Aşa cum ne-am trezit cu Putin cel Mic şi “Sfânt”…fiindcă nu credem în Adevăratul Salvator, o să ne trezim cu “Urâciunea salvatoare” (Mat. cap.24) care, precum Kiry-Putinel v-a zdrobi oamenii, pentru a ne proteja de (ne) oameni, cum şi aceşti globalişti au “salvat” pe ruşi, împuşcându-i pe (ne) ruşii din Ucraina… Să nu uităm că noi, TOŢI, am savurat încă din coapsele părinţilor plăcerile de o clipă ale nelegiuirii- neascultării şi i-am întors spatele adevăratului Tată, devenind fiii lui satan (Ioan 8/44); Tot noi, după ce l-am respins pe Prietenul păcătoşilor, (Îs.53/3) nu l-am primit în ieslea inimii născută din nou ci, într-un grajd (Ioan 1/11), dar El nu ne-a lăsat orfani (Ioan 14/18)! Totuşi -de ce ne place să rămânem plini de sine-de satan, căci nimic bun nu locuieşte în omul neânoit (Rom. cap 7); Până când refuzăm Apa vie şi ne hrănim din roadele satanei (Gal.5/19-21), nu cu Pâinea vieţii, plămădită din învăţături, sfinţenii, suferinţe şi frumuseţi Dumnezeieşti (Ioan cap.6 şi 7), Pâine rumenită în cuptorul suferinţei de la Golgota! Tatăl miliardelor de oameni neânnoiţi-uzurpatorul, demolatorul cel viclean este deja cu un picior în gheenă (Ap.20/10), dar Creatorul este veşnic! Dacă lui Dumnezeu i-am întors spatele, pe Hristos l-am prigonit, cu Duhul Sfânt ce avem? De ce îl refuzăm şi-l întristăm (Ef. 4/30), câtă vreme ne-a fost trimis să ne ajute, nu să ne mintă! Chiar nu credem că el este mai valoros, mai deştept, mai sfânt, mai priceput decât fiecare om şi decât noi, toţi la un loc? De ce nu-l acceptăm drept Cap, nu coadă… ? De ce nu-l primim , dimpreună cu rânduiala, gândirea, voia, învăţătura lui Dumnezeu? Până când îl ţinem la uşă, în ploaie, ninsoare şi în vânt? (Ap.3/20); Şi dacă nu vrem, nimeni nu se poate furişa de Acela care, când ne cheamă (Mat.11/28-30), să ne nască din sămânţa Bibliei lui Dumnezeu (Luca 8/11) ne şi dă pocăinţă, credinţă (Marcu 1/15), iertare, vindecare, pace (Ioan 14/27), salvare, împăcare, dragoste, înfiere, adevărul, Duhul Adevărului…” Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20/22)

Se înflăcărează holocaustul creștinilor?Să ne pregătim de martiraj, pentru că globalismul pune bomboana pe coliva… Iată cum stă persecuţia creştinilor în lume – indicele global 2017…La fiecare cinci minute, un creştin devine martir…Incepe o nouă epocă de martiraj  Istoria martirilor de John Foxe-Capitolul 1…Nebunia răstigniților și nebunia jertfelor, în jurul Sărbătorii Învierii Domnului… Ce s-a intamplat la Golgota..Contradicții aparente în Biblie: „caut un om și voi ierta…” sau „nu-i voi ierta nici de vor fi aceștia trei…” Henry și înalta societate (carte în serial din Sămânța Adevărului) ; Dragii mei, citiți cartea asta! (2. ”Niciodată înaintea Lui nu va străluci omul, ci harul.”…fratele Mia despre conflictele frățești); Știri – Recenzii cărți;  Mai mult decât un simplu tâmplar; (Pentru ca omul a devenit IMPERFECT…Discrepanţele din Biblie și soluţia tensiunii creative;  Creștinismul global în cifre și câteva comentarii; Ca si satanele Kiryliste in sutane,popimea orto-nenescuta din nou isi sapa groapa  pieirii-Violența împotriva femeilor. Cât de dispusă este Biserica Ortodoxă Română la schimbare după scandalurile Visarion și Calistrat… De ce participă un arhiepiscop care l-a lăudat pe Vladimir Putin la sărbătoarea Forțelor Navale Române?Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este h9.jpg

…..Şi Isus le-a zis: „Adevărat vă spun ca vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Mat.21/31), pentru că este plină lumea de creştini căldicei, care se uită cu un ochi spre Venirea Lui şi cu unul spre amanta lume(1 Ioan 2/15-17); Până şi cei multi care au primit Duhul Sfânt, amâna botezul în Moartea lui Hristos, pentru că nu dau plăcerile de o clipă, inclusiv ale senzualităţii, pe Împărăţia Cerurilor, unde  … Ei spun cu gura că sunt în El (şi tăiaţi împrejur), umpluţi cu neprihănire şi cu Plinătatea Dumnezeirii, dar ei au o neprihănire a lor pe care le-o dă Legea, cultul, biserica, nu “aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” (Fil.3/7-9 )… Căci, în Hristos Isus, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.” (Gal.6/15)  Dispare dragostea după trei ani?Cum putem obtine o bautura miraculoasa care invinge cancerul pulmonar! Remediu cu frunze de morcov pentru hemoroizi; Cum ar trebui sa arate un mic dejun sanatos; Cel mai sanatos aliment pe care ar trebui sa-l consumi mai des; Acest tip de antrenament poate ajuta cel mai mult la eliberarea de stress; Semnele care pot anunta scleroza multipla; Beneficii putin stiute ale vinului rosu; Alimente care pot curata ficatul de toxine; Care este carnea cea mai sanatoasa; De ce e periculos sa punem sare pe castraveti; Cum te ajuta sucul de spanac baut pe stomacul gol; 7 lucruri de stiut despre implantul dentar! Ce beneficii are laptisorul de matca; Cum combatem stresul din viaţa noastră? Tehnici simple de antrenare a memoriei; Măsurarea tensiunii, necesară începând din tinerețe etcPetru cel Mare și Putin cel Mic; (Si pentru ca le incurca niste afaceri absconse…) Schengen, festivalul ipocriziei și indignarea patriotică. Oglinda; 100 de ani de communism- Scriitorii disidenți. Ce a însemnat „Arhipelagul GULAG”; Emmanuel Macron acuză Rusia că are un „proiect de jefuire” în Africa ; Imperiul Rus şi expansiunea lui în Principatele Româneşti. Relaţiile româno-ruse pînă la anexarea Basarabiei (1711 – 1806); Analize- Rusia în expansiune narativă. Istoria se răzbună – geopolitic; Putin, obsesia imperiului-Autor: Armand Goșu ; Interviuri-Vladimir Socor: Rusia și-a plănuit expansiunea din anii ’90; Olevs Nikers: Scenariul ideal este înfrângerea totală a Rusiei, cel realist – un acord de pace; Mark Galeotti: Putin va rămâne în istorie ca un criminal de război ;Contraofensiva ucraineană. Putin își îngroapă imperiul; Marea amnistie: nesimțirea politicienilor, bucuria infractorilor; Evul Mediu reînviat; Clanul Cormoranilor- Afurisiți cormorani! Au gheare de psd-iști, stomacuri liberale, pliscuri maghiare și țipete de opozanți. Și mai sunt și necomestibili… Risipitorii țării- Închidem două termocentrale – dar importăm cărbune. Așa cum vindem gazele din Marea Neagră și importăm gaze străine. Al cărei țări o fi guvernul ăsta? Chiar nu pot păstra nimic? Risipitorii naibii! Tia Serbanescu …Hoț să fii, noroc să ai! 4000 de dosare privind diverse infracțiuni (din care 557 sunt de corupție) au avut noroc cu aplicarea deciziei CCR de anulare a întreruperilor prescripției și se închid definitiv.Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este ee.jpg

Deh, acum se închid dosarele, nu infractorii. Pesemne… Vocea oilor ; Când coaliția joacă poker, românii pierd; Sa nu uitam cum s-a nascut burghezia putinista … Cine a finantat PSD in campaniile din 2014. O firma controlata de familia Voiculescu, printre sponsorii campaniei lui Ponta; 8. Cercetarea tranziţiei criminale – aspecte economice…„Eu nu am lucrat cu serviciile secrete britanice”. Borfașul Năstase reia calomnia bolșevică pe baza căreia Iuliu Maniu a fost întemnițat, torturat și omorât; 79% dintre israelienii evrei susţin căsătoria intre persoane de acelaşi sex; ISRAEL – Cea mai mare PARADA GAY desfasurata vreodata: 300 000 de participanti; Miliardarii din spatele mișcării pentru drepturile homosexualilor;Israelul afirmă că în prezent trăiesc în întreaga lume mai puțini evrei decât în 1939; Cele cinci tranziții care schimbă lumea (și produc haos pe parcurs); Invazia ruseasca- Lumea rusă a lui Putin : barbarie şi crimă organizată;  Israel: Cifrele care demonstreaza un model de tenacitate, intr-un desert arab extrem de ostil; Numărul evreilor mesianici din Israel este în creștere; „Russkiy mir” și „Chinese dream”: despre visul autocrațiilor eurasiatice de a recupera măcar parțial sferele de influență și gloria trecutului; Tovarasul lui Putin se joaca pe langa butoiul cu pulbere,ca sa ramana cu Ungaria si mai mica… MAE condamnă „afișarea” lui Viktor Orbán cu harta Ungariei Mari pe fular. Expert: Premierul ungar face jocurile lui Putin;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este yg.jpgALERTA! Serpi alaptati din pieptul Romaniei sunt infocati de Putin cel ka(ca)nist… Tamás Sándor, despre apelul lui László Tőkés către Viktor Orbán, pentru susținerea autonomiei: „Nu am avut niciodată nimic de ascuns”… Tanda si cu Manda continua valsul risipitor pe cheltuiala contribuabililor… Fostul ministru Daniel Constantin îi răspunde lui Adrian Porumboiu, la acuzele de luare de mită; C am asta e moralitatea moralistilor… Scandal în Televiziunea Română. Hărțuire sexuală și bătăi cu înjurături ca la ușa cortului; Ca si cuibusoarele de nebunii din Romania care fardeaza demonii si-I  ascund in inimi…Spioni ruși căutați în mănăstirile din Ucraina … Tovarasul lui Fosililiescu-beat de galbeaza  a gasit un ac pentru cojocul vrajelilor… Ministrul Petre Daea a fost la un pas să fie linșat de primarii giurgiuveni; Top 4 alimente contrafacute. Care sunt falsurile pe care le pui in farfurie; Care sunt cele mai falsificate alimente. Le consumăm frecvent şi ne îmbolnăvesc în timp; Cum depistăm alimentele contrafăcute? Inainte de crearea oamenilor sintetici,au aparut surogatele… Carnea sintetică, un viitor deja întâmplat… Industria alimentelor artificiale se dezvoltă. S-au făcut primii pași pentru producerea peștelui sintetic; Acestea sunt cele mai nocive ingrediente din alimente. Fereste-te de ele! Efectele secundare ale alimentaţiei artificiale…

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este ff-512x1024.jpg

  

ku

 

 

Incepe o nouă epocă de martiraj 

Persecuția actuală a creștinilor în Orientul Mijlociu și în alte părți ale lumii, poate că nu este ceva nou, dar anumite voci influente dintre ziariști și personal religios, spun că face parte dintr-o nouă epocă de martiraj creștin, ne informează portalul The Christian Post.

Analistul politic și editorialistul Kirsten Powers, a spus într-un articol pentru ziarul din Statele Unite, ,,The Daily Beast” că un nou studiu asupra persecuției creștinilor la nivel mondial indică faptul că numărul de decese ale creștinilor au crescut până la nivelul de a se transforma într-o criză. ,,Conceptul de martiraj creștin s-ar putea să pară ceva din trecut, dintr-o epocă necivilizată în care creștinii erau aruncați la lei, fără milă. Nu este așa. Săptămâna aceasta Open Doors, o grupare fără nici o afiliație religioasă care sprijină creștinii persecutați la nivel mondial, a raportat că martirajul creștin s-a transformat într-o criză ale drepturilor omului, penetrantă și oribilă”, a spus Powers.

Studiul la care analistul face referință este un raporta anual din 50 de țări în care persecuția creștină este ridicată. Raportul citează că în 2013, Coreea de Nord a fost din nou țara în care creștinii suferă cea mai mare persecuție, cu un număr estimat între 50 000 și 70 000 de creștini care suferă în lagăre de concentrare pentru presupuse crime care includ posesiunea de Biblii, a merge la biserică sau a predica credința altora.
În noiembrie 2013 un mediu de comunicație din Coreea de Sud a raportat că cel puțin 80 de prizonieri au fos executați public pentru posesiune de Biblii. De asemenea anul trecut guvrnul acestei țări l-a condamnat pe misionarul Kenneth Bae, la 15 ani de închisoare într-un lagăr de concentrare.

Powers nu este singura persoană care a făcut legătura dintre crimele contra creștinilor, cu o nouă epocă de martiraj. Reverendul Justin Welby, arhiepiscop de Canterbury, care este liderul principal al Bisericii Anglicane din Anglia, a spus în timpul unei conferințe în Istanbul – Turcia, că persecuția creștinilor în Orientul Mijlociu, în special în Siria, este un semnal că încă creștinii sunt chemați să sufere și să moară pentru credința lor în era modernă. Welby a spus de asemenea că religia este utilizată ca și un pretext pentru violență, care în realitate provine din lăcomia și mândria oamenilor.

O altă voce influentă care trezește conștiința asupra acestei ere actuale de persecuție asupra creștinilor, este reporterul John L. Allen, care a scris cartea ,,The Global War on Christians” (Războiul Global contra Creștinilor), care a fost publicată în 2013, în care spune că în țara africană Eritrea, creștinii sunt trimiși în lagăre de concentrare și la închisoare, în care se crede că mii dintre acești sunt torturați pentru că nu renunță la crezurile lor religioase.

În fața persecuției, creștinii se pare că au găsit un refugiu în Biblie care spune de exemplu în Cartea Psalmilor ,,Domnul este tăria mea şi scutul meu; în El mi se încrede inima, şi sunt ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima şi-L laud prin cântările mele”. (Psalmi 28:7)

La fiecare cinci minute, un creştin devine martir

     

Când auzim cuvinte ca „persecuţie” sau „prigoană” ne gândim la primele veacuri creştine, la activitatea apostolilor, la acele vremuri când, asemenea Sf. Arhidiacon Ştefan, pentru mărturisirea de credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos îţi puteai pierde  libertatea şi viaţa. Cei aflaţi acum la vârsta deplinei maturităţi se gândesc şi la prigoana îndreptată de comunism împotriva creştinilor din ţara noastră. Avem sfinţi mărturisitori care au trecut la cele veşnice în închisori după bătăi, umilinţe, interogatorii inumane, condamnări şi acuze fictive. Am putea crede că anii pe care îi trăim acum, după căderea comunismului în Estul Europei, sunt înfloritori pentru Biserică. Se construiesc şi restaurează lăcaşuri de cult, religia se predă în şcoli, bisericile sunt pline în duminici şi sărbători, există libertate de mişcare şi un avânt al turismului religios, pelerinaje periodice la Locurile Sfinte.

Adevărul este că prigoana împotriva creştinilor şi Bisericii lui Hristos nu a încetat de-a lungul celor 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului, luând în funcţie de epocă mereu alte forme şi înfăţişări. Citim zilnic în presa de informare creştină titluri ca: „PakistanMusulmanii au dat foc unui cartier creștin”; „VietnamCreştinii nou-convertiţi, bătuţi din cauza credinţei lor”; „LibiaArestări în masă şi torturi în rândul creştinilor”; „IranDoi creștini convertiți de curând, arestați în Teheran”; „Sudanul ar putea deveni un stat islamic”; „NigeriaCreştinilor le e teamă să iasă din casă după lăsarea serii”; „Crucea, interzisă în India” etc.

După o statistică întocmită de Biserica Catolică, în jur de 105 000 de creştini din toată lumea au murit pentru credinţa lor în anul 2012. Statisticile sunt cu adevărat îngrijorătoare: în medie, la fiecare cinci minute, o persoană moare în lume pentru că este creștin. Cele mai persecutate regiuni sunt localizate în mare parte pe continentul African: Nigeria, Somalia şi MaliMari riscuri se găsesc şi în Pakistan, în anumite regiuni ale Egiptului, în ţările în care regimurile comuniste totalitare încă mai există şi astăzi, în frunte fiind Coreea de Nord sau în ţările care sunt parţial sub influenţa naţionalităţilor etnice, precum India. În ceea ce priveşte sursele persecuțiilor, se menționează în primul rând ideologiile agresive: „Pe de o parte există persecuţii crunte, crime şi torturi care iau naștere din anumite ideologii; ideologia fundamentalismului islamic radical, versiunile mai violente ale naţionalismului etnic şi ideologiile vechiului comunism”.

În România, atacurile la adresa Bisericii sunt camuflate în haina noilor „drepturi şi libertăţi” la exprimare şi opinie, sunt instrumentate de organizaţii secular-umaniste, ateiste şi au ca scop scoaterea icoanelor din şcoli, a religiei din programa şcolară, promovarea anormalului ca normal prin legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, a avortului, eutanasiei. Documente electronice conţinând cip devin obligatorii prin lege, iar îndosarierea electronică este un pas premergător al peceţii lui Antihrist. O nouă provocare este şi propunerea de modificare a Costituţiei României, faţă de care BOR va prezenta poziţia sa oficială. Între timp, Arhipăstori precum IPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, afirmă răspicat că în Constituţie ar trebui inclusă referirea clară la Dumnezeu şi la Biserica Ortodoxă Română drept „biserică mamă”.

Din Constituţia Uniunii Europene, referirea la Dumnezeu sau creştinism lipseşte cu desăvârşire. La momentul negocierilor de aderare a României la UE, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a solicitat introducerea referirii la originile şi valorile creştine ale Europei în constituţia europeană. Polonia a ameninţat că nu va semna Tratatul de Constituţe dacă referirile la creştinism vor lipsi. Începerea negocierilor de aderare la UE cu Turcia, stat islamic, face şi mai dificilă referirea constituţională la Dumnezeul creştin. Presa informează că la marile sărbători creştine, precum Crăciun sau Sfintele Paşti, felicitările trimise de oficiali europeni exclud referirile la Iisus Hristos şi abordează mesaje neutre, laicizate.

Într-un articol postat pe doxologia.ro, Pr. Valentin Istrati vorbeşte despre un holocaust creştin: „Odată cu zorii veacului 21, un nou holocaust îşi ascute colţii. Este vorba de o mişcare criminală care urmăreşte eradicarea creştinismului din ţările în care creştinii sunt minoritari, deşi trăiesc acolo de două milenii. Există planuri vaste de purificare religioasă a Africii, care să devină un continent musulman. Asia geme de plânsul creştinillor ucişi pentru credinţa lor. Unele ţări musulmane în special au instaurat un regim insuportabil de persecuţie religioasă anti-creştină, uneori pe faţă, alteori pe ascuns. În alte ţări, mişcări extremiste, finanţate generos din fonduri oculte, întreţin o atmosferă de frică, teroare şi moarte printre creştini… În unele ţări civilizate din Asia, a purta o Cruce la gât echivalează cu linşarea sau cu bătaia cruntă pe stradă. Bisericile creştine din Betania au sârmă ghimpată şi geamuri cu plasă de fier. La Wadi el Natroun, în Egipt, creştinii mărturisitori sunt ucişi de salafiţi pe drumul către apă. În China, câteva zeci de milioane de creştini se roagă pe ascuns, de frica regimului comunist care şi-a „hirotonit” o Biserică muncitorească de tip sindical, singura aprobată de tăvălugul morţii roşii. 10 milioane de creştini copţi nu au dreptul ca cea mai frumoasă mănăstire a lor să aibă indicatoare de drum. În Nigeria, în fiecare duminică, unul sau mai mulţi terorişti Boko Haram detonează câte o bombă în faţa bisericilor. Irakul şi-a pierdut jumătate din creştini de la începutul invaziei americane. SMS-urile cu Hristos sunt interzise în Pakistan. Şi lista poate continua la nesfârşit.

Ceea ce este îngrozitor este faptul că occidentul se face că nu aude gemetele a sute de milioane de creştini prigoniţi pentru credinţa lor. Regimuri ateiste sau potrivnice lui Dumnezeu, o societate civilă debilitată de bunăstare, de silă şi de păcat, interese economice uriaşe bazate de transferul oceanului de petrol de sub nisipul arab în cerurile occidentale prin eşapamente şi furnale, strategii politice de cucerire a rezervelor naturale, o poluare imensă din partea Statelor Unite, şi până la urmă, lipsa de vocaţie jertfelnică a creştinilor majoritari din Europa, toate acestea contribuie la perpetuarea acestei tragedii uriaşe… Zeul banului a devenit mai puternic decât zecile de mii de morţi al căror sânge strigă din pământ ca sângele lui Abel. Interesele financiare sunt mai de preţ decât sutele de Biserici patrimoniu universal dărâmate de buldozerele extremiştilor. Liniştea prosperă, consumismul agresiv, labilitatea lăuntrică, secularizarea masivă, atomizarea de tip protestant, gustul croissant-ului proaspăt la all inclusive, sunt noile direcţii ale umanităţii de tip post-modern… În tot acest timp, occidentul se decreştinează din interior, obosit de plăcerile trupului, iar creştinii orientali se mută cu tot cu bisericile lor în ceruri.

Activarea conştiinţei publice a creştinilor şi trezirea din somnolenţa majorităţii care anesteziază simţul jertfei şi al învierii sunt necesare astăzi mai mult decât oricând. Criza economică a occidentului derivă clar din degenerarea şi decadenţa morală a oamenilor lui. Omul fără Dumnezeu şi-a zidit raiul pe pământ şi este neputincios să-l întreţină cu tot mai multe bunătăţi, de vreme ce iadul interior al răutăţii sapă la rădăcinile umanităţii lui. Occidentalul e tot mai bogat şi tot mai singur. Şi pentru că bunăstarea creează dependenţă şi cere mereu tot mai mult, omul s-a văzut lovit de o indigestie a valorilor materiale…”

Într-o predică din luna februarie 2013, Arhimandritul Nectarie Moulatsiotis din Sfânta Mănăstire a Sfinţilor Augustin şi Serafim de Sarov spunea: „Să ne pregătim aşadar duhovniceşte deoarece dacă interpretarea mea este corectă, atunci evenimentele împotriva creştinilor, a noastră a tuturor, se vor desfăura foarte repede şi trebuie să fim duhovniceşte în stare să întâmpinăm această situaţie. Dar nu trebuie să ne deznădăjduim, să ne pierdem curajul şi, de aceea, Ioan spune imediat că Mielul va învinge în cele din urmă. Aşa va fi: creştinii vor învinge. Şi va urma Parusia lui Hristos. Amin!”

Să ne amintim cuvintele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să ne îmbărbătăm, să Îl rugăm să ne dea curajul şi credinţa de a fi şi noi mărturisitori pentru a primi viaţa şi fericirea veşnică.

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine.

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.”

Se înflăcărează holocaustul creștinilor?

 biserica

 

Martiriul creștinilor a început prin persecuțiile din Imperiul Roman. Nu conta ce funcție aveai, dacă erai sclav sau guvernatorul unei cetăți ca Sfântul Dimitrie din Salonic, doctor precum Sfântul Pantelimon, general în armata romană ca Sfântul Gheorghe sau fost vrăjitor precum Sfântul Ciprian. Aproximativ 2 milioane de mucenici l-au cunoscut pe Hristos în inimile lor și au murit cu el pe buze doar în primele trei secole ale creștinismului.

Adevăratul holocaust creștin se desfășoară însă în zilele noastre: în secolul 20 au fost martirizați aproximativ 40 de milioane de creștini, mai mult de jumătate din cele 70 de milioane de oameni uciși de-a lungul istoriei pentru credința lor în Iisus Hristos, conform site-ului persecution.com.

A fi creștin în Coreea de Nord este astăzi crimă împotriva națiunii. Regimul comunist nu are toleranță față de Hristos considerând învățătura lui un inamic public. Mulți creștini au fost arestați doar pentru deținerea unei Biblii, unii dintre ei fiind executați. Cu toate acestea aproximativ jumătate de milion de creștini își riscă viața regulat și se adună în comunități ilegale pentru a se ruga împreună.

În Afghanistan creștinii sunt supuși zilnic presiunii publice și guvernamentale sau sunt atacați de milițiile talibane. În Iran creștinii sunt arestați pentru prozelitism. În Arabia Saudită exprimarea publică a oricărei credințe nemusulmane este interzisă, iar convertirea la creștinism este socotită apostazie fiind pedepsită cu pedeapsa capitală. Mulți muncitori străini au fost deportați datorită credinței lor. În Somalia este anarhie și unele miliții au printre obiectivele principale eradicarea creștinismului din Somalia. Toți cetățenii din Maldive trebuie să fie musulmani iar bisericile creștine sunt interzise, presiuni repercutate și asupra turiștilor în ultimii ani.

În Uzbekistan sau Laos a fi creștin presupune să fii pasibil oricând de amendă, să îți pierzi locul de muncă, să fii arestat fără un rechizitoriu corect, să fii ucis. În Yemen, Siria sau Irak creștinii au luat calea exodului. În Egipt, țara unde eremiții Antonie cel Mare și Pahomie au pus bazele monahismului creștin, 17% din populație mai este creștină iar bisericile sunt frecvent ținta unor atentate.

Conform istoricului Magdi Cristiano Allam la sfârșitul secolului al șaptelea 95% din populația mediteraneană din sud și est era creștină. Astăzi doar 6% dintre ei mai sunt creștini iar în doar trei ani vor mai fi doar 3%.

Există o cenzură discretă în politica și media occidentală asupra acestui aspect, sunt  subiecte evitate și considerate a fi nocive din punct de vedere diplomatic. Este o problemă când este atins un simbol al democrației corecte politic, de exemplu libertatea cuvântului în cazul Charlie Hebdo. Media rămâne însă oarbă față de zecile de mii de creștini uciși de islamismul extremist, de hindușii fundamentaliști sau comuniștii din China sau Coreea de Nord.

 

Să ne pregătim de martiraj, pentru că globalismul pune bomboana pe coliva… Iată cum stă persecuţia creştinilor în lume – indicele global 2017

 

În această zi de mare sărbătoare a creştinătăţii, este de datoria noastră să amintim că, acum, în lume, există oameni care suferă martiriul pentru credinţă, persecutaţi, întemniţaţi şi adesea condamnaţi la moarte pentru că sunt creştini practicanţi. Ca în fiecare an, organizaţia Open Doors publică Indexul Mondial al Persecuţiei (puteţi accesa aici documentul complet), analiză pertinentă a evoluţiei opresiunii împotriva creştinilor în foarte multe ţări ale lumii. Priveşte condiţiile în care trăiesc creştinii în 50 de ţări acolo unde credinţa lor reprezintă un risc major pentru viaţa lor, a familiilor şi prietenilor lor. „Azi, în lume, sunt persecutaţi la modul foarte grav peste 215 milioane de creştini. Le sunt negate drepturile fundamentale, începând cu libertatea profesării unei religii, şi asta, practic, pe toate continentele”. Din populaţia de 4,83 miliarde de oameni din cele 50 de ţări menţionate în Index, 13% sunt creştini, adică 650 de milioane. Conform datelor prezentate, 1 creştin din 12 care trăieşte acum în lume este supus unui „nivel înalt de persecuţie”. Jumătate dintre aceştia trăiesc în Etiopiam Nigeria şi China. În 21 dintre cele 50 de ţări, nivelul de persecuţie este de 100%, ceea ce înseamnă că creştinii sunt opresaţi, persecutaţi şi vânaţi în cele mai diverse şi eficiente formule. „Chiar dacă, în teorie, Biserica este tolerată, creştinii cei mai vizibili la nivel public sunt luaţi drept ţintă, bisericile sunt supuse unor restricţii importante şi cultura locală rămâne foarte ostilă prezenţei creştine în domeniile educaţiei şi pe piaţa muncii” Raportul Open Doors La nivelul anului 2016, cel mai mare număr de creştini ucişi s-a înregistrat în Nigeria, Pakistan şi Kenya, iar în 12 ţări (Coreea de Nord, Somalia, Afganistan, Irak, Iran, Yemen, Maldive, Arabia Saudită, Turkmenistan, Brunei, Bouthan şi Tadjikistan), este cvasi-imposibilă recunoaşterea legală a creştinilor. În 2017 au fost atacate 1188 de biserici, cele mai multe cazuri fiind înregistrate în Pakistan, China şi Vietnam. Se manifestă patru mari tendinţe: – Pentru al patrulea an consecutiv, indicele de persecuţie a creştinilor este în creştere – persecuţia este mai puţin violentă (a scăzut numărul celor ucişi şi a bisericilor distruse) dar opresiunea cotidiană devine din ce în ce mai puternică în Orientul Mijlociu şi Africa – creştinii sunt cei care au cel mai mult de suferit de pe urma haosului din Orientul Mijlociu – Asia începe să se ajungă la acelaşi nivel al persecuţiilor ca în Orientul Mijlociu şi Africa, constatându-se că, în acest moment, alături de cazului extrem al Coreii de Nord (al 16-lea an în fruntea Indexului persecuţiilor) şi Yemen, cel mai mare număr de ţări unde a crescut nivelul persecuţiei creştinilor se află toate pe continentul asiatic: India, Boutan, Bangladesh, Vietnam şi Laos şi Sri Lanka…În Africa, avem exemplul extrem al creştinilor din Eritreea care au trebuit să fugă din zonă, în Turcia situaţia este considerată a fi extrem de preocupantă „condiţiile în care trăiesc creştinii degradându-se continuu”. Indexul notează că cele „6 ţări în care este cel mai primejdios să posezi o Biblie” sunt Coreea de Nord, Somalia, Afganistan, Yemen, Maldive şi Turkmenistan. Spre exemplu, în Coreea de Nord, descoperirea unei Biblii într-o locuinţă are drept consecinţă trimiterea cuplului şi a întregii familii într-un lagăr de muncă, iar în Somalia, Afganistan, Yemen sau Maldive „presiunea nu vine numai din partea autorităţilor ci şi din partea triburilor lor, familiilor, clanurilor care deseori nu ezită în a ucide pe unul dintre membrii lor care este descoperit a fi în posesia unei Biblii”. Puteţi consulta datele exhaistive conţinute în Indexul celor de la Open Doors şi, din păcate, ele confirmă mai noua teză foarte discutată în acest moment care priveşte posibila existenţă a unui plan real de eradicare, prin mijloacele cele mai diverse, a comunităţilor creştine existente în divresele ţări menţionate ca zone tradiţionale de persecuţie. Dar, cu certitudine, aceasta este intenţia programatică anunţată deschis de reprezentanţii Statului Islamic pentru care creştinii sunt urmaşii cruciaţilor şi trebuie să plătească cu sânge păcatele acestora. Dar, după cum vedeţi, persecuţia se organizează temeinic nu numai în Coreea de Nord, ţară a tuturor extremelor autocratice, ci şi în China, India, Pakistan, Bangladesh sau în statele musulmane din fosta URSS, Tadjikistan sau Turkmenistan spre exemplu… Replica comunităţii internaţionale rămâne în continuare extrem de timidă, cu atât mai mult încât, într-o acţiune inversă, în spaţiul european şi nord-american, prin respectarea absolută a drepturilor omului, sunt lăsate să prospere, practic fără limită, cultele specifice ţărilor unde creştinii sunt persecutaţi pentru credinţa lor. Ar fi ridicol ca măcar să te gândeşti că, în acest moment, ar putea să existe vreun politican care să încerce să impună un principiu al compensaţiei sau să solicite demararea unor negocieri privind reciprocitatea în respectarea drepturilor religioase. FOTO: Biserica Al-Wahda de la Deir-el-Zor (Siria) profanată şi distrusă de un atac islamist Un peisaj dezechilibrat al drepturilor religioase care dublează, la modul cel mai eficient, tendinţele demografice şi cele ale evoluţiilor religiilor în lume pentru următoarea jumătate de secol, aşa cum erau apar ele descrise în analiza celor de la PEW Research Center pe care vi l-am prezentat zilele trecute. Creştinismul, lumea creştină în ansamblul său se află sub un asediu continuu şi sunt puţine speranţe c această tendinţă să dispară în perioada următoare.

 Istoria martirilor de John Foxe

Capitolul 1

În Evanghelia după Matei citim că Simon Petru a fost prima persoană care L-a recunoscut în mod deschis pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, şi că Isus, văzând mâna lui Dumnezeu în aceasta, l-a numit pe Petru o piatră pe care El Îşi va construi Biserica – o Biserică pe care nici măcar porţile locuinţei morţilor nu o vor putea birui.

Aceasta ne indică trei lucruri. În primul rând, fapul că Hristos va avea o Biserică în această lume.În al doilea rând, faptul că Biserica va fi prigonită, şi nu numai de lume ci şi de toate puterile iadului. În al treilea rând, faptul că în ciuda persecuţiilor, Biserica va supravieţui.

Întreaga istorie a Bisericii până în ziua de astăzi confirmă profeţia lui Hristos. Prinţi, regi şi alţi conducători ai lumii acesteia şi-au folosit toată puterea şi dibăcia împotriva Bisericii şi totuşi ea continuă să reziste şi să se ţină în picioare. Furtunile care s-au abătut asupra ei şi au fost remarcabile. Am scris această istorie pentru că lucrările minunate ale lui Dumnezeu în sânul Bisericii să fie vizibile tuturor celor care ar putea să tragă vreun folos din ele.

Dintre toţi oamenii care L-au auzit vorbind pe Isus, fariseii şi cărturarii ar fi trebuit să fie primii care să Îl primească, din moment ce erau familiarizaţi atât de bine cu legea lui Dumnezeu. Totuşi ei L-au respins şi L-au prigonit, alegând să rămână supuşi Cezarului şi Cezarul a fost cel care i-a nimicit pe ei până la urmă..

Pedeapsa lui Dumnezeu a căzut din greu şi asupra romanilor. Auzind despre lucrările, moartea şi învierea lui Hristos, împăratul Tiberiu a propus senatului roman ca El să fie adorat în chip de zeu, însă senatorii l-au refuzat preferând să aibă un împărat şi nu un Rege ceresc. Drept răspuns, Dumnezeu le-a aţâţat proprii împăraţi împotriva lor, ceea ce a dus la nimicirea majorităţii celor din senat şi la suferinţa Romei timp de aproape trei sute de ani.

Tiberiu a devenit un tiran, şi-a ucis propria mamă şi nepoţii, prinţii oraşului şi proprii săi consilieri. Suetoniu spunea despre el că era atât de aspru încât într-o singură zi a dispus executarea a douăzeci de oameni. Pilat, sub conducerea căruia a fost răstignit Hristos, a fost trimis la Roma şi apoi exilat la Viena, unde s-a sinucis la urmă. Agripa cel mai în vârstă a fost chiar întemniţat de către Tiberiu pentru o vreme.

După moartea lui Tiberiu a urmat Caligula la tron, care a pretins că lumea să i se închine ca unui zeu. El l-a exilat pe Herodes Antipa, ucigaşul lui Ioan Botezătorul şi cel care L-a condamnat pe Hristos, care a fost apoi asasinat în al patrulea an al domniei sale.

După 13 ani de domnie crudă sub Claudiu, poporul Romei a căzut sub puterea lui Nero, care a domnit 14 ani şi a ucis majoritatea celor din senatul roman şi a nimicit întregul ordin cavaleresc al Romei. El a fost atât de crud şi inuman încât şi-a condamnat la moarte propria sa mamă, cumnat, soră, soţie şi mentori, Seneca şi Lucan. Apoi a poruncit ca să se dea foc Romei în douăsprezece locuri diferite în timp ce el cânta versuri de Homer. Pentru a evita să fie condamnat pentru aceasta, el i-a acuzat pe creştini ca incendiatori şi a cauzat prigonirea lor.

În anul 70 d.Cr., Titus şi tatăl său Vespasian au distrus Ierusalimul şi toată Galileea peste 1100000 de evrei şi vânzând restul din ei în robie. Vedem deci că cei care L-au respins pe Isus au fost făcuţi să sufere pentru faptele lor.

Apostolii

Primul apostol care a suferit martiriul, după Ştefan, a fost Iacov fratele lui Ioan. Clement ne spune că “Atunci când acest Iacov a fost dus la tribunal, omul care l-a dus acolo şi care era cauza necazului său, văzându-l condamnat şi sortit morţii, a fost în aşa măsură răscolit în inimă şi conştiinţă încât mergând la locul execuţiei s-a declarat de bunăvoie ca fiind şi el creştin. Şi astfel au fost conduşi împreună şi pe drum acest om a dorit să primească iertarea din partea lui Iacov pentru cele ce i le-a făcut. După ce Iacov a cugetat un pic, întorcându-se spre el şi i-a zis “Pace ţie frate” şi l-a sărutat. Şi amândoi au fost decapitaţi în 36 d.Cr.

Toma a predicat parzilor, mezilor, persanilor, carmenienilor, hircanienilor, bactrienilor şi magienilor. El a fost omorât în Calamina, India.

Simon, fratele lui Iuda şi al lui Iacov cel Tânăr, care toţi erau fiii Mariei Cleopa şi ai lui Alfeu, a fost episcopul de Ierusalim după Iacov. El a fost răstignit în Egipt, în timpul domniei împăratului roman Traian.

Simon apostolul, numit Cananeanul sau Zelotul, a predicat în Mauritania, Africa şi Britania. El a fost răstignit de asemenea.

Marcu, primul episcop al Alexandriei, a predicat Evanghelia în Egipt. El a fost ars şi îngropat într-un loc numit Bucolus, în timpul domniei lui Traian.

Despre Bartolomeu se spune că a predicat în India şi a tradus Evanghelia după Matei în limba băştinaşilor. El a fost bătut, răstignit şi decapitat în Albinopolis, Armenia.

Andrei, fratele lui Petru, a predicat sciţilor, sogdienilor şi secilor în Sebastopolis, Etiopia, în anul 80 d.Cr. El a fost răstignit de către Aegeas, guvernatorul Edesenilor şi a fost îngropat în Petrae, în Archaia. Benard şi Sf.Ciprian menţionează mărturisirea şi martiriul acestui apostol binecuvântat. Am putut aduna acest material în parte de la ei şi în parte de la alţi scriitori vrednici de încredere.

Când Andrei, prin predicarea sa neîntreruptă a adus pe mulţi la credinţa în Hristos, Aegeas guvernatorul a cerut permisiunea senatului roman să silească pe toţi creştinii să aducă jertfe în cinstea idolilor romani. Andrei s-a gândit să se opună lui Aegeas şi s-a dus la el ca să-i spună că un judecător al oamenilor ar trebui să cunoască întâi şi să se închine Judecătorului său din ceruri. Închinându-se adevăratului Dumnezeu, i-a spus Andrei, el ar trebui să alunge din mintea sa toţi zeii falşi şi idolii orbi.

Furios pe Andrei, Aegeas l-a întrebat dacă el este cel care a răsturnat pe dos nu cu multă vreme în urmă templul zeilor şi i-a convins pe oameni să devină creştini – o “sectă superstiţioasă” care a fost declarată recent ilegală de către romani.

Andrei a răspuns zicând că conducătorii Romei nu au înţeles adevărul. Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume de dragul oamenilor, a învăţat pe oameni că zeii romani sunt diavoli, duşmani ai omenirii care îi învaţă pe oameni să Îl jignească pe Dumnezeu şi să-L determine să Se întoarcă de la ei. Slujind diavolului, oamenii cad în tot soiul de răutăţi, spunea Andrei, şi după ce mor, nimic nu se mai ţine minte despre ei decât faptele lor rele.

Preconsulul i-a poruncit lui Andrei să nu mai predice aceste lucruri fiindcă altfel va fi repede răstignit. La care Andrei a răspuns: “Nu aş fi predicat despre cinstea şi slava crucii dacă m-aş fi temut de moartea pe cruce.” El a fost condamnat să fie răstignit pentru învăţarea oamenilor despre o sectă nouă şi îndepărtarea religiei zeilor romani.

Mergând spre locul execuţiei şi văzând crucea care îl aştepta, Andrei nu şi-a aschimbat faţa, nici nu a ezitat în vorbirea sa, nici nu a leşinat şi nici logica după care au tânjit şi o primesc cu bucurie. Cu un cuget dornic, bucuros şi plin de aşteptare vin la tine, fiind un ucenic al Aceluia Care a atârnat pe tine, fiindcă eu din totdeauna te-am iubit şi am tânjit să te îmbrăţişez”. Matei a scris Evanghelia sa evreilor, în limba ebraică. După ce a convertit Etiopia şi întregul Egipt, regele Hircanus a trimis pe cineva care să-l ucidă cu o suliţă.

După ani de predicare la naţiunile barbare, Filip a fost bătut cu pietre şi răstignit în Hierapolis, Frigia şi a fost îngropat acolo împreună cu fiica sa.

Despre Iacov, fratele Domnului, citim următoarele, Iacov, fiind socotit un om drept şi desăvârşit, a condus Biserica împreună cu apostolii. El nu bea vin sau băuturi tari, nu mânca carne şi nu s-a tuns niciodată. El era singurul căruia i se îngăduia să intre în locul sfânt fiindcă nu a purtat niciodată haine de lână ci numai bumbac. El obişnuia să intre în templu, să cadă pe genunchi şi să ceară iertarea poporului şi făcea acest lucru atât de des încât genunchii săi şi-au pierdut sensibilitatea şi s-au tăbăcit ca genunchii cămilelor. Din pricina vieţii sale sfinte, Iacov a fost numit “Cel drept” şi “Păzitorul poporului”.

Când mulţi dintre conducătorii lor s-au convertit, evreii, cărturarii şi fariseii au început să se teamă că în curând tot poporul se va hotărâ să Îl urmeze pe Isus. Ei s-au întâlnit cu Iacov şi i-au spus: “Te implorăm să înfrânezi poporul, căci ei cred despre Isus că El este Hristosul. Convinge-i pe cei care vin la Paşte să gândească aşa cum trebuie despre Hristos, fiindcă toţi te vor asculta. Urcă-te pe acoperişul templului pentru ca să fii auzit de toţi”.

În timpul Paştelor, cărturarii şi fariseii l-au urcat pe Iacov pe streaşina templului strigându-i: “Tu care eşti aşa de drept şi pe care toţi trebuie să îl ascultăm, acest popor rătăceşte după Isus care a fost răstignit”.

Şi Iacov a răspuns: “De ce mă întrebaţi pe mine despre Isus Fiul Omului? El şade la dreapta Celui Preaânalt şi va veni pe norii cerului”.

Auzind aceasta, mulţi oameni din popor au fost convinşi şi Îl lăudau pe Dumnezeu strigând: “Osana Fiul lui David!” Atunci cărturarii şi fariseii şi-au dat seama că n-au făcut bine lăsându-l pe Iacov să mărturisească despre Hristos. Ei au strigat: “Oh, şi acest om drept este înşelat!” şi s-au urcat şi l-au aruncat pe Iacov de pe Templu.

Dar Iacov nu a murit în căzătură, s-a ridicat şi a stat pe genunchi şi a strigat: “O Doamne Dumnezeule, Tată, Te implor să-i ierţi fiincă nu ştiu ce fac!”

Ei s-au hotărât să îl omoare cu pietre pe Iacov, dar un preot le-a zis: “Aşteptaţi! Ce faceţi? Acest om drept se roagă pentru voi!” Dar unul din mulţime, a luat bâta cu care obişnuia să bată ţesătura şi l-a lovit pe Iacov în cap, ucigându-l şi l-au îngropat în locul pe care a căzut. Iacov a fost un adevărat martor al lui Hristos pentru evrei şi neamuri.

Primul val de persecuţii

Primul din cele zece valuri de persecuţii a fost pornit de Nero, în jurul anului 64AD. Furia sa împotriva creştinilor era aşa de mare încât Eusebiu ne spune că: “puteai vedea oraşe întregi pline de trupuri de oameni, bătrânul zăcând lângă tânăr, şi trupurile femeilor care erau aruncate în stradă erau goale, fără nici un respect faţă de sexul lor”. Mulţi creştini din acele zile credeau că Nero era Anticrsitul din pricina cruzimii sale şi a grozăviilor care se făceau.

Apostolul Petru a fost condamnat la moarte în timpul acestui val de prigoană, deşi unii spun că a scăpat. Se ştie că mulţi creştini l-au sfătuit să părăsească oraşul şi tradiţia ne spune că ajuns la porţile oraşului, Petru L-a văzut pe Isus venind către el. “Doamne unde Te duci?” a întrebat Petru. “Vin ca să fiu răstignit din nou” a răspuns Isus. Văzând că suferinţa sa este înţeleasă, Petru s-a întors în oraş, unde a fost răstignit cu capul în jos, ne spune Ieronim, fiindcă nu se socotea vrednic de a fi răstignit la fel ca şi Domnul său.

Pavel a avut de asemenea de suferit în timpul prigoanei, atunci când Nero a trimis doi cavaleri ai săi, Ferega şi Parthemius, ca să-l aducă la locul execuţiei. Ei l-au găsit pe Pavel învăţând norodul şi l-au rugat să se roage pentru ei, pentru ca să poată crede. Primind asigurarea din partea lui Pavel că vor fi botezaţi în curând, cei doi l-au condus din oraş, spre locul de execuţie, unde Pavel a fost decapitat.

Acest val de persecuţii a luat sfârşit sub domnia lui Vespasian, lăsând creştinilor un timp de răgaz.

Al doilea val de persecuţii

Al doilea val de persecuţii s-a pornit în timpul domniei lui Domiţian, fratele lui Titus. Domiţian l-a exilat pe Ioan în insula Patmos, dar la moartea lui Domiţian i s-a permis să se întoarcă în Efes, în anul 97AD. Ioan a rămas la Efes până în timpul domniei lui Traian şi a condus Bisericile din Asia, şi a scris Evanghelia şi a murit la vârsta de 100 de ani.

De ce au prigonit atât de mult împăraţii romani şi senatul pe creştini? În primul rând, ei nu înţelegeau că Împărăţia lui Hristos nu este o împărăţie temporală şi se temeau pentru funcţiile lor de conducere dacă prea mulţi cetăţeni Îl urmau pe Hristos. În al doilea rând, creştinii dispreţuiau dumnezeii romani falşi, preferând să se închine Dumnezeului celui viu şi adevărat. Orice se întâmpla în Roma, foamete, epidemii, cutremure, războaie sau vreme rea, creştinii erau cei învinuiţi, fiind cei care desfidau zeii romani.

Moartea nu era socotită ca fiind o pedeapsă suficientă pentru creştini, care erau supuşi celor mai crude tratamente posibile. Erau biciuţi, li se scoteau măruntaiele, erau sfâşiaţi în bucăţi şi omorâţi cu pietre. Li se puneau pe trup plăci de metal înroşite în foc, erau ştrangulaţi, aruncaţi fiarelor sălbatice, erau agăţaţi în coarnele taurilor şi spânzuraţi. După ce mureau, trupurile lor erau stivuite în grămezi care erau lăsate să putrezească, fără a fi îngropate. Dar în ciuda tuturor acestor lucruri, Biserica a continuat să crească, fiind adânc înrădăcinată în învăţătura apostolilor şi udată de sângele sfinţilor.

Al treilea val de persecuţii

În timpul celui de-al treilea val de prigoană, Pliniu cel Tânăr i-a scris împăratului Traian, plângându-se că mii de creştini erau omorâţi zilnic, deşi nici unul din ei nu a făcut nimic vrednic de a fi persecutat.

În timpul acestei prigoane, Ignatius a fost condamnat la moarte pentru că L-a mărturisit pe Hristos. La acea vreme, el trăia în Antiohia, urmând în slujba de episcop lui Petru. Călătorind sub paza grea din Siria la Roma, el predica bisericilor pe unde trecea şi a rugat biserica din Roma să nu încerce să îl salveze. Condamnat la a fi aruncat leilor, Ignatius a spus: “Eu sunt graiul lui Crsitos, voi fi măcinat de dinţii fiarelor sălbatice pentru ca să fiu găsit pâine curată”.

Al patrulea val de persecuţii

După un timp de răgaz, creştinii au fost din nou prigoniţi, de data aceasta în timpul domniei lui Marcus Aurelius, în anul 161AD.

Unul din cei care au suferit în această perioadă a fost Policarp, venerabilul episcop de Smirna. Cu trei zile înainte de a fi prins, Policarp a visat că perna de sub capul lui a luat foc, şi când s-a trezit le-a spus tuturor celor din jurul său că el va fi ars de viu din pricina lui Hristos.

Auzind într-o seară că cei care veneau să-l prindă au sosit, Policarp s-a ridicat din pat pentru a-i întâmpina, a dat poruncă să li se prgătească de mâncare şi după aceia i-a rugat să fie lăsat singur timp de o oră pentru ca să se roage. Soldaţii au fost atât de impresionaţi de vârsta înaintată a lui Policarp de atitudinea sa încât au început să se întrebe de ce erau trimişi să-l prindă, dar odată ce el şi-a terminat rugăciunile, l-au suit pe un asin şi l-au dus în oraş.

Intrând în arenă cu paznicii săi, o voce din ceruri a spus: “Fii tare Policarp şi fii bărbat”.Nimeni din jur nu a văzut pe cineva vorbind, dar mulţi oameni au auzit acel glas. Adus în faţa tribunalului şi a poporului, Policarp a refuzat să se lepede de Hristos, deşi proconsulul l-a implorat “gândeşte-te la tine şi fie-ţi milă de vârsta ta înaintată. Leapăde-te de Hristos şi eu te voi elibera.” Policarp a răspuns: “Optzecişişase de ani L-am slujit şi niciodată nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea să-L hulesc pe Regele meu Care m-a mântuit?” Ameninţat că va fi aruncat la fiare şi că va fi ars, Policarp a rămas tare şi a spus “Ce mai aştepţi? Fă ce vrei.”

Mulţimea a cerut moartea lui Policarp, adunând lemne pentru rug şi pregătindu-se să îl lege de stâlp. Lăsaţi-mă,” a zis el, “Cel Care îmi va da putere să rabd focul îmi va da putere şi să nu mă clintesc de pe rug.”

Aşa că nu l-au mai ţintuit de stâlp, ci numai l-au legat.

Imediat ce şi-a terminat rugăciunea, s-a dat foc rugului, dar flăcările parcă ocoleau trupul său şi nu-l atingeau. Oamenii au convins un soldat să-l înjunghie cu o sabie dar când a făcut-o, s-a scurs atât sânge că a stins focul. Atunci soldaţii i-au luat trupul şi l-au aruncat în foc, unde s-a prefăcut în cenuşă. Mai târziu nişte creştini au strâns cenuşa şi au îngropat-o cum se cuvine.

În timpul aceleaşi prigoane, creştinii din Lyon şi Viena, au suferit de asemenea, printre ei numărându-se Sanctus din Viena, Maturus, Attalus din Pergam şi o femeie numită Blandina. Toţi aceştia au fost crud torturaţi dar au suportat atât tortura cât şi moartea cu tărie şi în mod vrednic.

Al cincelea val de persecuţii

În timpul domniei lui Severus, creştinii au avut câţiva ani liniştitţi şi au putut să se închine lui Dumnezeu fără să se teamă că vor fi pedepsiţi. Dar după un timp, mulţimea ignorantă şi rău intenţionată a avut câştig de cauză şi vechile legi au fost reintroduse împotriva creştinilor. Focul, sabia, fiarele şi temniţa erau folosite din nou şi până şi trupurile moarte ale creştinilor erau furate din morminte şi erau mutilate. Totuşi cei credincioşi se înmulţeau. Tertulian, care a trăit în această vreme, a spus că dacă creştinii ar pleca din teritoriile romane, imperiul ar fi slăbit mult.

De acum, persecuţiile s-au întins până în Africa de nord, care era o provincie romană, şi mulţi creştini au fost ucişi în locurile acelea. Una dintre ei a fost Perpetua, o femeie de 26 de ani, măritată cu un copil nou născut. Dusă în faţa proconsulului Minutius, Perpetuei i s-a poruncit să aducă jertfe idolilor. Refuzând acest lucru, ea a fost aruncată într-o temniţă întunecoasă, copilul i-a fost luat, dar doi dintre temnicerii ei, Tertius şi Pomponius i-au dat voie să iasă afară la aer câteva ore pe zi, timp în care i se dădea voie să-şi alăpteze copilul.

Până la urmă creştinii au fost siliţi să se înfăţişeze înaintea judecătorului, unde li s-a poruncit să se dezică de Domnul lor, dar toţi au rămas hotărâţi. Când a venit rândul Perpetuei, tatăl ei şi-a făcut brusc apariţia şi avându-i copilaşul în braţe a implorat-o să îşi salveze viaţa de dragul copilului. Până şi judecătorul părea mişcat: “Ai milă de părul cărunt al tatălui tău” a zis el, “ai milă de copilul tău, adu o jertfă în cinstea împăratului”.

Perpetua a răspuns “Eu nu voi aduce jertfă”. Hilarianus judecătorul a întrebat-o atunci “Eşti creştină?” “Sunt creştină” a venit răspunsul. Perpetua şi toţi ceilalţi creştini au fost judecaţi şi condamnaţi să fie aruncaţi fiarelor, ca un spectacol public în ziua următoare care era o zi de sărbătoare. Martirii au intrat la locul de execuţie îmbrăcaţi în haine albe simple, Perpetua cântând un imn de glorie. Bărbaţii urmau să fie sfâşiaţi de leoparzi şi urşi, Perpetua şi o femeie tânără pe nume Felicitas au fost atârnate în nişte plase mari, la început goale, dar mulţimea a cerut voie ca să li se dea voie să-şi poarte hainele.

Când s-au văzut întoarse în arenă, un taur a fost aţâţat împotriva lor. Felicitas a căzut, grav rănită iar Perpetua a fost izbită, haina i-a fost sfâşiată şi părul i s-a despletit, dar a alergat la Felicitas care era pe moarte şi a ridicat-o cu blândeţe de la pământ. Când taurul nu a mai vrut să le atace din nou, au fost târâte afară din arenă spre dezamăgirea publicului care voia să le vadă moartea.

Până la urmă au fost aduse înapoi în arenă, pentru a fi omorâte de gladiatori. Perpetua a fost dată pe mâna unui tânăr care tremura şi a înjunghiat-o de câteva ori dar foarte slab, nefiind obişnuit cu scene de o asemnea violenţă. Când Perpetua a văzut tulburarea tânărului, i-a călăuzit mâna nehotărâtă ca să-şi înfigă sabia într-o zonă vitală, şi astfel a murit.

Al şaselea val de persecuţii

Acest val de persecuţii a fost stârnit de către împăratul Maximinus, care a dat ordin ca toţi creştinii să fie prinşi şi omorâţi. Un soldat roman care a refuzat să poarte cununa de lauri primită de la împărat şi s-a declarat a fi creştin, a fost biciut, aruncat în temniţă şi condamnat la moarte.

Pontianus, episcopul Romei, a fost exilat în Sardinia pentru că a predicat împotriva idolatriei şi a fost omorât acolo. Anteros, un grec care i-a urmat lui Pontianus în slujba de episcop a adunat istorii ale martirilor şi a fost martirizat şi el după doar patruzeci de zile de slujire.

Prammachius, un senator roman şi alţi patruzeci şi doi de creştini au fost decapitaţi toţi în aceeaşi zi şi capetele lor au fost puse pe porţile oraşului. Calepodius, un slujitor creştin, după ce a fost târât pe străzi a fost aruncat în râul Tibru cu o piatră de moară atârnată de gât. Quiritius, un nobil roman, împreună cu familia şi sclavii săi a fost crud torturat şi omorât. Martina, o tânără nobilă a fost decapitată iar Hippolitus, un prelat creştin a fost legat de un cal sălbatic care l-a târât pe câmp până a murit.

Maximinus a fost urmat la tron de către Gordian, în timpul domniei căruia şi în timpul succesorului său Filip, Biserica a avut parte de linişte timp de mai mult de şase ani. Dar în anul 249, a izbucnit o prigoană violentă în Alexandria, fără ştirea împăratului.

Metrus, un vechi creştin din Alexandria, a refuzat să se închine idolilor. El a fost bătut cu ciomege, împuns cu trestii ascuţite şi omorât cu pietre. Quinta, o femeie creştină, a fost târâtă de picioare peste pietre ascuţite, bătută cu biciul şi apoi omorâtă cu pietre. Apollonia, o femeie în vârstă de aproape şaptezeci de ani, a mărturisit că este creştină şi mulţimea a legat-o de stâlpul unui rug, pregătindu-se să o ardă. Ea i-a implorat să fie lăsată liberă şi a fost dezlegată cu gândul că este gata să se lepede de credinţă, dar spre uimirea lor ea s-a aruncat imediat înapoi în flăcări şi a murit.

Al şaptelea val de persecuţii

La această vreme, templele păgâne ale Romei erau aproape uitate iar bisericile creştine erau înţesate de convertiţi. Împăratul Decius a hotărât că a sosit vremea pentru zdrobirea creştinismului odată pentru totdeauna.

Fabian, episcopul Romei a fost prima persoană bine cunoscută care a suferit intensitatea persecuţiei. Predecesorul împăratului, Filip, şi-a pus averea în grija lui Fabian şi când Decius a examinat averea şi a găsit mult mai puţin decât se aştepta, a pus ca Fabian să fie arestat şi decapitat.

Decius care construise un templu păgân în Efes a dat ordin ca toţi cetăţenii oraşului să aducă jertfe idolilor din templu. Şapte din soldaţii săi, Maximianus, Martianus, Joannes, Malchus, Dionysius, Constantinus şi Seraion au refuzat să împlinească porunca. Împăratul dispus să încerce să-i convingă, le-a lăsat timp de gândire până se va întoarce dintr-o călătorie dar în absenţa sa, soldaţii au evadat şi s-au ascuns într-o peşteră. Aflând ştirea la întoarcerea sa, Decius a pus să se zidească gura peşterii astfel încât cei şapte au murit de foame.

Teodora, o tânără foarte frumoasă din Antiohia, a refuzat să aducă jertfe idolilor romani şi a fost aruncată în temniţă. Didymus, logodnicul ei creştin, deghizat în soldat roman, s-a strecurat în celula ei şi a convins-o să-şi pună armura lui şi să evadeze. Când Didymus a fost descoperit, a fost dus la guvernator şi condamnat la moarte. Când a auzit despre sentinţă, Teodora s-a aruncat la picioarele judecătorului şi l-a implorat ca ea să fie supusă chinurilor şi nu Didymus. Judecătorul i-a condamnat pe amândoi la decapitare şi trupurile lor au fost arse.

Origen, celebrul scriitor şi învăţător din Alexandria a fost arestat la vârsta de şaizeci şi patru de ani, a fost aruncat în temniţă, pus în lanţuri, cu picioarele în butuci care i le ţinea larg depărtate. Deşi Origen a fost bogat şi faimos, nu s-a bucurat de milă. A fost ameninţat cu focul, a fost chinuit în toate felurile posibile, dar tăria sa i-a dat putere să suporte totul, chiar şi atunci când judecătorul său a dat ordin ca tortura să îi lungească chinurile. În timpul torturilor, Decius a murit şi succesorul său a început un război cu goţii, ceea ce a întors atenţia imperiului de la creştini. Origen a fost eliberat şi a trăit în Tit până a murit la vârsta de şaizeci şi nouă de ani.

 

Capitolul 2


Al optulea val de persecuţii

După ce a fost făcut împărat, Valerian a fost reţinut şi binevoitor faţă de creştini, dar a căzut apoi sub influenţa unui magician egiptean pe nume Macrianus, şi a dat ordin ca persecuţia să continue, lucru care s-a întâmplat în următorii trei ani şi jumătate.

Ştefan, episcopul Romei a fost decapitat iar Saturnius, episcopul de Toulouse a fost atacat şi imobilizat de către mulţime pentru că a oprit oracolele să vorbească. Refuzând să jertfească idolilor, a fost legat cu picioarele de coada unui taur care a fost mânat în jos pe treptele templului şi care l-a târât pe Saturnius până ţeasta i s-a despicat şi i-a ieşit creierul afară. Nimeni din creştinii din Toulouse nu a avut curajul să îi ia trupul până cânddouă femei l-au luat şi l-au îngropat într-un şanţ.

În Roma, Laurenţiu a fost dus înaintea autorităţilor, care ştiau că nu este doar un diacon responsabil cu sacramentele ci şi un ispravnic al bogăţiilor Bisericii. Când i s-a cerut să predea toate bogăţiile Bisericii, Laurenţiu a cerut un răgaz de trei zile pentru a putea aduna tot. În ziua a treia, când persecutorul i-a cerut să predea averea Bisericii, Laurenţiu şi-a întins braţele spre un grup de creştini săraci pe care i-a adunat la un loc. “Aceştia sunt comoara scumpă a Bisericii” a spus el judecătorului”. “Ce alte pietre preţioase poate avea Hristos decât aceia în care a promis că va locui?”

Mânios că a fost păcălit şi înfuriat peste măsură, persecutorul lui Laurenţiu a dat ordin ca acesta să fie biciut, bătut, legat de plăci de fier încinse în foc, şi apoi să fie pus pe un grătar de fier deasupra unui foc şi ars de viu.

Primul creştin englez martirizat a fost Alban, care a fost convertit de către un preot sărac care s-a adăpostit în casa lui. Când autorităţile au trimis după preot, Alban s-a îmbrăcat în hainele acestuia şi s-a dus în locul său. Judecătorul l-a recunoscut pe Alban şi i-a cerut să aducă jertfe zeilor păgâni sau să moară. Când Alban a refuzat, a fost torturat şi decapitat.

Al nouălea val de persecuţii

Această prigoană s-a declanşat sub împăratul Aurelian. Printre cei care au suferit de această dată, s-a numărat şi Felix, episcop de Roma, care a fost decapitat. Agapetus, un tânăr roman care şi-a vândut posesiunile şi a dat banii săracilor, a fost arestat ca creştin, torturat şi adus la Praeneste, un oraş lângă Roma, unde a fost decapitat.

Aceştia sunt singurii martiri cărora li se cunoaşte numele, din timpul domniei lui Aurelian.

Al zecelea val de persecuţii

La începutul celui de-al zecelea val de persecuţii, declanşat în al nouăsprezecelea an al domniei împăratului Diocleţian, acesta l-a numit pe Maximian să împartă tronul cu el şi cei doi i-au ales apoi pe Galerius şi Constantinus să slujească sub conducerea lor. În timpul celor patru conducători, creştinii au fost persecutaţi cu furie, situaţie care a continuat până în anul 313 d.Cr., deşi Diocleţian şi Maximian au renunţat la funcţiile lor în anul 305 d.Cr.

Constantinus şi Galerius şi-au împărţit imperiul între ei, Galerius primind ţările din răsărit iar Constantinus stăpânind în Franţa, Spania şi Britania. Între timp, soldaţii romani l-au ales pe Maxentius ca împărat al lor la Roma. În timp ce Galerius şi Maxentius au continuat prigonirea creştinilor timp de şapte-opt an, Constantinus a devenit un sprijinitor al creştinilor în imperiul său, fiind un stăpânitor iluminat şi inteligent care era preocupat de bunăstarea supuşilor săi şi care nu se angaja în războaie nedrepte şi nici nu îi ajuta pe aceia care o făceau. Bisericile erau cumplit de prigonite în celelalte părţi ale imperiului roman, dar Constantinus le-a dat creştinilor liberatatea de a trăi şi de a se închina după cum doresc, numind chiar pe unii din ei sfătuitori apropiaţi şi apărători.

Constatinus a murit în 306 d.Cr. şi a fost înmormântat la York, în Anglia. Fiul său Constantin, un creştin născut englez, l-a urmat la tron şi a fost la fel de înţelegător şi dedicat ca şi conducător, ca şi tatăl său.

La Roma, Maxentius stăpânea ca un tiran, ucigându-şi propria nobilime, confiscându-le bunurile pentru sine însuşi şi practicând magia, singurul lucru pe care se pare că putea să-l facă aşa cum trebuie. La începutul domniei sale s-a prefăcut a fi un prieten al creştinilor, dar numai ca să aibă parte de sprijinul populaţiei, căci pe ascuns el continua persecuţia.

Cetăţenii şi senatorii Romei au început să se îngrijoreze din pricina tiraniei şi răutăţii lui Maxentius şi i-au scris lui Constantin să vină şi să-i elibereze. La început nu a avut nici un rezultat, a strâns o armată în Britania şi Franţa şi a început să mărşăluiască spre Italia în 313 d.Cr.

Ştiind că nu se va bucura de sprijinul poporului, Maxentius a încercat să se bizuie pe magia sa şi pe ambuscade organizate din când în când armatei lui Constantin care înainta, însă fără succes întrucât marşul lui Constantin către Roma nu a fost încetinit.

Apropiindu-se de Roma, Constantin a început să se agite cu privire la bătălia care îi stătea înainte. L-a văzut pe Maxentius învingându-i pe alţii cu ajutorul magiei sale şi îşi dorea să aibă ce să poată opune acestei puteri. Într-o zi, la apusul soarelui, Constantin s-a uitat spre Sud şi a văzut pe cer o cruce strălucitoare şi cuvintele “În acest semn vei birui”. Atât el cât şi oamenii care erau cu el au rămas cutremuraţi la acest semn, deşi nimeni nu ştia prea bine ce însemnau aceste lucruri. Dar într-o noapte, în timp ce dormea, Hristos i s-a arătat lui Constantin, cu aceeaşi cruce şi i-a spus să facă o cruce pe care s-o care înaintea sa în bătălie.

Acest semn şi mesajul primit nu erau destinate să inducă o venerare superstiţioasă a crucii, de parcă crucea ar fi avut vreo putere în ea însăşi, ci erau destinate să fie un îndemn la căutarea lui Isus şi a slavei Numelui Său.

A doua zi, Constantin a pus să se facă o cruce mare, din aur şi pietre preţioase, care trebuia dusă înaintea oştirii în loc de steag. Având asigurarea că Dumnezeu i-a binecuvântat cauza, Constantin s-a grăbit spre Roma şi întâlnirea cu Maxentius.

Maxentius a fost silit să iasă din oraş şi să-l întâlnească pe Constantin la malul îndepărtat al Tibrului. După ce a traversat podul numit Pons Milvius, Maxentius l-a distrus şi l-a înlocuit cu un podeţ instabil făcut din bărci şi scânduri, gândind că îl va atrage pe Constantin în cursă. Cele două armate s-au ciocnit, Constantin l-a împins pe Maxentius înapoi, mai mult şi mai mult, până ce riscându-şi siguranţa, acesta a fost silit să se retragă pe podeţul şubred şi a căzut în propria sa capcană. Calul său s-a dezechilibrat şi l-a aruncat pe Maxentius, cu armură cu tot în Tibru, unde s-a înecat.

Maxentius a fost ultimul prigonitor roman al creştinilor, pe care Constantin i-a eliberat după trei sute de ani de apăsare şi moarte. Constantin a reuşit să fundamenteze atât de solid dreptul creştinilor la închinare lui Dumnezeu, încât au trebuit o mie de ani ca ei să urmeze să sufere din nou pentru credinţa lor.

Timp de trei sute de ani, cei mai puternici şi mai bogaţi conducători ai lumii au încercat să stingă creştinismul, folosind forţa, politica, torturile şi moartea, tot ce aveau la dispoziţie, dar iată că toţi aceşti conducători s-au dus dar Hristos şi Biserica Sa au rămas în picioare.

Persecuţii în timpul lui Iulian, 361 d.Cr.

Iulian a devenit împărat la moartea fratelui său Constantin, fiul lui Constantin cel Mare. Deşi Iulian a fost educat în credinţa creştină de către tatăl său, el a avut o inimă păgână şi imediat ce a fost întronat, a făcut o declaraţie publică a crezurilor sale şi a încrederii în vechile zeităţi păgâne, câştigându-şi astfel numele de Iulian Apostatul.

Iulian a reintrodus închinarea la idoli prin deschiderea templelor şi darea unei porunci către magistraţi şi popor de a-i urma exemplul, însă nu a emis nici o lege împotriva creştinismului. El a lăsat libertatea de practică a fiecărei secte religioase, deşi şi-a exercitat influenţa cât s-a putut de mult pentru restaurarea vechilor credinţe. Deşi nu sunt înregistrate morţi violente ale creştinilor care să fi rezultat din împlinirea vreunui ordin al lui Iulian, totuşi câteva execuţii au avut loc pe întinsul imperiului, la ordinele guvernatorilor şi autorităţilor păgâne.

Severus

Romanii o venerau pe zeiţa Venus, zeiţa dragostei şi luna aprilie era considerată ca fiind potrivită pentru sărbătorirea victoriilor acestei zeiţe. În timpul acestei luni, templele zeiţei erau înţesate de închinători deânchinători şi statuile sale din marmură erau umplute de flori. Severus, un centurion creştin din armata romană a îndrăznit să-şi ridice glasul împotriva acestui obicei popular şi nu numai că a refuzat să ia parte la ceremonia păgână ci a denunţat-o pe Venus înaintea judecătorului. El şi-a repetat îndrăzneţ crezurile în faţa judecătorului şi a fost condamnat să fie dus în faţa templului zeiţei, să fie insultat, biciuit şi bătut cu un bici numit “plumbete”, care avea biluţe de plumb legate la capătul fiecărei curele. Severus a fost bătut de doi oameni puternici, dat pe mâna călăilor publici şi decapitat.

Cassian

Cassian a fost un învăţător dintr-un oraş nu prea îndepărtat de Roma. Când a fost arestat pentr că a refuzat să aducă jertfe idolilor, judecătorul său a decis ca pedepsirea lui să fie încredinţată elevilor săi, care nu îl agreau de loc. El a fost legat şi dat pe mâna elevilor săi, care s-au asupra lui cu stylurile lor (instrumente ascuţite din fier, cu care obişnuiau să scrie pe tăbliţele de ceară) şi l-au înjunghiat de moarte.

Teodorus, un creştin, a fost prins şi torturat. După ce a fost dat jos de pe grătar, a fost întrebat cum de a putut suporta cu atâta răbdare durerea. “La început am simţit ceva durere, a spus el, “dar după aceia a apărut un tânăr lângă mine care îmi ştergea faţa de transpiraţie şi mă împrospăta cu apă rece. Mi-a plăcut atât de mult încât mi-a părut rău că mi s-a dat drumul”.

Marcus

Marcus, episcopul de Arethusa, un oraş în Tracia, a distrus un templu păgân şi a construit o biserică creştină în locul ei. Acest lucru i-a înfuriat atât de tare pe păgânii din oraş încât l-au pândit şi odată când a fost singur l-au prins. După ce l-au bătut cu beţele, l-au întrebat dacă vrea să reconstruiască templul pe care l-a dărâmat. Marcus nu numai că a refuzat să îl reconstruiască dar a şi ameninţat că îl va dărâma din nou dacă cineva îl va reconstrui. Chinuitorii lui s-au uitat în jur căutând o modalitate de a-l pedepsi şi în final s-au decis asupra unei metode pe cât de crude pe atât de neobişnuite. Ei l-au legat pe Marcus cu nişte frânghii şi l-au pus într-un coş mare pe care l-au atârnat de ramurile unui pom, după ce i-au uns trupul cu miere. După ce a fost atârnat în pom, Marcus a mai fost întrebat odată dacă vrea să reconstruiască templul dărâmat; el a refuzat aşa că a fost lăsat să moară din cauza înţepăturilor viespilor pe care îi atrăgea mierea cu care a fost uns.

Persecutarea de către goţi

În timpul domniei lui Constantin cel Mare, lumina Evangheliei a pătruns şi în ţinuturile barbarilor. Câţiva goţi au fost convertiţi în nord-vestul Europei, care purta numele de Sciţia în vremea aceea, dar majoritatea goţilor au rămas păgâni.

Fritegern, regele goţilor, a fost un prieten al romanilor dar Athanaric regele goţilor răsăriteni era în război cu ei. Creştinii care trăiau în regatul Fritegern se bucurau de pace, însă Athanaric fiind învins de romani şi-a vărsat mânia pe creştinii din teritoriile sale.

Sabas a fost primul care a simţit mânia regelui. El a fost un om modest, umil, care căuta să vadă Biserica crescând. Athanaric a dat ordine ca toţi locuitorii din ţinuturile sale să jertfească zeităţilor păgâne şi să mănânce carnea care a fost jertfită idolilor. Dacă cineva refuza, urma să fie pedepsit cu moartea. Unii din păgânii care aveau rude creştine le-au făcut rost de carne care nu a fost jertfită idolilor, dar Sabas a refuzat această modalitate de a rezolva problema. El nu numai că a refuzat să se supună noii legi, dar a afirmat în public că cei care mănâncă din carnea înlocuită, nu sunt creştini adevăraţi.

Sabas a fost arestat în curând, şi dus înaintea judecătorului care văzându-l sărac şi neimportant i-a dat drumul. În curând Sabas a vizitat un misionar creştin, pe nume Sansala. În a treia noapte de la sosirea sa acolo, amândoi au fost arestaţi de către soldaţi. Lui Sansala i-au dat voie să se îmbrace şi să meargă călare, dar Sabas a fost silit să-şi lase hainele şi să meargă pe jos. Pe toată durata călătoriei l-au târât prin tufişuri şi ţepi şi îl băteau. Serile, îl întindeau între două grinzi, legându-i mâinile de o grindă şi picioarele de cealaltă grindă, şi îl ţineau aşa toată noaptea. Chiar şi când o femeie miloasă i-a dat drumul, Sabas a refuzat să evadeze.

Dimineaţa, soldaţii au încercat să-i determine pe cei doi să renunţe la religia lor şi să mănânce carnea jertfită idolilor. Ei au refuzat şi deşi Sansala a fost lăsat liber până la urmă, Sabas a fost înecat.

Nicetas, un got care trăia lângă Dunăre împreună cu părinţii lui, a fost şi el creştin. Într-o bună zi Athanaric a dat ordin ca un oarecare idol să fie plimbat cu carul în fiecare oraş creştin; tuturor li s-a poruncit să se închine la idol când va trece prin faţa casei sale. Nicetas a refuzat să iasă când idolul a sosit la casa lui, aşa că i s-a dat foc casei şi toţi care s-au aflat în ea au căzut pradă flăcărilor şi au murit arşi.

Persecutarea de către vandali, 429 d.Cr.

Vandalii au trecut din Spania pe coasta nordică a Africii şi au învins armata romană de acolo, cucerind astfel întreaga ţară sub conducerea lui Genseric. Din moment ce vandalii erau din secta Ariana, şi-au bătut joc de creştini oriunde dădeau peste ei, jefuindu-le oraşele şi dărâmând orice lucru care părea a fi frumos sau de valoare. Au dat chiar foc la lanurile de grâne, pentru ca cei care au scăpat de sabia lor să moară de foame. Au jefuit bisericile şi i-au omorât pe episcop şi preoţi folosind multe metode foarte crude. Deseori le turnau cu de-a sila pe gât ulei rânced şi murdar, înecându-i. Alţii au fost martirizaţi prin legarea membrelor cu funii şi întinderea lor până ce venele şi tendoanele li se rupeau. Nici măcar bătrânii nu se bucurau de mila lor şi până şi copiii nou născuţi au simţit furia barbarismului lor.

Când un oraş li se împotrivea, vandalii aduceau un mare număr de creştini sub ziduri îi omorau şi lăsau ca trupurile lor moarte să putrezească acolo, până ce oraşul se preda ca să scape de ciumă.

După ce au cucerit Cartagina, vandalii i-au urcat pe episcop şi pe creştini într-o corabie care lua apă şi i-au dat drumul pe ape, crezând că toţi vor muri în curând, însă vasul a sosit în siguranţă într-un alt port. Câţiva creştini au fost bătuţi, biciuiţi, alungaţi în deşert, unde Dumnezeu i-a folosit la convertirea multor mauri la creştinism. Odată ce Genseric a descoperit acest lucru, a trimis porunci ca atăt creştinii şi convertiţii lor să fie legaţi cu picioarele de carele de luptă şi târâţi până ce se vor rupe în bucăţi.

Episcopul din Urice a fost ars de viu, şi episcopul din Habensa a fost alungat pentru că a refuzat să predea cărţile sfinte. Archinimus, un creştin devotat, a fost adus în faţa lui Genseric însuşi pentru a fi judecat. Fiind găsit tare în credinţă, Genseric a dat ordin ca Archinimus să fie decapitat, dar a dat ordin între patru ochi călăului ca “Dacă prizonierul se va arăta curajos şi dornic să moară, să nu-l omoari. Nu vreau să aibă cinstea de a fi un martir.” Când călăul a văzut că Archinimus este doritor să moară, l-a dus înapoi în temniţă, de unde a dispărut în curând, omorât probabil pe ascuns din ordinul regelui.

Chiril, episcopul Arian al Cartaginei, era un duşman înveterat al creştinilor care trăiau după credinţa cea dreaptă. El l-a convins pe Genseric că nu poate să lase ca un număr de supuşi să practice creştinismul şi să se bucure totuşi de pace. Genseric a încercat întâi să îi mituiască pe creştini să renunţe la credinţa lor, promiţându-le câştiguri materiale dar ei au rămas neclintiţi spunând “Nu recunoaştem decât un singur Domn şi o singură credinţă. Poţi să faci ce vrei cu trupurile noastre, căci mai bine suferim puţin durerile trecătoare decât să suferim pedeapsa veşnică”. Căutând o modalitate eficace de a omorâ atât de mulţi oameni dintr-o dată, guvernatorul a pus să fie urcaţi pe o corabie umplută cu lemne şi paie. S-a dat foc corabiei şi toţi cei ce erau la bord fie au ars fie s-au înecat. Numele creştinilor celor mai de seamă de pe corabie sunt:Rusticus Liberatus, Rogatus, Servus, Septimus şi Bonifaciu.

Telemachus

Roma sărbătorea victoria vremelnică asupra lui Alaric gotul în maniera obişnuită, prin luptele de gladiatori din arenă, când brusc spectacolul a fost întrerupt O siluetă grosolană îmbrăcat într-o robă a păşit în arenă. Telemachus era unul din eremiţii care s-au dedicat unei vieţi sfinte de rugăciune şi lepădare de sine şi se ţineau deoparte de viaţa stricată de la Roma. Deşi doar câţiva cetăţeni le-au urmat exemplul, majoritatea aveau un mare respect faţă de eremiţi, şi cei câţiva care l-au recunoscut pe Telemachus ştiau că a venit din sălbăticiile Asiei în pelerinaj ca să viziteze bisericile şi să săbătorească Crăciunul în Roma.

Fără să ezite măcar o clipă, Telemachus s-a apropiat de cei doi gladiatori care erau încleştaţi într-o luptă pe vaţă şi pe moarte. Punându-şi mâna pe unul din ei, l-a mustrat pentru vărsarea de sânge nevinovat ca apoi să se întoarcă spre miile de feţe furioase din jurul său şi să le strige: “Nu-L răsplătiţi pe Dumnezeu pentru mila Sa de a îndepărta sabia vrăjmaşiilor voştri, ucigându-vă unii pe alţii!”

Vocea i-a fost acoperită de strigăte mânioase: “Ăsta nu este un loc de a ţine predici! Continuaţi lupta!” Împingându-l pe Telemachus la o parte, cei doi gladaitori s-au pregătit să continue lupta dar el s-a aşezat între ei.Înfuriată de amestecul unui străin în practicarea vocaţiei lor, gladiatorii s-au întors spre Telemachus şi l-au înjunghiat de moarte.

Mulţimea a amuţit, şocată de moartea acestui om sfânt, dar moartea sa nu a fost în van, căci începând din ziua aceea, nici un gladitor nu s-a mai luptat în Colosseum.

Inchiziţia spaniolă

Inchiziţia pornită de Biserica Romei a fost, în zilele acelea, una din cele mai teribile maşinării a tiraniei inventate vreodata de om.Se poate spune că Inchiziţia a început în jurul anului 12OO, când Papa Inocenţiu III şi-a trimis inchizitorii la Waldenzi şi la alte secte separate de Biserică şi a continuat până în 18O8. Inchiziţia a zdrobit cu totul protestantismul din Spania:o socoteală a victimelor arată 31912 oameni arşi de vii şi 29145O de oameni întemniţaţi.În cei optsprezece ani în care călugărul dominican Thomas de Torquemada a condus Inchiziţia, au fost arşi pe rug 1O22O de oameni şi alţii 97352 au fost pedepsiţi cu pierderea averilor sau întemniţare.Deşi majoritatea victimelor erau cetăţeni spanioli, au fost şi alţii care au căzut victime Inchiziţiei.

William Lithgow

William Lithgow a fost un englez născut în jurul anului 158O. Fiind pasionat de călătorii, tocmai era pe drum spre Alexandria, Egipt, când a fost atacat pe neaşteptate de nouă oameni care i-au aruncat un sac negru pe cap şi l-au târât în casa guvernatorului din Malaga, Spania.Acolo, el a fost acuzat că este un spion englez şi nimic din ce spunea Lithgow nu putea convinge autorităţile locale că este doar un turist aflat în trecere prin oraş, aşa că s-a hotărât ca Lithgow să fie torturat până ce va mărturisi. El a fost pus pe un grătar de tortură şi chinuit, după care a fost întrebat dacă recunoaşte supremaţia papală, întrebare la care el a răspuns: “Aproape că m-aţi omorât pentru o pretinsă trădare, fără să aveţi vreun temei de acuzare. Acum vreţi să mă faceţi un martir din cauza religiei mele?”

“Ai fost arestat ca spion şi ai fost acuzat de trădare” a răspuns inchizitorul. “Poate că nu eşti spion, dar din cărţile şi scrierile tale ne-am dat seama că eşti un eretic şi de aceea meriţi o pedeapsă şi mai mare decât ai primit până acum”.

I-au lăsat opt zile lui Lithgow să se gândească dacă se va converti sau nu. În acest răstimp, atât inchizitorul său cât şi alţii au discutat deseori cu el, dar fără rezultat. Până la urmă, văzând că argumentele lor nu au nici un efect, şi că ameninţările cu tortura nu-l pot descumpăni, l-au lăsat singur pe Lithgow. Cele opt zile s-au terminat repede şi el a fost întrebat încă odată dacă se converteşte şi îşi salvează astfel viaţa. “Nu mă tem nici de moarte şi nici de foc” a răspuns el, “sunt pregătit şi pentru una şi pentru alta, aşa că faceţi tot ce puteţi!”

În acea seară Lithgow a fost condamnat la unsprezece torturi diferite, şi dacă ar fi scăpat cu viaţă, urma să fie dus în Granada şi ars pe rug după Paşti. Prima parte a condamnării a fost împlinită cu sânge rece şi cruzime, dar Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea în a întări trupul şi cugetul bietei victime şi astfel Lithgow a supravieţuit. Acum aştepta cu resemnare ziua care va aduce sfârşitul chinurilor sale.

Deşi toate aceste lucruri s-au desfăşurat în cel mai strict secret, deoarece Lithgow era un supus englez şi nu un cetăţean al Spaniei, un băiat care slujea în casă a auzit din întâmplare discuţia primarului oraşului despre cazul lui Lithgow într-o seară şi a povestit acest lucru pe ascuns unui comerciant englez din oraş, numit dl.Wild. Acest domn Wild a povestit la rândul său întâmplarea altor comercianţi englezi care trăiau în oraş şi ambasadorului englez de la Madrid, Sir Walter Aston, care s-a grăbit să apeleze la rege şi consiliul Spaniei şi a obţinut un ordin de eliberare a lui Lithgow. Acesta a fost urcat la bordul unei corăbii de război care vizita oraşul şi două luni mai târziu a ajuns în siguranţă în portul Deptford, în Anglia. Deşi a scăpat, nu şi-a mai putut folosi niciodată braţul stâng.

Isaac Martin

Isaac Martin, un comerciant englez, trăia în Spania împreună cu soţia şi cei patru copii ai lor. Din pricina prenumelui său, autorităţile s-au gândit că este precis evreu şi au început să-l hărţuiască pentru a-l determina să-şi schimbe religia. După un timp, Martin a găsit cu cale că este mai bine să părăsească ţara dar a făcut greşeala de a împărtăşi planul său unui vecin spaniol, astfel că a fost arestat în miez de noapte.

Fiind dus în celula sa în toiul nopţii, lui Martin i s-a spus că “Trebuie să stai în linişte deplină, de parcă ai fi mort. Nu ai voie să vorbeşti, să fluieri, să cânţi sau să faci vreun alt zgomot care să poată fi auzit.. Şi dacă vei auzi pe cineva strigând ori făcând gălăgie, trebuie să stai liniştit şi să nu scoţi o vorbă, altfel vei primi două sute de bice”. Martin a întrebat dacă are voie să se plimbe prin celulă şi pentru că i s-a dat voie, el se plimba în tăcere.

Martin a fost chemat în audienţă de şase ori, fiind acuzat de inchizitorul său cu douăzeci şi şase de capete de acuzare triviale şi neadevărate. I s-a promis un avocat dar i s-a spus că avocaţii nu au voie să ia cuvântul la aceste audieri. La o lună după aceasta, i s-a pus o funie la gât şi a fost dus la altarul catedralei. Funcţionarii Sfântului Oficiu în faţa cărora stătea ca acuzat, l-au alungat din Spania pentru fărădelegile de care acuzat, după ce i se vor da două sute de lovituri de bici. A doua zi dimineaţă, călăul şi-a făcut apariţia, l-a dezbrăcat de haine pe Martin până la brâu, i-a legat mâinile şi l-a condus afară din închisoare. A fost urcat pe un asin şi a primit cele două sute de bice, după care a mai stat două săptămâni în temniţă. Apoi a fost trimis în Malaga de unde a fost luat la bord de către o corabie engleză care a venit să-l ia acasă.

Inchiziţia a continuat până la invadarea Spaniei de către Napoleon Bonaparte în anul 1808 şi abdicarea de la tron a regelui Carol IV în favoarea fiului său Ferdinand VII. Pe data de 22 februarie 1813 s-a întrunit Adunarea Generală a regatului la Madrid şi a decretat că existenţa Inchiziţiei nu mai era compatibilă cu constituţia politică adoptată de către naţiune. Episcopilor şi tribunalelor civile li s-au redat vechile puteri şi astfel apăsarea poporului Spaniei a luat sfârşit.

Capitolul 3


John Wycliffe

John Wycliffe, care a trăit în timpul domniei regelui Edward III, în 1372, a fost profesor la Universitatea din Oxford. Într-o vreme în care doar puţini oameni s-au bucurat de educaţie, Wycliffe a fost cunoscut pentru erudiţia sa în filozofie şi religie.

În această perioadă creştinismul era într-o situaţie tristă. Deşi toată lumea cunoştea numele Hristos, putini îi înţelegeu învăţătura. Credinţa, mângâierea, folosul Legii,lucrările lui Hristos, slăbiciunea omenească, Duhul Sfânt, puterea păcatului, lucrările harului, mântuirea prin credinţă si libertatea creştinului nu au fost pomenite niciodată în Biserică. În schimb, Biserica era preocupată doar de ceremoniile vizibile şi tradiţiile omeneşti. Oamenii îşi petreceau toată viaţa îngrămădind ceremonie după ceremonie în dorinţa de a căpăta mântuirea, fără să ştie că o puteau primi doar cerând-o. Oamenii simplii, needucaţi, care nu cunoşteau Scriptura, se mulţumeau să cunoască ce le spuneau pastorii, iar aceştia erau preocupaţi să îi înveţe doar lucrurile venite de la Roma, majoritatea învăţăturilor fiind date spre folosul propriului lor ordin şi nu pentru slava lui Hristos.

Văzând că Evanfhelia lui Hristos este pângărită de greşeli şi invenţii ale acestor episcopi şi călugări, s-a hotărât să facă tot ce-i stă în putere ca să schimbe situaţia şi să-i înveţe pe oameni adevărul. S-a luptat mult ca să declare în mod public faptul că intenţia sa era doar să scape Biserica de idolatrie, mai ales în ceea ce priveşte sacrementele şi împărtăşania.

Acest lucru a înfuriat desigur pe călugări, ale căror ordine au devenit avute în urma câştigurilor intrate din oficierea cereminiilor şi plata serviciilor lor. În curând preoţii şi episcopii s-au alăturat nemulţumiţilor, urmaţi de arhiepiscopul Simon Sudbury, care a întrerupt salarizarea lui Wycliffe şi i-a poruncit să nu mai predice împotriva Bisericii. Când nici măcar acest lucru nu s-a dovedit eficient, arhiepiscopul a apelat la Papă. Însa Wycliffe a continuat să-şi expună gândurile în predicile adresate poporului; regele Edwar purta simpatie faţă de predicile sale dar s-a putut bucura şi de spijinil unor nobili ca John de Gaunt, Ducele de Lancaster, fiul regelui şi Lordul Henry Percy.

Învaţăturile lui Wycliffe pot fi sumarizate în următoarele puncte, preluate din predicile sale:

– Sfânta euharistie, după rugăciunea de consacrare, nu este chiar trupul lui Hristos;

– Biserica Romei nu este mai importantă decât orice altă Biserică, şi lui Petru nu i-a fost dată mai multă putere de către Hristos decât altor apostoli;

– Papa nu are mai multă putere decât orice alt preot;

– Evanghelia este suficientă fiecărui om, fără alte reguli adăugate de oameni şi fără adăugiri la Evanghelie;

– Nici Papa şi nici o altă faţă bisericească nu are puterea sau dreptul de a pedepsi pe păcătoşi.

În 1377 i s-a ordonat lui Wycliffe să apară în faţa episcopilor săi şi să răspundă acuzaţiilor aduse de aceştia, din moment ce el a continuat să predice despre aceste lucruri deşi i se interzisese. Wycliffe s-a înfăţişat înaintea lor în ziua de joi, 19 februarie 1377, însoţit de patru călugări învăţaţi, Ducele de Lancaster şi Lordul Henry Percy, care era Lord Mareşalul Angliei.

Catedrala Sf.Pavel a fost înconjurată de o mare mulţime care s-a adunat ca să ajungă la Capela Doamnei Noastre, unde autorităţile bisericeşti erau în aşteptare. După câteva minute, Ducele de Lencaster şi lordul Percy s-au implicat într-o discuţie fierbinte cu episcopul, cu privire la Wycliffe, dacă el ar trebui să stea în picioare sau să şadă în timpul audierilor. În curând cearta a lăsat loc ameninţărilor, toţi cei prezenţi s-au alăturat grupurilor antagoniste şi conciliul a trebuit să fie dizolvet încă înainte e ora 9. Wycliffe a scăpat astfel de pedeapsa pentru cazurile sale. În curând a murit regele Edward III şi tronul a fost ocupat de nepotul său, Richard al II-lea. Ducele de Lancaster şi Lordul Percy au renunţat la slujbele lor guvernamentale şi s-au retras din viaţa publică, dar Wycliffe încă se putea bucura de sprijinul multor nobili. În 1377 Papa Grigorie a trimis un mesaj la Universitatea din Oxford, în care o mustra pentru că a lăsat ca învăţăturile lui Wycliffe să prindă rădăcină şi cerea ca Wycliffe să fie redus la tăcere. Acest lucru l-a încurajat pe arhiepiscopul de Canterbury şi pe elţi episcopi, care s-au hotărât să se întâlnească şi să cadă de acord asupra modului în care va fi pedepsit Wycliffe.

În ziua în care acesta urma să fie audiat, un bărbat pe nume Lewis Clifford, care era un membru al Curţii, fără însă a avea prea multă putere, s-a dus la episcopi şi i-a avertizat foarte serios să nu îl condamne sub nici o formă pe Wycliffe. Episcopii au fost atât de uluiţi de această cerere încât nu au luat nici o atitudine împotriva lui Wycliffe în acea zi.

Secta lui a început să creasca în ciuda opoziţiei Bisericii. Unele persoane autoritare de le Oxford au încercat să îl facă să tacă, alţii l-au sprijinit cât au putut, iar Biserica l-a declarat eretic şi i-a ameninţat pe partizanii lui cu excomunicarea. O perioadă de timp Wycliffe ori a stat exilat, ori a stat ascuns, dar s-a întors în parohia sa înainte de a muri in 1384.

În 1415 Sinodul de la Constanz l-a declarat eretic notoriu pe Wycliffe, care a murit în erezia sa şi s-a dispus mutarea oaselor sale din pamântul sfinţit. În 1425 ramaşiţele sale au fost deshumate, oasele i-au fost arse si aruncate în râu, Cuvântul lui Dumnezeu şi adevărul învăţăturii lui John Wycliffe nu vor fii nimicite niciodată.

Deşi regele Richard s-a lăsat influenţat de Papa Urban şi Papa Bonifaciu IX si a publicat câteva decrete împotriva doctrinelor protestante, nu exista nici o mărturie ca cineva să fi fost condamnat la moarte pentru doctrine în timpul domniei sale.

Sir William Sautre

Richard II a fost detronat în 1399, fiind succedat la tron de către Henric al IV-lea. În 1400, în timpul unei întruniri a Parlamentului la Westminster, Sir William Sautre, un om bun si un preot credincios a cerut permisiunea să vorească spre binele regatului. Episcopii care erau prezenţi au bănuit că dorea să deschidă subiectul religiei şi au convins Parlamentul ca discutarea problemei să se facă de către adunarea bisericească; astfel că în data de 12 februarie 1400, Sautre a fost audiat de către Thomas Arundel, arhiepiscop de Canterbury şi conciuliul său provincial.

Sautre a fost acuzat că deşi a renunţat la câteva opinii eretice, a continuat să le predice şi să le înveţe. Acuzaţiile aduse împotriva sa de către preotul paroh al bisericii St.Scithe the Virgin din londra au fost următoarele:

– Nu se închina crucii pe care a suferit Hristos;

– S-ar închina mai degrabă la un rege pământesc, la moaştele sfinţilor sau la un om pocăit decât la cruce;

– Crede că pâinea consacrată a împărtăşaniei rămâne doar pâine şi nu este chiar trupul lui Hristos.

Sautre a primit timp la dispoziţie pentru a pregăti răspunsul la acuzaţii şi a trebuit să se înfăţişeze din nou în vinerea următoare, în 18 februarie. El a refuzat să-şi abandoneze crezurile şi i s-a mai dat o zi de gândire. Fiind în continuare refractar, el a fost destituit din toate fincţiile sale bisericeşti: preot, diacon, subdiacon, acolit, exorcist, paracler şi chiar uşier. Redus la statutul de laic, a fost predat autorităţilor seculare şi Biserica l-a rugat pe rege să dispună executarea sa, ceea ce Biserica nu ar fi putut face. Regele Henry a fost de acord fără rezerve, devenind astfel primul rege englez care a condamnat la moarte un eretic. Sir William Sautre a devenit primul englez care a suferit martirajul sub domnia lui Henric IV.

După moartea lui Sautre, cei de aceiaşi credinţă cu el au făcut eforturi să rămână ascunşi, în timp ce regele lipsit de popularitate căuta să găsească sprijin împlinind arderea pe rug a tuturor celor care au fost condamnaţi pentru erezie.

John Badby

John Badby, un laic, a fost axaminat înaintea lui Thomas Arundel, arhiepiscop de Ganterbury, in data de 1 martie 1409, în prezenţa a mai multor lorzi. Acuzaţia principală care i se aducea era nu credea că pâinea se transforma în chiar trupul lui Hristos la consacrarea împărtăşaniei.

Când examinarea a luat sfârşit şi toate concluziile au fost citite în limba engleză, arhiepiscopul la întrebat pe Badby dacă vrea să renunţe la credinţa sa şi să adere la doctrina credinţei catolice. El a răspuns că rămâne la propriile sale crezuri şi a fost închis în chilia unui călugăr, cheia fiind la arhiepiscop, până când a trebuit să se înfăţişeze din nou în 15 martie. Atunci a fost declarat eretic şi predat autorităţilor seculare pentru a-şi primi pedeapsa.

În acea dupăamiază, Badby a fost dus la Smithfild, pus într-un butoi gol, legat cu lanţuri de stâlpul rugului şi i s-au clădit lemne în jur. S-a întâmplat ca fiul cel mai mare al regelui a trecut pe acolo şi l-a îndemnat să se salveze până mai era timp, dar Badby a refuzat să-şi schimbe păreile. A fost acoperit cu butoiul şi i s-a dat foc. Când a simţit flăcările, Badby a strigat “Ai milă Doamne!” şi prinţul a dat imediat ordin ca focul să fie stins. Apoi i-a promis lui Badby un stipendiu anual din partea regelui dacă se va întoarce la credinţa Bisericii, dar Badby a rămas neclintit în hotărârea sa, chiar cu preţul vieţii sale.

După moartea lui Badby, episcopii au căutat să suprime acestă doctrină pentru totdeauna şi ştiind că au un rege dispus să acţioneze potrivit cu voia lor, au promulgat o lege care a condamnat cărtile ereticilor şi au poruncit tuturor diocezelor să intreprindă acţiuni energice împotriva tuturor ereticilor. Rugul a fost declarat ca soartă a oricărui eretic care voia să se lepede de credinţa lui.

Am putea crede că având toate aceste legi emise împotriva lor, protestanţii au fost literalmente distruşi, şi totuşi, ciudate sunt căile Domnului, aceşti oameni creşteau la număr în loc să fie învinşi. Numărul lor a crescut mai ales în Londra, Lincolnshire, Norfolk, Herefordshire, Shrewsbury şi Calais. Au fost şi unii care s-au lepădat de crezul lor, printre care şi John Purvey, care s-a decis la Paul’s Cross, John Edwar care era preotul diocezei din Lincoln, Rchard Herbert şi Emmot Willy din Lonra, ohn Becket din Londra şi John Seynons din Lincolnshire.

William Thorpe

William Thorpe a fost un destoinic luptător sub steagul lui Hristos. El a fost dus în faţa arhiepiscopului de Canterbury în 1407, unde a fost acuzat că a călătorit prin Anglia timp de douăzeci de ani, preicând oamenilor reforma sa în domeniul credinţei.

Arhiepiscopul i-a cerut nu numai să se dezică de credinţa sa şi să se întoarcă în Biserica Catolică ci şi să denunţe pe oricine care va fi găsit ca având credinţa similară cu a sa. I s-a interzis să predice până ce arhiepiscopul se va putea asigura că era cu adevărat convertit.

“Domnule”, a replicat Thorpe, “dacă voi fi de acord cu acest lucru, va trebui să fiu un spion pentru fiecare episcop din Anglia”. Thorpe a refuzat să jure supunere necondiţionată Bisericii. “Mă supun de bunăvoie lui Dumnezeu şi Legii sale şi fiecărui membru al sfintei Biserici care este de acord ce cele spuse de Hristos”.

Nu se cunoaşte ce s-a întâmplat cu Thorpe după ce a fost întemniţat; nu există nici o evidenţă a faptului că a fost ars pe rug, aşa că se poate că a murit în temniţă sau a reuşit să evadeze în secret.

Bieţii creştini erau apăsaţi pretutindeni, dar mai ales în Anglia în acea vreme, unde regele sprijinea Biserica catolică. Biserica era atât de puternică în Anglia încât nimani nu i se putea împotrivi şi orice era decretat e Biserici era ascultat de toţi oamenii.

Jan Huss

Richard al II-lea şi-a luat soţie din Boemia şi prin slujitorii ei, scrierile lui Wycliffe au fost răspândite în această ţară şi au fost predicate cu mult zel de către Ian Hussdin Praga. Papa Ioan XXIII căutând să îi suprime pe boemieni l-a numit pe cardinalul de Columna să cerceteze predicile lui Hussi să se ocupe de ereziile pe care le-ar putea conţine; astfel că Columna a fixat o zi în care Huss Trebuia să se înfăţişeze înaintea sa la Roma.

Huss nu a apărut în ziua cu pricina, dar regele Wenceslaus al Boemiei a trimis ambasadori care să-l asigure pe Columna că orice doctrină falsă predicată în ţara sa va fi eliminată pe cheltuiala sa. În acelaşi timp şi Huss şi-a trimis ambasadorii săi ca să-l asigure pe cardinal că este lipsit de vinovăţie în ceea ce priveşte ereziile. Columna a refuzat să dea ascultare mesajului lor şi l-a excomunicat pe Huss pentru neprezentarea sa în persoană înaintea lui.

Puţin le-a păsat boemienilor de excomunicare; cu cât creşteau în cunoaşterea Domnului prin Huss, cu atât le păsa mai puţin de Papă şi regulile sale, mai ales că Biserica era împărţită în vremea aceea, scaunul papal fiind râvnit de trei pretendenţi în acelaşi timp. Deşi autorităţile bisericeşti din Boemia au reuşit să-l alunge pe Huss din Praga, el şi-a continuat lucrarea împărtăşind mesaul lui Wycliffe oamenilor şi stârnind o mare nemulţumire a poporului faţă de bogăţiile şi excesele Bisericii.

Wenceslaus a profitat de această situaţie şi e mentalitatea poporului şi a pus taxe grele şi feţelor bisericeşti ceea ce a dus atât la reducerea lor la tâcere cât şi la umplerea vistieriei în acelaşi timp.

În anul 1414 s-a ţinut un Sinod General al Bisericii la Constanz, pentru a rezolva problema celor trei Papi şi pentru a se putea ocupa şi de boemieni. Huss a fost asigurat că nu i se va întâmpla nimic, atât de către Împăratul Sigismund cât şi de unul din Papi, aşa că s-a putut duce la sinod şi a ajuns la Constanz în data de 3 noiembrie. Cu douăzeci si şase de zile mai târziu, a apărut înaintea episcoplor pentru a se apăra, dar nu i s-a dat voie să ia cuvântul. În ciuda promisiunilor făcute, Huss a fost întemniţat pentru “o mai bună siguranţă” şi acuzat ce opt capete de acuzare ale erezeiilor. Pe 7 iunie a fost dus în faţa sinodului si a fost condamnat ca eretic când a refuzat să se dezică de argumentale sale cu care sprijinea teologia lui Wycliffe. A fost privat de toate funcţiile sale bisericeşti şi i s-a pus o tichie de hârtie pe care scria “Arhi-eretic”, după care cărţile sale au fost arse sub privirile lui.

Pe data de 6 iulie, călăul l-a dezbrăcat de haine, i-a legat mâinile la spate, i-a legat gâtul cu un lanţ de stâlpul rugului, moment în care Huss i-a spus călăului că se bucură de lanţuri de dragul lui Domnului. In timp ce s-au strâns lemnele şi paiele trebuincioase focului şi au fost aprinse, Huss a fost auzit rostind la nesfârşit cuvintele:”Isuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui Viu, ai milă de mine”, până când flăcările l-au înghiţit cu totul. După ce focul a consumat lemnele, partea de sus a trupului său încă atârna în lanţuri, aşa că au făcut un rug nou pe care i-au ars partea de trup rămasă, după ce i-au ciopârţit capul.

După ce a ars totul, cenuşa i-a fost strânsă cu marte grijă şi aruncată în râul Ron.

Ieremia din Praga

Tulburat de tratamentul nedrept aplicat lui Huss, Ieremia din Praga a sosit la Constanz în 4 aprilie 1415, dorind să se înfăţişeze de bunăvoie înaintea sinodului, dacă i se promite că va fi în siguranţă. Însă acest lucru nu i-a fost garantat aşa că şi-a aşternut gândurile pe hârtie, comentând purtarea sinodului faţă de Huss şi a afişat hârtiile atât pe gardurile şi uşile bisericilor din Constanz cât şi pe cele ale clădirilor publice. După această ispravă s-a întors în Boemia, unde a fost prins şi adus în faţa sinodului.

Ieremia a negat faptul că a acţionat împotriva Bisericii, şi a răspuns cu calm şi fermitate acuzatorilor săi. Drept urmare a fost întemniţat pentru unsprezece zile, unde a fost legat cu lanţuri de glezne şi lăsat cu capul în jos. Fiind apoi adus în faţa sinodului, a cedat ameninţărilor temându-se pentru viaţa sa şi a recunoscut că Ian Huss a fost condamnat pe drept ca fiind eretic. Dar nici acum nu a fost eliberat ci dus înapoi în temniţă, unde a avut parte de condiţii puţin mai bune. În curând a devenit clar faptul că Ieremia a cedat de dragul propriei sale vieţi şi nu pentru că şi-a schimbat poziţia faţă de sinod, aşa că a fost din nou acuzat pentru erezie, dar cu alte capete de acuzare.

Pe 25 mai 1416, după 340 de zile de temniţă, Ieremia a fost dus înaintea sinodului şi acuzat de 107 capete de acuzare, pe care le-a negat s-au nu a fost de acord cu ele, închizând gura interogatorilor săi prin tăria morală şi buna cunoaştere a legilor lui Dumnezeu. Însă finalul era deja ştiut, indiferent de cele ce spunea Ieremia. În Sâmbăta de dinaintea Înălţării, Ieremia a fost adus să asculte sentinţa judecătorilor săi. I s-a mai dat odată ocazia să-şi retragă sprijinul acordat învăţăturilor lui John Wycliffe şi Ian Huss, dar el a refuzat. Sinodul l-a condamnat ca eretic şi l-a dat pe mâna autorităţilor seculare.

Ieremia şi-a înfruntat cu curaj moartea, cântând imnuri bisericeşti şi doxologia şi îmbrăţişând un desen ce îl reprezenta pe Huss, de care a fost atât de legat. Înainte ca rugul să fie aprins, el s-a adresat mulţimii, spunând:”Cred ceea ce tocmai am cântat, acest crez este şi credinţa mea, dar eu mor acum pentru că am refuzat să neg că Ian Huss a fost un adevărat predicator al Evangheliei lui Isus Hristos.”

În timp ce flăcările îl înconjurau, el a continuat să cânte şi când nu mai putea scoate nici un sunet, buzele încă i se mişcau şi capul i s-a mai mişcat încă un sfert de oră. Fiind înghiţit de flăcări, toate lucrurile sale din temniţă au fost arse şi cenuşa a fost aruncată în râul Ron.

Thomas Arundel a fost armat în scaunul de arhiepiscop de Canterbury de catre Henry Chicesley, care a continuat persecuţiile. Sub influenţa sa, regele Henric VI i-a însărcinat pe John Exeter şi Jacolet Germain, custodele castelului Colchester, ca să-l prindă pe William Whitw şi pe ceilalţi care erau suspectaţi de erezii. În curând, John Exeter a atacat şase oameni în oarşul Burgay din Norwich şi i-a trimis la castelul din Norwich.

Vechile însemnări mai arată că un mare număr de oameni din oraşele Beccles, Ersham şi Ludney au fost aruncaţi în temniţă şi batjocoriţi în public după ce s-au dezis de crezurile avute. Între 1428 şi 1431 au fost aresraţi în jur de 120 de bărbaţi şi femei, unii din ei doar pentru că au mâncat carne în zilele de post. Alţii au păţit-o şi mai rău iar alţii au fost chiar arşi pe rug; 78 au fost siliţi să se dezică de credinţa lor. Multe din acuzaţiile aduse acestor oameni nu erau fondate sau erau raportate în mod eronat de către notari. Foarte des, oamenii simpli şi needucaţi nici nu înţelegeau acuzaţiile ce li se aduceau sau nu ştiau cum să le răspundă. Se pare că majoritatea din ei au primit învăţături în ale credinţei de la William White, un urmaş al lui John Wycliffe.

William White

William White a fost un om cinstit, bine educat, un preot vorbit de bine, care a devenit urmaş al lui John Wycliffe. El a renunţat la preoţie şi la salariul său pentru a se căsători cu o tânără evlavioasă, dar a continuat să citească, să scrie şi să predice învăţăturile lui Wycliffe, de-a lungul şi de-a latul regiuni Norfolk, aducând pe mulţi oameni la Dumnezeu şi câştigându-şi faima de om bun şi cinstit.

Ideile principale ale învăţăturii sale au fost următoarele:

– oamenii trebuie să caute să obţină iertarea păcatelor numai din partea lui Dumnezeu nu şi din partea preoţilor;

– fiindcă Papa a dus o viaţă păcătoasă, a devenit duşmanul lui Hristos;

– oamenii nu trebuie să se închine la picturi reprezentând sfinţi, sau alte picturi idolatre sau la sfinţi;

– Biserica Romano-Catolică nu proclama nici o învăţătură adevărată;

– toţi călugării şi preoţii sunt soldaţii lui Lucifer şi sunt damnaţi.

Adus în faţa arhiepiscopului Henry Chichesley, în 1424, White şi-a menţinut poziţia, înainte să fie silit să se dezică de ea. S-a întors în Norfolk unde a continuat să înveţe şi să convertească oamenii la adevărata învăţătură a lui Hristos. A fost prins şi judecat înaintea lui William, episcopul de Norwich şi a fost condamnat pentru treizeci de acuzaţii ce i s-au adus. A fost ars pe rug in septembrie 1424. După moartea sa, soţia lui i-a continuat lucrarea, aducând şi mai mulţi oameni la Dumnezeu, până ce la rândul ei a fost prinsă şi pedepsită de către acelaşi episcop.

Joan Boughton

Văduva Joan Boughton, de optzeci de ani, a fost arsă pe rug în data de 28 aprilie, în al nouălea an de domnie a lui Henric al VII-lea, la Smithfield, pentru susţinerea a opt dintre tezele lui Wycliffe. Ea a susţinut aceste teze cu atâta tărie încât toţi doctorii din Londra nu au fost în stare să o facă să renunţe măcar la una din ele. Când i s-a spus că va fi arsă pe rug pentru încăpăţânarea sa, doamna Boughton le-a desfidat ameninţarea spunând că este atât de iubită de către Dumnezeu încât nu se teme de rug.

Richard Milderdale şi James Sturdy au făcut penitenţa în 17 ianuarie 1497, cărând fascii de nuiele în faţa procesiunii de la catedrala Sf.Pavel şi stând înaintea predicatorului în timpul predicii sale. În dumnica următoare, alţi doi bărbaţi au stat la Crucea Sf.Pavel în timpul predicii. În duminica Patimilor, Hugh Glover a fost cel care a cărat fascia înaintea procesiunii şi a stat în picioare în timpul predicii, aşa cum au făcut apoi alţii patru în duminica următoare.

La începutul lunii mai 1498, regele a chemat un preot să se înfăţişeze înaintea sa la Caterbury. Deşi preotul s-a dezis de crezurile sale, totuşi a fost ars pe rug. Tot în 1498, după decapitarea lui Edward Plantagent, Earl de Warwick, un om pe nume Babram a fost ars pe rug în iulie, iar altul a murit în Smithfield în 20 iulie.

Girolamo Savonarola

Savonarola a fost un călugăr italian, care a avut o educaţie aleasă şi care a început să predice poporului, demascând viaţa păcătoasă pe care a văzut-o în sânul propriului său ordin şi insistând asupra necesităţii unei reforme. Deoarece popularitatea lui Savonarola era în creştere, Papa Alexandru VI a dat ordin vicarului său să treacă la înfăptuirea reformelor necesare, încercând să îl facă pe Savonarola să tacă; însă avea să se lase redus la tăcere.

Când Papa l-a denunţat pe Savonarola şi i-a poruncit să-şi înceteze predicile, Savonarola şi-a dat seama în ce pericol se afla şi s-a oprit din predicat pentru un timp. Însă a reînceput să predice în Florenţa în 1496 la cererea poporului care tânjea după Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă a fost blestemat ca eretic, Savonarola a spus poporului că asemenea blesteme sunt împotriva adevăratei învăţături şi trebuie ignorate.

Savonarola a fost luat din mănăstirea sa, împreună cu alţi doi călugări care l-au susţunut, în 1498 şi a fost ars pe rug ca eretic în 24 mai 1499.

 

Capitolul 4


Situaţia religiei

Citind această relatare, o persoană ar trebui să vadă că religia lui Hristos, care trebuia să fie duh şi adevăr, a fost transformată în nimic altceva decât lucruri vizibile, ceremonii şi idolatrie. Am avut atât de mulţi sfinţi, atâţia zei şi atât de multe mănăstiri şi pelerinaje; am avut prea multe biserici, prea multe moaşte (adevărate şi contrafăcute), prea multe minuni false. În loc să ne închinăm la singurul Dumnezeu viu, ne închinăm la oase moarte în locul lui Isus cel nemuritor, am ales să ne închinăm la o pâine care este trecătoare.

Nimeni ne era preocupat de direcţia în care era călăuzit poporul, atâta timp cât preoţii erau bine hrăniţi. În loc să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, ei ascultau cuvântul oamenilor; în locul Testamentului lui Hristos ei ascultau de canonul papal. Prea puţin era citită legea lui Dumnezeu şi încă şi mai puţin înţeleasă, aşa că lucrarea mântuitoare a lui Hristos şi efectele credinţei omului nu erau cercetate. Din pricina acestei ignoranţe, s-au strecurat în Biserică tot felul de erori şi secte, fiindcă nu era nici un temei pus pe adevărul că Hristos a murit de bunăvoie ca să ne elibereze de păcat, nu ca să Se târguiască cu noi ci ca să ni se dăruiască.

Deşi Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să se răcească vreme îndelungată, până la urmă Şi-a gasit plăcerea în a restaura pe temeliile sale iniţiale. Şi trebuie să admirăm înţelepciunea lui umnezeu, întrucât tocmai după ce Biserica s-a ruinat din cauza ignoranţei invăţătorilor săi, la scurt timp după arderea pe rug a lui Jan Huss şi Ieremia, Dumnezeu i-a dat omului arta tiparului, care a restaurat cunoaşterea în sânul Bisericii.

Prin harul lui Dumnezeu, oamenii înţelepţi puteau acum să-şi comunice gândurile cu acurateţe şi să le răspândească, pentru ca ceilalţi să poată deosebi lumina de întuneric, adevărul de eroare şi adevărata religie de superstiţie. Cunoaşterea a crescut în ştiinţă şi în domeniul limbilor, deschizând astfel o fereastră largă a luminii către lume şi pregătin astfel calea către reforma Bisericii. Totuşi, mulţi au avut încă de suferit până când reforma să fi găsit finalitatea.

Joan Clerk

S-a întâmplat a în zilele regelui Henrc al VII-lea (1506), undeva în dioceza din Lincoln, o femeie credincioasă pe nume Joan Clerk, să trebuiască să ea foc rugului pe care era pus tatăl ei, William Tylsworth. În acelaşi timp, soţul ei, John Clerk făcea penitenţa ducând o fascie de niele, aşa cum făceau şi alţii, între douazeci şi trei şi sasezeci la număr. Cei care au făcut penitenţa în timpul arderii pe rug a lui Tylsworth, au fost obligaţi apoi să poarte nişte semne şi să meargă şi prin alte oraşe pentru a face penitenţa, timp de şapte ani. Câtorva dintre ei li s-a însemnat faţa cu fierul încins din pricina fărădelegilor lor. Unul dintre acetia era un om care odinioară a fost fermier, pe nume Robert Bartlet, ale cărui fermă şi posesiuni au fost luate înainte ca să fie închis într-o mănăstire la Ashryge pentru apte ani.

Cam în acelaşi timp a fost ars pe rug părintele Roberts, la Buckingham în timp ce alţi douăzeci au trebuit să care fascii în semn de penitenţă. În următorii doi-trei ani, au mai fost omorâţi Thomas Bernard şi James Mordon şi peste treizeci de oameni au fost însemnaţi pe obraz cu fierul încins fiindcă au vorbit împotriva idolatriei şi au insistat să citească ei înii Scriptura. Cei care au fost pecetluiţi astfel, au fost întâi legaţi cu gâtul de un stâlp, au fost ţintuiţi de mâini ca să nu mişte şi apoi fierul înroşit era apăsat pe obrazul lor.

Thomas Chase

Unul dintre cei prigoniţi pentru Evanghelie şi Cuvântul lui Hristos a fost Thomas Chase din Amersham, un om bun care vorbea împotriva idolatriei şi a superstiţiilor. Chase a fost dus în faţa episcopului de Woburn, care era orb, şi cercetat; deşi nu există nici o relatare a acestei cercetări, este sigur că Chase a mărturisit adevărata Evanghelie a lui Hristos, împotriva idolatriei, fiindcă a fost închis în casa episcopului la Woburn. Acolo a fost ţinut în lanţuri, cu cătuşe, pe care le-a răbdat tăcut şi credincios până în ziua în care şi-au pirdut răbdarea şi l-au sugrumat pe ascuns.

Dacă s-ar fi aflat adevărul cu privire la moartea lui Chase, s-ar fi ridicat un val de indignare publică, aşa că Biserica a lansat un zvon cum că bunul om s-a sinucis spânzurându-se. Acest lucru ar fi fost cu totul imposibil întrucât a fost ţinut în lanţuri într-o încăpere atât de mică încât nu se putea aşeza dar nici şta în picioare, aşa cum a mărturisit o femeie care l-a văzut mort. Pentru a se asigura că nimeni nu va examina cadavrul, autorităţile l-au îngropat pe Chase în secret, undeva lângă drumul dintre Woburn şi Little Marlow.

Laurence Ghest

Laurence Ghest a fost un bărbat înalt şi chipeş, care a avut prieteni influenţi ceea ce i-a înpiedicat un timp pe episcopi de la a-l arde pe rug. Însă a fost întemniţat timp de doi ani, perioadă în care s-au făcut încercări de a-l determina să se dizică de credinţa sa. Când a devenit evident faptul că Ghest nu se va lepăda, s-a hotărât o zi în care va fi ars pe rug.

Ghest a fost un bărbat însurat care avea şapte copii. Când a fost dus la rug, autorităţile i-au pus înainte întreaga familie, nădăjduind că astfel va fi convins să îşi scape viaţa în ultimul minut. Soţia sa l-a implorat să se salveze, însă el a refuzat şi a rugat-o să nu-i stea în cale întrucât el alerga în alergarea cea bună, către mântuire. Pentru a-L putea urma pe Hristos, Ghest a trebuit să renunţe nu doar la viaţa sa ci şi la familia pe care a iubit-o.

O femeie evlavioasă

Dintre toţi care au suferit pentru Hristos şi adevărul Său, nu ştiu pe nimeni care să fie mai vrednic de admiraţie ca femeia evlavioasă care a fost condamnată la moarte în Chipping Sodbury, în această vreme. Neclintirea ei a fost minunată, vrednică de admirat, mai ales pusă în contrast cu purtarea cancelarului care a condamnat-o, pe nume Dr. Whittington.

Când a fost condamnată pentru erezie şi dusă la locul de execuţie, s-a adunat o mare mulţime, în care era şi acest Dr. Whittington. Femeia a stăruit în mărturia ei plină de adevăr, încredinţându-şi soarta în mâna Domnului, răbdând orice durere pentru a putea rămâne cu cugetul curat. Când suferinţa sa a luat sfârşit, oamenii s-au risipit pe la casele lor.

În timp ce Biserica măcelărea acel miel nevinovat, la marginea oraşului un măcelar se pregătea să înjunghie un taur. După ce l-a legat cu funii, măcelarul a vrut să-l lovească în ţeastă şi să-l omoare, dar a ratat lovitura, nefiind atât de îndemânatic ca si persecutorii bisericeşti. Taurul, năucit întrucâtva de lovitură, a reuşit să scape şi s-a năpustit înspre oamenii care se întorceau acasă de la execuţie, însă fără să rănească pe cineva. Aceasta până când a ieşit în calea lui Dr.Whittington, pe care l-a luat în coarne şi l-a ucis spre uimirea tuturor.

John Browne

John Browne a intrat în conflict cu Biserica din pricina faptului că a stat prea aproape de un preot, pe un vas de agrement, în 1517.

“Şti cine sunt?” a întrebat preotul. “Te-ai aşezat pe haina mea!”

“Nu omnule, nu ştiu cine sunteţi!” a răspuns Browne.

“Sunt un preot.”

“Oh. Sunteţi un preot paroh, un vicar sau confesorul vreunei doamne?”

“Nu, sunt duhovnic, şi facliturghii pentru suflete” a răspuns omul.

“Chiar? Este un lucru minunat!” a exclamat Browne, “Dar unde găsiţi acest suflet când faceţi mişa?”

“Nu ştiu.”

“Dar cum puteţi mântui acest suflet dacă nu ştiţi unde să-l găsiţi şi unde să-l lăsaţi?”

“Pleacă de aici!” a strigat preotul. “Eşti un eretic şi am să mă răfuiesc cu tine!”

Imediat ce a părăsit vasul, preotul s-a dus direct la arhiepiscopul Warham. Trei zile mai târziu, John Browne a fost ridicat din casa sa şi a fost întemniţat în Canterbury, unde a şi rămas până vinerea de dinainte de duminica Rusaliilor, fără ca familia sa să ştie unde este.

În seara de dinainte de exeluţia sa ca eretic, Browne a fost pus în butuci la Ashford, în Kent, locul unde trăia şi a fost găsit de soţia sa, care a stat toată noaptea alături de el ascultându-i povestirea. Browne i-a arătat soţiei sale picioarele care i-au fost arse cu cărbuni încinşi, până la os, de către episcopii Warham şi Fisher “pentru a mă face să mă dezic de Domnul meu, ceea ce nu voi face niciodată. Te rog, Elisabeth, “ a continuat Browne, “să faci aşa cum ai făcut şi până acum şi să-i creşti pe copiii noştri în frica de Domnul”.

În ziua următoare, Browne a fost ars pe rug, în timp ce rostea cuvintele “În mâinile Tale îmi încredinţez duhul. Tu m-ai răscumpărat, o, Domn al Adevărului.”

1520-1521

Deoarece lumina Evangheliei a început să se vadă şi numărul celor care o susţineau creştea, episcopii au devenit mai violenţi în persecutări, cauzând multă suferinţă în ţară. Au fost afectate mai ales ţinuturile Buckinghamshire, Amersham, Uxbridge, Henley şi Newbury în dioceza Londrei, ca şi ţinuturile din Essex, Colchester, Suffolk şi Norfolk.

Trebuie să fie clar faptul că această mişcare spre reformă a început înainte ca numele lui Luther să fie cunoscut. Anglia a avut întotdeauna oameni avlavioşi care erau dedicaţi Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl citeau şi îl ascultau nopţile, fără să se culce, şi care cheltuiau mult pentru a putea procura cele câteva cărţi care erau scrise în limba lor. Unii plăteau cât preţul unui stog de fân pentru a putea avea măcar câteva capitole din Sf.Iacov sau Sf.Pavel. Având în vedere cât de rare erau cărţile şi cât de puţini erau învăţătorii, pare uimitor cum Cuvântul adevarului s-a putut răspândi atât de mult, oamenii învăţându-şi vecinii, dându-le cărţi şi împărtăşindu-le adevărul şi transmiţând astfel cunoaşterea lui Dumnezeu.

Au existat patru domenii în care aceşti reformatori timpurii nu erau de acord cu Biserica Romei:

– Negau valoarea pelerinajelor

– Refuzau să se închine sfinţilor

– Insistau în citirea Scripturii pentru ei înşişi

– Nu credeau că trupul de carne al lui Hristos era prezent în pâinea sacramentală.

Oamenii aceştia erau nişte oameni simpli şi cinstiţi, care după ce au studiat, vorbeau deschis despre crezurile lor, aşa că le era uşor slujitorilor Bisericii care îi examinau să îi facă să cadă în cursă şi pe alţii care studiau Cuvântul lui Dumnezeu împreună cu ei.

În dioceza Lincoln, episcopul John Longland a reînoit vechea persecuţie, aducând spre a fi cercetaţi din nou, unu sau doi oameni care înainte de vreme s-au dezis de credinţa lor. Aceştia au implicat alţi oameni, până când au ajuns ca un mare număr de oameni să fie adus înaintea episcopului, sub acuzaţia de a se fi strâns laolaltă pentru a citi Scripturile. Cei despre care s-a aflat că s-au întors la vechea lor credinţă au fost arşi pe rug, iar ceilalţi au fost atât de împovăraţi cu penitenţe încât ori au murit din cauza suferinţei ori au supravieţuit fiind daţi de ruşine.

Regele Henric VIII a uşurat slujba episcopului de Lincoln şi mai mult, poruncind autorităţilor seculare să dea episcopului tot ajutorul şi sprijinul de care avea nevoie. Acum atât legea ţării cât şi legea Bisericii erau împotriva oricui studia Scripturile şi susţinea adevărurile lor.

 

Capitolul 5


Martin Luther

Martin Luther, născut în 1483 la Isleben în Saxonia, a fost trimis la universitatea din Erfurth. Acolo a intrat în ordinul călugărilor augustini şi a întâlnit un călugăr bătrân cu care putut discuta multe lucruri, mai ales iertarea păcatelor.

La mănăstire a putut învăţa înţelesul deplin al afirmaţiei lui Pavel “suntem neprihăniţi prin credinţă”. Citind scrierile profeţilor şi ale apostolilor şi practicând credinţa şi rugăciunea, Luther a ajuns să creadă adevărul afirmaţiei pauliene şi şi-a dat seama de greşeala celor învăţate de la învăţătorii Bisericii. În cei patru ani petrecuţi la Erfurth, Luther a citit şi lucrările lui Augustin, Gabriel, Cameracensis, Occan, Aquino, Scotus şi Gerson preferându-l pe Augustin mai mult decât pe ceilalţi.

În 1508, la vârsta de douăzeci şi şase de ani, Luther a început să predea şi să predice la universitatea din Wittemberg, impresionând pe mulţi oameni cu educaţie prin erudiţia sa. Trei ani mai târziu a călătorit la Roma din pricina unei neînţelegeri dintre călugări şi la întoarcerea sa acasă i s-a acordat titlul de doctor, prin bunăvoinţa Ducelui de Saxonia. În curând Luther a început să compare Epistola către Romani şi Psalmii, arătând oamenilor diferenţa dintre lege şi har. El s-a pronunţat de asemenea împotriva învăţăturii greşite care spunea că oamenii pot să-şi câştige iertarea păcatelor făcând fapte şi şi-a condus ascultătorii şi cititorii la iertarea păcatelor de către Dumnezeu prin dragostea lui Isus şi nu prin indulgenţe sau pelerinaje.

În tot acest timp Luther nu a schimbat nimic din ceremonii, respectând cu atenţie regulile ordinului său. Singurul lucru în care se deosebea de ceilalţi preoţi era că accentua rolul credinţei în mântuire.

În 1516 Papa Leo X a început să vândă indulgenţe, prin care a adunat o mare sumă de bani de la oamenii care erau dornici să mântuiască sufletele celor iubiţi de ei. Cei care strângeau banii îi asigurau pe oameni că pentru fiecare zece şilingi dăruiţi, un suflet anume va fi eliberat din durerile purgatoriului. Colectorul papal din Germania era un călugăr dominican numit Tetzel.

În 30 septembrie 1517, Luther şi-a afişat obiecţiile la această practică pe uşa capelei castelului din Wittemberg. Tetzel imediat l-a numit eretic şi i-a ars obiecţiile ca şi predicile despre indulgenţe. Luther a replicat că nu era cu totul împotriva indulgenţelor ci prefera să fie folosite în mod mai moderat.

În curând Maximilian (âmpăratul german), Carol (regele Spaniei) şi Papa l-au contactat pe Ducele Frederick de Saxonia pentru a-l ruga să-l facă pe Luther să tacă. Ducele s-a sfătuit cu mulţi oameni educaţi cu privire la problemă, inclusiv cu Erasmus care l-a sprijinit pe Luther dar l-a şi îndemnat să fie mai moderat în scrieri şi predici. Ducele Frederick i-a comunicat lui Luther preocuparea sa dar n-a făcut nici un pas pentru a-l reduce la tăcere. Controversa a continuat, dar în 1518 Luther a scris Papei supunându-se deplin autorităţii sale.

În 7 august i s-a poruncit lui Luther să se înfăţişeze înaintea Papei la Roma. Imediat Universitatea din Wittemberg şi Ducele Frederick au trmis scrisori la Papa, cerând ca Luther să fie audiat de către cardinalul Cajetan în Augsburg. Papa i-a spus cardinalului să-l convoace pe Luther la sine în Augsburg şi să-l aducă la Roma, folosind forţa dacă era necesar.

La cererea cardinalului, Luther a călătorit la Augsburg, la începutul lunii octombrie, aşteptând trei zile să primească permisul de liberă trecere din partea împăratului. Când Luther s-a înfăţişat înaintea sa, Cajetan l-a rugat cu blândeţe trei lucruri:

– să se pocăiască şi să-şi retragă greşelile

– să promită că nu se va întoarce la ele

– să nu facă nimic ce ar tulbura Biserica

Când Luther a întrebat în ce anume a greşit, cardinalul i-a arătat bula papală a lui Clement referitoare la indulgenţe şi a susţinut ideea că credinţa nu este necesară cuiva care ia parte la sacramente.

În răspunsul scris adresat cardinalului, Luther a afirmat că Papa trebuia ascultat atâta vreme cât ceea ce spune este în acord cu Scriptura, dar Papa poate face şi greşeli şi oricare creştin credincios are dreptul să nu fie de acord cu el, dacă are argumente mai bune sau o sursă mai autoritară pentru opiniile sale. De asemenea, el a afirmat că nimeni nu este neprihănit şi că o persoană căreia i se administrează sacramnetele trebuie să şi creadă.

Cardinalul i-a spus lui Luther să plece până când va fi gata să se pocăiască. Luther a aşteptat trei zile la Augsburg după care a trimis un mesaj cardinalului, în care spunea că va păstra tăcerea cu privire la indulgenţe dacă şi oponenţii săi vor face la fel. A cerut ca fiecare din celelalte puncte ale conflictului să fie prezentate Papei, ca acesta să hotărască cu privire la ele. După alte trei zile de aşteptare, Luther a plecat din Augsburg, dar înainte de a pleca, a trimis o scrisoare explicativă cardinalului, ca şi o petiţie Papei, care au fost publicate înainte să părăsească oraşul.

Împăratul Maximilian a murit în ianuarie 1519 şi a fost succedat la tron de către Carol, regele Spaniei care a primit coroana graţie eforturilor Ducelui Frederick. În luna noiembrie a aceluiaşi an, soseau la Frederick doi cardinali care veneau din partea Papei Leo ca să îi ceară două lucruri: ca toate cărţile lui Luther să fie arse şi Luther să fie ori omorât ori trimis la Roma. Frederick a refuzat să dea curs acestor cereri, cerând permisiunea să se intreprindă o investigare de către oameni educaţi, care să determine dacă Luther a greşit sau nu. Dacă se va dovedi că el a greşit şi refuza să se dezică de ideile sale, Frederick nu îl va mai proteja.; însă până atunci Luther se afla sub protecţia sa.

În 1521 Luther a participat la Dieta din Worms, la cererea împăratului şi cu garantarea de către acesta a liberei sale treceri. În a patra zi de la sosire, i s-a ordonat lui Luther să apară în faţa împăratului şi a nobililor germani, lucru pe care l-a şi făcut. După ce i s-a spus să tacă până i se va cere să vorbească, lui Luther i s-au pus două întrebări:

– cărţile adunate acolo erau ale lui?

– este dispus să se dezică de ele sau le susţine în continuare?

Luther a răspuns că acele cărţi sunt ale lui, dar cere timp pentru a se gândi la răspunsul pentru întrebarea a doua. Adus înapoi în ziua următoare, Luther a spus că este imposibil să apere în mod categoric cele ce le-a scris, întrucât ştie că este un om supus greşelilor, dar este dispus să i se arate orice greşeală făcută.

Fiind solicitat să răspundă cu da sau nu la cele două întrebări, Luther a zis că susţine ceea ce a scris atâta timp cât Scriptura nu îi descalifică scrierile.

Fiindcă nu a putut fi determinat să se răzgândească, a fost trimis acasă având permisul de liberă trecere. Un timp a fost ţinut într-o ascunzătoare dar până la urmă s-a întors la Wittemberg, unde a murit la vârsta de şaizeci şi trei de ani, după ce a mai scris şi a mai predicat încă douăzeci şi nouă de ani.

Ulrich Zwingli

Ulricus Zwinglius s-a mutat la Zurich în jurul anului 1519, unde a trăit printre preoţii din abatia lor, respectându-le ritualurile şi ceremoniile timp de doi ani şi învăţând poporul în cunoaşterea Scripturii.

În acelaşi an, Papa Leo, şi-a reînnoit indulgenţele de-a lungul şi de-a latul lumii, însă Zwingli s-a opus acestei practici, găsind dovezi scripturale ale faptului că indulgenţele nu erau un lucru bun; el s-a opus şi celorlalte forme de corupţie care domneau în Biserică. Până la urmă, Hugo, episcopul de Constanz a scris senatului din Zurich şi colegiului canonicilor unde trăia Zwingli şi a explicat crezul înaintea senatului din Zurich, care a răspuns episcopului în 1522, spunând că ar trebui să înfăţişeze modul de viaţă murdar şi infam al preoţilor şi să nu facă nimic care să împiedice libertatea Evangheliei.

Zwingli a continuat să-i înveţe pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu timp de câţiva ani, iar călugării dominicani au continuat să predice împotriva lui, până când Zwingli s-a oferit să participe la un dialog cu ei. Auzind aceasta, judecătorii şi senatul din Zurich au convocat toţi preoţii la Zurich,pe 29 ianuarie 1523, pentru o întâlnire la care fiecare era liber să-şi expună părerea. Episcopul de Constanz l-a trmis pe John Faber ca purtător de cuvânt al său. La încheierea întrunirii, senatul din Zurich a declarat că Evanghelia lui Hristos trebuie să fie învăţată din Biblie şi tradiţiile oamenilor trebuie abandonate.

În curând episcopul de Constanz a scris senatului pentru a apăra Biserica Catolică. În jurul zilei de 13 iunie senatul i-a respins doctrina şi a dat ordin ca toate imaginile catolice din oraş să fie arse. În luna aprilie care a urmat, oraşul Zurich a oprit misa catolică şi a înlocuit-o cu Cina Domnului, citirea profeţilor, rugăciuni şi predicare.

Doar oraşul Zurich a luat parte la această reformă, nu şi celelalte douăsprezece oraşe elveţiene care au rămas lângă Biserica Catolică. În decembrie 1527 s-a convocat o întrunire în oraşul Berna, unde celor două şcoli teologice li s-a permis să dezbată probleme în mod liber. De partea protestantă au fost prezenţi Zwingli, Oecolamadius, Bucer, Capito şi Blaurerus. Vorbitorul principal al catolicilor a fost Conrad Tregerus, un călugăr augustinian care a încercat să-şi argumenteze poziţia folosind alte surse decât Biblia, lucru care nu era permis.

Tregerus a părăsit adunarea. Dezbaterile au continuat timp de nouă zile, şi au avut ca rezultat final abolirea misei, altarelor şi chipurilor Bisericii Catolice, atât în oraşul Berna cât şi în cele din jurul ei.

În 1531, cantoanele Zurich şi Berna, singurele care şi-au reformat religia, au fost insultate de către alte cinci cantoane, ceea ce a dus la un război între ele. Când cele cinci cantoane au refuzat armistiţiul care ar fi permis libertatea religiei, Zurich şi Berna le-au blocat drumurile înfometând oraşele şi silindu-le să atace Zurich. Zwingli a murit într-o încercare de a întări o garnizoană izolată. Trupul său a fost mutilat şi ars de către trupele catolice. El a murit la vârsta de patruzeci şi patru de ani.

Wendelmuta

În anul 1527, în Olanda, a fost martirizată o femeie plină de virtuţi, pe nume Wendelmuta. Ea a fost arestată pentru crezurile sale protestante şi a fost întemniţată în castelul Werden până în ziua când a apărut în faţa sesiunii generale a Olandei. Au fost numiţi câţiva călugări care trebuiau s-o convingă să se dezică de crezurile ei, dar ea a refuzat. A refuzat de asemenea rugăminţile familiei şi a prietenilor printre care şi o nobilă care o simpatiza foarte mult.

“Wendelmuta”, i-a zis doamna “de ce nu ai sta liniştită şi să crezi în inma ta?”

“Nu ştii ce spui” a răspuns Wendelmuta, “Este scris: prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”.

În ziua de 20 noiembrie, Wendelmuta a fost condamnată ca eretică şi s-a ordonat arderea ei pe rug. Venind spre rug, ea a refuzat să sărute crucea ce i-a fost adusă de către un călugăr. Şi-a pus un pachet de praf de puşcă la piept, şi-a lăsat gâtul legat de stâlp şi s-a încredinţat în mâinile Domnului. Când a venit momentul să fie ştrangulată, Wendelmuta şi-a închis ochii şi şi-a plecat smerită capul. S-a dat foc rugului şi acesta a ars până ce trupul i s-a prefăcut în cenuşă.

Waldenzii

În jurul anului 1160, Peter Waldo, un cetăţean din Lyon, şi-a schimbat brusc felul de viaţă, dăruind sume mari de bani, studiind Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţându-i pe alţii cum să trăiască în mod demn. După un timp, oamenii au început să vină la el în număr mare, fiind dornici să primească Scripturile pe care le-a tradus în limba franceză şi le împărţea celor dornici de a învăţa.

În curând, feţele bisericeşti din zonă, care nu le explicau Scriptura oamenilor, i-au poruncit să se oprească ori va fi excomunicat. Deşi Waldo le-a ignorat poruncile, adepţii săi au fost atât de crunt persecutaţi încât s-au văzut siliţi să părăsească oraşul. Waldenzii exilaţi s-au împrăştiat prin multe locuri, inclusiv în Boemia, Lombardia şi alte provincii franceze. Aceşti oameni erau atât de desăvârşiţi în cunoaşterea Scripturii încât ţăranii analfabeţi puteau recita pe dinafară întreaga carte a lui Iov. Alţii ştiau întregul Noul testament. Unul din cei mai aprigi prigonitori ai lor a recunoscut “această sectă de lyonişti arată o mare eficacitate. Ei trăiesc în dreptate înaintea oamneilor, cred că toate lucrurile bune vin de la Dumnezeu şi susţin toate punctele credeului. Numai că hulesc şi urăsc Biserica Romană”.

Peste tot pe unde au trăit în următorii patru sute de ani, waldenzii au fost grozav de prigoniţi, mai ales în anul 1545. Până la urmă, în jurul anului 1559, waldenzilor care trăiau în regiunea Piedmont sub stăpânirea Ducelui de Savoya, li s-a dat libertatea de a-şi practica religia fără a fi persecutaţi – după multe generaţii care au suferit răbdător.

Thomas Bilney

Thomas Bilney a crescut la Universitatea din Cambridge, şi copil fiind a studiat ştiinţele liberale şi legea. Dar la urmă, găsind un mai bun învăţător în persoana Duhului Sfânt, el a renunţat la studierea legii oamenilor pentru a putea învăţa Cuvântul lui Dumnezeu.

Entuziasmat de dragostea sa pentru adevărata religie şi evlavie, Bilney a simţit nevoia să împărtăşească Evanghelia şi altora. El s-a bucurat de succes în această iniţiativă convertindu-i printre alţii pe Thomas Arthur şi Hugh Latimer. În curând el a părăsit universitatea pentru a putea călători mult şi pentru a putea învăţa pe oameni şi a putea predica, fiind însoţit de Thomas Arthur.

Atacurile lui Bilney, la adresa insolenţei, fastului şi mândriei clerului au atras repede atenţia lui Thomas Wolsey, cardinal de York, care a pus ca Bilney şi Arthur să fie întemniţaţi. În ziua de 27 noiembrie 1527, cei doi au fost aduşi în faţa lui Wolsey şi a unui grup de episcopi, preoţi şi avocaţi la Westminster.

Întrebat dacă a învăţat în mod public ideile lui Martin Luther sau ale oricui altcineva, împotriva Bisericii, Bilney a răspuns negativ. A fost întrebat apoi dacă nu cumva jurase înainte vreme că se va opune în mod activ acestui fel de învăţătură oriunde îl va găsi. El a răspuns că da, a jurat acest lucru, dar numai pentru că a fost silit şi nu în mod legal. Somat să se dezică de greşelile sale Bilney a refuzat spunând că vrea să aibă conştiinţa curată, aşa că a fost declarat eretic.

Începând cu 5-7 decembrie Bilney a continuat să susţină că nu a făcut nimic împotriva doctrinei Bisericii şi a cerut permisiunea să aducă martori care să dovedească acest lucru. Din moment ce deja fusese declarat eretic, nu s-a dat voie nici unui martor să se înfăţişeze şi în ziua de 7 decembrie i s-a dat ocazia să se lepede de credinţa sa înainte de a fi condamnat la închisoare pentru un timp şi a fost silit să facă penitenţa mergând înaintea procesiunii de la St.Paul desculţ şi cărând o fascie pe umeri, ca apoi să stea în picioare în faţa predicatorului în timpul predicii.

Întorcându-se la Cambridge în 1528, Bilney a căzut într-o depresie adâncă, de care nimic nu-l putea scăpa. Prietenii săi au stat lângă el zi şi noapte de teamă că se va sinucide dacă este lăsat singur. Depresia aceasta a durat până în 1531, când Bilney a decis că nu mai poate nega adevărul lui Dumnezeu şi şi-a luat rămas bun de la prieteni, plecând la Norfolk ca să predice. El îi îndemna pe toţi să înveţe din exemplul său şi să nu se încreadă niciodată în sfatul prietenilor atunci când este vorba despre religie şi conştiinţă. El a negat odată adevărul lui Dumnezeu pentru a-şi salva viaţa, dar nu o s-o mai facă niciodată.

Bilney a fost arestat în curând şi predat şerifilor oraşului pentru a fi executat, unul dintre aceştia, Thomas Necton fiindu-i un prieten apropiat. Deşi Necton nu avea nici o putere de a opri execuţia, a putut să facă mai comodă aşteptarea lui Bilney, lăsându-i chiar pe prietenii săi să îl viziteze în seara care a precedat execuţia.

Bilney s-a apropiat de rug fiind îmbrăcat în haina unui laic, braţele atârnând goale şi părul fiindu-i ciuntit prin depunerea rituală din slujba Bisericii. I s-a dat voie să se adreseze mulţimii şi el i-a sfătuit să nu-i acuze pe călugări de moartea sa după care şi-a făcut rugăciunile.

Călăii au adunat lemne şi vreascuri în jurul său după care le-au dat foc. Flacăra a crescut repede, desfigurând faţa lui Bilney în timp ce el şi-a ridicat mâinile şi a strigat “Isus” şi “Eu cred”.

Călătoriile, învăţătura şi exemplul lui Bilney au fost foarte influente la Cambridge şi au atras pe mulţi la Hristos. Printre cei ale căror viaţă a fost influenţată sunt Hugh Latimer, Doctor Barnes, Doctor Thistel, Master Fooke, Dr. Warner şi Master Soude.

John Twkesbury

John Tewkesbury a fost convertit citind Biblia lui Tyndale şi cartea Mamona cel Ticălos. Adus în faţa lui Cuthbert, episcopul Londrei, în ziua de 21 aprilie 1529, miercuri, Tewkesbury şi-a apărat credinţa timp de o săptămână încheiată, fiind atât de prompt şi de exact în răspunsurile sale încât acuzatorii săi se temeau că vor fi făcuţi de ruşine de către un simplu negustor de piei.

Când a fost cercetat pentru greşelile care cică existau în Mamona Cel Ticălos (mântuire prin credinţă), Tewkesbury le-a spus:

“Luaţi cartea şi citiţi-o. Nu cred că veţi găsi vreo greşeală în ea”.

“Eu îţi spun” a zis episcopul “articolele din această carte sunt false, ereice şi sunt condamnate de către Biserică. La asta ce mai spui?”

“Nu cred că este ceva fals în carte”, a răspuns Tewkesbury, arătând că el a studiat Evanghelia timp de şaptesprezece ani şi cunoştea greşelile din sufletul său la fel de bine cum oglinda îi arăta trăsăturile feţei. Întrebat încă odată dacă se dezice de greşelile sale, Tewkesbury a răspuns “Mă rog ca să vă reformaţi pe voi înşivă. Dacă sunt cu adevărat greşeli în carte, trebuie reformată. Eu cred că este bună.

Fiindu-i lăsate câteva zile de gândire, Tewkesbury a cedat la sfaturile prietenilor şi s-a lepădat, dar în curând s-a întors la prima sa poziţie. Cu doi ani mai târziu, a fost prins din nou şi adus în faţa lui Sir Thomas More şi a episcopului Londrei, a fost condamnat pentru erezie şi ars pe rug la Smithfield, în 20 decembrie 1531.

John Frith

Dintre toate relele persecuţiei nici una ni s-a părut mai teribilă decât tratamentul crud şi moartea lui John Frith, un tânăr care s-a ridicat mult deasupra tovarăşilor săi atât în cunoştinţe cât şi în evlavie. Chiar dacă însuşirile sale ar fi putut să-i aducă cinste şi omoruri în lumea seculară, Frith a ales să se dedice Bisericii, crezând ca un om cu adevărat bun trebuie să trăiască pentru alţii şi nu pentru sine.

După ce a studiat la Cambridge şi a căpătat o educaţie aleasă, Frith l-a cunoscut pe William Tyndale, care i-a plantat sămânţa Evangheliei şi a evlaviei sincere în inimă.

La această vreme, Thomas Wolsey, cardinalul de York, a construit un colegiu în Oxford numit Frideswide, cunoscut acum sub numele de Biserica lui Hristos – nu atât de mult din dragoste de învăţătură cât din dorinţa de a lăsa în urmă un monument care să rămână. El a adunat la un loc cele mai bune veşminte, veselă şi ornamente din ţinut şi le-a dăruit colegiului, numind în acelaşi timp cei mai buni profesori pe care i-a putut găsi, unul din ei fiind John Frith. Când aceşti profesori au discutat împreună despre abuzurile Bisericii, au fost acuzaţi de erezie şi aruncaţi în temniţă.

Frith a fost eliberat până la urmă, dar cu condiţia ca să se depărteze mai mult de zece mile de Oxford, o condiţie pe care el a şi încălcat-o imediat, plecând pentru doi ani în străinătate. Frith s-a întors în taină ca să viziteze stareţul din Reading şi a fost arestat acolo ca vagabond. Fiind un om sincer i s-a părut foarte greu să mintă în mod convingător, şi drept urmare autorităţile au fost sigure că în ciuda deghizării sale nu este un vagabond, dar nu a reuşit să-l facă să-şi declare identitatea. Până când să poată fi identificat, Frith a fost închis în magaziile de la Reading fără să i se dea mâncare. Când a început să sufere din cauza foamei, a cerut să fie adus la el directorul şcolii locale.

Îndată ce Leonard Cox a sosit, Frith a început să i se plângă de captivitatea sa – în latină. Cei doi au discutat despre multe lucruri atât în latină cât şi în greacă, după care Cox s-a grăbit la judecătorii din oraş şi s-a plâns de tratamentul impus unui asemenea tânăr atât de deosebit şi bine educat. Frith a fost eliberat fără a mai fi pedepsit mai mult.

Dar nu s-a putut bucura de libertate întrucât Sir Thomas More, Cancelarul Angliei la vremea aceea, îl căuta peste tot în ţară şi oferea recompensă pentru prinderea sa. Deşi s-a mutat din loc în loc, Frith a fost prins până la urmă şi întemniţat în Turnul Londrei.

În timp ce stătea în temniţă, Frith făcea schimburi de scrisori cu More, având controverse referitoare la comuniune şi purgatoriu. Scrisorile lui Frith erau întotdeauna moderate, calme şi erudite. În lucrurile unde nu era silit să argumenteze, lasă de la el de dragul păcii.

Până la urmă Frith a fost dus în faţa arhiepiscopului de Canterbury, apoi în faţa episcopului de Winchester, pentru a-şi susţine cauza. La urmă de tot s-a înfăţişat înaintea episcopilor adunaţi la Londra. Rechizitoriul său se învârtea în jurul a două puncte: purgatoriul şi substanţa sacramentului. Aşa cum a scris şi prietenilor săi, “Nu pot cădea de acord cu înaltele feţe bisericeşti şi prelaţii asupra faptului că este un articol al credeului că trebuie să credem sub pedeapsa condamnării veşnice ca pâinea şi vinul sunt schimbate în chiar trupul şi sângele Mântuitorului nostru Isus Hristos, în timp ce forma şi mărimea le rămân aceleaşi. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, nu ar fi un articol al credeului”.

În ziua de 20 iunie 1533, John Frith a fost adus în faţa episcopilor Londrei, Winchesterului şi Lincolnului şi a fost condamnat la moarte. Pe 4 iulie a fost condus la rug, unde de bunăvoie a îmbrăţişat lemnul şi flacăra, dând o mărturie desăvârşită cu preţul vieţii sale. Vântul a suflat flăcările departe de el, către Andrew Hewet, care era ars pe rug lângă el, aşa că moartea lui Frith a durat mai mult decât de obicei, dar el părea să fie fericit pentru tovarăşul său şi nepăsător faţă de prelungirea suferinţei sale.

Andrew Hewet

Andrew Hewet era ucenicul unui croitor şi avea abia douăzeci şi patru de ani. Într-una din zilele sale libere s-a întâmplat să-l întâlnească pe William Holt, un mincinos notoriu, care a găsit că este protestant după ce a stat de vorbă cu el preţ de câteva minute. Holt s-a îngrijit că Hewet să fie prins şi pus în fiare. S-a reuşit cumva să i se strecoare o pilă, cu ajutorul căreia a evadat, dar numai ca să fie prins din nou.

La judecarea sa, Hewet a fost acuzat că nu credea ca oştia consacrată este chiar trupul lui Hristos. Întrebat despre ce crede cu adevărat, Hewet a răspuns că el crede “cum crede şi John Frith”.

“Crezi că este chiar trupul lui Hristos, născut din fecioara Maria?” au insistat acuzatorii săi.

“Nu”.

“De ce nu?”

“Fiindcă Hristos mi-a poruncit să nu îi cred pe toţi care spun “Iată Hristosul este aici sau Hristosul este acolo, fiindcă se vor ridica mulţi proroci mincinoşi”.

Episcopii au zâmbit la el şi episcopul i-a zis: “Frith este un eretic deja condamnat la arderea pe rug. Dacă nu îţi retractezi spusele, vei arde împreună cu el”.

“Bine”.

Întrebat din nou dacă vrea să-şi schimbe hotărârea, Hewet a spus că va face ceea ce a făcut şi Frith. În ziua de 4 iulie 1533, Andrew Hewet a fost ars pe rug alături de John Frith.

Thomas Bennet

Thomas Bennet s-a născut în Cambridge şi tot acolo şi-a obţinut masteratul. Cu cât mai mult creştea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său sfânt, cu atât mai mult detesta starea coruptă a religiei din vremea sa, până când nădăjduind să poată trăi cu o mai mare libertate a conştiinţei, a părăsit universitatea şi s-a mutat la Exeter, în anul 1524, devenind învăţător.

Bennet a fost un om liniştit şi cea mai mare plăcere a lui era să asculte predicile. În timpul său liber el obişnuia să studieze Scriptura de unul singur şi nu îşi împărtăşea părerile cu nimeni până când nu era sigur că şi ei simţeau asemenea lui. Dar fiecare pom şi fiecare plantă îşi are vremea pentru a rodi; tot aşa şi Bennet.

Văzând că slava lui Dumnezeu este batjocorită, religia idolatră este în floare şi puterea Papei este proslăvită, s-a hotărât să nu mai tacă, chiar dacă ştia ce va fi pedepsit. În luna octombrie a afişat pe uşa catedralei un sul de hârtie care spunea că “Papa este anticristul şi noi trebuie să ne închinăm la Dumnezeu şi nu la sfinţi”.

Imediat ce mesajul a fost găsit, autorităţile au încercat să-l găsească pe ereticul care l-a afişat. Bennet şi-a continuat liniştit viaţa, mergând la serviciile de închinare şi învăţându-şi studenţii în timp ce Biserica şi autorităţile seculare îl căutau pe vinovat. Dar Bennet era un om atât de liniştit şi de credincios încât nimeni nu s-ar fi gândit ca el să facă un lucru atât de îndrăzneţ şi de primejdios.

După un timp, deoarece căutările nu au dat rezultate şi ereticul nu a fost găsit, Biserica a hotărât să blesteme în mod public pe vinovat sau pe vinovată, cu cartea, clopotul şi lumânarea – lucru considerat în acele zile ca cel mai crunt blestem posibil. Bennet şedea în adunare când s-a auzit excomunicat, dat pe mâna diavolului şi lipsit de beneficiul iertării păcatelor sale de către Biserică. Au fost invocate toate puterile Bisericii corupte împotriva sa: sfinţii, Papa, călugării – toate acestea fiind lucruri pe care Bennet le considera oricum ca fiind lipsite de vreo valoare.

Adunarea stătea tăcută, impresionată de această revărsare a mâniei Bisericii şi nădăjduind ca nimeni să nu fie atins de ea din greşeală, când Bennet dintr-o dată ironia situaţiei a început să râdă. Odată pornit să râdă, se părea că nu se mai poate opri şi a fost prins ca fiind ereticul pe care Biserica îl condamnă atât de teatral. Când prietenii săi l-a întrebat mai târziu de ce s-a trădat pe sine izbucnind în râs în biserică, Bennet le-a răspuns “Cine s-ar fi putut abţine să nu râdă văzându-le vanitatea şi farsele?”

Când a fost judecat, a mărturisit “Eu sunt cel care a afişat sulul şi aş face-o din nou fiindcă ceea ce am scris este adevărat”.

Când a fost executat, Bennet i-a îndemnat pe oameni să se închine la adevăratul Dumnezeu şi să Îl cunoască, uitând fanteziile şi imaginaţia Bisericii. Cei mai mulţi dintre oamenii care au fost de faţă, inclusiv scribul care i-a scris condamnarea la moarte, au fost convinşi că Bennet a fost un om bun şi un slujitor al lui Dumnezeu.

William Tyndale

William Tyndale s-a născut lângă graniţa cu Wales şi a fost crescut în Universitatea din Oxford, unde a studiat limbile, artele liberale şi Scriptura. După continuarea studiilor la Cambridge, a devenit institutorul copiilor Lordului Welch, un nobil din Gloucestershire.

Lordul Welch era deseori vizitat de stareţi, vicari, arhidiaconi şi alţi oameni cu educaţie, pentru discuţii asupra lucrărilor lui Luther şi Erasmus, ca şi asupra unor lucruri din Scriptură. Ori de câte ori nu era de acord cu părerile lor lucru care se întâmpla adesea, Tyndale nu ezita să-şi apere poziţia folosind Scriptura. Într-o bună seară, Lordul şi Doamna Welch s-au întors de la o cină şi i-au spus lui Tyndale despre discuţia care a avut loc acolo. Tyndale a început să le explice că ceea ce ei tocmai au auzit era greşit, dar vorba i-a fost tăiată de Lay Welch: “A fost acolo un doctor care şi-ar fi putut permite să cheltuiască o sută de lire sterline, altul ar fi putut lesne cheltui două sute iar al treilea trei sute. De ce te-am crede tocmai pe dumneata în loc să îi credem pe ei?”

În vremea aceea, Tyndale traducea lucrarea lui Erasmus, “manualul soldatului creştin”. După ce a terminat traducerea, a dat o copie Lordului şi Doamnei Welch, care odată ce au citit cartea, au ajuns să îi primească pe oamenii Bisericii mult mai rar.

În curând preoţimea din zonă a început să se plângă de Tyndale în cârciumi şi alte locuri, spunând că lucrările sale sunt erezii şi adăugând la cele spuse de el lucrurile care făceau ca acuzaţiile să pară adevărate. Tyndale a fost chemat înaintea cancelarului episcopal, a fost ameninţat şi acuzat de multe lucruri, ca apoi să i se dea drumul nevătămat.

După această întâmplare Tzndale a găsit cu cale că este mai bine să părăsească regiunea, aşa că a plecat la Londra nădăjduind să-şi găsească un loc cu ajutorul lui Cuthbert Tonstal, episcopul Londrei. Pentru că acest lucru nu s-a putut face, a plecat în Germania.

Tyndale a găsit de bine, fiind influenţat în parte de John Frith, ca oamenii să poată citi ei înşişi Scriptura, fără să trebuiască să se încreadă în Biserică pentru explicaţii cinstite şi complete. El credea că corupţia Bisericii era tolerată doar pentru că oamenii nu ştiau nimic mai bun – iar Biserica nici vorbă să-i înveţe mai bine, fiindcă excesele şi privilegiile clerului ar fi fost periclitate.

În 1526 Tyndale a publicat traducerea în limba engleză a Noului Testament şi a început să lucreze la traducerea Vechiului Testament, adăugând câte un prolog la fiecare carte. În afară de aceasta, a publicat Mamona Cel Ticălos şi Practica Prelaţilor, trimiţând copii ale lor în Anglia.

După ce a călătorit în Germania şi Saxonia, unde s-a întâlnit cu Luther şi cu alţi oameni învăţaţi, a sfârşit prin a se stabili la Antwerp, în Olanda.

Când cărţile sale – mai ales Noul Testament – au început să fie citite de mai mulţi oameni din Anglia, episcopii şi prelaţii Bisericii au făcut tot ce le-a stat în putere ca să le condamne şi să le demaşte “greşelile”. În 1527 l-au convins pe rege să interzică toate lucrările lui Tyndale în Anglia.

În acest timp, Cuthbert Tonstal, episcopul Londrei, a colaborat cu Sir Thomas More pentru a găsi o cale pentru a opri ca traducerile să ajungă în mâna publicului. El a făcut cunoştinţă cu Augustine Packinngton, un comerciant englez care îl sprijinea în secret pe Txndale şi Packington a promis episcopului că îi va aduce fiecare copie a următoarei ediţii a traducerii dacă episcopul îi va furniza fondurile pentru cumpărarea lor. Când episcopul s-a arătat a fi de acord, Packington şi-a primit laudele iar Tyndale a primit toţi banii, parte din ei fiind folosiţi în mod prompt pentru tipărirea unei noi ediţii şi trimiterea ei în ţară. Restul de bani i-a fost de ajutor lui Tyndale pentru o bucată de vreme.

Tonstal a ars în public toate exemplarele cumpărate de el, lucru care i-a jignit pe oameni într-atâta încât Biserica a promis că se va îngriji să apară propria ei traducere, lipsită de erori. Însă nu s-a făcut nimic pentru ca promisiunea să fie împlinită. De fapt în luna mai 1530 Biserica a declarat că o asemenea traducere nu este necesară, ceea ce a dus la creşterea vânzărilor lucrării lui Txndale.

Până la urmă Tyndale a fost prins de către împărat la Antwerp, cărţile lui au fost confiscate şi el a fost întemniţat pentru un an şi jumătate înainte ca să fie condamnat prin decretul imperial de la Augsburg. Tyndale a fost pus pe rug, ştrangulat şi ars, la Vilvorden, în 1536. El a murit rostind cuvintele:”Doamne deschide ochii regelui Angliei!”

John Lambert

John Lambert, care a fost convertit de către Bilney, a căutat să scape de persecuţiile din acea vreme plecând în străinătate, unde s-a alăturat lui Tyndale şi Frith şi a slujit ca şi capelanul englezilor care trăiau la Antwerp. La mai puţin de un an după plecarea sa, a fost capturat în 1532 şi dus la Londra pentru ca să răspundă celor patruzeci şi cinci de acuzaţii care i se aduceau, în faţa lui Warham, arhiepiscopul de Canterbury. Însă arhiepiscopul a murit în luna august 1532, aşa că Lambert a fost pus în libertate.

Aceste lucruri s-au întâmplat în timpul domniei lui Henric VIII, la puţină vreme de la distrugerea mănăstirilor englezeşti şi divorţul regelui de regina Catherina şi recăsătorirea sa, un timp în care adepţii Scripturii puteau să-şi exercite credinţa într-o relativă libertate.

După eliberarea sa, Lambert s-a întors la Londra ca învăţător de greacă şi latină. În 1538 el a fost prezent la predica susţinută la biserica St.Peter’s Church de către Dr.Taylor, un protestant care mai târziu avea să devină episcopul de Lincoln şi care a murit în timpul domniei reginei Maria. La terminarea predicii, Lambert l-a abordat pe Taylor pentru a purta o discuţie în contradictoriu cu privire la problema sacramentului.

Din dorinţa de a-l mulţumi pe Lambert, Taylor a discutat problema cu Dr. Barnes. Acesta era în favoarea predicării Evangheliei însă credea că abordarea acestei probleme ar fi împiedicat răspândirea Evangheliei în acea vreme aşa că a sugerat lui Taylor să ia legătura cu arhiepiscopul Cranmer.

Ceea ce a pornit ca o simplă discuţie particulară a ajuns să devină o problemă publică. Cranmer încă nu-şi schimbase părerea referitoare la sacramente – deşi o va face mai târziu aşa că l-a somat pe Lambert să-şi susţină cauza în public. Deşi nu putem şti cu siguranţă ce s-a petrecut la întâlnirea lor, ştim că zvonurile despre dezacordul dintre ei s-a răspândit peste tot.

Episcopul de Winchester, un om pe nume Stephen Gardiner, sfătuitor al regelui, era un om crud şi viclean care căuta tot timpul să împiedice răspândirea Evangheliei. El s-a dus la rege şi i-a spus că oamenii îl urau pentru câteva lucruri: pentru distrugerea mănăstirilor, abolirea autorităţii papale şi divorţul de soţia sa, însă dacă el ar demonstra că ereticii totuşi încă sunt pedepsiţi, şi-ar recâştiga popularitatea. Regele s-a arătat imediat a fi de acord spunând că el însuşi îl va judeca pe fiecare eretic din ţară.

Lambert a fost adus sub paza de la temniţă pentru a fi judecat de Henric, în prezenţa tuturor nobililor şi episcopilor care erau prezenţi. Având permisiunea să vorbească, Lambert a afirmat că este bucuros văzând că regele este dispus să asculte controversele religioase, mai ales că regele era un om cu judecată dreaptă şi cu înalte cunoştinţe.

“N-am venit aici ca să-ţi ascult laudele”! Treci la subiect” l-a întrerupt regele. Intimidat de acest răspuns aspru, Lambert a rămas tăcut.

“De ce stai acolo mut? Ce spui, în sacramentele altarului este trupul lui Hristos sau nu este?” a întrebat regele.

“Sunt de acord cu Sf.Augustin, este trupul lui Hristos din anumite puncte de vedere” a răspuns Lambert.

“Nu-mi vorbi mie de Sf.Augustin sau de alţii. Ce spui tu însuţi?” a întrebat regele în limba latină.

“În acest caz eu nu cred că sacramentul este chiar trupul lui Hristos” a răspuns Lambert.

Regele a lăsat la îndemâna lui Cranmer să continue interogatoriul, care împreună cu episcopul de Wichester şi Tonstal şi episcopul de Durham au încercat să îl facă pe Lambert să-şi schimbe părerea. Lambert era copleşit. Asaltat de zeflemeli şi ameninţări venite din partea unor oameni atât de puternici, impresionat de măreţia locului şi de prezenţa regelui şi epuizat din pricina statului în picioare timp de cinci ore, el s-a cufundat în tăcere.

Până la urmă ziua s-a încheiat, regele întorcându-se încă odată spre Lambert, “Ce mai spui, după atâtea învăţături primite de la oamenii aceştia educaţi? Eşti mulţumit? Vei trăi sau vei muri? Ce spui? Alege.

Lambert a răspuns: “Mă încredinţez şi mă supun voinţei voastre”.

“Încredinţează-te mai degrabă în mâna lui Dumnezeu şi nu a mea”, a răspuns regele.

“Îmi încredinţez sufletul în mâinile lui Dumnezeu dar trupul mi-l încredinţez clemenţei voastre”.

“Dacă te încredinţezi judecăţii mele, vei muri. Eu nu voi apăra pe eretici”. Regele s-a întors către Cromwell, cel mai mare prieten al protestanţilor, “Cromwell citeşte sentinţa lui de condamnare”.

Prin intermediul sfatului episcopului de Winchester, Satan a făcut ca Lambert să fie condamnat chiar de tovarăşii săi protestanţi, Taylor, Barnes, Cranmer şi Cromwell – care toţi vor suferi mai târziu de dragul Evangheliei. Dintre toţi oamenii arşi pe rug la Smithfield nimeni nu a fost tratat atât de crud ca şi Lambert, care în ciuda chinurilor şi-a ridicat mâinile zdrobite cuprinse deja de flăcări şi a strigat oamenilor “Nimeni altul decât Hristos, nimeni altul decât Hristos!”

Robert Barnes

După ce a absolvit universitatea din Louvain, Robert Barnes a fost numit abatele şi conducătorul călugărilor augustini de la Cambridge. În acele vremuri se preda prea puţină literatură la Cambridge, însă Barnes a introdus studiul literaturii, dând astfel societăţii mulţi tineri educaţi care erau familiarizaţi cu lucrările lui Terence, Plaut, Cicero şi alţii. Odată ce studiul literaturii a fost pus la punct, Barnes a început să predice din epistolele lui Pavel, dând astfel Bisericii mulţi oameni destoinici.

Cunoştinţele scripturale ale lui Barnes au devenit faimoase datorită prelegerilor, discuţiilor şi predicilor sale, căci el predica întotdeauna împotriva episcopilor şi ipocriţilor; însă a continuat să susţină idolatria Bisericii până când a fost convertit de către Bilney.

Barnes şi-a rostit prima predică de protestant la biserica St.Edward’s Church din Cambridge şi imediat a fost acuzat de erezie. Adus în faţa cardinalului Wolsey, a fost convins de prietenii săi să abjure şi a făcut penitenţă publică la biserica St.Paul’s înainte de a fi întemniţat pentru un an şi jumătate. După eliberarea sa din închisoare, Barnes a fost trimis în calitate de deţinut eliberat la călugării din Londra, ordinul austin, însă aceştia i-au adus în curând şi mai multe acuzaţii şi a fost silit astfel să plece în Antwerp, la Luther.

În timpul petrecut la Antwerp, Barnes s-a împrietenit cu Luther, Melanchton, Ducele de Saxonia şi regele Danemarcei, care l-a trimis împreună cu Lubeck ca ambasador la regele Henric VIII. Sir Thomas More a vrut să-l prindă în timpul cât a fost în ţară însă regele nu l-a lăsat deoarece Cromwell, prietenul şi sfătuitorul său a devenit protectorul protestanţilor. Barnes a avut permisiunea să susţină dispute cu episcopii şi să părăsească ţara atunci când va dori. El s-a întors la Luther în Wittemberg ca să-şi publice cărţile, după care a a venit în Anglia la începutul domniei reginei Anna de Boleyn şi a devenit un predicator respectat.

Odată ce Stephen Gardiner a sosit din Franţa, au început din nou necazurile protestanţilor. Din acel moment încolo religia a avut de suferit, ca şi regina Anna şi Cromwell de altfel, iar Barnes a fost întemniţat în Turnul Londrei până la arderea sa pe rug în ziua de 30 iulie, cu două zile după moartea lui Cromwell. Împreună cu el au fost arşi pe rug alţi doi protestanţi, Gerrand şi Jerome, şi trei catolici, Powel, Featherstone şi Abel. Faptul că atât protestanţii cât şi catolicii au fost pedepsiţi în acelaşi timp pentru credinţa lor a pus întreaga naţiune în încurcătură, deşi acesta a fost rezultatul politic al divizării consiliului de coroană, jumătate fiind catolici şi jumătate fiind protestanţi.

Legea celor şase articole

În anul 1539 parlamentul, la instigarea regelui Henric al VIII-lea a promulgat cele Şase Articole care sprijinea doctrina catolică a celibatului preoţesc şi a transubstanţierii. Pedeapsa pentru încălcarea acestei legi era moartea, fără posibilitatea de abjurare, deşi legea a fost puţin relaxată de parlament în 1544, lăsând posibilitatea abjurării şi a penitenţei pentru primele două condamnări şi aplicarea pedepsei capitale pentru cea de-a treia condamnare.

În acelaşi timp parlamentul a interzis toate cărţile lui Tyndale, toate cântecele, piesele de teatru şi toate cărţile în limba engleză care încălcau cele Şase Articole. Textul Bibliei a fost interzis tuturor femeilor, meseriaşilor, ucenicilor, călătorilor, slujitorilor, pădurarilor, fermierilor şi muncitorilor. Nobililor şi soţiilor lor le era îngăduit să citească Biblia doar dacă o făceau în tăcere, fără să îşi expună părerile cu privire la ea.

O altă reglementare dată prin cele Şase Articole îngăduia unei persoane acuzate de erezie să aducă martori care să-l sprijine, într-un număr egal cu sau mai mare decât numărul martorilor acuzării. Acest lucru nu a mai fost permis niciodată până atunci în procesele de erezie.

Kerby şi Clarke

Kerby şi Clarke au fost prinşi la Ipswich în 1546 şi aduşi în faţa Lordului Wentworth şi a altor comisionari pentru a fi cercetaţi. În cadrul procedurilor au fost întrebaţi dacă cred în transubstanţiere şi recunoscând că nu cred, amândoi şi-au afirmat credinţa cum că Hristos a instituit Cina cea de taină ca o comemorare a morţii Sale pentru iertarea păcatelor, însă acest lucru nu presupunea implicarea a chiar trupului şi sângelui în sacrament.

Kerby a fost condamnat să ardă pe rug în ziua următoare la Ipswich iar Clarke în lunea următoare la Bury. În momentul în care şi-a auzit sentinţa Kerby s-a închinat adânc, şi-a ridicat mâinile şi a strigat “Slavă Dumnezeului cel Atotputernic!”

În ziua următoare Kerby a fost dus în piaţă la ora zece dimineaţa, unde rugul şi lemnele erau deja pregătite. El s-a dezbrăcat până la cămaşă, având tichia de noapte pe cap şi a fost înlănţuit de stâlp. Au fost prezenţi în jur de două mii de oameni, printre care şi Lord Wentworth. După o predică susţinută de către Dr.Rugham în timpul căreia Kerby a comentat cu glas tare către oameni ori de câte ori era de acord sau în dezacord faţă de Rugham, i s-a dat timp să-şi rostească rugăciunile, care i-au mişcat pe toţi până la lacrimi, chiar şi pe lordul Wentworth. S-a dat foc rugului şi Kerby a strigat la Dumnezeu, bătându-şi pieptul cu pumnii şi ridicându-şi mâinile până când a putut s-o facă. Toţi cei prezenţi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru credincioşia până la moarte a lui Kerby.

În timp ce Roger Clarke era dus la rug lunea următoare în Bury, au fost întâlniţi de o procesiune a ostiei. Clarke a refuzat să-şi plece capul sau să-şi descopere capul, mustrând vehement o asemenea idolatrie şi mâniindu-i pe slujbaşii din jurul său.

Moartea regelui Henric al VIII-lea

După o lungă suferinţă, la sfârşitul lunii ianuarie 1547, a devenit evident pentru medicii regelui Henric al VIII-lea că acesta era pe moarte. Deşi credeau că regele trebuie să ştie în ce stare se află sănătatea sa, nici unul nu era dispus să rişte să îl înştiinţeze. Sarcina a căzut asupra unuia, numit Master Denny, care i-a spus curajos regelui că este pe moarte şi l-a îndemnat să se pregătească chemându-L pe Dumnezeu prin Hristos pentru har şi îndurare.

Regele a ascultat de Denny, a reflectat asupra propriilor păcate pe care le regreta însă a conchis “ândurarea lui Hristos poate să-mi ierte toate păcatele, chiar dacă acestea ar fi mai rele decât sunt”.

Bucuros că îl aude pe rege vorbind astfel, Denny l-a întrebat dacă i-ar place să vorbească cu cineva. Henric a răspuns că i-ar place să-l vadă pe Dr.Cranmer, dar când acesta a sosit, regele nu mai putea vorbi şi era prea puţin conştient; el a putut doar să-şi întindă mâna şi să-i apuce mâna lui Cranmer. Acesta l-a îndemnat pe rege să-şi pună nădejdea în Hristos şi să apeleze la îndurarea Sa iar Henric i-a apăsat mâna în semn că face acest lucru, după care a murit. Henric a domnit timp de treizeci şi şapte de ani şi nouă luni şi a lăsat în urmă trei copii; Edward, Mary şi Elizabeth.

Patrick Hamilton

Primul martir scoţian a fost Patrick Hamilton, abate de Ferne, fiul lui Sir Patrick Hamilton de Kincavill şi a lui Catherine Stewart, fiica Ducelui de Albany. Tânărul Hamilton a fost educat la St.Andrew’s în filozofia liberală a lui John Mair, dar a citit după aceea şi lucrările lui Luther din proprie iniţiativă. El a fost cunoscut pentru liberalismul gândirii sale şi şi-a însuşit din toată inima teologia protestantă, însă a fugit la Wittemberg atunci când a fost somat să se înfăţişeze înaintea conciliului eclesiastic.

La Wittemberg, Hamilton s-a împrietenit cu Luther şi cu Melanchton, care l-a recomandat lui Lambert, rectorul universităţii din Marpurg. Lambert l-a instruit şi mai mult pe Hamilton în protestantism, ceea ce a dus la o mare schimbare în lăuntrul său. Înainte vreme fusese sceptic şi timid dar acum a devenit curajos, aproape dur şi a hotărât să se întoarcă în Scoţia pentru a predica acolo credinţa.

Hamilton a ajuns în Scoţia în anul 1527 şi s-a adresat în mod public poporului de câteva ori până să fie prins şi întemniţat. Tinereţea sa- avea douăzeci şi opt de ani-talentul său şi atitudinea sa plăcută şi blândă au determinat pe mulţi dintre feţele bisericeşti să încerce să-l facă pe Hamilton să-şi schimbe părerile sau măcar să-l convingă să nu îşi mai predica credinţa şi să deranjeze astfel Biserica. Hamilton s-a ţinut atât de tare încât a convertit un preot catolic pe nume Aless, care l-a vizitat în celula sa. Cu timpul şi Aless a ajuns să fie persecutat pentru noua sa credinţă şi a fost ars pe rug.

Urcat pe eşafod, Hamilton şi-a dat toate hainele slujitorului său, mângâindu-l cu cuvintele “Ceea ce am să sufăr eu, prietenul meu drag, pare amar şi înfiorează carnea. Dar adu-ţi aminte că aceasta este intrarea în viaţa veşnică, care nu este pentru aceia care se dezic de Domnul”.

Deşi suferinţa i-a fost prelungită din pricina neîndemânării călăului, el nu a încetat să predice oamenilor care erau de faţă. “Cât va mai dura o Doamne, întunericul care acoperă această împărăţie? Cât vei mai îngădui această tiranie a oamenilor?” a strigat el şi a murit cu cuvintele “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu”!

Henry Forrest

La câţiva ani după moartea lui Hamilton, Henry Forrest a predicat că acesta a fost un martir şi ceea ce el proclama era adevărat. Forrest a fost întemniţat de către James Beaton, arhiepiscopul de la St.Andrew’s, care a trimis un călugăr pe nume Walter Land să asculte spovedania lui Forrest. În spovedania sa aşa-zis secretă, el şi-a afirmat credinţa în Hamilton şi în cauza pentru care acesta şi-a dat viaţa. Călugărul s-a dus imediat la episcop şi i-a spus tot ce Forrest a mărturisit în spovedania sa, mărturisire care a fost folosită drept dovadă atunci când a fost judecat.

În ziua execuţiei, Forrest a fost deposedat de toate funcţiile sale bisericeşti în faţa clerului, în timp ce striga cuvintele “Ruşine celor prefăcuţi! Ruşine călugărilor falşi! Nu respectă taina spovedaniei! De azi încolo nimeni să nu se mai încreadă în vreun călugăr, căci condamnă Cuvântul lui Dumnezeu şi înşeală pe oameni”.

Forrest a plătit cu viaţa pentru mărturia sa credincioasă, la partea nordică a gardului bisericii St.Andrew’s.

James Hamilton, Catherina Hamilton, Straiton, Gourlay

În anul 1534, James Hamilton, Catherine Hamilton, David Straiton şi Norman Gourlay au fost chemaţi înaintea regelui James V la Edinburgh. James Hamilton a fost acuzat că susţine ideile fratelui său Patrick. Regele l-a avertizat pe Hamilton să nu se prezinte la judecată, fiindcă nu-l va putea apăra ci să părăsească ţara şi să-şi abandoneze pământurile şi averea pentru a putea să-şi scape viaţa.

Catherine Hamilton, sora lui James şi mătuşa regelui, a fost acuzată că nu crede că poate fi mântuită prin fapte. După o discuţie îndelungată cu un avocat pe nume John Spens, ea a conchis exclamând “Fapte aici, fapte acolo! Ce fel de fapte sunt acestea? Eu ştiu că nici o faptă nu mă poate mântui decât lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Domnul şi Mântuitorul meu!”

Regele s-a întors într-o parte ca să poată râde la auzul răspunsului ei după care a chemat-o pe Catherine la el şi a convins-o să se abjure de dragul familiei. Ea a fost pusă în libertate.

Straiton a fost un domn dintr-o familie bună, dar s-a certat cu episcopul de Moray cu privire la zeciuală. Într-una din zile, când a fost provocat de colectorii Bisericii, Straiton a poruncit slujitorilor săi să arunce înapoi în mare fiecare al zecelea peşte pe care l-au prins şi l-a îndemnat pe colector să meargă şi să-şi caute taxa în mare. Dar apoi s-a liniştit şi a devenit un convertit sincer al reformei. Acuzat de erezie, Straiton a refuzat să se dezică de credinţa sa şi astfel a fost ars pe rug împreună cu Gourlay, în ziua de 27 august 1534.

Vicarul Thomas Forrest

În fiecare duminică, vicarul Thomas Forrest predica din Evanghelie, lucru pe care de obicei îl făceau doar călugării. Drept răzbunare, aceştia l-au acuzat că a dezvăluit tainele Scripturii la oamenii de rând, că a citit Biblia în limba oamenilor de rând şi a făcut ca clerul să fie dispreţuit de către popor.

Episcopul de Dunkeld l-a chemat pe vicar la el şi l-a sfătuit să nu mai predice în fiecare duminică; dacă voia să facă acest lucru, trebuia să se călugărească.

Forrest i-a răspuns că o singură predică din Evanghelie într-o săptămână cu greu poate fi suficient, însă episcopul a continuat să-şi suusţină ideea că ei nu au fost ordinaţi să predice şi a recunoscut că el nici măcar nu cunoaşte Vechiul Testament, dar este mulţumit să-şi cunoască liturghierul. Thomas Forrest nu a păţit nimic de data aceasta chiar dacă şi-a menţinut poziţia şi a refuzat să se oprească din predicarea din Biblie.

Insă la scurtă vreme după aceasta, el a fost arestat împreună cu doi călugări, pe nume Keillor şi Beveridge, un preot pe nume Duncan Simpson, un domn pe nume Robert Forrester şi alţi trei sau patru oameni din oraşul Stirling. Fiind acuzaţi că sunt eretici de seamă care învaţă erezii, nu li s-a dat nici unuia dintre ei ocazia să abjure. Acuzaţiile principale aduse împotriva lor au fost că au luat parte la căsătoria unui preot şi au mâncat carne la nuntă, lucru desfăşurat în timpul postului Paştelui.

Au fost cu toţii arşi pe rug la Edinburgh, în luna februarie a anului 1538 sau 1539.

George Wishart

În anul 1543 George Wishart preda la universitatea din Cambridge. El era un bărbat înalt, cu o expresie uşor tristă, cu părul negru şi o barbă lungă. Acest băştinaş din Scoţia era un om plăcut, politicos şi umil, căruia îi plăcea să călătorească, să înveţe şi să îneveţe pe alţii. El se îmbrăca întotdeauna în negru şi hainele sale folosite le dădea în mod obişnuit săracilor. Wishart era bine cunoscut pentru milostenia sa creştinească şi pentru modul spartan în care trăia, mâncând de două ori pe zi, postind o zi din patru şi dormind pe o saltea de paie cu aşternuturi de canava, pe care le dăruia ori de câte ori îşi schimba patul.

Wishart a fost arestat şi întemniţat în castelul St.Andrew şi pus în lanţuri pentru doctrina sa. În ziua în care a fost somat să se prezinte înaintea cardinalului la St.Andrew’s, a fost escortat la biserică de către o sută de oameni înarmaţi. Oprindu-se o clipă ca să-şi dea punga cu bani unui sărac care şedea lângă uşă, a fost condus la cardinal. Vicarul John Winryme s-a urcat la amvon pentru a predica despre erezie, după care Wishart a trebuit să stea lângă amvon şi să-l asculte pe John Lauder rostind acuzaţiile aduse împotriva sa. Când acest preot bine hrănit le-a citit pe toate, cu faţa scăldată în transpiraţie şi cu spume la gură, a scuipat în obrazul lui Wishart şi l-a întrebat “Cum răspunzi acestor acuzaţii, trădătorule şi hoţule?”

Vicarul a îngenuncheat puţin la amvon pentru a se ruga, după care a răspuns calm şi politicos, cerând să fie lăsat să-şi explice doctrina din trei motive: “În primul rând pentru că prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu se descoperă Slava Sa. De aceea este logic ca de dragul arătării slavei lui Dumnezeu să mă auziţi învăţând Cuvântul curat al lui Dumnezeu. În al doilea rând, din moment ce mântuirea vine din Cuvântul lui Dumnezeu ar fi nedrept din partea voastră să nu mă ascultaţi învăţând Cuvântul lui Dumnezeu.

În al treilea rând, învăţătura voastră este plină de cuvinte hulitoare şi abominabile care vin de la diavol. Ar trebui să cunoaşteţi învăţătura mea pentru ca să nu trebuiască să mor în mod nedrept spre condamnarea sufletelor voastre. De când am venit în această ţară nu am făcut nimic altceva decât să-i învăţ pe oameni poruncile lui Dumnezeu, cele douăsprezece articole ale credeului şi rugăciunea Domnului în limba lor maternă. În Dundee i-am învăţat din Epistola lui Pavel către Romani şi vă voi arăta cum am făcut să-i învăţ…”

Acuzatorul său a strigat dintr-odată “Ereticule, trădătorule şi hoţule” Nu ai avut dreptul să predici! Ţi-ai arogat această putere fără ca să ai autoritate din partea Bisericii!”

Prelaţii adunaţi la faţa locului au exclamat “Dacă îl vom lăsa să predice în acest loc, el este atât de îndemânatic şi cunoaşte atât de bine Scripturile încât îi va întoarce pe oameni împotriva noastră”.

Văzând care este planul lor, Wishart a cerut să poată apela la lordul guvernator, din moment ce acesta îl arestase de fapt şi astfel el ar trebui să fie judecat de către autorităţile civile şi nu de către Biserică.

În ciuda acestui apel al său, au fost citite optsprezece capete de acuzare împotriva sa, la care a răspuns pe rând, susţinându-şi în mod corect opinia cu ajutorul Scripturii. Când episcopii au terminat capetele de acuzare, l-au condamnat pe Wishart să moară pe rug ca eretic, ignorând replicile sale şi au risipit adunarea.

Întors în temniţa din castel, Wishart a refuzat să se spovedească la cei doi călugări care au venit în acest scop şi a cerut să se spovedească la Vicarul John Winryme care a predicat la audierea sa.

Rugul a fost pregătit şi spânzurătoarea a fost înălţată. Cardinalul, temându-se că prietenii lui Wishart îl vor salva, a dat ordin ca toate armele din castel să fie îndreptate către spânzurătoare. Lui Wishart i s-au legat mâinile la spate şi i s-a pus un lanţ în jurul pieptului, apoi a fost dus la rug fiind tras de o funie care i-a fost legată la gât.

Wishart le-a spus oamenilor adunaţi acolo să nu lase ca moartea să îi îndepărteze de Cuvântul lui Dumnezeu.

“Vă îndemn să iubiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi să suferiţi răbdători, cu inima împăcată, de dragul Cuvântului care este mântuirea voastră şi mângâierea voastră veşnică”.

Apoi a rugat mulţimea să îi ajute pe urmaşii lui să rămână înrădăcinaţi în învăţătura sa.

“Nu mă tem de acest foc cumplit. Dacă veţi fi prigoniţi din pricina Cuvântului să nu vă temeţi de aceia care ucid trupul dar nu pot ucide sufletul. În seara aceasta voi sta la masă cu Domnul”.

După ce Wishart L-a rugat pe Dumnezeu să-i ierte pe cei care l-au condamnat, călăul a îngenuncheat înaintea sa zicând:

“Domnule, vă rog să mă iertaţi, nu sunt vinovat de moartea dumneavoastră”.

“Vino încoace,” a răspuns Wishart. Când călăul s-a apropiat de el, Wishart l-a sărutat pe obraz şi i-a spus “Iată semnul iertării mele. Fă-ţi datoria”. În timp ce Wishart a fost spânzurat şi ars pe rug, mulţimea l-a jelit şi s-a plâns că a fost măcelărit un miel nevinovat.

Adam Wallace

Adam Wallace a fost judecat în biserica Blackfriar’s din Edinburgh înaintea unei mari mulţimi de preoţi, episcopi, arhiepiscopi, profesori şi autorităţi civile. Acuzatorul său a fost John Lauder, paroh de Marbottle, care era îmbrăcat într-un stihar cu glugă roşie.

Wallace arăta ca şi un om simplu şi sărac atunci când a fost adus la judecată. Lauder a început spunând “Adam Wallace, eşti auczat de următoarele erezii: în primul rând i-ai învăţat pe oameni că pâinea şi vinul de pe altar nu devin trupul şi sângele lui Hristos după rugăciunea de consacrare”.

Wallace s-a întors către judecători: “Nu am învăţat pe nimeni altceva şi nu am spus nimic altceva decât ceea ce am găsit în această carte care este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă am greşit, accept pedeapsa voastră, dar tot ce am spus din această carte.” După care a citat Mat.26:26-28 şi Luca 22:19.

S-a mai citi odată acuzaţia şi lui Wallace i s-a poruncit să răspundă cu da sau cu nu. “Nu i-am învăţat decât pe aceia care m-au rugat s-o fac şi aceasta nu am făcut-o prea des. Ceea ce am afirmat este că dacă sacramentele sunt cu adevărat admnistrate şi folosite aşa cum le-a instituit Fiul Dumnezeului cel viu, atunci Dumnezeu este prezent acolo.”

Întrebat iarăşi, Wallace a folosit Scriptura pentru a arăta de ce credea el că ostia nu poate fi chiar trupul şi sângele lui Hristos.

Acuzatorii au trecut la cel de-al doilea capăt de acuzare: “I-ai învăţat pe oameni că misa este idolatrie şi este urâtă de Dumnezeu”.

Wallace a răspuns: “Am citit Cuvântul lui Dumnezeu în trei limbi şi nu am găsit în el cuvântul “misa”. Dacă misa nu se întemeiază pe Scriptură atunci este idolatrie şi este urâtă de Dumnezeu. Dar dacă cineva o să-mi poată arăta acest cuvânt în Scriptură, o să-mi recunosc greşeala şi mă voi supune corecării şi pedepsei”.

Acuzatorul a continuat: “Ai învăţat în mod făţiş că Dumnezeu este doar o pâine, semănată ca bob de grâu, crescută în pământ şi coaptă de către oameni. Nimic altceva”.

“Eu mă închin la Tatăl, la Fiul şi la Duhul Sfânt, cele Trei Persoane ale Dumnezeirii care sunt una şi care au creat şi au dat forma cerurilor şi pământului şi la tot ce cuprind ele. Nu ştiu la ce Dumnezeu vă închinaţi voi, dar dacă mi-l arătaţi, vă voi putea spune ce anume este el”.

Wallace a rămas neclintit în mărturia sa şi a fost condamnat şi trimis înapoi în temniţă. În ziua morţii sale, păzitorii săi l-au avertizat să nu vorbească mulţimii, însă mulţi oameni i-au spus “Dumnezeu să Se îndure de tine” în timp ce trecea, la care el răspundea “Să Se îndure şi de voi”. Ajuns la stâlpul rugului, s-a adresat mulţimii: “Să nu vă tulburaţi din pricină că eu mor de dragul adevărului. Ucenicul nu este mai mare ca Învăţătorul său.” Păzitorii l-au ameninţat fiindcă a vorbit iar el s-a uitat către cer zicând “Nu vor să mă lase să vorbesc”.

S-a dat foc rugului şi Adam Wallace s-a dus credincios să fie cu Dumnezeu.

Walter Milne

Dintre martirii scoţieni, Walter Milne a fost cel care a avut un rol crucial, întrucât din cenuşa sa au răsărit mii de alţi susţinători ai crezului său, care au silit Biserica Scoţiei să dezbată problema adevăratei religii atât cu francezii cât şi cu Biserica Catolică.

Milne a fost preotul paroh din Lunan şi a îmbrăţişat doctrinele Reformei, fiind condamnat pentru aceasta pe vremea lui beaton. Milne a reuşit să scape din închisoare şi să se ascundă în Scoţia până când indulgenţa reginei i-a îngăduit să-şi reia activitatea de predicare. Silit să se ascundă din nou, el a fost prins şi judecat pentru erezie la biserica St.Andrew’s, având atunci optzeci şi doi de ani.

Iată dialogul care a avut loc între Milne şi Andrew Oliphant, unul din preoţii episcopului, la procesul care a avut loc în aprilie 1551:

“Ce crezi despre căsătoria preoţilor?” a întrebat Oliphant.

“Socotesc că este o legătură binecuvântată, fiindcă Hristos însuşi a păstrat-o, a aprobat-o şi a lăsat-o oamenilor. Dar dumneata nu crezi că este şi la îndemâna dumitale şi o respingi, în timp ce îţi iei soţiile şi fiicele altor oameni, fără să mai respecţi legământul instituit de Dumnezeu. Ai jurat castitate dar ţi-ai încălcat jurământul. Sfântul Pavel mai degrabă s-ar fi căsătorit decât să ardă, şi eu am făcut la fel, căci Dumnezeu nu a interzis niciodată cuiva căsătoria”.

“Spui că nu sunt şapte sacramente”.

“Daţi-mi mie Cina Domnului şi botezul şi restul puteţi să-l împărţiţi între voi. Dacă totuşi sunt şapte sacramente, de ce aţi omis una din ele, căsătoria, şi v-aţi dedat la imoralitate?”

“Eşti împotriva sacramentului altarului şi spui că misa este idolatrie”.

“Voi faceţi ca şi stăpânul sau regele care cheama pe mulţi la masa sa şi când masa este pusă şi sună clopotul care cheamă oamenii la masă, se întoarce cu spatele la cei chemaţi, mănâncă singur şi îşi bate joc de ceilalţi. Asta faceţi şi voi”.

“Negi că sacramentul altarului este chiar trupul lui Hristos”.

“Scriptura lui Dumnezeu nu trebuie înţeleasă în mod carnal, firesc ci în mod duhovnicesc şi aceasta pe baza credinţei. Iar în ceea ce priveşte misa, este o greşeală. Hristos S-a dat pe Sine o singură dată pentru a fi răstignit pentru păcatele oamenilor şi nu o va mai face niciodată din nou. El a pus capăt tuturor fertfelor”.

“Negi slujba episcopală”.

“Cei pe care îi numiţi episcopi nu fac lucrarea unui episcop aşa cum o defineşte Pavel în Epistola sa către Timotei. Ei trăiesc pentru plăceri şi nu le pasă de turma lor. Ei nu cinstesc Cuvântul lui Dumnezeu ci aleargă după propria lor cinste”.

“Te-ai pronunţat împotriva pelerinajelor”.

“Pelerinajele nu sunt poruncite în Scriptură. Nicăieri nu se comit imoralităţi mai mari ca la pelerinajele voastre.”

“Predici pe ascuns în case şi pe câmp predici în mod făţiş”.

“Da, şi predic şi pe mare, într-o corabie”.

“Te lepezi de credinţa ta sau nu? Că dacă n-o faci, te voi condamna”.

“Sunt acuzat pentru însăşi viaţa mea. Oricum sunt dator cu o moarte, aşa că îţi spun aşa cum i-a spus Hristos lui Iuda, să faci repede ceea ce ai de făcut. Nu mă voi dezice de adevăr, eu sunt grâu şi nu pleavă şi nu voi fi suflat de vânt sau de imblaciu, ci voi supravieţui”.

Andrew Oliphant a dat ordin ca Milne să fie dat pe mâna unui judecător laic pentru a fi ars pe rug ca eretic, însă primarul oraşului a refuzat să fie judecătorul lui, aşa cum a făcut şi şambelanul episcopului. Întregul oraş a fost tulburat în aşa măsură încât nu le-au vândut slujitorilor episcopului nici măcar o funie cu care să-l lege pe Milne de stâlp sau de butoiul cu gudron. Până la urmă, Alexander Summerwail, mai ignorant şi mai crud decât ceilalţi, a acţionat ca judecător şi l-a trimis pe Milne pe rug.

Când Milne a fost adus la locul execuţiei, Oliphant i-a poruncit să se urce la stâlpul rugului.

“Nu urcă-mă dumneata acolo şi fă-te părtaş morţii mele. Legea lui Dumnezeu îmi interzice să mă omor pe mine însumi. Dar mă voi lăsa urcat bucuros”, a răspuns Milne. Oliphant l-a urcat atunci el însuşi pe bătrân pe rug.

Milne s-a adresat mulţimii zicând: “Dragi prieteni, eu sufăr astăzi pentru ca să apăr credinţa în Isus Hristos, arătată în Vechiul şi Noul Testament. Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru că m-a chemat să pecetluiesc adevărurile Sale cu însăşi viaţa mea, pe care aşa cum am primit-o de la El, am să o dau pentru slava Sa de bunăvoie. Dacă vreţi să scăpaţi de moartea veşnică, nu vă lăsaţi înşelaţi de minciunile preoţilor, călugărilor, stareţilor, episcopilor şi a celorlaţi din secta lui anticrist. Puneţi-vă nădejdea doar în Isus Hristos şi îndurarea Sa pentru a fi mântuiţi”.

Mulţimea l-a plâns şi l-a jelit pe Milne şi moartea sa i-a impresionat atât de mult încât el a fost ultimul martir religios care a trebuit să moară în Scoţia.

 

Capitolul 6


John Rogers

John Rogers a fost educat la universitatea din Cambridge şi a slujit ca şi capelan al comercianţilor englezi care trăiau la Antwerp în Olanda. Acolo el s-aântâlnit cu William Tyndale şi Miles Coverdale, care amândoi au părăsit Anglia cu o vreme înainte. Fiind convertit la protestantism, Rogers i-a ajutat pe cei doi la traducerea Bibliei în limba engleză, s-a căsătorit şi s-a mutat la Wittemberg, unde i s-a încredinţat o adunare s-o conducă.

Rogers şi-a slujit adunarea timp de doi ani înainte de a se întoarce în Anglia, în timpul domniei regelui Edward VI, care a proscris catolicismul şi a făcut din protestantism religie de stat. Rogers a slujit în biserica St.Paul’s până când tronul a fost ocupat de regina Maria, care a proscris Evanghelia şi a adus înapoi catolicismul în Anglia.

Chiar şi în aceste condiţii Rogers a continuat să predice împotriva proclamaţiei reginei, cână când consiliul i-a ordonat să rămână în arest la domiciliu în propriul său oraş, ceea ce el a şi făcut deşi ar fi putut lesne părăsi ţara. Protestantismul nu a putut să prospere în timpul domniei reginei Maria, Rogers ştia că ar putea găsi de lucru în Germania şi avea şi o soţie şi zece copii la care trebuia să se gândească, însă a ales să nu-şi abandoneze cauza de dragul de a-şi scăpa viaţa. A rămas în arest la domiciliu pentru o bună bucată de timp, până când Bonner, episcopul Londrei a făcut ca să fie întemniţat la Newgate, laolaltă cu hoţii şi criminalii, ca apoi Winchester să-l condamne la moarte.

Dimineaţa devreme, în ziua de 4 februarie 1555, soţia temnicerului l-a trezit pe Rogers şi i-a spus să se îmbrace în grabă; era ziua în care trebuia să urce pe rug. El şi-a întâlnit soţia şi cei unsprezece copii pe drum spre Smithfield, dar a refuzat să abjure. Sosit la Smithfield, a mai primit o şansă din partea şerifului Woodroofe.

“Voi pecetlui cele ce le-am predicat cu sângele meu”, a răspuns Rogers.

“Deci este un eretic”. a zis Woodroofe.

“Asta se va cunoaşte doar în ziua judecăţii”.

“Ei bine, eu n-am să mă rog pentru tine!”

“Eu însă mă voi ruga pentru dumneata”.

Cu puţin înainte de a fi aprins rugul, a sosit o graţiere dar Rogers a refuzat să se lepede de credinţa sa şi să accepte graţierea, devenind astfel primul martir care a murit în timpul domniei reginei Maria.

Lauwrence Sanders

După ce regina Maria a interzis deja în primul an al domniei sale predicarea protestantă, câţiva slujitori ai lui Dumnezeu au continuat să predice Evanghelia ca pastori particulari. Unul dintre aceştia era şi Lawrence Sanders.

El se trăgea dintr-o familie nobilă prosperă, a studiat la Eton şi King’s College din Cambridge. Întrucât mama sa văduvă dorea ca el să devină comerciant, s-a dus ucenic la un comerciant numit Sir William Chester.

Însă în curând Sanders şi-a dat seama că de fapt vrea să devină predicator, iar Chester fiind un om bun l-a eliberat de condiţiile impuse prin contract, aşa că Sanders s-a putut întoarce la Cambridge ca student la teologie.

Sanders a început să predice în timpul domniei regelui Edward, când protestantismul a devenit religia oficială a Angliei. După ce a deţinut câteva funcţii, a devenit predicator la ţară, în Leicestershire, unde a slujit sârguincios până când i s-a oferit o slujbă la o biserică din Londra numită Allhalows. Tocmai când era pe punctul să renunţe la slujba sa la ţară pentru a se putea concentra slujirii în parohia londoneză, regina Maria şi-a depus pretenţia la tron. Văzând că ea va aduce vremuri grele pentru toţi protestanţii, Sanders şi-a păstrat ambele slujbe; dacă ar fi renunţat la una din ele, în mod sigur ar fi fost înlocuit cu un catolic.

Astfel că a fost nevoit să călătorească de la o parohie la alta până când a devenit ilegală predicarea Evangheliei. Sanders a continuat să predice în adunarea sa de la ţară până când a fost oprit cu forţa să o mai facă. Din moment ce nu mai putea sluji acolo, s-a dus înapoi la Londra.

Odată intrat în oraş în ziua de 14 octombrie, sâmbăta, el s-a întâlnit cu Sir John Mordant, consilier al reginei, care l-a avertizat să nu predice în ziua următoare; Sanders i-a ignorat sfatul şi şi-a ţinut predica în dimineaţa următoare. În timp ce se pregătea pentru predica de după- masă, a fost ridicat din biserica sa şi dus în faţa episcopului, a lui Sir John Mordant şi a câtorva capelani. Episcopul l-a pus să-şi aştearnă pe hârtie crezul despre transubstanţiere şi l-a trimis înaintea lordului cancelar care l-a întemniţat.

După ce a stat întemniţat timp de cinsprezece luni, perioada în care a rămas credincios conştiinţei sale, Sanders a fost dus la judecată înaintea lordului cancelar şi a fost acuzat de trădare, erezie şi de răzvrătire. După ce i s-a arătat hârtia pe care a scris-o despre substanţiere, Sanders a răspuns: “Ce-am scris, am scris. Nu mă ştiu vinovat de nimic altceva şi nu puteţi să mă acuzaţi de nimic”.

După ce a fost excomunicat şi dat pe mâna autorităţilor legale, a fost vizitat în închisoare de către episcopul Londrei, care a venit să-l deestituie din toate funcţiile, pe data de 4 februarie. După ce episcopul a terminat ce avea de făcut, Sanders i-a spus “Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt din biserica ta”.

În ziua de 8 februarie, Sanders a îmbrăţişat stâlpul rugului şi l-a sărutat zicând: “Bun venit la crucea lui Hristos, bine ai venit viaţă veşnică”.

John Hooper

În timpul domniei regelui Edward, John Hooper a slujit ca episcop a doua dioceză, purtându-se întotdeauna după sfaturile date episcopilor de către Pavel în Epistola sa către Timotei. El nu a căutat niciodată câştiguri personale, ci s-a îngrijit de turma sa şi de mântuirea ei, dăruind altora toţi banii care îi veneau. De două ori eu însumi(Foxe) am văzut casa lui Hooper plină de cerşetori şi săraci care mâncau la masa lui umplută de cârnaţi, lucru despre care un slujitor mi-a spus că se întâmplă în fiecare seară înainte ca Hooper să se aşeze la masă pentru ca să-şi mănânce cina.

Hooper a slujit ca episcop timp de mai mult de doi ani, în timpul regelui Edward. Când acesta a murit şi regina Maria a fost încoronată, Hooper a fost printre primii care au fost somaţi să meargă la Londra şi arestaţi. El a rămas întemniţat optsprezece luni, în majoritatea timpului fiind grav bolnav şi a fost silit să-şi cheltuiască banii pentru a putea procura ceva hrană. În ziua de 19 martie 1554, Hooper a fost chemat înaintea episcopilor de Winchester, Londra, Durham,Llandaf şi Chichester şi i s-a luat propria episcopie. În ziua de 22 ianuarie 1555,episcopul de Winchester l-a chemat în faţa sa pentru a-i cere să se lepede de credinţa protestantă şi să îl accepte pe Papa drept cap al bisericii din Anglia. Dacă va face acest lucru, va fi graţiat, aşa cum au fost graţiate alte fete bisericeşti din Anglia.Hooper a refuzat.

În 28 ianuarie 1555, Hooper a fost adus în faţa lui Winchester şi a altora şi i s-a mai dat o şansă pentru acceptarea Bisericii catolice. Aceasta s-a întâmplat în ziua în care Rogers a fost la înfăţişare şi ei s-au întâlnit la ieşirea din biserică fiind daţi în grija păzitorilor.

“Frate Rogers, n-ar trebui să punem mâna pe treabă şi să dăm foc la rugurile astea?” a întrebat Hooper.

“Ba da, domnule, prin harul lui Dumnezeu”, a răspuns Rogers.

“Fii sigur că Dumnezeu ne va da tărie.”

Hooper a fost dus înapoi în temniţă la Newgate pentru şase zile, în 29 ianuarie. În 4 februarie episcopul Londrei l-a înlăturat din toate funcţiile sale bisericeşti şi a fost dus la Gloucester pentru a fi pus pe rug.

În ziua de 5 februarie, Hooper a fost dus la rug, unde călăul i-a dat câteva pacheţele cu praf de puşcă pentru a putea să-şi grăbească moartea şi să-şi scurteze suferinţa. El şi-a pus pacheţelele sub braţe şi între picioare. Au fost aduse fiare ca să fie legat de stâlp, una pentru gât, una pentru piept şi una pentru picioare, dar Hooper a zis că nu este nevoie de ele, aşa că a fost legat doar la piept.

După ce Hooper l-a iertat pe cel care a aprins focul, fiindcă s-au folosit lemne verzi, focul s-a aprins greu şi chiar şi atunci când flăcările au crescut, ele au fost suflate de vânt departe de Hooper. S-a aprins al doilea foc, dar acesta nu ardea decât mocnit şi flăcările nu creşteau aşa cum ar fi trebuit. Când focul a fost aprins pentru a treia oară, praful de puşcă a explodat dar n-a rezolvat mare lucru din pricina vântului care sufla.

Chiar şi când gura îi era înegrită şi limba umflată, buzele lui Hooper au continuat să se mişte până când au ars până la gingii. Atunci a început să-şi bată pieptul cu pumnii, până când una din braţe i-a căzut; a continuat sâ-şi bată pieptul cu cealaltă mână, cu apa, grăsimea şi sângele picurând din vârfurile degetelor, până când mâna i s-a lipit de fierul care îi cuprindea pieptul.

Hooper a răbdat focul timp de patruzeci şi cinci de minute, suferind răbdător chiar şi atunci când partea de jos a trupului i-a ars şi i s-au vărsat intestinele.

Acum el împărăţeşte ca un martir binecuvântat, în bucuriile cerului care au fost pregătite pentru cei credincioşi lui Hristos.

Rowland Taylor

Oraşul Hadleigh din Suffolk a fost unul din primele oraşe din Anglia care au auzit vestindu-se Cuvântul lui Dumnezeu de către Thomas Bilney. Datorită implicării sale, un mare număr de bărbaţi şi femei din acea parohie au ajuns să cunoască Scriptura, mulţi dintre ei ajungând să citească întreaga Biblie. Unii dintre ei puteau reda majoritatea epistolelor pauline pe de rost, şi cei mai mulţi erau în stare să dea o părere conformă voii lui Dumnezeu în problemele controversate. Chiar şi copiii şi servitorii din oraş au fost educaţi şi pregătiţi din Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că oraşul părea mai mult o comunitate academică de oameni educaţi decât un oraş muncitoresc. Dar ceea ce era mai important decât acestea era faptul că locuitorii oraşului urmau în mod credincios principiile Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi.

Pastorul oraşului Hadleigh era dr.Rowland Taylor, doctor în drept civil şi în drept bisericesc. În acele vremuri majoritatea pastorilor primeau câte o casă şi o bucată de pământ pentru a se putea susţine, dar cei mai mulţi dădeau pământul în arenda fermierilor şi numeau un preot needucat care să slujească oraşul, în timp ce ei trăiau în altă parte şi nu îi ajutau pe oamenii care le-au fost daţi în grijă. Însă Taylor trăia în oraş împreună cu turma sa, împlinind porunca dată de Isus lui Petru: “Petre, Mă iubeşti?Paşte oiţele Mele.” Taylor profita de orice prilej ca să-şi adune în jur enoriaşii şi să-i înveţe despre doctrina mântuirii.

Întreaga viaţă a lui Taylor a fost o binecuvântare pentru oraş. El era un om smerit care putea fi lesne abordat de către săracii care apelau la el pentru ajutor. El nu a ezitat niciodată ca să-i mustre pe cei bogaţi, aşa cum şi trebuia să facă un astor bun. Taylor era întotdeauna blând, fără să poarte pică cuiva sau să fie rău intenţionat şi era întotdeauna gata să facă bine la toţi oamenii. Oricine ea sărac, orb, olog, bolnav sau care avea mulţi copii de crescut, găsea în Taylor un ajutor credincios, ca şi un tată. El s-a îngrijit ca parohia lui să dăruiască cu generozitate acelora dintre ei care erau săraci, contribuind el însuşi în mod generos la strângerea ajutoarelor în cutia săracilor din fiecare an.

Taylor şi-a slujit oraşul în toată perioada ăn care a domnit Edward VI, dar după moartea acestuia catolicii au ignorat ăn mod făţis reformele înfăptuite în timpul regilor Henric VIII şi Edward, au eliminat doctrina evanghelică şi i-au prigonit pe cei care au refuzat să abandoneze realizările Reformei şi să îl accepte pe Papa drept cap al bisericii din Anglia.

În curând un avocat numit Foster, un nepriceput aflat în slujba tribunalului, a uneltit cu John Clerk pentru a reintroduce catolicismul în Hadleigh. Ei l-au angajat pe John Avert, un om imoral şi lacom de bani, ca să meargă la Hadleigh şi să reinstituie misa; el a construit în grabă un altar în biserica oraşului, care a fost dărâmat în ziua următoare. Au refăcut altarul şi de data aceasta au pus paznici care să-l apere pe timp de noapte. În ziua următoare Foster, Clerk şi Averth au adus toate obiectele şi odăjdiile necesare pentru misa, punând straja care să stea de pază.

Auzind clopotele bisericii, dr. Taylor s-a gândit că este nevoie de el la biserică, însă ajuns acolo a găsit uşa ferecată. Reuşind să intre prin uşa care dădea spre altar, l-a văzut pe Averth celebrând misa, înconjurat de străjeri cu sabia scoasă din teacă.

“Diavolule!” a strigat Taylor, “cum îndrăzneşti să intri în această biserică a lui Hristos şi s-o spurci cu această idolatrie urâcioasă?”

Foster s-a răstit la el: “Trădătorule, de ce tulburi rânduiala reginei?”

“Nu sunt trădător, eu sunt pastorul acestei turme şi am tot dreptul su fiu aici. Îţi poruncesc, lup papistaş, în numele lui Dumnezeu să pleci! Nu otrăvi turma lui Hristos cu idolatria ta!”

“Vrei să işti tulburare şi să te opui în mod violent rânduielii reginei?”

“Eu nu isc nici o tulburare ci voi o faceţi papistaşilor! Eu doar mă opun idolatriei voastre, care este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi a onoarei reginei şi care ruinează ţara. Mai mult, voi încălcaţi legea care spune că nu este voie să se ţină nici o slujbă la un altar care nu a fost consacrat.

Când Avert a auzit aceasta, a început să se tragă de lângă altar, însă John Clerk i-a poruncit să continue misa, în timp ce oamenii săi l-au scos cu sila pe Taylor din biserică. Doamna Taylor văzându-şi soţul scos afară, a căzut pe genunchi strigând “Îl implor pe Dumnezeu, dreptul judecător, să răzbune această faptă a papistaşilor idolatrii care jigneşte sângele lui Hristos!” A fost şi ea dată afară iar uşile au fost închise în faţa oamenilor care începeau să se adună afară.

La o zi sau două după aceast, Foster şi Clerk s-au plâns cu privire la Taylor la Stephen Gardiner, episcopul de Winchester. Atunci când acesta a dat ordin ca Taylor să se înfăţişeze înaintea sa, concetăţenii săi l-au rugat să fugă, ştiind că este ca şi condamnat dacă se duce la Londra; însă Taylor şi-a luat slujitorul cu el şi a plecat cuminte la Londra, ca să apară în faţa lui Winchester.

Acesta l-a salutat în maniera-i obişnuită, numindu-l ticălos, trădător, eretic şi multe altele.

“Domnul meu,” a răspuns Taylor, “eu nu sunt nici trădător şi nici eretic, ci sunt un bun supus şi un bun creştin. Am venit aici la porunca dumneavoastră. Pentru ce aţi trimis după mine?”

“Ai venit, ticălosule? Cum îndrăzneşti să mă priveşti în faţă, nu ştii cine sunt?”

“Ba da, ştiu cine sunteţi. Sunteţi dr.Stephen Gardiner, episcop de Winchester, lord cancelar, dar totuşi un om muritor. Dacă vă este atât de teamă pentru înfăţişarea dumneavoastră domnească, de ce nu vă temeţi de Dumnezeu? Cum puteţi să priviţi pe oricare dintre creştini în faţă? Aţi lepădat adevărul, v-aţi dezis de Mântuitorul nostru Isus Hristos şi de Cuvântul Său şi v-aţi încălcat jurămintele. Cum va fi când veţi apărea înaintea scaunului de judecată a lui Hristos şi va trebui să daţi socoteală de jurămintele făcute regelui Henric al VIII-lea şi regelui Edward al VI-lea?”

“Am făcut bine că am încălcat acele jurăminte şi m-am întors la mama noastră, Biserica catolică a Romei. Şi vreau să faci acelaşi lucru.”

Taylor şi-a petrecut următorii doi ani în temniţă, citind, predicând şi îndemnând pe numeroşii slujitori bisericeşti evlavioşi care umpleau închisorile în acea vreme, unul dintre ei fiind Master Bradford. Erau închişi atât de mulţi dintre ei încât începeau să se asemene cu o universitate.

Pe la sfârşitul lui ianuarie 1555, Taylor, Bradford şi Sanders au fost chemaţi înaintea episcopilor de Winchester, Norwich, London, Salisbury şi Durham şi au fost acuzaţi de erezie. Dânduli-se posibilitatea să se supună Papei şi să-şi mărturisească vina, toţi trei au refuzat. În ziua de 4 februarie 1555, Edmund Bonner, episcopul Londrei a venit la închisoare ca să-l destituie din toate funcţiile bisericeşti pe Taylor. Somat să-şi îmbrace veşmintele, Taylor a refuzat.

“Nu vrei?” a rânjit Bonner, “Am să te fac să vrei!”

“Nu, n-o să mă faci, prin harul lui Dumnezeu”.

Taylor a fost îmbrăcat cu sila pentru ca ceremonia să se poată desfăşura.

În ziua următoare soţia şi fiul lui Taylor au primit permisiunea să stea la cină cu el, fiindcă temnicerii regelui se străduiau să fie cât mai binevoitori, nu ca şi oamenii episcopului. Soţia sa credea că va fi luat în seara aceea şi a vegheat asupra închisorii până când Taylor şi păzitorii săi au apărut la ora 2 dimineaţa. Şerifii le-au lăsat câteva minute la dispoziţie pentru a-şi lua rămas bun, timp în care Taylor i-a încurajat să rămână tari în credinţă. În seara aceea el a fost luat şi dus la un han numit Haita de lupi, unde a trebuit să aştepte până a sosit la ora unsprezece şeriful de Essex. Taylor a fost suit pe un cal şi condus afară din curtea hanului, unde slujitorul său John Hull şi fiul său l-au întâmpinat. Taylor a avut voie să-l îmbrăţişeze pe băiat, să-l binecuvinteze şi să-şi ia rămas bun de la slujitorul său înainte de a fi dus mai departe.

Pe toată durata drumului Taylor a fost vesel şi bucuros, predicând de zor celor care îl păzeau şi încercând să-i convertească. După câteva zile au ajuns la Hadleigh, unde Taylor urma să fie dus la rug. Străzile oraşului erau înţesate de oameni care plângeau şi jeleau soarta pastorului lor, dar capul lui Taylor a rămas acoperit cu o glugă până când au ajuns la islaz şi el nu a ştiut unde se află până când i-a spus unul din cei care-l păzeau.

“Slavă Domnului, sunt acasă!” a strigat el şi a fost coborât de pe cal şi i s-a luat gluga de pe cap.

Când oamenii i-au văzut faţa îmbătrânită şi barba lungă şi albă, i-au strigat încurajări, fiind probabil ameninţat în prealabil că i se va tăia limba. După ce şi-a dăruit hainele, şi-a ridicat privirea şi a rostit două propoziţii.

“Oameni buni, eu nu v-am învăţat decât Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu şi lecţiile acelea le-am luat din Biblia cea sfântă. Acum le voi pecetlui cu sângele meu.”

Unul din gardieni l-a lovit imediat în cap.

După ce şi-a spus rugăciunile, a păşit în butoiul cu smoală, şi-a împreunat mâinile pentru rugăciune şi s-a lipit de stâlp în timp ce s-a dat foc rugului. Un om din mulţime i-a aruncat un lemn în cap rănindu-l şi însângerându-i faţa.

“Prietene”, a zis Taylor “am şi-aşa destule probleme, de ce a trebuit să faci asta?”

Apoi a recitat psalmul cincizeci şi unu, până când Sir John Shelton l-a lovit peste gură şi a strigat “Vorbeşte în latină!”

Taylor şi-a ridicat mâinile: “Milostive Tată ceresc, primeşte de dragul Mântuitorului meu Isus Hristos sufletul meu în mâinile Tale”. El a stat neclintit şi fără să strige până când a fost lovit cu halebarda de către Soyce, care i-a împrăştiat creierii, şi trupul i s-a prăbuşit în foc.

William Hunter

În ziua de 26 martie 1555 a fost martirizat William Hunter, un tânăr evlavios de nouăsprezece ani. Povestea lui ar trebui să fie un exemplu pentru toţi părinţii creştini care trăiesc un conflict lăuntric între sentimentele şi convingerile lor, fiindcă părinţii lui William l-au lăsat pe fiul lor să-şi urmeze credinţa, chiar dacă aceasta a dus la moartea sa.

Wiliam a fost dat ca ucenic la un ţesător de mătase din Londra. În primul an de domnie a reginei Maria, parohul său i-a poruncit să se împărtăşească la misa de Paşti, lucru pe care l-a refuzat. Meşterul său temându-se că el însuşi va fi în pericol dacă William rămâne în casa lui, l-a rugat pe băiat să se mute înapoi acasă în Brentwood pentru câteva săptămâni, lucru pe care el l-a şi făcut.

După cinci sau şase săptămână, William a luat o Biblie pe care a găsit-o în capela din Brantwood şi a început s-o citească cu voce tare. A fost întrerupt de părintele Atwell care a intrat în capelă. “Doar nu-ţi bagi nasul în Biblie?” a întrebat el. “Ştii tu să citeşti? POţi tu explica Scriptura?”

“Eu nu zic că pot explica Scriptura, doar am găsit-o aici şi o citeam ca să capăt mângâiere”.

Părintele Atwell i-a răspuns: “N-a fost o viaţă prea bună de când Biblia a fost publicată în engleză.”

“O, nu spune asta! Este cartea lui Dumnezeu din care învăţăm să cunoaştem ce Îi este pe plac şi ce nu Îi place lui Dumnezeu”.

“Şi n-am ştiut lucrurile astea şi înainte?”

“Nu aşa de bine aşa cum ştim acum că avem Biblia la dispoziţie. Mă rog s-o avem întotdeauna cu noi”. a spus William.

Părintele Atwell a răbufnit: “Te ştiu eu! Eşti unul din aceia care nu înghit legile reginei, de aceea ai şi plecat din Londra. Dacă nu-ţi vii în fire, tu şi mulţi alţi eretici vă veţi frige!”

“Dumnezeu să-mi dea harul să cred Cuvântul Său şi să-I mărturisesc Numele, indiferent ce s-ar întâmpla”, a răspuns William.

Părintele a părăsit în grabă capela spunând “Eu nu mă pot măsura cu tine dar ştiu pe cineva care poate, ereticule!”

William a rămas în capelă şi a continuat să citească până când Atwell s-a întors avându-l pe el pe vicarul de Southwell. “Cine ţi-a dat voie să citeşti şi să explici Biblia?” a întrebat el.

“Eu nu o explic, domnule, eu doar o citesc ca să găsesc mângâiere”, a răspuns William.

“Dar de fapt de ce ai nevoie de ea?”

“O voi citi toată viaţa. Nu ar trebui să îi descurajaţi pe oameni de la citirea Bibliei. Ar trebui să îi încurajaţi”.

“Oh, deci vrei tu să mă înveţi ce trebuie să fac? Eşti un eretic!” a murmurat vicarul.

“Eu nu sunt un eretic doar pentru că vorbesc adevărul.”

Schimbul de cuvinte a continuat cu privire la sacramentul împărtăşaniei, cu privire la care William şi-a explicat punctul de vedere. Acuzat că este eretic, el a răspuns: “Aş vrea să fim puşi pe rug amândoi, ca să dovedim care din noi şi-ar apăra mai mult timp credinţa. Eu cred că aţi abjura primul”.

“O să avem noi grijă de asta!” a exclamat vicarul plecând să-l pârască pe băiat. El s-a dus drept la Master Brown, care l-a chemat pe tatăl băiatului şi pe poliţistul local şi a cerut ca domnul Hunter să meargă să-şi caute fiul, căci în mod înţelept William a părăsit oraşul după disputa sa cu vicarul. Domnul Hunter a călărit timp de vreo două sau trei zile, ca să-i facă pe plac lui Brown şi tocmai se gândea să se întoarcă şi să spună că nu l-a găsit pe băiat, când brusc a dat de el. Hunter şi-a sfătuit fiul să se ascundă în timp ce el va merge înapoi şi va spune că nu l-a putut găsi.

“Nu tată, mă voi duce acasă cu tine pentru ca să nu ai necazuri” a zis William. Imediat ce au ajuns acasă, William a fost arestat şi dus înaintea lui Brown care s-a certat cu el referitor la transsubstanţiere. William a fost atât de ferm în credinţa sa încât l-a mâniat pe Brown şi acesta l-a trimis la episcopul Bonner în Londra.

William a fost pus în obezi pentru două zile şi i s-a dat doar o coajă de pâine neagră şi o cană cu apă înainte ca să se apere înaintea episcopului. Văzând că nu ajunge nicăieri cu băiatul, Bonner a poruncit ca William să fie închis în temniţă cu atât de multe lanţuri câte poate duce.

“Câţi ani ai?” l-a întrebat el pe William.

“Nouăsprezece”.

“Ei bine vei fi ars pe rug înainte să apuci douăzeci dacă o ţii tot aşa!”

William a mai petrecut nouă luni în închisoare, timp în care a apărut de şase ori înaintea episcopului, inclusiv ocazia în care a fost condamnat, pe 9 februarie. În acea zi episcopul i-a făcut lui William oferta finală: “Dacă retractezi, te voi elibera şi îţi voi da patruzeci de lire sterline ca să porneşti o afacere. Ori am să te fac ispravnicul casei mele. Îmi place de tine, eşti deştept şi o să îţi port de grijă dacă retractezi”.

William i-a răspuns: “Mulţumesc, dar dacă nu mă puteţi face să mă răzgândesc folosind Scriptura, nici eu nu mă pot întoarce de la Dumnezeu de dragul lumii. Eu socotesc toate lucrurile lumeşti ca nişte pierderi ca nişte gunoaie în comparaţie cu dragostea lui Hristos!”

“Dacă mori cu credinţa aceasta, vei fi condamnat pe vecie” i-a răspuns episcopul.

“Dumnezeu judecă în mod drept, socotindu-i drepţi pe cei pe care oamenii îi condamnă pe nedrept” şi-a menţinut William părerea.

William a fost trimis înapoi la închisoarea Newgate pentru încă o lună, apoi a fost dus acasă la Brentwood pentru a fi ars pe rug. Când părinţii săi l-au putut vizita acolo, l-au încurajat să rămână credincios, spunând că sunt mândri să aibă un fiu care este dornic să moară de dragul lui Hristos.

La rug, William i-a rugat pe oameni să se roage pentru el. Master Brown i-a rânjit: “Să mă rog pentru tine? Nu m-aş ruga mai mult pentru tine decât m-aş ruga pentru un câine!”

“Eu te iert”.

“Nu ţi-am cerut iertarea!” a strigat Brown.

Văzând că se apropie un preot cu o Biblie, William a strigat: “Dispari, proroc mincinos! Păziţi-vă de ei, oameni buni, nu luaţi parte la păcatele lor”.

“Aşa cum o să arzi aici, aşa vei arde şi în iad” a răspuns preotul.

“Minţi, proroc mincinos! Pleacă de aici!” a strigat William.

Cineva din mulţime a spus “Mă rog ca Dumnezeu să Se îndure de sufletul lui!” şi ceilalţi au răspuns “Amin, amin”.

Când focul a fost aprins, William şi-a dat psaltirea la fratele său, care i-a spus: “William, gândeşte-te la suferinţa sfântă a lui Hristos şi nu te teme de moarte”.

“Nu mă tem”. William şi-a ridicat mâinile către cer şi a zis “Doamne, Doamne, Doamne, primeşte sufletul meu.” Lăsându-şi să capul să cadă în fum, William Hunter şi-a dat viaţa pentru adevăr, pecetluindu-l cu propriul sânge spre slava lui Dumnezeu.

Rawlins White

Rawlins White a fost pescar mulţi ani la rând în oraşul Cardiff, fiind bine văzut de vecinii săi. În timpul domniei regelui Henric al VIII-lea el s-a dovedit a fi un catolic bun dar când a venit Edward la tron, White a devenit un asiduu căutător al adevărului. El era un om cu totul lipsit de educaţie, analfabet dar şi-a trimis fiul la şcoală şi când băiatul a învăţat să citească, tatăl său îl punea să-i citească Biblia şi alte cărţi, în fiecare seară.

Lui White i-a plăcut atât de mult studiul biblic încât a renunţat la pescuit pentru ca să poată călători din loc în loc şi să-i înveţe pe oameni, luându-şi şi fiul cu el. Deşi nu a învăţat niciodată să citească, White avea o memorie formidabilă şi era în stare să citeze Scriptura cu mai multă acurateţe decât o făceau mulţi învăţăţi ai vremii. În curând White a devenit un învăţător al adevărului binecunoscut şi plin de succes.

La cinci ani după ce White şi-a început lucrarea, regina Maria a urcat pe tron. White a renunţat la predicarea în mod public dar a continuat să predice în particular aducând un mare număr de oameni la Hristos. Deoarece persecuţiile se intensificau, prietenii l-au rugat să-şi vândă posesiunile, să dea banii soţiei şi copiilor săi şi să meargă să se ascundă undeva, dar White a refuzat să se dezică de Hristos. În curând a fost prins şi dus înaintea episcopului de Llandaff, care l-a trimis în temniţă după îndelungate discuţii teologice. White a fost închis în castelul din Cardiff pentru un an întreg şi deşi ştia că soarta sa era pecetluită şi că familia sa va suferi din greu după ce el va fi plecat, a continuat să se roage şi să predice prietenilor care îl vizitau în mod regulat.

La sfârşitul anului de detenţie, White a fost judecat înaintea episcopului de Llandaff, care a ţinut o cuvântare lungă în care a explicat de ce este condamnat White, la care inculpatul a răspuns: “Domnul meu, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt creştin şi nu am păreri care să contravină Scripturilor. Dar dacă da, atunci doresc să fiu corectat cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum trebuie să se facă unui creştin”.

După discutarea în contradictoriu a acuzaţiilor, lucru care a durat câtva timp, episcopul a sugerat că să se oprească şi să se roage ca White să se răzgândească.

“Ei, abia acum faceţi ceea ce trebuie făcut!” a exclamat White. “Dacă cererea dumneavoastră este evlavioasă şi legală, şi vă veţi ruga aşa cum trebuie, Dumnezeu vă va asculta, aşa că daţi-i drumul. Rugaţi-vă la Dumnezeul dumneavoastră şi eu mă voi ruga la Dumnezeul meu şi ştiu că rugăciunea mea va fi ascultată”.

Când rugăciunile au luat sfârşit, episcopul s-a adresat lui White: “Ei, cum stai? Îţi retragi afirmaţiile sau nu?”

“Cu siguranţă domnul meu, Rowlins am fost şi Rowlins am rămas, prin harul lui Dumnezeu, Rowlins voi şi fi. Desigur că dacă rugăciunile dumneavoastră ar fi fost drepte şi legale, Dumnezeu le-ar fi ascultat dar cinstiţi un dumnezeu fals şi vă rugaţi cum nu trebuie, aşa că Dumnezeu nu v-a răspuns la rugăciuni. Eu sunt doar un om sărac şi simplu, dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi mă va întări în cauza Sa”.

Fiindcă episcopul înfuriat vroia să-l condamne pe White, cineva i-a sugerat să se ţină o slujbă şi poate că misa va face o minune cu acest om.

Rawlins White a plecat să se roage singur în timp ce s-a procedat la începerea slujbei şi s-a întors doar când a auzit sunetul clopotului care anunţa momentul principal al misei idolatre.

“Oameni buni” s-a adresat el adunării, “să-mi fiţi de mărturie în ziua judecăţii că eu nu m-am închinat acestui idol!”(ostia). White a fost condamnat şi a fost dus înapoi în temniţa din Cardiff, un loc întunecat şi dezgustător. Atunci când a fost dus la locul execuţiei purta cămaşă sa de mire, o haină veche roşu-cafenie şi un pantalon vechi de piele. Pe drumul către rug şi-a întâlnit soţia şi copiii care plângeau şi vederea lor l-a făcut şi pe el să plângă, dar s-a lovit cu pumnul în piept şi a zis: “Carne, îmi stai în cale!Vrei să trăieşti? Ei bine, îţi spun că poţi să faci ce vrei fiindcă tot nu vei birui.”

White s-a dus bucuros la rug, alipindu-se puţin de stâlpul lui ca apoi să se întoarcă spre un prieten care era în mulţime.

“Simt că trupul meu luptă împotriva spiritului meu şi mă tem că va birui. Dacă mă vezi ispitit, te rog să ridici un deget pentru că sa-mi pot veni în fire.”

În timp ce era înlănţuit de stâlp, White i-a zis fierarului să strângă lanţul bine, pentru cazul în care trupul i se va lupta cu sufletul său. Apoi au început să adune lemne şi paie împrejurul lui, White aplecându-se şi ajutându-i să le stivuiască cât putea el de bine. Când un preot s-a pus lângă el ca să predice mulţimii, el a ascultat respectuos până când s-a vorbit despre sacramentul altarului, moment în care a strigat “Nu-l ascultaţi pe acest proroc fals!”

S-a dat foc rugului iar White şi-a ţinut mâinile în flăcări până când carnea i s-a ars şi grăsimea s-a scurs, ridicându-le o singură dată pentru a-şi şterge faţa cu focul. Tot timpul cât a durat suferinţa sa, şi a durat mai mult decât de obicei, el a strigat “O Doamne, primeşte sufletul meu! O Doamne, primeşte duhul meu!” Până la urmă nu şi-a mai putut deschide gura. Focul i-a consumat picioarele şi trupul i s-a prăbuşit în foc.

Rawlins White a murit pentru mărturia sa despre adevărul lui Dumnezeu şi a fost răsplătit cu cununa vieţii veşnice.

George Marsh

George Marsh a trăit liniştit timp de mai mulţi ani alături de soţia şi copiii săi la o fermă de ţară. Când soţia sa a murit, el s-a dus la universitatea din Cambridge pentru a deveni un slujitor bisericesc, slujind un timp ca ajutor de paroh pentru Lawrence Sanders.

Marsh a predicat o bună bucată de timp până să fie arestat şi închis timp de patru luni, de către episcopul de Chester. Acesta n-a îngăduit ca Marsh să primească vizite şi a dat ordin ca să i se raporteze numele tuturor acelora care se interesau de Marsh.
Acesta a fost dus în faţa lui dr.Cotes de câteva ori, rămânând însă ferm în teologia sa pe care a predat-o în timpul regelui Edward şi nu a putut fi clintit, deşi a recunoscut că:” Vreau să trăiesc tot atât de mult pe cât vrei dumneata, dar nu mă pot lepăda de Stăpânul meu, Hristos fiindcă atunci S-ar lepăda şi El de mine înaintea Tatălui Său din ceruri.”

Marsh a fost condamnat ca eretic şi dat pe mâna şerifilor.

Din moment ce nu avea voie să primească vizitatori în închisoare, prietenii săi veneau lângă o gaură din zidul exterior de unde îl strigau şi îl întrebau cum se mai simte. El întotdeauna răspundea la fel zicând că este bine şi nerăbdător să moară ca martor al adevărului lui Dumnezeu, încrezându-se în El că va primi putere să se poarte în mod demn şi cu curaj. În ziua execuţiei sale, Marsh a fost scos afară în lanţuri şi unii oameni au încercat să-i strecoare bani, fiindcă toţi criminalii condamnaţi la moarte primeau aceşti bani ca să mituiască un preot ca să facă slujbe pentru ei; dar Marsh le-a spus să dea mai bine banii la cei întemniţaţi sau la cei săraci decât să-i dea lui. La marginea oraşului, în apropiere de Spittle-Boughton, în faţa rugului, şambelanul deputat de Chester i-a arătat lui Marsh graţierea pe care ar fi putut-o primi din partea reginei dacă s-ar fi dezis de credinţa sa. Marsh i-a răspuns că i-ar place s-o accepte, că o iubeşte pe regină, dar nu poate retracta.

Focul a fost aprins dar a ars atât de slab încât Marsh a avut de suferit în mod cumplit, deşi suporta chinurile răbdător. Stătea deja în foc de multă vreme, carnea i s-a ars şi s-a umflat în aşa măsură încât lanţul din jurul său nu se mai putea vedea când brusc şi-a ridicat braţele şi a strigat “Tată din ceruri ai milă de mine!” şi a murit.

Mulţi dintre cei care au fost martori ai morţii sale au spus că Marsh a fost un martir care a murit răbdător şi evlavios, ceea ce a făcut ca episcopul să predice un mesaj în care spunea că Marsh a fost un eretic, a ars ca eretic şi acum arde în focul iadului.

William Flower

William Flower, numit uneori Branch, s-a născut în Snow Hill la Cambridge. El s-a dus la abatia de Ely unde a fost făcut călugăr la vârsta de şaptesprezece ani. El a respectat toate regulile ordinului său, şi a devenit preot, având dreptul să ţină slujbe. Dar la vârsta de douăzeci şi unu de ani, a părăsit ordinul, a renunţat la obiceiurile sale şi a devenit un preot laic întorcându-se la Snow Hill. Aici a ţinut slujbe şi i-a învăţat pe copii timp de şase luni.

Apoi s-a mutat din loc în loc până ce în final s-a stabilit în Tewkesbury cel puţin pentru un timp şi s-a căsătorit; apoi s-a mutat la Londra. Într-o dimineaţă de Paşti, a văzut cum un preot din biserica St.Margaret’s din Westminster dădea împărtăşania la oameni şi înfuriat brusc pe preot din pricina ceremoniei, şi-a scos cuţitul şi l-a tăiat pe preot pe cap, pe braţ şi pe mână, făcând astfel ca potirul şi ostiile consacrate să cadă la pământ, unde s-au amestecat cu sângele preotului.

Când a fost dus înaintea episcopului Bonner, Flower a recunoscut că a procedat necreştineşte şi că trebuie pedepsit. Dar în ceea ce privea credinţa sa despre împărtăşanie, a refuzat să se supună. El i-a spus episcopului că poate face ce vrea cu trupul său, dar nu are nici o putere asupra sufletului său, care aparţine lui Dumnezeu.

Dându-i-se un răgaz de câteva ore pentru ca să se poată gândi, Flower s-a întors la episcop care l-a îndemnat să-şi reconsidere părerea despre împărtăşanie.

“Eu îmi menţin părerea, fie ca legea să mă pedepsească” a răspuns el. Ori de câte ori a fost cercetat de către episcop, părerea sa a fost aceeaşi: “Nu am nimic de spus. Am spus deja tot ce aveam de spus şi n-am de gând să schimb ceva.”

În ziua de 24 aprilie Flower a fost dus în curtea bisericii St.Margaret’s pentru a fi ars pe rug, dar întâi în timp ce i s-a ţinut mâna stângă la spate, i-au tăiat mâna dreaptă. Apoi s-a dat foc rugului şi în timp ce Flower era în puterea flăcărilor a strigat de trei ori cu glas tare: “O, Fiul lui Dumnezeu, îndură-Te de mine!” după care nu a mai vorbit dar şi-a susţinut ciotul mâinii retezate cu cealaltă mână atâta timp cât a mai putut.

John Cardmaker şi John Warne

John Cardmaker a fost călugăr înainte de dizolvarea abatiilor, după care a servit ca slujitor căsătorit şi apoi a fost numit predicator la biserica St.Paul’s în timpul domniei lui Edward. Papistaşii din biserică au fost atât de supăraţi din pricina învăţăturilor sale încât i-au tăiat şi i-au sfârtecat roba cu cuţitele lor.

La începutul domniei reginei Maria, Cardmaker a fost adus la Londra şi întemniţat împreună cu Barlow, episcopul de Bath. După ce cancelarul i-a examinat pe amândoi, i-a declarat catolici credincioşi, probabil pentru a-i putea da drept exemplu care să-i încurajeze şi pe alţii să retracteze, deşi se prea poate că nici poziţia lor să nu mai fi fost atât de categorică. Se ştie că la toate examinările care au mai urmat, cancelarul i-a socotit pe Barlow şi Cardmaker nişte exemple de discreţie şi de nivel de educaţie. Nu ştim ce s-a întâmplat în realitate decât că Barlow a fost pus în libertate şi a continuat să depună mărturie despre adevărul Evangheliei lui Hristos în tot timpul vieţii sale, în timp ce Cardmaker a fost dus înapoi în temniţă în timp ce episcopul Londrei a anunţat în mod public că va fi repus şi el în curând în libertate după ce va fi acceptat doctrina transsubstanţierii şi alte câteva articole ale credeului. Însă Cardmaker nu a fost eliberat niciodată din închisoare.

John Warne a fost un tapiţer care a fost acuzat că nu crede în transsubstanţiere şi refuză să accepte împărtăşania, acuzaţii despre care bucuros a recunoscut că sunt întemeiate. Indiferent ce spunea episcopul şi cu ce-l ameninţa, Warne a rfuzat să îşi lepede credinţa.

În ziua de 30 mai, John Cardmaker şi John Warne au fost duşi la rug împreună. Warne şi-a spus rugăciunile, a fost legat de stâlp iar lemnele şi vreascurile au fost clădite în jurul lui, nu mai trebuia decât o torţă. Între timp, şerifii l-au luat pe Cardmaker deoparte şi au vorbit cu el în particular, până când mulţimea s-a convins că va retracta. Cardmaker i-a lăsat pe şerifi, s-a apropiat de stâlpul rugului şi a îngenunchiat pentru rugăciune, fiind încă îmbrăcat cu hainele sale. De acum oamenii erau siguri că va retracta, dar când şi-a terminat rugăciunile, Cardmaker şi-a dat jos hainele, a sărutat stâlpul rugului şi în timp ce era legat de stâlp, rostea cuvinte de mângâiere pentru Warne.

Când oamenii şi-au dat seama că de fapt Cardmaker a refuzat să se salveze, i-au strigat binecuvântări în timp ce s-a dat foc rugului pe care stăteau cei doi.

Thomas Hawkes

În ziua de 8 februarie au fost aduşi şase bărbaţi înaintea episcopului Bonner: Stephen Knight, William Pigot, Thomas Tomkins, John Lawrence, William Hunter şi Thomas Hawkes. Toţi cei şase au fost condamnaţi în ziua următoare.

Thomas Hawkes era un bărbat înalt şi chipeş, un om vrednic, care s-a născut în Essex şi a fost educat ca gentilom. El era cunoscut pentru purtarea sa blândă cu oamenii şi dedicarea sa faţă de adevărata religie şi evlavie. Hawkes a intrat în slujba Lordului de Oxford, în care a rămas atâta timp cât a trăit regele Edward VI, bucurându-se de o reputaţie bună şi fiind iubit de către ficare om al casei. Însă când a murit Edward, totul a avut de suferit: religia a decăzut, oamenii evlavioşi erau în pericol, şi peste casele de oameni buni au venit vremuri de restrişte. Decât să-şi schimbe credinţa religioasă în aşa fel încât aceasta să se potrivească celei de la curtea reginei Maria şi de la casa Lordului de Oxford, Hawkes l-a părăsit mai bine pe acest nobil şi s-a întors acasă nădăjduind că acolo să se poată închina liniştit.

La nu multă vreme după aceasta, lui Hawkes i s-a născut un fiu şi din moment ce a refuzat ca copilaşul să fie botezat în Biserica Catolică, el a renunţat la sacrament pentru trei săptămâni şi a fost raportat la Earlul de Oxford pentru dispreţuirea sacramentelor. Earlul fie că nu a fost în stare să discute despre probleme de religie cu Hawkes, fie că nu dorea să facă acest lucru, l-a trimis la Bonner, episcopul Londrei. Hawkes i-a spus episcopului că nu are nimic împotriva botezului în sine, ci are ce are cu fastul lui catolic.

“Ai fi de acord ca botezul copilului tău să se desfăşoare potrivit cărţii date de regele Edward?” a întrebat episcopul.

“Da, exact la asta m-am gândit” a răspuns Hawkes.

Fiindcă Bonner nu l-a putut convinge pe Hawkes că botezul catolic este la fel de eficient ca şi cel protestant, l-a chemat pe domnul Harpsfield, arhidiaconul Londrei.

“Hristos a folosit ceremonii” a început Harpsfield, “Nu-i aşa că El a luat ţărână peste care a scuipat şi apoi l-a făcut pe orb să vadă?”

“Ştiu asta, dar El n-a folosit aşa ceva niciodată la botez. Dacă vrei să le foloseşti, foloseşte-le ca şi Hristos” a răspuns Hawkes.

“Să zicem că copilul moare fără să fie botezat?”

“Ei şi?”

“Păi atunci şi tu şi copilul veţi fi condamnaţi”.

“Nu judeca mai mult decât se poate face cu ajutorul Scripturii!”

“Dar nu ştii că copilul s-a născut în păcatul originar?”

“Ba da, ştiu.”

“Şi cum sunt spălate aceste păcate originare?”

“Prin credinţa adevărată în Isus Hristos”.

“Dar cum poate crede copilul tău?”

“Eliberarea sa de păcate este bazată pe credinţa părinţilor săi.”

“Poţi dovedi aceasta?”

“Sfântul Pavel în I Corinteni 7 cu versetul 14 apune: Căci soţul necredincios este sfinţit de către soţie şi soţia necredincioasă este sfinţită de soţul ei; astfel copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum sunt sfinţi.”

“Retractează! Retractează! Nu ştii că Hristos a zis că “Dacă nu vă veţi boteza nu veţi putea fi mântuiţi?”

“Dar depinde oare creştinismul de ceremoniile vizibile?”

“Da, cel puţin în parte. Dar ce spui despre misa?”

“Eu cred că este detestabilă, urâcioasă şi fără nici un folos!”

“Fără nici un folos? Dar epistola şi Evanghelia?”

“Acestea sunt bune dacă sunt folosite aşa cum a lăsat Hristos să fie folosite!”

“Dar de spovedanie ce zici?”

“Este abominabilă şi detestabilă. Este o blasfemie să apelezi, să crezi şi să te rogi la altcineva decât la Isus Hristos.”

“Noi nu-ţi cerem să te încrezi în cineva ci doar să apelezi la cineva şi să te rogi lui. Nu ştii că nu poţi vorbi cu un rege sau cu o regină până ce nu ai vorbit întâi cu altcineva?”

“Vreţi să spuneţi că trebuie să apelez la cei în care nu am încredere? Sfântul Pavel a zis: “Cum vor striga la acela în care nu au crezut?”

“Dar nu vrei ca cineva să se roage pentru tine când vei fi murit?”

“Nu. Odată ce ai murit rugăciunile nu te mai pot ajuta. Sau poate reuşiţi să dovediţi contrariul folosind Biblia.”

“Nu contează rugăciunile celor neprihăniţi?”

“Ba da, însă numai pentru cei în viaţă. Nimeni dintre neprihăniţi nu-şi poate răscumpăra fratele nici să plătească lui Dumnezeu preţul de răscumpărare:”

“Ce fel de cărţi ai?”

“Noul Testament, cărţile lui Solomon şi Psaltirea”.

“Ai vrea să citeşti şi alte cărţi?”

“Sigur că da, dacă-mi daţi acelea pe care le doresc.”

“Şi care sunt acelea?”

“Cărţile lui Latimer, cărţile domnului meu de Canterbury, predicile lui Bradford şi cărţile lui Ridley.”

“Luaţi-l de aici! Toate aceste cărţi nu fac decât să-i sprijine ereziile!”

A doua zi a venit Feckman la el ca să-i vorbească. “Tu eşti acela care nu-şi lasă copilul botezat decât dacă se face un botez în limba engleză şi fără ceremonii?”

“Eu voi împlini orice îmi porunceşte Scriptura”, a răspuns Hauwkes. Au mai continuat să discute un timp, şi Hawkes s-a menţinut ferm pe poziţie şi a citat Scriptura pentru a dovedi fiecare punct asupra căruia au dezbătut. În ziua care a urmat, dr.Chedsay şi episcopul Bonner au fost cei care au stat de vorbă cu Hawkes, întrebându-l ce crede despre Biserica Catolică.

“Este o biserică cu cardinali, preoţi şi călugări păcătoşi, în care nu voi crede niciodată şi în care nu mă voi încrede niciodată” a răspuns el.

“El nu vine la capela mea şi nici nu ascultă misa. Pentru el slujba ar trebui să fie în limba engleză” a explicat Bonner lui Chedsay.

“Dar Hristos nu a vorbit niciodată în engleză!” a răspuns Chedsay.

“Nu, dar nici în latină nu a vorbit niciodată” a răspuns Hawkes şi a continuat spunând “Ce folos am dacă ascult o limbă pe care nu o cunosc?”, după care le-a spus că Biserica Catolică s-a angajat în închinare la idoli, la rugăciunea la sfinţi, la credinţa în pâinea sfântă şi vinul sfânt, lucruri care nu se găsesc în Scriptură şi nici nu sunt cerute în ea.

În ziua de 9 februarie 1555, Hawkes a fost condamnat ca eretic şi a rămas în temniţă până în 10 iunie.

Cu puţin timp înainte să trebuiască să moară, prietenii săi l-au rugat pe Hawkes să le facă o favoare. Ei se temeau pentru propriile lor vieţi şi nu ştiau cât de mult poate credinţa să rabde focul rugului. Hawkes le-a promis că îşi va ridica mâna deasupra capului dacă durerea este suportabilă şi cugetul îi este liniştit. După ce a răbdat focul atât de mult timp că nu mai putea vorbi, pielea i s-a zbârcit şi degetele i-au ars de tot, toţi au crezut că a murit deja dar dintr-odată Hawkes şi-a ridicat mâinile arzând şi a bătut din palme de treii ori! Oamenii care erau de faţă, şi mai ales cei care i-au înţeles gestul, au izbucnit în strigăte de laudă şi l-au aplaudat pe Hawkes în timp ce el s-a prăbuşit în foc şi şi-a dat duhul.

 

Capitolul 7


Thomas Watts

Thomas Watts, din Billericay, Essex, era negustor de pânzeturi. Ştiind că s-a apropiat vremea să fie arestat, şi-a vândut magazinul şi toate pânzeturile, dând aproape toţi banii rezultaţi soţiei şi copiilor săi, şi donând restul de bani săracilor, după care a aşteptat. În 26 aprilie 1555, Watts a fost arestat şi dus la Chelmsford, înaintea lordului Rich şi a altora fiind acuzat că nu a participat la misa.

Judecătorul Anthony Brown l-a întrebat de unde şi-a învăţat religia, la care acesta a răspuns “De la dumneata, domnule. În vremea regelui Edward ai vorbit împotriva acestei religii şi nici un predicator nu ar fi putut spune mai mult decât ai spus dumneata atunci. Ai spus că misa este o urâciune şi ne-ai îndemnat să nu credem decât în Hristos. Ai spus că oricine va aduce o religie străină aici, este un trădător.”

Brown s-a întors către lordul Rich şi a exclamat “El mă calomniază, domnul meu” Ce fel de criminal este acest om? Dacă vorbeşte astfel de faţă cu mine, oare ce vorbeşte pe la spatele meu!”

Până la urmă, obosiţi din pricina lui Watts, comisarii l-au trimis la episcopul Londrei care l-a acuzat de următoarele:

– Thomas Watts locuia în Billericay, în jurisdicţia episcopului de Londra.

Watts a răspuns că acest lucru este adevărat.

– Watts nu credea în sacramente şi nu lua parte la ele.

El a răspuns că crede în toate sacramentele dar aşa cum le-a instituit Hristos şi nu cum face Biserica Catolică. A fost şi el un credincios catolic, însă Biserica i-a înşelat pe oameni.

– Watts credea şi îi învăţa şi pe alţii că împărtăşania era doar o amintire a trupului şi sângelui lui Hristos şi nimic altceva.

El a răspuns că crede că trupul lui Hristos este în ceruri şi nu altundeva, deci nu are cum să creadă că trupul Său este în ostie.

– Watts crede că adevărata prezenţă a trupului şi sângelui lui Hristos este în ceruri şi nu în ostie.

El a răspuns că exact acest lucru este credinţa sa.

– Watts credea că misa este plină de idolatrie, de urâciuni şi răutate şi că Hristos nici nu a instituit-o, nici nu a poruncit-o şi nici nu a găsit-i de bună.

El a răspuns că rămâne să creadă acest lucru în continuare şi nu are de gând să se răzgândească vreodată.

– Watts credea că spovedirea la un preot nu este un lucru necesar şi că tot ce trebuie să facă un om este să creadă şi să se mărturisească lui Dumnezeu.

El a răspuns că nici un preot nu-l poate ierta de păcate, dar totuşi este un lucru bun să ceri sfat de la un preot.

– Watts credea că Luther, Wycliffe, Barnes şi toţi ceilalţi care au fost condamnaţi la moarte pentru credinţa lor despre împărtăşanie au fost oameni buni, slujitori credincioşi şi martiri ai lui Hristos.

El a răspuns că nu a cunoscut teologia acestor oameni, dar dacă ei nu credeau că trupul şi sângele lui Hristos erau trupeşte în sacrament, precis erau nişte buni creştini.

– Watts credea că postul, rugăciunea şi milostenia sunt fără nici un folos.

Dacă un om era mântuit, nu mai trebuia să facă aceste lucruri, iar dacă nu era mântuit, împlinirea lor nu l-ar fi dus la mântuire.

El a negat că a făcut o asemenea afirmaţie, şi a spus că el crede atât în post cât şi în rugăciune şi milostenie, care sunt fapte izvorâte dintr-o credinţă vie.

– Watts recunoştea în mod deschis faptul că refuza să meargă la biserică şi să primească împărtăşania deoarece slujba bisericească era o urâciune. El a mai spus şi alte lucruri greşite şi arogante, fiind un exemplu negativ pentru cei care erau de faţă atunci.

El a răspuns că aceste lucruri sunt adevărate şi va merge la moarte cu aceeeaşi credinţă.

– Watts era un eretic care trebuia blestemat de către Biserică şi dat pe mâna autorităţilor seculare pentru a fi pedepsit.

El a răspuns că se va opune legii, fiind deplin încredinţat că Dumnezeu îl va binecuvânta chiar şi atunci când oamenii îl vor blestema.

– Watts a afirmat că Biserica Romei este o sinagogă a Satanei.

El a răspuns afirmându-şi credinţa că Papa era duşmanul de moarte atât al lui Hristos cât şi al Bisericii Sale.

– Toate acuzaţiile de mai sus sunt bine cunoscute în regiunea din jurul localităţii Billericay.

El a răspuns că tot ce a spus el înainte este adevărat.

În perioada dintre 10 şi 17 mai, Watts a fost vizitat de o faţă bisericească după alta, dar nici una dintre acestea nu l-a putut determina să se abată cât de puţin de la crezul său. Watts a fost dat pe mâna şerifilor londonezi şi întemniţat la Newgate până pe 22 mai sau 9 iunie, după care a fost transferat la Chelmsford, unde a cinat cu Hawkes şi alţii care au fost aduşi acolo pentru a fi arşi pe rug. Dându-i-se ocazia să vorbească cu soţia şi cei şase copii ai săi, el i-a încurajat să rămână credincioşi crezului lor indiferent de ce se va întâmpla; doi dintre copii s-au oferit îm mod prompt să meargă la rug împreună cu tatăl lor.

Watts a sărutat stâlpul rugului înainte ca să se întoarcă spre Lordul Rich şi să-l avertizeze: “Domnul meu, aveţi de grijă! Procedaţi împotriva conştiinţei dumneavoastră în acest caz şi dacă nu vă veţi pocăi, Domnul Se va răzbuna fiindcă sunteţi cauza morţii mele.”

Proclamaţia împotriva cărţilor

Aproximativ tot în această vreme a fost adusă o carte în Anglia, care îi avertiza pe englezi cu privire la spanioli şi care dădea în vileag câteva planuri secrete ale Bisericii de a reintra în posesiunea pământurilor abaţilor care au fost confiscate înainte vreme. Cartea se numea “O avertizare pentru Anglia”.

În ziua de 13 iunie 1555, regele şi regina au interzis toate cărţile care nu erau de acord cu catolicismul, numind în mod special fiecare carte scrisă de următorii autori: Martin Luther, Oecolampadius, Zwingli, Jean Calvin, Pomerane, John Alasco, Bullinger, Bucer, Melanchton, Barnardius, Ochinus, Erasmus, Sarcerius, Peter Martyr, Hugh Latimer, Robert Barnes (călugărul Barnes), John Bale (călugărul Bale), Justus, Jonas John Hooper, Miles Coverdale, William Tyndale, Thomas Cranmer, William Turner, Theodore Basil (Thomas Beacon), John Frith şi Roy. Ba mai mult decât atât, cărţile de rugăciune în comun care erau în limba engleză şi care au fost folosite în vremea regelui Edward au fost şi ele interzise.

Cei care deţineau oricare din aceste cărţi au fost somaţi să le predea în termen de cincisprezece zile şi tuturor autorităţilor civile li s-a dat dreptul să facă percheziţii şi să aresteze pe oricine care avea asemenea cărţi.

Cărţile care sprijineau Biserica Catolică erau socotite ca fiind bune, inclusiv “Abecedarul în Engleză”, care îi învăţa pe copii să se roage Mariei şi sfinţilor, şi “Psaltirea Doamnei Noastre”, care a înlocuit Numele lui Dumnezeu din psalmi cu numele Mariei.

Apostolii ne-au învăţat că suntem desăvârşiţi în Hristos şi nu avem nevoie de mijlocirea nimănui pentru păcatele noastre. Iar dacă idolatria înseamnă să faci un idol la care să te închini ca şi unui Dumnezeu, oare închinarea la Maria nu este o idolatrie? Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi explicat voia Sa în cuvinte uşor de înţeles, spunându-ne clar ce să credem, cum să ne închinăm şi cum să fim mântuiţi, poate că obiceiul catolic de a avea mijlocitori în vederea împăcării cu Dumnezeu ne-ar fi fost de folos, însă Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar că mântuirea şi îndreptăţirea vin doar prin Hristos. A nu crede promisiunea sa înseamnă a fi necredincios, iar a urma orice alt crez este idolatrie. Totuşi Biserica Romei refuza să accepte ceea ce Dumnezeu ne-a dat fără plată şi nu va căuta mântuirea prin Hristos ci prin sfinţi şi prin superstiţii.

John Bradford

John Bradford s-a născut în Manchester şi a fost educat acolo până când a putut să-şi câştige existenţa, lucru pe care l-a făcut cu mult succes timp de câţiva ani până să ajungă să renunţe la afacerile sale şi să se dedice studiului Evangheliei. Bradford a renunţat la studiile de drept secular pentru ca să se înscrie ca student în teologie la Cambridge şi a muncit cu atâta sârguinţă încât i s-a decernat titlul de master după numai un an de studii.

Imediat după aceasta i s-a încredinţat o adunare la Pembroke Hall, unde Martin Bucer l-a încurajat să devină predicator. Bradford era de părere că nu era suficient de învăţat pentru ca să poată predica, însă Bucer i-a zis: “Dacă nu ai pâine albă să dai săracilor, dă-le pâine neagră sau orice altceva din ce ţi-a dat Domnul.” Lăsându-se convins până la urmă să predice în timpul domniei regelui Edward, Bradford a acceptat titlul de diacon din partea episcopului Ridley şi a primit dreptul să predice şi i s-a dat o slujbă la biserica St.Paul’s.

În următorii trei ani Bradford a predicat Evanghelia cu credincioşie, a mustrat cu tărie păcatele, a predicat cu blândeţe pe Hristos cel răstignit, s-a pronunţat energic împotriva ereziilor şi învăţăturilor greşite şi i-a îndemnat cu sinceritate pe enoriaşi să trăiască în mod evlavios, iar când regina Maria a succedat la tron, el şi-a continuat lucrarea.

În ziua de 13 august 1553, domnul Bourne, episcopul de Bath a susţinut o predică la St.Paul’s Cross în Londra, în care a sprijinit reintroducerea catolicismului sub domnia reginei. Cuvintele sale au întărâtat poporul în aşa măsură încât oamenii l-au ameninţat pe Bourne că îl scot cu sila de la amvon.

Cu cât mai mult încercau episcopul Bonner şi primarul Londrei să liniştească oamenii, cu atât se întărâtau mai mult, până când Bourne a ajuns să se teamă pentru viaţa sa şi l-a rugat pe Bradford să se adreseze mulţimii. Imediat ce a urcat la amvon, mulţimea a început să strige “Bradford! BRadford! Dumnezeu să-ţi mântuiască viaţa!” Bradford i-a liniştit pe oameni şi în curând au plecat cu toţii cuminţi spre casele lor. Chiar dacă primarul şi şerifii erau acolo ca să-l asigure pe Bourne că va ajunge acasă în siguranţă, el nu a avrut să iasă din biserică până ce Bradford i-a promis că îl va însoţi; astfel că Bradford a mers în spatele lui Bourne, apărându-l de răni cu propriul său trup.

Trei zile mai târziu Bradford a fost somat să se prezinte la consiliu şi a fost acuzat de răzvrătire – pentru că a salvat viaţa lui Bourne şi de predicare ilegală – deşi i s-a cerut să vorbească. Bradford a fost întemniţat pentru aproape un an şi jumătate, după care a avut loc udierea sa înaintea lordului cancelar, în ianuarie 1555. I s-a oferit chiar graţierea dacă era dispus să se abjure de credinţa protestantă şi să se întoarcă în Biserica Catolică, aşa cum o făcuseră deja mai mulţi predicatori. Oferta a fost repetată în 29 iulie dar Bradford a îndemnat consiliul să nu îl judece pe cel nevinovat. Dacă ei credeau că este vinovat, trebuiau să-l condamne dar dacă nu-l credeau vinovat trebuiau să-l pună în libertate.

În răspunsul său, cancelarul i-a spus lui Bradford că faptele sale de la St.Paul’s Cross au fost atât încrezute cât şi arogante în sensul că şi-a asumat rolul de conducător al poporului; Bradford a mai fost acuzat şi de faptul că a scris nişte scisori pline de răzvrătire. În ziua următoare el a fost vizitat de Thomas Hussey şi dr. Seton, care au venit la el în temniţă pentru a-l îndemna să ceară să i se acorde timp pentru a discuta problemele de ordin religios cu oameni învăţaţi, lucru care spuneau ei că ar îndepărta pericolul iminent şi ar fi pe placul consiliului.

“Dar ar face ca oamenii să creadă că mă îndoiesc de doctrinele pe care le mărturisesc, iar eu nu mă îndoiesc de loc” a răspuns el refuzând propunerea.

Adus înapoi în faţa consiliului, şi fiind întrebat dacă se întoarce în Biserica Catolică, Bradford a răspuns “Ieri am afirmat că nu aş fi de acord să lucrez pentru Papa şi spun acelaşi lucru şi astăzi.” El a fost condamnat şi s-a întors în temniţă.

Toată vremea cât a stat în închisoare, Bradford şi-a continuat lucrarea, predicând de două ori pe zi mulţimii de oameni căreia i se dădea voie să îl viziteze şi administrându-le sacramentele. Predicarea, citirea şi rugăciunile i-au ocupat întreaga viaţă; mânca doar o singură dată pe zi şi chiar şi atunci cugeta profund. Temnicerii aveau o aşa de bună părere despre el încât deseori i se permitea să părăsească închisoarea şi să viziteze fără a fi escortat pe enoriaşii săi bolnavi, singura condiţie fiind să-şi dea cuvântul că se va întoarce la o anumită oră. El era atât de punctual în respectarea înţelegerii încât se întorcea mai repede decât ora fixată.

Bradford era un bărbat înalt, zvelt, cu o barbă castaniu-aurie. El rareori dormea mai mult de patru ore pe noapte, preferând să-şi petreacă timpul scriind, predicând sau citind. Odată sau de două ori pe săptămână vizita criminalii de rând din temniţă şi le dădea bani ca să-şi cumpere mâncare sau alte lucruri trebuincioase.

Unul din prietenii săi l-a întrebat ce-ar face dacă ar fi eliberat şi el i-a spus că s-ar căsători şi s-ar ascunde undeva în Anglia în timp ce ar continua să predice şi să-i înveţe pe oameni.

Într-o bună zi, în iulie 1555, soţia temnicerului i-a dat de ştire lui Bradford că urmează să moară a doua zi pe rug. “Slavă Domnului!” a spus el, “am aşteptat acest lucru de multă vreme. Domnul să mă învrednicească!”

Bradford a fost transferat la închisoarea Newgate, pe la ora unsprezece sau douăsprezece noaptea, întrucât autorităţile nădăjduiau că la acea oră să nu-l vadă nimeni, dar o mulţime de oameni l-au privit trecând şi s-au rugat pentru el, luându-şi rămas bun.

Execuţia a fost anunţată pentru ora patru a dimineţii următoare. Nimeni nu ştia de ce a fost aleasă o oră atât de neobişnuită, dar dacă autorităţile au sperat că ora matinală îi va descuraja pe oameni, s-au înşelat. Oamenii au aşteptat cuminţi la Smithfield până ce Bradford a fost dus la locul execuţiei la ora nouă dimineaţa, fiind însoţit de un număr neobişnuit de mare de oameni înarmaţi. Bradford a îngenuncheat pentru rugăciune, după care s-a îndreptat voios către rug împreună cu un tânăr de douăzeci de ani, John Leaf.

John Leaf

John Leaf, care a fost ars pe rug împreună cu Bradford, a fost ucenicul unui lumânărar, născut în Kirby Moreside, York şi care trăia în parohia bisericii Christ’s Church din Londra.

Adus în faţa episcopului Bonner, Leaf a recunoscut că nu crede că pâinea şi vinul sunt chiar trupul şi sângele lui Hristos, ci crede că sunt doar o amintire a lor. El a mai afirmat că spovedania catolică nu este necesară şi că preotul nu are nici o putere ca să ierte păcatele.

Leaf a fost dus înapoi în închisoare şi a rămas acolo până în 10 iunie când Bonner l-a chemat din nou şi a încercat, folosind persuasiuni, ameninţări şi promisiuni, să-l determine pe tânăr să se răzgândească. Văzând că nu are nici un rezultat, episcopul l-a întrebat pe Leaf dacă este unul dintre urmaşii lui Rogers. El a răspuns că este şi că crede în doctrina lui Rogers, Hooper, Cardmaker şi a altora care au fost nu de mult omorâţi din pricina mărturiei lor, şi este dispus să moară pentru aceeaşi învăţătură. “Domnul meu” a zis el, “numiţi erezie părerea mea dar este adevărata lumină a Cuvântului lui Dumnezeu”. Neputând să-l clatine pe băiat, Bonner l-a condamnat şi l-a trimis înapoi în închisoare.

Se spune că nu la multă vreme după aceasta au fost aduse două scrisori lui Leaf: una care conţinea o retractare şi una care conţinea o spovedanie. Când i s-a citit retractarea, a refuzat să o semneze iar când i s-a citi spovedania, a luat un ac, şi a înţepat mâna şi a picurat sânge pe hârtie pentru a arăta episcopului că este gata să-şi pecetluiască crezul cu sângele său.

Bradford şi Leaf au mers împreună la rug, primul stând la una din părţi a rugului ca să se roage, iar al doilea stând de partea cealaltă. După ce s-au rugat în tăcere timp de o oră, unul din şerifi s-a adresat lui Bradford: “Ridică-te şi termină asta. Presiunea mulţimii este mare”. Ambii s-au ridicat. Bradford a sărutat o bucată de lemn pentru foc şi apoi a sărutat stâlpul rugului, după care s-a adresat mulţimii: “Anglia pocăieşte-te de păcatele tale! Păzeşte-te de idolatrie! Păzeşte-te de anticrştii cei falşi! Vezi să nu te laşi înşelată de ei!” Apoi i-a iertat pe persecutorii săi şi a rugat mulţimea să se roage pentru el. Întorcându-şi capul spre Leaf, i-a spus acestuia: “Fii pe pace frate. În seara asta o să ne bucurăm la cină cu Domnul!”

Amândoi şi-au sfârşit viaţa fără frică, nădăjduind să câştige premiul pentru alergarea lor cea lungă.

James Trevisam

James Trevisam era bolnav de moarte, neajutorat şi şchiop, atât de bolnav încât nu-şi putea părăsi patul. Într-o seară, pe când slujitorul său John Small le citea din Biblie domnului şi doamnei Trevisam, altor doi bărbaţi şi unei doamne, o persoană oficială şi-a făcut apariţia şi i-a luat pe toţi la închisoare, mai puţin pe Trevisam, unde au trebuit să rămână timp de două săptămâni. L-ar fi dus şi pe Trevisam dacă vecinii nu l-ar fi oprit, însă l-a făcut pe bietul om să fie legat cu două legături, ca să fie sigur că se va prezenta atunci când va fi chemat.

Câteva zile mai târziu, dl.Farthing, parohul bisericii, i-a făcut o vizită lui trevisam şi vizibil satisfăcut de răspunsurile primite, a părăsit casa. Însă pe drum s-a întâlnit cu un anume domn Toller care l-a acuzat pe Trevisam că neagă sacramentul altarului, aşa că parohul s-a întors la Trevisam şi a descoperit că Toller a avut dreptate. El a raportat cele greşite episcopului Londrei.

Duminica de 3 iulie 1555, Trevisam a murit de moarte naturală. Parohul a refuzat să o lase pe d-na Trevisam să-şi îngroape soţul într-un sicriu sau în cimitirul bisericii, silind-o să care trupul soţului pe o masă până la Moorfields, unde a fost îngropat într-un cearceaf. În noaptea acelei zile, cadavrul a fost dezgropat, cearceaful a fost furat şi trupul a fost aruncat gol pe pământ. Când proprietarul pământului a văzut cadavrul a doua zi, l-a îngropat din nou şi peste două săptămâni a fost chemat să răspundă unor acuzaţii aduse împotriva sa. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat după aceea proprietarului respectiv.

John Bland

John Bland a fost învăţător înainte să devină vicarul unei biserici în Rolvendon, Kent. Fiind aruncat în temniţă pentru că a predicat Evanghelia pe timpul reginei Maria, a fost eliberat odată sau de două ori de către prietenii săi care au depus petiţii, dar imediat ce a fost eliberat se întorcea la predicile sale protestante.

Fiind arestat şi pentru a treia oară, Bland a refuzat să promită prietenilor săi că se va abţine de la predicarea cazurilor sale, aşa că nu a mai putu fi ajutat.

În 26 noiembrie, doi dintre enoriaşii lui Bland, Richard şi Thomas Austen, s-au apropiat de el la sfârşitul slujbei şi i-au zis: “Părinte paroh, ai dat jos tabernacolul, unde atârna crucifixul şi altele. Regina a poruncit ca ele să fie înălţate din nou şi credem că trebuie să plăteşti pentru ce ai făcut. Te împotriveşti legilor date de regină atunci când spui că aceste lucruri sunt urâciuni.”

“Domnule Austen, dacă am spus acest lucru înainte, îl voi spune şi acum” a răspuns el.

Thomas Austen l-a provocat zicând “Spune-ne ce anume este drăcesc în misa”.

“V-am predicat deseori despre lucrul acesta. Dacă nu m-aţi crezut atunci, nu o să mă credeţi nici acum.”

“Ai dărâmat altarul, vrei să-l ridici din nou?”

“Nu o voi face numai dacă mi se porunceşte fiindcă l-am dărâmat tot la o poruncă”, a insistat Bland.

În 28 decembrie, cei doi Austen l-au invitat pe preotul din Stodmarsh să facă slujba. Era deja bine înaintat în utrenie când a sosit Bland la biserică, şi după ce şi-a terminat slujba i s-a adresat acestuia:Vecinul dumitale m-a rugat să ţin utrenia şi slujba. Mă gândesc că nu te vei opune legilor reginei?”

“Nu, nu voi încălca legile reginei, cu voia luiDumnezeu” a răspuns Bland.

Prefăcându-se că nu a auzit răspunsul, preotul a repetat întrebarea încă de două ori, până când Bland a trebuit săţ-şi ridice vocea suficient de mult pentru ca să fie auzit de întreaga adunare. Preotul s-a aşezat, în timp ce Bland s-a pus în uşa care dădea la altar a împrejmuirii din jurul lui ca să-şi ţină predica. Bland şi-a explicat crezul cu privire la pâine şi vin, cum că Hristos a instituit sacramentul şi Biserica Catolică a pervertit-o. După câteva minute a fost oprit de către îngrijitorul şi administratorul bisericii şi încuiat într-o capelă lăturalnică, până când a ţinut slujba.

Pe 23 sau 24 februarie Bland a fost închis în castelul Canterbury pentru zece săptămâni şi numai după aceea i s-a dat voie să plătească cauţiunea. În 18 mai a apărut înaintea arhiepiscopului de Canterbury care a cerut să i se spună ce a predicat Bland la împărtăşanie. El a refuzat să răspundă, arătând că se încearcă adunarea de informaţii ce vor fi folositoare împotriva sa şi legea engleză spune că el nu trebuie să vorbească împotriva lui însuşi.

Bland a mai fost chemat şi pe 21 mai, când a refuzat iar să-şi enunţe crezul şi a cerut un avocat.

Pe 28 iunie, Bland s-a prezentat la autorităţile seculare, aşa cum i s-a poruncit. I s-a spus că nu există acuzaţii îmoitriva sa şi a fost chemat peste alte şapte săptămâni. Însă la data respectivă Bland era în faţa autorităţilor bisericeşti şi nu a putut fi prezent la tribunal. El a fost închis la închisoarea Maidstone ca urmare a neprezentării sale, până pe 18 sau 19 februarie. După ce s-a văzut că nu vrea să promită că se răzgândeşte şi va deveni un bun catolic, a fost trimis la castelul Canterbury până pe 2 martie.

Bland a fost mutat de colo colo în perioada care a urmat, din închisoare în închisoare, din audienţă în audienţă, până când pe 13 iunie a fost adus înaintea lui Richard Thornton, episcopul de Dover, Robert Collins comisarul şi Nicholas Harpsfield arhidiacon de Canterbury. Un mare număr de protestanţi au fost trataţi cu asprime şi omorâţi la Canterbury, în timpul acestor trei oameni, John Bland, Nicholas Sheterden, Thomas Thacker, Humphry Middleton şi William Cocker. Bland s-a recunoscut vinovat de următoarele acuzaţii:

– credinţa că trupul de carne a lui Hristos este în ceruri şi nu în pâine şi vin

– credinţa că era împotriva Cuvântului lui Dumnezeu să se administreze sacramentele în limba latină, şi că nimeni nu trebuie să accepte sacramentele pe care nu le înţelege

Bland a apărut ultima dată înaintea autorităţilor în 25 iunie şi a refuzat să accepte autoritatea papală. A fost condamnat ca eretic şi dat pe mâna autorităţilor seculare pentru a fi ars pe rug.

Christopher Waid

Christopher Waid a fost un ţesător din Dartford, Kent, care a fost condamnat de către Maurice, episcopul de Rochester. În ziua execuţiei sale, stâlpul, vreascurile şi lemnele de foc au fost duse afară la Brimth, o groapă cu pietriş aflate afară din satul Dartford.

La ora zece dimineaţa, Waid şi Margery Polley din Tunbridge au trecut pe lângă acel loc fiind în drum spre Dartford împreună cu şerifii. Văzând mulţimea care se aduna la Brimth, Margery a strigat lui Waid: “Bucură-te Waid! Uită-te la mulţimea adunată să sărbătorească nunta ta astăzi!”

Ajunşi în oraş, Margery a fost închisă până ce şeriful a terminat cu Waid. Acesta şi-a dat hainele şi s-a îmbrăcat cu o cămaşă albă lungă adusă de soţia sa. Apoi a fost legat şi dus la Brimth. Ducându-se direct la stâlp, l-a îmbrăţişat, s-a aşezat cu spatele la el şi a păşit în butoiul cu smoală. A fost apoi legat de stâlp cu un cerc de fier.

Imediat ce şi-a ocupat locul, Waid s-a apucat să recite cu glas tare ultimul verset din psalmul 86: “Fă un semn pentru mine, ca să vadă vrăjmaşii mei şi să rămână de ruşine, căci Tu mă ajuţi şi mă mângâi, Doamne!”

În apropiere de rug era ridicat un amvon de ocazie, pe o mică ridicătură de pământ. În timp ce Waid se ruga, un călugăr s-a urcat la amvon având o carte în mână, dar Waid i-a avertizat pe oameni să nu asculte doctrina Bisericii Catolice. El i-a îndemnat să îmbrăţişeze religia din timpul zilelor regelui Edward. Călugărul a rămas la amvon în timp ce Waid a vorbit dar când acesta a terminat ce a avut de zis, călugărul a plecat fără să spună o vorbă.

Odată ce vreascurile au fost aşezate în jurul lui, Waid le-a tras mai aproape de el, lăsând doar o deschizătură pentru faţa sa, ca să poată să vorbească. În timp ce se aprindea focul, Waid a fost auzit spunând “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!” Chiar şi când nu a mai putut vorbi, Waid a continuat să-şi ţină mâinile ridicate deasupra capului, spre cer.

Carver şi Launder

Dirick Carver a fost ars pe rug la Lewes, în 22 iulie 1555, în comitatul Sussex iar John Launder a suferit acelaşi lucru a doua zi, la Stening. Amândoi au fost arestaţi spre sfârşitul lunii octombrie 1554, împreună cu alţi oameni care erau la rugăciune la casa lui Carver. După ce au fost cercetaţi, au fost trimişi la închisoarea Newgate ca să aştepte să fie duşi în audienţă înaintea lui Bonner, episcopul Londrei, lucru care a avut loc în 8 iunie 1555.

Fiind audiaţi de către episcop, au fost examinaţi cu privire la multe aspecte ale religiei, şi au trebuit să-şi scrie şi să-şi semneze propria mărturisire de credinţă. După ce episcopul a stat de vorbă un timp cu ei încercând să-i determine să retracteze şi să accepte Biserica Catolică, au fost duşi înapoi în Newgate până pe 10 iunie.

Dirick Carver a mărturisit următoarele:

– nu crede că trupul fizic al lui Hristos este prezent în sacrament

– nu crede că în misă se regăseşte vreo jertfă şi că în misa rostită în latină este mântuire

– nu crede că trebuie să se spovedească cineva la preot, întrucât acest lucru nu poate mântui un om, decât să îl consulte pentru a primi sfaturi

– nu crede că doctrina catolică este potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu; crede că episcopul Hooper, Cardmaker, Rogers şi alţii care au fost arşi pe rug nu demult, au fost nişte creştini buni şi martiri care au predicat adevărata învăţătură a lui Hristos

Carver şi-a păstrat Biblia şi psaltirea scrise în limba ebgleză şi după încoronarea reginei şi le citea regulat. Pe lângă aceasta, în casa lui se ţineau rugăciuni şi servicii religioase în limba engleză. Tovarăşii lui din închisoare, Thomas Iveson, John Launder şi William Vesie au fost arestaţi împreună cu el chiar când ascultau citirea Evangheliei în limba engleză.

John Launder a mărturisit următoarele:

– a fost prezent la casa lui Carver împreună cu alţi doisprezece pentru ca să asculte slujba ţinută în limba engleză şi rugăciunile; a participat la această întrunire fiindcă avea treburi de rezolvat în oraş şi a auzit de slujba care se va ţine

– crede că toate slujbele, jertfele şi ceremoniile Bisericii Catolice sunt pline de erori, nu valorează nimic şi sunt împotriva Cuvântului lui Dumnezeu

– crede că pâinea şi vinul sunt doar spre amintirea lui Hristos şi nu sunt chiar trupul şi sângele Său

– crede că misa este în mod direct împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi a Bisericii

– crede că spovedirea la un preot nu are nici un folos, şi nici un om nu poate ierta de păcate pe un altul. Un om păcătos care se căieşte de păcatele sale înaintea lui Dumnezeu şi nu mai păcătuieşte, este iertat.

Carver a întrebat dacă îşi retractează crezul sau rămâne fidel celor declarate. “Doctrina voastră este otravă şi vrăjitorie. Dacă Hristos ar fi aici, L-aţi omorâ într-un mod şi mai crunt decât a fost omorât înainte. Spuneţi că puteţi să faceţi un dumnezeu, dar şi o budincă poate fi făcută. Ceremoniile voastre din biserică sunt cerşetorie şi otravă iar spovedirea este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, este otravă”, a răspuns el. John Launder a rămas şi el fidel credinţei sale şi astfel amândoi au fost condamnaţi.

Atunci când a fost dus la rug, cartea sa, a fost aruncată şi ea în butoiul cu gudron ca să ardă împreună cu el, dar el s-a aplecat, a luat-o şi a strecurat-o în mulţime. Şeriful a poruncit ca oamenii să dea înapoi cartea, sub ameninţarea pedepsei cu moartea,, dar Carver a început imediat să vorbească mulţimii.

“Dragi fraţi şi surori, eu stau aici ca să pecetluiesc Evanghelia lui Hristos cu sângele meu fiindcă ştiu că este adevărată. Voi cunoaşteţi Evanghelia, v-a fost predicată atât aici cât şi peste tot în Anglia, chiar dacă acum nu mai este predicată. Sunt condamnat la moarte pentru că nu mă lepăd de Evanghelie ca să ascult de legile omeneşti. Dragi fraţi şi surori, dacă credeţi în Tatăl, Fiul şi în Duhul Sfânt, faceţi fapte vrednice de credinţa voastră şi veţi avea viaţă veşnică. Dacă credeţi în Papa şi în legile sale sunteţi osândiţi şi dacă Dumnezeu nu Se îndură de voi, veţi arde în iad pentru totdeauna”.

Şeriful l-a luat în zeflemea zicând: “Dacă tu nu crezi în Papă, tu eşti cel condamnat, cu trup şi suflet cu tot! Vorbeşte-i Dumnezeului tău şi roagă-L ca să te elibereze sau să mă trăznească pentru ca să dea un exemplu!”

“Domnul să te ierte pentru cuvintele tale!” i-a zis Carver. “Fraţi şi surori, dacă am jignit pe cineva cu fapta sau cu vorba, îl rog să mă ierte. Şi eu îi iert pe toţi aceia care m-au jignit cu gândul, fapta sau cu vorba.”

“O Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai scris că cel care îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât mă iubeşte pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi acela care nu-şi ia crucea şi nu Mă urmează nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37-38). Dar Tu ştii că eu am lăsat toate şi am venit la Tine! Doamne îndură-Te de mine, căci în mâna Ta îmi încredinţez duhul şi sufletul meu se bucură în Tine.”

Thomas Iveson

Thomas Iveson a fost ars pe rug la Chichester în aceeaşi lună, după ce a fost arestat şi judecat odată cu Carver şi Launder.

Când a fost îndemnat de episcopul Bonner să abjure, Iveson i-a zis: “Nu mă voi lepăda de credinţa mea nici pentru toate bunătăţile Londrei. Eu apelez la mila lui Dumnezeu şi nu la mila bisericii voastre şi nici nu mă supun ei. Ceea ce am zis înainte voi zice şi acum. Chiar dacă un înger din ceruri ar veni la mine să mă înveţe o altă învăţătură, nu l-aş crede.”

Iveson a fost condamnat şi ars pe rug, dar el şi-a păstrat credinţa până la capăt.

James Abbeys

Unul dintre aceia care se străduiau să-şi păstreze conştiinţa curată în acele zile grele era James Abbeys, un tânăr care a fost silit să rătăcească din loc în loc pentru a putea să scape nearestat şi pentru a-şi putea practica credinţa. Dar când a venit vremea ca Domnul să-i încredinţeze un alt fel de slujbă, Abbeys a fost prins şi dus înaintea episcopului de Norwich, dr.Hopton.

Episcopul l-a cercetat pe Abbeys în legătură cu credinţa sa, folosind atât ameninţări cât şi promisiuni, până când acesta a cedat argumentelor. Când i s-a permis să plece din faţa episcopului, Abbeys a fost chemat înapoi şi i s-a dat o sumă de bani; dar odată plecat, a avut puternice mustrări de conştiinţă din pricină că ştia că L-a întristat pe Domnul prin purtarea sa.

Abbbeys s-a şi întors imediat la episcop, i-a aruncat banii înapoi şi i-a spus că îi pare rău că a abjurat şi a primit darul de bani. Episcopul şi capelanii s-au întors la treburile începute înainte şi pentru că de data aceasta nu s-a mai lăsat clătinat, l-au ars pe rug în ziua de 2 august 1555.

John Denley

În timpul prigoanei care nimicea turma lui Dumnezeu, s-au găsit mulţi care nu erau feţe bisericeşti ci erau laici care sprijineau prigoana. Unul dintre aceştia era Edmund Tyrel, un avocat care era judecător de pace în Essex.

Într-o bună zi se întorcea de la arderea pe rug a unor martiri şi pe drum s-a întâlnit cu doi bărbaţi, unul din ei fiind John Denley, un gentilom şi celălalt fiind John Newman. Cei doi mergeau să-şi viziteze nişte prieteni evlavioşi. Gândind că cei doi călători arată suspect, Tyrel i-a oprit, i-a percheziţionat şi a găsit asupra lor mărturisiri de credinţă scrise. Tyrel i-a trimis la comisionarii reginei, care la rândul lor i-au trimis la episcopul Bonner. Denley a dat următoarele răspunsuri la acuzaţiile care i s-au adus:

Era din dioceza de Londra.

Denley a afirmat că este adevărat acest lucru.

– Nu crede că există o Biserică Catolică a lui Hristos pe pământ.

Denley a negat afirmaţia şi a arătat că el crede că există o Biserică zidită pe temelia profeţilor şi apostolilor, Capul fiind Hristos. Această Biserică predică cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu şi administrează sacramentele botezului şi împărtăşaniei potrivit cu Cuvântul.

– NU crede că Biserica Angliei este parte a Bisericii Catolice.

Denley a răspuns că Biserica Angliei în prezent nu face parte din Biserică. Biserica Angliei este acum biserica anticristului fiindcă a schimbat Testamentul lui Dumnezeu şi şi-a impus propriul testament al hulei şi minciunii.

– Cred că misa este plină de idolatrie, rea şi împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Denley a răspuns că aşa cum stau lucrurile, misa este un act idolatru în care închinarea este adusă pâinii şi vinului. Trupul lui Hristos este în ceruri şi nu în pâinea şi vinul sacramental, aşa că nu trebuie să ne închinăm lor.

– Crede că spovedirea este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Denley a afirmat că Biserica are puterea să îl pedepsească pentru păcatele sale, dar nu are putere să-l ierte; acest lucru îl poate face numai Dumnezeu.

– Nu crede că un preot îl poate ierta de păcate.

Denley a fost de acord cu această afirmaţie.

– Nu crede în formele prezente ale botezului, confirmării, utreniei, vecerniei, a ungerii celor bolnavi sau iertarea lor de păcate şi în sfinţirea pâinii şi a vinului.

Denley a răspuns că Biserica a schimbat atât sacramentul botezului cât şi celelalte sacramente prin adăugirile aduse la ele.

– Crede că Biserica are doar două sacramente: botezul şi cina Domnului.

Denley a fost de acord cu acest enunţ.

– Crede că Hristos este în ceruri şi nu în pâine şi vin, şi refuză să primească împărtăşania la misa.

Denley a recunoscut ca adevărat şi acest punct.

În ziua de 5 iulie Denley a fost condamnat şi dat pe mâna şerifilor. Pe 8 august s-a dus la rug cântând un psalm plin de bucurie în timp ce flăcările creşteau în jurul său. Unul din cei care îl chinuiau i-a aruncat un lemn în faţă şi l-a lovit, lucru la care Denley a zis: “Chiar că ai stricat o cântare aşa de bună.”

Patrick Packingham a mmurit la Uxbridge în jurul zilei de 28 august, fiind acuzat că a refuzat să-şi descopere capul în timpul misei. Când Bonner l-a îndemnat să se lepede de credinţa sa, Packingham i-a spus că Biserica Catolică este biserica lui satan şi că niciodată nu se va întoarce în ea.

John Newman a fost ars pe rug în 31 august la Saffron Walden iar Richard Hook şi-a dat viaţa cam în aceeaşi vreme.

Warne, Tankervil şi alţii

După aceste evenimente a urmat prigonirea altor zece slujitori drepţi şi sfinţi ai lui Dumnezeu. Nu sfinţi pe care i-a făcut Papa, nici din aceia despre care citim în LEGENDELE SFINŢILOR şi în VIEŢILE PĂRINŢILOR BISERICII, ci sfinţi despre care se vorbeşte în Apocalipsa: cei care Îl urmează pe Miel oriunde se duce şi cei care şi-au spălat hainele în sângele Mielului. Totuşi, într-un fel Papa i-a făcut sfinţi, pentru că dacă Papa nu i-ar fi omorât, ei n-ar fi devenit martiri.

Elizabeth Warne era soţia lui John Warne care arsese nu cu multă vreme înainte pe rug ca eretic. Ea a fost prinsă împreună cu alţii în ziua de 1 ianuarie, într-o casă din Bow Churchyard, Londra unde erau adunaţi la rugăciune. A fost întemniţată până pe 11 iunie şi transferată apoi la Newgate unde a rămas până pe 2 iulie. Pe 6 iulie a trebuit să apară înaintea episcopului Bonner, împreună cu ceilalţi nouă tovarăşi.

Principala acuzaţie ce li se aducea era că nu credeau câ în pâine şi vin sunt prezente chiar trupul şi sângele lui Hristos, deşi au fost acuzaţi şi de alte lucruri, cum ar fi: nefrecventarea bisericii, vorbeau împotriva misei şi urau ceremoniile şi sacramentele catolice.

După ce a fost dusă în faţa lui Bonner de câteva ori, Elizabeth Warne i-a spus: “Fă orice vei vrea să faci. Dacă Hristos a greşit, atunci am greşit şi eu.”

A fost condamnată ca eretică, în ziua de 12 iulie şi a fost arsă pe rug la Stratford-le-Box în august.

George Tankervil, născut în oraşul York, trăia în Londra. El a fost catolic în timpul domniei regelui Edward dar când a început prigoana în timpul reginei Maria, s-a dezgustat de persecuţii şi a început să aibă dubii cu privire la biserică. L-a rugat pe Dumnezeu să-i arate adevărul despre transsubstanţiere, lucru de care s-a îndoit întotdeauna, şi a ajuns să creadă ca şi protestanţii cu privire la ea. Având un imbold de a citi Noul Testament, în curând s-a întors de la Biserica Catolică în mod radical şi a început să încerce să-i convertească pe prietenii lui. Acest lucru l-a adus cu repeziciune înaintea episcopului Londrei, care l-a şi condamnat.

Tankervil a fost dus la St.Albans unde urma să moară în 26 august, şi a fost închis la un han în timp ce şerifii s-au dus la o nuntă din apropiere. Din moment ce nu i s-a dat voie să se împărtăşească, a cerut o cană de vin şi pâine, a îngenuncheat ca să se mărturisească Domnului şi să citească instituirea Cinei din Evanghelie. “Doamne”, s-a rugat el, “Tu ştii că eu nu uzurpez autoritatea nimănui procedând astfel, şi nici nu dispreţuiesc pe slujitorii Tăi.”

După rugăciune, a luat pâinea şi vinul cu mulţumiri. Apoi a rugat gazda să facă un foc zdravăn, şi-a scos încălţările şi ciorapii şi şi-a întins piciorul în foc retrăgându-l la atingerea flăcărilor, arătând astfel că trupul său vroia un lucru şi spiritul său vroia alt lucru.

Pe la ora două s-au întors de la nuntă şi l-au dus la Tankervil la Romeland, o pajişte aflată lângă capătul vestic al abatiei bisericii. În timp ce călăii aranjau lemnele în jurul său, s-a apropiat un preot de el şi la vederea lui, Tankervil a exclamat: “Desfid curva Babilonului! Ruşine idolului urâciunii! Oameni buni, nu-l credeţi!”

Îmbrăţişând focul, s-a lăsat cuprins de flăcări şi chemând numel Domnului Isus, a sfârşit-o repede cu suferinţa.

Robert Smith a fost adus la Newgate în 5 noiembrie. El era un om înalt şi subţire, foarte activ în multe domenii, mai ales în pictat întrucât găsea această activitate ca fiind relaxantă. Odată ce a fost convertit prin predicile lui Turner şi a altora, a devenit fervent în noua sa credinţă. Odată cu venirea la tron a reginei Maria, Smith a fost scos din slujba sa de la Windsor College, a fost arestat şi dus în faţa episcopului Bonner. Smith a avut patru înfăţişări şi a răspuns cu curaj la toate întrebările ce i s-au pus şi a discutat fără frică problemele teologice, ba a fost chiar dur, până când Bonner şi-a dat seama că nu ajunge cu el la nici un rezultat şi l-a condamnat în consecinţă pe 12 iulie.

În timpul cât a stat în închisoare, Smith a fost folosit de Dumnezeu ca să-i mângâie pe tovarăşii săi de suferinţe. Fiind dus la rug pe 8 august, s-a hotărât să se poarte la fel spunându-le tutror celor prezenţi că este sigur de învierea trupului său. “Şi sunt sigur că Dumnezeu vă va da un semn în privinţa aceasta”, a adăugat el. Când era deja ars pe jumătate şi negru de fum, toată lumea credea că a murit deja, dar el dintr-odată s-a îndreptat, şi-a ridicat cioatele braţelor şi a bătut din ele plin de bucurie ca apoi să se prăbuşească înapoi în foc.

Stephen Harhood şi Thomas Fust au murit cam în acelaşi timp cu Robert Smith şi George Tankervil, fiind judecaţi şi condamnaţi împreună cu aceştia. Unul din ei a fost ars pe rug la Stratford iar celălalt la Ware. William Hale a murit la Barnet.

Din cei zece oameni care au fost condamnaţi de Bonner dintr-odată, şase au fost executaţi în diverse locuri iar alţii trei, George King, Thomas Leyes şiJohn Wade s-au îmbolnăvit atât de rău în închisoare că a trebuit să fie duşi în nişte case din Londra, unde au şi murit. Trupurile lor au fost aruncate pe câmp, dar credincioşii le-au îngropat pe timp de noapte. Ultima din cei zece, Joan Laysh sau Laysford s-a bucurat un timp de suspendarea pedepsei dar până la urmă a fost martirizată şi ea.

 

Capitolul 8


Fraţii Glover

John, Robert şi William Glover erau nişte fraţi care trăiau în dioceza de Lichfield şi Coventry. John, cel mai mare, era un gentilom şi a moştenit averea tatălui său din oraşul Manchester. El a moştenit o sumă considerabilă de bani şi pământuri dar a devenit şi mai bogat în harul lui Dumnezeu şi în virtuţi atunci când împreună cu fraţii săi a primit Evanghelia sfântă a lui Dumnezeu şi au aplicat-o în viaţa de zi cu zi, practicând zelos evlavia.

John şi-a luat atât de în serios credinţa încât ori de câte ori trebuia să-şi dedice timpul afacerilor credea că L-a dezamăgit pe Dumnezeu şi îşi pierdea siguranţa mântuirii. Timp de cinci ani a suferit de aceste frământări lăuntrice până ce Dumnezeu l-a eliberat, căci ajunsese să nu se mai poată bucura nici de mâncare, odihnă şi nici de viaţa în sine. Până la urmă John a dăruit majoritatea pământurilor pentru a fi folosite de fraţii şi surorile sale în Hristos iar restul l-a dăruit servitorilor şi isparavnicilor săi, astfel ca el să se poată dedica studiului Evangheliei. Aceste lucruri s-au întâmplat la sfârşitul domniei regelui Henric al VIII-lea şi au continuat şi în timpul domniei regelui Edward.

Când a început prigoana în timpul reginei Maria şi episcopul de Coventry a auzit de reputaţia lui John, a poruncit primarului şi slujbaşilor din Coventry să îl aresteze. Însă Dumnezeu, văzând că bătrânul său slujitor credincios deja suferise destul din pricina frământărilor sale lăuntrice, nu a vrut să-l lase pradă suferinţelor trupeşti; primarul l-a avertizat pe John că şi-a părăsit casa şi s-a ascuns împreună cu fratele său William. Din nefericire Robert era grav bolnav şi zăcea la pat astfel că nu a fost timp suficient să-l mute sau poate s-au temut s-o facă. Aşa că atunci când au sosit percheziţionarii, Robert a fost singurul dintre fraţi care a fost găsit şi a fost dus la şerif.

Acesta a spus că nu s-a dat ordin ca Roger să fie arestat şi a făcut tot ce i-a stat în putere ca să-l pună în libertate, dar a fost silit să-l închidă din nou împotriva voii sale, cel puţin până când va sosi episcopul în oraş care va lua decizia finală. Fiind închis, Robert a fost vizitat de câţiva dintre prietenii săi care l-au îndemnat să depună o cauţiune ca să fie eliberat. I-au explicat până şi cum poate să părăsească zona fără să-şi încalce condiţiile eliberării, dar Rober a refuzat. “Dacă fac vreo încercare să-mi scot gâtul din laţ”, i-a zis el soţiei sale, “voi fi pricină de poticnire pentru fraţii mei mai slabi şi voi da avantaj celor care batjocoresc Cuvântul lui Dumnezeu. Se va spune că i-am încurajat pe alţii să accepte pericolele lumii, dar eu nu am vrut să fac la fel.”

Robert a rămas în temniţa din Coventry vreo zece sau unsprezece zile, fără să fi fost eliberat un mandat de arestare şi fără să se fi formulat acuzaţii la adresa lui, până a sosit în oraş episcopul de Coventry. Când s-au întâlnit, au avut o scurtă dispută cu privire la misa, după care episcopul a decis să aştepte cu procedura completă de cercetare până îşi va termina celelalte treburi în oraş. În consecinţă Robert a fost transferat la Linchfield.

“Jephcot m-a băgat într-o temniţă în seara aceea, şi a trebuit să rămân acolo până când am fost condamnat, într-o clădire îngustă, masivă şi foarte rece, cu doar puţină lumină şi o grămadă de paie în loc de pat”.

Lui Roger, încă foarte bolnav, i s-a dat voie să-şi cumpere un pat dar nimic altceva.

“Nu mi s-a dat nici un ajutor, nici ziua nici noaptea, n-am avut pe nimeni lângă mine cu toate că eram grav bolnav, şi n-am avut nici hârtie nici cerneală şi nici cărţi, decât Noul Testament în latină şi o carte de rugăciuni pe care a trebuit să o cumpăr.”

Două zile mai târziu Robert a fost vizitat în celula sa de cancelar, care l-a îndemnat să se întoarcă în Biserica Catolică. “Refuz să mă supun unei biserici care nu este condusă de Cuvântul lui Dumnezeu”, a răspuns el. Cancelarul s-a hotărât să nu mai discute cu el despre religie şi l-a lăsat singur pe Robert pentru următoarele opt zile, până când s-a întors episcopul. Robert a fost dus înaintea sa şi a fost întrebat cum i-a plăcut în închisoare, ca apoi să fie îndemnat să se întoarcă în Biserică.

“Unde era Biserica ta înaintea domniei regelui Edward?” a rânjit episcopul.

Robert i-a răspuns că Biserica sa era zidită pe temelia apostolilor şi profeţilor, iar Hristos era piatra din capul unghiului.

“Şi această Biserică a existat de la început deşi nu se mândreşte cu o imagine glorioasă înaintea oamenilor, fiind întotdeauna apăsată şi persecutată.”

Episcopul l-a examinat pe Robert cu privire la lucrurile uzuale legate de spovedire şi sacramente şi pentru că el a stat neclintit în credinţa sa, a fost rapid condamnat şi executat.

După moartea fratelui său în locul lui, John a ajuns să îi pese şi mai puţin de viaţa sa dar prietenii l-au convins să rămână în ascunzătoare, fiindcă oricum moartea sa nu l-ar mai putea salva pe Robert. Deşi suferea atât fizic cât şi psihic John a rămas tare, până când spre sfârşitul domniei reginei Maria s-a ordonat din nou să fie căutat.

Când a ajuns şeriful cu slujbaşii la casa unde se ascundea John, el era singur în camera sa şi când a auzit zvonul de paşi, a încuiat tiptil uşa. Unul din ofiţeri era pe cale să spargă uşa când a fost chemat de către un altul care i-a zis că acea cameră a fost deja percheziţionată. Au găsit totuşi pe soţia lui John, Agnes şi au dus-o înaintea episcopului unde a fost silită să se lepede de convingerile ei, ca apoi să i se dea drumul. În acest timp, John s-a văzut silit să se ascundă în pădure. Îngrijorat de soarta soţiei şi expus intemperiilor vremii, John a slăbit în puteri, a făcut febră şi a murit. A fost îngropat de prietenii săi în curtea bisericii fără ca să se ţină slujba cu preot.

Şase săptămâni mai târziu, cancelarul, dr.Dracot a trimis după pastorul bisericii şi l-a întrebat cum se face că un eretic a fost îngropat în curtea bisericii sale. Pastorul a răspuns că la acea vreme era bolnav şi n-a ştiut nimic despre înmormântare iar când Dracot i-a cerut să dezgroape trupul lui John şi să-l arunce în drum, a obiectat că trupul mort va mirosi în aşa hal încât nimeni nu va face aşa ceva.

“Ei bine, ia această scrisoare şi declară-l de la amvon ca suflet osândit. Peste un an, când carnea se va fi dus, dezgroapă-i oasele şi aruncă-le pe drum unde caii şi căruţele vor trece peste ele. Voi veni atunci să sfinţesc locul unde a fost îngropat în curtea bisericii”a spus Dracot.

În curând a murit şi William şi când oamenii dinWem i-au dus trupul la biserica parohială, intendentul s-a dus la episcop pentru a cere sfat cu privire la cum ar putea să împiedice înmormântarea. După ce trupul a stat o zi întreagă în biserică, un croitor pe nume Richard Maurice s-a hotărât să-l îngroape în timpul nopţii dar a fost împiedicat de către John Thorlyne şi alţii.

În ziua următoare, intendentul s-a întors cu o scrisoare de la episcop, în care se interzicea înmormântarea creştinească a lui William Glover şi se spunea că trupul sau trebuie luat de către prietenii săi. Însă de-acum trupul a început să se descompună şi nimeni nu pute să se apropie de el, aşa că a fost tras afară în câmp cu nişte cai şi a fost îngropat acolo.

Edward Burton, un avocat din Chester a avut aceaşi soartă, murind în ziua de dinaintea zilei încoronării reginei Elisabeta. Intendentul local John Marshall a refuzat să lase să fie îngropat în curtea bisericii aşa că a fost îngropat în propria sa grădină, fără îndoială tot atât de aproape de Împărăţia cerurilor ca şi când ar fi fost îngropat în curtea bisericii.

William Wolsey şi Robert Pygot

William Wolsey şi Robert Pygot, ambii din Wisbeach, au fost condamnaţi în 9 octombrie 1555 la Ely, de către John Fuller cancelarul episcopului, dr. Shaxton adeptul lui, Robert Stewart, vicar de Ely şi John Christopherson, vicar de Norwich.

William Wolsey a fost un poliţist din oraşul Wells, care a fost acuzat de către un judecator pe nume Richard Everett şi aruncat în închisoare. Înainte ca să fie condamnat, Wolsey a fost vizitat de dr. Fuller şi alţii, care l-au îndemnat să se intoarcă in Biserică, dar nu au ajuns la nici un rezultat. Înainte de a părăsi închisoarea, Fuller i-a dat o carte lui Wolsey,care era scrisă de dr. Watson episcopul de Lincoln, în nădejdea că astfel va putea vedea unde este greşită teologia sa şi va fi convins că trebuie să se lepede de credinţa sa. Aşa cum bănuia Wolsey, cartea era plină de păreri contrare Scripturii, aşa că a dat-o înapoi cancelarului la vizita sa următoare. În seara în care dr. Fuller şi-a răsfoit cartea, a văzut că Wolsey a făcut însemnări în ea cu cerneala. “Acest eretic înrăit mi-a distrus cartea!”s-a plâns el. Totuşi, când s-a apropiat vremea ca Wolsey să fie dus la tribunal, Fuller l-a vizitat din nou, recunoscând ca “Îmi tulburi conştiinţa”, după care i-a zis: “Pleacă acum, dar fii atent la ce vorbeşti pentru că nimeni să nu mi se mai plângă de tine.Vino la biserică atunci când vrei şi dacă cineva se mai plânge de tine, îl trmit de acolo.”

Doctore, am fost adus aici de către lege şi voi fi eliberat tot prin lege” a răspuns Wolsey. Dus la tribunal, a fost întemniţat pentru o vreme în castelul din Wisbeach.

am în acelaşi timp Robert Pygot, un zugrav, era acuzat că nu mergea la biserică. Dus în faţa judecătorului din Wisbeach a fost întrebat de ce a părăsit Biserica.

“Domnule, eu nu am ieşit din Biserică, eu cred în Dumnezeu” a spus el.

“Dar aici nu suntem în biserică, aceasta este doar o sală.”

“Este adevărat, dar cine este în adevărata credinţă a lui Isus Hristos, este întotdeauna în Biserică.”

“Oh, tu ştii prea mult faţă de mine şi nu putem discuta, dar te trimit la alţii care sunt mai învăţaţi ca mine!”

Pygot i s-a alăturat lui Wolsey în închisoare pentru timpul cât a durat închiderea sesiunii curţii, după care au fost transferaţi la Ely. Amândoi au fost cercetaţi în 9 noiembrie de către dr. Fuller cu privire la credinţa lor, mai ales despre transsubstanţiere. După ce li s-a citi sentinţa şi s-a ţinut o predică, au fost duşi la rug şi au fost legaţi de stâlp cu lanţuri. Întrebat încă odată dacă abjură, Wolsey a răspuns: “Îl rog pe Dumnezeu să-mi fie martor că nu greşesc în nici o învăţătură a Bibliei sfinte. O socotesc o învăţătură sănătoasă şi bună pentru mântuirea mea şi a altora până la sfârşitul lumii şi orice vor spune duşmanii mei. Îl rog pe Dumnezeu să îi ierte.”

Chiar înainte de a se da foc rugului, cineva a adus un braţ de Noi Testamente în limba engleză pentru a fi arse împreună cu ei.

“Oh, daţi-mi şi mie unul!” a zis Wolsey. Pygot a cerut şi el unul şi au murit împreună, cântând Psalmul 106 şi strângând la piept cărţile sfinte.

Episcopul Ridley

În ziua în care au murit Wolsey şi Pygot la Ely, 16 ocombrie 1555, mureau alţi doi conducători eminenţi ai Bisericii, episcopul Ridley al Londrei şi episcopul Hugh Latimer din Worchester, la Oxford. Dr. Ridley serveşte ca un exemplu strălucit printre toţi cei care au murit martiri pentru Evanghelia adevărata în timpul reginei Maria.

El a fost un exemplu atât de inspiraţie spirituală cât şi de educaţie evlavioasă.

Născut în Northumberland, Ridley a învăţat gramatica, copil fiind, în Newcastle după care a studiat la Cambridge, unde a devenit repede cunoscut pentru inteligenţa sa şi a putut avansa repede, ajungând să-şi ia doctoratul în teologie şi să conducă Pembroke Hall. După aceasta, a plecat la Paris, a fost făcut capelanul regelui Henric al VIII-lea la întoarcerea acasă, apoi a fost numit episcop de Rochester de către rege, În zilele regelui Edward, a slujit ca episcop de Londra.

Ridley a slujit cu atâta sârguinţă în predicare şi învăţarea poporului despre doctrina adevărată a lui Hristos încât enoriaşii lui îl iubeau cum îşi iubesc copiii părinţii. Oamenii se înghesuiau la predicile sale ca albinele la miere, ştiind că episcopul lor nu numai că predica pe Hristos dar şi trăia o viaţă curată şi sfântă. Ridley a fost un om cu educaţie aleasă, cu o memorie remarcabilă şi până şi duşmanii săi i-au admirat scrierile savante, predicile viguroase şi prelegerile. Pe lângă acestea, Ridley era un bun sfătuitor şi dădea dovada de o judecată dreaptă în toate aspectele. El era şi plin de milă şi de grijă când avea de-a face cu catolicii din vremea regelui Edward şi a putut să-i câştige pe mulţi dintre ei prin învăţăturile sale date cu blândeţe. Ridley era un om atrăgător care nu era ranchiunos şi îi ierta întotdeauna pe cei care îi greşeau. Era blând şi afectuos cu rudele sale dar în acelaşi timp avea aşteptări înalte de la ei în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi, aşa cum avea şi de la ceilalţi enoriaşi. Nici un membru al familiei sale nu se putea aştepta la favoritisme dacă păcătuia; cei care trăiau vieţi cinstite şi evlavioase aceia erau fraţii şi surorile sale, indiferent cine erau.

Ridley trăia o viaţă ordonată şi strictă. Imediat ce se trezea, se îmbrăca şi se punea pe genunchi ca să se roage o jumătate de oră în camera sa. După aceasta, intra în camera de studiu unde lucra până la ora zece, când ţinea rugăciunea cu personalul casei. După rugăciuni, servea masa, la care nu vorbea prea mult şi apoi se întorcea la studiu până la rugăciunile de după masă la ora cinci. După aceste rugăciuni servea cina, după care se retrăgea în camera de studiu până la ora unsprezece când se retrăgea pentru odihnă.

Pe domeniul său din Fulham ţinea în fiecare zi o predică familiei sale, începând cu Faptele apostolilor şi parcurgând epistolele pauline. Fiecăruia care se afla la slujba sa şi putea să citească, i-a dat un Nou Testament şi era extrem de atent cu familia sa să dea un exemplu bun de virtute şi cinste. Pe scurt, era atât de evlavios şi plin de virtuţi el însuşi încât aceste calităţi domneau în toată casa sa.

Ori de câte ori era acasă în Fulham, Ridley invita la masă pe vecinul său, dl.Bonner şi pe sora acestuia, oferindu-le locul de cinste la masă, chiar dacă mai era prezentă şi o altă persoană importantă.

“Cu voia domniei voastre, locul acesta aparţine mamei mele Bonner” obişnuia el să spună musafirului. Doamna Bonner era mama aceluia care avea să ajungă mai târziu episcopul Bonner, în timpul domniei reginei Elisabeta, vinovat de moartea atâtor protestanţi, printre care şi Ridley.

Dr. Ridley a fost adus prima dată la Evanghelie prin cartea lui Bertram, “Cartea Sacramentului” şi prin discuţiile purtate cu episcopul Cranmer şi cu Peter Martyr. Ridley a fost arestat în momentul venirii la tron a reginei Maria şi a fost întemniţat întâi în Turnul Londrei, ca apoi să fie dus la închisoarea din Oxford împreună cu arhiepiscopul de Canterbury şi Hugh Latimer. După ce a fost condamnat, a fost ţinut închis în casa primarului Irish, din 1554 până la moartea sa în 1555.

Episcopul Latimer

Episcopul Latimer era fiul lui Hugh Latimer din Thurcaston, Leicester, un gospodar care avea o reputaţie bună. La vârsta de patru ani, Latimer a fost trimis la şcoală şi a primit educaţie în literatură; la vârsta de patrusprezece ani a fost admis la universitatea din Cambridge pentru a studia teologia. Latimer a devenit un preot catolic fervent şi la început a fost un duşman înverşunat al protestanţilor, opunându-se lucrărilor lui Philip Melanchton şi Stafford. Însă lui Thomas Bilney i s-a făcut milă de el şi s-a hotărât să îl câştige pentru adevărata cunoaştere a lui Hristos. Bilney l-a rugat pe Latimer să asculte mărturisirea sa de credinţă şi Latimer a fost atât de mişcat de cele auzite că şi-a întrerupt studiul învăţăturilor doctorilor catolici pentru a se dedica studiului adevăratei teologii. Unde înainte era un duşman al lui Hristos acum a devenit un căutător înflăcărat al Lui, mergând până acolo că a cerut iertare lui Stafford înainte ca acesta să moară.

În 1529 un număr mare de călugări şi doctori în teologie din toate şcolile din Cambridge au început să predice împotriva lui Latimer şi a noii sale credinţe. Dr. West, episcop de Ely, i-a interzis să mai predice în bisericile din acea universitate, dar dr.Barnes, abatele călugărilor augustinieni i-a dat voie lui Latimer să predice în biserica sa. Ca şi un ucenic adevărat, latimer a petrecut următorii trei ani încercând să îşi convertească fraţii de la universitate şi enoriaşii bisericii sale, adresându-se în latină oamenilor învăţaţi şi în engleză oamenilor simpli…

Latimer şi Bilney au stat un timp la Cambridge, purtând multe conversaţii şi locul pe unde se plimbau a devenit în curând cunoscut sub numele de dealul Ereticilor. Amândoi au dat un exemplu bun vizitând pe cei întemniţaţi, ajutându-i pe cei săraci şi hrănind pe cei înfometaţi.

După ce a predicat şi i-a învăţat pe alţii timp de trei ani la Cambridge, Latimer a fost chemat înaintea cardinalului, fiind acuzat de erezie. El s-a plecat în faţa voinţei Bisericii de această dată şi i s-a dat voie astfel să se întoarcă la universitate, unde l-a întâlnit pe dr.Buts, medicul şi sprijinitorul regelui Henric al VIII-lea. Latimer i s-a alăturat lui Buts pentru o vreme la curtea regală, predicând la Londra în acest timp, dar viaţa de la curte l-a obosit şi a primit de aceea o slujbă care i-a fost oferită la West Kingston de către rege. Acolo el i-a învăţat cu sârguinţă pe enoriaşii săi şi pe toţi locuitorii de primprejur.

N-a durat mult până când Latimer a înfuriat câţiva preoţi de la ţară şi câţiva doctori în teologie, cu credinţa sa despre reformă. Latimer a fost chemat înaintea lui William Warham,arhiepiscop de Canterbury şi John Stokesley, episcop de Londra, în ziua de 29 ianuarie 1531. Latimer a fost ţinut un timp la Londra, fiind chemat în audienţă de trei ori pe săptămână, până când i-a scris arhiepiscopului anunţându-l că este prea bolnav ca să se mai prezinte înaintea sa. În aceeaşi scrisoare el se plângea de faptul că era ţinut departe de turma sa fără vreun motiv întemeiat, fiindcă el a predicat adevărul despre anumite abuzuri ale Bisericii. Se pare că până la urmă a acceptat acuzaţiile care i-au fost aduse (deşi nu există nici o dovadă) şi a fost pus în libertate graţie eforturilor lui Buts, Cromwell şi ale regelui însuşi.

După un timp, regele Henric al VIII-lea l-a făcut pe Latimer episcop de Worcester, unde el a slujit credincios deşi vremurile periculoase l-au împiedicat să facă tot ce dorea. Nu a putut să-şi scape dioceza de superstiţiile ei, dar totuşi a făcut tot ce a putut în sânul Bisericii Catolice, ajutându-i pe enoriaşi să alunge din viaţa şi din închinarea lor cât de multe superstiţii. Chiar şi în această vreme Latimer continua să fie hărţuit de alte feţe bisericeşti.

La vremea legiferării celor Şase Articole, Latimer şi-a dat demisia în mod voluntar, aşa cum a făcut şi Shaxton, episcop de Salisbury şi s-a dus la Londra unde a fost hărţuit de către episcopi şi a fost întemniţat în Turnul Londrei până când s-a urcat pe tron regele Edward. Fiind pus în libertate, latimer s-a întors la slujba sa şi ţinea două predici în fiecare duminică şi câte o predica în fiecare zi a săptămânii, spre deosebire de mulţi clerici care îşi ignorau datoria în timpul domniei lui Edward. Acum Latimer avea şaizeci şi şapte de ani şi suferea din cauza unei răni provocate prin prăbuşirea unui copac.

La nu multă vreme după moartea regelui Edward, Latimer a fost arestat la porunca reginei Maria şi întemniţat din nou în Turnul Londrei, unde a suferit din greu. A fost apoi transferat la Oxford, împreună cu Cranmer, arhiepiscopul de Canterbury şi Ridley, episcop de Londra, pentru ca să răspundă acuzaţiilor aduse de Gardiner, episcop de Winchester.

Din pricina vârstei sale, Latimer a scris mai puţin decât Ridley şi Cranmer, în timpul întemniţării, dedicându-se mai mult rugăciunii. El se ruga pentru trei preocupări majore:

– din moment ce Dumnezeu l-a făcut predicator, Îl ruga să-i dea harul să poată să-I susţină învăţătura Sa până la moarte

– Îl ruga pe Dumnezeu să Îşi restaureze Evanghelia în Anglia încă odată

– se ruga pentru reuşita Elisabetei şi cerea de la Dumnezeu să o facă să fie o mângâiere pentru ţinutul nemângâiat al Angliei

În decursul timpului, toate cele trei rugăciuni ale sale au primit răspuns.

Ridley şi Latimer

Ridley şi Latimer s-au înfăţişat în ziua de 30 septembrie 1555 la Oxford înaintea unui juriu de episcopi pentru a răspunde la acuzaţia de erezie care li s-a adus. Ridley a fost primul dintre cei doi care a fost examinat.

Episcopul de Lincoln a început prin îndemnarea lui Ridlea la abjurare şi supunere faţă de Papă.

“Dacă vei renunţa la erorile tale, îţi vei retracta părerile eretice şi răzvrătite, dacă vei consimţi să te supui credinţei indubitabile şi adevărului Evangheliei… avem autoritatea să te primim, să te aducem la împăcare şi după penitenţele potrivite să te alăturăm Bisericii lui Hristos.” Episcopul a evidenţiat trei puncte:

– Papa succeda lui Petru, care era temelia Bisericii

– Părinţii Bisericii primare au mărturisit supremaţia papală în scrierile lor

– Ridley a crezut şi el cândva aceste lucruri

Ridley a răspuns la toate trei punctele. El a arătat că nu Petru era temelia Bisericii ci mărturia sa despre faptul că Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Această credinţă este temelia Bisericii şi nu un simplu om.

În al doilea rând, episcopul Romei era superior în timpul Bisericii primare pentru că oraşul Roma era cel mai mare oraş din acele zile şi nu pentru că avea mai multă putere religioasă decât alţi episcopi. Atâta timp cât dioceza Romei era de partea Evangheliei, episcopul ei merita respectul tuturor din Biserică dar imediat ce au început să se ridice deasupra regilor şi împăraţilor dijn dorinţa de slavă personală, episcopii Romei au devenit anticreştini.

În ultimul rând, Ridley a admis că mai demult a crezut aşa cum cred acuzatorii săi acum, tot aşa cum odinioară Pavel îl prigonea pe Hristos.

Episcopul de Lincoln i-a tăiat vorba lui Ridley, amintindu-i de puterea juriului fie în a-l reprimi în Biserică fie a-l excomunica. Orice vor face ei, se va bucura de sprijinul reginei care era o membră credincioasă a Bisericii. Împotriva lui Ridley (şi a lui Latimer) au fost aduse următoarele acuzaţii:

– susţine câ în pâine şi vin nu este prezent chiar trupul lui Hristos

– învaţă că pâinea şi vinul rămâneau pâine şi vin după consacrare

– crede că misa nu este o jertfă răscumpărătoare pentru cei vii şi pentru cei morţi

– dr.Weston şi alţii au declarat aceste învăţături ca fiind eretice

– cele de mai sus sunt adevărate şi bine cunoscute

I s-a spus lui Ridley să răspundă la acuzaţii printr-un da sau nu şi i-au promis că îşi va putea detalia răspunsurile în a doua zi, când va fi avut timp la dispoziţie să se gândească la ele. Înainte ca să răspundă, Ridley a protestat spunând că orice răspuns va da, îl va da de bunăvoie şi răspunsurile sale nu vor arăta nici faptul că a acceptat autoritatea juriului şi nici că a acceptat autoritatea Papei.

La prima acuzaţie a răspuns că trupul şi sângele lui Hristos sunt prezente în chip spiritual în pâine şi vin, dar nu în chip trupesc. La a doua acuzaţie a răspuns zicând că pâinea şi vinul rămân aceleaşi după consacrare. La a treia acuzaţie a răspuns că Hristos a făcut o jertfă unică şi desăvârşită pentru păcatele întregii lumi. Împărtăşania este o jertfă de slăvire şi de mulţumire care se poate oferi, dar să afirmi că îndepărtează păcatele oamenilor înseamnă că jertfa lui Hristos nu a fost de ajuns. La a patra acuzaţie a răspuns că într-adevăr credinţa sa a fost declarată erezie de către d.Watson, dar în mod nedrept. Iar la a cincea acuzaţie a spus că el crede exact ce spune, deşi nu ştie ce gândesc alţii despre crezurile sale.

Ridley a fost scos din faţa comisiei până a doua zi şi a fost adus Latimer. Ca şi în cazul lui Ridley, episcopul l-a îndemnat pe Latimer să abjure şi să se întoarcă în Biserica Catolică care era universal acceptată. Apoi i s-a spus să răspundă la aceleaşi acuzaţii care i-au fost aduse lui Ridley.

La prima acuzaţie a răspuns: “Nu neg faptul că sacramentul conţine prin spirit şi har chiar trupul şi sângele lui Hristos. Fiecare om care primeşte pâinea sau vinul din punct de vedere spiritual primeşte trupul şi sângele lui Hristos. Dar neg faptul că trupul şi sângele Său sunt prezente în sacrament în felul în care ziceţi.”

La a doua acuzaţie a răspuns: “Există o schimbare în pâine şi vin, dar totuşi pâinea şi vinul rămân tot pâine şi vin.”

Cu privire la faptul că misa este o jertfă pentru păcate, a răspuns: “Nu, Hristos a depus o jertfă desăvârşită şi nimeni nu Îl poate jertfi din nou. Nici un preot nu Îl poate oferi pentru păcatele oamenilor, pe care El le-a îndepărtat oferindu-se pe Sine odată pentru totdeauna pe cruce. Nu există nici o iertare pentru păcatele noastre decât la cruce.”

Când a fost întrebat despre crezurile sale declarate eretice, latimer a răspuns: “Da, cred că sunt condamnate. Dar Acela Care ne va judeca ştie că au fost condamnate pe nedrept.” I s-a dat şi lui drumul până la ora opt a zilei următoare.

Ridley s-a înfăţişat pe 1 octombrie cu răspunsurile la acuzaţii scrise pe hârtie şi a cerut voie să le citească mulţimii adunate în Biserica St.Mary’s. A fost însă silit să dea hârtiile la episcopi întâi, după care au fost declarate eretice şi nu s-a dat voie ca să fie citite în public. La rândul lui Ridley a refuzat să răspundă la întrebări, spunând că toate răspunsurile sale sunt scrise pe acele hârtii. A fost condamnat ca eretic şi dat pe mâna autorităţilor seculare pentru a fi pedepsit.

A fost adus Latimer în faţa comisiei, şi a fost de acord să răspundă din nou la acuzaţiile aduse, dar răspunsurile sale au fost identice cu cele date în ziua precedentă şi a refuzat să abjure. A fost şi el condamnat şi dat pe mâna autorităţilor.

În dimineaţa zilei de 15 octombrie au sosit la casa primarului Irish, unde era ţinut Ridley captiv, episcopul de Glouchester (dr.Brooks), vicecancelarul de Oxford (dr.Marshall) şi alţii de la universitate. Dându-i-se ocazia să se întoarcă în Bisrică, el a refuzat şi a fost silit în consecinţă să parcurgă tot ceremonialul care îl depunea din investitură de preot. După terminarea ceremoniei, Ridley a citit o petiţie către regină în care cerea ca Brooks a promis că va înainta reginei petiţia deşi se îndoia că va fi ascultată.

În seara acelei zile, barba şi picioarele lui Ridley au fost spălate şi la cină i-a invitat pe toţi ce din casa primarului la arderea sa pe rug, ca şi pe sora şi fratele său de altfel. Când soţia primarului a început să plângă, Ridley a mângâiat-o cu cuvintele: “Linişteste-te, deşi micul meu dejun va fi întrucâtva crunt şi dureros, sunt sigur că cina îmi va fi plăcută şi dulce.”

Ridley şi Latimer au fost arşi pe rug împreună într-un şanţ de lângă Baliol College, în partea nordică a Oxfordului, fiind straşnic păziţi din porunca reginei. Când totul a fost gata, au fost aduşi afară de către primar şi aprozi; Ridley purta o mantie îmblănită de culoare neagră, căciula de noapte de mătase şi papuci. Latimer purta o manta uzată, o căciulă cu nasturi şi un linţoliu nou, lung până la picioare. Întorcându-şi privirea Ridley l-a văzut pe Latimer şi i-a zis: “O, eşti aici?” la care acesta a răspuns “Da, vin cât de repede pot.”

Ridley a ajuns la rug primul şi ridicându-şi mâinile s-a uitat spre cer. Când a sosit Latimer, Ridley a alergat la el bucuros, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat spunându-i; “Fii tare cu inima veselă frate, căci Dumnezeu ori va domoli furia flăcărilor ori ne va da putere să le răbdăm!”

După ce şi-au spus rugăciunile, au stat puţin de vorbă, dar nimeni nu ştie despre ce au vorbit.

Ofiţerii i-au împiedicat pe cei doi să răspundă la predica rostită de dr. Smith, căci nu aveau voie să vorbească decât dacă abjurau.

“Ei bine, încredinţez cauza noastră în mâna Dumnezeului cel Atotputernic, Care ne va judeca pe toţi fără părtinire.” a zis Ridley, la care Latimer a adăugat: “Nu există nimic ascuns care să nu iasă la lumină.”

Ridley s-a despărţit bucuros de hainele sale şi de lucrurile pe care le-a mai avut şi l-a rugat apoi pe Lord Williams să facă tot ce îi stă în putere pentru ca să-i ajute pe cei care depindeau de el până acum. Când s-a strâns lanţul în jurul lor, Ridley a zis: “Strânge-l bine omule, căci carnea nu se va dezminţi pe sine!” Apoi fratele său i-a adus o pungă de praf de puşcă pentru ca s-o pună la gât şi după ce Ridley a zis “O voi privi ca trimisă din partea lui Dumnezeu şi de aceea o voi primi ca din partea Lui. Mai ai şi pentru fratele meu?” şi a aflat că mai este praf de puşcă şi pentru Latimer, l-a trimis pe fratele său la el până nu era prea târziu. S-a adus apoi o torţă pe care au pus-o la picioarele lui Ridley.

“Nu te necăji frate Ridley ci îmbărbătează-te! Astăzi o să aprindem aşa o lumină pentru Anglia prin harul lui Dumnezeu încât cred că nu va stinsă niciodată.”

Când Ridley a văzut flăcările ridicându-se, a strigat cu glas tare “Doamne, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul. Doamne primeşte duhul meu!”

De partea cealaltă a rugului Latimer striga “O Tată din ceruri primeşte sufletul meu!” şi a primit flăcările de parcă le-ar fi îmbrăţişat. După ce şi-a lovit faţa cu mâinile şi le-a lăsat în flăcări, Latimer a murit suferind doar puţin.

Dar Ridley suferea intens din pricină că focul nu ardea bine pe partea sa de rug. După ce a strigat ca focul să fie lăsat să ardă în dreptul său, cumnatul care i-a înţeles greşit cuvintele a îngrămădit şi mai multe lemne în jurul său, ceea ce a făcut ca focul să ardă în partea de jos mai tare şi să nu poată arde cum trebuie în partea de sus. Toată partea de jos a trupului lui Ridley a ars deja dar partea de sus încă nici măcar n-a fost atinsă şi el se smucea în lanţ în mijlocul stivei de lemne strigând “Nu pot să ard!” Chiar şi după ce picioarele i-au ars de tot, cămaşa încă îi era neatinsă de foc. A suferit groaznic până ce unul din cei care priveau a tras lemnele la o parte ca să nu mai inăbuşească flacăra. Văzând focul cum creşte, Ridley s-a aplecat spre el, până a explodat pulberea; după aceea nu a mai mişcat ci a căzut la picioarele lui Latimer.

Priveliştea caznelor celor doi a mişcat până la lacrimi sutele de privitori, care au văzut cum ani întregi de studiu şi de cunoaştere, toate virtuţile evlaviei şi atâta demnitate şi cinste erau aruncate pradă focului. Cei doi s-au dus, primindu-şi răsplata pământească, dar ce răsplată îi aşteaptă în ceruri în ziua slavei Domnului, când va veni cu toţi sfinţii Săi!”

Scrisoare de despărţire a lui Ridley

Dr. Ridley a scris această scrisoare tuturor prietenilor săi în Hristos înainte ca să moară:

„Aşa cum un om care pleacă într-o călătorie lungă doreşte să-şi ia rămas bun de la prietenii săi, tot aşa şi eu aşteptând să vă părăsesc în orice zi de acum, vreau să le spun tuturor surorilor şi fraţilor mei de aici de pe pământ bun rămas.Rămâi cu bine iubite frate George Shipside, care întotdeauna ai fost credincios, vrednic de încredere şi iubitor. Acum în timpul crucii mele te-ai dovedit a fi sprijinitorul meu cel mai prietenos şi statornic, slujind întotdeauna cauzei lui Dumnezeu.

Rămâi cu bine soră Alice (soţia lui Shipside). Mă bucur să aud că ai primit crucea lui Hristos care acum este şi pe umerii tăi ca şi pe ai mei. Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru că Ţi-a dat un soţ evlavios şi iubitor; cinsteşte-L şi ascultă de El, potrivit cu legea lui Dumnezeu. Cinsteşte pe soacra ta şi iubeşte pe toţi cei din familia lui, făcându-le cât de mult bine. Cât cu privire la copiii tăi nu mă îndoiesc că soţul tău îi va trata de parcă ar fi chiar ai lui.

Rămâi cu bine iubite frate Ridley, şi tu bună şi iubitoarea mea soră Elizabeth. Dragostea ta pentru mine despre care se zicea că era mai presus faţă de cea simţită de restul familiei tale mă leagă de tine în dragoste. Aş vrea să te pot răsplăti cu fapte şi nu cu vorbe. Îmi iau rămas bun şi de la fiica ta Elizabeth, pe care o iubesc pentru duhul ei blând şi smerit. Aceasta este un lucru scump în ochii lui Dumnezeu.

Rămâi cu bine iubita mea soră din Unthank, cu toţi copiii, nepoţii şi nepoatele tale. De la moartea fratelui meu Hugh am vrut să-i tratez ca pe proprii mei copii, dar Domnul Dumnezeu va trebui şi va dori să fie Tatăl lor, dacă ei Îl vor iubi şi se vor teme de El şi vor trăi potrivit legii Sale.

Rămâneţi cu bine, verii mei iubiţi, Nicholas Ridley din Willlimountswick şi soţia ta. Vă mulţumesc pentru toată bunătatea pe care a-ţi arăta-o faţă de mine şi faţă de restul familiilor noastre. Dumnezeu te-a făcut conducător al familiei noastre şi ţi-a dat darurile Sale de har, trebuie să continui în adevăr, sinceritate, neprihănire, evlavie şi să te opui falsităţii, nedreptăţii şi lipsei de evlavie, care sunt condamnate de Cuvântul lui Dumnezeu.

Rămâi cu bine iubite vere mai tânăr, Ralph Whitfield. Oh, timpul petrecut împreună cu mine a fost atât de scurt pentru tine! Vroiam să-ţi fac mult bine dar tot ce ai primit s-a pierdut. Cred că Dumnezeu îţi va completa cele trebuincioase.

Rămâi cu bine iubită familie şi iubiţi compatrioţi, bun rămas tuturor în Hristos. Domnul ştie că am vrut să vă aduc tuturor Evanghelia binecuvântată a lui Hristos, era datoria mea de slujitor.

Vă avertizez pe toţi, să nu vă ruşinaţi de moartea mea. Eu cred că este cea mai mare cinste care mi s-a dat în viaţă şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a chemat ca să-mi dau viaţa pentru El şi cauza Sa. El a dat aceeaşi cinste profeţilor sfinţi şi apostolilor Săi iubiţi şi i-a binecuvântat pe martirii aleşi. Nu mă îndoiesc de loc că mor pentru cauza lui Dumnezeu şi pentru adevăr. Dorinţa de a lupta pentru Hristos până la moarte este un dar inestimabil şi onorabil din partea lui Dumnezeu dăruit doar celor cu adevărat aleşi şi copiilor iubiţi ai lui Dumnezeu ca şi moştenitorilor Împărăţiei din ceruri. Toţi cei care mă iubiţi trebuie să vă bucuraţi la gândul acesta şi anume că eu, o epavă păcătoasă şi rea, am fost chemat să renunţ la viaţa aceasta temporală pentru a apăra adevărul Său veşnic.

Voi toţi, familia şi compatrioţii mei, trebuie să ştiţi că veţi avea întotdeauna motive să Îi mulţumiţi lui Dumnezeu şi să vă bucuraţi şi ştiu că veţi căpăta trecere şi har în privinţa mea, căci Domnul a zis că va fi plin de îndurare faţă de cei care Îl iubesc.

Prin bunătatea şi harul Dumnezeului cel Atotputernic, Biserica Angliei s-a bucurat nu de mult de un mare belşug de bogăţii cereşti, belşug de Cuvânt al Său adevărat, de administrarea corectă a sacramentelor sfinte ale lui Hristos, de întreaga trăire a religiei lui Hristos. Biserica a ţinut Cina Domnului în mod corect, împlinind poruncile lui Hristos, s-au ridicat mulţumiri pentru pâine şi vin şi moartea Domnului a fost comemorată. Pâinea a fost frântă în amintirea frângerii trupului lui Hristos pe cruce şi paharul a fost împărtăşit în amintirea sângelui Său vărsat şi au avut parte cu toţii şi de una şi de alta. Toate aceastea au fost făcute în limba engleză, pentru ca toţi să înţeleagă şi să da slavă lui Dumnezeu. Recent toate serviciile acestei Biserici au fost ţinute în limba engleză potrivit cu porunca Domnului şi învăţătura lui Pavel, aşa ca oamenii să poată înţelege şi să aibă folos din ele.

Biserica Angliei s-a bucurat de asemenea de predici sfinte şi hrănitoare, care i-au îndemnat pe oameni să îşi ducă viaţa în mod evlavios, şi care condamnau viciile care obişnuiau să domnească în Anglia. Biserica a avut articolele credeului care erau întemeiate pe Scriptură şi care puteau elimina erorile şi ereziile care sufocau Biserica. Dar totuşi în ultima vreme nişte hoţi s-au strecurat şi i-au furat Bisericii comoara, au jefuit Biserica Angliei al lui Dumnezeu şi a sacramentelor adevărate, ei au adăugat fanteziile lor nebune şi tradiţiile neevlavioase.

În loc să dea oamenilor masa sfântă a Domnului, ei le dau misa lor, o batjocură a adevăratei Cine a Domnului. Ei au fermecat mintea oamenilor simpli, i-au dus de la închinare la idolatrei, prefăcând pâinea şi vinul în Hristos Domnul şi MÎntuitorul nostru, chiar dacă El a zis: “Faceţi aceasta spre pomenirea mea.”

În locul rugăciunilor în limba engleză aceşti hoţi au dat poporului rugăciuni într-o limbă pe care nu o pot înţelege, împiedicându-i să se roage împreună cu preotul. Pavel numea rugăciunea într-o limbă străină barbară, copilărească, fără de folos şi nebunie. În locul legilor evlavioase ale unităţii de credinţă şi a predicilor ziditoare aceşti hoţi aduc legile Papale şi hotărârile sale, minţind şi povestind legende, fabule şi minuni inventate.

Nu pot să fiu de acord cu acest jaf fiindcă este o hulă la adresa lui Dumnezeu, înaltă trădare împotriva lui Hristos şi este în mod clar împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi a Evangheliei lui Hristos, împotriva mântuirii mele şi a fraţilor şi surorilor mele, pe care Hristos ne-a dăruit-o cu atâta dragoste. Iată de ce sunt eu dat la moarte, şi eu o primesc bucuros ştiind că în schimb voi primi viaţa veşnică.

Aceşti hoţi sunt mai răi decât cei care jefuiesc şi ucid trupul fiincă ei ucid şi trupul şi sufletul. Aceşti jefuitori de biserică îşi deghizează jaful spiritual pentru ca să-i poată face pe oameni să creadă că minciunile sunt adevăr şi adevărul este minciună, că lumina este întuneric şi întunericul lumină, că superstiţiile sunt religia adevărată şi idolatria este închinare adevărată.

Cu aceşti jefuitori nu te poţi lupta aşa cum te lupţi cu cei obişnuiţi, cu lancea şi cu suliţa. Armele noastre trebuie să fie arme spirituale şi cereşti. trebuie să luptăm cu ei îmbrăcaţi cu armura lui Dumnezeu, căutând nu să le omorâm trupurile ci erorile, ereziile, idolatriile, superstiţiile şi ipocrizia lor, încercând să le salvăm trupurile şi sufletele. Armele noastre sunt credinţa, nădejdea, mila, dreptatea, adevărul, răbdarea şi rugăciunea; sabia noastră este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu aceste arme vom birui şi nu ne vom supune niciodată vrăjmaşului, chiar dacă noi suntem ucişi ca nişte oi. Cu cât este mai crudă şi dureroasă moartea noastră, cu atât este mai slăvită în Dumnezeu şi cu atât este mai binecuvântat martirajul nostru.

Vă spun aceste lucruri ca să nu vă ruşinaţi de moartea mea. Dacă mă iubiţi vă veţi bucura că Domnul m-a chemat la această cinste care este cu mult mai mare decât orice cinstire de pe pământ pe care aş putea s-o privesc vreodată. Cine n-ar fi pus în mine gândul Său, voia Sa şi sentimentele Sale, şi Care a ales să piardă trupul şi viaţa mea mai degrabă decât să-şi nege adevărul Său. El mă va ajuta, mă va mângâia şi mă va întări pe vecie, chiar până la încredinţarea în mâinile Sale a sufletului şi duhului meu. Implor din străfundul inimii bunătatea Sa nemărginită şi îndurarea Sa prin Domnul nostru Isus Hristos. Amin.”

 

Capitolul 9


Arhiepiscopul Cranmer

Arhiepiscopul Cranmer se trăgea dintr-o familie străveche, care îşi avea începutul în vremea cuceririi Angliei, şi s-a născut în Arselacton, comitatul Nottinghamshire, a crescut în diferite şcoli din fragedă copilărie, ca apoi să meargă la universitatea Cabmridge unde şi-a luat licenţa şi a devenit profesor la Jesus College.

Soţia sa a murit la naşterea copilului lor şi Cranmer s-a întors la Cambridge, unde ca doctor în teologie a fost unul dintre cei care îi examinau pe studenţi înainte de a li se acorda licenţa sau doctoratul. Deoarece credea cu tărie că studenţii în teologie trebuie să cunoască Scriptura, această cunoaştere a devenit o condiţie prealabilă a absolvirii. aceasta a însemnat că unii călugări au fost educaţi din scrierile autorilor bisericeşti şi nu ştiau decât puţin din Scriptură au fost împiedicaţi să-şi ia licenţa şi l-au urât pe Cranmer pentru aceasta, deşi unii din ei şi-au luat timp să studieze Biblia şi s-au bucurat de succes.

Din pricina faimei sale de om învăţat, Cranmer a primit oferta unui loc la colegiul cel nou al cardinalului Wolsey la Oxford, însă el a refuzat oferta. Cam în acelaşi timp cardinalul Campegio şi cardinalul Wolsey au fost numiţi de Papa ca să decidă în cazul regelui Henric VIII şi al soţiei sale. Ei au tărăgănat procedura toată vara şi au amânat-o pe august spunând că este împotriva legii să decizi în probleme bisericeşti în timpul recoltei, fiindcă nimeni nu dorea să ia o decizie de care să fie responsabil. Furios din cauza amânării, regele a poruncit lui Campegio să se întoarcă la Roma.

S-a întâmplat că doi dintre consilierii regelui să petreacă noaptea în aceeaşi casă din Waltham unde s-a refugiat Cranmer ca să evite epidemia de ciumă care bântuia prin Cambridge. Cei trei au stat împreună la cină, Cranmer fiind întrebat ce crede el despre divorţul şi recăsătorirea regelui. Cranmer a răspuns că nu a studiat problema dar crede că se pierde prea mult timp urmând legea eclesială şi crede că răspunsul trebuie dat potrivit cu Biblia. Acest lucru l-ar mulţumi pe rege înlocuind tărăgănarea deciziei de la an la an, fiindcă oamenii învăţaţi din Anglia vor putea găsi cu uşurinţă răspunsul în Biblie. Consilierii s-au gândit că este o idee bună şi au promis că o vor menţiona regelui, lucru pe care l-au şi făcut a doua zi.

“Unde este acest dr. Cranmer?” a întrebat regele, “mai este încă încă în Waltham?”

Consilierii i-au spus că era încă acolo dimineaţa când au plecat ei.

“Vreau să vorbesc cu el, trimiteţi după el. Cred că omul acesta a pus degetul pe rană. Dacă ştiam de acest lucru acum doi ani, aş fi economisit o groază de bani şi n-aş mai fi avut mintea îngreunată.”

Cranmer nu voia să meargă la rege spunând că el nu a studiat suficient de profund problema dar până la urmă n-a avut de ales şi a trebuit să se înfăţişeze la curtea regală.

“Cred că te-ai gândit bine” a zis regele, “trebuie să înţelegi că cugetul m-a mustrat o vreme îndelungată şi lucrul acesta va putea să-l liniştească într-un fel sau altul. Îţi poruncesc să te îngrijeşti de cauza mea să avanseze cât se poate de mult. Nu vreau să divorţez de regină dacă această căsnicie a noastră nu este împotriva legilor lui Dumnezeu. Nici un prinţ nu a avut niciodată o tovarăşă mai blândă, mai ascultătoare şi mai iubitoare ca soţia mea. Dacă ar fi apărut acest dubiu, aş fi fost mulţumit să stau cu ea, atâta timp cât este după voia şi buna plăcere a lui Dumnezeu.”

Cranmer a sugerat că ar fi bine ca problema să fie examinată de cei mai buni oameni de la Cambridge şi Oxford, potrivit cu Biblia.

“Bine, dar vreau ca şi tu să-ţi scrii părerea.” a zis regele şi a dat poruncă Earlului De Wiltshire să îl ducă pe Cranmer în casa sa de la Durham Palace pentru timpul cât va studia problema. Decizia lui Cranmer a fost că Papa nu are nici o autoritate pentru a da deoparte Cuvântul lui Dumnezeu şi Scriptura.

“Vei susţine acest lucru şi înaintea episcopului Romei?” a întrebat regele.

“Da, o voi face, prin harul lui Dumnezeu dacă majestatea voastră mă va trimite acolo” a răspuns Cranmer.

Cu mijlocirea lui Cranmer au fost trimişi oameni învăţaţi la majoritatea universităţilor creştine la Cambridge şi Oxford pentru a discuta problema. S-a luat hotărârea că această căsătorie a regelui Henric cu soţia fratelui său este împotriva legii, potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu şi ei trebuie divorţaţi. A fost trimisă o delegaţie la Roma pentru a se întâlni cu Papa: Earlul de Wiltshire, dr.Cranmer, dr.Stokesley, dr.Carne, dr.Bennet şi alţii.

Când a venit momentul întâlnirii, Papa şedea îmbrăcat fastuos, încălţat cu nişte sandale pe care le-a întins ambasadorilor să le sărute. Cum Earlul de Wiltshire n-a schiţat nici un gest, nici ceilalţi nu s-au mişcat. Delagaţia s-a oferit să-şi apere poziţia care spunea că nimeni nu se poate căsători în mod legal cu soţia fratelui său şi Papa nu are cum să facă o derogare pentru această încălcare a legii lui Dumnezeu. Deşi delegaţiei i s-a promis că va fi timp suficient pentru a discuta problema cu Papa, li s-a dat drumul fără să-l mai vadă vreodată. Toţi s-au întors în Anglia, mai puţin Cranmer care s-a dus la consiliul împăratului pentru a sprijini ideea divorţului şi nu a primit din partea lor nici un argument referitor la acest lucru.

Pe vremea legiferării celor Şase Articole, Cranmer s-a împotrivit întregului parlament timp de trei zile, opunându-se legiferării până ce regele i-a poruncit să părăsească încăperea pentru ca legea să poată fi promulgată.

Atunci când Lord Cromwell a fost arestat şi catolicii credeau că toate lucrurile se desfăşoară potrivit planului lor, au trimis zece sau doisprezece episcopi episcopi la Cranmer pentru ca să-l convingă să sprijine câteva legi noi referitoare la religie. Chiar şi aceia în care avea încredere, episcopul Heath şi episcopul Skip, l-au îndemnat să se supună la ceea ce credeau ei că este voinţa regelui Henric cu privire la aceste probleme, dar Cranmer a refuzat şi s-a dus la rege ca să protesteze împotriva legilor propuse; Cranmer l-a câştigat pe rege de partea sa şi legile nu au mai fost promulgate.

Nu la multă vreme după aceasta, episcopul de Winchester şi alţii, i-au spus regelui că Cranmer tulbură poporul cu ideile sale şi că trebuie cercetat pentru erezie. Regele deşi nu din toată inima, a fost de acord, anunţându-l el însuşi pe Cranmer. Când acesta a auzit că va fi judecat pentru erezie, a spus: “Mulţumesc smerit înălţimii voastre, fiindcă sunt doi care m-au batjocorit şi nădăjduiesc că mă voi putea dovedi nevinovat.””Dar nu ştii câţi duşmani ai? Gândeşte-te cât de uşor va fi să se găsească trei sau patru mincinoşi care să depună mărturie împotriva ta. Crezi că vei avea mai mult noroc decât a avut stăpânul tău, Hristos? Ai alerga spre moarte dacă te-aş lăsa!” a zis regele.

“Mâine când consiliul va trimite după tine, du-te la ei şi dacă vei fi închis în Turn, cere ca acuzatorii tăi să fie aduşi înaintea ta fără să fii întemniţat. Eşti un membru al consiliului şi ai acest drept. Dacă ei vor insista să te închidă, dă-le inelul meu şi apelează la mine. Imediat ce vor vedea inelul meu vor ştii că am fost de acord să preiau problema şi i-am dat deoparte.”

În ziua următoare Cranmer a procedat după sfatul regelui.Văzând că nici un argument nu îl va feri de temniţă, a apelat la rege şi a arătat inelul meu. Uimiţi întrucâtva, consilierii s-au ridicat şi au dus inelul la rege, încredinţând mâinii sale problema. Regele s-a adresat consiliului zicând: “O, domnii mei, am crezut că am oameni mai înţelepţi în consiliu. Credeam că îl veţi trata ca pe un consilier şi nu ca pe un om de rând, dar acum văd că l-aţi tratat cu duritate. Dacă un prinţ poate fi îndatorat unui supus atunci eu sunt îndatorat profund domnului meu de Canterbury.”

Duşmanii lui Cranmer s-au hotărât să îi ruşineze reputaţia înaintea regelui până să înceapă procedurile legale. Au făcut în aşa fel încât Cranmer să fie acuzat de predicarea unor doctrine eronate, de către clericii propriei sale catedrale şi de cei mai faimoşi judecători de pace din comitet ca apoi să ducă regelui acuzaţiile respective. Regele a citit acuzaţiile şi fiind tulburat, le-a băgat în sân şi s-a dus să se plimbe pe Tamisa pentru ca să-şi vină în fire. Văzându-l pe Cranmer pe mal în dreptul podului Lambeth, l-a chemat să urce pe vas pentru ca să stea de vorbă. “Am veşti din Kent despre tine”, a zis regele. “Sper că sunt veşti bune”, a replicat Cranmer. “Atât de bune încât acum ştiu cine este cel mai mare eretic din Kent”, a venit răspunsul regelui care a scos acuzaţiile şi le-a dat lui Cranmer să le citească.

Cranmer a fost profund rănit văzând că cei în care vedea prieteni îl acuzau, dar l-a rugat pe rege să numească o comisie pentru a examina acuzaţiile. “Da, asta am de gând, şi tu vei fi comisarul şef, peste cei doi sau trei comisari pe care îi voi numi”, a zis regele. ”Oamenii vor spune că comisia nu este imparţială dacă eu mă voi judeca pe mine însumi”, a venit răspunsul lui Cranmer.

În următoarele trei săptămâni a devenit clar că acuzaţiile erau de fapt un complot catolic împotriva lui Cranmer. Regele i-a spus să numească doisprezece sau şasesprezece oameni care să percheziţioneze casele şi persoanele celor care au participat la complot şi să prezinte tot ce vor fi găsit. În mai puţin de patru ore tot complotul a fost dat pe faţă, întrucât au fost găsite toate scrisorile episcopului de Winchester şi ale celorlalţi. Doi dintre cei implicaţi în complot erau prieteni deosebiţi de buni ai lui Cranmer: episcopul de Dover şi dr.Barber, un laic. Într-o zi anume, Cranmer i-a chemat pe amândoi în cabinetul său: “Am nevoie de un sfat din partea voastră”, a început el. “Unu sau doi oameni în care am avut încredere mi-au dat pe faţă secretele şi m-au acuzat de erezie. Cum trebuie să mă port acum cu ei? Amândoi sunteţi prietenii mei şi întotdeauna am apelat la voi când am avut nevoie de un sfat. Ce credeţi?”

“Astfel de ticăloşi ar trebui să fie spânzuraţi!” a răspuns dr. Barber.

“Ba spânzurătoarea este prea bună pentru ei! I-aş spânzura eu însumi!” a zis episcopul.

Cranmer şi-a ridicat mâinile spre cer: “O, Doamne, preamilostivule Dumnezeule, în cine să se mai încreadă un om în ziua de azi?” şi a scos scrisorile cu pricina întrebând: “Cunoaşteţi aceste scrisori?”. Ccei doi au căzut în genunchi implorând iertare şi spunând că au fost ispitiţi de alţii să scrie scrisorile.

“Ei bine, Dumnezeu să vă facă pe amândoi nişte oameni buni. Eu nu am meritat niciodată aşa ceva din partea voastră şi ar trebui să cereţi iertare lui Dumnezeu. Dacă nu mă pot încrede în voi, în cine să mă încred? Văd acum că nu există încredere între oameni şi mă tem chiar că mâna mea stângă îmi va acuza mâna dreaptă. Acest lucru însă nu ar trebui să mă uimească fiindcă Mântuitorul nostru Isus Hristos ne-a avertizat că vor veni vremuri ca acestea în zilele din urmă. Îl rog ca în îndurarea Sa cea mare să sfârşească acest timp în curând”.

Acesta a fost ultimul atentat împotriva lui Cranmer în timpul domniei regelui Henric al VIII-lea. În timpul regelui Edward al VI-lea, influenţa lui a fost şi mai mare (el era nasul tânărului rege). În timpul acesta s-a întâlnit Cranmer şi a discutat cu episcopul Ridley, care i-a confirmat viziunea teologică. El s-a angajat să apere întreaga învăţătură protestantă referitoare la idolatria misei şi a scris cinci cărţi destinate Bisericii Angliei despre acest subiect.

La vârsta de şasesprezece ani, regele Edward s-a îmbolnăvit şi a încredinţat tronul ladiei Jane Grey, nepoata regelui Henric, nevroind ca sora sa Maria care era catolică să acceadă la tron. Toţi nobilii au fost de acord şi au trimis după Cranmer întrebându-l dacă îi va sprijini în favoarea ladiei Jane, dar el a refuzat. Cranmer a jurat să respecte voinţa regelui Henric, care specifica numele Mariei şi nu a ladiei Jane Grey. Cranmer a discutat cu Edward despre acest lucru şi a primit asigurări că Lady Jane putea urca pe tron în mod legal. Odată ce a discutat acest lucru cu nişte avocaţi, Cranmer a fost şi el de acord.

La moartea lui Edward, lorzii au poruncit ca Lady Jane să ocupe tronul cu toate că ea nu dorea să devină regină. Casa Comunelor s-a opus acestui lucru, nu că o iubeau pe Maria ci pentru că îi urau pe câţiva din sprijinitorii ladiei Jane. Cu sprijinul lor, Maria a urcat pe tron, a venit la Londra şi a decapitat-o pe Lady Jane când aceasta a refuzat să se închine ca şi catolică.

Nobililor care au sprijinit-o pe Lady Jane li s-a cerut să plătească o amendă şi au fost iertaţi, cu excepţia ducilor de Northumberland şi de Suffolk şi a lui Cranmer. El a meritat graţierea dar regina i-a refuzat-o din pricina rolului jucat în divorţul regelui de mama ei. Maria îl socotea de asemenea responsabil pentru acceptarea protestantismului în timpul regelui Edward. În curând s-a răspândit zvonul că Cranmer s-a oferit să ţină o misă la înmormântarea lui Edward, nădăjduind să capete bunăvoinţa Mariei. El a respins imediat zvonul afirmându-şi sentimentele referitoare la misă într-o scrisoare pe care cineva a făcut-o publică. Cranmer a primit ordin să se prezinte în faţa comisiei şi deşi i s-a dat voie să părăsească locul, a fost arestat în curând, închis în Turnul Londrei şi condamnat pentru trădare.

Regina şi-a dat seama că îi graţiase pe toţi ceilalţi din vremea lui Edward şi că tocmai Cranmer a fost cel care a stat de partea ei cel mai mult atunci când Edward voia să lase tronul ladiei Jane, aşa că l-a graţiat că a trădat dar l-a lăsat acuzat de erezie. Cranmer a fost transferat la Oxford pentru a-şi disputa teologia cu doctorii şi clericii de acolo. Însă regina şi episcopii ei au hotărât deja ce urma să i se întâmple lui Cranmer, dar disputa teologică urma să acopere uciderea sa.

În ziua de 12 septembrie 1555, Cranmer s-a înfăţişat înaintea episcopului Brooks, a lui dr. Martin, Dr. Story, comisarii reginei şi a unui număr de alte oficialităţi în biserica St. Mary. Adus în faţa comisiei, Cranmers-a descoperit şi s-a plecat în faţa fiecărui comisar al reginei dar ajungând în dreptul trimisului Papei, l-a privit pe acesta în ochi şi s-a acoperit stând drept, arătând că refuza să îi accepte autoritatea.

“Iată ce mărturisesc cu privire la credinţa mea. Vreau să ţineţi minte că niciodată nu voi fi de acord cu faptul ca episcopul Romei să aibă jurisdicţia în această ţară. Eu am depus un jurământ regelui şi nici un străin nu este mai mare ca el. Papa este împotriva coroanei şi eu nu pot sluji la amândoi”, a zis Cranmer. “Episcopul Romei este de asemenea împotriva legilor lui Dumnezeu care pun deoparte o zi a săptămânii pentru biserică, pentru ca toţi să audă legea lui Dumnezeu în limba lor proprie şi să o înţeleagă. Dar Papa porunceşte ca slujba să se ţină în latină, limbă pe care nimeni nu o înţelege. Dumnezeu a vrut să fie altfel. Cu privire la sacramente nu i-au învăţat pe oameni nici o doctrină falsă. Dacă oricare dintre doctori poate dovedi că trupul lui Hristos este chiar prezent în sacramente, eu mă voi supune acestei păreri. Hristos porunceşte tuturor să bea din pahar dar Papa îl ia de la oamenii laici. Hristos ne spune să ascultăm de rege dar Papa ne spune să ascultăm de el. Iar dacă ascultăm de el, nu putem asculta de Hristos. El azis că se va arăta anticristul. Cine va fi el? Unul care se înalţă pe sine deasupra tuturor celorlalte creaturi şi până când se va găsi cineva care să se înalţe pe sine mai mult decât face Papa, el să fie anticristul”.

După cuvântarea lui, Cranmer a răspuns acuzaţiilor ce i s-au adus:

– înainte ca să se alăture ordinului sfânt, s-a căsătorit cu Joan Black sau Brown din Cambridge.

Cranmer a răspuns că el s-a căsătorit cu Joan dar nu era sigur că se numea Black sau Brown.

– după moartea soţiei s-a făcut preot şi a fost numit arhiepiscop de către Papa.

Cranmer a răspuns că el a primit o scrisoare de la Papa, pe care i-a dat-o regelui şi acesta l-a făcut arhiepiscop.

– fiind deja preot, s-a căsătorir cu o femeie pe nume Anne.

Cranmer a răspuns că acest lucru este adevărat.

– a tăinuit în timpul regelui Henric al VIII-lea faptul că are soţie şi copii.

El a recunoscut că este adevărat şi că era mai bine să îşi aibă soţia sa decât să facă aşa cum făceau alţi preoţi care furau nevestele altor bărbaţi.

– în timpul domniei lui Edward a trăit în mod deschis alături de soţie.

Cranmer a recunoscut că legile Angliei i-au permis acest lucru.

– nu îi era ruşine de soţie.

El a răspuns că nu avea nici un motiv ca să se ruşineze de ea.

– refuză autoritatea Bisericii, susţine erezia referitoare la sacramentul altarului şi şi-a publicat crezurile.

Cranmer a răspuns recunoscând că a scris cărţile numite de consiliu.

– i-a silit şi pe alţii, împotriva voinţei lor, să fie de acord cu el.

El a arătat că i-a îndemnat pe cei care erau de acord dar nu a silit pe nimeni să fie de acord.

– din moment ce nu vrea să se oprească de la perpetuarea acestor crime enorma, a fost închis în turnul Londrei.

El a răspuns că nu ştie să fi comis vreo crimă enormă.

– a fost condamnat pentru erezie la Oxford.

El a recunoscut că a fost denunţat dar a susţinut că nu este eretic.

– a părăsit Biserica Catolică şi a îndemnat regele şi supuşii săi să facă la fel.

Cranmer a admis că a părăsit pe Papa dar a afirmat că acest lucru nu este o schismă.

– de două ori a jurat Papei.

El a răspuns că nu a făcut decât să asculte de legea ţării.

– a uzurpat autoritatea papală şi a consacrat episcopi şi preoţi.

Cranmer a recunoscut că a consacrat episcopi şi preoţi dar că a făcut acest lucru fiindcă legile ţării i-au dat această putere.

– deşi întreaga ţară s-a supus Papei, el nu o face.

Cranmer a fost de acord că nu se va supune Papei, dar a spus că procedând astfel face un lucru corect.

În ziua de 14 februarie 1555, Cranmer a fost rechemat înaintea unei noi comisii, a fost condamnat, deposedat de funcţiile sale bisericeşti şi dat pe mâna autorităţilor seculare. Acum Cranmer stătea în închisoare de aproape trei ani. Doctorii şi feţele bisericeşti de la Oxford au încercat cu toţii să îl facă să abjure şi au mers până acolo că i-au dat voie să stea în casa vicarului în timp ce discutau cu el şi până la urmă Cranmer a cedat cererii lor şi a semnat o retractare acceptând autoritatea papală în toate lucrurile. Regina a fost încântată de retractare dar era totuşi decisă să îl omoare pe Cranmer, aşa că el a rămas în închisoare.

Cranmer se simţea cumplit fiindcă nici nu putea muri cinstit dar nici nu putea trăi necinstit. Între timp regina Maria i-a spus în taină dr.Cole să pregătească o predică de înmormântare pentru arderea pe rug a lui Cranmer pe 21 martie. În ziua de 20 martie, Dole s-a dus la Cranmer să vadă dacă îşi susţine abjurarea şi fiind asigurat de acest lucru, Cole s-a întors dimineaţa devreme în ziua de 21 martie ca să-i dea nişte bani lui Cranmer pentru săraci. El şi-a dat seama de ce o să i se întâmple. A fost vizitat de un Călugăr spaniol care l-a pus să-şi scrie retractarea în două exemplare, cu propria mână şi să semneze, lucru pe care Cranmer l-a şi făcut, după care a mai scris o rugăciune şi o predică pe care le-a ascuns în secret în camera sa şi a aşteptat.

Fiindcă era o zi rece şi ploioasă, Cranmer a fost dus în biserica St. Mary’s, împreună cu toţi nobilii, judecătorii şi mulţimea care s-a adunat. Dr. Cole şi-a rostit predica spunând că deşi Cranmer s-a pocăit de ereziile sale, regina are şi alte motive pentru care îl trimite la moarte. El l-a lăudat pe Cranmer pentru lucrările sale şi a spus că nu este vrednic de moarte dar că se vor ţine slujbe pentru sufletul său în toate bisericile din Oxford. Apoi Cole l-a pus pe Cranmer să-şi citească mărturisirea de credinţă pentu ca toţi să poată vedea că el este un bun catolic.

Rugăciunile şi mărturisirea de credinţă a lui Cranmer s-au înscris de-a binelea în doctrina Bisericii Catolice, până la ultimul punct, când a zis: “Iar acum ajung la acel lucru mare care îmi tulbură conştiinţa mai mult decât orice altceva ce voi fi făcut sau voi fi spus toată viaţa mea, şi anume că am făcut publică o scriere contrară adevărului, pe care o refuz acum şi renunţ la ea, fiind nişte lucruri scrise de mâna mea dar împotriva adevărului pe care l-am crezut din toată inima, scrise fiindcă mă temeam de moarte. Şi fiindcă mâna mea a păcătuit, atunci când voi urca pe rug, mâna îmi va arde prima. Cât cu privire la Papa, îl refuz şi pe el şi toată doctrina sa falsă, ca pe duşmanul lui Hristos şi ca pe un anticrist. Iar cu privire la sacramente, eu cred că aşa cum am scris în cartea mea…

Adunarea era uimită de cuvintele lui Cranmer şi clericii catolici înfuriaţi spumeagau findcă nu mai aveau cu ce să-l ameninţe; la urma urmei nu putea muri decât o singură dată.

Când a ajuns la locul unde au fost arşi Latimer şi Ridley, Cranmer a îngenuncheat pentru o rugăciune scurtă, după car s-a dezbrăcat până la cămaşa care îi atârna până pe picioarele sale goale. Când şi-a descopeerit capul s-a văzut că era atât de chel că nu-i mai rămăseseră fire de păr pe cap. Barba sa era lungă şi deasă şi îi acoperea faţa, care era atât de gravă încât i-a mişcat şi pe prieteni şi pe duşmani.

Imediat ce flăcările s-au apropiat de el, Cranmer şi-a întins mâna dreaptă în foc şi a ţinut-o aşa până când toţi au văzut că a ars înainte ca restul trupului său să fi fost atins de flăcări.

“Această mână dreaptă nevrednică!” a repetat el în continuu până şi-a dat duhul.

 

Capitolul 10


Gertrude Crokhay

Gertrude Crokhay trăia cu al doilea soţ al său în parohia St.Katherine, lângă Turnul Londrei. În anul 1558, un copil care îl întruchipa pe Sf. Nicolae a fost plimbat prin toată parohia, dar Gertrude a refuzat să-l lase să intre. În ziua următoare, dr.Mallet însoţit de alţi douăzeci de oameni şi-a făcut apariţia la uşa ei ca s-o întrebe de ce nu l-a lăsat pe Sf. Nicolae să intre şi să-i dea binecuvântarea sa.

“Domnule, n-am ştiut că Sf. Nicolae a fost aici!” a zis ea.

“Ba da, uite băiatul care l-a întruchipat” a răspuns doctorul.

“A fost copilul vecinilor mei înseamnă, dar nu Sf. Nicolae fiindcă el este în cer. M-am temut că o să mă fure fiindcă am mai auzit de oameni jefuiţi de slujitorii Sf. Nicolae.” Dr.Mallet a lăsat-o în pace văzând că nu o poate atrage într-o capcană, ca să spună ceva ce ar fi putut fi etichetat ca erezie.

În 1559 Gertrude a fost naşa unui copil ce a fost botezat în Biserica Catolică,. după ce a fost botezat în taină într-o slujbă protestantă. Când duşmanii ei au auzit despre acest lucru au început să o caute, dar ea traversase marea la Guelderland ca să-şi vadă ţinuturile pe care le-a lăsat primul ei soţ copiilor. După trei luni, a început călătoria de întoarcere prin Antwerp; acolo a fost văzută de către John Johnson, un olandez care se certa cu soţul ei pentru o chitanţă. El a acuzat-o că este anabaptistă şi a făcut ca să fie întemniţată, pentru a se răzbuna pe soţul ei.

Gertrude a rămas în temniţă timp de două săptămâni şi a putut vedea cum nişte întemniţaţi au fost înecaţi pe ascuns în nişte căzi pentru vin şi aruncaţi apoi în râu. Ea se aştepta la acelaşi lucru ca să i se întâmple până la urmă şi din pricina fricii s-a îmbolnăvit de o boală care mai târziu i-a curmat viaţa.

Fiind chemată la judecată ca anabaptistă, Gertrude şi-a mărturisit credinţa cu atâta curaj în limba olandeză încât a fost eliberată din închisoare şi a putut să se întoarcă acasă.

Cei doi Spurg, Cavill, Ambrose, Drake şi Tims

Aceşti şase oameni trăiau în comitatul Essex. Ei au fost acuzaţi de erezie şi au fost arestaţi şi trimişi la episcopul Londrei, Gardiner care la rândul lui a trimis pe primii patru la închisoarea Marshalesea iar pe ceilalţi doi la King’s Bench.

După ce au stat în închisoare un an întreg, au fost duşi cu toţii la judecată la biserica St.Paul’s pentru a fi/ examinaţi de episcopul Bonner. El a început cu Tims pe care l-a numit capul răutăţilor, cel care i-a învăţat şi pe ceilalţi erezii şi i-a făcut să fie la fel de vinovaţi ca el însuşi. După ce a vorbit un timp în maniera aceasta episcopul i-a cerut lui Tims să se supună Bisericii.

În răspunsul său Tims i-a amintit episcopului că şi el însuşi a părăsit odată biserica pentru care arăta acum atâta dragoste, pe vremea regelui Henric al VIII-lea.

“Domnul meu, lucrurile pe care le-aţi scris împotriva supremaţiei papale pot fi dovedite ca adevărate de către Scriptură. Ceea ce faceţi acum este însă împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum vă voi putea demonstra.”

La auzul acestor cuvinte Bonner l-a numit pe Tims înrăit şi l-a condamnat.

Venind rândul lui Drake, el a declarat în mod clar că neagă autoritatea Papei şi nimic nu l-ar putea convinge să se răzgândească. Episcopul n-a stat să piardă vremea cu el şi l-a condamnat rapid, dându-l pe mâna autorităţilor seculare pentru a fi pedepsit. Ceilalţi patru întemniţaţi, Thomas şi Richard Spurg, George Ambrose şi John Cavill au fost întrebaţi dacă sunt dispuşi să se lepede de ereziile lor şi să se întoarcă în Biserică. Toţi patru au refuzat să recunoască comiterea unor lucruri rele şi nu au acceptat să renunţe la credinţa lor.

În ziua de 14 aprilie 1556, cei şase au fost duşi la Smithfield unde au fost înlănţuiţi la acelaşi rug şi arşi de acelaşi foc. Ei s-au lăsat răbdători pradă flăcărilor şi şi-au încredinţat în tăcere sufletul în mâna acelui Răscumpărător de dragul cui şi-au dat trupurile să fie arse.

Hugh Laverock şi John Apprice

Hugh Laverock era zugrav de meserie şi trăia în parohia Barking din Essex. La momentul arestării sale avea şaizeci şi opt de ani şi era infirm. Fiind acuzat de erezie de către nişte vecini, el şi John Apprice, un biet orb, au fost duşi înaintea lui Bonner pentru a fi examinaţi.

Bonner le-a pus întrebările obişnuite la care cei doi au răspuns fără să facă nici cel mai mic efort pentru a-şi ascunde părerea. La o săptămână după ce au fost condamnaţi, au fost duşi la Stratford-le-Bow, locul execuţiei lor. Imediat ce au ajuns la rug, Laverock şi-a aruncat cârjele şi i-a zis lui Apprice: “Nu te necăji frate fiindcă episcopul Londrei este bunul nostru medic, el ne va vindeca în curând pe amândoi, pe tine de orbirea ta şi pe mine de schilodeală.”

Apoi au îngenuncheat amândoi şi s-au rugat cu sinceritate ca Dumnezeu să le dea putere să treacă din viaţă, creştineşte în mijlocul încercării de foc. Aceşti doi bătrâni săraci, unul olog şi unul orb, au fost legaţi la acelaşi stâlp ca apoi să se dea foc vreascurilor. Ei au îndurat cu tărie suferinţa şi şi-au dat bucuroşi viaţa de dragul credinţei lor.

Catherine Hut, Joan Hornes şi Elizabeth Thackvill

Aceste trei femei au fost arestate fiind bănuite de erezie şi duse înaintea lui Sir John Mordaunt şi a d-lui Tyrrel, judecători de pace în comitatul Essex. După ce au fost audiaţi au fost trimişi ca puşcăriaşi la episcopul Londrei sub acuzaţia că au refuzat să participe la slujbele Bisericii Catolice.

Cele trei femei au fost duse în faţa episcopului şi întrebate lucrurile obişnuite, la care au răspuns că ele cred în credinţa reformată, şi refuzând să abjure au fost condamnate să fie arse pe rug şi au fost date pe mâna şerifului Londrei care le-a întemniţat la Newgate până la momentul execuţiei lor. În ziua cu pricina, au fost duse la Smithfield, au fost legate de acelaşi stâlp şi au fost arse pe rug împreună pentru credinţa lor.

Cei treisprezece

În luna mai 1556 au fost arestaţi treisprezece oameni care trăiau în comitatul Essex şi au fost trimişi la Londra pentru a fi examinaţi de către episcopul Bonner. Cei treisprezece erau: Ralph Jackson, Henry Adlington, Lyon Cawch, William Halliwell, George Searles, John Routh, John Derifall, Henry Wye, Edmund Hurst, Lawrence Parnam, Thomas Bower, Elizabeth Pepper şi Agnes George.

În duminica de dinaintea condamnării lor, dr. Feckman, vicarul bisericii St.Paul a afirmat că “cei treisprezece susţin tot atâtea crezuri câte feţe diferite sunt în mijlocul lor”.

Când li s-a spus despre acest lucru, ei au scris o mărturisire de credinţă unică pe care au semnat-o fiecare. Dimineaţa devreme a zilei de 28 iunie 1556 toţi cei treisprezece au fost luaţi şi duşi din Newgate la Stratford-le-Bow, unde şeriful i-a împărţit în două grupuri şi a spus fiecărui grup că ceilalţi au abjurat. Când au văzut că nu ţine această ticluire, a procedat la execuţie.

Cei unsprezece bărbaţi au fost legaţi de trei stâlpi însă cele două femei au stat în mijloc, fără să fie legate de ceva. Toţi au ars în acelaşi foc.

Julius Palmer

Julius Palmer a fost fiul unui comerciant care a trăit în oraşul Coventry. El şi-a primit educaţia primară la o şcoală publică, după care a fost trimis la Oxford unde după absolvire a fost ales la Magdalene College.

Palmer a fost educat catolic şi a refuzat să se conformeze schimbărilor religioase făcute în timpul regelui Edward Vi, aşa că a fost dat afară din colegiu şi a slujit ca învăţător într-o şcoală din oraşul Oxford. Când regina Maria a urcat pe tron, Palmer s-a întors la locul său de la colegiu. Dar în vremea cât a stat departe de colegiu, Palmer s-a întâlnit cu câţiva lideri ale partidei reformate şi a început să se îndoiască dacă era sau nu necesar să asculte de Papa pentru a putea fi un creştin bun. Când a început prigoana, a început să se intereseze de cazurile celor arestaţi şi de modul lor de comportare în timpul procesului de judecare, condamnare şi ardere pe rug. El a mers până acolo încât i-a pus pe elevii săi să-i aducă ştiri despre arderea pe rug a episcopului Hooper.

Înainte de acest lucru Palmer credea că doar foarte puţini oameni pot înfrunta flăcările de dragul religiei lor dar auzind despre eroismul lui Hooper şi fiind de faţă la examinarea lui Ridley şi Latimer, şi-a schimbat radical părerea. Începând cu acel moment, s-a aplecat să studieze temeinic Scriptura şi a devenit un reformator zelos. Palmer a început să lipsească de la mise şi de la alte ceremonii bisericeşti, lucru care a aruncat bănuieli asupra lui în aşa măsură încât s-a simţit nevoit să părăsească colegiul. A acceptat un post de învăţător la un liceu din Reading, Berkshire, unde a lucrat până ce a fost alungat de duşmanii săi care l-au ameninţat că îl vor denunţa pentru credinţa sa protestantă.

Destituit complet, Palmer s-a dus să-şi viziteze mama nădăjduind că va putea să obţină moştenirea lăsată pentru el de tatăl său cu patru ani mai înainte. Însă mama lui era o femeie bigotă, fără inimă, care îi ura pe reformatori şi se temea că va fi acuzată de adăpostirea unui eretic. Imediat ce şi-a văzut fiul în uşă, i-a făcut semn să plece zicând: “Pleacă de aici ereticule! Pleacă!”

“Dar mamă, eu nu merit aşa ceva!” a spus Palmer.

“Ai fost alungat din Oxford şi Reading pentru că eşti eretic!”

Nimic din ce spunea Palmer nu putea s-o facă să se răzgândească pe mama sa aşa că s-a hotărât să meargă la Reading în nădejdea că-şi va putea lua plata acolo, dar a fost arestat şi aruncat în temniţă împreună cu Thomas Askine şi John Gwin. După ce toţi trei au rămas neclintiţi în credinţă, în timp ce au fost judecaţi, au fost condamnaţi ca eretici.

În timp ce stăteau în temniţă aşteptând să fie executaţi, Palmer îşi consola tovarăşii de suferinţă şi îi îndemna să nu se lase de credinţa pe care au mărturisit-o. Când focul a început să muşte din trupurile lor, cei trei martiri şi-au ridicat mâinile spre cer şi au strigat: “Doamne întăreşte-ne! Doamne primeşte sufletele noastre!” şi au ţinut-o tot aşa, fără ca să se zbată, ţânăndu-şi mâinile ridicate şi chemând pe Domnul, până ce au murit.

Joan Waste

Această biată femeie, fiind convertită la credinţa reformată, şi-a cumpărat un Nou Testament şi plătea zilnic o sumă modestă de bani unui bătrân care venea şi îi citea, pentru că ea era oarbă. Astfel, cu ajutorul memoriei ei neobişnuit de bună. s-a putut familiariza cu Biblia în aşa măsură că era în stare să repete pe dinafară capitole întregi. Când a refuzat să mai meargă la slujbele catolice, Joan a fost dusă înaintea dr. Ralph Bayn, episcopul de Litchfield şi Coventry şi a dr.Draycott, cancelarul şi a fost acuzată de erezie şi întemniţată în închisoarea din Derby.

Joan a fost examinată de câteva ori la rând de către Peter Finch, reprezentantul episcopului şi a fost dusă după aceasta la o examinare în public înaintea episcopului, a cancelarului şi a altor câţiva comisari ai reginei. Biata femeie a răspuns că nu poate părăsi adevărul şi i-a implorat să fie lăsată în pace. Văzând că nu va spune altceva, a fost pronunţată sentinţa de moarte şi a fost dată în grija şerifului.

În 1 august 1556 Joan a fost dusă la rug şi imediat ce a ajuns acolo, a îngenuncheat şi a spus o rugăciune dorind ca cei de faţă să se roage pentru ea. După terminarea rugăciunii s-a ridicat, a fost legată de stâlp şi s-a dat foc rugului. În curând flăcările i-au luat graiul şi apoi viaţa.

Alice Bendon

Alice Bendon era soţia lui Edward Bendon din parohia Stablehurst din Kent. Fiind dusă înaintea magistratului şi acuzată de erezie, a fost întrebată de ce nu s-a dus la biserică.

“Fiindcă era atăt de multă idolatrie acolo” a răspuns ea. Pentru acest răspuns, a fost trimisă la castelul din Canterburx. Când soţul ei l-a implorat pe episcopul de Dover ca s-o elibereze, acesta a pus-o în libertate cu condiţia să meargă din nou la biserică. În ciuda rugăminţilor soţului ei de a merge împreună cu el la biserică, Alice a continuat să lipsească de la slujbe şi a fost arestată din nou şi întemniţată.

Ea a trebuit să stea în închisoare nouă săptămâni timp în care nu i s-a dat voie să aibă vizite, şi trebuia să stea cu hainele care erau pe ea şi să doarmă pe jos pe nişte paie iar ca mâncare nu primea decât puţină pâine şi apă în fiecare zi. În curând a slăbit atât de mult şi s-a îmbolnăvit încât abia mai putea umbla, dar după prima sa înfăţişare înaintea episcopului i s-au oferit condiţii puţin mai bune.

Împreună cu alţi şase oameni Alice a fost dusă înaintea comisarilor pe la sfârşitul lunii următoare, aprilie. Fiindcă toţi au ţinut la mărturisirea lor de credinţă, au fost cu toţii condamnaţi şi daţi pe mâna şerifului pentru a fi pedepsiţi. Alice Bendon s-a purta cu mult curaj în faţa rugului, dându-şi viaţa fără prea multă suferinţă.

Richard Woodman

Preotul paroh al lui Woodman, un om pe nume Fairbank, a încercat fără succes să îl convingă să participe la slujbele bisericii şi supărat din pricina eşecului său, Fairbank a proferat acuzaţii de erezie împotriva lui Woodman şi a făcut ca acesta să fie adus înaintea judecătorilor de pace ai comitatului Sussex, care l-au trimis la închisoarea King’s Bench pentru o bună bucată de vreme.

După mai mult timp, Woodman şi alţii patru au fost duşi ca să fie examinaţi de episcopul Bonner la Londra. Acesta i-a sfătuit să devină membrii bisericii adevărate şi ei i-au răspuns că se socotesc ca fiind membrii bisericii. Satisfăcut de răspunsul lor i-a pus pe toţi cinci în libertate.

La nu multă vreme după ce Woodman s-a întors acasă, s-a răspândit vestea că s-a alăturat Bisericii Catolice. El a negat acest lucru atât de des şi atât de mult în mod public încât s-a trimis un mandat de arestare pe numele lui. Într-o bună zi, pe când Woodman lucra în depozitul tatălui său, s-au apropiat de el trei indivizi care i-au spus că trebuie să meargă cu ei la lordul şambelan.

Surprins şi alarmat de acest atac neaşteptat, Woodman i-a implorat să îl lase să meargă acasă să-şi anunţe soţia că este arestat şi să se îmbrace în mod potrivit pentru a merge la tribunal. Ofiţerii au fost de acord şi l-au însoţit până acasă. Odată ajuns acolo, le-a cerut să vadă mandatul de arestare. “Nu este aici”, a răspuns unul din ei, “este acasă la mine. Cel mult poţi să mă determini să mă duc acasă şi să-l aduc.”

“Dacă aveţi un mandat, aduceţi-l încoace dar până atunci părăsiţi-mi casa!” a cerut Woodman şi le-a trântit uşa în nas. Ştiind că cei trei se vor întoarce curând, a fugit la o fereastră ce dădea în spatele casei şi şi-a căutat scăparea în pădure, unde a stat ascuns. Într-adevăr ofiţerii s-au întors repede şi au percheziţionat fiecare ungher al casei dar Woodman era deja în siguranţă în pădure. El ştia că va fi căutat în întreaga ţară inclusiv în zona de coastă spre mare aşa că i-ar fi fost imposibil să părăsească ţara; s-a hotărât deci să facă cel mai bun lucru cu putinţă şi anume să rămână aproape de casă, lucru la care nu s-ar fi gândit nimeni. Luându-şi Biblia, peniţa şi cerneala, ca şi alte obiecte necesare, Woodman s-a ascuns sub un copac din pădurea învecinată şi a stat acolo şase sau şapte săptămâni iar soţia îi ducea mereu de mâncare. La un moment dat s-a lansat zvonul că a fost văzut în Flanders şi a fost oprită căutarea lui în partea locului. Woodman a profitat de ocazie ca să scape spre Flanders şi apoi spre Franţa, dar i-au lipsit atât de mult casa şi familia încât s-a strecurat înapoi în ţară. Peste trei săptămâni a mai fost eliberat un mandat de arestare pentru el şi casa lui a fost percheziţionată de două ori pe săptămână în următoarele două luni.

Până la urmă Woodman a fost trădat de propriul său frate care a anunţat autorităţile că Woodman şi-a părăsit ascunzătoarea în timpul serii ca să poată dormi acasă. Când au sosit autorităţile, Woodman s-a ascuns într-o mansardă care nu a fost descoperită niciodată la percheziţiile anterioare. Deşi se ştia că este ascuns pe undeva prin casă, ofiţerii nu-l puteau găsi nicăieri. Dar fratele său ştia de existenţa mansardei chiar dacă nu cunoştea locul exact şi cercetările au fost reluate până când mansarda a fost descoperită şi Woodman a trebuit să fugă ca să-şi scape viaţa.

“Imediat ce m-am văzut sărit jos, am început să fug pe o alee plină de nişte zgură colţuroasă şi urmăritorii mei fugeau după mine. Am continuat să fug dar am călcat într-o groapă plină cu noroi şi am căzut. Înainte ca să mă pot ridica ei au năvălit peste mine, m-au legat şi m-au dus cu ei” relata Woodman.

El a fost dus şi examinat de către câţiva reprezentanţi ai bisericii, dar a refuzat să accepte lucrurile care nu erau întemeiate pe autoritatea Bibliei. La vreo două săptămâni după ce a fost condamnat, Woodman a fost dus în oraşul Lewes din Sussex, împreună cu alţi nouă întemniţaţi. Cei zece au fost conduşi la locul execuţiei în ziua de 22 iulie 1557. Au fost legaţi de câţiva stâlpi şi lăsaţi în voia unui singur rug foarte mare.

Se ştie despre ei că şi-au înfruntat moartea cu mare curaj şi cu resemnare, ultimele lor cuvinte fiind cele cu care şi-au încredinţat sufletele Răscumpărătorului binecuvântat Care urma să fie judecătorul lor suprem.

John Hullier

John Hullier se trăgea dintr-o familie respectabilă şi a fost trimis să studieze la Eton şi King’s College din Cambridge, unde s-a dedicat teologiei dorind să devină un slujitor bisericesc. După absolvire a devenit curator la Brabam, un sat la vreo trei mile de Cambridge. La nu multă vreme după ce s-a instalat, s-a dus la Lynn, unde a avut câteva dispute cu autorităţile. Hullier a fost reclamat la dr.Thurlby, episcopul diocezei care a trimis după el şi după o scurtă examinare l-a trimis la castelul din Cambridge. La scurtă vreme după aceasta, a fost chemat să apară înaintea câtorva doctori în drept şi în teologie la biserica St.Mary’s, a fost mustrat de ei şi după ce examinarea a luat sfârşit i s-a poruncit să abjure, renunţând la părerile sale eronate. Hullier a refuzat să abjure şi fără a mai pierde vremea, a fost destituit din funcţiile sale, condamnat şi dat pe mâna şerifului care imediat a confiscat toate cărţile, hârtiile şi scrierile sale.

În ziua hotărâtă pentru execuţie, Hullier a fost dus la rug undeva în afara oraşului. El i-a îndemnat pe cei care priveau să se roage pentru el şi să fie martori ai faptului că a murit pentru adevăr. Unul din prorectorii universităţii şi câţiva dascăli de la colegiul Trinity au fost deranjaţi de acest apel al lui şi l-au mustrat pe primar pentru că i-a dat voie să vorbească. Hullier a observat acest lucru dar fiind legat de stâlp, s-a rugat stăruitor ca Dumnezeu să îl întărească pentru a putea răbda cuptorul de foc imediat ce lemnele au fost aprinse, au fost aruncate câteva din cărţile sale în foc, printre care şi o carte de împărtăşanie pe care el a prins-o bucuros şi a ţinut-o în mână privind la ea atâta timp cât a mai putut.

Moartea sa a fost jelită de mulţi oameni care s-au rugat pentru el şi şi-au arătat tristeţea prin lacrimi, fiindcă el a fost un om blând şi milostiv.

Simon Miller şi Elizabeth Cooper

Simon Miller, un comerciant prosper din oraşul Lynn-Regis era un sprijinitor sincer al doctrinelor reformatorilor şi având ocazia să meargă la Norwich cu afaceri, s-a interesat acolo de un loc de închinare. Lucrul acesta a fost raportat cancelarului Dunning, care a poruncit lui Miller să se înfăţişeze înaintea sa. Când Cancelarul i-a pus întrebările obişnuite, Miller a răspuns fără să încerce să-şi ascundă părerea despre subiectul religiei, aşa că a fost întemniţat în palatul episcopal.

După ce a stat o vreme în temniţă, Miller a primit permisiunea să se întoarcă acasă pentru ca să-şi vadă de afaceri. La întoarcerea sa a fost examinat din nou de către cancelar, care l-a şi avertizat să abjure şi să se întoarcă în Biserica Catolică. Miller a rămas însă ferm în credinţa sa şi a fost condamnat ca eretic.

Elizabeth Cooper, care a fost arsă pe rug împreună cu Miller, a fost soţia unui meseriaş din Norwich. Ea a fost convinsă înainte să abjure dar conştiinţa a mustrat-o atât de tare încât în ziua următoare s-a dus la biserica St.Andre’s şi şi-a retras abjurarea în prezenţa unei adunări numeroase. Ea a fost imediat arestată pentru acest lucru şi trimisă la închisoare. În ziua următoare a fost adusă în faţa episcopului şi examinată de către acesta; de data aceasta ea a rămas fermă în credinţă şi a fost condamnată ca eretică recăzută.

Simon Miller şi Elizabeth Cooper au fost duşi la rug în ziua de 30 iulie 1557 undeva pe un câmp în afara oraşului Norwich, lângă Bishopsgate. Când a văzut focul aprinzându-se, Elizabeth s-a speriat şi a strigat. Miller şi-a întins mâna spre ea şi a încurajat-o să rămână tare şi bucuroasă “fiindcă sora mea bună, vom avea o întâlnire plină de bucurie după asta.”

Auzind cuvintele lui Miller, Elizabeth a părut că şi-a revenit şi a stat nemişcată până când amândoi şi-au încredinţat sufletele în mâna Dumnezeului Atotputernic şi şi-au sfârşit viaţa.

O femeie din Norwich

Cicely Ormes, soţia lui Edmund Ormes din Norwich a fost arestată în ziua în care au fost executaţi Simon Miller şi Elizabeth Cooper. Ea şi-a atras atenţia ofiţerilor strigând cuvinte celor doi osândiţi la moarte pe rug. Pentru această vină ea a fost arestată şi nu la multă vreme după aceea, a fost dusă înaintea cancelarului pentru a fi examinată. Acesta s-a oferit să o pună în libertate “dacă va merge la biserică şi îşi va păstra sieşi părerile” şi i-a zis “poate să creadă ce vrea.”

Însă Cicely a răspuns “Eu nu mă voi duce la biserică!” Cancelarul i-a răspuns că i-ar arăta mai multă îngăduinţă decât a arătat altora vreodată şi nu doreşte să o condamne fiindcă este doar o femeie tânără şi nebunatică. Cicely a răspuns că dacă este doar o tânără nebunatică, cancelarul nu ar trebui să fie îngrijorat din cauza ei. Nebunatică sau nu, ea a fost dispusă să îşi dea viaţa pentru cauza binelui.

Cancelarul a citit atunci sentinţa de condamnare şi a dat-o pe Cicely Ormes în grija şerifilor oraşului. Ea era o femeie tânără aflată doar la începutul vieţii, fără o educaţie aleasă dar foarte dedicată cauzeu ei. Ea s-a născut în East Dereham şi a fost fiica lui Thomas Haund, care era croitor. Prima dată când a fost dusă în faţa magistratului ea a abjurat dar a avut asemenea mustrări de conştiinţă încât a scris o scrisoare cancelarului în care îl anunţa că s-a pocăit de fapta ei. Înainte ca scrsoarea să ajungă la destinaţie, ea a fost arestată, judecată şi condamnată.

Cicely Ormes a fost arsă pe rug în 23 septembrie 1557, între ora şapte şi opt dimineaţa. Când a ajuns la rug, a îngenuncheat pentru rugăciune şi apoi s-a ridicat şi a zis: “Oameni buni, eu cred aşa cum am fost învăţată din Biblie. Iată ce cred şi nu-mi voi schimba niciodată credinţa. Moartea mea mărturiseşte despre credinţa mea tuturor celor prezenţi aici. Oameni buni, toţi cei care credeţi ca şi mine, rugaţi-vă pentru mine.”

Când a rostit aceste cuvinte şi-a pus mâna pe stâlpul rugului şi a văzut că acesta se înegrise – urma să fie arsă pe rugul pe care au ars Simon Miller şi Elizabeth Cooper – şi-a şters negreala de pe mână şi rochie. După aceasta a fost legată şi focul a fost aprins iar ea şi-a strâns mâinile la piept în dreptul inimii, şi-a întors faţa în sus şi şi-a ridicat mâinile până când au căzut neajutorate în jos în momentul morţii sale.

William, Alice şi Rose Allen Munt

William Munt, soţia sa Alice şi fiica lor Rose Allen trăiau lângă oraşul Colchester nu departe de Londra. Ei au fost convertiţi şi s-au gândit că nu este bine să mai participe la slujbele ţinute în Biserica Catolică locală, deşi au fost preveniţi despre cât de periculos era să încalce legile reginei. Totuşi sentimentul lor de datorie era mai puternic decât temerile avute aşa că au continuat să se închine în locuri secrete, în felul lor propriu, împreună cu doar câţiva bărbaţi şi câteva femei care aveau aceeaşi credinţă ca şi a lor, până ce au fost denunţaţi de către Sir Thomas Tye.

Întreaga familie a fost silită să plece din zonă pentru câteva luni dar s-au întors acasă când problema lor nu mai era pe tapet acolo. Câteva zile mai târziu, Edmund Tyrrell, un aprod, doi poliţişti şi un mare număr de oameni s-au înfiinţat la uşa lor la ora două dimineaţa pentru ca să-i aresteze. Hărmălaia ivită pe neaşteptate a tulburat-o pe d-na Munt care era bolnavă. Simţind că leşină, l-a rugat pe Tyrrell să lase fata să îi aducă puţină apă înainte ca toţi să meargă la temniţă. Tyrrell i-a dat voie Rosei să iasă afară cu cana la fântână şi când a trecut pe lângă el i-a zis: “Convinge-i pe părinţi să se poarte cât mai mult ca nişte buni creştini şi mai puţin ca nişte eretici şi atunci în curând vor putea să fie liberi.”

“Domnule, ei au un mai bun sfătuitor decât sunt eu, unul care sper că nu-i va lăsa să greşească” a răspuns Rose.

“Ei bine, este vremea să închidem nişte eretici cum sunteţi voi!” a zis Tyrrell şi a luat lumânarea din mâna ei şi prinzând-o bine de încheietura mâinii, i-a ţinut lumânarea sub mână până când i-a ars carnea şi pielea a crăpat.

“Ţipă, târfă! Vreau să te aud ţipând” a strigat el dar Rose a refuzat să scoată vreun sunet până când Tyrrell a aruncat-o înapoi în casă înainte să-i ducă pe toţi la închisoare.

În aceaşi dimineaţă au mai fost arestaţi alţi şase: William Bongeur, Thomas Benhote, William Purchase, Agnes Silverside, Helen Ewringsi Folk. După ce au fost închişi pentru câteva zile, au fost duşi cu toţii la câţiva judecători de pace, preoţi şi slujbaşi.

Primul care a fost chemat a fost William Bongeur, care a fost cercetat cu privire la religia sa şi care a declarat că este de credinţă reformată. A urmat Thomas Benhote care şi el a negat autoritatea Papei; William Purchase a răspuns în acelaşi fel. Agnes Silverside a spus că ea nu este de acord cu consacrarea papistaşă a ceremoniilor şi superstiţiilor din Biserica Catolică. Helen Ewring a denunţat şi ea doctrinele şi practicile Bisericii Catolice. Toţi ceilalţi au răspuns cu aceeaşi fermitate refuzând să-şi schimbe credinţa în vreun fel. Fiind găsiţi de neclintit, s-a pronunţat sentinţa.

Imediat ce a primit raportul despre cele petrecute, a trimis un mandat de ardere pe rug a celor zece persoane condamnat, hotărând ziua de 2 august 1557 ca zi a execuţiei lor. Deoarece deţinuţii erau în locuri diferite, s-a făcut în aşa fel ca unii din ei să fie executaţi dimineaţa şi ceilalţi executaţi după masa. Potrivit acestei decizii, dimineaţa au fost aduşi la rug William Bongeur, William Purchase, Thomas Benhote, Agnes Silverside, Helen Ewring şi Elizabeth Folk.

Rugurile au fost clădite pe o bucată de teren chiar la marginea oraşului Colchester. Cei şase condamnaţi au îngenuncheat pentru rugăciune după care s-au ridicat şi au fost legaţi fiecare de câte un stâlp. Când au izbucnit flăcările, oamenii care erau adunaţi la faţa locului, şi erau cu miile, au strigat: “Domnul să vă întărească, Domnul să vă mângâie!” şi alte cuvinte de mângâiere.

După masă, a fost rândul lui John Johnson, William, Alice şi Rose Allen Munt. După ce aceşti martiri şi-au făcut rugăciunea şi au fost legaţi de stâlpi, s-au dăruit flăcărilor cu atâta curaj încât cei care i-au văzut s-au minunat de ei.

D-na Joyce Lewis

Doamna Joyce Lewis se trăgea dintr-o familie excelentă din Warwickshire, se bucura de o educaţie aleasă şi era obişnuită să fie în societatea oamenilor rafinaţi şi culţi. Soţul ei, Thomas Lewis era din acelaşi comitat şi era de acelaşi rang, doar că era un om dur şi egoist. D-na Lewis a fost educată catolică şi frecventa în mod regulat biserica, asculta misa, se spovedea şi respecta credincioasă toate ceremoniile bisericii – aceasta până a fost convinsă de adevărurile credinţei reformate.

Convertirea ei a avut loc atunci când a fost prezentă la arderea pe rug a lui Lawrence Sanders şi a cerut sfatul lui Glover care i-a spus să studieze Scriptura şi să-şi orienteze credinţa şi trăirea potrivit cu ea. Într-o zi oarecare,d-na Lewis era la slujba din Biserica Catolică împreună cu soţul ei şi şi-a exprimat dezacordul cu privire la anumite ceremonii pe care le-a văzut, întorcându-se cu spatele spre altar. Reacţia ei a fost observată de câţiva oameni şi l-au anunţat pe episcopul de Litchfield despre acest lucru, care i-a trimis o citaţie. Când un ofiţer i-a prezentat citaţia, d-na Lewis s-a mâniat atât de tare încât l-a ameninţat pe ofiţer cu un pumnal şi l-a silit să distrugă citaţia înainte ca să-i dea drumul să plece.

Episcopul i-a chemat imediat pe Lewis şi pe soţia sa la el; Lewis şi-a cerut scuze şi a fost lăsat să plece iar d-nei Lewis i s-a spus că poate să plece doar dacă recunoaşte că a făcut un lucru rău în biserică. Ea s-a ţinut tare spunând că a făcut lucrul potrivit şi a refuzat să-şi ceară scuze. Fiindcă era o persoană importantă în oraş, episcopul i-a dat o lună întreagă la dispoziţie ca timp de gândire, eliberând-o pe baza garanţiei soţului ei. Când s-a apropiat ziua înfăţişării la judecată, mulţi din prietenii d-lui Lewis l-au sfătuit să nu-şi lase soţia să apară la tribunal ci să o ia cu el şi să o ducă undeva încălcându-şi garanţia depusă. Dar Lewis era mai îngrijorat pentru cele o sută de lire sterline depuse ca garanţie decât era pentru soţie, astfel că a dus-o la episcop, care la rândul lui a trimis-o la închisoare. Doamna Lewis a fost examinată de câteva ori de către episcop, care în final a condamnat-o ca eretică şi a dat sentinţa de moarte pe rug. Doamna Lewis a fost trimisă înapoi în închisoare unde a mai trebuit să stea un an întreg.

Când s-a apropiat vremea morţii sale, ea a chemat în celula ei pe câţiva prieteni, ca să mai poată sta de vorbă cu ei odată înainte să moară. Întreaga noapte de dinaintea execuţiei Doamna Lewis a fost voioasă şi nu s-a întristat decât puţin. În jurul orei opt dimineaţa, fără nici un anunţ prealabil a apărut la ea şeriful care i-a zis: “Doamnă Lewis, vin ca să-ţi aduc veşti despre porunca reginei. Mai ai doar un ceas de trăit în această lume, aşa că pregăteşte-te.”

“Domnule şerif, mesajul dumitale este binevenit şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a socotit vrednică să-mi dau viaţa pentru cauza Sa.” a răspuns ea după un minut de gândire.

Doamna Lewis a fost dusă prin tot oraşul, cu o mulţime de oameni în jurul ei, fiind însoţită de doi prieteni care au rămas cu ea până a ajuns la rug. În momentul în care a fost legată de stâlp cu un lanţ, a arătat atâta bucurie şi lipsă de teamă încât toţi cei prezenţi au fost mişcaţi profund. Iar când s-a dat foc rugului, nici nu s-a agitat nici nu s-a zbătut, ci şi-a ridicat doar mâinile către cer şi a murit repede, fiindcă şeriful s-a îngrijit ca lemnele să fie bune şi uscate.

William Fetty

John Fetty, tatăl lui William a fost întemniţat ca eretic pe baza denunţului făcut chiar de soţia sa. El a fost dus înaintea lui Sir John Mordaunt, unul din comisarii reginei şi după ce a fost examinat a fost trimis în Turnul Lolarzilor, unde a fost pus în butuci, cu o cană de apă şi o bucată de pâine alături, pentru a -i arăta parcă faptul că aceasta era singura hrană pe care urma s-o primească. Turnul Lolarzilor era o încăpere mare, separată, care ţinea de castelul Londra al episcopului Bonner.

Turnul era folosit ca loc de pedeapsă şi uneori de tortură al protestanţilor care au fost aduşi înaintea episcopului şi acuzaţi de erezie. Cele mai obişnuite pedepse erau biciurea şi închiderea în butuci, unii find prinşi de mâini iar alţii de picioare.

În general deţinuţii aveau voie să stea pe un scăunel, dar pentru mărirea pedepsei unii nu primeau nici măcar acest scăunel. Stând cu spatele la pământ ei erau epuizaţi şi sufereau dureri; unii erau ţinuţi câteva zile, alţii câteva săptămâni fără să aibă altă mâncare decât pâine şi apă. În tot timpul întemniţării nu aveau voie să primească vizitatori. Mulţi deţinuţi au murit din cauza privaţiunilor în acest turn.

După cincisprezece zile de temniţă, majoritatea timpului fiind legat în butuci, fiul său William a venit la palatul episcopal pentru ca să primească permisiunea să-l viziteze pe tatăl său. Când a sosit la palat, capelanul episcopului l-a întrebat ce doreşte, iar el privind trist spre turn a spus că vrea să-l vadă pe tatăl său. La întrebarea cine este tatăl său, William a răspuns dându-i numele şi capelanul a izbucnit spunând că tatăl său este un eretic care este legat în butuci ca să i se dea o lecţie. Băiatul a zis repede: “Tatăl meu nu este un eretic! Sunteţi nişte ucigaşi!”

Capelanul înfuriat l-a prins de mână şi l-a târât într-o altă încăpere unde a fost dezbrăcat de haine şi biciut în modul cel mai crunt, după care a fost dus la tatăl său cu sângele şiroind până la călcâi.

Imediat ce băiatul şi-a văzut tatăl, a căzut în genunchi şi i-a arătat rănile primite. Bietul om a strigat “Cine s-a purtat atât de crud cu tine?”

“Te căutam pe dumneata când un capelan ucigaş m-a dus în casa episcopului şi m-a bătut.” a spus William.

Unul din temniceri a auzit discuţia şi l-a prins pe băiat şi l-a târât înapoi în încăperea unde a fost bătut şi l-a lăsat acolo timp de trei zile fără mâncare şi a fost bătut din nou. Şi tatăl său a fost bătut fiindcă a protestat împotriva cruzimii lor. Până la urmă tânărul a slăbit foarte tare din pricina tratamentului inuman şi Bonner a dat ordin ca să i se dea drumul; de asemenea a poruncit ca tatăl să fie adus înaintea sa a doua zi dimineaţă devreme.

La început episcopul l-a ocărât pe tată pentru crezurile sale religioase, dar temându-se de tevatura ce s-ar fi putut isca din pricina băiatului bătut, tatăl şi fiul au fost lăsaţi să plece. Din nefericire băiatul a murit după câteva zile din pricina rănilor sale.

Alexander Gough şi Alice Driver

Auzind că doi oameni acuzaţi de erezie se ascund în apropiere de casa sa, judecătorul Noone din Suffolk şi-a trimis slujbaşii să îi caute şi astfel au fost prinşi Alexander Gough din Woodbridge şi Alice Driver Grosborough. Deţinuţii au fost închişi la Melton unde au stat o bună bucată de timp înainte să fie mutaţi în oraşul Bury pentru a fi examinaţi.

Amândoi şi-au recunoscut pe faţă credinţa şi au fost trimişi înapoi în închisoare, unde au rămas timp de câteva luni şi apoi au fost duşi la Ipswich pentru audierea finală. Se spune că ei şi-au repetat mărturisirea de credinţă şi au refuzat categoric să -şi salveze viaţa schimbându-şi religia. Amândoi au fost condamnaţi la arderea pe rug şi au fost duşi înapoi în închisoare ca să aştepte ziua execuţiei.

Dimineaţa foarte devreme în 4 noiembrie 1557, Alexander Gough şi Alice Driver au fost duşi din închisoarea Melton la Ipswich, sub conducerea şerifului şi a slujbaşilor săi, în tovărăşia unei mari mulţimi de oameni. Au sosit la Ipswich pe la ora şapte dimineaţa şi au fost duşi imediat la locul execuţiei. Când au ajuns la rug, au cântat o cântare şi au îngenuncheat să se roage un timp. Gough s-a ridicat şi i-a zis şerifului “Să fim lăsaţi să ne mai rugăm puţin fiindcă avem de trăit o viaţă scurtă”, dar aprodul a zis:

“Haideţi, să-i ardem!”

Gough a răspuns: “Fii atent şerifule, dacă ne împiedici rugăciunile, deasupra ta va atârna răzbunarea lui Dumnezeu!” În timp ce erau legaţi de stâlp şi i s-a pus lanţul la gât, Alice a exclamat: “Oh, iată o batistă dumnezeiască!”

Nişte prieteni s-au apropiat de cei doi şi i-au luat de mâini în timp ce stăteau legaţi la stâlp. Văzând lucrul acesta şeriful a strigat la oamenii săi “Prindeţi-i, nu-i lăsaţi să scape!”

Când oamenii au auzit ordinul şerifului şi au văzut pericolul în care se găseau cei de lângă martiri, au alergat într-un suflet la ei şi i-au înconjurat din toate părţile, pentru a -i apăra ascunzându-i în mulţime.

Văzând acest lucru şeriful i-a lăsat în pace şi nu a mai arestat pe nimeni. S-a dat foc rugului şi cele două suflete de erou au scăpat în mijlocul flăcărilor trecând dincolo de puterea răutăţii umane.

Thomas Hudson

Thomas Hudson a fost de meserie fabricant de mănuşi şi a trăit în oraşul Ailesham din Norfolk. Deşi nu a fost un om cu multă educaţie, cerceta asiduu Biblia şi predica duminicile oricărui vecin care era doritor să asculte, citindu-se şi apoi explicându-se Biblia.

Când regina Maria şi-a început domnirea, toţi predicatorii nelicenţiaţi care predicau oamenilor au devenit oameni cu soarta pecetluită. Hudson ar fi fost printre primii oameni arestaţi şi întemniţaţi dacă n-ar fi fugit de acasă. El a plecat în Suffolk şi a reuşit să evite arestarea sa schimbându-şi mereu locul. Însă după un timp dorinţa sa de a-şi vedea soţia şi familia a devenit atât de puternică încât n-a mai putut sta deoparte şi în ciuda pericolului s-a dus acasă. În curând a auzit că duşmanii lui au aflat de întoarcerea sa acasă, aşa că şi-a părăsit ascunzătoarea şi a intrat în oraş, ceea ce a dus la arestarea sa.

Episcopul l-a întrebat pe Hudson cu privire la multe lucruri, la care el a răspuns cu sinceritate şi deşi nu a fost un om educat, argumentele sale au fost foarte puternice. Văzând că nu ajunge nicăieri cu acest om, episcopul l-a condamnat şi l-a trimis la închisoare.

Thomas Hudson a fost scos din închisoare şi dus înt-un loc numit Groapa Lolardului, imediat lângă gardul episcopului din Norwich, în ziua de 19 mai 1558. Lângă el se mai aflau alţi doi condamnaţi. Chiar înainte de a se strânge lanţul în jurul pieptului său, Hudson s-a aplecat, s-a strecurat pe sub lanţ şi s-a pus mai într-o parte. Lucrul acesta i-a făcut pe mulţi să creadă că va abjura sau că a vrut să ceară binecuvântarea părinţilor săi dar nimeni nu ştia motivul real: Hudson a fost copleşit brusc de îndoieli şi şi- a simţit credinţa slăbită. De aceea nu dorea să moară fiind în această stare şi s-a pus pe genunchi şi s-a rugat la Dumnezeu, care i-a trimis mângâiere. Apoi s-a ridicat din nou, plin de bucurie ca un om renăscut şi a strigat: “Acum sunt tare, slavă Domnului şi nu-mi mai pasă de ce pot oamenii să-mi facă!”

Urcat pe rug din nou, şi-a pus lanţul în jurul său şi au fost arşi pe rug toţi trei împreună.

Povestea episcopului Bonner

Edmund Bonner, Episcopul Londrei, care a jucat un rol proeminent în prigonirea protestanţilor în perioada domniei reginei Maria, s-a născut la Hanlex, în Worcestershire, în jurul anului 1500. El a fost educat la Oxford şi după ce a fost primit în slujba preoţiei, a intrat în personalul casei cardinalului Wolsey.

În toată perioada domniei regelui Henric Bonner părea a fi foarte sincer în opoziţia sa faţă de Papă şi sprijinirea Reformei. Oricum, la moartea regelui Henric a refuzat să depună jurământul pentru regele Edward şi a fost trimis în închisoare unde a stat până a căzut de acord să se supună noului rege. A fost eliberat dar mai târziu a fost întemniţat din nou, de data aceasta până la urcarea reginei Maria pe tron.

Regina a văzut în Bonner exact omul de care avea nevoie, care s-a aruncat în activitatea de persecutare a protestanţilor cu toată energia sa. Se spune că două sute de martiri din vremea aceea au fost judecaţi şi condamnaţi de el însuşi. Bonner era un om dur şi încăpăţânat care nu avea milă faţă de cei care îi erau aduşi în faţă. Nu era satisfăcut decât de supunerea totală şi mania sa împotriva ereziilor a mers până acolo încât se spune că a cerut să i se aducă vergi cu care i-a bătut el însuşi pe martorii încăpăţânaţi, şi lucrul acesta s-a întâmplat de mai multe ori.

Când a urmat regina Elisabeta la tron, Bonner a fost singurul pe care ea nu l-a agreat şi l-a trimis în închisoare în al doilea an al domniei sale pentru că nu a vrut s-o accepte drept cap al Bisericii Angliei. Bonner a rămas zece ani în închisoare şi a murit acolo în suferinţă şi nefericire, la vârsta de şaptezeci de ani. Deşi nimeni nu l-a mai văzut timp de zece ani, amintirea sa era atât de proaspătă şi era atât de mult urât de oameni încât a trebuit să fie îngropat în miez de noapte pentru a se evita o răzmeriţă.

Moartea reginei Maria

Regina Maria a murit în 17 noiembrie, la ora patru dimineaţa după o suferinţă îndelungată, lăsându-şi trupul pe mâna naturii şi regatul pe mâna surorii sale Elisabeta.

Auzind oftatul ei înainte să moară, consiliul a întrebat-o dacă este tristă din cauza morţii soţului ei.

“Da, s-ar putea să fie una din cauze, dar nu este rana cea mai mare care îmi străpunge mintea apăsată” a răspuns ea.

Nici un alt cap încoronat al Angliei nu a vărsat atât de mult sânge în vreme de pace cât a vărsat ea în patru ani, spânzurând, decapitând, arzând pe rug şi întemniţând englezi care erau nişte creştini buni. Când a început să râvnească coroana şi a promis că va rămâne la credinţa şi religia lui Edward, Dumnezeu era cu ea şi a adus-o pe tron prin eforturile protestanţilor, însă după aceea şi-a încălcat promisiunea făcută lui Dumnezeu şi oamenilor, s-a aliat cu Stephen Gardiner şi şi-a lăsat supremaţia în favoarea Papei. Atunci Dumnezeu a părăsit-o şi nimic din ce a mai făcut după aceea nu a putut prospera.

În schimb s-a căsătorit cu regele Filip şi a supus Anglia unui străin; împreună cu Filip a venit Papa şi misele, călugării şi călugăriţele dar totuşi Dumnezeu a împiedicat-o să-şi urmeze propriile sale căi. Nici o femeie nu a fost mai dezamăgită ca Maria când a văzut că nu poate avea copii, chiar ajutată de rugăciunile Bisericii Catolice. Se părea că nu poate să câştige bunăvoinţa lui Dumnezeu şi nici inima supuşilor săi sau dragostea soţului ei.

Până la urmă, când nimic nu o mai putea face să oprească tirania preoţilor şi să-i scape pe supuşii care erau zilnic duşi ca oile la măcelărie, Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea a-i curma stăpânirea prin moarte, dăruind tronul ei alcuitva după ce ea a domnit timp de cinci ani şi cinci luni.

Menţionez această domnie nefericită a reginei Maria nu ca s-o îndepărtez din locul ei la care a fost chemată de către Dumnezeu ci ca să avertizez toţi bărbaţii şi toate femeile din poziţii de conducere care prigonesc Biserica lui Hristos şi varsă sângele creştinilor, pentru ca să nu se împiedice de aceeaşi piatră de care s-a împiedicat evreimea care L-a prigonit pe Hristos şi Biserica Sa, spre propria lor nimicire.

Regina Elisabeta

Se pare că moartea reginei Maria a îndepărtat un nor negru ameninţător, care timp de cinci ani atârna ca un val deasupra Angliei. Încoronarea Elisabetei a fost primită cu bucurie de către protestanţi şi toate suferinţele îndurate de ei în timpul domniei anterioare sângeroase au fost uitate o clipă în nădejdea că vor veni zile mai bune.

Însă regina Elisabeta iubea la fel de mult puterea cum a iubit-i tatăl ei, regele Henris al Viii-lea şi nu a avut de gând să fie mai prejos decât el în conducerea absolută a bisericii şi a statului. S-au emis în grabă legi care o numeau căpetenia supremă a bisericii şi a naţiunii, şi a fost împuternicită să creeze o înaltă comisie sau tribunal care să judece pe cei care au fost acuzaţi că nu luau parte la slujbele Bisericii Angliei. Puterea acestui tribunal se întindea peste toată ţara, stăpânind atât asupra preoţimii cât şi a poporului. Oricare trei membrii ai acestui tribunal puteau lua măsuri ca să descopere, citând martori, sau folosind alte mijloace, pe oricine care vorbea împotriva supremaţiei reginei sau refuza să respecte forma de închinare întrodusă în biserică. Ei aveau puterea să investigheze orice afirmaţie eretică, să caute cărţi sau scrieri care incitau la revoltă, să judece toate cazurile de lipsă voită de la slujbele bisericii şi să pedepsească pe cei care încălcau astfel legea dându-le amenzi.

După cum se vede, libertatea religioasă aşa cum o cunoaştem noi astăzi era la fel de departe de a fi realizată ca întotdeauna. A trebuit să treacă mai mult de un secol pentru ca persecuţia să înceteze pe deplin şi ca legiferarea Actului de Toleranţă să instaureze în mod desăvârşit libertatea de închinare în Anglia. Însă cel puţin Elisabeta nu era crudă şi aversiunea ei faţă de sânge a fost o însuşire caracteristică ei, în totală opoziţie cu firea Mariei.

Rugurile cumplite au mai ars un timp în Spania şi în ţinuturile aflate sub puterea ei, dar în Anglia istoria martirajului a fost încheiată odată cu încheierea domniei reginei Maria.

Nebunia răstigniților și nebunia jertfelor, în jurul Sărbătorii Învierii Domnului 

1. Nebunia răstigniților
Am privit stupefiat la unele atitudini nebune ale unor catolici, cu ocazia sarbătorii Învierii Domnului.­­ Aceștia s-au batut in cuie pe cruci cu scopul de-a pătimi pentru propriile păcate. Bineînțeles că majoritatea dintre acești răstigniți o fac deoarece nu-L cunosc pe Dumnezeul Scripturii și nu cunosc Adevarul lui Dumnezeu care i-ar putea face liberi de asemenea pagânisme și atitudini demonice, inspirate de tatăl minicunii care este diavolul.
Iată câteva motive biblice pentru care o asemenea atitudine este nebunie:

a. Singura jertfă primită de Dumnezeu pentru păcat este una fară cusur
În poporul Israel, dupa Legea lui Moise, pentru păcate poporul și preoții trebuiau să aducă înaintea lui Dumnezeu animale fără cusur. Toate aceste animale erau o prefigurare a Jertfei Domnului, Mielul fără cusur, unica Jertfă primită înaintea Domnului pentru păcatele noastre.
”Iar ca jertfă pentru vină să aducă Domnului pentru păcatul lui un berbec fără cusur, luat din turmă, dupa prețuirea ta, și să-l dea preotului. 7. Și preotul va face pentru el ispășirea înaintea Domnului, și i se va ierta, oricare ar fi greșeala de care se va fi făcut vinovat.” (Lev.6:6)
”căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19. ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” (1 Petru 1:18-19)
b. Planul lui Dumnezeu pentru Mântuirea noastră a fost pregătit din veșnicii numai prin Hristos
”Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; (Coloseni 1:19-22)
”Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. (Coloseni 1:26-27)
c. Păcatele noastre pot să fie curățite doar de Jertfa lui Hristos, prin credință și pocăință
Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Isaia 53:5)
El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați. (1 Petru 2:24)

În cazul acesta, baterea în cuie a unora pentru iertarea păcatelor lor este fără valoare, ba mai mult este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu și un afront adus asupra Planului lui Dumnezeu de Mântuire și asupra lui Hristos, Mielul de Jertfă.
Dacă ar avea omul ceva să-și răstignească pe acest pământ este firea pământească, poftele, patimile lui, asta ne spune Sfânta Scriptură:
”Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (Galateni 5:24)
”De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.” (Col 3:5-6)

2. Nebunia jertfelor
O alta atitudine nebună este a unora, ortodocși, care cred că prin anumite daruri de mâncare (pomeni și parastase), ar putea cumva să ajute cumva pe cei care au trecut pe lumea cealaltă să-și asigure un loc in Rai. Și asta este o minciună a Satanei de asemenea. Singura autoritate care ne poate da lumină în acest sens este Sfânta Scriptură, revelată și inspirată de Dumnezeu 100%.
Iată câteva motive pentru care o asemenea atitudine este o nebunie:

a. Darurile de mâncare și jertfele au fost parte din Vechiul Legământ făcut de Dumnezeu cu Moise și au încetat odată cu venirea lui Hristos, Cel care S-a adus ca Jertfă odată pentru totdeauna.
”Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.” (Galateni 3:24-26)
”Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut o dată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi. (Evrei 7:26-27)

b. După moarte nimeni nu mai poate să schimbe nimic, omul poate să fie mântuit prin credință și pocăință atât cât este în trup, pe pământ.
Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Luca 16:22-23)
Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame”, a zis el, „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” (Luca 16:29-31)
c. Jertfele pentru morți n-au fost cerute niciodată de Dumnezeu, ba mai mult au fost considerate o urâciune, un mare păcat.
”Ei s-au alipit de Baal-Peor şi au mâncat vite jertfite morţilor. Au mâniat astfel pe Domnul prin faptele lor, şi o urgie a izbucnit între ei.” (Psalmii 106-28-29)

Dispare dragostea după trei ani?

 

 

Nu despărțiți Betleemul de Golgota

Când oamenii au despărțit nașterea Domnului Isus de răstignirea Lui, atunci și-a făcut loc Crăciunul.

Fără Golgota, nașterea Domnului Isus devine doar o poveste, o lună a cadourilor, a sărbătorilor în jurul bradului.

Când oamenii au despărțit Biblia de sărbătoarea nașterii Domnului Isus, au apărut renii, moșul și sania cu cadouri.

Cei care nu au cunoscut Golgota, rămân cu Crăciunul. Cei care nu cunosc moartea ispășitoare a Domnului Isus, nu pot înțelege nașterea Sa. Cei care nu citesc Biblia sărbătoresc în funcție de reclamele și filmele de la televizor.

În cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, a spus îngerul trimis de Dumnezeu. Nașterea lui Hristos înseamnă că Dumnezeu a hotărât timpul când Hristos Calea, Adevărul, Viața a pătruns în lumea care zăcea în întuneric.

Să ne amintim adevărul: noi eram pierduți, prinși în nelegiuirea noastră, fără nicio putință de a scăpa. Iată de ce a venit Hristos, Mesia.

Simeon, omul sfânt care a înțeles planul lui Dumnezeu a exclamat atunci când l-a luat în brațe pe pruncul Isus: Luca 2:29 „„Acum, sloboade în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. „30 „Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, „.

Hristos S-a născut ca oamenii să vadă mântuirea.

Sărbătoarea nașterii Domnului Isus nu este o sărbătoare a omului, a bunătății sale, o celebrare a umanității, nu este o lună a cadourilor omenești și a îmbuibării, ci sărbătoarea cerului din care a coborăt Mesia, Răscumpărătorul.

De sărbătoarea nașterii Domnului Isus voi reflecta la mântuirea mea. Îi voi mulțumi Celui ce m-a salvat plătind cu prețul vieții Sale răscumpărarea din păcate a sufletului meu și mă voi ruga să duc pănă la capăt mântuirea.

Nu am nevoie de niciun decor ca să cobor în mine însumi și să cuget la viața veșnică. Am nevoie doar de prezența Duhului Sfânt și de o hotărâre sfăntă.

Nu despărțiți Betleemul de Golgota ca să nu cădem în ispita festivismului și a slavei deșarte.

Nu despărțiți închinarea de sărbătoarea nașterii Domnului Isus ca să nu devină sărbătoarea o șaradă muzicală presărată cu basme lumești. Cine nu se pleacă în fața Celui numit de înger Hristos Domnul, la fel ca magii odinioară, sărbătorește orice altceva, dar nu pe Hristos.

Nu dați nimănui voie să fure sărbătoarea nașterii Domnului Isus. Declar că moș Crăciun e un impostor, sania, renii și tot Hollywoodul de la Polul Nord sunt basme lumești, iar singurul care merită slava e Hristos Domnul. Și nu e sărbătoarea Crăciunului, dragi credincioși, ci sărbătoarea nașterii Domnului Isus. Coloseni 2:8 „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. ”

Duminică dimineața de la orele 10.00 copiii bisericii Renovatio se vor închina și vor cânta lui Dumnezeu.

După amiază de la orele 18.00 echipa de la Renovatio va avea un timp de închinare specific sărbătorii nașterii Domnului și puteți asculta mesajul: ,,Întrebările Mariei’’.

Luni, 25 decembrie, de la orele 18.00 vom continua

 

Mântuitorul nostru Isus Hristos

Milioane de oameni îl cunosc pe Isus ca pe Mântuitorul lor. Ei se gândesc la El ca la unul care le-a iertat păcatele. Acesta este un adevăr slăvit – El ne-a iertat, dar El poate să devină Mântuitorul nostru într-un grad tot mai mare, aceasta însemnând mult mai mult decât iertarea păcatelor.

În Vechiul Legământ era posibil să obții iertarea păcatelor. În ziua cea mare a ispășirii, ei au fost curățiți de păcatele lor. (Leviticul 16:30) Dar ei au avut bineînțeles mereu, an de an, o dorinţă pentru iertare. Iată cum să intre Aaron în sfântul locaș: să ia un vițel pentru jertfa de ispășire și un berbece pentru arderea de tot. (Leviticul 16:3) Pentru a primi iertarea păcatelor, poporul Israel trebuia să jertfească sânge de tauri și de miei și să aducă berbeci ca jertfă pentru păcat.

Mai mult decât iertare

Isus e venit pentru a ne oferi mai mult decât iertarea păcatelor – El a venit pentru a ne transforma total! El a înțeles că jertfa pentru păcat nu putea niciodată să conducă pe oameni la o viață nouă și transformată. El a venit pentru a ne  mântui de păcatul nostru. Aceasta înseamnă că noi nu suntem nevoiți să continuăm să păcătuim an după an. Sângele taurilor și berbecilor nu putea să ia păcatul, ci doar Isus putea. (Evr. 10:4)

Isus ca înaintaş

Isus a venit jos la noi cu aceeași fire (natură omenească) la fel ca și copiii. (Evr. 2:14-16) El a experimentat aceleași ispite pe care noi le experimentăm, și le-a biruit cât timp a trăit ca om, fără a păcătui, nici măcar o singură dată!  (Evr. 4:15) Cum a reușit El aceasta? Din pricină că a ascultat, Dumnezeu a putut să osândească păcatul în firea Lui cât timp a trăit, şi aceasta, înainte de moartea lui fizică la Golgota. El a murit față de voia lui proprie, cu mult înainte de a fi răstignit pe o cruce de lemn. (Rom. 8:3)

Isus a fost isprăvit prin aceste suferințe zilnice. (Evr. 2:10) El a făcut acest lucru pentru a conduce pe mulți dintre noi la aceeași slavă. El este șeful nostru, și El a fost mântuit pe deplin de tot păcatul din fire, pe care l-a moștenit prin căderea în păcat. Dacă călcăm pe urmele Lui și lăsăm ca duhul să-și facă lucrarea, atunci și păcatul poate fi adus în moarte în firea noastră, și noi putem termina cu păcatul. (1. Pet. 4:1)

Noi putem termina total cu păcatul dacă îl primim pe Isus ca Mântuitor al nostru. Așadar, aceasta înseamnă că este posibil ca eu să termin cu a mă mânia, a mă ofensa și a fi invidios. Nu este nevoie să mai fii legat de «pofta ochilor». (1 Ioan. 2:16) Atunci noi putem fi asemănați cu exemplul lui Isus. (Rom. 8:29) El a fost Cel dintâi născut dintre mai mulți frați. Ce Mântuitor!

Moartea lui Isus – mai mult decât Golgota? 

Cei mai mulți creștini au auzit des despre moartea lui Isus la Golgota, unde El Și-a vărsat sângele și a murit pentru noi ca un miel fără cusur și fără prihană. Sunt doar foarte puțini cei care știu că Isus a murit și că răstignirea a fost o împlinire a mântuirii care a durat 33 de ani.

Cum a fost viața lui Isus de la nașterea lui în Betleem până la răstignirea de la Golgota? A fost El sub o protecție specială a Tatălui în zilele vieții Lui, care Îl apărau de încercări și cădere în păcat? În Evrei 4:15 scrie altceva: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.”

Încercat ca noi

Dacă El a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar a rămas fără păcat, atunci vin multe gânduri imediat: Cum a reușit? Este o astfel de viață posibilă și pentru noi? Dacă da, cum o putem obține? Este posibil pentru noi să nu răspundem când suntem batjocoriți, să nu amenințăm când suferim? (1 Pet. 2:23). Este în vreun fel posibil în ziua de azi să-ți iubești dușmanii așa cum El i-a iubit? (Mat. 5:44). Este posibil să nu poftești, așa cum El nu a poftit? (Mat. 5:28). Cum putem noi să nu mai trăim după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu, în timpul în care trăim în fire? (1 Pet. 4:2).

Isus a avut o armă foarte eficientă cu care a putut birui toate ispitele și El a ieșit biruitor din fiecare încercare. Noi putem vedea cum a folosit această armă când a fost ispitit în pustie. Satan a apelat la natura lui umană și L-a ispitit în lucruri care sunt o slăbiciune pentru oameni, dar Isus i-a refuzat toate propunerile lui dată după dată; El le-a „omorât” folosind Cuvântul lui Dumnezeu. Așa a omorât el toate poftele din fire care au fost trezite în diferite situații.

Mântuit de păcat

El știa că nu putea face aceasta singur și de aceea El a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și a fost ascultat, din pricina evlaviei Lui. (Evr. 5:7) El a fost mântuit, dar nu de moartea de la Golgota, ci de moartea pe care o dă păcatul.

Pavel ne îndeamnă de asemenea în Coloseni 3:5: De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. Astfel, cu timpul, tot păcatul esteomorât și noi devenim oameni deplin fericiți.

Pavel numește această moarte asupra poftelor din fire, moartea lui Isus, pentru că Isus a fost primul care a folosit-o. Astfel, El ne-a inaugurat o cale către libertate adevărată. (Ioan 8:36)

Isus din Nazaret a fost “Fiul omului” – Jertfa Sa pe Golgota ne-a impacat cu Dumnezeu

 

Expresia „Fiul omului” se gaseste de 81 ori in evanghelii si, in toate aceste cazuri, cei patru evanghelisti redau afirmatiile lui Isus din Nazaret. O singura data este folosita de catre diaconul Stefan, (Fapt. Ap., 7:56) si tot o singura data o gasim in cartea Apocalipsei (1:13).

Isus din Nazaret care poarta si acest nume de Fiu al omului este Unicul Fiu nascut al lui Dumnezeu, dar pentru a rascumpara omenirea din pacatul stramosesc a venit pe pamantul nostru, s-a intrupat in fecioara Maria devenind Fiu al omului. Venirea lui Isus pe pamant este o taina care a framantat multe capete luminate veacuri in sir, dar tocmai in aceasta consta intregul mister al mantuirii noastre.

Daca il privim pe Fiul omului la inceputul activitatii Sale mesianice, cu viata Lui modesta, deosebita de a tuturor oamenilor, iar apoi urcand cu crucea-n spate via dolorosa semnand cu sangele Sau actul final al rascumpararii,ramanem coplesiti de iubirea altruista si de puterea jertfei ce s-a consumat pe Golgota.

Nu numai urmasii credinciosi ai lui Isus trebuie sa i se inchine, sa-i admire Intelepciunea, daruirea de Sine si frumusetea Caracterului, ci intreaga omenire ar trebui sa-i aduca in fiecare zi un omagiu de multumire, pentru ce a facut El fata de rasa cazuta, restabilind relatia omului cu Dumnezeu. Dar, stupoare! In toate generatiile de ieri si azi au existat oameni care neaga existenta, chiar si istorica a lui Isus.

Altii admit ca a fost o realitate istorica, dar neavand acces la stiinta indistructibila a lui Dumnezeu, ii tagaduiesc originea cereasca. Altii sunt atat de perfizi, incat nu-L neaga, dar iL adultereaza si se folosesc de El pentru meschine interese. Sunt putini cei care in intervalul existentei lor au peregrinat la marginea tacutului pustiu, ca sa asculte vocea blanda a Celui care a spus: Eu sunt calea, adevarul si viata.”

Sunt semnificative si pline de consistenta cuvintele marelui Rousseau care a scris despre Isus: „… ce curatenie, ce blandete, ce gratie contin invataturile Sale! Si cata intelepciune cuprind cuvintele Sale! Ce prezenta de spirit, delicatete dovedesc raspunsurile Sale! . . .cele povestite despre Socrate nu sunt atat de bine dovedite ca si cele ce privesc pe Isus, si totusi nimeni nu le pune la indoiala.”
De catre Napoleon, Fiul omului este vazut astfel: „De la inceput pana la sfarsit Isus este acelasi; maiestuos si simplu, infinit de bland si infinit de sever. Vesnic acelasi in vorba si fapta, El este luminat, consistent si calm. Se spune ca sublimul este un atribut al divinitatii; ce nume vom da Aceluia al carui caracter cuprinde toate elementele sublimului?”
Limbajul omenesc este incapabil sa cuprinda frumusetea unui caracter perfect. Prin jertfa Sa, Isus a scos la lumina valoarea dragostei lui Dumnezeu. A facut posibila transformarea vremelnicului in eternitate. Sacrificiul lui Isus nu-l vom putea rasplati niciodata, dar ne vom putea arata mereu recunostinta prin iubirea si credinta noastra, plecandu-ne cu smerenie la picioarele Sale, marturisind ca Fiul omului este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu.

Golgota

Cu un strigăt triumfal, Isus a fost dus în grabă; dar glasurile lor zgomotoase amuțiră pentru câtva timp, când trecură pe lângă un loc puțin umblat și văzură la picioarele unui arbore uscat cadavrul lui Iuda, care-L vânduse pe Isus. Aceasta era o priveliște revoltătoare, greutatea corpului său rupsese ștreangul cu care se spânzurase, și la cădere fusese mutilat îngrozitor și tocmai atunci câinii mâncau dintr-însul. Se dădu ordin să se îngroape imediat rămășițele mutilate, și mulțimea păși mai departe; dar totuși râsetele batjocoritoare începură să se audă mai puțin și multe fețe palide dădeau pe față cugete lăuntrice grozave. Se părea ca și cum judecata răsplătitoare, lovea deja pe acei, care erau vinovați de sângele lui Hristos. VI 421.1

Între timp se răspândise vestea despre osândirea lui Isus prin tot Ierusalimul, și mii de inimi au fost umplute de spaimă și groază, și chiar mulți dintre acei, care se simțeau loviți de învățăturile lui Isus, au fost umpluți de bucurie răutăcioasă. Preoții se obligaseră printr-o promisiune, să nu mai supere pe nici unul dintre urmașii Săi, dacă Isus va fi dat în mâinile lor; toate clasele curgeau deci către teatrul acelei fapte rușinoase, iar Ierusalimul rămase aproape gol. Nicodim și Iosif din Arimateea nu au fost chemați la marele sfat iudaic, și voturile lor nu avuseseră deci nimic de a face cu osândirea lui Isus. Ei erau de față la răstignirea Sa, dar nu le sta în putință ca să abată osânda Sa îngrozitoare sau s-o schimbe. VI 421.2

Ucenicii și credincioșii din împrejurimi se atașaseră mulțimii, care urma lui Isus pe dealul Golgota. Mama lui Isus era de asemenea de față, sprijinită de Ioan, ucenicul cel iubit. Inima ei era plină de groază nespusă, și totuși ea spera împreună cu ucenicii că această scenă grozavă se va schimba, că Isus va face uz de puterea Sa, și va apare înaintea vrăjmașilor Săi ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar inima mamei căzu iarăși în deznădejde, când își aminti de cuvintele prin care El Se referise cu puțin mai înainte la lucrurile, care aveau loc în acea zi. VI 421.3

Isus de abia ajunse la poarta casei lui Pilat, când crucea care fusese pregătită pentru Baraba, a fost adusă și pusă pe umerii Săi răniți și sângerânzi. Tovarășilor lui Baraba de asemenea li se aduseră câte o cruce, pe care aveau să sufere moartea odată cu Isus. Mântuitorul nu-și putu duce povara Sa decât o mică distanță, când istovit prin pierdere de sânge, oboseală și suferință peste măsură, căzu leșinat la pământ. Pe când zăcea astfel sub povara cea grea a crucii, cât de mult dorea inima mamei Sale, de a sprijini cu mâna ei miloasă capul Său cel rănit, și să șteargă de sudori acea frunte care odihnise la sânul ei altădată. Dar, vai, nici această tristă favoare nu I-a fost îngăduită.VI 422.1

Când Isus Își veni iarăși în fire, crucea a fost pusă iarăși pe umerii Săi, și El a fost constrâns, să-și continue calea Sa atât de trudită. El Se împleticea cu greaua Sa povară câțiva pași înainte și căzu apoi iarăși ca mort la pământ. Mai întâi a fost considerat mort, dar în cele din urmă își veni iarăși în simțiri. Preoții și mai marii nu simțeau nici o compătimire pentru victima lor suferindă; dar ei văzură, că Îi era cu neputință, să ducă mai departe acea unealtă de tortură. Ei erau nedumeriți, cum ar putea să găsească pe cineva, care să se înjosească să ducă crucea până la locul de execuție. Iudeii nu puteau să facă aceasta, de teamă să nu se necurățească și să devină nevrednici, de a lua parte la serbarea Paștelui. VI 422.2

Pe când chibzuiau încă ce să facă, veni Simeon din Cirene din partea opusă; ajungând în dreptul mulțimii, din ordinul preoților, el a fost apucat și silit, să ducă crucea lui Hristos. Fii lui Simeon erau ucenici ai lui Isus, dar el personal nu stătuse niciodată în legătură cu El. Această ocazie i-a fost însă de mare folos. Crucea, pe care el a fost silit s-o ducă, deveni mijlocul convertirii sale. El a fost mișcat de adâncă compătimire pentru Isus; și evenimentele de la Golgota, cuvintele pe care el le auzi pe Mântuitorul vorbindu-le, îl stimulară, ca să-L recunoască ca Fiu al lui Dumnezeu. Simeon se simți apoi mulțumitor lui Dumnezeu, pentru providența deosebită care îl adusese în acea situație, de a primi pentru sine însuși dovezi, că Isus este Mântuitorul lumii. VI 422.3

Când păru că Isus va cădea mort sub povara crucii, multe femei, care deși nu erau dintre cele ce crezuseră în Domnul Hristos, totuși mișcate fiind la vederea suferințelor Sale, izbucniră în plânsete de jale. Când Isus își veni iarăși în fire privi cu compătimire gingașă asupra lor. El știa că ele nu-L plângeau, pentru că El era un Învățător trimis de Dumnezeu, ci din simple motive de umanitate. Privind asupra femeilor care plângeau, le zise: “Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine; ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri.” Luca 23, 28. VI 423.1

Isus nu disprețuia lacrimile lor, ci compătimirea lor pentru El, atinse în propria Sa inimă o coardă mai adâncă de un sentiment de milă. El uită propria Sa durere sufletească, când privi la soarta viitoare a Ierusalimului. Cu puțin timp mai înainte poporul strigase: “Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” Cât de orbește își chemau asupră-le soarta, pe care ei aveau s-o sufere atât de curând! Multe din femeile care plângeau pe Isus, aveau să piară împreună cu copiii lor la asedierea Ierusalimului. VI 423.2

Isus nu Se referea numai la osândirea Ierusalimului, ci și la sfârșitul lumii. El zise: “Atunci vor începe să zică munților: ‘Cădeți peste noi!’ Și dealurilor: ‘Acoperiți-ne!’ Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Cei nevinovați au fost înfățișați prin pomul cel verde. Dacă Dumnezeu îngădui ca mânia Sa să cadă asupra Mântuitorului din cauza păcatelor lumii, lăsându-L să sufere moarte de cruce atunci ce-i aștepta pe acei, care nesocotesc și leapădă milostivirea lui Dumnezeu, răscumpărată prin moartea Fiului Său? Spiritul lui Hristos se transportă de la distrugerea Ierusalimului, la o scenă de judecată mai vastă, când toți cei nepocăiți vor trebui să sufere pedeapsa pentru păcatele lor, când Fiul omului va veni, nu însoțit de o gloată omorâtoare, ci cu oștile puternice ale cerului. VI 423.3

O mare mulțime urmă lui Isus la Golgota. Ei Îl batjocoreau și-L luau în râs, dar erau și unii care Îl plângeau și-L lăudau. Acei care au fost vindecați de diferite boli și acei, pe care El îi înviase din morți; vesteau cu voce serioasă faptele Sale minunate, și cereau să știe, ce a făcut Isus, ca să fie tratat ca un făcător de rele. Numai cu puține zile mai înainte ei Îl salutară cu strigăte vesele de osanale, fâlfâind ramuri de palmieri în mâinile lor, când intră în mod triumfal în Ierusalim. Dar foarte mulți dintre acei, care vestiseră lauda Sa atunci, pentru că așa făcea gloata în acel timp, strigau acum și mai tare: “Răstignește-L! Răstignește-L!” VI 423.4

Cu ocazia intrării lui Isus în Ierusalim, așteptările ucenicilor se ridicaseră la culme. Ei se adunaseră pe atunci grămadă în jurul Maestrului lor, și se simțeau onorați, că puteau fi în legătură cu El. Dar acum în umilirea Sa, ei Îi urmau de departe. Inimile lor erau pline cu o durere nespusă și cu speranțe înșelate. Cât de exact se împlineau cuvintele lui Isus pe care le spusese: “În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: ‘Voi bate Păstorul și oile turmei vor fi risipite.’” Matei 26, 31. Cu toate acestea, ucenicii aveau încă slaba speranță, că Maestrul lor, Își va descoperi puterea Sa chiar în ultimul moment, și Se va elibera de puterea vrăjmașilor Săi. VI 424.1

Când ei ajunseră la locul de execuție, cei osândiți au fost legați de acei stâlpi de tortură. Pe când cei doi tâlhari se zbăteau în mâinile acelora, care voiau să-i răstignească pe cruce, Isus Se predase fără împotrivire. Mama Sa privea la El într-o nesiguranță chinuitoare și nădăjduia că El Se va scăpa totuși printr-o minune. Desigur, Acela care dăduse morților iarăși viață, nu Se va supune nicidecum morții pe cruce! La ce chinuri trebui să reziste această femeie, când văzu ocara și suferințele Fiului ei, și totuși nu era în stare să-I vină în ajutor în strâmtorarea Sa! O amară durere și decepție îi umplu inima. Să renunțe oare la credința ei, că El este adevăratul Mesia? Va permite oare Fiul lui Dumnezeu ca El să fie executat într-un mod atât de crud? Ea vedea, cum mâinile Sale au fost întinse pe cruce — acela mâini scumpe, care răspândiseră numai binecuvântare, și care adesea fuseseră întinse, spre a vindeca pe cei suferinzi. Au fost aduse ciocane și cuie, și pe când fierul ascuțit străpunse prin carnea cea gingașă, și El a fost pironit astfel pe cruce, ucenicii aproape copleșiți de acea scenă teribilă, au dus la o parte pe mama leșinată a lui Isus din apropierea acelei scene oribile. VI 424.2

Isus nu lăsă să se audă nici un strigăt de durere; fața Sa rămase palidă și liniștită; dar picături mari de sudoare stăteau pe fruntea Sa. Nici o mână miloasă nu exista, care să-I șteargă sudorile morții, nici un cuvânt de compătimire și de credincioșie nestrămutată nu era, care să-I îmbărbăteze inima Sa omenească. El călca linul singur, dintre popoare nu era nimeni cu el. În timp ce ostașii își executau lucrarea lor înfricoșată, și El suporta cele mai grozave chinuri de moarte, Isus Se ruga pentru vrăjmașii Săi: “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Spiritul Său a fost abătut de la suferințele Sale și îndreptat la crima prigonitorilor Săi, și la judecata răsplătitoare înfricoșată, care avea să-i lovească. El deplângea neștiința și vina lor. El nu izbucnea în blesteme contra ostașilor, care Îl tratau cu atâta cruzime, și nici nu cerea răzbunarea Cerului asupra preoților și mai marilor, care erau cauza tuturor suferințelor Sale, și care acum se făleau cu aceea, că și-ar fi ajuns scopul. Mântuitorul nu exprimă decât o cerere, ca să li se ierte păcatele, — “căci ei nu știu ce fac”. VI 425.1

Dacă ei ar fi recunoscut că supuneau la maltratările cele mai grozave pe Acela, care venise să salveze neamul omenesc păcătos de la pieirea veșnică, atunci ei ar fi fost covârșiți de spaimă și de mustrări de conștiință. Dar neștiința lor nu putea abate vina lor; căci fusese privilegiul lor, de a cunoaște pe Mântuitorul și de a-L primi ca Salvator al lor. Ei lepădară orice dovadă și păcătuiră nu numai contra cerului, prin răstignirea Regelui Măririi, ci și contra celui mai elementar simț de omenie, supunând pe un nevinovat la cea mai chinuitoare moarte. Prin aceasta Isus câștigă dreptul de a deveni un Mijlocitor al omenirii în prezența Tatălui. Acea rugăciune a lui Hristos pentru vrăjmașii Săi cuprindea întreaga lume și pe toți păcătoșii care au trăit într-însa până la sfârșit. VI 425.2

După ce Isus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de bărbați puternici și a fost bătută cu multă putere în pământ, ceea ce pricinui Mântuitorului cele mai grozave chinuri. Pilat a scris pe ea o inscripție în trei limbi diferite și o lipi pe cruce, deasupra capului lui Isus. Ea suna astfel: “Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor”. Această inscripție care a fost atașată la cruce într-un mod atât de bătător la ochi, umplu de mânie pe iudei. În pretoriu lui Pilat ei strigaseră: “Răstignește-L! … Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” Ei declaraseră că oricine proclamă pe un altul ca rege afară de Cezarul ar fi un trădător. Dar ei merseră prea departe, tăgăduind orice dorință după un rege, care să aparțină națiunii lor. Prin inscripția sa Pilat exprimă sentimentele manifestate de ei. Era de fapt o declarație, și de toți era luată ca atare, că iudeii din cauza supușeniei lor sub puterea romană susțineau, că orice om, care ar fi tins să fie rege al iudeilor, oricât de nevinovat ar fi fost el în celelalte privințe, trebuia socotit de ei ca vinovat de moarte. Nici o altă vină nu era numită, prin inscripție se amintea pur și simplu, că Isus este regele Iudeilor. VI 425.3

Iudeii văzură aceasta și rugară pe Pilat, să schimbe inscripția. Mai marii preoților ziseră: “Nu scrie: ‘Împăratul Iudeilor’. Ci scrie că El a zis: ‘Eu sunt Împăratul Iudeilor’.” Pilat era totuși supărat pe sine însuși din cauza slăbiciunii lui de mai înainte și disprețuia din inimă pe preoții și pe bătrânii invidioși și vicleni, de aceea el le răspunse rece: “Ce am scris am scris.” VI 426.1

Și acum avu loc o scenă grozavă. Preoții, mai marii și cărturarii uitară demnitatea sfintei lor chemări și se uniră cu gloata, ca să batjocorească și să râdă de Fiul lui Dumnezeu muribund zicând: “Dacă ești Tu Împăratul Iudeilor, mântuiește-Te pe Tine însuți!” Alții dintre ei repetau în batjocură: “Pe alții i-a mântuit; și pe Sine nu se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să se pogoare acum de pe cruce, și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: ‘Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!’” “Trecătorii își băteau joc de El, dădeau din cap, și ziceau: ‘Uă! Tu, care strici Templul, și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine însuți, și pogoară-Te de pe cruce!’” VI 426.2

Acești bărbați care se dădeau drept tâlcuitori ai profețiilor, repetau inconștienți aceleași cuvinte, despre care inspirația zisese, că aveau să fie rostite cu această ocazie; dar în orbia lor ei nu observau, că împlineau profețiile. Demnitarii templului, ostașii cei brutali, tâlharul ordinar de pe cruce, și oamenii cei cruzi și tirani din mulțime, toți se uneau ca să batjocorească pe Hristos. VI 426.3

Tâlharii care au fost răstigniți odată cu Hristos, sufereau ca și El aceleași dureri corporale; unul dintre ei a fost înăsprit și mai mult prin suferințele sale și își ieșiră cu totul din fire. El repetă, cuvintele de batjocură ale preoților și defăima pe Isus zicând: “Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți, și mântuiește-ne și pe noi!” Celălalt tâlhar nu era nicidecum un răutăcios atât de înăsprit, conștiința sa morală se corupsese prin contactul cu oamenii răi; dar crimele sale nu erau așa de mari, ca ale multora dintre acei care stăteau în jurul crucii și batjocoreau pe Mântuitorul. VI 427.1

Împreună cu ceilalți iudei, el crezuse că Mesia va veni în curând. El auzise pe Isus predicând, și a fost convins de învățăturile Sale; dar prin influența preoților și a mai marilor el fusese iarăși abătut de la El. El căutase să-și înăbușe convingerile sale prin farmecul plăcerilor. Amicii săi stricați îl duseră pe calea păcatului din ce în ce tot mai departe, până ce în cele din urmă a fost arestat din cauza unei crime ordinare și osândit la moarte. În decursul judecării procesului său, el a fost împreună cu Isus în sala de judecată și pe cale către dealul Golgotei. El auzise, cum Pilat declarase, că nu găsește într-Însul nici o vină; el recunoscu caracterul dumnezeiesc în înfățișarea lui Isus, și auzise cuvântul Său îndurător de iertare față de chinuitorii Săi. El recunoscu în inima sa, că Isus este Fiul lui Dumnezeu. VI 427.2

Când el auzi cuvintele batjocoritoare ale tovarășului său criminal, el îl mustră, zicându-i: “Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut nici un rău.” Când inima sa se deschise astfel pentru Hristos, o lumină cerească îi lumină sufletul său. În Isus cel zdrobit și batjocorit, care atârna pe cruce, el vedea pe Salvatorul său, unica sa speranță, și se adresă Lui într-o credință umilită, zicându-I: “Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în împărăția Ta!” Isus a răspuns: “Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” VI 427.3

Isus nu promise păcătosului pocăit, că el va învia cu El în paradis în ziua crucificării; căci El Însuși nu Se urcase la Tatăl încă nici a treia zi după înviere. Dar El îi declară: “Adevărat îți zic ție astăzi”, spre a întipări în sufletul său idea, că chiar în acel timp, când suferea ocară și persecuție, El poseda puterea de a salva pe un păcătos. El era Mijlocitorul omului la Tatăl, având încă aceeași putere ca și pe atunci, când vindeca pe bolnavi și chema pe morți iarăși la viață; era un drept al Său divin, de a făgădui păcătosului căit și credincios în acea zi: “Tu vei fi cu Mine în Paradis.” VI 427.4

Tâlharul de pe cruce, cu toate durerile sale corporale, simțea totuși că a primit de la Dumnezeu pace și mângâiere în sufletul său. Mântuitorul cel înălțat pe cruce, care suporta batjocură și durere și fusese lepădat de preoți și de mai mari, e căutat de un suflet muribund încărcat de păcate cu o credință care recunoscu pe Mântuitorul lumii în Acela, care fusese răstignit ca un făcător de rele. În acest scop — ca să salveze pe păcătoșii pierduți, Fiul lui Dumnezeu părăsi cerul. În timp ce preoții și mai marii, cu îndreptățirea lor de sine înfumurată, nu erau în stare să recunoască caracterul Său dumnezeiesc, El Se descoperi tâlharului ca Amic și Salvator al păcătosului. Cu chipul acesta el învăță, că cel mai din urmă dintre păcătoși poate găsi iertare și salvare prin meritele sângelui lui Hristos. VI 428.1

Spiritul lui Dumnezeu lumină mintea acestui criminal, care apucă pe Isus în credință, și lanțul dovezilor, că Isus este Mesia, a fost înșirat inel cu inel, până ce jertfa suferindă, care era supusă la aceeași pedeapsă ca și el, sta în fața Sa ca Fiu al lui Dumnezeu. În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau și chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Sa, sărmanul făcător de rele, care sta pe pragul veșniciei, la încheierea timpului său de încercare, numește pe Isus ca Domn al său! Mulți au fost gata ca să-L numească domn, când El făcea minuni și tot astfel și după ce El se sculase din mormânt, dar nimeni nu-L numi “Domn”, când sta atârnat și muribund pe cruce, afară numai de păcătosul căit, care a fost salvat încă în ceasul al unsprezecelea. VI 428.2

Aceasta era o adevărată pocăință în împrejurări cu totul neobișnuite, pentru un scop deosebit, și bine precizat. Aceasta era o mărturie pentru toți privitorii, că Isus nu era un amăgitor, ci a rămas credincios caracterului Său și Și-a împlinit misiunea până la scena de încheiere a vieții Sale pământești, în tot timpul activității Sale. Niciodată nu veniseră la urechea Mântuitorului cuvinte mai plăcute ca aceste mărturisiri de credință de pe buzele tâlharului muribund în mijlocul defăimărilor și batjocurilor din partea gloatei. Totuși nimeni nu trebuie să neglijeze ocaziile prezente și să amâne căința și pocăința sa, și să se sprijine pe o pocăință pe patul de moarte, la gândul că și tâlharul s-a pocăit în ceasul al unsprezecelea. Orice rază de lumină neluată în seamă, lasă pe păcătos într-un întuneric și mai mare ca până acum, până ce vreo amăgire oarecare pune stăpânire deplină pe mintea sa și cazul său poate fi lipsit de speranță. Și totuși există cazuri, ca și acela al sărmanului făcător de rele, unde luminarea vine tocmai în ultima clipă și e primită cu credință rațională. Astfel de suflete pline de căință găsesc har înaintea lui Hristos. VI 428.3

Îngerii priveau cu uimire la iubirea nemărginită a lui Isus, care deși sub cele mai grozave dureri spirituale și corporale, totuși nu Se gândea decât la alții, și îndemna la credință sufletul cel căit. Chiar în timpul jertfirii vieții Sale, El dădu pe față o astfel de iubire pentru oameni, care era mai tare decât moartea. În înjosirea Sa, El Se adresă ca profet la fiica Ierusalimului; ca preot și Mijlocitor, El înălțase cereri către Tatăl Său; ca Salvator iubitor El iertă păcatele tâlharului pocăit, care Îl chemase în ajutor. Foarte mulți, dintre acei care au privit la acea scenă de pe Golgota, au fost întăriți după aceea în credința lui Isus. VI 429.1

Șarpele cel ridicat în pustie era un simbol al Fiului omului, așa cum El a fost ridicat pe cruce. În privința aceasta Isus zice către Nicodim: “Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Ioan 3, 14. Toți cei ce priveau în pustie la șarpele de aramă ridicat se vindecau, pe când cei care refuzau să-și îndrepte privirea la acesta, piereau. Cei doi tâlhari de pe cruce reprezintă cele două clase ale omenirii. Toți au simțit otrava păcatului, care este preînchipuit prin mușcătura șarpelui înfocat din pustie. Acei care privesc la Isus Hristos și cred într-Însul, asemenea tâlharului de pe cruce, vor trăi în vecie; dar acei care refuză să privească la El și să creadă în El, după cum criminalul împietrit refuza să privească la Mântuitorul crucificat și să creadă într-Însul, vor muri fără speranță. VI 429.2

Vrăjmașii lui Isus așteptau moartea Sa cu nerăbdare. După părerea lor, acest eveniment avea să aducă la tăcere pentru totdeauna zvonurile despre puterea Sa dumnezeiască și despre minunile Sale uimitoare. Ei se măguleau cu speranța că nu vor mai avea nevoie să mai tremure în viitor din cauza marii Sale influențe. Soldații cei brutali, care pironiseră corpul lui Isus pe cruce, împărțiră între ei hainele și se certară pentru un veșmânt, care era dintr-o singură țesătură de sus până jos. În cele din urmă ei se hotărâră să tragă la sorț pentru acesta. Condeiul inspirației a descris această scenă exact, cu mai multe secole înainte de a fi avut loc: “Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele. … își împart hainele mele între ei, și trag la sorț pentru cămașa mea.” Psalmii 22, 16.18.VI 430.1

Ochii lui Hristos priveau asupra mulțimii, care se adunase, ca să fie martori oculari ai morții Sale, și văzu la picioarele crucii pe Ioan, sprijinind pe Maria, mama Lui. Ea venise înapoi la acea scenă îngrozitoare, nefiind în stare să suporte să fie despărțită mai mult de Fiul ei. Ultima învățătură a lui Isus a fost o iubire de copil către mama Sa. El privi la fața îndurerată a mamei Sale, și apoi la Ioan, și adresându-Se Mariei, îi zise: “Femeie, iată fiul tău!”, și apoi zise către ucenic: “Iată mama ta!” Ioan înțelese foarte bine cuvintele lui Isus și datoria sfântă, care i se impuse prin aceasta. El îndepărtă imediat pe mama lui Hristos de la această scenă grozavă de pe muntele calvarului și din acel ceas el îngriji de ea, așa cum numai un fiu credincios datoriei sale ar fi putut face, luând-o la sine sub propriul său adăpost. O, Mântuitor milos și plin de iubire! În toate durerile Sale corporale și în spaima Sa sufletească, El avea totuși o iubire gingașe pentru mama, care îl născuse. El nu avea bani ca să-i lase, pentru a-i asigura bunul ei mers în viitor, dar El avea un loc în inima lui Ioan și dădu ucenicului Său iubit pe mama Sa, ca o moștenire sfântă. Acestă încredere avea să aducă o mare binecuvântare lui Ioan, ca o amintire neîncetată despre Mântuitorul și Domnul său iubit. VI 430.2

Acest model desăvârșit de iubire firească a lui Hristos strălucește cu o splendoare nemicșorată prin întunericul veacurilor. Deși El suportă cele mai grozave chinuri, totuși nu uită pe mama Sa, ci luă toate măsurile necesare pentru viitor. Urmașii lui Hristos trebuie să simtă că face parte din religia lor, de a cinsti pe părinții lor și a purta grijă de ei. Nici-o altă datorie religioasă nu poate scuti pe un fiu sau fiică de datoriile sale față de părinți. VI 430.3

Misiunea vieții pământești a lui Hristos era acum aproape împlinită. Limba Sa era foarte uscată și El zise: “Mi-e sete”. Ei umplură un burete cu oțet și fiere, și Îi oferiră aceasta ca să bea; dar când El gustă dintr-însul îl respinse de la El. Și acum Domnul vieții și al Măririi era pe moarte, ca preț de răscumpărare pentru neamul omenesc. Păcatul omenirii luat asupră-Și, prin care Își atrase mânia lui Dumnezeu, ca reprezentant al omului, îi amărî paharul pe care El îl bău, și zdrobi inima Fiului lui Dumnezeu. Moartea nu poate fi privită ca un înger al milostivirii; natura se înfioră la gândul deznodământului care este o urmare a păcatului. VI 431.1

Dar nu teama de moarte era cea care producea lui Isus chinurile de nespus ale morții. Printr-o astfel de ipoteză, El ar fi fost pus mai jos decât martirii în ce privește curajul și statornicia; căci mulți dintre aceștia, care au murit pentru credința lor, s-au supus la torturi și la moarte, și se bucurau că pot fi găsiți vrednici, ca să sufere pentru Hristos. El era Prințul suferinzilor; dar nu durerea corporală era aceea, care Îl umplea de spaimă și de disperare; ci din contră, acel simț despre caracterul răutăcios al păcatului, o cunoștință că omul se familiarizase atât de mult cu păcatul, încât nu mai era în stare să-i măsoare urâciunea sa respingătoare; că păcatul prinsese atât de adânc rădăcină în inima omenească, încât îi era greu a-l stârpi. VI 431.2

Ca reprezentant și garant al omului, Isus purta povara păcatului întregului neam; El a fost socotit printre cei fără de lege, pentru ca să poată scăpa pe oameni de blestemul legii. Vina fiecărui urmaș al lui Adam din toate timpurile apăsa greu pe inima Sa; și mânia lui Dumnezeu și manifestarea înfricoșată a dizgrației Sale, din pricina nelegiuirii lor, umplu sufletul Fiului Său cu spaimă. Retragerea harului dumnezeiesc de la Mântuitorul în această oră de groază a morții, stăpânise inima Sa cu o durere, care niciodată nu poate fi cuprinsă pe deplin de oameni. Orice chin suportat de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, orice picătură de sânge care curgea de pe capul, mâinile și picioarele Sale, trăsăturile provocate de durerile grozave, care torturau corpul Său, când Tatăl Își ascunse fața Sa de la El, toate acestea vorbesc către oameni și le zic: Din iubire către tine se învoi Fiul lui Dumnezeu ca să ia asupră-Și aceste crime oribile, care au fost aruncate asupra Lui; pentru tine a distrus El stăpânirea morții deschizându-ți porțile Paradisului și ale vieții veșnice. Acela, care îmblânzi valurile înfuriate ale mării prin cuvântul Său, care pășea peste talazuri spumegânde ca pe uscat, care făcea pe demoni să se cutremure, și la a Cărui mișcare bolile dispăreau, care deschidea ochii orbilor și rechema pe morți la viață — Se oferă pe Sine pe cruce ca o jertfă deplin satisfăcătoare pentru omenire. El, purtătorul păcatului, ia asupră-Și dreapta pedeapsă pentru nelegiuirea omenească și Se face păcat pentru om. VI 431.3

Satan năpădi inima lui Isus cu ispitele cele mai furioase. Păcatul care era atât de urât în ochii Săi, a fost îngrămădit asupra Lui, până ce El gemea sub povara acestuia. Nu e de mirare că firea Sa omenească tremura în acea oră înfricoșată. Îngerii priveau cu uimire, ca martori ai acestei lupte sufletești pline de disperare a Fiului lui Dumnezeu, o luptă care era cu mult mai mare, decât chinul corporal, încât pe cel din urmă de abia îl simțea. Oștile cerești își acopereau fețele lor în fața priveliștii înfiorătoare. VI 432.1

Natura neînsuflețită își exprima compătimirea ei pentru Autorul ei hulit și muribund. Soarele refuza ca să fie martor al acestei scene de groază. Razele sale pline și strălucitoare care luminau pământul pe la amiază, părură deodată ca și când s-ar fi stins. Un întuneric total învăluia crucea și împrejurimea, asemenea unui văl funebru. Nici o eclipsă de soare și nici vreun alt eveniment natural nu pricinuise această întunecime, care era asemenea miezului nopții fără lună sau stele. Acel întuneric gros era un simbol al durerilor sufletești și al spaimelor care înconjurau pe Fiul lui Dumnezeu. Acestea El le simțise în grădina Ghetsimani, când sudori de sânge ieșeau din porii Săi, și unde El ar fi murit, dacă un înger din cer nu ar fi fost trimis, ca să întărească divinul suferind, așa ca să poată face drumul stropit cu sânge până la Golgota. VI 432.2

Întunericul dură trei ore. Întunecimea ce învăluia crucea era de nepătruns pentru ochiul omenesc, dar mult mai de nepătruns și mai des era întunericul care umplea sufletul suferind al lui Hristos. O spaimă de nedescris cuprinse pe toți cei ce erau adunați în jurul crucii, și o tăcere mormântală păru a se lăsa peste Golgota. Blestemele și defăimările amuțiră deodată, pe când erau încă pe buzele batjocoritorilor. Bărbați, femei și copii, căzură la pământ cuprinși de spaimele morții. Fulgere scânteietoare, fără să fie însoțite de vreun tunet, străluceau din timp în timp din nori și luminau crucea cu Salvatorul lumii răstignit pe ea. VI 432.3

Preoții, mai marii, cărturarii, ajutoarele călăilor, și gloata, toți credeau că a venit timpul răsplătirii lor. După câtva timp începură să șoptească unii către alții, că Isus se va coborî acum de pe cruce. Unii încercau să găsească calea, spre a se întoarce la casele lor și pipăiau încoace și încolo ca orbii, bătându-se în piept și tremurând de spaimă.VI 433.1

Pe la ceasul al nouălea, acest întuneric grozav se retrase, învăluind însă mereu pe Mântuitorul asemenea, unui veșmânt. Fulgerele înfuriate păreau a zvârli trăsnetele lor asupra Lui, pe când El atârna astfel pe cruce. Deodată El “strigă cu glas tare: ‘Eli, Eli, Lama Sabactani?’ adică: ‘Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’” Când întunecimea exterioară deveni tot mai deasă în jurul lui Hristos, multe glasuri exclamară zicând: “Răzbunarea lui Dumnezeu zace asupra Lui! Săgețile mâniei lui Dumnezeu vin asupra Lui, pentru că S-a încumetat a Se socoti ca Fiu al lui Dumnezeu!” Când Mântuitorul dădu acel strigăt de disperare, mulți dintre cei ce credeau într-Însul, au fost umpluți de spaimă, pierdură orice nădejde; căci dacă Dumnezeu părăsise pe Isus, ce avea să fie cu urmașii Săi, și cu învățătura Sa, pe care ei o primiseră cu bucurie? VI 433.2

Întunecimea dispăru cu timpul de pe sufletul apăsat al lui Isus, și El Se trezi într-un simț de dureri corporale și zise: “Mi-e sete”. Aici se oferi ultima ocazie pentru prigonitorii Săi, ca să-și arate compătimirea lor pentru El și să-i aline durerile; dar când întunecimea începu să se retragă, dispăru și spaima lor, și vechea lor spaimă se trezi iarăși în inima lor, că Hristos tot le va scăpa din mâini. “Și îndată unul din ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oțet, l-a pus într-o trestie, și I-a dat să bea. Dar ceilalți ziceau: ‘Lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască.’” Matei 27, 48-49. VI 433.3

Isus dându-Și prețioasa Sa viață nu a fost îmbărbătat prin bucurii triumfătoare, totul era posomorât și descurajat. Acolo spânzurat pe cruce, Mielușelul imaculat al lui Dumnezeu, al Cărui corp era plin de vânătăi și de răni, acele mâini miloase, care fuseseră totdeauna gata, ca să ajute celor apăsați și suferinzi, erau întinse pe cruce și pironite cu piroane, acele picioare răbdătoare care străbătuseră mari depărtări, pentru a duce binecuvântări și a vesti lumii învățătura despre răscumpărare, erau bătute și pironite pe cruce; capul Său prețios era rănit printr-o cunună de spini; acele buze palide și tremurânde, care fuseseră întotdeauna gata, ca să întâmpine cu bunăvoință cererile omenirii suferinde, rosteau acum tristele cuvinte: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” VI 434.1

Poporul aștepta în tăcere sfârșitul acestei scene înfricoșate. Soarele se arătă iarăși; dar crucea era încă învăluită în întunecime. Preoții și mai marii privesc spre Ierusalim; și iată norul cel des s-a lăsat deasupra acestei cetăți și asupra câmpiilor lui Iuda, și trăsnetele furioase ale răzbunării lui Dumnezeu sunt îndreptate contra acestei cetăți osândite. Deodată întunericul dispare de pe cruce și cu o voce limpede care pare a răsuna prin întreaga creațiune, Isus strigă: “S-a isprăvit” “Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!” O lumină învăluia crucea și fața Mântuitorului strălucea de mărire cerească, asemenea soarelui. Apoi Își plecă capul pe piept și Și-a dat viața. VI 434.2

Privitorii erau înmărmuriți, și cu ochii încremeniți asupra Mântuitorului. Iarăși se lăsă întuneric asupra pământului, și un zgomot asurzitor asemenea unui tunet puternic a fost auzit. Acesta a fost urmat de un cutremur de pământ. Gloata a fost aruncată grămadă la un loc, și s-a dat loc la cea mai mare panică și confuzie. În munții din împrejurimi, stâncile se crăpau și se prăbușeau cu mare zgomot, și multe din ele se prăvăleau cu mult vuiet în vale. Mormintele s-au deschis și cei morți au fost aruncați afară. Creațiunea părea a se sfărâma în bucăți. Preoții, mai marii, ostașii și ajutoarele călăilor amuțiră de spaimă și căzură la pământ. Întunericul se abătu iarăși de pe muntele calvarului, dar plană încă mereu asupra Ierusalimului asemenea unui văl funebru. În momentul în care Hristos muri, preoții erau tocmai în timpul slujbei în templu înaintea catapetesmei care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor. Deodată ei simțiră că pământul de sub picioarele lor se clatină, iar catapeteasma templului, o broderie bogată și puternică, care era înnoită în fiecare an, a fost sfâșiată în două de sus până jos, prin acea mână neprihănită, care scrisese pe peretele palatului lui Belșațar acele cuvinte de judecată. Sfânta Sfintelor, în care numai o dată pe an era voie să calce picior omenesc, și acesta cu multă solemnitate, a fost lăsată acum pradă ochilor privitorilor. Prezența lui Dumnezeu nu avea să umbrească mai departe tronul harului pământesc. Lumina măreției Sale nu avea să lumineze mai departe, asupra acestuia, nici norul dezaprobării Sale nu avea să mai întunece pietrele prețioase de pe pieptărașul marelui preot. VI 434.3

Când Hristos muri pe crucea de pe Golgota a fost deschis atât pentru păgâni cât și pentru iudei o cale nouă și vie. Mântuitorul avea să servească de aici înainte ca Preot și Mijlocitor în cerurile cerurilor. În viitor sângele animalelor de jertfă adus pentru păcat era fără valoare; căci Mielul lui Dumnezeu murise pentru păcatele lumii. Întunecimea, care se lăsase peste pământ, era o dovadă despre participarea naturii pentru Hristos în lupta Sa cu moartea. Ea dovedi lămurit omenirii, că Soarele dreptății, Lumina lumii, Își retrăgea razele Sale de pe orașul cel mai favorizat din lume, Ierusalim. Aceasta era o mărturie minunată, pe care o dădu Dumnezeu, pentru ca credința generațiilor viitoare să fie întărită. Isus nu-Și dădu viața până ce lucrarea pe care El venise s-o facă nu a fost terminată: și El strigă cu ultima Sa suflare: “S-a sfârșit”. Îngerii tresăltară de bucurie când auziră aceste cuvinte; căci marele plan de mântuire fusese adus la biruință. Domnea bucurie în cer, că printr-o viață de ascultare, fiii lui Adam vor putea în cele din urmă să fie ridicați iarăși în prezența lui Dumnezeu. Satan a fost biruit și știa că împărăția sa este pierdută. VI 435.1

Când creștinul va învăța să înțeleagă cuprinsul marii jertfe a Maiestății cerești, atunci planul de mântuire îi va părea mult mai înălțat, și când va medita la Golgota, vor fi trezite întotdeauna în inima lui cele mai profunde și mai sfinte sentimente. Contemplarea iubirii de neasemănat a Mântuitorului, ar trebui să pună stăpânire întotdeauna pe cugetele sale, să-i miște și să-i înmoaie inima, și să-i înnobileze sentimentele și să i le perfecționeze și să-i transforme în totul întreg caracterul. Cuvintele Apostolului sună: “Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit”. — 1 Corinteni 2, 2. Tot astfel și fiecare dintre noi poate privi înapoi la Golgota și să strige: “În ce mă privește departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume!” Galateni 6, 14. VI 435.2

Speranțele ucenicilor păreau a dispărea odată cu moartea lui Hristos. Ei priveau la ochii Săi închiși, la capul Său plecat într-o parte, la părul Său mânjit cu sânge, la mâinile și picioarele Sale străpunse, și spaima și chinul lor sufletesc era nespus. Ei nu crezură până în ultima clipă, că El va muri, și ei de abia puteau crede ochilor lor, că El a murit într-adevăr. Maiestatea cerului Își dăduse viața, părăsit de credincioși, fără a I se da vreo alinare sau vreun cuvânt de compătimire; căci chiar îngerilor plini de compătimire nu le-a fost permis, ca să aducă vreun serviciu Suveranului lor. VI 436.1

Noaptea se lăsă și o tăcere stranie domnea pe Golgota. Mulțimea se împrăștie, și mulți se întoarseră înapoi la Ierusalim, cu inimile pline de cugete cu totul deosebite, de cele de dimineață. Foarte mulți veniseră la locul de răstignire numai dintr-o simplă curiozitate, iar nu de ură contra lui Hristos. Dar credeau totuși în rapoartele pe care preoții le născociseră asupra Lui și-L priveau ca pe un făcător de rele. La execuție ei primiseră sentimentul conducătorilor iudeilor, și se uniră în agitația lor nefirească cu gloata spre a-L batjocori și lua în râs. VI 436.2

Dar când pământul a fost învăluit de întuneric și propriile lor conștiințe îi mustrau, mintea câștigă iarăși supremație asupra lor, și ei simțeau că s-au făcut vinovați de o mare nedreptate. Nici o glumă sau râs batjocoritor nu a mai fost auzit în timpul acelui întuneric grozav, și când lumina își făcu loc iarăși, ei porniră pe cale spre casele lor, cu o sfială sfântă în inimi și chinuiți de mustrări de conștiință. Ei căpătaseră convingerea că învinuirile preoților erau false, și că Isus nu fusese un amăgitor, și cu câteva săptămâni mai târziu aparțineau și aceștia miilor care se convertiseră din inimă la creștinism când Petru le predica la ziua Cincizecimii și marea taină a crucii, ca și alte taine despre Mesia le-au fost lămurite și pricepute. VI 436.3

Ostașii romani înconjurau crucea, când Hristos strigă cu un glas plin de putere surprinzătoare: “S-a sfârșit!” și Își dădu sfârșitul cu acest strigăt de biruință pe buze. Niciodată până aici nu văzuseră ei o moarte pe cruce ca aceasta. Era ceva nemaiauzit ca cineva să moară după șase ore de răstignire. Moartea produsă prin răstignire venea încet și târziu puterile se epuizau încetul cu încetul, până ce se putea cu greu distinge, dacă viața s-a stins sau nu. Faptul că un om putea vorbi cu o voce atât de limpede și puternică cu puțin înainte de moartea Sa, era un eveniment miraculos, care uimi la culme pe ostașii romani, care erau obișnuiți cu asemenea scene; căpitanul cohortei de ostași declară imediat: “Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Matei 27, 54. Noi vedem prin urmare că trei bărbați și-au mărturisit pe față credința lor în Hristos, chiar în ziua morții Sale și anume: căpitanul gărzii romane, acela care a dus crucea în locul Mântuitorului și acela care a murit pe cruce alături de El. VI 437.1

Privitorii și ostașii care priveau crucea, erau convinși, atât pe cât sufletele lor puteau primi o astfel de idee, că Isus este Mântuitorul, în care Israel nădăjduia de atâta vreme. Dar întunecimea care învăluia pământul, nu putea fi mai deasă decât aceea care învăluia sufletele preoților și ale mai marilor. Evenimentele pe care ei le văzuseră, nu avuseseră nici un efect favorabil asupra lor, și ura lor contra lui Isus nu încetase nici la moartea Sa. VI 437.2

La timpul nașterii Sale, îngerul strălucitor văzut pe cer ca o stea, a cunoscut pe Hristos și a condus pe magi la ieslea, în care El era culcat. Oștile cerești L-au cunoscut și au vestit lauda Sa pe câmpiile Betleemului. Marea a recunoscut glasul Său și a dat ascultare ordinului Său. Boala și moartea s-au supus poruncii Sale și au dat drumul prăzii la cuvântul Său. Soarele l-a recunoscut și și-a ascuns fața sa luminoasă în fața priveliștii chinurilor morții Sale. Chiar și stâncile L-au recunoscut și s-au sfărâmat în bucăți la strigătul Său de moarte. Deși chiar natura neînsuflețită recunoscu astfel pe Hristos și dădu mărturie, că El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, totuși preoții și mai marii nu recunoscură pe Mântuitorul; ei lepădară dovezile dumnezeirii Sale, și își împietriră inimile contra adevărurilor Sale, El nu era așa de simțitor ca stâncile de granit ale munților. VI 437.3

Iudeii nu doreau, ca corpurile acelora care fuseseră executați să rămână pe cruce în acea noapte. Ei erau extrem de îngrijorați de a nu mai atrage mai departe atenția poporului asupra evenimentelor care însoțiseră moartea lui Isus. Ei se temeau de urmările, pe care le-ar fi putut avea evenimentele acelei zile pentru sufletele poporului. Sub pretext că nu voiau să profaneze prin aceasta sfințenia Sabatului, ca corpurile să rămână pe cruce în timpul acelei zile sfinte, care urma după ziua răstignirii, fruntașii iudei cerură lui Pilat, ca să le dea voie, ca să grăbească moartea acestor victime, așa ca corpurile lor să fie îndepărtate înainte de apusul soarelui. VI 438.1

Pilat era tot așa de înclinat ca și ei, de a nu lăsa nici o clipă mai mult decât era necesar ca să mai dăinuiască acea priveliște revoltătoare a lui Isus pe cruce. După ce confirmarea guvernatorului a fost astfel dobândită, celor doi făcători de rele răstigniți odată cu Hristos, li s-au sfărâmat fluierele picioarelor spre a grăbi moartea lor. Dar Isus era deja mort și de aceea nu-i sfărâmară picioarele. Ostașii brutali, care au fost martori ai privirii și cuvintelor lui Isus pe calea Sa la Golgota, și pe când El Își dădea viața pe cruce, au fost mișcați de cele ce văzuseră și auziseră, și de aceea se abținură de la orice mutilare a lui Isus prin sfărâmarea fluierelor picioarelor Sale. În felul acesta a fost împlinită profeția, care declarase că nu avea să i se sfărâme nici un os; și legea Paștelui, care cerea o jertfă desăvârșită și întreagă, a fost de asemeni împlinită prin jertfirea Mielului lui Dumnezeu. “Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineața, și să nu frângă nici un os din ele.” Numeri 9, 12. VI 438.2

După sfatul preoților, care doreau să se asigure de moartea Mântuitorului, un ostaș Îl împunse cu sulița în coastă, făcându-I astfel o rană care i-ar fi atras imediat moartea, chiar dacă n-ar fi fost mort deja. Din rana deschisă curgea sânge și apă într-o măsură bogată și ușor de deosebit între una și alta. Acest fapt misterios a fost observat de toți cei de față, și Ioan raportează această întâmplare într-un mod foarte reprezentativ; el zice: “Unul dintre ostași I-a străpuns coasta cu sulița; și îndată a ieșit din ea sânge și apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce L-a văzut: mărturia lui este adevărată, și el știe că spune adevărul, pentru ca și voi să credeți. Aceste lucruri s-au întâmplat, ca să se împlinească Scriptura: ‘Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat.’ Și în altă parte Scriptura mai zice: ‘Vor vedea pe cine au străpuns.’” Ioan 19, 34-37. VI 438.3

După înviere preoții și mai marii răspândiră zvonul, că Isus n-ar fi murit pe cruce, ci ar fi rămas numai leșinat și după aceea și-ar fi venit iarăși în fire. Un alt raport mincinos declara, că în mormânt nu s-ar fi pus un corp real de carne și sânge, ci numai un chip asemănător. Dar mărturia lui Ioan despre împungerea în coastă a Mântuitorului și despre sângele și apa care au curs din rana Sa, dezminți aceste rapoarte false, care fuseseră răspândite în popor de către acei iudei lipsiți de conștiință.

 

Ce s-a intamplat la Golgota

Cu aproape douăzeci de secole în urmă, Fiul lui Dumnezeu a pășit pe locul în care păcatul și-a declanșat radiațiile ucigătoare și astfel Și-a dat viața. Vinovăția acumulată de-a lungul veacurilor și-a declanșat contaminarea de moarte asupra Golgotei.

El, Cel care a făcut atomul, a îngăduit să fie crucificat în punctul de grad “zero”; a permis oamenilor insensibili să folosească cel mai crud procedeu – crucificarea. Făcând aceasta, El a distrus lanțul reacției. El a distrus puterea păcatului. Oamenii spuneau: “Pe alții i-a mântuit iar pe Sine nu Se poate mântui”. Ar putea să ne ajute să înțelegem ce s-a întâmplat la Golgota tragicul accident nuclear din 21 mai 1946?

Pe data de 21 mai 1946, în Los Alamos, New Mexico, un tânăr și îndrăzneț om de știință a făcut un experiment pentru pregătirea testului atomic. Realizase de multe ori un astfel de experiment înainte. Pentru ca să calculeze cantitatea de uraniu 235 necesară pentru reacția în lanț (oamenii de știință o numesc masa critică), el trebuia să apropie două emisfere de uraniu. Apoi, când masa devenea critică trebuia să le împingă cu șurubelnița stopând imediat reacția în lanț.

Însă în acea zi, când masa a devenit critică, șurubelnița i-a alunecat. Emisferele de uraniu s-au apropiat prea mult. Deodată camera s-a umplut cu o ceață albăstruie, orbitoare. Atunci tânărul Louis Slotin a despărțit cele două emisfere cu propriile sale mâini, neprotejate! În acea situație, uitându-se pe sine, el a salvat viețile altor șapte persoane aflate în cameră.

El a spus unuia dintre colegii lui la scurt timp după aceea, în timp ce așteptau o mașină care să-i ducă la spital: “Voi veți supraviețui, dar eu nu am această șansă”. Acesta a fost adevărul. Nouă zile mai târziu el a murit într-o agonie teribilă.

Ce părere ai? Accidentul nuclear suferit de Louis Slotin îți sugerează ideea că după moartea sa oricine va îndepărta emisferele cu propriile sale mâini nu va mai păți nimic? Sau mai degrabă el te avertizează cu privire la pericolul de moarte al radiației nucleare?

Ce părere ai despre Golgota? Moartea Mântuitorului pe crucea Golgotei să însemne oare că păcatul și-a pierdut puterea ucigătoare? Sau mai degrabă ne avertizează cu privire la pericolul de moarte al păcatului?

Satana a urât crucea. Crucea a fost aceea care i-a sigilat soarta. El nu l-a putut opri pe Isus de a-și îndeplini planul Său, așa că atât cât poate, este hotărât să încurce mințile oamenilor ca să înțeleagă însemnătatea Golgotei. El este hotărât să prezinte crucea în culori false și să o arate în așa fel încât să susțină ceea ce a dorit de la început în răzvrătirea sa: atacul împotriva guvernării și Legii lui Dumnezeu.

Cât de bine a reușit, este evident prin faptul că astăzi milioane de oameni au concepție greșită despre Golgota. Mulți cred că Isus a murit pentru a ne scăpa de lege, pironind-o pe cruce, iar acum noi n-avem de ce ne teme deoarece nu mai suntem sub lege ci sub har.

Dar gândește-te o clipă. Dacă este adevărat că creștinii nu au obligația de a păzi legea lui Dumnezeu, ne aflăm într-o situație cel puțin ciudată. Să însemne aceasta oare că un necreștin trebuie să păzească legea lui Dumnezeu, iar un creștin nu? Să însemne oare aceasta că deși este rău ca un om să mintă, să fure sau să ucidă – totuși, după ce Isus îl iartă, este liber să mintă, să fure sau să ucidă?

Credem noi oare că dacă o părticică din Universul lui Dumnezeu ar fi “scutită” de păzirea legii Sale morale, ar mai exista ordine și armonie în el? Sau mai degrabă ar fi o situație nedorită, asemenea celor de pe pământ?
S-ar putea ca mai degrabă să nu fi înțeles noi corect Golgota? Sau legea? Sau harul? Sau natura distrugătoare a păcatului?

Azi, deschizând Bibliile, vom întâlni CALEA CĂ‚TRE ADEVĂ‚RATA LIBERTATE.

Mulți oameni sunt dezorientați în ceea ce privește legătura dintre cele zece porunci ale lui Dumnezeu și harul oferit omului la crucea de pe Golgota. Unii consideră că din moment ce noi avem har putem uita cu desăvârșire de lege.

1. A venit Isus să strice Legea?
Matei 5:17 (NT 927).
“Să nu credeți că am venit să stric _____________ sau  _________________________; am venit nu să stric,
ci să __________________”.

2. Ce a spus Isus despre cei care pretind că nu mai trebuie să ținem cont de Lege?
Matei 5:19 (NT 927).
“Așa că oricine va strica una din cele mai mici ________________ , și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția ____________________”.

3. Au dat cumva apostolii la o parte Legea lui Dumnezeu?
Romani 3:31 (NT 1097).
“Deci prin ____________ desfințăm noi __________? Nicidecum. Dimpotrivă, noi ________________ Legea”.

4. De ce avem nevoie de Legea lui Dumnezeu?
Romani 3:20 și 7:7 (NT 1096 și 1100).
R: _________________________________________
______________________________________________

Pavel spune că n-ar fi știut ce este și ce nu este păcat, dacă nu i-ar fi arătat Legea. Pentru el Legea este o oglindă care descoperă părțile ce trebuie curățate. Cu siguranță că Dumnezeu n-a intenționat niciodată ca un individ să hotărască singur ce este păcat și ce nu. El ne-a dat un standard de neschimbat.

5. Câți oameni se vor descoperi pe ei înșiși ca păcătoși cu ajutorul Legii lui Dumnezeu?
Romani 3:10,23 (NT 1096).
“După cum este scris: nu este ______________ un om neprihănit, nici unul măcar”.
“Căci ___________________ au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”.

6. Care este singura soluție la această situație disperată?
Romani 6:23 (NT 1100).
R: _________________________________________
______________________________________________

Plata păcatului este moartea. Isus a luat într-adevăr locul meu acolo pe cruce. El a murit pentru mine. Pe cruce Isus a strigat: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” A fost Isus teatral în acea situație? Nu! Dumnezeu îl părăsise. Păcatul este un lucru atât de nimicitor încât a separat pe Fiul de Tatăl Său atunci când Isus s-a identificat cu păcatul. Isus, atârnând pe cruce, se temea că păcatul este atât de ofensator față de Tatăl Său încât despărțirea va fi veșnică. Aceasta este ceea ce a făcut El pentru mine și pentru tine.

Au existat și alte variante? De ce n-a dat Dumnezeu Legea la o parte scăpând astfel pe păcătos de moarte? Nu, nu a existat altă cale. Legea era o expresie scrisă a caracterului lui Dumnezeu, iar caracterul Său nu poate fi schimbat. Legea este temelia guvernării Sale. Dacă aceasta ar fi dată la o partea, universul s-ar distruge.

Dacă Legea s-ar fi putut schimba sau anula, atunci Isus n-ar fi trebuit să moară – iar Golgota ar fi o dramă fără sens! Însă Golgota stă înaintea întregului univers ca o dovadă de netăgăduit a atitudinii lui Dumnezeu față de Legea Sa. Este de neconceput să crezi că deși Dumnezeu nu a desfințat Legea Sa nici chiar pentru a salva viața propriului Său Fiu, mai târziu a anulat-o spunându-ne să facem ce dorim.

7. Ce a spus apostolul Pavel despre trăirea sub har?
Romani 6:14 (1100).
“Căci __________________ nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub lege, ci sub har”.

8. Ce a spus în continuare apostolul Pavel?
Romani 6:15 (NT 1100).
“Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub lege ci sub har? __________________”.

Pavel nu a făcut din har o îngăduință pentru păcat. El vorbea despre puterea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, care poate distruge stăpânirea păcatului în viețile noastre. El vorbea unor oameni care încercau să țină Legea în propria lor putere. Lor le spunea că harul lui Hristos – puterea lui Hristos – poate veni în viețile noastre să facă ceea ce noi înșine nu putem face.

9. Cum a descris Isus relația strânsă dintre El și cel credincios?
Ioan 15:5 (NT 1047).
“Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă: căci, _____
__________ nu puteți face nimic”.

10. Cum a descris apostolul Pavel relația dintre el și Hristos?
Galateni 2:20 (NT 1140).
“Am fost _________________ împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu ci Hristos ___________ în
mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine însuși pentru mine”.

Aceasta sună prea frumos pentru a fi adevărat. Și totuși, este adevărat. Legea lui Dumnezeu este importantă pentru un creștin – nu pentru că el ar putea să ajungă în felul acesta în ceruri ci pentru ca el să poată vedea într-adevăr ce este păcatul, apoi să se întoarcă la Hristos pentru a cere iertare și ajutor în vederea trăirii unei vieți de creștin. Și acest ajutor vine prin trăirea lui Hristos în noi.

GÂNDEȘTE-TE…

Dumnezeu rămâne Același în orice împrejurare. El este Același din veșnicie. Și a rămas Același chiar și atunci când a devenit asemenea nouă, umblând pe meleagurile Galileii.
Isus a spus: “Eu am păzit poruncile Tatălui Meu” (Ioan 15:10). Va face El altceva, va deveni un neîmplinitor al Legii atunci când vine să locuiască în inima mea sau a ta?

CARE ESTE IMPRESIA TA?

Bifează răspunsul pe care îl crezi corect după fiecare din următoarele întrebări:
– Ce a răspuns apostolul Pavel gândului că harul scuză păcatele?
( ) – harul le scuză
( ) – Dumnezeu interzice păcatul sub har

– De ce a spus Isus că Tatăl L-a părăsit?
( ) – era doar o scenetă
( ) – povara păcatului pe care a suportat-o era prea grea

– De ce nu și-a desfințat Dumnezeu Legea ca să salveze viața lui Isus?
( ) – Legea este expresia caracterului Său
( ) – nu știu

– În ce fel ți-a oferit acest studiu o înțelegere mai bună a ceea ce s-a întâmplat la Golgota?
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________

– Ești hotărât să fii credincios lui Isus și Legii pe care El a onorat-o în toată viața Lui?
( ) – da


MOMENT DE MEDITAŢIE

Stânca mântuirii, Tu, către Tine vin acu,
Lasă sângele-Ţi vărsat, să mă spele de păcat,
Rătăcit am fost și rău, ia-mă Tu la sânul Tău.
Căci ce zice Legea Ta, ca să fac eu n-aș putea,
Chiar s-alerg, să lupt cât pot, și să plâng amar de tot,
Dacă harul Tău n-ar fi, eu nici nu m-aș mântui…

 

Cum putem obtine o bautura miraculoasa care invinge cancerul pulmonar! Remediu cu frunze de morcov pentru hemoroizi; Cum ar trebui sa arate un mic dejun sanatos; Cel mai sanatos aliment pe care ar trebui sa-l consumi mai des; Acest tip de antrenament poate ajuta cel mai mult la eliberarea de stress; Semnele care pot anunta scleroza multipla; Beneficii putin stiute ale vinului rosu; Alimente care pot curata ficatul de toxine; Care este carnea cea mai sanatoasa; De ce e periculos sa punem sare pe castraveti; Cum te ajuta sucul de spanac baut pe stomacul gol; 7 lucruri de stiut despre implantul dentar! Ce beneficii are laptisorul de matca; Cum combatem stresul din viaţa noastră? Tehnici simple de antrenare a memoriei; Măsurarea tensiunii, necesară începând din tinerețe etc

 

Cum putem obtine o bautura miraculoasa care invinge cancerul pulmonar!

 

Aceasta bautura minune poate vindeca si preveni numeroase afectiuni, cum ar fi

 

ku

  • Previne atacurile de cord si hipertensiunea
  • Protejeaza ficatul, rinichii si pancreasul
  • Previne atacurile de febra Hay (febra de fan)
  • Fortifica sistemul imunitar
  • Stimuleaza pierderea in greutate
  • Vindeca ulcere
  • Reduce durerile musculare
  • Detoxifica organismul
  • Vindeca infectiile gatului
  • Remediu impotriva constipatiei
  • Sprijina digestia
  • Imbunatateste vederea
  • Slabeste intensitatea durerilor menstruale

 

Cum se prepara Bautura Miraculoasa?

 

Aceasta Bautura Miraculoasa este foarte usor de preparat, deoarece este formata din doar trei ingrediente: un morcov, o radacina de sfecla rosie si un mar. Foloseste suficiente ingrediente pentru a prepara o cantitate de 250 de ml de suc. In cazul in care gustul ti se pare a fi prea intens, poti adauga un strop de suc de lamaie. De asemenea, este foarte important ca bautura sa fie consumata imediat dupa ce fructele si legumele au fost stoarse.

Cand poate fi consumata aceasta Bautura Miraculoasa?

In cazul in care doresti sa obtii cele mai bune rezultate bea 250 de ml de suc de doua ori pe zi. Prima portie dimineata, pe stomacul gol si a doua portie dupa-amiaza, inainte de ora 17. Dimineata, dupa ce ai consumat aceasta bautura poti manca micul dejun.

Măsurarea tensiunii, necesară începând din tinerețe

 

Considerată greșit o problemă (doar) a vârstnicilor, hipertensiunea trebuie prevenită din tinerețe. Dacă ai în familie (părinți, bunici) cu hipertensiune, este bine să îți monitorizezei tensiunea arterială încă de la 18 ani.

O monitorizare completă a sănătății trebuie să includă și măsurarea tensiunii arteriale. Aceasta reprezintă presiunea exercitată de sânge asupra pereților vaselor de sânge, iar valoarea ei normală este sub 120/80 mmHg.
Primul număr (valoarea mare) este tensiunea sistolică, aceasta reprezentând presiunea când sângele este pompat în artere, iar cel de-al doilea număr (valoarea mică) este tensiunea diastolică, indicând presiunea când inima se relaxează.

Hipertensiunea, care este creșterea tensiunii arteriale peste 140/90 mmHG, este principalul factor de risc cardiovascular. Pentru că hipertensiunea nu dă simptome, este bine ca tensiunea să fie măsurată în cadrul evaluărilor medicale de rutină, valorile ridicate ale acesteia expunând la infarct şi la accident vascular cerebral.

Electrocardiograma detectează aritmiile
O analiză importantă pentru măsurarea activității electrice a inimii este electrocardiograma (EKG sau ECG). Este o investigație nedureroasă, care presupune plasarea unor electrozi pe brațele, picioarele și pieptul pacientului. Pe o bandă de hârtie sau pe monitorul medicului apar o serie de linii.

EKG-ul oferă informații referitoare la modul în care inima se contractă, la bătăile și ritmul acesteia. Cu ajutorul electrocardiogramei sunt depistate aritmiile (tulburări de ritm cardiac), fluxul sangvin insuficient la nivelul inimii, leziuni sai inflamații la nivelul inimii și dezechilibrele electrolitice.

DE REȚINUT!

Dacă ești fumător, este recomandat să faci spirometrie și radiografie pulmonară, conform indicațiilor medicilor.
Clasificare                            Tensiune sistolică (mmHg)            Tensiune diastolică(mmHg)
Optimă                                               <120                                                 <80
Normală                                          120-129 și/sau                                    80-84
Înalt-normală                                   130-139 și/sau                                    85-89
Hipertensiune grad 1 (ușoară)           140-159 și/sau                                     90-99
Hipertensiune grad 2 (moderată)       160-179 și/sau                                  100-109
Hipertensiune grad 3 (severă)               ≥180                                                 ≥110

Tehnici simple de antrenare a memoriei

 

Oricine isi doreste o memorie cat mai buna si o gandire rapida. De aceea, antrenarea memoriei este esentiala pentru a pastra creierul in forma.

 
Studiile arata ca maturitatea creierului nu este nicidecum atinsa dupa terminarea perioadei de pubertate, ci la varsta de 30 de ani, cand omul este intr-adevar capabil sa ia decizii corecte. Insa pragul de 30 de ani are si parti negative, cum ar fi procesul de incetinire a activitatii cerebrale, care adopta o traiectorie descendenta.
 
Memoria, imaginatia si rationamentul sunt rezultate ale activitatii creierului si le putem dezvolta prin antrenament.
 
Pentru ca memoria si creierul tau sa fie in forma maxima, poti apela la cateva exercitii simple care nu necesita un efort deosebit.
 
De exemplu:
Poti incepe prin a schimba ceasul de pe mana stanga pe cea dreapta. Deoarece ti-a intrat in reflex ca ceasul se poarta pe mana stanga, creierul tau nu mai proceseaza acest lucru in mod constient si vei fi tentata sa verifici ora cautandu-l, insa iti vei aminti ca acesta se afla pe mana dreapta. Astfel, creierul tau nu face mari eforturi pentru a executa aceasta sarcina, dar tu te vei obsinui sa gandesti inainte sa procesezi.
 
Foloseste cuvinte variate. Mai mult ca sigur ti s-a intamplat sa te gandesti la un fruct, sa ti-l imaginezi, sa stii ce gust are, dar sa nu-ti amintesti cum se numeste, iar peste cateva ore, cand deja te-ai resemnat si nu te mai gandesti la denumirea acestuia, sa iti amintesti. Acest lucru se intampla deseori cand ne gandim la cuvinte pe care nu le folosim in mod frecvent. Pentru a corecta acest fenomen, incearca sa iti imbogatesti vocabularul si sa folosesti o diversitate mai mare de cuvinte.
 
Joaca-te. Incearca jocurile de memorie. Stabileste un numar din minimum 3 cifre de la care sa incepi sa numeri invers din 3 in 3 ori din 7 in 7.
 
Un alt joc antrenant este acela in care iti impui sa numesti cat mai multe animale intr-un interval de 20 de secunde. Ca sa cresti dificultatea jocului, poti schimba putin regulile. Propune-ti sa numesti animale al caror nume sa inceapa cu o anumita litera in acelasi interval de timp.
 
Memoreaza obiectele. Stai intr-o camera timp de un minut si vizualizeaza toate obiectele incercand sa le memorezi. Dupa terminarea timpului, paraseste camera si noteaza obiectele pe care ti le amintesti – practicand acest exercitiu, iti vei imbunatati memoria.
 
Nu in ultimul rand, adopta un regim alimentar echilibrat, evita alcoolul, stresul si incepe un program de exercitii fizice.

Cum combatem stresul din viaţa noastră?

 

Managementul stresului, ca ştiinţă, porneşte de la identificarea unor presiuni exterioare la care fiinţa umană este supusă într-un mod sistematic. Aceasta căută apoi să reducă la minim reacţia negativă a corpului la factorii externi, prin aplicarea unor tehnici specifice.

 
În opinia specialiştilor, expunerea prelungită la stres cauzează nenumărate inconvenienţe, cum ar fi: probleme de concentrare, nerăbdare, dureri de cap, infertilitate, ulcer, hiper sau hipotensiune, insomnie, slăbire sau îngrăşare rapidă, răceli repetate, dureri musculare, căderea parului, dureri în piept, nervozitate, concentraţie mare de colesterol în sânge, oboseală cronică etc. Stresul face să crească producţia de cortizol, secătuind glandele suprarenale, vitalitatea şi scăzând astfel imunitatea. Deşi există o sumedenie de tehnici şi metode specifice de combatere a stresului, profesorul internaţional de yoga Dana Ţupa afirmă că toate acestea au ca numitor comun echilibrarea emoţională şi energetică.
 
„Mulţi confundă emoţiile cu energia, dar la un nivel profund acestea reprezintă elemente complementare. Emotion, care în limba engleză înseamnă „emoţie”, derivă din E-Motion, care poate fi tradus prin energie în mişcare. Aşadar, câmpul nostru energetic, care ne menţine în viaţă, atunci când este perturbat de factori externi puternici, este pus în mişcare, de multe ori într-un ritm haotic, şi generează emoţii greu de stăpânit, care ne provoacă rău. Putem compara acel câmp de energie cu suprafaţa apei, iar când apar curenţi externi, apa începe să devină agitată, iar energiile sunt puse în mişcare, transformându-se în emoţii, aşa cum vântul produce valuri la suprafaţa apei. De aceea, când suntem puternic emoţionaţi, avem dureri de cap, ne este foarte greu să dormim, nu ne putem concentra, avem un ritm cardiac accelerat, suntem nervoşi şi mereu agitaţi”, afirmă profesorul de yoga acreditat internațional Dana Țupa, fondatorul PURNA Yoga Academy – prima şcoală de yoga din România acreditată de Yoga Alliance International USA.
 
Câteva exerciţii simple care ne ajută să reechilibrăm câmpul energetic al corpului
Meditaţie pe o muzică relaxantă. „Muzica trebuie neapărat să fie armonioasă, astfel încât să inducă creierului undele Alfa specifice relaxării, care generează astfel o stare de reverie şi de relaxare profundă, inducând chiar şi somnul. De regulă, recomand muzica acompaniată cu sunetele din natură, precum ciripitul păsărilor, picături de ploaie, valurile mării, cascade etc., combinate sau nu cu sunete de vioară, harpă, pian sau electronice”, afirmă profesorul Dana Ţupa.

Meditaţie bazată pe respiraţie. „Tehnica de respiraţie se desfăşoară, în general, într-un interval de min. 5-10 minute. Putem practica această tehnică aşezaţi fie pe un scaun – acasă sau chiar la birou, fie întinşi pe pat, urmărind felul în care inspirăm şi expirăm. În momentul în care simţim stare de nervozitate, de iritare sau avem de luat o decizie importantă, este bine să luăm o pauză şi să facem o simplă meditaţie, centrată pe felul în care respirăm, eliminând pe cât posibil toate gândurile”, recomandă Dana Ţupa.

Mişcare fizică intensă: alergat, fitness, aerobic etc. „Efortul fizic intens produce endorfine, adică acei hormone care ne dau o stare de fericire. Recomand tuturor să practice mişcarea în fiecare zi, timp de 30 de minute, ori dimineaţa devreme, atunci când tonusul muscular este ridicat sau seara, atunci am acumulat tensiuni în decursul zilei”, afirmă Dana Ţupa.

Practici yoga: posture corporale, tehnici de respiraţie sau meditaţii diverse. „Toate aceste practici yoga produc la rândul lor, endorfine, serotonină, dopamină, care conduc la o stare interioară de bine, de calm şi de fericire. La fel ca în cazul exerciţiilor fizice intense, şi yoga se recomandă dimineaţa devreme sau seara, din aceleaşi considerente”, conchide profesorul de yoga acreditat internațional Dana Țupa, fondatorul PURNA Yoga Academy – prima şcoală de yoga din România acreditată de Yoga Alliance International USA.

Dana Tupa este primul Expert Yoga Teacher din România care s-a acreditat la Yoga Alliance  International USA cu cea mai înalta calificare, E-RYT500. Este şi Fondatorul PURNA Yoga Academy, prima şcoală de yoga din România acreditată la acelaşi for internaţional, şcoală care a scos, în 2014, primii instructori yoga din România, acreditaţi internaţional. A participat la multiple cursuri yoga pe diferite ramuri (Hatha, Kriya, Kundalini, Pranayama, Yantra, Laya, Nidra Yoga), alături de profesori şi maestri din România şi din străinătate (Thailanda, Elveţia, Italia, UK, India, Turcia). Este master NLP, a studiat cu Tony Robbins şi Chloe Madanes, Strategic Interventions. A urmat cursuri de Vipassana în Chiang Mai, Thailanda, participând şi la seminarii cu Dalai Lama în Elveţia şi India. A susţinut cursuri de yoga şi seminarii, atât în Romania, cât şi în Thailanda, cel mai de succes dintre ele, îl consideră Yoga Scopului, un mix de tehnici yoga foarte puternice, NLP, meditaţie şi vizualizare.

Ce beneficii are laptisorul de matca;

 

Oamenii moderni incearca sa isi protejeze sanatatea cu medicamente, insa multi au uitat ca natura ne-a oferit toate „armele” necesare pentru a ramane sanatosi. Laptisorul de matca este unul din ingredientele-minune despre care ar trebui sa stim.

Iata ce simptome ar putea ameliora laptisorul de matca:

Imunitatea scazuta

„Consumatorii de laptisor de matca spun ca au experimentat destul de rapid o senzatie puternica de bunastare generala si ca au simtit un efect benefic intens care s-a rasfrant asupra activitatii lor fizice, prin cresterea rezistentei la oboseala, prin amplificarea performantelor intelectuale, precum si prin instalarea unei stari mentale mult imbunatatite”, a spus directorul companiei cu cea mai variata gama de produse apicole din Romania.

Colesterol ridicat

Specialistul afirma ca laptisorul de matca normalizeaza tensiunea arteriala si nu trebuie sa lipseasca din alimentatia persoanelor cu risc ridicat de infarct sau de accidente vasculare cerebrale, persoanelor obeze sau celor cu colesterolul ridicat.

Bronsita si astm

„Persoanele care au urmat o cura de laptisor de matca sustin ca le-a crescut simtitor rezistenta la raceala si gripa. In cazul astmului, laptisorul de matca actioneaza mai ales prin efectul calmant asupra mucoaselor bronsice, fiind de ajutor si in ameliorarea alergiilor, tocmai pentru ca are cativa compusi care reduc stresul si stimuleaza imunitatea generala si locala, facandu-l foarte folositor si ca remediu natural antiastmatic”, a mai spus expertul.

Artrita, dureri de spate si osteoporoza
Artrita este o boala destul de des intalnita care afecteaza articulatiile prin inflamarea acestora, distrugand, astfel, flexibilitatea normala a articulatiei. „Ultimele cercetari in domeniu au ajuns la concluzia ca, in cazul suferintelor generate de artrita, ar fi bine sa fie urmata o dieta vegetariana si, in plus, sa fie consumat zilnic laptisor de matca. Laptisorul de matca ajuta la disparitia durerilor frecvente (mai ales cele ale spatelui), combate infectiile si inflamatiile, si, in general, elimina oboseala”, spune specialistul.

Mai mult decat atat, expertul afirma ca doctorii au descoperit ca laptisorul de matca poate preveni osteoporoza prin facilitarea absorbtiei intestinale a calciului. Laptisorul de matca amplifica in mod natural capacitatea corpului de a absorbi calciul, de a-l depozita in oase si de a rezolva pe cale naturala problema uzurii acestora.

Dureri de cap sau insomnii
Laptisorul de matca ajuta foarte mult la diminuarea migrenelor, iar atunci cand este utilizat in combinatie cu anumite tehnici simple de relaxare, poate duce la disparitia acestora. O alta problema este insomnia. Aceasta poate fi un motiv de ingrijorare atunci cand reprezinta un simptom al unei tulburari, cum ar fi, de exemplu, stresul cronic.

In acest sens, laptisorul de matca poate elimina stresul, deoarece contine niacina si piridoxina, ambele calmante naturale foarte eficiente, care nu dau niciun fel de dependenta.

Stimulent intelectual
Nu in ultimul rand, specialistii au demonstrat ca laptisorul de matca este un excelent stimulent intelectual. „Prin prezenta anumitor oligoelemente esentiale (fosfor, magneziu), a anumitor vitamine (vitaminele B1, B2, B6), a aminoacizilor (fenilanalina, triptofan), laptisorul de matca s-a dovedit a fi util pentru imbunatatirea starii psihice, cresterea randamentului intelectual si imbunatatirea memoriei. Asadar, laptisorul de matca poate fi un inlocuitor natural al medicamentelor dedicate imbunatatirii memoriei consumate intens de studenti pe perioada sesiunilor.

7 lucruri de stiut despre implantul dentar!

Cand devine necesar un implant dentar? S-ar spune ca nu e necesar si ca oamenii pot supravietui si cu dinti lipsa, insa stim cu totii ca absenta unui dinte poate crea serioase probleme cu imaginea de sine. Fara dinti devii mai putin tentat sa zambesti si te poti simti complexat chiar si atunci cand vorbesti. De asemenea, lucruri simple precum mancatul devin cu adevarat complicate, si lipsa dentitiei complete te poate impiedica, pe termen lung, sa te bucuri de mancarurile care iti plac cel mai tare. Asta ca sa nu intram si in complicatiile de ordin medical care pot afecta, o data cu trecerea timpului, cavitatea ta bucala si pot provoca chiar si pierderea dintilor sanatosi.
 
In prezent, procedura de realizare a unor implanturi dentare rapideeste solutia perfecta pentru inlocuirea dintilor lipsa. Un implant dentar cu pret normal arata si se simte exact intocmai precum dintele natural. In afara de tine, nimeni nu trebuie sa stie ca zambetul tau perfect se datoreaza unui implant dentar de buna calitate.
 
Iata cum decizi daca un implant dentar este potrivit pentru tine, dr. Andra Custura, medic stomatolog la cabinetul Andra Smile, ne spune tot ce trebuie sa stim despre aceasta procedura.
 
Ce este un implant dentar?
Un implant dentar este un dinte artificial plasat pe dantura, conform Academiei generalede stomatologie. Fabricate din materiale metalice si materiale ceramice, care sunt compatibile cu maxilarul, implanturile fuzioneaza cu osul pentru a sprijini o coroana, punte sau proteza completa.
 
„Exista doua tipuri de implanturi: cel endostal este cel mai comun si este plasat in os, in timp ce un implant subperiostal este pozitionat pe os pentru pacientii care au inaltimea osoasa inadecvata sau nu pot purta proteze dentare”, afirma dr. Andra Custura.
 
Avantajele implanturilor dentare
Datorita numeroaselor avantaje, mai mult de 5,5 milioane de implanturi dentare sunt realizate anual de catre stomatologi. Iata de ce sunt atat de populare:
• Implanturile nu aluneca sau se schimba, oferind aceeasi stabilitate si siguranta ca dintii naturali.
• Implanturile sunt curatate in acelasi mod ca si dintii naturali, deci nu trebuie sa fie scosi pe timp de noapte pentru curatare sau inmuiere.
• Implanturile nu se bazeaza pe dintii vecini pentru sprijin, prin urmare, nici o structura a dintelui nu se pierde.
• Implanturile impiedica deplasarea dintilor din apropiere, astfel se pastreaza conturul fetei.
• Implanturile sunt o solutie cosmetica ideala pentru dintii lipsa, ce permit mestecarea si vorbirea cu usurinta.
 
Esti un bun candidat pentru un implant dentar?
Daca iti doresti un implant dentar, insa nu stii daca poti face fata unei asemenea interventii, trebuie sa stii ca pacientul ideal indeplineste doar doua conditii. Prima conditie pentru un implant dentar de succes este ca gingiile tale sa fie sanatoase. Doar atunci va exista suficient os pentru ca implantul sa fie bine sprijinit si pentru ca noul dinte sa fie montat in conditii propice.
 
Cu toate acestea, osul maxilar poate fi construit inainte de procedura de implant dentar in cazul in care inaltimea osoasa nu este adecvata pentru a sustine un implant. A doua conditie pentru a te supune unui implant dentar este ca starea ta generala de sanatate sa fie una buna sau foarte buna. Boli cronice cum ar fi diabetul si leucemia pot interfera cu procesul de vindecare a unui implant, iar fumatul poate dubla riscul de a pierde dintii in totalitate.
 
Plasarea implantului
Plasarea unui implant dentar rapid in maxilar este o procedura care se face cu anestezie locala. Dupa aceea, este posibil sa apara unele umflaturi si o mica durere, dar medicamentele impotriva durerii prescrise de specialist pot ajuta in cazul disconfortului care este temporar. In timpul procesului de vindecare, este nevoie de o dieta alcatuita din alimente moi si supe calduta.
 
„Medicul dentist va astepta doua pana la sase luni inainte de introducerea dintelui artificial sau coroanei pe partea superioara a implantului. In acest timp, osul si dispozitivul de fixare a implantului cresc impreuna, aceasta se numeste osteointegrare. Intre timp, cu toate acestea, specialistul poate crea coroane dentare temporare, punti dentare sau proteze dentare pentru a ajuta la mestecat si vorbire”, explica specialistul.
 
Notiuni de baza
In perioada de dupa interventia initiala, osul si implantul incep sa creasca impreuna, iar implantul este acoperit de gingie. De aceea, specialistul va trebui sa descopere implantul si sa ataseze un guler de vindecare inainte ca medicul stomatolog sa poata incepe integrarea implanturilor. Totul trebuie sa se realizeze treptat, fara a grabi procesul de vindecare, in colaborare cu medicul stomatolog si medicul ghirurg dentar.
 
Grija pentru implant
Vei dori ca implanturile sa dureze o viata si se poate, daca vei merge regulat la control, daca vei realiza curatiri profesionale si bune practici de igiena orala. Asigura-te ca iti perii dintii de cel putin doua ori pe zi si folosesti ata dentara zilnic, deoarece curatarea implanturilor mentine tesutul gingival sanatos. Pentru a reduce cantitatea de bacterii din gura, intreba medicul dentist despre utilizarea unei ape de gura antimicrobiana potrivita.
 
Procedura de implant dentar este un pas important, care necesita discutii ample cu medicul chirug dentar si medicul stomatolog care va plasa implantul. De aceea, medicul dentist va face radiografii, va consulta istoricul de sanatate si va examina gura cu atentie, astfel incat sa aiba toate informatiile necesare pentru a evalua optiunile de inlocuire a dintilor.
 
Dr. Stomatolog Andra Custura crede ca viata noastra poate deveni mai frumoasa cu un zambet sanatos, de aceea ne vine in ajutor cu cele mai bune sfaturi si tratamente pentru a ne recapata si mentine sanatatea dentara. Andra Smile este cabinetul care ofera servicii de implantologie, estetica dentara, ortodontie, protetica, endodontie, parodontologie, stomatologie preventiva, pediatrica, restaurativa si chirurgie dento-alveolara. Mai multe detalii pe www.andrasmile.ro.

 

Remediu cu frunze de morcov pentru hemoroizi

Imagini pentru frunze de morcovi


Hemoroizii sunt dilatatii venoase ce apar in interiorul canalului anal, la o adancime de circa 4-5 cm, prin dilatarea unor mici vene. Este o problema relativ frecventa in special in randul persoanelor cu varste cuprinse intre 45-65 de ani, ei putand sa-si faca aparitia si mai devreme. Cu toate acestea, hemoroizii nu sunt inca perceputi ca o problema medicala serioasa.

Constipatia este principala cauza a aparitiei hemoroizilor, insa printre factorii favorizanti se mai numara imbatranirea si sarcina (presiunea fatului in abdomen si schimbarile hormonale duc la largirea vaselor hemoroidale). De asemenea, alimentatia este un alt factor frecvent incriminat pentru aparitia dilatatiilor venoase de la nivelul anusului. Prin urmare, se vor evita alimentele condimentate, mezelurile, mustarul, ketchupul iute, grasimile saturate si alcoolul.
Simptome hemoroizilor includ: 
Mancarime si intepaturi 
Sangerare 
Durere in zona rectala 
In cazul in care va confruntati cu aceasta problema de sanatate, iata o reteta naturala care va poate ajuta sa ii tratati. 
Ingrediente necesare: 
5 linguri de frunze de morcov tocate marunt 
1 litru de apa fiarta 
Metoda de preparare: 
Dupa ce ati fiert apa, asezati cele cinci linguri de frunze de morcovi intr-un recipient. Turnati apoi apa fiarta pete aceste frunze, acoperiti vazul si lasati amestecul sa stea timp de 60 de minute.  Strecurati „ceaiul” rezultat si consumati o ceasca de trei ori pe zi 
Prin consumul regulat al acestui ceai, timp de 6 luni de zile (minim 3 zile pe saptamana), puteti scapa de hemoroizi, si pe langa aceasta, va veti detoxifia organismul. Puteti accelera procesul de tratare daca aplicati direct pe hemoroizi morcov ras fin. Faceti acest lucru sera inainte de culcare.

Cum ar trebui sa arate un mic dejun sanatos


Chiar daca nu acorzi foarte mare atentie alimentatiei, trebuie sa fii constienta ca in functie de modul in care iti incepi ziua vei avea mai multa sau mai putina energie pentru a duce la capat toate responsabilitatile. 
Cum arata acum micul tau dejun? Obisnuiesti sa mananci covrigi, croissanti, briose, paine prajita, cereale rafinate sau pateuri? Un astfel de mic dejun ar fi echivalent cu un desert care nu confera niciun nutrient, avertizeaza un medic de la Harvard Medical School care omite din start aceste optiuni, precum si sucul de portocale sau sunca. Toate aceste alegeri nu sunt altceva decat carbohidrati rafinati si zaharuri care determina o crestere brusca a glicemiei si a nivelului de insulina, manifestari care pot sa fie problematice pentru persoanele predispuse la diabet si cresterea in greutate. 
Un mic dejun simplu si sanatos nu trebuie sa fie considerat o corvoada. Daca gasesti cele mai bune combinatii in functie de gusturile tale, mentine-le si repeta-le, astfel incat sa te asiguri ca mananci ceva sanatos la masa de dimineata. 
Potrivit unui doctor de la Harvard Medical School, micul dejun perfect echilibrat contine 3 ingrediente pe care nu le omite niciodata, scrie publicatia Today. Dr. Monique Tello sustine ca cele mai bune alimente pentru micul dejun sunt legumele, fructele, cerealele integrale neprocesate si proteinele/grasimile sanatoase. In fiecare dimineata, ea alege fructele de padure congelate, iaurt si nuci/seminte. Aceasta combinatie simplu confera energie si nu genereaza o crestere brusca a glicemiei. 
Fructele congelate sunt o optiune mai ieftina si la indemana, iar in plus acestea sunt congelate imediat dupa culegerea lor, pastrand multi nutrienti. Nucile crude de toate felurile, semintele coapte sau chiar o varianta sanatoasa de granola fara zahar constituie o alegere potrivita in combinatie cu fructele, ele furnizand grasimi sanatoase. Iaurtul asigura calciu si proteine, de aceea el trebuie ales simplu si fara zahar. 
Aceasta este varianta de mic dejun sanatos pe care oricine are timp sa-l prepare sau poate sa fie transportat cu usurinta la locul de munca. Un mic dejun care are un continut ridicat de fibre din fructe, zaharuri naturale din fructe, proteine din iaurt si grasimi sanatoase din nuci/seminte constituie o combinatie excelenta pentru a incepe ziua in forta. 

Cea mai simpla metoda de a alunga stresul

Imagini pentru tristete


Atunci cand suntem bebelusi, plangem; plangem cand ne este foame, plangem cand ne este sete, cand ne este somn sau cand ne doare ceva, cand vrem sa fim tinuti in brate si sa primim afectiune, pentru ca plansul este singurul limbaj pe care-l cunoastem pentru a ne manifesta nevoile si dorintele. Mai tarziu, crestem si plangem in continuare; atunci cand suntem tristi sau cand suntem bucurosi, plangem pentru ca in acel moment traim o emotie intensa pe care simtim nevoia sa o exprimam.

La un anumit moment din viata, nu mai plangem sau, mai bine spus, nu mai plangem in fata altora. Asta se intampla pentru ca reusim sa ne abtinem, deoarece, la un moment dat, cineva ne-a spus ca e rusine sa plangi, ca denota slabiciune, lipsa de respect de sine etc. intr-un punct critic al vietii noastre, ajungem pe negandite sa punem egal intre esec, neputinta si plans. Nimic mai neadevarat!
A fi puternic nu inseamna sa te abtii sa plangi, nu inseamna sa te prefaci ca nu ai sentimente, ca esti doar un robot cu suruburile perfect unse, ca esti o persoana intangibila si atotstiutoare. Nu reusesti cu atitudinea asta decat sa devii o persoana caraghioasa. “Nu plang ca sa nu vada ceilalti! Deci nu plang pentru ca mi-e frica! Deci sunt o persoana puternica?” Raspunsul este categoric NU!, explica psihologul Laura Maria Cojocaru.
Adevarata putere ti-o manifesti atunci cand renunti la rusini inutile in opinia specialistului, adevarata putere ti-o manifesti in momentul in care-ti dai voie sa traiesti asa cum simti, sa renunti la frici (in special, frica de parerea celorlalti), sa renunti la rusini inutile, sa decizi ca, in loc sa cauti atat de multa confirmare de la ceilalti, e mai util sa inveti sa te apreciezi, sa te iubesti si sa te accepti tu insuti asa cum esti.
“Adevarata putere interioara se manifesta atunci cand spui si dezvalui adevarul despre tine, pentru ca adevarul elibereaza. Veti gasi probabil destule pareri care spun ca plansul este daunator din varii motive, insa ganditi-va la urmatorul aspect: Ce anume din functionarea organismului nostru este lipsit de sens? Daca un organ, un os, un hormon, o emotie, o manifestare este acolo, cu siguranta are un rol! A descoperit cineva toate tainele creatiei si ale universului ca sa poata afirma cu toata convingerea ca orice din aceste lucruri care ne definesc trebuie scoase?”, declara psihologul Laura Maria Cojocaru.
Plangeti! Lacrimile ne definesc ca fiinte umane! “Deci: plangeti pentru ca emotiile ne definesc ca fiinte umane! Plangeti pentru ca manifestarea emotiilor este sanatoasa! Plangeti pentru ca parerea celorlalti n-o sa va faca viata mai usoara si mai frumoasa, parerea celorlalti nici nu va ia, nici nu va da ceva, este doar o parere (altii habar n-au ce este bine/ce vi se potriveste cu adevarat). Plangeti pentru ca a plange este o dovada de putere! Plangeti pentru ca plansul este o modalitate de vindecare a sufletului!”, este recomandarea psihologului Laura Maria Cojocaru.
Beneficiile plansului
Lacrimile sunt secretii sarate si alcaline produse de glandele lacrimale, avand un scop biologic si homeostatic (prin absortia lor in organism la nivelul pielii foarte subtiri de sub ochi). Lacrimile au scop protector, protejand impotriva factorilor iritanti precum nisip sau vant, curenti de aer sau anumite impuritati prezente in aer, potrivit doctorulzilei.ro
Plansul contribuie asadar decisiv la eliberarea toxinelor din organism si la instalarea starii de bine, este considerat a fi o metoda eficienta pentru a elibera hormonii stresului din organism, este poate cea mai rapida, cea mai la indemana si fireasca, cea mai eficienta metoda de a inlatura durerea emotionala.
Plansul si lacrimile stimuleaza eliberarea endorfinelor, anumite substante produse de creier, ceea ce, in mod natural, duce la imbunatatirea starii de spirit si la diminuarea intensitatii durerii psihice dupa o repriza de plans, valorile tensiunii arteriale scad, iar oxigenul se absoarbe mai bine in globulele rosii.

Cel mai sanatos aliment pe care ar trebui sa-l consumi mai des

 
 


Iti este pofta de ceva dulce? Alege sanatatea inainte de toate si consuma 2-3 curmale, mai ales ca gustul lor dulce, cremos, bogat in nutrimenti de cea mai buna calitate iti vor fi de folos sa iti mentii sanatatea impecabila timp indelungat.

Este suficient chiar si o singura curmala pe zi sa consumi, mai ales dimineata la cafea, in special daca bei cafeaua fara zahar.
Daca vrei sa slabesti tine cont de faptul ca un consum moderat de curmale iti vor fi de mare ajutor, in special datorita uleiurlor esentiale pe care le contin si dozei de calciu, sulf, fier, potasiu, mangan, fosfor, magneziu ce se regasesc in ele.
De asemenea sunt un adjuvant perfect in probleme precum disfunctiile sexuale, tulburarile intestinale sau chiar problemele cardiace.
Mixul perfect dintre grasimile nesaturate, cantitatea de proteine cat si vitaminele ce se regasesc in curmale iti vor fi de ajutor sa ajungi la o greutate corporala sanatoasa daca te lupti cu surplusul de kilograme mai ales.

Acest tip de antrenament poate ajuta cel mai mult la eliberarea de stres

Imagini pentru eliberarea de stres


Publicat in ”The Journal of the american Osteopathic Association”, studiul arata ca antrenamentul de grup imbunatateste semnificativ sanatatea emotionala, reducand stresul mai mult decat antrenamentul singur.

Cercetatorii de la New England College of Osteopathic Medicine au observat ca nivelul de stres a scazut cu 26% in cazul celor care au participat la activitati fizice in grup, un procentaj mai ridicat decat cei care s-au antrenat singuri, scrie descopera.ro, care citeaza The Independent.
Studiul a durat 12 saptamani, timp in care cei 69 de participanti au avut de ales daca sa se antreneze in grup sau singuri, plus grupul de control care nu a luat parte la activitati fizice regulate. Acestia au fost studenti in cadrul aceleiasi universitati, deci multi se cunosteau intre ei, ceea ce poate reprezenta un factor care sa influenteze rezultatul: vine mult mai simplu sa te antrenezi cu cei apropiati decat cu necunoscuti.
Avand in vedere acest lucru si, de asemenea, numarul mic de participanti, este nevoie de studii suplimentare care sa confirme acest rezultat. Totusi, rezultatele sunt intarite si de ideea conform careia omul este un animal social, astfel, scaderea nivelului de stres se poate datora si factorului social.
Cei care se tem pentru stabilitatea locului de munca sau care intampina probleme in cuplu, se expun riscului de imbolnavire. Stresul este expresia solicitarii si a tensiunii din intregul organism.Stresul este o problema cu larga raspandire in intreaga lume. Conform studiului Forsa realizat in Europa in anul 2013, dintre cele 1000 de persoane intervievate, 6 din 10 persoane se declara ca fiind stresate in mod constat. In segmentul de varsta 35-45 de ani, aceste valori cresc la 8 din 10 persoane.

Semnele care pot anunta scleroza multipla

 


Una dintre cele mai frecvente afectiuni neurologice ale adultului tanar, scleroza multipla este tot mai frecvent diagnosticata in zilele noastre. Desi cauzele nu au fost pe deplin intelese si pun inca probleme oamenilor de stiinta, exista tratamente eficiente care pot limita in buna masura manifestarile bolii.

Scleroza multipla este o afectiune cronica, inflamatorie a sistemului nervos central, care debuteaza in cele mai multe cazuri la varste cuprinse intre 20 si 40 de ani.
„Boala este de trei ori mai frecventa la femei decat la barbati. Nu ar trebui sa ne ingrijoram foarte tare pentru ca o putem trata,” spune Cristina Hertea, medic specialist in neurologie.
Boala se manifesta sub forme de pusee, iar un puseu poate fi reprezentat de aproximativ orice simptom neurologic, dar cu durata de peste 24 de ore si debut fara febra.
„Diagnosticul presupune o serie de investigatii, atat imagistice, cat si de laborator. Scleroza multipla este marele imitator pentru ca aproape orice simptom neurologic ce prezinta o durata mai mare de 24 de ore poate insemna scleroza multipla. Mai ales daca apare la un pacient tanar, in decada a doua, a treia de viata. Printre cele mai frecvente simptone se numara scaderea acuitatii vizuale la un ochi si cu durere la nivelul globului ocular, vedere dubla, amorteli pe jumatate de corp, precum si slabiciune musculara, adica o mana si un picior pe aceeasi parte sunt mai slabe decat celelalte, si dureaza mai mult de 24 de ore,” precizeaza specialistul.
Chiar si in conditiile efecturaii unui diagnostic diferential complet, uneori este dificil de stabilit diagnosticul de scleroza multipla. Odata stabilit diagnosticul de scleroza multipla se poate initia tratamentul imunomodulator/imunosupresor, tratament care s-a dovedit ca poate modifica evolutia bolii.
Tratamentul este recomandat sa fie initiat cat mai devreme in evolutia bolii, pentru a limita progresia leziunilor la nivelul sistemului nervos central.

Beneficii putin stiute ale vinului rosu

 


Vesti bune pentru iubitorii de vin rosu! Cercetatorii de la Universitatea Washington din St. Louis, Missouri, au descoperit ca un pahar de vin rosu pe zi creste fertilitatea in cazul femeilor. Acesta nu este, insa, singurul beneficiu al acestuia.

In cadrul cercetarii, oamenii de stiinta au investigat efectele pe care alcoolul le are asupra rezervei ovariene a femeilor si, in acest fel, au descoperit ca cinci sau mai multe pahare de vin pe luna au un efect pozitiv asupra fertilitatii femeilor, potrivit gandul.info. 
Stim deja ca vinul ajuta la functionarea optima a inimii, insa cercetatorii arata ca vinul rosu are, de asemenea, efecte benefice asupra danturii, mintii si greutatii corporale.
1. Zâmbeste! Vinul rosu este prietenul dentistului – Aceasta bautura este cea mai eficienta in indepartarea bacteriilor. 
2. tine la distanta insectele – Cresterea consumului de vin te tine departe de muscaturile de insecte. 
3. Iti mentine mintea agera – Oamenii care beau un pahar de vin rosu pe zi sunt mai putin predispusi la dezvoltarea dementei si Alzheimerului, potrivit unui studiu al Institutului Central pentru Sanatate Mentala din Mannheim, Germania. 
4. Ajuta in timpul nasterii – Vinul rosu alina durere in timpul nasterii. 
5. Te ajuta sa ramâi in forma – Femeile care beau cantitati moderate de alcool in timpul meselor sunt mai putin expuse riscului de a deveni supraponderale. 
6. Te poate ajuta sa traiesti mai mult – Vinul rosu are aceasta capacitate prin faptul ca ajuta la suprimarea moleculelor care cauzeaza inflamatii. 

Alimente care pot curata ficatul de toxine

Imagini pentru mujdei de usturoi


Ficatul este organul care proceseaza absolut orice intra in organismul nostru. De aceea, are nevoie de alimentele care ii confera protectie si il ajuta sa functioneze corect. 

5 alimente care curata ficatul de toxine
1. Usturoiul
Este un aliment care nu trebuie sa lipseasca din alimentatia ta, deoarece aduce o multime de beneficii pentru corp. Usturoiul contine mult seleniu care potenteaza efectele antioxidantilor si stimuleaza procesul de detoxifiere. De asemenea, o alta substanta care se regaseste in usturoi se numeste arginina si este un aminoacid care relaxeaza vasele sanguine si reduce tensiunea arteriala, protejand astfel ficatul si inima de boli. La toate aceste beneficii se mai adauga cele aduse de vitaminele B6 si C, care au un efect protector asupra ficatului.
2. Legumele cu frunze verzi
Toate legumele cu frunze verzi aduc o multime de beneficii pentru sanatatea corpului si in special pentru ficat. De aceea este foarte important sa consumi zilnic legume cu frunze verzi: spanac, patrunjel, rucola, broccoli, frunze de sfecla rosie, marar, varza, conopida, varza de Bruxelles. S-a dovedit ca toate aceste legume protejeaza ficatul, favorizand eliminarea metalelor grele, a substantelor chimice si a pesticidelor din corp. Broccoli, conopida, varza de Bruxelles si alte legume crucifere ajuta ficatul sa produca enzimele necesare pentru detoxifierea corpului.
3. Sfecla rosie
Este una dintre cele mai importante legume cu efecte spectaculoase asupra ficatului. Ea curata in mod natural sangele, ajutand astfel ficatul sa functioneze perfect si sa produca nutrientii necesari pentru sanatatea corpului. Consuma sfecla in stare cruda sau fiarta, stropita cu otet si amestecata cu hrean razuit, sare si piper. Daca preferi sfecla cruda, ea merge de minune in salata alaturi de ceapa rosie si frunzele de patrunjel. 
4. Turmericul
Ingredientul care face minuni este curcumina care se regaseste din abundenta in turmeric. Aceasta substanta a fost indelung studiata si s-a demonstrat ca este un puternic antioxidant si antiinflamator. De asemenea, curcumina imbunatateste functiile vezicii biliare, ajutand ficatul sa elimine mai eficient toxinele. Trebuie sa incluzi turmericul in alimnetatia zilnica, deoarece curcumina regenereaza celulele ficatului, impiedicand toxinele si alcoolul sa se transforme in compusi periculosi care afecteaza ficatul. 
5. Grepfrutul
Acest fruct are un continut ridicat de vitamina C si glutation, substanta care este produsa in mod natural de catre ficat. Glutationul este important pentru ca ajuta la regenerarea celulelor si stimuleaza ficatul sa produca enzimele necesare pentru detoxifiere. 

Care este carnea cea mai sanatoasa


Calitatea unui sortiment de carne tine nu numai de animalul de la care provine, cat si de modul in care acesta este crescut. Iata topul celor mai bune tipuri de carne pentru organism: 
1. Pestele, cu atat mai sanatos cu cat e mai salbatic
Cei mai multi nutritionisti si specialisti in alimentatie pun pe primul loc in topul carnurilor sanatoase pestele. “Acesta e cu atat mai sanatos cu cat este mai salbatic”, declara prof. Mencinicopschi. Cele mai bune sortimente sunt heringul, sardinele, scrumbia de Dunare si somonul. In cazul ultimului tip de peste sunt indicate inclusiv sortimentele de crescatorie.
2. Vanatul: caprioara, fazan, rata salbatica
Pe locul al doilea in topul intocmit de medici se situeaza carnea de vanat. “Contine foarte putina grasime, inclusiv cea de mistret”, subliniaza specialistul. Pentru a beneficia insa de proprietatile acestui aliment este important ca mancarea sa fie preparata corespunzator.
“Inainte sa fie gatita, carnea de vanat se tine in pene sau in blana o anumita perioada de timp, in functie de animal si de anotimp. Iarna, vanatul cu blana poate fi tinut chiar si o zi-doua”, explica Mencinicopschi. Acest proces se numeste fezandare si are ca scop fragezirea carnii. Cele mai bune sortimente sunt cele provenite de la ierbivore (caprioara, cerb), dar si cele de pasare (fazan, rata salbatica).
3. Tipuri rare de de porc
Urmatoarea in top este carnea de porc din rase primitive. Un exemplu este Pata Negra, o specie de porcine crescute in salbaticie, in zonele impadurite din Spania. Din el se obtine jambonul Jabugo sau Serano, un preparat care contine foarte putina grasime.
4. Pasarea “de la sol”
Pe locul al patrulea este carnea de pasare. “Pentru ca la noi carnea de pasare ecologica e foarte scumpa, sunt de preferat sortimentele din pasari crescute la sol, cat mai aproape de natura”, sfatuieste Gheorghe Mencinicopschi. Puteti opta pentru curcan, pui, rata sau chiar strut.
Avantajul carnii de pasare este ca grasimea poate fi indepartata foarte usor, spre deosebire de carnea de porc sau vita, unde nu poate fi separata de muschi. Pentru a nu dauna organismului, carnea alba (de pasare) ar trebui consumata in medie o data pe saptamana, spre deosebire de peste, care se recomanda de doua ori pe saptamana. Pieptul, mai bun decat pulpele 
Una dintre cele mai sanatoase tipuri de carne este cea de curcan. Specialistii iti recomanda sa consumi in special pieptul de curcan, deoarece contine cele mai putine grasimi. „Poti sa mananci in jur de 150-200 de grame de curcan pe zi, dar fara pielita. Pieptul este mai sanatos, in timp ce pulpele sunt mai bogate in grasimi. 
Si carnea de pui este sanatoasa, cu recomandarea ca trebuie consumata tot fara pielita. 
5. Carnea rosie, excelenta pentru copii si tineri, nociva pentru restul oamenilor
Cea mai nociva este carnea rosie (nu si pentru tineri). “Carnea de porc si cea de vita sunt foarte bogate in fier, iar la adulti, in special dupa 40 de ani, excesul poate duce la depunerea de fier pe tesuturi”, avertizeaza specialistul in alimentatie.Acest tip de carne ar trebui consumat cel mult o data pe luna, in cantitati care sa nu depaseasca 100 de grame de persoana. in schimb, in cazul tinerilor, carnea rosie este chiar recomandata, spune Mencinicopschi. Copiii pot consuma si ei orice tip de carne.“Dupa 2-3 ani, este bine sa se inceapa cu o carne usoara (pasare, peste, vanat) si sa nu li se dea mai multe tipuri de carne in acelasi timp”, sfatuieste Mencinicopschi.
La fel de importanta precum alegerea sortimenului de carne este si forma in care alimentul este consumat. Specialistii va sfatuiesc sa evitati pe cat posibil carnea procesata (salam, sunca, crenvursti) deoarece contine foarte multa grasime, sodiu, aditivi alimentari, agenti de intarire si foarte putina carne.

Alimente care pot curata ficatul de toxine

Imagini pentru mujdei de usturoi


Ficatul este organul care proceseaza absolut orice intra in organismul nostru. De aceea, are nevoie de alimentele care ii confera protectie si il ajuta sa functioneze corect. 

5 alimente care curata ficatul de toxine
1. Usturoiul
Este un aliment care nu trebuie sa lipseasca din alimentatia ta, deoarece aduce o multime de beneficii pentru corp. Usturoiul contine mult seleniu care potenteaza efectele antioxidantilor si stimuleaza procesul de detoxifiere. De asemenea, o alta substanta care se regaseste in usturoi se numeste arginina si este un aminoacid care relaxeaza vasele sanguine si reduce tensiunea arteriala, protejand astfel ficatul si inima de boli. La toate aceste beneficii se mai adauga cele aduse de vitaminele B6 si C, care au un efect protector asupra ficatului.
2. Legumele cu frunze verzi
Toate legumele cu frunze verzi aduc o multime de beneficii pentru sanatatea corpului si in special pentru ficat. De aceea este foarte important sa consumi zilnic legume cu frunze verzi: spanac, patrunjel, rucola, broccoli, frunze de sfecla rosie, marar, varza, conopida, varza de Bruxelles. S-a dovedit ca toate aceste legume protejeaza ficatul, favorizand eliminarea metalelor grele, a substantelor chimice si a pesticidelor din corp. Broccoli, conopida, varza de Bruxelles si alte legume crucifere ajuta ficatul sa produca enzimele necesare pentru detoxifierea corpului.
3. Sfecla rosie
Este una dintre cele mai importante legume cu efecte spectaculoase asupra ficatului. Ea curata in mod natural sangele, ajutand astfel ficatul sa functioneze perfect si sa produca nutrientii necesari pentru sanatatea corpului. Consuma sfecla in stare cruda sau fiarta, stropita cu otet si amestecata cu hrean razuit, sare si piper. Daca preferi sfecla cruda, ea merge de minune in salata alaturi de ceapa rosie si frunzele de patrunjel. 
4. Turmericul
Ingredientul care face minuni este curcumina care se regaseste din abundenta in turmeric. Aceasta substanta a fost indelung studiata si s-a demonstrat ca este un puternic antioxidant si antiinflamator. De asemenea, curcumina imbunatateste functiile vezicii biliare, ajutand ficatul sa elimine mai eficient toxinele. Trebuie sa incluzi turmericul in alimnetatia zilnica, deoarece curcumina regenereaza celulele ficatului, impiedicand toxinele si alcoolul sa se transforme in compusi periculosi care afecteaza ficatul. 
5. Grepfrutul
Acest fruct are un continut ridicat de vitamina C si glutation, substanta care este produsa in mod natural de catre ficat. Glutationul este important pentru ca ajuta la regenerarea celulelor si stimuleaza ficatul sa produca enzimele necesare pentru detoxifiere.

De ce e periculos sa punem sare pe castraveti

Imagini pentru castraveti


Castravetii sunt formati 90% din apa, continand si potasiu, un electrolit esential pentru o hidratare optima. Desi castravetii au nenumarate beneficii, consumul acestora cu sare nu ne face deloc bine.Castravetele este depurativ si un excelent diuretic si este foarte bogat in fibre, fiind util in eliminarea surplusului de grasimi.

In schimb, sarea, desi este extrem de necesara in alimentatie, aduce la retentia de apa si la crestere volumului de fluide din corp.
Astfel, daca mancam castraveti proaspeti cu sare neutralizam beneficiile acestor legume cu un rau. Castravetii te ajuta sa te hidratezi avand 90% apa, in timp ce sarea pe care o punem pe deasupra lor nu face decat sa depuna acea apa in organism.
Retentia de apa reprezinta faptul ca organismul depoziteaza mai multe lichide decat ar avea nevoie. Mare atentie la acest lucru deoarece in spatele retentiei de apa se ascund alte afectiuni, precum hipertensiunea arteriala, boli cardiace, afectiuni ale tiroidei, boli renale sau probleme la ficat.
Beneficii ale castravetilor
Bun pentru silueta: 100g de castraveti inseamna in jur de 15 calorii si nu contin colesterol sau grasimi daunatoare sanatatii. In schimb, castravetele are un continut important de fibre si contribuie la detoxifierea organismului, imbunatateste digestia, ne ajuta sa inlaturam constipatia si diminueaza riscul de cancer de colon.
Pastreaza sanatatea inimii: castravetele este o sursa minunata de potasiu, care combate efectele sodiului si contribuie la reglarea tensiunii arteriale. De asemenea, castravetele contine si magneziu si fibre, importante pentru sanatatea inimii, iar consumul lui regulat ajuta si la reglarea nivelului de colesterol.
Ajuta articulatiile: castravetele contine siliciu, un oligomineral a carui concentratie din organismul nostru scade odata cu varsta si care este esential pentru asimilarea calciului, a magneziului sau a fosforului. Un deficit de siliciu cauzeaza pierderea elasticitatii pielii, slabirea rezistentei ungiilor, oaselor si a articulatiilor, motiv pentru care consumul frecvent de castraveti (in special alaturi de suc de morcovi) amelioreaza artrita si intareste articulatiile.
De asemenea, castravetii contin si o cantitate surprinzator de mare de vitamina K, care intareaste oasele si are un rol important in prevenirea bolii Alzheimer.
Solutie impotriva respiratiei neplacute: taie o feliuta de castravete si preseaza-o de cerul gurii cu limba timp de 30 secunde. Fitochimicalele din compozitia castravetelui actioneaza impotriva bacteriilor din gura ce cauzeaza respiratia urat mirositoare.
Puternice proprietati antioxidante si anticancerigene: castravetele contine vitamina A si C, dar si lignani care reduc riscul de cancer, in special de cancer de san, ovarian sau de prostata. De asemenea, datorita continutului de luteina, beta-caroten sau acid cofeic, castravetii ne ajuta sa luptam impotriva radicalilor liberi si intarzie aparitia semnelor imbatranirii.
Ajuta in diabet: consumul regulat de castraveti stimuleaza pancreasul si echilibreaza nivelul glicemiei.

Cum te ajuta sucul de spanac baut pe stomacul gol

Imagini pentru suc de spanac


Ce se intampla daca beti suc de spanac pe stomacul gol? Ei bine, acesta are capacitatea de a curata ficatul si vezica biliara, dar de asemenea are si alte beneficii pentru sanatate. Anemia este o boala cu adevarat infricosatoare pentru ca nu este suficient fier in sange, iar organismul este slabit. Aceasta boala se poate trata cu suc de spanac.

De asemenea, spanacul crud este cel mai bun mijloc natural pentru curatirea si regenerarea tractului digestiv, la tonifierea inimii si stimularea activitatii cordului. Consumul de spanac creste cantitatea de urina eliminata, stimuleaza secretiile gastrice, pancreatice si biliare, faciliteaza eliminarea viermilor intesinali si este un tonic al sistemului nervos.
Consumat zilnic, cam 500 ml de suc de spanac, ajuta in tratamentul constipatiei, avand efect de purgatie. Actiunea sa fiind blanda, nu se manifesta numaidecat, ci uneori dupa 6 saptamani pana la 2 luni de la folosirea lui.
Alt efect terapeutic al spanacului este asupra dintilor si gingiilor, in prevenirea pioreii (infectie a gingiilor). Aceasta este o forma usoara de scorbut care rezulta din lipsa unor elemente care se gasesc in special in sucul combinat de morcov si spanac. 
Retete cu suc de spanac
Cu cateva frunze de spanac foarte bine spalate si zdrobite in blender, poti consuma suc de spanac in fiecare zi si in foarte multe combinatii. O legatura medie de spanac poate fi transformata in suc alaturi de 3-4 morcovi si 2 mere mici. Alte variante ar fi sa mixezi spanacul cu ananas, mere si castraveti, mere si telina, fructe de padure, mere si ghimbir.
 

100 de ani de comunism” este rubrica Digi24 despre regimul comunist. Vezi care sunt cei care au pus bazele comunismului și cei care au transformat o ideologie într-un regim totalitar.

 
CITEȘTE MAI MULT 100 DE ANI DE COMUNISM
 
Revoluția din 1989. Cum au reacționat șefii Armatei și Securității. De la represiune la „devotament deplin” pentru popor În urmă cu 29 de ani, zilele Revoluţiei Române au adus pe marea scenă a confruntărilor publice instituţiile de forţă ale regimului comunist. Românii i-au putut vedea la televizor pe şeful Marelui… Prima conducere a României după Revoluție.
 
Lucruri mai puțin știute despre Silviu Brucan
 
 29 de ani de la Revoluția Română. Oamenii sufereau de foame și frig: „Ne dădeau un sfert de pâine” Se împlinesc, zilele acestea, 29 de ani de la Revoluţia Română. O revoltă pornită din multe lipsuri. De la lipsa de libertate, la cea de mâncare. Exista raţie de alimente şi program de furnizare a…
 
Puterea în Rusia. Prea mare chiar și pentru Putin?
 
 

Dincolo de cultul neîntrerupt al lui Lenin, de reapariţia statuilor lui Stalin şi de gesturile ţariste ale lui Putin, se întrezăreşte viziunea ruşilor despre puterea politică. Este o imagine… Publicat acum acum 5 ani

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/100-de-ani-de-comunism…………………………………………

 

 

 

 

 

 

Petru cel Mare și Putin cel Mic; (Si pentru ca le incurca niste afaceri absconse…) Schengen, festivalul ipocriziei și indignarea patriotică. Oglinda; 100 de ani de communism- Scriitorii disidenți. Ce a însemnat „Arhipelagul GULAG”; Emmanuel Macron acuză Rusia că are un „proiect de jefuire” în Africa ; Imperiul Rus şi expansiunea lui în Principatele Româneşti. Relaţiile româno-ruse pînă la anexarea Basarabiei (1711 – 1806); Analize- Rusia în expansiune narativă. Istoria se răzbună – geopolitic; Putin, obsesia imperiului-Autor: Armand Goșu ; Interviuri-Vladimir Socor: Rusia și-a plănuit expansiunea din anii ’90; Olevs Nikers: Scenariul ideal este înfrângerea totală a Rusiei, cel realist – un acord de pace; Mark Galeotti: Putin va rămâne în istorie ca un criminal de război ;Contraofensiva ucraineană. Putin își îngroapă imperiul; Marea amnistie: nesimțirea politicienilor, bucuria infractorilor; Evul Mediu reînviat; Clanul Cormoranilor- Afurisiți cormorani! Au gheare de psd-iști, stomacuri liberale, pliscuri maghiare și țipete de opozanți. Și mai sunt și necomestibili… Risipitorii țării- Închidem două termocentrale – dar importăm cărbune. Așa cum vindem gazele din Marea Neagră și importăm gaze străine. Al cărei țări o fi guvernul ăsta? Chiar nu pot păstra nimic? Risipitorii naibii! Tia Serbanescu …Hoț să fii, noroc să ai! 4000 de dosare privind diverse infracțiuni (din care 557 sunt de corupție) au avut noroc cu aplicarea deciziei CCR de anulare a întreruperilor prescripției și se închid definitiv. Deh, acum se închid dosarele, nu infractorii. Pesemne… Vocea oilorp; Când coaliția joacă poker, românii pierd; Sa nu uitam cum s-a nascut burghezia putinista … Cine a finantat PSD in campaniile din 2014. O firma controlata de familia Voiculescu, printre sponsorii campaniei lui Ponta; 8. Cercetarea tranziţiei criminale – aspecte economice…„Eu nu am lucrat cu serviciile secrete britanice”. Borfașul Năstase reia calomnia bolșevică pe baza căreia Iuliu Maniu a fost întemnițat, torturat și omorât; 79% dintre israelienii evrei susţin căsătoria intre persoane de acelaşi sex; ISRAEL – Cea mai mare PARADA GAY desfasurata vreodata: 300 000 de participanti; Miliardarii din spatele mișcării pentru drepturile homosexualilor;Israelul afirmă că în prezent trăiesc în întreaga lume mai puțini evrei decât în 1939; Cele cinci tranziții care schimbă lumea (și produc haos pe parcurs); Invazia ruseasca- Lumea rusă a lui Putin : barbarie şi crimă organizată;  Israel: Cifrele care demonstreaza un model de tenacitate, intr-un desert arab extrem de ostil; Numărul evreilor mesianici din Israel este în creștere; „Russkiy mir” și „Chinese dream”: despre visul autocrațiilor eurasiatice de a recupera măcar parțial sferele de influență și gloria trecutului; Tovarasul lui Putin se joaca pe langa butoiul cu pulbere,ca sa ramana cu Ungaria si mai mica… MAE condamnă „afișarea” lui Viktor Orbán cu harta Ungariei Mari pe fular. Expert: Premierul ungar face jocurile lui Putin; ALERTA! Serpi alaptati din pieptul Romaniei sunt infocati de Putin cel ka(ca)nist… Tamás Sándor, despre apelul lui László Tőkés către Viktor Orbán, pentru susținerea autonomiei: „Nu am avut niciodată nimic de ascuns”… Tanda si cu Manda continua valsul risipitor pe cheltuiala contribuabililor… Fostul ministru Daniel Constantin îi răspunde lui Adrian Porumboiu, la acuzele de luare de mită; C am asta e moralitatea moralistilor… Scandal în Televiziunea Română. Hărțuire sexuală și bătăi cu înjurături ca la ușa cortului; Ca si cuibusoarele de nebunii din Romania care fardeaza demonii si-I  ascund in inimi…Spioni ruși căutați în mănăstirile din Ucraina … Tovarasul lui Fosililiescu-beat de galbeaza  a gasit un ac pentru cojocul vrajelilor… Ministrul Petre Daea a fost la un pas să fie linșat de primarii giurgiuveni; Top 4 alimente contrafacute. Care sunt falsurile pe care le pui in farfurie; Care sunt cele mai falsificate alimente. Le consumăm frecvent şi ne îmbolnăvesc în timp; Cum depistăm alimentele contrafăcute? Inainte de crearea oamenilor sintetici,au aparut surogatele… Carnea sintetică, un viitor deja întâmplat… Industria alimentelor artificiale se dezvoltă. S-au făcut primii pași pentru producerea peștelui sintetic; Acestea sunt cele mai nocive ingrediente din alimente. Fereste-te de ele! Efectele secundare ale alimentaţiei artificiale…

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Efectele secundare ale alimentaţiei artificiale

 

 

Spre deosebire de alimentaţia naturală, în cursul alimentaţiei artificiale incidentele posibile sunt mult mai frecvente, putând avea consecinţe foarte grave.

 

Aceste incidente sunt, în principal, legate de toleranţa digestivă scăzută a sugarului faţă de laptele de vacă sau determinate de procesele acute infecţioase digestive, ca urmare a unor abateri de la normele de igienă.

La sugarii alimentaţi artificial există riscul malnutriţiei, prin aport cantitativ, dar mai ales calitativ, insuficient. Malnutriţia apare îndeosebi în cursul alimentaţiei cu lapte de vacă proaspăt sau lapte praf integral, fiind cunoscute distrofia laptelui de vacă şi cea prin exces de făinos, la care se adaugă, de regulă, hipovitaminoze multiple şi carenţă de fier.

De regulă, sugarul alimentat cu lapte de vacă proaspăt sau lapte praf integral prezintă tendinţă spre constipaţie. Prezenţa semnelor de fermentaţie trădează excesul de făinoase în lapte.

Intoleranţa faţă de laptele de vacă se manifestă destul de devreme şi, cel mai des, printr-o diaree cronică, fie cu scaune apoase, acide şi numeroase, fie prin scaune grăsoase, ca urmare a unor tulburări de digestie şi malabsorbţiei proteinelor şi lipidelor.

Intoleranţa faţă de laptele de vacă poate fi şi consecinţa sensibilizării sugarului faţă de proteinele laptelui. Astfel, alergia la laptele de vacă este tot mai frecventă şi se manifestă, clinic, printr-o diaree cronică şi simptomatologie cutanată.

Laptele proaspăt de vacă, prin potenţialul infecţios pe care îl prezintă, ca vector şi mediu de cultură, cât şi prin dificultatea pe care o ridică în ceea ce priveşte păstrarea şi prepararea prânzurilor este, pe bună dreptate, foarte rar recomandat, ca atare, în alimentaţia sugarului. Este cu totul contraindicat în alimentaţia prematurului şi a nou-născutului.

Chiar dacă s-au obţinut succese în alimentaţia artificială a sugarilor, prin folosirea produselor imunizate, riscul apariţiei incidentelor nu a fost înlăturat.

Deşi morbiditatea şi mortalitatea infantilă s-a redus mult, continuă să prezinte o frecvenţă crescută în rândul sugarilor alimentaţi artificial, chiar în cele mai bune condiţii.

Alimentaţia mixtă, mai indicată decât cea artificială

Alimentaţia mixtă reprezintă modul de hrănire al unor sugari, cărora, pentru completarea aportului insuficient de lapte matern, li se administrează suplimentar un preparat sau produs dietetic folosit în cadrul alimentaţiei artificiale.

Acest tip de alimentaţie trebuie să fie considerat ca o necesitate tranzitorie, depunându-se toate străduinţele pentru instituirea cât mai degrabă a unei secreţii lactate satisfăcătoare.

Prin introducerea preparatului dietetic se poate realiza, cu foarte mare uşurinţă şi mult mai repede, înţărcarea sugarului, de aceea, administrarea lui se va face numai după supt, în completarea laptelui matern, şi numai cu linguriţa. Aceasta este alimentaţia mixtă complementară.

O altă metodă de alimentaţie mixtă este cea alternativă, care se practică când, din diferite cauze, mamele nu pot să asigure întreaga cantitate de lapte pentru toate mesele, înlocuindu-se mesele la sân, de la anumite ore, cu preparate dietetice.

Foarte important de reţinut este faptul că o alimentaţie mixtă, chiar cu o cantitate mică de lapte matern, este preferabilă unei alimentaţii artificiale.

Alegerea preparatului dietetic folosit în cursul alimentaţiei mixte se va face în raport cu vârsta sugarului şi cu starea lui de dezvoltare, după criteriile alimentaţiei artificiale.

Alimentaţia mixtă impune respectarea cu stricteţe a principiilor şi normelor practicii şi ale tehnicii alimentaţiei artificiale, riscurile incidentelor posibile fiind asemănătoare.

 

 ……………………

 

 

Acestea sunt cele mai nocive ingrediente din alimente. Fereste-te de ele!

 

Peste 3000 de aditivi se regasesc in alimentele pe care le consumam in fiecare zi. Acesta este si motivul pentru care am decis sa ne oprim asupra acestui subiect si sa va supunem atentiei cele mai periculoase ingrediente existente in alimentele procesate. Iata care sunt acestea:

 

1.Indulcitorii artificiali – multe studii au confirmat faptul ca gustul dulce creste apetitul, iar consumul de indulcitori artificiali duce la cresterea in greutate mult mai rapida decat zaharul. Aspartamul – E951 are cel mai pronuntat efect dintre indulcitorii artificiali, dar efectul negativ se produce si in cazul acesulfamului de potasiu, sucralozei sau zaharinei.

 

Cresterea in greutate este doar primul efect negativ al indulcitorilor artificiali asupra organismului. Aspartamul – E951, de exemplu, este o neurotoxina nesaturata, procesata diferit decat aminoaacizii regasiti intr-o friptura sau o bucata de peste. Aminoacizii din aspartam ataca celulele si creeaza o hiperstimulare celulara toxica.

 

Sucraloza poate conduce la o boala inflamatorie intestinala prin distrugerea florei.

 

  1. Grasimile trans sintetice – acestea se regasesc in alimentele care contin ulei vegetal hidrogenat, precum biscuiti, chips-uri sau alimente prajite. Aceste grasimi au fost asociate cu boli precum cancerul, deoarece interfereaza cu enzimele pe care corpul le foloseste pentru a lupta impotriva acestei boli, diabetul, deoarece grasimile trans sintetice interfereaza cu receptorii de insulina din membranele celulare, scaderea imunitatii, probleme de reproducese sau boli de inima.

 

  1. Aromele artificiale – atunci cand citim pe o eticheta ca produsul contine arome artificiale nu avem nici cea mai idee despre ce inseamna acest lucru. Poate fi vorba despre un ingredient inclus in produs sau o combinatie de 50 de substante chimice. De exemplu, aromele de fructe contin zeci de ingrediente chimice.

 

O aroma artificiala este si diacetilul, utilizat ca aroma de unt in floricelele pe care le procuram din supermarket. Cercetarile spun ca diacetilul poate declansa boala Alzheimer.

 

  1. Glutamatul monosodic – acesta este o excitotoxina, mai exact acesta actioneaza asupra celulelor pana la punctul de deterioare sau deces, provocand disfunctii ale creierului sau boli precum Alzheimer sau Parkinson.

 

  1. Colorantii artificiali – sunt utilizati de aproape toti producatorii de alimente, dar acestia sunt asociati cu multr probleme de sanatate. De exemplu, colorantul alimentar Red#40 este unul dintre cei mai utilizati coloranti la scara mondiala, ceea ce inseamna ca milioane de copii pot suferi de hiperactivitate, acesta fiind doar unul dintre efectele negative ale acestui colorant artificial.

 

Acelasi efect il are si colorantul Albastru#2, dar poate cauza si tumori cerebrale. Acesta se regaseste in dulciuri, in bauturi si chiar mancare pentru animale de companie.

 

Colorantul Galben#5 este utilizat in produse de patiserie, bomboane, cereale si poate cauza cancer, hiperactivitate sau hipersensibiliate.

 

  1. Conservantii – sunt utilizati pentru a prelungi perioada de valalbilitate a produselor alimentare, dar efectele lor asupra organismului sunt devastatoare. Butilat Hidroxianisol – E320 si Butilat Hydrozyttoluene afecteaza sistemul neurologic al creierului si pot cauza cancer.

 

Un conservant, pe care il vedem foarte des pe etichetele bauturilor racoritoare si provoaca hiperactivitate la copii, este benzoatul de sodiu -E211.

 

Tot la categoria conservanti estr inclus si azotitul de sodiu, un conservant utilizat in mod obisnuit in cremwursti, mezeluri si slsnina, Acesta a fost asociat cu aparitia cancerului pancreatic, colorectal si de stomac.

 

Cele mai nocive ingrediente – E-uri, utilizate in Romania:

 

E621 – Glutamat de sodiu

 

E171 – Dioxid de titan

 

E122 – Azorubina

 

E623 – Diglutamat de calciu

 

E132; – Indigotina

 

E951 – Aspartam

 

E200 – Acid sorbic

 

E127 – Eritrozina

 

E150 – Caramel

 

E210 – Acid benzoic

 

E102 – Tartrazina

 

E104 – Galben de chinolina

 

E211 – Benzoat de sodiu

 

E162 – Roşu de sfecla

 

E160 – Licopen

 

E250 – Nitrit de sodiu

 

E202 – Sorbat de potasiu

 

E300 – Acid ascorbic (Vit. C)

 

E251- Nitrat de sodiu

 

Sursa: mercola.com

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

Industria alimentelor artificiale se dezvoltă. S-au făcut primii pași pentru producerea peștelui sintetic

 

 DIN ARTICOL Medic nutriționist: Trebuie să vedem acest „sintetic”, în ce măsură rămâne sănătos, pentru că va fi ceva ultraprocesat Industria alimentelor sintetice se dezvoltă pe fondul creșterii preocupării pentru sustenabilitate. În urmă cu doar câteva luni Jeff Bezos și Bill Gates, doi dintre cei mai bogați oameni de pe glob, au investit milioane de dolari într-o companie care produce alternative la carne. Acum, s-au făcut primii pași pentru producerea peștelui sintetic. Unul din giganții producției alimentare lucrează cu un start-up californian pentru a produce pește din culturi celulare, destinat europenilor. Asta în condițiile în care, cetățenii UE consumă acum de peste 3 ori mai mult pește decât produc. 0 seconds of 33 secondsVolume 90%   embed Ce mâncăm dacă lucrăm de acasă? Ce este food coma? Dispută pe zonele de pescuit între Franța și Marea Britanie Principiile mâncatului sănătos și aiureala „modei” în alimentație Vulpe ieșită la pescuit, pe dig Criza alimentară la care omenirea se aștepta în 10-15 ani vine mai devreme Cât vor costa roșiile românești Au apărut fermele verticale de interior Mihaela Bilic, despre miraculoasa „descoperire a anului 2020”: Este la îndemâna oricui Anca Hâncu, medic nutriționist: Din câte am înțeles, peștele sintetic înseamnă o carne realizată prin culturi de celule stem din celule de pește. Din caviar de fapt, din icre de pește. Ceea ce ni se pare nouă la prima vedere că nu este neapărat sănătos, se încadrează în ce considerăm noi, nutriționiștii, sănătos sau nu, pentru că vorbim de un aliment ultraprocesat. Vreau să vă duc puțin în urmă cu doi ani, când această programare de sustenabilitate a alimentației a fost realizată cuprinsă într-un raport al unei importante publicații americane care a creat acest manifest alimentar – Alimentația pentru sănătatea planetei. Ce înseamnă asta? Până în anul 2050 să se reducă la jumătate consumul de zahăr și de carne roșie, și să se dubleze consumul de vegetale, de legume și de fructe, tocmai pentru a păstra o dietă, o alimentație pentru sănătatea oamenilor, dar și a planetei. 0 seconds of 6 minutes, 7 secondsVolume 90%   embed Acest pește artificial este de fapt o provocare de a găsi soluții alternative, însă va trebui să vedem în ce măsură acest tip de carne va trece de testele de siguranță, de tolerabilitate, de carcinogenitate, mutagenitate, vom vedea dacă acest aliment va putea să fie aprobat de autoritățile europene. Doar după aceea ne vom pronunța. Oricum, bariera culturală va fi destul de importantă. Medic nutriționist: Trebuie să vedem acest „sintetic”, în ce măsură rămâne sănătos, pentru că va fi ceva ultraprocesat Carnea roșie va trebui consumată cu moderație. Alternativa va fi carnea albă. Carnea de pește este o alternativă foarte sănătoasă, și creșterea consumului de vegetale, la fel. Toate acestea fac oamenii de știință și producătorii să caute soluții alternative. Trebuie să vedem acest „sintetic”, în ce măsură rămâne sănătos, pentru că va fi ceva ultraprocesat, ceva care noi nu vom mai recunoaște ca alimentul inițial. Rămâne de văzut în ce măsură va fi inclus într-un regim alimentar.

 

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/descoperiri/industria-alimentelor-artificiale-se-dezvolta-s-au-facut-primii-pasi-pentru-producerea-pestelui-sintetic-1684915

 

//////////////////////////////////////////////

 

Inainte de crearea oamenilor sintetici,au aparut surogatele… Carnea sintetică, un viitor deja întâmplat

 

 

În urmă cu mai bine de 70 de ani, cercetătorul olandez Willem van Eelen lansa ideea cărnii sintetice.

 

Bill Gates spunea în cartea sa: „națiunile bogate ar trebui să treacă în totalitate la carnea de vită sintetică”.

 

În 10 iunie 2022, a fost înregistrată la Comisia Europeană o nouă inițiativă: „Încheierea epocii sacrificării”/„Pentru o lume fără abatoare”.

 

Campania de strângere a minimum un milion de semnături va putea începe în următoarele șase luni.

 

Obiectivele inițiativei exprimate de organizatori sunt:

 

  1. a) excluderea creșterii animalelor din activitățile eligibile pentru subvenții agricole și includerea unor alternative etice și ecologice, cum ar fi creșterea celulară, proteinele vegetale;

 

  1. b) introducerea de stimulente pentru producerea și comercializarea produselor agricole de origine vegetală și celulară.

 

Organizatorii susțin că mii de oameni care lucrează în sectoarele de sacrificare a animalelor și de prelucrare a cărnii se confruntă cu condiții de muncă teribile și adesea ilegale.

 

Deoarece bunăstarea animalelor este o preocupare importantă pentru Uniune, nu mai există nicio justificare morală sau legală pentru a continua sacrificarea animalelor.

 

În plus, ei susțin că intensificarea agriculturii nedurabile și creșterea cererii de proteine ​​animale sunt doi factori majori care contribuie la riscul de boli zoonotice. În același timp, creșterea tradițională a animalelor este consumatoare de energie și de pământ și o sursă majoră de emisii de gaze cu efect de seră.

 

Pe baza principiilor precauției și „poluatorul plătește”, organizatorii inițiativei susțin că este justificată o trecere a subvențiilor agricole din sectorul zootehnic la alternative ecologice, precum agricultura celulară și agricultura pe bază de proteine ​​vegetale.

 

 Comisia Europeană a considerat că:

 

(c) niciuna dintre părțile inițiativei nu se încadrează în mod evident în cadrul competențelor Comisiei de a prezenta o propunere de act juridic al Uniunii în scopul punerii în aplicare a tratatelor;

 

(d) inițiativa nu este vădit abuzivă, frivolă sau vexatorie;

 

(e) inițiativa nu este în mod vădit contrară valorilor Uniunii, astfel cum sunt prevăzute la articolul 2 din TFUE și drepturilor consacrate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

 

Este deosebit de îngrijorător faptul că Comisia Europeană ar putea face o astfel de declarație în timp ce inițiativa pune sub semnul întrebării întregul sector zootehnic european, tradiția și capacitatea cetățeanului european de a alege în mod liber ce consumă: carne produsă de animal sau carne produsă în laborator?

 

Această problemă merită o discuție și o strategie aprofundată și va fi trecută pe ordinea de zi a următoarei reuniuni MIS [Secțiunea Industriei Cărnii] programată din 10 iunie 2022,  la Bruxelles.

 

Pentru a avea succes, o inițiativă trebuie să adune cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii din cel puțin un sfert din statele membre, reprezentând un număr minim de locuitori așa cum prevede anexa la Regulamentul (UE) 2019/788.

 

Dacă se va depăși milionul de semnături din partea cetățenilor europeni, Comisia va fi obligată să transmită inițiativa către Parlamentul European, Consiliu, CESE, Comitetul Regiunilor și parlamentelor naționale.

 

În plus, în termen de 3 luni de la depunerea inițiativei, grupului de organizatori i se va oferi posibilitatea de a prezenta inițiativa în cadrul unei audieri publice organizate de Parlamentul European.

 

Aici puteți urmări anunțul înregistrării campaniei.

 

Organizatorii sunt reprezentați de ONG-uri din Italia, Germania, Franța, Spania, Serbia și Muntenegru, Polonia, Slovenia și Ungaria.

 

„Carnea de cultură  este o carne produsă prin culturi celulare în vitro de celule animale. Este o formă de agricultură celulară, astfel de metode agricole fiind explorate în contextul cererii crescute de proteine de către consumatori.

 

Este produsă folosind tehnici de inginerie tisulară utilizate în mod tradițional în medicamentele regenerative. Conceptul de carne de cultură a fost introdus unui public mai larg de Jason Matheny la începutul anilor 2000, după ce a fost coautor al unei lucrări despre producția de carne de cultură și a creat New Harvest, prima organizație nonprofit din lume dedicată cercetării în vitro a cărnii.”

/////////////////////////////////////////////

 

Cum depistăm alimentele contrafăcute?

https://protvplus.ro/emisiuni/vorbeste-lumea/clip/20289-cum-depistam-alimentele-contrafacute

 

 

/////////////////////////////////////////////

Care sunt cele mai falsificate alimente. Le consumăm frecvent şi ne îmbolnăvesc în timp

 

Produsele din ziua de astăzi sunt cu uşurinţă falsificate, iar unii producători nu au nicio mustrare de conştiinţă când fac acest lucru. Cafeaua măcinată, mierea de albine, uleiul de măsline, mezelurile şi chiar untul sunt câteva dintre cele mai falsificate alimente care se regăsesc cu regularitate în alimentaţia noastră, scrie BrightSide.

Cele mai falsificate alimente

 

cafea macinata

parmezan

ulei de masline

masline

orez

somon

lapte

smantana

untul

miere

fainaa

carnee

mezeluri

De la carne şi lactate, până la miere, cereale, pâine şi băuturi, multe din alimentele pe care le consumăm zilnic sunt contrafăcute. În goana după profit, unii producători fac rabat de la normele de calitate şi îşi păcălesc clienţii cu ingrediente ieftine, în detrimentul sănătăţii noastre.

 

Experţii estimează că în jur de 10% din mâncarea care se găseşte în ţările dezvoltate este contrafăcută, iar nouă alimente se regăsesc mai mereu pe lista neagră, care strânge date despre produsele contrafăcute la nivel mondial, potrivit Food Fraud Database.

 

Iată care sunt cele mai falsificate alimente:

CAFEAUA MĂCINATĂ

Când cumperi cafea măcinată sigur nu te gândeşti că ea ar putea să conţină şi orz, grâu sau boabe de soia prăjite. Te aştepţi să fie doar boabele de cafea măcinate şi să savurezi o cafea delicioasă. Dar, cafeaua măcinată se numără printre cele mai falsificate alimente din lume, aşa că nu ştii niciodată ce găseşti în ea! Pentru a evita acest lucru este recomandat să alegi cafeaua boabe pe care să o macini acasă.

 

Cele mai întâlnite tipuri de cafea sunt arabică, de calitate superioară, şi robustă, mai puţin aromată şi mai ieftină. Evident, cel mai simplu mod de falsificare a unei cafele comercializată că fiind de calitate superioară este adaosul de cafea robustă în proporţie mai mare decât arabică. Este posibil, de asemenea, că în unele pachete de cafea „de calitate” să se găsească cicoare, malt, năut, cereale, amidon, caramel, boabe de soia, mazăre sau fasole. Cel mai simplu mod de a evita acest tip de falsificare este să cumpărăm cafea boabe şi să o măcinăm acasă, nu înainte de  a analiza conţinutul pachetului şi de a ne asigura că nu conţine şi alte tipuri de boabe. Arabica are boabele alungite, iar Robusta le are mai mici şi rotunjite.

 

PARMEZANUL

El poate să conţină aşchii de lemn atunci când este falsificat. Este de preferat să nu alegi parmezanul gata ras, ci o bucată mai mare sau chiar să cumperi o roată întreagă pe care o poţi păstra la congelator pentru mai mult timp.

 

Parmezanul este o brânză tare, originară din Italia. Astăzi, însă, Parmezanul este produs şi folosit peste tot în lume. Cu toate acestea, numai brânza produsă în anumite părţi din Italia este considerată în mod oficial Parmezan. Parmezanul original este produs exclusiv în provinciile Parma, Reggio Emilia, Modena, Mantua şi Bologna. Există şi un titlu generic de “Parmigiano Reggio” care denumeşte acea brânză care este făcută într-o regiune din Italia.

Când cumperi această brânză, este indicat să o iei întreagă, nu gata rasă, deoarece îşi păstrează mult mai bine aromă. De asemenea, brânză ar trebui să aibă crustă şi să nu prezinte fisuri. Crustă prea albă poate fi un semn că brânză a stat o lungă perioadape raft şi s-a uscat.

 

ULEIUL DE MĂSLINE

 

Uleiul de măsline extravirgin este unul dintre produsele alimentare  cele mai falsificate la ora actuală.

 

O metodă frecvent întâlnită de falsificare este înlocuirea unei părţi de ulei de măsline extravirgin fie cu formă să rafinată, fie cu alt tip de ulei, cum este cel de soia, inferior calitativ. Partea bună este că, în cele mai multe cazuri, nu se înlocuieşte mai mult de 10% din volum cu alt ulei vegetal, fiindcă i-ar putea schimba gustul. Din păcate, este destul de dificil de recunoscut uleiul de măsline falsificat.

 

  

 

Doar la prăjire sau testandu-i pH-ul este posibil să ne dăm seama că i-au fost adăugate şi alte substanţe. Mai exact, uleiul de măsline extravirgin rezistă până la temperatura de 190 de grade Celsius fără a se descompune în compuşi toxici. Dacă îşi schimbă gustul şi emană fum puternic la mai puţin de 190 de grade, este posibil să fie falsificat. În plus, uleiul extravirgin de măsline are aciditatea sub 1 grad, iar cel virgin – sub 2 grade. Dacă aciditatea depăşeşte acest nivel, este posibil să conţină şi alte tipuri de ulei.

Şi măslinele pot fi falsificate prin oxidarea cu gluconat de fier, pentru obţinerea unei culori uniforme. În plus, sarea în care sunt conservate poate masca eventualele modificări de gust cauzate de alterare.

 

OREZUL

Este un alt aliment care se falsifică des, iar trucul folosit este considerat unul dintre cele mai periculoase pentru sănătate. Ştiai că se amestecă amidon cu plastic pentru a obţine un orez falsificat? Arată foarte aproape de produsul real, iar unii producători folosesc arome pentru a-i conferi acelaşi miros. Orezul astfel falsificat nu se va scufunda în apă şi arde cu uşurinţă dacă îl pui lângă o flacără.

 

FĂINA

Făina din compoziţia pâinii şi a produselor de patiserie poate fi riscantă pentru sănătate dacă nu este integrală. Falsificarea făinii se poate realiza prin amestec cu: făină altor cereale sau seminţe străine (mălai, mazăre, fasole, orez), făină de grâu comun în făină de grâu dur, amidon din cartofi sau din porumb, amelio­ratori, emulgatori şi agenţi de  oxidare interzişi sau peste doză permisă, substanţe pentru creşterea duratei de păstrare şi pentru accelerarea măturării sau pentru înălbirea făinii.

 

 

SOMONUL SĂLBATIC

 

Somonul cu cele mai multe proprietati nutritive este cel salbatic, dar acesta este o raritate in magazinele romanesti. Cel mai simplu mod de falsificare a pestelui este comercializarea unor specii ieftine ca fiind somon sau alt tip de peste scump. Se stie ca somonul salbatic are un nivel mare de Omega 3, care protejeaza sistemul cardiovascular. Nu acelasi lucru este valabil in cazul somonului de cultura sau al pastravului curcubeu, speciile mai ieftine cu care somonul este adesea inlocuit.

 

 

Specialistii spun ca putem diferentia somonul salbatic de cel de cultura la gatit. Cel salbatic este roz-portocaliu, datorită planctonului cu care se hraneste, in schimb cel de crescătorie are această culoare de la vopselurile adăugate în mâncare. La gătit, somonul sălbatic îşi păstrează culoarea, iar cel de acvacultură şi-o pierde.

 

CARNEA

Singura metodă de falsificare a cărnii intregi este comercializarea unor specii de animale mai putin consumate, cum sunt carnea de magar, de cal etc. ca fiind carne de porc ori de vită. Poţi evita acest lucru doar în cazul în care cunoşti foarte bine după culoare şi după aspect, uneori chiar si după miros, carnea pe care vrei să o cumperi.

 

 

Cel mai frecvent însă sunt falsificate carnea tocată, carnea de mici şi mezelurile prin înlocuirea unor componente valoroase cu unele de evitat: grăsime, şorici, tendoane, urechi etc. De asemenea, pot fi adăugaţi aditivi pentru culoare şi aromă,  soia sau  făină pentru consistentă şi sare sau condimente în exces pentru mascarea alterării.

 

Carnea alterată poate fi pusă în vânzare prin mascarea defectului cu ajutorul adaosului de condimente, aditivi alimentari (E-uri) şi alte ingrediente. Carnea este supusă de asemenea radiaţiilor ionizante, utilizate pentru prelungirea duratei de păstrare a produselor, dar şi pentru  accelerarea măturării şi decongelării.

 

 

MEZELURILE

Nutritionistii nu ne îndeamnă degeaba să eliminăm mezelurile din alimentatie sau măcar să le consumam cât mai rar. Majoritatea contin carne dezosată mecanic (MDM), adica res­turile de carne ce raman pe oase. Aceasta are calitate nutritională inferioară si poate contine fragmente de os, cartilagii, tendoane si piele. Amestecului îi sunt adăugate o varietate de E-uri pentru o culoare asemanatoare cu cea a cărnii adevărate si pentru un gust apetisant.

 

 

 

Salamurile care arată prea bine si sunt prea gustoase sunt, intr-adevar, prea bune sa fie din carne veritabila. Alege, mai bine, mezelurile care au portiuni mari mai inchise la culoare (nu chiar roz) si mai aţoase, deoarece acelea sunt, în realitate, bucăţile de carne.

 

LAPTELE

 

Laptele poate fi falsificat prin adăugarea de apă, prin extragerea grăsimilor, prin amestecul laptelui de vacă cu cel de oaie sau prin prevenirea sau mascarea unor defecte sau a instalarii alterării prin mentinerea aciditătii cu adaos de substante de neutralizare sau conservanti.

 

 

 

Cel mai sigur lapte este cel ambalat, spun specialistii. In cazul acestuia, exista rigori privind continutul microbiologic, hormonal si reziduurile de antibiotice. Desi mai gustos, laptele din piata poate contine o sumedenie de substante nocive, de la apa la margarina, untura de porc (pentru caimac), la amidon, faina de grau sau chiar aracet.

 

BRÂNZETURILE ŞI SMÂNTÂNA

 

Sunt falsificate prin inlocuirea parţială a proteinelor laptelui cu praf de albuş de ou, plasmă sanguină, sau cu proteine de origine vegetală provenite din mazăre, cereale sau soia.

 

 

 

Adaos de făină, gelatină, lapte bătut, creta sau gips. Aşa poate fi falsificată smântâna obtinută prin extragerea grăsimii din lapte.

 

UNTUL

 

Untul este un produs lactat făcut prin agitarea conservelor de pateu sau laptelui proaspăt sau fermentat. Se consumă întins pe alte feluri de mâncare, pe post de condiment, ajută la coacere, la realizarea de sosuri, sau prăjituri. Ca rezultat, untul este consumat zilnic în multe părţi ale lumii. Untul constă din grăsime care înconjoară minuscule picături de apă, proteine şi din lapte. Cea mai des întâlnită formă de unt este cea obţinută din lapte de vacă, dar se poate obţine şi din laptele altor mamifere,inclusiv oaie, capra, bivoliţă. Untului i se pot adauga uneori sare, arome, sau conservanţi.

 

 

Untul se falsifică prin înlocuirea grăsimii din lapte cu alte grăsimi de calitate inferioară de origine animală sau vegetală. Untul este cel mai bine imitat de margarinele pe baza de grăsimi hidrogenate, nocive pentru sănătate, obţinute din uleiuri vegetalesau din grăsime de peste dezodorizată. Untul mai poate fi falsificat cu untură de porc sau seu de vită.

 

MIEREA

 

Multe dintre sortimentele de miere de pe piaţă sunt falsificate. În primul rând, mierea vândută că fiind de salcâm (sortiment scump) poate fi, de fapt, miere polifloră sau de răpită, cu mai puţine beneficii. În plus, pentru multiplicarea mierii, mulţi producători adaugă sirop de glucoză industrială, care îi scade din valoarea nutritională. Cel mai sigur este să cumperi mierea zaharisită, cristalizată.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

sursa

 

brightside.me / eva.ro / sanatate.bzi.ro

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Top 4 alimente contrafacute. Care sunt falsurile pe care le pui in farfurie

 

Publicatia online Listverse a realizat un top al produselor ale caror replici sunt comercializate la nivel mondial. Printre cele mai des contrafacute produse se numara si mai multe alimente. Iata ce imitatii periculoase risti sa pui in farfurie:

 

 

 

  1. Ketchup

 

Printre cele mai des inlocuite produse cu orice altceva decat scrie pe eticheta se numara Ketchupul. Ce inseamna asta? Cel mai adesea ca nu contine pic de rosii. Insa mai exista si varianta in care anumite marci premium sunt „imitate” de producatori falsi. Este celebru cazul de acum aproape trei ani, din Statele Unite, cand a fost descoperit un lot urias de ketchup „Simply Heinz” care era, de fapt, ketchup obisnuit. In plus, folosea zahar in reteta in loc de sirop de fructoza de porumb.

 

 

 

 

 

  1. Branza

 

Ai auzit vreodata despre branza care nu contine nicio urma de lapte? Ei bine, e foarte posibil sa fi consumat astfel de produse, intrucat falsuri grosolane au fost in mai multe randuri descoperite. Celebra branza bulgareasca este cel mai des imitata. Astfel, in loc de lapte si zer, e posibil sa fi mancat o branza din praf si uleiuri vegetale. Problema e ca falsurile sunt atat de bine realizate incat doar analizele de laborator le pot depista. Emmental si Gruyere sunt, de asemenea, marci de branza elvetiene care sunt adesea contrafacute.

 

3.Vita kobe

Vita kobe este o delicatesa culinara. Specialistii sustin ca are un gust de neegalat, cu toate acestea nu toata carnea vanduta drept „vita Kobe” provine de la animale nascute, crescute si sacrificate intr-o anumita regiune din Japonia. In ultimii ani, in multe restaurante carnea de vita descrisa ca fiind kobe a fost falsa.

  1. Miere

 

Mierea se afla si ea in topul alimentelor contrafacute. Pe rafturile magazinelor gasesti adesea miere vanduta drept 100% naturala, dar in realitate are adaos de apa, coloranti, arome, zahar ori substante periculoase, precum amidonul si cleiul. Testul principal este cel cu bula de aer. La intoarcerea borcanului trebuie sa apara o bula care nu trebuie sa se sparga.

 

https://jurnalderetete.md/cum-sa/top-4-alimente-contrafacute-care-sunt-falsurile-pe-care-le-pui-farfurie

 

////////////////////////////////////

 

 

Cum sunt controlați românii de ANAF pe rețelele sociale. Lucian Heiuș: ”Avem un soft” https://www.youtube.com/watch?v=s_x9hR_ueH0

 

 

//////////////////////////////////

 

Tovarasul lui Fosililiescu-beat de galbeaza  a gasit un ac pentru cojocul vrajelilor… Ministrul Petre Daea a fost la un pas să fie linșat de primarii giurgiuveni

By

Ion Teleanu

 

Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Petre Daea, a avut parte săptămâna trecută de o surpriză neplăcută din partea unor primari din zona legumicolă a județului Giurgiu.

Daea: ”Vă salut domnule primar”, dar primarul nu era prezent

La conferința județeană de alegeri a organizației PSD Giurgiu de săptămâna trecută, ministrul Agriculturii Petre Daea a fost protagonistul unei scene penibile (Petre Daea a adormit la alegerile de la PSD Giurgiu), dar, în același timp, a avut parte și de o surpriză neașteptată la finalul conferinței județene de la Giurgiu.

 

 

 

 

 

După ce s-a trezit din moțăială, Petre Daea a luat cuvântul și discursul său, de un populism ieftin, a stârnit ceva aplauze, dar și multă iritare. ”Vă salut domnule primar de la …. Și vă felicit… Vă salut dragi primari. Vă salut cu respectul care care mă încarcă astăzi pentru că dumneavoastră sunteți baza partidului”.

 

Dar, unii dintre primari enumerați și elogiați de Petre Daea nu erau în sală. Dar ce mai conta. A dat bine pe sticla televizorului. El trebuia doar să-și facă show-ul ieftin și a reușit.

 

Vrăjelile lui Daea n-au avut succes la Giurgiu

La finalul conferinței județene de alegeri, conducerea PSD în frunte cu Marcel Ciolacu, Paul Stănescu și Sorin Grindeanu, s-a retras împreună cu miniștrii, parlamentarii, primarii și invitații la un local ales de organizatori de la PSD Giurgiu.

 

Numai că aici au avut parte de un incident neașteptat avându-l ca protagonist pe ministrul Petre Daea. Mai mulți primari din zona legumicolă a județului Giurgiu printre care cel de la Prundu, Colibași, Comana și Valea Dragului, au sărit efectiv la gâtul ministrului Agriculturii, cerându-i socoteală pentru faptul că nu a rezolvat mai nimic din ce a promis.

 

Primarii i-au reproșat lui Daea că vorbește doar pentru a se vedea la televizor și în rest numai promisiuni și vrăjeală ieftină. Edilii erau revoltați de faptul că structurile deconcentrate ale Ministerului Agriculturii din județului Giurgiu, cum ar fi Direcția Agricolă, ADS sau APIA, îi tratezează cu sictir sau nici nu-i bagă în seamă. Adică, mai direct, le crează numai probleme.

 

Mai mult, primarii giurgiuveni l-au urecheat pe Daea și pentru faptul că ajutoarele promise pentru calamități n-au ajuns, subvențiile agricole sunt pe drum… dar nu se știe când ajung, iar subvenția pentru motorină este doar pe… hârtie.

 

În populismul său ieftin, Daea a încercat să-i tempereze și să-i aburească pe primarii, dar mai rău a agitat apele. Totul a degenerat într-un scandal de pomină și numai intervenția energică a liderilor PSD, Marcel Ciolacu și Paul Stănescu, l-a scăpat pe Daea de un ”masaj” fizic mai aparte.

 

Așadar, finalul conferinței județene a a PSD Giurgiu fost unul extrem de tensionat și nu va fi uitat prea curând de ministrul Petre Daea.

 

 

https://www.puterea.ro/ministrul-petre-daea-a-fost-la-un-pas-sa-fie-linsat-de-primarii-giurgiuveni/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Ca si cuibusoarele de nebunii din Romania care fardeaza demonii si-I  ascund in inimi…Spioni ruși căutați în mănăstirile din Ucraina   

By

Cezar Amariei

marți, 22 noiembrie 2022, 15:26

 

 

Mai mulți ofiţeri ai Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU) şi ai poliţiei ucrainene au descins marţi dimineaţa la celebra mănăstire ortodoxă Lavra Pecerska (Lavra Peşterilor) din Kiev. Acțiunea este menită să contracareze „activităţile subversive ale serviciilor speciale ruse”, a anunţat SBU.

Vechi de 1000 de ani, complexul monahal Lavra Pecerska din Kiev face parte din patrimoniul cultural al Ucrainei şi în prezent este sediul principal al Bisericii Ortodoxe Ucrainene afiliate Patriarhiei Moscovei.

„Aceste măsuri au fost luate ca parte a activităţii sistemice a SBU pentru contracararea activităţilor distructive ale serviciilor speciale ruse în Ucraina”, a precizat SBU într-un comunicat, citat de Ukrainska Pravda.

 

Motivul percheziției

Potrivit SBU, percheziţiile sunt menite să prevină utilizarea mănăstirii drept „centru al lumii ruse” şi au fost întreprinse pentru a îndepărta suspiciuni „cu privire la utilizarea acestui spaţiu ca refugiu pentru adăpostirea de grupuri de sabotaj şi de recunoaştere, de cetăţeni străini şi ca depozit de arme”.

 

SBU nu a anunţat care a fost rezultatul acestor raiduri.

 

În luna mai, Biserica Ortodoxă Ucraineană afiliată Patriarhiei Moscovei a rupt relaţiile cu Biserica Ortodoxă Rusă după declanşarea invaziei ruse asupra Ucrainei şi a condamnat sprijinul acordat de Patriarhul Kirill, capul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru ceea ce Moscova numeşte „operaţiune militară specială”.

 

 

 

Un sondaj de opinie din 2020 al Centrului Razumkov de la Kiev a arătat că 34% dintre ucraineni se identificau drept membri ai principalei Biserici Ortodoxe a Ucrainei, în timp ce 14% drept membri ai Bisericii Ortodoxe Ucrainene afiliate Patriarhiei Moscovei.

 

În 2019, Ucraina a primit permisiunea liderului spiritual al creştinilor-ortodocşi la nivel mondial de a înfiinţa o Biserică independentă de Moscova, punând în mare măsură capăt secolelor de legături religioase între cele două ţări.

 

Percheziții și la Mănăstirea din Rivne

Incursiunea din Kiev nu a fost singura făcută marți de serviciile speciale ucrainene.

 

Serviciul de Securitate al Ucrainei a controlat și Mănăstirea Koretsky Sfânta Treime și Eparhia Sarny-Polissya din regiunea Rivne.

 

 

 

La fel ca și la Kiev, evenimentele au loc în comun cu Poliția Națională și Garda Națională – în cadrul activității sistematice a SBU de combatere a activităților subversive ale serviciilor speciale rusești în Ucraina.

 

Motivația ofițerilor este prevenirea utilizării comunităților religioase drept centru al „lumii ruse”.

 

În plus, serviciul special verifică dacă mănăstirile ascund grupuri de sabotaj și recunoaștere, cetățeni străini și dacă nu sunt folosiți pentru depozitarea armelor.

 

 https://www.puterea.ro/spioni-rusi-cautati-in-manastirile-din-ucraina-galerie-foto/

 

////////////////////////////////////////

 

 

C am asta e moralitatea moralistilor… Scandal în Televiziunea Română. Hărțuire sexuală și bătăi cu înjurături ca la ușa cortului

By

Eliza Popa

marți, 22 noiembrie 2022, 17:00

 

 

Scandal în Televiziunea Română, cu acuzații de hărțuire sexuală și bătăi cu înjurături ca la ușa cortului. Sună grav, având în vedere că vorbim despre Televiziunea Națională! Scandalul deja s-a aprofundat, și beneficiază de ingrediente precum mărturisirii ale diverselor surse prin presă și drepturi la replică.

În urmă cu două săptămâni, Nadine Vlădescu – jurnalistă TVR în cadrul secției TVR Cultural, l-a acuzat pe Marian Olaianos – comentator sportiv la TVR, de agresiune fizică la locul de muncă. Olaianos recunoaște că ”i-am pus mâna în piept și am împins-o”, ca să se apere.

 

 

 

 

 

Marian Olaianos, de 48 de ani, este căsătorit și are doi copii. Urma să fie trimis la Mondialul din Qatar, dar ca urmare a anchetei disciplinare în care e cercetat că a bruscat-o pe Nadine Vlădescu, acesta a fost înlocuit.

 

Scandal în Televiziunea Română: Mesaje cu tentă sexuală?

Pe 14 noiembrie, comentatorul sportiv a depus la Secția de Poliție nr. 1 București o plângere penală împotriva Nadinei Vlădescu pentru hărțuire și hărțuire sexuală. Conform documentului, jurnalistul TVR susține că abuzurile au avut loc în lunile septembrie și octombrie 2022. Interacțiunile profesionale dintre cei doi jurnaliști au început în luna august, iar Olaianos susține în plângere că Nadine Vlădescu a început să-i facă avansuri sexuale în septembrie.

 

Conform apropiaților lui Oleianos, acesta a replicat cu un dosar de apărare, prin care afirmă că ar fi fost hărțuit sexual de colega lui, prin intermediul unor mesaje cu tentă erotică pe WhatsApp, potrivit ziare.com.

 

Marian Olaianos a făcut publice mesajele cu tentă sexuală pe care le primea de la colega sa: „sex super mișto”, „nu ințelegi că nu e vorba de nimic altceva acum și că nu e nimic complicat?” sau „te vreau și vreau să facem de toate și o să vezi asta pe viu”, potrivit national.ro. Potrivit aceleiași surse, în 2020, Vlădescu ar fi primit un ordin de protecție împotriva sa din partea unui fost partener de viață, după ce l-ar fi hărțuit sexual. Asta reiese din documentele publice ale instanțelor bucureștene care au judecat cazul. Inițial, ordinul a fost aprobat, însă la apel Tribunalul București l-a anulat.

 

Nadine Vlădescu a trimis drept la replică: „Strangulată și dată cu capul de perete”!

În urma apariției în presă a mesajelor făcute publice de Oleianos, scandalul este departe de a se stinge. Respectiv Nadine Vlădescu a trimis un lung drept la replică, din care aflăm că, a fost, cităm „lovită cu palmele, pumnii și un set de chei peste față și cap și pe corp, strangulată și dată cu capul de perete, lovită cu picioarele, strânsă cu putere de brațe și zgâlțâită”! Spicuim mai jos din acest drept la replică.

 

„În urma publicării trunchiate, tendențioase și chiar neadevărate în media și în social media, a incidentului dintre mine, Nadine Vlădescu, și Marian Olaianos, precum și a continuării încălcării repetate a dreptului la viață privată și a lezării demnității mele, prin prezentarea unor lucruri foarte personale într-o manieră părtinitoare și scoasă din context, care îmi aduce prejudicii personale și profesionale, țin să precizez următoarele:

 

În 17 octombrie 2022, între orele 13-15, în sediul TVR, am fost grav agresată fizic și verbal de către Marian Olaianos. Am fost înjurată și apoi lovită cu palmele, pumnii și un set de chei peste față și cap și pe corp, strangulată și dată cu capul de perete, lovită cu picioarele, strânsă cu putere de brațe și zgâlțâită, împinsă și îmbrâncita de Marian Olaianos, comentator sportiv și angajat al TVR, care, neprovocat, neatacat și fără a fi lovit, sau insultat, a recurs la acte de violență asupra mea.

 

Agresiunea a fost surprinsă parțial (strangularea și loviturile cu capul de perete) de camerele de filmat, lucru care confirmă clar spusele mele. TVR a pus la dispoziția organelor de anchetă aceste imagini.

 

În ziua agresiunii, am mers către biroul sau pentru a rezolva un proiect la care trebuia să colaborăm. În birou, m-a lovit din senin peste față, cap, urechi, degete, mâini și brațe, m-a îmbrâncit și împins în perete și m-a înjurat, spunând că nu-l interesează nimic legat de proiectul meu, că nu-i pasă de colegialitate, atitudinea să fiind și în trecut una de superioritate și autoritate, în ideea că “mie nu-mi spune nimeni aici ce să fac”, “eu nu am șef și-mi fac programul cum vreau eu”, “noi la Sport suntem stat în stat”, “sunt în TVR de peste 20 de ani și nu se atinge nimeni de mine”, “eu fac numai ce vreau eu și nu dau socoteală nimănui pentru că sunt aici de peste 20 de ani”, “plec la Cupa Mondială și mă doare în … de oricine, să mă pupe toată lumea în …”.

 

„Du-te-n ….mea”

Mai aflăm din dreptul la replică al Nadinei Vlădescu că, la „La rugămințile mele de a se calmă, de a discuta în liniște și de a continuă proiectul și filmarea stabilită pentru a două zi, dar și de a stabili un alt moment al zilei la care să vorbim despre structura celor ce urmau să fie discutate a două zi, răspunsul lui a fost unul și mai vehement, iar atitudinea lui a devenit și mai violență.

 

M-a împins și m-a lovit pe holurile clădirii și pe scări, scenă la care, la un moment dat, au asistat și două dintre doamnele de serviciu pe tură, care au apărut în capul scărilor exact când el mă lovea în cap și peste față și urechi cu cheile, lucru care l-a enervat și mai tare, astfel încât a început să mă înjure (“du-te-n ….mea, acum m-au văzut și femeile de serviciu!”).

 

În urma agresiunii grave și a stării de rău ce a urmat, am ajuns la medicul din cadrul TVR, care m-a examinat, mi-a acordat primele îngrijiri, mi-a făcut poze ale brațelor și toracelui (aveam mâna dreapta foarte roșie și umflată, zgârieturi pe mâini, antebrațe și piept, ochiul drept lovit, sânul drept lovit cu pumnul, rochia ruptă etc.) și mi-a dat trimiteri către clinică din Str. Washington, Spitalul de Urgență Floreasca, Spitalul de Oftalmologie și un bilet către INML. Medicul legist care m-a examinat la INML mi-a dat trimiteri către neurochirurgie și ORL, pe care scrie clar “agresiune fizică strangulare” și traumatism de coloana cervicală și lombară, adăugând că nici nu trebuie să explic cum au fost loviturile, urmele de pe brațe, torace, spate și picioare arătând clar natură și felul agresiunii”.

 

Scandal în TVR: Nadine Vlădescu zice că s-a atașat emoționat de Oleianos!

Vlădescu mai spune că pentru aceste fapte sus menționate a depus plângere penală la parchet și a sesizat conducerea TVR, drept pentru care s-a întrunit Comisia de Disciplină.

 

Mai mult decât atât, a depus o a două plângere penală împotriva lui Marian Olaianos, pentru violarea vieții private și, dacă va fi cazul, zice că va face acest lucru și împotriva tuturor celor care continuă acest incident „prin divulgarea trunchiată a faptelor, provocându-mi și mai mari prejudicii personale și profesionale”.

 

„Singură mea vină morală în această situație a fost că am consimțit la relația personală și intimă pe care am avut-o cu Marian Olaianos, un bărbat căsătorit, pe care acesta acum o neagă, deși există dovezi clare și în acest sens.

 

Mai mult, această relație a fost inițiată chiar de către el, la începutul colaborării profesionale. Încă de la momentul primei interacțiuni, atitudinea să a fost una de negociere a colaborării profesionale, după propria filosofie exprimată prin întrebarea repetată “Mie ce-mi iese?”, Olaianos făcându-mi avansuri sexuale din prima zi și insistând să avem o relație personală și intimă de la bun început. Am cedat avansurilor sale deoarece m-am atașat emoțional de el și am dat curs insistențelor sale de a începe o relație pe care a prezentat-o din start drept o poveste de dragoste. Totodată, am crezut că putem colabora profesional pentru realizarea unor proiecte, context în care l-am și cunoscut, dar el a tergiversat și până la urmă și zădărnicit toate proiectele la care ar fi trebuit să lucrăm împreună”.

 

Telenovelă în TVR: „Nu vrei să dormi două ore în brațele mele azi?”

Vlădescu abordează și mesajele făcute publice de Oleianos, relatarea lor dând o tentă de telenovelă întregii situații din TVR: „Unele mesaje ale mele din corespondență cu Marian Olaianos au fost distribuite recent de el presei, într-un fel trunchiat și scos din context, iar acest gest, cât și publicarea, sunt fapte penale de încălcare a vieții mele private. Relația personală și intimă cu Olaianos s-a desfășurat și înainte, și după momentul mesajelelor respective, cu mult anterioare incidentului și nu justifică în niciun fel agresiunea fizică și verbală asupra mea.

 

Mai mult, după sesizarea mea către conducerea SRTv, Olaianos a insistat prin toate mijloacele și făcând tot felul de presiuni că eu să-mi retrag sesizarea și, ulterior, să-mi retrag și plângerile penale, în același timp propunându-mi: «nu vrei să dormi două ore în brațele mele azi?» în dată de 7 noiembrie. În acest context și mai ales dat fiind faptul că există numeroase mesaje sexuale ale lui către mine din timpul relației, consider absurdă susținerea să că l-aș fi hărțuit sexual. Presiunile lui Olaianos pentru retragerea sesizării mele au constat inclusiv în șantajul cu dezvăluirea în presă a unor informații strict personale, pentru a abate atenția de la agresiune, ceea s-a și întâmplat, eu alegând să nu-mi retrag sesizarea, deoarece consider că violență este o chestiune foarte gravă, mereu de neacceptat și de nejustificat”.

 

Dar cu calul ce-ați avut?

Vlădescu conchide că aceste atitudini nu pot fi justificate și sunt acum în curs de soluționare disciplinară, civilă și penală. Iar în ceea ce privește informațiile legate de trecutul ei, spune că nu au nicio legătură cu agresiunea lui Marian Olaianos asupra ei, sau cu relația intimă cu el.

 

Ca atare, face un apel la lege și la bun simț „către toți cei care au adus în public un scandal privat, în care agresorul este transformat în victima și un apel deontologic și profesional la colegii jurnaliști, atât din televiziune, cât și din presă scrisă, de a-și verifică sursele și a prezența lucrurile echilibrat și corect, fără atacuri la persoană, denigrări și denaturări părtinitoare ale adevărului”.

 

În toată această situație nu ne putem abține să nu ne întrebăm „Dar cu calul (n.r. – adică telespectatorul) ce ați avut?”. În condițiile în care se pare că acest scandal șifonează grav  imaginea TVR. În toată istoria Televiziunii Naționale nefiind, totuși, consemnat un asemenea scandal de amploare.

 

Evenimentul din Televiziunea Română, dintre cei doi angajați, nu a fost încă lămurit de conducerea postului. Momentan a fost demarată o anchetă: „Procedura de cercetare disciplinară este în desfăşurare. O decizie referitoare la posibilele sancţiuni ale celor doi angajaţi va fi luată în momentul finalizării cercetării”, a transmis conducerea TVR.

 

https://www.puterea.ro/scandal-in-televiziunea-romana-hartuire-sexuala-si-batai-cu-injuraturi-ca-la-usa-cortului/

 

/////////////////////////////////////////////

Tanda si cu Manda continua valsul risipitor pe cheltuiala contribuabililor… Fostul ministru Daniel Constantin îi răspunde lui Adrian Porumboiu, la acuzele de luare de mită

 

 

By

Victor Scarlat

marți, 22 noiembrie 2022, 15:44

  

 

Fostul ministru al Agriculturii Daniel Constantin îi răspunde omului de afaceri Adrian Porumboiu, la acuzele aduse recent. Porumboiu susține că fostul portar Dani Coman de la FC Vaslui i-ar fi cerut 200.000 de euro pentru Daniel Constantin, care era ministrul Agriculturii în perioada 2014-2015, când grupul Racova trecea prin momente dificile. La rândul său, Constantin neagă spusele lui Porumboiu și spune că-l va da în judecată.

Redacția Puterea a primit, marți, la redacție din partea lui Daniel Constantin, fostul ministru al Agriculturii, următorul “Drept la replica față de afirmațiile domnului  Porumboiu”, după articolele publicate în data de 19 și 22 noiembrie, având ca temă grupul Racova.

 

 

 

 

 

  1. In toată cariera mea, nu m-am intersectat in niciun fel cu domnul Porumboiu în plan social, politic sau economic, în afara unei audiențe la care a participat aproape toată conducerea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării rurale.

 

  1. Una din societățile domniei sale a primit in anul 2015, perioada care coincide cu mandatul meu de ministru al Agriculturii penalități în valoare de aproximativ 7 mil. euro după cum urmează:

– pentru nereguli in campania 2012 – aprox 3,5 mil. lei reprezentând 20% din formele de sprijin primite;

– pentru nereguli în campania 2013 – aproximativ 9,1 mil. lei reprezentând 50% din formele de sprijin primite;

– pentru nereguli in campania 2014 – excludere de la plata a sumei de aproximativ 21 mil. lei, reprezentând 100% din formele de sprijin cuvenite;

 

  1. Toate aceste constatări au pornit ca urmare a misiunii de Audit a Curții Europene de Conturi in Martie 2014, urmată de numeroase controale ale APIA, ANSVSA și Curtea de Conturi a României – Autoritatea de Audit, având in vedere ca societatea era printre principalii beneficiari de fonduri europene din agricultura.

 

  1. Executarea acestor obligații a fost suspendată de instanță până la

judecarea pe fond, ceea ce nu a adus prejudicii materiale societății

aflate în dificultate și procedura de vânzare, după spusele domnului

Porumboiu.

 

  1. Regulamentele europene și manualele naționale sunt foarte clare și nu prevăd un rol pentru ministrul Agriculturii în acțiunea de control.

 

  1. Domnul Porumboiu a beneficiat, așa cum spuneam, la solicitarea dânsului de o audiență în Septembrie 2015 cu mare parte din conducerea ministerului și a APIA în care i s-au adus la cunoștință toate procedurile și neregulile constatate.

 

  1. Acuzațiile domniei sale la persoana mea se întind deja pe o perioadă de aproape 8 ani și diferă in forma și fond.

 

  1. Referitor la ultima acuzație, cum că as fi cerut avantaje materiale cu câțiva ani înaintea controlului, Menționez ca l-am invitat public pe domnul Porumboiu sa facă denunț la instituțiile statului cu responsabilități! Nu face acest lucru pentru ca probabil se teme de

răspunderea PENALĂ ca urmare a DENUNȚULUI CALOMNIOS.

 

  1. Precizez ca am fost coleg cu dl. Dani Coman în clasele I-III și din copilărie până în prezent, în afară de câteva apeluri telefonice NU am avut o relație de prietenie susținută cu acesta (din păcate viața ne-a rezervat drumuri și cariere diferite).

 

  1. Îl acționez in judecată pe domnul Porumboiu pentru acțiunea denigratoare susținută. Menționez ca aceasta reprezintă prima mea acțiune in instanța împotriva unei persoane”.

 

 

https://www.puterea.ro/fostul-ministru-daniel-constantin-ii-raspunde-lui-adrian-porumboiu-la-acuzele-de-luare-de-mita/

 

/////////////////////////////////////////////

ALERTA! Serpi alaptati din pieptul Romaniei sunt infocati de Putin cel ka(ca)nist… Tamás Sándor, despre apelul lui László Tőkés către Viktor Orbán, pentru susținerea autonomiei: „Nu am avut niciodată nimic de ascuns”

 

 

de Iulia Drăghici – Taraș  

Apelul fostului preot reformat László Tőkés adresat premierului ungar Viktor Orbán, din cadrul celei de-a 31-a ediţii a Universităţii de Vară de la Tuşnad – „Tusványos”, de a susţine aspiraţiile de autonomie ale Ţinutului Secuiesc, nu este o premieră, a spus liderul UDMR Covasna și președintele Consiliului Județean Covasna, Tamás Sándor. Cât despre esența solicitării în sine, acesta și-a exprimat acordul total, precizând și că dorința de a obține autonomia nu este un secret, nu e nouă și nici de la diavol.

 

 

În acest context, el a readus în discuție exemplul Tirolului de Sud.

 

„În fiecare an și de fiecare dată s-a cerut acest lucru la Tusványos. (…) Avem nevoie de acest sprijin (n.red. al Budapestei) exact așa cum a avut nevoie și Tirolul de Sud (n.red. de sprijin extern). Istoria Tirolului de Sud este aproape identică cu istoria Transilvaniei. Tirolul de Sud a fost dat Italiei în 1920, iar Transilvania a fost dată României în 1920. Aproape identic s-au petrecut lucrurile, ca mărime, ca și componență etnică, desigur păstrând proporțiile, că acolo sunt germani, italieni, ladini, iar aici în Ținutul Secuiesc sunt unguri, români și țigani. Ei au avut un demers foarte intens de zeci de ani de a obține autonomie teritorială. Cu sprijinul Vienei, sprijin internațional, Parlamentul din Roma a adoptat autonomia teritorială. Și au rezolvat două probleme: pace interetnică și relansarea economică. (…) Nici noi nu vrem altceva. Vrem să trăim bine, pe pământul nostru natal. Atât vrem. Nu vrem să ne războim cu românii, nu vrem să ne războim cu nimeni”, a declarat miercuri, pentru CovasnaMedia.ro și Observatorul de Covasna, Tamás Sándor.

 

Liderul UDMR Covasna a punctat că susținătorii acestui demers, de autonomie, sunt conștienți de faptul că schimbările nu se pot face fără sprijinul parlamentarilor României.

 

„Soluționarea doleanțelor noastre se poate face: unu – știind și știm exact ce vrem; doi – căutând parteneri internaționali pentru acest sprijin, inclusiv Budapesta, și căutând posibilitatea de a convinge majoritatea parlamentară din București de a obține o lege pentru autonomia Ținutului Secuiesc. Sunt conștient că nu se poate fără București. Să nu mă înțelegeți greșit: nici nu vrem și nici nu putem lua noi Ținutul Secuiesc fără voi. Dar nu e nici o problemă. Găsim posibilitate politică de a nu ajunge în această situație. Nu am avut niciodată nimic de ascuns. E foarte simplu. Nu e nimic de la diavol, nu e nimic nou, așa s-a procedat în diferite țări din Uniunea Europeană. Eu am dat doar un singur exemplu”, a spus liderul UDMR Covasna, care a mai amintit astfel și de Spania și Finlanda, care au adoptat soluții similare în diverse regiuni.

 

Tot legat de cele petrecute la Tusványos, cu o referire vagă la protestul reprezentanților Asociației Calea Neamului, care au fost la eveniment și au afișat bannerul „Ceva este etern: Transilvania, pământ românesc”, Tamás Sándor a spus: „Nu poți face pace interetnică dacă vii cu bocancii în gură. Nu poți. Cei care cred asta, de tipul domnului Tîrnoveanu sau alții din București, trebuie să știe că, dacă vin cu bocancii, nu vor aduce pacea interetnică. Și calitatea relației dintre majoritate și minoritate este dată de majoritate”.

 

Discursul lui László Tőkés a fost larg preluat în presa națională săptămâna trecută, pentru că, printre altele, în prezența premierului Ungariei, acesta a vorbit despre rugămintea de a susține „eforturile de autonomie ale Ţinutului Secuiesc într-un mod mai eficient ca până acum, ştiind că integrarea fără drepturi comunitare şi fără autonomie este un teren propice pentru asimilare”, a declarat fostul episcop reformat.

 

Tot în acest cadru, el a spus și că dorinţa de autonomie a fost motivul pentru care Beke István şi Szőcs Zoltán au fost condamnaţi la închisoare din motive politice, şi tot din acest motiv i-a fost retras Ordinul Naţional „Steaua României” pe care îl primise.

 

Reamintim în acest context și că, în februarie 2019, reprezentanții județelor Covasna, Harghita și Mureș și cei ai Tirolului de Sud, regiunea autonomă din Italia, au semnat o Declarație de intenție pentru elaborarea unui acord comun de cooperare între cele patru unități administrative. La conferința de presă de atunci, organizată la Consiliul Județean Covasna, s-a vorbit despre idealuri și dorințe privind conviețuirea și dezvoltarea economică.

 

https://covasnamedia.ro/politica-categorie-11/tamas-sandor-despre-apelul-lui-laszlo-tokes-catre-viktor-orban-pentru-sustinerea-autonomiei-nu-am-avut-niciodata-nimic-de-ascuns#!

 

 

/////////////////////////////////////////////

Tovarasul lui Putin se joaca pe langa butoiul cu pulbere,ca sa ramana cu Ungaria si mai mica… MAE condamnă „afișarea” lui Viktor Orbán cu harta Ungariei Mari pe fular. Expert: Premierul ungar face jocurile lui Putin

 

Europa Liberă

Premierul maghiar Viktor Orbán s-a întâlnit cu fotbaliștii din echipa națională de fotbal în timp ce purta un fular pe care apărea harta Ungariei Mari.

 

 

 

Premierul Ungariei, Viktor Orbán, a purtat, luni, cu un fular cu harta Ungariei Mari, care include și Transilvania. În luna mai a acestui an, el a clamat că părți din coasta mării Adriatice au fost rupte de Ungaria.

 

Viktor Orbán a publicat pe contul său de Facebook imagini în care apare purtând un fular cu harta stilizată a Ungariei Mari, din care face parte și o parte din teritoriul României.

 

Gestul a provocat o reacție categorică a Ministerului român de Externe, care a transmis „dezaprobarea fermă” față de faptul că premierul Orbán s-a „afișat” cu fularul respectiv și a descris drept „inacceptabilă” orice manifestare „de tip revizionist”.

 

Profesorul de relaţii internaţionale Valentin Naumescu spune pentru Europa Liberă că, prin acest gest, Viktor Orbán „face jocurile” lui Vladimir Putin.

 

„Îmi pare rău să folosesc un cuvânt atât de direct și simplu, dar este un gest prostesc. Într-un context atât de complicat și sensibil, să vii cu asemenea teme slabe, care nu fac decât să alimenteze discuții absolut inutile în regiune înseamnă să faci în mod direct jocurile lui Putin, să te dovedești un ‘mic putinist’ în Europa Centrală, oricum fără sorți de izbândă”, spune Valentin Naumescu.

 

„Sunt lucruri care nici nu mai pot fi schimbate, nici nu ajută pe nimeni. Nu ajută nici Ungaria, nu ajută nici pe maghiarii care trăiesc în Transilvania, nu ajută nici relațiile bilaterale româno-ungare”, completează el.

 

Profesorul de relații internaționale adaugă că acest gest de imagine îi poate părea lui Viktor Orbán potrivit pentru susținătorii interni, dar nu face decât să extragă și mai mult Ungaria din discursul politic european și occidental.

 

Nu este prima oară când premierul Orbán folosește imagini și simboluri de dinainte de Tratatul de la Trianon, în fapt apeluri prost mascate la revizionism, care în contextul invadării Ucrainei de către Rusia capătă o altă simbolistică.

 

Iliberalismul și poziția favorabilă Rusiei ale lui Viktor Orban au atras asupra Ungariei sancțiuni în premieră. Parlamentul European a votat suspendarea banilor pe care țara le primește din bugetul comunitar.

### VEZI ȘI… ###

Iliberalismul și putinismul lui Viktor Orban determină PE să taie banii pe care Ungaria îi primește din fondul comunitar

În plus, oficialii guvernamentali maghiari utilizează de câțiva ani în mod constant această hartă.

 

Viktor Orbán este, de altfel, unul dintre susținătorii președintelui Vladimir Putin. Ungaria s-a remarcat prin nenumăratele veto-uri la diversele sancțiuni ale Uniunii Europene împotriva Rusiei. Acesta este și unul dintre motivele pentru care, în septembrie, Parlamentul European a declarat Ungaria drept o țară nedemocratică cu o „autocrație electorală”.

 

De pildă, în luna mai 2020, Orbán a postat pe contul său de Facebook o imagine a globului pământesc de dinainte de Trianon pe care apare harta Ungariei Mari, care îngloba și Transilvania.

 

Într-un interviu la radio din primăvara acestui an, Viktor Orbán spunea că acele țări care au „o mare și porturi sunt capabile să aducă petrol pe petroliere”, făcând referire la Croația, care ar avea „părți” din coasta de la Marea Adriatică ce au aparținut Ungariei Mari.

 

MAE: Orice manifestare de revizionism este inacceptabilă

Ministerul Afacerilor Externe a luat atitudine față de gestul lui Viktor Orbán și a transmis ambasadorului Ungariei la București „dezaprobarea fermă față de gestul oficialului ungar”.

 

„Orice manifestare de tip revizionist, indiferent de forma pe care o îmbracă, este inacceptabilă, contrară realităților actuale și angajamentelor asumate în comun de România și Ungaria de a construi o relație bilaterală în parametrii definitorii ai instrumentului de bază care guvernează relația bilaterală, anume Tratatul privind înțelegerea, cooperarea și buna vecinătate între România și Republica Ungaria, semnat la Timișoara, la 16 septembrie 1996 și respectiv ai Parteneriatului Strategic, de la care, în acest an, se împlinesc două decenii”, spune MAE într-un comunicat de presă.

 

Câteva mii de oameni s-au alăturat duminică unui protest al profesorilor și studenților față de politica Guvernului Orbán în domeniul educației și pentru condiții de muncă mai bune, 23 octombrie 2022, Budapesta, Ungaria.

### VEZI ȘI… ###

Proteste în Ungaria, la câteva ore după noua tiradă a lui Viktor Orbán împotriva UE

Unul dintre cele mai mari scandaluri l-a produs discursul rasist și illiberal ținut în vara asta la Tușnad, când premierul Viktor Orbán a criticat „amestecarea” raselor și a spus că Ungaria nu vrea să devină o „rasă mixtă” și a vorbit despre „recuperarea națiunii maghiare”.

 

De altfel, aceasta este o temă recurentă, politica guvernului Orbán mergând pe diverse căi în această direcție.

 

O recentă reformă a materiei predate în școlile din Ungaria prezintă, profund ideologizată, prezintă Transilvania drept casa maghiarilor.

 

Mai mult, Orbán se prezintă frecvent ca fiind nu doar liderul celor aproape 10 milioane de locuitori ai Ungariei, ci și al „milioanelor” de etnici maghiari care trăiesc în țările vecine și cărora guvernul său le-a acordat cetățenie și drept de vot.

https://romania.europalibera.org/a/viktor-orban-harta-ungariei-mari-fular-mae-revizionim-inacceptabil/32142443.html

 

////////////////////////////////////////////

 

„Russkiy mir” și „Chinese dream”: despre visul autocrațiilor eurasiatice de a recupera măcar parțial sferele de influență și gloria trecutului

 

 

Serban F. Cioculescu

 

Atacul Rusiei asupra Ucrainei, stat pe care liderul de la Kremlin a dat de înțeles că nu îl mai acceptă în granițele actuale (națiunea ucraineană fiind, în opinia sa, o creație artificială[i], în realitate o parte a „familiei” naționale veliko-ruse, faimosul Russkiy mir, lumea rusă), urmat de coagularea unui pol internațional de sprijin în favoarea Kievului, a generat o literatură de specialitate destul de bogată, dedicată felului în care această brutală punere în discuție a ordinii internaționale (și a dreptului internațional actual) ar putea determina și alte state revizioniste să încerce să aplice soluția forței spre a obține niște granițe mai „corecte” în opinia liderilor acestora și a unei mari părți a populațiilor aferente. China este o putere cu aspirații globale (deocamdată mai ales la nivel geoeconomic), considerată cel mai adesea rivala directă a SUA la hegemonia sistemică, iar relația sa specială de parteneriat strategic intensificat cu Rusia (a se vedea parteneriatul „fără limite” declarat de șefii celor două state în februarie 2022) o face să analizeze cu mare atenție evenimentele deja menționate.

 

Atât Ucraina în prezent cât și Taiwanul, în teorie, beneficiază sau ar beneficia probabil de sprijin direct, economic și militar, din partea a ceea ce generic numim “Occidentul extins/lărgit” (SUA, aliații europeni din cadul NATO, Canada, Japonia, Australia, poate Coreea de Sud). Balanța de putere tinde să se deplaseze pe termen lung către China dar, pe termen scurt, SUA și aliații lor pot păstra un avans satisfăcător în domeniul tehnologic, științific și militar. Pe de altă parte, Rusia și China, unite printr-un parteneriat văzut de unii analiști ca fiind un fel de cvasi-alianță tacită, și opunându-se împreună atât dominației unipolare a SUA cât și valorilor demo-liberale, desigur că doresc să slăbească Occidentul atât prin accentuarea diviziunilor interne, deja existente, cât și prin înarmare și dezvoltare economică și tehnologică (balansare internă) iar pe termen lung urmăresc formarea unei coaliții a statelor anti-americane (Iran, Venezuela, Siria etc), mecanism al balansării externe.

 

În plus, ucrainenii și taiwanezii reprezintă pentru Rusia și China segmente ale unor populații pe care ambele puteri eurasiatice le doresc integrate în structura identitară colectivă pe care o susțin miturile naționale propagate oficial, dar se confruntă cu opoziția acestora, sub forma negării identităților impuse autoritar de Moscova și Beijing. În timp ce V. Putin vede națiunea ucraineană ca făcând parte integrantă din lumea rusă (“ruskyi mir”), Xi Jinping privește (la fel ca toți sefii de stat ai RPC de dinaintea sa) populația taiwaneză ca fiind o simplă parte a națiunii chineze. Doctrina “visului chinezesc”, atât de des trâmbițată la Beijing, implică reunificarea națională totală, nu doar creșterea economică, tehnologică și militară la cote incredibil de ridicate. Prin urmare, Ucraina și Taiwan trăiesc sub spectrul războiului și riscă invazie și pierderea parțială sau totală a suveranității asupra teritoriilor naționale. Există temerea că un succes al Rusiei în campania contra Ucrainei ar putea fi văzut de Beijing ca un eșec strategic al SUA (principalul sponsor al efortului militar ucrainean) și ar exista tentația unui atac care să ducă la ocuparea definitivă a Taiwanului.

 

Politica de ambiguitate a Washingtonului complică strategia de descurajare

Trebuie să repetăm, China nu poate şti exact dacă America va interveni militar spre a apăra Taiwanul, din cauza politicii de ambiguitate pe care Washingtonul o cultivă deliberat, ştiind-se că SUA şi Taiwan nu sunt oficial aliaţi, iar teritoriul taiwanez e vital pentru proiectarea forţelor de către americani în Asia de Est.[ii] Dacă se ajunge la război, e mai probabil ca forţele militare ale RPC să îl cucerească totuşi, să fie mult mai eficiente decât cele ale Rusiei în Ucraina. Prin blocadă navală, Beijingul poate împiedica grosul ajutoarelor militare pe care taiwanezii le-ar putea primi din afară. Desigur, dacă nu intervin decisiv americanii (singuri sau ajutați de câțiva aliați regionali) și resping forțele navale și aeriene chineze din jurul insulei asediate.

 

Washingtonul nu avea nicio obligație de natură militară față de Ucraina în februarie 2022, la fel ca și ceilalți membri ai NATO. Dar aceste state aliate au decis să ofere țării atacate numeroase arme, muniții, precum și sprijin financiar, umanitar, diplomatic spre a bloca victoria Rusiei și implicit o nouă modificare a granițelor celui mai mare stat european prin forță (după cea din 2014 care a implicat Crimeea și după amputarea teritorială a Georgiei în 2008). Peste 13,5 miliarde USD au fost investiți doar de americani în scopul sprijinirii Ucrainei (asistență pentru securitate) la finalul lunii august a anului 2022. Peste 45 de state de pe mapamond au ajutat militar sau economic Ucraina. Cu cât americanii și aliații lor investesc mai mult spre a susține efortul de război al Kievului cu atât mai dificil le-ar fi să accepte înfrângerea acestuia și, în mod logic, tendința va fi să continue și chiar să intensifice nivelul de asistență. În paralel, apar voci care afirmă că Inițiativa de descurajare pentru zona Pacificului (PDI) este deja subfinanțată.[iii] Un atac chinez asupra Taiwanului ar obliga Washingtonul să aloce rapid miliarde – alte multe miliarde – spre a îi consolida capacitatea de reziliență. Cheltuielile foarte mari în beneficiul Kievului și Taipeiului ar putea genera scandal intern și o polarizare politică și mai evidentă în SUA.

 

În ceea ce privește Taiwanul, SUA nu îl poate abandona în fața unui ultimatum chinez sau a unei invazii masive deoarece și-ar pierde atât credibilitatea în fața aliaților (nu doar a celor din Asia-Pacific) cât și accesul la un teritoriu care îi asigură capacitatea de proiecție a forței către Asia de Est și Sud-Est. Strategii americani numesc insula un portavion fix, nescufundabil.[iv] Geografic, ea face parte din primul lanț de insule aflat în jurul Chinei, și pe care aceasta aspiră să le controleze spre a instala mijloace A2/AD și a obliga SUA să se îndepărteze militar cât mai mult de teritoriul chinez. Evident, nici China nu poate renunța la revendicarea suveranității asupra insulei deoarece naționalismul chinez are drept una dintre principalele revendicări chiar acest aspect. Xi Jinping nu poate asigura liniștea și ordinea interne dacă și-ar ridica contra sa elementele naționaliste din partid dar și cele de la nivelul străzii. Controlând insula, RPC și-ar consolida securitatea militară, ar îngreuna accesul posibililor adversari spre Marea Chinei de Sud și cea de Est, și ar obține acces la o tehnologie de vârf. Ocuparea, nu a insulei Formosa, ci a unor insulițe mai mici ce aparțin Republicii China ar putea fi o soluție de moment, de natură să evite o intervenție militară a SUA, însă nu ar putea domoli elanurile geopolitice ale naționaliștilor chinezi. Dar atacarea Taiwanului ar putea provoca în final un conflict regional, chiar unul în cascadă, angrenând state care se tem de expansiunea Chinei, de exemplu cele cu care are conflicte pentru delimitarea insulelor și apelor teritoriale din Marea Chinei de Sud, dar și India, Australia și Japonia.

 

Moscova a folosit deja forța militară și a modificat granițele Georgiei și Ucrainei, în al doilea caz mărindu-și teritoriul național prin posesia Crimeei. Nu e exclus ca la un moment dat să declare că Osetia de Sud este și ea parte a Federației Ruse. Reacția față de sancțiunile occidentale arată că în percepția factorilor de decizie de la Moscova, agresarea Ucrainei, stat independent, reflectă voința suverană a Rusiei, iar sancțiunile lovesc în suveranitatea Rusiei, fiind un act ofensiv.[v]

 

În ceea ce o privește, China s-a abținut să anexeze prin forță unele insulițe aparținând Taiwanului (Pescadore, Matsu, Quemoy etc), deși în 1955 și 1958 a recurs la intimidare prin mijloare militare sperând să le poată ocupa. Ulterior a aplicat coerciția contra Vietnamului (de Sud) ocupând în 1974 o parte dintre insulele Paracels, aflate în dispută.[vi] E cert că RPC ar justifica atacarea Taiwanului ca un act de reparație a unei nedreptăți istorice și ar invoca de asemenea legitimitatea derivând din suveranitatea națională a întregului popor chinez asupra totalității teritoriilor ce au aparținut Chinei imperiale. Presupusa voință de unire a acestuia e la rândul său legată organic de așa-zisul „secol al umilinței”, adică perioada dintre 1839 și 1945 când țara a fost agresată si parțial cucerită de puteri externe. Obsesia umilinței din trecut bântuie imaginarul colectiv al oficialilor chinezi dar și al unei mari părți a populației iar sloganul clasic tradus în engleză ar fi: never again. Astfel un război contra SUA și chiar a aliaților acestora ar putea fi justificat prin interesul național. Fără vreo garanție că RPC nu va fi înfrântă și nu se va afunda într-un “secol al umilinței 2.0”. Caz în care porobabil regimul comunist și Xi Jinping ar fi eliminați printr-o revoluție sau lovitură de stat.

 

Administrația Biden a trasat o „linie roșie” în relația cu China, solicitându-i să nu ofere sprijin militar Rusiei spre a o susține în campania din Ucraina. Beijingul a reacționat cu iritare, afirmând că înțelege bine motivele pentru care Moscova a procedat astfel, aruncând vina asupra SUA și a NATO, a Occidentului ca atare. Există analiști poltici care cred că ar exista un acord secret sino-rus de contestare a dominației SUA la nivel global, iar punerea în discuție a ordinii teritoriale existente ar fi o strategie de testare a capacității de rezistență din partea Washingtonului și a aliaților săi.[vii] Nu e exclus să fie așa, dar nici nu e sigur. În viitor lucrurile pot evolua în această direcție. Sau nu. Nu există predeterminare in relațiile internaționale. Leadershipul rus și cel chinez vor decide viitorul relației bilaterale și acțiunile față de SUA (și aliații lor), în funcție de percepții, anturaj, ideologie, calcule de putere, identități strategice și interesele ce derivă din acestea.

 

Autocrațiile visează la… multipolaritate

Atât China cât și Rusia pretind că sunt democrații autentice, că doresc democratizarea sistemului internațional și multipolaritate, denunțând hegemonia militară americană și valorile occidentale. Ele urmăresc să își mărească teritoriul național (și domeniul maritim sub control național), iar recursul la forță nu este defel exclus, așa cum vedem clar din exemplul războiului purtat de Moscova în Ucraina.

 

Contează foarte mult dacă decidenții de la Beijing percep țara lor ca fiind în continuare pe o curbă ascendentă care va continua pe termen lung sau din contră, ei cred că a ajuns pe un platou și urmează declinul.[viii] În primul caz, optimismul strategic determină un comportament calm, previzibil, chiar în situații de criză, dar în al doilea caz, poate apărarea pesimismul strategic, iritarea, lipsa de răbdare, agresivitatea ce maschează slăbiciunea și teama că fereastra de oportunitate existentă în perioada ascensiunii se închide.[ix] Același lucru trebuie urmărit și în cazul Rusiei. Acest al doilea scenariu predispune la un comportament agresiv, lipsit de orice dorință de compromis și negociere, putând genera mai ușor război.

 

Nu trebuie uitat că Rusia și China sunt state cu regimuri autocratice deghizate în democrații, iar existența unor state democratice (în mod autentic), în vecinătatea lor, le creează un sentiment de amenințare, de aceea dorința de a le anula suveranitatea și a le incorpora în propriul stat sau în sfera proprie de influență e și mai puternică. De aceea nivelul de descurajare asumat de SUA și statele aliate trebuie să fie și mai ridicat, liniile roșii trasate cât mai clar și cu o planificare a activării masive a unei intervenții defensive în cazul eșecului descurajării.

 

Dorința de a rectifica granițele, spre a repara nedreptăți istorice și a da satisfacție unor popoare numeroase, cu tradiții cultural-istorice semnificative și trecut imperial, reprezintă o amenințare majoră la adresa ordinii mondiale bazată pe dreptul internațional și supremația ONU. Un fel de neocolonialism ar putea să se nască, grefat pe aspirații geopolitice eurasianiste. O adevărată “cutie a Pandorei” riscă să se deschidă, aruncând omenirea din nou în focul unor conflagrații regionale sau mondiale, cu potențial devastator, dată fiind existența armelor nucleare.[x]

 

                                                                                     

 

Note:

 

[i] În speechul său din 21 februarie 2022, înaintea atacului militar, Putin a afirmat că URSS la sugestia lui V.I. Lenin a creat Ucraina, desprinzând abuziv din corpul Rusiei istorice câteva teritorii iar Gorbaciov ca lider al URSS a permis desprinderea republicii ucrainene din federație fără condiții si garanții necesare. Vezi M. Schwirtz, M. Varenikova, R. Gladstone, Putin Calls Ukrainian Statehood a Fiction. History Suggests Otherwise, https://www.nytimes.com/2022/02/21/world/europe/putin-ukraine.html, accesat pe 15 august 2022.

 

[ii] Idem.

 

[iii] Pentagonul a solicitat 6,1 miliarde USD pentru PDI pentru 2023, o scădere cu un miliard față de suma maximă autorizată de Congres în 2022.  Vezi D. Walker, SHOW ME THE MONEY: BOOST THE PACIFIC DETERRENCE INITIATIVE,https://warontherocks.com/2022/06/show-me-the-money-boost-the-pacific-deterrence-initiative/, accesat pe 7 septembrie 2022. Intre 2014 si 2022, SUA au alocat circa 30 miliarde USD pentru European Deterrence Initiative.

 

[iv] Brendan Rittenhouse Green and Caitlin Talmadge, “The Consequences of Conquest”, Foreign Affairs, July-August 2022, pp. 97-108.

 

[v] Putin a afirmat cu ocazia Eastern Economic Forum desfășurat la Vladivostok pe 7 septembrie 2022 că „I am speaking of the West’s sanctions fever, with its brazen, aggressive attempt to impose models of behavior on other countries, to deprive them of their sovereignty and subordinate them to their will.” (subl.mea). Sursa: https://www.dw.com/en/russia-vladimir-putin-slams-sanctions-in-pitch-for-new-global-order/a-63038600, accesat pe 8 septembrie 2022.

 

[vi] https://www.lawfareblog.com/vietnam-threatens-china-litigation-over-south-china-sea

 

[vii] Vezi de exemplu Hall Brands, “Opposing China Means Defeating Russia”, Foreign Policy, 5 aprilie 2022. Acesta crede că o comparație China vs Rusia spre a afla care e principaul adversar posibil al SUA e o “falsă dihotomie”. Ambele puteri eurasiatice (cu regimuri tiranice) se opun SUA și Occidentului și înfrângerile suferite de oricare se repercutează și asupra celeilalte.

 

[viii] Octavian Manea, „A patra criză a Taiwanului”, revista 22, nr. 16, 6-9 septembrie 2022, p. 7.

 

[ix] Idem.

 

[x] Acest articol reprezintă o parte dintr-un studiu mai amplu ce va fi publicat de autor in revista Monitor Strategic, nr 3-4/2022.

 

Distribuie acest articol

Articole pe aceeasi tema

În căutarea prestigiului pierdut. Despre rolul de mediator al Turciei în războiul ruso-ucrainean

Despre energie și Avuția Națiunilor în sec. al XXI-lea: Revoluția Industrială à rebours

Rusia se pregătește de revanșă în Republica Moldova. Ce mai poate face statul român? Interviu cu analistul Armand Goșu

 

 

„Russkiy mir” și „Chinese dream”: despre visul autocrațiilor eurasiatice de a recupera măcar parțial sferele de influență și gloria trecutului

Serban F. Cioculescu

14/09/2022

 

Atacul Rusiei asupra Ucrainei, stat pe care liderul de la Kremlin a dat de înțeles că nu îl mai acceptă în granițele actuale (națiunea ucraineană fiind, în opinia sa, o creație artificială[i], în realitate o parte a „familiei” naționale veliko-ruse, faimosul Russkiy mir, lumea rusă), urmat de coagularea unui pol internațional de sprijin în favoarea Kievului, a generat o literatură de specialitate destul de bogată, dedicată felului în care această brutală punere în discuție a ordinii internaționale (și a dreptului internațional actual) ar putea determina și alte state revizioniste să încerce să aplice soluția forței spre a obține niște granițe mai „corecte” în opinia liderilor acestora și a unei mari părți a populațiilor aferente. China este o putere cu aspirații globale (deocamdată mai ales la nivel geoeconomic), considerată cel mai adesea rivala directă a SUA la hegemonia sistemică, iar relația sa specială de parteneriat strategic intensificat cu Rusia (a se vedea parteneriatul „fără limite” declarat de șefii celor două state în februarie 2022) o face să analizeze cu mare atenție evenimentele deja menționate.

 

Atât Ucraina în prezent cât și Taiwanul, în teorie, beneficiază sau ar beneficia probabil de sprijin direct, economic și militar, din partea a ceea ce generic numim “Occidentul extins/lărgit” (SUA, aliații europeni din cadul NATO, Canada, Japonia, Australia, poate Coreea de Sud). Balanța de putere tinde să se deplaseze pe termen lung către China dar, pe termen scurt, SUA și aliații lor pot păstra un avans satisfăcător în domeniul tehnologic, științific și militar. Pe de altă parte, Rusia și China, unite printr-un parteneriat văzut de unii analiști ca fiind un fel de cvasi-alianță tacită, și opunându-se împreună atât dominației unipolare a SUA cât și valorilor demo-liberale, desigur că doresc să slăbească Occidentul atât prin accentuarea diviziunilor interne, deja existente, cât și prin înarmare și dezvoltare economică și tehnologică (balansare internă) iar pe termen lung urmăresc formarea unei coaliții a statelor anti-americane (Iran, Venezuela, Siria etc), mecanism al balansării externe.

 

În plus, ucrainenii și taiwanezii reprezintă pentru Rusia și China segmente ale unor populații pe care ambele puteri eurasiatice le doresc integrate în structura identitară colectivă pe care o susțin miturile naționale propagate oficial, dar se confruntă cu opoziția acestora, sub forma negării identităților impuse autoritar de Moscova și Beijing. În timp ce V. Putin vede națiunea ucraineană ca făcând parte integrantă din lumea rusă (“ruskyi mir”), Xi Jinping privește (la fel ca toți sefii de stat ai RPC de dinaintea sa) populația taiwaneză ca fiind o simplă parte a națiunii chineze. Doctrina “visului chinezesc”, atât de des trâmbițată la Beijing, implică reunificarea națională totală, nu doar creșterea economică, tehnologică și militară la cote incredibil de ridicate. Prin urmare, Ucraina și Taiwan trăiesc sub spectrul războiului și riscă invazie și pierderea parțială sau totală a suveranității asupra teritoriilor naționale. Există temerea că un succes al Rusiei în campania contra Ucrainei ar putea fi văzut de Beijing ca un eșec strategic al SUA (principalul sponsor al efortului militar ucrainean) și ar exista tentația unui atac care să ducă la ocuparea definitivă a Taiwanului.

 

Politica de ambiguitate a Washingtonului complică strategia de descurajare

Trebuie să repetăm, China nu poate şti exact dacă America va interveni militar spre a apăra Taiwanul, din cauza politicii de ambiguitate pe care Washingtonul o cultivă deliberat, ştiind-se că SUA şi Taiwan nu sunt oficial aliaţi, iar teritoriul taiwanez e vital pentru proiectarea forţelor de către americani în Asia de Est.[ii] Dacă se ajunge la război, e mai probabil ca forţele militare ale RPC să îl cucerească totuşi, să fie mult mai eficiente decât cele ale Rusiei în Ucraina. Prin blocadă navală, Beijingul poate împiedica grosul ajutoarelor militare pe care taiwanezii le-ar putea primi din afară. Desigur, dacă nu intervin decisiv americanii (singuri sau ajutați de câțiva aliați regionali) și resping forțele navale și aeriene chineze din jurul insulei asediate.

 

Washingtonul nu avea nicio obligație de natură militară față de Ucraina în februarie 2022, la fel ca și ceilalți membri ai NATO. Dar aceste state aliate au decis să ofere țării atacate numeroase arme, muniții, precum și sprijin financiar, umanitar, diplomatic spre a bloca victoria Rusiei și implicit o nouă modificare a granițelor celui mai mare stat european prin forță (după cea din 2014 care a implicat Crimeea și după amputarea teritorială a Georgiei în 2008). Peste 13,5 miliarde USD au fost investiți doar de americani în scopul sprijinirii Ucrainei (asistență pentru securitate) la finalul lunii august a anului 2022. Peste 45 de state de pe mapamond au ajutat militar sau economic Ucraina. Cu cât americanii și aliații lor investesc mai mult spre a susține efortul de război al Kievului cu atât mai dificil le-ar fi să accepte înfrângerea acestuia și, în mod logic, tendința va fi să continue și chiar să intensifice nivelul de asistență. În paralel, apar voci care afirmă că Inițiativa de descurajare pentru zona Pacificului (PDI) este deja subfinanțată.[iii] Un atac chinez asupra Taiwanului ar obliga Washingtonul să aloce rapid miliarde – alte multe miliarde – spre a îi consolida capacitatea de reziliență. Cheltuielile foarte mari în beneficiul Kievului și Taipeiului ar putea genera scandal intern și o polarizare politică și mai evidentă în SUA.

 

În ceea ce privește Taiwanul, SUA nu îl poate abandona în fața unui ultimatum chinez sau a unei invazii masive deoarece și-ar pierde atât credibilitatea în fața aliaților (nu doar a celor din Asia-Pacific) cât și accesul la un teritoriu care îi asigură capacitatea de proiecție a forței către Asia de Est și Sud-Est. Strategii americani numesc insula un portavion fix, nescufundabil.[iv] Geografic, ea face parte din primul lanț de insule aflat în jurul Chinei, și pe care aceasta aspiră să le controleze spre a instala mijloace A2/AD și a obliga SUA să se îndepărteze militar cât mai mult de teritoriul chinez. Evident, nici China nu poate renunța la revendicarea suveranității asupra insulei deoarece naționalismul chinez are drept una dintre principalele revendicări chiar acest aspect. Xi Jinping nu poate asigura liniștea și ordinea interne dacă și-ar ridica contra sa elementele naționaliste din partid dar și cele de la nivelul străzii. Controlând insula, RPC și-ar consolida securitatea militară, ar îngreuna accesul posibililor adversari spre Marea Chinei de Sud și cea de Est, și ar obține acces la o tehnologie de vârf. Ocuparea, nu a insulei Formosa, ci a unor insulițe mai mici ce aparțin Republicii China ar putea fi o soluție de moment, de natură să evite o intervenție militară a SUA, însă nu ar putea domoli elanurile geopolitice ale naționaliștilor chinezi. Dar atacarea Taiwanului ar putea provoca în final un conflict regional, chiar unul în cascadă, angrenând state care se tem de expansiunea Chinei, de exemplu cele cu care are conflicte pentru delimitarea insulelor și apelor teritoriale din Marea Chinei de Sud, dar și India, Australia și Japonia.

 

Moscova a folosit deja forța militară și a modificat granițele Georgiei și Ucrainei, în al doilea caz mărindu-și teritoriul național prin posesia Crimeei. Nu e exclus ca la un moment dat să declare că Osetia de Sud este și ea parte a Federației Ruse. Reacția față de sancțiunile occidentale arată că în percepția factorilor de decizie de la Moscova, agresarea Ucrainei, stat independent, reflectă voința suverană a Rusiei, iar sancțiunile lovesc în suveranitatea Rusiei, fiind un act ofensiv.[v]

 

În ceea ce o privește, China s-a abținut să anexeze prin forță unele insulițe aparținând Taiwanului (Pescadore, Matsu, Quemoy etc), deși în 1955 și 1958 a recurs la intimidare prin mijloare militare sperând să le poată ocupa. Ulterior a aplicat coerciția contra Vietnamului (de Sud) ocupând în 1974 o parte dintre insulele Paracels, aflate în dispută.[vi] E cert că RPC ar justifica atacarea Taiwanului ca un act de reparație a unei nedreptăți istorice și ar invoca de asemenea legitimitatea derivând din suveranitatea națională a întregului popor chinez asupra totalității teritoriilor ce au aparținut Chinei imperiale. Presupusa voință de unire a acestuia e la rândul său legată organic de așa-zisul „secol al umilinței”, adică perioada dintre 1839 și 1945 când țara a fost agresată si parțial cucerită de puteri externe. Obsesia umilinței din trecut bântuie imaginarul colectiv al oficialilor chinezi dar și al unei mari părți a populației iar sloganul clasic tradus în engleză ar fi: never again. Astfel un război contra SUA și chiar a aliaților acestora ar putea fi justificat prin interesul național. Fără vreo garanție că RPC nu va fi înfrântă și nu se va afunda într-un “secol al umilinței 2.0”. Caz în care porobabil regimul comunist și Xi Jinping ar fi eliminați printr-o revoluție sau lovitură de stat.

 

Administrația Biden a trasat o „linie roșie” în relația cu China, solicitându-i să nu ofere sprijin militar Rusiei spre a o susține în campania din Ucraina. Beijingul a reacționat cu iritare, afirmând că înțelege bine motivele pentru care Moscova a procedat astfel, aruncând vina asupra SUA și a NATO, a Occidentului ca atare. Există analiști poltici care cred că ar exista un acord secret sino-rus de contestare a dominației SUA la nivel global, iar punerea în discuție a ordinii teritoriale existente ar fi o strategie de testare a capacității de rezistență din partea Washingtonului și a aliaților săi.[vii] Nu e exclus să fie așa, dar nici nu e sigur. În viitor lucrurile pot evolua în această direcție. Sau nu. Nu există predeterminare in relațiile internaționale. Leadershipul rus și cel chinez vor decide viitorul relației bilaterale și acțiunile față de SUA (și aliații lor), în funcție de percepții, anturaj, ideologie, calcule de putere, identități strategice și interesele ce derivă din acestea.

 

Autocrațiile visează la… multipolaritate

Atât China cât și Rusia pretind că sunt democrații autentice, că doresc democratizarea sistemului internațional și multipolaritate, denunțând hegemonia militară americană și valorile occidentale. Ele urmăresc să își mărească teritoriul național (și domeniul maritim sub control național), iar recursul la forță nu este defel exclus, așa cum vedem clar din exemplul războiului purtat de Moscova în Ucraina.

 

Contează foarte mult dacă decidenții de la Beijing percep țara lor ca fiind în continuare pe o curbă ascendentă care va continua pe termen lung sau din contră, ei cred că a ajuns pe un platou și urmează declinul.[viii] În primul caz, optimismul strategic determină un comportament calm, previzibil, chiar în situații de criză, dar în al doilea caz, poate apărarea pesimismul strategic, iritarea, lipsa de răbdare, agresivitatea ce maschează slăbiciunea și teama că fereastra de oportunitate existentă în perioada ascensiunii se închide.[ix] Același lucru trebuie urmărit și în cazul Rusiei. Acest al doilea scenariu predispune la un comportament agresiv, lipsit de orice dorință de compromis și negociere, putând genera mai ușor război.

 

Nu trebuie uitat că Rusia și China sunt state cu regimuri autocratice deghizate în democrații, iar existența unor state democratice (în mod autentic), în vecinătatea lor, le creează un sentiment de amenințare, de aceea dorința de a le anula suveranitatea și a le incorpora în propriul stat sau în sfera proprie de influență e și mai puternică. De aceea nivelul de descurajare asumat de SUA și statele aliate trebuie să fie și mai ridicat, liniile roșii trasate cât mai clar și cu o planificare a activării masive a unei intervenții defensive în cazul eșecului descurajării.

 

Dorința de a rectifica granițele, spre a repara nedreptăți istorice și a da satisfacție unor popoare numeroase, cu tradiții cultural-istorice semnificative și trecut imperial, reprezintă o amenințare majoră la adresa ordinii mondiale bazată pe dreptul internațional și supremația ONU. Un fel de neocolonialism ar putea să se nască, grefat pe aspirații geopolitice eurasianiste. O adevărată “cutie a Pandorei” riscă să se deschidă, aruncând omenirea din nou în focul unor conflagrații regionale sau mondiale, cu potențial devastator, dată fiind existența armelor nucleare.[x]

 

                                                                                    

 

Note:

 

[i] În speechul său din 21 februarie 2022, înaintea atacului militar, Putin a afirmat că URSS la sugestia lui V.I. Lenin a creat Ucraina, desprinzând abuziv din corpul Rusiei istorice câteva teritorii iar Gorbaciov ca lider al URSS a permis desprinderea republicii ucrainene din federație fără condiții si garanții necesare. Vezi M. Schwirtz, M. Varenikova, R. Gladstone, Putin Calls Ukrainian Statehood a Fiction. History Suggests Otherwise, https://www.nytimes.com/2022/02/21/world/europe/putin-ukraine.html, accesat pe 15 august 2022.

 

[ii] Idem.

 

[iii] Pentagonul a solicitat 6,1 miliarde USD pentru PDI pentru 2023, o scădere cu un miliard față de suma maximă autorizată de Congres în 2022.  Vezi D. Walker, SHOW ME THE MONEY: BOOST THE PACIFIC DETERRENCE INITIATIVE,https://warontherocks.com/2022/06/show-me-the-money-boost-the-pacific-deterrence-initiative/, accesat pe 7 septembrie 2022. Intre 2014 si 2022, SUA au alocat circa 30 miliarde USD pentru European Deterrence Initiative.

 

[iv] Brendan Rittenhouse Green and Caitlin Talmadge, “The Consequences of Conquest”, Foreign Affairs, July-August 2022, pp. 97-108.

 

[v] Putin a afirmat cu ocazia Eastern Economic Forum desfășurat la Vladivostok pe 7 septembrie 2022 că „I am speaking of the West’s sanctions fever, with its brazen, aggressive attempt to impose models of behavior on other countries, to deprive them of their sovereignty and subordinate them to their will.” (subl.mea). Sursa: https://www.dw.com/en/russia-vladimir-putin-slams-sanctions-in-pitch-for-new-global-order/a-63038600, accesat pe 8 septembrie 2022.

 

[vi] https://www.lawfareblog.com/vietnam-threatens-china-litigation-over-south-china-sea

 

[vii] Vezi de exemplu Hall Brands, “Opposing China Means Defeating Russia”, Foreign Policy, 5 aprilie 2022. Acesta crede că o comparație China vs Rusia spre a afla care e principaul adversar posibil al SUA e o “falsă dihotomie”. Ambele puteri eurasiatice (cu regimuri tiranice) se opun SUA și Occidentului și înfrângerile suferite de oricare se repercutează și asupra celeilalte.

 

[viii] Octavian Manea, „A patra criză a Taiwanului”, revista 22, nr. 16, 6-9 septembrie 2022, p. 7.

 

[ix] Idem.

 

[x] Acest articol reprezintă o parte dintr-un studiu mai amplu ce va fi publicat de autor in revista Monitor Strategic, nr 3-4/2022.

 

Distribuie acest articol

Articole pe aceeasi tema

În căutarea prestigiului pierdut. Despre rolul de mediator al Turciei în războiul ruso-ucrainean

Despre energie și Avuția Națiunilor în sec. al XXI-lea: Revoluția Industrială à rebours

Rusia se pregătește de revanșă în Republica Moldova. Ce mai poate face statul român? Interviu cu analistul Armand Goșu

 

https://www.contributors.ro/russkiy-mir-si-chinese-dream-despre-visul-autocratiilor-eurasiatice-de-a-recupera-macar-partial-sferele-de-influenta-si-gloria-trecutului/

 

//////////////////////////////////////////

 

Numărul evreilor mesianici din Israel este în creștere (video)

 

Studii Ultimele știri   comentarii  Vio Pop

Un evreu mesianic este un evreu care crede că Yeshua (Isus) este Mesia. Unii oameni cred că un evreu care crede în Isus nu mai este un evreu. Dar ce poate fi mai iudeu decat să crezi în Mesia Iudeu, Yeshua?

 

Pentru anul 2003, existau 400 de grupuri mesianice din întreaga lume. În 2008, numărul evreilor mesianici în Statele Unite a fost de aproximativ un sfert de milion.

 

Recent, un canal de televiziune israelian a prezentat un raport care spune că numărul evreilor mesianici în Israel este de 15.000 de membri .

https://www.stiricrestine.ro/2011/02/05/numarul-evreilor-mesianici-din-israel-este-in-cre%C8%99tere-video/

 

//////////////////////////

Israel: Cifrele care demonstreaza un model de tenacitate, intr-un desert arab extrem de ostil

 

       AddThis Sharing ButtonsShare to FacebookFacebookShare to MessengerMessengerShare to WhatsAppWhatsAppShare to TwitterTwitterShare to Copy LinkCopy LinkShare to Mai multe…AddThis  

Autor:   Petrisor Peiu –

Israelul sarbatoreste, pentru a 69-a oara Ziua Independentei, „Yom Ha’atzmaut”, care celebreaza proclamarea statului evreu din 14 mai 1948.Aniversarea este programata sa urmeze calendarul evreiesc, adica ziua a cincea a lunii Iyar; cu o zi inainte, in fiecare an, se aniverseaza „Yom Hazikaron”, „ziua soldatilor israelieni cazuti la datorie si a comemorarii victimelor terorismului”.Anul acesta, „ziua comemorarii victimelor terorismului si a celor cazuti la datorie” se aniverseaza pe 1 mai, iar Ziua Independentei pe 2 mai.Este acesta un prilej in plus sa ne aducem aminte de existenta curajoasa si, mai ales, exemplara a celui mai mare paradox al lumii contemporane.Israelul este o mica bucata de pamant, cu 10% mai mica decat Oltenia noastra si de 11 ori mai mica decat Romania, avand doar 22 000 kmp.Desi poate respira aerul sarat al Mediteranei, statul evreu este „inecat” intr-un desert imens al lumii arabe, cu o dimensiune gigantica de 13 milioane kmp, de 600 de ori mare (9% din suprafata uscatului global).Israelul are o populatie de 8.680.000 de locuitori, dintre care doar 6.200.000 sunt evrei si este „sufocat” de o mare de 420 milioane de arabi, carora li se adauga peste 80 de milioane de iranieni, adica 6 milioane de evrei sunt „asediati” de 80 de ori mai multi neprieteni.Israelul este a 54-a economie a lumii ca marime a PIB-ului in cifre comparabile (315 miliarde de dolari, metodologie PPP) si este inconjurat de o lume araba cu un PIB (PPP) agregat de 6.250 de miliarde de dolari (5% din economia globala), la care se adauga a 18-a cea mai mare economie a lumii (Iranul siit, 1.500 de miliarde de dolari) ; economii de 25 de ori mai mari in total decat cea evreiasca finanteaza efortul de distrugere a statului evreu.AdsIsraelul detine doua exploatari recente ale unor zacaminte off-shore de gaze: Tamar (in functie) si Leviathan (programat sa inceapa sa produca in 2019), estimate a avea impreuna cam 30 trilioane metri cubi.Lumea araba detine a doua cea mai puternica arma a lumii moderne: resursele de hidrocarburi. Daca Statele Unite detin prima si cea mai puternica arma – banii si accesul la bani, lumea araba plus Iranul detin peste jumatate din rezervele de petrol ale lumii.In plus, statele arabe plus Iran detin peste jumatate din rezervele de gaz ale lumii, aproape 3.000 de trilioane de metri cubi, de 100 de ori mai mult decat va avea Israelul.Israelul este a 15-a forta militara agregata a lumii, iar Egiptul este a 12-a forta militara a lumii, Iranul a 20-a, Arabia Saudita a 24-a.Egiptul are a 8-a flota militara aviatica din lume (1.132 de aparate de zbor), Arabia Saudita a 15-a (790), iar Israelul a 18-a (652). Dupa numarul de avioane de lupta, Egiptul este a 7-a forta a lumii (337 de aparate), Israelul a 12-a (243), Siria a 15-a (206), Arabia Saudita a 16-a (177), iar Iranul a 17-a (137).AdsIranul este a 4-a putere navala globala (398 vase de lupta), Egiptul a 7-a (319), Quatar-ul a 31-a (80), Emiratele Arabe Unite a 33-a (75), iar Israelul a 36-a (65).Egiptul are a 7-a flota de tancuri din lume (4.110), Siria a 5-a (4.660), Israelul a 10-a (2.660), Iranul a 15-a (1.616), Iordania a 18-a (1.320) si Arabia Saudita a 20-a (1.142).In ceea ce priveste cheltuielile de aparare, Arabia Saudita cheltuie o suma de 63,7 miliarde de dolari in 2017 (10% din PIB), fiind pe locul 4 mondial, Emiratele Arabe Unite 22,7 miliarde de dolari (5,7% din PIB – locul 14 mondial), Israelul 17,8 miliarde de dolari (5,8% din PIB – locul 15 mondial), Iranul 12,3 miliarde (3% din PIB) etc.Israelul este cea mai expusa tara din lume atacurilor teroriste ale propriilor cetateni (de alta etnie decat cea majoritara) sau ale celor veniti sa munceasca din Cisiordania.In 2016 au fost 122 de atacuri teroriste, au murit 90 de persoane si au fost ranite 381. In 2015 au fost 108 atacuri cu 83 de morti si 251 de raniti. In 2014 au fost 62 de atacuri cu 25 de morti si 66 de raniti. In 2002 s-au consemnat nu mai putin de 135 de atacuri teroriste cu 452 morti si peste 2.200 de raniti.AdsDesi partener traditional al lumii occidentale, desi singura democratie din Orientul Mijlociu si singurul stat membru OECD de aici, Israelul este constant expus actelor de terorism politic din partea unor politicieni occidentali: in octombrie 2014, Camera Comunelor din Marea Britanie a votat simbolic recunoasterea unui stat palestinian, in decembrie 2014 si parlamentul francez a dat un vot similar, ca si parlamentul spaniol sau cel grec!Nu mai departe de ultimii patru ani, presedintele Barack Obama a condus prima administratie americana care nu a mai avut relatii de parteneriat strategic cu Israelul, iar fostul presedinte al Parlamentului European (si posibil viitor cancelar al Germaniei), Martin Schulz, acuza statul evreu (chiar in fata Knesset-ului) de alimentare discriminatorie cu apa a evreilor si a arabilor din Cisiordania, iar ministrul de Externe german, Sigmar Gabriel, incurajeaza propaganda despre brutalitatea soldatilor evrei.AdsTeleviziunile europene occidentale si cele americane „corecte politic” abunda in reportaje despre „forta represiunii israeliene” sau despre „coloniile israeliene”.Cu alte cuvinte, din 1948, o lume de 80 de ori mai mare decat statul evreu se chinuie sa il desfiinteze fizic, sa ii alunge cetatenii departe de caminul lor istoric si sa „arabizeze” fasia de 22.000 kmp.Lumea araba a declansat cinci mari razboaie pentru desfiintarea Israelului (1948, 1956, 1967, 1967-1970 doar Egiptul si 1973), a organizat, finantat si condus nenumarate raiduri din Liban si lungi si sangeroase intifade.Armate impresionante de jurnalisti, analisti, artisti, persoane publice condamna zilnic Israelul, mii de oameni politici din state importante lucreaza impotriva Israelului, unele parlamente din state vechi democratice au recunoscut un stat, in opinia mea, inexistent doar pentru a sicana Israelul, televiziuni importante desfasoara campanii anti-israeliene, fostul presedinte al Parlamentului European sustine public informatii de „razboi informational” anti-israeliene, diverse grupari si diversi indivizi organizeaza saptamanal atentate sangeroase sau atacuri criminale impotriva cetatenilor israelieni.AdsSi, totusi, o natiune mica (putin peste 6 milioane de locuitori evrei) poate sa reziste de 69 de ani unei agresiuni continue a unei lumi de cel putin 80 de ori mai mare demografic, de 25 de ori mai bogata si de 100 de ori mai bogata in resurse naturale!Cum? Iata numai cateva explicatii:1. Israelul este singurul stat democratic din lumea Orientului Mijlociu, singurul stat in care puterea politica revine Parlamentului, iar alegerile democratice sunt singura forma in care cineva ajunge la putere.Israelul este singurul stat din regiune care asigura integral cetatenilor sai respectarea drepturilor fundamentale ale omului.Spre comparatie, statele arabe au toate probleme in a se defini democratice: alegerile nu sunt libere decat in cazuri rare (Tunisia, Maroc, Liban, Irak), in multe state vorbim de dictatura militara sau religioasa (Egipt, monarhiile din golf), drepturile omului sunt un moft de care nu se impiedica nimeni, iar femeile sunt considerate prin lege inapte de a avea exprimari politice sau manageriale.2. Israelul este o tara cu economie liberala, membru OECD (clubul select al celor mai dezvoltate 35 de economii), conectat cu economiile occidentale. Niciun stat arab si nici Iranul nu sunt membri OECD si nu impartasesc valorile economiilor deschise, de piata.Israelul este a 23-a cea mai complexa economie a lumii cu un indice de complexitate de 0,9766, Iordania este a 48-a cu un indice de 0,15, Egipt a 61-a cu un indice de -0,17, Emiratele Arabe Unite a 66-a cu un indice de – 0,33, Kuweit si Arabia Saudita se afla pe locurile 73 si 74 cu indici de -0,51 si -0,54, Quatar-ul pe 91 iar Iranul pe locul 99, cu indici de -0,76, respectiv -0,99!3. Israelul se afla pe locul 19 in lume dupa valoarea indicelui dezvoltarii umane (HDI), cu 0,899. Quatar-ul este pe locul 33, cu 0,856, Arabia Saudita pe 38 cu 0,847, iar celelalte state arabe sau Iranul nu se afla in primele 50 de state ale lumii.In clasamentul celor mai inovative tari, Global Innovation Index, Israelul ocupa pozitia 21, cu o valoare a acestui indice de 52,28, Emiratele Arabe Unite sunt pe pozitia 38 cu 39,35, apoi Arabia Saudita si Quatar pe 49 si pe 50 cu 37,75 respectiv 37,47; Iranul este abia pe locul 78 cu 30,52.4. In Israel sunt opt universitati, cinci dintre ele fiind intre primele 500 din lume. Technion (Institutul de Tehnologie al Israelului) si Universitatea Hebrew din Ierusalim se afla in primele 150 universitati ale lumii, iar Universitatea din Tel Aviv este pe locul 226 din lume.Spre comparatie, prima universitate din lumea araba este abia pe locul 383 (Universitatea saudita King Saud), urmatoarea pe locul 540 (Universitatea King Abdulaziz, tot saudita) si a treia pe locul 684 (Universitatea de Stiinta si Tehnologie King Abdulah, de asemenea saudita). Iranul are doua universitati cotate intre pozitiile 501-600 pe glob si inca sase pe pozitiile 601-700.5. Israelul are o relatie foarte speciala cu singura superputere militara si politica a lumii, Statele Unite, caminul unui numar de evrei similar cu populatia evreiasca a Israelului (peste 6 milioane de persoane).Aceasta relatie ii da Israelului beneficiul unui parteneriat special si strategic cu singura forta politica globala care ii poate asigura o „liniste” data de echilibrul pe care America il intretine intre partenerii sai din Orientul Mijlociu, adica de un echilibru dificil, dar stabil intre favorurile cedate monarhiilor sunite (in primul rand, statul saudit) si ajutorul financiar acordat statului evreu.Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Israel: Cifrele care demonstreaza un model de tenacitate, intr-un desert arab extrem de ostil https://ziare.com/international/israel/israel-cifrele-care-demonstreaza-un-model-de-tenacitate-intr-un-desert-arab-extrem-de-ostil-1463553?utm_source=Ziare.com&utm_medium=copy-paste

 

 

 

https://ziare.com/international/israel/israel-cifrele-care-demonstreaza-un-model-de-tenacitate-intr-un-desert-arab-extrem-de-ostil-1463553

 

/////////////////////////////////////////

 

Invazia ruseasca- Lumea rusă a lui Putin : barbarie şi crimă organizată

 

Ioan Stanomir

Eliberarea Hersonului este începutul sfârşitului lumii ruse pe care o promitea putinismul în februarie 2022. Arhitectura acestui nou imperiu, menit să egaleze tăria de granit a  statului lui Stalin, este pe cale să se fisureze. Unul dintre teritoriile  smuls  prin  rapt pirateresc Ucranei cunoaşte, în fine, emanciparea de sub jugul ocupaţiei ruse.  Simulacrul de referendum, celebrat la Kremlin, este deja istorie.

 

Rusia lui Putin îşi dezvăluie, din ce în ce mai limpede, autentica ei natură- un amestec de  corupţie endemică, autocraţie şi  crimă organizată. Regimul care durează de mai mult de două decenii se află la  un capăt de drum. Mai devreme sau mai târziu, complicii lui Putin îl vor elimina pe cel care, din tiran temut, devine o piedică în calea  ascensiunii lor către puterea absolută.

 

Războiul din Ucraina a accelerat, dramatic, acest proces de expansiune al crimei organizate. În absenţa  unei armate care să susţină agresiunea, milţiile private cecene şi grupările de mercenari sunt imaginea Rusiei lui Putin.  Impunitatea cu care acestea  acţionează este semnul unei mutaţii ce va modela  destinul Rusiei, în circumstanţele ce vor urma căderii dictatorului.

 

Căci   autocraţia lui Putin a eliminat, programatic şi premeditat, orice alternativă politică şi a redus naţiunea rusă la o masă amorfă de  supuşi incapabili de reacţie civică. Mai mult decât oricând după 1991, puterea se confundă cu un tiran şi cu clica lui. Iar  în jurul acestora se află instrumentele mafiote  care le  sunt indispensabile.

 

Dincolo de grotescul sanguinar, cariera acestui criminal  stăpân al Ceceniei ilustrează  patologia putinismului. Autonomizarea  lui Kadîrov este grăbită de  lărgirea spaţiului de manevră care i se oferă.  Gangsterul descoperă ambiţia unui  destin politic care să depăşească  graniţele feudei sale din Cauzaz. Cât despre mercenarii Wagner, ei sunt întruchiparea acestei Rusii în care privatizarea violenţei   acordă criminalilor blazonul respectabilităţii.

 

Viitorul Rusiei va fi decis nu de poporul domesticit, ci de cei care, în toţi aceşti ani, au crescut în acest mediu dominat de patologia putinistă. Moştenirea lui Putin este acest  peisaj din care instituţiile şi societatea civilă au dispărut, spre a face loc unei sinteze redutabile de  cleptocraţie şi vocaţie criminală. Statul în stat al cecenilor şi al mercenarilor  poate deveni modelul de la care să pornească   construcţia  unei Rusii fără  Putin.

 

Ar fi  naiv să sperăm în apariţia  unui viitor al  Rusiei care să mai aibă ceva în comun cu  reformismul sau moderaţia. Vidul  creat de Putin  este mediul ideal  pentru proliferarea unei specii  de animal de pradă încă şi mai feroce. Reflexele lor de comportament sunt modelate de  apetitul barbariei. Grobianismul creşte  pe solul  hrănit de trecutul  infracţional.

 

Putin a plasat statul rus în fundătura unui impas istoric. Ceea ce poate urma este un  un interval de volatilitate evocând timpurile întunecate ce au precedat instaurarea Romanovilor, la început de secol XVII.  Dar, dincolo de cruzimea   noilor candidaţi la puterea supremă, un factor de continuitate se menţine: vocaţia expansionistă a unui  imperiu.

 

          Iată de ce , în absenţa unei mutaţii de adâncime a statului , atât de improbabilă, pacea cu Rusia este doar un armistiţiu. Concesiile de moment sunt urmate, inevitabil, de revenirea imperialistă. Prudenţa ne obligă, aşadar, să abandonăm iluziile . Confruntarea cu Rusia este  una a duratei lungi. Rusia de după Putin nu va fi mai puţin neliniştitoare decât Rusia de acum. Îndiguirea Rusiei  este singura politică realistă a  Occidentului. Viitorul Rusiei trebuie decis de ruşii înşişi:  între barbarie şi decenţă, alegerea ultimă este a lor.          

 

Articole pe aceeasi tema

Călăreţul de aramă : Occidentul şi neliniştea rusă

Mama rusă

Hersoniada. Calea spre pace între Federația Rusă și Ucraina

30 septembrie 2022: Putin şi apoteoza imperială

https://www.contributors.ro/lumea-rusa-a-lui-putin-barbarie-si-crima-organizata/

 

//////////////////////////////////////////

Cele cinci tranziții care schimbă lumea (și produc haos pe parcurs)

 

Aurelian Dochia

 

Judecând după temele de discuție care ne sunt servite pe diverse canale media zi după zi – război, pandemie, inflație, inundații, secete sau incendii, recesiune, foamete, proteste și instabilitate politică etc. – lumea în care trăim pare tot mai haotică. „Permacriză”, cuvânt care desemnează o perioadă extinsă de instabilitate și insecuritate, a fost declarat cuvântul anului 2022 de către Dicționarul Collins al limbii engleze și alegerea este fără îndoială relevantă și pentru română și alte limbi.   

 

Cuvântul va rămâne însă actual mult dincolo de anul 2022, permacriza devenind o realitate ce va domina viața economică, socială și politică mai bine de un deceniu. Asta pentru că, după părerea mea, toate crizele multiple pe care le traversăm astăzi sunt manifestări ale unor transformări de profunzime care se desfășoară ciclic de-a lungul unor perioade îndelungate. Se întâmplă că suntem martori și participanți la cinci tranziții care se desfășoară simultan: o tranziție în regimul climatic al planetei, o tranziție energetică, o tranziție geopolitică, o tranziție tehnologică și o tranziție demografică. Fiecare dintre acestea aduce riscuri și provocări de amploare pentru omenire dar efectele combinate ale celor cinci tranziții ar putea să genereze un moment de cotitură pentru istoria umană. Este imposibil să determinăm cu precizie cum va evolua fiecare din aceste tranziții în următorii zeci de ani și cu atât mai mult să prevedem care vor fi efectele acțiunii lor combinate. Trebuie totuși să facem efortul de a înțelege cât mai bine posibil ce se petrece pentru a contura așteptări cât mai realiste, pentru a ne adapta comportamentul la noile condiții și pentru a gestiona pe cât posibil schimbările ce vor veni. Rândurile care urmează sunt o încercare în direcția acestei înțelegeri a celor cinci tranziții și a efectelor lor posibile.

 

Tranziția climatică actuală are drept caracteristică principală creșterea temperaturilor medii ale atmosferei terestre. Printre urmările pe termen lung ale acestei evoluții se numără topirea ghețarilor care duce la creșterea nivelului apelor și inundarea unor întinse zone de coastă, deșertificarea unor arii care erau prielnice agriculturii, schimbarea regimului precipitațiilor, a curenților oceanici și atmosferici și, între timp, o instabilitate mai mare a vremii cu furtuni violente, inundații, alunecări de teren, incendii de vegetație etc. – fenomene cu care ne confruntăm deja tot mai frecvent. Multe dintre ecosistemele naturale actuale nu vor putea face față noilor condiții climatice. Sunt de așteptat și unele efecte potențial pozitive ale încălzirii globale, cum ar fi facilitarea circulației navelor prin oceanul Arctic tot timpul anului sau extinderea culturilor agricole către latitudini mai înalte, schimbări ce vor modifica repartiția populației pe glob și actualele echilibre geopolitice sau vor redesena traseele comerțului internațional.

 

Omenirea a trecut în istoria sa prin mai multe momente de schimbări de regim climatic planetar și există voci care susțin că nu am avea motive de panică nici de data asta. Spre deosebire de trecut însă, actuala tranziție climatică este datorată activităților umane, îndeosebi creșterii concentrației de bioxid de carbon din atmosferă în urma secolelor de ardere a combustibililor fosili. Apare așa numitul efect de seră, care face ca o cantitate mai mare de energie primită de la soare să fie reținută în atmosferă determinând încălzirea acesteia într-un proces care riscă să se auto-amplifice cu efect devastator.

 

Oamenii de știință și activiștii de mediu au reușit să sensibilizeze opinia publică cu privire la această amenințare și liderii politici au reacționat. Au început să apară promisiuni, planuri și acțiuni concrete având un dublu obiectiv: a) reducerea emisiilor poluante și cu efect de seră sau chiar inversarea trendului secular de creștere a concentrațiilor de bioxid de carbon (decarbonizarea) și b) atenuarea efectelor negative ale acelor schimbări climatice care par inevitabile. Se desfășoară în aceste zile în Egipt COP 27, cea de a 27-a reuniune la nivel înalt pe tema schimbărilor climatice și din păcate bilanțul rezultatelor de până acum este dezamăgitor și îngrijorător. Obiectivul limitării creșterii temperaturilor cu maximum 1,5 grade Celsius la care s-au angajat multe din țările lumii la conferința de la Paris din 2015 se dovedește astăzi nerealist și a devenit evident că în fața crizelor de tot felul cu care ne confruntăm guvernele, inclusiv din statele dezvoltate, abandonează cu ușurință obiectivele de mediu. Omenirea se îndreaptă către un „iad climatic”, avertiza Antonio Guterres, secretarul general al Națiunilor Unite de la tribuna COP 27 și singura opțiune pe care o avem este de „a coopera sau a pieri”.

 

Acest dramatism oratoric este probabil necesar pentru a mobiliza opinia publică și  a determina decidenții să accepte costurile financiare și politice presupuse de aplicarea măsurilor necesare. Pentru că aceste costuri sunt semnificative. Reducerea emisiilor și măsurile de atenuare a efectelor încălzirii globale necesită investiții a căror amploare este greu de susținut chiar și de țările cele mai dezvoltate iar stagnarea și chiar deteriorarea nivelului de trai și schimbarea modului de viață actual care sunt de așteptat vor constitui o provocare socială și politică serioasă. Într-un fel sau altul totuși, schimbări ale modului de viață, ale producției agricole și alimentare, ale producției și consumului de energie și ale vieții economice și sociale în general se produc deja și ele îi afectează îndeosebi pe cei mai vulnerabili. Episoade de foamete, migrații, revolte și războaie, instabilitate și tensiuni geopolitice crescute și o deteriorare a perspectivelor de progres în plan economic și social riscă să devină cvasi permanente în anii ce vin.

 

Dincolo de toate argumentele, disputele și întrebările pentru care nu avem răspuns, nu ne rămâne decât să sperăm că omenirea va găsi și de această dată soluțiile tehnologice și sociale pentru a gestiona și această provocare a schimbărilor climatice, a evita o catastrofă ecologică și a reuși să se adapteze la noi condiții de viață.  

 

Tranziția energetică este strâns legată de tranziția climatică dar are o dinamică independentă de aceasta. Energia produsă prin arderea combustibililor fosili (cărbune și hidrocarburi) a stat la baza expansiunii fără precedent a civilizației pe parcursul ultimilor două sute de ani. Riscurile dependenței excesive de combustibilii fosili au devenit evidente în momente precum embargoul petrolier impus de țările arabe în 1973, care a destabilizat economiile cele mai dezvoltate. În aceiași perioadă au apărut prognoze precum primul raport al Clubului de la Roma, care avertizau asupra perspectivei epuizării rezervelor de combustibili fosili și în general de materii prime. Cam toate termenele prefigurate în acest prim raport au fost depășite fără ca depozitele de petrol sau minerale să se epuizeze și nu suntem în pragul unei tranziții energetice impuse de dispariția hidrocarburilor. Tranziția energetică este acum impulsionată de necesitatea dezvoltării unor surse de energie curate și nepoluante, care să permită evitarea unei catastrofe ecologice.

 

Epoca de piatră nu s-a încheiat pentru că s-au epuizat pietrele – spunea un oficial al unei țări producătoare de petrol pentru a scoate în evidență perspectivele extracției de hidrocarburi. De fiecare dată în istorie, o tranziție energetică s-a produs atunci când au apărut tehnologii alternative mai eficiente și mai ieftine de produce a energiei. Suntem într-un asemenea moment și, cu toate că multe piese lipsesc încă din puzzle-ul unui nou sistem energetic, devine clar că era combustibililor fosili este pe sfârșite. Rezervele de combustibili fosili sunt acum mai greu accesibile și costurile exploatării lor sunt tot mai mari. În același timp au apărut tehnologii de producție energetică noi. În anii 1960 s-a dezvoltat energia nucleară și în ultimele două decenii captarea energiei eoliene la scară mare a devenit rentabilă. Tehnologia captării directe a energiei solare cu ajutorul panourilor fotovoltaice a făcut progrese impresionante atât ca randamente cât și în privința costurilor. Există, în laboratoare sau în diverse faze de implementare, proiecte de obținere a energiei cu mini-reactoare nucleare, reactoare cu toriu și, soluția supremă așteptată, reactoare de fuziune nucleară. Eficientizarea producției de hidrogen prin electroliză și construirea unui lanț complet de stocare, transport și utilizare a hidrogenului ar putea completa tabloul unui nou sistem energetic nepoluant, rezilient, care oferă energie abundentă la costuri foarte mici.

 

Desigur, unele din aceste tehnologii nu vor depăși faza de laborator. Altele, precum energia nucleară clasică, întâmpină rezistență datorită temerilor legate de depozitarea deșeurilor radioactive, de riscuri de accidente și de pericolul proliferării armelor nucleare. Energia eoliană și cea solară sunt inegal răspândite, intermitente și lipsesc deocamdată soluțiile eficiente de stocare la scară mare a energiei electrice care să asigure continuitate în furnizare. Toate noile tehnologii de producere a componentelor unui nou sistem energetic au nevoie de minerale precum litiu, cobalt, magneziu, vanadiu, titan, nichel, cupru etc., în cantități care în unele cazuri par să depășească rezervele cunoscute. Exploatarea acestor resurse are un impact negativ asupra mediului și adesea a locuitorilor din zonele limitrofe minelor. Echilibrele geopolitice actuale vor fi tulburate de concurența pentru controlul acestor resurse esențiale.

 

Cu toate acestea, tranziția energetică este deja pornită și în următoarele decenii vom resimți tot mai puternic efectele sale. Investițiile necesare sunt uriașe și se vor reflecta în costul unui kwh de energie, care va rămâne ridicat mult timp înainte de a scădea spre zero. Tranziția va progresa inegal, fiind mai rapidă acolo unde există capacitatea științifică și industrială de dezvoltare a noilor tehnologii și mai lentă acolo unde aceste lipsesc sau acolo unde există încă rezerve suficiente de hidrocarburi. Din această perspectivă, Uniunea Europeană este bine situată iar criza energetică declanșată ca urmare a războiului din Ucraina grăbește planurile țărilor europene de renunțare la hidrocarburi: în 2022, energia eoliană și cea solară a reprezentat 24% din totalul energiei produse la nivelul Uniunii.

 

Statul și organizațiile cvasi-statale supranaționale vor juca un rol esențial în procesul de tranziție energetică atât la nivel de proiecte, de coordonare în implementarea acestora, cât și de finanțare și de reglementare. În paralel însă, noile tehnologii permit într-o măsură mai mare dezvoltarea unor proiecte de mai mică anvergură, de importanță locală, impulsionând un proces de descentralizare a sistemului energetic. În multe țări în curs de dezvoltare sau cu guverne slabe, tranziția energetică se va desfășura de jos în sus, pornind de la familii și comunități locale care își gestionează investițiile, producția și consumul în mod autonom – India și țări din Africa fiind un bun exemplu pentru o astfel de evoluție. În final, arhitectura sistemelor energetice va fi probabil reinventată rezultând o structură mai rezilientă.

 

Tranziția energetică oferă deschideri pentru dezvoltarea unor noi industrii și se observă intensificarea concurenței pentru atragerea de investiții în domeniul producției de panouri solare, de baterii de stocare a electricității, de exploatare a litiului sau a metalelor rare, de producere a hidrogenului etc. Europa încearcă să recupereze rămânerea în urmă aceste domenii în care China este lider dar unele din obiectivele și termenele foarte ambițioase pe care le propune riscă să genereze rezistență socială și politică (vezi cazul mașinilor cu motoare cu ardere internă). Câteva țări europene sunt însă bine poziționate ca pionieri în adaptarea proceselor de producție din industrii tradiționale mari consumatoare de energie precum metalurgia și chimia la noile surse de energie.

 

Din păcate cooperarea internațională în aceste domenii este îngreunată de creșterea tendințelor protecționiste și intensificarea rivalităților geopolitice despre care discutăm în continuare.

 

Tranziția geopolitică este, între cele cinci tranziții, componenta cea mai volatilă și care generează cele mai mari riscuri imediate. După cel de al doilea război mondial a  fost instituită o ordine mondială garantată nu doar de tratatele și organizațiile internaționale create pentru a gestiona relațiile dintre state dar și, implicit, de puterea economică și militară a Statelor Unite ale Americii. Cu toate că poziția dominantă a SUA a fost uneori contestată și în timpul războiului rece lumea a fost împărțită între două blocuri aflate în confruntare, America a prevalat și, odată cu prăbușirea blocului comunist în 1989-1991, a ajuns în poziția de hegemon mondial fără rival. În deceniile care au urmat însă, puterea americii a fost erodată datorită pe de o parte angajamentelor tot mai extinse și costisitoare la care era chemată să răspundă (Irak, Afganistan, Siria, Liban, Libia etc.) și pe de altă parte datorită încetinirii semnificative a dinamicii economiei sale care a avut repercusiuni și în planul politicii interne.

 

Marea tablă de șah a relațiilor internaționale s-a schimbat radical odată cu ascensiunea Chinei, țara cu cea mai mare populație din lume, care a reușit în doar câteva decenii să ajungă a doua mare economie a lumii după Statele Unite. Cu cea mai mare populație din lume, cu o economie de o mărime comparabilă, dar mai dinamică decât cea a SUA și cu o capabilitate militară în dezvoltare rapidă, China a devenit dintr-o dată un concurent și potențial adversar al Americii, singurul capabil cu adevărat să submineze poziția internațională a acesteia și să aspire la schimbarea ordinii mondiale existente. Liderii americani, îndeosebi după președintele Obama, au conștientizat pericolul și au început să ia măsuri pentru a controla și a contracara ascensiunea Chinei. Confruntarea este tot mai intensă și mai extinsă și ea contaminează astăzi politica și funcționarea instituțiilor internaționale, comerțul, investițiile, finanțele, cercetarea și proprietatea intelectuală, cultura și ocazional ajunge la demonstrații de forță militară.

 

Toți ceilalți actori care aspiră să joace un rol în geopolitica mondială sunt obligați să se poziționeze undeva pe axa confruntării SUA-China. Influența Federației Ruse este în declin și a depins tot mai mult de doi factori: puterea militară și poziția cheie pe care a deținut-o ca furnizor de produse energetice și materii prime. Războiul catastrofal pe care l-a declanșat în Ucraina a scos însă la iveală faptul că puterea militară a Rusiei a fost mult supraapreciată și unicul element care menține Rusia drept actor semnificativ pe scena internațională este arsenalul său nuclear, singurul comparabil cu cel al Statelor Unite. Sancțiunile economice impuse Rusiei ca urmare a invaziei Ucrainei au slăbit și poziția sa de furnizor de materii prime și îi lovesc din plin economia, care rămâne tot mai mult în urmă și devine incapabilă să susțină orice fel de pretenții de mare putere. Alinierea cu China și o dependență crescută față de aceasta se conturează astăzi drept singura opțiune pentru Moscova – deși trebuie remarcat că China păstrează o ambiguitate strategică în legătură cu această relație. Aceiași ambiguitate caracterizează și relațiile Chinei cu Coreea de Nord sau cu Iranul, țări care afișează un anti-americanism agresiv și care în conflicte regionale pot juca un rol (Coreea de Nord având și capabilități nucleare).

 

Uniunea Europeană se străduie de multă vreme să devină un actor de luat în considerare pe scena internațională – pretenție îndreptățită având în vedere că are o populație de aproape 450 milioane și o economie comparabilă ca dimensiune cu cea a Statelor Unite sau a Chinei. Din punct de vedere militar însă, Uniunea Europeană este dependentă de umbrela de apărare americană, ceea ce obligă UE să se alinieze pozițiilor SUA chiar și atunci când, uneori, nu o face cu deplină convingere. Acesta este cazul și în relația cu China, cu care unele țări europene, îndeosebi Germania, ar prefera să păstreze relații economice lucrative. Situația nu are perspective de a se schimba în anii ce vin decât în cazul, puțin probabil în acest moment, că SUA decide să se dezangajeze din Europa (așa cum a amenințat președintele Trump la un moment dat). Oricum, din punct de vedere instituțional este greu de închipuit astăzi în Europa o structură cu putere de decizie unică în materie de apărare independentă de SUA-NATO și cu o politică externă care să treacă dincolo de declarații generale de principii. Cât despre România, aceasta a avut în mod tradițional o poziție mai degrabă defensivă în politica internațională și în acest moment este poziționată cât de bine se poate, ca membru UE și NATO. Cu toate acestea, poziția geografică a României constituie și astăzi, ca întotdeauna în istorie, un avantaj și o vulnerabilitate în momente de confruntări geopolitice. 

 

India, Turcia, Pakistanul, Arabia Saudită, Brazilia etc. sunt sau aspiră se fie puteri regionale și încearcă să profite de faliile create de confruntarea între principalele puteri pentru a-și consolida propriile sfere de influență sau a-și rezolva diferendele dintre ele. Sunt actori imprevizibili, cu potențial destabilizator, care pot să joace un rol critic în anumite circumstanțe. 

 

Momentul unipolar american se apropie de sfârșit. Povara sarcinii de a fi gardianul ordinii mondiale devine prea mare chiar și pentru SUA, care se confruntă cu dificultăți economice, sociale și politice interne tot mai serioase. America a început deja mobilizarea aliaților (Marea Britanie, Uniunea Europeană, Australia, Japonia etc.) cu care este dispusă să împartă responsabilitățile și puterea la nivel global. Și chiar dacă ascensiunea Chinei va încetini sau se va opri (ca urmare în primul rând a greșelilor făcute în ultimii ani de liderii politici chinezi), China va continua să existe, să exercite influență și să se opună intereselor Americii și ai aliaților ei. Chiar și Rusia mult diminuată de eșecul războiului din Ucraina rămâne un obstacol și un mare risc prin arsenalul ei nuclear. Tocmai de aceea tranziția geopolitică prin care trecem este încărcată de pericole, de alianțe și rivalități care vor modela relațiile internaționale și vor decupa noi sfere de influență regionale și globale. Procesul de globalizare din ultimele decenii a cunoscut deja un recul în multe domenii și recrudescența naționalismului, a protecționismului, retorica tot mai stridentă a războiului întunecă perspectivele de colaborare pentru a identifica și a pune în practică soluții la marile probleme cu care ne confruntăm.

 

Impactul tranziției tehnologice este cel mai greu previzibil. Computerele și rețelele de comunicații care permit transferul instantaneu de date oriunde în lume au devenit ceva obișnuit și la îndemâna câtorva miliarde de locuitori ai pământului. Interacționăm unii cu alții pe rețelele sociale, facem cumpărături și plăți pe internet, învățăm și ne distrăm în mediul virtual, mașini inteligente preiau o parte tot mai mare din sarcinile noastre la muncă. Autoturismul a devenit un computer cu roți, tot mai conștient de mediul în care evoluează și tot mai capabil să ne conducă autonom la o destinație dată. Ingineria genetică produce noi varietăți de organisme adaptate unor nevoi sau condiții speciale, facilitează producția de noi medicamente sau tratamente. Nu în ultimul rând, regulile războiului sunt rescrise de noile tehnologii și criteriile de evaluare a puterii militare sunt în curs de revizuire, așa cum arată conflictul din Ucraina. Iar evoluția tehnologică pare să fie abia la început, laboratoarele pregătind noi surprize precum sisteme de inteligența artificială capabile să învețe și să rezolve independent sarcini complexe sau computere cuantice care sporesc capacitatea de calcul până la nivele comparabile cu cele ale organismelor vii.

 

Miza este enormă și competiția în domeniul tehnologic devine o confruntare tot mai acerbă între Statele Unite ale Americii și China. Cele mai mari companii de tehnologie din lume sunt americane sau asiatice/chineze: Apple, Alphabet (Google), Samsung, Hon Hai Precision Industries, Microsoft, Meta (Facebook), Dell Technologies, Tencent Holdings, Amazon, Alibaba, etc. Se preconizează că veniturile generate de companiile de tehnologie în 2022 vor depăși 5,3 trilioane de dolari, sectorul fiind în creștere rapidă în ultimul deceniu. Tehnologia devine cheia progresului în toate sectoarele de activitate, de la agricultură la medicină, transporturi sau educație și speranța de a găsi soluții problemelor legate de tranziția energetică sau de schimbările climatice se bazează tot pe tehnologice.

 

Datorită faptului că în domeniul tehnologiilor efectul de scară este deosebit de puternic, cercetarea-inovarea, producția și serviciile au tendința de concentrare în puține centre care ajung cu ușurință la dominație mondială. Rețeaua de servere și de comunicații, algoritmii de calcul și bazele de date pe care se bazează Google sau Amazon se perfecționează pe măsură ce crește numărul de utilizatori ai serviciilor lor, ajungând să ridice o barieră de netrecut pentru eventuali competitori. Nu este deosebit de greu să creezi o platformă de socializare pe modelul Facebook dar este aproape imposibil să convingi utilizatori să părăsească adevăratul Facebook unde se află toți prietenii și cunoscuții lor și alți trei miliarde de utilizatori. Doar Statele Unite și Europa au dispus de tehnologia mRNA pentru a fabrica vaccinul cu care a fost stopată pandemia de COVID-19 și printre cele 20 cele mai mari companii farmaceutice în lume, care dețin patente pentru toate medicamentele esențiale, 9 sunt din SUA, 8 din Europa (Marea Britanie, Elveția, Germania și Danemarca) și 2 din Asia (China și Japonia). 

 

Această concentrare ce caracterizează lumea tehnologiei creează un risc de dependență care a devenit foarte evident pe parcursul anului 2021, când producția din sectoare economice importante precum industria auto a fost blocată de lipsa microcipurilor furnizate de China sau alte țări asiatice. Evident că această dependență constituie o vulnerabilitate majoră în situații confrontaționale și toate marile puteri au anunțat măsuri care să promoveze integrarea lanțurilor de producție pe teritoriul național. Uniunea Europeană s-a înscris în acest trend și a alocat miliarde de euro dezvoltării unor capacități de producție de microcipuri în țările membre, ca și stimulente pentru producția de baterii, panouri solare, automobile electrice, etc. Uniunea Europeană pornește însă în cursă târziu și cu un mare handicap. Cu toate că are o poziție bună în cercetarea avansată, UE nu a reușit să dezvolte acel ecosistem financiar-uman care în SUA reușește să transpună rapid o idee într-un produs, un serviciu sau o metodă inovatoare și să o propulseze la scară internațională. Cu excepția unei firme din Olanda care produce echipamente pentru fabricarea în Taiwan și alte centre din Asia a celor mai avansate microprocesoare, în Europa există puține companii care să dețină tehnologii cheie sau  companii de o anvergură comparabilă cu giganții americani, chinezi sau sud-coreeni. În contextul embargoului instituit de Statele Unite asupra schimburilor de tehnologie cu China, dependența Uniunii Europene de America va continua să crească. Comisia Europeană încearcă să câștige teren în domeniul reglementării noilor tehnologii și a inițiat acțiuni prin care urmărește să controleze activitățile și dominația giganților americani pe piața Uniunii. Cu toate că unele inițiative cum ar reglementările privind protecția datelor personale au devenit model și pentru alte țări, este îndoielnic că Europa va reuși să se impună în domeniile de vârf ale tehnologiei ca un jucător de anvergură mondială. Pe nișe specifice însă, companiile europene și firmele românești pot găsi un teren fertil de dezvoltare.

 

Impactul social și politic al noilor tehnologii creează tot mai multă îngrijorare. Noile tehnologii amenință sute de mii de locuri de muncă în toate sectoarele de activitate. Cu toate că ne îmbunătățesc viața în nenumărate feluri, dispozitivele pe care le folosim în fiecare zi acumulează neîncetat informații despre activitățile noastre, despre interesele și temerile noastre, despre relațiile și deplasările noastre, dar sunt tot mai puțin „ale noastre”, fiind controlate la distanță de actori anonimi. În schimbul „gratuității” aplicațiilor folosite, ne dăm automat acordul ca date personale să fie folosite pentru a primi reclame și oferte personalizate dar informațiile acumulate pot fi folosite în nenumărate modalități și momente imposibil de controlat. Camerele de supraveghere și programele de recunoaștere facială pot fi de ajutor pentru prinderea celor care încalcă legea, dar pot constitui și un instrument de control și represiune politică. Programe care oferă acces la datele și convorbirile de pe telefon ale unei persoane sunt accesibile atât unor instituții publice cât și unor actori privați și periodic apar dezvăluiri despre astfel de acțiuni de spionaj. Dezbaterea publică și mecanismele democratice pot fi puternic distorsionate de informații false răspândite rapid de canalele de media socială și algoritmii folosiți de Twitter, Facebook sau Google, modelează informațiile și coordonarea politică, punând în pericol fundamentele democrației.

 

Poate că vom găsi calea ca prin reglementări corespunzătoare să ținem sub control excesele tehnologiei. Sau ne vom obișnui să trăim cu toții într-o casă de sticlă, unde intimitatea nu mai există. Sau vom ceda și vom accepta o lume a controlului absolut exercitat chirurgical de sisteme automatizate care știu exact cum să elimine opiniile nepotrivite și să ne facă să ne simțim bine tot timpul.

 

Tranziția demografică se desfășoară pe coordonate mai sigure decât celelalte tranziții. Evoluția populației poate fi prezisă cu certitudine destul de mare cunoscând doar câțiva parametri care reflectă comportamentul reproductiv al oamenilor. Timp de mii de ani, populația planetei a crescut într-un ritm foarte lent, nelipsind nici episoade de scădere ca urmare a unor factori naturali precum schimbări climatice sau epidemii de proporții. Populația lumii a atins un miliard de locuitori pe la 1804 și de atunci creșterea s-a accelerat: în 1927 a fost atins al doilea miliard, în 1975 s-a ajuns la patru miliarde și în această lună, noiembrie 2022, planeta are al optulea miliard locuitor. Nu întâmplător, la 1798 britanicul Thomas Malthus publica o lucrare devenită faimoasă în care avertiza că creșterea producției de hrană nu poate ține pasul cu creșterea populației. Bolile, foametea și războaiele vin inevitabil să corecteze acest dezechilibru, readucând populația la niveluri sustenabile.

 

Cu toate că profeția sa nu s-a împlinit niciodată, „spectrul lui Malthus” a continuat să fie prezent în conștiința colectivă, în preocupările oamenilor de știință și a produs efecte chiar și la nivel politic prin promovarea, începând cu anii 1960, a unor politici demografice active de control al creșterii populației îndeosebi în țări din „lumea a treia” (în China începând din 1980), alături de politici de stimulare a natalității în România și multe țări dezvoltate. Proiecții liniare ale trendurilor de creștere demografică din anii 1960 ajungeau la concluzii alarmiste privind capacitatea planetei și a economiei de a susține un trai decent pentru miliardele de oameni care se adăugau populației lumii, mai ales în țări din Asia și Africa.

 

În realitate însă, tranziția demografică începută cu două sute de ani în urmă a stat la baza unui proces de creștere economică fără precedent în istorie, cu îmbunătățirea simultană a productivității și a nivelului de trai. Cu toate dezavantajele de care ne plângem, rețeaua umană mai densă care se dezvoltă în marile aglomerări urbane contemporane favorizează o diviziune a muncii mai avansată, stimulează interacțiuni ce promovează inovația și progresul tehnologic și social. Creșterea economică rezultă din numărul de persoane active economic multiplicat cu productivitatea acestora și o populație mai numeroasă contribuie la îmbunătățirea ambilor factori.

 

Dar acum se conturează o inversare a tendinței seculare de creștere a populației, care ridică mari semne de întrebare privitoare la progresul economic și social în deceniile care urmează. S-a observat că în mod oarecum surprinzător, comportamentul reproductiv al populației se schimbă pe măsură ce veniturile și nivelul de educație cresc, familiile preferând să aibă mai puțini copii. În țările dezvoltate, rata de fertilitate (numărul de copii născuți de o femeie) a scăzut de multă vreme sub media de 2,1 care asigură menținerea populației la un nivel constant și acum se observă aceiași tendință în tot mai multe țări. Prognozele diferă în detalii dar cele mai recente indică faptul că în câteva decenii populația globului va începe să se micșoreze, inversând tendința din ultimii două sute de ani. Potrivit unui studiu al specialiștilor de la Universitatea Washington, finanțat de Fundația Gates și publicat în 2020, la sfârșitul acestui secol populația globului ar putea scădea cu 1 sau, într-un scenariu mai pesimist, chiar 2 miliarde de oameni față de nivelul maxim de 9,7 miliarde ce va atins în jurul anului 2064. Cu aproape 8 milioane de locuitori, România se află între cele 23 de țări a căror populație scade în anul 2100 la sub jumătate din nivelul maxim atins iar China pierde dominația demografică încă din 2023, populația ei reducându-se cu 48 la sută până la sfârșitul secolului. În anul 2100, India va fi singura țară din lume cu o populație de peste 1 miliard de oameni, urmată fiind în clasamentul țărilor cele mai populate de Nigeria, China, Statele Unite și Pakistan.

 

Populația în vârstă de muncă va scădea și mai abrupt – în Germania cu o treime, în Italia, Spania, Grecia cu mai mult de jumătate iar în Polonia, Portugalia sau România chiar cu două treimi. Există deci un risc serios ca tendința de scădere a populației să ducă la stagnare sau declin economic. Este greu de crezut că creșterile de productivitate vor reuși să compenseze deficitul masiv de forță de muncă care se prefigurează. El se face deja simțit în România și în multe țări europene și se va accentua în anii ce vin. Va crește competiția pentru atragerea de personal atât între companii la nivel național cât și între state și noi politici privind migrația vor trebui puse la punct. Cum ponderea populației în vârstă crește, raportul de dependență (numărul de copii și oameni în vârstă ce revin la fiecare persoană economic activă) atinge limita sustenabilității și bugetele publice au dificultăți în finanțarea pensiilor și asistenței medicale.

 

Japonia este probabil țara care prefigurează cel mai bine tendințele unei economii sub presiunea declinului demografic. De peste trei decenii, economia Japoniei este cvasi-stagnantă datorită reducerii forței de muncă și a îmbătrânirii populației. Cu cea mai mare datorie publică din lume (262% din PIB în 2021), Japonia a încercat fără succes să redea vigoarea economiei sale folosind cele mai variate politici economice convenționale sau neconvenționale. Asta în condițiile în care țara era deja una din cele mai avansate economii ale lumii și a doua ca mărime. Provocările declinului demografic sunt mult mai mari pentru economiile care nu au atins nivelul și nu dispun de resurse comparabile cu cele ale Japoniei.

 

Multe din provocările ridicate de tranziția climatică, energetică, geopolitică sau tehnologică ar putea deveni caduce privite din perspectiva tranziției demografice. Cu o populație mai mică, presiunea asupra mediului și a resurselor naturale se reduce, ceea ce ușurează problemele puse de tranziția climatică și cea energetică. O populație în declin și îmbătrânită este mai puțin dispusă să se angajeze în confruntări militare, cu atât mai mult cu cât o economie afectată de lipsa forței de muncă devine mai puțin capabilă să susțină performanțe militare.

 

Voi evita să trag concluzii așa cum cere de obicei o încheiere. Valul de schimbări aduse de cele cinci tranziții pe care le-am identificat se anunță plin de riscuri, tulburări și suferință și este foarte tentant să dezvolți scenarii catastrofice „sexy” despre ce ne așteaptă. Cei mai optimiști pot să se sprijine pe idea că NASA, Elon Musk, Uniunea Europeană sau papa Francisc au deja soluții cu care vom rezolva toate problemele care apar. În ce mă privește, consider că omenirea va progresa, ca întotdeauna în istorie, condusă de lene, de lăcomie și de frică, găsind soluțiile potrivite după ce le-a încercat pe toate celelalte.  

 

Articole pe aceeasi tema

Lumea rusă a lui Putin : barbarie şi crimă organizată

Acești politicieni care vor să ne bage copiii la pușcărie…

Neglijarea geopolitică pe care a crescut Rusia și destinul incert al Mării Negre

125 de ani de la naşterea lui Alexandru Proca, fizicianul român care s-a apropiat cel mai mult de Nobel

 

https://www.contributors.ro/cele-cinci-tranzitii-care-schimba-lumea-si-produc-haos-pe-parcurs/

/////////////////////////////////////////

Israelul afirmă că în prezent trăiesc în întreaga lume mai puțini evrei decât în 1939

 

HotNews.ro

 

Israelul a publicat miercuri date legate de numărul total al evreilor care trăiesc în lume, afirmând că în 2018 sunt mai puțini evrei decât erau în 1939, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, scrie AFP.

 

 

Israel

 

Statul evreu marchează începând de miercuri seara ziua Amintirii Shoahului, termen care desemnează exterminarea a șase milioane de evrei de către regimul nazist.

 

 

În 1939, în întreaga lume trăiau 16,6 milioane de evrei.

 

Potrivit unui studiu realizat de Biroul pentru statistica, în cooperare cu Centrul de studii iudaice contemporane al Universității ebraice din Ierusalim, în lume trăiesc în prezent circa 14,5 milioane de evrei.

 

Israelul este țara în care trăiesc cei mai mulți evrei, 6,4 milioane, față de mai puțin de 450.000 în 1939, urmată de Statele Unite (5,7 milioane) și Franța, cu puțin peste 450.000 de persoane, potrivit acestui studiu.

 

 

În alte șase țări trăiesc peste 100.000 de evrei: Canada, Marea Britanie, Argentina, Rusia, Germania și Australia.

 

Nu au fost precizate criteriile după care a fost stabilită ascendența evreiască. Aceste criterii sunt adeseori subiectul controverselor și estimările mărimii populației evreiești variază în funcție de acest lucru.

 

https://www.hotnews.ro/stiri-international-22388900-israelul-afirma-prezent-traiesc-ntreaga-lume-mai-putini-evrei-dect-1939.htm

 

///////////////////////////

 

 

Miliardarii din spatele mișcării pentru drepturile homosexualilor

DE CULTURA VIEȚII 

 

ARTICOLE RELAȚIONATE

O întrebare cumplită: CUM se transmite Variola Maimuțelor de la Homosexuali la Copii? Ca la Animale? O întrebare cumplită: CUM se transmite Variola Maimuțelor de la Homosexuali la Copii? Ca la Animale?

Donald Trump, scrisoare anti-avort ignorată de media: Cultura vieții acestei țări a început să alunece spre o cultură a morții. Aceasta este viziunea mea asupra unei culturi a vieții! Donald Trump, scrisoare anti-avort ignorată de media: Cultura vieții acestei țări a început să alunece spre o cultură a morții. Aceasta este viziunea mea asupra unei culturi a vieții!

 

 

 

 

 

Deși activiștii LGBT își prezintă mișcarea ca pe un grup slab, oprimat și discriminat, aceasta de fapt deține enorme putere și influență, pe care le folosește tot mai mult pentru a schimba legislația, școala și societatea în conformitate cu agenda proprie.

 

Nu cu mult timp în urmă, mișcarea pentru drepturile homosexualilor însemna un mic grup de oameni care se luptau să-și urmeze înclinațiile într-un cadru cultural dominant heterosexual. Homosexualii și lesbienele erau marginali, mult depășiți numeric și organizați vag, uneori supuși discriminării și abuzurilor. Povestea lor era una tragică, suferința fiindu-le amplificată de SIDA și dramatizată de Rock Hudson, Brokeback Mountain și Matthew Shepard [1].

 

Cu toate acestea, mișcarea lor de astăzi nu seamănă cu acea bandă de paria persecutați. Agenda drepturilor LGBT – notați adăugarea lui „T” [2] – a devenit o forță puternică și agresivă în societatea americană. Susținătorii săi se află în topul mass-media, al lumii academice, profesionale și, cel mai important, al marilor afaceri și marilor filantropii.

 

Să discutăm următorul caz.

 

Jon Stryker este nepotul lui Homer Stryker, chirurg ortoped, care a fondat Stryker Corporation. Cu sediul în Michigan, Stryker Corp. a avut o cifră de afaceri de 13,6 miliarde de dolari în 2018. Jon, moștenitorul averii, este homosexual. În anul 2000 el a înființat Fundația Arcus, o organizație nonprofit care servește comunitatea LGBT, în urma propriei sale experiențe de homosexual declarat. Arcus a acordat granturi de mai mult de 58,4 milioane de dolari programelor și organizațiilor pro-LGBT numai între 2007 și 2010, ceea ce o face una dintre cei mai mari finanțatori ai mișcării LGBT din lume. Stryker însuși a finanțat cu peste 30 de milioane de dolari Arcus în aceeași perioadă de trei ani, prin intermediul acțiunilor pe care le deține la corporația medicală.

 

 

Stryker a fondat Arcus în perioada în care epidemia de SIDA era adusă sub control în SUA; înainte de aceasta, el a fost președinte al Depot Landmark LLC, o companie de dezvoltare specializată în reabilitarea clădirilor istorice. A fost, de asemenea, membru fondator al Greenleaf Trust, o firmă privată de administrare a averilor.

 

Sora lui Jon, Ronda Stryker, este căsătorită cu William Johnston, președintele Greenleaf Trust. De asemenea, este vicepreședinte al Colegiului Spelman, unde Arcus a acordat recent un grant de 2 milioane de dolari activistei feministe lesbiene Audre Lorde. Banii sunt alocați pentru un program de „studii queer” [3]. Ronda și Johnston au oferit școlii Spelman 30 de milioane de dolari în total. Ea este și membru al consiliului de administrație al Colegiului Kalamazoo din Michigan (unde Arcus a acordat o subvenție pentru „lider-ship în justiție socială” în valoare de 23 de milioane de dolari în 2012), precum și membru al consiliului de învățământ al facultății de medicină a Universității Harvard.

 

Pat Stryker, o altă soră a lui Jon, a lucrat îndeaproape cu homosexualul Tim Gill. Gill conduce una dintre cele mai mari organizații non-profit LGBT din America și a fost un apropiat al familiei Stryker de când Jon a înființat Arcus. În 1999, Tim Gill și-a vândut participația la Quark, compania sa de software de calculatoare, și a preluat postul de președinte al Fundației Gill din Colorado. Lucrând îndeaproape cu Pat Stryker și cu alți doi filantropi bogați, care au devenit împreună cunoscuți drept „cei patru călăreți” [4] datorită nemiloaselor strategii politice, au lucrat pentru a schimba statul „roșu” Colorado într-unul „albastru” [5]. Au turnat o jumătate de miliard de dolari în grupuri de dimensiuni mai mici care pledau agendele LGBT. Gill remarca, în prezentarea pe care i-a făcut-o lui Jon Stryker la Premiile GLSEN [6] din 2015 că, de când s-au cunoscut, el și Jon au „complotat, strategizat, călătorit și schiat împreună”, pe lângă faptul că îi „pedepsesc pe cei răi și răsplătesc pe cei buni”.

 

Înainte de 2015, Stryker construise deja infrastructura politică necesară pentru a propulsa ideologia identității de gen și transgender-ismul pe tot globul, donând milioane pentru entități mici și mari. Donațiile au inclus și sute de mii de dolari către ILGA, o organizație LGBT pentru egalitate în Europa și Asia Centrală, cu membri din 54 de țări, și Transgender Europe, o voce pentru comunitatea trans din 43 de țări europene și asiatice (Transgender Europe la rândul său a fost finanțator pentru organizații mai mici precum TENI – Transgender Equality Network, Irlanda).

 

În 2008, Arcus a înființat Arcus Operating Foundation, o branșă care se ocupă de conferințe, programe de lider-ship și publicații de cercetare. La o întâlnire din 2008, la Bellagio, Italia, 29 de lideri internaționali s-au angajat să extindă rețeaua filantropică globală care sprijină drepturile LGBT. La reuniunea precizată, împreună cu Stryker și Ise Bosch, fondatorul Dreilinden Fund în Germania, a fost și Michael O’Flaherty – unul dintre raportorii pentru „Principiilor Yogyakarta privind aplicarea dreptului internațional al drepturilor omului în relație cu orientarea sexuală și identitatea de gen”. Odată cu aceste principii, au fost plantate semințele pentru apropierea și atașarea ideologiei identității de gen la structurile legale. O’Flaherty este membru ales al Comitetului pentru drepturile omului al Națiunilor Unite din 2004.

 

 

Citește și: WHITE PAPERS: Principiile de la Yogyakarta: Punct nodal al agendei împotriva familiei și a religiei

 

După întâlnirea de la Bellagio, Arcus a creat MAP, LGBT Movement Advancement Project (Proiectul pentru Avansul Mișcării LGBT), pentru a urmări complexul sistem de advocacy și finanțare care urma să promoveze identitatea de gen / transgender-ismul în culturile din diverse țări. În același timp, a fost format LGBTI Core Group (Grupul central LGBTI) ca un grup transregional informal de țări pentru a reprezenta problemele legate de drepturile LGBTI în fața Organizației Națiunilor Unite. Printre membrii Grupului, finanțați de Arcus, se află Outright Action International și Human Rights Commission.

 

Țările membre ale Grupului includ Albania, Australia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Croația, El Salvador, Franța, Germania, Israel, Italia, Japonia, Muntenegru, Mexic, Noua Zeelandă, Norvegia, Spania, Regatul Unit, Statele Unite Statele, Uruguay, dar și Uniunea Europeană, precum și Biroul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

 

Aceste inițiative promovează identitatea de gen și transgender-ismul prin formarea liderilor în activism politic, leadership, legislație specifică, libertate religioasă, educație și drepturi civile. Gama de organizații susținute de Arcus care promovează cauza LGBT este descurajantă: Victory Institute, Center for American Progress, American Civil Liberties Union, Transgender Law Center, Trans Justice Funding Project, OutRight Action International, Human Rights Watch, GATE, Parliamentarians for Global Action, Council for Global Equality, Organizația Națiunilor Unite, Amnesty International și GLSEN. Sexuality Information and Education Council of the United States (Consiliul pentru Informații și Educație în Sexualitate din SUA, SIECUS), în parteneriat cu Advocates for Youth, Answer, GLSEN, Human Rights Campaign și Planned Parenthood America a inițiat o campanie de informare cu privire la abordările în remodelarea cutumelor culturale despre sexualitate și sănătatea reproductivă. Șaizeci și unu de organizații suplimentare au semnat o scrisoare care susține o revizuire a curriculum-urilor educaționale actuale.

 

 

În 2013, Adrian Coman, un veteran al Fundației Soros pentru o Societate Deschisă (un motor al ideologiei trans), a fost numit director al programului internațional pentru drepturile omului la Fundația Arcus, cu scopul de a propulsa ideologia gender la nivel global. Anterior, Coman a fost director de program al International Gay and Lesbian Human Rights Commission. Și în 2015, Arcus a colaborat strâns și a finanțat programele fundației NoVo pentru persoane transgender. NoVo a fost fondată de Peter Buffett, fiul miliardarului Warren Buffett.

 

Aceste programe și inițiative avansează ideologia identității de gen prin sprijinirea diferitelor organizații religioase, sportive și culturale, prin pregătirea lucrătorilor din poliție și programe educaționale în școli și licee (GLSEN, al cărui fondator a fost adus la Arcus în 2012 în consiliul de administrație și a influențat multe programe școlare) și universitățile și instituțiile medicale – inclusiv American Psychological Foundation (Fundația Americană pentru Psihologie, APF). Fondurile Arcus ajută APF, cea mai importantă organizație de psihologie din Statele Unite, să dezvolte linii directoare pentru stabilirea practicilor psihologice care să afirme ideologia transgender. Psihologii sunt „încurajați” cu acești bani să-și modifice înțelegerea despre gen, lărgind azimutul realității biologice pentru a include identități abstracte, medicale.

 

În același timp, Arcus promovează ideologia identității de gen și transgenderismul, încurajând întreprinderile să investească în cauze LGBT. În caz că ați uitat, Stryker este moștenitorul unei corporații medicale cu o valoare de 13,6 miliarde de dolari. Nu trebuie să ne uităm decât la corporațiile care susțin LGBT în cursul „lunii mândriei LGBT” [7] pentru a aprecia succesul pe care Arcus l-a avut în această luptă.

 

Așa cum arată exemplul Fundației Arcus, mișcarea pentru drepturi civile LGB de altădată s-a transformat într-un monstru fără odihnă, cu puternice legături în interiorul complexului industrial medical și cu corporatistii globali. Lobby-ul farmaceutic este cea mai mare entitate de lobby din Congres [8]. Deși activiștii prezintă mișcarea LGBT ca pe un grup slab, neputincios, care suferă opresiune și discriminare, aceasta deține de fapt putere și influență enorme, pe care le folosește tot mai mult pentru a schimba legislația, școala și societatea noastră.

 

 

de Jennifer Bilek – Traducere și adaptare după originalul THE BILLIONAIRES BEHIND THE LGBT MOVEMENT apărut la First Things.

 

NOTE ale traducătorului de la Alianța Familiilor din România:

 

[1]. Rock Hudson (1925-1985) – actor american homosexual, mort în urma complicațiilor date de SIDA. „Brokeback Mountain” – filam american din 2005 în care personajele principale sunt doi bărbați homosexuali. Matthew Shepard – student american homosexual omorât în 1998; acoperirea mediatică a cazului a acordat o importanță deosebită motivației anti-homosexuale a ucigașilor, deși inițial aceștia plănuiau doar să îl jefuiască.

 

[2]. „T”-ul reprezintă persoanele „transgender” și a fost într-adevăr adăugat ulterior la acronimul „LGB” care până atunci arăta doar orientarea sexuală, mai exact desemna persoanele de orientare homosexuală sau bisexuală.

 

[3]. Queer înseamnă „bizar” sau „ciudat” și este un termen umbrelă pentru minoritățile sexuale. A fost folosit în sens peiorativ, inițial.[4]. Aluzie la cei patru călăreți din Apocalipsa Sf. Ioan, care prevestesc schimbări majore.

 

[5]. Roșul este culoarea Partidului Republican, conservator, în timp ce albastrul simbolizează politic Partidul Democrat, așa-numit „liberal”; echivalent mai degrabă al Stângii social-democrate din Europa. În alegerile prezidențiale din 2016, statul Colorado a votat majoritar pentru H. Clinton.

 

[6]. GLSEN este acronimul de la Gay, Lesbian & Straight Education Network, o organizație majoră pro-homosexualitate din SUA.[7]. „Pride month” este evenimentul anual major al mișcării mondiale a homosexualilor și durează, așa cum îi spune numele, o lună.[8]. Congresul este Parlamentul federal, bicameral, al Statelor Unite ale Americii.

 

 

[7]. Rock Hudson (1925-1985) – actor american homosexual, mort în urma complicațiilor date de SIDA. „Brokeback Mountain” – filam american din 2005 în care personajele principale sunt doi bărbați homosexuali. Matthew Shepard – student american homosexual omorât în 1998; acoperirea mediatică a cazului a acordat o importanță deosebită motivației anti-homosexuale a ucigașilor, deși inițial aceștia plănuiau doar să îl jefuiască.

 

Cultura Vieții

https://www.activenews.ro/opinii/Miliardarii-din-spatele-miscarii-pentru-drepturile-homosexualilor-175626

 

//////////////////////////////////////

ISRAEL – Cea mai mare PARADA GAY desfasurata vreodata: 300 000 de participanti

Apocalipsa 11, 8:

 

 

 

„Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor.„

 

 

 

Este vorba despre trupurile celor doi mari profeti Ilie si Enoh, ce vor veni in vremurile din urma. si care vor fi omorati. Unde? In IERUSALIM … Urate nume pentru cea care a fost cetatea sfanta: Sodoma şi Egipt, adica desfraul si magia diavoleasca.

 

Deocamdata se antreneaza. An de an. In 2018, intr-o zi de vineri, au stabilit un record:

 

 

Iata si ce putem citi la FOTO: Parada Mândriei comunităţii LGBT la Tel Aviv de pe Romania Actualitati:

 

 

 

La Tel Aviv a avut loc vineri cea mai mare paradă gay din Asia şi Orientul Mijlociu.

 

Pe lângă cei care au participat efectiv la defilare, sute de mii de israelieni au aplaudat pe străzile Tel Aviv-ului în gest de simpatie şi respect.

 

Aproximativ 300.000 de persoane au participat efectiv pe străzile Tel Aviv-ului la a 20-a defilare anuală a Paradei Mândriei comunităţii LGBT.

 

Se împlinesc zece ani de la înfiinţarea Centrului Gay Tel Aviv. Al treilea repet istoric: 70 de ani de independenţă a statului Israel.

 

Primarul Tel Aviv-ului, Ron Huldai, promite că va învinge barierele legislative pentru a sprijini comunitatea LGBT.

 

Zeci de mii de turişti străini au venit la Tel Aviv pentru acest eveniment. Ambasadorul Marii Britanii în Israel s-a alăturat pe un car alegoric cu tema Londra.

 

După-amiază, în Parcul Charles Clore, la malul mării, sute de mii de oameni au cântat şi dansat cu artişti celebri, între care Netta Barzilai, câştigătoarea concursului Euroviziunii din acest an.

 

Doctor Efrat Tolkowsky din Consiliul Primăriei Tel Aviv, responsabilă cu portofoliul LGBT, a declarat în exclusivitate pentru Radio România şi EBU (Uniunea Europeana de Radio si Televiziune).

 

Efrat Tolkowsky: Desigur că sunt probleme. Ne ocupăm de rezolvarea problemelor comunităţii LGBT, pentru a îmbunătăţi condiţiile. Dacă ne comparăm la nivel internaţional, suntem într-o foarte bună poziţie, mai ales cu ceea ce este în Orientul Mijlociu şi în ţările vecine: Siria, Liban, Iordania, Egipt.

 

La Tel Aviv, parada gay este din an în an mai mare. Avem tot mai multe evenimente şi chiar dacă sunt probleme, la modul general, în ţară progresăm.

 

Tu ai fost şi anul trecut şi ştii cum este. Vreau să adaug condiţiile celor care fac parte din comunitatea LGBT se îmbunătăţesc.

 

Sărbătorim, în 2018, 20 de ani de la prima paradă şi 30 de ani de la schimbarea legislaţiei referitoare la relaţiile homosexuale. Le mulţumesc tuturor celor care au lucrat pentru ceea ce s-a obţinut până astăzi.

 

 

 

Le-a cantat si evreica Netta Barzilai, castigatoarea de anul acesta a Eurovision:

 

 

Iar la anul, Tel Aviv nu va gazdui Eurovision: 

Pentru ca il va gazdui Ierusalim, caci Ierusalim va fi capitala:

 

A ÎNCEPUT SFÂRȘITUL: Donald Trump recunoaște Ierusalimul drept capitala a Israelului si a ordonat începerea pregătirilor pentru transferarea ambasadei americane

 

Si tot acolo foarte probabil ca vor organiza si viitorul Gay Pride. Unul cu adevarat gigantic. Deocamdata recordul il detine Sao Paulo, cu trei milioane de participanti:

 

Cea mai mare paradă gay din lume s-a desfășurat la Sao Paolo

 

ISRAEL – Cea mai mare PARADA GAY desfasurata vreodata: 300 000 de participanti

 

//////////////////////////////////

 

79% dintre israelienii evrei susţin căsătoria intre persoane de acelaşi sex

 

Vineri dimineaţă, presa israeliană a publicat un sondaj potrivit căruia 79% dintre israelienii evrei susţin căsătoriile între persoane de acelaşi sex sau cuplurile civile.

 

Articol de Dragoş Ciocârlan, corespondent RRA în Israel

 

79% dintre israelienii evrei susţin căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex sau uniuni cupluri civile recunoscute de către autorităţi.

 

Sondajul a fost publicat vineri, înaintea unui amplu festival al minorităţilor sexuale, care are loc la Tel Aviv.

 

Sondajul demonstrează că există un număr foarte mare de susţinători din electoratul tuturor partidelor politice, dar în mai mică măsură al celor religioase.

 

Corespondenţă din Ierusalim – Reporter: Dragoş Ciocîrlan – Străzile Tel Aviv-ului s-au transformat într-un festival al culorilor. Zeci de mii de persoane, membri ai comunităţii LGBT, turişti străini din SUA, Canada, Belgia, Ucraina şi alte ţări, foarte mulţi simpatizanţi israelieni ai comunităţii, au traversat oraşul pornind de la Parcul Meir spre mare, unde a avut loc spectacolul „Gay Pride 2017”. Ca în fiecare an, evenimentul este organizat sub auspiciile Primăriei Tel Aviv, iar încasările pentru industria hotelieră – baruri, terase, restaurante – sunt uriaşe. Tel Aviv-ul se află în acel moment al anului în care oraşul revine la viaţă în culorile vibrante ale curcubeului, cu o atmosferă care nu este ignorată de locuitorii săi, cu oameni frumoşi şi foarte prietenoşi, deoarece Tel Aviv-ul este un oraş al diversităţii, cu spirit deschis. Este considerat unul dintre cele mai prietenoase oraşe din lume. În fiecare vară, oameni, indiferent de sex, indiferent de religie sau culoare, inundă străzile şi se întâlnesc pentru o sărbătoare de acceptare, dragoste şi bucurie. Anul acesta, tema paradei a fost „Bisexualitatea” şi se sărbătoreşte acceptarea comunităţii bisexuale. Anul viitor se aşteaptă ceea ce unii numesc „Universal party Tel Aviv-Amsterdam”, Olanda fiind recunoscută pentru respectarea drepturilor comunităţii LGBT.

 

Vineri dimineaţă, presa israeliană a publicat un sondaj potrivit căruia 79% dintre israelienii evrei susţin căsătoriile între persoane de acelaşi sex sau cuplurile civile, ceea ce demonstrează un sprijin larg pentru o anumită formă de uniune recunoscută de stat. În ultimul deceniu, acest sprijin al populaţiei israeliene este în creştere.

 

În sondaj, cei chestionaţi au fost întrebaţi dacă cuplurile de acelaşi sex ar trebui să se căsătorească sau să aibă un statut civil în Israel. Sondajul arată o pluralitate clară. Studiul a demonstrat şi sprijinul covârşitor în rândurile electoratului partidelor reprezentate în Parlamentul israelian. 84% din alegătorii Partidului Likud al premierului Benjamin Netanyahu sunt pentru; 83% din alegătorii Partidului „Israel, Casa Noastră”, al ministrului apărării, Avigdor Lieberman, sunt de asemenea pentru. Rabinul Uri Regev a criticat eşecul de până acum al guvernului de a pune în aplicare căsătoriile homosexuale sau recunoaşterea cuplurilor din uniuni civile. Publicul evreu este din ce în ce mai deschis şi mai favorabil libertăţilor individuale, în spiritul Declaraţiei de Independenţă a statului Israel.

https://www.romania-actualitati.ro/stiri/in-lume/79-dintre-israelienii-evrei-sustin-casatoria-intre-persoane-de-acelasi-sex-id97538.html

 

///////////////////////////////////////

„Eu nu am lucrat cu serviciile secrete britanice”. Borfașul Năstase reia calomnia bolșevică pe baza căreia Iuliu Maniu a fost întemnițat, torturat și omorât

de Grigore Cartianu  

La două zile după ce a comis blasfemia de a se compara cu Iuliu Maniu (pe motiv că amândoi au fost condamnați), Adrian Năstase merge cu ticăloșia și mai departe. Incredibil de mârlan, „Bombonel” ventilează una dintre odioasele minciuni lansate de regimul comunist despre ilustrul politician și martir țărănist.

Joi, 12 decembrie, furios că președintele Klaus Iohannis i-a retras decorația, Năstase a scris:

 

„Mă vor înjura unii, dar mă întreb dacă comuniștii i-au retras decorațiile lui Maniu, după condamnarea sa”.

 

Putin și-a șocat acoliții: „Este timpul să zguduim NATO”, pentru a stopa înarmarea Ucrainei! „Operațiunea se limitează la teritoriul Ucrainei și aceasta este problema. Totul a stagnat și pute acolo…

Ucraina a eliberat deja 55% din teritoriul ocupat de Rusia după 24 februarie. „Îi vom bate până la capăt cu pietre, lopeți, praștii, vom lupta până când îi vom termina pe ultimii nenorociți și îi v…

Sâmbătă, 14 decembrie, încolțit de criticile dure, Năstase a revenit cu o completare:

 

„În ceea ce  privește o comparație cu Maniu, nici nu se pune problema. Am trăit în alte perioade istorice. E de notorietate faptul că eu nu am participat la Adunarea de la Alba Iulia și nici nu am lucrat, așa cum s-a afirmat despre Maniu, spre exemplu, cu serviciile secrete britanice (deși, se pare, că asta nu a reușit să influențeze prea mult «manuscrisul» înțelegerii dintre Churchill și Stalin în privința României)…”

 

Mârlănia este uriașă în textul de joi și colosală în cel de sâmbătă.

 

Joi, Năstase îl punea pe Maniu pe aceeași treaptă cu el, adică deținut de drept comun. Or, liderul PNȚ, făuritor de istorie în vremuri grele, a fost deținut politic, victimă a regimului bolșevic care pusese ghearele pe România. Maniu a și murit în cumplita închisoare de la Sighet, la vârsta de 80 de ani, pe 5 februarie 1953, în urma unui regim de exterminare.

 

Sâmbătă, Năstase a mers și mai departe cu nemernicia. „Eu nu am lucrat cu serviciile secrete britanice, așa cum s-a afirmat despre Maniu”, a scris fostul pușcăriaș. El a ventilat o acuzație niciodată probată, dar pe baza căreia Iuliu Maniu a fost aruncat în pușcărie, în urma unui simulacru de proces, desfășurat într-o Românie ocupată de trupele sovietice.

 

A relua acuzațiile mincinoase ale bolșevicilor anilor 1946-1953 este dovada caracterului absolut jegos al comunistului corupt pe care bolșevicul Ion Iliescu l-a făcut prim-ministru.

 

CITIȚI ȘI:

*„Patrioata” Firea a măsluit licitația pentru 100 de tramvaie ca să câștige turcii, nu Astra Arad! „Calculul punctajului a fost viciat!”

* Mărturia cumplită a monstrului din Caracal. Cum le-a omorât pe cele două fete. Patru zile de chin pentru Luiza. Dincă: „Doream doar sex”

* Klaus Iohannis – laureatul din 2020 al Premiului Charlemagne. Pe listă cu Winston Churchill, Vaclav Havel, Papa Ioan Paul al II-lea, Bill Clinton, Angela Merkel, Konrad Adenauer

* Șpăgar PSD: „Eu scot 10.000 de euro din buzunar, mă duc la Antena 3, îi dau lui Gâdea și vorbesc trei zile”

* „Cazul Olimpia Ardelean” – prima criză serioasă în USR. O atitudine admirabilă, o postare impardonabilă, o excludere cu potențial exploziv

* Păruiala de la Videle. Carmen Dan zice că Dăncilă nu are nici decență, nici verticalitate. Amândouă îl au pe Dragnea

* La anu’, pe vremea asta, Dragnea poate fi liber! Legea PSD-ALDE iniţiată de Tudorel Toader îi taie masiv din pedeapsă

* Ministrul de Interne despre 10 august: „A fost un plan minuțios, ca să genereze o stare de conflict. Anumiți conducători din Jandarmerie au fost în legătură cu anumiți politicieni”

* Încă un eșec al Ciumei Roșii! „Omul lui Voiculescu” n-a reușit să pună mâna pe Universitatea București. Noul rector este respectabilul Marian Preda

* Andrei Tinu, PSD-istul ce șobolănea încă prin cotloanele întunecate ale Guvernului, a fost deratizat de Orban

 

////////////////////////////////////////

„Eu nu am lucrat cu serviciile secrete britanice”. Borfașul Năstase reia calomnia bolșevică pe baza căreia Iuliu Maniu a fost întemnițat, torturat și omorât – Ziariștii

La două zile după ce a comis blasfemia de a se compara cu Iuliu Maniu

 

 

https://www.facebook.com/605104846253265/posts/2616289861801410/

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

  1. Cercetarea tranziţiei criminale – aspecte economice

 

-semnale si discutii pe facebook in spatiul AER-

 

 

 

  1. Finanţe şi bănci

 

 

Ady Ion Adyyon 3.03.12

 

Cine conduce Romania?! Alina Mungiu: Boc, schimbat ”contra cost”, la “cererea” Bancii Mondiale

 

   Gheorghe Sidonenco Si nu sunteti curiosi daca vor veni acei bani in ce buzunare sau fonduri de partid vor intra?Sau poate ca guvernantii aveau nevoie de banii astia ca de aer in anul asta eletoral spre a-si asigura cumparerea voturilor si la alegerile locale si mai ales la cele parlamentare.

 

   Ady Ion Adyyon bine spune vorba aceea „Cel care in mana painea si cutitul decide totul”.Ideea era sa nu credem ca protestele au reusit sa schimbe guuvernul.Tot cei care INCA sint la putere fac asta,in functie de interese/ordine,etc.DAR nici sa nu cadem in extrema cealalta,aceea al parerii ca nu se poate face nimic nu doresc.Ideea este ca inca nu am castigat nimic.Lupta este abia la inceput.

 

http://liviumihaiu.ro/2011/04/14/revolu%C8%9Bia-islandeza/

 

   Ioan Rosca 7.03.12 13:22 Revolutia islandeza este un subiect de maxim interes , pentru cei ce ar vrea ca si noi sa ne eliberam democratic, dar ar trebui discutat temeinic.

 

………

 

Virgil Iordache 19.03.12

 

http://www.youtube.com/watch?v=LZ0K-Z9NLJ8&feature=share

 

Adevarul despre imprumuturile de la FMI si alte Corporatii

 

    Nicolae Chiperi OK…..sint tari care s-au decuplat de la FMI si UE,….dar ca sa putem trebuie sa fim INDEPENDENTI,…nu SLUGI si…..COLONIE…..restul stiti optiunea mea…

 

    Ioan Rosca Cinci minute perfecte. Asta se numeste explicatie . Eu am scris 15 ani despre asta si nu am reusit o asemenea claritate. E drept ca nu aveam credibilitatea celui care marturiseste/demasca aici. In Romania nu stiu cind se va putea vorbi serios despre subiectul rezumat aici. Desi nu cred ca exista unul mai important.

 

    Nicolae Chiperi OK. stiu si de aceea mi-am permis sa vorbesc in numele POPORULUI pentru ca nu sint implicat politic.

 

    Ioan Rosca O alta parte:

 

    http://www.youtube.com/watch?NR=1&v=RFunkF8WsUE&feature=endscreen

 

ultima parte:

 

    http://www.youtube.com/watch?v=qT9fkHrvaNY&feature=related

 

    Criza Economica – Inrobirea unei Natiuni prin Indatorare [3din3]

 

    http://manolescubd.tk/

 

    Ioan Rosca  19.03.12 Acesta ar fi trebuit sa fie miezul numitorului comun! Dar in Romania subiectul neocolonizarii este evitat de toata „lumea buna”, care lauda, din 1990, continuu, imperialismul cu semn schimbat. Intelectualii romani nu pot functiona fara lauda Portii, pentru ca traiesc din asta.

 

……..

 

Ioan Rosca 29.03.12 18:57

 

Noi dam totul pe un pret ridicol, dar ei nu platesc probabil nici atit.

 

Nu stiu daca firma care ne-a luat cuprul sau cea care ne fura aurul sau cele carora li s-au facut cadou alte resurse sint pe bursa si daca tehnicile pe care le voi aminti mai jos au intrat in joc. Ele trebuie insa cunoscute, pentru ca in multe cazuri functioneaza, nemilos, constituind cheia „capitalismului de cazinou”. In neocolonia Romania, nu se prea vorbeste despre acesta funie din casa spinzuratului, ca sa nu se limpezeasca privirile victimelor „democratiei” infractionale. Cum sa discute civicii nostri, experti in teatru, poezie si critica literara, despre neospoliere, daca nici macar „Memoria focului” nu i-a interesat?

 

In clipa in care o firma intra pe bursa , incep speculatiile pe actiuni, obligatiuni, obtiuni, derivate etc. Tehnicienii joaca matematic in jurul sumei nule, amatorii isi cauta norocul aruncindu-se in valuri umflatoare in speranta ca nu ii va prinde refluxul, speculatorii mari au puterea sa produca si exploateze tendinte.

 

Dar miezul megafacaturii este „delictul de initiat”. Indivizii din cercurile puterii pregatesc, in taina, o masura oarecare politico-economica, cu efecte previzibile pentru anumite actiuni. O anunta la un moment dat publicului. In prealabil , complici din banda bursiera sint informati discret, incit joaca masiv in directia „fericita”. Dupa care vor cistiga si din vestile proaste, provenite din aceleasi surse initiate. Intra in joc si agentii din media si din serviciile secrete, incit plebea naravita la pariuri sa nu scape din cursa.

 

Lovitura aduce benzii, sume oricit de mari, din care se acopera toate complicitatile necesare mentinerii sistemului putred. Cu politicienii, ziaristii, intelectualii si activistii cumparati, cine va mai formula sau sustine masuri chirurgicale de tipul inchiderii bursei, impunerii transparentei totale in activitatea de conducere, sau macar interzicerii luarii unor masuri necunoscute de public din timp?

 

Totul e sa ramii la putere, adica sa controlezi nodurile de decizie care piloteaza valorile bursei. Fiecare „veste”, buna sau rea, va umfla fara riscuri buzunarele cunoscatorilor.

 

Dorind sa-si justifice campaniile de agresiune, unii propagandisti americani au sustinut ca Ben Laden ar fi cumparat masiv actiuni, in zilele precedente lui 13 septembrie- carora lovitura planuita urma sa le creasca sigur valoarea. Adaugam ca el era obsinuit cu astfel de lovituri, de pe vremea cind avea sarcina sa finanteze astfel insurgenta afgana, ca agent CIA. Nu era deci nevoie de bani lichizi, era suficient sa afli din cind in cind pe ce trebuie jucat. Ceea ce spune multe, indiferent daca a fost valabil si in cazul particular 13 septembrie, comentat destul de imprudent. In clasicul „game”, start-up-urile pornesc la drum fara nici un ban, se inscriu pe bursa, aranjeaza o campanie favorabila de presa , care arunca in aer valoarea actiunilor, ceea ce genereaza …fondurile necesare pornirii firmei. Intreprinzatori din nimic, fabricanti de incredere contagioasa. Escrocherie (inginerie) declarata respectabila.

 

Nu e de loc exclus ca firmele obscure lansate pe bursa, dupa ce fac un contract miraculos cu Romania, sa-si procure sumele necesare platii (si asa reduse) din salturile bursiere produse de vestea buna ca fima a tras un mare tun. Si nici ca partasii romani din umbra sa isi primeasca partea, speculind pe bursa actiunile respective, ca initiati, fara sa mai fie nevoie de comisioane sau de un altfel de complot. Si caderea actiunilor, ca efect al unor surprize negative, poate umple aceleasi buzunare, daca e premeditata atent.

 

Procedeele de acest gen sint atit de eficace, incit descurajeaza intreprinderile productive cinstite. Cine vrea sa cistige, nu-si mai poate permite luxul sa munceasca. Adaugati alte tehnici , ca privilegiul de a face bani din nimic (prin creditare gen „fractional banking” sau chiar emitere de bani neacoperiti), sau ca acoperirea, din bugetele publice, a caderilor care urmeaza valurilor ascendente speculative.

 

Veti avea explicatia ciudatei evolutii a societatii contemporane.

 

Imi mentin parerea ca tropaitul stradal nu poate combate o astfel de patologie, daca nu e dublat de o medicina politica adecvata.

 

……..

 

Rossenberg Alfred VR posted in Vocea Romaniei 30 June 14:11

 

SUNTEM UN POPOR ALES! dar dezbinat – fara unire, NICI O SANSA! La inceput am fost alesii lui Dumnezeu, care ne-a instalat in cea mai frumoasa tara si ne-a pus la dispozitie de toate! Acum, suntem alesii grupurilor oculte si a corporatiilor lor!

 

Romania a fost aleasa de mult pentru a fi transformata in stat sclavagist. Alegerea Romaniei pentru interesele lor este lesne explicabila:

 

– clasa politica gata sa faca orice, in fata oricarei comenzi externe, daca este lasata in continuare sa fure!

 

– conationali de paie, tradatori de tara, avizi dupa bani si grandomanii, fuduli ca pot fi bagati in seama de cei care vor sa conduca lumea!

 

– tara bogata in resurse, cu toate formele de relief, ape,

 

“Nu e prost cel care nu ştie, ci e prost cel care ştiind, acţionează ca şi cum nu ar şti”

 

Vocea Romaniei va intreaba: Ce facem dragi romani?!

 

            Adevarul despre imprumuturile de la FMI si alte Corporatii

 

http://www.facebook.com/l/pAQHOsbPlAQHUIQfa2OklNLr_8rcuCIPhlMA_QV-tSkJ6cw/www.youtube.com/watch?v=LZ0K-Z9NLJ8&feature=share

 

Andrei Constantin       30 June 15:02

 

Daca ar exista o justitie corecta multe, chiar foarte multe s-ar putea indrepta, dar din pacate justitia si justitiabilii sunt printre primii care nu o respecta. In tara in care pentru trei crime facute dintr-o singura lovitura primesti ca pedeapsa doi ani cu suspendare, iar pentru furtul din foame al unui stiulete risti o pedeapsa de cinci sau sapte ani, cu executare nu se poate face vorbire despre termenul „justitie” sub nicio forma.

 

Iosif Mircea     30 June 15:05

 

@Mirela …si de dragul de a nu ma dezbina trebuie sa accept ura altora ? nu se poate …eu nu pot accepta asa ceva…nu pot sa-mi calc pe demnitate doar de dragul de a nu ma dezbina …nu pot si basta nu pot accepta palma pe celalalt obraz …nu pot..

 

Andrei Constantin       30 June 15:06

 

Legea este facuta pe baza unor cutume tocmai pentru a exista intelegere intre semeni, dar atat timp cat legea nu se aplica cu bunastiinta, nu va exista intelegere si nici altceva bun. Degeaba spunem ca „nimeni nu e mai presus de lege” daca ne rezumam doar la a spune, nu si la aplica dictonul. In Romania nu exista „nu se poate”, ci numai „nu se vrea”, iar asta spune totul !

 

George Lucian Toth    30 June 15:38

 

Atita timp cit unii din anumite servicii ale Statului , Juristii ( indepententii nu pusii politic ) si Jurnalistii care ( nu pun interesele personale mai presus de interesele tarii ) si nu au curaj sa se lupte in favoare aplicarii legiilor care sint bune ….nu v-om reusii ca tarä …nici in Europa si nici in lume …din pacate ….

 

Ioan Rosca 30.06.12 Desi sint sceptic, voi face in continuare singurul lucru pe care-l mai pot: sa explic ce se intimpla, celor de azi si celor de miine. Ar fi bine ca macar tema (neo)colonialismului sa fie inteleasa de mai multi.

 

…….

 

Alexandrinna Aianis 6.07.12

 

ASASINUL ECONOMIC

 

ne-a declarat razboi si noi ce facem?

 

Sunt doua metode de a cuceri o natiune:

 

una este prin sabie,

 

a doua prin indatorare.

 

Imprumuturile la FMI este una din cele mai ingenioase inselatorii pentru manipularea sociala creeata vreodata. La baza ei este un razboi invizibil impotriva populatiei: indatorarea este o arma folosita pentru a cuceri si a inrobi societati, dobanda fiind principala munitie, dar si creearea conditiilor economice astfel incat natiunea sa nu poata plati!

 

Exemple la vedere sunt destule, ordinele lor sunand cam asa:

 

“demolati toate fabricile si uzinele, combinatele, institutele de cercetare, laboratoarele, spitalele, scolile, taiati-va padurile; omorati-va gainele ca e gripa aviara; omorati-va porcii, ca e gripa porcina; aruncati castravetii ca sunt virusati; lasati coruptia sa se dezvolte; sustineti clanurile mafiote; introduceti in alimentative Codeus Alimentarius si lasati pe piata numai legume, fructe, alimente modificate genetic!”

 

Subiecte importante au fost ţinute de guvernantii corupti si tradatori de tara, departe de opinia publică: organizarea socială şi administrativă; valorificarea resurselor naturale; procesul de privatizare; programul de dezvoltarea economică şi socială; aderarea la Uniunea Europeană; împrumuturile externe; unde se regasesc banii obtinuti din imprumuturi si vanzari;

 

au fost deja desfiinţate peste 5 milioane de locuri de muncă,

 

au fost forţaţi să plece din ţară peste 4 milioane de cetăţeni români.

 

Lista rămâne deschisă…

 

FMI a aprobat pee 22 iunie 2012 cea de-a cincea revizuire a acordului preventiv cu România şi, concomitent, disponibilizarea a încă 475 milioane euro din suma totală de 3,5 miliarde euro, cu conditia continuarii asa ziselor privatizari si disponibilizari (TRANSGAZ până la 15 iunie, ROMGAZ până la mijlocul lunii septembrie, HIDROELECTRICA până la jumătatea lunii octombrie, titlurile NUCLEARELECTRICA până la sfârşitul acestui an; TAROM si pachetului majoritar la CFR MARFA; o participaţie majoritară la ELECTRICA, participaţii minoritare la filialele ELECTRICA deja privatizate; până în iulie 2012, prin fuziunea centralelor PAROSENI şi MINTIA şi a celor patru mine viabile ale COMPANIEI NATIONALE A HUILEI;

 

CE OLTENIA, creat prin fuziunea complexelor energetice CRAIOVA, ROVINARI si TURCENI; ELCEN Bucureşti în 2013; LEGEA PRIVIND REFORMA IN SANATATE, menţinerea taxei de clawback în industria farmaceutică; eliminatea treptata a preţului reglementat la gazele naturale pentru consumatorii industriali până la sfârşitul anului 2014; se va înfiinţa o piaţă de tranzacţionare a gazelor, care va fi dezvoltată de OPCOM şi va fi operaţională la 1 ianuarie 2013, după care va vinde acţiuni la operatorul pieţei de energie companiilor şi poate şi burselor de profil din regiune; PRETUL reglementat al ENERGIEI ELECTRICE va fi majorat cu 5% până la sfârşitul lunii iunie atât pentru populaţie, cât şi pentru consumatorii industriali;

 

“Nu e prost cel care nu ştie, ci e prost cel care ştiind, acţionează ca şi cum nu ar şti.” ROMANIA TREBUIE APARATA DE TRADATORI si JEFUITORI! NU TREBUIE SA FIE LASATA PRADA NIMANUI si NICI SUBIECT DE IMPARTEALA!

 

http://www.youtube.com/watch?v=LZ0K-Z9NLJ8&feature=related

 

    Marius Popa Aveti dreptate suntem deja o colonie imediat depindem de ei strsng robinetul trebuie sa fim drepti. Trebuie sa pastram ce este al nostru.

 

    Ioan Rosca Va amintiti ce faceau domnii nostri ca sa ajunga la ciolane? Cum fugeau la Poarta marind darile ca sa ia locul arendasilor precedenti? Uitati-va cum s-a inchinat Ponta la americani, supralicitind. Nimic nou. Doar ca la altii s-a vorbit de colonialism mai limpede. Noi ne ascundem slugarnicia sub vorbe goale.

 

    Mircea Serban . 6 July at 09:28.cred ca AER trebuie sa faca un pas inainte dle Rosca. Dupa modelul scolii de la Valeni (Tusnad/UDMR) probabil ar fi bine sa organizam cursurile AER la care sa fie catehizata aceasta populatie, pentru a se destepta!

 

……..

 

Ioan Ionuţ 7.07.12

 

ILUMINARE…

 

Stiti care a fost cauza dezastruoasei guvernarii Boc, in special si a PDL in general? Nu stiti. Nici macar PDL nu stie inca. Doar finantisti stiu…………………………………………………….cont. aici http://www.piatauniversitatii.com/paer/facebook_aer/08_economie.htm

 

///////////////////////////////////////

Sa nu uitam cum s-a nascut burghezia putinista … Cine a finantat PSD in campaniile din 2014. O firma controlata de familia Voiculescu, printre sponsorii campaniei lui Ponta

Mariana Bechir  

PE ACEEAȘI TEMĂ

 Circ în PSD: Doi PSD-iști s-au bătut într-un club din Focșani după alegerile din filiala Vrancea

 PSD insistă cu construcția de hidrocentrale în arii protejate în ciuda problemelor de mediu

 PSD insistă pentru un preț reglementat la energie: Liberalii nu au înțeles mecanismul propus

  

 

 

 

 

Pe lista sponsorilor de anul trecut ai PSD apar companii care trăiesc din lucrări publice și firme cu datorii la stat sau cu probleme în justiție. Printre ele figurează și o societate din grupul controlat pe vremuri de Dan Voiculescu, acum retras din afaceri pentru 10 ani, din cauza condamnării în dosarul ICA.

 

 

 

Cele mai mari donații făcute de persoane fizice aparțin europarlamentarilor partidului, inclusiv Daciana Sârbu, care au finanțat partidul cu câte aproximativ 24.000 de euro, fiecare, potrivit datelor publicate miercuri în Monitorul Oficial.

 

 

 

PSD a strâns anul trecut 14.088.015 lei, din care 243.205 lei au fost donații confidențiale, iar veniturile din alte surse au reprezentat 545.543 lei.

 

 

 

Din cotizațiile membrilor PSD care și-au finanțat partidul cu mai mult de 10 salarii minime brute pe economie s-au adunat 1,181 milioane de lei.

 

 

 

Din închisoare, Voiculescu l-a sponsorizat pe Victor Ponta

 

 

 

 

 

 

 

Agroseed Muntenia a donat doar 14.000 de lei, dar este de înțeles – Dan Voiculescu este acum după gratii. Agroseed este fosta Grivco Agro, care are în arendă, pe 20 de ani și cu posibilitatea de prelungire pe alți 20, 3.000 de hectare agricole deținute de Academia Română în județul Călărași (mai multe despre Agroseed și cum este controlată de familia Voiculescu puteți citi AICI).

 

 

 

Banii au fost dați pentru prezidențiale, pe 16 și 28 octombrie 2014.

 

 

 

Cel  mai important donator

 

 

 

Opria International este firma lui Cristea Opria, un timișorean pe care debanat.ro îl descria ca un bișnițar ajuns peste noapte impresar. A donat pentru PSD 400.000 de lei.

 

 

 

 

 

Cristea Opria (în cămașă) are două pasiuni: mașinile de lux și pokerul

 

 

 

Min Distribution Com a finantat PSD cu 100.000 de lei, deși câteva luni înainte ANAF era obligată să scoată la licitație câteva terenuri ale acestei societăți, pentru a recupera o sumă similară – 109.000 lei.

 

 

 

 

 

 

 

Electro Docs SRL, din Teleorman, avea și ea, anul trecut, datorii către bugetul de stat și administrația locală. A aparținut fostului ministru conservator al Economiei, Codruț Sereș, aflat acum în închisoare, unde execută condamnarea la patru ani și opt luni primită în dosarul privatizărilor strategice. A dăruit PSD 8.500 de lei.

 

 

 

WBC Box Guard Timișoara a donat doar 10.000 de lei, deși contractele câștigate anul trecut pentru paza unor tronsoane din Autostrada 1 i-ar fi permis mai mult.

 

 

 

Societatea îi aparține unui fin al deputatului PSD Gheorghe Ciobanu, scrie debanat.ro, iar anul trecut a tras lozul cel mare cu următoarele contracte semnate cu CNADNR: lotul Orăștie – Sibiu (550.566 lei, pentru 22,2 km), Deva – Orăștie (640.060 lei, pentru 34,6 km), Lugoj – Deva plus drum legătură autostradă (794.619 lei, pentru 27,7 km plus 10,5 km).

 

 

 

Rombat Bistrița a donat pentru campania premierului 28.000 de lei. Se întâmpla la o săptămână după ce Consiliul Concurenței a declanșat investigația privind posibile înțelegeri dintre Rombat și furnizori sau vânzători referitor la prețurile de desfacere.

 

Aceeași firmă a donat însă o sumă mai mare pentru PNL – 31.500 lei.

 

 

 

Shipyard ATG Giurgiu (constructor de nave) a sponsorizat PSD cu 250.000 de lei. Patronul șantierului, Apostol Teodor Gheorghe, a fost coleg cu Traian Băsescu la Institutul de Marină, dar l-a primit în vizită electorală, anul trecut, pe Victor Ponta.

 

 

 

Victor Construct SRL Botoșani,și ea abonată la contracte pe bani publici, a sponsorizat formațiunea cu 60.000 de lei. Patronul acesteia și al echipei de fotbal FC Dorohoi, Victor Mihalachi, a fost membru PDL, dar finanța preventiv și pe vremea aceea concurența (PSD și PNL).

 

 

 

 

 

Victor Mihalachi, alături de colegii de partid Elena Udrea și Emil Boc, în 2011. Foto: Curentul

 

 

 

Conrec SRL, tot din Botoșani, este și ea firmă cu portofoliu bogat în lucrări la stat și obișnuită să sponsorizeze fără discriminare – PSD și PNL. Anul trecut a virat 32.000 de lei. patronul ei, Mihai Vrăjitoru, supranumit „asfaltatorul Botoșaniului”.

 

 

 

 

Omul de afaceri, generos cu patidul dar nemilos cu instituțiile statului de la care a primit numeroase contracte, a pus de curând poprire pe conturile primăriei Răchiți, județul Botoșani, pentru o datorie de puțin peste 500.000 lei. Suma reprezintă cheltuieli neprevăzute la un contract pe bani europeni, cheltuieli ce au fost declarate neeligibile (mai multe, AICI)

 

 

 

Gropeneanu SRL este una dintre marile firme profitabile din agricultură și a contribuit la campania lui Ponta cu 30.000 lei. Patronul, fost cârciumar, are câteva mii de hectare de teren agricol, majoritatea în Insula Mare a Brăilei.

 

 

 

Arcada Company SA, din Galați, este unul dintre cei mari constructori de infrastructură rutieră și feroviată care lucrează cu statul. A donat PSD-ului doar 8.500 de lei.

 

 

 

Anul trecut  a câștigat de la Compania Naţională de Căi Ferate “CFR” SA  reabilitarea podurilor de cale ferată peste Dunăre, alături de Metabet C.F. SA și Compania Construcții Feroviare SA. Lucrările vor dura  23 de luni, iar valoarea totală este de peste  122 milioane lei fără TVA.

 

 

 

În ianuarie anul acesta, în asociere cu Lemacons și Vega 93 a câștigat executarea lotului 1 din autostrada  Brașov – Târgu Mureş – Cluj – Oradea, Lot 1.

 

 

 

Pentru Târgu Mureş – Ungheni  (9,2 km, din care 4,7 km drumul de legătură), cele 3 firme vor primi 179,78 milioane de lei fără TVA.

 

 

 

Tehnodomus Arad a sponsorizat partidul condus de Victor Ponta cu 45.000 de lei. Are numeroase contracte cu statul, în special administrațiile locale. Anul trecut, de exemplu, a obținut contractul pentru  stadionul municipal “Francisc Neumann” UTA, din Arad, lucrare în valoare de aproape 33 de milioane de lei.

 

 

 

Telpron Comex Călărași a donat 15.000 lei, cu mult sub prejudiciul constatat de Curtea de Conturi în raportul execuției bugetare 2013, în care se spune despre companie că a facturat lucrări niciodată realizate. Contracte pe banii comunei Lupșanu din care Telpron a ciupit cam 90.000 de lei din sumele primite pentru  amenajare teren de sport, reabilitare școală etc.

 

 

 

Firma este un obișnuit partener al administrațiilor locale, a derulat și proiecte pe bani europeni, iar în paralel a sponsorizat acțiuni electorale camuflate în sărbători locale.

 

 

CITIȚI ȘI:

 

Finantatorii din 2014 ai PNL. Greii partidului, donatii mici pentru campania lui Klaus Iohannis

 

Cele mai mari donatii primite de PMP in 2014: Europarlamentarul Cristian Preda si o firma a Elenei Udrea au sponsorizat partidul cu cate 290.000 de lei

 

 

 

PSD a strâns anul trecut 1,181 milioane de lei numai de la membrii de partid care au plătit cotizații cu o valoare de peste 20 salarii minime brute pe economie.

 

 

 

Printre aceștia se află Ioan Mang, fost ministru al Educației, pentru opt zile, în primul guvern Victor Ponta. A demisionat din cauza acuzațiilor de plagiat ce au fost și confirmate, ulterior. A cotizat la partid cu 26.000 de lei.

 

 

 

Fostul deputat Ion Călin (Dolj) a plătit 17.500 de lei, Mihea Costoiu (fost ministru delegat pentru Învățământ Superior și Cercetare, acum consilier onorific al premierului) – 30.000 de lei, senatorul Ion Savu (fost ofițer SRI, șeful Comisiei de control a Serviciului) – 16.578 lei,  Sava Andrei Valentin (deputat PSD de Prahova) – 20.300 de lei, fostul președinte CJ Vâlcea (decedat anul trecut) Ion Cîlea – 35.200 lei, Victor Boștinaru (eurodeputat) – 24.094 lei, Claudiu Tănăsescu (eurodeputat) – 26.294 lei.

 

 

 

Donații de peste 10 salarii minime brute pe economie

 

 

 

Cele mai mari sume au fost virate ca donații și vin de la candidații la europarlamentare, care au dat cam 4 salarii de eurodeputat (6.000 de euro lunar).

 

 

 

Daciana Sârbu – 111.550 lei

 

Ioan Adam (deputatul de Brașov acuzat alături de Viorel Hrebenciuc în dosarul retrocedării celor 143.000 de hectare de pădure) – 20.000 de lei

 

Daniel Florea (deputat) – 90.628 lei

 

Remus Lăpușan   – 59.820 lei

 

Ioan Rus (ministrul Transporturilor ) – 40.000 lei,

 

Laurențiu Constantin Rebeca – 85.000 lei

 

Viorica Dăncilă – 40.000 lei

 

Victor Boștinaru – 111.477 lei

 

Corina Crețu – 111.501

 

Viorica Dăncilă – 111.402

 

Andi-Lucian Cristea – 66.000

 

Viorica Dăncilă – 111.402

 

Titus Mircea Dobre – 88.000

 

Doru Frunzulică –  111.507 lei

 

Mihaela Frusinoiu – 44.500

 

Maria Grapini – 111.575 lei

 

Dumitru Iacov – 80.000

 

Cătălin Ivan – 111.575

 

Sorin Moisă – 110.419

 

Ioan Mircea Pașcu – 111.550

 

Emilian Pavel – 110.550 lei

 

Rebega Constantin – 111.575

 

Gabor Simca – 159.000

 

Claudiu Tănăsescu – 111.562 lei

https://revista22.ro/actualitate-interna/cine-a-finantat-psd-in-campaniile-din-2014-o-firma-controlata-de-familia-voiculescu-printre-sponsorii-campaniei-lui-ponta

/////////////////////////////////////////

 

Când coaliția joacă poker, românii pierd

Guvernanții își continuă netulburați partida de poker, știind că perdanți nu pot fi decât contribuabilii.

 

Rodica Culcer

DE ACELAȘI AUTOR

 Misiunea imposibilă a premierului Rishi Sunak

 Șmecheria președintelui, cinismul guvernului și tentaculele caracatiței

 Încă o șansă ratată pentru reformarea Justiției

 Coaliția incompetenței, stabilitatea lașității

 Ciucă președinte, legitimarea imposturii

Privite din avion și strict la suprafață, măsurile anunțate de guvernul Ciucă privind reglementarea pieței energiei și plafonarea prețurilor pot părea benefice pentru populație, care ar urma să plătească mai puțin pentru energia electrică. Cercetate în amănunt, tabloul devine incert. Prețul va fi calibrat în funcție de consum, dar pentru ce perioadă? OUG 119 din septembrie vorbea despre consumul pe anul 2021, când nu izbucnise criza energetică și lumea nu făcea economii. Vor trebui deci modificate prevederile acestei ordonanțe, care oricum va fi ajustată în Parlament pentru a asigura limitarea prețului energiei pentru marii consumatori industriali la 1,3 lei/kwh. Și nimic nu se va întâmpla înainte de 1 ianuarie 2023. Totodată, printr-o metodă originală, pe care nu o practică nimeni în UE în forma anunțată la noi, dar de care ministrul Virgil Popescu este mândru, energia va fi achiziționată centralizat, la un preț fix de 450 lei/Mwh, dar, potrivit aceluiași ministru, numai pentru o treime din energia achiziționată în contul anului 2023, pentru că restul a fost deja contractat. Plafonul nu poate fi însă aplicat importurilor de energie, care se vor efectua la prețul pieței internaționale și de care România nu este scutită, mai ales când temperaturile scad. Dar despre reglementarea piaței gazelor naturale și despre energia termică nu s-a vorbit. Totodată, producătorii de energie și economiștii arată că măsurile anunțate de guvern nu stimulează deloc sporirea producției de energie, care are prin natura sa o doză de incertitudine. Investițiile în domeniu s-au oprit demult, deși resurse ar exista. Orice plafonare de preț are efectul blocării pieței și generează penurie, cum s-a întâmplat de curând și cu lemnele de foc, care au dispărut după ce guvernul le-a limitat prețul, într-un puseu de incompetență populistă. Deși a recunoscut eroarea și a promis „măsuri de corectare”, premierul Nicolae Ciucă nu a făcut deocamdată nimic în acest sens. Incertitudinea este deci la ordinea zilei și impune prudență. Deja, producătorii de energie s-au plâns de întârzierile achitării compensațiilor promise pentru plafonările anterioare, compensații care s-ar ridica la peste cinci miliarde de lei.

 

Teoretic, guvernul ar avea bani pentru aceste plăți, căci a încasat între 10-15 miliarde de lei de pe urma creșterii astronomice a prețului energiei, potrivit cursdeguvernare.ro. El este principalul beneficiar al creșterii prețului energiei, pe care a refuzat să-l tempereze, deși putea, de pildă, să reducă TVA și accizele. A acționat doar când s-a ajuns la un blocaj economic, prețurile produselor la poarta fabricii crescând cu 47%, ceea ce se simte în buzunarele consumatorilor. De fapt, guvernul a stimulat activ inflația, de pe urma căreia profită: statul își plătește datoriile la prețul nominal, neindexat în funcție de inflație, dar încasează venituri din taxe și accize calculate ca procent din prețurile de vânzare, deci este avantajat de orice mărire de preț. Nu avem deci un executiv preocupat de bunăstarea cetățenilor, ci doar o coaliție care joacă poker politic pe seama cetățenilor.

 

Formula de reglementare a pieței adoptată de guvern a fost o victorie a PSD, care și-a impus proiectul în dauna PNL, care nu dorea reglementarea pieței. Premierul liberal Nicolae Ciucă a fost practic umilit, iar PSD a știut să profite, lăudându-se, prin Paul Stănescu, că a pus capăt „lăcomiei” unor firme care comercializau energia, ca și când nu ar fi fost firme de stat, sau strâns legate de acesta, și ca și când nu ar fi putut să o facă mai eficient de anul trecut, când au ajuns la guvernare și și-au adjudecat conducerea ministerului de finanțe. De fapt, PSD se află în plină ofensivă de imagine, iar președintele său, Marcel Ciolacu, este mult mai activ mediatic decât premierul Ciucă, personaj care pare depășit de situație și redus la postura de executant al directivelor PSD.

 

Împinși în defensivă, peneliștii au contracarat cu promisiunea de a mări pensiile cu 15%, adică mai mult decât procentul de 10-11%, avansat de pesediști. Pe drept cuvânt, ei spun că procentul de 9,4% din PIB, permis de PNRR pentru pensii, permite această mărire, dar ignoră faptul că achitarea pensiilor și salariilor bugetarilor depășește posibilitățile bugetului și se realizează prin împrumuturi la dobânzi ridicate, serviciul datoriei guvernamentale ajungând la jumătate din suma alocată investițiilor. În plus, România se află pe ultimul loc din UE în privința colectării taxelor și impozitelor ca procent din PIB (cu puțin peste 27%) – și, da, suntem chiar în urma bulgarilor. Astfel, încasările efective la buget abia acoperă salariile bugetarilor și serviciile sociale. De fapt, dacă nu se iau măsuri pentru reducerea inflației, nici varianta PSD, nici varianta PNL nu vor avea vreo eficiență. Din nou, constatăm că împăratul este gol și că partidele din coaliție s-au specializat în cacealmale. Pentru că au pierdut capital de imagine în gestionarea prețului energiei, liberalii contracarează cu o propunere privind mărirea pensiilor, care, în condițiile unei inflații galopante, nu are o valoare reală, fiind menită pur și simplu să marcheze niște puncte în favoarea PNL în războiul propagandistic.

 

În timp ce partidele din coaliție plimbă vorbe de la unii la alții, inflația erodează puterea de cumpărare a salariaților și pensionarilor deopotrivă, iar economia reală își așteaptă soluțiile, fără prea multe speranțe. Guvernanții își continuă netulburați partida de poker, știind că perdanți nu pot fi decât contribuabilii.

 

https://revista22.ro/opinii/rodica-culcer/cand-coalitia-joaca-poker-romanii-pierd

 

//////////////////////////////////////////

Vocea oilor

 

 

Puterea toxică a unui sistem dominator și bazat pe valori îndoielnice este tot aici, printre noi, și ea își scoate capul, la fel de înspăimântătoare, mereu.

 

Corina Suteu

 

DE ACELAȘI AUTOR

 Spitalul nevindecării: Jurnalul lui 66

 Timișoara și Legenda Casei H

 Sunt plagiator, scoate-mă de aici!

 Arta iubirii

 Ultima vară cu Voicu

Am găsit, pe site-ul Forum Apulum, acest fragment despre Cornel Chiriac: „Emisiunea «Metronom», cu o audiență foarte mare, a fost interzisă de cenzura comunistă după 1968, când Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia. Cornel Chiriac reușise să strecoare pe sub verificarea cenzorului de serviciu un cântec al lui Mircea Florian «Vocea oilor», care era un protest voalat la adresa intervenției împotriva Primăverii de la Praga, iar apoi a difuzat melodia „Back in USSR” a trupei Beatles. Chiriac a fost și cel care a descoperit și promovat trupa Phoenix, iar în 1969 reușește să îi aducă la Festivalul «Cerbul de aur» de la Brașov, dar când nu trec de cenzura comunistă și după eforturi de a-i aduce pe scenă, ca protest, Cornel Chiriac s-a închis în camera sa de hotel și a dat foc la draperii. Personalul hotelului și pompierii au spart ușa pentru a stinge incendiul, iar Chiriac a dispărut în învălmășeală, având la el doar benzile cu melodiile Phoenix”.

 

Căutasem informația de mai sus după ce am văzut filmul „Metronom” al lui Alexandru Belc și mi-am amintit, fără vreo legătură aparentă precisă, de titlul primului lungmetraj al lui Cristian Mungiu, „Occident”. Poate că fiindcă ceea ce m-a tulburat cel mai tare după vizionare a fost, pe de o parte, amintirea acelei aspirații către un occident imaginar, idealizat și abstract pentru noi, tinerii liceeni ai anilor 1970-1980. Pe de altă parte, sentimentul că scena extrem de brutală dintre securist și tânărul care dorea să își sune mama ca să îi spună unde e sau cea dintre tatăl (interpretat de Mihai Călin) care își convinge fiica (Mara Bugarin) să „coopereze cu autoritățile”, sau cea dintre securistul-șef (Vlad Ivanov) și fata speriată și vulnerabilă nu mi s-a părut, așa cum am vrea să credem, scenă a trecutului.

 

Puterea toxică a unui sistem dominator și bazat pe valori îndoielnice este tot aici, printre noi, și ea își scoate capul, la fel de înspăimântătoare, mereu. Atunci când dosarele mineriadei nu se mai sfârșesc din a fi judecate, atunci când demonstrațiile de felul celei din 10 august nu și-au găsit o rezolvare transparentă pentru abuzurile față de cetățeni sau atunci când nenumăratele situații în care sunt demascate corupția și  violența structurilor de ordine sau a mafiilor de tot felul rămân nerezolvate, chiar dacă inundă mass-media, tot despre aceste relații de putere dominatoare și malefică este vorba.

 

Întrebarea pe care mi-am pus-o repetat, după ce am văzut filmul, este: oare unde se află, acum, metronomul nostru, cu al său Cornel Chiriac cu tot? Care este insula pe care evadăm din societatea de azi, în care traficul, cămătăria, necinstea și lipsa de repere s-au generalizat sub genericul etern tinerei democrații în care viețuim, intelectualitatea este marginalizată sau se auto-marginalizează și societatea civilă nu are forța și masa critică necesară să îndrepte tot mai marea strâmbătate – iertat fie-mi barbarismul –, a clasei politice.

 

 

Ce s-a întâmplat, în primul rând, cu aspirația aceea organică înspre Occident, mai bine spus, către valorile democratice pe care acesta le reprezintă? Ei bine, ea, această aspirație, a luat o cale cu mult mai pragmatică. Idealismului acelei noțiuni lipsite de concret în anii comunismului i-a luat locul o cunoaștere mai bine ancorată în realitatea prozaică de azi. Occidentul poate fi trăit doar acolo, la el acasă. De aceea tinerii (și nu numai ei) pleacă în număr foarte mare și fără să se mai uite înapoi. În România, între timp, valorile pe care Vestul le respectă și le protejează au fost și sunt sacrificate de o tranziție postcomunistă extrem de lungă și de haotică, de reinstalarea solidă la putere a unor grupări direct moștenitoare ale mecanismelor și mentalităților sociale și politice desenate de regimul ceaușist – și poate că nu doar de el – într-o țară încă tributară comportamentelor adânc feudale.

 

La fel ca în filmul lui Belc, și azi poveștile de dragoste ale adolescenților și tinerilor se petrec pe un fundal istoric grav, îngrijorător și volatil – dar cine dintre proaspăt majorii sau noii corporatiști ai României dă cu adevărat vreo importanță acestui lucru, în afara unor grupuri insulare care, oricum (din păcate), nu comunică prea mult între ele. La fel ca în Metronom, traficul de influență între stat și cetățeanul aparent liber și aflat în deplinele sale drepturi, complicitățile care folosesc familia ca „punct slab” al negocierii și al șantajului domnesc atotputernice.

 

De istorie se ocupă alții.

 

În fine, chiar dacă nu în ultimul rând, în Metronom îi putem înțelege, până la urmă, pe fiecare. Pe părinții care sunt gata de compromisuri morale, pe fata care nu dorește răul familiei, pe tinerii care vor să se distreze și să facă gestul – pentru ei, în fond, pur teribilist, fiindcă nu îi evaluează potențialele consecințe – de a trimite scrisoarea către Cornel Chiriac. Pe cel care trădează ca să poată pleca în Occident, pe tânăra care îl iubește în continuare, orice ar fi făcut…

 

Cultura relațională a societății noastre este, și azi, aceeași. Ne-o spun filme ca Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu), Bacalaureat (Cristian Mungiu), Boogie (Radu Muntean), Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu), Crulic (Anca Damian) sau Miracol (George Bogdan Apetri).  

 

Trădările și compromisurile mici care duc la trădări și compromisuri mai mari, apoi la resemnare, la acceptarea răului, la supraviețuirea cu el, salvând ce se mai poate salva din vecinătatea imediată. Familia rămâne familie și trebuie apărată, uneori în detrimentul principiilor, funcțiile importante în aparatul de ordine sau în orice structură influentă a statului determină, de fapt, „valoarea” indivizilor… etc.

 

„Vocea oilor”, bucata muzicală care a declanșat decizia înlăturării emisiunii atât de iubite a lui Cornel Chiriac, povestește cum cinci lupi mici și unul mai mare au atacat o stână.

 

Lupii sunt tot acolo.

 

În lumea anilor 1970, liniștită și pașnică în aparență, zugrăvită de regizor cu o simplitate total lipsită de ostentație tezistă și acompaniată aluziv de muzica lui Mircea Florian, se oglindește realitatea anului 2022: cea postcomunistă, postpandemică, marcată de războiul din Ucraina, dar la fel de tranzacțională, la fel de traversată pe dedesubt de ape mlăștinoase și insalubre moral. Alexandru Belc face portretul psihologiei unei societăți, nu al trecutului. El formulează, simplu și precis, cauzele nevindecării noastre.

 

„Aici totul e aproximativ”, mi-a exclamat azi, extrem de just, un alt foarte talentat regizor de film.

 

Să ne uităm cu atenție în jur: cine ar fi capabil, azi, să dea foc la perdele într-un hotel, ca să creeze suficient haos și să fugă într-un loc de unde putea transmite semnalele deschiderii către bine, prin muzică. Mai ales, cine să facă asta înfuriindu-se pentru că un grup muzical, unic și extrem de valoros, precum Phoenix, nu e acceptat de putere pe scena oficială a țării. Mă tem că e nevoie ca fiecare dintre noi să îi regăsim – în noi – pe Cornel Chiriac și curajul său, pe cât de irațional, pe atât de esențial pentru salvarea noastră spirituală.

 

Vocea oilor ne stă, surprinzător, la îndemână

https://revista22.ro/opinii/corina-suteu/vocea-oilor

 

////////////////////////////////////////

Risipitorii țării- Închidem două termocentrale – dar importăm cărbune. Așa cum vindem gazele din Marea Neagră și importăm gaze străine. Al cărei țări o fi guvernul ăsta? Chiar nu pot păstra nimic? Risipitorii naibii!

Tia Serbanescu

DE ACELAȘI AUTOR

 Clanul Cormoranilor

 Lumea ca o pradă

 Rezoluție și reformă

 Toamna vrajbei generale

 ,,Nervi de toamnă”

Hoț să fii, noroc să ai! 4000 de dosare privind diverse infracțiuni (din care 557 sunt de corupție) au avut noroc cu aplicarea deciziei CCR de anulare a întreruperilor prescripției și se închid definitiv. Deh, acum se închid dosarele, nu infractorii. Pesemne ține de noua corectitudine politică: să nu discriminezi (încriminând) o minoritate care are probleme. Trebuie să-i dai șanse egale cu nevinovații – și ocazia de a recidiva. Norocoșii pensionați speciali s-au alarmat însă auzind că PNRR prevede ca pensia să nu le mai depășească salariul și că trebuie să se pensioneze la vârsta generală. Obișnuiți să se pensioneze la fragedă maturitate (45 de ani), magistrații, politiștii, sri-iștii au început să se pensioneze rapid ca nu cumva să intre în rândul lumii. O judecătoare din CSM a explicat că niciun magistrat nu poate judeca până la 65 de ani. Îi cedează creierul. Și totuși, deși n-a judecat în viața lui, Valer Dorneanu a început să judece (la CCR) abia după 65 de ani până la 75 obținând o pensie de zeci de mii de lei. Și actualul șef al CCR, Marian Enache, a început să judece brusc după 65 de ani. Se pare că unii judecă abia la reangajare după pensionare. Pentru a discuta despre pensiile speciale, procentul de 9,4% din PIB pentru pensii și despre „decarbonare” (prevăzute în PNRR) Ciucă s-a dus la Bruxelles – de unde a venit varză: ,,n-am discutat în detaliu fiindcă n-am avut documentele necesare”. Păi, cum pleci la luptă fără pușcă, generale? Așa că închidem două termocentrale – dar importăm cărbune. Așa cum vindem gazele din Marea Neagră și importăm gaze străine. Al cărei țări o fi guvernul ăsta? Chiar nu pot păstra nimic? Risipitorii naibii! Cum și Iohannis a cerut mărirea pensiilor cu 15 %, Budăi l-a felicitat: ,,mă bucur că președintele gândește ca un psd-ist”. Pardon! Un psd-ist nu gândește, un liberal nu muncește. Se dezbracă și se fălește: Raluca Turcan a anunțat că renunță la blănurile sale naturale din milă pentru animalele sacrificate – sperând că astfel animalele îi vor aprecia gestul. Și Dîncu a renunțat la MApN fiindcă ,,nu poate colabora cu Iohannis” – deși e un colaboraționist experimentat. Nu se știe însă cum a ajuns Dîncu la MApN căci militar nu e iar civil nici atât. Acum PSD caută un alt ministru iar Ciolacu pretinde că ,,PSD face diferența la guvernare”. Diferența ar fi chiar la pensii unde ,,trompetele” din PNL vorbesc de mărirea cu 15% în timp ce goarnele PSD prevestesc 10 – 11%. Drept care Ciolacu a cerut PNL ,,să-și recunoască greșelile” altfel ,,parteneriatul se sfârșește”. Mai ales că ,,PSD a adus o coerență clară la guvernare”. Coerența răzgândirilor. Deși Ciolacu nu știe ,,cine va fi candidatul PSD la prezidențiale”, Geoană pare să fi aflat ceva căci își face campanie de la sediul NATO: ,,România nu trebuie să mai copieze modelele occidentale”. Așadar, fără plagiate! Avem deja prostelile de Halloween. Geoană s-a filmat și pe coridoarele NATO arătând unde bea cafea, unde ,,forjează unitatea NATO” și unde joacă tenis ,,ca să fie în formă”. În formă de muțunache. Oare cine l-a pus pe Geoană la NATO? Ăștia sau ăialalți? În fine, Geoană candidează, Rusia bombardează, Putin delirează, politica se resetează. Înainte politicienii ne promiteau (vom face, veți primi, va fi bine, veți avea), acum ne amenință: va fi rău, va fi frig, va fi pandemie, foamete și război. Și să nu contați pe noi! Să-și facă fiecare propria reziliență și redresare. Mă rog, cine e în stare. Cine nu, salutare! Și mersi pentru răbdare.

https://revista22.ro/bref/tia-serbanescu/risipitorii-tarii

 

///////////////////////////////////////

https://revista22.ro/bref/tia-serbanescu/clanul-cormoranilor

 

Clanul Cormoranilor- Afurisiți cormorani! Au gheare de psd-iști, stomacuri liberale, pliscuri maghiare și țipete de opozanți. Și mai sunt și necomestibili…

 

Tia Serbanescu

 

DE ACELAȘI AUTOR

 Lumea ca o pradă

 Risipitorii țării

 Rezoluție și reformă

 Toamna vrajbei generale

 ,,Nervi de toamnă”

Zadarnic strigă ONU (vox clamantis in deserto!) că lumea se îndreaptă spre o „crimă de iad” și „sinucidere colectivă” – căci lumea se grăbește într-acolo înarmându-se cu tot ce e mai distructiv. Ecologiștii apără și ei planeta aruncând cu supă în tablourile lui Van Gogh. Cum se vede, sănătatea lumii e atacată din toate părțile. În timpul alegerilor intermediare din SUA, New York Times dezvăluia că în 2014 Trump a făcut un târg cu Putin: „Voi veți avea Ucraina, eu voi avea Casa Albă”. Acum Trump (SUA culpa!) n-a realizat valul roșu la care spera iar la republicani a apărut un lider nou, tânăr și carismatic: guvernatorul Ron deSantis. Hai, că-i de-al nostru: Ron egal leu. Presa americană susține însă că „în privat” SUA cer Ucrainei să fie „mai deschisă” spre negocieri cu Putin. Nu, zău? Victima să fie mai deschisă spre călău? Un pas înapoi în fața lui Putin, un pas uriaș împotriva libertății. Dar lumea e cum este și ca dânsa suntem noi: 70% dintre români vor pacea în Ucraina chiar prin cedarea teritoriilor. Serios? Și dacă Rusiei îi cășună mâine pe România? Nu știi niciodată când se satură un stat cleptocrat. Sau un ministru controversat. Uite, Rafila are milioane de vaccinuri anti-covid care expiră în depozite dar a mai cumpărat câteva milioane. Nu se mai poate opri – deși a ajuns multimilionar în vaccinuri. Clotilde, nemulțumită cu leafa de primar, și-a mărit-o singură numindu-se „manager de proiect” cu bani europeni. Clotilde respinge acuzațiile ANI – fără explicații. Singurii săi interlocutori în doi ani de mandat au fost gunoierii cu care s-a tot certat. Brusc reanimat Nicușor Dan a cerut guvernului 600 mil. lei (datoria Termoenergetica) altfel capitala rămâne fără căldură și apă caldă. Eterna poveste. Ciolacu ne-a compătimit: „Îmi pare rău pentru bucureșteni, a picat o năpastă pe capul lor, să-l aibă primar pe Nicușor”. Năpastă după năpastă: Nicușor n-ajungea primar dacă bucureștenii nu voiau să scape de Firea. Acum Nicușor o va face primar pe Firea. Așadar, de 3 ori năpastă. Sau lanțul slăbiciunilor. Șoșoacă și Severin au serbat „ziua unității Rusiei” la ambasada acesteia. O penibilă și un penal și-au găsit mediul ideal. Pentru Daea mediul ideal sunt târgurile unde își umple sacoșele: „N-am pește în frigider din pricina cormoranilor”. Ei, mulți români au frigiderul gol (alții n-au nici frigider) din pricina cormoranilor guvernamentali. Hămesit, Simion s-a și repezit la un secretar de stat crezând că e pește („tu ești pește, mă?”) după care s-a dumirit: „Bă, ministrule, bă, slugă ce ești”. Ehei, de multe revoluții a fost nevoie pentru ca sluga să ajungă baron, iar pensionarul – ultimul om. PSD vrea mărirea pensiilor cu 11,9% iar PNL cu 15% „dacă permite bugetul”. Dar bugetul permite mărirea cu 15% a pensiilor speciale (pensia record 41.000 de lei!) ale magistraților? Ăștia cormorani! Mănâncă peștișori și nu se ating de răpitori. Foarte veseli, Iohannis și V. Popescu au anunțat un împrumut de 3 mild. de dolari din SUA pentru realizarea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă. Când? Când le-o crește mintea care le lipsește. Practic însă, lumea nici nu mai are nevoie de oameni care gândesc. Doar de cei care o distrug. Ratații de azi, premierii de mâine. Dar și mâine e o zi. O nouă zi, o veche întrebare: iar n-avem apă caldă, Cormorane? Afurisiți cormorani! Au gheare de psd-iști, stomacuri liberale, pliscuri maghiare și țipete de opozanți. Și mai sunt și necomestibili. //

 

 

https://revista22.ro/bref/tia-serbanescu/clanul-cormoranilor

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Evul Mediu reînviat

 

Credințe absurde, primitive, unele manipulate politic, proliferează, fără a fi contrate suficient. Superstițiile se întâlnesc nestingherite și fără rușine cu supratehnologiile secolului XXI.

 

Andrei Cornea

DE ACELAȘI AUTOR

 Pace, război, armistițiu

 Război sau pace?

 Whataboutism

 Gorbaciov și noi

 O propunere constructivă pentru președintele Academiei Române

Pe un zid din fața blocului unde locuiesc stă scris, de doi-trei ani, un text strașnic de elocvent: „Jos cu sataniștii care ne conduc!”. Multă vreme, am luat asemenea mesaje drept ridicole și nedemne de multă atenție (nu e deloc singurul loc unde îl întâlnim, din păcate). Dar mi-am schimbat părerea când, recent, propagandiștii lui Putin au început să ceară „desatanizarea Ucrainei”. Și să nu uităm că și la noi, după „Colectiv” (de la care recent s-au împlinit șapte ani), a circulat intens pe rețele teoria sinistră că tinerii care au murit arși acolo erau sataniști care și-au primit pedeapsa binemeritată.

 

O atmosferă de Ev Mediu superstițios mi se pare tot mai prezentă în numeroase medii mai ales, dar nu exclusiv, online, iar cei doi ani de pandemie și războiul din Ucraina, cu amenințările și incertitudinile lui, nu fac decât să încurajeze derapajele rațiunii. Ele devin posibile, la noi, pe fondul unei educații precare, ba chiar discreditate, pe alocuri.

 

Oamenii, în mare parte, nu mai primesc educație științifică autentică în școală, ceea ce îi face incapabili să înțeleagă metoda științei reale și s-o distingă de pseudoștiințe. Știința – și mai ales științele vieții, precum medicina și biologia – nu oferă mereu răspunsuri certe. Omul de știință poate avea ezitări normale; există în știință controverse firești, care duc la progres. Dar profanul, din lipsa educației, crede că oamenii de știință ezită sau se contrazic din nepricepere. În acest caz, i se pare că pseudoștiințele sunt mai credibile. Într-o confruntare la televizor învinge cel mai abil să utilizeze trucuri oratorice sau cel mai carismatic, nu cel care are dreptate.

 

Autoritatea științei are un suport instituțional, dar instituțiile au o inserție în politic. Puterea politică susține deci autoritatea științei, cel puțin parțial, dar uneori o și fragilizează, când politicul e discreditat, ca la noi. De unde rezultă că a te declara împotriva științei „oficiale” poate reprezenta pentru unii o declarație de „autonomie” personală sau de „libertate”. Te simți confortabil, mergând împreună cu grupul tău, împotriva curentului, te vezi mai important și mai ales ai sentimentul că nu te lași prostit, că ești „deștept”, descifrând „marile conspirații” elaborate de „elitele liberale” – un substitut „corect politic” pentru evrei, francmasoni, vrăjitoare sau „sataniștii care ne conduc”.

 

Pseudoștiințele sunt raționale în structura lor (chiar dacă absurde în relația cu realitatea); lumea pe care o descriu e coerentă, satisfăcând nevoia noastră de ordine completă și de explicație totală, mult peste ce poate oferi știința autentică. Pseudoștiințele conferă lumii și omului un sens aparent, restaurând centralitatea mitologică pierdută a omului.

 

Internetul și rețelele de socializare de asemenea încurajează pseudoștiințele și conspirațiile, permițând oricui să spună orice și consolidând grupuri de presiune și influență, care își pot disemina nestingherit teoriile. Eliminarea privilegiilor într-o lume democratică nu avantajează știința reală, căci adevărul științific nu poate fi votat. Dar omul simplu consideră uneori că experții exercită o autoritate nelegitimă, fiindcă nimeni nu i-a votat, iar ei se confirmă unii pe alții.

 

Multe pseudoștiințe, precum astrologia, alchimia, frenologia etc., au fost în secolele trecute considerate științe respectabile. E plauzibil deci – spun unii – că și multe dintre științele autentice de azi vor fi considerate pseudoștiințe mâine. Adevărul pare, în ochii lor, a fi un construct istoric, cum pretind destui filozofi de azi, nu doar unul socio-politic, iar „realismul naiv” e, chipurile, discutabil.

 

***

 

Mi se pare, deci, că trăim într-un fel de început de „Dark Ages”, altminteri dotat cu internet, telefoane mobile și rachete nucleare. Credințe absurde, primitive, unele manipulate politic, proliferează, fără a fi contrate suficient. Superstițiile se întâlnesc nestingherite și fără rușine cu supratehnologiile secolului al XXI-lea. Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial. Alții scriu mesaje, precum cel de dinaintea ferestrei mele, cred în ele, acționează conform sau, mult mai grav, vor să „desatanizeze” prin război o țară deja devastată.

 

Vom mai vedea oare „Luminile”? //

 

https://revista22.ro/opinii/andrei-cornea/evul-mediu-reinviat

 

//////////////////////////////////////////

Marea amnistie: nesimțirea politicienilor, bucuria infractorilor

Politicienii, de la parlamentari, guvern și președinte, au preferat să închidă ochii timp de patru ani la decizia CCR privind prescripția. Rezultatul: sute de dosare din perioada 2018- 2022 se vor închide.

 

Andreea Pora

DE ACELAȘI AUTOR

 USL 2.0 și-a atins obiectivele: a pus pe butuci „reformele” în educație și justiție

 Jalnica „montură” penelistă împotriva USR

 Stelian Ion: Legile justiției creează un monstru care își va face de cap

 Cîmpeanu, tinicheaua plagiatoare de coada lui Iohannis

 Securiștii își fac statuie

Știrea că mii de dosare se vor închide după decizia CCR privind prescripția i-a făcut pe infractori – corupți, violatori, hoți, traficanți de droguri și de carne vie – să-și frece mulțumiți mâinile. Clasa politică românească le-a fost cel mai bun avocat. Ca dovadă, după decizie, cu excepția celor de la USR, niciun politican nu a scos vreo șoaptă. Un regret, o scuză, o justificare, o sprânceană ridicată a nemulțumire, nimic. Nici n-ar avea de ce, visul amnistiei s-a împlinit.

 

Pe 25 octombrie, ziua în care Curtea Supremă a constatat că există un „vid legislativ” în perioada iunie 2018 (data primei decizii a CCR) și mai 2022 (data la care Codul Penal a fost amendat prin OUG), ministrul Cătălin Predoiu transmitea un călduros „La mulți ani” armatei, după care mucles. Președintele Iohannis și premierul Ciucă au tăcut și ei chitic, la fel Ciolacu, Gorghiu sau alți guralivi de prin coaliție, care altfel își dau cu părerea despre tot ce mișcă.

 

Iohannis a dormit cu „elefanții” în cameră

Victor Ponta a recunoscut senin că „ ce n-am reușit nici eu cu Crin Antonescu de marțea neagră, nici Dragnea cu OUG13” a reușit Iohannis. Altfel spus, vechea luptă pentru amnistie s-a încheiat victorios sub mandatele celui care după ce a alungat „elefanții” din încăpere a dormit în post, nefăcând niciun efort ca Justiția să fie eficientă, independentă, și anticorupția să nu se poticnească în interese politice. Efort înseamnă discuții cu partidele, cu ministrul justiției, cu asociațiile de magistrați și declarații prin care să atenționeze opinia publică asupra derapajelor și pericolelor. Dar pentru asta, Klaus Iohannis trebuia să admită că măreața construcție PSD-PNL-UDMR pe care a moșit-o are alte planuri în ce privește justiția, iar protejatul său Predoiu este un oportunist fără coloană. Dar în primul rând, ar fi trebuit ca președintele însuși să fie convins de importanța unei justiții independente și funcționale. Ceea ce a demonstrat cu vârf și îndesat că nu e.

 

Istoria complicității clasei politice

Situația în care s-a ajuns nu este însă întâmplătoare și povestea începe cândva prin 2009, când noul Cod Penal, elaborat în timpul lui Emil Boc de către însuși Cătălin Predoiu, a schimbat vechea reglementare (articolul 155, al. 1) prin care întreruperea cursului prescripției se putea face doar prin comunicarea actelor de procedură persoanei suspecte.

 

Codul Penal a intrat în vigoare în 2014. De atunci încolo, cursul prescripției se putea întrerupe „prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”, fără a mai fi nevoie de comunicarea către învinuit. În primul rând, nu se preciza despre ce fel de acte procedurale e vorba, în al doilea rând, suspectul nu avea de unde să știe ce anume lucrează procurorul în dosarul lui, ceea ce putea da naștere la abuzuri.

 

În 2018, Curtea Constituțională a dat o decizie prin care a cerut legiuitorului să corecteze această prevedere din Codul Penal. Au existat discuții aprinse dacă hotărârea CCR e interpretativă sau nu, de tip „pastă corectoare” sau „radieră”, după cum explică Liviu Avram. Cum nu era clar, unii magistrați au aplicat decizia CCR, alții nu.

 

Timp de patru ani însă, Parlamentul și Guvernul nu au făcut nimic, intenționat sau nu. Mai degrabă intenționat, pentru că în iulie 2021, cu mare întârziere, un proiect de lege de modificare a Codului Penal era finalizat de fostul ministru al justiției Stelian Ion, dar Cătălin Predoiu l-a băgat la sertar. Mai mult, în decembrie același an, USR a depus o propunere legislativă de modificare punctuală a art. 155 Cod Penal, dar nici aceasta nu a intrat în dezbaterea Parlamentului.

 

Așa că în mai 2022, Curtea Constituțională dă o nouă decizie, spunând că anterioara, cea din 2018, a fost de tip „radieră” și că în această perioadă a existat un vid legislativ. Că putea să nu o facă, spunând că prima decizie a fost interpretativă, e o altă discuție despre felul în care CCR își înțelege rolul.

 

După ce răul s-a produs, maestrul Predoiu a ieșit din adormire și a dat, în 30 mai, o Ordonanță de Urgență prin care reglează lucrurile în sensul deciziei CCR. De ce nu s-a putut face acest lucru vreme de patru ani? Prostie, complicitate, lipsă de curaj? Toate la un loc.

 

Ministrul Stelian Ion, chiar sabotat și neiubit de PNL și Iohannis, putea să ia taurul de coarne și să dea o OUG. Cât despre Predoiu, nici n-are rost să mai discutăm, e suficient să ne uităm la legile justiției ca să ne lămurim ce hram poartă.

 

Lacătul pe sute de dosare

Consecința celor patru ani de vid legislativ este că se vor închide sute de dosare, doar la DNA e vorba de 557 de dosare, 190 în curs de urmărire penală, 367 în diferite stadii de judecată, cu un prejudiciu de 1,2 miliarde de lei, valoarea totală a mitei și traficului de influență reprezentând 150 de milioane de euro. DIICOT nu a prezentat încă o statistică, dar probabil e vorba de mult mai multe dosare.

 

Judecătorii, cu gândul la pensia specială

De remarcat că majoritatea acestora sunt dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată. Nu știm de cât timp sunt acolo, pentru că Înalta Curte nu a mai prezentat de multă vreme o situație a stadiului dosarelor, dar practica ne arată lipsa de apetit a judecătorilor în rezolvarea cauzelor. Termenele sunt nejustificat de lungi, diversele „chichițe” avocățești sunt acceptate cu prea mare lejeritate și parte din judecători intră în sală nepregătiți. Ar fi de bun simț ca lefurile astronomice pe care le au și la pensiile de nababi care îi așteaptă să-i facă mult mai eficienți. Este valabil și pentru procurori, pentru că există, totuși, prea multe dosare aflate pe masa lor care ating termenele de prescripție. Vedem că beneficiile „nesimțite” nu i-au făcut pe magistrați mai responsabili, corecți sau independenți.

 

Atitudinea judecătorilor, în special, este extrem de deranjantă pentru opinia publică: nu le stă capul decât la pensiile lor speciale. Auzind că raportul Băncii Mondiale spune că toate pensiile trebuie să țină cont de contributivitate, să îndeplinească stagiul minim de cotizare și să nu mai existe pensie mai mare decât salariul în plată, judecătorii au intrat în fibrilații. Secția pentru judecători a CSM și-a exprimat „consternarea” față de redeschiderea discuției despre pensii. Nimeni nu și-a exprimat însă consternarea față de amnistia care urmează și de care se face vinovată clasa politică. Asta pentru că magistrații au nevoie de politicieni pentru a-și păstra neatinse privilegiile, așa că nu-i deranjează nici cu o floare.

 

Tăcut pe tema închiderii a sute de dosare, afacere pe care în mod normal ar trebui să o deconteze politic prin demitere, Cătălin Predoiu moare de grija pensiilor magistraților și atrage atenția că este posibilă o „pensionare în masă” dacă se umblă la pensia de serviciu, „un element constitutiv al statutului de independență a magistratului”. Predoiu invită la „responsabilitate publică în dezbaterea acestor teme”. Ce frumos! Păcat că nu a dat și el dovadă de niscaiva „responsabilitate” în chestiunea prescripției.

 

Marii beneficiari

Principalii profitori ai haosului creat de pasivitatea clasei politice sunt învinuiții din dosarele vechi, cu fapte care au ajuns la termenul de prescriere, sau cei ale căror cauze se judecă de ani de zile.

 

Printre aceștia, nume de rezonanță: Elena Udrea și Ioana Băsescu judecate în dosarul finanțării campaniei lui Traian Băsescu din 2009. În acest caz, Udrea are o pedeapsă la fond de 8 ani închisoare și Ioana Băsescu una de 5 ani închisoare cu executare. Dan Șova, fost ministru al transporturilor, condamnat în primă instanță la 4 ani cu executare în dosarul CET Govora, Bogdan Olteanu – fost viceguvernator BNR – condamnat la 5 ani cu executare pentru luare de mită, Marian Vanghelie – fost primar al sectorului 5 – condamnat în primă instanță la 11 ani și 8 luni închisoare, Sebastian Ghiță – trimis recent în judecată de DNA pentru luare de mită, Constantin Niță – fost ministru – condamnat în dosarul mită de la UTI etcccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccccc. //

 

https://revista22.ro/opinii/andreea-pora/marea-amnistie-nesimtirea-politicienilor-bucuria-infractorilor

 

//////////////////////////////////////////

Contraofensiva ucraineană. Putin își îngroapă imperiul

Sunt tot mai multe semne că sfârșitul regimului Putin se apropie. Dar putem asista la un proces îndelungat, cu convulsii majore care să modifice radical evoluțiile istorice în spațiul euro-asiatic.

 

Armand Gosu

 

DE ACELAȘI AUTOR

 Ce urmează după înfrângerea Rusiei la Herson

 A doua etapă a războiului cu Rusia s-a încheiat. Ce urmează pentru Ucraina?

 Schimbare de tactică a Rusiei în Ucraina. De la blitzkrieg la războiul de poziții

 Ucraina, coșmarul lui Putin

 SUA – Rusia, o criză ce-ar putea duce la un Helsinki 2.0

Mult-așteptata ofensivă de vară ucraineană a început la debutul toamnei. La 29 august, trupele ucrainene au declanșat pe un front larg atacul asupra orașului Herson, după ce timp de mai multe săptămâni au pregătit terenul prin bombardarea podurilor, aruncarea în aer a punctelor de comandă și a depozitelor de muniție. Pregătirea a culminat cu distrugerea escadrilelor de asalt din două baze rusești din Crimeea. Ca urmare a deplasărilor de trupe din Donbass în dreapta Niprului, transfer care a început în primele zile ale lunii august, în zona Herson s-a format un grup de armate de 20.000-25.000 de militari ruși, cu misiunea de a apăra cu orice preț teritoriul cucerit în primele săptămâni ale invaziei. Capul de pod de la vest de Nipru deschide perspectiva avansării către Nikolaev și Odessa, și asigură controlul asupra canalului care aprovizionează cu apă Crimeea. Atacurile ucrainene din sud, din zona Herson, au fost respinse, un teritoriu limitat a fost eliberat. Însă cei mai mulți analiști au fost de părere că principala lovitură a armatei ucrainene va fi în altă parte. Și au avut dreptate.

 

Cum au curățat ucrainenii Harkovul de ruși

O săptămână mai târziu, la 5 septembrie, armata ucraineană a lovit în nord-est, la Harkov, unde rușii controlau 10.000 kmp, adică 33% din teritoriul regiunii. Atacul principal s-a produs înspre Balakleia și a venit din trei direcții. Militarii ucraineni au tăiat legăturile orașului, l-au înconjurat și izolat și au continuat ofensiva spre est în direcția Kupiansk. Ofensiva ucraineană s-a desfășurat după scenariul clasic: unități mobile de asalt sparg apărarea inamicului; din spate vin mari unități motorizate care lărgesc spărtura și extind aria controlată; sunt lansate grupările de cercetare-diversiune care pregătesc terenul pentru unitățile de asalt. Armata ucraineană a ocolit punctele fortificate ale rușilor, le-a înconjurat și izolat și a mers mai departe. Astfel că mai multe unități militare rusești s-au trezit înconjurate în primele 70 de ore. Comandanții acționau haotic. Instrucțiunile întârziau să sosească, armata era derutată.

 

De la nord de Balakleia, ucrainenii au înaintat spre est. Au blocat Șevcenkovo, iar în dimineața de 8 septembrie erau la porțile Kupiansk, important nod feroviar pe unde se aprovizionau trupele rusești. Alte unități ucrainene s-au îndreptat spre sud, în direcția Izium. Rușii au aruncat în luptă rezervele din grupul trei de armate, trupe de voluntari, despre care s-a spus că sunt mai bine antrenate și înarmate. Proba focului a indicat însă altceva. Pierderile umane ale armatei ruse sunt considerabile. Încă nu există o evaluare credibilă. Iar pierderile de material militar și muniție sunt copleșitoare, fiind probate cu sute de imagini disponibile pe rețelele sociale. În ziua începerii atacului la Balakleia, Vladimir Putin supraveghea manevrele militare din Orientul Îndepărtat. Timp de mai multe zile, până sâmbătă 10 septembrie, când rușii au fugit abandonând orașul Izium, asupra unităților din zonă plana incertitudinea. Ministerul Apărării de la Moscova a negat faptul că armata rusă a pierdut oameni și tehnică de luptă, precum și controlul asupra unor zone întinse. În cele din urmă, în seara de 9 septembrie, a recunoscut indirect contraofensiva ucraineană, dar a afirmat că trupele rusești s-au retras din Harkov ca să se regrupeze în Donbas. Într-o săptămână, ucrainenii au eliberat ceea ce a ocupat armata rusă în cinci luni. Practic, întregul teritoriu al regiunii Harkov a fost curățat de inamic, iar grănicerii ucraineni au fixat din nou bornele pe fâșia de frontieră. În următoarele zile, rușii n-au reușit să stabilizeze linia frontului pe granița administrativă a Luhansk-ului, trupele ucrainene continuând să avanseze, într-una dintre cele mai de succes contraofensive militare.

 

Minciuna instituționalizată, de la mic la mare

Cum se explică succesul armatei ucrainene? Pe lângă moralul excelent al militarilor ucraineni, încrederea lor în victorie, aportul de intelligence al americanilor și britanicilor… ar mai fi alte câteva detalii. Linia frontului de la Balakleia era apărată de trupe ale Rosgvardia (Gărzii Naționale), trupe speciale OMON ale Ministerului de Interne, care sunt antrenate pentru represiune împotriva manifestanților, nu pentru a lupta în „operațiune specială”. Unitățile militare din „voluntari” din Donbas, care apărau și ele Harkov, sunt formate din oameni ridicați de pe stradă, care n-au niciun fel de pregătire militară, sunt prost echipați și au un moral scăzut. Și asta nu explică totul.

 

Poate că detaliul cel mai important este necunoașterea situației din teatrul de operațiuni. Asta se datorează informațiilor eronate pe care majoritatea ofițerilor ruși le trimit superiorilor ierarhici, de la nivelul comandanților de mici unități și până la nivelul conducerii Ministerului Apărării. Birocrația militară rusească, de la FSB la Armată și Flotă, e dominată de cultura minciunii instituționalizate. Practica raportărilor false este generalizată, astfel că aceia care iau decizia de la Kremlin sau Ministerul Apărării au în față un tablou eronat. Această cultură a minciunii instituționalizate se explică prin presiunea care există asupra ofițerilor de a nu-și pune în pericol carierele. Practic, ofițerii raportează ceea ce comandanții lor ar dori să audă. Astfel se formează un lanț al minciunii și al incompetenței, în toate structurile militarizate. De la ofițeri inferiori la generali, toți mint. Dacă anumite informații contrazic punctul de vedere al superiorilor ierarhici, ele sunt ignorate și ascunse de ochii șefului.

 

 

Ucraina a luat inițiativa operațională încă de la mijlocul lunii august, din momentul atacurilor din Crimeea. Succesele din Herson și Harkov confirmă capacitățile de planificare operațională ale armatei ucrainene. Și abilitatea de a răspunde adecvat tactic pe un lung front de luptă. Într-un singur punct armata ucraineană mai este în defensivă, la Bahmut, unde mercenarii Wagner încearcă de două luni să ocupe localitatea. Însă regiunea Donețk, pe care Putin o dorea ocupată până la 15 septembrie, este bine fortificată de ucraineni. Tactica rusească bazată pe o copleșitoare superioritate de artilerie și ofensiva grupurilor de mercenari, motivați financiar, nu au reușit. Ultimul mare succes al Rusiei pe frontul din Donbas a fost ocuparea Severodonețk și Lisiceansk, la sfârșitul lunii iunie-începutul lui iulie. De atunci, atacurile rusești concentrate pe regiunea Donețk, au eșuat.

 

Putin, groparul imperiului

Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârșitul regimului Putin se apropie. Dar putem asista la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluțiile istorice în spațiul euro-asiatic. În centrul acestor evoluții rămâne Rusia, o țară uriașă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral și dictatură autentică.

 

După șase luni de război, sunt destul de limpezi unele tendințe. Rusia pierde poziția de mare putere și controlul asupra fostului spațiu sovietic. Procesul a început de ceva vreme. Revoluțiile colorate au semnalizat că Ucraina, Georgia și Moldova vor să se integreze în Occident. Azerbaidjan și Kazahstan au resursele energetice necesare Europei pentru a o scăpa de dependența de Rusia. Baku e susținut activ de Ankara. Influența Rusiei în Caucazul de Sud scade tot mai evident, în vreme ce influența Turciei crește. Războiul pentru Nagorno Karabah e termometrul care ia temperatura geopolitică în Caucaz. Cu un potențial militar afectat, cu prestigiul șifonat, izolată internațional, cu o economie afectată de sancțiuni și de pierderea piețelor, Rusia devine tot mai puțin atrăgătoare chiar și pentru sateliții apropiați. De mai bine de un deceniu, în Asia Centrală și Caucazul de Sud, China și Turcia promovează proiecte atractive de integrare. Acest război declanșat de Putin îngroapă, poate pe vecie, planurile imperiale ale Kremlinului.

 

Moartea a zeci de mii de militari și ofițeri, precum și pierderile de tehnică de luptă afectează pentru decenii capacitatea armatei ruse. Cei circa 50.000 de morți și tot pe atâția răniți și invalizi vor influența evoluția socială, economică, demografică a Rusiei pentru mulți ani de acum încolo.

 

Rusia a intrat în dependență economică, tehnologică și politică de China. Din cauza sancțiunilor, industria rusească nu mai poate produce rachete de ultimă generație, bazate pe radio-electronică, cu care să lovească Ucraina. Ceea ce reduce dramatic potențialul militar al Rusiei. Și subminează poziția Moscovei pe piața armamentului. Aici nu doar sancțiunile sunt responsabile, cât faptul că au apărut dubii serioase privind calitatea armamentului rusesc care e depășit de cel vestic, în luptele din Ucraina.

 

Modernizarea Rusiei s-a bazat pe exploatarea hidrocarburilor. Șantajul gazului cu care se ocupa Kremlinul a obligat cancelariile europene să ia măsuri, ca să limiteze dependența. După izbucnirea războiului, statele europene au refuzat să mai cumpere gaz rusesc. Au fost introduse limitări și taxe la importul de petrol și cărbune. Chiar dacă războiul se termină și situația se normalizează în câțiva ani, Occidentul nu va mai fi interesat de revenirea gazului rusesc pe piața lui.

 

Dar cel mai dramatic este lovită Rusia în domeniul culturii și științei. Dacă soft power-ul rusesc mai funcționa în spațiul ex-sovietic datorită limbii ruse, bisericii ortodoxe, istoriei comune, tradițiilor, astăzi limba rusă pierde serios teren, nu doar în Caucazul de Sud, ci și în Asia Centrală, în favoarea limbilor engleză, turcă și chineză. În ultimele luni a avut loc o pierdere uriașă de capital uman. Sute de mii de tineri educați, cel mai bine pregătiți specialiști în domenii de vârf, au fugit din Rusia, de la izbucnirea războiului. Sancționarea civilă sau penală a celor care îndrăznesc să aibă altă părere decât cea oficială, introducerea cenzurii, înflorirea imposturii agresive au transformat într-un mediu toxic universitățile și centrele de cercetare. Este un proces ale cărui consecințe se vor vedea în următoarea jumătate de secol și va condamna Rusia la subdezvoltare și irelevanță.

 

Putin a aruncat Rusia cu cel puțin două decenii înapoi. Rusia de astăzi nu mai este o țară normală, nu mai aparține lumii civilizate. Poate că asta e „operațiunea specială” proiectată de Putin. Să distrugă Rusia. Dacă acesta era planul lui Putin, înseamnă că i-a reușit. //

 

https://revista22.ro/opinii/armand-gosu/contraofensiva-ucraineana-putin-isi-ingroapa-imperiul

 

//////////////////////////////////////

 

 

Interviuri

 

Mark Galeotti: Putin va rămâne în istorie ca un criminal de război

©Breaking Fake News   

Cursuri gratuite

Istoricul Mark Galeotti, specializat în istoria și politica Rusiei și unul dintre experții occidentali care l-au urmărit pe Vladimir Putin încă dinainte ca acesta să ajungă președinte, crede că liderul de la Kremlin e principalul responsabil pentru erorile strategice comise de armata rusă în Ucraina. Profesorul Galeotti a mai vorbit și despre natura puterii în Rusia și legăturile dintre stat, oligarhi, servicii secrete și crima organizată.

 

„Atât ucrainenii, cât și rușii sunt prea puternici pentru a fi învinși, dar prea slabi pentru a câștiga efectiv războiul din punct de vedere militar”

Chiar a crezut Putin că armata rusă va avea o victorie ușoară și rapidă, că ucrainenii îi vor întâmpina pe soldații ruși cu flori și că Zelenski va fugi? A fost Putin dezinformat? A fost victima propriei Maskirovka?

 

MARK GALEOTTI: Da. Cred că Putin a crezut în mare măsură, că rușii vor fi primiți ca eliberatori, într-adevăr. Nu uitați, acesta este un om care nu crede că Ucraina există cu adevărat ca țară. El nu crede că ucrainenii sunt un popor adevărat. Probabil că a crezut că întreaga structură a statului se va prăbuși la primul impuls. Și astfel, ar putea să îl aresteze pe Zelenski sau Zelenski ar fugi și ar putea impune un guvern proxy al său. A fost dezinformat? Ei bine, da, a fost dezinformat, dar pentru că a creat un sistem a cărui sarcină este să-l dezinformeze. Vreau să spun că știm de ani de zile că Putin a devenit din ce în ce mai intolerant față de oricine îi pune la îndoială prejudecățile, presupunerile. Deci, da, asta e când te înconjori de yesmeni. Nu ar trebui să fiți surprins când oamenii vă spun că planul dumneavoastră este genial și că nu ar putea eșua și așa mai departe. Așadar, a fost dezinformat, dar din motive proprii. Și acum, întrebarea interesantă este cât de mult i se spune acum despre ceea ce se întâmplă cu adevărat?

 

VERIDICA: Cum vedeți desfășurarea războiului? Va fi o nouă Cecenie sau un nou Afganistan? Va fi un război de gherilă sau un război de uzură?

 

MARK GALEOTTI: Cred că, din păcate, ne îndreptăm spre un război de uzură. Chiar și cu asistența occidentală pe care ucrainenii au primit-o și, să fim sinceri, și cu voința lor uimitor de impresionantă de a-și apăra propria națiune. Atât ucrainenii, cât și rușii sunt prea puternici pentru a fi învinși, dar prea slabi pentru a câștiga efectiv războiul din punct de vedere militar. Cred că ne îndreptăm spre un război de uzură pe termen lung, mai ales în Donbas.  Și, în cele din urmă, se va ajunge la întrebarea: în ce moment o parte sau alta va cere pacea, dar cred că nu suntem nici pe departe în această situație. Cred că, din păcate, trebuie să acceptăm că acest lucru va dura luni de zile, chiar și anul viitor, foarte posibil. Și, încetul cu încetul, ambele țări vor trebui să se adapteze și să devină țări luptătoare. Adică, este interesant că deja, de exemplu, Zelenski spune, într-un fel, că Ucraina va trebui să devină ca Israelul. De asemenea, Putin transformă Rusia, în multe privințe, într-o mare mașinărie militară, în care nu mai este loc decât pentru patrioții loiali care urmează linia Kremlinului. Așa că, din păcate, mi-ar plăcea să cred că va exista o cale prin care acest război să se încheie în mod pozitiv, fie că este vorba de o victorie ucraineană, fie că este vorba de un acord de pace. Dar nu cred că suntem nici pe departe acolo.

 

„Putin a fost arma secretă a Ucrainei tot timpul”

VERIDICA: Dar, revenind la Moscova, armata rusă s-a dovedit a avea tactici și strategii proaste, nu atât de bine echipată, nu este „Marea armată rusă” despre care ni s-a vorbit. Credeți că Putin nu vede asta acum?

 

MARK GALEOTTI: Cred că, pe de o parte, este cu siguranță adevărat că au ieșit la iveală multe defecte în cadrul armatei ruse. Amintiți-vă că nu au mai purtat un război mare ca acesta de mult timp, cel din Siria a fost o intervenție mică. Acesta este un război terestru major. Și ceea ce cred că a demonstrat cu adevărat a fost faptul că acest razboi este unul clasic, ca în timpul Uniunii Sovietice, că se concentrează mai degrabă pe combatanți, tancuri și pe arme decât pe trupele de suport și legătura între linii, cu alte cuvinte, logistica, cea care asigură muniția, mâncarea caldă pentru soldați, instruirea corespunzătoare. Așadar, da, există unele defecte grave în cadrul armatei ruse, dar cred că, în același timp, acest lucru se datorează în mare măsură strategiei lui Putin. Armata rusă este pregătită să lupte într-un anumit mod. Și nu așa au ajuns să lupte în Ucraina. Adică, dacă ar fi fost războiul generalilor, aceștia ar fi construit în prealabil un fel de bază logistică masivă. Sunt foarte, foarte metodici în această privință. Apoi ar fi lansat un atac aerian uriaș în întreaga Ucraină. Adică, nimic asemănător cu tipul de atacuri pe care le-am văzut, dar un atac inițial devastator pentru a încerca să se asigure că fiecare avion ucrainean este aruncat în aer sau distrus pe aeroportul său, că fiecare cazarmă ucraineană este bombardată. Și apoi ar fi urmat o măcinare lentă și metodică. Așa luptă rușii. Nu este vorba despre un fel de pornire eroică, este vorba despre o luptă lentă. Nu am văzut nimic din toate astea. Am văzut că această decizie de a lupta a fost luată sub impulsul momentului. Mulți generali nu știau cu mai mult de o săptămână înainte că vor intra în Ucraina. Adică, știm din comunicările interceptate că a fost o greșeală dezastruoasă. Am asistat la un bombardament inițial destul de timid, probabil pentru că Putin a crezut că țara îi va cădea în brațe. De ce să distrugi lucruri care crezi că sunt pe cale să devină ale tale? Și apoi am văzut acest spectacol bizar al unor mici unități de parașutiști care încercau să intre în grabă în Kiev, ca și cum ar fi crezut cu adevărat că pot intra acolo și să-l aresteze pe Zelenski.

 

VERIDICA: Era divizia specială a FSB?

 

MARK GALEOTTI: Erau parașutiștii, FSB-ul, cecenii și mercenarii din grupul Wagner. Dar cel mai important este că nu a fost un război creat de generali. A fost creat tocmai FSB și de oameni precum Putin, care nu au experiență militară, dar care au crezut că pot planifica un război. Se pare că, în cele din urmă, Putin a fost arma secretă a Ucrainei tot timpul.

 

VERIDICA: Cum rămâne cu corupția din armată? Acesta este poate principalul motiv al împotmolirii armatei ruse.

 

MARK GALEOTTI: Exact. Corupția este o problemă masivă. Din nou, știm că rușii știu acest lucru de ani de zile, de zeci de ani, și nu au făcut nimic în acest sens. Dar când rușii planifică războaiele, ei țin cont de acest lucru. Ei știu că va exista multă corupție. Ei vor ști că vor fi multe mașini care nu vor funcționa și altele asemenea. Așa că au tendința de a se aproviziona foarte mult.

 

VERIDICA: Această corupție este corupția sistemului însuși.

 

MARK GALEOTTI: Exact. Așa că au luat în considerare acest aspect. Dar, din nou, nu au putut face nimic în această perioadă scurtă. Astfel, am văzut camioane cu anvelope ieftine din China, care s-au făcut praf imediat ce au fost folosite. Am văzut bombe și rachete care nu au explodat. Adică, a fost un spectacol ridicol pentru o țară care încearcă să se prezinte ca una dintre marile puteri globale. Și, din nou, când vine vorba de asta, este vorba de un sistem pe care Putin l-a prezidat timp de 22 de ani. Era atât de dornic să-și întărească armata! Și asta înseamnă că vrea să cumpere tancuri noi și tehnică sofisticată, dar nu este interesat de detaliile reale. Există un vechi proverb care spune că amatorii vorbesc despre tactici, iar profesioniștii vorbesc despre logistică. Știți, sunt toate lucrurile plictisitoare, lucrurile la care Putin nu este niciodată interesat să participe, iar asta a subminat efortul de război al Rusiei.

 

„Ziua în care vor crede că susținerea șefului este mai periculoasă decât conspirația împotriva șefului este ziua în care se vor schimba”

VERIDICA: Se vorbește mult despre boala lui Putin, despre cei opt, nouă medici care îl însoțesc în fiecare an, despre autoizolarea impusă în timpul pandemiei, despre fobiile sale, dar și despre generalii ruși care ar pune la cale o lovitură de stat. Cât de mult adevăr este aici? Și dacă dacă Putin dispare, ce se va întâmpla în continuare? Chiar crede Occidentul că dispariția lui Putin va aduce democrația în Rusia?

 

MARK GALEOTTI: În primul rând, despre sănătatea lui Putin. Îl urmăresc pe acest om de dinainte de a fi președinte. Deci, cât, 24, 25 de ani? Nu sunt medic, dar, cu siguranță, ceva nu este în regulă cu el, și acesta este un om care s-a prezentat întotdeauna ca fiind absolut stăpân pe sine, stăpân pe țara sa, dar și pe sine, pe emoțiile sale, pe corpul său și așa mai departe. Și, în loc de asta, am văzut spasmele incontrolabile pe care le are, chiar și atunci când vorbește. Este, în mod clar, mult mai ezitant. Am văzut aceste explozii de furie, care, din nou, au fost foarte neobișnuite. Așadar, e ceva… Unii spun că este vorba de boala Parkinson. Unii spun că este vorba de diverse forme de cancer, că ia steroizi. Nu știu. Dar există ceva acolo și acest lucru îi afectează în mod clar poziția politică și procesul de luare a deciziilor. Acestea fiind spuse, ceea ce nu știm este dacă acest lucru îl va însoți pentru următorul deceniu sau dacă peste două săptămâni nu se va mai trezi. Va trebui să așteptăm și să vedem. Dar ceea ce este interesant este tocmai faptul că, de fapt, discuția despre boala lui este destabilizatoare. Sănătatea sa a fost întotdeauna un subiect tabu. Adică, știm de mult timp, de exemplu, că are probleme cu spatele. Dar, de fiecare dată când pare să i se acutizeze, dispare din peisaj pentru câteva săptămâni. De fapt, nimeni nu recunoaște niciodată acest lucru. Întotdeauna trebuie să fie în perfectă stare de sănătate. Așa că s-ar putea să plece în curând. Dar chiar dacă nu o face, asta îi subminează poziția. Acum, evident, dacă pleacă repede, atunci elita va trebui să decidă cum să-l înlocuiască. Și cred că acest lucru este cel puțin la fel de probabil ca și faptul că a avut loc o lovitură de stat. Sistemul rusesc este foarte, foarte atent conceput pentru a face loviturile de stat dificile. Există o întreagă varietate de agenții de securitate și forțe militare diferite care se află acolo pentru a se supraveghea reciproc și a se contrabalansa reciproc. Chiar dacă ne uităm la geografia puterii la Moscova: există două divizii ale armatei, există o divizie din Garda Națională, care este o forță separată. Apoi, mai există și garda Kremlinului, care este o altă forță. Apoi, există poliția înarmată. Apoi, mai există FSB și unitățile sale de comando. Toate acestea au rolul de a se asigura că nicio structură nu poate prelua cu ușurință puterea. Și există o paranoia extraordinară care domnește în prezent în cadrul elitei rusești. Sunt sigur că există o mulțime de oameni care ar fi foarte fericiți dacă Putin ar putea fi răsturnat.

 

Dar ei vor ca altcineva să o facă. Nimeni nu vrea să fie prima persoană care începe această conversație, căci nu știi niciodată dacă telefonul tău este ascultat, dacă e-mailurile îți sunt citite, dacă persoana cu care vei vorbi nu este de fapt un informator al unuia dintre serviciile de informații. Așa că eu cred că va fi foarte dificil până când situația se va înrăutăți drastic. Cred că nu ar trebui să ne așteptăm ca acest lucru să se întâmple curând, ci mai târziu în cursul anului, pe măsură ce criza economică începe să se resimtă, iar sănătatea lui Putin devine din ce în ce mai îngrijorătoare. Atunci începe să devină o posibilitate. Pentru că, nu uitați, aceasta este o elită formată din oameni egoiști, oportuniști, pragmatici. Ei nu sunt niște putiniști, ei nu simt niciun fel de mare legătură ideologică. De aceea, ziua în care vor crede că susținerea șefului este mai periculoasă decât conspirația împotriva șefului este ziua în care se vor schimba. Dar nu am ajuns încă acolo. Ce se întâmpla apoi? Nu cred că vom vedea un alt Putin. În orice caz, nu cred că niciuna dintre figurile actuale din cadrul elitei nu ar vrea să facă din unul dintre ei șeful absolut necontestat, așa cum este Putin astăzi. Și nu există un candidat evident pentru a-l înlocui. În urmă cu trei luni, aș fi spus că este ministrul apărării, Serghei Șoigu. Dar, în mod evident, de la război încoace, steaua lui a început, mai degrabă, să apună. Așa că eu cred că vom ajunge la un fel de oligarhie. Vom avea o colecție de figuri puternice care își vor împărți puterea între ele. Iar președintele ar putea fi chiar un fel de figurant, care nu are cu adevărat puterea, ci doar este acolo pentru a o exercita. Își va juca rolul. Va însemna asta democrație? Nu. Acești oameni sunt cleptocrația, ei vor controla țara în avantajul lor. Dar, pe de altă parte, probabil că vor dori să îmbunătățească relațiile cu Occidentul pur și simplu pentru că le plac vremurile de odinioară, când puteau să fure acasă și să cheltuiască în străinătate. Ei vor să cumpere apartamente frumoase la Londra. Vor să își poată acosta iahturile în largul coastelor Franței sau Italiei și să își trimită copiii la universități din Vest. Deci, din cele mai egoiste motive, deși vor continua probabil să fie autoritari, corupți și destul de brutali acasă, vor dori să îmbunătățească relațiile cu Occidentul, iar asta ar putea fi un lucru bun pentru Ucraina.

 

„În cultura politică a Kremlinului, poliția secretă este singura modalitate prin care poți ști ce se întâmplă cu adevărat în propria ta țară”

VERIDICA: Occidentul încearcă să înțeleagă Rusia lui Putin. Ați propus o explicație: Loialitatea, verticala puterii, acorduri secrete între supermafia rusă și siloviki. Cum funcționează aceste înțelegeri tacite dintre Supermafia rusă și siloviki, despre care scrieți că sunt unice în lume?

 

MARK GALEOTTI: Este unic. Și cred că ceea ce trebuie să înțelegem este că, de multe ori, oamenii vor să spună: „Cine este la conducere? Kremlinul controlează mafia sau mafia controlează Kremlinul?” Ei bine, nu așa funcționează Rusia. Rusia funcționează în jurul unei întregi varietăți de grupuri de interese și grupuri de putere, dintre care unele sunt deschise și bine cunoscute, cum ar fi siloviki, aparatul de securitate sau oligarhii și ceilalți prieteni ai lui Putin, iar altele, cum sunt vorî v zakone („hoți în lege”) sau interlopii moderni, sunt diverse grupări criminale, dar într-un fel, toate fac parte din aceeași economie a puterii. Este vorba despre înțelegeri și oportunități. Este vorba despre ce poți face pentru mine și ce preț vrei pentru asta? De exemplu, am văzut că infractorii au fost folosiți de serviciile de informații ruse în străinătate, comițând asasinate, adunând informații, transmițând bani către mișcările politice pe care Kremlinul le sprijină. Ei nu fac asta pentru că sunt ruși loiali. Ei nu fac asta doar din bunătatea inimii lor. O fac pentru că au încheiat înțelegeri cu Moscova. În schimb, primesc libertatea de a-și conduce afacerile criminale, indiferent că e vorba de trafic de persoane, de heroină sau orice altceva. Așadar, în cadrul sistemului politic rusesc, asistăm la o stare constantă de negociere. Și cred că, atâta timp cât infractorii au ceva de oferit Kremlinului, acesta va fi dispus să le ofere acest spațiu de manevră.

 

VERIDICA: Vom reveni la acest subiect și la războiul infracțional-politic împotriva Occidentului, așa cum l-ați definit. De la Opricina până la CEKA și GRU, poliția politică secretă pare să fie coloana vertebrală a Rusiei. De ce statul rus a păstrat acest tip de putere timp de secole? Ce anume din mentalitatea rusă face posibilă acestă obediență? Este vorba de resemnare? Este subordonarea față de un mare ideal mesianic colectiv? Este specific Rusiei?

 

MARK GALEOTTI: Evident, forțele de poliție politică nu există doar în Rusia. O parte din motivul pentru care conducătorii Rusiei au fost atât de dependenți de serviciile de securitate foarte puternice este tocmai pentru că, de fapt, rușii sunt mult, mult mai puțin resemnați față de un regim central decât credem noi. Adesea există această teamă constantă de ceea ce rușii numesc o explozie de violență din partea celor de jos împotriva celor de sus. Și mai ales în această țară imensă, care este în mod intrinsec dificil de controlat, pentru că Rusia modernă se întinde pe 12 fusuri orare. Chiar dacă există internet, telefon și avioane, Rusia este foarte greu de controlat. În ciuda tuturor speranțelor că vor reuși să scape de ei, fie că este vorba de țari, comisari sau liderii democrați post-sovietici, când s-a pus problema de a-i controla pe ruși, au decis că au nevoie de aceste forțe. Este mult mai ușor și mai convenabil decât să încerci să îi câștigi pe rușii obișnuiți de partea ta. Deci de fiecare dată când există o criză, instinctul natural al celui care conduce este să apeleze la poliția secretă. Iar problema este că nu am avut o pauză nici când a avut loc revoluția din 1917. De fapt, mulți dintre cei care conduceau cu adevărat țara pentru bolșevici fuseseră funcționari țaristi. Aveau toate obiceiurile și mentalitățile aferente. Apoi, când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, în Rusia, spre deosebire de multe alte state ex-sovietice, vechea elită și-a scos insignele de la Partidul Comunist, și-a cumpărat costume noi și strălucitoare și s-a transformat în politicieni, oligarhi, etc. În cultura politică a Kremlinului, poliția secretă este singura modalitate prin care poți ști ce se întâmplă cu adevărat în propria ta țară. O forță polițienească secretă este singurul mod în care poți controla cu adevărat masele. Iar o forță de poliție secretă este poate cea mai importantă dintre toate. Singurul lucru pe care îl poți folosi pentru a-ți controla propria elită, de care te temi mai mult decât orice altceva. Revenind la chestiunea loviturilor de stat: cum îi poți controla pe cei care au puterea, care au armele? Ai nevoie de bărbați care să le știe secretele.

 

VERIDICA: Dar cred că ultimul puci din Rusia a avut loc pe la 1825 și a eșuat. Nu este o iluzie pentru Occident să creadă că generalii complotează?

 

MARK GALEOTTI: Dacă e vorba doar de generali, aveți perfectă dreptate. Dar au existat două lovituri de stat în ultimii o sută de ani: înlăturarea lui Hrușciov și lovitura de stat din august 1991 împotriva lui Gorbaciov, zădărnicită de puterea populară. În ambele cazuri, a fost vorba de o coaliție a elitelor. Au complotat, împreună, Partidul Comunist, KGB-ul și armata. Atât timp cât aceste grupuri sunt separate, ținute la distanță unele de altele, Kremlinul nu trebuie să își facă griji. Când militarii au încercat pe cont propriu, au eșuat. Dar dacă militarii se aliază cu alte grupuri, autocratul, oricine ar fi el, este vulnerabil. Aceasta este soluția pentru a feri Rusia de lovituri de stat.

 

„Pe măsură ce economia se află sub presiune, tot mai mulți dintre apropiații lui Putin și care au cea mai mare putere politică, își protejează propriile interese”

VERIDICA: Ați spus că loialitatea este ingredientul secret care ține aceste forțe împreună, este legătura care îi unește pe cei care conduc Rusia. Putin cere loialitate, pe care o răsplătește cu oportunități. Mai funcționează această formulă în timpul războiului?

 

MARK GALEOTTI: Aceasta este o întrebare foarte interesantă, pentru că ar putea explica în esență de ce sistemul devine vulnerabil, iar răspunsul este „Nu!”. Vechiul regim Putin se baza, în primul rând, pe afluxul uriaș de bani din exterior, nu doar datorită petrolului și gazelor naturale, ci pentru o întreagă varietate de activități diferite și pe oportunitatea ca oamenii să convertească aceste sume într-o bună calitate a vieții. Ceea ce vedem acum este că, deși în acest moment, temporar și artificial, se pare că economia Rusiei se descurcă destul de bine în ceea ce privește exporturile de petrol și gaze, de fapt, economia este sub presiune și va deveni și mai presată, și devine din ce în ce mai izolată. Să spunem că sunteți un rus bogat și doriți să puteți pleca în vacanță în străinătate. Nu vă gândiți doar la Soci. Sau când vreți să cumpărați un Bentley sau un Rolls-Royce în loc de o mașină chinezească. Sună banal, dar vorbește despre o problemă mai amplă, și anume că ceea ce vedem este că, pe măsură ce economia se află sub presiune, tot mai mulți dintre apropiații lui Putin și care au cea mai mare putere politică, își protejează propriile interese. Prăjitura se micșorează, iar felia lor este din ce în ce mai mică. Intenția de a-i cumpăra pe toți, ceea ce se urmărește, de fapt, devine din ce în ce mai puțin important pentru oamenii obișnuiți, care în primele două mandate ale lui Putin au fost destul de fericiți, deoarece calitatea vieții lor s-a îmbunătățit puternic. Acum se confruntă cu o inflație masivă, cu riscul tot mai mare de șomaj. Clasa de mijloc, cei care conduc cu adevărat țara, se află și ei sub o presiune economică din ce în ce mai mare. Așa că, chiar dacă ai o mână de prieteni care încă se descurcă bine, toți ceilalți încep să se gândească: „Stai puțin… Alta a a fost înțelegerea. Am închis ochii la faptul că nu exista o democrație reală. Am închis ochii la faptul că prietenii tăi făceau sume uriașe de bani pentru că noi aveam măcar o șansă rezonabilă.” Dar odată ce contractul social este rupt, lucrurile se pot schimba destul de repede.

 

VERIDICA: Ați scris despre acordul tacit care guvernează lumea lui Putin: „Dacă respectați legile nerostite, nu aveți de ce să vă temeți.” Când le încalci, nu devii un dușman, ci un trădător. Putin pedepsește trădătorii după legile acestor „hoți în lege” sau după legile nescrise ale fostului KGB? O vorbă celebră spune că te costa o rublă să intri în KGB și două să ieși.

 

MARK GALEOTTI: Da, așa e. A existat o astfel de convergență între legile infractorilor și legile poliției politice, încât uneori este foarte greu să faci diferența. Putin a spus clar ce crede. El a spus unui jurnalist de la un post de radio liberal: „Poate că puteți face pace cu dușmanii cu care luptați, dar cu trădătorii nu aveți nicio alternativă decât să îi lichidați.” Și cred că aceasta este în esență filozofia sa, iar acest lucru ajută la explicarea unora dintre brutalitățile pe care le vedem în Ucraina. Adică, în mintea lui Putin, ucrainenii sunt, de fapt, ruși care nu prea realizează acest lucru. Lupta acestora împotriva Rusiei este aproape un act de trădare. Așadar, fie că vorbim despre otrăvirea lui Navalnîi sau despre tentativa de otrăvire a transfugilor din Londra, fie că vorbim despre modul în care au fost tratați cecenii în timpul celui de-al doilea război, fie că vorbim despre ucrainenii de acum, dacă el simte că nu ești doar un dușman, ci și un trădător, atunci viața ta este complet pierdută.

 

„Cred că este o posibilitate ca un efect al acestui război să fie o dorință a Kremlinului să naționalizeze crima organizată”

VERIDICA: Ați scris despre modul în care Kremlinul a folosit mafia rusă în întreaga lume, dând exemplul Crimeii, Donbasului sau Transnistriei, sau cazul Jocurilor Olimpice de iarnă de la Soci, cele mai scumpe din istorie, 55 de miliarde de euro, din care jumătate au fost deturnate prin corupție, sau Belarus, unde au apărut noi rute de contrabandă după ce au fost impuse sancțiuni Rusiei. A creat războiul din Ucraina noi oportunități de afaceri pentru supermafia rusă și cleptocrația rusă?

 

MARK GALEOTTI: Ca întotdeauna. Adică, a închis unele uși, dar a deschis altele. Un lucru care a fost foarte izbitor în trecut a fost că, de fapt, infractorii ruși și cei ucraineni colaborau într-un mod perfect confortabil. Poate că între țările lor era un război nedeclarat, dar gangsterii erau adevărații internaționaliști și făceau bani. Astfel, am asistat la fluxuri uriașe de tot felul de mărfuri ilegale, bunuri contrafăcute, heroină, oameni și așa mai departe, prin Rusia, Ucraina și Europa. Acum, în mod clar, situația este foarte diferită, pentru că nu se poate circula cu adevărat cu bunuri prin Ucraina. Iar pentru un infractor ucrainean, să aibă de-a face cu rușii acum nu este doar dificil de înțeles, ci și mult mai probabil ca SBU, serviciul de securitate ucrainean, să vină după tine. Sunt sigur că încă se mai face puțină contrabandă, dar cel puțin pentru moment, aceasta a încetat. Așadar, există rute care sunt închise. Dar sunt și mai multe feluri de noi oportunități. Unele dintre acestea sunt banale. Mă refer, de exemplu, la lucruri precum produsele de lux pentru rușii foarte bogați. Am auzit de un caz în care o întreagă colecție de genți de lux italienești a fost trecută prin contrabandă pentru că acum este interzis exportul. Iar iubitele oligarhilor trebuie să aibă în continuare gențile lor de lux. Acesta este un exemplu banal. Una dintre problemele cheie ale sancțiunilor a fost, de fapt, modul în care acestea limitează capacitatea Rusiei de a muta bani în întreaga lume. Banii ruși au devenit toxici. Și, în mod clar, aceștia caută noi spălătorii de bani. Și cred că deja începem să vedem că există unele sisteme bancare în Dubai, Macao, China continentală și altele asemănătoare, care au fost folosite cândva doar de infractori. Iar acum, deși este devreme pentru a fi cu adevărat siguri de acest lucru, dar se sugerează că ar putea fi vorba de bani publici care sunt spălați prin aceste rute. Cu alte cuvinte, statul le cere acum gangsterilor ruși să îi spele banii pentru a putea face anumite lucruri. Cred că este o posibilitate, și nu aș ști să spun mai mult decât atât, ca un efect al acestui război să fie o dorință a Kremlinului să naționalizeze crima organizată. Iar exemplul ar fi Coreea de Nord. Coreea de Nord are o instituție numită Biroul 39, care este, de fapt, Ministerul nord-coreean al Infracțiunilor, care produce amfetamină, falsifică bancnote de 100 de dolari, face tot felul de alte lucruri pentru a aduce bani statului. Îi pot vedea pe unii oameni din Moscova gândindu-se – „Hm… de fapt, nu este o idee rea, să vedem ce putem face similar…” Trebuie să fim cu ochii în patru, pentru că aceasta ar fi o adevărată fuziune între gangsterii ruși și poliția secretă și oficialități. Aceasta va fi o amenințare foarte periculoasă.

 

VERIDICA: Să vorbim despre sancțiuni și despre banii lui Putin. Ați scris despre modul în care banii murdari sunt spălați în străinătate, de exemplu, în Republica Moldova și apoi în țări precum Cipru, Israel și Letonia, unde rușii au companii de fațadă, iar apoi îi spală în Statele Unite sau în Regatul Unit. Nu este vorba doar de banii mafiei, ci și de banii oligarhilor și ai elitei de la Kremlin. Ce impact credeți că au sancțiunile internaționale asupra acestor bani?

 

MARK GALEOTTI: Cred că, de fapt, este mult mai eficient decât am putea presupune. Singurul lucru pe care îl poate face regimul de sancțiuni este să urmărească foarte eficient banii persoanelor fizice. Am văzut acest lucru după atacurile teroriste din 11 septembrie, când americanii s-au mișcat foarte repede pentru a viza banii Al-Qaeda și, din nou, au făcut ca spălarea acestui tip de bani să fie foarte, foarte periculoasă pentru toți cei care spală bani – practic, oamenii nu au vrut să facă afaceri cu ei. Începem să vedem că și în cazul rușilor, mulți dintre cei care spală bani, o fac din direcții diferite. Astfel, ei spală niște bani ruși și niște bani nigerieni și poate chiar și niște bani americani și altele. Au afaceri care depășesc orice flux de venituri. Și cred că mulți dintre ei încep să se gândească la faptul că gestionarea banilor ruși nu mai este o afacere bună. Deci, da, poate că există în mod clar companii de fațadă în Republica Moldova, să zicem. Dar apoi ce? Apoi trebuie să mutați banii de acolo. Iar când începi să te muți în alte locuri, cum ar fi Israel și Cipru, începi să te confrunți cu mult mai multe împotriviri. Vreau să spun că a devenit o problemă pentru rușii obișnuiți din străinătate, care au plecat din Rusia cu ani în urmă, și care, doar pentru că au un nume rusesc și cetățenie rusă, se trezesc brusc că nu pot deschide conturi bancare.

 

Așadar, există o mulțime de victime ale acestei situații. Dar, pe de altă parte, cred că începe să afecteze capacitatea oligarhilor de a transfera banii. Dar cel mai important lucru este – „Ce pot face cu acești bani? Îl pot muta. Îl pot muta din această jurisdicție în alta.” Dar cheltuirea banilor, asta este adevărata problemă pentru ei, să cumpere un bun care va fi în vreun fel legat de ei, de care se vor bucura, fie că este vorba de o vilă sau de un iaht sau de o companie, atunci apare adevărata problemă. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care mulți dintre oligarhi, dacă nu au ieșit din Rusia la timp, acum sunt din ce în ce mai mult blocați în Rusia și își văd banii cum se mișcă în toată lumea, dar nu reușesc să ajungă la ei.

 

VERIDICA: Ați spus că crima organizată rusă este una dintre cele mai puternice mișcări transnaționale. Operează la nivel mondial în domeniul traficului de arme, droguri și persoane. S-a răspândit în întreaga lume, în special în țările în care există comunități rusești. Este o colonizare, ați spus că este „un nou imperialism rusesc”. Ce este acest „război infracțional-politic” pe care ați spus că Rusia îl duce împotriva Occidentului? Cât de periculos este?

 

MARK GALEOTTI: Este periculos și nu este, ceea ce reprezintă un răspuns foarte nesatisfăcător. Dar permiteți-mi să încerc să explic ce vreau să spun prin asta. Nu în sensul că nu reprezintă o amenințare existențială pentru noi, cei din Occident. Dar oferă Moscovei o nouă gamă de instrumente și unelte.

 

VERIDICA: Dar în urmă cu șase ani, au încercat o lovitură de stat în Muntenegru. A eșuat. Voiau să împiedice accesul acestei țări la NATO.

 

MARK GALEOTTI: Sigur. Dar, dacă ne uităm la acea lovitură de stat, lucrul cheie a fost că nu era vorba doar de gangsteri. Au fost și ofițeri de informații militare. De asemenea, au fost oligarhii. Iar gangsterii reprezintă unul dintre instrumentele din cutia de scule. Și am văzut infractori care au fost folosiți în tot felul de scopuri. Cu cât respingem mai mult activitatea serviciilor secrete rusești, de exemplu, România a avut zece diplomați expulzați tocmai pentru că a alungat spionii ruși de aici, și asta este ceva ce vedem în tot Occidentul, este din ce în ce mai greu pentru ruși să își desfășoare operațiunile convenționale de informații, dar ei încă vor să facă lucruri. Doresc în continuare să strângă informații, încă vor să pună presiune pe oameni. Ei bine, dacă nu-și pot folosi spionii, se vor gândi, ei bine, pe cine mai avem la dispoziție? Cred că unul dintre riscurile cu care ne confruntăm este tocmai faptul că rușii s-au orientat din ce în ce mai mult către crima organizată ca un fel de substitut, deoarece cu cât nu-și pot folosi spionii, cu atât mai mult vor depinde de alții. Și, uneori, gangsterii sunt incompetenți și amatori, uneori sunt orice altceva. Dar principalul lucru este că ne este mult mai greu să îi urmărim pentru că nu lucrează în ambasade. Ei nu urmează un traseu de carieră standard. S-ar putea ca nici măcar să nu fie ruși, pentru că, una dintre principalele preocupări este subcontractarea – să spunem că rușii vorbesc cu gangsteri ruși și spun că au existat cazuri de colectare de informații în statele baltice și în Polonia. Ei doresc să adune anumite informații, dar știu că rușii nu pot să hoinărească în jurul bazelor militare fără a avea probleme. Și atunci, acești ruși fac afaceri cu gangsterii locali. Le cer gangsterilor locali să adune aceste informații. Acum avem polonezi care spionează polonezi sau cetățeni baltici care spionează cetățeni baltici ca parte a unei scheme care, în cele din urmă, duce la Kremlin. Dar o mulțime de oameni din sistem nici măcar nu știu ce fac sau de ce o fac. Există o preocupare privind faptul că rușii compensează toate aceste expulzări de spioni prin dezvoltarea altor rețelelor de informatori.

 

Putin va rămâne în istorie ca un criminal de război

VERIDICA: Ați scris că Putin este preocupat astăzi de moștenirea sa istorică, nu de chestiunile cotidiene, ci de lucrurile mari, de război, de exemplu. Cum credeți că va rămâne Putin în istorie, cel care a adus Crimeea înapoi la Rusia sau cel care a anexat-o, ca Hitler, Austria? Cel care a luptat pentru revenirea Rusiei ca actor global sau cel care a instaurat o democrație fake? Un promotor al valorilor tradiționale, a treia Romă sau sponsorul asasinatelor politice în Rusia și Europa? Un arhanghel care luptă împotriva Răului sau doar un criminal de război?

 

MARK GALEOTTI: Cred că în cele din urmă va fi ultimul, un criminal de război. Și, poate cel mai supărător pentru Putin, un eșec. În mintea lui, Ucraina trebuia să fie, bănuiesc, triumful său suprem. Deja a adus, într-un fel, Belarusul în sfera de influență a Rusiei, deoarece Lukașenko este acum dependent în mod esențial de Moscova. Iar acum va aduce Ucraina. Iar acest lucru urma să reunească întreaga familie, ca să zic așa, a națiunilor rusești sub conducerea Moscovei. Cred că așa vedea care va fi esența capitolului din cărțile de istorie despre el. Dar acest război i-a distrus nu doar reputația, ci și capacitatea armatei ruse, distruge economia rusă. Acestea vor arăta cum va eșua regimul său, cum va cădea. Aceasta a demonstrat propriile sale slăbiciuni ca strateg și lider. Acesta este un om care, dacă s-ar fi retras după primele două mandate, ar fi avut probabil o reputație destul de decentă ca un constructor de stat cu mână grea și brutal, dar totuși eficient. Ceea ce a făcut acum, însă, este să risipească tot ce are. Deci, în cele din urmă, va fi un eșec și un criminal de război.

 

 

https://www.veridica.ro/interviuri/mark-galeotti-putin-va-ramane-in-istorie-ca-un-criminal-de-razboi

 

//////////////////////////////////////////

 

Interviuri

 

Olevs Nikers: Scenariul ideal este înfrângerea totală a Rusiei, cel realist – un acord de pace

©Olevs Nikers  |    

Cursuri gratuite

Pentru Statele Baltice și NATO, cel mai bun deznodământ în războiul din Ucraina ar fi o înfrângere totală a Rusiei, spune președintele Fundației de Securitate Baltică, Olevs Nikers. Cu toate acestea, Nikers este de părere că cel mai realist scenariu pentru finalul războiului ar fi un acord de pace, ceea ce ar însemna că Țările Baltice și puterile occidentale vor fi nevoite să gestioneze problema Rusiei pe termen lung.

 

Dacă Rusia ar fi învins Ucraina, statele baltice puteau fi următoarea ei țintă

VERIDICA: Cum ați evalua actualul context de securitate din Statele Baltice din punct de vedere al războiului în derulare?

 

OLEVS NIKERS: Contextul de securitate este mai bun decât ne-am fi așteptat. Momentul izbucnirii războiului ne-a șocat pe noi toți și comunitatea euro-atlantică. Însă puterea societății ucrainene și abilitatea ei de a lupta a fost o surpriză, iar acum situația e mult schimbată față de cea de la sfârșitul lui februarie și începutul lui martie. Este o mare tragedie, însă datorită poporului ucrainean și acțiunilor coordonate de NATO și Uniunea Europeană, situația este într-o bună măsură sub control și tendința este una pozitivă.

 

Cu privire la provocările la adresa Statelor Baltice, există schimbări în percepția asupra securității, atât în rândul politicienilor cât și al oamenilor de rând. Războiul a schimbat radical regulile jocului. Statele Baltice, Letonia în special, trăiau comfortabil sub protecția oferită de Articolul 5 din Tratatul NATO, însă acum vedem cum țările revin la mobilizare, ceea ce reprezintă un pas înainte către implicarea societății în apărarea țării. De asemenea, societățile baltice au observat avantajele păcii și recunosc faptul că democrația și pacea au și ele un cost.

 

VERIDICA: Ați spus că actualul context este „mai bun decât ne-am fi așteptat” – înseamnă că vă îndoiați de capacitatea ucrainenilor de a rezista?

 

OLEVS NIKERS: Situația este „mai bună” în sensul în care a doua armată din lume ca mărime a atacat Ucraina și am fi putut asista la cu totul altceva, o situație în care Rusiei nu i-ar fi trebuit mai mult de câteva săptămâni pentru a-și îndeplini obiectivele. În ciuda acestui lucru, vedem că ucrainenii încă mai luptă. Mai vedem și că reziliența a crescut mult după 24 februarie. Dacă Rusia ar fi avut succes, ar fi putut face ceva și în Europa de Est și Statele Baltice, iar asta ne-a îngrijorat. Statele Baltice ar fi putut fi printre următoarele ținte, și rămâne o ipoteză pe care nu o putem elimina nici acum.

 

VERIDICA: Statele Baltice sunt printre cei mai mari donatori ai Ucrainei, mai ales dacă luăm în considerare PIB-ul fiecăruia. Cum evaluați aceste politici? Ar trebui Statele Baltice să ofere Ucrainei mai multă sau mai puțină asistență?

 

OLEVS NIKERS: Ca națiuni, Statele Baltice au dat dovadă de multă maturitate. Cu alte cuvinte, de la consumatori de securitate am ajuns furnizori de securitate. Am oferit Ucrainei arme, sisteme de apărare anti-aeriană, muniție și componente de elicoptere. Am trimis, de asemenea, asistență umanitară în valoare de sute de mii de euro. Cifrele nu sunt mari în comparație cu sumele totale și necesarul Ucrainei în acest război, însă reprezintă un mesaj puternic de solidaritate și sprijin care spune multe despre societățile noastre.

 

Securitatea din regiunea Balticii, consolidată ca răspuns la agresivitatea Rusiei

VERIDICA: Se pare că una din consecințele invadării Ucrainei de către Rusia în regiunea baltică este decizia Finlandei și Suediei de a se alătura NATO. În plus, urmează să fie construite baze NATO în regiune. Va întări acest lucru securitatea Statelor Baltice?

 

OLEVS NIKERS: Este cel mai bun lucru care se putea întâmpla pentru securitatea zonei baltice. Regăsim aceste resurse la nivel NATO, însă ele trebuie plasate în jurul Mării Baltice. Iar cel mai eficient mod de a consolida Statele Baltice este prin aderarea Suediei și Finlandei la NATO. Este partea bună a acestei situații foarte tragice și nefericite. Ca urmare a acestui război, ne situăm acum într-o poziție mult mai bună.

 

Una din consecințele războiului pentru Statele Baltice este faptul că un număr de tineri probabil vor fi nevoiți să se înroleze în Serviciul Național de Apărare. În paralel cu studiile sau activitatea profesională, acești tineri vor învăța și noțiuni necesare pentru serviciul militar. În Lituania și Estonia există deja un astfel de sistem de ani de zile, iar Letonia face excepție.

 

Este o politică binevenită, însă ar fi trebuit introdusă cu câțiva ani în urmă, aș spune în 2015 sau 2016. Am avut mult timp la dispoziție să discutăm pe această temă la nivelul societății noastre, pentru a putea lua deciziile potrivite din timp. De exemplu, să găsim cele mai bune răspunsuri la întrebări precum „Ce model ar trebui să adoptăm? Cum ar trebui să procedăm?” Au existat mereu solicitări din partea societății civile pentru abordarea acestor chesiuni, însă cumva acest lucru a fost împiedicat de decidenți. În același timp, trebuie să ne întrebăm dacă am făcut totul cu putință pentru a ne consolida rezervele armatei începând cu 2014. Din nou, am avut ani la dispoziție pentru a îndrepta lucrurile. Iar acum, confruntați cu criză majoră, a trebuit să luăm decizii rapide cu privire la serviciul național militar în Letonia, și probabil că cele mai bune opțiuni în această privință încă urmează să fie identificate. Cred că tinerii sunt mai îngrijorați acum de modelul și implementarea acestor politici, nu de ideea serviciului militar în sine. Rămâne responsabilitatea politicienilor și instituțiilor de conducere să ajusteze modelul de mobilizare în concordanță cu prioritățile de securitate națională și să ia pulsul societății actuale vizavi de nevoilor generației tinere. Acesta este dialogul care ne-a lipsit atâția ani.

 

O politică mai fermă față de Rusia și comunitățile rusești

VERIDICA: Un aspect foarte important pentru Statele Baltice în contextul războiului este legat de vorbitorii de rusă. Cum ați evalua atitudinea și comportamentul lor față de război și față de politicile autorităților baltice?

 

OLEVS NIKERS: Și aici putem observa o tendință pozitivă în Letonia. Înainte de război, rusofonii erau grupați în jurul unui singur partid important, „Armonia”, care toți acești ani a reprezentat unul din principalele riscuri de securitate. Acum, de când cu războiul în Ucraina, am observat cum rusofonii sunt mult mai fragmentați. Nu doar că nu mai formează un monilit, dar nici partidul lor nu a intrat în parlament. Ar trebui să vedem în asta un posibil moment de cotitură, în care principalul partid al rusofonilor își pierde din popularitate. Un alt aspect pozitiv pe care aș vrea să-l menționez este că monumentul (Monumentul Victoriei sau Monumentul Ocupației, cum îl mai numesc letonii, dedicat armatei sovietice) a fost dărâmat, ceea ce nu ar fi fost posibil înainte de războiul din Ucraina. Și, în sfârșit, singura limbă predată în școlile din Letonia este acum letona. Cred că toate aceste mici schimbări ne vor ajuta să dezvoltăm o societate mult mai unitară pe viitor, și vom vedea că și vorbitorii de rusă își vor schimba atitudinea.

 

VERIDICA: În luna septembrie, Statele Baltice au închis granițele pentru imigranții ruși. Considerați corespunzătoare această măsură?

 

OLEVS NIKERS: Cu certitudine. Era o chestiune de securitate națională, un mesaj politic adresat societății ruse. Cu alte cuvinte, decizia de a nu mai permite accesul cetățenilor ruși pe teritoriul Statelor Baltice se numără printre cele mai ferme acțiuni ale noastre, care ar putea naște multe controverse privind cine și cum este afectat de această decizie. Cu toate acestea, a fost o acțiune înțeleaptă care afectează nu doar Kremlinul, ci și cetățenii ruși de rând.

 

VERIDICA: Țările Baltice au desemnat Rusia stat terorist. Ce a motivat această decizie?

 

OLEVS NIKERS: Este în fond o condamnare a actelor de violență comise de Rusia împotriva populației și infrastructurii civile din Ucraina. Atacarea școlilor, de exemplu, o putem clar încadra în categoria atacurilor teroriste. Iar aici nu mai contează dacă statul însuși sau alte persoane sprijinte de stat au comis aceste violențe pe teritoriul altei țări. Este cea mai proastă opțiune cu putință pentru orice stat, însă Rusia a ales această cale a acțiunilor de tip terorist.

 

Dacă statele baltice vor cădea, ar fi o înfrângere pentru NATO

VERIDICA: Sunt importante Statele Baltice pentru restul lumii?

 

OLEVS NIKERS: Orice stat este important. Problemele unei comunități afectează imediat alte comunități sau societatea globală. Statele Baltice sunt națiuni democratice și libere. Suntem în fruntea coaliției împotriva agresiunii ruse. Mereu am spus că este ceva în neregulă cu Rusia iar acest lucru ne va afecta aici, în Europa. Am fost vizați de multe atacuri cibernetice, am gestionat probleme de securitate cibernetică și am respins alte activități malițioase ale Rusiei. Dacă mai exista ceva care să nu fi ajuns la urechile partenerilor noștri occidentali, acum realitățile acestea nu mai pot fi ignorate în lumina unui război de o asemenea anvergură precum cel declanșat de Rusia în Ucraina. Punctele noastre de vedere sunt acum luate în considerare. Referitor la securitatea Euro-Atlantică și securitatea regională, Statele Baltice contează cel mai mult, pentru că noi suntem în prima linie. Trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a ajuta aceste state să reziste, pentru că dacă ele vor cădea, va fi o înfrângere și pentru NATO.

 

VERIDICA: Se mai pot simți Statele Baltice în siguranță acum?

 

OLEVS NIKERS: Toate aceste regiuni europene, nu doar cea baltică, se vor simți în siguranță doar atunci când Rusia va fi complet înfrântă în Ucraina. Fără compromisuri.

 

VERIDICA: Așadar, nu există șanse să vedem un acord de pace internațional?

 

OLEVS NIKERS: Dacă urmărim cu atenție evoluțiile politice, atunci probabil că asta vom vedea, un acord de pace, care va lăsa în urma lui un conflict înghețat. Iar spirala violențelor va continua în Europa. Este scenariul cel mai realist. Însă cel mai bun scenariu pentru Țările Baltice, pentru regiune, pentru Europa și pentru securitatea trans-Atlantică în sine ar fi înfrângerea definitivă a Rusiei în Ucraina. La ora actuală, vedem cum puterile occidentale și Statele Unite vor ca Ucraina să semneze un acord de pace cu Rusia, prin care să fie păstrate doar regiunile Kherson și Zaporojie. Nu ar fi rău, dar nu este cel mai bun scenariu pentru viitor.

 

VERIDICA: O întoarcere la granițele dinainte de 24 februarie?

 

OLEVS NIKERS: Da, dar rămâne chestiunea că Rusia trebuie pedepsită în baza reglementărilor internaționale. Nu ar fi trebuit să fie nevoie să fie făcute concesiuni Rusiei. Este scenariul cel mai realist, dar nu și cel mai favorabil pe viitor.

 

VERIDICA: Pare un scenariu pesimist…

 

OLEVS NIKERS: Este un scenariu în care vom avea din nou de-a face cu Rusia.

 

 

https://www.veridica.ro/interviuri/olevs-nikers-scenariul-ideal-este-infrangerea-totala-a-rusiei-cel-realist-un-acord-de-pace

 

/////////////////////////////////////

Interviuri-Vladimir Socor: Rusia și-a plănuit expansiunea din anii ’90

Vadimir Socor

©Ioana Dumitrescu  |   Vadimir Socor

Cursuri gratuite

Soluția ca Europa să scape de pericolul rusesc este ca, atunci când Putin nu va mai fi la putere, Rusia să alunece către o perioadă de instabilitate, crede Vladimir Socor. Într-un interviu acordat Veridica, acesta a mai spus și cum semnele expansionismului rusesc post-sovietic au fost vizibile încă de la începutul anilor ’90 și a vorbit despre șansele Ucrainei în actualul război.

 

„Putin reprezintă dezmințirea vie a iluziilor occidentale referitoare la liberalizarea Rusiei”

VERIDICA: Aș începe prin a vă întreba dacă ceea ce trăim astăzi face de fapt parte, să zicem, dintr-un plan care a început imediat după căderea URSS?

 

VLADIMIR SOCOR: Cred că imediat după căderea URSS-ului, conducerea de la Kremlin nu a avut un plan specific de re expansiune a Rusiei post-sovietice în teritoriul fostei Uniuni Sovietice, dar a avut idei și impulsuri fără o planificare concretă. Ideile și impulsurile le-am văzut în intervenția militară a Rusiei în Transnistria în anul 1992, intervenție continuată până astăzi cu ocuparea militară a unei părți din teritoriul Republicii Moldova. Un simptom de intenție, de viitor, într-un loc specific din fostul imperiu sovietic și țarist. Alt indiciu al pericolelor care vor urma au fost declarațiile oficialilor din jurul lui Boris Elțîn, încă în toamna lui 1991 și primăvara lui 1992, care avertizau că o Ucraină independentă va trebui să renunțe la acele teritorii pe care chipurile Rusia sovietică le-ar fi acordat Ucrainei. Și am văzut aceleași intenții și impulsuri în cazul Georgiei, unde Rusia a cotropit în anul 1991 Abhazia și Osetia de Sud. Un plan general nu exista. Dar au existat aceste noțiuni, aceste intervenții la nivel local care anunțau o strategie generală. Îi revine domnului Putin rolul istoric de a duce la îndeplinire o strategie generală.

 

VERIDICA: Dar Putin ce reprezintă de fapt, pentru că dacă ne uităm în istoria Rusiei în raport cu întreaga lume a existat mereu un lider care a reprezentat un sistem. Ce reprezintă Putin?

 

VLADIMIR SOCOR: Putin reprezintă Rusia istorică. Reprezintă o Rusie veșnică, o Rusie neschimbată. Putin reprezintă dezmințirea vie a iluziilor occidentale referitoare la liberalizarea Rusiei. Nu există nici o premisă de ordin istoric pentru a aștepta liberalizarea Rusiei. Chiar acele elemente din Rusia care se pronunță pentru o guvernare de tip modern, una nu autocratică, dar instituțională de tip modern, aceștia sunt liberalii ruși, chiar și acești liberali se pronunță pentru imperiu. Am discutat în prezentarea făcută azi despre ideologia rușilor albi, monarhiști, din războiul civil care concepeau Ucraina ca pe o ”MaloRusie”, o Rusie mică, un apendice al Rusiei Mari, o Ucraină care nu avea dreptul la denumirea de Ucraina și nu avea identitate națională. Putin reia această ideologie. În Rusia de azi există liberalii care fac parte din sistem, ei sunt denumiți ironic de către criticii lor ”sislibs”, e o denumire sarcastică, înseamnă „sistemnâi liberala”, liberalii care fac parte din sistem. Ei sunt anturajul lui Dmitri Medvedev, personalități de tip oligarhic precum Anatoli Ciubais, liberali din domeniul finanțelor cum ar fi ministrul de finanțe Cudrin sau președintele Sberbank, Herman Gref, aceștia sunt liberalii din sistem care au aceeași atitudine în privința Ucrainei. Dmitri Medvedev este unul dintre cei mai agresivi în această privință. Ucraina este un apendice al Rusiei, nu are dreptul la existență proprie, iar atuurile industriale ale Ucrainei trebuie să fie integrate cu economia rusească.

 

Dacă Rusia alunecă spre instabilitate după Putin, Europa ar scăpa de pericolul rusesc

VERIDICA: Ce s-ar putea întâmpla dacă admitem că Putin dispare din acest peisaj pentru că el este acum, să zicem, purtătorul de cuvânt al acestui sistem din spatele lui.

 

VLADIMIR SOCOR: Asta ar depinde foarte mult de condițiile în care dispare. Speranța mea personală este într-o „smuta”. Smuta este un concept din istoria Rusiei, înseamnă prăbușirea autorității centrale și o perioadă de dezordine, anarhie și concurență violentă între diferite grupări. Smuta este denumirea perioadei de la începutul secolului al XVII-lea, pe care noi o cunoaștem din istoria artei și a muzicii ca fiind perioada lui Boris Godunov. Perioada aceea a fost o smută în care autoritatea țaristă s-a prăbușit. Au fost câțiva concurenți candidați potențiali pentru tronul Rusiei, o perioadă de anarhie, nici măcar de război civil, dar o perioadă de prăbușire totală și anarhie, care a fost până la urmă reglementată prin ascensiunea la putere a dinastiei Romanovilor. Perioada s-a încheiat și Rusia și-a reluat cursul de expansiune care a fost marcat de încorporarea jumătății de est a Ucrainei, în 1654. În secolul XX am avut două smute. A fost prăbușirea Rusiei la sfârșitul Primului Război Mondial, datorită victoriei Germaniei. Acest fapt este insuficient conștientizat sau poate chiar rămâne neconștientizat în mentalul colectiv românesc și din Europa răsăriteană: Germania a înfrânt Rusia în Europa Răsăriteană, a zdrobit pur și simplu puterea militară a Rusiei și a dictat condițiile păcii de la Brest Litvosk care a dezmembrat imperiul rus.

 

VERIDICA: Deci asta ar fi prima smuta din secolul XX…

 

VLADIMIR SOCOR: Da.

 

VERIDICA: Și a doua?                    

 

VLADIMIR SOCOR: Înfrângerea Rusiei de către Germania a dus la o smuta în Rusia, prăbușirea autorității centrale, anarhie, război civil. Acea smuta s-a încheiat în 1921, dar a dus la refacerea unei noi Rusii sub forma Uniunii Sovietice. Și a doua smuta a fost prăbușirea URSS în 1991, când s-a creat acea uriașă fereastră de oportunitate pentru ca URSS să se dezmembreze și pe ruinele ei să apară multe state independente.

 

VERIDICA: Bun. Și de ce spuneți că acum sperați la o nouă smută? Care ar fi beneficiile în actualul context, în secolul XXI, o a patra smuta din istoria Rusiei ce beneficii ar aduce nu Rusiei, ci lumii care privește cu crispare și cu groază la niște acțiuni pe care de multe ori nu le înțelege?

 

VLADIMIR SOCOR: Așa este. Beneficiile smutei ar fi eliminarea primejdiei rusești în Europa. Pur și simplu. Izolarea Rusiei acolo unde e locul Rusiei, dincolo de Europa, undeva la hotarul dintre Europa și Asia sau chiar în Asia. Acolo este locul Rusiei.

 

VERIDICA: Și credeți că pachetele de sancțiuni ale europenilor nu vor duce către asta? Nu duc totuși către o izolare, către o prăbușire a sistemului?

 

VLADIMIR SOCOR: Încă nu putem prevedea efectele sancțiunilor economice pe termen mediu și lung. Deocamdată ne aflăm încă în limitele termenului scurt. Pe termen scurt sancțiunile economice încă nu au avut impactul dorit de noi. S-ar putea să-l aibă pe termen mediu. S-ar putea să contribuie la o nouă Smută în Rusia. Încă nu știm, nu putem prevedea. Va depinde foarte mult și de evoluția războiului din Ucraina. Rusia dorește ușurarea sancțiunilor, că n-ar fi realist să dorească eliminarea sancțiunilor. Posibil ca un armistițiu în Ucraina, cu consimțământul Ucrainei, ar putea fi folosit ca argument pentru ușurarea unora dintre sancțiuni, în mod selectiv. Nu știm.

 

Deocamdată veniturile de export ale Rusiei din petrol, gaz și alte materii prime sunt mai mari anul acesta decât anul trecut. Cu toate că volumele au scăzut, veniturile au crescut din cauza creșterii prețurilor. Repet. Impactul sancțiunilor este în momentul de față imprevizibil. Dacă sancțiunile sunt aplicate cu consecvență și sporite atunci s-ar putea ca Rusia să se dezintegreze economic ceea ce ar fi în interesul tuturor. Nu toate guvernele consideră că o smută în Rusia ar fi în interesul Occidentului. Nici pe departe toate guvernele. Unele guverne, cel francez, de exemplu, consideră că Rusia aparține Europei și trebuie să fie reintrodusă în conceptul european. Această idee este o specialitate istorică a Franței…

 

VERIDICA: Vreți să explicați de ce credeți că Putin este predictibil?

 

VLADIMIR SOCOR: Predictibil, da, pentru experți sau cel puțin pentru unii experți. Dar Putin a introdus ambiguitatea juridică prin care derutează și introduce confuzie în rândurile guvernelor occidentale și politicii acestora. În cazul Donețkului și al Luhanskului, în Crimeea. Donețk și Luhansk, până la acest război, urmau să facă parte și să nu facă parte din Ucraina. Urmau să fie anexate și să nu fie anexate de Rusia, situație cu ambiguitate. Pe hârtie, Donețk și Luhansk urmau să facă parte din Ucraina în mod nominal, în mod juridic, dar de facto, s-ar fi aflat, se aflau deja, sub controlul deplin al Rusiei din punct de vedere militar, economic și politic. Controlate sută la sută de către Rusia, dar juridic făcând parte din Ucraina. În așa mod încât Donețk și Luhansk să fie în interiorul Ucrainei în suficientă măsură ca să influențeze politica Ucrainei din interior. Asta este ambiguitatea magistrală a acordurilor de la Minsk. Așa-ziselor acorduri, de fapt, dictate de Rusia. Între timp Rusia a anulat acordurile de la Minsk declarând că Donețk și Luhansk sunt state independente. De facto anexate la Rusia.

 

VERIDICA:…și prin război le-au anulat…

 

VLADIMIR SOCOR: Și aici rămâne o doză de ambiguitate. Deși Donețk și Luhansk ar face parte integrantă din Rusia din toate punctele de vedere, militar, economic, politic, cultural, psihologic, din toate punctele de vedere, ar face parte din Rusia, oficial ele sunt declarate ca state independente. La fel și Abhazia și Osetia de Sud. Fac parte de facto din toate punctele de vedere din Rusia, dar sunt declarate, juridic, state independente.

 

„Pentru Rusia, viețile umane nu au avut niciodată importanță. Expansiunea contează, cu orice preț”

VERIDICA: Către ce mergem acum?

 

VLADIMIR SOCOR: Mergem către o victorie a Rusiei și o înfrângere a Ucrainei. Eu nu am împărtășit deloc optimismul care a domnit în Occident în martie și aprilie când Occidentul prezuma victoria Ucrainei și înfrângerea Rusiei. A fost o euforie artificială și eu mă tem că la nivel psihologic această euforie a servit drept justificare a politicii de expectativă din partea Occidentului, fără să înarmeze Ucraina în mod adecvat, așteptându-se ca Ucraina să câștige războiul cu asistență minimă. Cu fiecare zi care trece din martie și până astăzi Rusia câștigă teren, pas cu pas, într-un mod foarte ineficient, cu pierderi uriașe în fiecare zi, din efectivele militare, cu comandament militar ineficient, incompetent, poate chiar arhaic, cu armament demodat, împotriva unor trupe ucrainene care performează mai presus de orice așteptări, dar Rusia iese câștigătoare netă. În fiecare zi, avansează, pas cu pas, și câștigă mai mult teren în dauna Ucrainei, în fiecare zi distruge și mai mult infrastructura…

 

Afară de cazul în care statele Occidentale trec imediat, fără a mai pierde timpul, la înarmarea serioasă a Ucrainei, o infuzie de armament greu, de natură ofensivă, cu rază de acțiune lungă pentru a face posibilă o contraofensivă a Ucrainei. Ucraina își asumă această contraofensivă, a declarat de multe ori că își asumă această contraofensivă, cu condiția să fie înarmată adecvat în modul pe care tocmai l-am descris. Fereastra de oportunitate se închide la începutul toamnei.

 

VERIDICA: De ce atunci?

 

VLADIMIR SOCOR: Din cauza climei. O contraofensivă nu va mai fi posibilă începând cu mijlocul toamnei. Și este nevoie de această infuzie instantanee de armament de natura pe care am descris-o și va mai fi nevoie de câteva săptămâni pentru ca trupele ucrainene să se antreneze în folosirea acestui armament. Atunci, contraofensiva va fi posibilă la sfârșitul verii. Fereastra de oportunitate s-ar putea închide la începutul toamnei. Posibil, dar fără probabilitate, posibilitate ipotetică, o nouă fereastră de oportunitate ar putea să se deschidă primăvara dacă până atunci Rusia nu se fortifică pe liniile frontului pe care le va fi atins la toamnă.

 

VERIDICA: Dar între timp și sancțiunile vor începe să producă efecte mai drastice și s-ar putea ca Rusia să nu mai aibă puterea de a se întări în zona pe care o menționați.

 

VLADIMIR SOCOR: Să sperăm că așa va fi. Deocamdată Rusia nu s-a fortificat pe liniile actuale ale frontului deoarece Rusia așteaptă să mai extindă liniile actuale. Dacă Rusia va atinge punctul culminant al expansiunii ei în Ucraina și va decide să se fortifice pe o anumită linie a frontului, atunci va fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil pentru ucraineni să întreprindă o ofensivă deoarece costurile în pierderi umane vor fi imense și Ucraina, spre deosebire de Rusia, ține seama de factorul pierderilor umane. Pentru Rusia, viețile umane nu au avut niciodată importanță. Expansiunea contează, cu orice preț.

 

https://www.veridica.ro/interviuri/vladimir-socor-rusia-si-a-planuit-expansiunea-din-anii-90

 

////////////////////////////

Putin, obsesia imperiului

Autori: Armand Goșu

49,95 lei

 

Descriere

 

Cu ilustrații de Dan Perjovschi

 

„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. Sute de mii de tineri educaţi, cel mai bine pregătiţi specialişti în domenii de vârf, au fugit din ţară de la izbucnirea războiului. Sancţionarea administrativă sau penală a celor care îndrăznesc să aibă altă părere decât cea oficială, introducerea cenzurii, înflorirea imposturii agresive au transformat într-un mediu toxic universităţile şi centrele de cercetare. Este un proces ale cărui consecinţe se vor vedea în următoarea jumătate de secol şi vor condamna Rusia la subdezvoltare şi irelevanţă. Putin şi-a aruncat ţara cu cel puţin două decenii înapoi. Rusia de astăzi nu mai aparţine lumii civilizate. Poate că asta era «operaţiunea specială» proiectată de preşedintele rus: să distrugă Rusia. Dacă acesta a fost planul lui înseamnă că i-a reuşit.” (Armand Goşu)

 

Eternul şi fascinantul Berezovski • Anna Politkovskaia • Kirill, un patriarh pentru liniştea Kremlinului • Propagandă şi manipulare – strategia militară a Rusiei • Navalnîi, scânteia celei de-a cincea revoluţii din Rusia? • Joaca lui Putin de-a istoricul şi noua ideologie a Rusiei • Cu busola prin Moscova în căutarea resetării • Cearşafurile de la Ritz-Carlton şi viitorul relaţiilor ruso-americane • Triumful lui Putin în faţa lui Trump • Tot ce trebuie să ştii despre evenimentele din Siria. Rachetele americane au cenzurat ambiţiile ruseşti în Orientul Mijlociu • Dalla Russia con amore, propaganda Kremlinului în timpul pandemiei de coronavirus • Kazahstan. De la „deşertul tătarilor” la heartland • Armenia la răscruce • Migranţii, noua armă din arsenalul lui Lukaşenko • Gaz pentru „poporul frate ucrainean” • Gazprom. Mizele conflictului cu Ucraina • Ucraina, coşmarul lui Putin • Contraofensiva ucraineană. Putin îşi îngroapă imperiul

 

 

 

Despre autori

Armand Goșu (autor)

 

Armand Goșu predă din 2004 istoria politică a Rusiei și a URSS, istoria politicii externe și a diplomației sovietice, evoluții în fostul spațiu sovietic și introducere în istoria serviciilor secrete sovietice. Are un doctorat în istoria Rusiei, cu o teză despre politica externă a Imperiului Rus (Moscova, 1998). A avansat până la gradul de cercetător științific principal II, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, unde a lucrat între 1991 și 2001. A fost coordonator de programe la Institutul Român de Istorie Recentă (2002-2004). Din 2004 este conferențiar la Universitatea din București.

A fost corespondent la Moscova pentru radio BBC, în anii 1995-1998 și 1999-2000. Între 2005 și 2010, a fost redactor-șef adjunct, iar în perioada 2013-2014, redactor-șef al Revistei 22, editată de Grupul pentru Dialog Social.

Semnează numeroase articole științifice, cele mai recente fiind „The Time of the Oligarch. Relations between Romania and the Republic of Moldova (2009-2018)” și „Invalidating the rightfully elected mayor of Chișinău threatens the regime of oligarch Vladimir Plahotniuc” (ambele în Studia politica. Romanian Political Science Review, 2018); volume, printre care: Euro-falia. Turbulențe și involuții în fostul spațiu sovietic (Curtea Veche Publishing, 2016), Democrația sub asediu. România în context regional (coordonator împreună cu Alexandru Gussi, Corint, 2019), Istoria comunismului din România, vol. III: Documente. Nicolae Ceaușescu (1972-1975) (coeditor, Polirom, 2016), Rusia, o ecuaţie complicată (Polirom, ed. I, 2021, ed. a II‑a, 2022), Între Napoleon și Alexandru I (Polirom, 2022); precum și analize și comentarii despre fostul spațiu sovietic în publicațiile unor institute și centre de cercetare cunoscute (Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik, Middle East Institute, Oxford Analytica), în presa internațională și în cea din România (The Insider, Revista 22, contributors.ro).

https://polirom.ro/-/7930-putin-obsesia-imperiului.html

//////////////////////////////////////

Analize- Rusia în expansiune narativă. Istoria se răzbună – geopolitic

Dorin Popescu

De câțiva ani, principala preocupare a marilor actori politici o constituite resetarea actualei ordini mondiale, în condițiile falimentului explicit al actualei paradigme a sistemului de relații internaționale / de drept internațional.

 

În pofida manifestării episodice a unor prudențe analitice rezultate mai degrabă din pudori feciorelnice ori din exces de corectitudine politică decât din lecturi critice aplicate, teza că principalele probleme ale funcționării actualului sistem de relații internaționale sunt văzute în marile capitale ca având nevoie de soluții paradigmatice precum instituirea unei noi ordini mondiale, inclusiv prin mijloace tradiționale (convenirea acesteia prin negocieri și acorduri între marile puteri), câștigă teren. De câțiva ani, marile puteri își utilizează potențialul și resursele de care dispun în plan strategic pentru a se poziționa mai inspirat la viitoarele negocieri privind noua ordine mondială. Mai mult, aceste poziționări se traduc în mici lebede negre și cataclisme locale, care sunt ele însele instrumente de negociere: noua ordine mondială se negociază deja.

 

Jocul complicat al Rusiei în acest context se bazează din ce în ce mai mult pe elementul-surpriză și pe evitarea directă a confruntărilor cu principalii competitori, mai ales că Moscova nu mai dispune de mașinăria de război care o făcea cândva invincibilă în confruntările directe. Jocul acesteia s-a mutat în subteranele, în culisele luptei – de aici obstinația pentru războiul informațional, pentru intruziunile în mentalul colectiv, pentru fabricile de troli, pentru omuleții verzi etc., pentru tot ceea ce reprezintă o uzurpare a setului de reguli și convenții specifice unei confruntări tipice.

 

Unul dintre ingredientele preferate de Moscova pentru acest război de culise, care se exprimă și se trădează public mai generos decât și-ar dori, prin pusee lesne devoalabile în perioadele sale de vârf, îl reprezintă utilizarea sistemică și inventivă a ideologiei și a istoriei pentru obținerea supremației în competiția strategică a puterii la nivel global. Principalii săi competitori nu au această obsesie. Chiar dacă mizează și ele pe mituri fondatoare și narative ale solidarității și/sau excepționalității, SUA și China nu văd în ideologie ingredientul obligatoriu al formulei alchimice care le țin în topul puterii mondiale; (cel puțin nu) așa cum vede (și știe) Moscova.

 

Moscova utilizează ample narative și narațiuni pentru a se exprima extern. Aceste narațiuni au multiple funcții de avangardă și control și decodifică adesea mult mai precis decât toate limbajele alternative scheletul strategic al prezenței Rusiei în lume. Tematicile narativelor și narațiunilor rusești, precum și recuzita limbajelor lor, sunt extrem de generoase și constituie adevărata resursă strategică a Moscovei, mai puternică pe termen lung decât hidrocarburile sau gurile de tun. Moscova se exprimă extern prioritar prin narative și narațiuni, în combinație hibridă liberă cu operații militare în teren sau șantaje energetice.

 

Românii cunosc foarte bine câteva din metanarațiunile rusești care le-au populat viața timp de aproape jumătate de veac, între 1944 și 1989, iar uitarea încă nu s-a putut produce colectiv și total.

 

Mulți dintre noi apreciază că narativele și narațiunile Rusiei exprimate în plan extern, mai ales narativele istorice, răspund pur și simplu unor nevoi directe ale comunităților rusești din țările fostei URSS; pentru alții, ele au rolul de a menține aceste comunități, mai ales ca enclave în teritorii ce manifestă periodic tendințe rebele de a evada din viitorul controlat de Kremlin; alții apreciază că narativele și narațiunile fac parte din mașinăria de propagandă a Kremlinului, înlocuind în plan extern victoriile reale în bătăliile geopolitice, al căror gust rămâne din ce în ce mai convingător în trecut; în fine, ele ar avea rolul de a pregăti lumea pentru victoriile din bătăliile de mâine ale Rusiei.

 

O lectură a narativelor rusești care rămâne la explicațiile de mai sus poate rata fatal. Tuturor acestor obiective, Kremlinul le adaugă în mod constant un ingredient de tip strategic și global: Moscova utilizează narativele și narațiunile (prioritar istorice) în plan extern spre a câștiga competiția strategică pentru putere și control la nivel mondial, în noua paradigmă care se negociază în aceste momente.

 

Cel mai direct argument în acest sens (și ultimul din punct de vedere temporal) îl reprezintă intenția inițială a Kremlinului (ratată astăzi) de a negocia noua ordine mondială la Moscova, în mai 2020, în cadrul unui Summit informal al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Inițiativa acestui Summit i-a aparținut președintelui rus Vladimir Putin și a fost devoalată public în ianuarie 2020; Vladimir Putin visa ca acest Summit să se desfășoare la Moscova, la 9 mai a.c., în zgomotul de arme din Piața Roșie produs de parada militară dedicată “Zilei Victoriei în Marele Război pentru Apărarea Patriei”; toți membrii permanenți ai CS al ONU și-au exprimat deja acordul de principiu cu derularea acestui Summit, însă desfășurarea acestuia se amână sine die în circumstanțele crizei noului coronavirus.

 

Vladimir Putin voia ca noua ordine mondială să se negocieze la Moscova, în ziua și în formatul care să amintească tuturor măreția, faima și puterea Rusiei.

 

Sunt suficienți indici în limbajul diplomatic al oficialilor ruși care deconspiră această intenție; bunăoară, recent, ministrul rus de externe Serghei Lavrov preciza că esența propunerii președintelui rus rezidă în necesitatea unei ample dezbateri privind “stabilitatea strategică și securitatea globală în toate dimensiunile, fără excepție” în cadrul Summitului informal al celor 5 membri permanenți ai CS al ONU (SUA, Federația Rusă, China, Franța, Marea Britanie; un aspect problematic îl va reprezenta absența Germaniei din acest format).

 

Este destul de probabil că acest Summit informal (pentru care insistă Moscova și a cărui inițiativă a fost deja agreată la Washington, Beijing, Paris și Londra) va avea totuși loc până la finele anului în curs, având în vedere că în 2020 se împlinesc 75 de ani de la crearea Organizației Națiunilor Unite. Însă el își va pierde efectul pe care Moscova îl vedea legat direct de celebrarea forței și faimei sale; la Moscova, în Piața Roșie, la 75 de ani de la Ziua Victoriei. În locul acestuia, Moscova va avea un surogat de Summit, o videoconferință a liderilor celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate pe tema combaterii coronavirusului.

 

În viziunea Moscovei, noua ordine mondială este conectată prioritar la istoria recentă a umanității, iar al doilea război mondial reprezenta oportunitatea ideală pentru perfectarea unui noi model funcțional al lumii, bazat pe înțelegerea dintre lideri privind actualele sfere de influență (în terminologie tradițională, terminologie care va fi însă evitată obsesiv la nivelul limbajului politic).

 

În 2020, Moscova a avut două mari oportunități de a genera narațiuni și narative în plan extern: oportunitatea conferită de jubileul sfârșitului celui de-al doilea război mondial (și de creare a ONU) și, respectiv, criza noului coronavirus; prima dintre acestea a încins laboratoarele rusești de producție narativă încă din anii trecuți, iar cea de-a doua a creat în primele luni ale acestui an un spațiu de manevră suplimentar.

 

Cu siguranță că în acest an valoarea adăugată a narativelor istorice rusești privind cel de-al doilea război mondial este dată de rolul strategic al acestora, cel de a crea un cadru favorabil Rusiei în formatele de negocieri pentru noua ordine mondială.

 

De această dată, narativele Rusiei privind cel de-al doilea război mondial nu au mai fost simple narative istorice, rostogolite formal peste lume. În acest an, mai mult decât oricând, narativelor istorice rusești despre cel de-al doilea război li s-au asociat componente ideologice de ordin strategic, acestea au devenit (mai mult decât oricând) narative de nișă ale unei metanarațiuni geopolitice.

 

La nivel strategic, aceste metanarațiuni geopolitice exprimă concepția Federației Ruse privind noua ordine globală: o lume multipolară, al cărei contur funcțional să fie decis de către Marile Puteri; o lume care să recunoască rolul dominant al Rusiei în zonele sale tradiționale de influență; o lume care să păstreze centura sanitară a fostei URSS în jurul Federației Ruse; o lume care să excludă riscuri de alterare a puterii sale la nivel global și/sau riscuri de izolare a acesteia la nivel european sau global; o lume a recunoștinței țărilor “eliberate” exprimate prin angajamente de fidelitate politică pe termen lung; o lume în care proiecția de viitor a Moscovei să prevaleze asupra unor proiecții concurențiale; o lume rusă – cu mici periferii satelitare, la Washington, Beijing, Paris, Berlin și Londra. Această lume rusă are ca fundament metanarativul istoric: Rusia este marele eliberator, care iese peren din încercuiri și reface echilibrul pierdut al lumii.

 

Principalul obstacol în această construcție îl reprezintă dezacordul plenar în care văd ceilalți metanarativul istoric propus de Moscova, iar aici principalul competitor este Uniunea Europeană. Nu numai că țările europene contestă din ce în ce mai clar metanarativul istoric al Moscovei – mai mult, acestea au elaborat deja un metanarativ istoric propriu, care câștigă în substanță și coeziune și care se exprimă tot mai convingător și elaborat.

 

În momentul de față, în Europa se confruntă două metanarative dominante – metanarativul istoric paneuropean și cel rusesc, iar în subsidiar au loc tensiuni locale (colaterale) între diferite narative naționale divergente.

 

Metanarativul istoric paneuropean este în evoluție accelerată încă de anul trecut, când unele țări europene au ridicat nivelul de alertă privind riscul proliferării narativului rusesc, în contextul împlinirii a 80 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. În acest context, narativul istoric paneuropean pare a fi reușit să se exprime fără echivoc în planul politicii istorice, în pofida uriașelor diferențe de viziune istorică ale Statelor Membre, iar unul dintre documentele esențiale ale acestuia este deja celebra Rezoluție a Parlamentului European European Parliament resolution of 19 September 2019 on the importance of European remembrance for the future of Europe, adoptată în toamna anului trecut, potrivit căruia al doilea război mondial a reprezentat o consecință a Pactului Molotov-Ribbentrop, iar Uniunea condamnă revizionismul istoric și cheamă la o cultură a memorizării care să respingă crimele regimurilor fasciste, staliniste și ale altor regimuri autoritariste ale trecutului și la o consolidare a rezilienței împotriva amenințărilor moderne la adresa democrației.

 

Două ingrediente ale textului acestei Rezoluții conferă plus-valoare documentului în contextul confruntării cu metanarativul geopolitic rusesc actual: trimiterea la faptul că integrarea europeană reprezintă un model al păcii și reconcilierii, o alegere liberă a popoarelor Europei, precum și îngrijorarea provocată de eforturile Rusiei de distorsionare a faptelor istorice și a crimelor comise de regimul totalitar sovietic, care reprezintă o componentă primejdioasă a unui război informațional cu scopul de a divide Europa.

 

Acest metanarativ (european) a crescut exponențial în ultimele luni și și-a creat deja expresii sistemice în cascadă: parlamentele a patru țări europene (Lituania, Letonia, Estonia, Polonia) au condamnat, prin rezoluții proprii, tendințele propagandistice și revizioniste istorice ale Moscovei; președinții țărilor baltice și, separat, miniștrii de externe din 10 state ale NATO (printre care România și SUA) au elaborat recent o declarație comună pe această temă etc.

 

În esență, metanarativul istoric paneuropean refuză imaginea edulcorată a Rusiei ca eliberator, condamnă regimul stalinist și comunist (deopotrivă cu cel nazist), precum și revizionismul istoric actual al Rusiei.

 

În mod particular, țările din actuala Europă Centrală și de Est nu se văd nici eliberate de intervenția rusească și nici libere și sigure cu adevărat în vecinătatea ei. Acest metanarativ se extinde treptat spre est și scade în intensitate pe măsură ce se apropie de granițele Rusiei; spre exemplu, în Ucraina și R. Moldova rămâne încă dominat de metanarativul rusesc, care se exprimă prin celebrarea ostentativă a Zilei Victoriei și a Armatei Roșii, prin parade militare, prin preluări interesate punctuale ale narativelor istorice rusești (potrivit cărora, bunăoară, România ar fi anexat teritorii în al doilea război mondial, teză vehiculată în mod sistemic de unele cercuri politice la Chișinău și Kiev și care intră în contuzie directă cu metanarativul european – care, potrivit Rezoluției menționate a Parlamentului European, stabilește fără echivoc următoarele: „ca o consecință directă a Pactului Molotov-Ribbentrop, Republica Polonă a fost invadată mai întâi de Hitler și apoi de Stalin, Uniunea Sovietică comunistă a declanșat un război agresiv împotriva Finlandei iar apoi a ocupat și anexat părți din România – teritorii care nu au fost niciodată restituite – și a anexat republicile independente Lituania, Letonia și Estonia”, conform paragrafului C al Rezoluției).

 

Pentru a nu fi erodat de metanarativul rusesc, metanarativul european are nevoie vitală de solidarități și coeziuni reale în interiorul său; nevoia de coeziuni este exprimată tot mai des în documentele europene (bunăoară, recent, la 6 mai a.c., s-a semnat la Zagreb o Declarație comună a liderilor UE și țărilor din Balcanii de Vest, la al cărei punct 18 se menționează fără echivoc că UE reiterează apelul la toți partenerii săi pentru a se alinia integral la pozițiile acesteia în politica externă, în special în problemele care generează interese majore comune).

 

În contrapartidă, metanarativul istoric rusesc și-a accelerat și el dispozitivele și limbajele; la 19 decembrie 2019, președintele rus Vladimir Putin enunța numeroase narative istorice în cadrul adresării sale către națiune și conferinței de presă televizate; în cadrul Summitului informal al liderilor Comunității Statelor Independente de la 20 decembrie 2019, președintele Vladimir Putin a prezentat în mod elaborat date și interpretări din 20 de documente și materiale de arhivă, transformând Summitul într-o oportunitate de propagandă la nivelul întregii Comunități; la reuniunea colegiului Ministerului Apărării din 24 decembrie 2019 au fost reluate narative similare ale președintelui rus; la 23 ianuarie a.c. liderul rus a formulat public inițiativa desfășurării Summitului informal al liderilor celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate, inițiativă care miza pe narațiunea istorică a unei împăcări planetare în Piața Roșie etc.

 

Confruntarea dintre cele două metanarative istorice, cel european și cel rusesc, pleacă de la un decalaj insurmontabil: Rusia pare că ar fi luptat în alt război, iar metanarativul acesteia se articulează pe fapte istorice interpretate diferit, chiar opus față de interpretările acelorași fapte produse în (și propuse de) Europa; pentru Moscova, al doilea război mondial este de facto Marele Război pentru Apărarea Patriei, care a început la 22 iunie 1941 și s-a sfârșit la 9 mai 1945, iar obiectivul principal al acestuia ar fi fost apărarea Patriei – care, în subsidiar, a avut nevoie de “eliberarea” de fascism a Europei. În (meta)narativul istoric rusesc, fascismul (național-socialismul) reprezintă cel mai mare inamic al Europei și lumii, iar Rusia (alături de poporul evreu) – ținta principală a agresiunii naziste în perioada 1941-1945. Soldatul Armatei Roșii este eroul și eliberatorul Europei, iar în acest context conflagrația nu are însemnele și însemnătatea unui război mondial, ci semnificația unui Mare Război Patriotic, dus de Armata Roșie pentru apărarea Patriei (1941-1945).

 

Acest metanarativ se bazează pe o construcție ramificată de narative suprapuse, particularizate pentru fiecare din țările-țintă.

 

Exemplificăm aici cu doar câteva dintre narativele istorice recurente în limbajele epico-diplomatice ale Federației Ruse:

 

Narative (oficiale și/sau publice) destinate României:

Armata Roșie a eliberat/dezrobit România și alte țări din Europa de Est.

Ostașii sovietici au eliberat de ocupația hitleristă și de regimurile pro-fasciste state din Europa Centrală și de Est – “eliberarea” României a reprezentat doar una dintre primele etape în eliberarea țărilor din Europa Centrală și de Est de nazism și fascismn .

În lupta pentru “eliberarea” României de trupele hitleriste și hortiste și-au dat viața cca 70.000 de soldați sovietici.

Rolul diviziei Tudor Vladimirescu în luptele pentru eliberarea României a fost covârșitor.

Românii au fost “ocupanți” în Basarabia și Bucovina.

Populațiile locale din aceste provincii au salutat “eliberarea” de sub administrația românească și fascistă/hitleristă.

Regimul comunist din România a reprezentat o expresie ulterioară a “eliberării”.

România și alte țări din Europa eroizează/glorifică nazismul și alte manifestări proliferarea rasismului și a discriminării rasiale, iar Federația Rusă veghează asupra limitării acestor fenomene.

În ultimii ani, România se confruntă cu o tendință de creștere a susținătorilor mișcării naționaliste, care are ca scop, printre altele, reabilitarea formațiunilor fasciste care au operat în țară până în 1944.

În România au loc încercări de reabilitare a politicienilor români care au participat la represaliile împotriva populației evreiești și rome, iar eforturile de a proteja memoria „victimelor comunismului” se traduce adesea în justificarea foștilor condamnați din mișcarea legionară sau a fostei administrații a lui Ion Antonescu.

Trecerea sub tăcere sau denaturarea faptelor adevărate care mărturisesc cruzimea și anvergura Holocaustului, în special, în România unde comunitatea evreiască până acum constituie abia 1-2% din populația evreiască din România dinaintea războiului, reprezintă de fapt o indulgență pentru renașterea neonazismului, neofascismului și antisemitismului în Europa contemporană democratică.

Narative (oficiale și/sau publice) destinate Uniunii Europene și/sau țărilor europene:

Democrațiile occidentale” (imperiile coloniale ale Marii Britanii și Franței) au avut un rol rușinos în renașterea militarismului și crearea regimului nazist în Germania în perioada de dinainte de război, precum și în zădărnicirea eforturilor consecutive ale conducerii URSS pentru crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa (până în august 1939).

Occidentul supralicitează semnificația presupus „fatală” a pactului sovietic-german de neagresiune (așa-numitul Pact Molotov-Ribbentrop); al doilea război mondial a fost declanșat de intervenția germană asupra Rusiei în iunie 1941, nu de Pactul Ribbentrop-Molotov. Acuzațiile aduse Uniunii Sovietice și lui Stalin privind declanșarea războiului sunt un non-sens; pactul Ribbentrop-Molotov nu poate fi considerat o conspirație militară și politică a celor doi dictatori sau a celor două puteri.

Vestul a complotat împotriva Rusiei (mai ales prin Acordul de la Munchen din 1938), obligând-o să se apere semnând cu Germania Pactul Molotov-Ribbentrop. URSS a fost forțată să încheie pactul cu Germania nazistă pentru a se apăra.

URSS a decis semnarea acestui document numai după ce au fost pierdute toate oportunitățile și au fost respinse toate propunerile URSS pentru crearea unui sistem unic de securitate în Europa. URSS a încercat până în ultima secundă să utilizeze orice șansă pentru a crea o coaliție antihitleristă, a dus negocieri cu reprezentanții militari ai Franței și Marii Britanii, a încercat să prevină izbucnirea celui de-al doilea război mondial etc., însă a rămas singură și izolată, fiind astfel obligată să semneze cu Hitler pactul de neagresiune.

Există posibilitatea ca și în alte acorduri încheiate în epocă de statele europene cu Germania lui Hitler să existe clauze secrete privind împărțirea sferelor de influență (acest narativ a fost vehiculat chiar de către președintele Federației Ruse, în decembrie 2019, la Summitul informal al liderilor CSI).

Rusia a manifestat deschidere publicând, recent, exemplarul în limba rusă al textului Pactului Ribbentrop-Molotov, însă alte țări europene nu răspund nu aceeași deschidere.

Destrămarea unui stat independent democratic, Cehoslovacia, a deschis mișcarea spre est a lui Hitler și a reprezentat cauza reală a izbucnirii războiului.

Ambițiile Germaniei (chiar și ale Poloniei) de a avea acces inclusiv la Marea Neagră au facilitat dezvoltarea operațiunilor lor militare spre est și/sau au creat un culoar favorabil acestora.

Polonia a încheiat o înțelegere secretă cu Germania nazistă în urma căreia cele două țări urmau a-și coordona acțiunile în est.

Regimurile comuniste din Europa de Est nu au fost regimuri criminale.

În unele țări din Europa au loc o campanie de rescriere a istoriei celui de-al doilea război mondial și eforturi ale elitelor politice din țări aflate în vestul și estul Europei privind distrugerea memoriei istorice, iar Rusia manifestă o îngrijorare specială față de aceste procese.

Occidentul derulează o amplă campanie de dezinformare tip fake news, bazată pe încercări de falsificare a istoriei și de ignorare a lecțiilor definitive ale celui de-al doilea război mondial, pentru a justifica demolarea arhitecturii stabilității strategice globale și a controlului armamentelor.

Această campanie seamănă îndeaproape cu evoluția din anii 30 ai secolului XX, care a dus la declanșarea războiului.

Principala țintă a acestui tip de falsificare a istoriei o reprezintă generația tânără, care nu are propria sa experiență și este lipsită de informații adecvate.

În Europa a apărut o generație care nu cunoaște adevărul despre cel mai teribil război din istoria omenirii, iar Rusia este gata să ofere lecții privind “adevărul” acestui război.

Adevărul privind cel de-al doilea război mondial (cheia de interpretare corectă a acestuia) este la Moscova.

Occidentul distorsionează memoria războiului, iar lecțiile acestuia devin din ce în ce mai des obiectul speculațiilor politice conjuncturale. Vestul încearcă să reinterpreteze istoria celui de-al Doilea Război Mondial, să revizuiască rezultatele acestuia, să nege Holocaustul și să subdimensioneze contribuția decisivă a Uniunii Sovietice la victoria asupra Germaniei naziste.

Adoptarea, de către Parlamentul European, a Rezoluției „Importanța rememorării istoriei europene pentru viitorul Europei” (2019/2819(RSP)), reprezintă o tentativă fățișă de a denatura adevărul istoric privind cel de-al Doilea Război Mondial prin atribuirea responsabilității egale pentru această tragedie globală atât Germaniei hitleriste, cât și URSS și chiar Rusiei contemporane.

Acest document este complet anti-istoric și încearcă să facă „cele două regimuri totalitare” (hitlerist și stalinist) responsabile în egală măsură pentru izbucnirea celui de-al doilea război mondial și pentru unele „masacre, genocide, deportări” generalizate și depersonalizate. În același timp sunt complet ignorate rolul eliberator al armatei sovietice, contribuția decisivă a popoarelor URSS în înfrângerea coaliției regimurilor totalitare și dictatoriale care fusese creată de Germania nazistă pe cea mai mare parte a teritoriului a ceea ce era atunci Europa pe fundalul îngăduinței din partea „imperiilor coloniale democratice” – Franței și Marii Britanii.

Documentul reprezintă o încercare nerezonabilă de a atribui o responsabilitate practic egală pentru dezlănțuirea și ororile celui de-al Doilea Război Mondial celor „două regimuri totalitare” – cel nazist și cel sovietic, ignorând complet sacrificiile uriașe și lupta eroică împotriva nazismului și fascismului ale popoarelor URSS, care au adus o contribuție decisivă la victoria definitivă a Coaliției antihitleriste.

În context, pe fondul recrudescenței unor atitudini extremiste, naționaliste, xenofobe etc., s-a înrăutățit și situația drepturilor minorităților naționale (a se citi rusești) din țări precum țările baltice și Ucraina. Rusia vede în aceste procese o amenințare directă pentru valorile fundamentale ale democrației și drepturilor omului, precum și o provocare serioasă pentru securitatea și stabilitatea internațională și regională în general; Moscova luptă pentru combaterea acestor procese.

Nu sunt motive pentru a se recunoaște rolul nociv al stalinismului și comunismului și/sau de a se compara, echivala sau egaliza crimele produse de acesta cu cele produse de nazism.

Abținerea statelor europene de la susținerea adoptării Rezoluției Adunării Generale ONU „Combaterea glorificării nazismului, neonazismului și a altor practici care contribuie la escaladarea formelor contemporane de rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță, asociată acestora” (octombrie 2019) reprezintă o tendință foarte periculoasă. Corolar: Rusia dorește restabilirea “adevărului istoric”, iar țările europene se opun.

Rusia și o serie întreagă de state care împărtășesc aceleași valori formulează în mod constant idei constructive pentru a dezvolta o nouă arhitectură a securității globale și europene / eurasiatice (sub-text: mesajul subliminal: Rusia este interesată de stabilitate, Vestul – nu).

Unele din narativele istorice rusești de mai sus fost deja identificate ca narative propagandistice de către structurile specializate ale Uniunii Europene; altele figurează în mod constant în declarațiile oficialilor ruși, în documente oficiale ale Moscovei (precum, bunăoară, în Raportul Ministerului Afacerilor Externe al Federația Rusă privind cooperarea umanitară, 2019, prezent și promovat pe site-ul MAE rus) etc.

 

Multe dintre aceste narative au rolul punctual de a propaga o mentalitate de asediat în mentalul public rusesc: ca și în cel de-al doilea război mondial, Rusia este asediată, înconjurată, încercuită de prezumtivi inamici; Vestul a complotat și complotează în mod permanent împotriva Federației Ruse, blocând periodic inițiativele ei de pace și securitate. Alte narative au rolul de facilitare a dezbaterilor privind rescrierea istoriei pentru a se justifica (în contextul izolării, reale sau presupuse, a Rusiei în plan extern) agresiunile din perioada contemporană ale Federației Ruse. În fine, câteva dintre narativele circulate în statele din fostul imperiu sovietic vizează menținerea unor solidarități cu impact pe termen lung în mentalul colectiv al populației acestora: cu toții suntem Uniunea Sovietică. Astfel, toți suntem fosta URSS – le-a declarat președintele rus omologilor săi din CSI la Summitul informal al acestora de la Moscova, din decembrie 2019.

 

În ceea ce privește efectul metanarativului istoric rusesc asupra țărilor din Europa Centrală și de Est, apreciem că degradarea acestuia pare ireversibilă și scade doar odată cu micșorarea distanței geografice față de Moscova; țările membre ale UE s-au raliat fără rezerve la metanarativul istoric european și se așteaptă alinieri sau asocieri complicate și pe termen lung în țări care aspiră la a deveni membre ale Uniunii, precum Ucraina, R. Moldova și Georgia; în următorii ani, principala confruntare între cele două metanarative istorice se va da la Kiev, Chișinău și Tbilisi, acolo unde o întreagă lume rusă (și prorusă), de la comunitățile rurale tradiționale / izolate la elitele locale virusate de ideologia roșie, rezistă visului european.

 

Pentru România, metanarativul istoric rusesc privind cel de-al doilea război mondial pare a-și fi consumat de mult combustia.

 

România a manifestat dintotdeauna și permanent rezerve sistemice față de teoria “eliberării” ei de către Armata Roșie (inclusiv la nivelul regimurilor comuniste ale României) și, chiar și în momentele dramatice ale existenței sale, când această “eliberare” se producea de facto în România, oficialii ei deplângeau comportamentul ostil și agresiv al Armatei Roșii, definindu-l în mod expres, chiar și în epocă, drept un comportament specific unei armate de ocupație.

 

Într-un document publicat recent de către Federația Rusă, cu ocazia expoziției “Misiunea diplomatică și de eliberare a Armatei Roșii în Europa Centrală și de Est” (martie 2020 – cu materiale din arhiva de politică externă a Federației Ruse), respectiv nota verbală nr. 14 din 8 septembrie 1944 a Ministerului Regal al Afacerilor Externe al României (limbile franceză și rusă), partea română scrie părții ruse, fără echivoc, că ”trupele ruse care traversează România pe direcțiile sud și vest privesc/consideră România ca un stat ocupat militar și nu ca un stat care colaborează într-o maniferă efectivă la lupta împotriva unui inamic comun… Trupele ruse continuă să dezarmeze unități militare române independente, să ocupe depozite cu muniții și armament care aparțin armatei române, procedează la rechiziții masive … generalii ruși refuză să ia contact cu delegații Guvernului Român… faptele expuse mai sus împiedică efortul românesc pentru desfășurarea operațiunilor militare în momentele în care forțele germane și ungare au trecut la atac pe frontul de nord al țării și în același timp creează un sentiment de îngrijorare în opinia publică, sentiment care diminuează autoritatea și prestigiul Guvernului român”. Nota verbală respectivă este transmisă părții ruse în contextul negocierilor bilaterale privind semnarea Convenției româno-sovietice care urma a stabili modalitățile de aplicare a Armistițiului bilateral; în acest sens, o delegație a României se afla la Moscova încă din seara zilei de marți, 29 august 1944.

 

Poziția MAE român în septembrie 1944 era formulată astfel în scris și fără echivoc, chiar și în condițiile negocierilor în curs pentru încheierea Convenției bilaterale și a prezenței Armatei Roșii pe cea mai mare parte a teritoriului României: ”trupele ruse privesc/consideră România ca un stat ocupat militar”.

 

Astăzi, într-o declarație comună a miniștrilor de externe din 10 țări ale Alianței Nord-Atlantice (SUA și cei nouă aliați NATO de pe flancul estic al Alianței Nord-Atlantice), semnată inclusiv de către ministrul român de externe, evaluările de atunci ale Bucureștiului se confirmă ciclic: “Luna mai 1945 a adus încheierea celui de-al doilea război mondial, dar nu a adus libertate în Europa. Centrul și Estul Europei au rămas sub dominația regimului comunist pentru încă aproape 50 de ani. Statele baltice au fost ocupate ilegal și anexate, iar pumnul de fier al Uniunii Sovietice a fost impus celorlalte state captive, prin intermediul forței militare covârșitoare, al represiunii și al controlului ideologic”.

 

Istoria se răzbună; geopolitic.

 

https://www.contributors.ro/rusia-in-expansiune-narativa-istoria-se-razbuna-geopolitic/

 

////////////////////////////////////////

 

Imperiul Rus şi expansiunea lui în Principatele Româneşti. Relaţiile româno-ruse pînă la anexarea Basarabiei (1711 – 1806)

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

 

Ruşii sunt descendenţii ramurii răsăritene a neamurilor slave, care au împânzit Europa orientală şi centrală în primul mileniu de după Christos. Ei au ocupat regiuni întinse şi greu accesibile din nord-estul continentului, ducându-şi viaţa izolaţi de restul lumii. Abia spre anul 1000 s-a înregistrat un oarecare progres pe drumul eliminării relaţiilor gentilice şi în apariţia germenilor feudalismului rusesc. Cnezatele ruseşti iau contact cu unele state civilizate europene, în special cu Bizanţul, de unde adoptă şi tipul religiei creştine ortodoxe. Treptat, se va desprinde o elită socială demnă de a sta în acelaşi rând, ca rafinament şi cultură, cu nobilii ţărilor europene. În schimb, imensa masă a poporului rus trăia în cele mai inumane condiţii, cu sufletul pătruns de ignoranţă şi misticism. S-a vorbit mult, şi nu fără temei, de barbaria rusească. Ea izvorăşte tocmai din aceste secole de incultură şi oprimare, care au făcut din poporul rus un fel de paria al Europei.

 

Prin secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Rusia îşi va realiza unitatea statală. Comparând aceste date, putem deci trage interesanta concluzie că Rusia ca atare nu exista ca stat în momentul întemeierii principatului Moldovei, care cuprindea şi teritoriul dintre Prut şi Nistru!

 

Curând, Imperiul rus se va forma pe o mare suprafaţă în estul extrem al Europei şi nordul Asiei. Iniţial supuşi dominaţiei tătare, ruşii, după unii ei înşişi populaţie mongolă slavizată, au sfârşit prin a-i învinge şi a le cuceri hanatele de la Marea Caspică. Ruşii au început să fie creştinaţi din secolul al X-lea în ritul bizantin, care trebuia să reprezinte primul lor pas spre civilizaţie (la noi creştinismul pătrunsese cu aproape şapte secole mai devreme!). Dar creştinarea lor decurgea foarte încet, după cum constata şi cercetătorul basarabean Ştefan Ciobanu: „După cum se ştie, ruşii, sau mai bine zis ramura lor de la sud, care ulterior căpătă denumirea de ucrainieni, devin creştini pe la sfârşitul secolului al X-lea, prin mijlocirea grecilor. Procesul însă de creştinare la ruşii din nord se face foarte lent; el se termină abia prin secolele XVII-XVIII. Grecii, prin episcopii şi preoţii trimişi din Constantinopol, organizează viaţa religioasă a ruşilor. Creştinismul însă multă vreme nu atinge sufletul poporului rus; alături de credinţa nouă, adoptată mai mult ca formă, în viaţa spirituală a ruşilor persistă credinţele şi superstiţiile vechi, păgâne; este acea formă cunoscută sub denumirea de dublă credinţă (dvoeverie).” (1)

 

Iar slavistul rus Sobolevski afirma: „Literatura rusă îşi are începutul în literatura sud-slavă şi cele dintâi opere, cu mici excepţii, nu sunt altceva decât copii de pe operele sud-slave.” (2)

 

Apoi, puterea lor crescând, au început o politică de cuceriri necontenite, politică accentuată după ce Petru cel Mare şi Ecaterina II au civilizat cât de cât ţara, care până la ei, dar şi după aceea, era foarte înapoiată şi barbară, un criteriu de comparaţie cu nivelul civilizaţiei occidentale sau chiar al celei est-europene fiind, în continuare, imposibil de găsit. În acelaşi timp, curtea ţarilor imita modelul bizantin, ruşii considerându-se continuatorii acestui imperiu cu o înaltă cultură, moştenitor al valorilor antichităţii greco-romane, peste care s-a altoit ideologia creştină, distrus de turci în 1453. Prin suprimarea de facto a postului de patriarh de Constantinopol ca lider religios al creştinilor ortodocşi, ţarul se va considera, fireşte, părintele spiritual al unor populaţii deosebit de numeroase şi variate, locuind pe un imens teritoriu. Bineînţeles că în viziunea ţarilor, rolul religios pe care pretindeau că îl deţin urma a fi completat cu unul identic de ordin politic. În acest sens, se cuvine menţionat faptul că însuşi cuvântul „ţar” nu reprezintă altceva decât forma slavizată a latinescului „caesar”.

 

Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune. De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el.

 

Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite. S-a făcut chiar o reuşită comparaţie cu relaţiile româno-suedeze, şi într-adevăr, cu nimic nu erau unele mai intense decât celelalte, ca între nişte popoare despărţite de distanţe apreciabile. Istoriografia stalinistă vedea însă cu totul altfel lucrurile, şi o mostră ar putea fi pasajul următor: „Istoria ne arată deci că poporul român, în lupta lui pentru independenţă şi pentru formarea statului său naţional, a avut cel mai mare şi mai efectiv sprijin numai din partea poporului şi armatei ruse. Începând cu colaborarea dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, nenumărate au fost luptele în care sângele român a curs alături de cel rusesc, nenumărate au fost acţiunile diplomatice, economice, administrative şi culturale sub care s-a manifestat prietenia ruso-română, atât de folositoare neamului românesc.” (3) Asemenea afirmaţii necontrolate pot fi răsturnate din prima clipă în care cuvântul poate răsuna liber. Replica o dădea un istoric basarabean, de altfel om politic de stânga, dar care n-a tăinuit adevărul: „Deosebindu-se prin firea sa, fiind incomparabil mai bogat înzestrat de natură decât puhoiul neamurilor străine, românul totdeauna a avut şi are o înrâurire îmblânzitoare asupra barbarilor. În contactul său cu rusul, bulgarul, sârbul şi ruteanul, dânsul puţin a împrumutat de la ei, dar în schimb mult le-a dat din obiceiurile şi moravurile sale.” (4)

 

Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români. „În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică. (5) Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.

 

Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg: „În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei. Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».” (6)

 

La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol. Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni. Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor. În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

 

La 13 aprilie 1711, la Luţk, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, convins de temeinicia afirmaţiilor lui Petru cel Mare despre posibilitatea acordării independenţei principatului, a încheiat cu acesta o alianţă antiotomană. Într-o diplomă a ţarului se păstrează condiţiile acestei alianţe, primul articol menţionând: „Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru, inclusiv Bugeacul. Toate fortăreţele vor rămâne ţării.” (7) De asemenea, în articolul XI se defineau clar graniţele statului moldovean: „Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţarii Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginea Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări.” (8)

 

Dar încă de pe acum, ruşii îşi manifestau tendinţa de dominaţie asupra Moldovei, consemnată în tratat sub forma „protecţiei”. Articolul XIII: „În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” (9)

 

Majoritatea istoricilor români necomunişti au privit cu neîncredere şi scepticism acest tratat încheiat cu atâta grabă cu o mare putere, încă prea puţin cunoscută la noi. E chiar de mirare naivitatea politică a unui om educat precum Cantemir, căci chiar articolele tratatului ne permit să ne facem o idee asupra consecinţelor sale. De aceea, A.D. Xenopol remarca: „Sub turci oricât de rău stătea ţara, tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc. Prin tratatul lui Cantemir, Moldova devenea numaidecât un adevărat guvernământ rus.” Şi aceasta pentru că „dacă politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o ţintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată şi de dezvoltare naţională, într-un cuvânt a ne face ruşi.” (10)

 

Bătălia decisivă dintre ruşi şi turci s-a dat, pentru prima oară, pe teritoriul Moldovei. Pentru că, spunea Berg: „După bătălia de la Poltava, care i-a asigurat Ucraina, Petru cel Mare a hotărât să mute teatrul de luptă împotriva turcilor pe teritoriul principatelor dunărene. Intrând în legătură cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Valahiei, şi cu Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, Petru în 1711 a trecut Nistrul la Soroca, însă a fost bătut de turci pe Prut, în apropiere de târguşorul Stănileşti.” (11)

 

Principele cărturar Dimitrie Cantemir, după înfrângerea suferită, s-a refugiat în Rusia, de unde a continuat, prin lucrările sale ştiinţifice, să susţină ideea identităţii naţionale şi a unităţii teritoriale a poporului român. Viaţa lui în înapoiata Rusie nu a fost deloc uşoară, după cum scria acelaşi cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Din datele care s-au păstrat în arhivele ruseşti, Dimitrie Cantemir, care, dintr-un calcul greşit, a fost nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această ţară. Dimitrie Cantemir rămâne străin în ţara ruşilor, pe care el nici nu-şi dă osteneala s-o cunoască. Se ştie că el n-a scris nicio lucrare asupra acestei ţări. Nu ştia îndeajuns nici limba rusă, folosindu-se în scrierile lui de un translator, de secretarul său, Iliinski. El trăieşte în lumea trecutului lui. Moldova, neamul românesc şi Imperiul otoman formează obiectul preocupării lui ştiinţifice. Până în 1719, el stă retras, departe de societatea rusească.” (12)

 

Dar tentativa lui Petru cel Mare a fost suficientă pentru a le crea ruşilor gustul de a se extinde spre sud-vest. Pentru că după Petru cel Mare, în mentalitatea ruşilor s-a creat o ideologie nouă cu privire la Peninsula Balcanică. Ideile vechi, de superioritate a poporului rus faţă de alte popoare şi de misionarismul lui, căpătau o formă nouă. Începea să se afirme mai clar ideea cuceririi Constantinopolului. Idealul pravoslavnicilor ruşi era de acum cel de „a înfige Sfânta Cruce” pe turnurile Sfintei Sofii. (13)

 

Principala continuatoare a acestei politici a fost Ecaterina II, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă. Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg: „Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei. În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” (14)</