi care era abandonat în Sheol/Hades; că sufletul Său nu va petrece nici măcar un minut acolo. Mai observă că Isus a spus „căci nu vei lăsa sufletul Meu să ajungă (conform versiunii din limba engleză, n. t.) în Locuinţa morţilor [Sheol]” în loc de „căci nu vei lăsa sufletul Meu să rămână în Locuinţa morţilor”.

Unde a fost sufletul lui Isus în intervalul de trei zile

Aminteşte-ţi că Isus le-a spus ucenicilor că va petrece trei zile şi trei nopţi în inima pământului (vezi Mat. 12:40). Aceasta nu pare a fi o referire la trupul care va fi înmormântat timp de trei zile într-un mormânt care cu greu ar fi putut fi considerat „inima pământului“. Isus vorbea mai degrabă despre duhul/sufletul Lui. De aceea, putem conclude că duhul/sufletul nu era în Cer în timpul dintre moarte şi înviere. Isus a afirmat acest lucru la învierea Sa când i-a spus Mariei că încă nu Se urcase la Tatăl (vezi Ioan 20:17).

Ţine minte că Isus i-a spus, de asemenea, tâlharului pocăit de pe cruce că va fi cu El în Paradis[3] chiar în acea zi (Luca 23:43). Punând toate aceste fapte laolaltă, ştim că duhul/sufletul lui Isus a petrecut trei zile şi trei nopţi în inima pământului şi că cel puţin o parte din acel timp l-a petrecut în „Paradis“, ceea ce nu pare a fi sinonimul acceptabil al locului de chin numit Sheol/Hades!

Toate acestea mă determină să cred că există un loc în inima pământului în afară de Sheol/Hades, un loc numit Paradis. Această idee este în mod sigur susţinută de una dintre poveştile lui Isus despre doi oameni care au murit – bogatul şi Lazăr. Să citim povestea lor:

„Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu fărămiturile, care cădeau de la masa bogatului; până şi cânii veneau şi-i lingeau bubele. Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor [Hades], în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui, şi a strigat: «Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine, şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.» «Fiule», i-a răspuns Avraam, «adu-ţi aminte, că în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângîiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, sau de acolo la noi, să nu poată» (Luca 16:19-26; subliniere personală).

Unde era Lazăr?

Observă că bogatul s-a trezit în Locuinţa morţilor, dar îl putea vedea pe Lazăr în alt loc stând cu Avraam. De fapt, despre Lazăr se spune că era „în sânul lui Avraam“ ceea ce nu reprezenta numele locului, ci era probabil o referinţă la confortul pe care îl primea Lazăr de la Avraam odată cu sosirea în locul respectiv.

Cât de mare era distanţa dintre bogat şi Lazăr după ce au murit?

Scriptura ne spune că bogatul l-a văzut pe Lazăr „de departe“ şi ni se spune că exista „o prăpastie mare“ între ei. Astfel, distanţa dintre ei nu poate fi decât speculată. Pare totuşi rezonabil să credem că distanţa dintre ei nu era atât de mare ca distanţa dintre inima pământului şi cer. Altfel ar părea destul de imposibil ca bogatul să fi fost în stare să îl vadă pe Lazăr (altfel decât cu ajutor divin) şi nici nu ar fi avut nici un rost să fie menţionată „prăpastia mare“ dintre cele două locaţii, prăpastie folosită în mod specific pentru a împiedica trecerea dintr-o parte într-alta. Mai mult, bogatul „a strigat“ la Avraam şi Avraam i-a răspuns. Aceasta ne-ar induce să credem că erau destul de aproape unul de celălalt, având în vedere că se puteau auzi peste „prăpastia mare“.

Toate aceste lucruri mă determină să cred că Lazăr nu era în ceea ce numim noi cer, ci mai degrabă într-un compartiment separat din interiorul pământului.[4] Trebuie să fi fost locul pe care Isus l-a numit Paradis în replica dată tâlharului pocăit. După moartea lor, neprihăniţii din Vechiul Testament mergeau în Paradisul din inima pământului. Tot acolo au mers şi Lazăr şi Isus şi tâlharul pocăit.

Se pare că tot acolo a fost trimis şi profetul Samuel, după ce a murit. În 1 Samuel 28 citim că Dumnezeu a permis duhului profetului mort Samuel să apară şi să-i profeţească lui Saul. Vrăjitoarea din En-Dor l-a descris pe Samuel lui Saul astfel: „Văd o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ.“ (1 Sam. 28:13; subliniere personală) Samuel însuşi i-a zis lui Saul: „Pentru ce m-ai tulburat, chemându-mă [sus]?“ (1 Sam. 28:15; subliniere personală). Se pare că duhul/sufletul lui Samuel fusese în Paradis, în inima pământului.

Scriptura pare să sprijinească faptul că, la învierea lui Isus, Paradisul a fost golit, iar cei neprihăniţi care au murit în timpul Vechiului Testament au mers în cer cu Isus. Biblia spune că atunci când Isus S-a ridicat la cer din cele mai adânci părţi ale pământului „a luat prinşi de război“ (vezi Efes. 4:8-9; Ps. 68:18). Presupun că aceşti captivi au fost toţi cei care trăiau în Paradis. Cu siguranţă că Isus nu a eliberat oameni din Sheol/Hades.[5]

Isus le-a predicat sufletelor din închisoare

Scriptura ne spune, de asemenea, că Isus a propovăduit unui grup de oameni, duhuri fără trup, cândva între moartea şi învierea Sa. În 1 Petru 3 citim:

Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt (1 Petru 3:18-20).

Acest pasaj biblic trezeşte desigur anumite întrebări la care nu am nici un răspuns. De ce ar merge Isus să propovăduiască unor oameni neascultători care au murit în vremea potopului lui Noe? Ce le-a spus?

În orice caz, Scriptura pare să susţină faptul că Isus nu Şi-a petrecut în Paradis toate cele trei zile şi nopţi dintre moartea şi învierea Lui.

Gheena

Astăzi, când mor trupurile celor neprihăniţi, duhul/sufletul lor merge imediat în Rai (vezi 2 Cor. 5:6-8; Fil. 1:21-23; 1 Tes. 4:14).

Cei nelegiuiţi încă se duc în Locuinţa morţilor (Sheol/Hades) unde sunt chinuiţi şi aşteaptă învierea trupurilor pentru judecata finală şi pentru a fi aruncaţi în „iazul de foc“, un loc care este diferit de Sheol/Hades.

Acest iaz de foc este descris de un al treilea cuvânt tradus uneori cu Iad, cuvântul grecesc fiind Gehenna. Acest cuvânt a fost derivat din numele dat unui morman de gunoi aflat în afara Ierusalimului, în valea Hinom, o movilă de putreziciuni, infestată cu viermi şi larve, din care ieşea în continuu foc şi fum.

Când a vorbit Isus despre Gheena, S-a referit ca fiind un loc în care oamenii vor fi aruncaţi cu trupul. De exemplu, în Evanghelia după Matei a spus:

„Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă….Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 5:30, 10:28; subliniere personală).

Gheena şi Hades nu ar putea fi unul şi acelaşi loc deoarece Scriptura spune că cei nelegiuiţi sunt trimişi în Hades fără trup, doar duhul/sufletul lor. Numai după domnia de o mie de ani a lui Hristos cei nelegiuţi vor fi înviaţi şi judecaţi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca apoi să fie aruncaţi în iazul de foc sau Gheena (vezi Apoc. 20:5, 11-15). Mai mult, într-o zi, Locuinţa morţilor însăşi (Hades) va fi aruncat în acest iaz de foc (vezi Apoc. 20:14), aşa că aceasta nu poate fi decât un loc diferit de iazul de foc.

Tartaros

Cel de al patrulea cuvânt tradus în engleză cu Iad este grecescul tartaros. Acesta se găseşte doar într-un singur loc în Noul Testament:

Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc [tartaros], unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată (2 Petru 2:4).

Tartaros este în mod normal considerat o închisoare specială pentru îngerii care au păcătuit; de aceea, acesta nu este nici Sheol/Hades, nici Gheena. Iuda a scris, de asemenea, despre îngerii care sunt închişi:

El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa (Iuda 6).

Terorile Iadului

De îndată ce moare o persoană nepocăită, acesteia nu i se mai dă nici o posibilitate de a se pocăi. Soarta ei este pecetluită. Biblia spune: „…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9:27).

Iadul este etern, iar cei care sunt duşi acolo nu mai au nici o speranţă de scăpare. Vorbind despre condamnarea celor nelegiuţi, Isus a spus: „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică“ (Mat. 25:46; subliniere personală). Pedeapsa celor nelegiuiţi în Iad este la fel de eternă ca şi viaţa celor neprihăniţi.

De asemenea, Pavel a scris:

Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui (2 Tes. 1:6-9; subliniere personală).

Iadul este un loc de o agonie nedescrisă, deoarece el va constitui o pedeapsă fără-sfârşit. Închis acolo pentru totdeauna, cel nelegiuit va suporta vina eternă şi va suferi mânia lui Dumnezeu într-un foc care nu se va stinge.

Isus a descris Iadul ca pe „întunericul de afară“ unde va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ şi unde „viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge“ (Mat. 22:13; Marcu 9:44). O, cât de mult este nevoie să avertizăm oamenii de acest loc şi să le spunem despre mântuirea oferită doar prin Hristos!

Una dintre denominaţii propagă conceptul purgatoriului, un loc în care credincioşii vor suferi pentru un timp pentru a fi purificaţi de păcatele lor pentru a deveni astfel demni de Rai. Totuşi, această idee nu apare niciunde în Biblie.

Neprihăniţii după moarte

După ce moare un credincios, duhul lui merge imediat în Rai pentru a fi cu Domnul. Pavel a clarificat acest lucru când a scris despre propria lui moarte:

Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine (Fil. 1:21-23; subliniere personală).

Observă că Pavel a spus că dorea să plece şi că, dacă pleca într-adevăr, atunci urma să fie cu Hristos. Duhul lui nu ar fi intrat într-o stare inconştientă, aşteptând învierea (aşa cum cred, din nefericire, unii).

De asemenea, observă că Pavel a spus că pentru el a muri era un câştig. Acest lucru ar fi fost adevărat numai dacă mergea în Rai după ce murea.

Pavel a declarat, de asemenea, în a doua scrisoare către Corinteni că, dacă duhul unui credincios părăseşte trupul, atunci se duce „acasă la Domnul“:

Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul (2 Cor. 5:6-8).

Pentru a întări această idee, Pavel a mai adăugat:

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El (1 Tes. 4:13-14).

Dacă, la întoarcerea Sa, Isus îi va aduce înapoi împreună cu El pe cei ce „au adormit în El“, atunci înseamnă că aceştia sunt acum cu El în cer.

Anticiparea Raiului

Cum este Raiul? Nu vom putea niciodată cuprinde pe deplin în mintea noastră finită măcar o fărâmă din gloria ce ne aşteaptă acolo, iar Biblia ne dă doar o idee despre aceasta. Pentru creştini, cel mai incitant fapt despre Rai este acela că Îl vom vedea pe Domnul şi Mântuitorul nostru, pe Isus, şi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, faţă în faţă. Vom trăi în „casa Tatălui“:

„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:2-3).

Când vom ajunge în Rai, multe dintre misterele pe care mintea noastră nu le poate înţelege acum se vor elucida. Pavel a scris:

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin (1 Cor. 13:12).

Cartea Apocalipsa ne dă cea mai bună imagine despre cum va fi în Rai. Descris ca un loc cu o activitate intensă, de o frumuseţe extraordinară, de o variaţie nelimitată şi de o bucurie inexprimabilă, Raiul nu va fi un loc în care oamenii doar stau pe nori şi cântă din harfă toată ziua!

Ioan, căruia i s-a dat la un moment dat o viziune despre Rai, a observat mai întâi tronul lui Dumnezeu, în centrul universului:

Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi din aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!“ Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!“ (Apoc. 4:2-11).

Ioan şi-a dat toată silinţa pentru a descrie în termeni pământeşti ceea ce cu greu ar putea fi comparat cu lucrurile de pe pământ. Desigur, nu vom putea înţelege tot ceea ce a văzut el până când nu vom vedea cu ochii noştri. Dar cu siguranţă această este o lectură sugestivă.

Cele mai inspirante pasaje despre Rai se găsesc în Apocalipsa capitolele 21 şi 22, unde Ioan a descris noul Ierusalim care în prezent este în ceruri, dar care va coborâ pe pământ după domnia de o mie de ani a lui Hristos:

Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi, şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi; şi spre apus trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie din aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri, şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia, şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înalţimea erau deopotrivă. I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis, şi cetatea era din aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia de halchedon; a patra, de smarald; a cincea de sardonix: a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era din aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea Neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor (Apoc. 21:10-22:5).

Fiecare urmaş al lui Isus poate aştepta cu nerăbdare aceste minunăţii, atâta vreme cât continuă să meargă prin credinţă. Fără îndoială că ne vom petrece primele zile în ceruri întrebându-ne unii pe alţii: „Uau! Deci asta încerca Ioan să descrie în Apocalipsa!?“

[1] Unii încearcă să îşi susţină cauza folosind câteva pasaje biblice precum Gen. 37:35, Iov 14:13, Ps. 89:48, Ecles. 9:10 şi Isaia 38:9-10, spunând că Sheol era un loc în care ajungeau şi cei neprihăniţi după ce mureau. Dovezile biblice în favoarea acestei idei nu sunt convingătoare. Dacă Sheol era un loc în care mergeau atât cei nelegiuţi, cât şi cei neprihăniţi, atunci Sheol trebuia să fie alcătuit din două compartimente diferite, unul un iad şi altul un paradis, lucru asupra cărora cei care promovează această variantă nu cad de acord.

[2] Cei care subscriu acestei interpretări particulare trebuie să subscrie şi altor două interpretări. Una este teoria că Sheol/Hades era numele dat locului în care se ducea cei nelegiuiţi şi cei neprihăniţi după moarte, loc divizat în două compartimente: unul pentru chin şi unul pentru Rai, unde a mers şi Isus. Cealaltă teorie este aceea că Isus a îndurat chinurile celor condamnaţi timp de trei zile şi trei nopţi în focul din Sheol/Hades şi a suferit până la maxim pedeapsa păcatului în locul nostru. Aceste două teorii sunt greu de dovedit din punct de vedere biblic şi nici una dintre ele nu este necesară dacă Isus nu a petrecut deloc timp în Sheol/Hades. Iată ce înseamnă de fapt declaraţia Lui. Referitor la a doua teorie, Isus nu a suferit chinurile celor condamnaţi în cele trei zile şi trei nopţi dintre moartea şi învierea Sa, deoarece mântuirea noastră a fost cumpărată prin suferinţele de pe cruce (vezi Col. 1:22), şi nu prin pretinsele suferinţe din Sheol/Hades.

[3] În toate traducerile din limba engleză, Isus îi spune tâlharului că va fi cu El în Paradis. Termenul grecesc paradeisos tradus cu „Rai“ în versiunea Cornilescu a Evangheliei după Luca 23:43, în engleză este tradus întotdeauna cu „paradis“. Nu este cuvântul ouranos, echivalentul grec al cuvântului „Rai“. Astfel, cititorii români ar trebui să conştientizeze că traducerea română este deficitară în acest caz. Cuvântul grec paradeisos nu ar trebui tradus cu „Rai“, deoarece este clar că Isus nu a mers în Rai în acea zi. El nu a ajuns în Rai decât după înviere, trei zile mai târziu, conform mărturiei Sale.

[4] Obervă de asemenea că atât Lazăr, cât şi bogatul, deşi separaţi de trupurile lor, aceştia eru conştienţi şi posedau toate simţurile precum văzul, auzul, simţul tactil. Ei puteau simţi durerea şi confortul şi îşi puteau aminti experienţe trecute. Acest fapt anulează teoria „adormirii sufletului“ – ideea că oameni intră într-o stare inconştientă când mor, aşteptând să-şi recapete cunoştinţa la învierea trupurilor.

[5] Unii afirmă, şi poate sunt îndreptăţiţi, că aceşti captivi despre care se vorbeşte în Efeseni 4:8-9 ne reprezintă pe noi, care eram captivi păcatului şi acum suntem eliberaţi prin învierea lui Hristos.

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_27

////////////////////////////////////////////

 

Vrei să fii umplut cu Împărăția Cerului?

The good news is that those who hunger WILL be filled!

Sigurd Bratlie

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția Cerului.” Matei 5:3.

„Dar El a răspuns: ‘Este scris că omul nu va trăi doar cu pâine ci cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.’” Matei 4:4.

Trupul nostru poate fi întreținut cu pâine – cu lucrurile care ies din pământ – căci a fost conceput din pământ, dar duhul nostru trebuie să primească hrană de la Dumnezeu, căci a venit de la Dumnezeu. Oamenii se îngrijesc doar de trupul lor și se înbogățesc cu ceea ce trupul dorește, dar duhul lor este sărăcit. Majoritatea oamenilor nu înțeleg această sărăcie, astfel ei devin neliniștiți și caută distrageri.

Cine sunt cei săraci în duh?

Mesajul lui Isus a fost: „Împărăția cerului este aproape.” Matei 10:7. Duhul nostru poate fi satisfăcut doar cu Împărăția Cerului. Isus a venit cu bogății pentru duhul nostru, de aceea El a spus că ferice de cei săraci în duh, de cei care plâng, cei care flămânzesc și însetează după dreptate, căci ei vor fi săturați. El a pregătit o masă pentru spiritul nostru. Cei care nu puteau fi satisfăcuți cu lucrurile vizibile puteau deveni bogați în duhul lor. Ei puteau fi umpluți cu împărăția cerurilor și puteau deveni desăvârșiți, așa cum Tatăl lor din ceruri este desăvârșit. (Matei 5:48).

Când ucenicii lui Ioan L-au întrebat pe Isus dacă El era Cel pe care-l așteaptau, Isus a răspuns prin a spune că evanghelia era propovăduită celor săraci. (Matei 11:5). „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: ‘Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.’” Ioan 7:37. Până când El a afirmat asta, ei se săturaseră și încercaseră toate lucrurile oferite de festin, însă toate acele lucruri aparțineau de o slavă vizibilă și fapte moarte. Dacă era cineva acolo care nu era mulțumit cu acele lucruri și care simțea sărăcie în duhul său, acel om putea să-și satisfacă setea la El.

În pilda despre semințele bune și neghină Isus spune: „Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii celui rău.” Matei 13:38. Fiii împărăției sunt cei care nu pot fi satisfăcuți cu lucrurile pământești. Ei au o foame după dreptate; dorința lor este pentru lucrurile cerești și au un suspin de a fi umpluți cu viața propovăduită de Isus la Predica de pe Munte. Ei sunt neînțeleși și străini în această lume, căci au aceeași bună mărturie pe care a avut-o și Isus: „Împărăția Mea nu este din această lume.” Ioan 18:36. Când această guvernare actuală se termină și Isus își pune bazele împărăției Lui, copiii celui rău vor fi alungați din împărăția Lui, iar cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. (Matei 13:41-43.) Atunci viața ascunsă cu Hristos în Dumnezeu va fi descoperită. (Coloseni 3:1-4) și bogățiile Împărăției Cerului pe care acești copii le-au adunat în duhul lor, vor ieși la lumină.

Prețuiește Împărăția Cerului!

Nu putem căuta și bogății pentru trup și pentru duh în același timp. Isus ne învață că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni în același timp, ci trebuie să căutăm împărăția și dreptatea Lui mai întâi, apoi toate necesitățile trupului nostru ne vor fi asigurate. (Matei 6:24-34.)

Noi știm unde este inima noastră în funcție de gândurile noastre. Iar unde se găsește inima noastră, acolo este și comoara noastră. (Luca 12:34). Foarte puțini oameni prețuiesc Împărăția Cerului atât de mult încât să vândă tot ce au, cu bucurie, pentru a cumpăra perla – cu alte cuvinte să disprețuiască totul pentru a putea fi ucenici ai lui Isus. Este destul de vizibil faptul că oamenii, chiar și cei are se numesc credincioși, au o gânduri și cunoștințe foarte dezvoltate când vine vorba de lucruri pământești – interesul lor este imediat trezit când se discută despre lucrurile pământești. Însă când tema de discuție reprezintă lucrurile cerești, cele spirituale, ei devin deodată tăcuți și este vizibilă că au o viață săracă de gânduri săracă. Și vor sătura și plictisi imediat de această discuție.

Efesenii primiseră credința în Domnul Isus și dragoste pentru toți sfinții, dar le lipsea înțelegere despre cât de bogată era moștenirea lor între sfinți și nu realizau cât de mare era puterea Lui pentru cei care cred. De aceea Pavel nu a încetat să se roage pentru ei, ca Dumnezeu să le dea Duhul înțelepciunii și descoperirii în cunoașterea Lui. (Efeseni 1:15-19).

Poți observa aceeași lipsă și în zilele noastre. Să ne umple Dumnezeu cu duhul înțelepciunii și descoperirii, ca interesul în Împărăția lui Dumnezeu să devină mai mare între noi.

Acest articol a fost tradus din norvegiană și a fost publicat pentru prima dată în revista periodică a BCC Skjulte Skatter (Comori Ascunse) în februarie 1960, sub numele de „Cel sărac în duh.”

© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

https://crestinismactiv.ro/vrei-sa-fii-umplut-cu-imparatia-cerului

////////////////////////////////////////////

 

A doua promisiune extraordinară: Nu vei fi vătămat de cea de-a doua moarte- Cea de-a doua dintr-o serie de răsplăți veșnice

https://crestinismactiv.ro/doua-promisiune-extraordinara-nu-vei-fi-vatamat-de-cea-de-doua-moarte

Ann Steiner

A doua promisiune extraordinară: Nu vei fi vătămat de cea de-a doua moarte

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ‘Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.’” (Apocalipsa 2:11)

Dumnezeu Își iubește creația. Păcatul a corupt-o, dar acum El are un plan ca s-o readucă la starea sa perfectă, originară, și îi va răsplăti pe toți cei care Îl ajută ca să-Și îndeplinească planul.

Păcatul s-a născut din pricina dorinței lui Satan de a se pune pe sine deasupra lui Dumnezeu, și asta a distrus armonia cerului. Acum, Dumnezeu are nevoie ca păcatul să fie total eliminate de pe întreaga Lui creație, într-un astfel de mod încât să nu mai fie nicio posibilitate de a se întâmpla din nou.

Așa că El a creat omenirea cu acest scop special ca ei să stăpânească asupra păcatului. (Geneza 4:7) Întregul Lui plan este ca omul să trăiască o viață în care urăște și rezistă împotriva păcatului, și îi spune da Lui – să biruie. Unul care învinge păcatul în viața lui dovedește că calea lui Dumnezeu este desăvârșită, și este o parte din lucrarea de eliminare a păcatului pentru toată veșnicia. Fiecare care face aceasta va gusta beneficiile care vin în urma trăirii unei astfel de vieți. Aceste făgăduințe sunt valabile pentru toți cei care biruie.

Iazul cu foc

A doua moarte este lacul cu foc (Apocalipsa 21:8). Aceasta este judecata asupra la tot ce este pătat de păcat. Când cineva nu a folosit posibilitățile din viață de a birui păcatul, ei vor fi vătămați de a doua moarte, pentru că la nimic care nu poate rezista focului judecății nu va fi permis să intre în veșnicie.

Din pricina că tu ți-ai folosit oportunitățile de a birui păcatul cât ai fost aici pe pămâmtul acesta, tu nu vei fi vătămat de a doua moarte. Tu ai recunoscut păcatul la care ești ispitit, l-ai judecat ca fiind inacceptabil pentru unul care vrea să practice neprihănirea, și i-ai rezistat.

Tu ești un învingător care trăiește neprihănit și care iubește ce este bun și adevărat in fiecare situație. Iar dacă tu cazi, ești iertat și faci așa încât să reziști ispitei de a păcătui data următoare. Tu chiar nu ai vrea să pierzi vreo oportunitate!

„Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.” (2 Ioan 1:8)

Valoare veșnică

Se merită mai mult să suferi pentru a-ți preda voia proprie, lucrările firii despre care vorbește Pavel în Galateni 5, pentru a face voia lui Dumnezeu. Dragostea, bunătatea, îndelunga răbdare, etc. care înlocuiesc egoismul, invidia, necurăția ta naturală șamd, sunt rezultatele la aceasta că tu trăiești o viață biruitoare. Acestea îți dau valori pe care o vei avea cu tine pentru toată veșnicia.

Există harul de iertare a păcatelor, dar tu deasemenea ai har pentru o viață mult mai adâncă. Oricând se ratează o oportunitate de a birui păcatul, tu vei fi iertat, dar tu ai pierdut o oportunitate de a câștiga un lucru cu o valoare veșnică. Aceasta este durerea morții a doua. Aceea este o pierdere veșnică.

1 Corinteni 15:41 vorbește despre slava soarelui, a lunii, și a stelelor. Aceasta este ca un simbol pentru slava care are să vină. Cu cât mai multă valoare veșnică ai căpătat ca rezultat la a fi credincios pentru a birui, cu atât mai mare va fi slava ta veșnică.

///////////////////////////////////////////

Când s-a rupt perdeaua …

Matei 27.51,52

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat

Versete călăuzitoare: Matei 27.51,52.

Matei 27.51,52: Şi iată, perdeaua Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis; şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat.

Aceste versete ne relatează ce s-a petrecut atunci când Domnul Isus Şi-a dat duhul. Domnul Isus a murit, El Însuşi Şi-a dat viaţa, şi nimeni nu avea dreptul şi puterea să-I ia viaţa: „Nimeni nu mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi” (Ioan 10.18). Acestea sunt cuvintele Lui. În momentul când a avut loc aceasta, au avut loc evenimente care prin nimic altceva nu ar fi putut fi provocate. Nici viaţa Lui desăvârşită, El era Dumnezeu în carne, nu a putut da naştere la aşa ceva. Dar atunci când El Şi-a dat viaţa, când sufletul Lui S-a dat ca jertfă pentru vină, atunci când El a purtat judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru păcat – atunci perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat şi mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au fost înviate, şi ei au ieşit din morminte după învierea Sa. Cerul, pământul şi hadesul au simţit o putere, pe care n-au cunoscut-o înainte (Matei 27.51,52).

„Locul preasfânt” era despărţit de „Locul sfânt” printr-o perdea, care era făcută din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit. Această despărţire prin perdea indica depărtarea omului ca păcătos de Dumnezeu şi exprima, că din partea lui Dumnezeu era imposibil să aibă relaţii cu omul care era încă în păcatele lui. Epistola către Evrei ne învaţă că drumul spre Locul Preasfânt nu era încă deschis: Dumnezeu nu putea ieşi şi omul nu putea intra. Însă acum prin moartea lui Hristos s-a schimbat totul: perdeaua a fost ruptă, acea perdea din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit, care reprezenta natura umană fără pată a Domnului Isus. Perdeaua trebuia ruptă, pentru ca toată gloria morală a lui Dumnezeu să poată străluci şi noi să putem intra. Calea nouă şi vie a fost inaugurată „prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său” (Evrei 10.20). [Remarca redacţiei: Perdeaua din Evrei 10 este perdeaua din cort. Această perdea nu a fost ruptă.]

Şi felul cum a fost ruptă perdeaua are o însemnătate mare: „de sus până jos”. Din aceasta rezultă că nici o altă mână, decât numai mâna lui Dumnezeu a rupt-o. Prin aceasta Dumnezeu explică, că El nu a vrut să mai existe depărtarea care a fost până în momentul acela. Şi nu numai aceasta: Dumnezeu Însuşi a înlăturat această depărtare, şi anume într-un fel care a făcut cunoscut toată dreptatea, toată sfinţenia, tot adevărul şi toată dragostea naturii Sale. Viaţa lui Isus nu a putut niciodată să rupă perdeaua sau să deschidă morminte – oricât de frumoasă, de desăvârşită şi de binecuvântată era viaţa Lui, slujba Lui pentru oameni, ascultarea Lui faţă de Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un Mântuitor, care să fi murit, care să-Şi dea trupul la moarte şi al cărui sânge să fie vărsat, Dumnezeu ar fi rămas ascuns înapoia acelei perdele. Omul – chiar şi omul cel mai bun – s-ar afla încă în depărtare, hadesul nu ar fi încă biruit, şi cel care are puterea morţii, nu ar fi încă supus. Însă, preamărit fie Dumnezeu, toate acestea au avut loc, deoarece Hristos a murit. Dumnezeu S-a arătat pe deplin, păcatul a fost judecat în rădăcina lui, drumul în Locul Preasfânt a fost deschis. Hristos, care a murit, a înviat şi a fost glorificat, şi pe faţa Lui luminează strălucirea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu [2 Corinteni 4.6].

Cu moartea Domnului Isus Hristos sunt legate două lucruri de importanţă capitală. Întâi: a fost revelat şi făcut cunoscut totul din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând: din partea omului a fost dat totul pe faţă şi judecat. Prin ruperea perdelei Dumnezeu nu numai a fost pus în situaţia să acţioneze în dragoste legitimă faţă de răzvrătiţii vinovaţi, cum suntem noi, ci sentimentele naturii Sale, ale inimii Sale, au fost dezvelite într-o aşa măsură minunată, că nouă nu ne mai rămâne nimic altceva decât să adorăm uimiţi în prezenţa unei astfel de favori. Este copleşitor să gândeşti că acum nu mai sunt nici un fel de taine în inima lui Dumnezeu; suferinţele Fiului preaiubit au revelat tot ce era în inima Tatălui. Isus, singurul Fiu, care tot timpul era la sânul Tatălui, a făcut cunoscut pe Tatăl, şi niciodată mai real ca atunci când Dumnezeu L-a părăsit, când inima Lui S-a frânt din cauza batjocuri, atunci când El aştepta compătimire, dar degeaba, când aştepta mângâietori şi nu era niciunul (Psalmul 69). Ce copleşitor este să vezi că din partea lui Dumnezeu, inima Sa şi locul nou, în care El voia să ne aducă în Hristos corespunzător inimii Sale, a fost descoperită în acelaşi moment când din partea noastră totul a fost dat pe faţă şi judecat. Ce mesaj ar fi ultimul fără primul? Cum ar putea cineva să-şi îndrepte faţa spre o astfel de scenă, dacă inima nu ar avea cunoştinţa despre un cămin în El, Cel care este „strălucirea slavei Sale” (compară cu Evrei 1.2,3).

Sunt sigur că noi ne putem da seama numai vag despre judecată, despre judecata divină, aşa cum s-a văzut ea în crucea lui Hristos. Noi putem să înţelegem foarte puţin frumuseţea acelui orizont divin, care acum este larg deschis pentru noi, frumuseţea acelui loc, a acelei regiuni de partea lui Dumnezeu, unde nu numai sunt descoperite toate tainele Sale, ci unde şi inima Lui Îşi găseşte satisfacţia în a ne arăta bogăţiile Sale. În momentul cel mai timpuriu, în care Dumnezeu a putut să facă aceasta, El a făcut-o, şi acesta a fost atunci când Fiul Său, care venise să facă voia Sa, a îndeplinit-o corespunzător desăvârşirii naturii lui Dumnezeu. În momentul acesta perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos; liniştea, care a domnit timp îndelungat înapoia acestei perdele plină de taine, a fost întreruptă, şi acolo unde numai într-o singură zi din an avea voie să intre un singur om din tot poporul, marele preot, acolo sunt inimi sărmane, ca ale noastre, îndreptăţite să aibă în chip desăvârşit şi pentru totdeauna locuinţa lor.

O, ce cămin! Cine poate înţelege dragostea

Care locuieşte în acele locuri sfinte,

Unde El va duce pe toţi preaiubiţii Lui,

Şi unde pacea veşnică domneşte.

Apoi, în al doilea rând, în acelaşi timp, când totul din partea lui Dumnezeu a fost descoperit şi din partea omului totul a fost dat pe faţă şi judecat, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis, şi momentul acesta, a fost momentul când stricăciunea şi moartea au simţit puterea Aceluia despre care ele până acum au auzit numai un zvon. Dacă inimile noastre ar pătrunde puţin mai mult în aceste împrejurări minunate ale acestei judecăţi, niciodată nu vom mai vrea să ne întoarcem la ceva care a stat sub această judecată; eliberarea ar fi minunată pentru noi. Dacă am înţelege mai bine crucea, atunci cina Domnului ar fi starea permanentă a sufletului nostru, înduioşarea adevărată ne-ar lega cu El în moartea Sa, atunci când ne vom gândi la El, deoarece prin acea moarte ni s-a deschis orizontul, unde noi avem festivităţi cu El, şi pentru că moartea Sa a exprimat dragostea lui Isus şi a Tatălui. În afară de aceasta inimile noastre ar fi păzite de înşelăciune, căci cum am putea noi aştepta altceva aici pe pământ decât moartea, dacă inimile noastre ar trăi în permanentă amintire de moartea Sa pentru noi?

Părerea cititorilor la acest articol

Ruperea perdelei include, aşa cum am auzit odată, probabil şi un alt gând: începând de la captivitatea babiloniană nu a mai existat chivotul! Perdeaua ruptă a arătat tuturor adepţilor „iudaismului oficial”, că Sfânta sfintelor era goală. Dumnezeu nu mai locuia pe pământ, ci numai în Fiul Său. Aceasta era pentru iudeii, care voiau să vadă, o demonstrare vizibilă a faptului că sistemul lor vechi era „în retragere”.

Salutări cordiale, Frank.

Tradus de la: Als der Vorhang zerriss

Titlul original: „Der Vorhang zerriss, die Felsen erbebten, die Gräber taten sich auf“

din Der Dienst des Wortes, Seria 8, 1930, pag. 136–140

Titlul original în engleză: „The Veil Rent, the Rocks Riven, the Graves Opened“

apărut mai întâi în Occasional Helps, Vol. 1, 1875, pag. 257–262

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/cand-s-a-rupt-perdeaua-a11110.html

////////////////////////////////////////////

Nu neglijati imbracamintea interioara-zdrentuita de satan…Puterea nebanuita a hainelor pe care le purtam asupra fiintei noastre

 

Noi impregnam hainele cu  starile, campurile si gandurile noastre, iar cineva hipersensibil poate, racordandu-se mental la ele, sa le discearna ca si cum le-ar gandi pe ale lui insusi. Tocmai pentru ca pastreaza campurile noastre, sunt precum o parte din intreg, din noi, si atunci orice act magic adresat lor ni se adreseaza implicit si noua.

Prin simpla atingere a lucrurilor se poate accesa energia hainei respective si implicit afla ceea ce doresti despre omul respectiv. In timpul spalatului, odata cu indepartarea mizeriei, se indeparteaza si energia reziduala aflata in material si, mental, pot fi indepartate gandurile celui in cauza….. Prin coborarea Duhului Sfant,  se incarca cu lumina. Hainele le sunt pline de energie, iar atingerea lor permite, celui care vrea, sa preia din acea lumina. Este pilda biblica a femeii cu scurgeri de sange care se atinge de Mantuitor ca sa se vindece. Iisus a simtit si a intrebat cine s-a atins de El. I s-a raspuns ca multa lume, pentru ca era aglomeratie. A insistat ca era altceva, pentru ca a simtit o putere iesind din El, atunci femeia a iesit in fata si a spus ca ea era.

…Raul nu suporta lumina si automat sunt curatate entitatile negative. Dar oamenii nu constientizeaza raul pe care il fac si permit acelor entitati sa revina.

Puterea nebanuita a hainelor pe care le purtam asupra fiintei noastre

////////////////////////////////////////////

 

Medicii americani au demonstrat puterea rugaciunii in vindecarea trupului

In mai 1995, una dintre revistele medicale cele mai serioase din SUA, „Journal of the American Medical Association”, a publicat un articol intitulat „Medicii trebuie sa le prescrie pacientilor lor rugaciunea?”. Textul a avut un mare impact asupra comunitatii stiintifice internationale.

Cativa ani mai tarziu, multi dintre medicii americani – chiar si cei atei – au admis ca rugaciunea ajuta la vindecare. Nu e vorba, fireste, de a inlocui aspirinele sau bisturiul cu acatiste sau molitfe, ci de a folosi rugaciunea alaturi de alopatie. Care e ratiunea acestui indemn? Faptul ca oamenii de stiinta americani au izbutit sa masoare precis efectul rugaciunii asupra organismului omenesc.

Pe plan fizic, rugaciunea produce un „reflex de destindere”, care se traduce printr-o incetinire a ritmului cardiac si a respiratiei, o scadere a presiunii arteriale, o diminuare a necesitatii de oxigen si a productiei de bioxid de carbon. Pe plan mental, ea aduce un sentiment de linistire, de bunastare si pace, inlaturand teama si gandurile negre.

In cercetarile lor, medicii americani au constatat un fenomen de-a dreptul surprinzator: rugaciunile colective au avut un efect uluitor asupra anumitor maladii – asa dupa cum dovedeste experimentul condus de medicul cardiolog Randolph Byrd – pe 393 de pacienti internati la Clinica de Cardiologie din San Francisco. Practicianul si-a impartit bolnavii in trei grupe: A, B si C. Apoi, el le-a solicitat unor diferite grupuri de rugaciune aflate in diferite orase de pe teritoriul american sa se roage pentru bolnavii din grupa A. La capatul experimentului, cardiologul a descoperit ca starea bolnavilor se imbunatatise spectaculos, in comparatie cu cei din grupele B si C.

Astazi, atat in America, cat si in Europa, exista numeroase astfel de „grupuri de rugaciune”, care functioneaza in stransa legatura cu diferite institutii de sanatate. Una dintre cele mai cunoscute se afla in Franta si este condusa de Maguy Lebrun, autoarea unui best-seller intitulat „Medici din cer, medici de pe pamant”, carte aparuta in 1987 la Editura „Robert Laffont”. Compus initial doar din patru persoane, grupul de rugaciune francez numara astazi 400 de membri, care se intalnesc o data pe luna intr-o biserica din Paris. In cursul reuniunilor, fiecare dintre participanti e invitat sa adreseze, din strafundul inimii, rugaciuni pentru cei bolnavi. Se presupune ca aceasta uriasa energie benefica este „medicamentul” care tamaduieste mai repede decat medicamentele.

Sursa: Revista „Formula As”

////////////////////////////////////////////

A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor?

Aspecte ale ispăşirii

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14,15

Hristos a murit pentru toţi, sângele Lui a fost vărsat pentru mulţi

Hristos a murit pentru toţi

Că Hristos a murit pentru toţi, aceasta ne-o spune Scriptura:

2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

Cuprins

Hristos a murit pentru toţi, sângele Lui a fost vărsat pentru mulţi

Hristos a murit pentru toţi

Hristos a purtat exclusiv păcatele credincioşilor, despre sângele Lui se spune numai că el a fost vărsat pentru mulţi.

2 Corinteni 5.14,15 nu vorbeşte despre suplinire pentru toţi

Hristos Şi-a vărsat sângele pentru mulţi

Totalitatea conţine o submulţime

Înainte să ne preocupăm mai îndeaproape cu pasajul acesta, vrem să ţinem seama de un anumit aspect, care este de foarte mare ajutor şi despre care găsim un exemplu în acest pasaj.

Hristos a murit pentru toţi, deci noi spunem: El a murit pentru noi. „Noi” este o parte dintr-o grupă mai mare, care în pasajul acesta este numită „toţi”. „Noi” este o submulţime din „toţi”. Dacă eu spun: Hristos a murit pentru mine, aceasta însă nu înseamnă neapărat că El nu a murit pentru toţi. În cazul acesta Scriptura învaţă categoric, că El a murit pentru toţi. Moartea lui pentru (din cauza sau în favoarea) toţi stă în legătură cu aspectul ispăşirii făcute pentru lume:

1 Ioan 2.2: Şi El este ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

Însă de îndată ce este introdusă noţiunea păcat, trebuie să aibă loc o diferenţiere. În 1 Corinteni 15.3 citim:

1 Corinteni 15.3: Hristos a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] păcatele noastre.

Însă prin aceasta nu vrea să se spună că Hristos a murit pentru păcatele lumii. Scriptura nu învaţă niciunde, că Hristos ar fi murit pentru păcatele fiecărui om sau că El ar fi purtat pe  trupul Său pe cruce păcatele fiecărui Om. Moartea pentru toţi nu este acelaşi lucru cu moartea pentru păcatele tuturor. Moartea lui Hristos pentru păcatele noastre  nu include, că Hristos ar fi murit pentru păcatele tuturor. Multe rătăciri iau naştere când se priveşte ceva ca parte a unui întreg mai mare şi acest întreg nici nu există în realitate. O comparaţie a textului din 1 Corinteni 15.3 cu 1 Ioan 2.2 este falsă, căci într-un loc (1 Corinteni 15.3) se vorbeşte despre o submulţime (cantitate parţială), în celălalt loc se vorbeşte de grupa mai mare (1 Ioan 2.2). Aceasta înseamnă, în Scriptură sunt locuri pentru ambele cazuri şi nu numai pentru unul din ambele cazuri [pentru submulţime (= păcatele noastre) şi pentru grupa mai mare generală (= lumea)].

Hristos a purtat exclusiv păcatele credincioşilor, despre sângele Lui se spune numai că el a fost vărsat pentru mulţi.

Lumea      Numai credincioşii

Ispăşirea

„Ispăşire … pentru toată lumea” (1 Ioan 2.2)

Aceasta este general valabil, aşa că Dumnezeu poate spune: „Vino!”

Nu se spune că Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele lor.

Ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 2.2; 4.10; Evrei 2.17)

Ispăşire cu privire la Dumnezeu – Hristos a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre; aceasta este caracteristic.

Suplinirea se referă la om; Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre.

Răscumpărarea[1]

CUMPĂRAREA

„… cumpără ogorul acela” (Matei 13.44)

„… tăgăduiesc pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Petru 2.1)

Nu se spune că Hristos i-a răscumpărat prin sângele Său.

SUPLINIREA

„Adunarea lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28)

Preţul răscumpărării

CUMPĂRAREA

„Preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (1 Timotei 2.6)

SUPLINIREA

„Ca răscumpărare pentru [άντί = „în loc de”][2] mulţi” (Matei 20.28; Marcu 10.45)

Dreptatea lui Dumnezeu

„pentru toţi” (Romani 3.22)

Nu se spune că ea este peste toţi.

„… peste toţi cei care cred” (Romani 3.22)

Moartea lui Hristos

CUMPĂRAREA

„El a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (2 Corinteni 5.15).

Nu se spune că El a murit pentru păcatul tuturor.

SUPLINIREA

„… a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”]  păcatele noastre” (1 Corinteni 15.3)

Purtarea păcatelor

Nu se spune că El a purtat păcatele tuturor.

Nu se spune că El a purtat păcatul tuturor.

SUPLINIREA

„… care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24)

„… a purtat păcatul multora” (Isaia 53.12)

Sângele lui Hristos

Nu se spune că El Şi-a vărsat sângele pentru toţi.

Nu se spune că El i-a spălat pe toţi în sângele Său.

SUPLINIREA

„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [πєρί = „cu privire la, din cauză”] mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28).

„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [ύπέρ = „în favoarea”] mulţi” (Marcu 14.24).

„… ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său” (Apocalipsa 1.5).

Răscumpărarea

Nu se spune că toţi au fost răscumpăraţi prin sânge (sau într-un alt fel)

SUPLINIREA

„în El avem [noi] răscumpărarea prin sângele Lui” (Efeseni 1.7).

Dacă studiem cum vorbeşte Scriptura despre aceste lucruri, constatăm următoarele:

Niciunde nu se spune că Hristos a murit pentru păcatele tuturor. Deoarece Scriptura tace în privinţa aceasta, vrem să învăţăm din aceasta că Hristos nu a purtat păcatele tuturor pe cruce.

Din îngrădirea pe care o face Scriptura putem deduce următoarele: Pasajele care vorbesc despre faptul că Hristos a purtat păcatele, vorbesc numai despre păcatele multora, şi nu despre păcatele tuturor.

Chiar şi Isaia 53, unde este vorba despre iudei, este valabilă această îngrădire. Hristos nu a purtat păcatele tuturor iudeilor.

Din delimitarea făcută de Scriptură putem deduce că pasajele care vorbesc de faptul că Hristos Şi-a vărsat sângele, vorbesc numai despre mulţi şi nu despre toţi.

Foarte remarcabil este şi faptul că Adunarea lui Dumnezeu a fost răscumpărată cu „sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28).

Există apoi diferenţa remarcabilă în ceea ce priveşte „preţ de răscumpărare pentru mulţi”. Această diferenţă confirmă faptul că noi putem vedea realmente suplinirea în noţiunea „în locul [άντί] multora” (Matei 20.28; Marcu 10.45), ceea ce nu este în cazul „preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”; 1 Timotei 2.6] toţi”.

Prin faptul că Hristos a murit pentru toţi, El a murit pentru noi; însă numai despre credincioşi se spune că Hristos a murit pentru păcatele noastre.

Chiar şi cu privire la ispăşire se găseşte această completare: este ispăşire pentru lume şi este ispăşire pentru păcatele noastre.

Dreptatea lui Dumnezeu este „pentru toţi”, deoarece ispăşirea este pentru lume şi Hristos a murit pentru toţi; însă dreptatea lui Dumnezeu este „peste toţi cei care cred” – aceştia sunt numai aceia ale căror păcate Hristos le-a purtat ca Suplinitor, cei mulţi, pentru care a fost vărsat sângele Său (Romani 3.22).

Dacă ar exista un loc în Scriptură care ar spune că Hristos ar fi purtat păcatele tuturor, atunci acesta ar fi fost demult arătat. În Scriptură lipseşte o astfel de afirmaţie. Aceasta înseamnă: în locuri ca cel „preţ de răscumpărare pentru toţi” şi „El a murit pentru toţi” trebuie citit gândul că Hristos a purtat păcatele fiecărui om. Însă gândul acesta a fost numai fals interpretat în aceste texte; însă pentru acest gând fals nu este nici un loc din Scriptură.[3] Deoarece se doreşte citarea de locuri din Scriptură pentru acest gând, aceste pasaje din Scriptură sunt folosite abuziv, făcându-le să afirme ceva, care de fapt nu îl spun.

Romani 5.6,8 vorbeşte despre Hristos, care a murit pentru noi cei fără Dumnezeu (versetul 6), pe când noi eram încă păcătoşi. Desigur toţi oamenii sunt fără Dumnezeu şi păcătoşi; însă în aceste versete este vorba de o parte din oameni: despre noi credincioşii.

Noi trebuie să privim pe fratele nostru ca pe unul pentru care Hristos a murit (Romani 14.15). În 1 Corinteni 8.11 fratele nostru este privit ca unul „pentru care [sau: din pricina căruia] a murit Hristos”.

Alte locuri din Scriptură găsim în:

1 Tesaloniceni 5.10: „care a murit pentru noi”

Tit 2.14: „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”

Galateni 2.20: „care … S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”

Galateni 3.13: „făcându-Se blestem pentru noi”

Niciunul din aceste locuri nu arată că Hristos ar fi purtat pe trupul Său pe cruce păcatele fiecărui om. În timp ce credinciosul admiră şi preţuieşte tot mai mult faptul că Hristos a murit pentru el, cel necredincios respinge această realitate. Însă cel credincios ştie că Hristos a purtat păcatele lui pe trupul Său pe lemn (1 Petru 2.24), da, chiar că El a fost făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5.21), ceea ce are a face cu păcatul în carne.

2 Corinteni 5.14,15 nu vorbeşte despre suplinire pentru toţi

2 Corinteni 5.14,15: … dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

1. Darby s-a preocupat cu unele din aceste păreri false:

Ceea ce noi nu găsim în Scriptură este suplinirea pentru toţi. În marea zi a ispăşirii în jertfa pentru păcat a poporului erau două aspecte: sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor. Sorţul pentru Domnul era sacrificat, deoarece acesta corespundea Fiinţei desăvârşite a lui Dumnezeu; Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în Hristos şi Evanghelia este vestită în toată lumea. Sorţul pentru popor, ţapul pentru păcat, a purtat apoi pe capul său păcatele poporului. În acest ţap eu văd pe Hristos ca Suplinitor pentru poporul Său, şi în celălalt ţap [animalul sacrificat] văd ispăşire faţă de Dumnezeu. Desigur aceasta era valabil pentru aceia ale căror păcate au fost mărturisite. În Romani 3 citim despre dreptatea lui Dumnezeu „pentru toţi şi peste toţi cei care cred” (Romani 3.22). Ea merge spre toţi şi este peste toţi cei care cred. Unii ar putea spune, că Hristos a purtat păcatele lumii, dar dacă este aşa, cum poate atunci Dumnezeu să învinuiască de acestea [păcatele oamenilor]? Nici El nu ar putea aceasta şi nici Scriptura nu spune niciodată aşa ceva. Calvinistul acceptă numai sângele pe scaunul harului, în realitate el tăgăduieşte ispăşirea. Găsim aici satisfacerea cu privire la glorificarea lui Dumnezeu, şi după aceea Evanghelia este vestită şi spune: „Vă rugăm, pentru Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Dar dacă apoi vine cineva, îi pot eu spune, că am ceva să-i comunic, şi anume că Hristos a purtat toate păcatele sale? Un evanghelist nu poate spune simplu: „Hristos a purtat toate păcatele tale.” Desigur Dumnezeu cunoaşte pe cei aleşi ai Lui, însă noi îi putem cunoaşte numai pe baza lucrărilor lor (Collected Writings 26:337).

Hristos a mărturisit toate păcatele poporului Său ca fiind ale Sale; El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe cruce (1 Petru 2.24). Sunt doi ţapi, dar este un singur Hristos. Cei doi ţapi reprezintă aspectul dublu al jertfei lui Hristos: aspectul orientat spre Dumnezeu şi aspectul, că Hristos a purtat păcatele noastre. Sângele este martorul că Hristos a înfăptuit totul, şi El nu a intrat fără sânge (Evrei 9.12). El este ispăşire pentru păcatele noastre, însă în acest aspect se adaugă lumea: El este ispăşire pentru lumea întreagă. El a făcut tot ce era necesar. Omul, chiar şi cel mai adânc căzut, îşi poate revendica acest sânge. De aceea Evanghelia vesteşte lumii: „Cine vrea, să vină”. În ceea ce priveşte acest aspect, putem probabil spune, că Hristos a murit pentru toţi şi că El S-a dat ca preţ de răscumpărare pentru toţi. El stă la dispoziţie ca jertfa pentru păcat desăvârşită, şi anume pentru fiecare care vrea să vină la El – El a gustat moartea pentru toţi oamenii (Collected Writings 27:319).

Drept urmare, au fost puse pe Hristos păcatele tuturor oamenilor? Dacă ar fi aşa, atunci toţi ar fi mântuiţi sau lucrarea Sa (că El a purtat mânia[4] lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre) ar fi ineficace şi reversibilă. Întreaga argumentare a cărţii arată interpretarea greşită a Dr. Bonar cu privire la suplinire: transmiterea vinei şi păcatului de pe cel vinovat la o altă persoană; un act de suplinire al unei persoane pentru alta, comparabil cu plata unei datorii (aşa cum Dr. Bonar explică intuitiv); ispăşirea este dimpotrivă orientată spre Dumnezeu (Collected Writings 23:240).

[…] Scriptura dimpotrivă diferenţiază atent între ispăşire şi transmiterea vinei (suplinire), între sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor în marea zi a ispăşirii (Levitic 16). Deoarece păcatul a pătruns, gloria lui Dumnezeu a fost lezată şi de asemenea şi păcatele noastre. Sângele a fost dus ca ispăşire înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi păcatele oamenilor au fost puse prin suplinitorii lor pe capul ţapului pentru păcat. Ambele ţeluri au fost atinse: Dumnezeu a fost glorificat prin ceea ce era El, şi păcatele oamenilor au fost îndepărtate. Astfel S-a arătat Hristos la împlinirea timpului ca să îndepărteze păcatul prin jertfa Persoanei Sale, însă în afară de aceasta El a fost jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora (Collected Writings 23:265).

De necrezut, câte interpretări absurde ale Scripturi s-au făcut deja – chiar şi aceea, că toţi ar fi murit cu Hristos.[5]

Hristos Şi-a vărsat sângele pentru mulţi

Am studiat deci numeroase diferenţe, pe care le face Scriptura, ca de exemplu, Hristos a murit pentru toţi. Însă niciunde nu citim, că El ar fi murit pentru păcatele tuturor; dimpotrivă citim, că El a murit pentru păcatele noastre. Deci ne întrebăm: Unde stă scris că sângele Său a fost vărsat pentru toţi? Desigur Scriptura este mai înţeleaptă decât noi în exprimarea ei. Preţul răscumpărării este pentru toţi şi Hristos a murit pentru toţi. Aceasta ne-o spune Cuvântul lui Dumnezeu. Am văzut că aceasta stă în legătură cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă cu privire la cumpărarea prin Fiul Omului. Aceasta la rândul ei stă în legătură cu faptul că Hristos este ispăşire pentru lume (1 Ioan 2.2). Salvarea este însă altceva decât cumpărarea. Suntem conştienţi că numai credincioşii sunt salvaţi. Întrebare: Prin ce au fost ei salvaţi?

1 Petru 1.18,19: 18 … ştiind, că … aţi fost răscumpăraţi 19 … cu sângele preţios al lui Hristos.

Efeseni 1.7: … în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţia harului Său.

În acest context trebuie amintite şi versetele următoare:

Apocalipsa 5.9: … ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie.

Apocalipsa 14.3,4: 3 … cei răscumpăraţi de pe pământ. 4 … Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

[Darby adaugă la locul din Apocalipsa 5.9 o adnotare în versiunea engleză a traducerii Bibliei: „sau răscumpărat, ca în capitolul 14.3,4”.]

Sângele se referă la moarte

În Scriptură găsim unele locuri, în care sângele se referă la moartea unui om, ca de exemplu: Matei 23.30,35; 27.6,25; Faptele apostolilor 5.28; 22.20; Apocalipsa 6.10; 18.24; 19.13. Când citim despre sângele lui Hristos, ştim că aceasta include gândul referitor la moartea Lui.

Nu se spune că sângele lui Hristos este pentru toţi

Dacă cercetăm folosirea cuvântului „sânge” în Noul Testament, găsim în mod remarcabil că el nu se foloseşte în acelaşi sens ca şi „a murit pentru toţi”. Niciunde în Biblie nu citim ceva de felul: „El Şi-a vărsat sângele pentru toţi”. Dacă nu se înţelege aceasta, nu este nici o bază să se spună că nu este nici o diferenţă. Cu o astfel de concepţie trecem cu vederea că Dumnezeu ne poate explica aceasta. Noi putem, fără a deveni dogmatici, să spunem cel puţin că I-a plăcut Duhului Sfânt, care ne-a dat Cuvântul lui Dumnezeu, să aplice într-un fel moartea lui Hristos şi în alt fel sângele Lui.

Ştim că lucrarea de ispăşire de la cruce a constat din suferinţele ispăşitoare, din moartea Lui şi din vărsarea sângelui Lui.[6] Sângele, despre care vorbeşte Scriptura, este sângele care a curs împreună cu apa din coasta Domnului (Ioan 19.34; 1 Ioan 5.6). Credinţa vine în urma vestirii, vestirea însă este prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10.17). Credinţa cunoaşte deci numai sângele din coasta Domnului. Acesta este sângele ispăşirii, pe care Scriptura îl prezintă credinţei.

Noul legământ pentru Israel, când tot Israelul va fi mântuit (Romani 11.26), se bazează pe sângele lui Hristos (Matei 26.28). Sângele lui Hristos este folosit în sens simbolic ca sângele pe care îl bea credinciosul (Ioan 6.53-56). Înseamnă aplicarea morţii Sale pe cruce; această moarte are întreaga valoare a suferinţelor ispăşitoare.

În Faptele apostolilor 20.28 găsim o expresie remarcabilă:

Faptele apostolilor 20.28: … Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu.

1. Darby s-a preocupat detaliat cu greutatea traducerii locului acesta corect şi cum se cuvine.

În ceea ce mă priveşte cred – şi totdeauna am crezut aşa –, că, corect trebuie să se spună: „Biserica lui Dumnezeu”. Dacă textul original în limba greacă este aici: dia tou idiou haimatos, atunci singura traducere corectă este: „Biserica lui Dumnezeu, pe care El a dobândit-o cu propriu Său sânge”, şi aşa citesc traducătorii englezi locul acesta.[7] Însă eu mărturisesc, că sunt de acord cu Athanasius: alegerea cuvântului potrivit nu corespunde analogiei şi veridicităţii Scripturii. Aceasta nu este o întrebare referitoare la dumnezeirea Domnului, ci este vorba de felul de exprimare corect, atunci când vorbim despre „sângele lui Dumnezeu”. Eu nu cred că o astfel de exprimare este conform Scripturii, şi în aceeaşi măsură resping titlul „mama lui Dumnezeu”. Eu sunt de părere că acestea sunt contrare gândurilor corecte şi divine şi îndepărtează de la dumnezeirea adevărată şi veşnică a preaslăvitului nostru Domn. El, Cel care era Dumnezeu, a avut o mamă, şi El, Cel care era Dumnezeu, Şi-a vărsat sângele; eu nu cred că Scriptura vorbeşte, că Dumnezeu Şi-a vărsat sângele. Sunt convins că acest gând este fals şi nepotrivit, da, este profan. Ştiu însă bine, ce vrea cineva să spună prin aceasta, şi eu îl suport, deoarece expresia aceasta exprimă Dumnezeirea adevărată, absolută a Domnului nostru. Însă cu toate că eu niciodată nu am citit ceva de la Athanasius, eu am fost de aceeaşi părere ca el, atunci când am studiat locul acesta sub punctul de vedere că astfel de feluri de exprimare sunt contrare analogiei credinţei. În ceea ce priveşte traducerea expresiei dia tou idiou haimatos cu „prin sângele Propriului Său [Fiu]”, eu cred că aceasta este greceşte, şi anume în afara tuturor controverselor şi cu toate îndoielile şi reţinerile. Această expresie este folosită în Ioan 15.19, care se poate găsi în toate dicţionarele: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei” – to idion ephilei. Aceasta este fără îndoială o expresie greacă. Desigur se poate traduce [în Faptele Apostolilor 20.28] şi: „prin propriul Său sânge”. Însă întrebarea este, ce este corect. To idion înseamnă ceva care ne este foarte aproape; corespunde cuvântului „propriu”. De aceea se spune: „… nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu” (Romani 8.32). Dumnezeu a dobândit Biserica cu ceea ce Îi aparţinea Lui, cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat, cel mai iubit, cel mai de preţ. Acesta este un gând cum aici nu putea să fie mai potrivit şi mai frumos. În privinţa aceasta nu poate fi nici o îndoială. Singularul exprimă acest fapt aici după părerea mea mai mult decât pluralul, pentru care însă nu pot oferi nici o dovadă. În orice caz nu există nici o expresie mai potrivită şi, aşa cum îmi pare mie, nici mai expresivă. Dumnezeu a cumpărat Biserica cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat şi cel mai de preţ. Eu gândesc că puterea de expresie a acestor cuvinte este enormă, în mod deosebit în locul acesta, şi în afară de aceasta ea pare să fie mai puternică decât expresia care ar fi exprimat relaţia Domnului nostru preaslăvit cu Tatăl Său, oricât de importantă ar fi aceasta aici. Puterea frazei constă în cuvântul idion („propriu”), pentru mine o expresie cu conţinut profund (Collected Writing 34:107).

Gândul central este că Adunarea aparţine lui Dumnezeu prin sânge.

În continuare avem credinţa în sângele lui Hristos:

Romani 3.35: Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui.

Însă aceasta nu este totul. În Romani 5.9 citim:

Romani 5.9: … fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui.

Locul acesta leagă sângele cu îndreptăţirea, în care învierea este desigur inclusă (Romani 4.25). Să mai observăm şi felul cum îndreptăţirea şi răscumpărarea sunt legate între ele (Romani 3.24). Noi am fost răscumpăraţi cu sângele Său preţios (1 Petru 1.18,19), noi avem răscumpărarea prin sângele Său (Efeseni 1.7).

În afară de aceasta prin sângele lui Hristos am fost apropiaţi (Efeseni 2.13) şi avem pace prin sângele crucii Sale (Coloseni 1.20). Este sângele lui Hristos, care ne curăţă conştiinţa de faptele moarte, ca să slujim Dumnezeului celui viu (Evrei 9.14). Prin sângele lui Isus avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt (Evrei 10.19,20).

În Apocalipsa 1.5,6 vedem cum binecuvântările pe baza folosirii valorii morţii lui Hristos sunt legate cu sângele. Dacă odată s-a recunoscut această valoare, atunci eşti în posesia suplinirii.

Apocalipsa 1.5,6: A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin.

În final ar trebui să ţinem seama şi de următoarele: când Scriptura vorbeşte despre iertarea păcatelor noastre şi numeşte un aspect al lucrării lui Hristos, atunci aceasta stă întotdeauna în legătură cu sângele şi/sau cu răscumpărarea. Versetul din Efeseni 1.17, pe care l-am citat în paragraful anterior, ar trebui să-l legăm cu Coloseni 1.14. În afară de aceasta stă în Evrei 9.22: „… fără vărsare de sânge nu este iertare.” Însă acolo unde lucrarea lui Hristos nu este luată în posesiune, nici sângele lui Hristos nu este amintit.

Sângele – vărsat pentru mulţi

Când a fost instaurată masa Domnului, Domnul Isus spune în legătură cu paharul:

Matei 26.28: pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.

Marcu 14.24: Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.

Aceste locuri din Scriptură arată că sângele a fost vărsat şi pentru aceia care nu aparţin noului legământ. Se spune însă: „pentru mulţi”, nu „pentru toţi”. Aici găsim o diferenţă faţă de preţul răscumpărării. Domnul foloseşte cuvintele „preţ de răscumpărare pentru mulţi”; însă la timpul respectiv El va mărturisi că El era „preţul de răscumpărare pentru toţi”. Însă în continuarea acestei afirmaţii nu se spune, că sângele Său S-a vărsat pentru toţi.

Cu privire la masa Domnului şi vărsarea sângelui pentru mulţi sunt probabil ajutătoare următoarele remarci ale lui Darby:

După aceea Domnul introduce Cina. Mai întâi El Se așează pe Sine în locul paştelui iudaic şi al vechiului legământ, şi apoi sângele noului legământ şi apoi sângele Lui vărsat pentru mulţi. De asemenea binecuvântările nu mai trebuiau să rămână limitate la poporul iudeu. Acesta este caracterul tipic al Cinei, care corespunde temei acestei Evanghelii (a lui Matei) [vezi şi Collected Writings 24:66,197]. Prezentarea făcută de Marcu corespunde în principal relatării lui Matei. Relatarea lui Luca dimpotrivă este mult mai personală şi ne arată sentimentele (desigur divine, dar şi) umane, pe care Domnul le avea faţă de ucenici. Însă toate evangheliile relatează despre sângele noului legământ sau despre noul legământ în sângele Său. În evanghelia după Matei găsim Masa Domnului în legătură cu gândul referitor la despărţire: că El va părăsi pe oameni şi chiar şi pe ucenicii Săi pe pământ. Începând de atunci El nu va mai bea din rodul viţei; numai Matei şi Marcu amintesc, că El îl va bea nou cu ei. Această masă era mărturia simplă şi frumoasă, că tot ce a fost înainte cu privire la om şi relaţia lui cu Dumnezeu va trebui să primească o bază absolut nouă.

Într-adevăr noul legământ nu era încă instaurat, însă sângele, pe care se bazează noul legământ, a fost deja vărsat şi putea acum să fie vestit. Prin aceasta s-a terminat cu iudaismul, aceasta înseamnă, relaţia omului conform cărnii cu Dumnezeu a ajuns la sfârşit. Tot ce avea ca bază o dreptate omenească era acum terminat. De asemenea şi orice legătură între Domnul, care a venit în carne, şi om s-a terminat. Trupul Său – însă ca trup mort – a fost dat în loc de aceasta ca şi carne. Aceasta mărturiseşte în două feluri despre faptul că pe de o parte începând de acum nu mai putea fi nici o legătură între omul în carne şi Dumnezeu. [Prin aceasta s-a încheiat termenul de încercare al primului om. După cruce s-a terminat cu faza de încercare a omului.] Pe de altă parte mărturiseşte despre faptul că a avut loc răscumpărarea, adevăratul Miel de paşte a fost jertfit. Mai înainte moartea era pentru om, acum el are viaţă prin moarte, prin moartea lui Hristos. Aici nu este vorba ca în evanghelia după Luca să se facă aceasta spre amintirea Lui, ci aici este scoasă în evidenţă în mod deosebit despărţirea de ucenicii Lui, care urma să aibă loc în curând. Într-adevăr El nu mănâncă şi nu bea împreună cu ei, însă le dă semnul morţii Sale, semnul răscumpărării desăvârşite prin moartea Sa. Moartea Lui, şi nu viaţa Lui, era partea lor cu El. Aceasta însemna o schimbare enormă şi deplină a tuturor  relaţiilor lor cu El. În afară de aceasta aceste relaţii au obţinut un caracter veşnic. Moartea era partea Fiului lui Dumnezeu ca Om pe pământ, şi partea lor cu El şi cu Dumnezeu s-a întemeiat pe această moarte.

Sângele a fost vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor, şi noul legământ este întemeiat pe aceasta. Întreaga epocă s-a schimbat prin aceasta; totul a fost întemeiat pentru veşnicie, şi chiar cu privire şi la om, cu privire la relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Legătura, care exista în momentul acesta, a fost total întreruptă, până când ea va fi înnoită sub o formă nouă în Împărăţia Tatălui Său. Această exprimare este specifică evangheliei după Matei, care vorbeşte despre Împărăţia cerească. Această Împărăţie cerească este partea mai sublimă şi cerească a Împărăţiei. [Viitoarea Împărăţie va consta întrucâtva din două sfere: din sfera pământeană, care este Împărăţia Fiului Omului, şi sfera cerească, care este Împărăţia Tatălui.] Găsim aceasta în evanghelia după Matei 13.41-43 în explicarea parabolei despre neghină şi sămânţa bună: „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire … Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Împărăţia Tatălui este locul sublim, unde ei vor fi în aceeaşi glorie ca şi Hristos Însuşi, „rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos” (Efeseni 1.5); deci aici este „Tatăl Meu”, acolo „Tatăl lor”. Atunci Hristos va avea într-un mod nou minunat (vezi Collected Writings 25:21; Synopsys 3:139) iarăşi părtăşie cu ucenicii Săi şi ei cu El. Ce loc binecuvântat şi ce legătură binecuvântată! Domnul a renunţat la părtăşia cu ucenicii Săi, ca să înfăptuiască răscumpărarea lor, şi El doreşte cu ardoare, ca şi noi, să reînnoiască această părtăşie într-un loc mai bun şi mai frumos – o părtăşie aşa de reală şi de intimă, aşa cum ucenicii nu ar putea s-o aibă pe pământ. Nu este nimic mai frumos şi mai copleşitor decât această înştiinţare din partea Domnului, scurt înainte când a trebuit să-i părăsească. El a revelat inima Sa, dragostea Lui pentru noi. După aceia ei au cântat o cântare de laudă şi au pornit spre Muntele Măslinilor, unde El mergea de obicei (Collected Writings 24:197-199).

Este noul legământ în sângele Său, care S-a vărsat pentru mulţi. Prin aceasta este exclusiv sângele vărsat, care ne este prezentat la Cină. Sângele este martorul permanent pentru faptul că (în ceea ce priveşte partea lui Dumnezeu în legământ) baza legământului este sângele Mijlocitorului, care s-a vărsat pentru mulţi. În afară de aceasta sângele este un semn al unităţii trupului [Remarca redacţiei: Noi nu putem vedea în sânge un semn al unităţii. El este mai degrabă baza pentru adevărul: „este un singur trup”. Numai despre pâine se spune, că ea simbolizează trupul], aşa că aceia, care iau parte, sunt un singur trup în Hristos, alcătuit din toţi sfinţii adevăraţi (Collected Writings 29:366).

Tradus de la: Trug Christus die Sünden aller Menschen?

Tradus: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/a-purtat-hristos-pacatele-tuturor-oamenilor-a11038.html

///////////////////////////////////////////

A fost şters de pe pământul celor vii-Suferinţele Domnului

Benjamin Curtis Greenman

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat

Printre diferitele suferinţe înfiorătoare ale Domnului nostru demn de adorare, aşa cum Psalmii le descriu, găsim un fel de suferinţe care – aşa cum este de temut – sunt foarte mult trecute cu vederea, dacă nu chiar sunt total neluate în seamă şi nu sunt crezute. Acestea sunt durerea de a fi „şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53.8), că „viaţa I-a fost luată de pe pământ” (Faptele apostolilor 8.33), „luat la jumătatea zilelor Sale” (Psalmul 102.24).

Unii, care doresc să fie consideraţi ca unii care „gândesc cereşte”, vorbesc deseori aşa ca şi cum „scopul principal al vieţii” ar consta în a obosi alergând, să fugi de tot ce este pământesc şi să părăseşti această lume rea. Alţii au adevărat dor de casă, s-au săturat de zile şi doresc să fie la Domnul, să se odihnească, ceea ce fără îndoială face parte din caracterul nostru creştin. Cineva a spus pe drept: „Numai un om, care doreşte să fie la Stăpânul său este destoinic să rămână încă aici şi să-L prezinte aşa cum se cuvine.”

Însă cu cât aceasta este cel puţin parţial adevărat, rămâne însă numai o parte din ceea ce Scriptura învaţă aici cu privire la acest subiect.

În Psalmul 22, unde suferinţele Domnului sunt grupate prin Duhul lui Dumnezeu în cel puţin şapte faze, găsim aceste cuvinte: „Mi se usucă puterea ca lutul şi Mi se lipeşte limba de cerul gurii; şi M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15). Aici devine clar, că Domnul nostru, care vorbeşte despre bucuria de a trăi aici ca Om, a simţit profund că puterea Lui L-a părăsit şi era „smerit pe drum”, da, că toată energia vieţii naturale era luată de la El şi a fost adânc smerit, până la moarte – blestemul lui Dumnezeu asupra omului ca şi creatură căzută. De ce să trebuiască El, Sfântul lui Dumnezeu, care era fără păcat, totuşi să moară, ca şi cum El ar fi un păcătos? Numai un singur răspuns pot da la această întrebare toţi creştinii adevăraţi: era o necesitate din pricina lui Dumnezeu şi din pricina noastră! Hristos era unicul asupra căruia moartea nu avea nici o pretenţie. Dar El a trebuit să moară, pentru ca noi să putem trăi.

În Psalmul următor, care aminteşte de suferinţele Domnului nostru, (Psalm 40), nu este vorba de moartea Sa, ci de sărăcia Sa. După ce toate celelalte, cum ar fi „groapa pieirii”, „noroiul mocirlei” al existenţei noastre umane, „relele fără număr, care Îl înconjurau”, şi aşa mai departe, au fost tratate, El exclamă: „Eu însă sunt întristat şi sărac”. El era în situaţia cea mai rea, care ne poate lovi pe noi, însă scăparea Lui era: „Domnul Se gândeşte la Mine.” După aceea urmează Psalmul 41: „Ferice de cel care-l înţelege pe sărac!”, şi aşa mai departe.

Psalmul 69 ne arată cât de adânci erau apele, pe care Domnul a trebuit să le străbată. Ele „au pătruns până la suflet. Mă afund în noroi adânc”, şi în final adaugă: „Ocara Mi-a frânt inima”. Printre „multe necazuri şi strâmtorări”, care au fost partea Lui, era şi faptul că El a coborât în moarte, în adâncimile pământului.

În Psalmul 102, unde în cele din urmă sunt enumerate „întristare după întristare”, El spune: „El Mi-a frânt puterea în drum, Mi-a scurtat zilele”; apoi El strigă cu glas tare: „Nu Mă lua la jumătatea zilelor Mele” (Psalm 102.23,24).

Observă acum răspunsul lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru îl redă în Evrei 1.10-12: „Anii Tăi sunt din generaţie în generaţie! Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; … le vei schimba …; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Psalmul 102.24-27). În timp ce Domnul nostru pe drept S-a îngrozit de moarte ca judecată divină asupra omului, El S-a predat totuşi voii Tatălui, Şi-a dat viaţa şi a gustat moartea pentru fiecare om.

În Isaia 53 această „tăiere” este văzută într-un mod mult mai impresionant, şi anume: „Şi generaţia Lui, cine o va spune? Pentru că El a fost şters [sau: tăiat] de pe pământul celor vii.” Aşa cum a spus femeia înţeleaptă din Tecoa: „Şi astfel ei ar stinge tăciunele care mi-a rămas şi nu vor lăsa soţului meu nici nume, nici rămăşiţă pe faţa pământului” (2 Samuel 14.7). La fel şi la Domnul nostru: nici un urmaş, o apunere a soarelui Său la amiază – va dispare Numele Său de pe pământ? Ah, aceasta este minunea lui Dumnezeu, care a dispus: „O sămânţă Îi va sluji; ea va fi socotită Domnului ca o generaţie” (Psalmul 22.30). Tocmai în lupta morţii, pus în „ţărâna pământului”, aşa cum spune El, smerirea cea mai adâncă a omului; un tâlhar muribund lângă El va fi urmaşul Lui; şi după ce El a strigat cu glas tare, un altul Îl declară ca drept şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca rezultat final Dumnezeu a rânduit: „Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut” (compară Psalmul 22.31 cu Isaia 53.11).

Însă acestui rod minunat îi este pusă înainte munca sufletului Său şi moartea în floarea vieţii Sale; El este socotit ca un om sub judecata lui Dumnezeu. El este pus în rândul celor care încalcă Legea; El este un blestem, care atârnă pe lemn. Însă El „neluând în seamă ruşinea, … a suferit crucea şi S-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu.” Domn preamărit şi demn de adorare! Şi dacă va trebui să fim chemaţi să trecem prin moarte, putem fi siguri că El ne va spune: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine, nu privi fricos în jur”, şi cu toate că El nu gândeşte că noi gândim cu uşurătate la această realitate serioasă, totuşi El ne va lăsa să ştim că El „ne va da biruinţa”.

Tradus de la: „Abgeschnitten aus dem Land der Lebendigen“

(Titlul original: „Cut off aut of the Land of the Living”, din Tender Grass, Ediţia 24, 1917, pag. 45–46.)

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/a-fost-sters-de-pe-pamantul-celor-vii-a11037.html

///////////////////////////////////////////

Ce este adevărata părtăşie cu Hristos? (1)

Apocalipsa 3.20

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat

Verset călăuzitor: Apocalipsa 3.20

Apocalipsa 3.20: Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă cineva aude glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.

Noi am primit bogăţii mari în Domnul Isus. Bogăţii, care se referă la cer, unde noi acum prin credinţă putem vedea pe Domnul Isus. Domnul Şi-a terminat alergarea şi acum este în glorie, unde îngerii Îl adoră. Şi în El suntem şi noi desăvârşiţi. În El găsim mântuirea noastră, înţelepciune, tărie, lumină şi putere. S-ar putea spune, aceasta este o parte a vieţii creştine. Dar mai există şi o altă parte, şi anume împrejurările în care trăim în lumea aceasta. Aici putem să fim în luptă şi necazuri. Însă toate lipsurile noastre pot fi umplute de dragostea incomparabilă şi harul care sunt în Domnul Isus.

Aceasta este cealaltă parte. Aceasta face viaţa creştină să fie uneori destul de complicată. Ea se mişcă între aceste două părţi. Pe de o parte noi suntem cetăţeni ai cerului, şi aceasta însemnă corespunzător cu Filipeni 3, că noi suntem cetăţeni ai unei împărăţii a cerurilor, că noi aparţinem unei lumi cu totul alta. Ai unei lumi, care în toate privinţele este total diferită de lumea actuală, în care noi trăim aici. Deci pe de o parte noi suntem cetăţeni ai cerului, aceia care sunt „rod al răscumpărării” şi care aparţin deja cerului. Pe de altă parte însă noi suntem aici în lumea aceasta, avem case ca şi oamenii din lumea aceasta, avem profesii ca şi oamenii din lumea aceasta, trebuie să mergem la şcoală ca şi oamenii din lumea aceasta, trebuie să ne îmbrăcăm, trebuie să trăim, trebuie să cumpărăm – dar într-un fel oarecare toate acestea trebuie să fie cu totul altfel. Aceasta face ca viaţa creştină să nu fie uşoară; să fi cetăţean al cerului, care eşti acasă în cer şi cu toate acestea să trăieşti încă pe pământ.

Eu cred că Domnul Isus vorbeşte în Apocalipsa 3.20 despre aceste două părţi, într-adevăr nu direct, dar totuşi vorbeşte. Domnul Isus spune: »Eu stau la uşă şi bat«. Acest verset nu este adresat celor necredincioşi, ci creştinilor. Eu nu spun credincioşilor, eu spun, se spune acelora care mărturisesc că iubesc pe Domnul Isus. Dar Domnul Isus stă afară. El spune: »Eu stau la uşă şi bat; dacă cineva aude glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la El, voi cina cu el şi el cu Mine.« Să cinezi împreună cu El, aceasta este în Scriptură un semn frumos al părtăşiei.

Domnul Isus doreşte să aibă părtăşie cu tine şi cu mine. Ce înseamnă aceasta? Părtăşie înseamnă, să posezi ceva în comun cu altcineva. Dacă Domnul Isus are părtăşie cu tine şi cu mine, atunci aceasta înseamnă, că partea Lui este partea mea şi partea mea este partea Lui. Noi savurăm acelaşi lucru, ne împărtăşim grijile şi nevoile, dar ne împărtăşim şi binecuvântările şi bogăţiile noastre. În acestea se cuprind cele două părţi, la care se referă şi Domnul Isus în acest verset, nu bătător la ochi, aşa cum am spus, căci El spune numai: »… voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.« Noi am spune, când cineva scrie în felul acesta, aceasta pare de prisos. Când El spune: „Doresc să cinez cu tine», noi vom gândi că este de la sine înţeles că şi noi vom cina atunci cu El. Este acelaşi lucru! Nu! Când Scriptura ne spune ceva în felul acesta, atunci niciodată nu este acelaşi lucru. Domnul doreşte să intre la noi şi să cineze. Dar aceasta nu este acelaşi lucru, ca şi cum noi am veni la El, ca să mâncăm. Este o diferenţă. Dar aceasta este tocmai ceea ce Domnul Isus aminteşte aici. El doreşte să vină la tine, în împrejurările tale, oricare ar fi acestea. El doreşte să intre în nevoile tale, în îngrijorările tale, în lipsurile tale şi în aceste împrejurări să aibă părtăşie cu tine.

Ce înseamnă, să aibă părtăşie? El vrea să împărtăşească cu tine împrejurările tale, nevoile tale, îngrijorările tale, ca şi cum ar fi împrejurările Lui, nevoile Lui şi îngrijorările Lui. Când El intră la noi, aceasta înseamnă că El vrea să ia asupra Sa tot ce ne apasă şi ne chinuie şi să le împartă cu noi. Aceasta este dragoste. Când doi oameni se iubesc, atunci au părtăşie unul cu altul, căci ei îşi împart toată viaţa. Poartă totul împreună, lucrează totul împreună. Aceasta este părtăşie. Orice lucru îl posedă în comun. Exact aceasta doreşte Domnul Isus. El doreşte să intre la noi şi să împartă cu noi toate împrejurările noastre, toate nevoile noastre, să audă problemele noastre şi să le facă probleme ale Lui. El doreşte să fie la noi în orice nevoie. Dar aceasta nu este singurul lucru. El mai spune şi: doresc ca şi tu să ajungi aşa de departe, dragă frate, dragă soră, ca şi tu să vii odată în vizită la Mine, ca şi tu să vii să cinezi cu Mine. – Aceasta este cu totul altceva. Aceasta trebuie s-o diferenţiem bine. Domnul Isus nu are nici o nevoie, nici o îngrijorare, pe care noi am putea s-o împărtăşim cu El. Când noi venim la El, ca să cinăm, găsim numai binecuvântări, acolo găsim numai glorie şi bogăţii.

Cunoşti tu aceste două părţi ale vieţii creştine? Şti tu practic, ce înseamnă că Domnul Isus doreşte să fie la tine, în împrejurările tale? Dar şti tu şi ce înseamnă practic, când El spune: Eu am o cameră de sus, în care poţi veni, ca să cinezi cu Mine? Când Domnul Isus a trimis ucenicii să pregătească mielul de Paști, atunci citim în evanghelia după Marcu: »camera Mea pentru oaspeţi«. El numeşte această cameră, care de fapt realmente nu Îi aparţinea, „camera Mea”. Domnul Isus nu avea aici pe pământ nimic, pe care El ar fi putut să-l numească ca fiind al Lui. El nu poseda nimic. El era ca Fiul omului şi ca vulpile şi păsările sau chiar mai rău, El nu avea nimic unde să poată să-Şi pună capul. Dar când era vorba să aibă părtăşie cu ai Săi aici pe pământ, atunci El se ridică de pe acest pământ. Este o cameră mare de sus. O cameră care este deasupra împrejurărilor lumii acesteia. O cameră, despre care Domnul Isus spune: aceasta este camera mea. – El nu aparţine acestui pământ şi El doreşte să strângă pe ucenicii Săi pe acest pământ, pentru ca ei să fie oaspeţii Lui. Nu, nu oaspeţi! Noi suntem copii în casa Tatălui. Noi suntem la El nu numai în vizită, noi Îi aparţinem. Noi Îl posedăm pe El şi El ne posedă pe noi. Acolo suntem cu adevărat acasă. Nu pe acest pământ, ci la El în această cameră de sus. Şi acolo El spune lui Petru: Petru, şi tu să ai parte cu Mine. – Aceasta este iarăşi cealaltă parte a părtăşiei. El intră la tine şi la mine şi doreşte să aibă părtăşie cu noi, în împrejurările noastre. Şi El doreşte ca noi să fim la El, în glorie, să intrăm în duhul acolo, în fiecare zi să cunoaştem locul din camera de sus, să avem părtăşie cu Domnul Isus, acolo unde este El, deasupra împrejurărilor, nevoilor şi grijilor, departe de pământul acesta. El spune »în camera Mea« şi în evanghelia după Ioan capitolul 13 El spune »parte cu Mine«. Aceasta este părtăşie. Aceasta înseamnă să posezi partea Lui. Care este partea Lui? Ea estre minunat de mare. Ea este în glorie, în binecuvântarea desăvârşită. Trebuie să aşteptăm, până când putem să savurăm această binecuvântare? Nu! Domnul Isus spune: Eu am o cameră de sus şi acolo puteţi savura partea Mea împreună cu Mine, acum deja prin Duhul Sfânt.

Cunoşti tu aceste două părţi ale vieţii creştine? Iei tu pe Domnul Isus în împrejurările tale, în îngrijorările tale, în nevoile tale? Dar cunoşti tu şi locul din această cameră de sus?

Tradus de la: Was ist wahre Gemeinschaft mit Christus (1)

Traducere: Ion Simionescu

Detalii aici-https://www.soundwords.de/ro/ce-este-adevarata-partasie-cu-hristos-1-a11264.html

/////////////////////////////////////////////

Ce spune Biblia despre Cartea Vieții?

Anastasia Filat

Întrebare:

Am o neclaritate cu privire la Cartea Vieții. La Apocalipsa 20:15 scrie că la Judecata de apoi toți acei a căror nume nu a fost găsit în cartea vieții au fost aruncați în iazul care arde cu foc și cu pucioasă. La Apocalipsa 21:26-27 observăm că pe pământul nou vor fi Neamuri, care își vor aduce slava și cinstea în Noul Ierusalim, adică în Biserică. Lucrul acesta este confirmat și la Apocalipsa 22:2. Din context înțelegem că se face o diferență între Biserica alcătuită dintre evrei și Neamuri și Neamurile, care vor intra în cetate. Au fost scrise aceste Neamuri în Cartea Vieții? O altă întrebare: când cineva poate fi scris în cartea vieții? Iar odată ce ești scris, mai poți fi șters? Ultima întrebare este: pot oamenii care nu L-au cunoscut pe Hristos (de exemplu cei care au trăit înainte  de venirea Lui pe pământ, când S-a întrupat prin nașterea din fecioara Maria) să fie scriși în Cartea Vieții?

cartea vieții

Expresia „Cartea Vieții” o găsim în cartea Apocalipsa 3:5; 13:8; 17:8, 20:12, 15; 21:27, Filipeni 4:3 și Psalmi 69:28. Am mai făcut o căutare în Biblie după diferite combinații între cuvintele „nume”, „scris”, „șters”, „carte”. În urma studiului asupra acestor texte, am ajuns la următoarele concluzii:

1. Când a fost scrisă Cartea Vieții?

Potrivit cu textele de la Apocalipsa 13:8 și 17:8, înțelegem că Cartea Vieții a fost scrisă la întemeierea lumii:

Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat. (Apocalipsa 13:8)

Fiara, pe care ai văzut-o, era, și nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, și are să se ducă la pierzare. Și locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, și va veni. (Apocalipsa 17:8)

La Psalmul 139:16 împăratul David confirmă că cartea a fost scrisă înainte de nașterea omului:

Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. (Psalmul 139:16)

2. Cine sunt scriși în Cartea Vieții?

Unii nu vor fi scriși în Cartea Vieții

Cum am văzut în textele de la Apocalipsa 13:8 și 17:8, locuitorii pământului care vor trăi la vremea sfârșitului, în timpul activității Antihristului și i se vor închina lui, nu au fost scriși în Cartea Vieții.

Unii vor fi șterși din Cartea Vieții

Potrivit cu textul de la Exod 32:30-35, Dumnezeu va șterge din cartea Sa pe acei din poporul Israel, care au ieșit din robia Egiptului, dar care au păcătuit, făcând vițelul de aur și dându-i lui slava care I se cuvenea Domnului:

A doua zi, Moise a zis poporului: „Ați făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru”. Moise s-a întors la Domnul, și a zis: „Ah! poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea. Du-te dar, și du poporul unde ți-am spus. Iată, Îngerul Meu va merge înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor!” Domnul a lovit cu urgie poporul, pentru că făcuse vițelul făurit de Aaron. (Exod 32:30-35)

Psalmul 69 este un psalm a lui David și este o prorocie despre Domnul Isus. În psalm David vorbește despre cei nelegiuiți și cere lui Dumnezeu să le șteargă numele din Cartea Vieții:

Căci ei prigonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferințele celor răniți de Tine. Adaugă alte nelegiuiri la nelegiuirile lor, și să n-aibă parte de îndurarea Ta! Să fie șterși din cartea vieții, și să nu fie scriși împreună cu cei neprihăniți! (Psalmul 69:26-28)

Cine are garantul că numele lor nu va fi șters din Cartea Vieții?

În textul de la Apocalipsa 3:1-6 găsim mesajul Domnului Isus adresat bisericii din Sardes. Domnul Isus mustră biserica pentru faptul că le merge vestea că trăiesc, dar sunt morți. El îi îndeamnă la pocăință și promite celui ce va birui că va fi îmbrăcat în haine albe și nu-i va șterge numele din Cartea Vieții. Pe de altă parte, Domnul Isus spune că în biserică deja sunt câteva nume care sunt vrednice să îmbrace haine albe, adică ei deja sunt biruitori, fiindcă faptele lor au fost găsite desăvârșite înaintea lui Dumnezeu.

Totuși ai în Sardes câteva nume, cari nu și-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții, și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3:4-5)

O altă categorie de oameni care vor avea parte de viață veșnică, adică vor fi scriși în Cartea Vieții sunt oamenii care nu au fost expuși la Evanghelie, dar care prin stăruința în bine au căutat slava, cinstea și nemurirea:

Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri, și pe cari le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Și anume, va da viața vecinică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea; și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire. Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului. Toți cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; și toți cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecați după lege. Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiți neprihăniți. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, cari n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, cari sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani 2:3-16)

În textul de la Romani găsim și răspunsul la întrebarea legată de mântuirea Neamurilor care nu fac parte din Biserică.

La Daniel 12:1, 13 găsim scris și despre sfinții Vechiului Testament, care nu sunt parte din Biserică, că sunt scriși în Cartea Vieții și ei vor învia la vremea sfârșitului:

În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte. (Daniel 12:1)

Iar tu, du-te, până va veni sfârșitul; tu te vei odihni, și te vei scula iarăși… odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (Daniel 12:13)

Dintre neamurile care vor mai fi în viață înainte de distrugerea pământului de acum vor beneficia de harul lui Dumnezeu de a locui pe pământul nou cei care nu s-au lăsat înșelați de diavolul la sfârșitul Împărăției de o mie de ani.

Ce spune Biblia despre Cartea Vieții?

////////////////////////////////////////////

 

Şters din cartea vieţii, de Christian Briem

Întrebare:

Se vorbeşte în Apocalipsa 17:8 de cei ale căror nume nu figurează în cartea vieţii. Dimpotrivă, Domnul Isus îi asigură pe ucenicii Săi că numele lor sunt scrise în ceruri (Luca 10:20 ). De aceea este clar pentru mine că numele celor răscumpăraţi sunt scrise definitiv, pentru totdeauna şi fără a putea fi şterse. Dar atunci cum să înţelegem pasaje ca Apocalipsa 3:5 şi Psalmul 69:29 unde se vorbeşte despre ştergerea din cartea vieţii? După mine, trebuie să fie totuşi vorba despre aceeaşi carte.

Răspuns:

Dacă se compară cu grijă diferitele pasaje care vorbesc despre cartea vieţii, suntem mai întâi frapaţi de aceasta: nicăieri Sfânta Scriptură nu vorbeşte despre ştergerea numelui celor drepţi! Chiar dimpotrivă! Domnul promite biruitorului în Apocalipsa 3 : „nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea vieţii” (Apocalipsa 3:5 ). Şi foloseşte forma de negaţie cea mai puternică în greacă pentru o acţiune viitoare: „nicidecum”.

Apoi găsim în Apocalipsa 13:8 expresia „cartea vieţii Mielului celui înjunghiat” şi în Apocalipsa 21:27 , „cartea vieţii Mielului”. Această carte a vieţii trebuie deosebită de cea menţionată în Apocalipsa 3:5 . Este vorba într-adevăr de două cărţi sau registre diferite.

Cartea din capitolul 3 este aparent cartea mărturisirii. Aceasta vrea să spună că toţi cei care mărturisesc creştinismul, chiar dacă numai după o formă exterioară, sunt scrişi în această carte. Mărturisirea poate fi adevărată sau falsă. Şi fiindcă este vorba de o carte a vieţii, Domnul evocă posibilitatea de a putea fi şters din ea – adică atunci când persoana nu este caracterizată de viaţa divină. Aceasta este tocmai trista caracteristică a lui „Sardes”: mulţimea mărturisitorilor creştini are desigur numele, sau mărturisirea că trăieşte, dar ei sunt morţi (Apocalipsa 3:1 ).

Posibilitatea de a fi şters din cartea vieţii este deja menţionată în Vechiul Testament. Pe lângă Psalmul 69 deja citat, este vorba despre aceasta şi în Exod 32:32-33 , în legătură cu o cerere cu totul extraordinară a lui Moise. A fost un moment sublim în viaţa acestui om, când a apărut înainea lui Dumnezeu în favoarea poporului încărcat de vinovăţie şi căzut în idolatrie, vorbind astfel: „Şi acum, dacă le vei ierta păcatul…, iar dacă nu, şterge-mă, Te rog, din cartea Ta pe care ai scris-o”. Dar Dumnezeu îi răspunde: „Pe cel care a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea”. Regăsim aici confirmarea a ceea ce am spus deja: Nu cei drepţi sunt şterşi din cartea lui Dumnezeu, ci cei care au păcătuit împotriva Lui. Şi la fel cere şi David: „Să fie şterşi din cartea vieţii şi să nu fie înscrişi cu cei drepţi” (Psalmul 69:28 ).

Dimpotrivă, cartea vieţii Mielului (înjunghiat) ar putea fi numită cartea realităţii. Este cartea hotărârilor lui Dumnezeu pentru pământ, adică este în legătură cu binecuvântările pământeşti, care sunt întemeiate, ca şi cele cereşti, pe sângele Mielului. De aceea numele scrise în această carte sunt scrise „de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8 ; 17:8 ), în timp ce alegerea credincioşilor din vremea harului a avut loc „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4 ).

Niciodată niciun nume nu va fi şters din această carte a realităţii, pentru că ea conţine exclusiv numele celor care sunt răscumpăraţi prin sângele Mielului lui Dumnezeu, şi care au viaţa eternă. Toţi cei care au crezut în Domnul Isus şi în eficacitatea sângelui Său (Romani 3:25-26 ) sunt scrişi în cartea vieţii. Adăugarea „Mielului (înjunghiat)” ne aminteşte de Mielul lui Dumnezeu care a venit pe pământ pentru a înlătura păcatul lumii (Ioan 1:29 ). Ce privilegiu de nedescris de a primi prin sângele Lui iertarea păcatelor! Nu există nimic în afară de aceasta pentru a permite unui om accesul la Ierusalimul ceresc (Apocalipsa 21:27 ). În ziua de astăzi, prin toate luptele pentru Evanghelie, împreună-lucrătorii sunt întăriţi ştiind că numele lor figurează „în Cartea Vieţii” (Filipeni 4:3 ).

https://comori.org/intrebari-si-raspunsuri/sters-din-cartea-vietii/

//////////////////////////////////////////

 

Care este cartea vieții?

by Jack Zavada

Biblia vorbește despre cartea vieții Mielului în Apocalipsa

Care este cartea vieții?

Cartea Vieții este o înregistrare scrisă de Dumnezeu înainte de crearea lumii, care enumeră oameni care vor trăi veșnic în împărăția cerurilor . Termenul apare atât în ​​Vechiul Testament cât și în Noul Testament.

Numele tău este scris în cartea vieții?

În iudaismul de azi, Cartea Vieții joacă un rol în sărbătoarea cunoscută sub numele de Yom Kippur sau Ziua Ispășirii . Cele zece zile dintre Rosh Hashana și Yom Kippur sunt zile de pocăință , când evreii își exprimă remușcarea pentru păcatele lor prin rugăciune și post .

Tradiția evreiască spune cum Dumnezeu deschide Cartea Vieții și studiază cuvintele, acțiunile și gândurile fiecărei persoane a cărei nume a scris-o acolo. Dacă faptele bune ale unei persoane depășesc sau depășesc faptele lor păcătoase, numele sau va rămâne înscris în cartea unui alt an.

În cea mai sfântă zi a calendarului evreiesc – Yom Kippur, ultima zi a judecății – soarta fiecărei persoane este sigilată de Dumnezeu pentru anul următor.

Cartea vieții în Biblie

În Psalmi, cei care sunt ascultători lui Dumnezeu printre cei vii sunt considerați vrednici să aibă numele lor scrise în Cartea Vieții. În alte situații din Vechiul Testament , „deschiderea cărților” se referă de obicei la Judecata Finală. Profetul Daniel menționează o curte cerească (Daniel 7:10).

Isus Hristos face aluzie la Cartea Vieții din Luca 10:20, când îi spune celor 70 de ucenici să se bucure pentru că „numele vostru sunt scrise în cer”.

Pavel spune că numele lucrătorilor săi misionari „se află în Cartea Vieții”. (Filipeni 4: 3, NIV )

Cartea vieții Mielului în Apocalipsa

În Judecata de Apoi, credincioșii în Hristos sunt siguri că numele lor sunt înregistrate în cartea vieții Mielului și că nu au de ce să se teamă:

„Cel care cucerește va fi îmbrăcat în haine albe și niciodată nu-i voi șterge numele din cartea vieții.

Îi voi mărturisi numele înaintea Tatălui meu și înaintea îngerilor lui „(Apocalipsa 3: 5, ESV)

Mielul, desigur, este Isus Hristos (Ioan 1:29), care a fost sacrificat pentru păcatele lumii. Cu toate acestea, necredincioșii vor fi judecați după propriile lor lucrări și, indiferent de cât de bine sunt aceste lucrări, nu pot câștiga mântuirea acelei persoane:

„Și oricine nu a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc”. (Apocalipsa 20:15, NIV )

Creștinii care cred că o persoană își poate pierde punctul de mântuire la termenul „eliminat” în legătură cu Cartea Vieții. Ei citează Apocalipsa 22:19, care se referă la oameni care iau sau adăugă la cartea Apocalipsa . Pare însă logic că credincioșii adevărați nu ar încerca să ia sau să adauge Biblia. Două cereri de ștergere provin de la oameni: Moise în Exodul 32:32 și psalmistul din Psalmul 69:28. Dumnezeu a negat cererea lui Moise ca numele său să fie eliminat din Carte. Solicitarea psalmistului de a șterge numele celor răi îi cere lui Dumnezeu să-și înlăture supraviețuirea continuă de la cei vii.

Credincioșii care păstrează securitatea veșnică spun Apocalipsa 3: 5 că Dumnezeu niciodată nu șterge un nume din Cartea Vieții. Apocalipsa 13: 8 se referă la aceste nume fiind „scrise înainte de întemeierea lumii” în Cartea Vieții.

Ei susțin, de asemenea, că Dumnezeu, care cunoaște viitorul, nu va enumera niciodată un nume în Cartea Vieții în primul rând dacă ar trebui să fie eliminat mai târziu.

Cartea Vieții asigură că Dumnezeu îi cunoaște pe adevărații adepți, îi ține și îi protejează în timpul călătoriei lor pământești și le aduce acasă la cer atunci când mor.

De asemenea cunoscut ca si

Cartea vieții Mielului

Exemplu

Biblia spune că numele credincioșilor sunt scrise în Cartea Vieții.

(Surse: gotquestions.org; Dicționarul biblic ilustrat de Holman , Dicționarul expozițional al cuvintelor biblice și total salvat de Tony Evans.)

////////////////////////////////////////////

Adevaratele cauze ale bolilor: pacatele individuale din viata asta sau din vietile anterioare, pacatele parintilor si bunicilor, precum si karma de neam

Din punct de vedere ezoteric, boala are mai multe cauze. Prima ar fi pacatul personal, din viata asta sau din alta. Dar, ce este pacatul? Este acea greseala fata de Universul din care provenim, sau care exista in noi, si care determina deschiderea catre energia si entitatile inferioare din punct de vedere vibrational.

Trebuie inteles de catre fiecare din noi ca starea de normalitate a omului este sfintenia. Restul este imbolnavire spirituala si boala. Ceea ce nu se intelege aici, pe pamant, este ca Dumnezeu si sfintii nu au atat nevoie de rugaciunile noastre, care le sunt cu adevarat placute, cat sa ne ridicam de unde am cazut, adica la sfintenie.

Nu exista boala fara pacat. Durerea care provine de la boala are tocmai rolul de a atrage atentia ca exista acea problema, este semnalul de alarma prin care omul este anuntat ca ceva se intampla, dar si o forma de plata pentru greseli. Sunt oameni care se supara cand vad ca altii pot face mult mai multe rele fara sa se imbolnaveasca si asta pentru ca nu inteleg ca ceea ce ne protejeaza pana la urma de rau este Dumnezeu si fiecare are protectia lui divina, care depinde de ceea ce a facut in vietile lui anterioare. Pana la urma, Dumnezeu ingaduie sau nu boala noastra ca forma de plata, ca scoala sau ca incercare a credintei.

Tot ce este negativ se acumuleaza la nivel de subconstient pentru a deveni manifest pe masura ce distruge campul energetic si afecteaza matricea originara a omului respectiv, si asa deteriorata de karma de neam.

Primul care se imbolnaveste este sufletul, care se inveleste intr-o camasa de murdarie energetica si spirituala datorata pacatelor facute cu liber arbitru din viata asta sau alta. Nestralucirea lui afecteaza campurile energetice care cad si permit astfel entitatilor negative sa se apropie de noi.

Identificarea cauzei in subconstient si rezolvarea acelei cauze vindeca boala. Boala este o lipsa de lumina, dar la fel poate fi produsa de lumina cand corpul respectiv nu este pregatit sa o primeasca.

Alte cauze ale bolii, pe langa pacatul omului din viata asta sau alta, sunt pacatele parintilor sau ale bunicilor, din viata asta sau din altele. Asta se datoreaza tocmai genei care preia informatiile si a legaturilor energetice care exista intre rudele de sange.

Mai exista si o karma de neam. Una va fi karma poporului roman, alta a celui turc sau chinez, si alta a poporului evreu, si care se repercuteaza asupra fiecarui individ in parte.

Asadar, boala, desi neplacuta are caracter educativ spiritual. Aflarea greselilor, plata lor si indreptarea lor duce la disparitia ei.

Adevaratele cauze ale bolilor: pacatele individuale din viata asta sau din vietile anterioare, pacatele parintilor si bunicilor, precum si karma de neam