Trezeşte-te –Popor Roman, Evreu, American şi orice om ai fi, hrănit cu idolatrii şi învăţături capitaliste, feseniste, globaliste, deci sataniste! Trezeşte-te să te spele şi pe dinauntru-doar Hristos cu Învăţătura Lui, cu Sângele purificator, cu Apa vie, căci” oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan, cap.4/14) Naşte-te din nou din Sămânţa Lui, fără de păcat, şi mănâncă-L, căci numai El este Pâinea hranei veşnice, plămădită din bunătăţi şi frumuseţi Dumnezeieşti, pentru a iradia spre veşnicie numai mireasma Învăţăturii şi cunoaşterii lui “Trezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului! Trezeşte-te că în zilele de odinioară şi în veacurile din vechime! Oare n-ai doborât Tu Egiptul şi ai străpuns balaurul? Nu eşti Tu acela care ai uscat marea, apele adâncului celui mare, şi ai croit în adâncimile marii un drum pentru trecerea celor răscumpăraţi?” (Îs.51/9,10) Prietenul păcătosilor s-a dăruit fiecăruia, pentru ca oricine să se facă una cu răstignirea Cristică, prin botezul în moartea Lui; Pentru golirea de sine, El ne dă moartea faţă de satan şi faţă de păcat, şi ne umple cu Plinătatea Dumnezeiască, pentru a deveni una cu Îndumnezeirea Lui…  SĂ NE PREGĂTIM, CĂCI (re)VINE MARTIRAJUL-CA O BINECUVÂNTARE-Graiul martirilor crestini din primele secole-de Petru Popovici

DE CE creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare Sfintei Împărtăşanii? ??? În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral.Studii aprofundate şi trăirea pe cont propriu în subteranele ţării, l-au convins pe Richard Wurmbrand că satanism înseamnă comunism, socialism, fesenism şi globalism…

„Sociabilul” Satan este eternul revoltat, primul liber cugetator şi „eliberator” al omenirii.Marx urăşte naţiuni întregi…El a  devenit satanist din pricina unor neputinte =„Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins”…
În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatal Nostru este batjocorită în mod curent.Spre exemplu,in Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:“Partidul nostru care stăpâneşti în Uniunea Sovietică,Sfintească-se numele tău,Vie împărăţia ta.Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi Si nu ierta fărădelegile imperialiştilor după cum nici noi nu le vom ierta.Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta. Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.”
“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să atâţăm patimile cele mai josnice”21…“Am chemat Diavolul şi el a venit. Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; nu este hidos, nu schioapătă. Este un barbat atrăgător, fermecator”…„Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.”…„Ateismul este parte integrantă a marxismului …„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar ” …Lenin era dominat de ideologia satanistă…Iata cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu…Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin au fost credinciosi la începutul vieţii  lor… Mao Tse-Tung a scris: „De la vârsta de opt ani l-am urât pe…Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii …Lenin, în cuvântarea din 1922:„Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele dinAsia.   Marxismul este satanic prin modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic….Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”
Suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o doctrină satanică-Organizaţia Iadul…Marx va face afirmaţii asemănătoare:„ Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.”Atunci Convenţia a decretat „nimicirea tuturor religiilor”…Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii.Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială „baieţi proşti, golani, măgari.”… Marx îi caracteriza pe negri drept „idioţi”
 În închisoarea de laPitesti, comuniştii obişnuiau să-l „boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice Botezului…în şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste…Copiii din clasele IV – VI primesc calificativul de „drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe cel de „slujitori ai Diavolului”…Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune „copii devotaţi ai Diavolului”…Tot ce a fost otravă pe pământ s-a concentrat la Kremlin într-un amestec bine dirijat şi cu scopuri precise. El scrie: “În aceasta Revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice.” ”Socialismul nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic. ..De la Moscova se răspândeau şarlataniile comuniste popoarelor din Asia, Africa, America latină, Europa occidentală etc. Acolo şi-au făcut instructajul marii maeştrii ai Cambodgiei. Ceasul istoriei le-a…

Studii aprofundate şi trăirea pe cont propriu în subteranele ţării, l-au convins pe Richard Wurmbrand că satanism înseamnă comunism, socialism, fesenism şi globalism

Richard Wurmbrand :MARX ŞI SATAN

 

PREFAŢA AUTORULUI

 

Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.

Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut.

Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în aceasta privinta, cu ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.

Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei).

Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat aceasta doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesara luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?

Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aliate în spatele Cortinei de Fier.De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat „Ucigaşul lui Marx”, a atacat această carte, caracterizând-o drept „cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.

Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?

Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii moderne. Indiferent de părerea pe care o aveţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu ca Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică inchinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.Cred ca acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.

 

Capitolul I

SCHIMBARE DE CREDINŢĂ

Scrierile creştine ale lui Marx

Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă, într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste.

Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai Bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii importante (e vorba de Teologia Eliberării din Biserica catolică şi de neoprotestanţi, nota mea) – care sunt convinşi ca, în timp ce Iisus a dat răspunsul la întrebarea: cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.

Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni.

Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale.

Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală. Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului.

 

Marx scrie:

 

„Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a carei aureolă este religia.” 1

 

 

Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricina că aceasta ar impiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi.

 

Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai Bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:„Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor.

Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru ca aceasta fusese folosită ca un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, înAnglia.

Nu era uşor să fi spus acum o suta de ani că religia este opium pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Hristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că avem o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” 2

Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său, însă succesul nu trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna.

Dimpotrivă, esecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.

Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin.

Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Hristos”.

 

În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:„Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă.”

Asadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume creştinismul.

El continua:

„Unirea cu Hristos conferă înălţare spirituală, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” 3

Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată “Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”:

„Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tuturor. ” 4

 

La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul rubricii „Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:

„Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii creştine” 5

Cu toate acestea, într-o teza scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul „a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură data în decursul acestui examen.

 

De aceea, el a şi fost poreclit „Distruge”.

Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea „gunoi omenesc”, afirmând: „Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.” 6

 

Primele scrieri contra lui Dumnezeu

La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.El scrie într-una din poeziile sale:„Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” 6

Aşadar, el era convins ca există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar îl dusmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.

Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi.

Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?

La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie urmatoarele versuri (poemul Strigatul unui deznădăjduit):“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,in blestemul şi tortura destinului.Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.Imi voi clădi tronul în inaltul cerului,vârful lui va fi rece şi înspăimântător.Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,se va întoarce palid ca moartea şi mut,cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate.Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea”.7

Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu, într-un alt poem, el a spus:

 

“Atunci voi fi în stare să merg triumfător,ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…” 8

Cuvintele „imi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14: 43).

Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul ca Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:„Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie” 9

 

 

 

Biserica lui Satan şi Ulanem

De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă,intitulată “Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. în sfesnice se pun invers lumânări negre. Preotul (satanist, n.t.) poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu captuşeala în afară.El spune tot ce este scris în cartea de rugaciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la început.Numele sfinte ale lui Dumnezeu şi Iisus sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în picioare.Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O euharistie furată dintr-o biserică, pe care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o Biblie.

Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.

Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în aceasta privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi „au adus jertfe diavolilor” (Deuteronom 32: 17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11: 15).Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa diavolului. Păcatul şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei inevitabile.Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioadă modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi.El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.

În mod elocvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Iisus – care în ebraică înseamnă „Dumnezeu este cu noi”.Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.

Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”:

 

“Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.Vezi această sabie?Prinţul întunericului mi-a vândut-o.Pentru mine el este cel care masoară timpul şi dă semnalul,

 

Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii” 10

Aceste versuri capată o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul.

Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale. Un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.

 

(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – ca în „Biblia Satanică”, după ce se spune: „crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit „inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu „putregaiul din Betleem”, „Nazarineanul blestemat”, „regele neputincios”. “Dumnezeul dezertor şi mut”, „netrebnicul şi scârbosul pretendent la mareţia lui Satan”, Diavolul este numit „Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri „tremură de frică şi se prosternează înaintea sa”, „trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)

 

 

 

Acum citez chiar din drama Ulanem:“Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem.

Numele răsună ca moartea.

Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.

Opreşte-te, acum îl ţin!

El se ridică în sufletul meu.

Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele 11

Şi totuşi am putere în braţele mele tinere Să te prind şi să te zdrobesc cu o forţă năvalnică (pe omenirea personificată, n.a.)

În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.

Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând.

Şoptindu-ţi la ureche: «Coboară, vino cu mine, prietene»”. 12

 

 

Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prapastia fără fund (abysos în limba greaca; vezi Apocalipsa 20:3)

Marx doreste să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol şi îngerii lui.

 

Cine vorbeşte prin Marx în aceasta drama? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului („întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă?

Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.

În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelasi nume) spune:“Pierdut, pierdut.

Timpul meu a trecut ca nimica.

Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat.

În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii.” (13)

 

Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistolel din Faust: „Tot ce exista merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii…

 

Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar (14). Stalin le-a pus în practica şi a ajuns săşi distrugă până şi propria-i familie.In “Faust”, Satan este numit duhul care neaga totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx.

El scrie despre „critica necruţătoare a tot ceea ce există”, „războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că „prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic”.(15)

Marx se autocaracteriza drept „cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv.”16

Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism.

Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii îi reproşau Domnului Iisus: ,Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8: 29).

 

Marx are aceeaşi obsesie:

“Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura.

Ticăloasa, concepută în mod artificial numai ca să-şi bată joc de noi Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,

Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi”.(17)

Acum începem să înţelegem ce s-a întamplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă.

Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească.Apoi, se pare ca Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă.

Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtatorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”).Iată sfârşitul dramei Ulanem:

“Dacă există Ceva care devorează,

Mă voi arunca înăuntrul său,

chiar dacă ar fi să ruinez lumea,

Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,

Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,

îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,

Iar lumea va trece mută, îmbrăţiţându-mă,

Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,

Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu Adevarat”(18)

Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:

 

 

 

„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc…

 

Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.” De Sade şi Marx propaga aceleaşi idei!

 

Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care macar îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc.

Diavolul este singura fiinta care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.

După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept „rahat” şi „cărţi porceşti”.(19)

El le oferă cu bună ştiinţa cititorilor sţi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina. (20)

În “Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.

 

Ulanem este probabil singura drama din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.

 

Note bibliografice

Abrevierile folosite în aceste note includ:

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Editie completă critic -istorică – opere, scrieri, scrisori – pentru Institutul Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main: Marx-Engels archiv, 1927) mentionată sub numele MEGA.

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele MEW. Numărul volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974) menţionată sub numele CW.

Capitolul I

 

  1. Karl Marx und Friedrich Engels, „Zur Kritik der Hegelschcn Rechtsphilosophie” (Critique ofthe Hege-lian Philosophy of Law), Introduction I, i (1), MEGA, pp. 607, 608.

 

  1. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278- 280.

 

  1. Karl Marx, “Die Vereinigung der Glaubigen mit Christo” (TheUnionof the Faithful with Christ), „Werke” (Works) (MEW), Spplement, I, p. 600.

 

  1. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Considerations of a Young Man on Choosing His Career), în ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.

 

  1. Karl Marx, „Archiv fur die Geschichle des Sozialismus und der Arbeiterbewegung” (Archives for the History of Socialism and his Workers’ Movement). MEGA, I, i (2), pp. 182, 183.

 

  1. Karl Marx, „Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One în Despair), ibid. p. 30.

 

  1. Ibid.. pp. 30, 31.

 

  1. Quoted în „Deutsche Tagespost”.West Germany, December 31, 1982.

 

  1. Bakunin. Works. Vol. III (Berlin. 1924), p. 306.

 

  1. Karl Marx, „Spielmann” (The Player). op. cit.. Deutsche Tagespost. pp. 57, 58.

 

  1. Karl Marx, Oulanem. Act 1, Scene 1, în ibid.. p. 60.

 

  1. Ibid.. Act 1, Scene 2, p. 63.

 

  1. Ibid.. Act 1, Scene 3, p. 68.

 

  1. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire),MEW, VIII, p. 119.

 

  1. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.

 

  1. Quoted în B. Brecht. Works. Vol. I (Frankfurt, 1979),p. 651.

 

  1. Op. cit.. Marx, Oulanem.

 

  1. Ibid.

 

  1. MEW, XXX, p. 359.

 

  1. Paul Goma,Piteşti12

 

Capitolul II

ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR

Satan în familia lui Marx

Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârsta de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul.

 

Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii.

 

Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatal său. Fiul scrie:

„Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.”1Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Hristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Hristos?

Tatăl său îi răspunde:

„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de dubioasă.” 2

Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţelesul acestor fraze bizare.La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:

„Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu.

Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit.

Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” 3

Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat?

 

Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?

Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat Despre Hegel:

Cuvintele învăţăturii mele sunt încălcite într-o dezordine diabolică,încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă.4

Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:“Pentru că am descoperit cel mai înalt Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;

Asemenea Lui mă învelesc cu întunericul.”5

În poemul său Faţa cea palidă, Marx scrie:Astfel am pierdut cerul,O ştiu prea bine.

Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu este sortit infernului”.6

Nu este nevoie de nici un comentariu.

La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în masura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.

 

Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admintem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx,

 

nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:

“În nopţile tulburi, mă duc uneori în grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului.

În lumina lunii se ivesc runele.

Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei

Devin mici înaintea formulei magice”.7

„Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. „Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate pentru ca  nu i-a apreciat poeziile.

Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.

În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: “Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: „adun în mine ura împotriva tuturor zeilor”8, declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de sine a omului ca supremă divinitate.

 

Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.

 

A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan?

Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei mai multe poveşti, pe când erau copii.

Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Röckle.„Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată. Hans Roekle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inima şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi, auzindu-l, ţi se facea părul măciucă.”9

Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi poveşti de groază despre cele mai scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea să intitulată Marx 10 povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipa. Dar, deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.

 

Biograful lui Marx continuă:

„Nu încape nici o îndoială că aceste poveşti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” 11Când Marx a terminat de scris Ulanem şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism.

 

Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revista germană, Rheinische Zeilung, care „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…”12

 

Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer

După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul socialist.

 

Hess îl numeşte „Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale.”13 A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul.

 

Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în acest sens, afirmând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi îl va da în judecată.

 

Marx considera creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii.14 Nu este de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelariseră oameni şi le mâncaseră carnea.

 

Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.

 

Dimpotrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.

 

În fond, Marx nega existenţa unui Creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăşi. El scrie:

„Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce tine de aşa numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi… Critica religiei sfârşeste cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om”

Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniştii nu predică nici un fel de morală”.

Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească moştenirea lăsată de Karl Marx.

 

Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni.Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, Filozofia mizeriei printr-o alta carte intitulată Mizeria filozofiei. De asemenea, el scria: „Trebuie să folosim în locul armei criticii, critica armelor.15Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:

„Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutăm enigma religiei în adevaratul evreu” 16

„Luther a transformat credinta în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei.El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” 17

Marx foloseste această tehnică în multe locuri. El cultiva ceea ce s-ar putea numi stilul tipic satanic.

Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau părul lung.

Înfăţişarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei secte oculte, care pretindea că se afla în legatură cu demonul Shiloh.18

Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, „la grupul Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după terminarea stagiului militar în India s-a întors acasa şi a preluat conducerea locală a sectei, dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tenta de comunism”19

Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale în aceasta privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internationala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:

„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revolta în care vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia.

 

Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: «în numele celui care a suferit o mare nedreptate».

 

Satan este eternul revoltat, primul liber cugetator şi „eliberator” al omenirii.

 

El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează, pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului” 20

Bakunin nu numai că-l lauda pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi.

El scrie:

“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să atâţăm patimile cele mai josnice”21

 

 

 

Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internatională care a susţinut acest program ciudat.

 

În Manifestul Comunist Marx şi Engels susţin că „proletarul vede în lege, morala şi religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.” Bakunin arăta ca Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea perioadă, prieten cu Marx. „se închina şi el lui Satan.”22

Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.

Proudhon, în Filozofia mizeriei, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.

„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui. Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” 23

El exclamă:

„Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie; Dumnezeu este rău.

Acolo unde oamenii se proştern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a preoţilor, va fi condamnată…Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un executant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…”Dumnezeu este în mod esential necivilizat, anti-liberal, antiuman.” 24

 

 

 

Proudhon declara ca Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul satanic.

 

Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din cartea acestuia, Filozofia mizeriei.

Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui Marx. şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:

“Am chemat Diavolul şi el a venit. Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; nu este hidos, nu schioapătă. Este un barbat atrăgător, fermecator”.25

Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde şi intime.26 De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauză unor gânduri satanice ca acestea:

„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria de a vedea şase sau şapte din duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci.

 

După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.

 

Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te răzbuni, amărăciunea persistă în inima.”

Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul acesta?

Dar Marx şi cei din anturajul sau gândeau exact în felul acesta.

Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria în revista Socialism şi Religie că Marx a renunţat la orice legătură cu Dumnezeu punându-l în schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în mars.

 

Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi, deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de astăzi, ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L faţis pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu în care totuşi credeau.Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia laParis, în 1871, comunardul Flourens a declarat:

Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.”27

Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ura. Dar ce legătură are aceasta cu o distribuire mai justa a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţiilor sociale?

Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund adevăratul scop: desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un astfel de scop în ţări caAlbaniaşi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi pagodele au fost închise.

 

Poeziile satanice ale lui Marx

Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În „Strigatul unui deznădăjduit” şi „Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru preamărirea lui însuşi.

Dacă omul este sortit să piară prin propria să glorificare, aceasta va fi o catastrofă cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni.

Balada lui Marx „Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu,

Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa.

Această artă „ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind inima, iar dansul ei este dansul morţii”.28 Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul poetului.

„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne aminteşte de cuvintele revolutionarului american Jerry Rubin, din “Treci la fapte”:

„Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins” 29

În poezia sa, „Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma sau a revoluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge, bucurându-se de distrugerea ei:

“Cu dispret îmi voi arunca mănuşa Drept în faţa lumii,

Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor Printre ruinele lumii Şi dând cuvintelor mele o forţa activă.

Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul “30

Marx a devenit satanist în urma unei intense dezbateri launtrice. El a încetat să scrie poezii în perioada în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se dezlănţuise în inima lui.

În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care o resimte la gândul că trebuie să-şi facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă.31

Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o scrisoare a prietenului sau Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi să-şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.”32

Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care deţin manuscrisele sale.

În “Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au nici cea mai mica asemanare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism.

După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie celor de la Institutul Marx – Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a scriitorului francez este adevărată.

Am primit un răspuns.

Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o suta de volume planificate, nu au fost publicate decât treisprezece.

Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule fonduri…

Din această scrisoare reiese clar ca, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai treisprezece.

Nu există altă explicaţie decât aceea ca majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt tăinuite în mod deliberat.

 

 

 

Viaţa răvăşită a lui Marx

Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.

Arnold Kunzli, în cartea sa “Karl Marx – O psihograma” 33 , descrie viaţa lui Marx, referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au murit din cauză subnutriţiei.

 

Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, i-a înmormântat pe trei dintre copiii ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit, iar el s-a răzgândit în ultimul moment.

 

Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte usor datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească de la Engels.

 

A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toata această comedie.

 

Lui Marx îi placea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa “Karl Marx – omul gânditorul şi revoluţionarul”34.Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: „Tussy sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.

 

În Manifestul Comunist, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi de puţin străină de caracterul lui Karl Marx.

Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar.Ziarul german Reichsruf publica (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hrusciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice, manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hrusciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i spiona pe revoluţionari.

Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reiesea clar ca Marx, în timpul exilului sau la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la revoluţionarii exilaţi la Londra,Parisşi în Elveţia.

Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.

Rolv Heuer în cartea sa “Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui Marx:

„Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an bani de buzunar”35

Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul ca pe vremea aceea numai 5% din populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx – Engels.

Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi.În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: „Dacă moare câinele, voi ieşi din încurcătură”36, la care Engels îi răspunde: „Te felicit pentru că s-a îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper că nenorocirea să se întâmple chiar acum.”37„Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:

„Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproximativ o suta de lire sterline, poate chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei care-i administra casa”38

 

Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui Engels:

„Acum doua ore a sosit o telegrama prin care sunt anuntat ca mama a murit. Soarta a vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă, dar în împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trier pentru moştenire.” 39Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.

 

Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar s-a întors de fiecare data. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.

 

Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el – marele economist – nu ştia decât să piardă.

 

Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor abundă în obscenităţi, neobişnuite pentru aceasta clasă socială.

 

Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.

 

Deoarece biserica satanista este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre posibilele legături ale lui Marx cu aceasta sectă.

 

Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o veriga în înlănţuirea dovezilor aduse până acum.

 

Note

  1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW, XXX, p. 218.170

 

  1. Ibid., Heinrich Marx, letter of February 10, 1838, to Karl Marx, p. 229.

 

  1. Ibid., Heinrich Marx, letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.

 

  1. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.

 

  1. Quoted în Deutsche Tagespost.West Germany, December 31, 1982.

 

  1. Op. cit.. MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Madchen” (The Pale Maiden). pp. 55-57.

 

  1. Mullern-Schonhausen, The Solution of the Riddle. Adolf Hitler.

 

  1. Op. cit., MEW, III, Karl Marx. „Ueber die Differenz der Demokritischen und Epikureischen Naturphilosophie Vorrede” (The Difference Between Democritus’ and Epicuris’ Philosophy of Nature. Foreword, p. 10.

 

  1. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The Moorand the General. Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 273, 274.

 

  1. Op. cit., Payne, p. 317., Ibid.

 

  1. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), „Der Komunismus und die Ausburger Allgemeine Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper), MEGA, I, i (1), p. 263.

 

13.Moses Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.

 

  1. Ibid, Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261,262.

 

  1. Karl Marx, „Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the Hegelian Philo-sophy ofLaw), Introduction, MEGA, 1,1(1), p. 614.

 

  1. MEW, I, p. 372.

 

  1. Ibid., p. 386.

 

  1. Hans Enzensberger, „Gesprache mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and Engels) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1973), p. 17.

 

  1. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics. Vol. XI (New York: Charles Scribnef `s Sons, 1921), p. 756.

 

  1. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.

 

  1. Roman Gul, Dzerjinski, published by the author în Russian (Paris, 1936), p. 81.

 

  1. Op. cit.. Enzensberger, p. 407.

 

  1. Pierre-Joseph Proudhon, „Philosophie de la Misere” (The Philosophy of Misery) (Paris: Union Gene-rale d`Editions, 1964), pp. 199, 200.

 

  1. Ibid.. pp. 200, 201.

 

  1. Paul Garus, History of the Devil (Easl Brunswiek,N.J.:Bell Publishing Co.), p. 435..

 

  1. Heinrich Heine, Works. Vol. I, p. LXIV.

 

  1. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism by Ingino Giordani) (New York: Fordham Universily Press, 1952), p. 134.

 

  1. Op. cit. , Marx, Spielmann, pp. 57, 58.

 

  1. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.

 

  1. Karl Maix “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.

 

  1. Ibid., Karl Marx, letter of November 10, 1837 to his father, p. 219.

 

  1. Ibid., Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261, 262.

 

  1. Arnold Kunzli, „Karl Marx, Eine Psychographic” (Karl Marx. a Psychogram) (Ziirich: Europa Vcr-lag, 1966).

 

  1. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist („Karl Marx als Denker, Mensch und Re-volutionar”) (New York: International Publishers, 1927).

 

  1. Rolv Heuer, „Genie und Reichtum” (Genius and Riches) (Vienna: Bertelsmann Sachbuehverlag, 1971), pp. 167, 168.

 

  1. Karl Marx, letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.

 

  1. Ibid., Friedrich Engels, letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.

 

  1. Ibid., Karl Marx, letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.

 

  1. Karl Marx, letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.

 

Capitolul III

CREDINŢA NĂRUITĂ

Apostazia lui Engels

Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi la el.

Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:

„Cine vânează eu o sălbatică străduinţă? Un om negru dinTrier(locul de naştere al lui Marx), un adevărat monstru.

El nu merge şi nu alearga, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să apuce marele cort al cerului şi sa-l arunce pe pământ.

El îşi întinde braţele în văzduh, pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi înşfacat de păr. “1

Engels începuse să se îndoiască de credinţa să creştină după ce a citit o carte scrisă de un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer.

În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:

„De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua. Şi totusi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste rânduri.„ 2

Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise „monstrul posedat de zece mii de draci”.3 El s-a lepădat de credinţă.

 

Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua să cale anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?

 

Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei.

 

Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului creştinism materialist care afirma că Iisus Hristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui Dumnezeu.

 

La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului sau Arnold Ruge, care era totodata prieten cu Marx şi Engels:„Tin conferinte aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu.

Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon.

Acestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă.

În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi şi a Apocalipsei.

În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă urc la pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui…

Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în mod oficial ca profesor.” 4

Omul care l-a convins pe Engels să devina comunist a fost acelasi Moses Hess, care îl convinsese şi pe Marx, acelasi lucru, mai inainte. după ce l-a întâlnit pe Engels, laKoln, Hess scrie:

„Cand s-a despartit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta este modul meu de a ravasi sufletele oamenilor…” 5

A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare nazuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer.

 

Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodata din mintea lui Engels.

 

În 1865, el îşi exprima admiraţia pentru cântecul Reformei, „Cetate tare-i Dumnezeu”, numindu-l „un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea”.6

 

Engels s-a mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.

 

Tragedia vieţii lui Engels este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:Doamne Iisuse Hristoase,singurul Fiu al lui Dumnezeu,

o, pogoară de pe tronul Tău ceresc şi mântuieşte-mi sufletul.

Coboara în toată binecuvântarea Ta,

Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău.

Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine, Mântuitorule.

Bucuria pe care Ţi-o înălţăm împreună cu lauda noastră

este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.

Iar când îmi voi da ultima suflare

şi va trebui să sufăr chinurile morţii,

ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;

Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,

şi când inima mea va înceta să mai bată,

să-mi pot da duhul în braţele Tale.

Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda Numele Tău în vecii vecilor,

deoarece el se odihneşte în Tine.

O, dac-ar veni mai curând vremea bucuriei

când din pieptul Tău plin de dragoste

voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.

Şi apoi, Doamne, aducâdu-Ţi mulţumiri,

îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi pentru totdeauna.

Trăind în vecii vecilor,

într-o continuă contemplare a Ta,

viaţa mea se va desfăşura din nou.

Tu ai venit să eliberezi omenirea de moarte şi de rău,

ca să poată exista Binecuvântări şăi bunăstare pretutindeni.

Si acum, chiar cu această nouă coborâre a Ta pe pământ,

totul se va schimba;

Tu vei da răsplata cuvenită fiecărui om în parte.”7

Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer a semănat îndoială în suflet:

„Este scris: «Cere şi ţi se va da». Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o umbra de adevăr.

Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru.

Cu toate acestea, este scris: «Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer».

În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat, dar cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet, iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu ca sunt un copil al lui Dumnezeu.” 8

Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului, în cartea sa, Schelling – filozoful întru Hristos, Engels a scris:

„De la revolutia franceza încoace (masonica, n.r.), un duh diabolic, cu totul nou, a intrat într-o buna parte din omenire, iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta neruşinare şi subtilitate încât ai crede ca prorociile din Scriptura se împlinesc chiar acum.

Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă.Domnul spune în Matei 24:11 – 13:«Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se ve va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Şi această Evanghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toata lumea, ca să slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul».

Apoi, în versetul 24: «Se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi».

Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2: 3 şi în continuare: «Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare»…

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi.Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi.»”

Engels citeaza din Scriptura paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de căpătâi este Biblia. El continuă:

„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul, declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi vedem două tabere: creştini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi printre noi…

Ei călătoresc în toataGermaniaşi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc învăţăturile lor satanice în piele şi poarta drapelul Diavolului dintr-un oras în altul, înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prapastia cea mai adâncă a iadului şi a mortii.”

Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsa:

“Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” 9

Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în lupta diabolică „pentru nimicirea comunistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei morale…„10

Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi.

Marx urăşte naţiuni întregi

 

După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată Problema evreiască.În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat „împrumutul rusesc”, în care putem citi:

„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma războaielor provocate de capitalişti.

Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Iisus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la Ierusalim.

Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor.

Majoritatea lor e formată din evrei.

Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa lumii, ne determină să le dezvăluim organizăţia şi adevăratul lor scop, astfel încât duhoarea pe care o emană aceştia să incite la lupta împotriva lor muncitorii din întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”

A spus Hitler ceva mai rău decât Marx?

(E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în Capitalul vol. I, capitolul „Caracterul capitalist al producţiei”: „Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui Iehova.”)

Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul lui Marx, urându-i pe evrei.

Ruth Fisher, o renumită lidera comunistă germană de origine evreiască şi membră a parlamentului, spunea: „Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în picioare.”11

De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.

Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: „Singurul mijloc de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.”

El vorbea despre „stupidul popor german” şi despre „dezgustătoarea limitare intelectuală a germanilor”, susţinând că „germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu negustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi.”12

Pe rusi îi numea „mâncători de varză”13, iar popoarele slave erau considerate „gunoaie etnice.”14

El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.

Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre „plebea slavă”, din care faceau parte ruşii, cehii şi croaţii. Acestor popoare retrograde”, nu le rămâne decât „să dispară imediat” în furtuna revoluţiei.

„Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui un progres.”„Până şi numele lor va dispărea.” 15

 

Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx scria:

 

„O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăsoară în cadrul societăţii, o revoluţie căreia îi pasă de vieţi omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui cutremur de casele pe care le dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi înfrânte. ”

Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare, nu şi distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.

Engels scria în acelaşi spirit:

Marx urăşte naţiuni întregi

 

„Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” 16

„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale.

Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” 17

 

Marx urăşte naţiuni întregi 

Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială „baieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea acestora, atunci când scria: „Nici democraţii de «coloratură» roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată.” În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept „idioţi”, vorbind în mod constant despre ei în termeni peiorativi.

 

Pe rivalul său, Lassalle, îl numea „evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.

 

„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său – el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… şi felul de a răzbi în viaţă al acestui individ este tot tipic negrilor.”

 

Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta sa certat cu prietenul sau Proudhon, care apăra cauză eliberării sclavilor în Statele Unite.

 

Marx îi răspunde acestuia:

„Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţarăîntr-un stat patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie – declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi şterge Americade pe harta naţiunilor.” 18

Marx a mai scris: „dă-i dracului de englezi.”19

În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, exista totuşi o multime de marxisti englezi şi americani.

Satan în familie

Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatalui ei – cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre „răutatea lui Dumnezeu”.

(Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă îl descriu ca fiind rău.)

Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu „ar încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”.

El apăra dreptul de a profera blasfemii.20

Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:

“Către tine se vor înălţa versurile mele dezlănţuite şi cutezătoare,

O, Satano, rege al banchetului!

În laturi, preotule, cu sfeştania şi cu bolboroselile tale!

Căci niciodată, preotule, Satan nu va sta înapoia ta.

Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile

când din tot sufletul meu desfid zeii.

Al regilor pontificali, al regilor inumani,

al lor este fulgerul care zdruncină minţile.

O, suflete ce pribegeşti departe de calea cea dreaptă!

Satan este îndurător. Iată, Heloise!

Ca vârtejul care-şi întinde aripile trece Satan cel mare,

o, voi oameni!

Te salut, mare răzbunător al raţiunii!

Către tine se vor înălţa fumul tămâii şi jurămintele sfinte!

Tu l-ai detronat pe Dumnezeul preotului.” 21

Note

  1. Franz Mehring, „Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 99, 100.

 

  1. Ibid. p. 97.

 

  1. Ibid., p. 100.

 

  1. Bruno Bauer, letter of December 6, 1841 to Arnold Ruge, MEGA, I, 1 (2), p. 263.

 

  1. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate. Life of Karl Marx) (Berlin: Za Pravdu Publishing House, 1933, în Russian), p. 48.

 

  1. Friedrich Engels, „Dialektik der Natur, Einleitung'(Dialectics of Nature, Introduction). MEW, X, p. 312.

 

  1. Friedrich Engels, poem probably written în early 1837. MEGA, I, ii, p. 465.

 

  1. Ibid., Friedrich Engels, letter of July 1839 to the Graber brothers, p. 531.

 

  1. Friedrich Engels, „Schelling und die Offenbarung” (Schelling and Revelation). MEGA, pp. 247 – 249.

 

  1. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works (London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.

 

  1. Ossip Flechtheim, The Communist Parly of Gennany in theWeimarRepublic(OiTenbach, 1948).

 

  1. Op. cit., Kunzli, p. 187.

 

  1. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Years în the Life of a Doctrine (New York: The Dial Press, 1965), p. 32.

 

  1. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace toEurope(Glencoe: The Free Press, 1952), p. 63.

 

  1. Quoted în op. cit.. Wolfe, Marxism.

 

  1. Engels, MEW, VI, p. 176.

 

  1. Deutschland Magazine, February 1985.

 

  1. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New Rochelle,N.Y.:ArlingtonHouse).

 

  1. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.

 

  1. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.

 

  1. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).

 

Capitolul IV

PREA TÂRZIU

Dezvăluirile unei servitoare

Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx.

Indurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta de vorba a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii surprinzatoare petrecute în casa lui Marx:

„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui sir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii.”1

Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evrei în timpul rugăciunilor de dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată iudaismul, iar mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu.

El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune?

Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic?

Este, de asemenea, cunoscut faptul ca Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru un bust al lui Zeus.

În mitologia greaca, Zeus – o neînduratoare divinitate păgână – s-a transformat într-o fiara care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai tarziu.

(Printr-o coincidenta, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. dinNew York.)

Scrisori de familie

Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar, la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: „Dragul meu Diavol.”2

Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta?

Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul lui Marx în misterele satanismului?

 

Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o scrisoare din august 1844:„Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale oi pacea şi odihna sufletească.” 3

 

În Manifestul Comunist, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte „mare preot şi episcop44.Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul.

 

Si ce fel de epistole pastorale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea? Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.

 

Documente biografice Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective.

Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.

Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa Karl Marx:

„Cu toate ca tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani, se pare că el observase cu o tainică îngrijorare demonul din sufletul celui mai iubit fiu al său…” 4

„Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui decât la dezlănţuirea demonului de care se temea.” 5

Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii.

La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: „Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi cât de mult o dorim!”6

Marx a fost contemporan cu creştini ilustri, precum compozitorul Mendelsohn, filantropul Dr. Barnardo şi generalul William Booth.

Toţi au locuit în preajma lui, în Londra.

Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.

Exista un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris: „După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” 7

Secretul din viata lui Lenin

Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.

Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice.Dar, între timp, am citit cartea Tânărul Lenin, scrisa de Trotky – prieten apropiat şi colaborator al lui Lenin.

 

El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gat, a scuipat pe ea şi a calcat-o în picioare- acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.

 

Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13 – 14 noiembrie 1913:

„Milioane de păcate, pagube, impilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi de aceea mai puţin periculoase decât cea mai firava idee a unui mic dumnezeu spiritual oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” 8În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.

Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:

„Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu ascultă de om. Un om stă la volan, iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.”9

Care este deci această „altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?

 

Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirma:

„Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară. Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai bine!” 10

Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de lupta pentru cauză comunismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită.

 

Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza proletariatului pe care pretinseseră că o susţin.

 

Ce confesiune îngrozitoare: „Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!” Este interesant de observat ca, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:

„Dacă îţi vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi, e păcat să ai o soartă atât de tristă, încât jertfa ta să fie întru totul inutilă. “11

Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul vieţii sale, scria:

“M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4: 7 – 8).

Exista un „prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual.

 

Esau a regretat, cu multe lacrimi, ca şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic, aflat pe patul de moarte, spunea:„Am făcut o mare greţeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut întrun ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francisc d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia„.

Note

  1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.

 

  1. Edgar Marx, letter of March 31. 1854 to MARX, MEW, II, p. 18.

 

  1. Jenny Marx letter (dated after August 11, Karl Marx, MEW, suppl, Vol. 1, p. d.s.V

 

  1. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of his life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.

 

  1. Op. cit., Mehring, p. 32.

 

  1. Karl Marx, letter of May 20, 1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.

 

  1. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.

 

  1. V. Ilitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, în Russian), Vol. 48, pp. 226, 227.

 

  1. ibid., Vol. 45, p. 86.

 

  1. ibid, Vol. 54, pp. 86, 87.

 

  1. „Budilnik”,Russia, No. 48, of 1883. Quoted în The New Review,New York: 140/1980, p. 276.

 

Capitolul V

CUMPLITA FALSIFICARE

Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov.

Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni.

Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii de seama ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârstă de doisprezece ani, după ce a citit cartea “Apocalipsa” din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Antihrist. Dându-şi seama, din lectura Scripturii, că Antihristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsa, el a insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.

Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: „El nu este om, ci diavol.”1

Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia sa a trebuit s-o înveţe pe dinafara înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:

„ Viaţa mea se sfârşeşte. Îmi plec capul… îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism diabolic..”2

El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victima a Vrăjmaşului.Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie despre acesta în jurnalul său:

„Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparţin. Pentru el sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea ca va trăi vesnic… Nu avea nimic omenesc în el…”

 

Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată, numai cu şosetele în picioare.

„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea. Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi eu?”

Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept, pentru a dobândi astfel un potential mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa pentru cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.

 

El i-a spus lui Kaganovici:

„Daca trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patrulabeşi astfel reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui cum aceasta persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare rău de omul acela.

Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl sterg din inima mea.”

Una din distractiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să vadă pretutindeni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri ai ateismului pentru a-i impiedica pe acestia să vadă câmpiile Raiului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sufletele credincioase.

Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:

„Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El urăşte religia, iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de copiii lor.

 

Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când venea vorba despre acest subiect.

De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în aceasta privinţă. Pentru mine însă un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că Dumnezeu nu ar exista…

În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea o poziţie care mai înainte îi revenea numai lui Dumnezeu.”

A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc. Pentru Marx această tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o repeta, era: „Nu exista nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi.”3

 

De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că „cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o placere să fii de nebiruit.”4

 

Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii săi cu ale căror opinii nu era de acord:„Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când vom avea puterea să-i înlăturăm din calea noastră. Într-un fel sau altul.” 5

Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca despre un posedat.Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe Stalin, scria:

„Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată construi şi asigura domnia caracterizată prin teroare…?” 6

Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:

„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea organizată.”7

Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului, scria:

„Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie printr-o legătură diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca fiind cele mai mari fărădelegi.8Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumatate din omenire şi care comandă actele de terorism din întreaga lume.

 

Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare.

 

De teamă să nu-şi piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată. Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard. Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită.

 

Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit de o fata, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri. Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.

 

Stalin însuşi a comis furturi pentru „dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.

 

A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu, denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja astfel pe comunistii mai importanţi.

 

Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii, educaţiei şi formării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce semnifica propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.

 

(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit, l-a descris pe Andropov în revista franceza Le Monde ca pe „un om lipsit de căldura sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece… Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)

 

Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: „Mare este providenţa Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie.9

Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.

Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost „Demonosvili”10 care în limba georgiana înseamnă „demonicul” şi „Besosvili” 11 – „îndrăcitul”.

Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxisti. Troitkaia, fiica maresalului sovietic Tuhacievski, unul din conducătorii Armatei Rosii care mai târziu a fost împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei ca acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul său, în coltul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşeaza de obicei icoanele.

Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor – acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă „groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.

Un conducator argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla „Satanovsky”.

AnatoleFrance este un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai de seama scriitori din Franţa să devină comunişti.

 

La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jiltul folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului, împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră.12 Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx.

 

La mormântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagra.13 Acolo a fost locul de inspiraţie al ucigasului-vampir Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970.14Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la acest mormânt.Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane „roşii” s-au implicat şi ele în ocultism.15

Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, „Yezidei”, a fost descrisă într-o revistă sovietică ateistă, Nauka Relighia (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.

În continuare Mao Tse-Tung a scris: „De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se află un templu confucianit. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu “16

Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.

 

Cultul violenţei

Engels scria în Anti-Duhring: „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate.” Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degraba de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.” Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă.

În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:

„Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ura care-l înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti făcând din el o maşină eficace care distruge şi ucide cu sânge rece”.

Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.

 

Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:

„Comunistii îi detestă pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale existente.”

Şi mai departe:

 

„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” 18

Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. (…)

Marx este singurul adept al „revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de viaţa păcătosului obişnuit.

Marx îi numea pe teroriştii care au fost executati pentru crimele săvârşite în Rusia ţaristă, „martiri nemuritori” sau „tovarăşi de nepreţuit”.19

Şi Engels scria despre „răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această expresie: „în inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai numeroase”. „Să lăsăm problema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului propus.”20

Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:

„Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” 21

Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale ale comunistilor:

Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat,ţară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă.”

Manifestul Partidului Comunist: „Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de frica revoluţiei comuniste!” Lenin: ..Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de baza este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.”

Lenin, în cuvântarea din 1922:

„Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele dinAsia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.”  [Declaraţie asemenea celor din Protocoalele Înţelepţilor Sionului.]

Hrusciov: „Dacă cineva crede ca zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte până când o crevetă va învăţa să fluiere.”

 

Cruzime satanică

Soljenitin, în monumentalul său roman Arhipelagul Gulag afirma că hobby-ul lui Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Iisus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.

 

De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Iisus – un proletar – sau pe aceea a Fecioarei Maria – o femeie săracă? (…) Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?

 

În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la un cadavru la altul, spunea: „N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertatimă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.

 

Ruskaia Misl, o revistă scrisa în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:

  1. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi le-a spus părintilor ei: „Religia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.” După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.

 

Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu poseda nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.

 

După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:

 

 

 

„Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece, fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartămă, tată, m-am hotărât să mor.”

 

Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui.22

Preotul Kowalyk a fost arestat de bolsevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fuga pe bolsevici, locuitorii acelui oraş au găsit corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Iisus Hristos.

Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafa, pe care bolsevicii i-au îngrămădii unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.

Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.). după ocuparea orasului Lvov de către germani la sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în inchisoare un preot ţintuit în cuie pe o cruce, în stomacul sau ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar, părintele Kowalyk.23

 

În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului civil, Lenin scria:

„Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care se sustrag de la mobilizare.

Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” 24

În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.

Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea sfântului.

Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că înZimbabweau fost omoraţi trei mii de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i ămpuşte pe proprii lor copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.

Diavolul îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care, însă, nu le poate oferi.

De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai putin, cu atât trebuie să se prefacă mai mult.

Pentru a câştiga ăncrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decât la mizerie, moarte şi distrugere.

Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauză trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos.

 

Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos.De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.

Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă dinPitestica şi din altele, au fost torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la adresa lui Dumnezeu.

Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii lui Dumnezeu.

Cel care le urează „Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).

Păcatul satanic

Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice pacat, prin însăşi natura lui? Am reflectat mult timp la aceasta întrebare. Si, într-o noapte, am avut un vis care mi-a luminat gândurile.

 

În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în momentul în care aceştia ieşeau din Biserică. Am întrebat-o: „Ce te face să «lucrezi» tocmai aici?” Ea a răspuns: „îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă. (…) Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să se spurce suindu-se în patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: «Vezi, Iisus, Căruia te-ai rugat, nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău. Stăpânul meu este mult mai puternic decât El».”

 

Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în mână, se duce la Biserica – avem de-a face cu un păcat satanic.

Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi frecvent numele lui Dumnezeu, Hristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru, la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.

A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este vinovat, este un păcat satanic.

A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar dacă e vorba de omoruri în masa – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti.

Dar comuniştii rusi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai ilustri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte poartă pecetea satanismului.

În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei în sine – ceea ce Marx numeşte „revoluţia permanentă.

Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum „duşman al revoluţiei”. Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis.25

A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figura proeminentă a mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele organizaţiei sale, spunea:

„Crima este o necesitate inevitabilă, însă are intotdeauna o motivaţie. La noi crima gratuită sau ca efect al unui impuls individual este exclusă. Noi respingem, de pildă, «vendeta transversală», adica uciderea cu buna ştiinţă a vreunei persoane din anturajul «ţintei» vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.”

Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii, motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles că membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar fiul meu – impiedicat de a mai studia.

 

Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic.

 

Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea:

„Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul minciunilor sale.”26

Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: „M-am apropiat de comunism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă.”27

 

Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!

Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974), binecunoscut pentru implicarea să în practicile oculte:

„Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez pe nimeni, îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” 28

„Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi necinstiti. Dar eu sunt cel despre care este scris: «El îi va insela pe cei aleşi».

„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor mincinoase..” 29

„Ce arta frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon, mamă puternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte » 30

Crowley citează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet necunoscute, inaccesibile pentru cei neiniţiaţi.

 

Versiuni hulitoare ale rugăciunii „Tatăl nostru” Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare dovada în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea regimului ţarist.

 

În acest scop, comuniştii foloseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o adevărată blasfemie:

 

Tatal nostru, care eşti înPetersburg.Blestemat fie numele tău.

Sfărâmă-se împărăţia ta.

De nu s-ar mai face voia ta nici măcar în iad.

Şi dă-ne pâinea pe care ne-ai furat-o.

Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi ţi le-am plătit până acum.

Şi nu ne mai duce în ispită.

Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehvec (primul ministru ţarist)

Si pune capăt guvernării lui blestemate.

Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,

Jos cu tine în vecii vecilor. Amin!31 

 

 

Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”

Uniunea Studentilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii Tatăl Nostru, făcând precizarea că „adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele capitalismului:

 

“Capitalul nostru care eşti în Vest.

Sigure fie investiţiile tale.

Fie ca să obţinem profituri.

Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească

în Wall Street ca şi în Europa.

Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi

şi măreşte-ne creditele,

După cum şi noi le mărim pe cele

ale debitorilor noştri.

Şi nu ne duce pe noi la faliment

Ci ne izbăveşte de sindicate

Căci ale tale sunt o jumatate din această lume,

puterea şi bogaţiile, pentru două sute de ani.

O, Mamona! “32

 

Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata Biserica ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă stigmatul păcatului.

 

Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al împărăţiei lui Dumnezeu care este adevaratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui Iisus.

 

În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatal Nostru este batjocorită în mod curent.Spre exemplu,in Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:

 

“Partidul nostru care stăpâneşti în Uniunea Sovietică,

Sfintească-se numele tău,

Vie împărăţia ta.

Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi

Si nu ierta fărădelegile imperialiştilor

după cum nici noi nu le vom ierta.

Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta.

Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.”

 

 

„Ateismul este parte integrantă a marxismului …„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar ” …Lenin era dominat de ideologia satanistă…Iata cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu…Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin au fost credinciosi la începutul vieţii  lor… Mao Tse-Tung a scris: „De la vârsta de opt ani l-am urât pe…Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii …Lenin, în cuvântarea din 1922:„Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele dinAsia.   Marxismul este satanic prin modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic….Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”

 

 

La o staţie de radio luterană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima Epistola a lui Pavel către Corinteni, suna astfel:

 

 

 

„Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca un chimval zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe ţări socialiste… şi acum rămân acestea trei: credinţa, nadejdea şi ura de clasă, dar cea mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”

În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe strazile Parisului, sub următoarea lozincă: „Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”).

De ce „demonii”? De ce nu „proletariatul” sau „poporul”? De ce această evocare a forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea salarii mai bune?

Idolatrizarea conducătorilor comunişti

Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi.

Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):

“Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare că tu eşti acest soare?

Murmurul valurilor marii îi cântă o odă lui Stalin.

Albul orbitor al piscurilor munţilor,

Cântă pentru slava lui Stalin.

Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.

La fel şi mesele îmbelşugate.

Cărăbuşii îţi mulţumesc.

Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;

O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.”

Mii de astfel de poezii au fost scrise.

 

Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este imitat stilul oriental bizantin din secolul al lV-lea şi din secolele următoare:

“O, mare Stalin, o, conducător al popoarelor,

Tu care îi faci pe oameni să renască.

Tu care purifici pământul Tu care reclădeşti veacurile.

Tu care faci ca primăvara să ănflorească.

Tu care faci să vibreze strunele harpelor…

Tu, strălucirea Primăverii mele,

O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.”

Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi ziar oficial al Partidului a publicat următoarea efuziune sentimentală:“El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,Aşa va fi, precum vrea Stalin…

Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.”

O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită variaţie a stilului respectiv, nu însă şi a temelor abordate:

“L-aş fi comparat cu un munte alb –dar muntele are un vârf.

L-aş fi comparat cu adâncurile mării –

dar marea are un fund.

L-aş fi comparat cu luna strălucitoare –

dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.

L-aş fi comparat cu soarele strălucitor –

dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.”

 

Mao Tze Dun a fost aclamat ca omul „a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist dinRomania.

 

Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Pericle, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi Abraham.Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai este numit şi „Dumnezeul nostru laic”.(Apropo, comuniştii din Romania, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a întrunirilor religioase internationale, au acceptat, în primavara anului 1979, desfăşurarea unui congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).

În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din partea poporului.

Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a recăpătat vederea datorită unui miracol.

El îşi explicăţ această situaţie prin faptul ca şi-a concentrat toate gândurile asupra Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii Carpaţi.

O altă pictură îl ănfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Tepes, cunoscut ca „vampirul Dracula” pentru că avea obiceiul de a-i trage în teapă pe duşmanii săi. Într-o manieră asemănătoare, Stalin a glorificat personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic. 33

Note

  1. George Katkov, The Trial of Bukharin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.

 

  1. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.

 

  1. FJ. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.

 

  1. Boris Souvarine, Stalin.

 

  1. MEW, XXVII, p. 292.

 

  1. Milovan Djilas, Strange Times, „Kontinent, 33, p. 25.

 

  1. Ibid.

 

  1. Svetlana Alliluyeva, Twenty Letters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.

 

  1. Paloczy Horvath, Stalin (Germany:Bertelmannsverlag).

 

  1. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals în Bolshevism (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, în Ru-ssian), Grani No. 89-90, pp. 324, 325.

 

  1. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, 1973, în Russian), pp. 198-201.

 

  1. Express,Paris, Oclober 6, 1979.

 

13.Tempo,Italy, November 1, 1979.

 

  1. P. Underwood, The Vampire`s Bedside Companion (Frewin).

 

  1. H. Knaust, The Testament of Evil.

 

  1. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.

 

17.AleksandrI.Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973), Vol. MI, p. 173.

 

  1. MEW, V,p.457.

 

  1. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.

 

  1. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.

 

  1. Lenin, Collected Works, Voi, 32, p. 281.

 

  1. Russkaia Misi (Russian Thought),Paris, March 13, 1975, în Russian.

 

  1. Rev. Dr. I Nahyewsky. „Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, Octobcr 7, 1982, Vol. LXXI, No. 176, pp. 4, 18.

 

  1. V. Illych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.

 

  1. Trotsky, Stalin, quoted în Novii Journal, 158, p. 85.

 

  1. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8. 27.1bid.,pp. 188-190.

 

  1. AlisterCrowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.

 

  1. Ibid., pp. 134, 135.

 

  1. Ibid., p. 137.

 

  1. „Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth),Moscow, February 14, 1976, în Russian, Let Thy Kingdom Be Destroyed, p. 4.

 

  1. „Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-NeckarNewspaper),Heidelberg, February 5, 1968. „Kultusminister ant-wortet Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).

 

  1. Paris-Match, December 10, 1982.

 

Capitolul VI

UN RĂZBOI SPIRITUAL

Demoni mici şi mari

Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât un deghizament al satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi persecută pe creştini.

Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste.

Copiii din clasele IV – VI primesc calificativul de „drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe cel de „slujitori ai Diavolului”.

Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune „copii devotaţi ai Diavolului”.

La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi coadă.1

 

Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă în mod făţis şi chiar încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al comuniştilor atunci când au venit la putere în Rusia.

 

În localitateaVitebskdin U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului comunist, a fost prinsa în timp ce practica magia neagră.

 

Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în unanimitate împotriva sancţionării acesteia, deşi, de regula, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din organizaţie.

 

Comuniştii consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu.

 

Din cauză acestei „crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de familiile lor şi crescuţi în internatele speciale ale şcolilor ateiste.Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii Bisericii să se închine lui Satan. Un preot ortodox pe nume Platonov, agitator antisemit, a trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la putere în Rusia.În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la Securitate pe credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în care aceştia aveau să fie persecutaţi.Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţa a unei mănăstiri, care fusese arestată de mai multe ori până în acel moment.El a întrebat-o: „De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti fratele?” Ea a raspuns: „Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în mormânt! Tu îi slujeşti lui Satan!” Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: „Poate că eu însumi sunt Satan”.2

 

Pravoslavnaia Rus scrie:

 

„La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxa din Odesa. atât de îndrăgită de locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se mai adunau şi la Slobodka Romano precum şi în fosta casa a contelui Tolstoi.”

 

 

 

În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul Serghei Mihailov de la înşelătoarea Biserică Vie – o secta ortodoxa înfiinţată cu complicitatea comuniştilor.

Un participant la liturghia neagra, o descrie ca pe o „parodie a liturghiei creştine, în timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru împărtăşanie”.

Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.

Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numita Bafomet. În timpul nopţii, sataniştii obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în faţa acestei statui.3

 

Batjocorirea obscenă a religiei

Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi de ei ca fiind contrarevoluţionari, ar putea părea „logică”.

 

Dar de ce preoţii de la închisoarea dinPiteştiau fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei?

 

De ce creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare Sfintei Împărtăşanii? 

De ce această obscenă batjocorire a religiei? De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în timp ce se afla la închisoare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?Comuniştii i-au explicat nu numai lui: „Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, voi vă veţi duce în cer. Dar nu vrem să deveniti martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să va duceţi în iad” În închisoarea de laPitesti, comuniştii obişnuiau să-l „boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice Botezului.

 

Unui student de la teologie, după ce a fost îmbrăcat cu forţa cu nişte cearsafuri albe ( o imitaţie a veşmintelor lui Hristos), i s-a legat de gât cu sfoara un falus făcut din săpun.Creştinii erau bătuţi până când îşi ieseau din minţi pentru a fi fortaţi să îngenuncheze în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Iisus Hristos. Trebuiau să sărute săpunul şi să rostească o parte din liturghie. 4

 

Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe Biblii deschise. 5

 

Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani cu deplinul acord al conducerii de partid.Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt oare aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a blasfemiilor satanice?Marxistii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul.În astfel de împrejurări extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului, dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul.Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie omenească, dar îndârjirea şi furia cu care s-au exercitat aceste persecuţii nu pot fi decât de sorginte satanică.

 

În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral.6

Mulţi deţinuţi supuţi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au mulţumit cu atât.

Prin aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe (unii, n.a.) martiri să blesteme în ceasul morţii din cauza delirului provocat de torturile la care aceştia fuseseră supuşi.

În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii sale, mulţi dintre adepţii săi au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste.

De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am aştepta ca el să incrimineze astfel de practici îngrozitoare.

Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost urmatorul:

„Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de munca în producţia instrumentelor necesare.” 7

 

 

 

Tortura creează locuri de munca şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce Marx a avut de spus în legătură cu acest subiect.Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate celelalte în privinţa torturării dizidenţilor – ceea ce confirmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.Ca şi satanismul, marxismul se intemeiaza pe ura faţă de Dumnezeu.

În 1923, în Uniunea Sovietica, în prezenţa lui Trotki şi a lui Lunacearski, mai multe procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu. 8

 

Dar această aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de domeniul trecutului.

 

În 1970 au avut loc profanări satanice ale bisericilor catolice din Upnya, Dotnuva,Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi alte localitati din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai, la 22 septembrie 1990. 9

În cartea sa Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova, Georghi Fedotov relatează discuţia pe care a avut-o cu Vladimir Levitki despre creştinul Argentov care fusese internat acolo.

Doctorul a spus: „Dumneavoastră îl atrageţi pe prietenul Eduard de partea lui Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile mele de psihiatru pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.” Crestinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă din Mozambic (ţarăcomunistă). Ofiterul care l-a anchetat i-a spus: „Vreau să-L omorâm pe Dumnezeul tău.” Apoi a îndreptat arma spre capul deţinutului şi a adăugat: „Asta este Dumnezeul meu care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii: dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca chiar şi pe El.”10

În Chiasso – un oraş din Angola- comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au aşezat capetele pe altar şi pe amvon. Pe o pancartă era scris: „Aceştia sunt dumnezeii pe care îi adoraţi” Pastorul Aurelio Chicanha Saunge a fost ucis împreună cu o sută cincizeci dintre enoriaşii săi. 11

 

Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu pâine – indiciu neîndoielnic al unui ritual satanic.12

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire involuntară:

„Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” 13

 

A „lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui” este singura motivaţie logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.

Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic.

Marx făcuse deja nişte afirmaţii asemănătoare în cartea sa Ideologia germană.

Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu „Spiritul Absolut”, Marx scria: „Suntem preocupaţi de o problema extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.” Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era combaterea unei false credinţe într-un Dumnezeu neexistent.

El credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se descompune acest Spirit Absolut aşa cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici putrezind de vii în inchisoare.

ÎnAlbania, preotul Stefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru ca a botezat un copil.

În mai multe ţări comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc decât în secret.

La procesul intentat Mitropolitului Banjamin dinLeningrad, procurorul a spus:

„Biserica Ortodoxa este o organizaţie subversivă. De fapt, întreaga Biserică ar trebui să fie condamnată la ani de închisoare.”

Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea Sovietica, este acela că, deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici.

 

Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu ajutorul puterilor răului, ei ar fi distrus întreaga lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi impiedicat Duhul lui Dumenzeu.

 

În Uniunea Sovietica, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a persoanei respective.

Persoanele care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se prezinte cu buletinul de identitate la reprezentanţii conducerii Bisericii, care, la rândul lor, trebuie să raporteze situaţia autorităţilor statului.

Rezultatul este persecutarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în agricultură în fermele colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt nevoiţi să-şi boteze copiii pe ascuns.14

Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puscărie pentru că au botezat oameni.

Înversunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune recunoaşterea din partea lor a eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului.

Oamenii religioşi dinIsrael,PakistansauNepalse opun botezului în numele religiei de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar pentru atei – după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme ce nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă comuniştii cu atâta îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii „luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.”

De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată împotriva lui Dumnezeu.

„Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta împotriva oricărei amăgiri religioase a poporului. ”

 

Practici oculte

Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din cartea Descoperiri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier 15 de Sheila Ostrander şi Lynn Schroder.

Deosebit de important este faptul ca Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul în studierea forţelor întunericului aflate sub stăpânirea lui Satan.

Dr. Eduard Naumov, membru al Asociatiei Internaţionale de Parapsihologie, a fost arestat la Moscova. Fizicianul moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări:

Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele răului pe care le foloseşte parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.

În Cehoslovacia,Bulgaria, etc, Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani pentru cercetările secrete întreprinse în acest domeniu.

Cortina de Fier împiedică informarea Occidentului cu privire la activitatea desfăşurată în cele douăzeci de institute de parapsihologie reperate în Uniunea Sovietică.

 

Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care hipnotizatorii îi ajută pe oameni să „retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc următoarele sugestii:

 

 

 

„Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti în adâncul pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… în jurul tău este noapte eternă…

Acum ne apropiem de o rază de lumină îndepărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul pământului… Trecem peste hotarele timpului… şi ne întoarcem în trecut… “

În aceste articole, sovieticii cultivă în mod deliberat echivocul. Fiind conştienţi că anumiţi cititori ar putea să se sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că informaţiile publicate nu reprezintă şi punctul de vedere al redacţiei respective.

Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit articole provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord cu ceea ce îi oferă publicului?

Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această „maşină a timpului” nu este o plăsmuire a literaturii ştiinţifico-fantastice.

„Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.

În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre început, iar odajdiile preotului sunt îmbrăcate pe dos, cu captuşeala în afară.

 

Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar şi în cazul doctrinelor care postulează reîncarnarea.

 

În timp ce oamenii religioşi dinIndiasunt preocupaţi de viitoarele lor reîncarnări şi încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri ascultând de ceea ce ei cred a fi poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de încarnările lor anterioare. Ei nu sunt interesaţi câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.

 

Capitolul VII

MARX,DARWIN şi REVOLUŢIA

Marx şi Darwin

În ce constă contribuţia lui Marx la materializarea proiectului satanic de distrugere a omenirii?

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemanarea Lui” (Geneza 1: 26).

Până în vremea lui Marx, omul a continuat să fie considerat ca o „încoronare a creaţiei”.

Marx a fost unealta aleasă de Satan pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti şi a menirii sale de a se întoarce la aceste obârşii.

Marxismul este primul sistem filozofic care limiteaza drastic noţiunea de om.

 

Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut permanent.

 

Interesele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru aşi satisface nevoile. În acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte „infrastructură”.

Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de domeniul pântecului constituie „suprastructura” care, în ultima instanţă, este determinata de necesităţile pântecului.

 

Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, Originea omului, care reprezintă o altă lovitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de natură divină.

Darwin a susţinui că omul provine din regnul animal.

Omul a fost detronat de către Marx şiDarwin. Nereuşind să-L detroneze pe Dumnezeu, Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob al pântecului.

 

La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: „Cartea luiDarwineste foarte importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiintele naturale în interpretarea istorică a luptei de clasa.”Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:

 

 

 

„Când Darwin a publicat «Originea speciilor», el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria electricităţii, L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.”

 

 

 

(Scopul iniţial al luiDarwinnu a fost de a ataca religia. El scrisese: „Există o măreţie în această viziune a vieţii, cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe forme. ” Pentru a-şi preciza cât mai clar poziţia de pe care abordează chestiunea religiei,

 

Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul „insuflată”, sintagma „de către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)

Mai târziu, Freud va termina lucrarea întunericului începută de aceşti doi giganţi, reducând omul, în esenţă, la instinctul sexual sublimat uneori în politică, artă sau religie.

 

Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul ei biblic a fost psihologul elveţian Carl Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fundamental al omului este cel religios.

 

Epoca lui Marx este agitată de un ferment satanic care s-a manifestat în mai multe domenii ale vieţii sociale. Poetul rus Sologub scria: „Diavolul este tatal meu.”

 

Un alt poet rus, Briusov, declara: „îi slăvesc în egală măsură şi pe Dumnezeu, şi pe diavolul. ”

 

Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui Hitler şi Mussolini), Max Stirner, un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al emancipării homo-sexualităţii – viciu care a început să fie privit cu îngăduinţă chiar şi de către unii dintre preoţi.

 

Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a desfăşurat într-o perioadă în care dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănătoase erau considerate ca semne de slăbiciune sufletească şi atitudini reacţionare.

 

Neprihănirea fecioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o ruşine. Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament, iar neurastenia era apreciată ca un semn de inteletualizare.

 

Aceasta era tematica abordată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile literare. Oamenii născoceau vicii şi perversiuni, evitând în chip dezgustător să gândească în termeni morali.

 

Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit peDarwin?1

 

Pe când era student la seminarul ortodox, Stalin şi-a însuşit din lectura cărtilor luiDarwinconcepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu, ci rezultatul unei evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi.

Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui.

Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că omul este o parte componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă. Ca să traiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de orice scrupule.

Darwina scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea speciilor, fără implicaţii politice sau economice.

Dar deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printrun îndelungat proces de evoluţie (aşa-numitul evoluţionism teist, compromis inacceptabil azi, n.r.), teoria luiDarwina dus în cele din urma la uciderea a zeci de milioane de oameni nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie.

Dincolo de frământările intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită influenţa Revoluţiei franceze care – din punct de vedere spiritual – se înrudeşte în mare măsură cu cataclismul social din Rusia secolului XX.

În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist francez, a susţinut că este „duşmanul personal al lui Iisus Hristos”.El a declarat în fata Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că „poporul este suveranul şi dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă.”

 

Atunci Convenţia a decretat „nimicirea tuturor religiilor” 

Pentru cei care iau în serios rugăciunea „Tatăl Nostru”, cuvintele „şi ne izbăveşte de Cel Rău” au un înţeles foarte clar: îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe cei din preajma noastră de învăţăturile mincinoase, de arta dăunatoare care, sub aparenţa frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din lume.Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le intinde Diavolul.Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndurători şi perverşi ca Diavolul, sau asemenea lui Iisus -Dumnezeul şi omul dragostei sfinte şi al pacii?

Falsul naţionalism al lui Moses Hess

Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzatoare, mă voi referi în continuare la Moses Hess, cel care i-a „convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.ÎnIsraelse afla o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: „Moses Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.”Hess şi-a expus „crezul” în cartea sa, Catehismul roşu al poporului german:„Ce este negru? Negru este clerul. Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… în primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în numele lui Dumnezeu.

În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să accepte asuprirea şi exploatarea în numele lui Dumnezeu. în al treilea, şi cel mai important rând, preoţii îşi asigură cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să aştepte fericirea din ceruri…

Drapelul roşu simbolizează revoluţia permanentă până la victoria deplină a clasei muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia Socialistă…Muncitorii care au reuşit să preia puterea politică într-un stat: trebuie să-i ajute pe fraţii lor exploataţi din întreaga lume”1Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a Catehismului. La cea de-a doua ediţie, Hess a mai adaugat câteva capitole. De data aceasta, aceeaşi „religie” (a Revoluţiei Socialiste) este prezentată într-o terminologie creştină pentru a câştiga adeziunea credincioşilor.Astfel înveşmântată, propaganda Revoluţiei Socialiste cuprinde şi câteva aprecieri frumoase la adresa Creştinismului ca religie a dragostei şi a umanitarismului. Dar, din punct de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ, iar împărăţia cerurilor se situează în lumea de dincolo.

 

Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărată împlinire a idealului creştin constituie o dovadă a felu lui în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.

 

După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la bun început că scopul acestei doctrine este de „a da ultima lovitură religiei medievale”3 (prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai clar în această privinţă: „Cu siguranţă că Marx îl va izgoni pe Dumnezeu din cer”4). În viaţa lui s-a petrecut o schimbare interesantă.El, întemeietorul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul diferită de socialism, o formă de manifestare a sionismului.Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui menire este de a-l „izgoni pe Dumnezeu din cer”, a fost totodată promotorul unui sionism diabolic.El, care l-a învaţăt pe Marx în ce consta importanţa luptei de clasă, a scris în 1862 aceste surprinzătoare cuvinte: „Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi lupta dintre clase.”5În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general, el a aprins vâlvătaia luptei de clasa care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti.

După cum respingem marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul responsabilităţii trebuie să respinga aceasta pervertire diabolica a sionismului.

 

Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe Iisus, regele evreilor. De ce ar mai avea Hess nevoie de Iisus! căci el scrie:„Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater Dolorosa.” 6 Dar atunci de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe Dumnezeu din cer, şi nu un Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Iisus este „un evreu pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al lor”7.Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând aspiraţia la sfinţirea individuală ca fiind de sorginte indo-germanică. Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea „statului mesianic”, „pregătirea omenirii pentru revelaţia esenţei divine” 8, ceea ce înseamnă – după cum mărturiseşte în Catehismul roşu – a înfăptui revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

 

Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx sarcina de a pune capăt religiei medievale, înlocuind-o cu „religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare:

„Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul întotdeauna.” 9

Dar ce fel de rugăciuni fac cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am arătat mai înainte că întemeietorul ateismului ştiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse, purtând pe frunte filactere. Atât rugăciunile evreiesti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în ritualuri satanice.

Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi internaţionalismul sunt inseparabile. Marx scrie în Manifestul Partidului Comunist ca proletariatul nu are nici o patrie.

În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a germanilor şi ar fi avut aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică programul de la Erfurt al Partidului Social Democrat ( partidul primilor comunişti, PSD! n.r.) pentru că acesta recunoaşte necondiţionat principiul naţional.

Dar Hess este un internationalist „special”, care pledeaza pentru menţinerea naţionalismului evreilor! El scrie:

“…Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul religios al cuvântului, ci un trădător al poporului său şi al familiei sale.Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă cu naţionalismul lor, atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare…

Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.”10

Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele străluceşte la fel pentru toată lumea.Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germanilor, al ruşilor, al americanilor.Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, politice, spirituale şi religioase a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul unor relaţii de prietenie şi colaborare cu celelalte naţiuni.Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socialist care tăgăduieşte patriotismul celorlalte naţiuni este extrem de suspect.

Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor celorlalte popoare împotriva evreilor.

Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess, tot m-aş opune unei astfel de atitudini.Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe care a propagat-o.

Hess nu a renunţat la socialism în favoarea acestei forme de sionism. După ce a scris Roma şi Ierusalimul, el a continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.

Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm.

Este suficient însă să aflăm că, după părerea lui Hess, „creştinii îl văd pe Iisus ca pe un evreu sfânt care a devenit păgân”11 , sau că „astăzi noi năzuim la o mântuire mult mai cuprinzătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o ofere.”12Din Catehismul rosu reiese că această mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia socialistă.

Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al marxismului şi prima manifestare de sionism satanic, ci şi germenele teologiei eliberatoare susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi de catolicism.

Unul şi acelaşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice:

comunismul, ramura rasistă bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.

Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Iisus a fost evreu, ca şi Fecioara Maria şi toti Apostolii. Biblia este evreiască. Domnul a spus: „Mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4: 22).

 

Hess glorifica însă poporul evreu de parcă ar dori cu bună ştiinţă să provoace o violentă reacţie antisemită din partea celorlalte popoare.El a afirmat ca religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor celorlalte religii sunt nişte sarlatani. Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o înaltă consideraţie.

 

El scrie:

„Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la apariţia ei pe scena istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind venirea acelor vremuri mesianice în care spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai la nivel individual sau într-un mod fragmentar, ci la scara instituţiilor sociale ale întregii omeniri”.

Aceste vremuri pe care Hess le numeşte „mesianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei socialiste mondiale. A considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de revoluţie socialistă ateistă este o gluma de prost gust şi o jignire la adresa poporului evreu.

Hess se exprima de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El susţine că „Dumnezeul nostru nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.”14

Cum se poate realiza această unitate? Prin revoluţia socialistă în care zecile milioane de oameni (pe care Hess pretinde ca îi iubeşte atât de mult) aveau să fie torturaţi şi ucişi.

Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu accepta nici împărăţia lui Dumnezeu, nici guvernările pământeşti, considerându-le deopotrivă tiranice. Nu exista nimic bun în nici o religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei socialiste.

„Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul adevăratei libertăţi şi să-i faci să se împărtăşească din bucuriile existenţei atâta vreme cât nu-i eliberezi din sclavia spirituală, adică de sub influenţa religiei”15.

Hess vorbeşte şi despre „absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de sclavi.”16

Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de om a fost Moses Hess, cel care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra lui Marx şi Engels, organizând împreună cu ei şi cu Bakunin Internaţionala I.

 

Nu-l putem înţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess, pentru că Hess este cel care l-a „convertit” pe Marx la socialism.

 

Citez încă o dată cuvintele lui Marx:

„Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înţelege exact ceea ce doreşte să inteleaga.”

Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de descifrat; totuşi ele trebuie analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi satanism.

 

Prima carte a lui Hess s-a numit “Sfânta familie a omenirii“. El a considerat-o „o lucrare a Duhului Sfânt al adevarului”17, afirmând în continuare că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor sclavie, tot astfel Hess îi va elibera din robia lor politică. „Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lumină, la fel cum a fost chemat Ioan.”18

Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socialismului şi încă nu îl cunoscuse personal pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această carte a rămas neterminata. Mai târziu, Marx a devenit discipolul lui Hess.19

După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă lovitură religiei medievale şi de a răvăşi sufletele oamenilor.

 

În prefaţa cărţii sale, “Judecata din urmă“, el îşi exprima satisfacţia pentru că filozoful german Kant l-ar fi „decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă familie.”20

 

(Hess îşi exprima, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut aceste intenţii de „decapitare” a lui Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”21)

 

Hess considera că religia evreilor şi cea a creştinilor sunt „moarte”22, ceea ce nu-l împiedica însă să vorbească în cartea sa, “Roma şi Ierusalim”, despre „scrierile noastre sfinte”, „sfânta limbă a părinţilor noştri”, „cultul nostru”, „legile divine”, „căile Providenţei” şi „viaţa evlavioasă”23.

 

Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul diferitelor etape ale vieţii sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el declară că nu-şi reneagă activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o dovadă de cultivare cu buna ştiinţă a „încâlcirii diabolice”24.

 

Hess a fost evreu şi unul din precursorii sionismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei au fost evrei, comunismul este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască.

Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi antisemite, dovadă că şi în această privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess. Iată ce scrie Hess, („sionistul” care altadată îi glorificase pe evrei), în cartea sa intitulată “Despre sistemul monetar“:

„Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lumii animale şi sociale au avut rolul de a aduce omenirea la stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această misiune.

Misterul Iudaismului şi al creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modern.

Misterul sângelui lui Hristos ca şi cel al adoraţiei sângelui de către evreii din vechime se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă”

Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi inţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins într-o „încâlcealâ diabolicâ”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu. Uneori Hess este un evreu rasist, alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl considera „sfânt”.

 

Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învaţăt pe Marx că importanţa claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia:

 

„Viaţa este produsul nemijlocit al rasei”26.

“Că şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei.

În spatele problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea rasei. Întreaga istorie a fost marcata de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

Cea mai importanta este lupta dintre rase; lupta dintre clase se situează pe locul al doilea. “27

Care este cheia succesului atâtor idei contradictorii?

 

„ «Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţenilor care se opun elanului muncitoresc», declara Hess într-o scrisoare către Lasalle. 28

 

Marx va face afirmaţii asemănătoare:

„ Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.” 29=suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o doctrină satanică.

Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de baza. Până acum am încercat să demonstrez că mişcările comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de baza ale ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica eşecul de până acum al tuturor încercărilor politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul.

 

Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natura carnală, materială, ci spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de baza ale satanismului – de pilda, nazismul – este înfrântă, va lua naştere alta, mai viguroasă …

 

Himmler, ministrul de interne al Germaniei naziste, îşi închipuia că este reîncarnarea regelui Henric Păsărarul. El credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste.

 

Mulţi dintre liderii nazisti nu erau străini de practicarea magiei negre.

 

Ceea ce era o simplă presupunere la prima editare a acestei cărţi, este acum un fapt dovedit. Dovada a fost furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev – care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul său roman Demonii.

 

Netceaev, „superbul tânăr fanatic”31, după cum îl numea Bakunin, a scris Catehismul revoluţionarului – reprezentând statutul organizaţiei ruseşti „Răzbunarea poporului” (înfiinţată aproximativ în anul 1870).

 

Scopul acestei organizaţii a fost formulat astfel:

„Cauza noastra este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… să ne unim cu brutele şi criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” 32

Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori care a îndrăznit să critice conducerea organizaţiei. Orice critică era înterzisă.

Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:

„O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turma.” 33„Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat sa-l denunţe…

 

Toţi sunt sclavi şi egali între ei în sclavie.” 34

 

Netceaev scrie în Catehismul său:

„Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pretutindeni, atât în clasele superioare ale societăţii cât şi în cele inferioare… în biserici… printre literaţi.”

Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta:

„Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime ai noştri. Avocaţii care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali, sunt ai noştri. Avem oameni din administraţie, oameni de litere, suntem mulţi foarte mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” 35

Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant: „Liga revoluţionară mondială“. Statutul ei a fost semnal de Netceaev şi de Bakunin – colaboratori apropiaţi ai lui Marx.36

La început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter Dolgorukov scria la 31 octombrie 1862:„La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus menţionată), un om îngust la minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură efeminată.Kelsiev mi s-a adresat cu blândeţe, spunându-mi binevoitor: «De vreme ce trebuie s-o facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?»

De când a venit Bakunin înAnglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind despre „a arde din temelii”, „a asasina”, „a taia în bucăţi””.

În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul care l-a împuşcat pe împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:

„Trebuie să înţelegem că ceea ce a făcut Karakazov n-a fost decât un început. Da, acesta a fost prologul. Să luam aminte că drama propriu-zisă va începe foarte curând.”37

 

Într-o alta proclamaţie, se afirma:

“În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu, şi vom asalta într-un mare iures palatul imperial…Vom striga: «Puneţi mâna pe topoare!» şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului.

 

Fără mila! Ucideţi în locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă acolo, în case, în sate…

Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine este împotriva voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti duşmani prin orice mijloace.” 38

În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: «Organizaţia», al cărei nucleu strict secret purta însă numele înfiorător: «Iadul». Timp de peste un secol, diverse alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod permanent numele, au preluat obiectivele acestei societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara ei.

Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea «Iadului» – organizaţie premergătoare Partidului Comunist din Uniunea Sovietica – decât în anul 1965, la 93 de ani după înfiinţarea acestei organizaţii.

În “Revoluţionarul ilegalist” din Rusia, E. S. Vilenska scrie:

„«Iadul» era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai împotriva monarhiei, ci – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii organizaţiei secrete” 39

În “Cernasevski sau Neceaev” 40 se menţionează faptul că unul dintre membrii «Iadului» s-a oferit să-şi otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organizaţiei din care făcea parte moştenirea dobândită pe această cale.

Cernasevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:

„Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu ne pasă dacă va trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei franceze. Ce contează dacă va trebui să ucidem o sută de mii de chiaburi?” 41

 

Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:

„Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe oameni să facă o revoluţie.

Este suficient să ucizi câteva milioane de oameni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în mişcare.

Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător.”

Şi iarăşi:

„Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.” 42

În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma „nu ne temem”. Un exemplu reprezentativ este următoarea proclamaţie:

„Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine sociala e nevoie să vărsăm de trei ori mai mult sange decât iacobinii (revoluţionarii francezi) – în Revoluţia din 1790… dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o facem.” 43

De fapt, numarul victimelor a fost mult mai mare.În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declara că Stalin i-a mărturisit că în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.

 

Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani, comuniştii au mărturisit că la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită «Iadul».

De ce tocmai «Iadul»? De ce nu societatea pentru ajutorarea săracilor sau pentru ajutorul omenirii? De ce accentul este pus în mod special pe iad?

Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la început, însuşi numele organizaţiei lor demonstra că adevăratul lor scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti pentru osânda veşnică.

Originoform

 

Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii.

 

În plus, se încearca racolarea reprezentantilor Bisericii, ca prin intermediul şi prestigiul preoţilor, masele de credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă.

Numele acestui departament este «Originoform». Reţeaua are ramificaţii secrete în fiecare ţară şi în fiecare organizaţie religioasă importantă.

Este lesne de înţeles că primele vizate sunt organizaţiile anticomuniste şi misiunile creştine care activează în spatele Cortinei de Fier. Agenţii provocatori şi propagandiştii comunişti se infiltreaza înăuntrul bisericilor şi misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.

Primul director al acestei organizatii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox – apostol din stirpea lui Iuda.

Sediul central al organizaţiei se afla în Varsovia.

Actualul ei conducator se numeşte Theodor Kasky.

În orasul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în ţările latine, iar la Moscova sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord.

Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel (Letonia), iar cei pentru ţările musulmane la Constanţa(Romania).

În aceste scoli se pregatesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi rabini. Fiecare dintre aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei, pozând în persecutaţi, cer protecţia bisericilor sau a misiunilor creştine.

Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala „Lenin” din Moscova, a fost instruit de Partidul Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuitilor; mai târziu a ajuns secretarul lui Papa Paul al VI-lea.

Adevărata sa identitate a fost descoperită, iar astazi el declară public că este comunist şi ca s-a căsătorit cu o comunistă.

Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme religioase, şi susţine ca Papa l-ar fi iertat. 44

Note

1.MontgomeryHyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.

 

  1. Karl Markus Michel, „Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines: Volney, Kleist, Hess) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism for the German People, pp. 71-73.

 

  1. Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i(2), p.261.

 

  1. Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Rujv, /M/

 

  1. Moses Hess,RomeandJerusalem(New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.

 

  1. /Mc/, p. 15.

 

  1. Moses Hess, „Ausgewahlte Schnften” (Selected Works),RomeandJerusalem(Cologne: Melzer-Verlau. 1962), p. 229. 8./Mc/., p. 18.

 

  1. /Mc/., p. 27.

 

  1. Hess, Ausgewahlte Schriflen, Mc/., pp. 236, 237.

 

  1. /Mc/., p. 308.

 

  1. /Mc/., p. 243. 13./MJ., p. 324.

 

  1. „Kommunistisches Bekenntnis în Fragen und Antworten” (Communist Credo în Questions andAnswers), /Mc/., p. 190.

 

  1. „Die Eine und Ganze Freihcit (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149. 15. (The Philosophy of Action),

 

  1. ibid.. p. 138.

 

  1. Edmund Silbemer, Moses Hess (Leidcn: Brill, 1966), p.31.

 

18./Mc/., p. 32.

 

  1. /Mc/.,p. 121.

 

20./Md.,p.421.

 

  1. Op. cir., Dudko,p. 53.

 

  1. Op. cil, Silbemer, p. 421.

 

  1. Ibid 64

 

24./Mc/., p 418.

 

  1. Moses Hess, „Philosophische Sozialistische Schnften. Ueber das Geldwesen” (Philosophiclal Socialist Writings. About the Monetary System) (Berlin: Akademie-Verlag), 1961, p 345

 

  1. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44. 27./Wd,p. 10.

 

  1. MosesHess, „Briefwechser (Correspondence), Ictter of Dccember 9, 1863 to Lassalle (The Hague: Mouton&Co.. 1959), p. 459.

 

  1. Karl Maix, „Das Kapital” (The Capitali MEX, XXIII, p. 779.

 

  1. G. W. F. Hegel, „Werke. Fragment uber Volksreligion und Christentum” (Works. Fragment on Popular Religious Beliefs and Christianity) (Frankfurt-am-Main: Suhrkamp Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.

 

  1. U. Steklov, M. A. Bakunin, His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House, 1937), Vol 3, p.435.

 

  1. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevskii in his Complete Works, Vol. 12, p. 194.

 

  1. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.

 

  1. Ibid., p. 322.

 

  1. Ibid., p. 324.

 

  1. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.

 

  1. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social Movements înRussia(London, 1897), p. 94.

 

  1. Op. cit, Volodin, p. 223.

 

  1. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground înRussia(Moscow, 1965), p. 398.

 

  1. Volodin, loc. cit.

 

41.Tchemishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. l, p.8.

 

  1. „Russkaia Misl”, November 17, 1983. 180

 

  1. Op. cit., Volodin, p. 155.

 

  1. P. F. De Villemarest, ,,Les Pourvoyeurs du Goulag (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, în French), Vol. III, pp. 233ff.

 

Documente celebre despre“BLESTEMUL SATANIC AL COMUNISMULUI”

Comunismul nu-i o inventie a  lui Karl Marx , ci o componenta a NOII ORDINI MONDIALE gandita inaintea lui de catre illuminatii finantati de ruda sa prin alinanta Rothschild. Karl Marx a fost mason , s-a tras dintr-o familie de rabini , dar nici el si nici Engels n-au inventat comunismul, ci au fost influentati direct de  Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875) care a fost si unul din fondatorii socialismului.

 

Vladimir Lenin, in culmea gloriei sale fiind, spunea:

“Statul nu functioneaza asa cum ne-am dorit. Masinaria nu se supune. Se vede un om la volan si pare ca o conduce, dar masina nu merge in directia voita de el. Se misca insa dupa dorinta altor forte.”

Normal, erau fortele celor ce au finantat revolutia bolsevica. Si aici se cuvine sa amintim de:

Jacob Henry Schiff (1847–1920), evreu, nascut in Germania, bancher american. Deosebit de influent la vremea lui, acesta a finantat Japonia in eforturile ei militare din timpul razboiului ruso-japonez. Dar ce este mai grav, a finantat Revolutia Rusa din 1917.

In 1905 a fost medaliat de japonezi cu Order of the Sacred Treasure iar in 1907 cu Order of the Rising Sun. A fost primul strain onorat de Emperor Meiji in palatul imperial.

In 1906, cand s-a format American Jewish Committee , a fost unul din primii lideri.

In 1907 Jacob Schiff declara intr-un discurs la New York ca fara o banca centrala care sa aiba un control adecvat , tara va aluneca inspre cele mai severe crize din istorie. A devenit si capul Kuhn, Loeb & Co. Iar numele acestei banci este strans legat de Felix Warburg si Paul Warburg cel ce impreuna cu J.P. Morgan si John D. Rockefeller, Jr. au pus bazele Federal Reserve. De asemenea a fost director la New York City National Bank,  Equitable Life Assurance Society si Union Pacific Railroad .In afara de Japonia, a finantat si Puterile Centrale …Ginerele lui Solomon Loeb.

Unul dintre cei mai activi luptatori impotriva Federal Reserve, politicianul republican Louis Thomas McFadden (1876-1936), Chairman al United States House Committee on Banking and Currency 1920-1931 spunea:

“Dupa primul razboi mondial Germania a cazut in mainile bancherilor internationali care acum o conduc si o aprovizioneaza dar o si imobilizeaza. I-au cumparat industria, i-au luat resursele, ii controleaza industria si utilitatile publice.

 

Bancherii internationali subventioneaza actualul guvern al Germaniei si de asemenea aprovizioneaza fiecare dolar din banii pe care Adolf Hitler i-a folosit in campania sa risipitoare. Prin intermediul Federal Reserve Board peste 30 de miliarde dolari din banii americanilor au fost pompati spre Germania. Cu totii ati auzit de cheltuielile ce au loc in Germania: locuinte moderniste, marele ei planetarium, salile ei de gimnastica, bazinele de inot, autostrazile ei, fabricile ei perfecte. Toate acestea au fost facute cu banii nostrii. Toate acestea au fost daruite Germaniei prin intermediul Federal Reserve Board.

Federal Reserve Board a pompat atat de multe miliarde de dolari spre Germania, incat nici nu indraznesc sa spuna suma totala.”

Tot el acuza bancherii de pe Wall Street ca au subventionat revolutia bolsevica prin intermediul Federal Reserve Board si ca au cauzat deliberat Marea Depresie. A platit insa pentru lupta sa. Odata s-a tras asupra lui iar mai apoi a fost otravit …

Cititi va rog si:

„The Money Masters” – un excelent documentar despre modul in care ROTHSCHILD si locotenentii lor stapanesc sistemul financiar-bancar mondial

 

La minutul 56 al DOCUMENTARE CELEBRE: Aaron Russo – „AMERICA: FROM FREEDOM TO FASCISM“ – subtitrare in limba romana si completari foarte necesare puteti gasi asemanari intre conceptia Federal Reserve si a taxelor cu … “Manifestul comunist“ din care reiau primele puncte:

1.Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.

  1. Impozit cu puternic caracter progresiv.
  2. Desfiinţarea dreptului de moştenire.
  3. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
  4. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
  5. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.

In documentarul romanesc se subliniaza foarte bine cultul paladin practicat de personajele prezentate. Insa acelasi cult il practica si ELITELE de care tot vorbesc eu in acest blog. Finalul documentarului insa este inexact, caci raul nu se limiteaza la statele ce au ramas comuniste.

Marele final acum se pregateste: STANGA, NOUA ORDINE MONDIALA si ANTIHRISTUL. Ampla analiza plecand de la discursul premierului Gordon Brown in care Il invoca pe Dumnezeu, cerand o Noua Ordine Mondiala, in timpul unei predici la catedrala Sf. Paul

Despre comunism şi întuneric

 

Continuarea existenţei comunismului printre noi este cu adevărat bizară, dacă luăm în consideraţie faptul că această doctrină este responsabilă de un număr ameţitor de victime – sute de milioane de oameni ucişi, conform Cărţii Negre a Comunismului – dar şi de deportări în masă, programe de spălare pe creier la nivel naţional şi campanii de eradicări fizice.

Cu toate acestea, într-o lume în care informaţia este mai accesibilă ca niciodată, doctrina inundă încă dezbaterile publice şi creierul elitelor, atât în est, cât mai ales în Occident.

Deşi este considerată o filozofie, cu alte cuvinte un sistem de concepte care să permită înţelegerea lumii. Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi ceva complet diferit. Ca model, a propus explicarea societăţii şi a relaţiilor sociale pe baza teoriei luptei de clasă – şi – chiar mai primejdios, a derapat într-o dimensiune militantă, jihadistă, chiar – propunând modificarea, “perfecţionarea” lumii existente pe calea violenţei.

Modelul prin care explică relaţiile sociale – lupta dintre clasele sociale, exploatarea unor clase de către celelalte etc – s-a dovedit pe cât de simplist pe atât de incorect. Cât despre rezultatele implementării sale – societăţile distopice create în Europa de Est şi mai ales Asia – nu mai încape vorbă, au fost fără excepţie un adevărat coşmar pentru populaţiile ţărilor respective şi un dezastru economic.

Trece deseori neobservat faptul că această doctrină cerea loialitate absolută din partea populaţiei ţărilor unde a fost implementată şi că, în cele mai multe cazuri, Partidul Comunist – reprezentarea comunismului în societate – nu s-a sfiit să impună această loialitate prin teroare.

Tocmai aspectul acesta de impunere de tip “crede şi nu cerceta”, însoţită deseori de absolutizări şi teroarea cu care a încercat să distrugă orice dezbatere filozofică, precum şi modul complet în care comunismul a înţeles să captureze întreaga societate – economia, resursele, etc. dar mai ales gândirea – pe care a încercat să o controleze cvasi-total – face ca doctrina să semene mai mult cu un cult malefic decât cu o filozofie.

Acest aspect scapă deseori atenţiei istoricilor, fiind subliniat mai mult de victimele comunismului – în special deţinuţii politic – adică exact cei care au experimentat pe pielea lor acest flagel al secolului XX şi nu numai.

 

“Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ.

 

Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu aceea creştină, este religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de “virtuţi”; nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

 

Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete şi lipsuri. Cum s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism şi plăcere sadică de a-ţi chinui semenul şi a-l ucide? “ (Mărturisiri din mlaştina disperării – Dumitru Bordeianu)

 

“Un spectru bântuie Europa – spectrul Comunismului” – începe Manifestul Comunist, Carta comunismului globalist, scris în 1848 de Marx şi Engels. ‚Spectru’- un termen cel puţin ciudat ales de întemeietorii comunismului pentru a defini un sistem politic. Cincizeci de ani mai târziu, acest spectru căpăta un corp concret, extinzându-se asemenea unui cancer, ucigând vieţi, distrugând minţi şi suflete.

 

În esenţa sa omul se opune violenţei. Omenirea a condamnat marile evenimente care au produs crime – persecuţia creştinilor, Inchiziţia, războaiele, fascismul, etc. Pe de altă parte teza comunistă este profund violentă, promovează “lupta de clasă” ura între semeni, fiind, în esenţă, criminală. Atunci cum pot oamenii solidariza uneori cu ideile (criminale ale) liderilor comunişti? De exemplu, cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989, unii spun: “Dacă eu aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi înnăbuşit protestul cu tancuri”. Sau “Bine le-a făcut Iliescu că a chemat minerii în Bucureşti”. Ce mutaţii în conştiinţa umană a produs acest sistem astfel încât să facă oamenii normali să treacă de partea crimelor şi terorii? Cum au putut fi răsturnate, inversate binele şi răul în fiinţa umană, cum să fie răul considerat bun?

 

Analizând natura Partidului Comunist (indiferent de ţară, el are aceeaşi natură, un alt aspect bizar) vom înţelege uşor care este logica cu care operează comunismul.

 

O lucrare fundamentală în acest sens este “Nouă Comentarii despre Partidul Comunist”, tipărită de publicaţia The Epoch Times.

 

Lucrarea analizează resorturile intime care au pus în funcţie mecanismul partidului comunist, şi chiar dacă exemplul principal îl constituie Partidul Comunist Chinez (PCC), acesta analiza întregeşte şi explica maşinăria Partidului Comunist în sine, în orice ţară s-ar afla el.

 

“…controlul politic total al Partidului Comunist ne-a marcat atât cultura cât şi modul de gândire, încât chiar şi criteriul cu care judecăm Partidul este creat tot de Partid. Oamenii gândesc conform logicii Partidului…” (Nouă Comentarii). Fiind forţaţi să renunţe la logica umană şi cea divină, trecând de partea Răului oamenii au făcut un fel de “pact cu diavolul”, nefiind întotdeauna conştienţi de implicaţiile unui asemenea ‚pact’ asupra calităţii de fiinţă umană.

 

De-a lungul mileniilor omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera datorită unui cod al valorilor, a unei tradiţii culturale şi spirituale. Tradiţiile sunt tot atât de vechi precum omenirea însăşi şi sunt de transmisie divină. Indiferent de unde vin ele- cea mai fundamentală moralitate umană, normele de comportament şi standardele de judecată a binelui şi răului sunt relativ stabile; de mii de ani ele au stat la baza reglării comportamentului uman şi menţinerii ordinii sociale. Dacă omenirea îşi pierde normele morale ce vor deveni oamenii? Istoria a dovedit în multe rânduri că atunci când oamenii îşi pierdeau tradiţia, nu respectau moralitatea, societatea era supusă declinului. Negând tradiţiile culturale, oamenii s-ar fi negat de fapt pe sine iar naţiunea s-ar fi confruntat cu o criză de identitate.

 

Comunismul a fost singura doctrină care s-a opus cu sălbăticie oricărei tradiţii, smulgând din sufletul oamenilor principiile binelui pe care acestea erau clădite. În Manifestul Comunist al lui Marx — documentul principal al partidelor comuniste- se expune făţiş rolul malefic al doctrinei: “Revoluţia comunistă reprezintă ruptura cea mai radicală cu relaţiile tradiţionale; nu este de mirare că dezvoltarea sa implică ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale”.

Comunismul s-a impus încă din primele sale zile cu cea mai mare şi nejustificată violenţă pe scena istoriei iar iniţiatorii săi ştiau că oamenii care credeau în valori nu-l vor putea accepta.

Omul crede în mod natural în bine- înţelepciunea antică chineză crede că “oamenii sunt la naştere în mod natural buni” (Trei versuri Sang Ji Zing, text tradiţional chinez de educaţie elementară), “toţi oamenii au o inimă cu compasiune” (Mencius, Cartea a-VI-a). A desfiinţa legile morale înseamnă a desfiinţa conştiinţa umană.

 

Nu era uşor să alterezi conştiinţa umană formată de veacuri, dar Partidul avea metodele sale. Astfel că pe lângă cele mai sinistre forme de violenţa fizică şi teroare psihică a pornit spre falsificarea oricăror idei şi concepte prin inversarea logicii normale, cu ’logica de partid’ găunoasă, înşelătoare şi imorală. Mao Zedong spunea: “Dacă vrem să răsturnăm o autoritate, trebuie mai întâi să facem propagandă şi să muncim în zona ideologiei” (Din discursul lui Mao Tse Dun la Sesiunea a Opta a celei de-a Zecea Plenare a PCC

 

Ce autoritate voia comunismul să răstoarne? Am văzut că voia să distrugă însăşi tradiţia culturală moştenită de veacuri, catalogând-o printre “prejudecăţi burgheze”. Se opunea cu înverşunare religiei (numind-o “opium pentru mase”), pedepsind şi omorând oamenii care nu renunţau la credinţă. Alungând tradiţia şi pe Dumnezeu din sufletul oamenilor, nu ar fi distrus în acest caz chiar sufletul lor?

 

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Lui”, omul fiind considerat ca o “încoronare a creaţiei”. Marx l-a determinat pe om să-şi piardă respectul faţă de sine, marxismul fiind primul sistem filozofic care limitează drastic noţiunea de om. Nu e de mirare că el a elogiat darwinismul. Astfel în 1861 îi scria lui Ferdinand Lasalle: “Cartea lui Darwin [Originea omului] este foarte importantă, oferindu-mi fundament în ştiinţele naturale pentru interpretarea istorică a luptei de clasă.”

Partidul Comunist aplica darwinismul social pretextând că ‚lupta de clasă’ este singura forţă care determină dezvoltarea societăţii. Astfel lupta devine “credinţa” principală a Partidului Comunist, o unealtă în obţinerea şi păstrarea controlului politic.

 

Partidul Comunist nu crede în Dumnezeu şi nu respectă nici măcar natura fizică. Motto-ul PCC în timpul Revoluţiei Culturale era:

 

“Luptă-te cu Cerul,

Luptă-te cu Pământul,

Luptă-te cu oamenii

Aşa vei descoperi o bucurie nemărginită.”

 

Chinezii cred în mod tradiţional în unitatea dintre Cer şi oameni. Lao Tze spunea în Dao de Jing (Tao-Te Ching): “Omul urmează Pământul, Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea, şi Calea urmează ce este natural.” (Dao De Jing, Capitolul 25)

“Omenirea se integrează cu Cerul şi Pământul şi între ele există o dependenţă mutuală. Calea universului nu se schimbă. Universul se mişcă în mod ordonat, urmând Calea. Pământul urmează schimbările Cerului. Respectând Cerul şi Pământul, omenirea se bucură de o viaţă armonioasă plină de mulţumiri şi binecuvântări.

Partidul Comunist este un soi de fiinţă. Totuşi se opune naturii, Cerului, Pământului şi omenirii. Este un spectru malefic opus universului.” (Nouă Comentarii- Comentariul 4: De ce este PCC o forţă împotriva universului).

Din preistorie până astăzi, omenirea a crezut în existenţa unor legi care domnesc în univers.

Adevăraţii oameni de cultură, de ştiinţă au o viziune foarte largă asupra universului şi nu vor nega nelimitatul “necunoscut” de dragul noţiunilor personale limitate. De ex . Newton (în lucrarea sa Principiile Matematicii) a explicat că oferă doar o descriere a fenomenelor de suprafaţă şi că nu îndrăzneşte să vorbească despre adevăratul motiv pentru care Dumnezeu a creat Universul. În filozofie, Platon considera Binele ca fiind valoarea supremă. Pentru el, politica trebuie să se subordoneze moralei. Fără Binele suprem, egalitatea sau dreptatea ar fi fără valoare. La Socrate, chestiunea principală pusă de el a fost : cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui? La sfântul Augustin legea era iubirea. La Kant, imperativul categoric este poruncă pură (a priori) a legii morale. A fi liber- după Kant- înseamnă a acţiona “în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi în acelaşi timp şi drept principiu al unei legislaţii universale.” (Jeanne Hersch- Mirarea filozofică, cap. Immanuel Kant). 

Ce contrast izbitor cu tot ceea ce ne oferă gândirea marxistă care face mereu apologia distrugerii şi a violenţei. (“Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi”.)

 

Mulţi occidentali, dar nu numai, cred încă în ’umanismul’ doctrinei marxiste, mai cred în ‚bunele intenţii’ ale unei societăţi ce se vrea “raiul pe pământ”- şi care oferea o aşa zisă egalitate între oameni. Nimic mai fals. Manifestul Comunist afirma fără echivoc: “Mai sunt deasemenea şi adevăruri eterne precum Libertate, Justiţie, etc., care sunt proprii tuturor statelor societăţii. Dar comunismul desfiinţează adevărurile eterne, desfiinţează întreaga religie şi întreaga moralitate în loc de a le constitui pe acestea pe o bază nouă; astfel că acesta (comunismul) acţionează în contradicţie cu întreaga experienţă istorică din trecut” (Manifestul Comunist, cap II — Proletarii şi comuniştii “”).

Toate guvernările comuniste s-au hrănit cu asemenea principii. Ele sunt acum internaţional recunoscute ca fiind totalitare şi violente, fie că e vorba de partidele comuniste din România, Rusia, China, Cambodgia, Coreea de Nord, Cuba etc, ele fiind create din aceeaşi substanţă şi animate de acelaşi crez. În comunism valorile sunt inversate şi semnificaţia cuvintelor mari este exact opusă. Astfel “raiul” comunist adus de “luptă de clasă” poate fi uşor identificat în situaţia dezastruoasă din ţările comuniste.

“Din 1949 numărul deceselor cauzate de violenţa Partidului Comunist Chinez (PCC) a depăşit numărul total de decese din timpul războaielor purtate între 1927-1949 (se estimează un număr de 80 de milioane de oameni omorâţi. În timpul “curăţeniei” declanşate de Stalin în 1930, Partidul Comunist sovietic a masacrat peste 20 milioane de aşa-zişi spioni şi trădători, şi persoane suspectate ca având opinii diferite.” (Nouă Comentarii…, Com.1). Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a ucis în Cambogia (ţară mică cu numai 8 milioane de locuitori) în cei 4 ani de existenţă, (1975-1978) mai mult de 2 milioane de oameni.

 

 

 

 PS 

Se pune întrebarea firească: De ce aceasta luptă necontenită şi nemiloasă? Împotriva cui? Era îndreptată o asemenea revoltă dusă la paroxism doar împotrivă unei vechi ordini sociale sau era mai mult de atât?

Un răspuns convingător la aceste întrebări ni-l oferă pastorul Richard Wurmbrand, în cartea sa “Marx şi Satan”. Richard Wurmbrand, om de cultură şi de mare fineţe intelectuală, a fost şi el victimă a detenţiei comuniste.

 

Iată cum şi-l aminteşte Alexandru Virgil Ioanid pe Richard Wurmbrand: “…evreu, fost comunist militant, convertit la creştinism în împrejurări excepţionale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos şi de combatere a comunismului ateu ce se instaura în ţară. Ca urmare, a fost arestat şi ţinut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi tbc osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ţine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna.”

 

Pentru cei care mai cred încă în umanismul lui Marx sau al comunismului cartea lui Wurmbrand şochează prin contrastul între ceea ce unii cred că înseamnă “idealurile comuniste” şi ceea ce însemnau ele de fapt. Astfel autorul citează din unele poeme ale lui Marx şi din alte scrieri de-ale sale şi ale altor cunoscuţi comunişti, din care se vede clar ca lumina zilei ’umanismul’ marxist. Într-unul din poemele sale, Marx scria:

 

“Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

Vezi această sabie?

Prinţul întunericului mi-a vândut-o.

Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul[…]”.

Autorul remarcă în poemul Strigătul unui deznădăjduit- “[…]

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea

Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului

Vârful lui rece va fi înspăimântător[…]-

asemănarea cu laudele îngâmfate ale lui Lucifer:

“Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”(Isaia 14:43)”.

Cine vorbeşte prin Marx în aceste versuri? Care este dumnezeul lui Marx? Răspunsul nu trebuie să-l deducem, el este exprimat fără echivoc.

 

Marx, demonstrează Wurmbrand, “nu a fost nici o clipă însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, (pe care o ura, cum ura toate naţiunile şi “toţi zeii”). Pastorul susţine că Marx ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.[…] ”Socialismul nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic. Acesta se aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

 

Bakunin, unul din tovarăşii lui Marx de la Internaţionala I, nu numai că îl lăuda deschis pe Lucifer, ci avea şi un program concret de revoluţie. Scopul nu era de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie: “În aceasta Revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice.”

 

Astfel că Marx şi tovărăşii săi, “deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei […] Ei nu contestau existenţa lui dumnezeu, ci supremaţia Lui” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

Cât de departe erau toate acestea de idealurile societăţii perfecte în care erau oamenii forţaţi să creadă că sunt întruchipate în teza marxistă. “Dealtfel, cel care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială “prostovani, golani, măgari”. Engels ştia prea bine că: “nici democraţii de coloratură roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată”.

De aceeaşi ideologie satanistă era dominat şi Lenin, care, “la 16 ani şi-a rupt crucea de la gât, a scuipat pe ea şi a călcat-o în picioare” (Troţki-Tânărul Lenin)-acesta fiind un binecunoscut ritual satanic, iar exemple de lideri comunişti dezaxaţi sunt multe – Stalin nu avea “nici o trăsătură umană”după cum îl caracteriza cumnatul şi colaboratorul său. Lui Mao Tze Dun îî plăcea să fie aclamat ca “cel a cărei minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord a construit un cult al personalităţii care sfida orice raţiune, iar Nicolae Ceauşescu s-a întors fascinat din Coreea de Nord, încercând să construiască un cult al personalităţii asemănător.

În cartea sa, Richard Wurmbrand dă un exemplu de cruzime satanică, citând din Arhipelagul Gulag al lui Soljenitin: “hobby-ul ministrului afacerilor interne al Uniunii Sovietice, Yagoda, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele cu Iisus şi cu sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.”

 

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat, la un moment dat, să-i scape următoarea mărturisire involuntară: “Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” Mai este nevoie de o altă profesiune de credinţă’ comunistă mai bine conturată?

Iar dacă ţelul comunismului era să smulgă sufletele credincioşilor din mâna lui Dumnezeu, cui aveau să le încredinţeze? În ce trebuiau să creadă oamenii atunci? Răspunsul îl ştim deja: oamenii trebuiau să creadă numai în Partidul Comunist, să asculte doar de Partidul Comunist, să mintă, să ucidă, să-şi trădeze până şi familia, dacă interesele Partidului o cer, să nu aibă alte credinţe şi idealuri decât cele ale Partidului.

Astfel, oamenii trebuiau să renunţe la credinţă şi morală pentru ca acestea ar fi fost ‘burgheze’, ‘obscurantiste’ şi ‘demodate’ şi ar fi încurcat progresul societăţii, după cum susţinea Partidul – pentru ca acesta să pună stăpânire atât pe trupul cât mai ales pe mintea oamenilor, pentru a-i poseda total, necondiţionat, pentru a-i lăsa fără urmă de conştiinţă umană şi a-i transforma în roboţii docili şi dezumanizaţi ai Partidului.

 

Să ne mai întrebăm atunci de ce comunismul a înjosit mereu religia, de ce a dezlănţuit o persecuţie atât de acerbă împotriva credincioşilor şi a celor cu valori spirituale care trebuiau “re-educaţi” în lagăre de concentrare prin chinuri şi torturi groaznice, ca apoi şi ei, la rândul lor să devină torţionari?

 

În spatele tuturor acţiunilor Partidului se poate întrevedea o substanţă diabolică. Vorbind despre rolul Ocultei Comuniste, Ovidiu Voinea, el însuşi torturat la Piteşti, în cartea sa Masacrarea studenţimii române dezvăluie:

“Această ocultă s-a instalat în tainiţele moscovite prin mijlocirea ocultei internaţionale cu sediul în U.S.A., şi astfel a dărâmat din umbră imperiul şi biserica rusă.

Tot ce a fost otravă pe pământ s-a concentrat la Kremlin într-un amestec bine dirijat şi cu scopuri precise.

 

De la Moscova se răspândeau şarlataniile comuniste popoarelor din Asia, Africa, America latină, Europa occidentală etc. Acolo şi-au făcut instructajul marii maeştrii ai Cambodgiei. Ceasul istoriei le-a fost prielnic, terenul pregătit şi şmecheria folosită a fost din cele mai ieftine.

 

Urmare a “spălării creierului”, tineretul a fost bestializat. Din îngeri au fost transformaţi în demoni. Apoi aceşti oameni satanizaţi urmau să fie răspândiţi prin celelalte închisori politice. De data aceasta, prin aceleaşi metode, dar folosindu-se de victime, să continue aceşti monştri, creaţi artificial, procesul de dezumanizare a deţinuţilor.

 

Adevăraţii călăi stăteau în umbră şi manevrau victimele după principiul “Nu-i ucideţi voi, lăsaţi-i pe ai lor să-i ucidă”.

De cele mai multe ori nici unul din cei trei nu erau informatori, dar se crease psihoza şi asta conta. La urma urmei acesta era chiar scopul Ocultei: Distrugerea încrederii reciproce.”

Victimele “experimentului Piteşti” au scris despre aceste orori, au explicat mecanismele şi metodele prin care, “după ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat ”. În acea stare de pustiu sufletesc, după torturi neîntrerupte era forţat să-şi bată la rândul său prietenul sau colegii de celulă. “Spaima, la închisoarea Piteşti a fost atotstăpânitoare. Doi ani a durat masacrul luciferic al “Piteştiului”, doi ani a durat coşmarul. Această spaimă s-a instalat nu numai la nivelul sistemului central, ci în fiecare celulă a trupului până la cea mai neînsemnată. Aveai impresia că nu capul conduce, ci un centru nervos situat undeva în măduva spinării. Simţeai un fel de dedublare… O conştiinţă – parcă depărtată – privea neputincioasă la un robot fără milă şi simţire cum loveşte şi distruge.

Calea prin care victima a devenit în timp – dedublată, multiduplicitară – era teroarea:

Una gândea în suflet, alta vorbea aparent.

Una simţea în suflet şi alta făcea aparent.

Dar când apărea stimulul, spaima le inhiba pe toate rămânând doar robotul. ” (Ovidiu Voinea- Masacrarea studenţimii române)

La Piteşti deţinuţii erau forţaţi la ritualuri satanice.

 

Richard Wurmbrand consemnează: “preoţii au fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei. …creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare sfintei împărtăşanii.” Un preot ortodox român, Roman Braga, scrie: ” i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească”. Comuniştii i-au explicat, nu numai lui : ,,Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, vă veţi duce în Cer. Nu vrem să deveniţi martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să vă duceţi în iad.”

 

Din cartea domnului Traian Popescu (Experimentul Piteşti) el însuşi deţinut al Reeducării, extragem: “În “laboratorul” Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un neam, nimicit “virusul spiritualităţii” şi INDUMNEZEIRII OMULUI”[…]

“Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, Târgşor de către agentul regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat în mediul concentraţionar şi carceral cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scara individuală şi de grup.

Rostul acestui experiment era de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios şi a declanşa astfel o mutaţie etnico-religioasă la scara întregii comunităţi naţionale”. (Prof. univ. Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu – EXPERIMENTE TOTALITARE – modelul reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952.) (Traian Popescu – Experimentul Piteşti, Terorismul din închisorile Piteşti; Gherla; Canal Tg. Ocna)

 

“Piteşti era “centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oamenii buni în oameni răi, sau chiar în demonizaţi — cum îl numeşte Părintele Calciu. Dar acolo “rugăciunile nu încetau niciodată.”

 

Putem astfel vorbi despre martiri, sfinţi ai închisorilor. Eugen Dimitriu din Suceava, fost deţinut politic, l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu la închisoarea-sanatoriu din Târgu Ocna. Ne-a lăsat în cartea sa, Dreptul de a muri mai repede, o mărturie excepţională, încheiată cu un îndemn: “Cercetătorii Experimentului Piteşti trebuie să abordeze cu seriozitate — ca o contrapondere — fenomenul Târgu Ocna, unde s-a dovedit că oamenii pot deveni sfinţi”. “Tânărul Valeriu a trecut şi acel ultim examen, mlaştina deznădejdii, deşi fusese torturat bestial, deşi era îngenuncheat de boală. În loc de apostazia cerută de ighemonii antonescian şi comunist, în loc de căderea în deznădejde, Valeriu Gafencu a privit la Hristos şi a zâmbit serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Chipul său emana mereu, în mod misterios, o luminozitate şi o energie de neimaginat azi, într-o lume dominată de necredinţă şi de păcate împotriva Sfântului Duh.”

Revoluţiile nu duc la triumful dragostei ci, la mania de a ucide. În revoluţiile din Rusia şi China, după uciderea a zeci de milioane de nevinovaţi, comuniştii nu s-au mai putut opri şi au început să se omoare unii pe alţii.

Dostoievski avertizase, prin gura unui personaj de-al său: “Dacă Dumnezeu nu există înseamnă că totul este permis.” Dealtfel, Marx afirma în Manifestul Partidului Comunist că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci şi a oricărei morale. În timpul Revoluţiei Culturale din China era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să se tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să se lupte unii cu alţii, mame şi fiice să se denunţe reciproc, şi studenţi şi profesori să se trateze unii pe alţii drept inamici. În aceste cazuri conflictele şi ura au fost motivate de “natura Partidului” , care înlocuia şi elimina natura umană.

 

Acesta a fost trecutul comunismului, cu râurile sale de sânge şi teroarea care a schingiuit sufletele. Iar pentru cei care cred că totul a trecut acum, voi spune că nici prezentul nu este diferit.

 

Oficial în Europa de Est comunismul s-a încheiat, (cu toate că el mai persistă încă, în forme mai subtile, infiltrat în partide pretins democratice, sau sub masca marxismului cultural occidental etc.) mai sunt încă ţări în care el face ravagii, omoară oameni, distruge conştiinţe.

 

Genociduri moderne: China

 

Un studiu de caz: cea mai mare putere comunistă a momentului – China – organizează o campanie de eradicare împotriva mişcării spirituale Falun Gong în China de astăzi. La baza exterminării la scara naţională a aderenţilor Falun Gong stă aceeaşi dorinţă de a eradica virtutea şi morala, pe care Partidul a manifestat-o de la începuturile sale. Încă o extensie a ideologiei malefice, în plin secol 20 – interzicerea, de către Partidul Comunist, în ultimii ani, a şcolii Falun Gong ai cărei practicanţi susţin principiul “Adevăr, Compasiune, Toleranţa” face parte din acelaşi plan de implementare a doctrinei comuniste de “luptă împotriva Cerului”.

 

O consecinţă inevitabilă a menţinerii controlului prin forţă şi teroare, împotriva voinţei oamenilor este că Partidul se simte intimidat atunci când un număr mare de oameni care nu vor să mai mintă şi nu mai pot fi minţiţi, sunt buni unii cu alţii şi nu mai pot fi constrânşi să se trădeze reciproc, sunt toleranţi şi răbdători cu semenii lor.

 

Speriat de forţa cu care, la începutul deceniului ’90, în China, membrii Partidului aderau la mişcarea Falun Gong, dictatorul chinez al momentului, Jiang Zemin, a lansat o campanie de calomniere şi persecuţie în care a implicat armata, mass media, securitatea, politia, bisericile (false) etc.

 

Jiang Zemin cerea, într-un document intern al Partidului, exterminarea mişcării Falun Gong “în 3 luni de pe faţa pământului”, iar planul său cuprindea: “ruinarea reputaţiei practicanţilor Falun Gong, falimentarea lor financiara şi distrugerea lor fizică”.

 

În ultimii ani, conform Raportului independent Kilgour-Matas, acest diabolic plan a culminat cu organizarea unei industrii la scara naţională, în care deţinuţilor din lagărele de muncă li se extrag pe viu, cu forţa, organe, care sunt mai apoi vândute pe piaţa neagră a organelor de transplant din China.

 

Deşi guvernul chinez neagă acuzaţiile, autorii raportului – Dr. David Kilgour (ex-secretar de stat din Canada) şi Dr. David Matas – au ajuns la concluzia că afirmaţiile în legătură cu recoltarea ilegală de organe sunt adevărate, numind acesta operaţiune de exterminare – “o formă grotescă de rău care, în ciuda tuturor depravărilor pe care le-a cunoscut umanitatea, este nouă pe aceasta planetă”. Raportul poate fi citit în peste 18 limbi la http://organharvestinvestigation.net/

 

De peste 5000 de ani, cultura chineză a îmbrăţişat preceptele înţelepciunii taoiste şi confucianiste, aşa încât, de-a lungul istoriei naţiunea chineză a rezistat datorită acestei culturi, a cărei esenţă a fost transmisă neîntrerupt. “Mările învăţături promovează cultivarea virtuţii”, spunea Confucius, în urmă cu mai mult de 2000 de ani, transmiţând societăţii ideile sale sub forma celor cinci virtuţi esenţiale: bunăvoinţă, dreptate, corectitudine, înţelepciune şi credinţă. Au fost nevoie de 50 de ani de teroare comunistă pentru ca aceste valori să fie răsturnate, schilodind astfel sufletul unui popor cu o mare cultură.

 

Mao Tse-Dung, cel care a implementat comunismul în China, producând zeci de milioane de victime, scria în memoriile sale: “De la opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se afla un templu confucianist. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu”.

 

Partidul Comunist Chinez este singurul regim care a încercat distrugerea simultană a celor trei religii – confucianismul, buddhismul şi taoismul. Imediat după venirea la putere, Partidul a pornit un program naţional de distrugere a templelor, ardere a scripturilor, forţând călugării buddhişti şi taoişti să se reîntoarcă la viaţa seculară. Pe străzi erau organizate procesiuni în care mulţi călugări erau umiliţi public, pentru nicio altă vină decât credinţa lor. În Tibet au fost deteriorate 90% din temple. Chiar şi azi Partidul continuă persecuţia religioasă, întemniţând zeci de mii de creştini independenţi.

 

“Partidul Comunist Chinez afirma că Falun Gong concurează cu partidul în atragerea maselor şi că este o religie. De fapt ceea ce dă Falun Gong oamenilor este o cultură şi un mod de viaţă. Este o cultură străveche, rădăcină tradiţiilor chineze, pe care poporul chinez a pierdut-o cu mult timp în urmă.” (Nouă Comentarii, Com.5)

 

După masacrul din 4 iunie 1989, ideologia comunistă a devenit complet falimentară, Partidul Comunist Chinez n-a mai fost capabil să-şi unească membrii sub stindardul doctrinelor marxismului, leninismului şi maoismului. Confruntat cu o criză de supravieţuire Partidul a deschis larg poarta corupţiei pentru membrii săi, cerându-le în schimb loialitate absolută. Pornografia, jocurile de noroc şi drogurile au scăpat de sub control în toată China.

 

În schimb standardul moral ridicat demonstrat de practicanţii Falun Gong, care practică “Adevăr, Compasiune şi Toleranţă” a rezonat cu bunătatea din inima maselor. Mai mult de 100 de milioane de oameni s-au simţit atraşi şi au început să practice Falun Gong. Falun Gong este o oglindă a integrităţii care, prin însăşi natura sa, pune în evidenţă şi contrastează cu indecenţa Partidului. “Pacea adevărată poate fi găsită în cultivarea universală a virtuţii” – afirmă maestrul şcolii Falun Gong – “Dacă oficialii nu sunt egoişti statul nu va fi corupt. Dacă oamenii pun accent pe cultivarea propriei virtuţi şi atât administratorii cât şi civilii exersează stăpânirea de sine, atunci întreagă naţiune va fi stabilă şi liniştită”. Sau “Trebuie să le arăţi întotdeauna compasiune şi bunătate celorlalţi şi să te gândeşti la ceilalţi înainte de a face orice. Nu vei face greşeli dacă atunci când apare o problemă, primul lucru la care te gândeşti este dacă ceilalţi pot suporta, sau dacă va răni pe cineva.”

 

O altă caracteristică periculoasă a spectrului malefic comunist chinez este că doreşte să-şi impună influenţa în fostele ţări comuniste, cu promisiuni de avantaje economice, “prietenie reciprocă”, etc. Dar care este preţul acestor ‚avantaje’? Ca în orice “pact cu diavolul” compromisurile nu pot fi decât scăderi pe planul conştiinţei umane. Astfel, adeseori nici nu se vorbeşte despre victimele pe care Partidul continuă să le facă, despre oamenii care mor încă şi astăzi pentru că îndrăznesc să nu renunţe la Adevăr, Bunătate, Toleranţă, pentru ca Partidul impune o trecere sub tăcere a chestiunilor ‚interne’ de drepturilor omului.

 

Dar crimele comunismului, fie că s-au petrecut în trecut în România, Rusia, etc, sau se petrec acum în China, Birmania, Sudan, etc nu trebuie ţinute ascunse, trebuie expuse lumii, scoase la lumină. Lumina biruie întunericul, şi ele vor trebui să înceteze.

 

Impresionant a fost apelul dizidentului român Vasile Paraschiv, fost deţinut politic şi victimă a regimului comunist, care, mişcat de genocidul asupra practicanţilor Falun Gong, ne îndemna, în cadrul unui seminar la Bucureşti, să ne unim toţi cei care ne respectăm proprii noştri eroi martiri din închisorile comuniste să facem cunoscută şi soarta “fraţilor de suferinţă” din China. Cei care suferă nu se pot apăra singuri, noi care am aflat despre aceste atrocităţi nu avem voie să ascundem ceea ce ştim sub tăcere sau indiferenţă. Aceste lucruri nu pot fi tăinuite dacă vrem ca ororile comunismului să înceteze.

 

Nu avem voie să uităm Revoluţia Culturală sau Piteştiul, Piaţa Tiananmen sau Mineriadele, aşa cum nu se pot accepta Jocuri Olimpice într-o ţară care face profituri din furtul de organe pe viu de la practicanţi Falun Gong sau arestează jurnalişti care expun adevărul.

 

A ne opune comunismului nu înseamnă “a face politică”, cum ar încerca Partidul să ne mistifice acţiunea noastră dreaptă. A ne opune comunismului devine un act moral, un imperativ categoric al legii morale.

 

Victimele terorii roşii nu mai pot fi aduse la viaţă, iar cei care mai trăiesc în urma lor trebuie lăsaţi să vorbească despre ele. Aceste simpozioane, forumuri, cărţi, sunt menite să ţină memoria trează, ca şi copiii noştri să înveţe din lecţiile trecutului.

 

Tot astfel trebuie să fim conştienţi că natura malefică a comunismului nu se va schimba niciodată. Chiar şi astăzi, dacă este nevoie, îşi joacă rolul dublu, deghizat sub alte denumiri, nuanţe politice sau ideologii. El poate părea benevolent, va începe chiar să se reformeze, să fie doritor să “înapoieze drepturile oamenilor”, dar esenţa să rămâne aceeaşi – o putem vedea oriunde este promovată non-valoarea, golul spiritual, manipularea psihică, etc. O întrebare: oare ce se află în spatele promovării acelor emisiuni aşa zis mondene care formează o aşa zis cultură pentru tinerii de astăzi? După care valori, promovate astăzi în masă, s-ar putea ghida tinerii? Nu mai găsim în ele nimic din ideologia clasică a comunismului aşa cum o ştiam noi. Dar găsim, sub o altă formă o altfel de spălare a creierului, un fel de curent din care lipseşte cultura autentică şi cultivarea valorilor universale, creat şi promovat după programul şcolii de la Frankfurt.

 

“Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic”, spunea Edmond Burke.

 

Sângele nevinovat al tinerilor din decembrie 1989 din România sau al celor din Piaţa Tiananmen, al sfinţilor români din închisorile comuniste, al prizonierilor de conştiinţă din lagărele de exterminare din China, să ne trezească pentru a nu rămâne niciodată indiferenţi în faţa răului din afara noastră sau din noi.

 

 

Comunismul este o miscare satanista

Scopul satanismului este sacrificiul de vieti umane pentru  lucifer. In timp ce in Crestinism, Isus s-a sacrificat pentru oameni, in satanism se asteapta sacrificarea oamenilor lui Lucifer. Sub egida ateismului, comunismul a folosit simbolismele satanice precum cel al stelei rosii, falsul Mesia (Lenin), falsul mormant “sfant” (mumia lui Lenin din Kremlin), si distrugerea de locasuri religioase prin  coruperea celor care au supravietuit in numele “clasei muncitoare” (in special al locasurilor crestine).Pentru ca satanismul solicita de la credinciosii sai “ordine prin haos” si sadism, sacrificul de tip genocid de vieti umane este o constanta precedata de abuz mintal, emotiv, fizic/sexual, duse pana la exacerbare.Astfel vedem ceremonii satanice de “re-educare” a oamenilor pe sistem satanic, de la puscariile si gulagurile comuniste (fenomenul Pitesti), la scolile cu indoctrinare bazata pe ura, turnatorie si indoctrinarea spre genocid a copiilor, adolescentilor si a adultilor, sub titulatura inocenta de “revolutie.” Ori revolutie/revolver, inseamna intoarcerea cu fundul in sus a omenirii, care implica inainte de orice, distrugere.Mai putin cunoscut este faptul ca si nazistii lui Hitler ca si comunistii lui Stalin si Mao au folosit etichete simpliste pentru oamenii pe care au vrut sa-i distruga, chemandu-i “inferiori” si “dusmani.”

Atat Hitler cat si dictatorii comunisti s-au inspirat din lucrarile bazata pe falsele biologii si sociologii ale lui Karl Marx (2).Iar Karl Marx a venit dintr-o familie satanica si a aplicat strategia de minciuna: Cea mai buna strategia a diavolului este ca sa ne convinga ca nu exista (ateismul).

 

Scrierile, agenda, si actiunile generate de scrierile sale au aratat in schimb exact opusul: comunismul este un cult satanic bazat pe sacrificiu (3).Occidentul nu numai ca tace, dar ii protejeaza pe comunisti si pe crimele lor, etichetandu-i nici mai mult nici mai putin decat “eliberatori.” Bancile globaliste au finantat si profitat dupa crimele comuniste, de la Lenin la China comunista a anului 2017. Guvernele, companiile si elitele miliardarilor din Vest, au facut pact cu si au profitat din crimele comunismului in mod continuu (4).Datorita acestor interesuri, Vestul lauda pe comunisti, minimalizeaza, neaga si/sau acuza insasi victimele comunistilor de crimele comunistilor. Mai mult, produc maculatura de predare la copiii din scolile din Vest despre communism, prezentandu-l in termeni de povestioare, de timpul cartuliilor gen “micul Leninist” al anilor ’50 din secolul trecut (5), publicate in tarile ocupate de comunisti. Pentru adolescenti au creat moda “communist chic,” unde este un lucru ‘modern’ de a purta simboluri cu secera si ciocanul, sau alte insemne comuniste, de la chilotii de dama, la tricouri si ca nume de baruri si bauturi alcoolice (6).Casa Alba a lui Obama a considerat normal ca sa aiba globuri de Craciun cu fata ucigasului Mao (7). Iar americanii au ridicat satatuie lui Stalin in acelasi an cand Gruzia demola statuile acestui pishopat ucigas (8).A fost surpirnzator sa vad zilele trecute cateva panouri uriase la Times Square in New-York, cu afisuri care comemorau victimele comunistilor de-a lungul celor 100 de ani de dominatie, inclusiv informand trecatorii ca 1:5 indivizi din lume inca traieste intr-o dictatura deschis comunista (numarul tarilor cu guverne neo-comuniste deghizate drept ‘democratice,’ ridica numarul omenirii sub dictaturi de stanga la peste 20%).A fost surprinzator nu pentru ca nu era normal comemorarea victimelor comunistilor dupa 100 de ani de dictatura, ci pentru ca aceste panouri s-au afisat in aceeasi tara unde la Georgia Stones, este chiar sapata in stanca intentia de a reduce (distruge) populatia pamantului la 500,000,000 -deci de a omora 6.5 miliarde din 7 miliarde- (9).Ramane la discretia urmasilor victimelor comunistilor de a tine candela memoriei sacrificiului lor aprinsa in perpetuitate, pentru ca “cine uita crimele trecutului este condamnat ca sa le repete.”Memorie eterna martirilor nostrii care au fost persecutati si care au fost sacrificati de catre miscarea satanica chemata comunism.

Gabriel Teodor GHERASIM, New York

 SĂ NE PREGĂTIM, CĂCI (re)VINE MARTIRAJUL-CA O BINECUVÂNTARE-Graiul martirilor crestini din primele secole-de Petru Popovici

 

 

Prefaţă

Puţine lucruri sunt în istoria omenirii mai zguduitoare ca suferinţele martirilor. Atacaţi, în primele veacuri după Hristos, de duşmanii păgâni, iar mai târziu de cei ce mărturiseau că sunt urmaşii blândului şi milostivului Mântuitor – care totuşi au fost lipsiţi de orice pic de milă şi compătimire omenească – aceşti bravi susţinători ai credinţei au fost întemniţaţi, torturaţi şi omorâţi cu miile.

Îngrozitoare cum sunt unele relatări din acestea despre oribilele bestialităţi ale omului faţă de om, ele ne pot fi folositoare nouă, celor de astăzi, spre a aprecia just binecuvântările de care ne bucurăm şi suntem în stare să comparăm drepturile şi libertăţile noastre cu tirania şi nedreptatea acelor zile.

Sunt doar câteva sute de ani de când cele mai crude pedepse erau aplicate nu criminalilor periculoşi statului, ci unor oameni nevinovaţi, cei mai nobili şi mai buni din vremea lor, a căror singură vină era refuzul lor de a renunţa la credinţa ce le era mai scumpă decât însăşi viaţa lor.

Curajul neclintit al martirilor când erau confruntaţi de-a dreptul cu moartea, în cele mai teribile forme, aproape că ne face să credem că ei n-au fost simple făpturi omeneşti, supuşi fricii şi durerii, având aceeaşi dragoste de viaţă, aceleaşi afecţiuni ca şi noi, ci parcă ar fi fost fiinţe de alt rang, astfel formate să fie indiferente faţă de suferinţele fizice şi să se dovedească împotriva slăbiciunii mintale. Dar relatările despre vieţile lor ne încredinţează că au fost oameni. Cuvintele lor, faptele lor, scrierile lor, uneori apărarea înflăcărată, despărţirile lor, felul cum îşi luau rămas bun de la familie şi de la prieteni, îi arată că erau din aceeaşi carne şi sânge ca noi. Diferenţa era în zelul lor fierbinte şi în credinţa înflăcărată a lor, ce creştea tot mai puternic în faţa prigoanelor, a închisorilor, ce creştea tot mai puternic în faţa prigoanelor, a închisorilor, a schingiuitorilor, încât lumina cu mult mai multă strălucire decât flăcările focului în care li se mistuiau trupurile lor.

Istoriile martirilor au avut veacuri de-a rândul un loc de frunte în literatura creştină. Acest fel de scrieri au fost găsite alături de scrierile sfinte şi de cărţile de devoţiune. Unele istorii din prezentul volum au fost scoase din aceste izvoare. Cele care descriu persecuţiile de la începutul creştinismului, fiind tradiţionale, ne-au rămas de la vechii scriitori bisericeşti; cele din urmă, sunt din „Cartea martirilor” de John Fox.

Din mulţimea mare a martirilor, am ales pe cei în ale căror suferinţe putem găsi învăţături deosebit de folositoare sufletelor noastre. Desigur au fost mulţi credincioşi, care în focul suferinţelor au fost mai sclipitori ca diamantul, dar despre ei nu s-a scris nici un rând. Pe aceştia îi vom cunoaşte în ceruri.

În descrierea suferinţelor, am căutat să redau stilul ciudat şi relatarea grafică ce caracterizează originalele.

Facă Domnul ca ele să fie o mare binecuvântare.

Petru Popovici

 

 

Apostoli şi evanghelişti martiri

Îndureraţi şi părăsiţi trebuie să se fi simţit ucenicii după plecarea Domnului lor. Însă, deşi nu-I mai puteau auzi vocea, ei ştiau că El îi priveşte din cer şi că, în Duhul, va fi cu ei şi cu întreagă Biserica Sa până la sfârşitul lumii. Astfel, apostolii aveau să fie ajutaţi şi călăuziţi zilnic în lucrarea ce El le-a spus că trebuie s-o facă, adică să meargă în toate părţile lumii şi să spună poporului fiecărei ţări că Mântuitorul omenirii a venit şi că a murit pe cruce, ca ei să poată fi mântuiţi.

Acum au mai rămas numai 11 apostoli, căci Iuda, care L-a trădat pe Isus nu mai era cu ei. De aceea l-au ales pe Matia spre a întregi numărul de 12 apostoli. Nu după mult timp, ei se împrăştiară în toate părţile purtând cu ei vestea bună.

Noul Testament nu ne spune cât au trăit apostolii şi evangheliştii, nici cum au murit. În Faptele ne este relatată moartea lui Ştefan şi a lui Iacov. Atâta tot. Dar vechii scriitori şi istorici, care în primele veacuri după Hristos s-au apucat să adune şi să aştearnă în scris ce au auzit ei despre aceşti sfinţi, ne spun că aproape toţi au murit moartea de martir.

Cele ce urmează sunt istorisiri ce au ajuns până la noi.

Martirul Ştefan

Diaconul Ştefan a fost primul martir. Istoria lui este relatată în Noul Testament (Faptele apostolilor 6 şi 7).

Datorită creşterii numărului ucenicilor, mulţi fiind săraci, s-au ivit nemulţumiri, căci unii au fost omişi la împărţirea ajutoarelor. Atunci apostolii au zis: „Nu este bine pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu, ca să slujim la mese”. Atunci, au ales şapte administratori ai bisericii, spre a distribui ajutoarele materiale. Ei au fost numiţi diaconi. Unul dintre ei a fost Ştefan. El a ajutat la împărţirea hranei pentru cei săraci şi de asemenea a predicat Evanghelia poporului. El era un bărbat plin de puterea Duhului. Sfântul Ştefan a făcut multe semne şi minuni. El a devenit ţinta atacurilor date de evreii mai de seamă. Dar el a predicat cu atâta putere încât nici evreii învăţaţi din Alexandria nu au putut să-l contrazică.

Fiind biruiţi prin puritatea doctrinei sale şi forţa argumentelor sale, evreii s-au înfuriat până acolo încât au plătit mărturii false, care l-au acuzat că ar fi blestemat pe Dumnezeu şi pe Moise. Astfel, l-au dus la judecata Soborului. Acolo, el a rostit o apărare nobilă, apărare care i-a înfuriat şi mai mult, încât au sfârşit condamnându-l la moarte. În acel moment, Ştefan a avut o vedenie din cer şi extaziat de fericire, a strigat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Atunci, evreii au început să răcnească împotriva lui, s-au năpustit asupra lui, l-au apucat şi l-au târât afară din cetate, unde l-au omorât cu pietre. Pe când îl împroşcau, el a îngenuncheat şi s-a rugat zicând: „Doamne Isuse, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!” De aici se vede că la primii creştini nu era duşmănie nici faţă de cei mai înverşunaţi vrăjmaşi, ci dorinţa ca şi aceştia chiar să fie mântuiţi.

După martirajul lui Ştefan, s-a început o mare persecuţie împotriva creştinilor din Ierusalim şi „toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi Samariei”.

Nicanor, altul din cei şapte diaconi, împreună cu alţii vreo două mii de creştini se crede că au fost omorâţi în această prigoană.

Iacov

Iacov a fost fiul lui Zebedei, un pescar din Galileea, şi fratele mai mare al apostolului Ioan. Într-o zi, fiind cu tatăl său la pescuit, el şi fratele său au fost chemaţi de Isus să devină ucenici ai Săi. Ei au ascultat bucuroşi chemarea şi părăsind pe tatăl lor, L-au urmat pe Domnul.

Isus i-a numit pe aceşti fraţi „Boanerghes”, adică „Fiii tunetului”, din cauza minţii lor agere şi a temperamentului lor năvalnic.

Dintre apostoli, Iacov a fost primul care a înfruntat moartea de martir. Irod, după ce a fost făcut guvernator al Iudeii de către împăratul roman Caligula, prin anul 44 d.Cr. a pornit o persecuţie împotriva creştinilor şi a ales în special pe Iacov ca obiect al răzbunării sale.

Când apostolul a fost dus să moară, un om, care a depus mărturie mincinoasă împotriva lui, a mers alături de el până la locul execuţiei. El, fără îndoială, se aştepta să-l vadă pe Iacov palid şi înspăimântat. Dar în loc de aceasta, el l-a văzut senin şi vesel, ca un biruitor care a câştigat o mare bătălie. Martorul mincinos s-a uimit mult de aceasta. A privit şi şi-a dat seama că Mântuitorul în care crede prizonierul, trebuie să fie Dumnezeu adevărat, căci altfel nu ar putea dărui atâta bucurie şi curaj unui om ce merge la execuţie. De aceea, el însuşi a devenit un convertit la creştinism şi a fost condamnat să moară împreună cu Iacov, apostolul. Prin urmare, amândoi au fost decapitaţi în aceeaşi zi şi de aceeaşi sabie.

Cam tot în aceeaşi perioadă, Timon şi Parmena, alţi doi din cei şapte diaconi, au suferit moartea de martir; primul la Corint, iar al doilea la Filipi în Macedonia.

Filip

Acest apostol s-a născut în Betsaida din Galileea. El a fost trimis ca misionar în ţările păgâne din părţile Asiei. Acolo a lucrat cu multă sârguinţa în apostolia lui. Apoi a călătorit în Frigia şi ajungând la Hierapolis, a găsit locuitorii atât de cufundaţi în idolatrie, încât se închinau unui şarpe mare. Filip a convertit pe mulţi la creştinism şi a ajuns până acolo că a omorât şarpele. Aceasta a înfuriat atât de mult pe conducători, mai ales pe preoţi, care câştigau bani mulţi din superstiţiile poporului, încât au prins pe apostolul Filip şi l-au aruncat în închisoare. El a fost bătut crunt, apoi l-au răstignit. Prietenul său, Bartolomeu i-a coborât trupul în groapă şi l-a înmormântat. Pentru aceasta era cât pe aici să împărtăşească şi el aceeaşi soartă.

Apostolul Filip a fost martirizat în anul 52 d.Cr. deci la vreo opt ani după omorârea lui Iacov.

Matei

Acest apostol şi martir a fost născut la Nazaret, dar a trăit mai mult la Capernaum. Aici făcea slujba de vameş, adică aduna birul pentru cotropitorii romani. Fiind chemat de Domnul Isus, a părăsit totul şi L-a urmat. După înălţarea Învăţătorului său, timp de nouă ani, el a căutat să predice Evanghelia în Iudeea. Înainte de a părăsi Iudeea spre a merge să predice la neamuri, el a scris pentru evrei evanghelia sa în ebraică. După aceea a fost tradusă în limba greacă de apostolul Iacov cel mic. Matei a plecat în Etiopia, unde a întemeiat biserici, a rânduit prezbiteri şi a convertit multe suflete.

Apoi s-a dus în Partia. Prin anul 60 d.Cr., Matei a suferit moartea de martir, fiind ucis cu sabia.

Marcu

Acest evanghelist şi martir a fost născut din părinţi evrei, ce se trăgeau din neamul lui Levi. Se crede că Marcu ar fi fost convertit de apostolul Petru, pe care apoi l-a ajutat în călătoriile misionare şi i-a servit ca scriitor.

Fiind rugat stăruitor de credincioşii din Roma să aştearnă în scris vorbirile apostolului Petru despre Hristos Domnul, Marcu a consimţit şi a scris în greacă evanghelia a doua, evanghelie ce poartă numele său. În mod real însă, cuvintele acestei evanghelii sunt ale apostolului Petru.

Marcu a înfiinţat o biserică în Alexandria. De aici, a trecut în Libia, unde a făcut mulţi convertiţi. La reîntoarcerea sa în Alexandria, unii egipteni geloşi pe puterea sa, i-au hotărât moartea.

Evanghelistul Marcu a fost prins, picioarele i-au fost legate împreună şi astfel a fost târât pe străzile cetăţii, apoi zdrobit şi însângerat a fost aruncat într-o celulă. În ziua următoare i-au ars trupul. Oasele lui au fost adunate de creştini şi înmormântate după cuviinţă. O tradiţie spune că mai târziu oasele lui au fost mutate la Veneţia, unde este considerat ca Sfântul protector şi patron al cetăţii.

Iacov cel mic

Acest apostol şi martir este supranumit „cel mic”, spre a se deosebi de celalalt apostol Iacov, fratele lui Ioan, care era supranumit „cel mare”. Iacov cel mic, fiul lui Alfeu a lucrat printre evreii din Ierusalim. Aceştia fiind împietriţi şi plini de furie împotriva creştinilor n-au vrut să primească Evanghelia. Atunci unele tradiţii spun că s-a dus în Egipt să predice. Acolo însă a fost prins şi osândit la moarte prin răstignire. După moarte, corpul său a fost tăiat bucăţi cu ferăstrăul. De aceea, ferăstrăul a rămas simbolul lui Iacov cel mic.

Matia

Acest apostol şi martir a fost chemat la apostolie după înălţarea Domnului Isus la cer. Alegerea lui s-a făcut imediat de către apostoli, spre a completa locul vacant al lui Iuda, trădătorul. Istoricul Eusebiu şi Epifaniu ne spun despre Matia că a fost unul din cei şaptezeci de ucenici. Noul Testament nu-l mai pomeneşte deloc. O tradiţie spune că a predicat Evanghelia în Iudeea şi că a fost martirizat la Ierusalim prin împroşcarea cu pietre, apoi i-au tăiat capul.

Iuda

Apostolul Iuda, fiul lui Iacov, a avut trei nume. Luca îl numeşte Iuda, Matei îl numeşte Levi, iar Marcu îi spune Tadeu. El a fost un naţionalist violent, cu visuri de putere şi dominaţie. În Ioan 14:22, 23 ni se redă întrebarea pusă de el Domnului Isus: „Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?” El voia un Hristos care să se facă de cunoscut lumii.

Iuda a mers să predice Evanghelia în cetatea Edesa, pe Eufrat. Acolo a săvârşit multe minuni şi a vindecat pe unii bolnavi. Mulţi au crezut propovăduirea lui şi au părăsit idolii. Aceasta i-a înfuriat pe ceilalţi. Atunci a mers în alte cetăţi să predice. El a fost omorât cu săgeţi la Ararat.

Simon

Apostolul Simon Canaanitul, înainte de a fi chemat la apostolic, a făcut parte din partida Zeloţilor. Aceştia erau naţionalişti fanatici, neîmpăcaţi duşmani ai Romei şi a străinilor, precum şi chiar a fraţilor lor care consimţeau să colaboreze cu romanii, să fie în slujba lor.

După chemarea sa, el învaţă că trebuie să-i iubească, să fie bun cu toţi. Astfel ajunge prieten şi părtaş la apostolie cu Matei, vameşul.

Pentru mărturia purtată de el printre evrei, a avut de suferit multe, iar în cele din urmă a fost răstignit.

Andrei

Apostolul Andrei era din Betsaida Galileii. El a fost fratele lui Simon Petru.

Andrei a fost omul care s-a mulţumit cu locul al doilea. El nu a făcut paradă de vorbe, ci a fost foarte activ. Menirea lui a fost să conducă pe alţii la Isus.

El a predicat Evanghelia la multe popoare asiatice. Acolo a făcut mulţi convertiţi. Apoi a trecut în Grecia. Aici a predicat şi a săvârşit minuni. O tradiţie spune că a vindecat chiar şi pe soţia guvernatorului Aepeas din oraşul Patra, Ahaia. După ce a fost vindecată, ea a devenit creştină. N-a trecut mult şi chiar fratele guvernatorului a fost convertit. Aceasta a stârnit furia guvernatorului şi i-a interzis apostolului să mai predice, ameninţându-l cu suferinţe şi cu moartea dacă mai vorbeşte împotriva idolilor la care se închina el şi poporul lui. Fără frică, Andrei a continuat să predice şi mulţi au crezut în Hristos. Din această cauză, guvernatorul a rostit sentinţa de condamnare la moarte prin răstignire pe cruce. Andrei a cerut ca crucea lui să fie în formă de X, spre a fi diferită de crucea Domnului Isus. Cerinţa aceasta i-a fost acceptată. Ca moartea să-i fie mai înceată, nu l-au pironit pe cruce cu cuie, ci doar l-au legat de ea.

Un vechi scriitor ne povesteşte despre curajul sublim, precum şi liniştea ce a dovedit-o apostolul în faţa morţii, în următoarele cuvinte: „Când Andrei a văzut crucea pregătită, nu şi-a schimbat nici înfăţişarea, nici culoarea, aşa cum se petrece cu slăbiciunea omenească. Nici sângele nu i s-a retras, nici limba nu i s-a încurcat în vorbire, trupul lui nu a leşinat, mintea nu i s-a turburat, înţelegerea nu l-a părăsit, ci din belşugul inimii, gura sa a început să vorbească şi căldura dragostei se arăta în cuvintele sale. El a zis: „O, cruce, cea mai binevenită şi de atâtea ori căutată, de bună voie, cu bucurie şi plin de dorinţă acum vin la tine, fiind ucenicul Celui ce a atârnat pe tine. Totdeauna te-am dorit şi am vrut să te îmbrăţişez”.

Andrei a rămas atârnat pe cruce trei zile, suferind dureri îngrozitoare, dar continua mereu să spună poporului adunat în jurul lui, despre dragostea lui Hristos. Cei ce îl ascultau au început să creadă cuvintele lui şi i-au cerut guvernatorului voie să-l pogoare de pe cruce. Nedorind să-i refuze, în cele din urmă a poruncit să i se taie frânghiile. Dar când ultima funie a fost tăiată, trupul apostolului s-a prăbuşit mort în ţărână.

Despre Andrei, istoricul Eusebiu spune că a predicat Evanghelia în Sciţia, iar Neceforus spune că a ajuns şi în Asia Mică şi în Tracia. Se susţine că el ar fi înfiinţat biserica creştină din Constantinopol, unde a ordinat ca păstor pe Stache, de care pomeneşte Pavel în Romani 16:9.

Petru

Marele apostol şi martir Petru a fost născut în Betsaida din Galileea. El a fost fiul pescarului Iona, ce şi-a învăţat şi copiii cu această îndeletnicire. De la mreje, Petru a fost chemat să-L urmeze pe Isus, împreună cu fratele său Andrei.

Petru era aşa de ferm în credinţa lui, încât Isus îi dăduse numele de „Chifa”, ceea ce în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Deşi a fost înfocat şi zelos în slujba lui pentru Hristos, Petru a avut slăbiciunea să se lepede de Învăţătorul său. Dar sinceritatea pocăinţei sale, l-a ispăşit de vina lepădării.

După înălţarea lui Hristos, evreii au continuat să persecute pe ucenici şi au poruncit ca unii dintre apostoli să fie biciuiţi. Printre aceştia a fost şi Petru. Pedeapsa au suportat-o cu cea mai straşnică tărie de caracter, ba chiar s-au bucurat că au fost învredniciţi să sufere pentru Mântuitorul lor.

Prin anul 44 d.Cr., când Irod a poruncit să i se taie capul lui Iacov şi a văzut că lucrul acesta place evreilor, a arestat şi pe Petru. Dar un înger al Domnului a venit noaptea, l-a atins, lanţurile au căzut, uşile temniţei s-au deschis şi el a ieşit liber. Irod s-a mâniat atât de tare, încât a poruncit ca soldaţii care păzeau temniţa, să fie omorâţi.

Cum la scurt timp după aceasta Irod a murit, se susţine că Petru n-a mai părăsit Palestina. La primul congres creştin, descris în Faptele apostolilor 15, congres ce s-a ţinut aproximativ în anul 51 d.Cr., îl găsim la Ierusalim, ca un membru de seamă al sfatului apostolic, prezidat de Iacov, fratele Domnului. La această consfătuire, care a fost la 14 ani după pocăinţa lui Saul (Pavel) (Galateni 2:1), fraţii stabilesc că Pavel şi tovarăşii acestuia să lucreze printre neamuri, iar Petru să se ocupe de evreii împrăştiaţi. De aci nu mai avem date biblice despre el.

Înainte de această dată ştim că a făcut o vizită la Antiohia (Galateni 2:11), la fel se presupune că a fost la Corint, întrucât unii de acolo pretindeau că sunt ai lui Chifa. Apoi din întâia sa epistolă cap. 5 v. 13 se constată că a fost prin Babilon, deoarece acolo rămăseseră mulţi evrei de pe vremea robiei. Nu este nici o dovadă că el ar fi lucrat în Roma. Poate doar ultimul an l-a petrecut acolo, căci e stabilit că acolo a fost martirizat. Clement de Roma scriind înainte de încheierea primului secol, pomeneşte de martirajul său, fără să menţioneze locul, care probabil era bine cunoscut cititorilor săi. Dionisius din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei, scrisă în veacul al doilea, stabileşte ca un fapt bine cunoscut, că martirajul lui Petru a fost la Roma şi că s-a petrecut cam în acelaşi timp cu martirajul lui Pavel.

Cava susţine că a venit în anul 63, iar Lardner crede că în anul 63 sau 64 d.Cr. Cei mai mulţi istorici susţin că apostolul Petru a vizitat Roma în timpul persecuţiei. Călătorul modern ce vizitează Roma, cetatea eternă, o găseşte plină cu locuri memorabile legate de viaţa, suferinţele şi martirajul apostolului Petru. Se poate vedea unde a fost întemniţat, precum şi creasta laniculum, unde se susţine că ar fi fost martirizat. La 1 km. de la poarta Apia, se află o bisericuţă, care este asociată cu mişcătoarea povestire a ultimelor clipe din viaţa de libertate a apostolului. Se spune că văzând groaznica prigoană dezlănţuită de Nero, într-o duminică dimineaţa, Petru înspăimântat ar fi căutat să fugă din Roma, ca să-şi scape viaţa. În timp ce cobora pe via Apia, deodată i-a apărut în faţă Mântuitorul. Petru încremenit, a putut doar să strige: „Quo vadis, Domine?” (adică: „Unde mergi, Doamne?”) Binecunoscuta voce a Celui înviat i-a răspuns: „Merg la Roma să fiu răstignit din nou”. Îndată inima lui Petru a fost zdrobită şi ruşinat de slăbiciunea arătată, s-a întors la Roma hotărât să sufere moartea de martir.

Întors la Roma ar fi fost prins şi aruncat în temniţă, unde a stat vreo nouă luni. Dus la judecată în faţa lui Nerone, a fost osândit la moarte. La locul de execuţie, întâi a fost biciuit, apoi răstignit. Eusebiu, citându-l pe Origen, spune că a fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa, căci nu se socotea vrednic să fie răstignit ca şi Domnul său.

Toma

Apostolul Toma s-a mai numit şi Didimus, adică Geamăn. Prin atitudinea sa faţă de învierea Domnului Isus, a fost poreclit de popor cu numele de Toma Necredinciosul. Se pare că era sceptic din fire. Deşi luase parte ca martor ocular la atâtea minuni săvârşite de Isus, totuşi el e greoi în a crede. Pentru convingere, lui nu-i ajunge văzul şi auzul, ca oricărui martor. El vrea, ca savantul din laborator, pipăirea, cercetarea de aproape. Hristos Domnul îi acordă şi harul acesta.

După înălţarea Domnului la cer, Toma aşteaptă împreună cu ceilalţi ucenici pogorârea Duhului Sfânt şi apoi devine un martor al învierii lui Hristos.

Unele tradiţii spun că apostolul Toma a mers să predice Evanghelia în Persia. Alţii spun că a ajuns până în India în împărăţia lui Gundoforus, că a predicat brahmanilor şi că mulţi s-au convertit.

În anul 190 d.Cr., când Pantaenus a fost trimis să predice Evanghelia printre brahmanii din India, el a găsit acolo o biserică formată.

Multă vreme s-a crezut că aceasta e doar o legendă. Dar descoperirile moderne au făcut lumină şi au confirmat că a existat la Punjab, în primul secol, un aşa împărat şi că în anul 68 d.Cr. o colonie de vreo zece mii de evrei a imigrat pe coasta Malabar.

Faptul că apostolul Toma a botezat mulţi convertiţi, se spune că şi împăratul Gundoforus a fost convertit, a stârnit furia preoţilor păgâni, care i-au hotărât moartea. Apostolul Toma a murit străpuns cu suliţa.

Bartolomeu

Bartolomeu a fost unul din cei 12 apostoli. Numele lui se găseşte menţionat în primele trei evanghelii, dar nu este pomenit niciodată în evanghelia a patra. O mare parte din oamenii cu autoritate în cercetarea Scripturilor susţin că el e una şi aceeaşi persoană cu Natanael, pomenit de Ioan şi că acesta i-ar fi adevăratul nume, pe când celalalt ar fi slujit doar la identificarea lui ca fiul lui Tolomeu (Bar însemnează fiu). Aceştia spun că numai Ioan i-a înscris numele adevărat, iar ceilalţi evanghelişti au urmat obiceiul evreiesc de a-l numi fiul lui Tolomeu. El era din Cana Galileii (Ioan 21:2) Primul care i-a spus despre Isus a fost Filip.

După anumite tradiţii, Natanael a devenit misionar zelos în părţile răsăritului. El a predicat Evanghelia în Persia, Mesopotamia, Egipt şi Armenia.

Pentru credinţa sa şi pentru mărturia depusă, se spune că a fost martirizat în Albanopolis, Armenia.

Felul morţii e necunoscut, nu se ştie precis. Unii susţin că a fost crucificat; alţii spun că a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo se pare că a înclinat spre cea din urmă, căci pictura sa celebră „Judecata cea din urmă” îl reprezintă pe Bartolomeu jupuit, ţinându-şi pielea în propriile sale mâini.

Luca

Luca, doctorul prea iubit, a fost un convertit dintre neamuri. Aceasta se înţelege din comparaţia textului din Coloseni 4:11 cu 4:14, el nu era dintre cei tăiaţi împrejur. El era medic. Nu ştim când s-a convertit, căci deşi avem scrierile sale: Evanghelia şi Faptele apostolilor, din motive de modestie, niciodată nu se reliefează pe sine. Din stilul literar al scrierilor sale, precum şi din caracterul conţinutului se constată că a fost un grec bine educat. Cercetările moderne au pus în lumină faptul că Luca a fost un istoric de mâna întâi. Precizarea datelor, a împrejurărilor, a locurilor geografice, indicarea funcţiunilor în termenii oficiali ai vremii, terminologia specifică în descrierea bolilor, redarea sinceră a faptelor i-au făcut chiar pe critici să-i acorde o înaltă preţuire.

El s-a unit cu apostolul Pavel în lucrarea sa misionară la Troa. Amănuntul acesta se observă în Faptele apostolilor 16:10, 11 în expresia „am căutat îndată să ne ducem în Macedonia”, deci şi el era cu ei. El i-a însoţit până la Filipi, dar acolo nu a avut parte de prigoană, aşa că el n-a părăsit cetatea; lucru ce se înţelege din folosirea verbelor la persoana treia plural. El se uneşte cu ei din nou în lucrarea misionară către sfârşitul celei de a treia călătorii a lui Pavel (Faptele apostolilor 20:6). De aici, în descriere, el foloseşte iarăşi verbele la persoana întâia plural. Se pare că o perioadă de vreo 7-8 ani, el a lucrat prin împrejurimile cetăţii Filipi, în continuare, el a rămas mereu cu apostolul Pavel, chiar şi în timpul întemniţării sale la Roma. Cu ceva înainte de martirajul său, Pavel scrie mişcătoarele cuvinte: „Numai Luca este cu mine” (2 Timotei 4:11). Aceasta arată adânca credincioşie şi alipire a lui Luca de bătrânul Pavel. Se pare că l-a însoţit până la martiraj.

Ce s-a întâmplat cu medicul Luca după decapitarea marelui său prieten, nu ştim precis. Faptul că a avut contact apropiat cu Pavel şi cu unii din cei mai de seamă conducători creştini ca Barnaba, Filip, Iacov, fratele Domnului, Marcu, Sila, Timotei şi alţii, precum şi faptul că a vizitat Palestina, a fost la Ierusalim (Faptele apostolilor 21:17), i-au dat cea mai bună oportunitate de a culege datele în legătură cu viaţa Domnului Isus şi a compune evanghelia sa (Luca 1:1-4).

Se spune că a avut parte de o viaţă lungă, atingând 84 ani. Tradiţia din vremea lui Grigore de Nazianz spune că Luca ar fi suferit moarte de martir.

Pavel

Pavel, apostolul neamurilor, a fost evreu din seminţia lui Beniamin, născut în Tarsul Ciliciei. Jerome spune că strămoşii lui au fost galileeni. Nu se ştie dacă au imigrat la Tars pentru scopuri comerciale sau au fost colonizaţi acolo de vreun conducător sirian. Faptul că Pavel avea cetăţenia romană denotă că erau de mult timp acolo.

El a dobândit o bună pregătire în Ierusalim la şcoala lui Gămăliei. Curând şi-a depăşit toţi colegii săi. Încă de tânăr ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot, iar datorită râvnei sale pentru religia strămoşească, i se acordă autoritatea de a conduce prigoana împotriva creştinilor. Această slujbă şi-o îndeplineşte cu multă ardoare. Deşi avea mai multe ajutoare, ca şef îşi rezervase sieşi funcţia de bătăuş al creştinilor. El însuşi mărturiseşte: „Îi băteam prin sinagogi… Îmi dădeam toată silinţa să-i fac să hulească”. După ce a făcut prăpăd între creştinii din Iudeea, a plecat la Damasc, în Siria, căci auzise că şi acolo se află creştini. Pe drum, are vedenia cerească şi se pocăieşte. De acum înainte, prigonitorul devine prigonit. Cu el s-au împlinit cuvintele Domnului Isus, că a primit înapoi o măsură îndesată şi bine clătinată.

Imediat după ce a fost botezat în Damasc, Saul, că aşa se numea pe acea vreme, a început să predice pe Hristos. Aceasta a stârnit furia evreilor, iar împăratul Areta însărcinează pe un dregător să-l aresteze. El se ghemuieşte într-o coşniţa şi este lăsat printr-o fereastră în afara zidului cetăţii.

Pe cât a fost de înflăcărat în lupta lui contra lui Hristos, pe atât a devenit acum zelos în lucrarea pentru Hristos. Aceasta a atras asupra lui un şirag întreg de persecuţii şi suferinţe. În a doua epistolă către Corinteni, care este datată de cei mai mulţi cercetători biblici cu anul 54, deci cu zece ani înainte de martiraj, apostolul face un scurt bilanţ al suferinţelor sale spunând: „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre..”. (11:24, 25). În 1 Corinteni 15:32 el spune că s-a luptat cu fiarele în Efes. Se ştie că pe acea vreme, unii condamnaţi erau duşi în amfiteatru la anumite spectacole şi puşi să se lupte cu fiarele. Pavel spune că şi de aceasta a avut parte.

El a făcut trei călătorii misionare. Pe la finele lunii mai a anului 57 d.Cr., Pavel se reîntoarce la Ierusalim. Aici este arestat, dus la Cezareea, apoi la Roma să fie judecat de Cezar. Această primă întemniţare a durat până în anul 62, când se pare că a fost pus în libertate. Din scrierile sale constatăm că în această perioadă a făcut călătoria de care pomeneşte încă din închisoare în Filipeni 2:24 şi Filimon 22, că s-a dus prin Asia Mică, la Efes l-a lăsat acolo pe Timotei (1 Timotei 1:3), a trecut în Creta, unde l-a lăsat pe Tit (Tit 1:5), trece apoi în Macedonia, Corint şi iernează la Nicopoli (Tit 3:12). Unii presupun că a vizitat şi Spania, apoi s-a reîntors la Efes, unde a fost arestat din nou. Trimis la Roma îndură a doua întemniţare, mult mai aspră ca prima. După prima înfăţişare înaintea lui Nerone, el scrie ultima sa epistolă, şi anume a doua către Timotei. La a doua înfăţişare a fost condamnat la moarte prin decapitare. El era pregătit pentru aceasta, căci scrie: „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:6-8). Clement spune că a fost plâns de prieteni care în catacombele subterană i-au luat corpul pentru înmormântare. Aici de-a lungul multor ani de opresiune, Biserica persecutată şi-a găsit refugiu pentru cei vii şi morminte pentru cei morţi (Clement, Romani 1:5).

Timotei

Timotei a fost fiul unei evreice pioase şi a unui tată grec. Convertirea lui se crede că s-a produs cu ocazia primei vizite misionare a lui Pavel la Listra. Nu avem nici o menţiune cu privire la el până când apostolul ajunge a doua oară la Listra (Faptele apostolilor 16:1). El cunoştea bine Scripturile şi era vorbit de bine de fraţi.

Acum Timotei se dedică lucrării sfinte de predicare a Evangheliei şi îl însoţeşte pe apostolul Pavel şi tovarăşii săi în misiune. Deşi tânăr, el devine unul din cele mai folositoare ajutoare ale apostolului în lucrarea misionară.

Timotei este lăsat la Filipi, apoi apare la Berea, unde rămâne cu Sila (Faptele apostolilor 17:14); se întâlneşte cu Pavel în Atena, de unde este trimis înapoi la Tesalonic (1 Tesaloniceni 3:2). Din Tesalonic se întoarce nu la Atena, ci la Corint şi numele-i apare în amândouă epistolele trimise de aici către fraţii din Tesalonic. Pentru o perioadă de vreo cinci ani nu avem nici un amănunt despre el, apoi îl găsim iarăşi cu Pavel, pe care îl însoţeşte până la Roma. Când bătrânul apostol scrie epistolele către Filipeni, Coloseni şi Filimon, Timotei era cu el la închisoare. Când apostolul scapă din prima întemniţare, merge cu el în misiune prin Asia proconsulară şi cu lacrimi în ochi e lăsat la Efes (2 Timotei 1:4). În a doua epistolă, Pavel îl roagă să vină curând la el. Nu se ştie dacă acesta a putut ajunge la Roma înainte de execuţia vajnicului luptător.

După unele scrieri, Timotei a lucrat mai departe la Efes şi a suferit martirajul sub Nerva sau Domiţian.

Aristarh

Aristarh Macedoneanul a fost unul din tovarăşii de lucru şi de temniţă a apostolului Pavel. El era din Tesalonic. El intră în lucrare la a treia călătorie misionară şi îl însoţeşte la Efes. Aici cu ocazia răscoalei produsă de Dimitrie argintarul împotriva lui Pavel, Aristarh a fost prins şi târât în amfiteatru. Era cât pe aici să fie omorât de mulţimea înfuriată, dar a intervenit logofătul şi i-a liniştit. L-a însoţit pe Pavel în Grecia, prin Asia Mică şi chiar la Roma, unde i-a devenit tovarăş de temniţă (Coloseni 4:10).

Scrierile vechi spun că el a fost martirizat sub Nero.

 

 

Martirii primului val de prigoană

În primele patru secole ale creştinismului, zece valuri de prigoană generală au fost revărsate asupra urmaşilor lui Hristos. Primul val a fost dezlănţuit de împăratul Nero. El a fost al şaselea împărat al Romei, în mod indirect, el e pomenit de două ori în Noul Testament. Odată în Faptele apostolilor 25:11, unde Pavel zice lui Festus: „Cer să fiu judecat de Cezarul”. A doua oară e în 2 Timotei 4:17, când tot Pavel spune că a fost izbăvit din „gura leului”.

Nero a ajuns împărat când avea doar 16 ani. Mamă-sa Agripina, prin uneltiri ticăloase, şi-a otrăvit bărbatul, pe împăratul Claudiu şi pe fiul lui, curăţind astfel calea spre tron lui Nero, fiul ei dintr-o altă căsători. În primii ani, a cârmuit cu înţelepciune, căci a avut sfetnici abili. Crescând mare, firea sa violentă a început să se arate. El a alunecat sub influenţa nefastă a unei femei, renumită în frumuseţe, Popea Sabina, care era proverbială în goana după vanitate, lux şi trai în stricăciune. Despre ea se spune că ţinea 500 de măgăriţe ca să facă baie în laptele lor, spre a-şi menţine frumuseţea. Nero dorea să se căsătorească cu ea, deşi avea o soţie, pe Octavia. Agripina luând partea celei neglijate, Nero a plănuit moartea mamei sale prin înec. În acest scop, a trimis-o la ţară într-o barcă, ce urma să se umple cu apă de îndată ce pleca de la ţărm. Dar Agripina s-a salvat înotând până la ţărm. Totuşi ea a fost omorâtă cu sabia de nişte călăi, ce au fost trimişi de Nero, imediat ce a aflat că a scăpat de la înec. A divorţat de Octavia, apoi a exilat-o pe o insulă, unde a fost omorâtă. S-a căsătorit cu Popea, dedându-se unei vieţi fără frâu şi celor mai sălbatice porniri. Făcea orice, nu mai ţinea cont de demnitatea sa, ci doar să fie aplaudat şi lăudat. Uneori cobora în arenă şi se amesteca cu gladiatorii şi cu luptătorii de profesiune spre a fi aclamat de gloate. Apoi şi-a construit un palat măreţ numit „Casa de aur”. Palatul era împrejmuit de grădini mari, lacuri, băi şi locuri de petrecere. Ca să-şi poată termina palatul, aducea acuzaţii imaginare oamenilor bogaţi din Roma, astfel ei erau omorâţi şi averile confiscate treceau în vistieria împăratului. Filozoful Seneca, fostul său dascăl, la fel a fost acuzat. Dar el a preferat să moară de mâna sa, decât să fie torturat de călăii lui Nero. Astfel a intrat într-o baie caldă şi şi-a deschis venele spre a-i curge tot sângele. La fel a făcut şi soţia sa. Atât de obişnuită a devenit metoda de a primi mesaje de moarte încât oamenii îşi căutau singuri căile de a muri cât mai uşor, fără să se lase pe mâna călăilor.

Cam în acest timp, Roma a fost cuprinsă de flăcări. Din cele patrusprezece cartiere ale ei, şase au fost distruse de foc. Abia după şase zile au reuşit să stingă focul. Dar alt foc a izbucnit în partea opusă. Multe temple vechi, monumente, lucrări de artă au fost cu totul nimicite de flăcări. Roma a fost oraşul cel mai mare pe vremea aceea. O inscripţie, descoperită în 1941 la Ostia, conţine date statistice şi indică că populaţia cetăţii imperiale în anul 14 d.Cr. a fost de peste 4.000.000 locuitori (Am. Journ. of Arch, 45, 1941, p. 438). Când flăcările au cuprins oraşul, populaţia a intrat în panică, flăcările se ridicau la mari înălţimi, dar Nero, urcat într-un turn cu harfa sa, cânta arderea Troiei zicând „Doream să văd ruina tuturor lucrurilor”.

Tacitus, istoric roman, în Analele sale XV, 44, descrie cum Nero, ca să scape de suspiciunea că a dat foc Romei, a aruncat vina pe creştini.

Se spune că Nero dându-şi seama de-alarmarea poporului şi că tronul îi este în primejdie, începu să alerge pe străzi şi cu mână largă arunca bani mulţimilor adunate până ce şi-a golit punga, apoi acuză pe creştini că ei au incendiat Roma şi porunci să fie vânaţi, torturaţi cum se poate mai groaznic şi omorâţi fără milă.

 

 

Torţele lui Nero

Pe unii din creştinii prinşi, Nero a poruncit să-i învelească în câlţi, să fie unşi cu smoală, apoi să fie ridicaţi pe stâlpi înalţi de 4-5 m. În grădina palatului şi să li se dea foc. Astfel, seara, grădina îi era luminată de trupurile creştinilor, în timp ce Nero sta pe balcon cu curtenii săi şi se desfăta privindu-i. El spunea că acestea sunt torţele sale.

Din cauza cruntei prigoane dezlănţuită de împărat, bieţii creştini nu se mai puteau aduna pentru închinăciune decât în ascuns. La marginea Romei, se aflau nişte galerii de unde s-a scos cândva piatră pentru clădirile Romei. Aceste subterane se numeau catacombe. Cum unii din sclavii care au lucrat în aceste catacombe s-au încreştinat, s-a ajuns la ideea ca să se adune în aceste locuri sub pământ pentru închinăciune. Când se însera, creştinii se strecurau pe furiş spre catacombe. Pe drum mereu se uitau în urmă să vadă dacă nu sunt urmăriţi. La început, duşmanii n-au ştiut nimic despre aceste întruniri. Creştinismul a început să se lăţească ca şi focul în mirişte. Fiecare era o adevărată torţă sfântă şi aprindea pe altul cu acelaşi foc sacru. Soţia creştină îşi convertea soţul; sclavul îşi convertea stăpânul; stăpânul convertea pe alţi sclavi; centurionul îşi convenea soldaţii. Creştinismul pătrunsese până în casa Cezarului. Pavel, în epistola către fraţii din Filipi, spune: „Toţi sfinţii vă trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului” (Filipeni 4:22). Lanţurile lui Pavel i-a îmbărbătat şi i-a înflăcărat mai mult.

La Roma erau în totul adevărate cuvintele: „Din cauza Ta suntem daţi morţii toată ziua” (Romani 8:36). Dar cu cât îi omorau mai mult, cu atât se înmulţeau şi mai mult. Văzând că nu-i pot stârpi numai cu ajutorul denunţurilor particulare, au fost puşi spioni pe urmele lor. Aceştia s-au strecurat printre cei credincioşi, prefăcându-se că şi ei sunt creştini. Astfel au ajuns să cunoască toate locurile de întâlnire pentru închinăciune din catacombe. Uneori erau ridicaţi cu grămada din catacombe. Altădată, le zideau intrarea la galeria laterală unde erau adunaţi şi îi lăsau acolo să moară de foame.

Judecarea celor învinuiţi de creştinism nu dura prea mult. Acuzatului i se cerea să-şi tăgăduiască crezul şi să ardă tămâie în cinstea împăratului, iar dacă nu voia, era osândit la moarte.

În timpul acestui val de prigoană au fost martirizaţi apostolii Petru şi Pavel, Aristarh Macedoneanul, Trofim Efeseanul, un tovarăş al lui Pavel care a rămas bolnav la Milet, iar după aceea a ajuns la Roma, a luat parte la martirajul lui Pavel, fiind denunţat, a fost decapitat şi el; Iosif, numit şi Barsaba, unul din cei doi propuşi de apostoli să înlocuiască pe Iuda; Anania din Damasc, care l-a botezat pe Pavel, a fost martirizat în cetatea sa; Erast, vistiernicul cetăţii Corint, a fost martirizat la Filipi; şi atâţia alţii pe care îi vom cunoaşte doar în ziua judecăţii. Ei au suferit moartea pe rug, decapitaţi sau sfâşiaţi de fiare sălbatice în arene, din porunca împăratului Nero.

 

 

Martirii celui de-al doilea val
Anul 85 d.Cr.

Cel de-al doilea val a fost pornit de împăratul Domiţian, prin anul 85 d.Cr. Acest împărat a fost un tiran crud şi sălbatic. El a persecutat nu numai pe creştini, ci şi pe alţi cetăţeni ai Romei.

Ca să-i poată condamna pe creştini, s-au născocit tot felul de acuze care de care mai năstruşnice. Se spuneau lucruri cu totul neîntemeiate, îi învinuiau că se ţin de turburări şi dezordini, că sunt rebeli, că sunt criminali, îşi ucid copii, că sunt canibali, mănâncă carnea copiilor lor. Acestea toate erau rostite în sălile de judecată, apoi erau, fluturate în popor spre a aţâţa opinia publică împotriva lor.

Dacă foametea, ciuma, grindina sau vreun cutremur de pământ lovea una din provinciile imperiului, toate aceste obişnuite calamităţi se spunea că sunt trimise de zei, spre a pedepsi pe creştini.

Prigoanele au înmulţit numărul informatorilor. Din dorinţa de câştig mârşav, unii depuneau mărturii false, făcând ca mulţi nevinovaţi să devină victime.

Când creştinii erau aduşi în faţa magistraţilor, li se cerea să jure pe împăratul, iar dacă refuzau, se pronunţa osânda de condamnare la moarte. Dacă mărturiseau că ei sunt creştini, sentinţa era aceeaşi. Torturile care se aplicau, erau variate: biciuirea, desfacerea încheieturilor, arderea, uciderea cu pietre, spânzurarea şi aruncarea la fiare. Unii erau trântiţi din locuri înalte să cadă în cap, iar alţii erau aruncaţi în coarnele taurilor sălbatici. După ce mureau în aceste cruzimi, nu se îngăduia cunoscuţilor sau familiei nici măcar să-i înmormânteze. Iată câţiva care au murit în timpul acestei persecuţii:

Dionisie Areopagitul

Dionisie a fost la Atena când apostolul Pavel a predicat în Areopag. Cu acea ocazie el s-a convertit. El a fost educat în toată literatura Greciei. El a călătorit în Egipt spre a studia astronomia şi a făcut observaţii deosebite cu prilejul unei eclipse de soare, ce a avut loc în acel timp. Întorcându-se la Atena, a fost onorat de popor şi nu după mult timp a fost ales senator al acelei cetăţi celebre.

După ce s-a convertit prin Evanghelia predicată de Pavel, el s-a schimbat dintr-un mândru senator, într-un umil slujitor al lui Hristos. Chiar şi în timp ce trăia în întunericul idolatriei, el a căutat să fie drept cu toţi oamenii; iar acum după convertire, sfinţenia şi puritatea manierelor alese ce le avea, l-au recomandat creştinilor să-l aleagă ca prezbiter al bisericii din Atena. El şi-a împlinit slujba aceasta până în al doilea an al persecuţiei lui Domiţian. Cineva l-a denunţat atunci şi curând a primit coroana de martir, tăindu-i-se capul cu sabia.

Tot sub împăratul Domiţian a fost martirizat şi Simion, păstorul bisericii din Ierusalim. El a fost răstignit pe cruce. La fel Flavia, fiica unui senator roman, a fost exilată în Pont. Nicomede a fost un creştin care s-a distins la Roma, făcând mari eforturi spre a servi pe cei întristaţi. El a ajutat şi mângâiat pe cei săraci, a vizitat pe cei închişi, a întărit pe cei şovăielnici şi a susţinut pe cei credincioşi. Pentru aceasta, el a fost denunţat ca creştin, şi fiind condamnat, a fost biciuit până ce a murit. De asemenea Protasius şi Gervasius au fost martirizaţi la Milano.

Cam în această vreme, la Efes, Timotei a fost prins de mulţimea ce mergea într-o procesiune idolatră şi l-au bătut cu nuiele până l-au zdrobit de tot. La două zile după aceasta, el moare din cauza vânătăilor.

 

 

Martirii celui de-al treilea val
Anul 108 d.Cr.

Nerva, care a urmat la tron după Domiţian, nu a domnit decât treisprezece luni, apoi s-a urcat pe tron Traian. Dacă celelalte prigoane dinainte au fost începute doar din patimă, cea a lui Traian e din premeditare şi este aplicată ca o politică imperială severă.

Pliniu, guvernatorul Bitiniei, un filozof păgân şi prieten al împăratului, a scris lui Traian în favoarea creştinilor, spunând că nu a găsit la ei nici un rău, ci că toată suma greşelilor lor constă în aceea că le place să se adune la un timp hotărât, dimineaţa în zori, să cânte anumite cântări unui oarecare Hristos, Dumnezeul lor; promit să se abţină de la furturi, ucideri şi crime; să-şi păzească credinţa şi să nu înşele pe nimeni. Făcând acestea, ei se adună spre a lua împreună pâine şi vin, apoi se despart în linişte, fără a săvârşi vreun rău.

La această scrisoare, Traian a dat următorul răspuns: „Creştinii să nu mai fie urmăriţi şi nici să nu se ia de bază denunţurile anonime. Dar când sunt învinuiţi de o persoană responsabilă şi sunt aduşi în faţa magistraţilor, să fie pedepsiţi”. Provocat de acest răspuns, Tertulian, avocat din Cartagena, spune mai târziu: „O, sentinţă nejustă! Nu vrea să-i urmărească fiindcă sunt nevinovaţi, şi totuşi îi pedepseşte la fel ca pe cei vinovaţi!”

Acest răspuns al împăratului cu dublu sens, a slujit unora spre a înteţi persecuţia. Altora, care i-au persecutat înainte cu multă severitate, spre a se mai potoli. Mulţi au fost luaţi de acest val de persecuţie şi trimişi în ceruri spre a fi încoronaţi ca biruitori. Unul dintre aceştia mulţi a fost Foca, un prezbiter din Pont. Din cauza că a refuzat să jertfească lui Neptun, a fost aruncat în var aprins, apoi a fost scos de acolo şi aruncat într-o baie cu apă fiartă, unde a murit opărit.

Alt martir a fost Ignaţiu, prezbiterul bisericii din Antiohia. O tradiţie spune că el ar fi copilul luat în braţe de Domnul Isus şi dat ucenicilor ca exemplu de nevinovăţie şi umilinţă. El a auzit vestirea Evangheliei din gura lui Ioan, evanghelistul, şi a fost deosebit de înflăcărat în misiunea sa. El a apărat cu îndrăzneală credinţa în Hristos înaintea împăratului, fapt pentru care a fost aruncat în închisoare şi torturat în chip îngrozitor. După ce a fost biciuit într-un fel oribil, pe coastele sale au fost puse ţăndări înmuiate în ulei şi li s-a dat foc. Carnea astfel prăjită, i-a fost ruptă cu cleştele. Trupul ciopârţit, în cele din urmă, a fost aruncat fiarelor sălbatice.

Se pare că Ignaţiu a avut o presimţire a suferinţelor grozave prin care avea să treacă, căci scriind lui Policarp de Smirna, el spune: „O, de ar vrea Dumnezeu ca dintr-odată să ajung la fiarele care sunt pregătite pentru mine, şi care doresc să fie gata a veni cu guri căscate, atunci le-aş provoca să mă înghită fără amânare”.

Altă martiră, care a suferit deosebit, a fost Simforoza, o văduvă creştină cu şapte copii. Adusă fiind înaintea împăratului Traian, acesta le porunci să jertfească zeilor păgâni. Ea a refuzat să facă aceasta. La fel şi copiii, împăratul, cuprins de furie, porunci ca femeia să fie dusă în templul lui Hercule, unde a fost biciuită, apoi agăţată sus, spânzurată de părul capului ei. În toate aceste torturi, ea nu a vrut să se lepede de credinţa ei. O, ce scumpă a fost credinţa pentru unii, iar azi ce uşor se leapădă unii de ea! După ce a îndurat aceste suferinţe, i-au legat un pietroi mare de gât şi a fost aruncată în râu.

Cei şapte fii ai ei au fost legaţi la şapte stâlpi, apoi cu scara cu scripete le-au desfăcut toate încheieturile, întrucât această cumplită tortură nu şi-a atins scopul, căci ei n-au vrut să se lepede de credinţa lor, s-a dat porunca să fie omorâţi. Cel mai mare, Crescenţiu, a suferit decapitarea. Iulian, al doilea, a fost înjunghiat cu un pumnal în piept. Nemesius, al treilea, a fost înjunghiat în inimă. Primiţiu, al patrulea, a fost înjunghiat pe la mijloc. Justiţiu, al cincilea, a fost înjunghiat pe la spate, Stacteus, al şaselea, a fost junghiat în coastă. Iar Eugenius, cel mai tânăr, a fost tăiat în două cu ferestrăul.

Alexandru, păstorul bisericii din Roma, a fost martirizat tot în această vreme. După ce şi-a îndeplinit slujba timp de zece ani, el a fost dat morţii împreună cu doi diaconi ai săi şi cu multe mii de alţi creştini.

Eustachius, care era un brav comandant roman, a primit poruncă de la împărat să ia parte la un sacrificiu închinat idolilor, în amintirea unor biruinţe ale sale. Credinţa lui l-a făcut să refuze a lua parte, deşi era în onoarea sa. Înfuriat de o aşa neascultare, împăratul nerecunoscător, uitând de serviciile aduse patriei de acest distins şi dibaci ofiţer, l-a condamnat la moarte cu toată familia sa. Şi omul ce s-a dovedit brav în lupta pentru patrie, acum s-a dovedit tot aşa de brav în lupta sa pentru credinţă.

Se spune că în timpul martirajului a doi fraţi: Faustines şi Ioviţă, torturile lor au fost atât de îngrozitoare şi răbdarea lor aşa de mare încât Colocerius, un bărbat păgân, copleşit de uimire, într-un fel de extaz a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!” Numaidecât mulţimea adunată la acel spectacol barbar l-a dat şi pe el morţii.

După moartea lui Traian, a urmat la tron ca împărat Adrian. Quadratus, păstorul bisericii din Atena, a apelat la Adrian, cerându-i să cruţe pe creştini, împăratul a luat în considerare scrisoarea lui Quadratus, explicarea credinţei, a practicelor lor, încât a poruncit să înceteze persecuţia. Ba a mers până acolo că a dat dispoziţii ca nici un creştin să nu mai fie condamnat din cauza religiei sau a credinţei sale. Dar duşmanii creştinilor n-au cedat. Ei au început să formuleze alte acuze politice, să spună că sunt împotriva autorităţii civile, împotriva statului, ca totuşi să-i poată omorî. Martirii însă au fost mult mai puţini sub Adrian. Biserica a primit clipe de răgaz pentru refacerea rândurilor decimate aşa de cumplit în timpul persecuţiilor.

 

 

Martirii celui de-al patrulea val
Anul 163 d.Cr.

Antonius Pius, care a urmat la tron după Adrian, s-a distins prin bunătatea sa. El a fost denumit de popor „Părintele virtuţilor”. Imediat după urcarea pe tron, el a dat un edict care sfârşeşte cu cuvintele: „Dacă cineva va nelinişti sau necăji pe creştini, fără să aibă altă cauză decât credinţa lor, creştinii să fie puşi în libertate, iar acuzatorii lor să fie pedepsiţi”.

Aceasta a oprit cu totul valul de prigoană pornit sub Traian. Nimeni nu mai îndrăznea să-i acuze pe creştini căci ajungea el la închisoare. În această perioadă, Biserica a crescut şi s-a întărit tot mai mult.

Dar regula că după vreme bună, vine şi vreme rea, s-a adeverit şi în istoria creştinilor. Antonius Pius a fost urmat la tron de Marcu Aureliu. Cu toate că el a fost un împărat bun, în timpul domniei sale, a început una din cele mai crâncene persecuţii. Nu este sigur dacă el a dat poruncă să fie prigoniţi creştinii şi nici dacă a tolerat aşa ceva. Totuşi, mii de creştini au fost martirizaţi. El fie că n-a ştiut – ceea ce greu se poate concepe – fie că a fost indiferent faţă de suferinţele creştinilor. Persecuţia a fost însă deosebit de grea în Asia şi în Galia.

Atât de oribile erau torturile, încât mulţi din spectatori se înfiorau de groază privind, şi erau înmărmuriţi de curajul celor ce sufereau. Unii martiri erau forţaţi să treacă cu picioarele – deja toate răni – peste spini, cuie sau bucăţi de scoici ascuţite. Alţii erau biciuiţi până ce li se despuia carnea şi le atârnau nervii, venele şi tendoanele. După ce sufereau cele mai înfricoşătoare schingiuiri, erau prăjiţi sau daţi morţii prin ardere. Martiri mai de seamă în această perioadă au fost: Policarp de Smirna, Iustin Martirul şi Blandina.

Policarp

Policarp a fost păstorul bisericii din Smirna. El s-a născut la anul 70 d.Cr. Pe el, Ireneu, elevul şi admiratorul său, îl numeşte într-o scrisoare către Florinul: „Binecuvântatul şi apostolicul prezbiter”. Scrisoarea este păstrată în lucrarea lui Eusebiu. Se crede că Policarp a fost ordinat în această slujbă chiar de apostolul Ioan. Tot în scrisoarea pomenită, Ireneu spune că îşi aduce aminte de discuţia sa cu Policarp, îşi amintea locul în care binecuvântatul Policarp obişnuia să stea când vorbea… şi cum descria el discuţia cu Ioan şi cu ceilalţi care au văzut pe Domnul. Aşa a primit el învăţăturile şi minunile Domnului de la martori oculari.

Numele lui Policarp nu este pomenit în Biblie, deşi unii sunt de părere că el ar fi îngerul bisericii din Smirna, căruia i se adresează de către Domnul scrisoarea din Apocalipsa. Ştim precis că el a petrecut mulţi ani împreună cu cei ce L-au văzut pe Mântuitorul. Dacă ar fi scris şi s-ar fi păstrat scrierile lui, am avea o imagine clară a stării bisericii din prima parte a secolului al doilea. Dar nu ne-a rămas de la el decât o singură scrisoare scurtă către biserica din Filipi, care conţine îndemnuri practice, pline de duh şi cu foarte multe citate din Scripturi. Ea a fost scrisă prin anul 116.

Mai târziu, Policarp a făcut o călătorie la Roma, unde a stat de vorbă cu Anicetus privitor la sărbătoarea Paştelor. Acolo l-a întâlnit şi pe Marcion pe care l-a înfruntat cu asprime.

În anul 161 d.Cr., când Marcu Aureliu a devenit împărat, el a căutat să accentueze cultul împăratului. O părere greşit concepută era că numai printr-o religie de stat poţi păstra imperiul. Ideea aceasta a fost sâmburele uneia din cele mai sângeroase persecuţii cunoscute în istorie. De aceea, nu ne-am mirat când aceeaşi idee a fost fluturată şi în România până acum câţiva ani în urmă. Ea a produs aceleaşi rezultate: şicanări, arestări şi condamnări.

Iată cum descrie un istoric vechi împrejurările care au dus la martirajul lui Policarp.

Un tânăr creştin numit Germanicus a fost condamnat să fie sfâşiat de fiarele sălbatice din cauza credinţei sale. El a înfruntat moartea cu atâta curaj, încât mulţi din spectatori au fost convertiţi pe loc la credinţa care inspiră atâta tărie. Aceasta a înfuriat pe ceilalţi, care au început să strige: „Moarte creştinilor!” În învălmăşeala care a urmat, un oarecare frigian numit Quintus, venit nu demult din ţara sa, a fost aşa de mişcat de toate cele petrecute, de urletul lacom al fiarelor, încât desprinzându-se din mulţime, a trecut în faţa scaunului de judecată, denunţându-se singur în faţa magistraţilor. El fu dat numaidecât morţii. Atunci, unii din duşmanii creştinilor au început să strige: „Pierzare tuturor celor răi! Policarp să fie căutat!” Şi a fost o mare turbulenţă.

Policarp auzind că e în mare primejdie, a fugit şi a reuşit să se ascundă, dar a fost descoperit de un copil. Din aceasta, precum şi dintr-un vis pe care îl avusese că patul lui deodată a luat foc, el a tras concluzia că voia lui Dumnezeu este ca el să sufere martirajul. De aceea, cu toate că a avut o nouă posibilitate să scape, nu a mai fugit. După ce a ospătat pe cei ce au venit să-l aresteze, el a dorit încă odată să aibă ora de rugăciune, lucru care i s-a îngăduit. Se spune că s-a rugat cu atâta înflăcărare încât gardienii veniţi după el, s-au pocăit. El a fost dus înaintea proconsulului. Pe drum, când să se apropie de oraş magistratul opri şi îl luă în carul lui. El îl întrebă: „Ce rău e în cultul şi sacrificiul împăratului?” – „Aceasta e ceva ce eu nu pot face”, răspunse Policarp. Auzind acest răspuns, magistratul îl aruncă jos din carul său şi căzând, bătrânul se lovi la un picior, aşa că în stadion intră şchiopătând, abia târându-şi piciorul. Aici în circ, proconsulul îi oferi libertatea cu condiţia să se lepede de credinţă şi să-L blesteme pe Hristos. „Optzeci şi şase de ani L-am servit pe Hristos – răspunse Policarp – şi nu mi-a făcut nici un rău, cum aş putea atunci să-L blestem pe Regele şi Mântuitorul meu?”

— Eu am fiare sălbatice care te vor sfâşia într-o clipă -strigă proconsulul.

— Cheamă-le! – răspunse Policarp.

— Tu ai vrea fiarele, dar eu vreau să fii ars de viu pe rug – ameninţă proconsulul.

— De ce mai întârzii? – întrebă sfântul.

După aceasta un slujbaş a păşit în arenă şi a strigat de trei ori: „Policarp a mărturisit că este creştin”. Mulţimea a început să vocifereze, iar proconsulul dădu poruncă să fie ars de viu.

Policarp fu dezbrăcat şi cu hainele în spate, fu aşezat pe o grămadă de crengi. Când au pus focul, bătrânul a îngenuncheat acolo şi s-a rugat zicând: „O, Doamne, Dumnezeu Atotputernic, Tatăl preaiubitului Tău Fiu Isus Hristos, prin care am învăţat să Te cunoaştem! Te binecuvântez că m-ai găsit vrednic în această zi, în această oră, să iau loc între martirii Tăi şi să beau potirul Hristosului Tău, pentru învierea vieţii veşnice a trupului şi a sufletului meu. Să fiu primit înaintea Ta ca o jertfă de bun miros. Te laud, Te binecuvântez, Te glorific pentru tot ce ai făcut cu mine”

Policarp de Smirna

Flăcările se ridicau în lungi limbi de foc, dar parcă ocoleau trupul credinciosului urmaş al lui Hristos. Atunci, unul din călăi a împlântat un pumnal în trupul lui Policarp, care se prăvăli în jăratec.

 

Iustin Martirul

Iustin Martirul a fost principalul apologet al vremii sale. În el, creştinismul a avut un vajnic şi neînfricat apărător. Scrierile lui adresate împăratului şi poporului căutau să împrăştie norii acuzaţiilor nedrepte aduse creştinilor.

Iustin a fost născut în anul 103 d.Cr., la Nicopolis, dintr-o familie păgână, care a imigrat din Grecia în Samaria la începutul secolului al doilea. Deci, încă de mic, din leagăn, a fost aşezat între păgânism şi iudaism, cu care a avut mult de luptat mai târziu. Se pare că părinţii au avut o situaţie bună, ceea ce l-a ajutat să facă mai multe călătorii. Era familiarizat cu toate necazurile şi suferinţele vremii sale.

El a avut un caracter bine format. S-a ferit de corupţie, nu a iubit luxul şi plăcerile, nu a frecventat forul, arena de sport şi nici palatele. De tânăr a îmbrăcat mantia de filozof şi şi-a luat drept ţintă cercetarea adevărului. Prima şcoală care a urmat-o a fost aceea a filozofilor stoici. Acolo s-a deprins cu viaţa aspră. Dar văzând că învăţătorii acestei şcoli nu aprofundează gândirea, ci rămân doar la nişte reguli de viaţă, i-a părăsit şi s-a dus la şcoala peripatetică. Dar şi aici a fost decepţionat când a făcut constatarea că învăţătorul său profesează filozofia numai de dragul onoarei ce i-o aduce aceasta. Nimic nu putea să-i irite mai mult inima şi mintea sa tânără, care căuta cu sete adevărul curat, ca aceasta. De aceea părăsi şi această şcoală şi se duse la una pitagoreană, care avea mare reputaţie datorită misticismului oriental, armonizat cu curentul predominant al vremii. A căutat apoi şi s-a adâncit în doctrinele alese ale lui Plato. Dar lumea ideală prezentată de şcolile acestea era ca o regiune îngheţată, care nu-i putea încălzi inima sau schimba viaţa, încă odată îşi văzu nădejdile înşelate.

Prin această vreme, ajunse să aibă unele noţiuni vagi despre adevărul creştinismului. El ne spune în „Apologia” sa (a doua), despre adânca impresie care au produs-o asupra sa suferinţele martirilor. El spune: „În timp ce mă desfătam studiind doctrinele lui Plato şi chiar pe când auzeam de calomniile aruncate asupra creştinilor, văzându-i aşa de calmi şi senini în faţa morţii şi în mijlocul pericolelor pe care lumea le socotea aşa de grozave, îmi ziceam că este imposibil ca ei să fie oameni care să trăiască în pofte şi crime”. Aceste spectacole mişcătoare, l-au pregătit să primească chemarea lui Dumnezeu.

Într-o zi, Iustin se plimba singur în meditaţie pe ţărmul mării. Aici întâlni un bătrân necunoscut, a cărui înfăţişare arăta gravitate şi gingăşie. Părea un filozof, care a găsit pace în filozofia lui. Ei au intrat în vorbă. Bătrânul putea citi pe faţa lui Iustin frământările lăuntrului său. Cu o dibăcie deosebită, bătrânul atinse punctul sensibil al lui Iustin, arătându-i că filozofia lui nu are nici o influenţă asupra vieţii morale şi că îl lasă pradă celei mai chinuitoare nesiguranţe cu privire la cele mai serioase probleme. „Unde se găseşte atunci adevărul, dacă nu între filozofi?” întrebă Iustin nedumerit. „Cu mult înainte de filozofi – răspunse bătrânul – au trăit în vechime nişte oameni drepţi şi fericiţi, prieteni ai lui Dumnezeu. Ei vorbeau prin Duhul Său şi se numeau prooroci. Ei spuneau oamenilor ceea ce au auzit şi i-a învăţat Duhul Sfânt. Ei se închinau lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl tuturor. Ei adorau pe Isus Hristos, Fiul Său. Cere ca porţile luminii să ţi se deschidă şi ţie acum”. De altfel, aceasta era dorinţa lui Iustin din tinereţe. Acum, după ce ascultase pe filozofi, îi părăsi şi se întoarse spre prooroci, spre Cel ce este mai mare şi mai presus de prooroci – Cuvântul veşnic – al cărui martor credincios avea să fie de acum înainte.

Convertirea lui Iustin a fost sfârşitul unei lungi şi grele lupte lăuntrice. Niciodată el nu a dispreţuit filozofia, pe care o considera un drum greu de urcat în căutarea adevărului. El susţinea că platonismul a fost o pregătire a lumii păgâne pentru creştinism.

El, care a experimentat toate luptele şi frământările mintale ale contemporanilor săi, cunoştea deci şi boala şi leacul. A fost admirabil pregătit pentru a fi un harnic misionar. Avea adânc dezvoltat simţul răspunderii de starea altora. Se simţea îndatorat să predice atât iudeilor cât şi paginilor. El declară în „Apologia” sa că s-ar simţi vinovat de ignoranţa paginilor, dacă n-ar face tot ce-i stă în putinţă spre a o înlătura. „Fiecare – spunea el – poate purta mărturia adevărului şi dacă nu o face, va fi judecat odată de Dumnezeu”.

Credincios convingerilor sale, era neobosit în străduinţa de a răspândi învăţătura creştină. Pe lângă predici, el mai ţinea anumite conferinţe cu evreii şi cu păgânii, la fel şi cu ereticii. În aceste discuţii, el dădea dovadă de multă răbdare şi tărie. El a călătorit mult. Astfel îl găsim la Efes, unde a purtat discuţia cu evreul Trifon. Discuţia a scris-o într-o carte intitulată „Dialogul cu iudeul Trifon”. Apoi îl găsim la Roma împotrivindu-se unui filozof fals numit Crescens.

Cea mai de seamă activitate a lui însă a desfăşurat-o apărând creştinismul împotriva nedreptelor învinuiri de tot felul. Prin scrisul lui, glasul creştinilor s-a auzit înaintea împăraţilor. Adânc convins de dreptatea cauzei sale, pledează cu toată autoritatea în numele veşnicei legi a justiţiei contra atâtor violenţe făcute creştinismului şi arată clar, că el crede că face un serviciu ţării sale, denunţând aceste nelegiuiri. În introducerea „Apologiei”, el spune:

„Către împăratul Titus – Aelius – Adrian – Antonius – Pius – Cezar August – şi către fiul său, eminentul filozof şi prieten al ştiinţei, fiul lui Lucius Cezar prin natură şi fiul împăratului prin adopţiune, către venerabilul Senat şi către întreg poporul roman. În numele acestor oameni urâţi pe nedrept şi faţă de care s-au făcut atâtea abuzuri, eu, Iustinian, unul dintre ei, vă prezint acest discurs şi petiţie. Tu, care peste tot eşti proclamat cel pios, paznic al dreptăţii, prieten al adevărului, faptele tale vor arăta dacă meriţi aceste titluri. Ţinta mea nu este nici să te măgulesc prin această scrisoare, nici să obţin vreun favor.

Eu simplu vă cer să ne judecaţi după regulile unei amănunţite şi luminate echităţi şi nu după o simplă presupunere, nici în numele unei superstiţii sancţionate de voi, spre a place oamenilor, nici după o pornire negândită, nici după o convingere din calomnii. Aceasta ar însemna să vă judecaţi pe voi înşivă, căci noi nu ne temem de nici un rău care ni s-ar face de cineva, atâta vreme cât nu suntem găsiţi vinovaţi de nici o crimă…”.

Cu o forţă remarcabilă, el se ocupă apoi de acuzaţiile aduse creştinilor, le spulberă una după alta, şi după practica vechilor apologeţi, atacă pe adversar în timp ce se apără pe sine; întorcând împotriva lor sabia pe care le-a smuls-o din mână. Capetele de acuzaţie contra creştinilor erau trei: că sunt atei, că sunt rebeli şi că sunt făcători de rele.

La prima acuzaţie, el face o acceptare că da, sunt atei, căci ei nu cred în zeii păgâni, dar că aceştia nu sunt dumnezei, ci doar diavoli şi că acest ateism glorios pe care ei îl au, este ca al lui Socrate, care la fel a fost jertfit, ca şi ei, pentru cauza marelui adevăr. Face apoi o respingere a acestei acuzaţii, arătând că nu sunt atei, ci că ei cred în Dumnezeul adevărului, Tatăl dreptăţii, a înţelepciunii şi a tuturor virtuţilor, Cel Preasfânt. Că Lui I se închină, pe El îl onorează prin cuvânt şi fapte şi că vreau să împărtăşească tuturor adevărul-pe care ei l-au primit.

La cea de a doua, acuzaţia de rebeliune, Iustin nu-i cu nimic mai prejos în apărarea sa. El arată că împărăţia întemeiată de Hristos este o împărăţie pur spirituală şi că progresul ei nu stânjeneşte cu nimic pe cel al imperiului. Enunţă apoi principiile înţelepte ale bisericii primitive, atitudinea lor faţă de stat şi faţă de autorităţi. Pomeneşte cuvintele Domnului Isus în legătură cu birul ce trebuie dat Cezarului. Argumentează, în continuare, că nici o doctrină nu este mai bine adaptată spre menţinerea ordinei şi a bunei rânduieli în stat, decât doctrina creştină. Legile omeneşti sunt lipsite de puterea de constrângere, căci totdeauna oamenii năzuiesc să scape de ele. Dar cum vor scăpa de Dumnezeul care vede toate lucrurile şi ştie nu numai ce facem, ci chiar şi ce gândim? Respinge învinuirea de crime şi că sunt făcători de rele, prezentând un admirabil tablou al vieţii lor curate, precum şi a închinăciunii, a învăţăturilor şi a practicilor lor. De altfel intră în prea multe amănunte ale doctrinei, depăşind cadrul unui tratat de apologie. Dar se vede că el a folosit şi această cale de a răspândi învăţătura creştină.

În ciuda defectelor, apologia lui a slujit model şi bază de plecare celorlalte apologii creştine, care au urmat de la cea a lui Tertulian până la cea a lui Origen. Nu s-a putut să nu producă o puternică impresie prin francheţa şi curajul vorbirii. Profund convins că lupta dintre Biserică şi imperiu este mai presus de toate o luptă între puterile cerului şi ale iadului, el nu ezită de a spune împăratului, fără ocolişuri, că, în mod inconştient, ei sunt sub influenţa duhurilor rele.

„Noi suntem pe deplin convinşi – spune el – că conduita voastră faţă de noi este inspirată de demoni necuraţi, care caută jertfă şi omagiu de la cei ce au lepădat lumina raţiunii. Prinţi virtuoşi şi înţelepţi cum sunteţi voi, n-ar acţiona contra raţiunii. Luaţi seama ca demonii biruiţi de noi, să nu vă ducă pe voi în robie. Ei caută să vă aibă ca sclavi şi slujitori ai lor”.

De altfel, Iustin are curajul să spună autorităţii supreme ce a decretat atâţia ani în şir toate persecuţiile că „după toate acestea, prinţii care se complac într-o părere trândavă despre adevăr, îşi folosesc puterea numai ca hoţii de codru”.

Prima apologie a lui Iustin se susţine de către anumiţi istorici că ar fi fost scrisă pe la anul 140 d.Cr. şi a fost trimisă împăratului Antoninus Pius. Nu mult după aceasta, în Grecia s-au întâmplat unele nenorociri şi vina de acestea a fost aruncată în capul creştinilor, împăratul auzind de aceste agitaţii şi de un masacru ce se pregătea pentru creştini, a scris magistraţilor unde s-au produs aceste turburări, să nu mai ia nici o măsură nouă contra creştinilor. Se pare că aceste ordine au fost rezultatul primei sale apologii. A doua a fost scrisă prin anul 160 d.Cr. şi adresată împăratului Marcu Aureliu.

Contribuţia lui Iustin la teologia creştină este de o deosebită valoare. El este unul din cei mai vechi scriitori creştini, care a fost bine versat în literatura şi filozofia păgână, prin studiile făcute înainte de convertire, şi de la care ne-au rămas unele scrieri. În dialogul cu iudeul Trifon, el discută mesianismul lui Isus, bazat pe o bogăţie de argumente din proorocii .Într-o altă lucrare tratează despre înviere. Mai tratează despre Sfânta Treime, trinitatea în unitate a dumnezeirii. Iustin este cel ce mărturiseşte, fără înconjur, ceea ce noi azi numim perfecţiunea şi suficienţa Scripturilor ca singura regulă de credinţă. El vorbeşte de necesitatea botezului pentru cei convertiţi, arătând că nu se aseamănă întru nimic cu vechile spălări de curăţire ale evreilor, căci toate apele unui fluviu nu ar putea spăla păcatele noastre. Curăţirea este prin Hristos. Dacă te pocăieşti de păcatele tale – spune el lui Trifon – şi-L recunoşti pe Isus ca Hristos şi dacă în păzirea poruncilor Lui, tu atribui că voia Tatălui a fost ca El să sufere aceste lucruri, spre a putea fi tu vindecat prin rănile Lui, vei obţine iertarea păcatelor. Botezul este folositor numai pentru un păcătos pocăit. Iustin nu vorbeşte nimic despre botezul copiilor, ci numai de instruirea lor. Despre Cina Domnului spune că este un act memorial al răscumpărării. Tăgăduieşte existenţa vreunei caste preoţeşti, declarând că fiecare credincios este un preot al lui Isus Hristos. La fel procedează şi cu Sabatul, spunând că el a fost dat lui Israel. Afirmă că creştinii nu păzesc sâmbăta şi nu ţin legea veche. Face precizarea că legea harului, a libertăţii este legea desăvârşita. Arată că ea se deosebeşte de legea veche prin aceea că uneşte în sine viaţa morală cu o mântuire deja săvârşită.

În a doua apologie, Iustin mărturiseşte că presimte apropierea sfârşitului său, că va suferi moartea la instigaţia lui Crescens, un filozof păgân cu care a avut o controversă la Roma şi căruia i-a închis gura într-o întrunire publică. Eusebiu spune că acesta, în dorul de răzbunare, l-a denunţat şi a fost aruncat în închisoare cu câţiva tovarăşi de ai lui, căutând astfel să înăbuşe în sânge, vocea ce n-a putut-o înăbuşi cu argumentele sale.

Adus în faţa tribunalului, prefectul cetăţii, Rusticus, un filozof stoic, instructor de a lui Marcu Aureliu, l-a ascultat pe Iustin mărturisind marea filozofie a lui Hristos, în care el spunea: „După o căutare atât de obositoare, am găsit pacea şi liniştea”. La cererea magistratului de a defini această filozofie, el a expus, în cuvinte pline de forţă, credinţa lui în Dumnezeul cerului şi al pământului şi în Fiul Său, „Domnul Adevărului”; apoi a adăugat: „Sunt prea mic ca să pot spune ceva mare despre Hristos”. Întrerupându-l, magistratul îl întrebă în bătaie de joc dacă el crede că se va înălţa la ceruri, când i se va tăia capul, îndată Iustin îi răspunse: „Da, ştiu! Şi aceasta depăşeşte orice posibilitate de îndoială. Ştiu că mă voi înălţa”.

Când a fost îndemnat să aducă jertfă şi va fi eliberat, el spuse: „Dorinţa noastră mare este să suferim pentru Hristos, căci aceasta ne dă încredere înaintea înspăimântătorului Său scaun de judecată, la bara căruia va avea să stea lumea întreagă”.

Sentinţa de condamnare la moarte a fost dată şi executată în aceeaşi zi. Pe drept cuvânt el a fost supranumit Iustin „Martirul”. El a fost martirizat în anul 165 d.Cr.

Puţini martiri au slujit adevărul atât de dezinteresaţi şi de curajoşi ca el. Largheţea inimii sale şi râvna aprinsă a minţii sale îşi aveau izvorul în dragoste. Elocvenţa lui curgea din inima lui. Talentele lui nu au fost prea strălucite, dar cunoştinţele câştigate în tinereţe, luminarea minţii prin descoperire divină, experienţele lui au devenit sugestii mult roditoare pentru sine şi a dat Bisericii o moştenire de gândire, care dezvoltată şi pârguită la Alexandria, a format baza marii apologii a creştinismului.

„Ferice de morţii care mor în Domnul. Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele îi urmează” (Apocalipsa 14:13).

 

 

Martirii din Galia

Valul de persecuţii a atins tot imperiul, dar ele au fost deosebit de crunte în Galia. Mai ales în oraşul Lion, torturile care s-au aplicat creştinilor depăşesc puterea de a le descrie. Toate metodele de schingiuire şi pedepsire au fost adoptate: despuierea de bunuri, exilul, gama durerilor, spânzurătoarea şi arderea pe rug. Chiar şi slugile şi sclavii creştinilor au fost torturaţi ca să-i facă să-şi acuze stăpânii. Iată câţiva din cei martirizaţi:

Blondina a fost o tânără sclavă, slabă ca constituţie fizică, dar puternică în credinţă. Denunţată fiind, ea a fost supusă torturilor. Intenţia era s-o facă să se lepede de credinţă. Dar ea a primit atâta putere de sus, că schingiuitorii au obosit ei torturând-o şi se mirau cum ea poate să rabde toate. A fost chinuită de dimineaţa până seara, fără s-o poată face să se lepede de credinţă. La toate insistenţele lor, ea le răspundea: „Sunt creştină şi nouă nu ne puteţi face nici un rău”. Alţii sub presiunea grozavă a asupritorilor şi a oribilelor torturi s-au lepădat şi au acceptat să jertfească idolilor, dar ea a rămas tare. Atunci a fost dusă în arenă, legată de un stâlp, apoi s-a dat drumul fiarelor sălbatice, dar ele nu i-au făcut nici un rău. A fost dusă din nou la închisoare, unde a vestit celorlalţi credincioşi închişi suferinţele ei. Câteva zile ea a fost supusă la tot felul de chinuri. Prăjită pe jumătate au aruncat-o în coarnele unui bour sălbatic. Fiindcă acesta nu a omorât-o, ci doar a străpuns-o cu coarnele, a venit un călău, care cu o lovitură de pumnal, a pus capăt martiriului ei. Ea a murit în timpul domniei lui Marcu Aureliu, în anul 177 d.Cr.

Sanctus, un diacon din Viene, a fost dat maltratării tot cam prin această vreme. Toate suferinţele le-a răbdat cu multă tărie, singurul strigăt ce-l scotea era „Sunt creştin!” Farfurii de aramă, înroşite în foc, i-au fost aplicate pe părţile sensibile ale corpului, contractându-i tendoanele. Fiindcă a rămas neclintit, a fost trimis din nou la închisoare. După câteva zile, a fost adus din închisoare şi supus schingiuirii. Cu trupul tot zdrobit, a fost aruncat iarăşi în temniţă, apoi l-au decapitat.

Vetius Agotus, un tânăr care a pledat pentru cauza creştinilor, întrebat fiind dacă şi el este creştin, a răspuns: „Da!” Numaidecât a fost condamnat şi el la moarte. Mulţi din cei mai slabi au fost întăriţi de curajul acestui tânăr şi au fost gata să-şi mărturisească şi ei credinţa lor şi să împărtăşească şi ei aceeaşi moarte.

Fotinus, un bătrân prezbiter din Lion, care la vârsta de 90 de ani, a fost atât de brutalizat de mulţimea înfuriată, încât după două zile de la aruncarea sa în temniţă, şi-a dat sufletul.

Valerian şi Marcelus, doi tineri care erau rude apropiate, au fost întemniţaţi la Lion pentru că erau creştini. Datorită unor împrejurări, au fugit. Au apucat drumuri diferite. Marcelus a convertit pe mulţi în regiunile Besanton şi Chalons. Fiind arestat, a fost dus în faţa lui Priscus, guvernatorul acelor părţi. Magistratul cunoscându-l, a poruncit să fie legat de mai multe ramuri ale unui copac, pentru ca prin zmucituri să fie prefăcut în bucăţi. Nereuşind această invenţie, a fost luat şi dus la Chalons să participe la nişte sacrificii idolatre. Refuzând aceasta, a fost dat torturării. După aceea a fost legat de mijloc şi atârnat sus. În această poziţie a fost ţinut trei zile. Moartea a pus capăt suferinţelor sale.

Valerian a fost prins şi el şi dus înaintea lui Priscus, care îl trimise la scaunul de tortură, apoi l-a decapitat, în acelaşi an cu Marcelus, rudenia sa.

La Lion s-a folosit mult scaunul înroşit. Condamnatul era ţinut pe el până ce i se prăjea toată carnea. Era o tortură teribilă. Alţii au fost cusuţi în plase, ca să nu poată să se apere, apoi au fost aruncaţi în coarnele taurilor sălbatici. Trupurile celor ce mureau în temniţă, mai înainte de vremea execuţiei, erau aruncate la câini. Răutatea paginilor a mers până acolo ca puneau oameni să păzească trupurile până ce erau mâncate, ca nu cumva să vină cineva din prietenii celor morţi să le fure trupurile.

Felicitata a fost o doamnă de rang înalt şi mare abilitate. Era mamă a şapte copii. Ea a devenit o creştină devotată. Pe cei şapte fii i-a educat cu mare grijă. Cam prin acest timp, imperiul a fost bântuit de cutremure, foamete şi inundaţii. Vina a fost pusă pe creştini, că ei ar fi toată cauza acestor dezastre. Felicitata a fost implicată şi ea în acuzaţie. Fiind denunţată, împăratul a dat ordin guvernatorului roman Publius, să ia măsurile cuvenite împotriva ei şi a familiei ei. La interogatorii şi cercetări, Publius a început cu mama, crezând că dacă o va determina pe ea să-şi lase credinţa, exemplul ei va fi urmat de fiii ei. Lovindu-se de fermitatea ei, Publius îşi schimbă metoda şi îi spuse că va nimici întâi familia apoi pe ea. Dar ea i-a spulberat şi această ameninţare. Publius a cerut să fie aduşi înaintea lui fiii ei şi i-a cercetat pe fiecare în parte. Toţi au rămas neclintiţi în credinţa lor. Atunci toată familia a fost condamnată la moarte. Ianuarie a fost biciuit şi strivit sub greutăţi. Filip şi Felix au fost omorâţi zburându-le creierii cu măciuca. Silvanus, cel de-al patrulea, a fost aruncat într-o prăpastie, iar ceilalţi trei mai tineri: Alexandru, Vitalis şi Martialis au fost decapitaţi cu sabia. Mama a fost omorâtă de aceeaşi sabie, care era încă roşie de sângele fiilor ei.

Epipodius şi Alexandru au fost doi creştini renumiţi. Aveau o unitate şi caldă părtăşie frăţească. Primul a fost un tânăr născut la Lion, al doilea a fost născut în Grecia. Ei au fost foarte activi şi buni credincioşi. Când a fost dezlănţuită prigoana la Lion, ei erau în floarea tinereţii. Pentru a se feri de persecuţie, ei au încercat să se ascundă în satul vecin. Aici au fost găzduiţi pentru o vreme de o văduvă creştină. Dar răutatea prigonitorilor i-a urmărit şi găsindu-i, au fost aruncaţi în închisoare fără nici o cercetare. După trei zile au fost aduşi în faţa guvernatorului şi anchetaţi înaintea unei mari mulţimi de păgâni. Ei au folosit şi această ocazie spre a-L mărturisi pe Hristos şi divinitatea Lui. Văzând aceasta, guvernatorul se înfurie zicând: „Ce rost au toate persecuţiile, dacă ei totuşi rămân credincioşi şi îndrăznesc să-L mărturisească pe Hristos, iar vechilor zei refuză să le sacrifice?”

Atunci guvernatorul a încercat să-l ispitească pe Epipodius, care era mai tânăr. El pretindea că are milă de starea lui şi că îl sfătuieşte să nu se ruineze prin încăpăţânare. „Zeilor noştri – continuă el – li se închină cea mai mare parte a lumii şi chiar împăraţii. Noi îi adorăm cu serbări, cu praznice şi veselie, în timp ce voi slăviţi pe un răstignit. Noi îi onorăm aruncându-ne în braţele plăcerilor; voi, prin credinţă, sunteţi fără de această desfătare a simţurilor. Religia noastră se bucură de sărbători, a voastră de posturi; a noastră de bucuriile vieţii, a voastră de sărăcăcioasa virtute a castităţii. De aceea, te sfătuiesc, renunţă la o aşa religie aspră şi bucurate de acele prilejuri pe care lumea le oferă şi pe care tinereţea ta le pretinde”.

La acestea, Epipodius i-a răspuns: „Pretinsa ta milă e adevărată cruzime, iar viaţa plăcută pe care mi-ai descris-o, este urmată de osânda veşnică. Hristos a suferit pentru noi, ca plăcerile noastre să fie nemuritoare. El a pregătit pentru urmaşii Săi o veşnicie de fericiri. Omul este compus din două părţi: trup şi suflet; primul este slab şi pieritor, dar trebuie să slujească celuilalt. Sărbătorile voastre idolatre pot să mulţumească partea muritoare, dar ele rănesc pe cea nemuritoare. Deci, acelea ce distrug cea mai de valoare parte a omului, cu adevărat nu pot fi bucurii. Plăcerile voastre vă duc la moarte veşnică; durerile noastre la fericire veşnică”.

Pentru aceste îndrăzneţe cuvinte, Epipodius a fost bătut aspru şi apoi pus pe scaunul de tortură. Aici a fost chinuit oribil. După ce a suportat totul cu o răbdare minunată, a fost dus şi decapitat.

Alexandru a fost adus înaintea judecătorului după două zile, şi fiindcă n-a vrut cu nici un chip să renunţe la creştinism, a fost aşezat şi el pe scaunul de tortură, ca şi tovarăşul său şi bătut groaznic de trei călăi, care se schimbau cu rândul până ce l-au omorât în bătăi. Toate suferinţele de nedescris le-a înfruntat cu mult curaj.

Apolonius a fost un senator roman ce a devenit creştin. El a suferit mult pentru credinţa sa în timpul domniei lui Comodus, fiul lui Marcu Aureliu, care a urcat la tron în anul 180 d.Cr., când a murit tatăl său. Apolonius a fost un bărbat eminent. El cunoştea bine literatura din vremea sa şi tot aşa de bine cunoştea şi perceptele religiei lui Hristos. El a fost acuzat de unul din sclavii săi, numit Sever. Pe baza edictului împăratului Traian, acuzaţia a fost luată de bună. Această lege prevedea că acuzatul să fie condamnat la moarte, dacă nu-şi schimbă religia. Aceeaşi lege prevedea însă ca şi denunţătorul să fie omorât pentru defăimare. În baza acelei legi ridicole, Apolonius a fost luat la cercetări. Nevrând să-şi schimbe convingerile şi credinţa, din ordinul senatului roman la care el a apelat, a fost condamnat să fie decapitat, iar sclavului i-au rupt picioarele şi apoi a fost omorât şi el.

Fructuosus, prezbiter din Taragon, pe coasta de răsărit a Spaniei şi doi diaconi: Augurius şi Eulogius, au fost arşi de vii pentru că au mărturisit că sunt creştini.

Malcus, Alexandru şi Priscus, trei creştini din Palestina şi o credincioasă s-au prezentat de bună voie şi au declarat că sunt creştini, fapt pentru care au fost osândiţi să moară sfâşiaţi de tigri.

Trei sute în cuptor

Unul din cele mai înspăimântătoare evenimente descrise în istoria martirilor creştini, atât din punct de vedere al numărului cât şi a felului morţii lor, a avut loc la Utira, una din cele mai mari cetăţi din Africa de Nord. Din ordinul proconsulului, trei sute de creştini au fost aduşi în faţa unui cuptor de ars var. Alături a fost ridicat un altar şi creştinii trebuiau ori să sacrifice zeilor păgâni, ori să îndure înspăimântătoarea moarte prin aruncarea în cuptorul învăpăiat. E minunat de notat faptul că din trei sute de persoane, nici unul n-a fost gata să sacrifice pe altar, spre a-şi salva viaţa, ci toţi au preferat să fie aruncaţi în cuptorul aprins.

Apologetul Lactanţiu, care a trăit în veacul al doilea, spune că suferinţele creştinilor din timpul său nu pot fi descrise. El zice: „De aş avea cel mai puternic glas din lume şi chiar o sută de limbi, n-aş putea spune toate păcatele săvârşite şi înşira toate uneltele de chin, născocite de mintea ageră a autorităţilor şi folosite contra creştinilor”.

 

 

Tertulian apărător neînfricat

Quintus Septimius Florens Tertulianus a fost cel mai mare scriitor creştin din Africa. El s-a născut în anul 160 d.Cr. Era fiul unui centurion păgân. A studiat filozofia, literatura, retorica, medicina şi îndeosebi dreptul. El s-a distins ca avocat şi orator în Cartagena, Africa de Nord. După cum mărturiseşte el însuşi, în tinereţe a trăit o viaţă dezordonată.

Curajul dovedit de martirii creştini – spune Eusebiu – a impresionat aşa de mult pe tânărul Tertulian, încât a devenit creştin. În calitatea sa de avocat, a asistat desigur la judecarea creştinilor, şi faptul că în cele mai cumplite chinuri, ei preferau mai degrabă să renunţe la viaţă, decât la învăţătura lor scumpă, l-au zguduit pe Tertulian. Cu toate că şi-a dat seama de cele ce avea să înfrunte, el a părăsit păgânismul prin anul 195 şi a apucat calea crucii.

Prea puţin s-au gândit cei ce mureau pentru Hristos că seninătatea feţei lor şi adânca lor dragoste faţă de Domnul poate ridica din rândul privitorilor pe unul din bărbaţii cei mai de seamă ai Cartagenei, determinându-l să-şi dedice viaţa sa lui Hristos. Dar el a cunoscut această experienţă şi a fost gata s-o spună chiar şi guvernatorilor în nemuritoarele cuvinte: „Ne facem chiar mai numeroşi ori de câte ori suntem seceraţi de voi; sămânţa este chiar sângele creştinilor”.

Nu după multă vreme de la convertirea sa, prin anul 200, este ales prezbiterul bisericii – prezbiter eclesiae – în Cartagena. El cunoştea cele patru evanghelii şi le afirmă în mod accentuat autoritatea lor, spunând că sunt scrise de apostoli şi de tovarăşii lor. El ne informează cum biserica creştină încă de timpuriu a ştiut să facă deosebire între scrierile autentic inspirate şi între cele false. Dă un caz cum un prezbiter, care a scris o lucrare în numele lui Pavel: „Acta Pauli et Teclae”, mărturisindu-şi vina, a fost pedepsit de biserică cu înlăturarea sa din slujbă. La fel cunoştea Faptele apostolilor,1 Petru, 1 Ioan, cele 13 epistole ale lui Pavel şi Apocalipsa. Deci, cunoştea 21 din 27 cărţi ale Noului Testament.

El a fost un creştin puritan în convingeri şi în practică. E adevărat că uneori a pus accentul prea mare pe fapte meritorii, pe celibat şi milostenii. De altfel, în biserică deja începuseră unele devieri de la simplitatea Evangheliei, în unele locuri începuseră să boteze copiii. El s-a opus acestei abateri şi astfel – spune Neander – biserica din Africa de Nord a susţinut vechea practică.

Alte abateri au fost: ierarhia bisericească, monahismul şi rugăciunile pentru morţi. Încă de prin anul 169 d.Cr. a început să se arate dorinţa unora de a domina, ideea de papalitate. Episcopul Victor al Romei a rupt relaţiile frăţeşti cu bisericile din Asia Mică, pentru că acestea au refuzat să sărbătorească Paştele la data fixată de el. Monahismul era în floare şi un spirit lumesc a început să se arate în biserică datorită faptului că unii fiind botezaţi de mici copii, nu aveau naşterea din nou şi trăiau în felul lumesc.

În anul 202, pe când era în vârstă de 45 ani, din cauza firii sale neîngăduitoare, el trece la Montanism, o sectă, care după spusele lui Vedder, nu a fost o sectă nouă, ci din contră era o reacţie a vechii biserici primitive la tendinţa învederată de a se asemăna cu lumea în organizare şi în comportare. Montanus, conducătorul sectei, nu voia să facă reforme noi, ci să readucă viaţa de sfinţenie şi să întărească disciplina bisericească, slăbită în multe locuri. Această grupare cerea ca membrii bisericii să fie numai cei născuţi din nou, deci o întoarcere la principiul Noului Testament. Ei se numeau creştini spirituali sau duhovniceşti, în contrast cu ceilalţi pe care îi numeau creştini fireşti. Din cauza că Tertulian a îmbrăţişat ideile montaniste, biserica ortodoxă nu-l numără printre aşa numiţii părinţi bisericeşti, ci doar ca scriitor bisericesc.

El avea un temperament de luptător neînfricat. Prin scrierile sale, el a adus mari servicii cauzei creştinilor. El a luptat pe mai multe fronturi. Pe de o parte, i-a apărat pe creştini prin scrieri către guvernatorii provinciilor romane, pe de altă parte, a combătut cu multă râvnă şi pricepere pe păgâni şi pe eretici, atacând fără cruţare orice rău văzut printre creştini. Se cunosc de la el peste 30 de scrieri.

Din punct de vedere al conţinutului, scrierile lui se împart în trei categorii: 1) scrieri cu caracter apologetic şi polemic, care se referă la relaţiile dintre creştini şi păgâni; 2) scrieri de educaţie morală şi religioasă a creştinilor; 3) scrieri cu caracter polemico-dogmatic, îndreptate împotriva diferitelor erezii şi a iudeilor.

Cea mai de seamă scriere din prima categorie şi chiar din toate scrierile lui, o adevărată operă, este Apologeticum, o apărare adresată guvernatorilor provinciilor romane. Lucrarea are 50 de capitole şi se poate împărţi în trei diviziuni principale: prefaţă, cuprins şi epilog.

În prefaţă (cap. 1-6), el arată motivele care l-au determinat să scrie această apărare. „Creştinii – zice el – sunt condamnaţi fără nici o cercetare, numai la auzul numelui de „creştin”. Adevărul – pe care el personificându-l îl face apărătorul creştinilor – nu are voie să rostească nici un cuvânt de apărare. Aşa stând lucrurile, trebuie cel puţin pe calea scrisului să ajungă adevărul la guvernatorii provinciilor (cap. 1-3), apoi discută natura legilor pe baza cărora sunt condamnaţi creştinii (cap. 4-6).

În partea a doua, Tertulian combate toate acuzaţiile, împărţindu-le în două categorii: crime ascunse sau secrete şi crime pe faţă. În primul rând, creştinii erau învinuiţi de unele crime secrete (cap. 7-9), ce s-ar săvârşi odată cu tainele lor religioase. El arată că romanii cred aşa ceva, pentru că ei înşişi săvârşesc adevărate crime la misterele cultului lor. Apoi creştinii erau acuzaţi de unele crime religioase, de sacrilegii pentru că nu adorau zeii păgâni şi de crime contra împăratului pentru că nu sacrificau împăratului (cap. 10-38). Discutarea acestor crime săvârşite pe faţă constituie miezul apologiei.

De exemplu la învinuirea de ateism, el acceptă învinuirea şi spune că da, creştinii nu cred în zei. Dar arată că zeii nu sunt Dumnezeu. Creştinii îl servesc şi-L adoră pe adevăratul Dumnezeu, dar tocmai ei, păgânii, sunt cei ce îşi blestemă zeii, râd de ei în legende, îi scot la vânzare pe piaţă. Deci, lor li se potriveşte acuza aceasta.

Tertulian, omul cu o logică ascuţită, cu cunoştinţe juridice bogate, cu spirit înalt de dreptate faţă de fraţii săi de credinţă şi cu un adânc devotament faţă de Dumnezeul său, a luat cauza creştinilor în mâinile sale şi a întocmit pledoaria aceasta.

În cap. 39-45, el se ocupă de mesele comune ale creştinilor, numite agape; arată că nu creştinii sunt de vină pentru calamităţile ce se abat asupra imperiului şi precizează că ei iau parte la tot ce e bun cerut de societate.

În epilog, Tertulian dovedeşte că creştinismul nu este o filozofie, ci este urmarea unei revelaţii divine.

Apologia sa se deosebeşte de toate celelalte apologii prin documentaţia juridică şi politică. El discută acuzele aduse creştinilor de către păgâni şi apoi, printr-o întorsătură caracteristică spiritului său, răstoarnă aceste acuze peste capetele acuzatorilor, arătând că tocmai ei sunt cei vinovaţi. Iată câteva pasaje din ea de toată frumuseţea:

„Adevărul nu se roagă de nimic în sprijinul cauzei sale, ca unul care îşi cunoaşte menirea sa în lume. El ştie că îşi duce viaţa pe acest pământ ca un adevărat străin, că este ameninţat să-şi afle la fiecare pas duşmani printre străini şi că familia, locuinţa, speranţa, răsplata şi buna sa cinstire se află numai în cer. Aici pe pământ, nu cere decât un singur lucru: să nu fie condamnat mai înainte să fi fost cunoscut” (Apologeticum 1:3).

El condamnă uşurinţa judecătorilor, care fără să cerceteze cu de-amănuntul, fără să cunoască bine fondul, pronunţă osânde grave împotriva creştinilor. El zice: „Mărturie a necunoaşterii voastre, care în timp ce scuză nedreptatea, o osândeşte de fapt, stă în împrejurarea că toţi care mai înainte ne urau, pentru că nu cunoşteau ce anume este acel lucru pe care îl urau, îndată ce încep a cunoaşte, încetează şi ura lor. Aceştia se fac creştini fără îndoială, în urma celor aflate şi încep a urî ceea ce ei făcuseră mai înainte şi a mărturisi de acum pe faţă tocmai ce urâseră, şi numărul acestora este pe atât de mare, pe cât ne este şi învinuirea” (1:6).

Cât de răspândit ajunsese creştinismul pe vremea lui Tertulian, se constată din cuvintele: „Se strigă împotriva noastră că cetatea este ca şi stăpânită de noi; că pe ogoare, în fortăreţe, pe insule, pretutindeni predomină creştinii; se întristează, ca de o mare nenorocire, că oricare ar fi sexul, vârsta, starea socială sau rangul, trec de partea acestui nume (de creştin). Sau într-un alt pasaj: „Suntem de ieri, şi totuşi am ajuns să umplem pământul şi toate ale voastre, oraşele, insulele, municipiile, consfătuirile voastre intime, tribunele, adunările poporului, palatul, senatul, forul; numai templele vi le-am lăsat” (1:7; 37:4).

Această răspândire ar fi trebuit să-i facă pe conducători să gândească puţin. El zice: „Şi cu toate acestea, nici chiar împrejurarea aceasta nu-i face să-şi îndrepte mintea spre existenţa unui oarecare bun ascuns. Nici gând să fie mai drepţi în bănuiala lor. Nu le place a cerceta mai de aproape. Le place a nu cunoaşte, pe când alţii se bucură că au cunoscut” (1:8).

La fel acceptarea cu bucurie a osândei ar trebui să le dea de gândit. „Cei răi, intenţionat caută să stea în umbră, se feresc de a ieşi la iveală, tremură când sunt învinuiţi, nu mărturisesc cu uşurinţă nici chiar atunci când sunt supuşi torturilor; fără îndoială, se întristează când sunt osândiţi. Dar de ce nu face creştinul la fel? Nimeni nu se ruşinează, nimănui nu-i pare rău, afară numai că n-a fost mai înainte creştin. Este pârât, se făleşte; este acuzat, nu se dă în lături; este cercetat, mărturiseşte de la sine cu voie bună; de este osândit, mulţumeşte. Ce fel de rău este acesta, care nu are nici una din caracteristicile fireşti ale răului: teama, ruşinea, prefăcătoria, căinţa, jeluirea? Ce fel de rău este acesta, când cel învinuit se bucură? Pentru el, învinuirea este ceva de dorit şi osânda este fericire curată. N-ai putea s-o numeşti nebunie, tu care ţi-ai pus în minte să n-o cunoşti?” (1:11-13).

Apoi ironizează anchetele lor şi folosirea torturilor pentru stoarcerea mărturisirilor de la creştini. „Zilnic suntem spionaţi, zilnic suntem trădaţi” (7:4). „Strigă omul în gura mare „Sunt creştin!” Ce este, el spune. Tu voieşti să auzi ce nu este. Voi, care sunteţi puşi să stoarceţi, prin chinuri, adevărul, de la creştini vă străduiţi să stoarceţi minciuna. „Asta sunt ce mă întrebi dacă sunt, zice creştinul. De ce mă chinuieşti în dispreţul legilor? Mărturisesc de bună voie şi totuşi mă chinuieşti; ce-ai face dacă aş tăgădui?” Desigur, altora care ar tăgădui nu le-aţi da aşa uşor crezare; pe noi, dacă ar fi să tăgăduim, ne-aţi crede îndată. Pe creştin îl socotiţi vinovat de toate nelegiuirile… şi pe el îl constrângeţi să tăgăduiască, ca să-l achitaţi de orice pedeapsă, de care n-aţi putea să-l achitaţi, dacă n-ar tăgădui. Aceasta înseamnă ca vă abateţi de la lege. Voiţi să tăgăduiască că este vinovat, ca să-l declaraţi nevinovat, şi aceasta fără voia lui, fără vreo vină despre trecut” (2:13-16).

Despre neparticiparea creştinilor la plăcerile şi la distracţiile lor, Tertulian spune: „Cât despre spectacolele voastre, ne lipsim uşor de ele, la fel cum ne lipsim şi de originile lor, despre care ştim că au fost plănuite din superstiţie, cum nu luăm parte nici chiar la lucrurile din care îşi trag începutul. Nu aveţi nimic de zis cu privire la nebunia din circ, la imoralitatea din teatru, la cruzimile din arene, la deşertăciunea din localurile unde se exersează luptătorii înainte de lupte. Epicurienilor li s-a îngăduit să stabilească chiar o realitate a plăcerii, adică egalitatea sufletelor; în ce vă jignim dacă şi noi ne făurim alte plăceri? Dacă, la urma urmei nu ştim să ne desfătăm, este paguba noastră, dacă cumva este aşa, iar nu a voastră. Dar – ziceţi voi – ne lepădăm de ceea ce vouă vă place. Nici pe voi însă nu vă desfătează plăcerile noastre” (38:4, 5).

Faptul că creştinii erau învinuiţi de toate relele şi calamităţile ce se abăteau asupra imperiului roman, reiese din cuvintele: „Dacă Tibrul se revarsă peste malurile sale, dacă Nilul nu adapă ogoarele, dacă norii refuză să plouă, dacă pământul se cutremură, dacă bântuie foametea şi molima, întotdeauna strigătul este: „La lei cu creştinii!”

În ce priveşte statornicia creştinilor, Tertulian are cuvinte de toată frumuseţea. El spune: „Arşi cu vreascuri, legaţi la jumătatea unui stâlp, aceasta este înfăţişarea biruinţei noastre; aceasta este haina împodobită a victoriei noastre; pe un astfel de podium ne sărbătorim noi biruinţa” (50:3).

Iar despre zădărnicia şi rezultatul invers al prigoanei, el spune: „Puteţi să ne chinuiţi, să ne ţintuiţi pe cruce, să ne condamnaţi, să ne striviţi… toate vor fi de prisos. Dimpotrivă, va fi un îndemn în plus pentru credinţa noastră. Ne facem chiar mai numeroşi, ori de câte ori suntem seceraţi de martirajul vostru; sămânţa este chiar sângele creştinilor” (50:12-13).

Apologia lui Tertulian este o lucrare literară excelentă. Antitezele ei sunt măreţe: „Murim, dar învingem”. „Voi ne osândiţi, Dumnezeu ne dă mântuire”.

Alte lucrări ale lui Tertulian sunt: „De testimonio animae” sau „Despre mărturia sufletului”, „De oratione” (Despre rugăciune), carte care explică rugăciunea „Tatăl nostru”. „De paenitentia” (Despre pocăinţă) are 12 capitole, în prima parte, el tratează pocăinţa dinainte de botez (cap. 1-6) iar în a doua parte, pocăinţa după botez (cap. 7-12). „Ad martires” este o lucrare în 5 capitole, prin care mângâie pe cei ce erau aruncaţi în închisori şi ameninţaţi cu moartea. De altfel, zice el, lumea aceasta e o închisoare pentru suflet şi numai atunci se eliberează, când părăseşte corpul. Faptul că sunt ameninţaţi cu moartea nu trebuie să-i înspăimânte, ci din contră să-i bucure, căci ajung mai repede în faţa Adevărului etern, care este Dumnezeu. În „De fuga in persecutione”, el combate părerea unora că ar fi îngăduit ca cineva să scape de persecuţii prin fugă. Lucrarea cuprinde 14 capitole. În scrierea sa, „De spectaculis”, el combate spectacolele şi îndemnă pe creştini să se ferească de teatre şi circuri. „De idolatria” este o scriere în care arată că slujirea la idoli este cauza tuturor viciilor. Mai are scrieri referitoare la botez, superstiţii, trup şi suflet, înviere, monogamie şi scrieri de combatere.

Talentul lui de scriitor, pus în slujba lui Dumnezeu, a adus multe binecuvântări creştinilor. Data morţii nu se cunoaşte în mod precis. Se ştie că a trăit până la adânci bătrâneţe. Unii presupun că a murit în anul 250 d.Cr.

 

 

Martirii celui de-al cincilea val
Anul 200 d.Cr.

Împăratul Comodus a fost succedat de Pertinax şi acesta de Iulian. Fiecare a domnit o perioadă scurtă. După moartea celui din urmă, Sever a devenit împărat.

La puţin timp după urcarea pe tron, Sever s-a îmbolnăvit rău şi era să moară, dacă n-ar fi intervenit un medic creştin foarte dibaci. Datorită acestui fapt, el a ajuns să favorizeze pe creştini în general şi chiar să permită ca fiul său, Caracula, să fie îngrijit de o doică creştină. Astfel, creştinii au avut o perioadă de linişte, când s-au putut închina lui Dumnezeu fără teama de persecuţie.

După o vreme, ura împotriva creştinilor s-a reaprins. Vechile legi au fost puse din nou în vigoare. Temniţa, focul, sabia şi fiarele sălbatice au început iarăşi să facă prăpăd între creştini. Ba chiar şi trupurile moarte ale creştinilor erau dezgropate şi supuse insultelor şi batjocurii. În ciuda persecuţiei duşmanilor, creştinii s-au înmulţit nespus de mult. Tertulian, care a trăit şi în această perioadă, a scris guvernatorului din Cartagena: „Dacă voieşti ca şi mai departe să continui cu persecuţiile contra creştinilor din Africa, te întreb ce ai de gând să faci cu miile de creştini de toate vârstele şi din toate clasele sociale, care se vor prezenta de bună voie înaintea ta şi se vor declara creştini? Vei avea destule ruguri şi săbii să stingi viaţa acestora? Numai din Cartagena va trebui să duci la eşafod o zecime din locuitori. Apoi, printre victime, vei afla rudele şi prietenii tăi cei mai intimi, persoane distinse ale oraşului, bărbaţi şi femei din familii nobile. Dacă nu ţi-e milă de noi, fie-ţi milă de Cartagena şi de provincia cu a cărei guvernare eşti încredinţat”.

Valul de persecuţie a cuprins tot imperiul. Iată câţiva din martirii mai de seamă din această perioadă:

Leonida a fost tatăl vestitului scriitor bisericesc Origen. Pentru că a mărturisit că este creştin a fost prins, torturat şi condamnat la moarte. Înainte de execuţie, Leonida a primit din partea lui Origen, care pe atunci era băieţandru, o scrisoare cu remarcabilele cuvinte: „Nu cumva, dragă tată, grija pentru noi să te facă să-ţi schimbi hotărârea”. La câtva timp Leonida a fost decapitat. Mulţi din prietenii lui Origen au suferit martirajul în această vreme. Printre ei au fost doi fraţi numiţi Plutarh şi Serenus şi alţi doi, Heron şi Heraclide, care au fost decapitaţi. O credincioasă numită Rais a primit să i se toarne păcură fierbinte pe cap, iar după aceea i-au dat foc şi a fost arsă de vie. La fel au făcut şi cu mama ei Marcela.

Potamiena, o soră a martirei Rais, a fost arestată, judecată şi condamnată la moarte, ca atâţia alţii. Basilide, ofiţerul însărcinat cu execuţia ei, văzând seninătatea şi fericirea ei, a devenit creştin. După aceea, când i s-a cerut să depună un jurământ oarecare, el a refuzat spunând că pe idoli nu mai poate jura deoarece e creştin. La început, poporului nu-i venea să creadă, dar curând el le dădu dovada, căci fiind tras în faţa judecătorului, el mărturisi din nou. Atunci fu aruncat în închisoare şi a doua zi primi să i se taie capul cu sabia.

Irineu, prezbiterul bisericii din Lion, a fost martirizat tot cam prin această vreme. El a fost născut în Grecia şi a primit o educaţie creştină. După martirajul lui Fotinus a fost însărcinat el cu păstorirea bisericii, slujbă pe care a îndeplinit-o până la moarte cu multă abilitate.

În general, se presupune că el ar fi scris suferinţele martirilor din Lion. De la el au rămas câteva scrieri.

Luptele între gladiatori sau între prizonierii de război, între sclavi sau criminali cu fiarele sălbatice, era o distracţie deosebită pentru locuitorii Romei. Împăratul, care putea să dea mai mult spectacole de acestea, era idolul poporului.

Un circ imens, clădit din piatră, numit Coloseum, s-a început sub Vespasian şi s-a terminat sub Titus. Aici aveau să se dea spectacole. Ruinele lui se mai văd şi azi. Jos era o arenă, iar de jur împrejur cuştile fiarelor sălbatice, cărora li se dădea drumul în timpul spectacolului. În Coloseum, cei o sută de mii de spectatori ocupau loc pe băncile aşezate în formă de amfiteatru, ca toţi să poată vedea. Rândul ultim de bănci era la vreo 52 m înălţime. În primele rânduri din faţa era loja imperială, unde lua loc împăratul şi curtenii săi. Coloseumul avea o lungime de 200 m şi o lăţime de 170 m. Clădirea era fără acoperiş. Numai în timpul jocurilor din arenă se trăgea sus o perdea de pânză. Se spune că la inaugurarea Coloseumului a fost o serbare de o sută de zile. Pentru acest scop a fost aduse 5.000 de fiare sălbatice din toate părţile, care au fost eliberate din cuşti rând pe rând şi omorâte în cursul luptelor. În această arenă, foarte mulţi urmaşi ai lui Hristos şi-au isprăvit alergarea, înconjuraţi de un nor aşa de mare de martori. Numai sângele lor, ce a îmbibat nisipul arenei, va putea mărturisi în ziua judecăţii, cât de mare a fost numărul lor. Ori de câte ori se abătea asupra imperiului vreo nenorocire, vina se arunca asupra creştinilor şi pe străzile Romei se auzea strigătul mulţimii: „La lei cu creştinii”.

După anul 200 persecuţiile au fost deosebit de crunte în părţile Africii de Nord. Cartagena, oraş în plină înflorire, cu mare belşug de bogăţii, dar mai mare de păcate şi stricăciuni, era un centru al creştinismului. Încă înainte ca Sever să dea decretul imperial de aspră prigonire, proconsolul Saturninus luă el iniţiativa şi dezlănţui furtuna persecuţiei. Primul martir al acestui val a fost un sărman sclav de origine punică numit Nimfonius. În anul 200, o seamă de creştini din orăşelul Scilita au fost aduşi la Cartagena, în faţa tribunalului lui Saturninus. Printre ei se aflau şi multe femei. Speratus, care a luat cuvânt în numele fraţilor, prin francheţea şi nobleţea spiritului său, a căutat să înlăture toate acuzele nedrepte şi să arate respectul lor pentru legile lui Dumnezeu şi ale împăratului. La cererea proconsulul de a jertfi pe altarul împăratului, au refuzat spunând că ei se roagă pentru împărat, dar nu mai jertfesc idolilor. Când proconsulul a văzut că toţi sunt neclintiţi în credinţa lor, le-a dat trei zile termen de gândire, dar creştinii au spus că nu au nevoie de trei zile de gândire, căci nu se schimbă. Sentinţa de decapitare fu dată şi executată imediat. Nu mult după aceasta, persecuţia deveni generală şi un alt grup de 5 creştini fu aruncat în închisoare. Între aceştia erau şi două femei tinere, una se numea Vibia Perpetua, în vârstă de 22 ani din Cartagena şi avea un copilaş mic, neînţărcat. Era născută din părinţi de seamă. Tata era păgân, mama creştină. Avea o educaţie aleasă. Nu ştim nimic despre soţul ei. Cealaltă tânără se numea Felicita şi fiind însărcinată, a născut pe paie în temniţă. Ceilalţi bărbaţi se numeau: Revocatus, se pare frate al Felicitei, Saturninus şi Secundus. Acesta din urmă, a murit în închisoare, înainte de începerea jocurilor în arenă. Locul lui însă a fost completat de Saturus, un diacon, care a fost absent când s-au făcut arestările şi care la înapoiere, s-a prezentat singur, de bună voie la închisoare.

Citind aceasta nu se poate să nu te întrebi: ce l-a făcut să se predea, din moment ce el a fost ferit de arestare? Trebuie să ştim însă că cei mai mulţi creştini de atunci, considerau martirajul altfel decât noi. Pentru noi, el este o experienţă de groază, poate o datorie necesară, pe care este bine dacă o poţi evita. Pentru ei, martirajul era o ocazie după care râvneau şi o doreau fierbinte, căci ea nu numai că le făcea parte de cea mai înaltă cinste între credincioşi, ci prin moarte scăpau de toate suferinţele şi ajungeau imediat în fericirea eternă. Ce erau acele câteva ore sau minute de suferinţe trupeşti faţă de slava după moarte, de porţile strălucitoare ale Paradisului, deschise larg şi de vocea care-i chema: „Vino, slugă bună!”

Cele două tinere încă nu erau membre ale bisericii creştine, ci doar catecumene, adică urmau învăţătura creştină şi se pregăteau pentru botez. O mare mângâiere au avut totuşi că au putut fi botezate după arestare. Câtă hotărâre de a-L urma pe Hristos! Mă gândesc la atâţia care azi au libertatea, dar totuşi n-au acest curaj de a-L urma pe Hristos.

Nici ororile închisorii, nici torturile nu au putut schimba hotărârea acestor femei în floarea vârstei. Perpetua mai ales a avut mult de suferit. Prigonitorii, văzând că toate torturile nu au putut-o clinti din credinţă, au recurs la alte metode mult mai grele pentru inima ei. Într-o zi, au dat voie tatălui ei bătrân să o viziteze în celulă. Acesta i se aruncă la picioare, îi acoperi mâinile cu sărutări şi i le scaldă în lacrimi, cerându-i să-i fie milă de perii lui cărunţi, să-i fie milă de copilaşul ei, care are nevoie de braţele ei şi să renunţe la credinţa creştină. Aceasta a fost cea mai amară picătură în cupa întristărilor ei. Scena aceasta a rănit-o mai adânc decât toate instrumentele de tortură. Dar a rămas tare. Ea se plecă asupra bătrânului, răspunse cu plâns la plânsul lui, apoi îi zise: „Mă doare, plâng pe capul alb al tatălui meu, gem, fiindcă el e singurul din familia noastră, care nu se bucură de moartea mea. Ştii că noi nu mai suntem ai noştri. Noi suntem în mâinile lui Dumnezeu”.

Când priveşti la grelele torturi fizice şi psihice pe de o parte şi la slăbiciunile omeneşti pe de altă parte, te întrebi cum de au putut suporta toate? Imaginea redată de Bunyan în „Călătoria Creştinului” cu focul pe care duşmanul căuta să-l stingă, dar nu putea căci cineva, din dosul gardului, turna mereu ulei în foc, dezvăluie un mare secret al credincioşiei. Pe drept cuvânt ei puteau cânta:

„Când sunt aproape să cad
În lumea aceasta rea,
Puterea Ta-mi dai s-o văd,
Care mă va ţinea”.
Aşa s-a petrecut cu Hristos Domnul în Ghetsemani, când un înger a venit să-L întărească. Lui Ştefan, în grozavele clipe, când pământul nu-l mai voia, i s-a deschis cerul. Tot aşa şi Perpetua înainte de moarte a fost întărită. Într-o viziune, Perpetua a văzut înaintea ei o mare scară strălucitoare de la pământ la cer. De o parte şi de-alta se aflau numai instrumente de tortură şi un dragon înspăimântător păzea primele trepte ale scării. Ea izbi capul dragonului şi alergă pe treptele scării până ce ajunse sus. Acolo o aştepta Păstorul cel bun. Cu altă ocazie, l-a văzut pe diaconul Pomponius, mort nu cu mult înainte, apropiindu-se de uşa închisorii şi zicându-i: „Vino, noi te aşteptăm”. „El mă luă de mână – adaugă ea – şi începurăm să urcăm pe cărări prăpăstioase şi cu torturi”.

După câteva zile, toţi fură duşi în faţa judecăţii. Judecătorul o rugă să jertfească în cinstea împăratului, arătând prin aceasta milă faţă de perii cărunţi ai tatălui şi de copilaşul ei. Dar ea răspunse: „Nu voi face aceasta”. Procurorul o întrebă „Eşti creştină?” şi ea răspunse: „Da, sunt creştină”. Sentinţa fu dată să fie aruncaţi fiarelor sălbatice. Astfel la festivalurile ce au avut loc în onoarea tinerei Geta Cesar, grupul de condamnaţi a fost dus în Amfiteatru spre a se lupta cu fiarele sălbatice în faţa mulţimii înfuriate. Felicita, înainte de a fi introdusă în circ, dădu dovadă de eroism. La cuvintele temnicerului că durerile naşterii agravate de ororile închisorii au fost o nimica faţă de chinurile ce le va îndura în circ, ea răspunse: „Aici am suferit eu, dar acolo altul va suferi pentru mine, căci eu pentru El sufăr”.

Iată descrierea martirajului lor, prescurtată puţin, dată în cuvintele lui Tertulian: „Ziua victoriei lor se luminase şi ele au mers de la închisoare la amfiteatru, voioase şi cu înfăţişarea senină, ca la o adunare. Pentru tinerele femei, diavolul a pregătit o vacă foarte sălbatică. Perpetua a fost condusă întâi. Ea a fost apucată în coarne şi aruncată, căzând în şale. Când şi-a văzut tunica ruptă, a tras-o peste ea, ca pe un văl, mai de grabă din băgarea de seamă a modestiei, decât de suferinţă. Apoi se sculă şi văzând-o pe Felicita zdrobită, îi întinse mâna şi o ridică în sus. Brutalitatea poporului fiind potolită, ele au fost chemate la poartă. Dar poporul strigând să fie aduse din nou, ele mai întâi s-au sărutat una pe alta, ca să-şi isprăvească martirajul cu o sărutare a păcii. Cealaltă, într-adevăr nemişcată şi în tăcere, a primit o lovitură de sabie. Perpetua însă, fiind lovită printre coaste, a strigat cu putere şi însăşi ea a pus mâna dreaptă nehotărâtă a tânărului gladiator la gâtul ei”.

Astfel au avut ocazia să-şi arate iubirea lor pentru Cel ce întâi le-a iubit. Nici crudele torturi, nici cea mai sfântă legătură a familiei nu le-a putut despărţi de Mântuitorul lor.

Tertulian în cartea sa „Ad martires” îi îndemna stăruitor pe „fericiţii martiri” să-şi umple mintea cu gânduri despre lucrurile de sus şi atunci temniţa şi condiţiile grele de acolo vor fi de neînsemnată importanţă; ba mai mult, le vor socoti câştig.

„De aceea, fericiţilor, vă puteţi socoti ca fiind mutaţi de la o închisoare – putem spune – la un loc în siguranţă. Că ea e plină de întuneric, dar voi sunteţi lumină; ea are legături, dar Dumnezeu v-a făcut slobozi; acolo este miros greu, duhoare, dar voi sunteţi o mireasmă plăcută. Judecătorul vă anchetează zilnic, dar voi îi veţi judeca până şi pe judecători. Acolo poate fi tristeţe pentru cei ce caută bucuriile lumii. Creştinul însă a renunţat la lume încă înainte de a fi la închisoare. În închisoare, el nu a renunţat decât la o altă închisoare. Nu are importanţă unde eşti în lume, tu care nu eşti al ei. Şi dacă tu ai pierdut unele bunuri ale vieţii, trebuie să ştii că aceasta este calea urmaşilor: să suferi pierderi prezente pentru ca câştigurile după aceea să poată fi mult mai mari…”.

„Să nu o mai numim închisoare, ci mai de grabă loc de retragere. Deşi trupul este închis, carnea este întemniţată, duhului însă toate lucrurile îi sunt deschise. În duh putem hoinări peste tot. În duh poţi umbla fără să ai înainte-ţi cărări întunecoase sau coloane masive, ci calea care duce la Dumnezeu. De câte ori paşii vă sunt în duh, de tot atâtea ori nu veţi fi în lanţuri. Unde îţi este inima, acolo îţi este comoara”.

Poate adeseori ne-am gândit care a fost starea creştinilor întemniţaţi, cum se simţeau, ce gândeau, cum îşi petreceau ultimele zile, cum aşteptau ei moartea? Iată mai jos o parte din jurnalul scris de Perpetua în închisoare, de la arestare până în ziua dinaintea execuţiei.

„Încă pe când eram sub supraveghere, tatăl meu a încercat să mă convingă, ca pentru dragostea sa faţă de mine, să renunţ la mărturisirea pe care mi-am propus-o. Dar i-am spus: „Tată, vezi unealta aceea acolo?” „Da”, mi-a răspuns. „Poţi să o numeşti altfel decât sapă?” -„Nu”, zise el. „Tot aşa nici eu nu mă pot numi altfel decât ceea ce sunt, o creştină”. Atunci tatăl meu, iritat de vorbele mele, s-a repezit la mine de parcă ar fi vrut să-mi scoată ochii. Dar a ţipat numai şi a plecat biruit, depărtându-se cu argumentele sale diavoleşti. Apoi, în timp ce a fost plecat de acasă pentru câteva zile, eu am mulţumit Domnului şi absenţa lui a devenit un izvor de mângâiere pentru mine. În acest timp, am fost botezată. Şi eu am fost inspirată de Duhul Sfânt să nu cer altceva la botez decât să pot suferi cu răbdare”.

„După câteva zile am fost aruncată în temniţă, eu m-am speriat foarte mult. Ce zi grozavă! Niciodată nu am văzut un aşa întuneric şi o căldură aşa înăbuşitoare. Temniţa era tixită cu o mulţime de popor, cei mai mulţi pe baza acuzaţiilor false ale soldaţilor. Afară de toate acestea, eu eram amărâtă din cauza copilaşului meu. Atunci Terţius şi Pomponius, binecuvântată diaconi care ne-au servit, au aranjat plătind daruri, ca să fim transferate într-o celulă mai uşoară a închisorii. Atunci am fost scoşi şi serviţi după dorinţă. Eu mi-am alăptat copilul, care era slăbit de foame. Am vorbit cu mama. Mi-am îmbucurat fratele. Le-am încredinţat lor copilaşul. Dar am fost măcinată de durere, văzându-i pe ei întristaţi din cauza mea. Această îngrijorare am suferit-o multe zile. Dar am obţinut o permisiune să rămână copilaşul cu mine în închisoare. Atunci m-am întărit şi am scăpat de necaz şi de îngrijorarea cu privire la copil. Şi iată, temniţa a devenit palat pentru mine, aşa preferam să fiu acolo mai bine decât oriunde altundeva. „Atunci fratele meu mi-a zis: „Scumpa mea soră, tu te afli deja într-o stare înaltă, aşa că poţi cere o viziune ca să şti dacă vei isprăvi în pătimire sau vei scăpa”. Şi eu care ştiam că am privilegiul să vorbesc cu Domnul, a cărui bunătate am găsit-o aşa de mare, cu îndrăzneală i-am promis zicându-i: „Mâine îţi voi spune”. Astfel am cerut şi iată ce mi s-a arătat. Am văzut o scară de aramă, de o înălţime nemaipomenită, a cărei vârf atingea cerul, dar atât de îngustă de se putea urca numai unul câte unul. Şi pe fiecare parte a scării se aflau fixate săbii, suliţe, cârlige, cuţite şi piroane de toate felurile, aşa că dacă cineva urca nepăsător, fără să bage de seamă, ar fi fost rupt în bucăţi şi carnea i-ar fi rămas lipită acolo”.

„La picioarele scării era un balaur nespus de mare aşteptând pe acei care ar fi vrut să urce şi îngrozindu-i, astfel ca să nu îndrăznească să se suie. Dar Saturus s-a suit, căci el s-a predat de bună voie în numărul nostru, nefiind prezent când noi am fost arestaţi. Când el a ajuns la vârful scării, s-a întors şi a zis: „Perpetua, eu te aştept, dar fii cu grijă să nu te lovească balaurul”. Şi eu i-am răspuns: „În Numele Domnului Isus Hristos, el nu mă va răni. Şi ca şi cum balaurul ar fi vrut să mă sperie, el şi-a arătat capul la piciorul scării şi eu cum am pus piciorul pe treapta întâi, i-am strivit capul. Şi m-am urcat şi am văzut o foarte mare grădină, iar în mijlocul grădinii un om de statură nespus de înaltă, cu părul alb, îmbrăcat în haine de păstor care mulgea oile. Şi multe mii de suflete stăteau împrejurul lui, îmbrăcaţi în haine albe. Şi ridicându-şi capul m-a zărit şi mi-a zis: „Bine ai venit, fiica mea”. M-a chemat şi cum mulgea, el mi-a dat o turtă de brânză, iar eu am primit-o şi am mâncat-o şi toţi cei ce stăteau împrejur au zis „Amin!” La sunetul vocilor lor, m-am deşteptat cu un gust de dulceaţă în gura mea, pe care nu-l pot descrie. Şi am istorisit viziunea fratelui meu şi am înţeles că asta înseamnă pătimire, suferinţă pentru mine, iar din acel timp ani încetat de a mai avea vreo nădejde în viaţa aceasta”.

„După câteva zile am auzit că vom fi interogaţi. Tatăl meu sosise din lunga sa călătorie. Sleit de oboseală, a venit la mine şi m-a îndemnat să mă las de mărturisirea mea, zicând: „Ai milă, fiica mea, de perii mei cărunţi, ai milă de tatăl tău, dacă într-adevăr sunt vrednic să mă numeşti tată. Adu-ţi aminte că cu aceste mâini te-am adus până la această floare a vârstei şi te-am preferat pe tine mai mult decât pe ceilalţi fraţi ai tăi. Nu mă face de ruşine în faţa oamenilor. Ţine seama de sora mamei tale, ţine seama de fiul tău care nu va putea trăi fără tine. Dă la o parte curajul şi nu ne împinge pe toţi la distrugere, căci nimeni din noi nu va mai putea vorbi liber, dacă vreo nenorocire ar veni peste tine”.

„Aşa mi-a vorbit tatăl meu în dragostea sa, sărutându-mi mâinile şi aruncându-se la picioarele mele… Şi eu m-am întristat de starea tatălui meu, că el singur din familia mea nu se bucură de suferinţele mele. Şi eu l-am mângâiat zicându-i: „La judecata tribunalului se va întâmpla ceea ce va vrea Dumnezeu, căci fii sigur că noi nu suntem în puterea noastră, ci în a lui Dumnezeu”. Şi el a plecat amărât”.

„Într-o altă zi, în timp ce eram la prânz, am fost luaţi dintr-odată şi zoriţi să mergem la interogatoriu. Şi când am ajuns în piaţă, deodată s-a dat vestea prin împrejurimi şi o mare mulţime a început să vină alergând. Când am ajuns la locul unde era tribunalul, alţii erau cercetaţi şi au mărturisit. Când era să fiu eu anchetată, a sosit tata cu copilaşul meu şi arătând spre mine, zise cu o voce rugătoare: „Sacrifică, din milă pentru copilaş!” Atunci Hilarianus, procuratorul, care tocmai primi puterea vieţii şi a morţii în locul proconsulului Minucius Timinianus, ce murise, a zis: „Cruţă perii albi ai tatălui, cruţă copilăria băieţelului tău şi adu jertfe în cinstea împăraţilor”. Şi eu i-am răspuns: „Nu voi aduce jertfe”. Hilarianus zise: „Eşti creştină?” Şi eu am răspuns: „Da, sunt creştină”.

„Când tata s-a lăsat de încercările lui de a mă abate de la credinţă, Hilarianus a poruncit să-l scoată afară şi să-l bată cu vergile. Şi asta m-a întristat de parcă eu aş fi fost bătută, căci îmi era milă de bătrâneţea lui nenorocită”.

„Atunci procuratorul ne-a condamnat pe toţi să fim aruncaţi pradă fiarelor sălbatice şi cu bucurie am mers la închisoare. Cum copilaşul meu a fost alăptat la pieptul meu şi s-a obişnuit să stea cu mine în temniţă, am trimis pe diaconul Pomponius la tatăl meu să-i ceară copilaşul. Dar el a refuzat să-l dea. Totuşi, aşa a rânduit Dumnezeu, copilaşul de atunci nu a mai dorit să fie alăptat şi nici eu nu am mai avut necaz cu pieptul, probabil ca să nu sufăr din cauza îngrijorării pentru copilaş şi a durerilor de piept”.

„După câteva zile, Pudens, un soldat care era însărcinat cu paza temniţei, a început să ţină seama cu multă grijă de noi, înţelegând că marea putere a lui Dumnezeu era în noi. El a îngăduit ca mai mulţi fraţi să ne vadă, astfel că şi noi şi ei, toţi am fost învioraţi. Şi când ziua execuţiei s-a apropiat, tatăl meu a venit îmbrăcat de jale şi a început să îşi smulgă barba şi să se arunce pe jos şi zăcând pe faţa sa, a început să-şi reproşeze bătrâneţea cu aşa cuvinte şi acuzări încât desperarea sa ar fi mişcat pe orice făptură. Şi m-am amărât pentru bătrâneţea lui nefericită”.

„Cu o zi înainte de a fi duşi să ne luptăm cu fiarele, am văzut în viziune pe diaconul Pomponius că a venit la poarta temniţei şi a bătut cu tărie. Eu m-am dus şi i-am deschis. El era îmbrăcat în haine strălucitoare, avea mijlocul încins, în picioare avea sandale cu multe culori şi mi-a zis: „Perpetua, noi te aşteptăm, vino!” şi mi-a întins mână; şi noi am început să mergem prin locuri prăpăstioase şi cu torturi, cu greu am ajuns la amfiteatru. El mi-a zis, conducându-mă în mijlocul arenei: „Nu te teme, eu sunt cu tine aici şi voi împărtăşi lupta ta”. Şi iată am văzut o mare mulţime privind cu nesaţ la spectacol. Şi ştiind că am fost condamnată să fiu aruncată fiarelor sălbatice, m-am mirat că nu li se dă drumul asupra mea. Atunci veni împotriva mea un egiptean, grozav la înfăţişare, cu apărătorii lui, să lupte cu mine. Tot atunci apăru un tânăr foarte senin la înfăţişare, strălucind de frumuseţe şi cu el alţi tineri frumoşi. Ei veniră spre mine să mă ajute şi să mă susţină. Şi eu am fost despoiată şi am devenit bărbat şi ajutoarele mele începură să mă frece cu ulei, cum este obiceiul după lupte. Pe de-altă parte am zărit pe egiptean prăbuşindu-se în ţărână. Apoi, veni un om de o înălţime uimitoare ce întrecea vârful amfiteatrului. El purta o tunică desfăcută şi o haină de purpură cu două banderole peste mijlocul pieptului. El, de asemenea, avea sandale cu multe culori de aur şi argint şi avea un toiag ca de judecător sau instructor de gladiatori şi o ramură cu mere de aur. El a poruncit să se facă linişte şi a zis: „Dacă acest egiptean va birui pe această femeie, o va omorî cu sabia lui; dar dacă ea îl va birui pe el, ea va primi această ramură. Atunci el s-a retras şi noi am înaintat unul împotriva celuilalt ca să dăm lupta. Şi când adversarul a vrut să mă apuce de picioare, i-am dat o lovitură în faţă cu piciorul. Şi iată eu am fost ridicată în aer şi am început să-l lovesc ca şi cum nu aş mai fi călcat pe pământ. Dar văzând că nu l-am rănit încă, mi-am încleştat mâinile şi i-am izbit capul de pământ, apoi l-am călcat pe cap. Atunci, toată mulţimea a început să strige, iar susţinătorii mei să chiuie. Şi venind la judecător, am primit ramura şi m-a sărutat zicându-mi: „Fiică, pacea fie cu tine”. Şi noi ani început să mergem, cu aplauze, spre aşa numita Poartă a Vieţii. Atunci m-am trezit şi am priceput că lupta mea avea să fie nu cu fiarele, ci cu diavolul. Şi am ştiut că îl voi birui. Aceste lucruri le-am scris până în ziua dinaintea execuţiei. Ceea ce se va petrece în amfiteatru să le scrie cine o vrea”.

Aici se încheie jurnalul.

În ziua când Perpetua şi Felicita au fost date morţii, alţi trei tineri creştini au fost aduşi în arenă. Numele lor este: Satur, Saturnius şi Secundulus. Când le-a sosit rândul, au fost introduşi înăuntru şi siliţi să fugă printre oamenii ce aveau în grijă fiarele sălbatice. Aceştia erau înşiruiţi pe două rânduri şi creştinii, cum fugeau printre ei, erau loviţi şi zdrobiţi. După aceea au dat drumul tigrilor, care i-au sfâşiat în bucăţi.

Speratus şi alţi doisprezece creştini au fost decapitaţi în Galia. Aceeaşi soartă a avut-o şi Androclus. Prezbiterul din Antiohia, Asclepiades, a suferit multe torturi, dar viaţa i-a fost cruţată. Cecilia, o tânără creştină dintr-o bună familie din Roma, căsătorită cu un tânăr nobil Valerian, a stăruit ca el să devină creştin. După convertirea soţului, a urmat convertirea fratelui său numit Tiburtiu. Vestea despre convertirea lor s-a aflat numaidecât şi au avut de îndurat toată asprimea legilor. Cum făceau parte din societatea de seamă a Romei, prefectul cetăţii a fost foarte furios şi i-a condamnat să fie decapitaţi. Ofiţerul care i-a condus la execuţie s-a convertit şi el şi a suferit aceeaşi moarte. Martirajul lor se află redat mai pe larg şi în româneşte în cartea „Sfintele amintiri”, de Mihail Sadoveanu.

Fiindcă ea a contribuit la convertirea celor doi, Ceciliei i-au aplicat un tratament şi mai aspru. Ea a fost aşezată într-o baie cu apă fiartă, iar după aceea o sabie a pus capăt suferinţelor, despărţindu-i capul de trup. Aceasta s-a petrecut în anul 222 d.Cr.

Calist, prezbiterul Romei, a fost martirizat, dar nu avem amănunte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi urmaşul său la slujbă, Urban. Un băiat de vreo cincisprezece ani numit Agapetus din Praeneste, Italia, fiindcă a refuzat să jertfească zeilor, a fost bătut crunt, iar după aceea i-au tăiat capul cu sabia. Antiohus, ofiţerul care supraveghea execuţia, a căzut deodată din scaunul său şi, ţipând de o mare durere, a murit şi el.

 

 

Martirii celui de-al şaselea val
Anul 235

Împăratul Maximinus, după ce a ajuns pe tron, a pornit o mare persecuţie împotriva creştinilor, poruncind să fie vânaţi şi omorâţi. Mulţi în această perioadă au plătit, cu grele suferinţe şi chiar cu viaţa, credinţa lor în Hristos Domnul. Creştinii erau gata să îndure totul, dar nu se despărţeau de Mântuitorul lor. Ei nu glumeau cu păcatul, nu se complăceau în uşurătate şi nu-şi permiteau să arunce nici măcar un bob de tămâie pe altar. Ce lecţie binecuvântată este aici pentru toţi cei ce de ochii altora fac lucruri neîngăduite, spre a-şi ascunde credinţa lor. Cei de atunci zăreau osânda iadului în orice compromis, îşi iubeau Mântuitorul şi preferau mai bine să moară decât să se lepede de El.

Un soldat brav a fost răsplătit de împărat cu o cunună de lauri pe care el a refuzat să o poarte, întrebat de ce nu o poartă, el a mărturisit că este creştin. Numaidecât a fost biciuit, întemniţat şi apoi dat morţii.

Pontianus, un prezbiter din Roma, pentru că a vorbit împotriva idolatriei, a fost exilat în insula Sardinia şi acolo a fost ucis. Anteros, un grec, care l-a urmat pe Pontianus la slujbă, a făcut o colecţie de istorii ale martirilor. Faptul acesta a înfuriat atât de mult autorităţile, încât abia după patruzeci de zile de slujbă, a şi fost dat morţii.

Pamachius a fost un senator roman care a devenit creştin cu toată familia sa. Când s-a aflat lucrul acesta, a fost arestat cu toată familia şi cu alţii, în total patruzeci şi două de persoane. Toţi au fost decapitaţi în aceeaşi zi pentru credinţa lor, iar capetele lor au fost aşezate pe porţile cetăţii.

Simplicius a fost un alt senator care a crezut Evanghelia şi a împărtăşit aceeaşi moarte. Calepodius, un înflăcărat vestitor al Evangheliei, a fost târât în mod oribil pe străzi. După aceea i-au legat de gât o piatră de moară şi l-au aruncat în râul Tibru. Quiritus, un nobil roman, a primit creştinismul cu toată familia sa. Se pare că şi robii au fost creştini, căci atunci când a fost arestat cu familia sa, au fost arestaţi şi sclavii. Toţi au fost torturaţi în chip barbar şi apoi au fost daţi morţii. Martina, o frumoasă fecioară din viţă nobilă, a plătit cu capul credinţa ei. Un alt slujitor al Evangheliei, Hipolit, a fost legat de coada unui cal sălbatic şi târât prin câmpii peste pietre şi tufişuri, până a murit.

În timpul acestei prigoane, creştinii au fost omorâţi cu grămada încât nu au mai putut face gropi separate, ci au fost îngropaţi în gropi comune, uneori cincizeci şi chiar şaizeci laolaltă.

Maximinus a fost urmat la tron de Gordian şi acesta de Filip. În timpul domniei lor biserica creştină s-a bucurat de pace şi linişte. Dar în anul 249 d.Cr., cu ceva înainte de edictul lui Decius, o violentă persecuţie a izbucnit la Alexandria. Ea a fost declanşată de un preot păgân, fără cunoştinţa împăratului. Ea nu a fost generală, ci locală. După cum argintarul Dimitrie a aţâţat mulţimea la Efes  contra lui Pavel, aşa a făcut acesta la Alexandria. Mulţimile aţâţate au pornit pe străzi în căutarea creştinilor, au devastat casele, au prădat avutul creştinilor, iar pe ei unde îi prindeau, îi omorau fără nici o judecată. Pe străzi urlau ca înnebuniţi: „Ardeţi-i! Omorâţi-i! Unul să nu scape!” Din numărul mare de martiri, trimişi în veşnicie de această viforniţa, nu ni s-a păstrat numele decât al celor trei de mai jos.

Metras a fost un foarte bătrân credincios. El a rămas tare sub toate torturile. În cele din urmă, a preferat ca faţa să-i fie spintecată cu spini şi apoi omorât cu pietre, decât să se lepede de credinţă.

Quinta a fost o credincioasă, fizic slabă dar tare în duh. Ea a fost dusă la un templu păgân, dar refuzând a aduce jertfe, a fost târâtă pe străzile Alexandriei până ce trupul i s-a prefăcut bucăţi, pe pietrele ascuţite şi omorâtă apoi cu lovituri de bici.

Apolonia a fost o fată tânără credincioasă. Ea a rămas statornică în credinţa ei, cu toate că a văzut cum duşmanii au aprins rugul pe care avea să fie mistuită. Mai înainte de a o arde, i-au smuls toţi dinţii din gură. Din nou i-au cerut să se lepede de credinţa ei, dar în loc să se lepede, ea s-a aruncat singură în flăcări şi a fost mistuită.

„…Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit”. (Matei 10:22)

 

 

 

Martirii celui de-al şaptelea val
Anul 249 d.Cr.

În timpul domniei lui Decius, o persecuţie înspăimântătoare a fost pornită împotriva creştinilor. Ea a fost generală, întrucât creştinii s-au înmulţit nespus, iar templele păgâne au rămas goale. Decius a dat un edict care ordona dezlănţuirea prigoanei contra creştinilor din întreg imperiul roman.

„Împăratul – se spune în „Viaţa lui Grigore Taumaturgul” de Grigore de Nisa – a poruncit guvernatorilor din diferitele provincii, sub ameninţarea de pedepse îngrozitoare în caz de neascultare, să supună pe creştini la toate torturile, cu scopul de a-i aduce înapoi la închinăciunea naţională a demonilor”. Oamenii cărora le-a fost trimis acest decret, nu au fost din aceia care să se dea la o parte, ci cu o râvnă deosebită în cruzimi, au căutat să-l împlinească. Astfel, Biserica s-a pomenit în faţa unei prigoane fără pereche în istoria ei. „Au venit timpurile – spune Origen – despre care vorbea Domnul când zicea că şi cei aleşi cu greu vor putea scăpa”. Şi el n-a greşit, căci nu peste mult, unii s-au şi lepădat de credinţă.

Decretul a fost promulgat imediat şi afişat în toate locurile publice. Era fixată o zi după care, toţi cei ce n-au sacrificat zeilor, aveau să fie supuşi torturii. Panica a început să facă ravagii. Mulţi, îngroziţi, au făcut pasul apostaziei. Cei mai mulţi care s-au lepădat de credinţă aparţineau claselor înalte a societăţii romane. „Oamenii şi-au adus aminte atunci – spune Dionisos de Alexandria – de ceea ce a zis Mântuitorul despre greutatea omului bogat de a intra în Împărăţia cerurilor”.

Uneori apostazia era publică şi trebuia în faţa mulţimii să sacrifice zeilor. Altora nu le cerea lucrul acesta, de cât doar mergeau şi cereau să fie înscrişi în lista celor ce revin la păgânism şi fără să sacrifice, primeau din partea magistraţilor un certificat de idolatrie.

Dacă edictul lui Decius ar fi avut de-a face numai cu astfel de oameni, el şi-ar fi atins ţinta şi creştinismul ar fi fost stârpit din imperiu. Dar vechiul eroism s-a trezit din nou şi s-a manifestat ca în cele mai glorioase zile ale primelor două veacuri.

Unii creştini au fost gata, ca Ciprian şi Dionisos de Alexandria, să părăsească toate pentru Isus Hristos şi să se condamne singuri la exil, retrăgându-se în pustiuri sau în peşteri. Alţii, în mare număr, au fost aruncaţi în închisori întunecoase, unde au îndurat toate caznele. Magistraţii, dornici de a împlini în totul porunca împăratului, au încercat sute de torturi spre a înfrânge statornicia creştinilor, dar a fost în zadar.

„Voi aţi rămas statornici – scria Ciprian către cei ce se aflau în închisorile Cartagenei – până la capăt, sub cele mai îngrozitoare încercări. Nu aţi fost doborâţi sub nici o tortură, ci torturile au fost doborâte sub statornicia voastră”.

Într-adevăr, suferinţele din vremea aceasta au fost înspăimântătoare. Nimeni nu a venit în ajutorul celor ce sufereau, decât moartea. Toate metodele s-au folosit numai ca să-i doboare pe creştini. Uneori încercarea se făcea pe calea plăcerilor şi a poftelor spre a-i seduce. Jerome ne relatează că un tânăr a fost închis cu o femeie desfrânată, care a căutat în toate felurile să-i aţâţe patimile. El a rezistat, a fost biruitor şi împotriva plăcerilor, cum se dovedise mai înainte biruitor împotriva suferinţelor grele pe care le îndurase.

Persecuţia s-a lăţit peste tot imperiu, atât în Răsărit, cât şi în Apus. La Roma, printre primele victime a fost episcopul Fabianus. El a fost bine cunoscut în Roma. Împăratul Filip, dinaintea lui Decius, îl făcuse pe el vistiernic al casei împăratului. Când a ajuns Decius pe tron, negăsind în vistierie atât la cât se aştepta în lăcomia lui, l-a înlocuit şi fiind creştin, l-a aruncat în închisoare. Ceva mai târziu, din ordinul împăratului, a fost martirizat prin decapitare.

Abdon şi Semen, doi persieni, erau socotiţi ca străini, dar aflându-se că sunt creştini, au fost daţi morţii.

Iulian, un bărbat din Cilicia, după cum ne informează Hrisostom, a fost arestat pe motivul că era creştin. În închisoare a fost torturat în repetate rânduri, dar el a rămas statornic în credinţa sa. Atunci a fost condamnat. Mai de multe ori a fost scos din temniţă şi dus pentru execuţie, ca apoi să-l trimită iarăşi înapoi să sufere alte cruzimi. În cele din urmă, l-au forţat să meargă timp de douăsprezece luni, din oraş în oraş, spre a fi expus batjocurilor populaţiei. Când toate cele întreprinse spre a-l face să-şi renege credinţa s-au dovedit fără efect, a fost adus în faţa judecătorului şi biciuit în mod groaznic. Apoi l-au băgat într-un sac de piele, împreună cu o seamă de şerpi şi scorpioni, l-au legat şi l-au aruncat în mare.

Petru, un tânăr ce a dat dovadă de calităţi superioare, a fost prins şi dus înaintea lui Optimus, proconsul din Asia. Acesta îi porunci să jertfească zeiţei Venus, dar el răspunse cu mult curaj: „Mă mir că dvs. sacrificaţi unei femei infame, despre a cărei crime vorbesc chiar istoricii voştri şi a cărei viaţa a fost plină de aşa fapte, încât legile voastre ar condamna-o. Nu! Eu îi ofer numai adevăratului Dumnezeu jertfa rugăciunilor şi a laudelor mele”. El a fost dat morţii. Optimus a poruncit să fie legat de o roată, care să fie rostogolită peste pietre, astfel ca să i se frângă toate oasele. Suferinţele acestea se pare că i-au dat un nou curaj. El a zâmbit schingiutorilor şi prin seninătatea feţei sale se părea mai de grabă că îi aplaudă, decât că îi dojeneşte. Atunci proconsulul a poruncit să-i taie capul.

Nicomachus, alt creştin, poruncindu-i-se să jertfească idolului, păgân, a răspuns: „Nu voi acorda diavolului respectul pe care îl datorez numai lui Dumnezeu”. Răspunsul acesta l-a înfuriat aşa de tare pe Optimus că a poruncit numaidecât a-l pună pe scaunul de tortură. La început a suportat cu răbdare durerile, dar după un timp n-a mai putut rezista şi a cerut să-l lase că îşi tăgăduieşte credinţa. Ei l-au scos din scaunul de tortură, dar el se prăbuşi cuprins de groază şi muri.

Andrei şi Pavel, doi tovarăşi ai lui Nicomachus, s-au denunţat singuri ca creştini şi au fost condamnaţi la moarte. Ei au fost predaţi gloatelor să-i omoare prin împroşcarea cu pietre. Ei au suferit martirajul chemând Numele Domnului.

Alexandru şi Epimacus, doi creştini din Alexandria, au fost arestaţi pe baza acuzaţiei că sunt creştini. Fiindcă au mărturisit că sunt creştini, au fost bătuţi cu doage pe care erau prinse potcoave. După ce au fost tot zdrobiţi, au fost legaţi la rug şi arşi. Eusebiu ne spune că patru femei au fost martirizate în aceeaşi zi şi în acelaşi loc, dar nu în acelaşi fel, ci prin decapitare.

Lucian şi Marcian, doi vrăjitori, au devenit urmaşi ai lui Hristos, pocăindu-se de viaţa lor de altădată. Pentru o vreme, ei au trăit ca şi călugări într-o peşteră, hrănindu-se doar cu pâine şi apă. Acolo şi-au dat seama că trăind aşa, ei numai pierd vremea. Atunci au părăsit peştera şi au început să lucreze pentru convertirea altora la creştinism. Cum perseciţia era în toi, ei au fost arestaţi şi duşi înaintea lui Sabinus, guvernatorul Bitiniei din Asia Mică. Întrebaţi fiind că cine i-a autorizat să predice, Lucian a răspuns: „Legea dragostei şi a umanismului obligă pe toţi oamenii să caute să-şi convertească aproapele la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putinţă spre a-i salva din ghearele diavolului”.

Marcian a spus că schimbarea inimii lor a fost făcută de acelaşi har care a fost dat apostolului Pavel ca dintr-un prigonitor al Bisericii să devină un vestitor al Evangheliei. După ce judecătorul s-a convins că nu-i poate îndupleca să renunţe la credinţa lor, i-a condamnat să fie legaţi la stâlp şi arşi de vii. Sentinţa a fost executată imediat.

Trifu şi Respicius au fost doi bărbaţi de seamă în societate şi credincioşi urmaşi ai lui Hristos. Ei au fost arestaţi şi întemniţaţi la Nice. Numaidecât au fost puşi pe scaunul de tortură, pe care l-au suportat cu o admirabilă răbdare timp de trei ceasuri. Tot timpul, ei au lăudat şi slăvit pe Dumnezeul cel Atotputernic. După aceea au fost expuşi goi în frig până ce au amorţit. În cele din urmă, i-au dus iarăşi în celulă pentru o vreme. Nu i-au executat, dar i-au torturat în mod barbar. Le-au străpuns picioarele cu piroane, i-au tras târâş pe străzi, i-au biciuit, i-au pârjolit cu torţe, apoi i-au decapitat.

Agata a fost o tânără siciliana foarte frumoasă şi atractivă. Într-adevăr frumuseţea ei a fost aşa de mare încât chiar Quintain, guvernatorul insulei, s-a îndrăgostit de ea. Deoarece guvernatorul, vestit în stricăciune, voia s-o ducă la palatul lui, tânăra Agata s-a gândit că e mai bine să părăsească oraşul. Oamenii guvernatorului au descoperit unde s-a retras şi au adus-o la Catana. Aflându-se în puterea vrăjmaşului ei, căci ea era creştină, s-a încredinţat ocrotirii Celui Preaînalt şi se ruga pentru moarte. Fiindcă ea a continuat să-i refuze toate cererile de a se căsători cu el, dragostea lui s-a preschimbat în ură; iar când ea a mărturisit că e creştină, el a găsit motivul să se răzbune.

Quintain a poruncit ca Agata să fie crud biciuită. Cu o răbdare uimitoare, ea a suferit biciuirea. Aceasta l-a înfuriat şi mai tare pe guvernator, care a poruncit să fie aruncată într-un foc mare spre a fi arsă.

Astfel Agata a preferat mai degrabă curăţia şi moartea decât luxul palatului şi păcătoşenia.

Ciril din Creta a fost martirizat tot pe această vreme. El a fost arestat din ordinul lui Lucius, guvernatorul insulei. Ciril era un bătrân venerabil în vârstă de optzeci şi patru de ani. Guvernatorul l-a sfătuit că este bine să asculte de porunca împăratului şi să aducă jertfe, spre a scăpa de foc.

Bătrânul episcop a răspuns că nu poate consimţi la aşa ceva. El, care toată viaţa a învăţat pe alţii să-şi mântuiască sufletul, cum ar putea acum să dea cu piciorul în mântuirea sa? Guvernatorul văzând că încercările îi sunt zadarnice, a rostit următoarea sentinţa: „Eu poruncesc ca Ciril, care şi-a pierdut minţile şi e declarat vrăjmaş al zeilor noştri, să fie ars de viu”.

Cu multă demnitate, bătrânul a păşit la locul martiriului, unde a fost mistuit de flăcările dogoritoare ale focului.

În insula Creta, persecuţia aceasta a făcut mulţi martiri. Guvernatorul a fost foarte activ în a împlini decretul imperial şi sângele multor creştini a fost vărsat, ca dovadă a credincioşiei lor faţă de Hristos Domnul.

Iată numele câtorva dintre credincioşii mai de seamă ce şi-au dat viaţa în perioada aceasta: Teodulus, Saturnius şi Europus din Gortina, iar Eunicianus, Zeticus, Cleomenes, Agatopas, Bastides şi Eurastus au fost aduşi din diferite părţi ale insulei sub acuzaţia că sunt creştini.

În ziua procesului, li s-a poruncit tuturor să sacrifice lui Jupiter. Din cauza că au refuzat, au fost toţi ameninţaţi cu cele mai severe torturi. Ei au răspuns că a suferi pentru Fiinţa Supremă, pentru ei constituie cea mai sublimă plăcere. Când a văzut că ameninţările nu-şi au efectul, magistratul a încercat să le câştige respectul pentru zei, înşirând meritele lor şi vorbind despre unele virtuţi imaginare. Aceasta a dat prilej acuzaţilor de a arăta absurditatea unor aşa poveşti şi nebunia de a te închina unor statui lipsite de viaţă.

Auzind că idolii săi favoriţi sunt ridiculizaţi, judecătorul s-a înfuriat şi a poruncit ca toţi să fie puşi pe scaunul de tortură. Durerile le-au pricinuit o stare de nepricepută fericire. La sfârşit, toţi au suferit martirajul tăindu-li-se capul.

Babylas a fost un creştin din Antiohia cu o excelentă educaţie. În anul 237, după moartea lui Zebinus, a ajuns el în fruntea bisericii din Antiohia. Deşi a fost o vreme foarte critică, el a lucrat cu mult zel şi răbdare.

Se spune că Decius, împăratul Romei, făcând o vizită la Antiohia, a vrut să meargă şi la biserica creştină, însă Babylas s-a opus să-l lase să intre în biserică. Reţinându-şi furia, împăratul a plecat, dar curând a trimis după Babylas. Când a venit, l-a mustrat aspru pentru obrăznicia sa şi i-a poruncit să jertfească idolilor păgâni.

Cum Babylas a refuzat categoric aşa ceva, împăratul a poruncit să fie încătuşat cu lanţuri grele, să fie supus torturilor şi la urmă să fie decapitat. Odată cu el au fost condamnaţi şi alţi şase tineri, care urmau la catecheza înainte de botez. După ce a asistat la decapitarea celor şase tineri, Babylas îşi plecă singur capul pe butuc înaintea călăului, zicând: „Aici sunt, o, Dumnezeule, eu şi copiii pe care mi i-ai dat”. La dorinţa sa, lanţurile cu care a fost încătuşat, au fost puse cu el în groapă spre a arăta că ceea ce lumea dispreţuieşte, este gloria creştinismului – zice Hristostom.

Alexandru, episcopul bisericii din Ierusalim, a fost arestat şi aruncat în închisoare, unde a şi murit, probabil în urma schingiuirilor la care a fost supus.

Cu nimic nu au fost mai uşoare persecuţiile la Efes. Împăratul Decius a ridicat un templu păgân la Efes şi a poruncit ca toţi cetăţenii să sacrifice acelui idol. Primii care au refuzat să asculte de acest ordin au fost şapte ostaşi din armata sa. Numele lor au fost: Maximianus, Martianus, Ioanes, Malcus, Dionisius, Constantinus şi Seraion. Împăratul dorind să încerce stăruinţa lor, le-a dat timp de gândit până se va întoarce dintr-o călătorie. Profitând de absenţa lui, ei au fugit şi s-au ascuns într-o peşteră. La reîntoarcerea lui Decius, i s-a spus lucrul acesta. Drept răzbunare, el a poruncit să fie zidită intrarea peşterii, iar cei şapte au murit din cauza foamei. Istoria aceasta poartă trăsătura terorii dezlănţuită împotriva creştinilor, care i-a determinat să-şi caute refugiu în crăpăturile pământului.

Teodora a fost o tânără credincioasă din Antiohia. Din cauza că n-a vrut să sacrifice zeilor, a fost condamnată la închisoare. Didimus, un creştin de seamă, logodnicul ei, s-a deghizat în haine de ostaş roman, s-a dus la celula ei şi a convins-o să plece în hainele lui militare ca să scape, iar el să rămână la închisoare în locul ei. După un timp s-a aflat că nu e Teodora în celulă, ci un bărbat. Atunci l-au luat şi l-au dus înaintea guvernatorului. Didismus a mărturisit adevărul, iar pentru fapta sa, guvernatorul l-a condamnat la moarte. Când a auzit Teodora de aceasta, a alergat la guvernator, s-a aruncat la picioarele lui şi i-a cerut să-l libereze pe Didimus şi toată vina să cadă asupra ei. Tiranul însă a condamnat-o şi pe ea la moarte şi au fost executaţi prin decapitare, apoi trupurile le-au fost arse.

Tot la Antiohia, alte patruzeci de fete, din cauza că erau creştine, au fost ridicate din casele părinţilor lor, aruncate în închisoare, biciuite, torturate ca să se lepede de credinţă. Oricât de grele au fost suferinţele, ele au rămas statornice, n-au fost gata să se despartă de Isus, Mântuitorul lor. Fiindcă n-au putut fi înfrânte în devotamentul lor, cele patruzeci de fete fecioare au fost condamnate la moarte prin ardere de vii. Ele au fost patruzeci de torţe ce au ars în dragostea lor pentru Hristos Domnul.

La Smirna, martirajul lui Pionius şi a câtorva cu el, confirmă aceeaşi luptă aprigă purtată împotriva creştinilor ce căutau să trăiască în toată curăţia. Pionius a fost surprins tocmai când făcea frângerea pâinii în amintirea morţii Domnului. Mulţimea înfuriată care căuta pe creştini, a tăbărât asupra lor şi i-au târât în piaţa publică. Pionius a fost un om bine educat. În cuvântarea sa de apărare le-a amintit de cuvintele lui Homer să nu-şi bată joc de cei ce mor, iar evreilor le-a pomenit porunca lui Moise că trebuie să-şi ajute chiar duşmanul, când măgarul acestuia a căzut sub povară. I-a înştiinţat de judecăţile lui Dumnezeu, a căror umbră în nimicirea Sodomei el a văzut-o când a vizitat Marea Moartă. Apoi a încheiat cu cuvintele celor trei din Babilon: „Noi nu ne închinăm dumnezeilor voştri şi nu adorăm statuia de aur pe care voi aţi ridicat-o”.

Când cineva l-a întrebat dacă nu i-a plăcut, dacă nu i-a fost dulce viaţa – o întrebare atât de naturală sub cerul senin al Asiei Mici – el a răspuns că i-ar place să respire aerul şi să vadă lumina ţării de care este alipită inima lui.

Funcţionarul care le-a făcut arestarea a cerut să se înduplece şi să meargă cu ei la templul păgân, dar Pionius a spus că idolii n-ar avea nici un câştig din aceasta. Dându-şi seama că nu pot fi înduplecaţi să renunţe la credinţa lor, cineva a strigat că trebuie să fie arşi de vii. La aceasta ameninţare, Pionius a dat replica: „Este mai bine să arzi înainte de moarte decât după moarte”, făcând aluzie la focul iadului.

Sabina, o tânără credincioasă ce era şi ea arestată, a zâmbit. Aceasta l-a întărâtat pe anchetator şi i-a dat morţii.

Martirul nemartirizat

Unul, care a avut mult de suferit în această vreme, a fost Origen. El a fost trecut prin toată gama suferinţelor martirilor, dar nu a fost martirizat, adică nu l-au omorât. El a fost unul din cei mai iluştri bărbaţi ai bisericii creştine.

Origen s-a născut în anul 185 d.Cr. din părinţi creştini. Încă din anii copilăriei, tatăl său Leonida a căutat să-l instruiască în cuvântul Sfintelor Scripturi, l-a deprins cu gustul studiului, a cercetării. El era dotat cu o predilecţie spre aprofundarea lucrurilor. Chiar pe atunci, de multe ori punea tatălui său întrebări care depăşeau cu mult vârsta lui şi cărora nici tatăl său nu putea să răspundă. H. Kraft în cartea sa „Early Christian Thinkers” zice despre el: „O însemnată erudiţie şi o capacitate de muncă de necrezut erau combinate în el, în slujba unui intelect atotcuprinzător. Gândirea sa şi-a pus amprenta nu numai pe gândirea vremii sale şi a generaţiei imediat următoare, ci chiar şi asupra celor de mai târziu, care doreau să-l uite”.

Tatăl său Leonida a suferit moartea de martir în anul 202, pe vremea persecuţiei de sub Septimiu Sever. Deşi Origen era doar de 17 ani, persecuţia nu l-a înspăimântat, ci mai degrabă s-ar putea spune că a aprins în el dorul după martiraj. Iată ce zice istoricul bisericesc Esebiu: „Când Sever a pus în mişcare persecuţia bisericilor, peste tot s-au săvârşit martiraje însemnate a celor mai de valoare bărbaţi ai credinţei. Cei mai numeroşi au fost în Alexandria… Printre martiri a fost şi Leonida, tatăl lui Origen”.

„Focul persecuţiei a ars cu furie şi mulţi au obţinut coroana de martir. Origen era pe atunci doar un copilandru. Dar el a fost cuprins de o aşa dragoste pentru martiraj încât în mod deliberat voia să alerge spre pericol, să se arunce în luptă. Încercările sale erau cât pe aici să reuşească şi viaţa-i să ajungă la sfârşit, dacă nu ar fi intervenit Providenţa cerească să-l împiedice de la aceasta, spre avantajul multora, prin opunerea mamei sale. Întâi, ea l-a implorat prin cuvinte şi i-a cerut să aibă consideraţie faţă de dragostea ei de mamă. Dar tocmai pe atunci, el a aflat că tatăl său a fost ridicat şi dus de-a dreptul la închisoare. Ea şi-a dat seama că dorinţa lui pentru martiraj a devenit chiar mai puternică, că acum era predat în întregime acestei dorinţe. Aşa că ea a trebuit să-i ia hainele şi să i le ascundă şi prin mijlocul acesta l-a constrâns să rămână acasă… Cum nu putea face nimic altceva, el a scris tatălui său o scrisoare, îndemnându-l să rămână tare în faţa martirajului; în scrisoare sunt cuvintele: „Ia seama, nu cumva din cauza noastră să îţi schimbi hotărârea ta”.

După ce Leonida a fost martirizat, tot ce au avut a fost confiscat de stat. El cu mamă-sa şi cu alţi şase frăţiori mai mici au rămas săraci, urmând ca din greu să-şi câştige pâinea cea de toate zilele.

La Alexandria, un creştin învăţat numit Plutarh a deschis o şcoală catihetică, unde instruia pe alţii în cunoaşterea Scripturilor şi trăirea vieţii sfinte. Nu după mult timp a fost martirizat, iar cu grija şcolii a rămas fratele său Haraclas, dar fiind martirizat Demetrius, acesta a fost chemat să devină păstorul bisericii. Atunci şcoala a fost încredinţată lui Origen, care avea doar 18 ani. Fiind foarte talentat, Origen şi-a câştigat foarte mulţi elevi. Faima şcolii din Alexandria a ajuns până departe. Pe vremea împăratului Antonin, Mamea, mama împăratului, fiind la Alexandria, a trimis după el o escortă să-l aducă să stea de vorbă cu el despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar faima aceasta şi numărul mare de discipoli a atras asupra sa ura păgânilor. Ostilitatea faţă de el a mers până acolo că au format o conspiraţie, postând soldaţi în jurul casei sale. Găsindu-se într-o aşa situaţie, el a fost nevoit să se mute cu şcoala de la casă la casă.

Pe de altă parte, faptul că vizita pe creştinii ce se aflau în închisori, că lua parte la judecarea lor, că le dădea un ultim sărut şi încuraja pe cei ce mergeau spre locul martirajului, a înfuriat mulţimile, care în mai multe rânduri, au luat pietre să-l omoară. Adeseori a fost în faţa morţii, dar Dumnezeu, în Providenţa Sa, în chip minunat i-a ocrotit viaţa. În cele din urmă a fost forţat să părăsească Alexandria, mutându-se la Cezareea în Palestina.

Deşi a fost o persoană foarte distinsă, în cunoştinţe fără pereche, totuşi a fost de o smerenie rară. Nu punea de loc preţ pe cele din afară, pe îmbrăcăminte, şi pe străzile Alexandriei, care era un oraş foarte vestit pe vremea aceea, el umbla desculţ. Lucra foarte mult. Dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte. Nu folosea patul, ci dormea pe pământul tare. Obişnuia foarte des să postească. Nu s-a căsătorit, ci şi-a dedicat viaţa în totul şcolii şi scrisului.

Convertind pe un bogătaş numit Ambrosie, ce fusese un aderent al învăţăturilor lui Valentin, munca lui Origen a ajuns mult uşurată. Ambrosie din banii lui a plătit şapte scribi în slujba lui Origen şi câţiva copişti. Aşa că Origen de acum nu mai scria, ci doar dicta şi ceilalţi scriau. După unii, în timpul vieţii sale ar fi scris vreo şase mii de volume. Cea mai de seamă lucrare a sa a fost „Hexapla”, Biblia în şase versiuni paralele. Alta a fost „De Principiis”, scrisă înainte de anul 231, care e o prezentare sistematică a credinţei creştine. „Cuvânt adevărat” e o lucrare în opt volume contra lui Celsus, un scriitor păgân. Ea a constituit cea mai ascuţită şi convingătoare apărare a credinţei creştine. „Tratatul despre rugăciune” se ocupă de relaţia dintre capacitatea omului de a cunoaşte şi harul lui Dumnezeu, „Îndemn spre martiraj” e o carte scrisă după anul 235, când împăratul Maximin Tracul a dezlănţuit prigoana împotriva creştinilor, îndeosebi a conducătorilor creştini. Cartea e dedicată prezbiterului Protoctetus şi diaconului Ambrosie, încurajându-i să stea tari, să nu facă nici un compromis. În mod real, cartea e îndreptată către toţi creştinii îndemnându-i să nu se sperie de suferinţele trecătoare, ci să aibă viziunea lucrurilor ce pot fi zărite doar de ochii iluminaţi de dumnezeieştile cuvinte ale Domnului.

Apoi a lucrat o seamă de comentarii exegetice, un fel de explicare a Scripturilor. Interpretările sale sunt alegorice, dar pline de miez spiritual. Numai asupra lui Isaia a scris 30 de cărţi; asupra lui Ezechiel 25 cărţi; asupra Evangheliei după Ioan 22 cărţi. Din nefericire, nu toate au ajuns până la noi, căci s-au pierdut în scurgerea vremii.

La vârsta de 64 ani, în prigoana de sub Decius, Origen a fost arestat şi aruncat într-o celulă mucegăită şi murdară, pus în lanţuri şi cu picioarele în butuci. Fiind o persoană atât de marcantă, duşmanii şi-au concentrat toate eforturile să-l determine să se lepede de credinţă. Aceasta ar fi avut o puternică influenţă supra altora. De aceea, magistratul a primit sarcina să nu-l omoare dintr-odată, ci să-l chinuiască până îl doboară din credinţă. Astfel, Origen, care din tinereţe dorea martirajul, a fost supus tuturor caznelor, dar nu a fost executat. Cine ar putea şti ce dureri a avut când i s-a pus un guler de fier la gât sau când zile întregi a fost întins pentru desfacerea încheieturilor pe scaunul de tortură? El a fost supus celor mai umilitoare şi crude torturi. I s-a aplicat chiar şi foc pe coaste. În groaznicele suferinţe prin care l-au trecut, Origen a rămas statornic, neclintit în credinţa sa. În timpul acesta, împăratul prigonitor Decius, împreună cu copiii săi, a fost asasinat, iar Gaius care l-a succedat la domnie, l-a eliberat pe Origen din închisoare. Se spune că s-a retras la Tir şi a murit acolo în al şaptezecilea an al vieţii sale. Nu se ştie dacă moartea sa a fost cauzată de suferinţele din timpul torturării sau de altă boală. Oricum, moartea a pus capăt unui lung martiraj.

Origen a fost unul din cei mai prolifici scriitori creştini şi unul din cei mai sârguincioşi cercetători în aprofundarea sensului Cuvântului Sfânt. În perioada de strălucire a faimei sale, el a fost smerit, iar în perioada de întuneric al suferinţelor, el a strălucit în credincioşie faţă de Domnul său.

Valul de prigoană de sub Decius a fost grozav. Pe un număr restrâns de creştini i-a înfrânt, i-a făcut apostaţi, iar pe alţii nenumăraţi i-a făcut mai mult ca biruitori prin Acela care i-a iubit. Prigoana a fost scurtă, a durat doar doi ani de zile.

„Ei l-au biruit pe vrăjmaşul prin sângele Mielului şi prin Cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte”. (Apocalipsa 12:11)

 

 

Martirii celui de-al optulea val
Anul 257

După moartea lui Galiu, generalul Emilian a fost omorât de duşmanii săi şi Valerian a fost ridicat pe tronul Romei. Acest împărat, timp de patru ani, a domnit în linişte şi a tratat bine pe creştini. Cu timpul însă un magician egiptean numit Macrianus a câştigat o mare influenţă asupra împăratului şi l-a determinat să persecute pe creştini. Au fost întocmite legi în sensul acesta şi prigoana a durat trei ani şi şase luni. Suferinţele au fost grele şi variate.

Rufina şi Secunda au fost două tinere frumoase, fiice ale unui cetăţean bogat al Romei numit Asterius. Rufina, cea mai mare, a fost logodită cu un tânăr nobil numit Armentarius. Secunda, cea mai tânără, a fost logodită cu Verinus, un tânăr de rang. Şi ei amândoi se numeau creştini, dar când a început prigoana, ei au dat înapoi, s-au lepădat de credinţă, întorcându-se la idoli. Tinerele au dovedit însă mult mai mult curaj, rămânând statornice în credinţa lor. Logodnicii au stăruit de ele să urmeze pilda lor, ca să se salveze, dar ele n-au vrut. Atunci le-au luat şi le-au dus afară din Roma, într-o casă la ţară, cu gândul să le pună în siguranţă, dar au fost găsite şi aduse în faţa guvernatorului. Aici, ele şi-au mărturisit credinţa şi n-au vrut să renunţe la ea. Atunci au fost supuse torturilor pe care le-au îndurat cu mult eroism. Văzând că nu cedează, li s-a tăiat capul cu sabia. Au preferat mai bine să moară decât să se despartă de Hristos.

În această vreme, Ştefan, episcopul Romei, a fost decapitat. Saturnius, prezbiterul de la Toulouse, a fost atacat de gloată şi dus să sacrifice. Refuzând să facă aşa ceva, a fost bătut în chip barbar, apoi a fost legat la picioare de un taur, căruia i-au dat drumul în jos pe treptele templului. Plecând în goană, i-a sfărâmat ţeasta capului de trepte şi i s-au împrăştiat creierii. Furia poporului fiind mare, nimeni n-a îndrăznit să-i ia trupul mort. La urmă două femei i-au târât trupul şi l-au îngropat într-un şanţ. Martirul a fost un om foarte învăţat, iar scrierile sale au fost foarte preţuite.

Sextus a fost un bun diacon în biserica creştină din Roma. Se presupune că ar fi fost grec de origine. El a dat dovadă de multă înţelepciune şi tact. Datorită lui, s-a terminat cu succes o dispută cu unii ce susţineau alte învăţături. După ce a fost martirizat Ştefan, a fost ales el ca episcop. În această slujbă, Sextus a dat dovadă de mult curaj, dezbrăcare de sine şi spirit de jertfă.

Macrianus, care pe vremea aceasta era guvernator, a obţinut din partea împăratului Valerian şi a senatului aprobarea să dea morţii pe toţi conducătorii creştinilor. Sextus a fost primul care a fost prins, apoi au urmat alţii. El a fost condamnat să fie decapitat. Odată cu el, au mai suferit moartea de martir încă şase diaconi.

Anchetarea lui Laurenţiu

Laurenţiu a fost unul din diaconii bisericii din Roma. Când Sextus a fost dus la locul de execuţie, Laurenţiu l-a însoţit şi l-a încurajat. Când s-au despărţit, Sextus l-a înştiinţat că nu peste mult va fi arestat şi el.

Ca diacon, Laurenţiu administra bunurile bisericii şi purta grijă de ajutorarea celor săraci, a văduvelor şi a orfanilor. Încă de la început, biserica creştină a luat asupra sa întreţinerea nevoiaşilor. Pe listele de ajutoare ale lui Laurenţiu erau aproape 1.500 de nume. Deşi biserica trecea prin focul persecuţiei, credincioşii n-au uitat de cei săraci, ci fiecare îşi dădea contribuţia sa bănească în mod voluntar.

Macrianus a presupus că biserica creştină trebuie să aibă mari bogăţii, din moment ce ajută pe atâţia. Dorind să pună mână pe ele, a trimis soldaţi să-l aresteze pe Laurenţiu. Aceştia l-au târât în faţa guvernatorului. Când l-a zărit Macrianus, i-a zis: „Am auzit că voi care vă numiţi creştini, posedaţi comori de aur şi argint. Este adevărat?”

Laurenţiu i-a răspuns: „Da, într-adevăr biserica are mari bogăţii”.

„Atunci adu aici aceste bogăţii, zise Macrianus. Nu spun cărţile voastre sacre că trebuie să daţi Cezarului ce este al Cezarului? Împăratul are nevoie de aceste comori pentru apărarea imperiului. Deci, trebuie să le predaţi”.

Laurenţiu a cugetat câteva momente, apoi a zis: „În trei zile voi aduna toate bogăţiile bisericii”.

Numaidecât guvernatorul a dat ordin să fie eliberat, cu gândul că va primi mari cantităţi de aur şi argint.

Laurenţiu s-a dus şi a adunat pe toţi neputincioşii, schilozii şi a chemat pe guvernator să vadă bogăţiile bisericii. Acesta când a venit a văzut un şir de orbi, altul de schilozi şi neputincioşi, altul de orfani, de văduve bătrâne. Laurenţiu i-a zis: „Iată acestea sunt bogăţiile bisericii”.

Guvernatorul, înfuriat, a strigat: „Ce e bătaia aceasta de joc? Unde sunt comorile bisericii? Unde e aurul şi argintul?”

„Aceştia pe care îi vezi, sunt adevăratele comori ale bisericii, răspunse din nou Laurenţiu. Ei sunt aurul, argintul, perlele şi pietrele preţioase”.

Aprins de mânie, guvernatorul strigă la soldaţi să-l arunce imediat în temniţă. Acolo a fost greu torturat, dar Laurenţiu a îndurat torturile cu multă răbdare şi chiar cu bucurie. Un soldat numit Romanus, a fost foarte mişcat de comportarea lui şi s-a strecurat în celula lui Laurenţiu, rugându-l să-i spună şi lui despre credinţa creştină. El a fost convertit, apoi plin de bucurie a mărturisit că şi el e creştin. Guvernatorul a poruncit să i se taie capul. Astfel Romanus a fost martirizat cu o zi înainte de Laurenţiu.

Laurenţiu a fost condamnat să fie prăjit pe grătar. Dezbrăcat de hainele sale, el fu aşezat pe un grătar mare de fier sub care ardea un foc puternic. Crudul guvernator se desfăta privindu-l pe grătar, dar n-a auzit nici un oftat, nici un geamăt. Martirul primise putere să triumfe asupra suferinţelor. El doar se ruga pentru biserică şi pentru convertirea întregului imperiu, în cele din urmă şi-a dat duhul.

„Ciprian la lei!”

Ani de zile, persecuţiile au pustiit Africa. Mii de nevinovaţi au fost ucişi. Oraşul Cartagena din nordul Africii a fost un mare centru al creştinilor. În fruntea bisericii era Ciprian.

Părinţii lui Ciprian erau bogaţi şi de viţă nobilă. De mic copil, el a fost crescut în cultul zeilor Romei. El a fost foarte talentat. A studiat mult şi a devenit bun filozof şi strălucit orator. Când vorbea în public, sute se adunau să-l asculte.

Fiind bogat, Ciprian trăia în mare splendoare. Se îmbrăca excelent, făcea risipă de lux şi era mândru de poziţia sa. Se desfăta în orice fel de plăceri şi parade. Dar păgânul acesta mândru avea să devină un umil urmaş al lui Hristos.

Un om numit Cecilius, creştin din Cartagena a fost instrumentul de care s-a slujit Dumnezeu la convertirea lui Ciprian. Uneori, El ia cele mai simple unelte spre doborârea celor mari. E minunat să fii la îndemână Lui.

Înainte de botez, Ciprian a studiat cu grijă Scripturile. Frumuseţea şi adevărul lor l-au făcut să ia hotărârea ca restul vieţii să-l trăiască după preceptele Scripturilor. De aceea şi-a vândut averea, banii i-a împărţit săracilor, el însuşi s-a îmbrăcat simplu şi a început o viaţă de renunţare şi singurătate. După o vreme, a fost ales prezbiter al bisericii din Cartagena. Grija lui s-a extins nu numai asupra Cartagenei, ci şi asupra Numidiei şi Mauritaniei. Obiceiul lui era ca în orice acţiune, să ceară sfatul celorlalţi. Una din maximele lui spunea că unitatea poate fi păstrată numai printr-o strânsă părtăşie între păstor şi turmă. El a trăit o viaţă curată şi a fost mult respectat de toţi.

După o vreme însă, unii păgâni au început să-l duşmănească din cauza influenţei sale. Ei au început să-l acuze că e conducătorul bandei celor dispreţuiţi de popor şi care se numesc creştini. Ici, colo, au început să se audă strigăte care cereau arestarea, judecarea şi condamnarea lui Ciprian. Curând a apărut un decret dat tocmai de împăratul Decius. În decret e numit Cecilius Ciprian, episcopul creştinilor. Când s-a aflat de decret, în oraşul unde altădată a fost onorat, acum au început să strige: „Ciprian la lei! Ciprian la lei!”

Sfătuit de prieteni să se salveze prin fugă, Ciprian a părăsit Cartagena şi s-a dus în deşert. Cu el s-au mai refugiat şi alţi creştini, căci furia duşmanilor era mare. În locul retras unde s-au dus, au început să însămânţeze pământul. Timpul îl petreceau muncind şi rugându-se. După doi ani, au primit veşti că în oraş a izbucnit o ciumă pustiitoare, că mii de persoane au murit, iar alţii contaminaţi se zbat în agonie. Atunci au decis să se întoarcă în oraş, spre a ajuta pe cei care i-au duşmănit atât de mult.

În Cartagena, molima trecuse de la casă la casă. Acum domnea spaima şi teroarea. Bunătatea şi mila au dispărut. Cei atinşi de molimă erau scoşi în stradă ca să moară. Oraşul era plin de gemete şi strigăte după ajutor, dar de groaza morţii, toţi aveau urechea surdă. Erau ca nişte sălbatici lipsiţi de milă.

În mijlocul acestei situaţii, a apărut Ciprian cu grupul de creştini ce fuseseră refugiaţi. A adunat în jurul său pe creştinii ce mai rămăseseră în viaţă, unii purtau pe trupul lor semnele torturilor ce le-au îndurat şi Ciprian le-a spus că acum e momentul să-şi arate dragostea faţă de vrăjmaşii lor. Să-şi aducă aminte că sunt urmaşii lui Hristos, care a poruncit: „Faceţi bine celor ce vă prigonesc”. El a împărţit oraşul pe sectoare şi fiecăruia i-a dat locul lui de muncă. Cei mai înstăriţi au contribuit şi cu bani pentru uşurarea suferinţelor celor lipsiţi. De cei ce nimeni nu mai avea milă, creştinii din Cartagena au dovedit milă. În mijlocul întunericului, ei au fost lumină, unii cu preţul vieţii. Ce frumoasă e mărturia creştinului dezbrăcat de sine şi aprins de dragostea jertfitoare spre binele altora!

Dar ciuma abia s-a mai potolit puţin şi duşmanii au început să acuze pe creştini că ei sunt cauza ciumei. Valul de prigoană a început din nou, mai năpraznic. Durerea pentru cei pierduţi şi groaza de molimă a început să se reverse asupra creştinilor. Furia a fost sălbatică. Ciprian a fost arestat de proconsulul Aspasius Paternus, judecat şi exilat la Curubis. Alţii au fost torturaţi şi omorâţi. După un an, când un nou proconsul numit pentru Africa, a sosit la Cartagena, persecuţia nu încetase. Curând el a poruncit ca Ciprian să fie adus din exil la scaunul său de judecată. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. În ziua hotărâtă, o mare mulţime atât de creştini cât şi de păgâni au venit de faţă. proconsulul i-a zis: „Tu eşti Ciprian, episcopul nelegiuiţilor şi al ticăloşilor? Preasfântul împărat îţi porunceşte să sacrifici!”

„Nu voi sacrifica!” – a răspuns Ciprian.

„E bine să te gândeşti, înainte de a refuza – i-a zis proconsulul – de ce să dai cu piciorul la viaţă?”

„Nu pierde vremea, întrebându-mă – a zis Ciprian – ci aplică-mi pedeapsa pe care o crezi justă; n-are rost să mă apăr”.

Atunci proconsulul a pronunţat sentinţa să fie omorât cu sabia. Singurele cuvinte ce le-a rostit, auzindu-şi sentinţa, au fost: „Îţi mulţumesc, o, Dumnezeule!”

El a fost dus într-un câmp din apropiere, împrejmuit cu pomi. Mulţimea a venit aici, unii s-au căţărat printre ramuri, ca să poată vedea această scenă. La locul de execuţie, Ciprian a îngenuncheat, şi-a acoperit ochii cu mâinile şi sabia călăului i-a despărţit capul de trup. Martirajul său a avut loc la 14 Septembrie 258 d.Cr.

Aşa a murit Ciprian, unul din bărbaţii de seamă ai creştinismului. Viaţa lui a fost o mare binecuvântare pentru mulţi. Cuvântul lui a întărit şi îmbărbătat pe cei ce aveau de îndurat suferinţe aşa de grele pentru Hristos Domnul. Chiar retragerea lui în pustie a fost cu scopul de a-şi ajuta fraţii. Pentru cei arestaţi şi torturaţi în timpul prigoanei de sub Decius, Ciprian a avut o mare admiraţie. El a scris: „Cu ce cuvinte aş putea eu să cânt laudele voastre? O, fraţi eroi! Mulţimea martorilor a privit cu admiraţie lupta voastră spirituală pentru Domnul. Ei v-au auzit pe voi robii Lui, mărturisind numele Lui deschis înaintea oamenilor, cu o credinţă nestricăcioasă şi cu un curaj divin. Ei v-au văzut neînarmaţi împotriva furiei lumii, dar apăraţi tot timpul de scutul credinţei.

Sângele, care era să potolească setea prigonitorilor, a curs în râuri – glorios sânge ce stinge şi flăcările iadului. O, ce spectacol pentru Dumnezeu însuşi! Ce sublim, ce măreţ! Cu câtă bucurie nu a luptat şi a biruit Hristos în cei ce sunt ai Lui. El le dă tot ceea ce se pare că a luat de la ei. El e prezent în luptă, susţinându-i şi înflăcărându-i pe campionii Numelui Său. El, care pentru noi a biruit moartea, nu încetează a birui în noi. Fericită e Biserica noastră luminată cu o aşa glorie divină şi înnobilată în zilele noastre prin sângele martirilor. Mai înainte, ea strălucea albă prin curăţia copiilor ei, acum ea a primit o mantie împărătească de purpură roşie scăldată în sângele lor” (Ciprian X, 3, 6).

Suferinţele lui Dionisius şi a celor din Egipt

Eusebiu, în „Istoria Bisericească” cap. XI, redă o scrisoare a lui Dionisius din Alexandria către Germanus, un episcop contemporan al său, care a încercat să-l defăimeze. Din scrisoare se poate observa cum erau arestaţi creştinii, cum prin ameninţări se încerca coruperea lor, cum erau judecaţi şi condamnaţi numai pentru faptul că se închinau viului Dumnezeu şi nu acceptau compromisul de a se închina şi zeilor.

Dionisius, împreună cu alţi patru creştini au fost trimişi la judecată înaintea prefectului Emilianus. Iată ce scrie el: „Mă tem că în timp ce sunt forţat să relatez minunata providenţă a lui Dumnezeu, voi fi expus neghiobiei şi insensibilităţii. Dar, după cum s-a zis, e o onoare să ţii tăinuite secretele împăratului şi e o glorie să faci de cunoscut lucrările lui Dumnezeu, eu voi înfrunta violenţa lui Germanus. Am venit în faţa lui Emilianus nu singur, ci însoţit de Maximus, prezbiter, tovarăşul meu de lucru, de diaconii Faustus, Eusebius Ceremon şi de un oare care frate venit din Roma. Oricum, Emilianus nu mi-a spus dintr-odată să nu mai ţin adunări, ca şi cum aceasta ar fi fost de prisos, căci ţintea la ce era de primă importanţă; nu era îngrijorat că adun pe alţii, ci că nu trebuie să fim creştini, de aceea mi-a poruncit să renunţ, crezând, fără îndoială, că dacă eu mă schimb, ceilalţi vor urma exemplul meu. I-am răspuns nu prin scurtele cuvinte că „noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”, ci în mod direct i-am mărturisit că nicidecum eu nu pot să mă închin la altceva decât Dumnezeului adevărat şi că niciodată nu voi înceta de a fi creştin. Drept urmare, el a poruncit să mergem într-o localitate învecinată cu deşertul, numită Cefro”.

„Dar ascultă cuvintele care au fost pronunţate de ambele părţi, aşa cum au fost înregistrate. Dionisius şi Faustus, Maximus, Marcelus şi Ceremon fiind aliniaţi, Emilianus, prefectul, a zis: „Chiar eu personal am discutat cu voi despre bunătatea majestăţilor noastre, pe care şi voi aţi experimentat-o. Ei v-au acordat şansa de a vă scăpa, dacă sunteţi dispuşi să vă întoarceţi la cursul naturii, să vă închinaţi zeilor, care i-au păstrat în domnie şi să uitaţi acele practici ce sunt aşa de nenaturale. Ce ziceţi la aceste lucruri? Căci nici nu mă aştept ca voi să le fiţi nerecunoscători, din moment ce ei vă vreau binele”. Dionisius a răspuns: „Nu toţi zeii primesc închinare de la toţi oamenii, ci fiecare grupare se închină acelora pe care ei îi cred ca zei. Noi, deci, ne închinăm singurului Dumnezeu şi Creator al tuturor lucrurilor, şi El e Cel ce a încredinţat domnia înaltelor excelenţe şi sacrelor majestăţi Valerian şi Galienus. Lui ne închinăm şi îl adorăm, Lui îi aducem necurmat rugăciuni ca domnia lor să poată continua tare şi nezguduită”.

Prefectul Emilianus a zis din nou: „Dar cine vă împiedecă de a vă închina şi acestui Dumnezeu, dacă este un zeu împreună cu acei ce sunt zei naturali? Căci vi se porunceşte să vă închinaţi zeilor, acelor zei care sunt cunoscuţi de toţi ca atare”. Dionisius a răspuns: „Noi nu ne închinăm la un altul”. Prefectul Emilianus a zis: „Îmi dau seama că sunteţi în acelaşi timp şi nerecunoscători, şi insensibili faţă de clemenţa Cezarilor noştri. De aceea, nu veţi mai rămâne în cetatea aceasta, ci veţi fi trimişi în părţile Libiei, în localitatea numită Cefro. Căci acest loc l-am ales conform ordinelor Cezarilor. Dar nici vouă, nici altora, cu nici un chip nu vi se va îngădui nici să ţineţi întruniri, nici să intraţi în ceea ce voi numiţi dormitoare sau cimitire. (Pe vremea aceea, creştinii numeau „cimitir”, adică „dormitor”, locul unde depuneau morţii. În lumina Evangheliei, moartea e ca un somn. Aceste dormitoare, fie că erau peşteri sau catacombe subterane, erau locul unde se adunau creştinii.) Dar dacă se va găsi că vreunul nu s-a dus unde am poruncit, sau dacă va fi găsit în vreo adunare, va face aceasta spre pierzarea sa. Căci pedeapsa necesară nu va zăbovi. Plecaţi, deci, unde v-am poruncit”. Astfel, m-a constrâns să plec, bolnav cum eram, fără să-mi dea măcar o zi de răgaz. Ce răgaz am avut atunci să ţin sau să nu ţin adunări?”

După ce scrie alte lucruri, el zice: „Dar departe de noi de a nu ne aduna laolaltă prin ajutorul divin. Din contră, cu atât mai mult am putut să-i adun pe cei ce erau în cetate, ca şi cum aş fi fost în mijlocul lor: absent, într-adevăr, în trup, după cum am spus, dar prezent în duh. În Cefro, s-a adunat o frumoasă congregaţie cu noi, parte din fraţii ce ne-au însoţit din cetate, parte din cei ce au venit din Egipt şi s-au unit cu noi. Astfel Dumnezeu a deschis o uşă pentru Cuvânt ca şi acolo. La început, într-adevăr am fost persecutaţi, am fost împroşcaţi cu pietre; dar în cele din urmă nu puţini dintre păgâni, abandonând idolii, s-au întors la Dumnezeu, căci Cuvântul atunci a fost semănat pentru prima dată între ei, niciodată înainte nu l-au auzit. Astfel, parcă Dumnezeu ne-a condus pentru această cauză la ei, căci după ce ne-am făcut lucrarea, am fost transferaţi în altă parte. De fapt, Emilianus, după cât se pare, a dispus să fim duşi în locuri mai rele, mai pline de orori decât cele din Libia, căci el a poruncit celor din districtul Mareotic să se adune în anumite sate separate. Dar grupa noastră, împreună cu acei ce trebuiau să fie primii deportaţi, el a poruncit să fie lăsată pe drum. Căci, fără îndoială, în planurile şi pregătirile lui era ca oricând ar fi dorit să ne poată uşor lua captivi. Când prima dată mi s-a ordonat să merg la Cefro, deşi nu ştiam unde e localitatea aceasta, căci nici nu auzisem de ea înainte, totuşi am mers calm şi cu bucurie. Dar când mi s-a spus că trebuie să mă mut la Coluthion, cei ce erau de faţă ştiu ce mult m-am necăjit. Pentru aceasta mă acuz singur. La început m-am necăjit, mi-a fost foarte greu. Deşi aceste locuri s-a întâmplat să-mi fie mai cunoscute şi mai familiare mie, se spunea că e mai lipsită de fraţi, de oameni buni şi e mai expusă insolenţei călătorilor şi incursiunilor din partea tâlharilor. Dar am fost mângâiat de fraţi, care mi-au reamintit că e mai aproape de oraş. E adevărat că Cefro ne-a adus un mare număr de fraţi din Egipt, aşa că am fost în stare să lăţim biserica, s-o ducem mai departe, dar aici fiind oraşul mai aproape, vom putea fi mai des vizitaţi de cei ce în mod real ne erau scumpi şi preaiubiţi. Căci ei ar veni şi ar întârzia cu noi şi ca şi în cele mai îndepărtate suburbii, ar fi şi aici întruniri, măcar în parte. Şi aşa a şi fost”.

Într-o altă epistolă către Domiţius şi Didimus, Dionisius ne dă alte referinţe despre persecuţii. El spune: „Este de prisos să vă înşir fraţii pe nume, deoarece sunt şi numeroşi şi voi nu-i cunoaşteţi. Dar trebuie să ştiţi că sunt bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, tinere fecioare şi matrone în vârstă, soldaţi şi civili din toate clasele şi toate vârstele, care au primit coroana victoriei sub lovituri de bici şi în flăcări, unii chiar sub ascuţişul săbiei. Oricum, pentru mulţi scurgerea unui timp îndelungat nu a fost ceva suficient să-i facă să apară acceptabili în faţa lui Dumnezeu, cum într-adevăr n-a apărut pentru mine până în momentul de faţă. Deci, am fost rezervat pentru un timp pe care El îl cunoaşte mai bine şi mai potrivit, căci a zis: „La vremea potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat”. Fiindcă aţi întrebat şi doriţi să fiţi informaţi despre toate cu privire la noi, aţi auzit totul cum am călătorit, cum am fost duşi ca prizonieri de centurioni şi magistraţi, soldaţi şi ofiţeri cu ei, eu şi Caius, Faustus, Petru şi Pavel; deodată a venit o grupă de mareotiţi, care ne-au târât cu ei, noi i-am urmat nu de voie, ci forţaţi. Acum Caius, Petru şi eu suntem singuri, despărţiţi de restul fraţilor noştri, suntem închişi într-un loc sălbatic şi deşert din Libia, la o distanţă cam de trei zile de călătorie de la Paretonium”. După alte câteva remarci, el continuă: „În cetate, câţiva s-au ascuns şi vizitează în secret pe fraţi: prezbiterii Maximus, Dioscorus, Demetrius şi Lucius. Căci Faustinus şi Aquila, care sunt proeminenţi în lume, acum rătăcesc prin Egipt. Diaconii care supravieţuiesc sunt: Faustus, Eusebius, Ceremon. Eusebiu, care de la început a fost întărit de Domnul şi care a fost bine calificat spre a îndeplini grelele îndatoriri ale celor credincioşi ce se aflau în temniţe şi să îndeplinească periculoasa slujbă de înmormântare a desăvârşiţilor şi fericiţilor ce sufereau moartea de martir. Căci până în prezent, guvernatorul n-a încetat să omoare pe unii, după cum am spus mai sus, în cel mai crud mod, ori de câte ori sunt daţi în judecată, torturând pe alţii cu biciuirea, exterminând pe alţii prin întemniţare şi punere în cătuşe. În plus a poruncit ca nimeni să nu se prea apropie de ei. El însuşi verifica să vadă dacă se respectă acestea. Totuşi Dumnezeu, prin vioiciunea şi bunătatea fraţilor, a îngăduit unele uşurări celor necăjiţi”. Dar Faustus nu la mult timp după aceasta a fost decapitat.

Martirii din Cezareea

În timpul persecuţiei de sub Valerian, în Palestina, la Cezareea, trei bărbaţi au strălucit în credinţa lor şi au fost onoraţi cu martirajul, devenind hrană fiarelor sălbatice. Numele lor a fost: Priscus, Malcus şi Alexandru. Cei doi din urmă au locuit la primul, undeva la ţară. Ei păreau a fi fără grijă, nepăsători, dar când s-a ivit ocazia nimerită, ei deja ardeau de dorinţa de a obţine premiul, coroana de martir. În scopul acesta, ei s-au dus la Cezareea şi s-au prezentat de bună voie judecătorului, care i-a condamnat la moarte.

Marinus a fost un distins ofiţer din Cezareea. El a primit deosebite onoruri pentru faptele sale militare. Era renumit pentru familia sa, precum şi pentru averea ce o avea. Dar el a devenit creştin. Odată, romanii au vrut să-i încredinţeze un post ce devenise vacant, dar tocmai când era să primească noua funcţie, unul a păşit în faţa judecătorului şi s-a opus, spunând că nu e legal să i se dea această onoare, căci Marinus e creştin şi a refuzat să jertfească împăraţilor. La început, judecătorul Acheus s-a ridicat şi l-a întrebat pe Marinus despre părerile sale. Când acesta a mărturisit cu îndrăzneală că e creştin, i-a dat timp de trei ore să reflecteze asupra problemei. La sfârşitul celor trei ore, fiindcă n-a fost dispus să se lepede de credinţa sa în Isus, a fost decapitat. A renunţat la o glorie trecătoare, ca să primească o glorie eternă.

O sclavă creştină câştiga pe fiica guvernatorului

Filipus, guvernatorul din Alexandria, avea o fiică numită Eugenia. Ea era foarte frumoasă şi tatăl său era foarte ataşat de ea. O sclavă creştină din casa guvernatorului i-a vorbit fetei despre bucuria vieţii creştine. Prin această sclavă, Eugenia a fost convertită la creştinism.

Neîndrăznind să-şi arate pe faţa convertirea, de frica pedepsei, Eugenia a fugit de la casa părintească la casa lui Helenus, un bătrân prezbiter al bisericii. Ca să nu fie găsită, ea şi-a schimbat hainele de fată cu nişte haine ce le purtau băieţii pe vremea aceea. Deghizată în felul acesta, fără ca cineva să bănuiască ceva, ea şi-a luat numele de Eugen şi a intrat la o mănăstire de călugări din Alexandria, unde a primit o chilioara a ei. După câtva timp, conducătorul mănăstirii a murit. Fiindcă tânărul Eugen dovedea cunoştinţe deosebite şi devenise stimat de ceilalţi călugări prin comportarea sa, Eugen a fost ales conducător al mănăstirii. După un timp o femeie din Alexandria numită Melania, din sete de răzbunare, a învinuit pe Eugen şi încă pe câţiva de anumite crime. Cei acuzaţi au fost aduşi înaintea guvernatorului Filipus, tatăl Eugeniei. Cum arestaţii erau creştini, ei erau consideraţi vinovaţi de toate păcatele, chiar fără nici o dovadă. Eugenia dându-şi seama de pericol şi ştiind că se poate salva pe ea şi pe ceilalţi, ea se hotărî să divulge guvernatorului că e fiica lui. Astfel, ea îi ceru să-i acorde un timp şi un loc ca să-i spună adevărul. Convingându-se că acuzatul Eugen e fiica lui, el şi-a dat seama de nevinovăţia ei şi de acuzele false ale Melaniei. Atât Eugenia cât şi ceilalţi doi acuzaţi, Proteus şi Hiacintus au fost scăpaţi. Nu la multă vreme după aceasta, însuşi Filipus a devenit creştin şi chiar episcop la Alexandria. La urmă, el a suferit moarte de martir pentru credinţa sa în Domnul Isus.

După moartea tatălui, Eugenia a mers la Roma. Acolo a fost torturată şi în cele din urmă a fost legată de un pietroi mare şi a fost înecată în Tibru.

Groaznicul sfârşit al împăratului Valerian

Acest împărat tiran care timp de mai bine de trei ani a prigonit crunt pe creştini, într-o luptă cu Sapor împăratul Persiei, a fost luat prizonier, dus în Persia şi tratat cu cea mai mare cruzime. Se părea că toate cruzimile exercitate de el împotriva creştinilor, s-au întors asupra capului său. Sapor, ca să-l umilească, i-a cerut să îngenuncheze, ori de câte ori vine în faţa sa. Îl trata ca pe cel din urmă sclav. Când Sapor trebuia să încalece pe calul său, Valerian trebuia să stea pe coate şi genunchi, ca scăunel, şi împăratul urca întâi pe el, apoi pe cal. Ironic, Sapor repeta mereu: „Această formă ghemuită a celui ce a fost cândva împărat, demonstrează mai bine decât toate picturile pe care artiştii Romei le pot desena, cine a câştigat victoria”.

Timp de şapte ani Valerian a fost ţinut în această stare de sclavie. Apoi Sapor a poruncit să i se scoată ochii. Valerian devenise un sclav orb. Dar nici aceasta nu a putut potoli răzbunarea lui Sapor, căci după un timp porunci ca Valerian să fie jupuit de viu. În timp ce îi jupuiau pielea, în chinuri groaznice, Valerian o sfârşi cu viaţa.

Pe tronul Romei, după prinderea lui Valerian, a urmat Galienus, fiul său. Sub domnia lui, biserica s-a bucurat de pace.

 

 

Martirii celui de-al nouălea val
Anul 270 d.Cr.

Lucius Domitius Aurelian a fost împărat roman între anii 270-275. El a urmărit să-şi întărească autoritatea imperială, proclamându-se oficial „dominus et deus”, adică Domn şi Dumnezeu. Aceasta a declanşat un nou val de persecuţie împotriva creştinilor. Declarându-se Dumnezeu, pretindea închinarea tuturor, iar creştinii refuzând aceasta, au fost supuşi bătăilor, schingiuirilor şi morţii de martir. Din fericire, prigoana aceasta nu a durat prea mult, căci împăratul a fost ucis de proprii săi ostaşi la Bizanţ.

Prigoana aceasta, propriu zis nu a fost oficială, căci nu exista nici un decret dat împotriva creştinilor de către Aurelian. Unii istorici spun că decretul ar fi fost pregătit şi că urma să-l semneze, dar fiind ucis, a rămas nesemnat. Toate persecuţiile din timpul domniei sale, au fost determinate de faptul că el s-a proclamat zeu şi creştinii nu voiau să i se închine, nici să jertfească în cinstea sa.

Printre cei ce au primit cununa de martir în vremea aceasta a fost Felix, episcopul Romei. El a căutat să întărească în credinţă pe ceilalţi creştini şi, cum era natural, îi îndemna să se închine numai viului Dumnezeu şi nu împăratului. El a fost adus înaintea împăratului, care l-a condamnat la moarte prin decapitare.

Agapetus a fost un tânăr roman, credincios. El a avut o inimă miloasă şi plină de dragoste pentru cei săraci. Spre a-i ajuta, el şi-a vândut averea ce o avea de la părinţi şi banii i-a împărţit celor nevoiaşi. Cineva l-a denunţat că e creştin şi că nu se închină împăratului. Atunci l-au arestat şi l-au dus la Praeneste, nu departe de Roma, l-au supus torturilor şi în cele din urmă l-au decapitat.

Împăratul Aurelian a fost ucis la Bizanţ de proprii săi ostaşi. După el au urmat Tacitus, Probus, apoi Carus, care fiind lovit de un trăznet, a fost urmat la domnie de fiii săi: Carinus şi Numerianus. Toţi au avut o domnie scurtă şi nu au prigonit Biserica creştină.

În anul 284, a ajuns împărat Diocleţian. El nu a dat imediat decrete imperiale de prigoană până în anul 303, când s-a pornit cel de-al zecelea val. Totuşi, o seamă de creştini au fost martirizaţi fără edicte mai ales după numirea lui Maximilian ca regent în partea de vest a imperiului.

Felician şi Primus a fost doi fraţi ce au trăit la Roma şi au fost martirizaţi în această perioadă. Ei au fost foarte activi în biserica creştină. Erau săraci, munceau ziua, iar seara căutau să se strecoare în închisori ca să ajute pe fraţii arestaţi pentru credinţa lor. Pe unii mai fricoşi îi încurajau; pe cei slabi îi întăreau; pe cei căzuţi îi ridicau. Ei au trecut şi prin alte prigoane şi au scăpat cu bine. Erau plini de zel sfânt şi experienţa lor căutau s-o împărtăşească şi altora. Într-o zi au fost prinşi şi puşi în lanţuri. După ce au fost bătuţi crunt, au fost trimişi într-un orăşel la vreo 20 km de Roma, ca acolo să fie judecaţi. Ei au mărturisit că sunt creştini. Ca să se lepede, au fost supuşi torturii, dar harul lui Dumnezeu i-a întărit în toate încercările. Fiindcă n-au fost gata să renunţe la credinţa lor în Hristos Domnul, la urmă, au fost decapitaţi.

Marcus şi Marcelianus au fost fraţi gemeni. Ei se trăgeau dintr-o familie distinsă a Romei. Părinţii au fost păgâni. Copiii au fost convertiţi în tinereţe prin tutorele lor care era creştin. La arestare, ei erau căsătoriţi şi aveau copii. La judecată, ei şi-au mărturisit crezul şi au fost osândiţi la moarte prin decapitare. Părinţii au intervenit să se amâne executarea sentinţei cu treizeci de zile, ca în acest timp să-i convingă să jertfească idolilor. Transquilinus şi Martia cu nurorile şi nepoţii au venit la ei, la închisoare şi cu lacrimi au stăruit ca ei să renunţe la credinţă, dar ei au rămas neclintiţi. La închisoare au întâlnit pe un ofiţer din garda imperială numit Sebastian. Acesta venise să întărească pe cei doi fraţi. În urma discuţiilor din temniţă, în loc ca cei doi fraţi să fie doborâţi, ei au reuşit să determine atât pe părinţi cât şi pe soţiile lor să creadă în Hristos. La sfârşitul celor 30 pe zile, tatăl s-a prezentat la prefect să-i spună rezultatul. El a mărturisit că a încercat să-i abată de la credinţă, dar n-a reuşit, din contră şi ei au devenit creştini. Apoi a tăcut. Cromaţiu, prefectul care i-a osândit, a fost foarte surprins. Tatăl a folosit aşa argumente puternice încât însuşi magistratul a fost convertit. El a pus în libertate pe cei doi fraţi. A renunţat la înalta sa slujbă, şi-a vândut averea şi s-a retras în afară de Roma. La fel a fost convertit de cei doi fraţi şi funcţionarul Nicostratus, care era cu evidenţa celor din închisoare. După liberare, Marcus şi Marcelianus au fost ascunşi în apartamentul unui ofiţer de la palat, căci vânătoarea după creştini era în toi. Un apostat creştin, ce s-a lepădat de credinţă, a aflat de la cineva că cei doi fraţi sunt ascunşi la palat. Numaidecât i-a denunţat şi din nou au fost arestaţi. Prefectul Fabian, care l-a succedat pe Cromaţiu, i-a condamnat să fie legaţi la un stâlp, iar picioarele să le fie ţintuite cu piroane. O zi întreagă i-a ţinut în poziţia aceasta, iar în ziua următoare au fost străpunşi cu lancea.

Zoe, soţia lui Nicostratus, funcţionarul cu evidenţa deţinuţilor, pierduse graiul în urma unei paralizii şi vorbea numai prin semne. Ea căuta să se înţeleagă cu Marcus şi Marcelianus în ce priveşte credinţa. Ei i-au vorbit despre mântuirea prin Hristos Domnul şi au îndemnat-o să se roage chiar şi pentru vindecarea ei. Ea s-a rugat şi a reprimit graiul. Aceasta a întărit mult credinţa ei. De acum spunea tuturor că ea e creştină, împreună cu soţul ei. Convertirea lor a stârnit multă zarvă. Prefectul a poruncit arestarea lor. Aduşi la scaunul lui de judecată, el porunci lui Zoe să sacrifice în cinstea lui Marte. Refuzând să facă aceasta, a fost spânzurată de craca unui pom, iar dedesubt au pus un foc lent, ca s-o chinuie cât mai mult. Trupul ei a fost dezlegat de la craca pomului şi de funie a fost legat un pietroi mare apoi a fost aruncată în râu. Soţul ei a fost de asemenea martirizat.

Alban a fost un păgân din Britania. Odată, el a acordat adăpost unui creştin numit Amfibalus, care era urmărit pentru credinţa sa. Conversaţiile avute cu acesta, au dus la creştinarea lui. Alban a devenit un credincios înflăcărat. Era conştient ce soartă îl aşteaptă, dar era ferm hotărât să nu se despartă de Hristos. În cele din urmă duşmanii au aflat unde e ascuns Amfibalus şi au venit la casa lui Alban să-l ridice. Dorind să-l scape, Alban făcu în fugă schimbul hainelor. Soldaţii l-au luat pe Alban în locul lui Amfibalus, dar când fu dus în faţa judecătorului, acesta îl recunoscu şi trimise din nou după Amfibalus, care între timp a scăpat cu fuga. Înfuriat, magistratul porunci lui Alban să jertfească în cinstea lui Jupiter. Alban refuză categoric şi mărturisi că e creştin. Atunci îi porunci să îngenuncheze la picioarele statuii, dar arestatul nu se supuse. Aceasta îl înfurie şi mai mult şi ordonă să fie biciuit. Aspra pedeapsă, Alban o rabdă cu mult curaj. După biciuire, magistratul rosti sentinţa să fie decapitat cu sabia.

Istoricul Bede, relatând martirajul lui Alban, spune că pe drum, călăul însuşi a devenit creştin. Ajungând la locul de execuţie, el a aruncat sabia şi a cerut îngăduinţă, fie să moară în locul lui Alban, fie să-l omoare împreună cu el. De faţă era adunat mult popor. Ofiţerul însărcinat cu execuţia îi acceptă cea de a doua cerere şi amândoi au fost omorâţi cu aceeaşi sabie. Martirajul lor a avut loc la 22 Iunie, lângă Verulam, azi St. Alban.

 

 

Martirii celui de-al zecelea val
Anul 303 d.Cr.

Timpul de linişte şi pace pentru biserică a contribuit mult la dezvoltarea ei. Creştinii, au ajuns să fie foarte apreciaţi de societate pentru caracterul şi conduita lor. Unii au ajuns să fie numiţi în posturi înalte. Doroteus şi Gorgonius, dintre cei mai devotaţi credincioşi, au ajuns miniştri în guvern. În toate oraşele, mulţimi mari de oameni au devenit creştini şi s-au alipit de biserică. Serviciile de închinăciune erau de toată frumuseţea. Cum vechile clădiri în care se adunau, nu mai puteau cuprinde mulţimile ce veneau la biserică, creştinii au început, în această perioadă, să-şi zidească clădiri spaţioase. Pe nesimţite s-a petrecut însă o deviere. Accentul a început să se pună cu prioritate pe zidirea clădirilor în care se întrunea biserica şi nu pe zidirea sufletească a membrilor. Eusebiu ne spune că clădirile bisericilor au devenit frumoase, împodobite de toată măreţia, dar excesiva libertate i-a făcut pe creştini să se împotmolească în nepăsare şi viaţă lumească, ajungând astfel de unde au plecat. Ura şi duhul de dezbinare a început să facă ravagii în rândurile lor. Conducătorii se certau şi se rivalizau între ei. Poporul era învrăjbit şi împărţit. Răutatea şi prefăcătoria a început să macine Biserica creştină dinăuntru. Mulţimile veneau încă la biserică, dar lipsea vitalitatea şi căldura dragostei de-altădată. Atunci a început judecata divină. Dumnezeu n-a mai putut îngădui situaţia în care ajunsese biserică. Persoane dornice de întâietate, oameni plini de mândrie au pus mâna pe slujbele Bisericii. În loc de a sluji, au început să stăpânească. „Ca şi cum am fi fost lipsiţi de orice pic de simţ – zice istoricul Eusebiu, descriind vremea sa – noi nu am fost prompţi în luarea de măsuri spre a linişti, spre a ne împăca cu Dumnezeirea. Unii, într-adevăr, ca ateii, considerau situaţia noastră ca fiind neglijată şi neobservată de Providenţa şi astfel au adăugat o răutate şi mizerie la alta. Unii, care au ajuns să fie păstorii noştri, părăsind legea pietăţii, s-au aprins unii împotriva altora, s-au ţinut de certuri, ameninţări, denunţări, rivalităţi, lupte şi ură… Atunci, aşa cum zicea Ieremia, Domnul a aruncat în mânia Lui aprinsă, fiica Sionului în întunecime. A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel, i-a pustiit cortul sfânt, a nimicit locul adunării sale” (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). Aşa a procedat Domnul şi în vremea aceasta. Valul de prigoană a început din nou. Creştinii au ajuns să-şi vadă falnicele lor clădiri pentru închinăciune dărâmate, Sfintele Scripturi aruncate în flăcări în mijlocul pieţei, iar păstorii poporului destituiţi din slujbele lor şi arestaţi. Ei au devenit obiectul de excese al duşmanilor lor. Mulţi au fost zdruncinaţi de persecuţie, mulţi au naufragiat în credinţă, mulţi s-au scufundat în adânc. Vai, ce ravagii a făcut persecuţia aceasta! Creştinii n-au mai avut tăria spirituală de altădată şi nu s-au putut bucura de biruinţe, ca fraţii lor de mai înainte. Valul acesta de prigoană a fost mult mai cumplit.

La 17 Septembrie 284, Diocleţian a fost ales împărat al Romei. Originea lui a fost sărăcăcioasă, se crede că a fost născut din părinţi sclavi. El a îmbrăţişat cariera militară şi a urcat treptele până la tronul Romei. Spre a-şi consolida domnia, el numeşte în 285 pe Maximian, un fost tovarăş al lui de arme, ca regent pentru partea de vest a imperiului, cu titlul de August, pe care şi el îl purta, iar în anul 293 numeşte încă doi cezari, pe Constanţiu Clor pe frontiera de la Rin şi pe Galerius la Dunăre. El a avut talente deosebite de organizare şi mână forte.

Faptul că biserica în vremea aceasta ajunsese organizată, având grade ierarhice, a făcut ca Diocleţian să vadă un nou stat în stat. Galerius, cezarul din răsărit, a fost ostil creştinilor. El a exercitat o puternică influentă asupra lui Diocleţian, determinându-l a dezlănţui prigoana. Un accent deosebit a fost pus pe cultul împăratului şi pe slujbele vechilor zei.

În al nouălea an al domniei sale, la începutul lui Februarie anul 303, Diocleţian a dat primul edict de persecuţie al creştinilor, urmat de-alte două edicte în rapidă succesiune. În timp ce creştinii se pregăteau de sărbătoarea Paştilor, care în anul acela cădea în luna Martie, în toate oraşele s-a afişat edictul împăratului de demolarea tuturor locaşurilor de închinăciune ale creştinilor. Alt edict poruncea confiscarea şi arderea în pieţe publice a Bibliei şi a cărţilor sfinte. Alt edict cerea degradarea tuturor creştinilor ce deţineau posturi înalte în dregătorii sau armată, iar ceilalţi să fie deposedaţi de drepturi, dacă nu renunţau la credinţa lor. Toţi slujitorii Evangheliei au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori. În anul 304 a urmat al patrulea edict care cerea tuturor creştinilor să sacrifice zeilor. Aceste edicte au declanşat o groaznică persecuţie. Mii şi mii de creştini au fost arestaţi, bătuţi, torturaţi şi martirizaţi. Executarea acestor edicte atârna însă în mare măsură de magistraţi. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord şi în Răsărit. În partea de apus a imperiului, Galia şi Britania, unde domnea Constanţiu Clor, a fost mai uşoară. El a distrus clădirile creştinilor, dar nu a torturat pe creştini în aşa măsură ca în Răsărit.

Împăratul Diocleţian şi-a mutat reşedinţa de la Roma la Nicomedia, un oraş în Asia mică. De aici s-a dezlănţuit valul prigoanei. Prefectul oraşului, cu un pluton de soldaţi, s-au dus la biserica creştină, au forţat uşile, au distrus toate cărţile, apoi au dărâmat clădirea până la temelie. Primul martir din această perioadă a fost tot aici. Imediat după ce a fost afişat edictul imperial, un creştin îndrăzneţ a rupt edictul şi a învinuit pe împărat de nedreptate şi cruzime. Cuvintele lui au fost considerate insultă la adresa împăratului. El a fost arestat pe loc, torturat, apoi a fost ars de viu. După aceasta, şiragul martirilor a fost nenumărat. Iată doar câţiva mai de seamă:

Petru, demnitarul de la palatul imperial. Deşi în zilele dinaintea prigoanei a fost foarte stimat şi iubit chiar de împărat, după edictul de prigoană, nimeni nu l-a cruţat nici pe el, nici pe ceilalţi de la curte. Nici Doroteus nu a fost scutit de valul de prigoană. Petru a fost luat şi dus în mijlocul cetăţii în faţa lui Diocleţian şi Galerius. Acolo i s-a poruncit să sacrifice, dar el nu a vrut şi a refuzat categorie. Ei au pus să-l lege la stâlp spre a fi bătut cu vergi pe tot corpul, până ce se va supune să facă ce i s-a poruncit. În mijlocul suferinţelor, el a rămas neclintit. În unele locuri au apărut oasele goale, căci carnea s-a despuiat de pe ele. Bucăţi de carne ruptă atârnau pe tot corpul. Totul era numai o rană. Atunci au făcut o amestecătură de oţet cu sare şi au vărsat-o peste el. Usturimea şi durerile au fost oribile. Întrucât a suportat şi acestea, fără să se lepede de credinţa sa, schingiuitorii au adus un grătar, au aprins focul sub el şi corpul ciopârţit al lui Petru a fost pus pe grătar. Li s-a poruncit să menţină un foc moale, ca nu cumva să moară dintr-odată, ci să fie torturat cât mai mult. În groaznicele chinuri, el a rămas totuşi statornic în credinţa lui. Nimic nu l-a putut despărţi de Mântuitorul lui. În cele din urmă, sufletul lui a plecat, lăsând pe grătar un morman de carne prăjită. Statornicia lui poate servi drept exemplu multora.

Doroteus şi Gorgonius şi mulţi alţi demnitari au suferit grele încercări şi au murit strangulaţi.

Antimus, episcopul din Nicomedia, pentru mărturia lui despre Domnul Isus, a fost decapitat.

În aceste zile, nu se ştie prin ce împrejurare un incendiu a izbucnit în palatul imperial din Nicomedia. Printr-o falsă suspiciune, creştinii au fost acuzaţi că au dat foc palatului. În consecinţă, familii întregi de creştini ce se aflau în slujba palatului au fost adunate, unii omorâţi în masă, alţii aruncaţi în foc. Pe alţii, populaţia i-a legat şi i-a aruncat în adâncul mării. Atât a fost de mare furia încât creştinii ce au servit la palat şi care murind au fost îngropaţi, acum i-au dezgropat din morminte şi osemintele le-au aruncat în mare. Mulţimi, aprinse de ură, au început să alerge pe străzi, ca nebunii, să pună foc caselor creştinilor. Creştinii au fost vânaţi şi fără nici o judecată, erau măcelăriţi. Cruzimile au depăşit orice imaginaţie de a fi descrise. Nu s-a mai ţinut în socoteală nici vârsta, nici sexul, ci femeile şi copiii au fost omorâţi la fel. Din cauza aceasta, nu se ştie numărul celor martirizaţi şi nici cum au murit. Persecuţia a devenit generală şi a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare mai ales în Siria, Mauritania, Teba şi Egipt.

Istoricul Eusebiu, vorbind despre scene pe care el însuşi le-a văzut în Tir şi Finicia, spune că nu se putea să nu rămâi uimit de credincioşia martirilor şi de priveliştea ce o aveai în faţă. Unii după ce erau biciuiţi, cu trupul tot însângerat, erau daţi ca pradă fiarelor sălbatice. Atunci ceea ce se petrecea, stârnea înmărmurirea tuturor. Puterea divină a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos se manifesta în ei, nu numai prin seninătatea, răbdarea nobilă şi bucuria ce o aveau, ci şi prin atitudinea fiarelor sălbatice. Era de aşteptat ca leoparzi, tigri, lei, urşi hămesiţi de foame, la mirosul sângelui, să se arunce asupra lor şi să-i sfâşie într-o clipită. Dar lucrurile se petreceau altfel. Creştinii erau aşezaţi în mijlocul amfiteatrului ca să poată fi văzuţi de toţi spectatorii. Din cuştile laterale se dădea drumul fiarelor, după sentinţa dată de magistraţi. Acestea uneori înaintau puţin, apoi se opreau. Alte ori se repezeau în salturi şi la o mică distanţă de creştini, parcă erau oprite de o mână nevăzută şi nu mai voiau să înainteze. Atunci începea asmuţirea lor. Şi au fost mai multe cazuri, când, în loc să se arunce asupra creştinilor, fiarele se întorceau şi se repezeau asupra asmuţitorilor şi îi sfâşiau în bucăţi. Uneori se apropiau şi le lingeau rănile, şi numai după multă asmuţire, întărâtare, îi sfâşiau pe creştini. Unii martiri trebuiau să fie scoşi de două, trei ori în amfiteatru şi să se dea drumul la diferite soiuri de fiare sălbatice, căci nu erau atacaţi de ele. Aşa scene, în loc să fie în defavoarea creştinilor, deveneau în favoarea lor. Păgânii recunoşteau puterea Dumnezeului celui viu şi unii din ei deveneau creştini. Scenele erau cu adevărat mişcătoare. Uneori era scos un singur tânăr sau tânără de 15-20 de ani şi aşezat în mijlocul circului. Cum să nu rămâi uimit când îi vedeai lipsit de teamă că îşi ridicau mâinile spre cer şi se rugau, iar fioroasele fiare stăteau în jurul lor şi îi admirau? Gingăşia tinerească se întâlnea cu ferocitatea şi sentimentele spectatorilor erau răscolite, iar rezultatele erau contrare celor scontate de autorităţi.

Odată în Fenicia, tineri creştini au fost daţi pradă unui taur sălbatic. Acesta, ca turbat, a apucat în coarnele sale pe îngrijitori, i-a aruncat în aer şi i-a lăsat aproape morţi, s-a repezit apoi asupra creştinilor, dar deodată s-a oprit. Se părea că nu poate merge mai departe, înfuriat a început să scurme pământul cu picioarele, să lovească cu coarnele într-o parte şi în alta şi de iritat ce era, a început să mugească înfiorător, căuta să se repeadă asupra lor şi iarăşi da înapoi. Atunci au dat drumul altor fiare sălbatice, dar nici acestea nu i-au atacat. După momente de teribilă încordare, după cele două încercări nereuşite, au fost omorâţi cu sabia. Omul s-a dovedit mai fioros decât fiarele.

La Teba, cruzimile au fost aceleaşi, doar metodele de torturare puţin diferite. În loc de a le rupe bucăţi din carnea trupului cu anumiţi cleşti, aici erau scrijeliţi cu scoici până mureau. Femei dezbrăcate erau legate de un picior şi cu un fel de maşinărie, ca macaraua, erau ridicate în sus şi lăsate cu capul în jos până îşi dădeau sufletul. Alţii erau legaţi de crengile unor copaci şi lăsaţi acolo să moară de foame. Pentru smulgerea braţelor şi desfacerea încheieturilor, aici nu se folosea scripetele, ca în alte locuri, ci cu un fel de maşinărie se apropiau mai multe bârne puternice, iar creştinul era legat cu mână de una, cu alta de-alta, cu picioarele de-altele, ca atunci când se lăsau slobode, să desfacă toate încheieturile, ba chiar să smulgă o mână într-o parte piciorul în altă parte, capul în altă parte. La fel s-a practicat uciderea în masă. Adunau şaizeci, optzeci sau o sută de bărbaţi, femei şi copii pentru a le măcelări cu sabia.

Uneori călăul obosea şi trebuia să-l schimbe altul. Au fost cazuri când s-a frânt chiar sabia şi a trebuit să se aducă alta. Dar nimic din toate acestea nu a înspăimântat pe creştini, nu i-a despărţit de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Din contră, cu cât ferocitatea duşmanilor şi cruzimea torturilor aplicate erau mai mari, cu atât se părea că elanul şi înflăcărarea creştinilor creştea mai mult. Căci proconsulul sau magistratul abia pronunţa sentinţa de condamnare la moarte împotriva unora ce au fost arestaţi, că alţii de bună voie se grăbeau în sala de judecată, mărturiseau că sunt creştini şi cereau să fie osândiţi şi ei. Şi era cu atât mai frumos şi mai uimitor, cu cât unii nu erau din clasa de jos sau dintre sclavi, ci persoane distinse, oameni învăţaţi, din familii nobile, cu bogăţie. Ei considerau fără importanţă toate celelalte lucruri faţă de credinţa lor în Mântuitorul. Aşa a fost Filoromus ce a deţinut o înaltă funcţie în districtul imperial al Alexandriei. Conform rangului său roman, el era mereu însoţit de o gardă militară. Era un fel de şef al justiţiei. Fiind creştin, a preferat să moară ca martir spre a fi încununat pentru veci.

Fileas a fost prezbiterul bisericii din Thmuis/Egipt. El a fost un bărbat eminent pentru conduita sa, om de ştiinţă şi cărturar, un bun cunoscător al literaturii în limbi străine prin studiile sale. El devenise creştin şi a fost adânc devotat credinţei sale. De la el avem o frumoasă descriere a suferinţelor martirilor din Alexandria. El foloseşte, în limba greacă, termeni de toată frumuseţea cu privire la martiri; îi numeşte „purtătorii lui Hristos”, „sfinţii martiri”. Scrisoarea a fost scrisă din închisoare, înainte de sentinţa finală şi a fost adresată fraţilor din Thmuis pe care i-a păstorit, îndemnându-i să rămână tari în credinţă chiar şi după moartea lui. În ea arată suferinţele la care a fost supus el şi alţi fraţi din Alexandria în perioada întemniţării lor.

În Egipt, unii au fost îngropaţi de vii, alţii au fost înecaţi în Nil, mulţi au fost spânzuraţi până ce au pierit şi o mare mulţime dintre ei au fost aruncaţi în foc. Biciuirea, scaunul de tortură, pumnalul, sabia, otrava, crucea, înfometarea şi tot ce a ştiut mintea omenească, să născocească a fost folosit spre torturarea creştinilor.

În Frigia, populaţia unui oraş întreg era creştină. Acest oraş a fost înconjurat de armată şi fără nici o judecată, au dat foc oraşului distrugându-l până în temelie, iar locuitorii au fost mistuiţi de flăcări. Cei ce au scăpat de flăcări, au fost măcelăriţi cu sabia. În acest oraş, chiar şi guvernatorul, magistratul, garnizoana şi înalţii funcţionari, toţi erau creştini.

Tot în Frigia, un demnitar roman numit Adanetus, om dintr-o familie nobilă italiană, ce deţinea înalta funcţie de prim-ministru, administrator general şi şef al impozitelor, era creştin. Conform edictului lui Diocleţian, el trebuia ori să jertfească idolilor, ori să moară ca martir. Şi el, ca atâţia alţii, a fost gata să renunţe la onorurile sale, la poziţia sa, la tot ce îi oferea viaţa aceasta trecătoare şi a ales moartea de martir. Ce slabi sunt mulţi din creştinii de azi, care nu sunt gata să renunţe la nimicuri, dar de cum să aleagă moartea de martir!

În Mesopotamia, creştinii erau spânzuraţi cu capul în jos deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult.

În Arabia, martirii au fost omorâţi cu securea. În Pont, torturile au fost îngrozitoare. Se făcea smulgerea unghiilor – sau vârârea sub unghii a unor aşchii ascuţite de trestie. Altora se turna plumb topit pe spate sau pe alte părţi sensibile ale corpului. Magistraţii se întreceau, de parcă ar fi fost la un concurs cu premii, spre a descoperi noi şi noi mijloace de torturare a creştinilor.

În Antiohia, ca mijloc de tortură mai obişnuit, se folosea grătarul înroşit. Aici mai mulţi creştini când au fost aduşi la judecată şi li se cerea să ia un bob de tămâie şi să-l arunce în focul de pe altar, ei preferau să-şi vâre mâna în foc, decât să sacrifice tămâie în cinstea zeului. O bună credincioasă din Antiohia, renumită prin bogăţia ei, precum şi prin virtuţile ei, avea două fete în floarea vieţii. Ele au fost crescute în pietate şi curăţie. Când a venit prigoana, mama, pentru o vreme şi-a ascuns fetele. Nu voia ca alţii să-şi bată joc de castitatea lor. Când duşmanii au aflat ascunzătoarea lor şi era să pună mâna pe ele, fetele au fugit şi cum în apropiere era un râu, au preferat să sară în râu şi să moară înecate decât să cadă în mâinile duşmanilor, pentru a fi necinstite.

Tot la Antiohia, alte două tinere fecioare, distinse, deosebit de frumoase, adorabile în comportare, serioase în gândire şi aprinse în dragostea lor pentru Domnul Hristos, se trăgeau dintr-o bună familie. Ele erau surori în toate privinţele. Şi ca şi cum pământul nu era vrednic de aşa perfecţiune, duşmanii le-au prins şi le-au aruncat în mare.

Lucian, prezbiterul bisericii din Antiohia, bărbat proeminent pentru caracterul său excelent şi pentru pietatea sa, a ajuns să proclame Împărăţia lui Dumnezeu în faţa împăratului şi şi-a pecetluit mărturia cu sângele său.

Din Fenicia, martiri mai însemnaţi au fost păstorii spirituali ai turmei lui Hristos, Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon şi Silvanus din Emisa. Primul a fost înecat în mare, ale doilea, care era un vestit medic, a murit în timpul torturilor aplicate pe coaste, iar al treilea a fost aruncat ca hrană fiarelor sălbatice. Silvan, bătrânul bisericilor din ţinutul Gaz a fost decapitat împreună cu alţi treizeci şi nouă creştini, la minele de aramă din Feno.

Prezbiterul Pamfiliu a fost unul din cei mai admirabili bărbaţi ai vremii sale şi era gloria bisericii din Cezareea. El s-a tras dintr-o onorabilă familie din Berytus, cetate renumită pentru şcolile ei de pe acea vreme. În tinereţe a urmat toate cursurile de ştiinţe. Apoi i s-a acordat onoarea de a fi magistrat. După ce a primit pe Hristos Domnul, ca Mântuitorul său, el a căutat să se adâncească în învăţătura despre mântuire. Acest magistrat de seamă, cu un capital aşa de mare de cunoştinţe, nu s-a ruşinat să devină din nou discipol. Spre a aprofunda studiul Sfintelor Scripturi, el a urmat şcoala catihetică a lui Pierius, din Alexandria succesorul lui Origen. După aceea s-a stabilit la Cezareea, în Palestina. Pe cheltuiala sa, a procurat multe cărţi şi şi-a făcut o mare bibliotecă, pe care a lăsat-o Bisericii. Aici el a deschis o şcoală publică de literatură religioasă. El a transcris cu mâna sa toată Biblia. Deşi era atât de învăţat, era de o umilinţă extraordinară. Toate bunurile ce le avuse ca moştenire de la părinţi, le-a împărţit săracilor.

În anul 307, crudul guvernator Urban al Palestinei i-a cerut să se prezinte la scaunul său de judecată. A fost bătut în mod inuman şi tare schingiuit. Cu cleşti de fier înroşite i-au rupt carnea de pe coaste, dar el a rămas plin de pace şi statornic în credinţa lui, încât a uimit până şi pe magistrat. Pamfiliu a mai rămas doi ani în închisoare, în acest timp, guvernatorul a fost decapitat din porunca împăratului Maximinius, care a numit în locul lui ca guvernator al Palestinei pe Firmilian. Dar şi acesta nu a fost cu nimic mai puţin brutal ca înaintaşul său. După mai multe vărsări de sânge, a poruncit să fie adus şi Pamfiliu în faţa sa. Fiindcă a declarat că e creştin, l-a condamnat la moarte, întâi, a pus să fie bătut în chip barbar, până ce a căzut carnea de pe oase, iar intestinele au ajuns să-i atârne în afară. Venerabilul prezbiter a răbdat toate în tăcere, fără să-şi deschidă gura. Apoi l-au pus pe un foc moale, unde a murit proslăvind numele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu.

La Roma, valul acesta de prigoană a înmulţit mult numărul martirilor. Creştinii, mulţi la număr în această mare metropolă, au ajuns să fie seceraţi. Cei ce se strecuraseră doar cu anumite scopuri printre creştini, acum au dat bir cu fugiţii. Ei s-au dus şi au sacrificat în cinstea zeilor şi au scăpat de prigoană. Cei cu adevărat credincioşi au dovedit mult devotament şi înflăcărată dragoste pentru Hristos Domnul. Ca şi în celelalte părţi ale imperiului şi aici ei au strălucit pe ruguri şi au cântat in amfiteatru în mijlocul fiarelor.

Sebastian a fost un ofiţer creştin în garda imperială. El s-a născut la Narbonne în Galia. El a venit la Roma prin anul 284. Înainte de a veni la Roma, el a fost convertit la Milano şi credinţa mărturisită odată pentru totdeauna sfinţilor, el a păzit-o până la moarte. El a rămas creştin în mijlocul unei lumi idolatre, nu s-a lăsat orbit de splendorile curţii imperiale şi nu s-a întinat de orgiile palatului. El a fost foarte preţuit de cei mai înalţi demnitari şi a fost mult stimat de inferiorii săi. În timpul său liber, a fost foarte activ pentru binele fraţilor săi de credinţă şi pentru progresul bisericii. Cerceta pe bolnavi şi nu uita de cei din închisoare. Vestea bună a Evangheliei căuta s-o împărtăşească şi altora. Prin mărturia lui, prefectul Romei, împreună cu fiul său Tiburţiu, au ajuns să cunoască mântuirea prin Hristos Domnul. După convertire, acesta s-a retras pe moşia sa din Campania. La plecare, a luat cu el mai mulţi creştini spre a-i pune în siguranţă. Sebastian a lucrat până ce Torquatus, un informator deghizat sub numele de creştin, l-a denunţat lui Fabian, iar acesta l-a denunţat împăratului Maximian. Împăratul auzind acuza, l-a chemat pe Sebastian şi l-a învinuit de nerecunoştinţa şi trădare. Sebastian a mărturisit că e creştin. Maximian, în furia lui, hotărî să fie dat morţii prin lovituri de săgeţi. Cu executarea sentinţei a fost însărcinat un numidian, căpetenia arcaşilor africani. Porunca împărătească a fost să nu tragă în inimă, ca să nu moară dintr-odată, ci să-i provoace o moarte cât mai chinuitoare, trăgând cât mai multe săgeţi în trupul lui. După execuţie, nişte creştini au venit să-i îngroape trupul şi au constatat că în el era încă viaţă. Astfel, l-au ascuns în casa unui creştin, unde în scurtă vreme s-a refăcut. Dar aceasta numai l-a pregătit pentru un al doilea martiraj. Căci îndată ce a putut să umble, Sebastian a ieşit în calea împăratului, în timp ce aceasta mergea spre templu. Văzându-l, împăratul fu uimit, dar mai uimit fu de cuvintele lui, deoarece Sebastian îl acuză de crime, de omorârea sfinţilor. Îi spuse că ziua răzbunării mâniei lui Dumnezeu asupra sa e aproape şi îi strigă să se pocăiască cât mai are vreme. Din uimire, împăratul trecu în furii. El porunci ca Sebastian să fie omorât imediat cu lovituri de beţe. Porunca se execută. O lovitură straşnică în cap îl prăbuşi la pământ pe fostul căpitan al gărzii imperiale şi îl învrednici de cununa vieţii pe neînfricatul luptător al lui Hristos.

Victor a fost un tânăr creştin din Massilia, un oraş din partea de sud a Galiei. El a fost foarte zelos în lucrarea bisericii, mai ales în ajutorarea săracilor. El a fost învinuit că a ofensat pe preoţii păgâni şi a fost tras la judecată. Magistratul l-a chestionat şi apoi l-a sfătuit să se întoarcă la închinăciunea idolatră spre a se bucura de avantajele ce provin din favoarea împăratului.

Victor răspunse că el e slujitor al lui Hristos şi că nici o poziţie care i s-ar putea oferi de un împărat pământesc nu poate să-l împiedece de la datoria sa faţă de împăratul cerurilor.

Auzind răspunsul său curajos, judecătorul îl trimise să fie judecat de cezarul Maximian. Acesta, sub ameninţarea cu cele mai severe pedepse, îi porunci să sacrifice idolilor romani. Fiindcă Victor a refuzat, împăratul a poruncit să fie legat şi târât pe străzile oraşului. În timp ce se executa sentinţa, mulţimea l-a supus la multe cazne. Rămânând credincios în ciuda violenţelor mulţimii, împăratul a poruncit să fie pus pe scaunul de tortură. Auzind înfricoşata osânda, îl cuprinse fiori, dar ridicându-şi ochii spre cer, se rugă Domnului să-i dea curaj. După aceasta a suportat totul cu multă bărbăţie. Când călăii au obosit torturându-l, l-au dus şi l-au aruncat într-o celulă a temniţei. În timpul cât a stat în închisoare, a convertit pe temnicerii: Alexandru, Felician şi Longinus. Auzind împăratul despre aceasta a poruncit ca cei trei temniceri să fie decapitaţi. Sentinţa a fost executata imediat, iar pe Victor l-a condamnat să fie pus încă odată pe scaunul de tortură, apoi l-au bătut zdravăn şi l-au aruncat iarăşi în celulă. Când l-au adus la a treia înfăţişare, în sala de judecată au adus şi un mic altar cu un idolaş şi i-au cerut să jertfească, el lovi cu piciorul şi răsturnă şi altarul şi idolul, împăratul Maximian, superstiţios cum era, când a văzut aceasta, a strigat înfuriat ca imediat să i se taie piciorul care a lovit altarul şi idolul, iar el să fie dus în moara de măcinat pietre şi aruncat acolo spre a fi sfărâmat în bucăţi. Sentinţa a fost groaznică, dar trebuia îndeplinită. El a fost aruncat în moară împreună cu pietrişul, dar atunci s-a stricat moara şi Victor a fost scos dintre pietre tot zdrobit, însă era încă în viaţă, împăratul nemaiavând răbdare până ce se repară moara, a poruncit să i se strivească capul. Lucru ce s-a şi făcut imediat. Astfel, după lungi şi groaznice torturi, Victor a plecat la Domnul său pe care L-a slujit cu atâta scumpătate.

Tiburţiu, fiul lui Cromaţiu fostul prefect al Romei, a fost bănuit că e creştin. Deşi ei s-au retras din Roma pe moşia lor din Campania, au fost urmăriţi şi cineva i-a denunţat cezarului. Acesta porunci arestarea lui Tiburţiu. La judecată, el mărturisi că e creştin. Spre a-l reîntoarce la religia idolilor, i-au oferit poziţii şi onoruri, dar el n-a vrut să se lase de credinţa sa, prin care a primit pacea sufletului său. Atunci l-au supus caznelor şi schingiuirilor. Rămânând statornic, împăratul a poruncit să fie decapitat pe calea Lavicană, la trei mile de Roma.

Sergius a fost un distins ofiţer roman ce l-a însoţit pe împăratul Maximian în Siria. Fiind acuzat că e creştin, i s-a poruncit să jertfească în cinstea lui Jupiter, dar el a refuzat. Atunci a fost despuiat de hainele sale militare şi de armură şi spre batjocură a fost îmbrăcat în haine femeieşti, a fost încălţat în sandale cu cuie şi forţat să parcurgă o bună distanţă pe jos. În cele din urmă a fost decapitat.

Trei surori, Chionia, Agape şi Irina au fost aruncate în temniţă la Tesalonic. Ele au fost creştine, dar fiind o vreme de grea persecuţie şi spre a rămâne necunoscute, ele s-au retras într-un loc singuratic. Când totuşi au fost găsite şi arestate, ele păreau că şi-au pierdut timiditatea şi îşi imputau că au fost fricoase. De acum se rugau să fie întărite de puterea lui Dumnezeu pentru ziua când trebuiau să fie duse la judecată.

Când Agape a fost examinată înaintea lui Dulcatius, guvernatorul, a fost întrebată dacă ascultă sau nu legile statului. Ea a spus că e creştină şi că legile, care cer închinarea la idoli, nu le poate asculta, că e hotărâtă întru aceasta şi că nimic nu o poate face să se schimbe. Sora ei Chionia a răspuns în acelaşi fel. Guvernatorul nefiind în stare să le clintească din credinţa lor, a pronunţat sentinţa de condamnare la moarte prin ardere pe rug.

Irina, cea mai tânără dintre surori, numai de 18 ani, a fost foarte frumoasă. Ea a fost dusă să vadă pe surorile ei arzând pe rug, cu gândul să o înspăimânte, să-i zdrobească tăria credinţei ei. Dar când a fost adusă de la groaznica scenă în faţa guvernatorului, ea a răspuns fără teamă, ca şi surorile ei. În zadar a încercat Dulcatius să o îndemne să se întoarcă la idoli şi să participe la festivităţile date în cinstea lor, căci ea a refuzat categoric, declarând că vrea mai degrabă să fie mistuită de flăcări decât să se lepede de credinţa ei. Văzând statornicia ei, guvernatorul porunci să fie expusă în stradă insultelor soldaţilor, apoi să fie arsă pe rug. Astfel au dezbrăcat-o şi au pus-o în stradă ca privelişte trecătorilor. După ce s-a adunat o mare mulţime, au adus lemne, le-au stivuit în jurul ei şi i-au dat foc. Pentru Hristos Domnul, ea a preferat să sufere umilinţa şi ruşinea, să îndure chinurile cumplite ale rugului, să-şi piardă viaţa aceasta trecătoare, dar să nu piardă viaţa veşnică. Adânc devotament! Minunată credincioşie!

În anul 304, la Saragossa în Portugalia, Optatus şi alţi şaptesprezece creştini au fost aduşi în faţa scaunului de judecată al guvernatorului Dacian. Ei au fost supuşi la fel de fel de suferinţe ca să se lepede de credinţă, dar au rămas statornici. Atunci au fost condamnaţi la moarte şi toţi au fost executaţi în aceeaşi zi.

În anul 304, împăratul Diocleţian s-a îmbolnăvit, dar persecuţia a fost dusă înainte de Galerius, precum şi de guvernatorii provinciilor. Mai ales unii au arătat un deosebit zel spre a prigoni pe creştini.

În Dalmaţia, Teodotus un creştin devotat, avea un han. O mare parte din timpul său şi-a sacrificat-o ajutorării celor nevoiaşi. Teotecnus, guvernatorul acelor părţi, după ce a primit ordinul de a persecuta pe creştini, a răspuns împăratului că el va dezrădăcina creştinismul din orice loc de sub jurisdicţia sa. Încurajaţi de guvernator, păgânii au devenit informatori contra creştinilor. Mulţi au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori, iar bunurile confiscate. Unii au fugit în păduri sau peşteri unde s-au hrănit cu rădăcini, iar alţii au pierit de foame. În aceste împrejurări, Teodotus a cercetat pe mulţi la închisoare şi pe unii i-a ajutat cu hrană. Polycronicus, un creştin, fiind prins, în timpul anchetei sub constrângeri a denunţat pe Teodotus. Acesta aflând de trădare, s-a predat singur guvernatorului. Când a fost dus în sala de judecată, guvernatorul i-a spus că încă stă în puterea lui să-şi scape viaţa sacrificând zeilor. Teodotus a refuzat să renunţe la credinţa creştină şi a tratat cu dispreţ idolii lor. Păgânii s-au înfuriat şi au cerut să fie pedepsit. El a fost dat spre biciuire, carnea i-a fost ruptă cu cleştele şi apoi a fost aşezat pe scaunul de tortură. Deoarece nici sub torturi nu a retractat credinţa lui, au turnat oţet peste rănile lui, l-au presărat cu sare şi l-au prăjit cu torţe. Dar nici aceste cumplite dureri nu l-au putut clinti din credinţa sa. Atunci i-au smuls dinţii din gură. Din cauza că nici aceasta nu l-a doborât, l-au trimis iarăşi la închisoare. Pe drum, a zis oamenilor ce-l priveau: „Este drept ca creştinii să sufere pentru Cel ce mai întâi a suferit pentru noi”. Cinci zile după aceea, a fost scos iarăşi din închisoare, torturat şi apoi decapitat.

În Mauritania era un diacon credincios numit Timotei şi pe soţie o chema Maura. Ei abia au fost căsătoriţi doar de trei săptămâni când au fost ridicaţi de la casa lor şi duşi în închisori separate. Arianus, guvernatorul din Tebais a căutat să facă tot ce i-a stat în putinţă să-i despartă de creştinism şi să îmbrăţişeze din nou idolatria, încercările i-au fost zadarnice. Ştiind că el e cel ce are Biblia, i-a cerut să o aducă să fie arsă. La aceasta Timotei a răspuns: „Dacă aş avea copii, mai degrabă ţi i-aş da pe aceştia să-i sacrifici, decât să-ţi dau Cuvântul lui Dumnezeu. Guvernatorul indignat de acest răspuns a poruncit să i se scoată ochii cu un fier înroşit, zicând: „Cărţile în cele din urmă îţi vor fi fără folos căci nu vei mai vedea să le citeşti”. El a îndurat pedeapsa cu atâta răbdare încât judecătorul a devenit exasperat. A poruncit să fie agăţat de picioare şi să fie ţinut cu capul în jos, iar de gât să i se lege un pietroi mare şi să i se pună un căluş în gură. I s-a făcut şi aceasta, fără nici un succes, căci el a rămas statornic în credinţa lui. Atunci cineva a spus guvernatorului că e proaspăt căsătorit cu o tânără pe care o iubeşte mult. Imediat tactica de doborâre a fost schimbată. Arianus a chemat pe Maura, soţia lui, i-a promis multe, a promis că îi va elibera soţul, dacă ea reuşeşte să-l facă să jertfească doar odată idolilor. Cu vorbe dulci a căutat să o corupă de la credinţa ei şi prin ea să-l corupă şi pe el. Maura mai slabă în credinţă şi din dragoste pentru soţul ei, s-a angajat să facă aceasta. Maura a fost dusă la celula lui. Ea l-a certat pentru statornicia lui, a spus că e încăpăţânat şi cu cuvinte pline de dragoste a căutat să insiste ca el să jertfească idolilor. Când i s-a scos căluşul din gură, el a mustrat-o aspru pentru dragostea ei greşită şi a spus că el e hotărât să moară pentru Hristos. Maura a mai încercat încă odată să-l înduplece, dar el, conştient de ispita diavolească, a certat-o că a acceptat o aşa slujbă şi ea a plecat îngândurată. Fiindcă n-a reuşit, guvernatorul a poruncit acum ca ea să fie torturată cu mare asprime. După aceasta a rostit sentinţa de condamnare la moarte. Timotei şi Maura au fost răstigniţi unul lângă altul. Aceasta s-a petrecut în anul 304 d.Cr.

Filip a fost prezbiterul bisericii din Heraclea, Asia Mică. Un ofiţer numit Aristomacus a fost trimis să închidă biserica creştină din Heraclea. Filip i-a spus acestuia că închiderea unei clădiri făcută de mâini omeneşti nu poate distruge creştinismul, de oare ce adevărata credinţă nu este în locaşul unde Dumnezeu este adorat, ci în inimile oamenilor.

Cum nu mai putea să intre în locaşul de închinăciune, Filip a început să predice în faţa uşii sale. Din această cauză, el a fost luat şi dus în faţa guvernatorului. Acesta a strigat la el şi i-a cerut să aducă vasele sfinte ce le folosesc la închinăciune şi să predea imediat Scripturile din care citeşte şi învaţă pe alţii; mai bine să le aducă de bună voie decât să fie forţat prin torturi.

Filip a ascultat nemişcat, apoi a răspuns: „Dacă îţi face plăcere să ne vezi suferind, să ştii că suntem gata să suferim ceea ce ne poţi face mai rău. Trupul acesta neputincios e în mâinile tale, fă ce-ţi place. Vasele ce le ceri, îţi vor fi predate căci Dumnezeu nu este onorat de aur sau argint ci de credinţa în Numele Său. Cât despre cărţi, nu e în puterea mea să ţi le dau şi nici în puterea ta să le primeşti”. Răspunsul l-a înfuriat pe judecător şi a poruncit torturarea lui. Atunci poporul a alergat la locaşul de închinăciune al creştinilor, au spart uşa, au jefuit ce au găsit, au luat Scripturile, le-au ars şi au dărâmat clădirea.

Filip a fost luat şi dus în piaţă. Acolo i s-a poruncit să jertfească zeilor romani. În apărarea sa, Filip a vorbit despre adevărata natură a lui Dumnezeu şi a spus că păgânii se închină la ceea ce în mod legal poate fi aruncat sub picioare, că şi-au făcut zei din ceea ce Providenţa a permis să fie pentru uz comun. Atunci mulţimea l-a luat, l-a târât pe străzi, l-au biciuit groaznic şi după o vreme l-au adus iarăşi în faţa judecătorului. Acesta l-a acuzat de încăpăţinare şi neascultare de porunca împăratului. Filip a răspuns că el s-a gândit că e mai înţelept să prefere cerul decât pământul şi să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Judecătorul l-a condamnat să fie ars pe rug. Din mijlocul flăcărilor, Filip a cântat laude lui Dumnezeu până ce a fost mistuit.

La Ancyra, şapte femei bătrâne au fost arestate pentru credinţa lor. Ele au fost anchetate de guvernator, care şi-a bătut joc de credinţa lor, a râs de vârsta lor şi a poruncit ca ele să ia parte la ceremonia de spălare şi curăţire a zeiţelor Minerva şi Diana. Acest ceremonial se făcea odată pe an cu mare paradă. Ele au fost duse cu forţa la templu, dar au refuzat să facă ceremonialul de spălare a zeiţelor. Atunci guvernatorul a poruncit să li se lege pietroaie de gât şi să fie aruncate ele în bazinul cu apă în care trebuiau spălate statuile zeităţilor şi toate şapte au fost înecate. Au preferat să moară decât să facă cel mai mic compromis. Adevărata dragoste nu cunoaşte compromisuri.

 

 

Încheiere

În primele veacuri ale creştinismului au fost zece valuri de prigoană grea. Forţele fanatismului păgân, îmbibat de superstiţii, au căutat stârpirea lujerului slab şi firav al creştinismului abia, răsărit în pământul uscat. Clericii şi militarii, cezarii şi gloatele au duşmănit de moarte pe urmaşii lui Hristos şi şi-au revărsat otrava furiei, asupra lor. Apostolul Pavel redă foarte bine situaţia aceasta în cuvintele: „Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi morţii din cauza lui Isus”.

Willston Walker, profesor la Universitatea din Yale, în cartea sa „O istorie a bisericii creştine”, vorbind despre cauzele care au declanşat prigoanele, zice: „Învinuirile aduse contra creştinilor au fost ateismul şi anarhia. Faptul că s-au lepădat de vechii zei părea ateism, iar refuzul lor de a lua parte la închinăciune în cinstea împăratului îl considerau trădare. Credulitatea populară i-a bănuit de crime deoarece ei căutau să se întrunească aparte. O înţelegere greşită a învăţăturii creştine despre prezenţa lui Hristos la Cina Domnului (vorbeau de frângerea trupului Lui şi vărsarea sângelui Lui), a dat loc la acuza de canibalism, iar celebrarea şi adunarea lor seara, în secret, a presupus săvârşirea de păcate grosolane. Multe din persecuţiile guvernamentale din această vreme au fost provocate de instigaţia gloatelor contra creştinilor”.

În unele cazuri, Cezarii doar au legiferat şi au dat curs liber valului de prigoană pornit de mulţime. Această înţelegere greşită, aceste acuze pe nedrept, au determinat pe unii să scrie apologii de o rară frumuseţe prin care căutau să pună în lumină crezul lor.

Realitatea e că urmaşii lui Hristos Domnul au trebuit să fie purtători de cruci. Şi ei şi-au îndeplinit cu scumpătate această înaltă chemare. Eu am redat doar un număr restrâns de cazuri, dar în istoria martirilor, ele sunt mult mai multe. Chiar dacă aşi fi putut să le înşir pe toate, şi atunci ar fi trebuit să mărturisesc că încă nu ar fi fost toate, fiindcă mii, sute de mii, milioane de martiri nu au fost înscrişi nicăieri pe pământ, ci evidenţa lor este păstrată doar în cartea vieţii din Cer. Numai în catacombele Romei sunt câteva milioane de oseminte ale martirilor. La numărul acestora trebuiesc adăugaţi cei înecaţi în Tibru, cei înecaţi în mare, cei prefăcuţi scrum pe rug, precum şi şiragul nenumărat de martiri din celelalte oraşe ale Italiei şi din celelalte părţi ale imperiului roman.

Cred că cei a căror suferinţe le-am redat aici, demonstrează din plin dragostea ce ei au avut-o pentru Mântuitorul lor, dragoste ce azi s-a răcit în inimile multora. La fel arată curăţia primilor creştini ce preferau mai bine să moară decât să spună o minciună, să arunce un bob de tămâie pe altar sau să semneze o declaraţie de lepădare de credinţă. Şi sângele lor – cum spune Naomi Mitchison în cartea sa „Sângele martirilor” – strigă din pământ împotriva oricărei tiranii.

Trăim zilele din urmă când urmaşii Celui răstignit vor trebui din nou să fie purtători de cruci. Există încă locuri vacante la martiraj. Numărul lor trebuie completat înainte de arătarea în glorie a Împăratului împăraţilor. În primele veacuri, martirajul era considerat ca cea mai înaltă onoare ce o poate avea un creştin. Era dovada supremă a dragostei pentru Cel ce ne-a iubit şi şi-a dat viaţa Sa, ca noi să avem viaţa veşnică.

Prietenul meu, care ai citit aceste relatări a suferinţelor, eşti tu un adevărat creştin? Eşti tu un creştin de tipul celor din primele veacuri? Ai venit tu la Domnul Isus pentru iertarea păcatelor, ai primit tu darul vieţii? Ai tu aceea Viaţă pe care oamenii să nu ţi-o poate lua? Ai tu bunurile nestricăcioase care să-ţi fie mai scumpe decât toate cele de pe pământ? Dacă ai fi tras la răspundere, dacă ai fi supus torturii, ai fi tu un apostol al lui Hristos sau un apostat?

Toate prigoanele au avut ca scop stârpirea creştinismului. Mai ales cea de sub Diocleţian a fost pustiitoare. Ea a fost dusă cu o furie sălbatică. La un moment dat se părea că toţi creştinii au fost stârpiţi. Împăratul credea că a câştigat biruinţa şi a pus să se ridice o coloană comemorativă şi să se bată o monedă cu inscripţia: „Pentru că s-a şters numele de creştin”. Dar a fost o amarnică înşelăciune. Răbdarea cu care sufereau creştinii toate schingiurile şi cântările lor din arenă sau din mijlocul flăcărilor arăta de partea cui e biruinţa. Şi n-au trecut decât zece ani de la această aparentă stârpire şi tronul Romei e ocupat de un împărat ce se numeşte creştin. Iar faptul că azi în toate părţile pământului poţi să găseşti credincioşi, care aprinşi de ardoarea dragostei se închină lui Hristos Domnul, demonstrează puternic înfrângerea tuturor prigonitorilor, iar cântarea biruinţei a purtătorilor de cruci, în marşul lor triumfal, a cuprins întreg pământul. Hristos a biruit în ei. Glorie Lui!

 

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.