DE CE creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare Sfintei Împărtăşanii? ??? În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral.Studii aprofundate şi trăirea pe cont propriu în subteranele ţării, l-au convins pe Richard Wurmbrand că satanism înseamnă comunism, socialism, fesenism şi globalism…

„Sociabilul” Satan este eternul revoltat, primul liber cugetator şi „eliberator” al omenirii.Marx urăşte naţiuni întregi…El a  devenit satanist din pricina unor neputinte =„Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins”… RAPORT:

Dezastrul, diversiunea, teroristii si crimele din Bucuresti in timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub presul “revolutiei” (IV)

În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatal Nostru este batjocorită în mod curent.Spre exemplu,in Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:“Partidul nostru care stăpâneşti în Uniunea Sovietică,Sfintească-se numele tău,Vie împărăţia ta.Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi Si nu ierta fărădelegile imperialiştilor după cum nici noi nu le vom ierta.Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta. Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.”

“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să atâţăm patimile cele mai josnice”21…“Am chemat Diavolul şi el a venit. Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; nu este hidos, nu schioapătă. Este un barbat atrăgător, fermecator”…„Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.”…„Ateismul este parte integrantă a marxismului …„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar ” …Lenin era dominat de ideologia satanistă…Iata cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu…Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin au fost credinciosi la începutul vieţii  lor… Mao Tse-Tung a scris: „De la vârsta de opt ani l-am urât pe…Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii …Lenin, în cuvântarea din 1922:„Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele dinAsia.   Marxismul este satanic prin modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic….Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan”…..Comunismul mondial, de Kurt E Koch…Controlul maselor – Ingineria conștiinței umane; Programarea Mentală – «Asul din mânecă» al organizaţiei criminale a «Iluminaţilor» (1); Tavistock – Cel mai bine păstrat secret în AmericaSuntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o doctrină satanică-Organizaţia Iadul…Marx va face afirmaţii asemănătoare:„ Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.”Atunci Convenţia a decretat „nimicirea tuturor religiilor”…Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii.Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială „baieţi proşti, golani, măgari.”… Marx îi caracteriza pe negri drept „idioţi”…Inca un barosan alergic  la bulau este salvat de justitia multilateral de injusta…Medicul Mircea Beuran, achitat de Tribunalul Giurgiu pentru luare de mită / Decizia instanţei nu este definitivă… (De la komunistul Lenin la…) Lumea rusă a lui Putin : barbarie şi crimă organizată; Hristos sau Satan (rumänisch), de  Dr. Kurt E. Koch ….

În închisoarea de la Pitesti, comuniştii obişnuiau să-l „boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice Botezului…în şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste…Copiii din clasele IV – VI primesc calificativul de „drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe cel de „slujitori ai Diavolului”…Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune „copii devotaţi ai Diavolului”…Tot ce a fost otravă pe pământ s-a concentrat la Kremlin într-un amestec bine dirijat şi cu scopuri precise. El scrie: “În aceasta Revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice.” ”Socialismul nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic. ..De la Moscova se răspândeau şarlataniile comuniste popoarelor din Asia, Africa, America latină, Europa occidentală etc. Acolo şi-au făcut instructajul marii maeştrii ai Cambodgiei. Ceasul istoriei le-a……Graiul martirilor crestini din primele secole-de Petru PopoviciFiindcă nu credem în Adevăratul Salvator, o să ne trezim cu “Urâciunea salvatoare” (Mat. cap.24) care, precum Kiry-Putinel v-a zdrobi oamenii, pentru a ne proteja de (ne) oameni, cum şi aceşti globalişti au “salvat” pe ruşi, împuşcându-i pe (ne) ruşii din Ucraina… Să nu uităm că noi, TOŢI, am savurat încă din coapsele părinţilor plăcerile de o clipă ale nelegiuirii- neascultării şi i-am întors spatele adevăratului Tată, devenind fii lui satan (Ioan 8/44); Tot noi, după ce l-am respins pe Prietenul păcătoşilor, (Îs.53/3) nu l-am primit în ieslea inimii născută din nou ci, într-un grajd (Ioan 1/11), dar El nu ne-a lăsat orfani (Ioan 14/18)! Totuşi -de ce ne place să rămânem plini de sine-de satan, căci nimic bun nu locuieşte în omul neânoit (Rom. cap 7); Până când refuzăm Apa vie şi ne hrănim din roadele satanei (Gal.5/19-21), nu cu Pâinea vieţii, plămădită din învăţături, sfinţenii suferinţe şi frumuseţi Dumnezeieşti (Ioan cap.6 şi 7), Pâine rumenită în cuptorul suferinţei de la Golgota! Tatăl miliardelor de oameni neânnoiţi-uzurpatorul, demolatorul cel viclean este deja cu un picior în gheenă (Ap.20/10), dar Creatorul este veşnic! Dacă lui Dumnezeu i-am întors spatele, pe Hristos l-am prigonit, cu Duhul Sfânt ce avem? De ce îl refuzăm şi-l întristam (Ef. 4/30), câtă vreme ne-a fost trimis să ne ajute, nu să ne mintă! Chiar nu credem că el este mai valoros, mai deştept, mai sfânt, mai priceput decât fiecare om şi decât noi, toţi la un loc? De ce nu-l acceptăm drept Cap, nu coadă… ? De ce nu primim rânduiala, gândirea, voia, învăţătura lui Dumnezeu? Până când îl ţinem la uşă, în ploaie, ninsoare şi în vânt? (Ap.3/20); Şi dacă nu vrem, nimeni nu se poate furişa de Acela care, când ne cheamă (Mat.11/28-30), să ne nască din sămânţa Bibliei lui Dumnezeu (Luca 8/11) ne şi dă pocăinţă, credinţă (Marcu 1/15), iertare, vindecare, salvare, împăcare, dragoste, înfiere, adevărul, Duhul Adevărului…” Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20/22) …

Distrugerea lumii, planul B al lui Vladimir Putin; Cristian Pîrvulescu: Planul lui Putin e pus la punct de mulţi ani. Aşteptăm în Ucraina un atac necruţător, aerian şi cu rachete; Profil de KGB-ist: în anii ’90, Putin spăla bani din droguri printr-o bancă românească! Pe generalul terorist Soleimani l-a primit la Kremlin în 2015-2016; Parlamentul iranian a votat executarea 15.000 de protestatari! „Rebelii merită o lecție dură”, își motivează fundamentaliștii islamici intențiile genocidare; Este folosită înfometarea ca armă în războiul din Ucraina? (Potopistii tovarasului Putin  votati de romani…) „Iliescu si Nastase ne-au bagat foamea in case!” Sculele  demolatorilor din Romania rasplatiti din plin …Averile liderilor sindicali din România. Ce case, conturi, maşini sau terenuri deţin; Cel mai bogat lider de sindicat, plătit cu 13.000 de euro/lună; Ungaria și Rusia, acțiuni concertate împotriva României cu sprijinul UDMR – partea I; România furată -Pețitorii averii sindicatelor;  Rezumat Pachet ABC-ul manipularii – Tahl Raz, Chris Voss, Kevin Dutton- O colecție de cinci cărți care îți oferă o nouă abordare a vieții de zi cu zi, care te ajută să smulgi de la viață mai mult decât smulge ea de la tine; Terorismul – arma lui Andropov și Putin-Generalul Ion Pacepa despre legăturile KGB-ului cu teroriștii din Orientul Apropiat; (Fara a si vedea barna din ochii pornografi…) Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”;

 

 

 

Fiindcă nu credem în Adevăratul Salvator, o să ne trezim cu “Urâciunea salvatoare” (Mat. cap.24) care, precum Kiry-Putinel v-a zdrobi oamenii, pentru a ne proteja de (ne) oameni, cum şi aceşti globalişti au “salvat” pe ruşi, împuşcându-i pe (ne) ruşii din Ucraina… Să nu uităm că noi, TOŢI, am savurat încă din coapsele părinţilor plăcerile de o clipă ale nelegiuirii- neascultării şi i-am întors spatele adevăratului Tată, devenind fii lui satan (Ioan 8/44); Tot noi, după ce l-am respins pe Prietenul păcătoşilor, (Îs.53/3) nu l-am primit în ieslea inimii născută din nou ci, într-un grajd (Ioan 1/11), dar El nu ne-a lăsat orfani (Ioan 14/18)! Totuşi -de ce ne place să rămânem plini de sine-de satan, căci nimic bun nu locuieşte în omul neânoit (Rom. cap 7); Până când refuzăm Apa vie şi ne hrănim din roadele satanei (Gal.5/19-21), nu cu Pâinea vieţii, plămădită din învăţături, sfinţenii suferinţe şi frumuseţi Dumnezeieşti (Ioan cap.6 şi 7), Pâine rumenită în cuptorul suferinţei de la Golgota! Tatăl miliardelor de oameni neânnoiţi-uzurpatorul, demolatorul cel viclean este deja cu un picior în gheenă (Ap.20/10), dar Creatorul este veşnic! Dacă lui Dumnezeu i-am întors spatele, pe Hristos l-am prigonit, cu Duhul Sfânt ce avem? De ce îl refuzăm şi-l întristam (Ef. 4/30), câtă vreme ne-a fost trimis să ne ajute, nu să ne mintă! Chiar nu credem că el este mai valoros, mai deştept, mai sfânt, mai priceput decât fiecare om şi decât noi, toţi la un loc? De ce nu-l acceptăm drept Cap, nu coadă… ? De ce nu primim rânduiala, gândirea, voia, învăţătura lui Dumnezeu? Până când îl ţinem la uşă, în ploaie, ninsoare şi în vânt? (Ap.3/20); Şi dacă nu vrem, nimeni nu se poate furişa de Acela care, când ne cheamă (Mat.11/28-30), să ne nască din sămânţa Bibliei lui Dumnezeu (Luca 8/11) ne şi dă pocăinţă, credinţă (Marcu 1/15), iertare, vindecare, salvare, împăcare, dragoste, înfiere, adevărul, Duhul Adevărului…” Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20/22) …

 

Studii aprofundate şi trăirea pe cont propriu în subteranele ţării, l-au convins pe Richard Wurmbrand că satanism înseamnă comunism, socialism şi …globalism

 

 

Richard Wurmbrand :MARX ŞI SATAN

 

PREFAŢA AUTORULUI

 

Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.

Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut.

Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în aceasta privinta, cu ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.

Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei).

Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat aceasta doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesara luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?

Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aliate în spatele Cortinei de Fier.De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat „Ucigaşul lui Marx”, a atacat această carte, caracterizând-o drept „cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.

Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?

Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii moderne. Indiferent de părerea pe care o aveţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu ca Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică inchinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.Cred ca acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.

 

Capitolul I

SCHIMBARE DE CREDINŢĂ

Scrierile creştine ale lui Marx

Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă, într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste.

Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai Bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii importante (e vorba de Teologia Eliberării din Biserica catolică şi de neoprotestanţi, nota mea) – care sunt convinşi ca, în timp ce Iisus a dat răspunsul la întrebarea: cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.

Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni.

Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale.

Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală. Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului.

 

Marx scrie:

 

„Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a carei aureolă este religia.” 1

 

 

Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricina că aceasta ar impiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi.

 

Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai Bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:„Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor.

Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru ca aceasta fusese folosită ca un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, înAnglia.

Nu era uşor să fi spus acum o suta de ani că religia este opium pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Hristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că avem o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” 2

Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său, însă succesul nu trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna.

Dimpotrivă, esecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.

Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin.

Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Hristos”.

 

În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:„Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă.”

Asadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume creştinismul.

El continua:

„Unirea cu Hristos conferă înălţare spirituală, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” 3

Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată “Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”:

„Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tuturor. ” 4

 

La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul rubricii „Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:

„Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii creştine” 5

Cu toate acestea, într-o teza scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul „a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură data în decursul acestui examen.

 

De aceea, el a şi fost poreclit „Distruge”.

Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea „gunoi omenesc”, afirmând: „Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.” 6

 

Primele scrieri contra lui Dumnezeu

La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.El scrie într-una din poeziile sale:„Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” 6

Aşadar, el era convins ca există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar îl dusmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.

Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi.

Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?

La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie urmatoarele versuri (poemul Strigatul unui deznădăjduit):“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,in blestemul şi tortura destinului.Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.Imi voi clădi tronul în inaltul cerului,vârful lui va fi rece şi înspăimântător.Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,se va întoarce palid ca moartea şi mut,cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate.Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea”.7

Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu, într-un alt poem, el a spus:

 

“Atunci voi fi în stare să merg triumfător,ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…” 8

Cuvintele „imi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14: 43).

Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul ca Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:„Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie” 9

 

 

 

Biserica lui Satan şi Ulanem

De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă,intitulată “Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. în sfesnice se pun invers lumânări negre. Preotul (satanist, n.t.) poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu captuşeala în afară.El spune tot ce este scris în cartea de rugaciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la început.Numele sfinte ale lui Dumnezeu şi Iisus sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în picioare.Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O euharistie furată dintr-o biserică, pe care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o Biblie.

Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.

Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în aceasta privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi „au adus jertfe diavolilor” (Deuteronom 32: 17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11: 15).Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa diavolului. Păcatul şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei inevitabile.Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioadă modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi.El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.

În mod elocvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Iisus – care în ebraică înseamnă „Dumnezeu este cu noi”.Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.

Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”:

 

“Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.Vezi această sabie?Prinţul întunericului mi-a vândut-o.Pentru mine el este cel care masoară timpul şi dă semnalul,

 

Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii” 10

Aceste versuri capată o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul.

Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale. Un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.

 

(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – ca în „Biblia Satanică”, după ce se spune: „crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit „inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu „putregaiul din Betleem”, „Nazarineanul blestemat”, „regele neputincios”. “Dumnezeul dezertor şi mut”, „netrebnicul şi scârbosul pretendent la mareţia lui Satan”, Diavolul este numit „Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri „tremură de frică şi se prosternează înaintea sa”, „trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)

 

 

 

Acum citez chiar din drama Ulanem:“Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem.

Numele răsună ca moartea.

Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.

Opreşte-te, acum îl ţin!

El se ridică în sufletul meu.

Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele 11

Şi totuşi am putere în braţele mele tinere Să te prind şi să te zdrobesc cu o forţă năvalnică (pe omenirea personificată, n.a.)

În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.

Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând.

Şoptindu-ţi la ureche: «Coboară, vino cu mine, prietene»”. 12

 

 

Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prapastia fără fund (abysos în limba greaca; vezi Apocalipsa 20:3)

Marx doreste să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol şi îngerii lui.

 

Cine vorbeşte prin Marx în aceasta drama? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului („întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă?

Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.

În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelasi nume) spune:“Pierdut, pierdut.

Timpul meu a trecut ca nimica.

Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat.

În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii.” (13)

 

Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistolel din Faust: „Tot ce exista merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii…

 

Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar (14). Stalin le-a pus în practica şi a ajuns săşi distrugă până şi propria-i familie.In “Faust”, Satan este numit duhul care neaga totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx.

El scrie despre „critica necruţătoare a tot ceea ce există”, „războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că „prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic”.(15)

Marx se autocaracteriza drept „cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv.”16

Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism.

Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii îi reproşau Domnului Iisus: ,Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8: 29).

 

Marx are aceeaşi obsesie:

“Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura.

Ticăloasa, concepută în mod artificial numai ca să-şi bată joc de noi Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,

Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi”.(17)

Acum începem să înţelegem ce s-a întamplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă.

Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească.Apoi, se pare ca Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă.

Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtatorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”).Iată sfârşitul dramei Ulanem:

“Dacă există Ceva care devorează,

Mă voi arunca înăuntrul său,

chiar dacă ar fi să ruinez lumea,

Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,

Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,

îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,

Iar lumea va trece mută, îmbrăţiţându-mă,

Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,

Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu Adevarat”(18)

Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:

 

 

 

„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc…

 

Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.” De Sade şi Marx propaga aceleaşi idei!

 

Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care macar îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc.

Diavolul este singura fiinta care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.

După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept „rahat” şi „cărţi porceşti”.(19)

El le oferă cu bună ştiinţa cititorilor sţi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina. (20)

În “Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.

 

Ulanem este probabil singura drama din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.

 

Note bibliografice

Abrevierile folosite în aceste note includ:

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Editie completă critic -istorică – opere, scrieri, scrisori – pentru Institutul Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main: Marx-Engels archiv, 1927) mentionată sub numele MEGA.

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele MEW. Numărul volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974) menţionată sub numele CW.

Capitolul I

 

1. Karl Marx und Friedrich Engels, „Zur Kritik der Hegelschcn Rechtsphilosophie” (Critique ofthe Hege-lian Philosophy of Law), Introduction I, i (1), MEGA, pp. 607, 608.

 

2. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278- 280.

 

3. Karl Marx, “Die Vereinigung der Glaubigen mit Christo” (TheUnionof the Faithful with Christ), „Werke” (Works) (MEW), Spplement, I, p. 600.

 

4. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Considerations of a Young Man on Choosing His Career), în ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.

 

5. Karl Marx, „Archiv fur die Geschichle des Sozialismus und der Arbeiterbewegung” (Archives for the History of Socialism and his Workers’ Movement). MEGA, I, i (2), pp. 182, 183.

 

6. Karl Marx, „Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One în Despair), ibid. p. 30.

 

7. Ibid.. pp. 30, 31.

 

8. Quoted în „Deutsche Tagespost”.West Germany, December 31, 1982.

 

9. Bakunin. Works. Vol. III (Berlin. 1924), p. 306.

 

10. Karl Marx, „Spielmann” (The Player). op. cit.. Deutsche Tagespost. pp. 57, 58.

 

11. Karl Marx, Oulanem. Act 1, Scene 1, în ibid.. p. 60.

 

12. Ibid.. Act 1, Scene 2, p. 63.

 

13. Ibid.. Act 1, Scene 3, p. 68.

 

14. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire),MEW, VIII, p. 119.

 

15. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.

 

16. Quoted în B. Brecht. Works. Vol. I (Frankfurt, 1979),p. 651.

 

17. Op. cit.. Marx, Oulanem.

 

18. Ibid.

 

19. MEW, XXX, p. 359.

 

20. Paul Goma,Piteşti12

 

Capitolul II

ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR

Satan în familia lui Marx

Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârsta de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul.

 

Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii.

 

Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatal său. Fiul scrie:

„Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.”1Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Hristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Hristos?

Tatăl său îi răspunde:

„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de dubioasă.” 2

Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţelesul acestor fraze bizare.La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:

„Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu.

Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit.

Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” 3

Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat?

 

Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?

Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat Despre Hegel:

Cuvintele învăţăturii mele sunt încălcite într-o dezordine diabolică,încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă.4

Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:“Pentru că am descoperit cel mai înalt Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;

Asemenea Lui mă învelesc cu întunericul.”5

În poemul său Faţa cea palidă, Marx scrie:Astfel am pierdut cerul,O ştiu prea bine.

Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu este sortit infernului”.6

Nu este nevoie de nici un comentariu.

La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în masura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.

 

Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admintem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx,

 

nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:

“În nopţile tulburi, mă duc uneori în grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului.

În lumina lunii se ivesc runele.

Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei

Devin mici înaintea formulei magice”.7

„Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. „Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate pentru ca  nu i-a apreciat poeziile.

Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.

În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: “Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: „adun în mine ura împotriva tuturor zeilor”8, declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de sine a omului ca supremă divinitate.

 

Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.

 

A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan?

Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei mai multe poveşti, pe când erau copii.

Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Röckle.„Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată. Hans Roekle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inima şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi, auzindu-l, ţi se facea părul măciucă.”9

Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi poveşti de groază despre cele mai scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea să intitulată Marx 10 povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipa. Dar, deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.

 

Biograful lui Marx continuă:

„Nu încape nici o îndoială că aceste poveşti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” 11Când Marx a terminat de scris Ulanem şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism.

 

Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revista germană, Rheinische Zeilung, care „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…”12

 

Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer

După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul socialist.

 

Hess îl numeşte „Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale.”13 A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul.

 

Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în acest sens, afirmând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi îl va da în judecată.

 

Marx considera creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii.14 Nu este de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelariseră oameni şi le mâncaseră carnea.

 

Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.

 

Dimpotrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.

 

În fond, Marx nega existenţa unui Creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăşi. El scrie:

„Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce tine de aşa numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi… Critica religiei sfârşeste cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om”

Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniştii nu predică nici un fel de morală”.

Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească moştenirea lăsată de Karl Marx.

 

Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni.Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, Filozofia mizeriei printr-o alta carte intitulată Mizeria filozofiei. De asemenea, el scria: „Trebuie să folosim în locul armei criticii, critica armelor.15Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:

„Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutăm enigma religiei în adevaratul evreu” 16

„Luther a transformat credinta în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei.El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” 17

Marx foloseste această tehnică în multe locuri. El cultiva ceea ce s-ar putea numi stilul tipic satanic.

Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau părul lung.

Înfăţişarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei secte oculte, care pretindea că se afla în legatură cu demonul Shiloh.18

Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, „la grupul Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după terminarea stagiului militar în India s-a întors acasa şi a preluat conducerea locală a sectei, dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tenta de comunism”19

Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale în aceasta privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internationala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:

„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revolta în care vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia.

 

Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: «în numele celui care a suferit o mare nedreptate».

 

Satan este eternul revoltat, primul liber cugetator şi „eliberator” al omenirii.

 

El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează, pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului” 20

Bakunin nu numai că-l lauda pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi.

El scrie:

 

“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să atâţăm patimile cele mai josnice”21

 

 

 

Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internatională care a susţinut acest program ciudat.

 

În Manifestul Comunist Marx şi Engels susţin că „proletarul vede în lege, morala şi religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.” Bakunin arăta ca Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea perioadă, prieten cu Marx. „se închina şi el lui Satan.”22

Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.

Proudhon, în Filozofia mizeriei, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.

„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui. Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” 23

El exclamă:

„Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie; Dumnezeu este rău.

Acolo unde oamenii se proştern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a preoţilor, va fi condamnată…Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un executant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…”Dumnezeu este în mod esential necivilizat, anti-liberal, antiuman.” 24

 

 

 

Proudhon declara ca Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul satanic.

 

Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din cartea acestuia, Filozofia mizeriei.

Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui Marx. şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:

“Am chemat Diavolul şi el a venit. Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; nu este hidos, nu schioapătă. Este un barbat atrăgător, fermecator”.25

Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde şi intime.26 De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauză unor gânduri satanice ca acestea:

„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria de a vedea şase sau şapte din duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci.

 

După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.

 

Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te răzbuni, amărăciunea persistă în inima.”

Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul acesta?

Dar Marx şi cei din anturajul sau gândeau exact în felul acesta.

Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria în revista Socialism şi Religie că Marx a renunţat la orice legătură cu Dumnezeu punându-l în schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în mars.

 

Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi, deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de astăzi, ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L faţis pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu în care totuşi credeau.Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia laParis, în 1871, comunardul Flourens a declarat:

„Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.”27

Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ura. Dar ce legătură are aceasta cu o distribuire mai justa a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţiilor sociale?

Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund adevăratul scop: desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un astfel de scop în ţări caAlbaniaşi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi pagodele au fost închise.

 

Poeziile satanice ale lui Marx

Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În „Strigatul unui deznădăjduit” şi „Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru preamărirea lui însuşi.

Dacă omul este sortit să piară prin propria să glorificare, aceasta va fi o catastrofă cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni.

Balada lui Marx „Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu,

Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa.

Această artă „ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind inima, iar dansul ei este dansul morţii”.28 Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul poetului.

„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne aminteşte de cuvintele revolutionarului american Jerry Rubin, din “Treci la fapte”:

„Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins” 29

În poezia sa, „Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma sau a revoluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge, bucurându-se de distrugerea ei:

“Cu dispret îmi voi arunca mănuşa Drept în faţa lumii,

Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor Printre ruinele lumii Şi dând cuvintelor mele o forţa activă.

Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul “30

Marx a devenit satanist în urma unei intense dezbateri launtrice. El a încetat să scrie poezii în perioada în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se dezlănţuise în inima lui.

În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care o resimte la gândul că trebuie să-şi facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă.31

Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o scrisoare a prietenului sau Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi să-şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.”32

Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care deţin manuscrisele sale.

În “Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au nici cea mai mica asemanare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism.

După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie celor de la Institutul Marx – Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a scriitorului francez este adevărată.

Am primit un răspuns.

Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o suta de volume planificate, nu au fost publicate decât treisprezece.

Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule fonduri…

Din această scrisoare reiese clar ca, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai treisprezece.

Nu există altă explicaţie decât aceea ca majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt tăinuite în mod deliberat.

 

 

 

Viaţa răvăşită a lui Marx

Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.

Arnold Kunzli, în cartea sa “Karl Marx – O psihograma” 33 , descrie viaţa lui Marx, referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au murit din cauză subnutriţiei.

 

Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, i-a înmormântat pe trei dintre copiii ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit, iar el s-a răzgândit în ultimul moment.

 

Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte usor datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească de la Engels.

 

A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toata această comedie.

 

Lui Marx îi placea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa “Karl Marx – omul gânditorul şi revoluţionarul”34.Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: „Tussy sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.

 

În Manifestul Comunist, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi de puţin străină de caracterul lui Karl Marx.

Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar.Ziarul german Reichsruf publica (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hrusciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice, manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hrusciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i spiona pe revoluţionari.

Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reiesea clar ca Marx, în timpul exilului sau la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la revoluţionarii exilaţi la Londra,Parisşi în Elveţia.

Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.

Rolv Heuer în cartea sa “Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui Marx:

„Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an bani de buzunar”35

Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul ca pe vremea aceea numai 5% din populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx – Engels.

Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi.În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: „Dacă moare câinele, voi ieşi din încurcătură”36, la care Engels îi răspunde: „Te felicit pentru că s-a îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper că nenorocirea să se întâmple chiar acum.”37„Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:

„Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproximativ o suta de lire sterline, poate chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei care-i administra casa”38

 

Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui Engels:

„Acum doua ore a sosit o telegrama prin care sunt anuntat ca mama a murit. Soarta a vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă, dar în împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trier pentru moştenire.” 39Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.

 

Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar s-a întors de fiecare data. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.

 

Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el – marele economist – nu ştia decât să piardă.

 

Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor abundă în obscenităţi, neobişnuite pentru aceasta clasă socială.

 

Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.

 

Deoarece biserica satanista este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre posibilele legături ale lui Marx cu aceasta sectă.

 

Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o veriga în înlănţuirea dovezilor aduse până acum.

 

Note

1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW, XXX, p. 218.170

 

2. Ibid., Heinrich Marx, letter of February 10, 1838, to Karl Marx, p. 229.

 

3. Ibid., Heinrich Marx, letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.

 

4. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.

 

5. Quoted în Deutsche Tagespost.West Germany, December 31, 1982.

 

6. Op. cit.. MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Madchen” (The Pale Maiden). pp. 55-57.

 

7. Mullern-Schonhausen, The Solution of the Riddle. Adolf Hitler.

 

8. Op. cit., MEW, III, Karl Marx. „Ueber die Differenz der Demokritischen und Epikureischen Naturphilosophie Vorrede” (The Difference Between Democritus’ and Epicuris’ Philosophy of Nature. Foreword, p. 10.

 

9. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The Moorand the General. Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 273, 274.

 

10. Op. cit., Payne, p. 317., Ibid.

 

12. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), „Der Komunismus und die Ausburger Allgemeine Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper), MEGA, I, i (1), p. 263.

 

13.Moses Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.

 

14. Ibid, Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261,262.

 

15. Karl Marx, „Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the Hegelian Philo-sophy ofLaw), Introduction, MEGA, 1,1(1), p. 614.

 

16. MEW, I, p. 372.

 

17. Ibid., p. 386.

 

18. Hans Enzensberger, „Gesprache mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and Engels) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1973), p. 17.

 

19. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics. Vol. XI (New York: Charles Scribnef `s Sons, 1921), p. 756.

 

20. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.

 

21. Roman Gul, Dzerjinski, published by the author în Russian (Paris, 1936), p. 81.

 

22. Op. cit.. Enzensberger, p. 407.

 

23. Pierre-Joseph Proudhon, „Philosophie de la Misere” (The Philosophy of Misery) (Paris: Union Gene-rale d`Editions, 1964), pp. 199, 200.

 

24. Ibid.. pp. 200, 201.

 

25. Paul Garus, History of the Devil (Easl Brunswiek,N.J.:Bell Publishing Co.), p. 435..

 

26. Heinrich Heine, Works. Vol. I, p. LXIV.

 

27. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism by Ingino Giordani) (New York: Fordham Universily Press, 1952), p. 134.

 

28. Op. cit. , Marx, Spielmann, pp. 57, 58.

 

29. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.

 

30. Karl Maix “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.

 

31. Ibid., Karl Marx, letter of November 10, 1837 to his father, p. 219.

 

32. Ibid., Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261, 262.

 

33. Arnold Kunzli, „Karl Marx, Eine Psychographic” (Karl Marx. a Psychogram) (Ziirich: Europa Vcr-lag, 1966).

 

34. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist („Karl Marx als Denker, Mensch und Re-volutionar”) (New York: International Publishers, 1927).

 

35. Rolv Heuer, „Genie und Reichtum” (Genius and Riches) (Vienna: Bertelsmann Sachbuehverlag, 1971), pp. 167, 168.

 

36. Karl Marx, letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.

 

37. Ibid., Friedrich Engels, letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.

 

38. Ibid., Karl Marx, letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.

 

39. Karl Marx, letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.

 

Capitolul III

CREDINŢA NĂRUITĂ

Apostazia lui Engels

Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi la el.

Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:

„Cine vânează eu o sălbatică străduinţă? Un om negru dinTrier(locul de naştere al lui Marx), un adevărat monstru.

El nu merge şi nu alearga, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să apuce marele cort al cerului şi sa-l arunce pe pământ.

El îşi întinde braţele în văzduh, pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi înşfacat de păr. “1

Engels începuse să se îndoiască de credinţa să creştină după ce a citit o carte scrisă de un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer.

În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:

„De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua. Şi totusi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste rânduri.„ 2

Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise „monstrul posedat de zece mii de draci”.3 El s-a lepădat de credinţă.

 

Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua să cale anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?

 

Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei.

 

Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului creştinism materialist care afirma că Iisus Hristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui Dumnezeu.

 

La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului sau Arnold Ruge, care era totodata prieten cu Marx şi Engels:„Tin conferinte aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu.

Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon.

Acestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă.

În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi şi a Apocalipsei.

În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă urc la pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui…

Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în mod oficial ca profesor.” 4

Omul care l-a convins pe Engels să devina comunist a fost acelasi Moses Hess, care îl convinsese şi pe Marx, acelasi lucru, mai inainte. după ce l-a întâlnit pe Engels, laKoln, Hess scrie:

„Cand s-a despartit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta este modul meu de a ravasi sufletele oamenilor…” 5

A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare nazuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer.

 

Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodata din mintea lui Engels.

 

În 1865, el îşi exprima admiraţia pentru cântecul Reformei, „Cetate tare-i Dumnezeu”, numindu-l „un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea”.6

 

Engels s-a mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.

 

Tragedia vieţii lui Engels este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:Doamne Iisuse Hristoase,singurul Fiu al lui Dumnezeu,

o, pogoară de pe tronul Tău ceresc şi mântuieşte-mi sufletul.

Coboara în toată binecuvântarea Ta,

Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău.

Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine, Mântuitorule.

Bucuria pe care Ţi-o înălţăm împreună cu lauda noastră

este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.

Iar când îmi voi da ultima suflare

şi va trebui să sufăr chinurile morţii,

ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;

Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,

şi când inima mea va înceta să mai bată,

să-mi pot da duhul în braţele Tale.

Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda Numele Tău în vecii vecilor,

deoarece el se odihneşte în Tine.

O, dac-ar veni mai curând vremea bucuriei

când din pieptul Tău plin de dragoste

voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.

Şi apoi, Doamne, aducâdu-Ţi mulţumiri,

îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi pentru totdeauna.

Trăind în vecii vecilor,

într-o continuă contemplare a Ta,

viaţa mea se va desfăşura din nou.

Tu ai venit să eliberezi omenirea de moarte şi de rău,

ca să poată exista Binecuvântări şăi bunăstare pretutindeni.

Si acum, chiar cu această nouă coborâre a Ta pe pământ,

totul se va schimba;

Tu vei da răsplata cuvenită fiecărui om în parte.”7

Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer a semănat îndoială în suflet:

„Este scris: «Cere şi ţi se va da». Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o umbra de adevăr.

Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru.

Cu toate acestea, este scris: «Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer».

În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat, dar cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet, iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu ca sunt un copil al lui Dumnezeu.” 8

Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului, în cartea sa, Schelling – filozoful întru Hristos, Engels a scris:

„De la revolutia franceza încoace (masonica, n.r.), un duh diabolic, cu totul nou, a intrat într-o buna parte din omenire, iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta neruşinare şi subtilitate încât ai crede ca prorociile din Scriptura se împlinesc chiar acum.

Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă.Domnul spune în Matei 24:11 – 13:«Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se ve va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Şi această Evanghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toata lumea, ca să slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul».

Apoi, în versetul 24: «Se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi».

Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2: 3 şi în continuare: «Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare»…

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi.Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi.»”

Engels citeaza din Scriptura paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de căpătâi este Biblia. El continuă:

„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul, declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi vedem două tabere: creştini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi printre noi…

Ei călătoresc în toataGermaniaşi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc învăţăturile lor satanice în piele şi poarta drapelul Diavolului dintr-un oras în altul, înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prapastia cea mai adâncă a iadului şi a mortii.”

Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsa:

“Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” 9

Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în lupta diabolică „pentru nimicirea comunistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei morale…„10

Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi.

Marx urăşte naţiuni întregi

 

După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată Problema evreiască.În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat „împrumutul rusesc”, în care putem citi:

„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma războaielor provocate de capitalişti.

Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Iisus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la Ierusalim.

Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor.

Majoritatea lor e formată din evrei.

Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa lumii, ne determină să le dezvăluim organizăţia şi adevăratul lor scop, astfel încât duhoarea pe care o emană aceştia să incite la lupta împotriva lor muncitorii din întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”

A spus Hitler ceva mai rău decât Marx?

(E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în Capitalul vol. I, capitolul „Caracterul capitalist al producţiei”: „Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui Iehova.”)

Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul lui Marx, urându-i pe evrei.

Ruth Fisher, o renumită lidera comunistă germană de origine evreiască şi membră a parlamentului, spunea: „Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în picioare.”11

De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.

Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: „Singurul mijloc de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.”

El vorbea despre „stupidul popor german” şi despre „dezgustătoarea limitare intelectuală a germanilor”, susţinând că „germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu negustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi.”12

Pe rusi îi numea „mâncători de varză”13, iar popoarele slave erau considerate „gunoaie etnice.”14

El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.

Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre „plebea slavă”, din care faceau parte ruşii, cehii şi croaţii. Acestor popoare retrograde”, nu le rămâne decât „să dispară imediat” în furtuna revoluţiei.

„Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui un progres.”„Până şi numele lor va dispărea.” 15

 

Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx scria:

 

„O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăsoară în cadrul societăţii, o revoluţie căreia îi pasă de vieţi omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui cutremur de casele pe care le dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi înfrânte. ”

Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare, nu şi distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.

Engels scria în acelaşi spirit:

Marx urăşte naţiuni întregi

 

„Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” 16

„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale.

Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” 17

 

Marx urăşte naţiuni întregi 

Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială „baieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea acestora, atunci când scria: „Nici democraţii de «coloratură» roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată.” În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept „idioţi”, vorbind în mod constant despre ei în termeni peiorativi.

 

Pe rivalul său, Lassalle, îl numea „evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.

 

„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său – el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… şi felul de a răzbi în viaţă al acestui individ este tot tipic negrilor.”

 

Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta sa certat cu prietenul sau Proudhon, care apăra cauză eliberării sclavilor în Statele Unite.

 

Marx îi răspunde acestuia:

„Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţarăîntr-un stat patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie – declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi şterge Americade pe harta naţiunilor.” 18

Marx a mai scris: „dă-i dracului de englezi.”19

În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, exista totuşi o multime de marxisti englezi şi americani.

Satan în familie

Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatalui ei – cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre „răutatea lui Dumnezeu”.

(Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă îl descriu ca fiind rău.)

Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu „ar încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”.

El apăra dreptul de a profera blasfemii.20

Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:

“Către tine se vor înălţa versurile mele dezlănţuite şi cutezătoare,

O, Satano, rege al banchetului!

În laturi, preotule, cu sfeştania şi cu bolboroselile tale!

Căci niciodată, preotule, Satan nu va sta înapoia ta.

Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile

când din tot sufletul meu desfid zeii.

Al regilor pontificali, al regilor inumani,

al lor este fulgerul care zdruncină minţile.

O, suflete ce pribegeşti departe de calea cea dreaptă!

Satan este îndurător. Iată, Heloise!

Ca vârtejul care-şi întinde aripile trece Satan cel mare,

o, voi oameni!

Te salut, mare răzbunător al raţiunii!

Către tine se vor înălţa fumul tămâii şi jurămintele sfinte!

Tu l-ai detronat pe Dumnezeul preotului.” 21

Note

1. Franz Mehring, „Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 99, 100.

 

2. Ibid. p. 97.

 

3. Ibid., p. 100.

 

4. Bruno Bauer, letter of December 6, 1841 to Arnold Ruge, MEGA, I, 1 (2), p. 263.

 

5. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate. Life of Karl Marx) (Berlin: Za Pravdu Publishing House, 1933, în Russian), p. 48.

 

6. Friedrich Engels, „Dialektik der Natur, Einleitung'(Dialectics of Nature, Introduction). MEW, X, p. 312.

 

7. Friedrich Engels, poem probably written în early 1837. MEGA, I, ii, p. 465.

 

8. Ibid., Friedrich Engels, letter of July 1839 to the Graber brothers, p. 531.

 

9. Friedrich Engels, „Schelling und die Offenbarung” (Schelling and Revelation). MEGA, pp. 247 – 249.

 

10. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works (London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.

 

11. Ossip Flechtheim, The Communist Parly of Gennany in theWeimarRepublic(OiTenbach, 1948).

 

12. Op. cit., Kunzli, p. 187.

 

13. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Years în the Life of a Doctrine (New York: The Dial Press, 1965), p. 32.

 

14. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace toEurope(Glencoe: The Free Press, 1952), p. 63.

 

15. Quoted în op. cit.. Wolfe, Marxism.

 

16. Engels, MEW, VI, p. 176.

 

17. Deutschland Magazine, February 1985.

 

18. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New Rochelle,N.Y.:ArlingtonHouse).

 

19. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.

 

20. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.

 

21. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).

 

Capitolul IV

PREA TÂRZIU

Dezvăluirile unei servitoare

Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx.

Indurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta de vorba a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii surprinzatoare petrecute în casa lui Marx:

„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui sir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii.”1

Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evrei în timpul rugăciunilor de dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată iudaismul, iar mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu.

El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune?

Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic?

Este, de asemenea, cunoscut faptul ca Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru un bust al lui Zeus.

În mitologia greaca, Zeus – o neînduratoare divinitate păgână – s-a transformat într-o fiara care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai tarziu.

(Printr-o coincidenta, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. dinNew York.)

Scrisori de familie

Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar, la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: „Dragul meu Diavol.”2

Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta?

Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul lui Marx în misterele satanismului?

 

Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o scrisoare din august 1844:„Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale oi pacea şi odihna sufletească.” 3

 

În Manifestul Comunist, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte „mare preot şi episcop44.Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul.

 

Si ce fel de epistole pastorale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea? Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.

 

Documente biografice Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective.

Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.

Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa Karl Marx:

„Cu toate ca tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani, se pare că el observase cu o tainică îngrijorare demonul din sufletul celui mai iubit fiu al său…” 4

„Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui decât la dezlănţuirea demonului de care se temea.” 5

Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii.

La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: „Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi cât de mult o dorim!”6

Marx a fost contemporan cu creştini ilustri, precum compozitorul Mendelsohn, filantropul Dr. Barnardo şi generalul William Booth.

Toţi au locuit în preajma lui, în Londra.

Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.

Exista un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris: „După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” 7

Secretul din viata lui Lenin

Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.

Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice.Dar, între timp, am citit cartea Tânărul Lenin, scrisa de Trotky – prieten apropiat şi colaborator al lui Lenin.

 

El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gat, a scuipat pe ea şi a calcat-o în picioare- acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.

 

Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13 – 14 noiembrie 1913:

„Milioane de păcate, pagube, impilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi de aceea mai puţin periculoase decât cea mai firava idee a unui mic dumnezeu spiritual oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” 8În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.

Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:

„Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu ascultă de om. Un om stă la volan, iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.”9

Care este deci această „altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?

 

Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirma:

„Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară. Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai bine!” 10

Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de lupta pentru cauză comunismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită.

 

Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza proletariatului pe care pretinseseră că o susţin.

 

Ce confesiune îngrozitoare: „Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!” Este interesant de observat ca, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:

„Dacă îţi vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi, e păcat să ai o soartă atât de tristă, încât jertfa ta să fie întru totul inutilă. “11

Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul vieţii sale, scria:

“M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4: 7 – 8).

Exista un „prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual.

 

Esau a regretat, cu multe lacrimi, ca şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic, aflat pe patul de moarte, spunea:„Am făcut o mare greţeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut întrun ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francisc d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia„.

Note

1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.

 

2. Edgar Marx, letter of March 31. 1854 to MARX, MEW, II, p. 18.

 

3. Jenny Marx letter (dated after August 11, Karl Marx, MEW, suppl, Vol. 1, p. d.s.V

 

4. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of his life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.

 

5. Op. cit., Mehring, p. 32.

 

6. Karl Marx, letter of May 20, 1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.

 

7. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.

 

8. V. Ilitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, în Russian), Vol. 48, pp. 226, 227.

 

9. ibid., Vol. 45, p. 86.

 

10. ibid, Vol. 54, pp. 86, 87.

 

11. „Budilnik”,Russia, No. 48, of 1883. Quoted în The New Review,New York: 140/1980, p. 276.

 

Capitolul V

CUMPLITA FALSIFICARE

Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov.

Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni.

Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii de seama ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârstă de doisprezece ani, după ce a citit cartea “Apocalipsa” din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Antihrist. Dându-şi seama, din lectura Scripturii, că Antihristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsa, el a insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.

Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: „El nu este om, ci diavol.”1

Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia sa a trebuit s-o înveţe pe dinafara înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:

„ Viaţa mea se sfârşeşte. Îmi plec capul… îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism diabolic..”2

El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victima a Vrăjmaşului.Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie despre acesta în jurnalul său:

 

„Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparţin. Pentru el sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea ca va trăi vesnic… Nu avea nimic omenesc în el…”

 

Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată, numai cu şosetele în picioare.

„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea. Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi eu?”

Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept, pentru a dobândi astfel un potential mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa pentru cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.

 

El i-a spus lui Kaganovici:

„Daca trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patrulabeşi astfel reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui cum aceasta persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare rău de omul acela.

Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl sterg din inima mea.”

Una din distractiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să vadă pretutindeni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri ai ateismului pentru a-i impiedica pe acestia să vadă câmpiile Raiului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sufletele credincioase.

Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:

„Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El urăşte religia, iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de copiii lor.

 

Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când venea vorba despre acest subiect.

De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în aceasta privinţă. Pentru mine însă un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că Dumnezeu nu ar exista…

În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea o poziţie care mai înainte îi revenea numai lui Dumnezeu.”

A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc. Pentru Marx această tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o repeta, era: „Nu exista nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi.”3

 

De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că „cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o placere să fii de nebiruit.”4

 

Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii săi cu ale căror opinii nu era de acord:„Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când vom avea puterea să-i înlăturăm din calea noastră. Într-un fel sau altul.” 5

Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca despre un posedat.Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe Stalin, scria:

„Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată construi şi asigura domnia caracterizată prin teroare…?” 6

Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:

„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea organizată.”7

Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului, scria:

„Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie printr-o legătură diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca fiind cele mai mari fărădelegi.8Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumatate din omenire şi care comandă actele de terorism din întreaga lume.

 

Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare.

 

De teamă să nu-şi piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată. Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard. Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită.

 

Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit de o fata, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri. Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.

 

Stalin însuşi a comis furturi pentru „dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.

 

A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu, denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja astfel pe comunistii mai importanţi.

 

Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii, educaţiei şi formării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce semnifica propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.

 

(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit, l-a descris pe Andropov în revista franceza Le Monde ca pe „un om lipsit de căldura sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece… Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)

 

Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: „Mare este providenţa Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie.9

Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.

Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost „Demonosvili”10 care în limba georgiana înseamnă „demonicul” şi „Besosvili” 11 – „îndrăcitul”.

Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxisti. Troitkaia, fiica maresalului sovietic Tuhacievski, unul din conducătorii Armatei Rosii care mai târziu a fost împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei ca acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul său, în coltul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşeaza de obicei icoanele.

Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor – acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă „groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.

Un conducator argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla „Satanovsky”.

AnatoleFrance este un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai de seama scriitori din Franţa să devină comunişti.

 

La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jiltul folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului, împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră.12 Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx.

 

La mormântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagra.13 Acolo a fost locul de inspiraţie al ucigasului-vampir Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970.14Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la acest mormânt.Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane „roşii” s-au implicat şi ele în ocultism.15

Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, „Yezidei”, a fost descrisă într-o revistă sovietică ateistă, Nauka Relighia (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.

În continuare Mao Tse-Tung a scris: „De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se află un templu confucianit. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu “16

Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.

 

Cultul violenţei

Engels scria în Anti-Duhring: „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate.” Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degraba de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.” Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă.

În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:

„Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ura care-l înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti făcând din el o maşină eficace care distruge şi ucide cu sânge rece”.

Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.

 

Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:

„Comunistii îi detestă pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale existente.”

Şi mai departe:

 

„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” 18

Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. (…)

Marx este singurul adept al „revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de viaţa păcătosului obişnuit.

Marx îi numea pe teroriştii care au fost executati pentru crimele săvârşite în Rusia ţaristă, „martiri nemuritori” sau „tovarăşi de nepreţuit”.19

Şi Engels scria despre „răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această expresie: „în inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai numeroase”. „Să lăsăm problema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului propus.”20

Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:

„Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” 21

Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale ale comunistilor:

Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat,ţară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă.”

Manifestul Partidului Comunist: „Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de frica revoluţiei comuniste!” Lenin: ..Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de baza este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.”

Lenin, în cuvântarea din 1922:

„Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele dinAsia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.”  [Declaraţie asemenea celor din Protocoalele Înţelepţilor Sionului.]

Hrusciov: „Dacă cineva crede ca zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte până când o crevetă va învăţa să fluiere.”

 

Cruzime satanică

Soljenitin, în monumentalul său roman Arhipelagul Gulag afirma că hobby-ul lui Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Iisus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.

 

De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Iisus – un proletar – sau pe aceea a Fecioarei Maria – o femeie săracă? (…) Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?

 

În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la un cadavru la altul, spunea: „N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertatimă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.

 

Ruskaia Misl, o revistă scrisa în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:

1. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi le-a spus părintilor ei: „Religia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.” După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.

 

Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu poseda nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.

 

După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:

 

 

 

„Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece, fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartămă, tată, m-am hotărât să mor.”

 

Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui.22

Preotul Kowalyk a fost arestat de bolsevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fuga pe bolsevici, locuitorii acelui oraş au găsit corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Iisus Hristos.

Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafa, pe care bolsevicii i-au îngrămădii unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.

Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.). după ocuparea orasului Lvov de către germani la sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în inchisoare un preot ţintuit în cuie pe o cruce, în stomacul sau ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar, părintele Kowalyk.23

 

În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului civil, Lenin scria:

„Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care se sustrag de la mobilizare.

Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” 24

În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.

Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea sfântului.

Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că înZimbabweau fost omoraţi trei mii de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i ămpuşte pe proprii lor copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.

Diavolul îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care, însă, nu le poate oferi.

De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai putin, cu atât trebuie să se prefacă mai mult.

Pentru a câştiga ăncrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decât la mizerie, moarte şi distrugere.

Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauză trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos.

 

Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos.De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.

Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă dinPitestica şi din altele, au fost torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la adresa lui Dumnezeu.

Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii lui Dumnezeu.

Cel care le urează „Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).

Păcatul satanic

Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice pacat, prin însăşi natura lui? Am reflectat mult timp la aceasta întrebare. Si, într-o noapte, am avut un vis care mi-a luminat gândurile.

 

În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în momentul în care aceştia ieşeau din Biserică. Am întrebat-o: „Ce te face să «lucrezi» tocmai aici?” Ea a răspuns: „îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă. (…) Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să se spurce suindu-se în patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: «Vezi, Iisus, Căruia te-ai rugat, nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău. Stăpânul meu este mult mai puternic decât El».”

 

Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în mână, se duce la Biserica – avem de-a face cu un păcat satanic.

Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi frecvent numele lui Dumnezeu, Hristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru, la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.

A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este vinovat, este un păcat satanic.

A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar dacă e vorba de omoruri în masa – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti.

Dar comuniştii rusi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai ilustri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte poartă pecetea satanismului.

În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei în sine – ceea ce Marx numeşte „revoluţia permanentă.

Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum „duşman al revoluţiei”. Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis.25

A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figura proeminentă a mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele organizaţiei sale, spunea:

„Crima este o necesitate inevitabilă, însă are intotdeauna o motivaţie. La noi crima gratuită sau ca efect al unui impuls individual este exclusă. Noi respingem, de pildă, «vendeta transversală», adica uciderea cu buna ştiinţă a vreunei persoane din anturajul «ţintei» vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.”

Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii, motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles că membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar fiul meu – impiedicat de a mai studia.

 

Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic.

 

Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea:

„Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul minciunilor sale.”26

Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: „M-am apropiat de comunism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă.”27

 

Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!

Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974), binecunoscut pentru implicarea să în practicile oculte:

„Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez pe nimeni, îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” 28

„Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi necinstiti. Dar eu sunt cel despre care este scris: «El îi va insela pe cei aleşi».

„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor mincinoase..” 29

„Ce arta frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon, mamă puternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte » 30

Crowley citează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet necunoscute, inaccesibile pentru cei neiniţiaţi.

 

Versiuni hulitoare ale rugăciunii „Tatăl nostru” Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare dovada în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea regimului ţarist.

 

În acest scop, comuniştii foloseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o adevărată blasfemie:

 

Tatal nostru, care eşti înPetersburg.Blestemat fie numele tău.

Sfărâmă-se împărăţia ta.

De nu s-ar mai face voia ta nici măcar în iad.

Şi dă-ne pâinea pe care ne-ai furat-o.

Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi ţi le-am plătit până acum.

Şi nu ne mai duce în ispită.

Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehvec (primul ministru ţarist)

Si pune capăt guvernării lui blestemate.

Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,

Jos cu tine în vecii vecilor. Amin!31 

 

 

Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”

Uniunea Studentilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii Tatăl Nostru, făcând precizarea că „adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele capitalismului:

 

“Capitalul nostru care eşti în Vest.

Sigure fie investiţiile tale.

Fie ca să obţinem profituri.

Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească

în Wall Street ca şi în Europa.

Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi

şi măreşte-ne creditele,

După cum şi noi le mărim pe cele

ale debitorilor noştri.

Şi nu ne duce pe noi la faliment

Ci ne izbăveşte de sindicate

Căci ale tale sunt o jumatate din această lume,

puterea şi bogaţiile, pentru două sute de ani.

O, Mamona! “32

 

Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata Biserica ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă stigmatul păcatului.

 

Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al împărăţiei lui Dumnezeu care este adevaratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui Iisus.

 

În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatal Nostru este batjocorită în mod curent.Spre exemplu,in Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:

 

“Partidul nostru care stăpâneşti în Uniunea Sovietică,

Sfintească-se numele tău,

Vie împărăţia ta.

Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi

Si nu ierta fărădelegile imperialiştilor

după cum nici noi nu le vom ierta.

Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta.

Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.”

 

 

„Ateismul este parte integrantă a marxismului …„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar ” …Lenin era dominat de ideologia satanistă…Iata cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu…Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin au fost credinciosi la începutul vieţii  lor… Mao Tse-Tung a scris: „De la vârsta de opt ani l-am urât pe…Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii …Lenin, în cuvântarea din 1922:„Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele dinAsia.   Marxismul este satanic prin modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic….Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”

 

 

La o staţie de radio luterană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima Epistola a lui Pavel către Corinteni, suna astfel:

 

 

 

„Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca un chimval zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe ţări socialiste… şi acum rămân acestea trei: credinţa, nadejdea şi ura de clasă, dar cea mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”

În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe strazile Parisului, sub următoarea lozincă: „Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”).

De ce „demonii”? De ce nu „proletariatul” sau „poporul”? De ce această evocare a forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea salarii mai bune?

Idolatrizarea conducătorilor comunişti

Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi.

Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):

“Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare că tu eşti acest soare?

Murmurul valurilor marii îi cântă o odă lui Stalin.

Albul orbitor al piscurilor munţilor,

Cântă pentru slava lui Stalin.

Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.

La fel şi mesele îmbelşugate.

Cărăbuşii îţi mulţumesc.

Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;

O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.”

Mii de astfel de poezii au fost scrise.

 

Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este imitat stilul oriental bizantin din secolul al lV-lea şi din secolele următoare:

“O, mare Stalin, o, conducător al popoarelor,

Tu care îi faci pe oameni să renască.

Tu care purifici pământul Tu care reclădeşti veacurile.

Tu care faci ca primăvara să ănflorească.

Tu care faci să vibreze strunele harpelor…

Tu, strălucirea Primăverii mele,

O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.”

Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi ziar oficial al Partidului a publicat următoarea efuziune sentimentală:“El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,Aşa va fi, precum vrea Stalin…

Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.”

O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită variaţie a stilului respectiv, nu însă şi a temelor abordate:

“L-aş fi comparat cu un munte alb –dar muntele are un vârf.

L-aş fi comparat cu adâncurile mării –

dar marea are un fund.

L-aş fi comparat cu luna strălucitoare –

dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.

L-aş fi comparat cu soarele strălucitor –

dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.”

 

Mao Tze Dun a fost aclamat ca omul „a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist dinRomania.

 

Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Pericle, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi Abraham.Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai este numit şi „Dumnezeul nostru laic”.(Apropo, comuniştii din Romania, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a întrunirilor religioase internationale, au acceptat, în primavara anului 1979, desfăşurarea unui congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).

În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din partea poporului.

Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a recăpătat vederea datorită unui miracol.

El îşi explicăţ această situaţie prin faptul ca şi-a concentrat toate gândurile asupra Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii Carpaţi.

O altă pictură îl ănfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Tepes, cunoscut ca „vampirul Dracula” pentru că avea obiceiul de a-i trage în teapă pe duşmanii săi. Într-o manieră asemănătoare, Stalin a glorificat personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic. 33

Note

1. George Katkov, The Trial of Bukharin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.

 

2. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.

 

3. FJ. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.

 

4. Boris Souvarine, Stalin.

 

5. MEW, XXVII, p. 292.

 

6. Milovan Djilas, Strange Times, „Kontinent, 33, p. 25.

 

7. Ibid.

 

8. Svetlana Alliluyeva, Twenty Letters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.

 

9. Paloczy Horvath, Stalin (Germany:Bertelmannsverlag).

 

10. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals în Bolshevism (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, în Ru-ssian), Grani No. 89-90, pp. 324, 325.

 

11. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, 1973, în Russian), pp. 198-201.

 

12. Express,Paris, Oclober 6, 1979.

 

13.Tempo,Italy, November 1, 1979.

 

14. P. Underwood, The Vampire`s Bedside Companion (Frewin).

 

15. H. Knaust, The Testament of Evil.

 

16. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.

 

17.AleksandrI.Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973), Vol. MI, p. 173.

 

18. MEW, V,p.457.

 

19. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.

 

20. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.

 

21. Lenin, Collected Works, Voi, 32, p. 281.

 

22. Russkaia Misi (Russian Thought),Paris, March 13, 1975, în Russian.

 

23. Rev. Dr. I Nahyewsky. „Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, Octobcr 7, 1982, Vol. LXXI, No. 176, pp. 4, 18.

 

24. V. Illych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.

 

25. Trotsky, Stalin, quoted în Novii Journal, 158, p. 85.

 

26. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8. 27.1bid.,pp. 188-190.

 

28. AlisterCrowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.

 

29. Ibid., pp. 134, 135.

 

30. Ibid., p. 137.

 

31. „Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth),Moscow, February 14, 1976, în Russian, Let Thy Kingdom Be Destroyed, p. 4.

 

32. „Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-NeckarNewspaper),Heidelberg, February 5, 1968. „Kultusminister ant-wortet Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).

 

33. Paris-Match, December 10, 1982.

 

Capitolul VI

UN RĂZBOI SPIRITUAL

Demoni mici şi mari

Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât un deghizament al satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi persecută pe creştini.

Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste.

Copiii din clasele IV – VI primesc calificativul de „drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe cel de „slujitori ai Diavolului”.

Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune „copii devotaţi ai Diavolului”.

La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi coadă.1

 

Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă în mod făţis şi chiar încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al comuniştilor atunci când au venit la putere în Rusia.

 

În localitateaVitebskdin U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului comunist, a fost prinsa în timp ce practica magia neagră.

 

Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în unanimitate împotriva sancţionării acesteia, deşi, de regula, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din organizaţie.

 

Comuniştii consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu.

 

Din cauză acestei „crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de familiile lor şi crescuţi în internatele speciale ale şcolilor ateiste.Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii Bisericii să se închine lui Satan. Un preot ortodox pe nume Platonov, agitator antisemit, a trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la putere în Rusia.În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la Securitate pe credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în care aceştia aveau să fie persecutaţi.Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţa a unei mănăstiri, care fusese arestată de mai multe ori până în acel moment.El a întrebat-o: „De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti fratele?” Ea a raspuns: „Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în mormânt! Tu îi slujeşti lui Satan!” Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: „Poate că eu însumi sunt Satan”.2

 

Pravoslavnaia Rus scrie:

 

„La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxa din Odesa. atât de îndrăgită de locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se mai adunau şi la Slobodka Romano precum şi în fosta casa a contelui Tolstoi.”

 

 

 

În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul Serghei Mihailov de la înşelătoarea Biserică Vie – o secta ortodoxa înfiinţată cu complicitatea comuniştilor.

Un participant la liturghia neagra, o descrie ca pe o „parodie a liturghiei creştine, în timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru împărtăşanie”.

Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.

Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numita Bafomet. În timpul nopţii, sataniştii obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în faţa acestei statui.3

 

Batjocorirea obscenă a religiei

Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi de ei ca fiind contrarevoluţionari, ar putea părea „logică”.

 

Dar de ce preoţii de la închisoarea dinPiteştiau fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei?

 

De ce creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare Sfintei Împărtăşanii? 

De ce această obscenă batjocorire a religiei? De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în timp ce se afla la închisoare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?Comuniştii i-au explicat nu numai lui: „Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, voi vă veţi duce în cer. Dar nu vrem să deveniti martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să va duceţi în iad” În închisoarea de laPitesti, comuniştii obişnuiau să-l „boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice Botezului.

 

Unui student de la teologie, după ce a fost îmbrăcat cu forţa cu nişte cearsafuri albe ( o imitaţie a veşmintelor lui Hristos), i s-a legat de gât cu sfoara un falus făcut din săpun.Creştinii erau bătuţi până când îşi ieseau din minţi pentru a fi fortaţi să îngenuncheze în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Iisus Hristos. Trebuiau să sărute săpunul şi să rostească o parte din liturghie. 4

 

Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe Biblii deschise. 5

 

Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani cu deplinul acord al conducerii de partid.Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt oare aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a blasfemiilor satanice?Marxistii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul.În astfel de împrejurări extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului, dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul.Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie omenească, dar îndârjirea şi furia cu care s-au exercitat aceste persecuţii nu pot fi decât de sorginte satanică.

 

În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral.6

Mulţi deţinuţi supuţi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au mulţumit cu atât.

Prin aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe (unii, n.a.) martiri să blesteme în ceasul morţii din cauza delirului provocat de torturile la care aceştia fuseseră supuşi.

În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii sale, mulţi dintre adepţii săi au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste.

De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am aştepta ca el să incrimineze astfel de practici îngrozitoare.

Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost urmatorul:

„Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de munca în producţia instrumentelor necesare.” 7

 

 

 

Tortura creează locuri de munca şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce Marx a avut de spus în legătură cu acest subiect.Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate celelalte în privinţa torturării dizidenţilor – ceea ce confirmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.Ca şi satanismul, marxismul se intemeiaza pe ura faţă de Dumnezeu.

În 1923, în Uniunea Sovietica, în prezenţa lui Trotki şi a lui Lunacearski, mai multe procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu. 8

 

Dar această aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de domeniul trecutului.

 

În 1970 au avut loc profanări satanice ale bisericilor catolice din Upnya, Dotnuva,Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi alte localitati din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai, la 22 septembrie 1990. 9

În cartea sa Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova, Georghi Fedotov relatează discuţia pe care a avut-o cu Vladimir Levitki despre creştinul Argentov care fusese internat acolo.

Doctorul a spus: „Dumneavoastră îl atrageţi pe prietenul Eduard de partea lui Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile mele de psihiatru pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.” Crestinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă din Mozambic (ţarăcomunistă). Ofiterul care l-a anchetat i-a spus: „Vreau să-L omorâm pe Dumnezeul tău.” Apoi a îndreptat arma spre capul deţinutului şi a adăugat: „Asta este Dumnezeul meu care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii: dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca chiar şi pe El.”10

În Chiasso – un oraş din Angola- comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au aşezat capetele pe altar şi pe amvon. Pe o pancartă era scris: „Aceştia sunt dumnezeii pe care îi adoraţi” Pastorul Aurelio Chicanha Saunge a fost ucis împreună cu o sută cincizeci dintre enoriaşii săi. 11

 

Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu pâine – indiciu neîndoielnic al unui ritual satanic.12

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire involuntară:

„Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” 13

 

A „lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui” este singura motivaţie logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.

Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic.

Marx făcuse deja nişte afirmaţii asemănătoare în cartea sa Ideologia germană.

Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu „Spiritul Absolut”, Marx scria: „Suntem preocupaţi de o problema extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.” Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era combaterea unei false credinţe într-un Dumnezeu neexistent.

El credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se descompune acest Spirit Absolut aşa cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici putrezind de vii în inchisoare.

ÎnAlbania, preotul Stefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru ca a botezat un copil.

În mai multe ţări comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc decât în secret.

La procesul intentat Mitropolitului Banjamin dinLeningrad, procurorul a spus:

„Biserica Ortodoxa este o organizaţie subversivă. De fapt, întreaga Biserică ar trebui să fie condamnată la ani de închisoare.”

Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea Sovietica, este acela că, deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici.

 

Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu ajutorul puterilor răului, ei ar fi distrus întreaga lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi impiedicat Duhul lui Dumenzeu.

 

În Uniunea Sovietica, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a persoanei respective.

Persoanele care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se prezinte cu buletinul de identitate la reprezentanţii conducerii Bisericii, care, la rândul lor, trebuie să raporteze situaţia autorităţilor statului.

Rezultatul este persecutarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în agricultură în fermele colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt nevoiţi să-şi boteze copiii pe ascuns.14

Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puscărie pentru că au botezat oameni.

Înversunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune recunoaşterea din partea lor a eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului.

Oamenii religioşi dinIsrael,PakistansauNepalse opun botezului în numele religiei de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar pentru atei – după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme ce nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă comuniştii cu atâta îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii „luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.”

De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată împotriva lui Dumnezeu.

„Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta împotriva oricărei amăgiri religioase a poporului. ”

 

Practici oculte

Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din cartea Descoperiri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier 15 de Sheila Ostrander şi Lynn Schroder.

Deosebit de important este faptul ca Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul în studierea forţelor întunericului aflate sub stăpânirea lui Satan.

Dr. Eduard Naumov, membru al Asociatiei Internaţionale de Parapsihologie, a fost arestat la Moscova. Fizicianul moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări:

Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele răului pe care le foloseşte parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.

În Cehoslovacia,Bulgaria, etc, Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani pentru cercetările secrete întreprinse în acest domeniu.

Cortina de Fier împiedică informarea Occidentului cu privire la activitatea desfăşurată în cele douăzeci de institute de parapsihologie reperate în Uniunea Sovietică.

 

Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care hipnotizatorii îi ajută pe oameni să „retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc următoarele sugestii:

 

 

 

„Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti în adâncul pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… în jurul tău este noapte eternă…

Acum ne apropiem de o rază de lumină îndepărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul pământului… Trecem peste hotarele timpului… şi ne întoarcem în trecut… “

În aceste articole, sovieticii cultivă în mod deliberat echivocul. Fiind conştienţi că anumiţi cititori ar putea să se sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că informaţiile publicate nu reprezintă şi punctul de vedere al redacţiei respective.

Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit articole provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord cu ceea ce îi oferă publicului?

Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această „maşină a timpului” nu este o plăsmuire a literaturii ştiinţifico-fantastice.

„Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.

În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre început, iar odajdiile preotului sunt îmbrăcate pe dos, cu captuşeala în afară.

 

Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar şi în cazul doctrinelor care postulează reîncarnarea.

 

În timp ce oamenii religioşi dinIndiasunt preocupaţi de viitoarele lor reîncarnări şi încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri ascultând de ceea ce ei cred a fi poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de încarnările lor anterioare. Ei nu sunt interesaţi câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.

 

Capitolul VII

MARX,DARWIN şi REVOLUŢIA

Marx şi Darwin

În ce constă contribuţia lui Marx la materializarea proiectului satanic de distrugere a omenirii?

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemanarea Lui” (Geneza 1: 26).

Până în vremea lui Marx, omul a continuat să fie considerat ca o „încoronare a creaţiei”.

Marx a fost unealta aleasă de Satan pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti şi a menirii sale de a se întoarce la aceste obârşii.

Marxismul este primul sistem filozofic care limiteaza drastic noţiunea de om.

 

Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut permanent.

 

Interesele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru aşi satisface nevoile. În acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte „infrastructură”.

Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de domeniul pântecului constituie „suprastructura” care, în ultima instanţă, este determinata de necesităţile pântecului.

 

Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, Originea omului, care reprezintă o altă lovitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de natură divină.

Darwin a susţinui că omul provine din regnul animal.

Omul a fost detronat de către Marx şiDarwin. Nereuşind să-L detroneze pe Dumnezeu, Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob al pântecului.

 

La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: „Cartea luiDarwineste foarte importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiintele naturale în interpretarea istorică a luptei de clasa.”Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:

 

 

 

„Când Darwin a publicat «Originea speciilor», el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria electricităţii, L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.”

 

 

 

(Scopul iniţial al luiDarwinnu a fost de a ataca religia. El scrisese: „Există o măreţie în această viziune a vieţii, cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe forme. ” Pentru a-şi preciza cât mai clar poziţia de pe care abordează chestiunea religiei,

 

Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul „insuflată”, sintagma „de către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)

Mai târziu, Freud va termina lucrarea întunericului începută de aceşti doi giganţi, reducând omul, în esenţă, la instinctul sexual sublimat uneori în politică, artă sau religie.

 

Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul ei biblic a fost psihologul elveţian Carl Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fundamental al omului este cel religios.

 

Epoca lui Marx este agitată de un ferment satanic care s-a manifestat în mai multe domenii ale vieţii sociale. Poetul rus Sologub scria: „Diavolul este tatal meu.”

 

Un alt poet rus, Briusov, declara: „îi slăvesc în egală măsură şi pe Dumnezeu, şi pe diavolul. ”

 

Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui Hitler şi Mussolini), Max Stirner, un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al emancipării homo-sexualităţii – viciu care a început să fie privit cu îngăduinţă chiar şi de către unii dintre preoţi.

 

Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a desfăşurat într-o perioadă în care dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănătoase erau considerate ca semne de slăbiciune sufletească şi atitudini reacţionare.

 

Neprihănirea fecioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o ruşine. Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament, iar neurastenia era apreciată ca un semn de inteletualizare.

 

Aceasta era tematica abordată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile literare. Oamenii născoceau vicii şi perversiuni, evitând în chip dezgustător să gândească în termeni morali.

 

Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit peDarwin?1

 

Pe când era student la seminarul ortodox, Stalin şi-a însuşit din lectura cărtilor luiDarwinconcepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu, ci rezultatul unei evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi.

Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui.

Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că omul este o parte componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă. Ca să traiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de orice scrupule.

Darwina scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea speciilor, fără implicaţii politice sau economice.

Dar deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printrun îndelungat proces de evoluţie (aşa-numitul evoluţionism teist, compromis inacceptabil azi, n.r.), teoria luiDarwina dus în cele din urma la uciderea a zeci de milioane de oameni nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie.

Dincolo de frământările intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită influenţa Revoluţiei franceze care – din punct de vedere spiritual – se înrudeşte în mare măsură cu cataclismul social din Rusia secolului XX.

În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist francez, a susţinut că este „duşmanul personal al lui Iisus Hristos”.El a declarat în fata Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că „poporul este suveranul şi dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă.”

 

Atunci Convenţia a decretat „nimicirea tuturor religiilor” 

Pentru cei care iau în serios rugăciunea „Tatăl Nostru”, cuvintele „şi ne izbăveşte de Cel Rău” au un înţeles foarte clar: îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe cei din preajma noastră de învăţăturile mincinoase, de arta dăunatoare care, sub aparenţa frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din lume.Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le intinde Diavolul.Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndurători şi perverşi ca Diavolul, sau asemenea lui Iisus -Dumnezeul şi omul dragostei sfinte şi al pacii?

Falsul naţionalism al lui Moses Hess

Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzatoare, mă voi referi în continuare la Moses Hess, cel care i-a „convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.ÎnIsraelse afla o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: „Moses Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.”Hess şi-a expus „crezul” în cartea sa, Catehismul roşu al poporului german:„Ce este negru? Negru este clerul. Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… în primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în numele lui Dumnezeu.

În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să accepte asuprirea şi exploatarea în numele lui Dumnezeu. în al treilea, şi cel mai important rând, preoţii îşi asigură cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să aştepte fericirea din ceruri…

Drapelul roşu simbolizează revoluţia permanentă până la victoria deplină a clasei muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia Socialistă…Muncitorii care au reuşit să preia puterea politică într-un stat: trebuie să-i ajute pe fraţii lor exploataţi din întreaga lume”1Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a Catehismului. La cea de-a doua ediţie, Hess a mai adaugat câteva capitole. De data aceasta, aceeaşi „religie” (a Revoluţiei Socialiste) este prezentată într-o terminologie creştină pentru a câştiga adeziunea credincioşilor.Astfel înveşmântată, propaganda Revoluţiei Socialiste cuprinde şi câteva aprecieri frumoase la adresa Creştinismului ca religie a dragostei şi a umanitarismului. Dar, din punct de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ, iar împărăţia cerurilor se situează în lumea de dincolo.

 

Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărată împlinire a idealului creştin constituie o dovadă a felu lui în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.

 

După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la bun început că scopul acestei doctrine este de „a da ultima lovitură religiei medievale”3 (prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai clar în această privinţă: „Cu siguranţă că Marx îl va izgoni pe Dumnezeu din cer”4). În viaţa lui s-a petrecut o schimbare interesantă.El, întemeietorul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul diferită de socialism, o formă de manifestare a sionismului.Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui menire este de a-l „izgoni pe Dumnezeu din cer”, a fost totodată promotorul unui sionism diabolic.El, care l-a învaţăt pe Marx în ce consta importanţa luptei de clasă, a scris în 1862 aceste surprinzătoare cuvinte: „Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi lupta dintre clase.”5În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general, el a aprins vâlvătaia luptei de clasa care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti.

După cum respingem marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul responsabilităţii trebuie să respinga aceasta pervertire diabolica a sionismului.

 

Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe Iisus, regele evreilor. De ce ar mai avea Hess nevoie de Iisus! căci el scrie:„Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater Dolorosa.” 6 Dar atunci de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe Dumnezeu din cer, şi nu un Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Iisus este „un evreu pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al lor”7.Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând aspiraţia la sfinţirea individuală ca fiind de sorginte indo-germanică. Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea „statului mesianic”, „pregătirea omenirii pentru revelaţia esenţei divine” 8, ceea ce înseamnă – după cum mărturiseşte în Catehismul roşu – a înfăptui revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

 

Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx sarcina de a pune capăt religiei medievale, înlocuind-o cu „religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare:

„Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul întotdeauna.” 9

Dar ce fel de rugăciuni fac cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am arătat mai înainte că întemeietorul ateismului ştiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse, purtând pe frunte filactere. Atât rugăciunile evreiesti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în ritualuri satanice.

Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi internaţionalismul sunt inseparabile. Marx scrie în Manifestul Partidului Comunist ca proletariatul nu are nici o patrie.

În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a germanilor şi ar fi avut aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică programul de la Erfurt al Partidului Social Democrat ( partidul primilor comunişti, PSD! n.r.) pentru că acesta recunoaşte necondiţionat principiul naţional.

Dar Hess este un internationalist „special”, care pledeaza pentru menţinerea naţionalismului evreilor! El scrie:

“…Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul religios al cuvântului, ci un trădător al poporului său şi al familiei sale.Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă cu naţionalismul lor, atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare…

Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.”10

Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele străluceşte la fel pentru toată lumea.Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germanilor, al ruşilor, al americanilor.Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, politice, spirituale şi religioase a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul unor relaţii de prietenie şi colaborare cu celelalte naţiuni.Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socialist care tăgăduieşte patriotismul celorlalte naţiuni este extrem de suspect.

Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor celorlalte popoare împotriva evreilor.

Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess, tot m-aş opune unei astfel de atitudini.Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe care a propagat-o.

Hess nu a renunţat la socialism în favoarea acestei forme de sionism. După ce a scris Roma şi Ierusalimul, el a continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.

Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm.

Este suficient însă să aflăm că, după părerea lui Hess, „creştinii îl văd pe Iisus ca pe un evreu sfânt care a devenit păgân”11 , sau că „astăzi noi năzuim la o mântuire mult mai cuprinzătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o ofere.”12Din Catehismul rosu reiese că această mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia socialistă.

Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al marxismului şi prima manifestare de sionism satanic, ci şi germenele teologiei eliberatoare susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi de catolicism.

Unul şi acelaşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice:

comunismul, ramura rasistă bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.

Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Iisus a fost evreu, ca şi Fecioara Maria şi toti Apostolii. Biblia este evreiască. Domnul a spus: „Mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4: 22).

 

Hess glorifica însă poporul evreu de parcă ar dori cu bună ştiinţă să provoace o violentă reacţie antisemită din partea celorlalte popoare.El a afirmat ca religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor celorlalte religii sunt nişte sarlatani. Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o înaltă consideraţie.

 

El scrie:

„Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la apariţia ei pe scena istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind venirea acelor vremuri mesianice în care spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai la nivel individual sau într-un mod fragmentar, ci la scara instituţiilor sociale ale întregii omeniri”.

Aceste vremuri pe care Hess le numeşte „mesianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei socialiste mondiale. A considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de revoluţie socialistă ateistă este o gluma de prost gust şi o jignire la adresa poporului evreu.

Hess se exprima de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El susţine că „Dumnezeul nostru nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.”14

Cum se poate realiza această unitate? Prin revoluţia socialistă în care zecile milioane de oameni (pe care Hess pretinde ca îi iubeşte atât de mult) aveau să fie torturaţi şi ucişi.

Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu accepta nici împărăţia lui Dumnezeu, nici guvernările pământeşti, considerându-le deopotrivă tiranice. Nu exista nimic bun în nici o religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei socialiste.

„Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul adevăratei libertăţi şi să-i faci să se împărtăşească din bucuriile existenţei atâta vreme cât nu-i eliberezi din sclavia spirituală, adică de sub influenţa religiei”15.

Hess vorbeşte şi despre „absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de sclavi.”16

Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de om a fost Moses Hess, cel care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra lui Marx şi Engels, organizând împreună cu ei şi cu Bakunin Internaţionala I.

 

Nu-l putem înţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess, pentru că Hess este cel care l-a „convertit” pe Marx la socialism.

 

Citez încă o dată cuvintele lui Marx:

„Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înţelege exact ceea ce doreşte să inteleaga.”

Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de descifrat; totuşi ele trebuie analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi satanism.

 

Prima carte a lui Hess s-a numit “Sfânta familie a omenirii“. El a considerat-o „o lucrare a Duhului Sfânt al adevarului”17, afirmând în continuare că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor sclavie, tot astfel Hess îi va elibera din robia lor politică. „Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lumină, la fel cum a fost chemat Ioan.”18

Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socialismului şi încă nu îl cunoscuse personal pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această carte a rămas neterminata. Mai târziu, Marx a devenit discipolul lui Hess.19

După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă lovitură religiei medievale şi de a răvăşi sufletele oamenilor.

 

În prefaţa cărţii sale, “Judecata din urmă“, el îşi exprima satisfacţia pentru că filozoful german Kant l-ar fi „decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă familie.”20

 

(Hess îşi exprima, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut aceste intenţii de „decapitare” a lui Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”21)

 

Hess considera că religia evreilor şi cea a creştinilor sunt „moarte”22, ceea ce nu-l împiedica însă să vorbească în cartea sa, “Roma şi Ierusalim”, despre „scrierile noastre sfinte”, „sfânta limbă a părinţilor noştri”, „cultul nostru”, „legile divine”, „căile Providenţei” şi „viaţa evlavioasă”23.

 

Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul diferitelor etape ale vieţii sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el declară că nu-şi reneagă activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o dovadă de cultivare cu buna ştiinţă a „încâlcirii diabolice”24.

 

Hess a fost evreu şi unul din precursorii sionismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei au fost evrei, comunismul este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască.

Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi antisemite, dovadă că şi în această privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess. Iată ce scrie Hess, („sionistul” care altadată îi glorificase pe evrei), în cartea sa intitulată “Despre sistemul monetar“:

„Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lumii animale şi sociale au avut rolul de a aduce omenirea la stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această misiune.

Misterul Iudaismului şi al creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modern.

Misterul sângelui lui Hristos ca şi cel al adoraţiei sângelui de către evreii din vechime se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă”

Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi inţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins într-o „încâlcealâ diabolicâ”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu. Uneori Hess este un evreu rasist, alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl considera „sfânt”.

 

Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învaţăt pe Marx că importanţa claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia:

 

„Viaţa este produsul nemijlocit al rasei”26.

“Că şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei.

În spatele problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea rasei. Întreaga istorie a fost marcata de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

Cea mai importanta este lupta dintre rase; lupta dintre clase se situează pe locul al doilea. “27

Care este cheia succesului atâtor idei contradictorii?

 

„ «Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţenilor care se opun elanului muncitoresc», declara Hess într-o scrisoare către Lasalle. 28

 

Marx va face afirmaţii asemănătoare:

„ Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.” 29=suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o doctrină satanică.

Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de baza. Până acum am încercat să demonstrez că mişcările comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de baza ale ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica eşecul de până acum al tuturor încercărilor politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul.

 

Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natura carnală, materială, ci spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de baza ale satanismului – de pilda, nazismul – este înfrântă, va lua naştere alta, mai viguroasă …

 

Himmler, ministrul de interne al Germaniei naziste, îşi închipuia că este reîncarnarea regelui Henric Păsărarul. El credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste.

 

Mulţi dintre liderii nazisti nu erau străini de practicarea magiei negre.

 

Ceea ce era o simplă presupunere la prima editare a acestei cărţi, este acum un fapt dovedit. Dovada a fost furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev – care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul său roman Demonii.

 

Netceaev, „superbul tânăr fanatic”31, după cum îl numea Bakunin, a scris Catehismul revoluţionarului – reprezentând statutul organizaţiei ruseşti „Răzbunarea poporului” (înfiinţată aproximativ în anul 1870).

 

Scopul acestei organizaţii a fost formulat astfel:

„Cauza noastra este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… să ne unim cu brutele şi criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” 32

Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori care a îndrăznit să critice conducerea organizaţiei. Orice critică era înterzisă.

Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:

„O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turma.” 33„Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat sa-l denunţe…

 

Toţi sunt sclavi şi egali între ei în sclavie.” 34

 

Netceaev scrie în Catehismul său:

„Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pretutindeni, atât în clasele superioare ale societăţii cât şi în cele inferioare… în biserici… printre literaţi.”

Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta:

„Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime ai noştri. Avocaţii care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali, sunt ai noştri. Avem oameni din administraţie, oameni de litere, suntem mulţi foarte mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” 35

Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant: „Liga revoluţionară mondială“. Statutul ei a fost semnal de Netceaev şi de Bakunin – colaboratori apropiaţi ai lui Marx.36

La început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter Dolgorukov scria la 31 octombrie 1862:„La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus menţionată), un om îngust la minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură efeminată.Kelsiev mi s-a adresat cu blândeţe, spunându-mi binevoitor: «De vreme ce trebuie s-o facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?»

De când a venit Bakunin înAnglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind despre „a arde din temelii”, „a asasina”, „a taia în bucăţi””.

În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul care l-a împuşcat pe împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:

„Trebuie să înţelegem că ceea ce a făcut Karakazov n-a fost decât un început. Da, acesta a fost prologul. Să luam aminte că drama propriu-zisă va începe foarte curând.”37

 

Într-o alta proclamaţie, se afirma:

“În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu, şi vom asalta într-un mare iures palatul imperial…Vom striga: «Puneţi mâna pe topoare!» şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului.

 

Fără mila! Ucideţi în locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă acolo, în case, în sate…

Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine este împotriva voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti duşmani prin orice mijloace.” 38

În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: «Organizaţia», al cărei nucleu strict secret purta însă numele înfiorător: «Iadul». Timp de peste un secol, diverse alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod permanent numele, au preluat obiectivele acestei societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara ei.

Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea «Iadului» – organizaţie premergătoare Partidului Comunist din Uniunea Sovietica – decât în anul 1965, la 93 de ani după înfiinţarea acestei organizaţii.

În “Revoluţionarul ilegalist” din Rusia, E. S. Vilenska scrie:

„«Iadul» era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai împotriva monarhiei, ci – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii organizaţiei secrete” 39

În “Cernasevski sau Neceaev” 40 se menţionează faptul că unul dintre membrii «Iadului» s-a oferit să-şi otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organizaţiei din care făcea parte moştenirea dobândită pe această cale.

Cernasevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:

„Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu ne pasă dacă va trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei franceze. Ce contează dacă va trebui să ucidem o sută de mii de chiaburi?” 41

 

Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:

„Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe oameni să facă o revoluţie.

Este suficient să ucizi câteva milioane de oameni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în mişcare.

Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător.”

Şi iarăşi:

„Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.” 42

În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma „nu ne temem”. Un exemplu reprezentativ este următoarea proclamaţie:

„Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine sociala e nevoie să vărsăm de trei ori mai mult sange decât iacobinii (revoluţionarii francezi) – în Revoluţia din 1790… dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o facem.” 43

De fapt, numarul victimelor a fost mult mai mare.În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declara că Stalin i-a mărturisit că în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.

 

Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani, comuniştii au mărturisit că la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită «Iadul».

De ce tocmai «Iadul»? De ce nu societatea pentru ajutorarea săracilor sau pentru ajutorul omenirii? De ce accentul este pus în mod special pe iad?

Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la început, însuşi numele organizaţiei lor demonstra că adevăratul lor scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti pentru osânda veşnică.

Originoform

 

Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii.

 

În plus, se încearca racolarea reprezentantilor Bisericii, ca prin intermediul şi prestigiul preoţilor, masele de credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă.

Numele acestui departament este «Originoform». Reţeaua are ramificaţii secrete în fiecare ţară şi în fiecare organizaţie religioasă importantă.

Este lesne de înţeles că primele vizate sunt organizaţiile anticomuniste şi misiunile creştine care activează în spatele Cortinei de Fier. Agenţii provocatori şi propagandiştii comunişti se infiltreaza înăuntrul bisericilor şi misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.

Primul director al acestei organizatii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox – apostol din stirpea lui Iuda.

Sediul central al organizaţiei se afla în Varsovia.

Actualul ei conducator se numeşte Theodor Kasky.

În orasul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în ţările latine, iar la Moscova sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord.

Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel (Letonia), iar cei pentru ţările musulmane la Constanţa(Romania).

În aceste scoli se pregatesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi rabini. Fiecare dintre aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei, pozând în persecutaţi, cer protecţia bisericilor sau a misiunilor creştine.

Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala „Lenin” din Moscova, a fost instruit de Partidul Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuitilor; mai târziu a ajuns secretarul lui Papa Paul al VI-lea.

Adevărata sa identitate a fost descoperită, iar astazi el declară public că este comunist şi ca s-a căsătorit cu o comunistă.

Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme religioase, şi susţine ca Papa l-ar fi iertat. 44

Note

1.MontgomeryHyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.

 

2. Karl Markus Michel, „Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines: Volney, Kleist, Hess) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism for the German People, pp. 71-73.

 

3. Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i(2), p.261.

 

4. Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Rujv, /M/

 

5. Moses Hess,RomeandJerusalem(New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.

 

6. /Mc/, p. 15.

 

7. Moses Hess, „Ausgewahlte Schnften” (Selected Works),RomeandJerusalem(Cologne: Melzer-Verlau. 1962), p. 229. 8./Mc/., p. 18.

 

9. /Mc/., p. 27.

 

10. Hess, Ausgewahlte Schriflen, Mc/., pp. 236, 237.

 

11. /Mc/., p. 308.

 

12. /Mc/., p. 243. 13./MJ., p. 324.

 

14. „Kommunistisches Bekenntnis în Fragen und Antworten” (Communist Credo în Questions andAnswers), /Mc/., p. 190.

 

15. „Die Eine und Ganze Freihcit (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149. 15. (The Philosophy of Action),

 

16. ibid.. p. 138.

 

17. Edmund Silbemer, Moses Hess (Leidcn: Brill, 1966), p.31.

 

18./Mc/., p. 32.

 

19. /Mc/.,p. 121.

 

20./Md.,p.421.

 

21. Op. cir., Dudko,p. 53.

 

22. Op. cil, Silbemer, p. 421.

 

23. Ibid 64

 

24./Mc/., p 418.

 

25. Moses Hess, „Philosophische Sozialistische Schnften. Ueber das Geldwesen” (Philosophiclal Socialist Writings. About the Monetary System) (Berlin: Akademie-Verlag), 1961, p 345

 

26. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44. 27./Wd,p. 10.

 

28. MosesHess, „Briefwechser (Correspondence), Ictter of Dccember 9, 1863 to Lassalle (The Hague: Mouton&Co.. 1959), p. 459.

 

29. Karl Maix, „Das Kapital” (The Capitali MEX, XXIII, p. 779.

 

30. G. W. F. Hegel, „Werke. Fragment uber Volksreligion und Christentum” (Works. Fragment on Popular Religious Beliefs and Christianity) (Frankfurt-am-Main: Suhrkamp Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.

 

31. U. Steklov, M. A. Bakunin, His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House, 1937), Vol 3, p.435.

 

32. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevskii in his Complete Works, Vol. 12, p. 194.

 

33. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.

 

34. Ibid., p. 322.

 

35. Ibid., p. 324.

 

36. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.

 

37. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social Movements înRussia(London, 1897), p. 94.

 

38. Op. cit, Volodin, p. 223.

 

39. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground înRussia(Moscow, 1965), p. 398.

 

40. Volodin, loc. cit.

 

41.Tchemishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. l, p.8.

 

42. „Russkaia Misl”, November 17, 1983. 180

 

43. Op. cit., Volodin, p. 155.

 

44. P. F. De Villemarest, ,,Les Pourvoyeurs du Goulag (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, în French), Vol. III, pp. 233ff.

 

 

Documente celebre despre“BLESTEMUL SATANIC AL COMUNISMULUI”

Comunismul nu-i o inventie a  lui Karl Marx , ci o componenta a NOII ORDINI MONDIALE gandita inaintea lui de catre illuminatii finantati de ruda sa prin alinanta Rothschild. Karl Marx a fost mason , s-a tras dintr-o familie de rabini , dar nici el si nici Engels n-au inventat comunismul, ci au fost influentati direct de  Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875) care a fost si unul din fondatorii socialismului.

 

Vladimir Lenin, in culmea gloriei sale fiind, spunea:

“Statul nu functioneaza asa cum ne-am dorit. Masinaria nu se supune. Se vede un om la volan si pare ca o conduce, dar masina nu merge in directia voita de el. Se misca insa dupa dorinta altor forte.”

Normal, erau fortele celor ce au finantat revolutia bolsevica. Si aici se cuvine sa amintim de:

Jacob Henry Schiff (1847–1920), evreu, nascut in Germania, bancher american. Deosebit de influent la vremea lui, acesta a finantat Japonia in eforturile ei militare din timpul razboiului ruso-japonez. Dar ce este mai grav, a finantat Revolutia Rusa din 1917.

In 1905 a fost medaliat de japonezi cu Order of the Sacred Treasure iar in 1907 cu Order of the Rising Sun. A fost primul strain onorat de Emperor Meiji in palatul imperial.

In 1906, cand s-a format American Jewish Committee , a fost unul din primii lideri.

In 1907 Jacob Schiff declara intr-un discurs la New York ca fara o banca centrala care sa aiba un control adecvat , tara va aluneca inspre cele mai severe crize din istorie. A devenit si capul Kuhn, Loeb & Co. Iar numele acestei banci este strans legat de Felix Warburg si Paul Warburg cel ce impreuna cu J.P. Morgan si John D. Rockefeller, Jr. au pus bazele Federal Reserve. De asemenea a fost director la New York City National Bank,  Equitable Life Assurance Society si Union Pacific Railroad .In afara de Japonia, a finantat si Puterile Centrale …Ginerele lui Solomon Loeb.

Unul dintre cei mai activi luptatori impotriva Federal Reserve, politicianul republican Louis Thomas McFadden (1876-1936), Chairman al United States House Committee on Banking and Currency 1920-1931 spunea:

“Dupa primul razboi mondial Germania a cazut in mainile bancherilor internationali care acum o conduc si o aprovizioneaza dar o si imobilizeaza. I-au cumparat industria, i-au luat resursele, ii controleaza industria si utilitatile publice.

 

Bancherii internationali subventioneaza actualul guvern al Germaniei si de asemenea aprovizioneaza fiecare dolar din banii pe care Adolf Hitler i-a folosit in campania sa risipitoare. Prin intermediul Federal Reserve Board peste 30 de miliarde dolari din banii americanilor au fost pompati spre Germania. Cu totii ati auzit de cheltuielile ce au loc in Germania: locuinte moderniste, marele ei planetarium, salile ei de gimnastica, bazinele de inot, autostrazile ei, fabricile ei perfecte. Toate acestea au fost facute cu banii nostrii. Toate acestea au fost daruite Germaniei prin intermediul Federal Reserve Board.

Federal Reserve Board a pompat atat de multe miliarde de dolari spre Germania, incat nici nu indraznesc sa spuna suma totala.”

Tot el acuza bancherii de pe Wall Street ca au subventionat revolutia bolsevica prin intermediul Federal Reserve Board si ca au cauzat deliberat Marea Depresie. A platit insa pentru lupta sa. Odata s-a tras asupra lui iar mai apoi a fost otravit …

Cititi va rog si:

„The Money Masters” – un excelent documentar despre modul in care ROTHSCHILD si locotenentii lor stapanesc sistemul financiar-bancar mondial

 

La minutul 56 al DOCUMENTARE CELEBRE: Aaron Russo – „AMERICA: FROM FREEDOM TO FASCISM“ – subtitrare in limba romana si completari foarte necesare puteti gasi asemanari intre conceptia Federal Reserve si a taxelor cu … “Manifestul comunist“ din care reiau primele puncte:

1.Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.

2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.
4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.

In documentarul romanesc se subliniaza foarte bine cultul paladin practicat de personajele prezentate. Insa acelasi cult il practica si ELITELE de care tot vorbesc eu in acest blog. Finalul documentarului insa este inexact, caci raul nu se limiteaza la statele ce au ramas comuniste.

Marele final acum se pregateste: STANGA, NOUA ORDINE MONDIALA si ANTIHRISTUL. Ampla analiza plecand de la discursul premierului Gordon Brown in care Il invoca pe Dumnezeu, cerand o Noua Ordine Mondiala, in timpul unei predici la catedrala Sf. Paul

Despre comunism şi întuneric

 

Continuarea existenţei comunismului printre noi este cu adevărat bizară, dacă luăm în consideraţie faptul că această doctrină este responsabilă de un număr ameţitor de victime – sute de milioane de oameni ucişi, conform Cărţii Negre a Comunismului – dar şi de deportări în masă, programe de spălare pe creier la nivel naţional şi campanii de eradicări fizice.

Cu toate acestea, într-o lume în care informaţia este mai accesibilă ca niciodată, doctrina inundă încă dezbaterile publice şi creierul elitelor, atât în est, cât mai ales în Occident.

Deşi este considerată o filozofie, cu alte cuvinte un sistem de concepte care să permită înţelegerea lumii. Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi ceva complet diferit. Ca model, a propus explicarea societăţii şi a relaţiilor sociale pe baza teoriei luptei de clasă – şi – chiar mai primejdios, a derapat într-o dimensiune militantă, jihadistă, chiar – propunând modificarea, “perfecţionarea” lumii existente pe calea violenţei.

Modelul prin care explică relaţiile sociale – lupta dintre clasele sociale, exploatarea unor clase de către celelalte etc – s-a dovedit pe cât de simplist pe atât de incorect. Cât despre rezultatele implementării sale – societăţile distopice create în Europa de Est şi mai ales Asia – nu mai încape vorbă, au fost fără excepţie un adevărat coşmar pentru populaţiile ţărilor respective şi un dezastru economic.

Trece deseori neobservat faptul că această doctrină cerea loialitate absolută din partea populaţiei ţărilor unde a fost implementată şi că, în cele mai multe cazuri, Partidul Comunist – reprezentarea comunismului în societate – nu s-a sfiit să impună această loialitate prin teroare.

Tocmai aspectul acesta de impunere de tip “crede şi nu cerceta”, însoţită deseori de absolutizări şi teroarea cu care a încercat să distrugă orice dezbatere filozofică, precum şi modul complet în care comunismul a înţeles să captureze întreaga societate – economia, resursele, etc. dar mai ales gândirea – pe care a încercat să o controleze cvasi-total – face ca doctrina să semene mai mult cu un cult malefic decât cu o filozofie.

Acest aspect scapă deseori atenţiei istoricilor, fiind subliniat mai mult de victimele comunismului – în special deţinuţii politic – adică exact cei care au experimentat pe pielea lor acest flagel al secolului XX şi nu numai.

 

“Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ.

 

Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu aceea creştină, este religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de “virtuţi”; nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

 

Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete şi lipsuri. Cum s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism şi plăcere sadică de a-ţi chinui semenul şi a-l ucide? “ (Mărturisiri din mlaştina disperării – Dumitru Bordeianu)

 

“Un spectru bântuie Europa – spectrul Comunismului” – începe Manifestul Comunist, Carta comunismului globalist, scris în 1848 de Marx şi Engels. ‚Spectru’- un termen cel puţin ciudat ales de întemeietorii comunismului pentru a defini un sistem politic. Cincizeci de ani mai târziu, acest spectru căpăta un corp concret, extinzându-se asemenea unui cancer, ucigând vieţi, distrugând minţi şi suflete.

 

În esenţa sa omul se opune violenţei. Omenirea a condamnat marile evenimente care au produs crime – persecuţia creştinilor, Inchiziţia, războaiele, fascismul, etc. Pe de altă parte teza comunistă este profund violentă, promovează “lupta de clasă” ura între semeni, fiind, în esenţă, criminală. Atunci cum pot oamenii solidariza uneori cu ideile (criminale ale) liderilor comunişti? De exemplu, cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989, unii spun: “Dacă eu aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi înnăbuşit protestul cu tancuri”. Sau “Bine le-a făcut Iliescu că a chemat minerii în Bucureşti”. Ce mutaţii în conştiinţa umană a produs acest sistem astfel încât să facă oamenii normali să treacă de partea crimelor şi terorii? Cum au putut fi răsturnate, inversate binele şi răul în fiinţa umană, cum să fie răul considerat bun?

 

Analizând natura Partidului Comunist (indiferent de ţară, el are aceeaşi natură, un alt aspect bizar) vom înţelege uşor care este logica cu care operează comunismul.

 

O lucrare fundamentală în acest sens este “Nouă Comentarii despre Partidul Comunist”, tipărită de publicaţia The Epoch Times.

 

Lucrarea analizează resorturile intime care au pus în funcţie mecanismul partidului comunist, şi chiar dacă exemplul principal îl constituie Partidul Comunist Chinez (PCC), acesta analiza întregeşte şi explica maşinăria Partidului Comunist în sine, în orice ţară s-ar afla el.

 

“…controlul politic total al Partidului Comunist ne-a marcat atât cultura cât şi modul de gândire, încât chiar şi criteriul cu care judecăm Partidul este creat tot de Partid. Oamenii gândesc conform logicii Partidului…” (Nouă Comentarii). Fiind forţaţi să renunţe la logica umană şi cea divină, trecând de partea Răului oamenii au făcut un fel de “pact cu diavolul”, nefiind întotdeauna conştienţi de implicaţiile unui asemenea ‚pact’ asupra calităţii de fiinţă umană.

 

De-a lungul mileniilor omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera datorită unui cod al valorilor, a unei tradiţii culturale şi spirituale. Tradiţiile sunt tot atât de vechi precum omenirea însăşi şi sunt de transmisie divină. Indiferent de unde vin ele- cea mai fundamentală moralitate umană, normele de comportament şi standardele de judecată a binelui şi răului sunt relativ stabile; de mii de ani ele au stat la baza reglării comportamentului uman şi menţinerii ordinii sociale. Dacă omenirea îşi pierde normele morale ce vor deveni oamenii? Istoria a dovedit în multe rânduri că atunci când oamenii îşi pierdeau tradiţia, nu respectau moralitatea, societatea era supusă declinului. Negând tradiţiile culturale, oamenii s-ar fi negat de fapt pe sine iar naţiunea s-ar fi confruntat cu o criză de identitate.

 

Comunismul a fost singura doctrină care s-a opus cu sălbăticie oricărei tradiţii, smulgând din sufletul oamenilor principiile binelui pe care acestea erau clădite. În Manifestul Comunist al lui Marx — documentul principal al partidelor comuniste- se expune făţiş rolul malefic al doctrinei: “Revoluţia comunistă reprezintă ruptura cea mai radicală cu relaţiile tradiţionale; nu este de mirare că dezvoltarea sa implică ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale”.

Comunismul s-a impus încă din primele sale zile cu cea mai mare şi nejustificată violenţă pe scena istoriei iar iniţiatorii săi ştiau că oamenii care credeau în valori nu-l vor putea accepta.

Omul crede în mod natural în bine- înţelepciunea antică chineză crede că “oamenii sunt la naştere în mod natural buni” (Trei versuri Sang Ji Zing, text tradiţional chinez de educaţie elementară), “toţi oamenii au o inimă cu compasiune” (Mencius, Cartea a-VI-a). A desfiinţa legile morale înseamnă a desfiinţa conştiinţa umană.

 

Nu era uşor să alterezi conştiinţa umană formată de veacuri, dar Partidul avea metodele sale. Astfel că pe lângă cele mai sinistre forme de violenţa fizică şi teroare psihică a pornit spre falsificarea oricăror idei şi concepte prin inversarea logicii normale, cu ’logica de partid’ găunoasă, înşelătoare şi imorală. Mao Zedong spunea: “Dacă vrem să răsturnăm o autoritate, trebuie mai întâi să facem propagandă şi să muncim în zona ideologiei” (Din discursul lui Mao Tse Dun la Sesiunea a Opta a celei de-a Zecea Plenare a PCC

 

Ce autoritate voia comunismul să răstoarne? Am văzut că voia să distrugă însăşi tradiţia culturală moştenită de veacuri, catalogând-o printre “prejudecăţi burgheze”. Se opunea cu înverşunare religiei (numind-o “opium pentru mase”), pedepsind şi omorând oamenii care nu renunţau la credinţă. Alungând tradiţia şi pe Dumnezeu din sufletul oamenilor, nu ar fi distrus în acest caz chiar sufletul lor?

 

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Lui”, omul fiind considerat ca o “încoronare a creaţiei”. Marx l-a determinat pe om să-şi piardă respectul faţă de sine, marxismul fiind primul sistem filozofic care limitează drastic noţiunea de om. Nu e de mirare că el a elogiat darwinismul. Astfel în 1861 îi scria lui Ferdinand Lasalle: “Cartea lui Darwin [Originea omului] este foarte importantă, oferindu-mi fundament în ştiinţele naturale pentru interpretarea istorică a luptei de clasă.”

Partidul Comunist aplica darwinismul social pretextând că ‚lupta de clasă’ este singura forţă care determină dezvoltarea societăţii. Astfel lupta devine “credinţa” principală a Partidului Comunist, o unealtă în obţinerea şi păstrarea controlului politic.

 

Partidul Comunist nu crede în Dumnezeu şi nu respectă nici măcar natura fizică. Motto-ul PCC în timpul Revoluţiei Culturale era:

 

“Luptă-te cu Cerul,

Luptă-te cu Pământul,

Luptă-te cu oamenii

Aşa vei descoperi o bucurie nemărginită.”

 

Chinezii cred în mod tradiţional în unitatea dintre Cer şi oameni. Lao Tze spunea în Dao de Jing (Tao-Te Ching): “Omul urmează Pământul, Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea, şi Calea urmează ce este natural.” (Dao De Jing, Capitolul 25)

“Omenirea se integrează cu Cerul şi Pământul şi între ele există o dependenţă mutuală. Calea universului nu se schimbă. Universul se mişcă în mod ordonat, urmând Calea. Pământul urmează schimbările Cerului. Respectând Cerul şi Pământul, omenirea se bucură de o viaţă armonioasă plină de mulţumiri şi binecuvântări.

Partidul Comunist este un soi de fiinţă. Totuşi se opune naturii, Cerului, Pământului şi omenirii. Este un spectru malefic opus universului.” (Nouă Comentarii- Comentariul 4: De ce este PCC o forţă împotriva universului).

Din preistorie până astăzi, omenirea a crezut în existenţa unor legi care domnesc în univers.

Adevăraţii oameni de cultură, de ştiinţă au o viziune foarte largă asupra universului şi nu vor nega nelimitatul “necunoscut” de dragul noţiunilor personale limitate. De ex . Newton (în lucrarea sa Principiile Matematicii) a explicat că oferă doar o descriere a fenomenelor de suprafaţă şi că nu îndrăzneşte să vorbească despre adevăratul motiv pentru care Dumnezeu a creat Universul. În filozofie, Platon considera Binele ca fiind valoarea supremă. Pentru el, politica trebuie să se subordoneze moralei. Fără Binele suprem, egalitatea sau dreptatea ar fi fără valoare. La Socrate, chestiunea principală pusă de el a fost : cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui? La sfântul Augustin legea era iubirea. La Kant, imperativul categoric este poruncă pură (a priori) a legii morale. A fi liber- după Kant- înseamnă a acţiona “în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi în acelaşi timp şi drept principiu al unei legislaţii universale.” (Jeanne Hersch- Mirarea filozofică, cap. Immanuel Kant). 

Ce contrast izbitor cu tot ceea ce ne oferă gândirea marxistă care face mereu apologia distrugerii şi a violenţei. (“Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi”.)

 

Mulţi occidentali, dar nu numai, cred încă în ’umanismul’ doctrinei marxiste, mai cred în ‚bunele intenţii’ ale unei societăţi ce se vrea “raiul pe pământ”- şi care oferea o aşa zisă egalitate între oameni. Nimic mai fals. Manifestul Comunist afirma fără echivoc: “Mai sunt deasemenea şi adevăruri eterne precum Libertate, Justiţie, etc., care sunt proprii tuturor statelor societăţii. Dar comunismul desfiinţează adevărurile eterne, desfiinţează întreaga religie şi întreaga moralitate în loc de a le constitui pe acestea pe o bază nouă; astfel că acesta (comunismul) acţionează în contradicţie cu întreaga experienţă istorică din trecut” (Manifestul Comunist, cap II — Proletarii şi comuniştii “”).

Toate guvernările comuniste s-au hrănit cu asemenea principii. Ele sunt acum internaţional recunoscute ca fiind totalitare şi violente, fie că e vorba de partidele comuniste din România, Rusia, China, Cambodgia, Coreea de Nord, Cuba etc, ele fiind create din aceeaşi substanţă şi animate de acelaşi crez. În comunism valorile sunt inversate şi semnificaţia cuvintelor mari este exact opusă. Astfel “raiul” comunist adus de “luptă de clasă” poate fi uşor identificat în situaţia dezastruoasă din ţările comuniste.

“Din 1949 numărul deceselor cauzate de violenţa Partidului Comunist Chinez (PCC) a depăşit numărul total de decese din timpul războaielor purtate între 1927-1949 (se estimează un număr de 80 de milioane de oameni omorâţi. În timpul “curăţeniei” declanşate de Stalin în 1930, Partidul Comunist sovietic a masacrat peste 20 milioane de aşa-zişi spioni şi trădători, şi persoane suspectate ca având opinii diferite.” (Nouă Comentarii…, Com.1). Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a ucis în Cambogia (ţară mică cu numai 8 milioane de locuitori) în cei 4 ani de existenţă, (1975-1978) mai mult de 2 milioane de oameni.

 

 

 

 PS 

Se pune întrebarea firească: De ce aceasta luptă necontenită şi nemiloasă? Împotriva cui? Era îndreptată o asemenea revoltă dusă la paroxism doar împotrivă unei vechi ordini sociale sau era mai mult de atât?

Un răspuns convingător la aceste întrebări ni-l oferă pastorul Richard Wurmbrand, în cartea sa “Marx şi Satan”. Richard Wurmbrand, om de cultură şi de mare fineţe intelectuală, a fost şi el victimă a detenţiei comuniste.

 

Iată cum şi-l aminteşte Alexandru Virgil Ioanid pe Richard Wurmbrand: “…evreu, fost comunist militant, convertit la creştinism în împrejurări excepţionale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos şi de combatere a comunismului ateu ce se instaura în ţară. Ca urmare, a fost arestat şi ţinut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi tbc osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ţine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna.”

 

Pentru cei care mai cred încă în umanismul lui Marx sau al comunismului cartea lui Wurmbrand şochează prin contrastul între ceea ce unii cred că înseamnă “idealurile comuniste” şi ceea ce însemnau ele de fapt. Astfel autorul citează din unele poeme ale lui Marx şi din alte scrieri de-ale sale şi ale altor cunoscuţi comunişti, din care se vede clar ca lumina zilei ’umanismul’ marxist. Într-unul din poemele sale, Marx scria:

 

“Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

Vezi această sabie?

Prinţul întunericului mi-a vândut-o.

Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul[…]”.

Autorul remarcă în poemul Strigătul unui deznădăjduit- “[…]

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea

Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului

Vârful lui rece va fi înspăimântător[…]-

asemănarea cu laudele îngâmfate ale lui Lucifer:

“Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”(Isaia 14:43)”.

Cine vorbeşte prin Marx în aceste versuri? Care este dumnezeul lui Marx? Răspunsul nu trebuie să-l deducem, el este exprimat fără echivoc.

 

Marx, demonstrează Wurmbrand, “nu a fost nici o clipă însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, (pe care o ura, cum ura toate naţiunile şi “toţi zeii”). Pastorul susţine că Marx ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.[…] ”Socialismul nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic. Acesta se aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

 

Bakunin, unul din tovarăşii lui Marx de la Internaţionala I, nu numai că îl lăuda deschis pe Lucifer, ci avea şi un program concret de revoluţie. Scopul nu era de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie: “În aceasta Revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice.”

 

Astfel că Marx şi tovărăşii săi, “deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei […] Ei nu contestau existenţa lui dumnezeu, ci supremaţia Lui” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

Cât de departe erau toate acestea de idealurile societăţii perfecte în care erau oamenii forţaţi să creadă că sunt întruchipate în teza marxistă. “Dealtfel, cel care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială “prostovani, golani, măgari”. Engels ştia prea bine că: “nici democraţii de coloratură roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată”.

De aceeaşi ideologie satanistă era dominat şi Lenin, care, “la 16 ani şi-a rupt crucea de la gât, a scuipat pe ea şi a călcat-o în picioare” (Troţki-Tânărul Lenin)-acesta fiind un binecunoscut ritual satanic, iar exemple de lideri comunişti dezaxaţi sunt multe – Stalin nu avea “nici o trăsătură umană”după cum îl caracteriza cumnatul şi colaboratorul său. Lui Mao Tze Dun îî plăcea să fie aclamat ca “cel a cărei minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord a construit un cult al personalităţii care sfida orice raţiune, iar Nicolae Ceauşescu s-a întors fascinat din Coreea de Nord, încercând să construiască un cult al personalităţii asemănător.

În cartea sa, Richard Wurmbrand dă un exemplu de cruzime satanică, citând din Arhipelagul Gulag al lui Soljenitin: “hobby-ul ministrului afacerilor interne al Uniunii Sovietice, Yagoda, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele cu Iisus şi cu sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.”

 

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat, la un moment dat, să-i scape următoarea mărturisire involuntară: “Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” Mai este nevoie de o altă profesiune de credinţă’ comunistă mai bine conturată?

Iar dacă ţelul comunismului era să smulgă sufletele credincioşilor din mâna lui Dumnezeu, cui aveau să le încredinţeze? În ce trebuiau să creadă oamenii atunci? Răspunsul îl ştim deja: oamenii trebuiau să creadă numai în Partidul Comunist, să asculte doar de Partidul Comunist, să mintă, să ucidă, să-şi trădeze până şi familia, dacă interesele Partidului o cer, să nu aibă alte credinţe şi idealuri decât cele ale Partidului.

Astfel, oamenii trebuiau să renunţe la credinţă şi morală pentru ca acestea ar fi fost ‘burgheze’, ‘obscurantiste’ şi ‘demodate’ şi ar fi încurcat progresul societăţii, după cum susţinea Partidul – pentru ca acesta să pună stăpânire atât pe trupul cât mai ales pe mintea oamenilor, pentru a-i poseda total, necondiţionat, pentru a-i lăsa fără urmă de conştiinţă umană şi a-i transforma în roboţii docili şi dezumanizaţi ai Partidului.

 

Să ne mai întrebăm atunci de ce comunismul a înjosit mereu religia, de ce a dezlănţuit o persecuţie atât de acerbă împotriva credincioşilor şi a celor cu valori spirituale care trebuiau “re-educaţi” în lagăre de concentrare prin chinuri şi torturi groaznice, ca apoi şi ei, la rândul lor să devină torţionari?

 

În spatele tuturor acţiunilor Partidului se poate întrevedea o substanţă diabolică. Vorbind despre rolul Ocultei Comuniste, Ovidiu Voinea, el însuşi torturat la Piteşti, în cartea sa Masacrarea studenţimii române dezvăluie:

“Această ocultă s-a instalat în tainiţele moscovite prin mijlocirea ocultei internaţionale cu sediul în U.S.A., şi astfel a dărâmat din umbră imperiul şi biserica rusă.

Tot ce a fost otravă pe pământ s-a concentrat la Kremlin într-un amestec bine dirijat şi cu scopuri precise.

 

De la Moscova se răspândeau şarlataniile comuniste popoarelor din Asia, Africa, America latină, Europa occidentală etc. Acolo şi-au făcut instructajul marii maeştrii ai Cambodgiei. Ceasul istoriei le-a fost prielnic, terenul pregătit şi şmecheria folosită a fost din cele mai ieftine.

 

Urmare a “spălării creierului”, tineretul a fost bestializat. Din îngeri au fost transformaţi în demoni. Apoi aceşti oameni satanizaţi urmau să fie răspândiţi prin celelalte închisori politice. De data aceasta, prin aceleaşi metode, dar folosindu-se de victime, să continue aceşti monştri, creaţi artificial, procesul de dezumanizare a deţinuţilor.

 

Adevăraţii călăi stăteau în umbră şi manevrau victimele după principiul “Nu-i ucideţi voi, lăsaţi-i pe ai lor să-i ucidă”.

De cele mai multe ori nici unul din cei trei nu erau informatori, dar se crease psihoza şi asta conta. La urma urmei acesta era chiar scopul Ocultei: Distrugerea încrederii reciproce.”

Victimele “experimentului Piteşti” au scris despre aceste orori, au explicat mecanismele şi metodele prin care, “după ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat ”. În acea stare de pustiu sufletesc, după torturi neîntrerupte era forţat să-şi bată la rândul său prietenul sau colegii de celulă. “Spaima, la închisoarea Piteşti a fost atotstăpânitoare. Doi ani a durat masacrul luciferic al “Piteştiului”, doi ani a durat coşmarul. Această spaimă s-a instalat nu numai la nivelul sistemului central, ci în fiecare celulă a trupului până la cea mai neînsemnată. Aveai impresia că nu capul conduce, ci un centru nervos situat undeva în măduva spinării. Simţeai un fel de dedublare… O conştiinţă – parcă depărtată – privea neputincioasă la un robot fără milă şi simţire cum loveşte şi distruge.

Calea prin care victima a devenit în timp – dedublată, multiduplicitară – era teroarea:

Una gândea în suflet, alta vorbea aparent.

Una simţea în suflet şi alta făcea aparent.

Dar când apărea stimulul, spaima le inhiba pe toate rămânând doar robotul. ” (Ovidiu Voinea- Masacrarea studenţimii române)

La Piteşti deţinuţii erau forţaţi la ritualuri satanice.

 

Richard Wurmbrand consemnează: “preoţii au fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei. …creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare sfintei împărtăşanii.” Un preot ortodox român, Roman Braga, scrie: ” i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească”. Comuniştii i-au explicat, nu numai lui : ,,Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, vă veţi duce în Cer. Nu vrem să deveniţi martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să vă duceţi în iad.”

 

Din cartea domnului Traian Popescu (Experimentul Piteşti) el însuşi deţinut al Reeducării, extragem: “În “laboratorul” Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un neam, nimicit “virusul spiritualităţii” şi INDUMNEZEIRII OMULUI”[…]

“Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, Târgşor de către agentul regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat în mediul concentraţionar şi carceral cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scara individuală şi de grup.

Rostul acestui experiment era de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios şi a declanşa astfel o mutaţie etnico-religioasă la scara întregii comunităţi naţionale”. (Prof. univ. Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu – EXPERIMENTE TOTALITARE – modelul reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952.) (Traian Popescu – Experimentul Piteşti, Terorismul din închisorile Piteşti; Gherla; Canal Tg. Ocna)

 

“Piteşti era “centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oamenii buni în oameni răi, sau chiar în demonizaţi — cum îl numeşte Părintele Calciu. Dar acolo “rugăciunile nu încetau niciodată.”

 

Putem astfel vorbi despre martiri, sfinţi ai închisorilor. Eugen Dimitriu din Suceava, fost deţinut politic, l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu la închisoarea-sanatoriu din Târgu Ocna. Ne-a lăsat în cartea sa, Dreptul de a muri mai repede, o mărturie excepţională, încheiată cu un îndemn: “Cercetătorii Experimentului Piteşti trebuie să abordeze cu seriozitate — ca o contrapondere — fenomenul Târgu Ocna, unde s-a dovedit că oamenii pot deveni sfinţi”. “Tânărul Valeriu a trecut şi acel ultim examen, mlaştina deznădejdii, deşi fusese torturat bestial, deşi era îngenuncheat de boală. În loc de apostazia cerută de ighemonii antonescian şi comunist, în loc de căderea în deznădejde, Valeriu Gafencu a privit la Hristos şi a zâmbit serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Chipul său emana mereu, în mod misterios, o luminozitate şi o energie de neimaginat azi, într-o lume dominată de necredinţă şi de păcate împotriva Sfântului Duh.”

Revoluţiile nu duc la triumful dragostei ci, la mania de a ucide. În revoluţiile din Rusia şi China, după uciderea a zeci de milioane de nevinovaţi, comuniştii nu s-au mai putut opri şi au început să se omoare unii pe alţii.

Dostoievski avertizase, prin gura unui personaj de-al său: “Dacă Dumnezeu nu există înseamnă că totul este permis.” Dealtfel, Marx afirma în Manifestul Partidului Comunist că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci şi a oricărei morale. În timpul Revoluţiei Culturale din China era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să se tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să se lupte unii cu alţii, mame şi fiice să se denunţe reciproc, şi studenţi şi profesori să se trateze unii pe alţii drept inamici. În aceste cazuri conflictele şi ura au fost motivate de “natura Partidului” , care înlocuia şi elimina natura umană.

 

Acesta a fost trecutul comunismului, cu râurile sale de sânge şi teroarea care a schingiuit sufletele. Iar pentru cei care cred că totul a trecut acum, voi spune că nici prezentul nu este diferit.

 

Oficial în Europa de Est comunismul s-a încheiat, (cu toate că el mai persistă încă, în forme mai subtile, infiltrat în partide pretins democratice, sau sub masca marxismului cultural occidental etc.) mai sunt încă ţări în care el face ravagii, omoară oameni, distruge conştiinţe.

 

Genociduri moderne: China

 

Un studiu de caz: cea mai mare putere comunistă a momentului – China – organizează o campanie de eradicare împotriva mişcării spirituale Falun Gong în China de astăzi. La baza exterminării la scara naţională a aderenţilor Falun Gong stă aceeaşi dorinţă de a eradica virtutea şi morala, pe care Partidul a manifestat-o de la începuturile sale. Încă o extensie a ideologiei malefice, în plin secol 20 – interzicerea, de către Partidul Comunist, în ultimii ani, a şcolii Falun Gong ai cărei practicanţi susţin principiul “Adevăr, Compasiune, Toleranţa” face parte din acelaşi plan de implementare a doctrinei comuniste de “luptă împotriva Cerului”.

 

O consecinţă inevitabilă a menţinerii controlului prin forţă şi teroare, împotriva voinţei oamenilor este că Partidul se simte intimidat atunci când un număr mare de oameni care nu vor să mai mintă şi nu mai pot fi minţiţi, sunt buni unii cu alţii şi nu mai pot fi constrânşi să se trădeze reciproc, sunt toleranţi şi răbdători cu semenii lor.

 

Speriat de forţa cu care, la începutul deceniului ’90, în China, membrii Partidului aderau la mişcarea Falun Gong, dictatorul chinez al momentului, Jiang Zemin, a lansat o campanie de calomniere şi persecuţie în care a implicat armata, mass media, securitatea, politia, bisericile (false) etc.

 

Jiang Zemin cerea, într-un document intern al Partidului, exterminarea mişcării Falun Gong “în 3 luni de pe faţa pământului”, iar planul său cuprindea: “ruinarea reputaţiei practicanţilor Falun Gong, falimentarea lor financiara şi distrugerea lor fizică”.

 

În ultimii ani, conform Raportului independent Kilgour-Matas, acest diabolic plan a culminat cu organizarea unei industrii la scara naţională, în care deţinuţilor din lagărele de muncă li se extrag pe viu, cu forţa, organe, care sunt mai apoi vândute pe piaţa neagră a organelor de transplant din China.

 

Deşi guvernul chinez neagă acuzaţiile, autorii raportului – Dr. David Kilgour (ex-secretar de stat din Canada) şi Dr. David Matas – au ajuns la concluzia că afirmaţiile în legătură cu recoltarea ilegală de organe sunt adevărate, numind acesta operaţiune de exterminare – “o formă grotescă de rău care, în ciuda tuturor depravărilor pe care le-a cunoscut umanitatea, este nouă pe aceasta planetă”. Raportul poate fi citit în peste 18 limbi la http://organharvestinvestigation.net/

 

De peste 5000 de ani, cultura chineză a îmbrăţişat preceptele înţelepciunii taoiste şi confucianiste, aşa încât, de-a lungul istoriei naţiunea chineză a rezistat datorită acestei culturi, a cărei esenţă a fost transmisă neîntrerupt. “Mările învăţături promovează cultivarea virtuţii”, spunea Confucius, în urmă cu mai mult de 2000 de ani, transmiţând societăţii ideile sale sub forma celor cinci virtuţi esenţiale: bunăvoinţă, dreptate, corectitudine, înţelepciune şi credinţă. Au fost nevoie de 50 de ani de teroare comunistă pentru ca aceste valori să fie răsturnate, schilodind astfel sufletul unui popor cu o mare cultură.

 

Mao Tse-Dung, cel care a implementat comunismul în China, producând zeci de milioane de victime, scria în memoriile sale: “De la opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se afla un templu confucianist. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu”.

 

Partidul Comunist Chinez este singurul regim care a încercat distrugerea simultană a celor trei religii – confucianismul, buddhismul şi taoismul. Imediat după venirea la putere, Partidul a pornit un program naţional de distrugere a templelor, ardere a scripturilor, forţând călugării buddhişti şi taoişti să se reîntoarcă la viaţa seculară. Pe străzi erau organizate procesiuni în care mulţi călugări erau umiliţi public, pentru nicio altă vină decât credinţa lor. În Tibet au fost deteriorate 90% din temple. Chiar şi azi Partidul continuă persecuţia religioasă, întemniţând zeci de mii de creştini independenţi.

 

“Partidul Comunist Chinez afirma că Falun Gong concurează cu partidul în atragerea maselor şi că este o religie. De fapt ceea ce dă Falun Gong oamenilor este o cultură şi un mod de viaţă. Este o cultură străveche, rădăcină tradiţiilor chineze, pe care poporul chinez a pierdut-o cu mult timp în urmă.” (Nouă Comentarii, Com.5)

 

După masacrul din 4 iunie 1989, ideologia comunistă a devenit complet falimentară, Partidul Comunist Chinez n-a mai fost capabil să-şi unească membrii sub stindardul doctrinelor marxismului, leninismului şi maoismului. Confruntat cu o criză de supravieţuire Partidul a deschis larg poarta corupţiei pentru membrii săi, cerându-le în schimb loialitate absolută. Pornografia, jocurile de noroc şi drogurile au scăpat de sub control în toată China.

 

În schimb standardul moral ridicat demonstrat de practicanţii Falun Gong, care practică “Adevăr, Compasiune şi Toleranţă” a rezonat cu bunătatea din inima maselor. Mai mult de 100 de milioane de oameni s-au simţit atraşi şi au început să practice Falun Gong. Falun Gong este o oglindă a integrităţii care, prin însăşi natura sa, pune în evidenţă şi contrastează cu indecenţa Partidului. “Pacea adevărată poate fi găsită în cultivarea universală a virtuţii” – afirmă maestrul şcolii Falun Gong – “Dacă oficialii nu sunt egoişti statul nu va fi corupt. Dacă oamenii pun accent pe cultivarea propriei virtuţi şi atât administratorii cât şi civilii exersează stăpânirea de sine, atunci întreagă naţiune va fi stabilă şi liniştită”. Sau “Trebuie să le arăţi întotdeauna compasiune şi bunătate celorlalţi şi să te gândeşti la ceilalţi înainte de a face orice. Nu vei face greşeli dacă atunci când apare o problemă, primul lucru la care te gândeşti este dacă ceilalţi pot suporta, sau dacă va răni pe cineva.”

 

O altă caracteristică periculoasă a spectrului malefic comunist chinez este că doreşte să-şi impună influenţa în fostele ţări comuniste, cu promisiuni de avantaje economice, “prietenie reciprocă”, etc. Dar care este preţul acestor ‚avantaje’? Ca în orice “pact cu diavolul” compromisurile nu pot fi decât scăderi pe planul conştiinţei umane. Astfel, adeseori nici nu se vorbeşte despre victimele pe care Partidul continuă să le facă, despre oamenii care mor încă şi astăzi pentru că îndrăznesc să nu renunţe la Adevăr, Bunătate, Toleranţă, pentru ca Partidul impune o trecere sub tăcere a chestiunilor ‚interne’ de drepturilor omului.

 

Dar crimele comunismului, fie că s-au petrecut în trecut în România, Rusia, etc, sau se petrec acum în China, Birmania, Sudan, etc nu trebuie ţinute ascunse, trebuie expuse lumii, scoase la lumină. Lumina biruie întunericul, şi ele vor trebui să înceteze.

 

Impresionant a fost apelul dizidentului român Vasile Paraschiv, fost deţinut politic şi victimă a regimului comunist, care, mişcat de genocidul asupra practicanţilor Falun Gong, ne îndemna, în cadrul unui seminar la Bucureşti, să ne unim toţi cei care ne respectăm proprii noştri eroi martiri din închisorile comuniste să facem cunoscută şi soarta “fraţilor de suferinţă” din China. Cei care suferă nu se pot apăra singuri, noi care am aflat despre aceste atrocităţi nu avem voie să ascundem ceea ce ştim sub tăcere sau indiferenţă. Aceste lucruri nu pot fi tăinuite dacă vrem ca ororile comunismului să înceteze.

 

Nu avem voie să uităm Revoluţia Culturală sau Piteştiul, Piaţa Tiananmen sau Mineriadele, aşa cum nu se pot accepta Jocuri Olimpice într-o ţară care face profituri din furtul de organe pe viu de la practicanţi Falun Gong sau arestează jurnalişti care expun adevărul.

 

A ne opune comunismului nu înseamnă “a face politică”, cum ar încerca Partidul să ne mistifice acţiunea noastră dreaptă. A ne opune comunismului devine un act moral, un imperativ categoric al legii morale.

 

Victimele terorii roşii nu mai pot fi aduse la viaţă, iar cei care mai trăiesc în urma lor trebuie lăsaţi să vorbească despre ele. Aceste simpozioane, forumuri, cărţi, sunt menite să ţină memoria trează, ca şi copiii noştri să înveţe din lecţiile trecutului.

 

Tot astfel trebuie să fim conştienţi că natura malefică a comunismului nu se va schimba niciodată. Chiar şi astăzi, dacă este nevoie, îşi joacă rolul dublu, deghizat sub alte denumiri, nuanţe politice sau ideologii. El poate părea benevolent, va începe chiar să se reformeze, să fie doritor să “înapoieze drepturile oamenilor”, dar esenţa să rămâne aceeaşi – o putem vedea oriunde este promovată non-valoarea, golul spiritual, manipularea psihică, etc. O întrebare: oare ce se află în spatele promovării acelor emisiuni aşa zis mondene care formează o aşa zis cultură pentru tinerii de astăzi? După care valori, promovate astăzi în masă, s-ar putea ghida tinerii? Nu mai găsim în ele nimic din ideologia clasică a comunismului aşa cum o ştiam noi. Dar găsim, sub o altă formă o altfel de spălare a creierului, un fel de curent din care lipseşte cultura autentică şi cultivarea valorilor universale, creat şi promovat după programul şcolii de la Frankfurt.

 

“Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic”, spunea Edmond Burke.

 

Sângele nevinovat al tinerilor din decembrie 1989 din România sau al celor din Piaţa Tiananmen, al sfinţilor români din închisorile comuniste, al prizonierilor de conştiinţă din lagărele de exterminare din China, să ne trezească pentru a nu rămâne niciodată indiferenţi în faţa răului din afara noastră sau din noi.

 

 

Comunismul este o miscare satanista

Scopul satanismului este sacrificiul de vieti umane pentru  lucifer. In timp ce in Crestinism, Isus s-a sacrificat pentru oameni, in satanism se asteapta sacrificarea oamenilor lui Lucifer. Sub egida ateismului, comunismul a folosit simbolismele satanice precum cel al stelei rosii, falsul Mesia (Lenin), falsul mormant “sfant” (mumia lui Lenin din Kremlin), si distrugerea de locasuri religioase prin  coruperea celor care au supravietuit in numele “clasei muncitoare” (in special al locasurilor crestine).Pentru ca satanismul solicita de la credinciosii sai “ordine prin haos” si sadism, sacrificul de tip genocid de vieti umane este o constanta precedata de abuz mintal, emotiv, fizic/sexual, duse pana la exacerbare.Astfel vedem ceremonii satanice de “re-educare” a oamenilor pe sistem satanic, de la puscariile si gulagurile comuniste (fenomenul Pitesti), la scolile cu indoctrinare bazata pe ura, turnatorie si indoctrinarea spre genocid a copiilor, adolescentilor si a adultilor, sub titulatura inocenta de “revolutie.” Ori revolutie/revolver, inseamna intoarcerea cu fundul in sus a omenirii, care implica inainte de orice, distrugere.Mai putin cunoscut este faptul ca si nazistii lui Hitler ca si comunistii lui Stalin si Mao au folosit etichete simpliste pentru oamenii pe care au vrut sa-i distruga, chemandu-i “inferiori” si “dusmani.”

Atat Hitler cat si dictatorii comunisti s-au inspirat din lucrarile bazata pe falsele biologii si sociologii ale lui Karl Marx (2).Iar Karl Marx a venit dintr-o familie satanica si a aplicat strategia de minciuna: Cea mai buna strategia a diavolului este ca sa ne convinga ca nu exista (ateismul).

 

Scrierile, agenda, si actiunile generate de scrierile sale au aratat in schimb exact opusul: comunismul este un cult satanic bazat pe sacrificiu (3).Occidentul nu numai ca tace, dar ii protejeaza pe comunisti si pe crimele lor, etichetandu-i nici mai mult nici mai putin decat “eliberatori.” Bancile globaliste au finantat si profitat dupa crimele comuniste, de la Lenin la China comunista a anului 2017. Guvernele, companiile si elitele miliardarilor din Vest, au facut pact cu si au profitat din crimele comunismului in mod continuu (4).Datorita acestor interesuri, Vestul lauda pe comunisti, minimalizeaza, neaga si/sau acuza insasi victimele comunistilor de crimele comunistilor. Mai mult, produc maculatura de predare la copiii din scolile din Vest despre communism, prezentandu-l in termeni de povestioare, de timpul cartuliilor gen “micul Leninist” al anilor ’50 din secolul trecut (5), publicate in tarile ocupate de comunisti. Pentru adolescenti au creat moda “communist chic,” unde este un lucru ‘modern’ de a purta simboluri cu secera si ciocanul, sau alte insemne comuniste, de la chilotii de dama, la tricouri si ca nume de baruri si bauturi alcoolice (6).Casa Alba a lui Obama a considerat normal ca sa aiba globuri de Craciun cu fata ucigasului Mao (7). Iar americanii au ridicat satatuie lui Stalin in acelasi an cand Gruzia demola statuile acestui pishopat ucigas (8).A fost surpirnzator sa vad zilele trecute cateva panouri uriase la Times Square in New-York, cu afisuri care comemorau victimele comunistilor de-a lungul celor 100 de ani de dominatie, inclusiv informand trecatorii ca 1:5 indivizi din lume inca traieste intr-o dictatura deschis comunista (numarul tarilor cu guverne neo-comuniste deghizate drept ‘democratice,’ ridica numarul omenirii sub dictaturi de stanga la peste 20%).A fost surprinzator nu pentru ca nu era normal comemorarea victimelor comunistilor dupa 100 de ani de dictatura, ci pentru ca aceste panouri s-au afisat in aceeasi tara unde la Georgia Stones, este chiar sapata in stanca intentia de a reduce (distruge) populatia pamantului la 500,000,000 -deci de a omora 6.5 miliarde din 7 miliarde- (9).Ramane la discretia urmasilor victimelor comunistilor de a tine candela memoriei sacrificiului lor aprinsa in perpetuitate, pentru ca “cine uita crimele trecutului este condamnat ca sa le repete.”Memorie eterna martirilor nostrii care au fost persecutati si care au fost sacrificati de catre miscarea satanica chemata comunism.

Gabriel Teodor GHERASIM, New York

 SĂ NE PREGĂTIM, CĂCI (re)VINE MARTIRAJUL-CA O BINECUVÂNTARE-Graiul martirilor crestini din primele secole-de Petru Popovici

 

 

Prefaţă

Puţine lucruri sunt în istoria omenirii mai zguduitoare ca suferinţele martirilor. Atacaţi, în primele veacuri după Hristos, de duşmanii păgâni, iar mai târziu de cei ce mărturiseau că sunt urmaşii blândului şi milostivului Mântuitor – care totuşi au fost lipsiţi de orice pic de milă şi compătimire omenească – aceşti bravi susţinători ai credinţei au fost întemniţaţi, torturaţi şi omorâţi cu miile.

Îngrozitoare cum sunt unele relatări din acestea despre oribilele bestialităţi ale omului faţă de om, ele ne pot fi folositoare nouă, celor de astăzi, spre a aprecia just binecuvântările de care ne bucurăm şi suntem în stare să comparăm drepturile şi libertăţile noastre cu tirania şi nedreptatea acelor zile.

Sunt doar câteva sute de ani de când cele mai crude pedepse erau aplicate nu criminalilor periculoşi statului, ci unor oameni nevinovaţi, cei mai nobili şi mai buni din vremea lor, a căror singură vină era refuzul lor de a renunţa la credinţa ce le era mai scumpă decât însăşi viaţa lor.

Curajul neclintit al martirilor când erau confruntaţi de-a dreptul cu moartea, în cele mai teribile forme, aproape că ne face să credem că ei n-au fost simple făpturi omeneşti, supuşi fricii şi durerii, având aceeaşi dragoste de viaţă, aceleaşi afecţiuni ca şi noi, ci parcă ar fi fost fiinţe de alt rang, astfel formate să fie indiferente faţă de suferinţele fizice şi să se dovedească împotriva slăbiciunii mintale. Dar relatările despre vieţile lor ne încredinţează că au fost oameni. Cuvintele lor, faptele lor, scrierile lor, uneori apărarea înflăcărată, despărţirile lor, felul cum îşi luau rămas bun de la familie şi de la prieteni, îi arată că erau din aceeaşi carne şi sânge ca noi. Diferenţa era în zelul lor fierbinte şi în credinţa înflăcărată a lor, ce creştea tot mai puternic în faţa prigoanelor, a închisorilor, ce creştea tot mai puternic în faţa prigoanelor, a închisorilor, a schingiuitorilor, încât lumina cu mult mai multă strălucire decât flăcările focului în care li se mistuiau trupurile lor.

Istoriile martirilor au avut veacuri de-a rândul un loc de frunte în literatura creştină. Acest fel de scrieri au fost găsite alături de scrierile sfinte şi de cărţile de devoţiune. Unele istorii din prezentul volum au fost scoase din aceste izvoare. Cele care descriu persecuţiile de la începutul creştinismului, fiind tradiţionale, ne-au rămas de la vechii scriitori bisericeşti; cele din urmă, sunt din „Cartea martirilor” de John Fox.

Din mulţimea mare a martirilor, am ales pe cei în ale căror suferinţe putem găsi învăţături deosebit de folositoare sufletelor noastre. Desigur au fost mulţi credincioşi, care în focul suferinţelor au fost mai sclipitori ca diamantul, dar despre ei nu s-a scris nici un rând. Pe aceştia îi vom cunoaşte în ceruri.

În descrierea suferinţelor, am căutat să redau stilul ciudat şi relatarea grafică ce caracterizează originalele.

Facă Domnul ca ele să fie o mare binecuvântare.

Petru Popovici

 

 

Apostoli şi evanghelişti martiri

Îndureraţi şi părăsiţi trebuie să se fi simţit ucenicii după plecarea Domnului lor. Însă, deşi nu-I mai puteau auzi vocea, ei ştiau că El îi priveşte din cer şi că, în Duhul, va fi cu ei şi cu întreagă Biserica Sa până la sfârşitul lumii. Astfel, apostolii aveau să fie ajutaţi şi călăuziţi zilnic în lucrarea ce El le-a spus că trebuie s-o facă, adică să meargă în toate părţile lumii şi să spună poporului fiecărei ţări că Mântuitorul omenirii a venit şi că a murit pe cruce, ca ei să poată fi mântuiţi.

Acum au mai rămas numai 11 apostoli, căci Iuda, care L-a trădat pe Isus nu mai era cu ei. De aceea l-au ales pe Matia spre a întregi numărul de 12 apostoli. Nu după mult timp, ei se împrăştiară în toate părţile purtând cu ei vestea bună.

Noul Testament nu ne spune cât au trăit apostolii şi evangheliştii, nici cum au murit. În Faptele ne este relatată moartea lui Ştefan şi a lui Iacov. Atâta tot. Dar vechii scriitori şi istorici, care în primele veacuri după Hristos s-au apucat să adune şi să aştearnă în scris ce au auzit ei despre aceşti sfinţi, ne spun că aproape toţi au murit moartea de martir.

Cele ce urmează sunt istorisiri ce au ajuns până la noi.

Martirul Ştefan

Diaconul Ştefan a fost primul martir. Istoria lui este relatată în Noul Testament (Faptele apostolilor 6 şi 7).

Datorită creşterii numărului ucenicilor, mulţi fiind săraci, s-au ivit nemulţumiri, căci unii au fost omişi la împărţirea ajutoarelor. Atunci apostolii au zis: „Nu este bine pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu, ca să slujim la mese”. Atunci, au ales şapte administratori ai bisericii, spre a distribui ajutoarele materiale. Ei au fost numiţi diaconi. Unul dintre ei a fost Ştefan. El a ajutat la împărţirea hranei pentru cei săraci şi de asemenea a predicat Evanghelia poporului. El era un bărbat plin de puterea Duhului. Sfântul Ştefan a făcut multe semne şi minuni. El a devenit ţinta atacurilor date de evreii mai de seamă. Dar el a predicat cu atâta putere încât nici evreii învăţaţi din Alexandria nu au putut să-l contrazică.

Fiind biruiţi prin puritatea doctrinei sale şi forţa argumentelor sale, evreii s-au înfuriat până acolo încât au plătit mărturii false, care l-au acuzat că ar fi blestemat pe Dumnezeu şi pe Moise. Astfel, l-au dus la judecata Soborului. Acolo, el a rostit o apărare nobilă, apărare care i-a înfuriat şi mai mult, încât au sfârşit condamnându-l la moarte. În acel moment, Ştefan a avut o vedenie din cer şi extaziat de fericire, a strigat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Atunci, evreii au început să răcnească împotriva lui, s-au năpustit asupra lui, l-au apucat şi l-au târât afară din cetate, unde l-au omorât cu pietre. Pe când îl împroşcau, el a îngenuncheat şi s-a rugat zicând: „Doamne Isuse, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!” De aici se vede că la primii creştini nu era duşmănie nici faţă de cei mai înverşunaţi vrăjmaşi, ci dorinţa ca şi aceştia chiar să fie mântuiţi.

După martirajul lui Ştefan, s-a început o mare persecuţie împotriva creştinilor din Ierusalim şi „toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi Samariei”.

Nicanor, altul din cei şapte diaconi, împreună cu alţii vreo două mii de creştini se crede că au fost omorâţi în această prigoană.

Iacov

Iacov a fost fiul lui Zebedei, un pescar din Galileea, şi fratele mai mare al apostolului Ioan. Într-o zi, fiind cu tatăl său la pescuit, el şi fratele său au fost chemaţi de Isus să devină ucenici ai Săi. Ei au ascultat bucuroşi chemarea şi părăsind pe tatăl lor, L-au urmat pe Domnul.

Isus i-a numit pe aceşti fraţi „Boanerghes”, adică „Fiii tunetului”, din cauza minţii lor agere şi a temperamentului lor năvalnic.

Dintre apostoli, Iacov a fost primul care a înfruntat moartea de martir. Irod, după ce a fost făcut guvernator al Iudeii de către împăratul roman Caligula, prin anul 44 d.Cr. a pornit o persecuţie împotriva creştinilor şi a ales în special pe Iacov ca obiect al răzbunării sale.

Când apostolul a fost dus să moară, un om, care a depus mărturie mincinoasă împotriva lui, a mers alături de el până la locul execuţiei. El, fără îndoială, se aştepta să-l vadă pe Iacov palid şi înspăimântat. Dar în loc de aceasta, el l-a văzut senin şi vesel, ca un biruitor care a câştigat o mare bătălie. Martorul mincinos s-a uimit mult de aceasta. A privit şi şi-a dat seama că Mântuitorul în care crede prizonierul, trebuie să fie Dumnezeu adevărat, căci altfel nu ar putea dărui atâta bucurie şi curaj unui om ce merge la execuţie. De aceea, el însuşi a devenit un convertit la creştinism şi a fost condamnat să moară împreună cu Iacov, apostolul. Prin urmare, amândoi au fost decapitaţi în aceeaşi zi şi de aceeaşi sabie.

Cam tot în aceeaşi perioadă, Timon şi Parmena, alţi doi din cei şapte diaconi, au suferit moartea de martir; primul la Corint, iar al doilea la Filipi în Macedonia.

Filip

Acest apostol s-a născut în Betsaida din Galileea. El a fost trimis ca misionar în ţările păgâne din părţile Asiei. Acolo a lucrat cu multă sârguinţa în apostolia lui. Apoi a călătorit în Frigia şi ajungând la Hierapolis, a găsit locuitorii atât de cufundaţi în idolatrie, încât se închinau unui şarpe mare. Filip a convertit pe mulţi la creştinism şi a ajuns până acolo că a omorât şarpele. Aceasta a înfuriat atât de mult pe conducători, mai ales pe preoţi, care câştigau bani mulţi din superstiţiile poporului, încât au prins pe apostolul Filip şi l-au aruncat în închisoare. El a fost bătut crunt, apoi l-au răstignit. Prietenul său, Bartolomeu i-a coborât trupul în groapă şi l-a înmormântat. Pentru aceasta era cât pe aici să împărtăşească şi el aceeaşi soartă.

Apostolul Filip a fost martirizat în anul 52 d.Cr. deci la vreo opt ani după omorârea lui Iacov.

Matei

Acest apostol şi martir a fost născut la Nazaret, dar a trăit mai mult la Capernaum. Aici făcea slujba de vameş, adică aduna birul pentru cotropitorii romani. Fiind chemat de Domnul Isus, a părăsit totul şi L-a urmat. După înălţarea Învăţătorului său, timp de nouă ani, el a căutat să predice Evanghelia în Iudeea. Înainte de a părăsi Iudeea spre a merge să predice la neamuri, el a scris pentru evrei evanghelia sa în ebraică. După aceea a fost tradusă în limba greacă de apostolul Iacov cel mic. Matei a plecat în Etiopia, unde a întemeiat biserici, a rânduit prezbiteri şi a convertit multe suflete.

Apoi s-a dus în Partia. Prin anul 60 d.Cr., Matei a suferit moartea de martir, fiind ucis cu sabia.

Marcu

Acest evanghelist şi martir a fost născut din părinţi evrei, ce se trăgeau din neamul lui Levi. Se crede că Marcu ar fi fost convertit de apostolul Petru, pe care apoi l-a ajutat în călătoriile misionare şi i-a servit ca scriitor.

Fiind rugat stăruitor de credincioşii din Roma să aştearnă în scris vorbirile apostolului Petru despre Hristos Domnul, Marcu a consimţit şi a scris în greacă evanghelia a doua, evanghelie ce poartă numele său. În mod real însă, cuvintele acestei evanghelii sunt ale apostolului Petru.

Marcu a înfiinţat o biserică în Alexandria. De aici, a trecut în Libia, unde a făcut mulţi convertiţi. La reîntoarcerea sa în Alexandria, unii egipteni geloşi pe puterea sa, i-au hotărât moartea.

Evanghelistul Marcu a fost prins, picioarele i-au fost legate împreună şi astfel a fost târât pe străzile cetăţii, apoi zdrobit şi însângerat a fost aruncat într-o celulă. În ziua următoare i-au ars trupul. Oasele lui au fost adunate de creştini şi înmormântate după cuviinţă. O tradiţie spune că mai târziu oasele lui au fost mutate la Veneţia, unde este considerat ca Sfântul protector şi patron al cetăţii.

Iacov cel mic

Acest apostol şi martir este supranumit „cel mic”, spre a se deosebi de celalalt apostol Iacov, fratele lui Ioan, care era supranumit „cel mare”. Iacov cel mic, fiul lui Alfeu a lucrat printre evreii din Ierusalim. Aceştia fiind împietriţi şi plini de furie împotriva creştinilor n-au vrut să primească Evanghelia. Atunci unele tradiţii spun că s-a dus în Egipt să predice. Acolo însă a fost prins şi osândit la moarte prin răstignire. După moarte, corpul său a fost tăiat bucăţi cu ferăstrăul. De aceea, ferăstrăul a rămas simbolul lui Iacov cel mic.

Matia

Acest apostol şi martir a fost chemat la apostolie după înălţarea Domnului Isus la cer. Alegerea lui s-a făcut imediat de către apostoli, spre a completa locul vacant al lui Iuda, trădătorul. Istoricul Eusebiu şi Epifaniu ne spun despre Matia că a fost unul din cei şaptezeci de ucenici. Noul Testament nu-l mai pomeneşte deloc. O tradiţie spune că a predicat Evanghelia în Iudeea şi că a fost martirizat la Ierusalim prin împroşcarea cu pietre, apoi i-au tăiat capul.

Iuda

Apostolul Iuda, fiul lui Iacov, a avut trei nume. Luca îl numeşte Iuda, Matei îl numeşte Levi, iar Marcu îi spune Tadeu. El a fost un naţionalist violent, cu visuri de putere şi dominaţie. În Ioan 14:22, 23 ni se redă întrebarea pusă de el Domnului Isus: „Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?” El voia un Hristos care să se facă de cunoscut lumii.

Iuda a mers să predice Evanghelia în cetatea Edesa, pe Eufrat. Acolo a săvârşit multe minuni şi a vindecat pe unii bolnavi. Mulţi au crezut propovăduirea lui şi au părăsit idolii. Aceasta i-a înfuriat pe ceilalţi. Atunci a mers în alte cetăţi să predice. El a fost omorât cu săgeţi la Ararat.

Simon

Apostolul Simon Canaanitul, înainte de a fi chemat la apostolic, a făcut parte din partida Zeloţilor. Aceştia erau naţionalişti fanatici, neîmpăcaţi duşmani ai Romei şi a străinilor, precum şi chiar a fraţilor lor care consimţeau să colaboreze cu romanii, să fie în slujba lor.

După chemarea sa, el învaţă că trebuie să-i iubească, să fie bun cu toţi. Astfel ajunge prieten şi părtaş la apostolie cu Matei, vameşul.

Pentru mărturia purtată de el printre evrei, a avut de suferit multe, iar în cele din urmă a fost răstignit.

Andrei

Apostolul Andrei era din Betsaida Galileii. El a fost fratele lui Simon Petru.

Andrei a fost omul care s-a mulţumit cu locul al doilea. El nu a făcut paradă de vorbe, ci a fost foarte activ. Menirea lui a fost să conducă pe alţii la Isus.

El a predicat Evanghelia la multe popoare asiatice. Acolo a făcut mulţi convertiţi. Apoi a trecut în Grecia. Aici a predicat şi a săvârşit minuni. O tradiţie spune că a vindecat chiar şi pe soţia guvernatorului Aepeas din oraşul Patra, Ahaia. După ce a fost vindecată, ea a devenit creştină. N-a trecut mult şi chiar fratele guvernatorului a fost convertit. Aceasta a stârnit furia guvernatorului şi i-a interzis apostolului să mai predice, ameninţându-l cu suferinţe şi cu moartea dacă mai vorbeşte împotriva idolilor la care se închina el şi poporul lui. Fără frică, Andrei a continuat să predice şi mulţi au crezut în Hristos. Din această cauză, guvernatorul a rostit sentinţa de condamnare la moarte prin răstignire pe cruce. Andrei a cerut ca crucea lui să fie în formă de X, spre a fi diferită de crucea Domnului Isus. Cerinţa aceasta i-a fost acceptată. Ca moartea să-i fie mai înceată, nu l-au pironit pe cruce cu cuie, ci doar l-au legat de ea.

Un vechi scriitor ne povesteşte despre curajul sublim, precum şi liniştea ce a dovedit-o apostolul în faţa morţii, în următoarele cuvinte: „Când Andrei a văzut crucea pregătită, nu şi-a schimbat nici înfăţişarea, nici culoarea, aşa cum se petrece cu slăbiciunea omenească. Nici sângele nu i s-a retras, nici limba nu i s-a încurcat în vorbire, trupul lui nu a leşinat, mintea nu i s-a turburat, înţelegerea nu l-a părăsit, ci din belşugul inimii, gura sa a început să vorbească şi căldura dragostei se arăta în cuvintele sale. El a zis: „O, cruce, cea mai binevenită şi de atâtea ori căutată, de bună voie, cu bucurie şi plin de dorinţă acum vin la tine, fiind ucenicul Celui ce a atârnat pe tine. Totdeauna te-am dorit şi am vrut să te îmbrăţişez”.

Andrei a rămas atârnat pe cruce trei zile, suferind dureri îngrozitoare, dar continua mereu să spună poporului adunat în jurul lui, despre dragostea lui Hristos. Cei ce îl ascultau au început să creadă cuvintele lui şi i-au cerut guvernatorului voie să-l pogoare de pe cruce. Nedorind să-i refuze, în cele din urmă a poruncit să i se taie frânghiile. Dar când ultima funie a fost tăiată, trupul apostolului s-a prăbuşit mort în ţărână.

Despre Andrei, istoricul Eusebiu spune că a predicat Evanghelia în Sciţia, iar Neceforus spune că a ajuns şi în Asia Mică şi în Tracia. Se susţine că el ar fi înfiinţat biserica creştină din Constantinopol, unde a ordinat ca păstor pe Stache, de care pomeneşte Pavel în Romani 16:9.

Petru

Marele apostol şi martir Petru a fost născut în Betsaida din Galileea. El a fost fiul pescarului Iona, ce şi-a învăţat şi copiii cu această îndeletnicire. De la mreje, Petru a fost chemat să-L urmeze pe Isus, împreună cu fratele său Andrei.

Petru era aşa de ferm în credinţa lui, încât Isus îi dăduse numele de „Chifa”, ceea ce în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Deşi a fost înfocat şi zelos în slujba lui pentru Hristos, Petru a avut slăbiciunea să se lepede de Învăţătorul său. Dar sinceritatea pocăinţei sale, l-a ispăşit de vina lepădării.

După înălţarea lui Hristos, evreii au continuat să persecute pe ucenici şi au poruncit ca unii dintre apostoli să fie biciuiţi. Printre aceştia a fost şi Petru. Pedeapsa au suportat-o cu cea mai straşnică tărie de caracter, ba chiar s-au bucurat că au fost învredniciţi să sufere pentru Mântuitorul lor.

Prin anul 44 d.Cr., când Irod a poruncit să i se taie capul lui Iacov şi a văzut că lucrul acesta place evreilor, a arestat şi pe Petru. Dar un înger al Domnului a venit noaptea, l-a atins, lanţurile au căzut, uşile temniţei s-au deschis şi el a ieşit liber. Irod s-a mâniat atât de tare, încât a poruncit ca soldaţii care păzeau temniţa, să fie omorâţi.

Cum la scurt timp după aceasta Irod a murit, se susţine că Petru n-a mai părăsit Palestina. La primul congres creştin, descris în Faptele apostolilor 15, congres ce s-a ţinut aproximativ în anul 51 d.Cr., îl găsim la Ierusalim, ca un membru de seamă al sfatului apostolic, prezidat de Iacov, fratele Domnului. La această consfătuire, care a fost la 14 ani după pocăinţa lui Saul (Pavel) (Galateni 2:1), fraţii stabilesc că Pavel şi tovarăşii acestuia să lucreze printre neamuri, iar Petru să se ocupe de evreii împrăştiaţi. De aci nu mai avem date biblice despre el.

Înainte de această dată ştim că a făcut o vizită la Antiohia (Galateni 2:11), la fel se presupune că a fost la Corint, întrucât unii de acolo pretindeau că sunt ai lui Chifa. Apoi din întâia sa epistolă cap. 5 v. 13 se constată că a fost prin Babilon, deoarece acolo rămăseseră mulţi evrei de pe vremea robiei. Nu este nici o dovadă că el ar fi lucrat în Roma. Poate doar ultimul an l-a petrecut acolo, căci e stabilit că acolo a fost martirizat. Clement de Roma scriind înainte de încheierea primului secol, pomeneşte de martirajul său, fără să menţioneze locul, care probabil era bine cunoscut cititorilor săi. Dionisius din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei, scrisă în veacul al doilea, stabileşte ca un fapt bine cunoscut, că martirajul lui Petru a fost la Roma şi că s-a petrecut cam în acelaşi timp cu martirajul lui Pavel.

Cava susţine că a venit în anul 63, iar Lardner crede că în anul 63 sau 64 d.Cr. Cei mai mulţi istorici susţin că apostolul Petru a vizitat Roma în timpul persecuţiei. Călătorul modern ce vizitează Roma, cetatea eternă, o găseşte plină cu locuri memorabile legate de viaţa, suferinţele şi martirajul apostolului Petru. Se poate vedea unde a fost întemniţat, precum şi creasta laniculum, unde se susţine că ar fi fost martirizat. La 1 km. de la poarta Apia, se află o bisericuţă, care este asociată cu mişcătoarea povestire a ultimelor clipe din viaţa de libertate a apostolului. Se spune că văzând groaznica prigoană dezlănţuită de Nero, într-o duminică dimineaţa, Petru înspăimântat ar fi căutat să fugă din Roma, ca să-şi scape viaţa. În timp ce cobora pe via Apia, deodată i-a apărut în faţă Mântuitorul. Petru încremenit, a putut doar să strige: „Quo vadis, Domine?” (adică: „Unde mergi, Doamne?”) Binecunoscuta voce a Celui înviat i-a răspuns: „Merg la Roma să fiu răstignit din nou”. Îndată inima lui Petru a fost zdrobită şi ruşinat de slăbiciunea arătată, s-a întors la Roma hotărât să sufere moartea de martir.

Întors la Roma ar fi fost prins şi aruncat în temniţă, unde a stat vreo nouă luni. Dus la judecată în faţa lui Nerone, a fost osândit la moarte. La locul de execuţie, întâi a fost biciuit, apoi răstignit. Eusebiu, citându-l pe Origen, spune că a fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa, căci nu se socotea vrednic să fie răstignit ca şi Domnul său.

Toma

Apostolul Toma s-a mai numit şi Didimus, adică Geamăn. Prin atitudinea sa faţă de învierea Domnului Isus, a fost poreclit de popor cu numele de Toma Necredinciosul. Se pare că era sceptic din fire. Deşi luase parte ca martor ocular la atâtea minuni săvârşite de Isus, totuşi el e greoi în a crede. Pentru convingere, lui nu-i ajunge văzul şi auzul, ca oricărui martor. El vrea, ca savantul din laborator, pipăirea, cercetarea de aproape. Hristos Domnul îi acordă şi harul acesta.

După înălţarea Domnului la cer, Toma aşteaptă împreună cu ceilalţi ucenici pogorârea Duhului Sfânt şi apoi devine un martor al învierii lui Hristos.

Unele tradiţii spun că apostolul Toma a mers să predice Evanghelia în Persia. Alţii spun că a ajuns până în India în împărăţia lui Gundoforus, că a predicat brahmanilor şi că mulţi s-au convertit.

În anul 190 d.Cr., când Pantaenus a fost trimis să predice Evanghelia printre brahmanii din India, el a găsit acolo o biserică formată.

Multă vreme s-a crezut că aceasta e doar o legendă. Dar descoperirile moderne au făcut lumină şi au confirmat că a existat la Punjab, în primul secol, un aşa împărat şi că în anul 68 d.Cr. o colonie de vreo zece mii de evrei a imigrat pe coasta Malabar.

Faptul că apostolul Toma a botezat mulţi convertiţi, se spune că şi împăratul Gundoforus a fost convertit, a stârnit furia preoţilor păgâni, care i-au hotărât moartea. Apostolul Toma a murit străpuns cu suliţa.

Bartolomeu

Bartolomeu a fost unul din cei 12 apostoli. Numele lui se găseşte menţionat în primele trei evanghelii, dar nu este pomenit niciodată în evanghelia a patra. O mare parte din oamenii cu autoritate în cercetarea Scripturilor susţin că el e una şi aceeaşi persoană cu Natanael, pomenit de Ioan şi că acesta i-ar fi adevăratul nume, pe când celalalt ar fi slujit doar la identificarea lui ca fiul lui Tolomeu (Bar însemnează fiu). Aceştia spun că numai Ioan i-a înscris numele adevărat, iar ceilalţi evanghelişti au urmat obiceiul evreiesc de a-l numi fiul lui Tolomeu. El era din Cana Galileii (Ioan 21:2) Primul care i-a spus despre Isus a fost Filip.

După anumite tradiţii, Natanael a devenit misionar zelos în părţile răsăritului. El a predicat Evanghelia în Persia, Mesopotamia, Egipt şi Armenia.

Pentru credinţa sa şi pentru mărturia depusă, se spune că a fost martirizat în Albanopolis, Armenia.

Felul morţii e necunoscut, nu se ştie precis. Unii susţin că a fost crucificat; alţii spun că a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo se pare că a înclinat spre cea din urmă, căci pictura sa celebră „Judecata cea din urmă” îl reprezintă pe Bartolomeu jupuit, ţinându-şi pielea în propriile sale mâini.

Luca

Luca, doctorul prea iubit, a fost un convertit dintre neamuri. Aceasta se înţelege din comparaţia textului din Coloseni 4:11 cu 4:14, el nu era dintre cei tăiaţi împrejur. El era medic. Nu ştim când s-a convertit, căci deşi avem scrierile sale: Evanghelia şi Faptele apostolilor, din motive de modestie, niciodată nu se reliefează pe sine. Din stilul literar al scrierilor sale, precum şi din caracterul conţinutului se constată că a fost un grec bine educat. Cercetările moderne au pus în lumină faptul că Luca a fost un istoric de mâna întâi. Precizarea datelor, a împrejurărilor, a locurilor geografice, indicarea funcţiunilor în termenii oficiali ai vremii, terminologia specifică în descrierea bolilor, redarea sinceră a faptelor i-au făcut chiar pe critici să-i acorde o înaltă preţuire.

El s-a unit cu apostolul Pavel în lucrarea sa misionară la Troa. Amănuntul acesta se observă în Faptele apostolilor 16:10, 11 în expresia „am căutat îndată să ne ducem în Macedonia”, deci şi el era cu ei. El i-a însoţit până la Filipi, dar acolo nu a avut parte de prigoană, aşa că el n-a părăsit cetatea; lucru ce se înţelege din folosirea verbelor la persoana treia plural. El se uneşte cu ei din nou în lucrarea misionară către sfârşitul celei de a treia călătorii a lui Pavel (Faptele apostolilor 20:6). De aici, în descriere, el foloseşte iarăşi verbele la persoana întâia plural. Se pare că o perioadă de vreo 7-8 ani, el a lucrat prin împrejurimile cetăţii Filipi, în continuare, el a rămas mereu cu apostolul Pavel, chiar şi în timpul întemniţării sale la Roma. Cu ceva înainte de martirajul său, Pavel scrie mişcătoarele cuvinte: „Numai Luca este cu mine” (2 Timotei 4:11). Aceasta arată adânca credincioşie şi alipire a lui Luca de bătrânul Pavel. Se pare că l-a însoţit până la martiraj.

Ce s-a întâmplat cu medicul Luca după decapitarea marelui său prieten, nu ştim precis. Faptul că a avut contact apropiat cu Pavel şi cu unii din cei mai de seamă conducători creştini ca Barnaba, Filip, Iacov, fratele Domnului, Marcu, Sila, Timotei şi alţii, precum şi faptul că a vizitat Palestina, a fost la Ierusalim (Faptele apostolilor 21:17), i-au dat cea mai bună oportunitate de a culege datele în legătură cu viaţa Domnului Isus şi a compune evanghelia sa (Luca 1:1-4).

Se spune că a avut parte de o viaţă lungă, atingând 84 ani. Tradiţia din vremea lui Grigore de Nazianz spune că Luca ar fi suferit moarte de martir.

Pavel

Pavel, apostolul neamurilor, a fost evreu din seminţia lui Beniamin, născut în Tarsul Ciliciei. Jerome spune că strămoşii lui au fost galileeni. Nu se ştie dacă au imigrat la Tars pentru scopuri comerciale sau au fost colonizaţi acolo de vreun conducător sirian. Faptul că Pavel avea cetăţenia romană denotă că erau de mult timp acolo.

El a dobândit o bună pregătire în Ierusalim la şcoala lui Gămăliei. Curând şi-a depăşit toţi colegii săi. Încă de tânăr ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot, iar datorită râvnei sale pentru religia strămoşească, i se acordă autoritatea de a conduce prigoana împotriva creştinilor. Această slujbă şi-o îndeplineşte cu multă ardoare. Deşi avea mai multe ajutoare, ca şef îşi rezervase sieşi funcţia de bătăuş al creştinilor. El însuşi mărturiseşte: „Îi băteam prin sinagogi… Îmi dădeam toată silinţa să-i fac să hulească”. După ce a făcut prăpăd între creştinii din Iudeea, a plecat la Damasc, în Siria, căci auzise că şi acolo se află creştini. Pe drum, are vedenia cerească şi se pocăieşte. De acum înainte, prigonitorul devine prigonit. Cu el s-au împlinit cuvintele Domnului Isus, că a primit înapoi o măsură îndesată şi bine clătinată.

Imediat după ce a fost botezat în Damasc, Saul, că aşa se numea pe acea vreme, a început să predice pe Hristos. Aceasta a stârnit furia evreilor, iar împăratul Areta însărcinează pe un dregător să-l aresteze. El se ghemuieşte într-o coşniţa şi este lăsat printr-o fereastră în afara zidului cetăţii.

Pe cât a fost de înflăcărat în lupta lui contra lui Hristos, pe atât a devenit acum zelos în lucrarea pentru Hristos. Aceasta a atras asupra lui un şirag întreg de persecuţii şi suferinţe. În a doua epistolă către Corinteni, care este datată de cei mai mulţi cercetători biblici cu anul 54, deci cu zece ani înainte de martiraj, apostolul face un scurt bilanţ al suferinţelor sale spunând: „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre..”. (11:24, 25). În 1 Corinteni 15:32 el spune că s-a luptat cu fiarele în Efes. Se ştie că pe acea vreme, unii condamnaţi erau duşi în amfiteatru la anumite spectacole şi puşi să se lupte cu fiarele. Pavel spune că şi de aceasta a avut parte.

El a făcut trei călătorii misionare. Pe la finele lunii mai a anului 57 d.Cr., Pavel se reîntoarce la Ierusalim. Aici este arestat, dus la Cezareea, apoi la Roma să fie judecat de Cezar. Această primă întemniţare a durat până în anul 62, când se pare că a fost pus în libertate. Din scrierile sale constatăm că în această perioadă a făcut călătoria de care pomeneşte încă din închisoare în Filipeni 2:24 şi Filimon 22, că s-a dus prin Asia Mică, la Efes l-a lăsat acolo pe Timotei (1 Timotei 1:3), a trecut în Creta, unde l-a lăsat pe Tit (Tit 1:5), trece apoi în Macedonia, Corint şi iernează la Nicopoli (Tit 3:12). Unii presupun că a vizitat şi Spania, apoi s-a reîntors la Efes, unde a fost arestat din nou. Trimis la Roma îndură a doua întemniţare, mult mai aspră ca prima. După prima înfăţişare înaintea lui Nerone, el scrie ultima sa epistolă, şi anume a doua către Timotei. La a doua înfăţişare a fost condamnat la moarte prin decapitare. El era pregătit pentru aceasta, căci scrie: „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:6-8). Clement spune că a fost plâns de prieteni care în catacombele subterană i-au luat corpul pentru înmormântare. Aici de-a lungul multor ani de opresiune, Biserica persecutată şi-a găsit refugiu pentru cei vii şi morminte pentru cei morţi (Clement, Romani 1:5).

Timotei

Timotei a fost fiul unei evreice pioase şi a unui tată grec. Convertirea lui se crede că s-a produs cu ocazia primei vizite misionare a lui Pavel la Listra. Nu avem nici o menţiune cu privire la el până când apostolul ajunge a doua oară la Listra (Faptele apostolilor 16:1). El cunoştea bine Scripturile şi era vorbit de bine de fraţi.

Acum Timotei se dedică lucrării sfinte de predicare a Evangheliei şi îl însoţeşte pe apostolul Pavel şi tovarăşii săi în misiune. Deşi tânăr, el devine unul din cele mai folositoare ajutoare ale apostolului în lucrarea misionară.

Timotei este lăsat la Filipi, apoi apare la Berea, unde rămâne cu Sila (Faptele apostolilor 17:14); se întâlneşte cu Pavel în Atena, de unde este trimis înapoi la Tesalonic (1 Tesaloniceni 3:2). Din Tesalonic se întoarce nu la Atena, ci la Corint şi numele-i apare în amândouă epistolele trimise de aici către fraţii din Tesalonic. Pentru o perioadă de vreo cinci ani nu avem nici un amănunt despre el, apoi îl găsim iarăşi cu Pavel, pe care îl însoţeşte până la Roma. Când bătrânul apostol scrie epistolele către Filipeni, Coloseni şi Filimon, Timotei era cu el la închisoare. Când apostolul scapă din prima întemniţare, merge cu el în misiune prin Asia proconsulară şi cu lacrimi în ochi e lăsat la Efes (2 Timotei 1:4). În a doua epistolă, Pavel îl roagă să vină curând la el. Nu se ştie dacă acesta a putut ajunge la Roma înainte de execuţia vajnicului luptător.

După unele scrieri, Timotei a lucrat mai departe la Efes şi a suferit martirajul sub Nerva sau Domiţian.

Aristarh

Aristarh Macedoneanul a fost unul din tovarăşii de lucru şi de temniţă a apostolului Pavel. El era din Tesalonic. El intră în lucrare la a treia călătorie misionară şi îl însoţeşte la Efes. Aici cu ocazia răscoalei produsă de Dimitrie argintarul împotriva lui Pavel, Aristarh a fost prins şi târât în amfiteatru. Era cât pe aici să fie omorât de mulţimea înfuriată, dar a intervenit logofătul şi i-a liniştit. L-a însoţit pe Pavel în Grecia, prin Asia Mică şi chiar la Roma, unde i-a devenit tovarăş de temniţă (Coloseni 4:10).

Scrierile vechi spun că el a fost martirizat sub Nero.

 

 

Martirii primului val de prigoană

În primele patru secole ale creştinismului, zece valuri de prigoană generală au fost revărsate asupra urmaşilor lui Hristos. Primul val a fost dezlănţuit de împăratul Nero. El a fost al şaselea împărat al Romei, în mod indirect, el e pomenit de două ori în Noul Testament. Odată în Faptele apostolilor 25:11, unde Pavel zice lui Festus: „Cer să fiu judecat de Cezarul”. A doua oară e în 2 Timotei 4:17, când tot Pavel spune că a fost izbăvit din „gura leului”.

Nero a ajuns împărat când avea doar 16 ani. Mamă-sa Agripina, prin uneltiri ticăloase, şi-a otrăvit bărbatul, pe împăratul Claudiu şi pe fiul lui, curăţind astfel calea spre tron lui Nero, fiul ei dintr-o altă căsători. În primii ani, a cârmuit cu înţelepciune, căci a avut sfetnici abili. Crescând mare, firea sa violentă a început să se arate. El a alunecat sub influenţa nefastă a unei femei, renumită în frumuseţe, Popea Sabina, care era proverbială în goana după vanitate, lux şi trai în stricăciune. Despre ea se spune că ţinea 500 de măgăriţe ca să facă baie în laptele lor, spre a-şi menţine frumuseţea. Nero dorea să se căsătorească cu ea, deşi avea o soţie, pe Octavia. Agripina luând partea celei neglijate, Nero a plănuit moartea mamei sale prin înec. În acest scop, a trimis-o la ţară într-o barcă, ce urma să se umple cu apă de îndată ce pleca de la ţărm. Dar Agripina s-a salvat înotând până la ţărm. Totuşi ea a fost omorâtă cu sabia de nişte călăi, ce au fost trimişi de Nero, imediat ce a aflat că a scăpat de la înec. A divorţat de Octavia, apoi a exilat-o pe o insulă, unde a fost omorâtă. S-a căsătorit cu Popea, dedându-se unei vieţi fără frâu şi celor mai sălbatice porniri. Făcea orice, nu mai ţinea cont de demnitatea sa, ci doar să fie aplaudat şi lăudat. Uneori cobora în arenă şi se amesteca cu gladiatorii şi cu luptătorii de profesiune spre a fi aclamat de gloate. Apoi şi-a construit un palat măreţ numit „Casa de aur”. Palatul era împrejmuit de grădini mari, lacuri, băi şi locuri de petrecere. Ca să-şi poată termina palatul, aducea acuzaţii imaginare oamenilor bogaţi din Roma, astfel ei erau omorâţi şi averile confiscate treceau în vistieria împăratului. Filozoful Seneca, fostul său dascăl, la fel a fost acuzat. Dar el a preferat să moară de mâna sa, decât să fie torturat de călăii lui Nero. Astfel a intrat într-o baie caldă şi şi-a deschis venele spre a-i curge tot sângele. La fel a făcut şi soţia sa. Atât de obişnuită a devenit metoda de a primi mesaje de moarte încât oamenii îşi căutau singuri căile de a muri cât mai uşor, fără să se lase pe mâna călăilor.

Cam în acest timp, Roma a fost cuprinsă de flăcări. Din cele patrusprezece cartiere ale ei, şase au fost distruse de foc. Abia după şase zile au reuşit să stingă focul. Dar alt foc a izbucnit în partea opusă. Multe temple vechi, monumente, lucrări de artă au fost cu totul nimicite de flăcări. Roma a fost oraşul cel mai mare pe vremea aceea. O inscripţie, descoperită în 1941 la Ostia, conţine date statistice şi indică că populaţia cetăţii imperiale în anul 14 d.Cr. a fost de peste 4.000.000 locuitori (Am. Journ. of Arch, 45, 1941, p. 438). Când flăcările au cuprins oraşul, populaţia a intrat în panică, flăcările se ridicau la mari înălţimi, dar Nero, urcat într-un turn cu harfa sa, cânta arderea Troiei zicând „Doream să văd ruina tuturor lucrurilor”.

Tacitus, istoric roman, în Analele sale XV, 44, descrie cum Nero, ca să scape de suspiciunea că a dat foc Romei, a aruncat vina pe creştini.

Se spune că Nero dându-şi seama de-alarmarea poporului şi că tronul îi este în primejdie, începu să alerge pe străzi şi cu mână largă arunca bani mulţimilor adunate până ce şi-a golit punga, apoi acuză pe creştini că ei au incendiat Roma şi porunci să fie vânaţi, torturaţi cum se poate mai groaznic şi omorâţi fără milă.

 

 

Torţele lui Nero

Pe unii din creştinii prinşi, Nero a poruncit să-i învelească în câlţi, să fie unşi cu smoală, apoi să fie ridicaţi pe stâlpi înalţi de 4-5 m. În grădina palatului şi să li se dea foc. Astfel, seara, grădina îi era luminată de trupurile creştinilor, în timp ce Nero sta pe balcon cu curtenii săi şi se desfăta privindu-i. El spunea că acestea sunt torţele sale.

Din cauza cruntei prigoane dezlănţuită de împărat, bieţii creştini nu se mai puteau aduna pentru închinăciune decât în ascuns. La marginea Romei, se aflau nişte galerii de unde s-a scos cândva piatră pentru clădirile Romei. Aceste subterane se numeau catacombe. Cum unii din sclavii care au lucrat în aceste catacombe s-au încreştinat, s-a ajuns la ideea ca să se adune în aceste locuri sub pământ pentru închinăciune. Când se însera, creştinii se strecurau pe furiş spre catacombe. Pe drum mereu se uitau în urmă să vadă dacă nu sunt urmăriţi. La început, duşmanii n-au ştiut nimic despre aceste întruniri. Creştinismul a început să se lăţească ca şi focul în mirişte. Fiecare era o adevărată torţă sfântă şi aprindea pe altul cu acelaşi foc sacru. Soţia creştină îşi convertea soţul; sclavul îşi convertea stăpânul; stăpânul convertea pe alţi sclavi; centurionul îşi convenea soldaţii. Creştinismul pătrunsese până în casa Cezarului. Pavel, în epistola către fraţii din Filipi, spune: „Toţi sfinţii vă trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului” (Filipeni 4:22). Lanţurile lui Pavel i-a îmbărbătat şi i-a înflăcărat mai mult.

La Roma erau în totul adevărate cuvintele: „Din cauza Ta suntem daţi morţii toată ziua” (Romani 8:36). Dar cu cât îi omorau mai mult, cu atât se înmulţeau şi mai mult. Văzând că nu-i pot stârpi numai cu ajutorul denunţurilor particulare, au fost puşi spioni pe urmele lor. Aceştia s-au strecurat printre cei credincioşi, prefăcându-se că şi ei sunt creştini. Astfel au ajuns să cunoască toate locurile de întâlnire pentru închinăciune din catacombe. Uneori erau ridicaţi cu grămada din catacombe. Altădată, le zideau intrarea la galeria laterală unde erau adunaţi şi îi lăsau acolo să moară de foame.

Judecarea celor învinuiţi de creştinism nu dura prea mult. Acuzatului i se cerea să-şi tăgăduiască crezul şi să ardă tămâie în cinstea împăratului, iar dacă nu voia, era osândit la moarte.

În timpul acestui val de prigoană au fost martirizaţi apostolii Petru şi Pavel, Aristarh Macedoneanul, Trofim Efeseanul, un tovarăş al lui Pavel care a rămas bolnav la Milet, iar după aceea a ajuns la Roma, a luat parte la martirajul lui Pavel, fiind denunţat, a fost decapitat şi el; Iosif, numit şi Barsaba, unul din cei doi propuşi de apostoli să înlocuiască pe Iuda; Anania din Damasc, care l-a botezat pe Pavel, a fost martirizat în cetatea sa; Erast, vistiernicul cetăţii Corint, a fost martirizat la Filipi; şi atâţia alţii pe care îi vom cunoaşte doar în ziua judecăţii. Ei au suferit moartea pe rug, decapitaţi sau sfâşiaţi de fiare sălbatice în arene, din porunca împăratului Nero.

 

 

Martirii celui de-al doilea val
Anul 85 d.Cr.

Cel de-al doilea val a fost pornit de împăratul Domiţian, prin anul 85 d.Cr. Acest împărat a fost un tiran crud şi sălbatic. El a persecutat nu numai pe creştini, ci şi pe alţi cetăţeni ai Romei.

Ca să-i poată condamna pe creştini, s-au născocit tot felul de acuze care de care mai năstruşnice. Se spuneau lucruri cu totul neîntemeiate, îi învinuiau că se ţin de turburări şi dezordini, că sunt rebeli, că sunt criminali, îşi ucid copii, că sunt canibali, mănâncă carnea copiilor lor. Acestea toate erau rostite în sălile de judecată, apoi erau, fluturate în popor spre a aţâţa opinia publică împotriva lor.

Dacă foametea, ciuma, grindina sau vreun cutremur de pământ lovea una din provinciile imperiului, toate aceste obişnuite calamităţi se spunea că sunt trimise de zei, spre a pedepsi pe creştini.

Prigoanele au înmulţit numărul informatorilor. Din dorinţa de câştig mârşav, unii depuneau mărturii false, făcând ca mulţi nevinovaţi să devină victime.

Când creştinii erau aduşi în faţa magistraţilor, li se cerea să jure pe împăratul, iar dacă refuzau, se pronunţa osânda de condamnare la moarte. Dacă mărturiseau că ei sunt creştini, sentinţa era aceeaşi. Torturile care se aplicau, erau variate: biciuirea, desfacerea încheieturilor, arderea, uciderea cu pietre, spânzurarea şi aruncarea la fiare. Unii erau trântiţi din locuri înalte să cadă în cap, iar alţii erau aruncaţi în coarnele taurilor sălbatici. După ce mureau în aceste cruzimi, nu se îngăduia cunoscuţilor sau familiei nici măcar să-i înmormânteze. Iată câţiva care au murit în timpul acestei persecuţii:

Dionisie Areopagitul

Dionisie a fost la Atena când apostolul Pavel a predicat în Areopag. Cu acea ocazie el s-a convertit. El a fost educat în toată literatura Greciei. El a călătorit în Egipt spre a studia astronomia şi a făcut observaţii deosebite cu prilejul unei eclipse de soare, ce a avut loc în acel timp. Întorcându-se la Atena, a fost onorat de popor şi nu după mult timp a fost ales senator al acelei cetăţi celebre.

După ce s-a convertit prin Evanghelia predicată de Pavel, el s-a schimbat dintr-un mândru senator, într-un umil slujitor al lui Hristos. Chiar şi în timp ce trăia în întunericul idolatriei, el a căutat să fie drept cu toţi oamenii; iar acum după convertire, sfinţenia şi puritatea manierelor alese ce le avea, l-au recomandat creştinilor să-l aleagă ca prezbiter al bisericii din Atena. El şi-a împlinit slujba aceasta până în al doilea an al persecuţiei lui Domiţian. Cineva l-a denunţat atunci şi curând a primit coroana de martir, tăindu-i-se capul cu sabia.

Tot sub împăratul Domiţian a fost martirizat şi Simion, păstorul bisericii din Ierusalim. El a fost răstignit pe cruce. La fel Flavia, fiica unui senator roman, a fost exilată în Pont. Nicomede a fost un creştin care s-a distins la Roma, făcând mari eforturi spre a servi pe cei întristaţi. El a ajutat şi mângâiat pe cei săraci, a vizitat pe cei închişi, a întărit pe cei şovăielnici şi a susţinut pe cei credincioşi. Pentru aceasta, el a fost denunţat ca creştin, şi fiind condamnat, a fost biciuit până ce a murit. De asemenea Protasius şi Gervasius au fost martirizaţi la Milano.

Cam în această vreme, la Efes, Timotei a fost prins de mulţimea ce mergea într-o procesiune idolatră şi l-au bătut cu nuiele până l-au zdrobit de tot. La două zile după aceasta, el moare din cauza vânătăilor.

 

 

Martirii celui de-al treilea val
Anul 108 d.Cr.

Nerva, care a urmat la tron după Domiţian, nu a domnit decât treisprezece luni, apoi s-a urcat pe tron Traian. Dacă celelalte prigoane dinainte au fost începute doar din patimă, cea a lui Traian e din premeditare şi este aplicată ca o politică imperială severă.

Pliniu, guvernatorul Bitiniei, un filozof păgân şi prieten al împăratului, a scris lui Traian în favoarea creştinilor, spunând că nu a găsit la ei nici un rău, ci că toată suma greşelilor lor constă în aceea că le place să se adune la un timp hotărât, dimineaţa în zori, să cânte anumite cântări unui oarecare Hristos, Dumnezeul lor; promit să se abţină de la furturi, ucideri şi crime; să-şi păzească credinţa şi să nu înşele pe nimeni. Făcând acestea, ei se adună spre a lua împreună pâine şi vin, apoi se despart în linişte, fără a săvârşi vreun rău.

La această scrisoare, Traian a dat următorul răspuns: „Creştinii să nu mai fie urmăriţi şi nici să nu se ia de bază denunţurile anonime. Dar când sunt învinuiţi de o persoană responsabilă şi sunt aduşi în faţa magistraţilor, să fie pedepsiţi”. Provocat de acest răspuns, Tertulian, avocat din Cartagena, spune mai târziu: „O, sentinţă nejustă! Nu vrea să-i urmărească fiindcă sunt nevinovaţi, şi totuşi îi pedepseşte la fel ca pe cei vinovaţi!”

Acest răspuns al împăratului cu dublu sens, a slujit unora spre a înteţi persecuţia. Altora, care i-au persecutat înainte cu multă severitate, spre a se mai potoli. Mulţi au fost luaţi de acest val de persecuţie şi trimişi în ceruri spre a fi încoronaţi ca biruitori. Unul dintre aceştia mulţi a fost Foca, un prezbiter din Pont. Din cauza că a refuzat să jertfească lui Neptun, a fost aruncat în var aprins, apoi a fost scos de acolo şi aruncat într-o baie cu apă fiartă, unde a murit opărit.

Alt martir a fost Ignaţiu, prezbiterul bisericii din Antiohia. O tradiţie spune că el ar fi copilul luat în braţe de Domnul Isus şi dat ucenicilor ca exemplu de nevinovăţie şi umilinţă. El a auzit vestirea Evangheliei din gura lui Ioan, evanghelistul, şi a fost deosebit de înflăcărat în misiunea sa. El a apărat cu îndrăzneală credinţa în Hristos înaintea împăratului, fapt pentru care a fost aruncat în închisoare şi torturat în chip îngrozitor. După ce a fost biciuit într-un fel oribil, pe coastele sale au fost puse ţăndări înmuiate în ulei şi li s-a dat foc. Carnea astfel prăjită, i-a fost ruptă cu cleştele. Trupul ciopârţit, în cele din urmă, a fost aruncat fiarelor sălbatice.

Se pare că Ignaţiu a avut o presimţire a suferinţelor grozave prin care avea să treacă, căci scriind lui Policarp de Smirna, el spune: „O, de ar vrea Dumnezeu ca dintr-odată să ajung la fiarele care sunt pregătite pentru mine, şi care doresc să fie gata a veni cu guri căscate, atunci le-aş provoca să mă înghită fără amânare”.

Altă martiră, care a suferit deosebit, a fost Simforoza, o văduvă creştină cu şapte copii. Adusă fiind înaintea împăratului Traian, acesta le porunci să jertfească zeilor păgâni. Ea a refuzat să facă aceasta. La fel şi copiii, împăratul, cuprins de furie, porunci ca femeia să fie dusă în templul lui Hercule, unde a fost biciuită, apoi agăţată sus, spânzurată de părul capului ei. În toate aceste torturi, ea nu a vrut să se lepede de credinţa ei. O, ce scumpă a fost credinţa pentru unii, iar azi ce uşor se leapădă unii de ea! După ce a îndurat aceste suferinţe, i-au legat un pietroi mare de gât şi a fost aruncată în râu.

Cei şapte fii ai ei au fost legaţi la şapte stâlpi, apoi cu scara cu scripete le-au desfăcut toate încheieturile, întrucât această cumplită tortură nu şi-a atins scopul, căci ei n-au vrut să se lepede de credinţa lor, s-a dat porunca să fie omorâţi. Cel mai mare, Crescenţiu, a suferit decapitarea. Iulian, al doilea, a fost înjunghiat cu un pumnal în piept. Nemesius, al treilea, a fost înjunghiat în inimă. Primiţiu, al patrulea, a fost înjunghiat pe la mijloc. Justiţiu, al cincilea, a fost înjunghiat pe la spate, Stacteus, al şaselea, a fost junghiat în coastă. Iar Eugenius, cel mai tânăr, a fost tăiat în două cu ferestrăul.

Alexandru, păstorul bisericii din Roma, a fost martirizat tot în această vreme. După ce şi-a îndeplinit slujba timp de zece ani, el a fost dat morţii împreună cu doi diaconi ai săi şi cu multe mii de alţi creştini.

Eustachius, care era un brav comandant roman, a primit poruncă de la împărat să ia parte la un sacrificiu închinat idolilor, în amintirea unor biruinţe ale sale. Credinţa lui l-a făcut să refuze a lua parte, deşi era în onoarea sa. Înfuriat de o aşa neascultare, împăratul nerecunoscător, uitând de serviciile aduse patriei de acest distins şi dibaci ofiţer, l-a condamnat la moarte cu toată familia sa. Şi omul ce s-a dovedit brav în lupta pentru patrie, acum s-a dovedit tot aşa de brav în lupta sa pentru credinţă.

Se spune că în timpul martirajului a doi fraţi: Faustines şi Ioviţă, torturile lor au fost atât de îngrozitoare şi răbdarea lor aşa de mare încât Colocerius, un bărbat păgân, copleşit de uimire, într-un fel de extaz a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor!” Numaidecât mulţimea adunată la acel spectacol barbar l-a dat şi pe el morţii.

După moartea lui Traian, a urmat la tron ca împărat Adrian. Quadratus, păstorul bisericii din Atena, a apelat la Adrian, cerându-i să cruţe pe creştini, împăratul a luat în considerare scrisoarea lui Quadratus, explicarea credinţei, a practicelor lor, încât a poruncit să înceteze persecuţia. Ba a mers până acolo că a dat dispoziţii ca nici un creştin să nu mai fie condamnat din cauza religiei sau a credinţei sale. Dar duşmanii creştinilor n-au cedat. Ei au început să formuleze alte acuze politice, să spună că sunt împotriva autorităţii civile, împotriva statului, ca totuşi să-i poată omorî. Martirii însă au fost mult mai puţini sub Adrian. Biserica a primit clipe de răgaz pentru refacerea rândurilor decimate aşa de cumplit în timpul persecuţiilor.

 

 

Martirii celui de-al patrulea val
Anul 163 d.Cr.

Antonius Pius, care a urmat la tron după Adrian, s-a distins prin bunătatea sa. El a fost denumit de popor „Părintele virtuţilor”. Imediat după urcarea pe tron, el a dat un edict care sfârşeşte cu cuvintele: „Dacă cineva va nelinişti sau necăji pe creştini, fără să aibă altă cauză decât credinţa lor, creştinii să fie puşi în libertate, iar acuzatorii lor să fie pedepsiţi”.

Aceasta a oprit cu totul valul de prigoană pornit sub Traian. Nimeni nu mai îndrăznea să-i acuze pe creştini căci ajungea el la închisoare. În această perioadă, Biserica a crescut şi s-a întărit tot mai mult.

Dar regula că după vreme bună, vine şi vreme rea, s-a adeverit şi în istoria creştinilor. Antonius Pius a fost urmat la tron de Marcu Aureliu. Cu toate că el a fost un împărat bun, în timpul domniei sale, a început una din cele mai crâncene persecuţii. Nu este sigur dacă el a dat poruncă să fie prigoniţi creştinii şi nici dacă a tolerat aşa ceva. Totuşi, mii de creştini au fost martirizaţi. El fie că n-a ştiut – ceea ce greu se poate concepe – fie că a fost indiferent faţă de suferinţele creştinilor. Persecuţia a fost însă deosebit de grea în Asia şi în Galia.

Atât de oribile erau torturile, încât mulţi din spectatori se înfiorau de groază privind, şi erau înmărmuriţi de curajul celor ce sufereau. Unii martiri erau forţaţi să treacă cu picioarele – deja toate răni – peste spini, cuie sau bucăţi de scoici ascuţite. Alţii erau biciuiţi până ce li se despuia carnea şi le atârnau nervii, venele şi tendoanele. După ce sufereau cele mai înfricoşătoare schingiuiri, erau prăjiţi sau daţi morţii prin ardere. Martiri mai de seamă în această perioadă au fost: Policarp de Smirna, Iustin Martirul şi Blandina.

Policarp

Policarp a fost păstorul bisericii din Smirna. El s-a născut la anul 70 d.Cr. Pe el, Ireneu, elevul şi admiratorul său, îl numeşte într-o scrisoare către Florinul: „Binecuvântatul şi apostolicul prezbiter”. Scrisoarea este păstrată în lucrarea lui Eusebiu. Se crede că Policarp a fost ordinat în această slujbă chiar de apostolul Ioan. Tot în scrisoarea pomenită, Ireneu spune că îşi aduce aminte de discuţia sa cu Policarp, îşi amintea locul în care binecuvântatul Policarp obişnuia să stea când vorbea… şi cum descria el discuţia cu Ioan şi cu ceilalţi care au văzut pe Domnul. Aşa a primit el învăţăturile şi minunile Domnului de la martori oculari.

Numele lui Policarp nu este pomenit în Biblie, deşi unii sunt de părere că el ar fi îngerul bisericii din Smirna, căruia i se adresează de către Domnul scrisoarea din Apocalipsa. Ştim precis că el a petrecut mulţi ani împreună cu cei ce L-au văzut pe Mântuitorul. Dacă ar fi scris şi s-ar fi păstrat scrierile lui, am avea o imagine clară a stării bisericii din prima parte a secolului al doilea. Dar nu ne-a rămas de la el decât o singură scrisoare scurtă către biserica din Filipi, care conţine îndemnuri practice, pline de duh şi cu foarte multe citate din Scripturi. Ea a fost scrisă prin anul 116.

Mai târziu, Policarp a făcut o călătorie la Roma, unde a stat de vorbă cu Anicetus privitor la sărbătoarea Paştelor. Acolo l-a întâlnit şi pe Marcion pe care l-a înfruntat cu asprime.

În anul 161 d.Cr., când Marcu Aureliu a devenit împărat, el a căutat să accentueze cultul împăratului. O părere greşit concepută era că numai printr-o religie de stat poţi păstra imperiul. Ideea aceasta a fost sâmburele uneia din cele mai sângeroase persecuţii cunoscute în istorie. De aceea, nu ne-am mirat când aceeaşi idee a fost fluturată şi în România până acum câţiva ani în urmă. Ea a produs aceleaşi rezultate: şicanări, arestări şi condamnări.

Iată cum descrie un istoric vechi împrejurările care au dus la martirajul lui Policarp.

Un tânăr creştin numit Germanicus a fost condamnat să fie sfâşiat de fiarele sălbatice din cauza credinţei sale. El a înfruntat moartea cu atâta curaj, încât mulţi din spectatori au fost convertiţi pe loc la credinţa care inspiră atâta tărie. Aceasta a înfuriat pe ceilalţi, care au început să strige: „Moarte creştinilor!” În învălmăşeala care a urmat, un oarecare frigian numit Quintus, venit nu demult din ţara sa, a fost aşa de mişcat de toate cele petrecute, de urletul lacom al fiarelor, încât desprinzându-se din mulţime, a trecut în faţa scaunului de judecată, denunţându-se singur în faţa magistraţilor. El fu dat numaidecât morţii. Atunci, unii din duşmanii creştinilor au început să strige: „Pierzare tuturor celor răi! Policarp să fie căutat!” Şi a fost o mare turbulenţă.

Policarp auzind că e în mare primejdie, a fugit şi a reuşit să se ascundă, dar a fost descoperit de un copil. Din aceasta, precum şi dintr-un vis pe care îl avusese că patul lui deodată a luat foc, el a tras concluzia că voia lui Dumnezeu este ca el să sufere martirajul. De aceea, cu toate că a avut o nouă posibilitate să scape, nu a mai fugit. După ce a ospătat pe cei ce au venit să-l aresteze, el a dorit încă odată să aibă ora de rugăciune, lucru care i s-a îngăduit. Se spune că s-a rugat cu atâta înflăcărare încât gardienii veniţi după el, s-au pocăit. El a fost dus înaintea proconsulului. Pe drum, când să se apropie de oraş magistratul opri şi îl luă în carul lui. El îl întrebă: „Ce rău e în cultul şi sacrificiul împăratului?” – „Aceasta e ceva ce eu nu pot face”, răspunse Policarp. Auzind acest răspuns, magistratul îl aruncă jos din carul său şi căzând, bătrânul se lovi la un picior, aşa că în stadion intră şchiopătând, abia târându-şi piciorul. Aici în circ, proconsulul îi oferi libertatea cu condiţia să se lepede de credinţă şi să-L blesteme pe Hristos. „Optzeci şi şase de ani L-am servit pe Hristos – răspunse Policarp – şi nu mi-a făcut nici un rău, cum aş putea atunci să-L blestem pe Regele şi Mântuitorul meu?”

— Eu am fiare sălbatice care te vor sfâşia într-o clipă -strigă proconsulul.

— Cheamă-le! – răspunse Policarp.

— Tu ai vrea fiarele, dar eu vreau să fii ars de viu pe rug – ameninţă proconsulul.

— De ce mai întârzii? – întrebă sfântul.

După aceasta un slujbaş a păşit în arenă şi a strigat de trei ori: „Policarp a mărturisit că este creştin”. Mulţimea a început să vocifereze, iar proconsulul dădu poruncă să fie ars de viu.

Policarp fu dezbrăcat şi cu hainele în spate, fu aşezat pe o grămadă de crengi. Când au pus focul, bătrânul a îngenuncheat acolo şi s-a rugat zicând: „O, Doamne, Dumnezeu Atotputernic, Tatăl preaiubitului Tău Fiu Isus Hristos, prin care am învăţat să Te cunoaştem! Te binecuvântez că m-ai găsit vrednic în această zi, în această oră, să iau loc între martirii Tăi şi să beau potirul Hristosului Tău, pentru învierea vieţii veşnice a trupului şi a sufletului meu. Să fiu primit înaintea Ta ca o jertfă de bun miros. Te laud, Te binecuvântez, Te glorific pentru tot ce ai făcut cu mine”

Flăcările se ridicau în lungi limbi de foc, dar parcă ocoleau trupul credinciosului urmaş al lui Hristos. Atunci, unul din călăi a împlântat un pumnal în trupul lui Policarp, care se prăvăli în jăratec.

 

Iustin Martirul

Iustin Martirul a fost principalul apologet al vremii sale. În el, creştinismul a avut un vajnic şi neînfricat apărător. Scrierile lui adresate împăratului şi poporului căutau să împrăştie norii acuzaţiilor nedrepte aduse creştinilor.

Iustin a fost născut în anul 103 d.Cr., la Nicopolis, dintr-o familie păgână, care a imigrat din Grecia în Samaria la începutul secolului al doilea. Deci, încă de mic, din leagăn, a fost aşezat între păgânism şi iudaism, cu care a avut mult de luptat mai târziu. Se pare că părinţii au avut o situaţie bună, ceea ce l-a ajutat să facă mai multe călătorii. Era familiarizat cu toate necazurile şi suferinţele vremii sale.

El a avut un caracter bine format. S-a ferit de corupţie, nu a iubit luxul şi plăcerile, nu a frecventat forul, arena de sport şi nici palatele. De tânăr a îmbrăcat mantia de filozof şi şi-a luat drept ţintă cercetarea adevărului. Prima şcoală care a urmat-o a fost aceea a filozofilor stoici. Acolo s-a deprins cu viaţa aspră. Dar văzând că învăţătorii acestei şcoli nu aprofundează gândirea, ci rămân doar la nişte reguli de viaţă, i-a părăsit şi s-a dus la şcoala peripatetică. Dar şi aici a fost decepţionat când a făcut constatarea că învăţătorul său profesează filozofia numai de dragul onoarei ce i-o aduce aceasta. Nimic nu putea să-i irite mai mult inima şi mintea sa tânără, care căuta cu sete adevărul curat, ca aceasta. De aceea părăsi şi această şcoală şi se duse la una pitagoreană, care avea mare reputaţie datorită misticismului oriental, armonizat cu curentul predominant al vremii. A căutat apoi şi s-a adâncit în doctrinele alese ale lui Plato. Dar lumea ideală prezentată de şcolile acestea era ca o regiune îngheţată, care nu-i putea încălzi inima sau schimba viaţa, încă odată îşi văzu nădejdile înşelate.

Prin această vreme, ajunse să aibă unele noţiuni vagi despre adevărul creştinismului. El ne spune în „Apologia” sa (a doua), despre adânca impresie care au produs-o asupra sa suferinţele martirilor. El spune: „În timp ce mă desfătam studiind doctrinele lui Plato şi chiar pe când auzeam de calomniile aruncate asupra creştinilor, văzându-i aşa de calmi şi senini în faţa morţii şi în mijlocul pericolelor pe care lumea le socotea aşa de grozave, îmi ziceam că este imposibil ca ei să fie oameni care să trăiască în pofte şi crime”. Aceste spectacole mişcătoare, l-au pregătit să primească chemarea lui Dumnezeu.

Într-o zi, Iustin se plimba singur în meditaţie pe ţărmul mării. Aici întâlni un bătrân necunoscut, a cărui înfăţişare arăta gravitate şi gingăşie. Părea un filozof, care a găsit pace în filozofia lui. Ei au intrat în vorbă. Bătrânul putea citi pe faţa lui Iustin frământările lăuntrului său. Cu o dibăcie deosebită, bătrânul atinse punctul sensibil al lui Iustin, arătându-i că filozofia lui nu are nici o influenţă asupra vieţii morale şi că îl lasă pradă celei mai chinuitoare nesiguranţe cu privire la cele mai serioase probleme. „Unde se găseşte atunci adevărul, dacă nu între filozofi?” întrebă Iustin nedumerit. „Cu mult înainte de filozofi – răspunse bătrânul – au trăit în vechime nişte oameni drepţi şi fericiţi, prieteni ai lui Dumnezeu. Ei vorbeau prin Duhul Său şi se numeau prooroci. Ei spuneau oamenilor ceea ce au auzit şi i-a învăţat Duhul Sfânt. Ei se închinau lui Dumnezeu, Creatorul şi Tatăl tuturor. Ei adorau pe Isus Hristos, Fiul Său. Cere ca porţile luminii să ţi se deschidă şi ţie acum”. De altfel, aceasta era dorinţa lui Iustin din tinereţe. Acum, după ce ascultase pe filozofi, îi părăsi şi se întoarse spre prooroci, spre Cel ce este mai mare şi mai presus de prooroci – Cuvântul veşnic – al cărui martor credincios avea să fie de acum înainte.

Convertirea lui Iustin a fost sfârşitul unei lungi şi grele lupte lăuntrice. Niciodată el nu a dispreţuit filozofia, pe care o considera un drum greu de urcat în căutarea adevărului. El susţinea că platonismul a fost o pregătire a lumii păgâne pentru creştinism.

El, care a experimentat toate luptele şi frământările mintale ale contemporanilor săi, cunoştea deci şi boala şi leacul. A fost admirabil pregătit pentru a fi un harnic misionar. Avea adânc dezvoltat simţul răspunderii de starea altora. Se simţea îndatorat să predice atât iudeilor cât şi paginilor. El declară în „Apologia” sa că s-ar simţi vinovat de ignoranţa paginilor, dacă n-ar face tot ce-i stă în putinţă spre a o înlătura. „Fiecare – spunea el – poate purta mărturia adevărului şi dacă nu o face, va fi judecat odată de Dumnezeu”.

Credincios convingerilor sale, era neobosit în străduinţa de a răspândi învăţătura creştină. Pe lângă predici, el mai ţinea anumite conferinţe cu evreii şi cu păgânii, la fel şi cu ereticii. În aceste discuţii, el dădea dovadă de multă răbdare şi tărie. El a călătorit mult. Astfel îl găsim la Efes, unde a purtat discuţia cu evreul Trifon. Discuţia a scris-o într-o carte intitulată „Dialogul cu iudeul Trifon”. Apoi îl găsim la Roma împotrivindu-se unui filozof fals numit Crescens.

Cea mai de seamă activitate a lui însă a desfăşurat-o apărând creştinismul împotriva nedreptelor învinuiri de tot felul. Prin scrisul lui, glasul creştinilor s-a auzit înaintea împăraţilor. Adânc convins de dreptatea cauzei sale, pledează cu toată autoritatea în numele veşnicei legi a justiţiei contra atâtor violenţe făcute creştinismului şi arată clar, că el crede că face un serviciu ţării sale, denunţând aceste nelegiuiri. În introducerea „Apologiei”, el spune:

„Către împăratul Titus – Aelius – Adrian – Antonius – Pius – Cezar August – şi către fiul său, eminentul filozof şi prieten al ştiinţei, fiul lui Lucius Cezar prin natură şi fiul împăratului prin adopţiune, către venerabilul Senat şi către întreg poporul roman. În numele acestor oameni urâţi pe nedrept şi faţă de care s-au făcut atâtea abuzuri, eu, Iustinian, unul dintre ei, vă prezint acest discurs şi petiţie. Tu, care peste tot eşti proclamat cel pios, paznic al dreptăţii, prieten al adevărului, faptele tale vor arăta dacă meriţi aceste titluri. Ţinta mea nu este nici să te măgulesc prin această scrisoare, nici să obţin vreun favor.

Eu simplu vă cer să ne judecaţi după regulile unei amănunţite şi luminate echităţi şi nu după o simplă presupunere, nici în numele unei superstiţii sancţionate de voi, spre a place oamenilor, nici după o pornire negândită, nici după o convingere din calomnii. Aceasta ar însemna să vă judecaţi pe voi înşivă, căci noi nu ne temem de nici un rău care ni s-ar face de cineva, atâta vreme cât nu suntem găsiţi vinovaţi de nici o crimă…”.

Cu o forţă remarcabilă, el se ocupă apoi de acuzaţiile aduse creştinilor, le spulberă una după alta, şi după practica vechilor apologeţi, atacă pe adversar în timp ce se apără pe sine; întorcând împotriva lor sabia pe care le-a smuls-o din mână. Capetele de acuzaţie contra creştinilor erau trei: că sunt atei, că sunt rebeli şi că sunt făcători de rele.

La prima acuzaţie, el face o acceptare că da, sunt atei, căci ei nu cred în zeii păgâni, dar că aceştia nu sunt dumnezei, ci doar diavoli şi că acest ateism glorios pe care ei îl au, este ca al lui Socrate, care la fel a fost jertfit, ca şi ei, pentru cauza marelui adevăr. Face apoi o respingere a acestei acuzaţii, arătând că nu sunt atei, ci că ei cred în Dumnezeul adevărului, Tatăl dreptăţii, a înţelepciunii şi a tuturor virtuţilor, Cel Preasfânt. Că Lui I se închină, pe El îl onorează prin cuvânt şi fapte şi că vreau să împărtăşească tuturor adevărul-pe care ei l-au primit.

La cea de a doua, acuzaţia de rebeliune, Iustin nu-i cu nimic mai prejos în apărarea sa. El arată că împărăţia întemeiată de Hristos este o împărăţie pur spirituală şi că progresul ei nu stânjeneşte cu nimic pe cel al imperiului. Enunţă apoi principiile înţelepte ale bisericii primitive, atitudinea lor faţă de stat şi faţă de autorităţi. Pomeneşte cuvintele Domnului Isus în legătură cu birul ce trebuie dat Cezarului. Argumentează, în continuare, că nici o doctrină nu este mai bine adaptată spre menţinerea ordinei şi a bunei rânduieli în stat, decât doctrina creştină. Legile omeneşti sunt lipsite de puterea de constrângere, căci totdeauna oamenii năzuiesc să scape de ele. Dar cum vor scăpa de Dumnezeul care vede toate lucrurile şi ştie nu numai ce facem, ci chiar şi ce gândim? Respinge învinuirea de crime şi că sunt făcători de rele, prezentând un admirabil tablou al vieţii lor curate, precum şi a închinăciunii, a învăţăturilor şi a practicilor lor. De altfel intră în prea multe amănunte ale doctrinei, depăşind cadrul unui tratat de apologie. Dar se vede că el a folosit şi această cale de a răspândi învăţătura creştină.

În ciuda defectelor, apologia lui a slujit model şi bază de plecare celorlalte apologii creştine, care au urmat de la cea a lui Tertulian până la cea a lui Origen. Nu s-a putut să nu producă o puternică impresie prin francheţa şi curajul vorbirii. Profund convins că lupta dintre Biserică şi imperiu este mai presus de toate o luptă între puterile cerului şi ale iadului, el nu ezită de a spune împăratului, fără ocolişuri, că, în mod inconştient, ei sunt sub influenţa duhurilor rele.

„Noi suntem pe deplin convinşi – spune el – că conduita voastră faţă de noi este inspirată de demoni necuraţi, care caută jertfă şi omagiu de la cei ce au lepădat lumina raţiunii. Prinţi virtuoşi şi înţelepţi cum sunteţi voi, n-ar acţiona contra raţiunii. Luaţi seama ca demonii biruiţi de noi, să nu vă ducă pe voi în robie. Ei caută să vă aibă ca sclavi şi slujitori ai lor”.

De altfel, Iustin are curajul să spună autorităţii supreme ce a decretat atâţia ani în şir toate persecuţiile că „după toate acestea, prinţii care se complac într-o părere trândavă despre adevăr, îşi folosesc puterea numai ca hoţii de codru”.

Prima apologie a lui Iustin se susţine de către anumiţi istorici că ar fi fost scrisă pe la anul 140 d.Cr. şi a fost trimisă împăratului Antoninus Pius. Nu mult după aceasta, în Grecia s-au întâmplat unele nenorociri şi vina de acestea a fost aruncată în capul creştinilor, împăratul auzind de aceste agitaţii şi de un masacru ce se pregătea pentru creştini, a scris magistraţilor unde s-au produs aceste turburări, să nu mai ia nici o măsură nouă contra creştinilor. Se pare că aceste ordine au fost rezultatul primei sale apologii. A doua a fost scrisă prin anul 160 d.Cr. şi adresată împăratului Marcu Aureliu.

Contribuţia lui Iustin la teologia creştină este de o deosebită valoare. El este unul din cei mai vechi scriitori creştini, care a fost bine versat în literatura şi filozofia păgână, prin studiile făcute înainte de convertire, şi de la care ne-au rămas unele scrieri. În dialogul cu iudeul Trifon, el discută mesianismul lui Isus, bazat pe o bogăţie de argumente din proorocii .Într-o altă lucrare tratează despre înviere. Mai tratează despre Sfânta Treime, trinitatea în unitate a dumnezeirii. Iustin este cel ce mărturiseşte, fără înconjur, ceea ce noi azi numim perfecţiunea şi suficienţa Scripturilor ca singura regulă de credinţă. El vorbeşte de necesitatea botezului pentru cei convertiţi, arătând că nu se aseamănă întru nimic cu vechile spălări de curăţire ale evreilor, căci toate apele unui fluviu nu ar putea spăla păcatele noastre. Curăţirea este prin Hristos. Dacă te pocăieşti de păcatele tale – spune el lui Trifon – şi-L recunoşti pe Isus ca Hristos şi dacă în păzirea poruncilor Lui, tu atribui că voia Tatălui a fost ca El să sufere aceste lucruri, spre a putea fi tu vindecat prin rănile Lui, vei obţine iertarea păcatelor. Botezul este folositor numai pentru un păcătos pocăit. Iustin nu vorbeşte nimic despre botezul copiilor, ci numai de instruirea lor. Despre Cina Domnului spune că este un act memorial al răscumpărării. Tăgăduieşte existenţa vreunei caste preoţeşti, declarând că fiecare credincios este un preot al lui Isus Hristos. La fel procedează şi cu Sabatul, spunând că el a fost dat lui Israel. Afirmă că creştinii nu păzesc sâmbăta şi nu ţin legea veche. Face precizarea că legea harului, a libertăţii este legea desăvârşita. Arată că ea se deosebeşte de legea veche prin aceea că uneşte în sine viaţa morală cu o mântuire deja săvârşită.

În a doua apologie, Iustin mărturiseşte că presimte apropierea sfârşitului său, că va suferi moartea la instigaţia lui Crescens, un filozof păgân cu care a avut o controversă la Roma şi căruia i-a închis gura într-o întrunire publică. Eusebiu spune că acesta, în dorul de răzbunare, l-a denunţat şi a fost aruncat în închisoare cu câţiva tovarăşi de ai lui, căutând astfel să înăbuşe în sânge, vocea ce n-a putut-o înăbuşi cu argumentele sale.

Adus în faţa tribunalului, prefectul cetăţii, Rusticus, un filozof stoic, instructor de a lui Marcu Aureliu, l-a ascultat pe Iustin mărturisind marea filozofie a lui Hristos, în care el spunea: „După o căutare atât de obositoare, am găsit pacea şi liniştea”. La cererea magistratului de a defini această filozofie, el a expus, în cuvinte pline de forţă, credinţa lui în Dumnezeul cerului şi al pământului şi în Fiul Său, „Domnul Adevărului”; apoi a adăugat: „Sunt prea mic ca să pot spune ceva mare despre Hristos”. Întrerupându-l, magistratul îl întrebă în bătaie de joc dacă el crede că se va înălţa la ceruri, când i se va tăia capul, îndată Iustin îi răspunse: „Da, ştiu! Şi aceasta depăşeşte orice posibilitate de îndoială. Ştiu că mă voi înălţa”.

Când a fost îndemnat să aducă jertfă şi va fi eliberat, el spuse: „Dorinţa noastră mare este să suferim pentru Hristos, căci aceasta ne dă încredere înaintea înspăimântătorului Său scaun de judecată, la bara căruia va avea să stea lumea întreagă”.

Sentinţa de condamnare la moarte a fost dată şi executată în aceeaşi zi. Pe drept cuvânt el a fost supranumit Iustin „Martirul”. El a fost martirizat în anul 165 d.Cr.

Puţini martiri au slujit adevărul atât de dezinteresaţi şi de curajoşi ca el. Largheţea inimii sale şi râvna aprinsă a minţii sale îşi aveau izvorul în dragoste. Elocvenţa lui curgea din inima lui. Talentele lui nu au fost prea strălucite, dar cunoştinţele câştigate în tinereţe, luminarea minţii prin descoperire divină, experienţele lui au devenit sugestii mult roditoare pentru sine şi a dat Bisericii o moştenire de gândire, care dezvoltată şi pârguită la Alexandria, a format baza marii apologii a creştinismului.

„Ferice de morţii care mor în Domnul. Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele îi urmează” (Apocalipsa 14:13).

 

 

Martirii din Galia

Valul de persecuţii a atins tot imperiul, dar ele au fost deosebit de crunte în Galia. Mai ales în oraşul Lion, torturile care s-au aplicat creştinilor depăşesc puterea de a le descrie. Toate metodele de schingiuire şi pedepsire au fost adoptate: despuierea de bunuri, exilul, gama durerilor, spânzurătoarea şi arderea pe rug. Chiar şi slugile şi sclavii creştinilor au fost torturaţi ca să-i facă să-şi acuze stăpânii. Iată câţiva din cei martirizaţi:

Blondina a fost o tânără sclavă, slabă ca constituţie fizică, dar puternică în credinţă. Denunţată fiind, ea a fost supusă torturilor. Intenţia era s-o facă să se lepede de credinţă. Dar ea a primit atâta putere de sus, că schingiuitorii au obosit ei torturând-o şi se mirau cum ea poate să rabde toate. A fost chinuită de dimineaţa până seara, fără s-o poată face să se lepede de credinţă. La toate insistenţele lor, ea le răspundea: „Sunt creştină şi nouă nu ne puteţi face nici un rău”. Alţii sub presiunea grozavă a asupritorilor şi a oribilelor torturi s-au lepădat şi au acceptat să jertfească idolilor, dar ea a rămas tare. Atunci a fost dusă în arenă, legată de un stâlp, apoi s-a dat drumul fiarelor sălbatice, dar ele nu i-au făcut nici un rău. A fost dusă din nou la închisoare, unde a vestit celorlalţi credincioşi închişi suferinţele ei. Câteva zile ea a fost supusă la tot felul de chinuri. Prăjită pe jumătate au aruncat-o în coarnele unui bour sălbatic. Fiindcă acesta nu a omorât-o, ci doar a străpuns-o cu coarnele, a venit un călău, care cu o lovitură de pumnal, a pus capăt martiriului ei. Ea a murit în timpul domniei lui Marcu Aureliu, în anul 177 d.Cr.

Sanctus, un diacon din Viene, a fost dat maltratării tot cam prin această vreme. Toate suferinţele le-a răbdat cu multă tărie, singurul strigăt ce-l scotea era „Sunt creştin!” Farfurii de aramă, înroşite în foc, i-au fost aplicate pe părţile sensibile ale corpului, contractându-i tendoanele. Fiindcă a rămas neclintit, a fost trimis din nou la închisoare. După câteva zile, a fost adus din închisoare şi supus schingiuirii. Cu trupul tot zdrobit, a fost aruncat iarăşi în temniţă, apoi l-au decapitat.

Vetius Agotus, un tânăr care a pledat pentru cauza creştinilor, întrebat fiind dacă şi el este creştin, a răspuns: „Da!” Numaidecât a fost condamnat şi el la moarte. Mulţi din cei mai slabi au fost întăriţi de curajul acestui tânăr şi au fost gata să-şi mărturisească şi ei credinţa lor şi să împărtăşească şi ei aceeaşi moarte.

Fotinus, un bătrân prezbiter din Lion, care la vârsta de 90 de ani, a fost atât de brutalizat de mulţimea înfuriată, încât după două zile de la aruncarea sa în temniţă, şi-a dat sufletul.

Valerian şi Marcelus, doi tineri care erau rude apropiate, au fost întemniţaţi la Lion pentru că erau creştini. Datorită unor împrejurări, au fugit. Au apucat drumuri diferite. Marcelus a convertit pe mulţi în regiunile Besanton şi Chalons. Fiind arestat, a fost dus în faţa lui Priscus, guvernatorul acelor părţi. Magistratul cunoscându-l, a poruncit să fie legat de mai multe ramuri ale unui copac, pentru ca prin zmucituri să fie prefăcut în bucăţi. Nereuşind această invenţie, a fost luat şi dus la Chalons să participe la nişte sacrificii idolatre. Refuzând aceasta, a fost dat torturării. După aceea a fost legat de mijloc şi atârnat sus. În această poziţie a fost ţinut trei zile. Moartea a pus capăt suferinţelor sale.

Valerian a fost prins şi el şi dus înaintea lui Priscus, care îl trimise la scaunul de tortură, apoi l-a decapitat, în acelaşi an cu Marcelus, rudenia sa.

La Lion s-a folosit mult scaunul înroşit. Condamnatul era ţinut pe el până ce i se prăjea toată carnea. Era o tortură teribilă. Alţii au fost cusuţi în plase, ca să nu poată să se apere, apoi au fost aruncaţi în coarnele taurilor sălbatici. Trupurile celor ce mureau în temniţă, mai înainte de vremea execuţiei, erau aruncate la câini. Răutatea paginilor a mers până acolo ca puneau oameni să păzească trupurile până ce erau mâncate, ca nu cumva să vină cineva din prietenii celor morţi să le fure trupurile.

Felicitata a fost o doamnă de rang înalt şi mare abilitate. Era mamă a şapte copii. Ea a devenit o creştină devotată. Pe cei şapte fii i-a educat cu mare grijă. Cam prin acest timp, imperiul a fost bântuit de cutremure, foamete şi inundaţii. Vina a fost pusă pe creştini, că ei ar fi toată cauza acestor dezastre. Felicitata a fost implicată şi ea în acuzaţie. Fiind denunţată, împăratul a dat ordin guvernatorului roman Publius, să ia măsurile cuvenite împotriva ei şi a familiei ei. La interogatorii şi cercetări, Publius a început cu mama, crezând că dacă o va determina pe ea să-şi lase credinţa, exemplul ei va fi urmat de fiii ei. Lovindu-se de fermitatea ei, Publius îşi schimbă metoda şi îi spuse că va nimici întâi familia apoi pe ea. Dar ea i-a spulberat şi această ameninţare. Publius a cerut să fie aduşi înaintea lui fiii ei şi i-a cercetat pe fiecare în parte. Toţi au rămas neclintiţi în credinţa lor. Atunci toată familia a fost condamnată la moarte. Ianuarie a fost biciuit şi strivit sub greutăţi. Filip şi Felix au fost omorâţi zburându-le creierii cu măciuca. Silvanus, cel de-al patrulea, a fost aruncat într-o prăpastie, iar ceilalţi trei mai tineri: Alexandru, Vitalis şi Martialis au fost decapitaţi cu sabia. Mama a fost omorâtă de aceeaşi sabie, care era încă roşie de sângele fiilor ei.

Epipodius şi Alexandru au fost doi creştini renumiţi. Aveau o unitate şi caldă părtăşie frăţească. Primul a fost un tânăr născut la Lion, al doilea a fost născut în Grecia. Ei au fost foarte activi şi buni credincioşi. Când a fost dezlănţuită prigoana la Lion, ei erau în floarea tinereţii. Pentru a se feri de persecuţie, ei au încercat să se ascundă în satul vecin. Aici au fost găzduiţi pentru o vreme de o văduvă creştină. Dar răutatea prigonitorilor i-a urmărit şi găsindu-i, au fost aruncaţi în închisoare fără nici o cercetare. După trei zile au fost aduşi în faţa guvernatorului şi anchetaţi înaintea unei mari mulţimi de păgâni. Ei au folosit şi această ocazie spre a-L mărturisi pe Hristos şi divinitatea Lui. Văzând aceasta, guvernatorul se înfurie zicând: „Ce rost au toate persecuţiile, dacă ei totuşi rămân credincioşi şi îndrăznesc să-L mărturisească pe Hristos, iar vechilor zei refuză să le sacrifice?”

Atunci guvernatorul a încercat să-l ispitească pe Epipodius, care era mai tânăr. El pretindea că are milă de starea lui şi că îl sfătuieşte să nu se ruineze prin încăpăţânare. „Zeilor noştri – continuă el – li se închină cea mai mare parte a lumii şi chiar împăraţii. Noi îi adorăm cu serbări, cu praznice şi veselie, în timp ce voi slăviţi pe un răstignit. Noi îi onorăm aruncându-ne în braţele plăcerilor; voi, prin credinţă, sunteţi fără de această desfătare a simţurilor. Religia noastră se bucură de sărbători, a voastră de posturi; a noastră de bucuriile vieţii, a voastră de sărăcăcioasa virtute a castităţii. De aceea, te sfătuiesc, renunţă la o aşa religie aspră şi bucurate de acele prilejuri pe care lumea le oferă şi pe care tinereţea ta le pretinde”.

La acestea, Epipodius i-a răspuns: „Pretinsa ta milă e adevărată cruzime, iar viaţa plăcută pe care mi-ai descris-o, este urmată de osânda veşnică. Hristos a suferit pentru noi, ca plăcerile noastre să fie nemuritoare. El a pregătit pentru urmaşii Săi o veşnicie de fericiri. Omul este compus din două părţi: trup şi suflet; primul este slab şi pieritor, dar trebuie să slujească celuilalt. Sărbătorile voastre idolatre pot să mulţumească partea muritoare, dar ele rănesc pe cea nemuritoare. Deci, acelea ce distrug cea mai de valoare parte a omului, cu adevărat nu pot fi bucurii. Plăcerile voastre vă duc la moarte veşnică; durerile noastre la fericire veşnică”.

Pentru aceste îndrăzneţe cuvinte, Epipodius a fost bătut aspru şi apoi pus pe scaunul de tortură. Aici a fost chinuit oribil. După ce a suportat totul cu o răbdare minunată, a fost dus şi decapitat.

Alexandru a fost adus înaintea judecătorului după două zile, şi fiindcă n-a vrut cu nici un chip să renunţe la creştinism, a fost aşezat şi el pe scaunul de tortură, ca şi tovarăşul său şi bătut groaznic de trei călăi, care se schimbau cu rândul până ce l-au omorât în bătăi. Toate suferinţele de nedescris le-a înfruntat cu mult curaj.

Apolonius a fost un senator roman ce a devenit creştin. El a suferit mult pentru credinţa sa în timpul domniei lui Comodus, fiul lui Marcu Aureliu, care a urcat la tron în anul 180 d.Cr., când a murit tatăl său. Apolonius a fost un bărbat eminent. El cunoştea bine literatura din vremea sa şi tot aşa de bine cunoştea şi perceptele religiei lui Hristos. El a fost acuzat de unul din sclavii săi, numit Sever. Pe baza edictului împăratului Traian, acuzaţia a fost luată de bună. Această lege prevedea că acuzatul să fie condamnat la moarte, dacă nu-şi schimbă religia. Aceeaşi lege prevedea însă ca şi denunţătorul să fie omorât pentru defăimare. În baza acelei legi ridicole, Apolonius a fost luat la cercetări. Nevrând să-şi schimbe convingerile şi credinţa, din ordinul senatului roman la care el a apelat, a fost condamnat să fie decapitat, iar sclavului i-au rupt picioarele şi apoi a fost omorât şi el.

Fructuosus, prezbiter din Taragon, pe coasta de răsărit a Spaniei şi doi diaconi: Augurius şi Eulogius, au fost arşi de vii pentru că au mărturisit că sunt creştini.

Malcus, Alexandru şi Priscus, trei creştini din Palestina şi o credincioasă s-au prezentat de bună voie şi au declarat că sunt creştini, fapt pentru care au fost osândiţi să moară sfâşiaţi de tigri.

Trei sute în cuptor

Unul din cele mai înspăimântătoare evenimente descrise în istoria martirilor creştini, atât din punct de vedere al numărului cât şi a felului morţii lor, a avut loc la Utira, una din cele mai mari cetăţi din Africa de Nord. Din ordinul proconsulului, trei sute de creştini au fost aduşi în faţa unui cuptor de ars var. Alături a fost ridicat un altar şi creştinii trebuiau ori să sacrifice zeilor păgâni, ori să îndure înspăimântătoarea moarte prin aruncarea în cuptorul învăpăiat. E minunat de notat faptul că din trei sute de persoane, nici unul n-a fost gata să sacrifice pe altar, spre a-şi salva viaţa, ci toţi au preferat să fie aruncaţi în cuptorul aprins.

Apologetul Lactanţiu, care a trăit în veacul al doilea, spune că suferinţele creştinilor din timpul său nu pot fi descrise. El zice: „De aş avea cel mai puternic glas din lume şi chiar o sută de limbi, n-aş putea spune toate păcatele săvârşite şi înşira toate uneltele de chin, născocite de mintea ageră a autorităţilor şi folosite contra creştinilor”.

 

 

Tertulian apărător neînfricat

Quintus Septimius Florens Tertulianus a fost cel mai mare scriitor creştin din Africa. El s-a născut în anul 160 d.Cr. Era fiul unui centurion păgân. A studiat filozofia, literatura, retorica, medicina şi îndeosebi dreptul. El s-a distins ca avocat şi orator în Cartagena, Africa de Nord. După cum mărturiseşte el însuşi, în tinereţe a trăit o viaţă dezordonată.

Curajul dovedit de martirii creştini – spune Eusebiu – a impresionat aşa de mult pe tânărul Tertulian, încât a devenit creştin. În calitatea sa de avocat, a asistat desigur la judecarea creştinilor, şi faptul că în cele mai cumplite chinuri, ei preferau mai degrabă să renunţe la viaţă, decât la învăţătura lor scumpă, l-au zguduit pe Tertulian. Cu toate că şi-a dat seama de cele ce avea să înfrunte, el a părăsit păgânismul prin anul 195 şi a apucat calea crucii.

Prea puţin s-au gândit cei ce mureau pentru Hristos că seninătatea feţei lor şi adânca lor dragoste faţă de Domnul poate ridica din rândul privitorilor pe unul din bărbaţii cei mai de seamă ai Cartagenei, determinându-l să-şi dedice viaţa sa lui Hristos. Dar el a cunoscut această experienţă şi a fost gata s-o spună chiar şi guvernatorilor în nemuritoarele cuvinte: „Ne facem chiar mai numeroşi ori de câte ori suntem seceraţi de voi; sămânţa este chiar sângele creştinilor”.

Nu după multă vreme de la convertirea sa, prin anul 200, este ales prezbiterul bisericii – prezbiter eclesiae – în Cartagena. El cunoştea cele patru evanghelii şi le afirmă în mod accentuat autoritatea lor, spunând că sunt scrise de apostoli şi de tovarăşii lor. El ne informează cum biserica creştină încă de timpuriu a ştiut să facă deosebire între scrierile autentic inspirate şi între cele false. Dă un caz cum un prezbiter, care a scris o lucrare în numele lui Pavel: „Acta Pauli et Teclae”, mărturisindu-şi vina, a fost pedepsit de biserică cu înlăturarea sa din slujbă. La fel cunoştea Faptele apostolilor,1 Petru, 1 Ioan, cele 13 epistole ale lui Pavel şi Apocalipsa. Deci, cunoştea 21 din 27 cărţi ale Noului Testament.

El a fost un creştin puritan în convingeri şi în practică. E adevărat că uneori a pus accentul prea mare pe fapte meritorii, pe celibat şi milostenii. De altfel, în biserică deja începuseră unele devieri de la simplitatea Evangheliei, în unele locuri începuseră să boteze copiii. El s-a opus acestei abateri şi astfel – spune Neander – biserica din Africa de Nord a susţinut vechea practică.

Alte abateri au fost: ierarhia bisericească, monahismul şi rugăciunile pentru morţi. Încă de prin anul 169 d.Cr. a început să se arate dorinţa unora de a domina, ideea de papalitate. Episcopul Victor al Romei a rupt relaţiile frăţeşti cu bisericile din Asia Mică, pentru că acestea au refuzat să sărbătorească Paştele la data fixată de el. Monahismul era în floare şi un spirit lumesc a început să se arate în biserică datorită faptului că unii fiind botezaţi de mici copii, nu aveau naşterea din nou şi trăiau în felul lumesc.

În anul 202, pe când era în vârstă de 45 ani, din cauza firii sale neîngăduitoare, el trece la Montanism, o sectă, care după spusele lui Vedder, nu a fost o sectă nouă, ci din contră era o reacţie a vechii biserici primitive la tendinţa învederată de a se asemăna cu lumea în organizare şi în comportare. Montanus, conducătorul sectei, nu voia să facă reforme noi, ci să readucă viaţa de sfinţenie şi să întărească disciplina bisericească, slăbită în multe locuri. Această grupare cerea ca membrii bisericii să fie numai cei născuţi din nou, deci o întoarcere la principiul Noului Testament. Ei se numeau creştini spirituali sau duhovniceşti, în contrast cu ceilalţi pe care îi numeau creştini fireşti. Din cauza că Tertulian a îmbrăţişat ideile montaniste, biserica ortodoxă nu-l numără printre aşa numiţii părinţi bisericeşti, ci doar ca scriitor bisericesc.

El avea un temperament de luptător neînfricat. Prin scrierile sale, el a adus mari servicii cauzei creştinilor. El a luptat pe mai multe fronturi. Pe de o parte, i-a apărat pe creştini prin scrieri către guvernatorii provinciilor romane, pe de altă parte, a combătut cu multă râvnă şi pricepere pe păgâni şi pe eretici, atacând fără cruţare orice rău văzut printre creştini. Se cunosc de la el peste 30 de scrieri.

Din punct de vedere al conţinutului, scrierile lui se împart în trei categorii: 1) scrieri cu caracter apologetic şi polemic, care se referă la relaţiile dintre creştini şi păgâni; 2) scrieri de educaţie morală şi religioasă a creştinilor; 3) scrieri cu caracter polemico-dogmatic, îndreptate împotriva diferitelor erezii şi a iudeilor.

Cea mai de seamă scriere din prima categorie şi chiar din toate scrierile lui, o adevărată operă, este Apologeticum, o apărare adresată guvernatorilor provinciilor romane. Lucrarea are 50 de capitole şi se poate împărţi în trei diviziuni principale: prefaţă, cuprins şi epilog.

În prefaţă (cap. 1-6), el arată motivele care l-au determinat să scrie această apărare. „Creştinii – zice el – sunt condamnaţi fără nici o cercetare, numai la auzul numelui de „creştin”. Adevărul – pe care el personificându-l îl face apărătorul creştinilor – nu are voie să rostească nici un cuvânt de apărare. Aşa stând lucrurile, trebuie cel puţin pe calea scrisului să ajungă adevărul la guvernatorii provinciilor (cap. 1-3), apoi discută natura legilor pe baza cărora sunt condamnaţi creştinii (cap. 4-6).

În partea a doua, Tertulian combate toate acuzaţiile, împărţindu-le în două categorii: crime ascunse sau secrete şi crime pe faţă. În primul rând, creştinii erau învinuiţi de unele crime secrete (cap. 7-9), ce s-ar săvârşi odată cu tainele lor religioase. El arată că romanii cred aşa ceva, pentru că ei înşişi săvârşesc adevărate crime la misterele cultului lor. Apoi creştinii erau acuzaţi de unele crime religioase, de sacrilegii pentru că nu adorau zeii păgâni şi de crime contra împăratului pentru că nu sacrificau împăratului (cap. 10-38). Discutarea acestor crime săvârşite pe faţă constituie miezul apologiei.

De exemplu la învinuirea de ateism, el acceptă învinuirea şi spune că da, creştinii nu cred în zei. Dar arată că zeii nu sunt Dumnezeu. Creştinii îl servesc şi-L adoră pe adevăratul Dumnezeu, dar tocmai ei, păgânii, sunt cei ce îşi blestemă zeii, râd de ei în legende, îi scot la vânzare pe piaţă. Deci, lor li se potriveşte acuza aceasta.

Tertulian, omul cu o logică ascuţită, cu cunoştinţe juridice bogate, cu spirit înalt de dreptate faţă de fraţii săi de credinţă şi cu un adânc devotament faţă de Dumnezeul său, a luat cauza creştinilor în mâinile sale şi a întocmit pledoaria aceasta.

În cap. 39-45, el se ocupă de mesele comune ale creştinilor, numite agape; arată că nu creştinii sunt de vină pentru calamităţile ce se abat asupra imperiului şi precizează că ei iau parte la tot ce e bun cerut de societate.

În epilog, Tertulian dovedeşte că creştinismul nu este o filozofie, ci este urmarea unei revelaţii divine.

Apologia sa se deosebeşte de toate celelalte apologii prin documentaţia juridică şi politică. El discută acuzele aduse creştinilor de către păgâni şi apoi, printr-o întorsătură caracteristică spiritului său, răstoarnă aceste acuze peste capetele acuzatorilor, arătând că tocmai ei sunt cei vinovaţi. Iată câteva pasaje din ea de toată frumuseţea:

„Adevărul nu se roagă de nimic în sprijinul cauzei sale, ca unul care îşi cunoaşte menirea sa în lume. El ştie că îşi duce viaţa pe acest pământ ca un adevărat străin, că este ameninţat să-şi afle la fiecare pas duşmani printre străini şi că familia, locuinţa, speranţa, răsplata şi buna sa cinstire se află numai în cer. Aici pe pământ, nu cere decât un singur lucru: să nu fie condamnat mai înainte să fi fost cunoscut” (Apologeticum 1:3).

El condamnă uşurinţa judecătorilor, care fără să cerceteze cu de-amănuntul, fără să cunoască bine fondul, pronunţă osânde grave împotriva creştinilor. El zice: „Mărturie a necunoaşterii voastre, care în timp ce scuză nedreptatea, o osândeşte de fapt, stă în împrejurarea că toţi care mai înainte ne urau, pentru că nu cunoşteau ce anume este acel lucru pe care îl urau, îndată ce încep a cunoaşte, încetează şi ura lor. Aceştia se fac creştini fără îndoială, în urma celor aflate şi încep a urî ceea ce ei făcuseră mai înainte şi a mărturisi de acum pe faţă tocmai ce urâseră, şi numărul acestora este pe atât de mare, pe cât ne este şi învinuirea” (1:6).

Cât de răspândit ajunsese creştinismul pe vremea lui Tertulian, se constată din cuvintele: „Se strigă împotriva noastră că cetatea este ca şi stăpânită de noi; că pe ogoare, în fortăreţe, pe insule, pretutindeni predomină creştinii; se întristează, ca de o mare nenorocire, că oricare ar fi sexul, vârsta, starea socială sau rangul, trec de partea acestui nume (de creştin). Sau într-un alt pasaj: „Suntem de ieri, şi totuşi am ajuns să umplem pământul şi toate ale voastre, oraşele, insulele, municipiile, consfătuirile voastre intime, tribunele, adunările poporului, palatul, senatul, forul; numai templele vi le-am lăsat” (1:7; 37:4).

Această răspândire ar fi trebuit să-i facă pe conducători să gândească puţin. El zice: „Şi cu toate acestea, nici chiar împrejurarea aceasta nu-i face să-şi îndrepte mintea spre existenţa unui oarecare bun ascuns. Nici gând să fie mai drepţi în bănuiala lor. Nu le place a cerceta mai de aproape. Le place a nu cunoaşte, pe când alţii se bucură că au cunoscut” (1:8).

La fel acceptarea cu bucurie a osândei ar trebui să le dea de gândit. „Cei răi, intenţionat caută să stea în umbră, se feresc de a ieşi la iveală, tremură când sunt învinuiţi, nu mărturisesc cu uşurinţă nici chiar atunci când sunt supuşi torturilor; fără îndoială, se întristează când sunt osândiţi. Dar de ce nu face creştinul la fel? Nimeni nu se ruşinează, nimănui nu-i pare rău, afară numai că n-a fost mai înainte creştin. Este pârât, se făleşte; este acuzat, nu se dă în lături; este cercetat, mărturiseşte de la sine cu voie bună; de este osândit, mulţumeşte. Ce fel de rău este acesta, care nu are nici una din caracteristicile fireşti ale răului: teama, ruşinea, prefăcătoria, căinţa, jeluirea? Ce fel de rău este acesta, când cel învinuit se bucură? Pentru el, învinuirea este ceva de dorit şi osânda este fericire curată. N-ai putea s-o numeşti nebunie, tu care ţi-ai pus în minte să n-o cunoşti?” (1:11-13).

Apoi ironizează anchetele lor şi folosirea torturilor pentru stoarcerea mărturisirilor de la creştini. „Zilnic suntem spionaţi, zilnic suntem trădaţi” (7:4). „Strigă omul în gura mare „Sunt creştin!” Ce este, el spune. Tu voieşti să auzi ce nu este. Voi, care sunteţi puşi să stoarceţi, prin chinuri, adevărul, de la creştini vă străduiţi să stoarceţi minciuna. „Asta sunt ce mă întrebi dacă sunt, zice creştinul. De ce mă chinuieşti în dispreţul legilor? Mărturisesc de bună voie şi totuşi mă chinuieşti; ce-ai face dacă aş tăgădui?” Desigur, altora care ar tăgădui nu le-aţi da aşa uşor crezare; pe noi, dacă ar fi să tăgăduim, ne-aţi crede îndată. Pe creştin îl socotiţi vinovat de toate nelegiuirile… şi pe el îl constrângeţi să tăgăduiască, ca să-l achitaţi de orice pedeapsă, de care n-aţi putea să-l achitaţi, dacă n-ar tăgădui. Aceasta înseamnă ca vă abateţi de la lege. Voiţi să tăgăduiască că este vinovat, ca să-l declaraţi nevinovat, şi aceasta fără voia lui, fără vreo vină despre trecut” (2:13-16).

Despre neparticiparea creştinilor la plăcerile şi la distracţiile lor, Tertulian spune: „Cât despre spectacolele voastre, ne lipsim uşor de ele, la fel cum ne lipsim şi de originile lor, despre care ştim că au fost plănuite din superstiţie, cum nu luăm parte nici chiar la lucrurile din care îşi trag începutul. Nu aveţi nimic de zis cu privire la nebunia din circ, la imoralitatea din teatru, la cruzimile din arene, la deşertăciunea din localurile unde se exersează luptătorii înainte de lupte. Epicurienilor li s-a îngăduit să stabilească chiar o realitate a plăcerii, adică egalitatea sufletelor; în ce vă jignim dacă şi noi ne făurim alte plăceri? Dacă, la urma urmei nu ştim să ne desfătăm, este paguba noastră, dacă cumva este aşa, iar nu a voastră. Dar – ziceţi voi – ne lepădăm de ceea ce vouă vă place. Nici pe voi însă nu vă desfătează plăcerile noastre” (38:4, 5).

Faptul că creştinii erau învinuiţi de toate relele şi calamităţile ce se abăteau asupra imperiului roman, reiese din cuvintele: „Dacă Tibrul se revarsă peste malurile sale, dacă Nilul nu adapă ogoarele, dacă norii refuză să plouă, dacă pământul se cutremură, dacă bântuie foametea şi molima, întotdeauna strigătul este: „La lei cu creştinii!”

În ce priveşte statornicia creştinilor, Tertulian are cuvinte de toată frumuseţea. El spune: „Arşi cu vreascuri, legaţi la jumătatea unui stâlp, aceasta este înfăţişarea biruinţei noastre; aceasta este haina împodobită a victoriei noastre; pe un astfel de podium ne sărbătorim noi biruinţa” (50:3).

Iar despre zădărnicia şi rezultatul invers al prigoanei, el spune: „Puteţi să ne chinuiţi, să ne ţintuiţi pe cruce, să ne condamnaţi, să ne striviţi… toate vor fi de prisos. Dimpotrivă, va fi un îndemn în plus pentru credinţa noastră. Ne facem chiar mai numeroşi, ori de câte ori suntem seceraţi de martirajul vostru; sămânţa este chiar sângele creştinilor” (50:12-13).

Apologia lui Tertulian este o lucrare literară excelentă. Antitezele ei sunt măreţe: „Murim, dar învingem”. „Voi ne osândiţi, Dumnezeu ne dă mântuire”.

Alte lucrări ale lui Tertulian sunt: „De testimonio animae” sau „Despre mărturia sufletului”, „De oratione” (Despre rugăciune), carte care explică rugăciunea „Tatăl nostru”. „De paenitentia” (Despre pocăinţă) are 12 capitole, în prima parte, el tratează pocăinţa dinainte de botez (cap. 1-6) iar în a doua parte, pocăinţa după botez (cap. 7-12). „Ad martires” este o lucrare în 5 capitole, prin care mângâie pe cei ce erau aruncaţi în închisori şi ameninţaţi cu moartea. De altfel, zice el, lumea aceasta e o închisoare pentru suflet şi numai atunci se eliberează, când părăseşte corpul. Faptul că sunt ameninţaţi cu moartea nu trebuie să-i înspăimânte, ci din contră să-i bucure, căci ajung mai repede în faţa Adevărului etern, care este Dumnezeu. În „De fuga in persecutione”, el combate părerea unora că ar fi îngăduit ca cineva să scape de persecuţii prin fugă. Lucrarea cuprinde 14 capitole. În scrierea sa, „De spectaculis”, el combate spectacolele şi îndemnă pe creştini să se ferească de teatre şi circuri. „De idolatria” este o scriere în care arată că slujirea la idoli este cauza tuturor viciilor. Mai are scrieri referitoare la botez, superstiţii, trup şi suflet, înviere, monogamie şi scrieri de combatere.

Talentul lui de scriitor, pus în slujba lui Dumnezeu, a adus multe binecuvântări creştinilor. Data morţii nu se cunoaşte în mod precis. Se ştie că a trăit până la adânci bătrâneţe. Unii presupun că a murit în anul 250 d.Cr.

 

 

Martirii celui de-al cincilea val
Anul 200 d.Cr.

Împăratul Comodus a fost succedat de Pertinax şi acesta de Iulian. Fiecare a domnit o perioadă scurtă. După moartea celui din urmă, Sever a devenit împărat.

La puţin timp după urcarea pe tron, Sever s-a îmbolnăvit rău şi era să moară, dacă n-ar fi intervenit un medic creştin foarte dibaci. Datorită acestui fapt, el a ajuns să favorizeze pe creştini în general şi chiar să permită ca fiul său, Caracula, să fie îngrijit de o doică creştină. Astfel, creştinii au avut o perioadă de linişte, când s-au putut închina lui Dumnezeu fără teama de persecuţie.

După o vreme, ura împotriva creştinilor s-a reaprins. Vechile legi au fost puse din nou în vigoare. Temniţa, focul, sabia şi fiarele sălbatice au început iarăşi să facă prăpăd între creştini. Ba chiar şi trupurile moarte ale creştinilor erau dezgropate şi supuse insultelor şi batjocurii. În ciuda persecuţiei duşmanilor, creştinii s-au înmulţit nespus de mult. Tertulian, care a trăit şi în această perioadă, a scris guvernatorului din Cartagena: „Dacă voieşti ca şi mai departe să continui cu persecuţiile contra creştinilor din Africa, te întreb ce ai de gând să faci cu miile de creştini de toate vârstele şi din toate clasele sociale, care se vor prezenta de bună voie înaintea ta şi se vor declara creştini? Vei avea destule ruguri şi săbii să stingi viaţa acestora? Numai din Cartagena va trebui să duci la eşafod o zecime din locuitori. Apoi, printre victime, vei afla rudele şi prietenii tăi cei mai intimi, persoane distinse ale oraşului, bărbaţi şi femei din familii nobile. Dacă nu ţi-e milă de noi, fie-ţi milă de Cartagena şi de provincia cu a cărei guvernare eşti încredinţat”.

Valul de persecuţie a cuprins tot imperiul. Iată câţiva din martirii mai de seamă din această perioadă:

Leonida a fost tatăl vestitului scriitor bisericesc Origen. Pentru că a mărturisit că este creştin a fost prins, torturat şi condamnat la moarte. Înainte de execuţie, Leonida a primit din partea lui Origen, care pe atunci era băieţandru, o scrisoare cu remarcabilele cuvinte: „Nu cumva, dragă tată, grija pentru noi să te facă să-ţi schimbi hotărârea”. La câtva timp Leonida a fost decapitat. Mulţi din prietenii lui Origen au suferit martirajul în această vreme. Printre ei au fost doi fraţi numiţi Plutarh şi Serenus şi alţi doi, Heron şi Heraclide, care au fost decapitaţi. O credincioasă numită Rais a primit să i se toarne păcură fierbinte pe cap, iar după aceea i-au dat foc şi a fost arsă de vie. La fel au făcut şi cu mama ei Marcela.

Potamiena, o soră a martirei Rais, a fost arestată, judecată şi condamnată la moarte, ca atâţia alţii. Basilide, ofiţerul însărcinat cu execuţia ei, văzând seninătatea şi fericirea ei, a devenit creştin. După aceea, când i s-a cerut să depună un jurământ oarecare, el a refuzat spunând că pe idoli nu mai poate jura deoarece e creştin. La început, poporului nu-i venea să creadă, dar curând el le dădu dovada, căci fiind tras în faţa judecătorului, el mărturisi din nou. Atunci fu aruncat în închisoare şi a doua zi primi să i se taie capul cu sabia.

Irineu, prezbiterul bisericii din Lion, a fost martirizat tot cam prin această vreme. El a fost născut în Grecia şi a primit o educaţie creştină. După martirajul lui Fotinus a fost însărcinat el cu păstorirea bisericii, slujbă pe care a îndeplinit-o până la moarte cu multă abilitate.

În general, se presupune că el ar fi scris suferinţele martirilor din Lion. De la el au rămas câteva scrieri.

Luptele între gladiatori sau între prizonierii de război, între sclavi sau criminali cu fiarele sălbatice, era o distracţie deosebită pentru locuitorii Romei. Împăratul, care putea să dea mai mult spectacole de acestea, era idolul poporului.

Un circ imens, clădit din piatră, numit Coloseum, s-a început sub Vespasian şi s-a terminat sub Titus. Aici aveau să se dea spectacole. Ruinele lui se mai văd şi azi. Jos era o arenă, iar de jur împrejur cuştile fiarelor sălbatice, cărora li se dădea drumul în timpul spectacolului. În Coloseum, cei o sută de mii de spectatori ocupau loc pe băncile aşezate în formă de amfiteatru, ca toţi să poată vedea. Rândul ultim de bănci era la vreo 52 m înălţime. În primele rânduri din faţa era loja imperială, unde lua loc împăratul şi curtenii săi. Coloseumul avea o lungime de 200 m şi o lăţime de 170 m. Clădirea era fără acoperiş. Numai în timpul jocurilor din arenă se trăgea sus o perdea de pânză. Se spune că la inaugurarea Coloseumului a fost o serbare de o sută de zile. Pentru acest scop a fost aduse 5.000 de fiare sălbatice din toate părţile, care au fost eliberate din cuşti rând pe rând şi omorâte în cursul luptelor. În această arenă, foarte mulţi urmaşi ai lui Hristos şi-au isprăvit alergarea, înconjuraţi de un nor aşa de mare de martori. Numai sângele lor, ce a îmbibat nisipul arenei, va putea mărturisi în ziua judecăţii, cât de mare a fost numărul lor. Ori de câte ori se abătea asupra imperiului vreo nenorocire, vina se arunca asupra creştinilor şi pe străzile Romei se auzea strigătul mulţimii: „La lei cu creştinii”.

După anul 200 persecuţiile au fost deosebit de crunte în părţile Africii de Nord. Cartagena, oraş în plină înflorire, cu mare belşug de bogăţii, dar mai mare de păcate şi stricăciuni, era un centru al creştinismului. Încă înainte ca Sever să dea decretul imperial de aspră prigonire, proconsolul Saturninus luă el iniţiativa şi dezlănţui furtuna persecuţiei. Primul martir al acestui val a fost un sărman sclav de origine punică numit Nimfonius. În anul 200, o seamă de creştini din orăşelul Scilita au fost aduşi la Cartagena, în faţa tribunalului lui Saturninus. Printre ei se aflau şi multe femei. Speratus, care a luat cuvânt în numele fraţilor, prin francheţea şi nobleţea spiritului său, a căutat să înlăture toate acuzele nedrepte şi să arate respectul lor pentru legile lui Dumnezeu şi ale împăratului. La cererea proconsulul de a jertfi pe altarul împăratului, au refuzat spunând că ei se roagă pentru împărat, dar nu mai jertfesc idolilor. Când proconsulul a văzut că toţi sunt neclintiţi în credinţa lor, le-a dat trei zile termen de gândire, dar creştinii au spus că nu au nevoie de trei zile de gândire, căci nu se schimbă. Sentinţa de decapitare fu dată şi executată imediat. Nu mult după aceasta, persecuţia deveni generală şi un alt grup de 5 creştini fu aruncat în închisoare. Între aceştia erau şi două femei tinere, una se numea Vibia Perpetua, în vârstă de 22 ani din Cartagena şi avea un copilaş mic, neînţărcat. Era născută din părinţi de seamă. Tata era păgân, mama creştină. Avea o educaţie aleasă. Nu ştim nimic despre soţul ei. Cealaltă tânără se numea Felicita şi fiind însărcinată, a născut pe paie în temniţă. Ceilalţi bărbaţi se numeau: Revocatus, se pare frate al Felicitei, Saturninus şi Secundus. Acesta din urmă, a murit în închisoare, înainte de începerea jocurilor în arenă. Locul lui însă a fost completat de Saturus, un diacon, care a fost absent când s-au făcut arestările şi care la înapoiere, s-a prezentat singur, de bună voie la închisoare.

Citind aceasta nu se poate să nu te întrebi: ce l-a făcut să se predea, din moment ce el a fost ferit de arestare? Trebuie să ştim însă că cei mai mulţi creştini de atunci, considerau martirajul altfel decât noi. Pentru noi, el este o experienţă de groază, poate o datorie necesară, pe care este bine dacă o poţi evita. Pentru ei, martirajul era o ocazie după care râvneau şi o doreau fierbinte, căci ea nu numai că le făcea parte de cea mai înaltă cinste între credincioşi, ci prin moarte scăpau de toate suferinţele şi ajungeau imediat în fericirea eternă. Ce erau acele câteva ore sau minute de suferinţe trupeşti faţă de slava după moarte, de porţile strălucitoare ale Paradisului, deschise larg şi de vocea care-i chema: „Vino, slugă bună!”

Cele două tinere încă nu erau membre ale bisericii creştine, ci doar catecumene, adică urmau învăţătura creştină şi se pregăteau pentru botez. O mare mângâiere au avut totuşi că au putut fi botezate după arestare. Câtă hotărâre de a-L urma pe Hristos! Mă gândesc la atâţia care azi au libertatea, dar totuşi n-au acest curaj de a-L urma pe Hristos.

Nici ororile închisorii, nici torturile nu au putut schimba hotărârea acestor femei în floarea vârstei. Perpetua mai ales a avut mult de suferit. Prigonitorii, văzând că toate torturile nu au putut-o clinti din credinţă, au recurs la alte metode mult mai grele pentru inima ei. Într-o zi, au dat voie tatălui ei bătrân să o viziteze în celulă. Acesta i se aruncă la picioare, îi acoperi mâinile cu sărutări şi i le scaldă în lacrimi, cerându-i să-i fie milă de perii lui cărunţi, să-i fie milă de copilaşul ei, care are nevoie de braţele ei şi să renunţe la credinţa creştină. Aceasta a fost cea mai amară picătură în cupa întristărilor ei. Scena aceasta a rănit-o mai adânc decât toate instrumentele de tortură. Dar a rămas tare. Ea se plecă asupra bătrânului, răspunse cu plâns la plânsul lui, apoi îi zise: „Mă doare, plâng pe capul alb al tatălui meu, gem, fiindcă el e singurul din familia noastră, care nu se bucură de moartea mea. Ştii că noi nu mai suntem ai noştri. Noi suntem în mâinile lui Dumnezeu”.

Când priveşti la grelele torturi fizice şi psihice pe de o parte şi la slăbiciunile omeneşti pe de altă parte, te întrebi cum de au putut suporta toate? Imaginea redată de Bunyan în „Călătoria Creştinului” cu focul pe care duşmanul căuta să-l stingă, dar nu putea căci cineva, din dosul gardului, turna mereu ulei în foc, dezvăluie un mare secret al credincioşiei. Pe drept cuvânt ei puteau cânta:

 

 

„Când sunt aproape să cad
În lumea aceasta rea,
Puterea Ta-mi dai s-o văd,
Care mă va ţinea”.

 

Aşa s-a petrecut cu Hristos Domnul în Ghetsemani, când un înger a venit să-L întărească. Lui Ştefan, în grozavele clipe, când pământul nu-l mai voia, i s-a deschis cerul. Tot aşa şi Perpetua înainte de moarte a fost întărită. Într-o viziune, Perpetua a văzut înaintea ei o mare scară strălucitoare de la pământ la cer. De o parte şi de-alta se aflau numai instrumente de tortură şi un dragon înspăimântător păzea primele trepte ale scării. Ea izbi capul dragonului şi alergă pe treptele scării până ce ajunse sus. Acolo o aştepta Păstorul cel bun. Cu altă ocazie, l-a văzut pe diaconul Pomponius, mort nu cu mult înainte, apropiindu-se de uşa închisorii şi zicându-i: „Vino, noi te aşteptăm”. „El mă luă de mână – adaugă ea – şi începurăm să urcăm pe cărări prăpăstioase şi cu torturi”.

 

După câteva zile, toţi fură duşi în faţa judecăţii. Judecătorul o rugă să jertfească în cinstea împăratului, arătând prin aceasta milă faţă de perii cărunţi ai tatălui şi de copilaşul ei. Dar ea răspunse: „Nu voi face aceasta”. Procurorul o întrebă „Eşti creştină?” şi ea răspunse: „Da, sunt creştină”. Sentinţa fu dată să fie aruncaţi fiarelor sălbatice. Astfel la festivalurile ce au avut loc în onoarea tinerei Geta Cesar, grupul de condamnaţi a fost dus în Amfiteatru spre a se lupta cu fiarele sălbatice în faţa mulţimii înfuriate. Felicita, înainte de a fi introdusă în circ, dădu dovadă de eroism. La cuvintele temnicerului că durerile naşterii agravate de ororile închisorii au fost o nimica faţă de chinurile ce le va îndura în circ, ea răspunse: „Aici am suferit eu, dar acolo altul va suferi pentru mine, căci eu pentru El sufăr”.

Iată descrierea martirajului lor, prescurtată puţin, dată în cuvintele lui Tertulian: „Ziua victoriei lor se luminase şi ele au mers de la închisoare la amfiteatru, voioase şi cu înfăţişarea senină, ca la o adunare. Pentru tinerele femei, diavolul a pregătit o vacă foarte sălbatică. Perpetua a fost condusă întâi. Ea a fost apucată în coarne şi aruncată, căzând în şale. Când şi-a văzut tunica ruptă, a tras-o peste ea, ca pe un văl, mai de grabă din băgarea de seamă a modestiei, decât de suferinţă. Apoi se sculă şi văzând-o pe Felicita zdrobită, îi întinse mâna şi o ridică în sus. Brutalitatea poporului fiind potolită, ele au fost chemate la poartă. Dar poporul strigând să fie aduse din nou, ele mai întâi s-au sărutat una pe alta, ca să-şi isprăvească martirajul cu o sărutare a păcii. Cealaltă, într-adevăr nemişcată şi în tăcere, a primit o lovitură de sabie. Perpetua însă, fiind lovită printre coaste, a strigat cu putere şi însăşi ea a pus mâna dreaptă nehotărâtă a tânărului gladiator la gâtul ei”.

Astfel au avut ocazia să-şi arate iubirea lor pentru Cel ce întâi le-a iubit. Nici crudele torturi, nici cea mai sfântă legătură a familiei nu le-a putut despărţi de Mântuitorul lor.

Tertulian în cartea sa „Ad martires” îi îndemna stăruitor pe „fericiţii martiri” să-şi umple mintea cu gânduri despre lucrurile de sus şi atunci temniţa şi condiţiile grele de acolo vor fi de neînsemnată importanţă; ba mai mult, le vor socoti câştig.

„De aceea, fericiţilor, vă puteţi socoti ca fiind mutaţi de la o închisoare – putem spune – la un loc în siguranţă. Că ea e plină de întuneric, dar voi sunteţi lumină; ea are legături, dar Dumnezeu v-a făcut slobozi; acolo este miros greu, duhoare, dar voi sunteţi o mireasmă plăcută. Judecătorul vă anchetează zilnic, dar voi îi veţi judeca până şi pe judecători. Acolo poate fi tristeţe pentru cei ce caută bucuriile lumii. Creştinul însă a renunţat la lume încă înainte de a fi la închisoare. În închisoare, el nu a renunţat decât la o altă închisoare. Nu are importanţă unde eşti în lume, tu care nu eşti al ei. Şi dacă tu ai pierdut unele bunuri ale vieţii, trebuie să ştii că aceasta este calea urmaşilor: să suferi pierderi prezente pentru ca câştigurile după aceea să poată fi mult mai mari…”.

„Să nu o mai numim închisoare, ci mai de grabă loc de retragere. Deşi trupul este închis, carnea este întemniţată, duhului însă toate lucrurile îi sunt deschise. În duh putem hoinări peste tot. În duh poţi umbla fără să ai înainte-ţi cărări întunecoase sau coloane masive, ci calea care duce la Dumnezeu. De câte ori paşii vă sunt în duh, de tot atâtea ori nu veţi fi în lanţuri. Unde îţi este inima, acolo îţi este comoara”.

Poate adeseori ne-am gândit care a fost starea creştinilor întemniţaţi, cum se simţeau, ce gândeau, cum îşi petreceau ultimele zile, cum aşteptau ei moartea? Iată mai jos o parte din jurnalul scris de Perpetua în închisoare, de la arestare până în ziua dinaintea execuţiei.

„Încă pe când eram sub supraveghere, tatăl meu a încercat să mă convingă, ca pentru dragostea sa faţă de mine, să renunţ la mărturisirea pe care mi-am propus-o. Dar i-am spus: „Tată, vezi unealta aceea acolo?” „Da”, mi-a răspuns. „Poţi să o numeşti altfel decât sapă?” -„Nu”, zise el. „Tot aşa nici eu nu mă pot numi altfel decât ceea ce sunt, o creştină”. Atunci tatăl meu, iritat de vorbele mele, s-a repezit la mine de parcă ar fi vrut să-mi scoată ochii. Dar a ţipat numai şi a plecat biruit, depărtându-se cu argumentele sale diavoleşti. Apoi, în timp ce a fost plecat de acasă pentru câteva zile, eu am mulţumit Domnului şi absenţa lui a devenit un izvor de mângâiere pentru mine. În acest timp, am fost botezată. Şi eu am fost inspirată de Duhul Sfânt să nu cer altceva la botez decât să pot suferi cu răbdare”.

„După câteva zile am fost aruncată în temniţă, eu m-am speriat foarte mult. Ce zi grozavă! Niciodată nu am văzut un aşa întuneric şi o căldură aşa înăbuşitoare. Temniţa era tixită cu o mulţime de popor, cei mai mulţi pe baza acuzaţiilor false ale soldaţilor. Afară de toate acestea, eu eram amărâtă din cauza copilaşului meu. Atunci Terţius şi Pomponius, binecuvântată diaconi care ne-au servit, au aranjat plătind daruri, ca să fim transferate într-o celulă mai uşoară a închisorii. Atunci am fost scoşi şi serviţi după dorinţă. Eu mi-am alăptat copilul, care era slăbit de foame. Am vorbit cu mama. Mi-am îmbucurat fratele. Le-am încredinţat lor copilaşul. Dar am fost măcinată de durere, văzându-i pe ei întristaţi din cauza mea. Această îngrijorare am suferit-o multe zile. Dar am obţinut o permisiune să rămână copilaşul cu mine în închisoare. Atunci m-am întărit şi am scăpat de necaz şi de îngrijorarea cu privire la copil. Şi iată, temniţa a devenit palat pentru mine, aşa preferam să fiu acolo mai bine decât oriunde altundeva. „Atunci fratele meu mi-a zis: „Scumpa mea soră, tu te afli deja într-o stare înaltă, aşa că poţi cere o viziune ca să şti dacă vei isprăvi în pătimire sau vei scăpa”. Şi eu care ştiam că am privilegiul să vorbesc cu Domnul, a cărui bunătate am găsit-o aşa de mare, cu îndrăzneală i-am promis zicându-i: „Mâine îţi voi spune”. Astfel am cerut şi iată ce mi s-a arătat. Am văzut o scară de aramă, de o înălţime nemaipomenită, a cărei vârf atingea cerul, dar atât de îngustă de se putea urca numai unul câte unul. Şi pe fiecare parte a scării se aflau fixate săbii, suliţe, cârlige, cuţite şi piroane de toate felurile, aşa că dacă cineva urca nepăsător, fără să bage de seamă, ar fi fost rupt în bucăţi şi carnea i-ar fi rămas lipită acolo”.

„La picioarele scării era un balaur nespus de mare aşteptând pe acei care ar fi vrut să urce şi îngrozindu-i, astfel ca să nu îndrăznească să se suie. Dar Saturus s-a suit, căci el s-a predat de bună voie în numărul nostru, nefiind prezent când noi am fost arestaţi. Când el a ajuns la vârful scării, s-a întors şi a zis: „Perpetua, eu te aştept, dar fii cu grijă să nu te lovească balaurul”. Şi eu i-am răspuns: „În Numele Domnului Isus Hristos, el nu mă va răni. Şi ca şi cum balaurul ar fi vrut să mă sperie, el şi-a arătat capul la piciorul scării şi eu cum am pus piciorul pe treapta întâi, i-am strivit capul. Şi m-am urcat şi am văzut o foarte mare grădină, iar în mijlocul grădinii un om de statură nespus de înaltă, cu părul alb, îmbrăcat în haine de păstor care mulgea oile. Şi multe mii de suflete stăteau împrejurul lui, îmbrăcaţi în haine albe. Şi ridicându-şi capul m-a zărit şi mi-a zis: „Bine ai venit, fiica mea”. M-a chemat şi cum mulgea, el mi-a dat o turtă de brânză, iar eu am primit-o şi am mâncat-o şi toţi cei ce stăteau împrejur au zis „Amin!” La sunetul vocilor lor, m-am deşteptat cu un gust de dulceaţă în gura mea, pe care nu-l pot descrie. Şi am istorisit viziunea fratelui meu şi am înţeles că asta înseamnă pătimire, suferinţă pentru mine, iar din acel timp ani încetat de a mai avea vreo nădejde în viaţa aceasta”.

„După câteva zile am auzit că vom fi interogaţi. Tatăl meu sosise din lunga sa călătorie. Sleit de oboseală, a venit la mine şi m-a îndemnat să mă las de mărturisirea mea, zicând: „Ai milă, fiica mea, de perii mei cărunţi, ai milă de tatăl tău, dacă într-adevăr sunt vrednic să mă numeşti tată. Adu-ţi aminte că cu aceste mâini te-am adus până la această floare a vârstei şi te-am preferat pe tine mai mult decât pe ceilalţi fraţi ai tăi. Nu mă face de ruşine în faţa oamenilor. Ţine seama de sora mamei tale, ţine seama de fiul tău care nu va putea trăi fără tine. Dă la o parte curajul şi nu ne împinge pe toţi la distrugere, căci nimeni din noi nu va mai putea vorbi liber, dacă vreo nenorocire ar veni peste tine”.

„Aşa mi-a vorbit tatăl meu în dragostea sa, sărutându-mi mâinile şi aruncându-se la picioarele mele… Şi eu m-am întristat de starea tatălui meu, că el singur din familia mea nu se bucură de suferinţele mele. Şi eu l-am mângâiat zicându-i: „La judecata tribunalului se va întâmpla ceea ce va vrea Dumnezeu, căci fii sigur că noi nu suntem în puterea noastră, ci în a lui Dumnezeu”. Şi el a plecat amărât”.

„Într-o altă zi, în timp ce eram la prânz, am fost luaţi dintr-odată şi zoriţi să mergem la interogatoriu. Şi când am ajuns în piaţă, deodată s-a dat vestea prin împrejurimi şi o mare mulţime a început să vină alergând. Când am ajuns la locul unde era tribunalul, alţii erau cercetaţi şi au mărturisit. Când era să fiu eu anchetată, a sosit tata cu copilaşul meu şi arătând spre mine, zise cu o voce rugătoare: „Sacrifică, din milă pentru copilaş!” Atunci Hilarianus, procuratorul, care tocmai primi puterea vieţii şi a morţii în locul proconsulului Minucius Timinianus, ce murise, a zis: „Cruţă perii albi ai tatălui, cruţă copilăria băieţelului tău şi adu jertfe în cinstea împăraţilor”. Şi eu i-am răspuns: „Nu voi aduce jertfe”. Hilarianus zise: „Eşti creştină?” Şi eu am răspuns: „Da, sunt creştină”.

„Când tata s-a lăsat de încercările lui de a mă abate de la credinţă, Hilarianus a poruncit să-l scoată afară şi să-l bată cu vergile. Şi asta m-a întristat de parcă eu aş fi fost bătută, căci îmi era milă de bătrâneţea lui nenorocită”.

„Atunci procuratorul ne-a condamnat pe toţi să fim aruncaţi pradă fiarelor sălbatice şi cu bucurie am mers la închisoare. Cum copilaşul meu a fost alăptat la pieptul meu şi s-a obişnuit să stea cu mine în temniţă, am trimis pe diaconul Pomponius la tatăl meu să-i ceară copilaşul. Dar el a refuzat să-l dea. Totuşi, aşa a rânduit Dumnezeu, copilaşul de atunci nu a mai dorit să fie alăptat şi nici eu nu am mai avut necaz cu pieptul, probabil ca să nu sufăr din cauza îngrijorării pentru copilaş şi a durerilor de piept”.

„După câteva zile, Pudens, un soldat care era însărcinat cu paza temniţei, a început să ţină seama cu multă grijă de noi, înţelegând că marea putere a lui Dumnezeu era în noi. El a îngăduit ca mai mulţi fraţi să ne vadă, astfel că şi noi şi ei, toţi am fost învioraţi. Şi când ziua execuţiei s-a apropiat, tatăl meu a venit îmbrăcat de jale şi a început să îşi smulgă barba şi să se arunce pe jos şi zăcând pe faţa sa, a început să-şi reproşeze bătrâneţea cu aşa cuvinte şi acuzări încât desperarea sa ar fi mişcat pe orice făptură. Şi m-am amărât pentru bătrâneţea lui nefericită”.

„Cu o zi înainte de a fi duşi să ne luptăm cu fiarele, am văzut în viziune pe diaconul Pomponius că a venit la poarta temniţei şi a bătut cu tărie. Eu m-am dus şi i-am deschis. El era îmbrăcat în haine strălucitoare, avea mijlocul încins, în picioare avea sandale cu multe culori şi mi-a zis: „Perpetua, noi te aşteptăm, vino!” şi mi-a întins mână; şi noi am început să mergem prin locuri prăpăstioase şi cu torturi, cu greu am ajuns la amfiteatru. El mi-a zis, conducându-mă în mijlocul arenei: „Nu te teme, eu sunt cu tine aici şi voi împărtăşi lupta ta”. Şi iată am văzut o mare mulţime privind cu nesaţ la spectacol. Şi ştiind că am fost condamnată să fiu aruncată fiarelor sălbatice, m-am mirat că nu li se dă drumul asupra mea. Atunci veni împotriva mea un egiptean, grozav la înfăţişare, cu apărătorii lui, să lupte cu mine. Tot atunci apăru un tânăr foarte senin la înfăţişare, strălucind de frumuseţe şi cu el alţi tineri frumoşi. Ei veniră spre mine să mă ajute şi să mă susţină. Şi eu am fost despoiată şi am devenit bărbat şi ajutoarele mele începură să mă frece cu ulei, cum este obiceiul după lupte. Pe de-altă parte am zărit pe egiptean prăbuşindu-se în ţărână. Apoi, veni un om de o înălţime uimitoare ce întrecea vârful amfiteatrului. El purta o tunică desfăcută şi o haină de purpură cu două banderole peste mijlocul pieptului. El, de asemenea, avea sandale cu multe culori de aur şi argint şi avea un toiag ca de judecător sau instructor de gladiatori şi o ramură cu mere de aur. El a poruncit să se facă linişte şi a zis: „Dacă acest egiptean va birui pe această femeie, o va omorî cu sabia lui; dar dacă ea îl va birui pe el, ea va primi această ramură. Atunci el s-a retras şi noi am înaintat unul împotriva celuilalt ca să dăm lupta. Şi când adversarul a vrut să mă apuce de picioare, i-am dat o lovitură în faţă cu piciorul. Şi iată eu am fost ridicată în aer şi am început să-l lovesc ca şi cum nu aş mai fi călcat pe pământ. Dar văzând că nu l-am rănit încă, mi-am încleştat mâinile şi i-am izbit capul de pământ, apoi l-am călcat pe cap. Atunci, toată mulţimea a început să strige, iar susţinătorii mei să chiuie. Şi venind la judecător, am primit ramura şi m-a sărutat zicându-mi: „Fiică, pacea fie cu tine”. Şi noi ani început să mergem, cu aplauze, spre aşa numita Poartă a Vieţii. Atunci m-am trezit şi am priceput că lupta mea avea să fie nu cu fiarele, ci cu diavolul. Şi am ştiut că îl voi birui. Aceste lucruri le-am scris până în ziua dinaintea execuţiei. Ceea ce se va petrece în amfiteatru să le scrie cine o vrea”.

Aici se încheie jurnalul.

În ziua când Perpetua şi Felicita au fost date morţii, alţi trei tineri creştini au fost aduşi în arenă. Numele lor este: Satur, Saturnius şi Secundulus. Când le-a sosit rândul, au fost introduşi înăuntru şi siliţi să fugă printre oamenii ce aveau în grijă fiarele sălbatice. Aceştia erau înşiruiţi pe două rânduri şi creştinii, cum fugeau printre ei, erau loviţi şi zdrobiţi. După aceea au dat drumul tigrilor, care i-au sfâşiat în bucăţi.

Speratus şi alţi doisprezece creştini au fost decapitaţi în Galia. Aceeaşi soartă a avut-o şi Androclus. Prezbiterul din Antiohia, Asclepiades, a suferit multe torturi, dar viaţa i-a fost cruţată. Cecilia, o tânără creştină dintr-o bună familie din Roma, căsătorită cu un tânăr nobil Valerian, a stăruit ca el să devină creştin. După convertirea soţului, a urmat convertirea fratelui său numit Tiburtiu. Vestea despre convertirea lor s-a aflat numaidecât şi au avut de îndurat toată asprimea legilor. Cum făceau parte din societatea de seamă a Romei, prefectul cetăţii a fost foarte furios şi i-a condamnat să fie decapitaţi. Ofiţerul care i-a condus la execuţie s-a convertit şi el şi a suferit aceeaşi moarte. Martirajul lor se află redat mai pe larg şi în româneşte în cartea „Sfintele amintiri”, de Mihail Sadoveanu.

Fiindcă ea a contribuit la convertirea celor doi, Ceciliei i-au aplicat un tratament şi mai aspru. Ea a fost aşezată într-o baie cu apă fiartă, iar după aceea o sabie a pus capăt suferinţelor, despărţindu-i capul de trup. Aceasta s-a petrecut în anul 222 d.Cr.

Calist, prezbiterul Romei, a fost martirizat, dar nu avem amănunte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi urmaşul său la slujbă, Urban. Un băiat de vreo cincisprezece ani numit Agapetus din Praeneste, Italia, fiindcă a refuzat să jertfească zeilor, a fost bătut crunt, iar după aceea i-au tăiat capul cu sabia. Antiohus, ofiţerul care supraveghea execuţia, a căzut deodată din scaunul său şi, ţipând de o mare durere, a murit şi el.

 

 

Martirii celui de-al şaselea val
Anul 235

Împăratul Maximinus, după ce a ajuns pe tron, a pornit o mare persecuţie împotriva creştinilor, poruncind să fie vânaţi şi omorâţi. Mulţi în această perioadă au plătit, cu grele suferinţe şi chiar cu viaţa, credinţa lor în Hristos Domnul. Creştinii erau gata să îndure totul, dar nu se despărţeau de Mântuitorul lor. Ei nu glumeau cu păcatul, nu se complăceau în uşurătate şi nu-şi permiteau să arunce nici măcar un bob de tămâie pe altar. Ce lecţie binecuvântată este aici pentru toţi cei ce de ochii altora fac lucruri neîngăduite, spre a-şi ascunde credinţa lor. Cei de atunci zăreau osânda iadului în orice compromis, îşi iubeau Mântuitorul şi preferau mai bine să moară decât să se lepede de El.

Un soldat brav a fost răsplătit de împărat cu o cunună de lauri pe care el a refuzat să o poarte, întrebat de ce nu o poartă, el a mărturisit că este creştin. Numaidecât a fost biciuit, întemniţat şi apoi dat morţii.

Pontianus, un prezbiter din Roma, pentru că a vorbit împotriva idolatriei, a fost exilat în insula Sardinia şi acolo a fost ucis. Anteros, un grec, care l-a urmat pe Pontianus la slujbă, a făcut o colecţie de istorii ale martirilor. Faptul acesta a înfuriat atât de mult autorităţile, încât abia după patruzeci de zile de slujbă, a şi fost dat morţii.

Pamachius a fost un senator roman care a devenit creştin cu toată familia sa. Când s-a aflat lucrul acesta, a fost arestat cu toată familia şi cu alţii, în total patruzeci şi două de persoane. Toţi au fost decapitaţi în aceeaşi zi pentru credinţa lor, iar capetele lor au fost aşezate pe porţile cetăţii.

Simplicius a fost un alt senator care a crezut Evanghelia şi a împărtăşit aceeaşi moarte. Calepodius, un înflăcărat vestitor al Evangheliei, a fost târât în mod oribil pe străzi. După aceea i-au legat de gât o piatră de moară şi l-au aruncat în râul Tibru. Quiritus, un nobil roman, a primit creştinismul cu toată familia sa. Se pare că şi robii au fost creştini, căci atunci când a fost arestat cu familia sa, au fost arestaţi şi sclavii. Toţi au fost torturaţi în chip barbar şi apoi au fost daţi morţii. Martina, o frumoasă fecioară din viţă nobilă, a plătit cu capul credinţa ei. Un alt slujitor al Evangheliei, Hipolit, a fost legat de coada unui cal sălbatic şi târât prin câmpii peste pietre şi tufişuri, până a murit.

În timpul acestei prigoane, creştinii au fost omorâţi cu grămada încât nu au mai putut face gropi separate, ci au fost îngropaţi în gropi comune, uneori cincizeci şi chiar şaizeci laolaltă.

Maximinus a fost urmat la tron de Gordian şi acesta de Filip. În timpul domniei lor biserica creştină s-a bucurat de pace şi linişte. Dar în anul 249 d.Cr., cu ceva înainte de edictul lui Decius, o violentă persecuţie a izbucnit la Alexandria. Ea a fost declanşată de un preot păgân, fără cunoştinţa împăratului. Ea nu a fost generală, ci locală. După cum argintarul Dimitrie a aţâţat mulţimea la Efes  contra lui Pavel, aşa a făcut acesta la Alexandria. Mulţimile aţâţate au pornit pe străzi în căutarea creştinilor, au devastat casele, au prădat avutul creştinilor, iar pe ei unde îi prindeau, îi omorau fără nici o judecată. Pe străzi urlau ca înnebuniţi: „Ardeţi-i! Omorâţi-i! Unul să nu scape!” Din numărul mare de martiri, trimişi în veşnicie de această viforniţa, nu ni s-a păstrat numele decât al celor trei de mai jos.

Metras a fost un foarte bătrân credincios. El a rămas tare sub toate torturile. În cele din urmă, a preferat ca faţa să-i fie spintecată cu spini şi apoi omorât cu pietre, decât să se lepede de credinţă.

Quinta a fost o credincioasă, fizic slabă dar tare în duh. Ea a fost dusă la un templu păgân, dar refuzând a aduce jertfe, a fost târâtă pe străzile Alexandriei până ce trupul i s-a prefăcut bucăţi, pe pietrele ascuţite şi omorâtă apoi cu lovituri de bici.

Apolonia a fost o fată tânără credincioasă. Ea a rămas statornică în credinţa ei, cu toate că a văzut cum duşmanii au aprins rugul pe care avea să fie mistuită. Mai înainte de a o arde, i-au smuls toţi dinţii din gură. Din nou i-au cerut să se lepede de credinţa ei, dar în loc să se lepede, ea s-a aruncat singură în flăcări şi a fost mistuită.

„…Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit”. (Matei 10:22)

 

 

 

Martirii celui de-al şaptelea val
Anul 249 d.Cr.

 

În timpul domniei lui Decius, o persecuţie înspăimântătoare a fost pornită împotriva creştinilor. Ea a fost generală, întrucât creştinii s-au înmulţit nespus, iar templele păgâne au rămas goale. Decius a dat un edict care ordona dezlănţuirea prigoanei contra creştinilor din întreg imperiul roman.

„Împăratul – se spune în „Viaţa lui Grigore Taumaturgul” de Grigore de Nisa – a poruncit guvernatorilor din diferitele provincii, sub ameninţarea de pedepse îngrozitoare în caz de neascultare, să supună pe creştini la toate torturile, cu scopul de a-i aduce înapoi la închinăciunea naţională a demonilor”. Oamenii cărora le-a fost trimis acest decret, nu au fost din aceia care să se dea la o parte, ci cu o râvnă deosebită în cruzimi, au căutat să-l împlinească. Astfel, Biserica s-a pomenit în faţa unei prigoane fără pereche în istoria ei. „Au venit timpurile – spune Origen – despre care vorbea Domnul când zicea că şi cei aleşi cu greu vor putea scăpa”. Şi el n-a greşit, căci nu peste mult, unii s-au şi lepădat de credinţă.

Decretul a fost promulgat imediat şi afişat în toate locurile publice. Era fixată o zi după care, toţi cei ce n-au sacrificat zeilor, aveau să fie supuşi torturii. Panica a început să facă ravagii. Mulţi, îngroziţi, au făcut pasul apostaziei. Cei mai mulţi care s-au lepădat de credinţă aparţineau claselor înalte a societăţii romane. „Oamenii şi-au adus aminte atunci – spune Dionisos de Alexandria – de ceea ce a zis Mântuitorul despre greutatea omului bogat de a intra în Împărăţia cerurilor”.

Uneori apostazia era publică şi trebuia în faţa mulţimii să sacrifice zeilor. Altora nu le cerea lucrul acesta, de cât doar mergeau şi cereau să fie înscrişi în lista celor ce revin la păgânism şi fără să sacrifice, primeau din partea magistraţilor un certificat de idolatrie.

Dacă edictul lui Decius ar fi avut de-a face numai cu astfel de oameni, el şi-ar fi atins ţinta şi creştinismul ar fi fost stârpit din imperiu. Dar vechiul eroism s-a trezit din nou şi s-a manifestat ca în cele mai glorioase zile ale primelor două veacuri.

Unii creştini au fost gata, ca Ciprian şi Dionisos de Alexandria, să părăsească toate pentru Isus Hristos şi să se condamne singuri la exil, retrăgându-se în pustiuri sau în peşteri. Alţii, în mare număr, au fost aruncaţi în închisori întunecoase, unde au îndurat toate caznele. Magistraţii, dornici de a împlini în totul porunca împăratului, au încercat sute de torturi spre a înfrânge statornicia creştinilor, dar a fost în zadar.

„Voi aţi rămas statornici – scria Ciprian către cei ce se aflau în închisorile Cartagenei – până la capăt, sub cele mai îngrozitoare încercări. Nu aţi fost doborâţi sub nici o tortură, ci torturile au fost doborâte sub statornicia voastră”.

Într-adevăr, suferinţele din vremea aceasta au fost înspăimântătoare. Nimeni nu a venit în ajutorul celor ce sufereau, decât moartea. Toate metodele s-au folosit numai ca să-i doboare pe creştini. Uneori încercarea se făcea pe calea plăcerilor şi a poftelor spre a-i seduce. Jerome ne relatează că un tânăr a fost închis cu o femeie desfrânată, care a căutat în toate felurile să-i aţâţe patimile. El a rezistat, a fost biruitor şi împotriva plăcerilor, cum se dovedise mai înainte biruitor împotriva suferinţelor grele pe care le îndurase.

Persecuţia s-a lăţit peste tot imperiu, atât în Răsărit, cât şi în Apus. La Roma, printre primele victime a fost episcopul Fabianus. El a fost bine cunoscut în Roma. Împăratul Filip, dinaintea lui Decius, îl făcuse pe el vistiernic al casei împăratului. Când a ajuns Decius pe tron, negăsind în vistierie atât la cât se aştepta în lăcomia lui, l-a înlocuit şi fiind creştin, l-a aruncat în închisoare. Ceva mai târziu, din ordinul împăratului, a fost martirizat prin decapitare.

Abdon şi Semen, doi persieni, erau socotiţi ca străini, dar aflându-se că sunt creştini, au fost daţi morţii.

Iulian, un bărbat din Cilicia, după cum ne informează Hrisostom, a fost arestat pe motivul că era creştin. În închisoare a fost torturat în repetate rânduri, dar el a rămas statornic în credinţa sa. Atunci a fost condamnat. Mai de multe ori a fost scos din temniţă şi dus pentru execuţie, ca apoi să-l trimită iarăşi înapoi să sufere alte cruzimi. În cele din urmă, l-au forţat să meargă timp de douăsprezece luni, din oraş în oraş, spre a fi expus batjocurilor populaţiei. Când toate cele întreprinse spre a-l face să-şi renege credinţa s-au dovedit fără efect, a fost adus în faţa judecătorului şi biciuit în mod groaznic. Apoi l-au băgat într-un sac de piele, împreună cu o seamă de şerpi şi scorpioni, l-au legat şi l-au aruncat în mare.

Petru, un tânăr ce a dat dovadă de calităţi superioare, a fost prins şi dus înaintea lui Optimus, proconsul din Asia. Acesta îi porunci să jertfească zeiţei Venus, dar el răspunse cu mult curaj: „Mă mir că dvs. sacrificaţi unei femei infame, despre a cărei crime vorbesc chiar istoricii voştri şi a cărei viaţa a fost plină de aşa fapte, încât legile voastre ar condamna-o. Nu! Eu îi ofer numai adevăratului Dumnezeu jertfa rugăciunilor şi a laudelor mele”. El a fost dat morţii. Optimus a poruncit să fie legat de o roată, care să fie rostogolită peste pietre, astfel ca să i se frângă toate oasele. Suferinţele acestea se pare că i-au dat un nou curaj. El a zâmbit schingiutorilor şi prin seninătatea feţei sale se părea mai de grabă că îi aplaudă, decât că îi dojeneşte. Atunci proconsulul a poruncit să-i taie capul.

Nicomachus, alt creştin, poruncindu-i-se să jertfească idolului, păgân, a răspuns: „Nu voi acorda diavolului respectul pe care îl datorez numai lui Dumnezeu”. Răspunsul acesta l-a înfuriat aşa de tare pe Optimus că a poruncit numaidecât a-l pună pe scaunul de tortură. La început a suportat cu răbdare durerile, dar după un timp n-a mai putut rezista şi a cerut să-l lase că îşi tăgăduieşte credinţa. Ei l-au scos din scaunul de tortură, dar el se prăbuşi cuprins de groază şi muri.

Andrei şi Pavel, doi tovarăşi ai lui Nicomachus, s-au denunţat singuri ca creştini şi au fost condamnaţi la moarte. Ei au fost predaţi gloatelor să-i omoare prin împroşcarea cu pietre. Ei au suferit martirajul chemând Numele Domnului.

Alexandru şi Epimacus, doi creştini din Alexandria, au fost arestaţi pe baza acuzaţiei că sunt creştini. Fiindcă au mărturisit că sunt creştini, au fost bătuţi cu doage pe care erau prinse potcoave. După ce au fost tot zdrobiţi, au fost legaţi la rug şi arşi. Eusebiu ne spune că patru femei au fost martirizate în aceeaşi zi şi în acelaşi loc, dar nu în acelaşi fel, ci prin decapitare.

Lucian şi Marcian, doi vrăjitori, au devenit urmaşi ai lui Hristos, pocăindu-se de viaţa lor de altădată. Pentru o vreme, ei au trăit ca şi călugări într-o peşteră, hrănindu-se doar cu pâine şi apă. Acolo şi-au dat seama că trăind aşa, ei numai pierd vremea. Atunci au părăsit peştera şi au început să lucreze pentru convertirea altora la creştinism. Cum perseciţia era în toi, ei au fost arestaţi şi duşi înaintea lui Sabinus, guvernatorul Bitiniei din Asia Mică. Întrebaţi fiind că cine i-a autorizat să predice, Lucian a răspuns: „Legea dragostei şi a umanismului obligă pe toţi oamenii să caute să-şi convertească aproapele la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putinţă spre a-i salva din ghearele diavolului”.

Marcian a spus că schimbarea inimii lor a fost făcută de acelaşi har care a fost dat apostolului Pavel ca dintr-un prigonitor al Bisericii să devină un vestitor al Evangheliei. După ce judecătorul s-a convins că nu-i poate îndupleca să renunţe la credinţa lor, i-a condamnat să fie legaţi la stâlp şi arşi de vii. Sentinţa a fost executată imediat.

Trifu şi Respicius au fost doi bărbaţi de seamă în societate şi credincioşi urmaşi ai lui Hristos. Ei au fost arestaţi şi întemniţaţi la Nice. Numaidecât au fost puşi pe scaunul de tortură, pe care l-au suportat cu o admirabilă răbdare timp de trei ceasuri. Tot timpul, ei au lăudat şi slăvit pe Dumnezeul cel Atotputernic. După aceea au fost expuşi goi în frig până ce au amorţit. În cele din urmă, i-au dus iarăşi în celulă pentru o vreme. Nu i-au executat, dar i-au torturat în mod barbar. Le-au străpuns picioarele cu piroane, i-au tras târâş pe străzi, i-au biciuit, i-au pârjolit cu torţe, apoi i-au decapitat.

Agata a fost o tânără siciliana foarte frumoasă şi atractivă. Într-adevăr frumuseţea ei a fost aşa de mare încât chiar Quintain, guvernatorul insulei, s-a îndrăgostit de ea. Deoarece guvernatorul, vestit în stricăciune, voia s-o ducă la palatul lui, tânăra Agata s-a gândit că e mai bine să părăsească oraşul. Oamenii guvernatorului au descoperit unde s-a retras şi au adus-o la Catana. Aflându-se în puterea vrăjmaşului ei, căci ea era creştină, s-a încredinţat ocrotirii Celui Preaînalt şi se ruga pentru moarte. Fiindcă ea a continuat să-i refuze toate cererile de a se căsători cu el, dragostea lui s-a preschimbat în ură; iar când ea a mărturisit că e creştină, el a găsit motivul să se răzbune.

Quintain a poruncit ca Agata să fie crud biciuită. Cu o răbdare uimitoare, ea a suferit biciuirea. Aceasta l-a înfuriat şi mai tare pe guvernator, care a poruncit să fie aruncată într-un foc mare spre a fi arsă.

Astfel Agata a preferat mai degrabă curăţia şi moartea decât luxul palatului şi păcătoşenia.

Ciril din Creta a fost martirizat tot pe această vreme. El a fost arestat din ordinul lui Lucius, guvernatorul insulei. Ciril era un bătrân venerabil în vârstă de optzeci şi patru de ani. Guvernatorul l-a sfătuit că este bine să asculte de porunca împăratului şi să aducă jertfe, spre a scăpa de foc.

Bătrânul episcop a răspuns că nu poate consimţi la aşa ceva. El, care toată viaţa a învăţat pe alţii să-şi mântuiască sufletul, cum ar putea acum să dea cu piciorul în mântuirea sa? Guvernatorul văzând că încercările îi sunt zadarnice, a rostit următoarea sentinţa: „Eu poruncesc ca Ciril, care şi-a pierdut minţile şi e declarat vrăjmaş al zeilor noştri, să fie ars de viu”.

Cu multă demnitate, bătrânul a păşit la locul martiriului, unde a fost mistuit de flăcările dogoritoare ale focului.

În insula Creta, persecuţia aceasta a făcut mulţi martiri. Guvernatorul a fost foarte activ în a împlini decretul imperial şi sângele multor creştini a fost vărsat, ca dovadă a credincioşiei lor faţă de Hristos Domnul.

Iată numele câtorva dintre credincioşii mai de seamă ce şi-au dat viaţa în perioada aceasta: Teodulus, Saturnius şi Europus din Gortina, iar Eunicianus, Zeticus, Cleomenes, Agatopas, Bastides şi Eurastus au fost aduşi din diferite părţi ale insulei sub acuzaţia că sunt creştini.

În ziua procesului, li s-a poruncit tuturor să sacrifice lui Jupiter. Din cauza că au refuzat, au fost toţi ameninţaţi cu cele mai severe torturi. Ei au răspuns că a suferi pentru Fiinţa Supremă, pentru ei constituie cea mai sublimă plăcere. Când a văzut că ameninţările nu-şi au efectul, magistratul a încercat să le câştige respectul pentru zei, înşirând meritele lor şi vorbind despre unele virtuţi imaginare. Aceasta a dat prilej acuzaţilor de a arăta absurditatea unor aşa poveşti şi nebunia de a te închina unor statui lipsite de viaţă.

Auzind că idolii săi favoriţi sunt ridiculizaţi, judecătorul s-a înfuriat şi a poruncit ca toţi să fie puşi pe scaunul de tortură. Durerile le-au pricinuit o stare de nepricepută fericire. La sfârşit, toţi au suferit martirajul tăindu-li-se capul.

Babylas a fost un creştin din Antiohia cu o excelentă educaţie. În anul 237, după moartea lui Zebinus, a ajuns el în fruntea bisericii din Antiohia. Deşi a fost o vreme foarte critică, el a lucrat cu mult zel şi răbdare.

Se spune că Decius, împăratul Romei, făcând o vizită la Antiohia, a vrut să meargă şi la biserica creştină, însă Babylas s-a opus să-l lase să intre în biserică. Reţinându-şi furia, împăratul a plecat, dar curând a trimis după Babylas. Când a venit, l-a mustrat aspru pentru obrăznicia sa şi i-a poruncit să jertfească idolilor păgâni.

Cum Babylas a refuzat categoric aşa ceva, împăratul a poruncit să fie încătuşat cu lanţuri grele, să fie supus torturilor şi la urmă să fie decapitat. Odată cu el au fost condamnaţi şi alţi şase tineri, care urmau la catecheza înainte de botez. După ce a asistat la decapitarea celor şase tineri, Babylas îşi plecă singur capul pe butuc înaintea călăului, zicând: „Aici sunt, o, Dumnezeule, eu şi copiii pe care mi i-ai dat”. La dorinţa sa, lanţurile cu care a fost încătuşat, au fost puse cu el în groapă spre a arăta că ceea ce lumea dispreţuieşte, este gloria creştinismului – zice Hristostom.

Alexandru, episcopul bisericii din Ierusalim, a fost arestat şi aruncat în închisoare, unde a şi murit, probabil în urma schingiuirilor la care a fost supus.

Cu nimic nu au fost mai uşoare persecuţiile la Efes. Împăratul Decius a ridicat un templu păgân la Efes şi a poruncit ca toţi cetăţenii să sacrifice acelui idol. Primii care au refuzat să asculte de acest ordin au fost şapte ostaşi din armata sa. Numele lor au fost: Maximianus, Martianus, Ioanes, Malcus, Dionisius, Constantinus şi Seraion. Împăratul dorind să încerce stăruinţa lor, le-a dat timp de gândit până se va întoarce dintr-o călătorie. Profitând de absenţa lui, ei au fugit şi s-au ascuns într-o peşteră. La reîntoarcerea lui Decius, i s-a spus lucrul acesta. Drept răzbunare, el a poruncit să fie zidită intrarea peşterii, iar cei şapte au murit din cauza foamei. Istoria aceasta poartă trăsătura terorii dezlănţuită împotriva creştinilor, care i-a determinat să-şi caute refugiu în crăpăturile pământului.

Teodora a fost o tânără credincioasă din Antiohia. Din cauza că n-a vrut să sacrifice zeilor, a fost condamnată la închisoare. Didimus, un creştin de seamă, logodnicul ei, s-a deghizat în haine de ostaş roman, s-a dus la celula ei şi a convins-o să plece în hainele lui militare ca să scape, iar el să rămână la închisoare în locul ei. După un timp s-a aflat că nu e Teodora în celulă, ci un bărbat. Atunci l-au luat şi l-au dus înaintea guvernatorului. Didismus a mărturisit adevărul, iar pentru fapta sa, guvernatorul l-a condamnat la moarte. Când a auzit Teodora de aceasta, a alergat la guvernator, s-a aruncat la picioarele lui şi i-a cerut să-l libereze pe Didimus şi toată vina să cadă asupra ei. Tiranul însă a condamnat-o şi pe ea la moarte şi au fost executaţi prin decapitare, apoi trupurile le-au fost arse.

Tot la Antiohia, alte patruzeci de fete, din cauza că erau creştine, au fost ridicate din casele părinţilor lor, aruncate în închisoare, biciuite, torturate ca să se lepede de credinţă. Oricât de grele au fost suferinţele, ele au rămas statornice, n-au fost gata să se despartă de Isus, Mântuitorul lor. Fiindcă n-au putut fi înfrânte în devotamentul lor, cele patruzeci de fete fecioare au fost condamnate la moarte prin ardere de vii. Ele au fost patruzeci de torţe ce au ars în dragostea lor pentru Hristos Domnul.

La Smirna, martirajul lui Pionius şi a câtorva cu el, confirmă aceeaşi luptă aprigă purtată împotriva creştinilor ce căutau să trăiască în toată curăţia. Pionius a fost surprins tocmai când făcea frângerea pâinii în amintirea morţii Domnului. Mulţimea înfuriată care căuta pe creştini, a tăbărât asupra lor şi i-au târât în piaţa publică. Pionius a fost un om bine educat. În cuvântarea sa de apărare le-a amintit de cuvintele lui Homer să nu-şi bată joc de cei ce mor, iar evreilor le-a pomenit porunca lui Moise că trebuie să-şi ajute chiar duşmanul, când măgarul acestuia a căzut sub povară. I-a înştiinţat de judecăţile lui Dumnezeu, a căror umbră în nimicirea Sodomei el a văzut-o când a vizitat Marea Moartă. Apoi a încheiat cu cuvintele celor trei din Babilon: „Noi nu ne închinăm dumnezeilor voştri şi nu adorăm statuia de aur pe care voi aţi ridicat-o”.

Când cineva l-a întrebat dacă nu i-a plăcut, dacă nu i-a fost dulce viaţa – o întrebare atât de naturală sub cerul senin al Asiei Mici – el a răspuns că i-ar place să respire aerul şi să vadă lumina ţării de care este alipită inima lui.

Funcţionarul care le-a făcut arestarea a cerut să se înduplece şi să meargă cu ei la templul păgân, dar Pionius a spus că idolii n-ar avea nici un câştig din aceasta. Dându-şi seama că nu pot fi înduplecaţi să renunţe la credinţa lor, cineva a strigat că trebuie să fie arşi de vii. La aceasta ameninţare, Pionius a dat replica: „Este mai bine să arzi înainte de moarte decât după moarte”, făcând aluzie la focul iadului.

Sabina, o tânără credincioasă ce era şi ea arestată, a zâmbit. Aceasta l-a întărâtat pe anchetator şi i-a dat morţii.

Martirul nemartirizat

Unul, care a avut mult de suferit în această vreme, a fost Origen. El a fost trecut prin toată gama suferinţelor martirilor, dar nu a fost martirizat, adică nu l-au omorât. El a fost unul din cei mai iluştri bărbaţi ai bisericii creştine.

Origen s-a născut în anul 185 d.Cr. din părinţi creştini. Încă din anii copilăriei, tatăl său Leonida a căutat să-l instruiască în cuvântul Sfintelor Scripturi, l-a deprins cu gustul studiului, a cercetării. El era dotat cu o predilecţie spre aprofundarea lucrurilor. Chiar pe atunci, de multe ori punea tatălui său întrebări care depăşeau cu mult vârsta lui şi cărora nici tatăl său nu putea să răspundă. H. Kraft în cartea sa „Early Christian Thinkers” zice despre el: „O însemnată erudiţie şi o capacitate de muncă de necrezut erau combinate în el, în slujba unui intelect atotcuprinzător. Gândirea sa şi-a pus amprenta nu numai pe gândirea vremii sale şi a generaţiei imediat următoare, ci chiar şi asupra celor de mai târziu, care doreau să-l uite”.

Tatăl său Leonida a suferit moartea de martir în anul 202, pe vremea persecuţiei de sub Septimiu Sever. Deşi Origen era doar de 17 ani, persecuţia nu l-a înspăimântat, ci mai degrabă s-ar putea spune că a aprins în el dorul după martiraj. Iată ce zice istoricul bisericesc Esebiu: „Când Sever a pus în mişcare persecuţia bisericilor, peste tot s-au săvârşit martiraje însemnate a celor mai de valoare bărbaţi ai credinţei. Cei mai numeroşi au fost în Alexandria… Printre martiri a fost şi Leonida, tatăl lui Origen”.

„Focul persecuţiei a ars cu furie şi mulţi au obţinut coroana de martir. Origen era pe atunci doar un copilandru. Dar el a fost cuprins de o aşa dragoste pentru martiraj încât în mod deliberat voia să alerge spre pericol, să se arunce în luptă. Încercările sale erau cât pe aici să reuşească şi viaţa-i să ajungă la sfârşit, dacă nu ar fi intervenit Providenţa cerească să-l împiedice de la aceasta, spre avantajul multora, prin opunerea mamei sale. Întâi, ea l-a implorat prin cuvinte şi i-a cerut să aibă consideraţie faţă de dragostea ei de mamă. Dar tocmai pe atunci, el a aflat că tatăl său a fost ridicat şi dus de-a dreptul la închisoare. Ea şi-a dat seama că dorinţa lui pentru martiraj a devenit chiar mai puternică, că acum era predat în întregime acestei dorinţe. Aşa că ea a trebuit să-i ia hainele şi să i le ascundă şi prin mijlocul acesta l-a constrâns să rămână acasă… Cum nu putea face nimic altceva, el a scris tatălui său o scrisoare, îndemnându-l să rămână tare în faţa martirajului; în scrisoare sunt cuvintele: „Ia seama, nu cumva din cauza noastră să îţi schimbi hotărârea ta”.

După ce Leonida a fost martirizat, tot ce au avut a fost confiscat de stat. El cu mamă-sa şi cu alţi şase frăţiori mai mici au rămas săraci, urmând ca din greu să-şi câştige pâinea cea de toate zilele.

La Alexandria, un creştin învăţat numit Plutarh a deschis o şcoală catihetică, unde instruia pe alţii în cunoaşterea Scripturilor şi trăirea vieţii sfinte. Nu după mult timp a fost martirizat, iar cu grija şcolii a rămas fratele său Haraclas, dar fiind martirizat Demetrius, acesta a fost chemat să devină păstorul bisericii. Atunci şcoala a fost încredinţată lui Origen, care avea doar 18 ani. Fiind foarte talentat, Origen şi-a câştigat foarte mulţi elevi. Faima şcolii din Alexandria a ajuns până departe. Pe vremea împăratului Antonin, Mamea, mama împăratului, fiind la Alexandria, a trimis după el o escortă să-l aducă să stea de vorbă cu el despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar faima aceasta şi numărul mare de discipoli a atras asupra sa ura păgânilor. Ostilitatea faţă de el a mers până acolo că au format o conspiraţie, postând soldaţi în jurul casei sale. Găsindu-se într-o aşa situaţie, el a fost nevoit să se mute cu şcoala de la casă la casă.

Pe de altă parte, faptul că vizita pe creştinii ce se aflau în închisori, că lua parte la judecarea lor, că le dădea un ultim sărut şi încuraja pe cei ce mergeau spre locul martirajului, a înfuriat mulţimile, care în mai multe rânduri, au luat pietre să-l omoară. Adeseori a fost în faţa morţii, dar Dumnezeu, în Providenţa Sa, în chip minunat i-a ocrotit viaţa. În cele din urmă a fost forţat să părăsească Alexandria, mutându-se la Cezareea în Palestina.

Deşi a fost o persoană foarte distinsă, în cunoştinţe fără pereche, totuşi a fost de o smerenie rară. Nu punea de loc preţ pe cele din afară, pe îmbrăcăminte, şi pe străzile Alexandriei, care era un oraş foarte vestit pe vremea aceea, el umbla desculţ. Lucra foarte mult. Dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte. Nu folosea patul, ci dormea pe pământul tare. Obişnuia foarte des să postească. Nu s-a căsătorit, ci şi-a dedicat viaţa în totul şcolii şi scrisului.

Convertind pe un bogătaş numit Ambrosie, ce fusese un aderent al învăţăturilor lui Valentin, munca lui Origen a ajuns mult uşurată. Ambrosie din banii lui a plătit şapte scribi în slujba lui Origen şi câţiva copişti. Aşa că Origen de acum nu mai scria, ci doar dicta şi ceilalţi scriau. După unii, în timpul vieţii sale ar fi scris vreo şase mii de volume. Cea mai de seamă lucrare a sa a fost „Hexapla”, Biblia în şase versiuni paralele. Alta a fost „De Principiis”, scrisă înainte de anul 231, care e o prezentare sistematică a credinţei creştine. „Cuvânt adevărat” e o lucrare în opt volume contra lui Celsus, un scriitor păgân. Ea a constituit cea mai ascuţită şi convingătoare apărare a credinţei creştine. „Tratatul despre rugăciune” se ocupă de relaţia dintre capacitatea omului de a cunoaşte şi harul lui Dumnezeu, „Îndemn spre martiraj” e o carte scrisă după anul 235, când împăratul Maximin Tracul a dezlănţuit prigoana împotriva creştinilor, îndeosebi a conducătorilor creştini. Cartea e dedicată prezbiterului Protoctetus şi diaconului Ambrosie, încurajându-i să stea tari, să nu facă nici un compromis. În mod real, cartea e îndreptată către toţi creştinii îndemnându-i să nu se sperie de suferinţele trecătoare, ci să aibă viziunea lucrurilor ce pot fi zărite doar de ochii iluminaţi de dumnezeieştile cuvinte ale Domnului.

Apoi a lucrat o seamă de comentarii exegetice, un fel de explicare a Scripturilor. Interpretările sale sunt alegorice, dar pline de miez spiritual. Numai asupra lui Isaia a scris 30 de cărţi; asupra lui Ezechiel 25 cărţi; asupra Evangheliei după Ioan 22 cărţi. Din nefericire, nu toate au ajuns până la noi, căci s-au pierdut în scurgerea vremii.

La vârsta de 64 ani, în prigoana de sub Decius, Origen a fost arestat şi aruncat într-o celulă mucegăită şi murdară, pus în lanţuri şi cu picioarele în butuci. Fiind o persoană atât de marcantă, duşmanii şi-au concentrat toate eforturile să-l determine să se lepede de credinţă. Aceasta ar fi avut o puternică influenţă supra altora. De aceea, magistratul a primit sarcina să nu-l omoare dintr-odată, ci să-l chinuiască până îl doboară din credinţă. Astfel, Origen, care din tinereţe dorea martirajul, a fost supus tuturor caznelor, dar nu a fost executat. Cine ar putea şti ce dureri a avut când i s-a pus un guler de fier la gât sau când zile întregi a fost întins pentru desfacerea încheieturilor pe scaunul de tortură? El a fost supus celor mai umilitoare şi crude torturi. I s-a aplicat chiar şi foc pe coaste. În groaznicele suferinţe prin care l-au trecut, Origen a rămas statornic, neclintit în credinţa sa. În timpul acesta, împăratul prigonitor Decius, împreună cu copiii săi, a fost asasinat, iar Gaius care l-a succedat la domnie, l-a eliberat pe Origen din închisoare. Se spune că s-a retras la Tir şi a murit acolo în al şaptezecilea an al vieţii sale. Nu se ştie dacă moartea sa a fost cauzată de suferinţele din timpul torturării sau de altă boală. Oricum, moartea a pus capăt unui lung martiraj.

Origen a fost unul din cei mai prolifici scriitori creştini şi unul din cei mai sârguincioşi cercetători în aprofundarea sensului Cuvântului Sfânt. În perioada de strălucire a faimei sale, el a fost smerit, iar în perioada de întuneric al suferinţelor, el a strălucit în credincioşie faţă de Domnul său.

Valul de prigoană de sub Decius a fost grozav. Pe un număr restrâns de creştini i-a înfrânt, i-a făcut apostaţi, iar pe alţii nenumăraţi i-a făcut mai mult ca biruitori prin Acela care i-a iubit. Prigoana a fost scurtă, a durat doar doi ani de zile.

„Ei l-au biruit pe vrăjmaşul prin sângele Mielului şi prin Cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte”. (Apocalipsa 12:11)

 

 

Martirii celui de-al optulea val
Anul 257

După moartea lui Galiu, generalul Emilian a fost omorât de duşmanii săi şi Valerian a fost ridicat pe tronul Romei. Acest împărat, timp de patru ani, a domnit în linişte şi a tratat bine pe creştini. Cu timpul însă un magician egiptean numit Macrianus a câştigat o mare influenţă asupra împăratului şi l-a determinat să persecute pe creştini. Au fost întocmite legi în sensul acesta şi prigoana a durat trei ani şi şase luni. Suferinţele au fost grele şi variate.

Rufina şi Secunda au fost două tinere frumoase, fiice ale unui cetăţean bogat al Romei numit Asterius. Rufina, cea mai mare, a fost logodită cu un tânăr nobil numit Armentarius. Secunda, cea mai tânără, a fost logodită cu Verinus, un tânăr de rang. Şi ei amândoi se numeau creştini, dar când a început prigoana, ei au dat înapoi, s-au lepădat de credinţă, întorcându-se la idoli. Tinerele au dovedit însă mult mai mult curaj, rămânând statornice în credinţa lor. Logodnicii au stăruit de ele să urmeze pilda lor, ca să se salveze, dar ele n-au vrut. Atunci le-au luat şi le-au dus afară din Roma, într-o casă la ţară, cu gândul să le pună în siguranţă, dar au fost găsite şi aduse în faţa guvernatorului. Aici, ele şi-au mărturisit credinţa şi n-au vrut să renunţe la ea. Atunci au fost supuse torturilor pe care le-au îndurat cu mult eroism. Văzând că nu cedează, li s-a tăiat capul cu sabia. Au preferat mai bine să moară decât să se despartă de Hristos.

În această vreme, Ştefan, episcopul Romei, a fost decapitat. Saturnius, prezbiterul de la Toulouse, a fost atacat de gloată şi dus să sacrifice. Refuzând să facă aşa ceva, a fost bătut în chip barbar, apoi a fost legat la picioare de un taur, căruia i-au dat drumul în jos pe treptele templului. Plecând în goană, i-a sfărâmat ţeasta capului de trepte şi i s-au împrăştiat creierii. Furia poporului fiind mare, nimeni n-a îndrăznit să-i ia trupul mort. La urmă două femei i-au târât trupul şi l-au îngropat într-un şanţ. Martirul a fost un om foarte învăţat, iar scrierile sale au fost foarte preţuite.

Sextus a fost un bun diacon în biserica creştină din Roma. Se presupune că ar fi fost grec de origine. El a dat dovadă de multă înţelepciune şi tact. Datorită lui, s-a terminat cu succes o dispută cu unii ce susţineau alte învăţături. După ce a fost martirizat Ştefan, a fost ales el ca episcop. În această slujbă, Sextus a dat dovadă de mult curaj, dezbrăcare de sine şi spirit de jertfă.

Macrianus, care pe vremea aceasta era guvernator, a obţinut din partea împăratului Valerian şi a senatului aprobarea să dea morţii pe toţi conducătorii creştinilor. Sextus a fost primul care a fost prins, apoi au urmat alţii. El a fost condamnat să fie decapitat. Odată cu el, au mai suferit moartea de martir încă şase diaconi.

Anchetarea lui Laurenţiu

Laurenţiu a fost unul din diaconii bisericii din Roma. Când Sextus a fost dus la locul de execuţie, Laurenţiu l-a însoţit şi l-a încurajat. Când s-au despărţit, Sextus l-a înştiinţat că nu peste mult va fi arestat şi el.

Ca diacon, Laurenţiu administra bunurile bisericii şi purta grijă de ajutorarea celor săraci, a văduvelor şi a orfanilor. Încă de la început, biserica creştină a luat asupra sa întreţinerea nevoiaşilor. Pe listele de ajutoare ale lui Laurenţiu erau aproape 1.500 de nume. Deşi biserica trecea prin focul persecuţiei, credincioşii n-au uitat de cei săraci, ci fiecare îşi dădea contribuţia sa bănească în mod voluntar.

Macrianus a presupus că biserica creştină trebuie să aibă mari bogăţii, din moment ce ajută pe atâţia. Dorind să pună mână pe ele, a trimis soldaţi să-l aresteze pe Laurenţiu. Aceştia l-au târât în faţa guvernatorului. Când l-a zărit Macrianus, i-a zis: „Am auzit că voi care vă numiţi creştini, posedaţi comori de aur şi argint. Este adevărat?”

Laurenţiu i-a răspuns: „Da, într-adevăr biserica are mari bogăţii”.

„Atunci adu aici aceste bogăţii, zise Macrianus. Nu spun cărţile voastre sacre că trebuie să daţi Cezarului ce este al Cezarului? Împăratul are nevoie de aceste comori pentru apărarea imperiului. Deci, trebuie să le predaţi”.

Laurenţiu a cugetat câteva momente, apoi a zis: „În trei zile voi aduna toate bogăţiile bisericii”.

Numaidecât guvernatorul a dat ordin să fie eliberat, cu gândul că va primi mari cantităţi de aur şi argint.

Laurenţiu s-a dus şi a adunat pe toţi neputincioşii, schilozii şi a chemat pe guvernator să vadă bogăţiile bisericii. Acesta când a venit a văzut un şir de orbi, altul de schilozi şi neputincioşi, altul de orfani, de văduve bătrâne. Laurenţiu i-a zis: „Iată acestea sunt bogăţiile bisericii”.

Guvernatorul, înfuriat, a strigat: „Ce e bătaia aceasta de joc? Unde sunt comorile bisericii? Unde e aurul şi argintul?”

„Aceştia pe care îi vezi, sunt adevăratele comori ale bisericii, răspunse din nou Laurenţiu. Ei sunt aurul, argintul, perlele şi pietrele preţioase”.

Aprins de mânie, guvernatorul strigă la soldaţi să-l arunce imediat în temniţă. Acolo a fost greu torturat, dar Laurenţiu a îndurat torturile cu multă răbdare şi chiar cu bucurie. Un soldat numit Romanus, a fost foarte mişcat de comportarea lui şi s-a strecurat în celula lui Laurenţiu, rugându-l să-i spună şi lui despre credinţa creştină. El a fost convertit, apoi plin de bucurie a mărturisit că şi el e creştin. Guvernatorul a poruncit să i se taie capul. Astfel Romanus a fost martirizat cu o zi înainte de Laurenţiu.

Laurenţiu a fost condamnat să fie prăjit pe grătar. Dezbrăcat de hainele sale, el fu aşezat pe un grătar mare de fier sub care ardea un foc puternic. Crudul guvernator se desfăta privindu-l pe grătar, dar n-a auzit nici un oftat, nici un geamăt. Martirul primise putere să triumfe asupra suferinţelor. El doar se ruga pentru biserică şi pentru convertirea întregului imperiu, în cele din urmă şi-a dat duhul.

„Ciprian la lei!”

Ani de zile, persecuţiile au pustiit Africa. Mii de nevinovaţi au fost ucişi. Oraşul Cartagena din nordul Africii a fost un mare centru al creştinilor. În fruntea bisericii era Ciprian.

Părinţii lui Ciprian erau bogaţi şi de viţă nobilă. De mic copil, el a fost crescut în cultul zeilor Romei. El a fost foarte talentat. A studiat mult şi a devenit bun filozof şi strălucit orator. Când vorbea în public, sute se adunau să-l asculte.

Fiind bogat, Ciprian trăia în mare splendoare. Se îmbrăca excelent, făcea risipă de lux şi era mândru de poziţia sa. Se desfăta în orice fel de plăceri şi parade. Dar păgânul acesta mândru avea să devină un umil urmaş al lui Hristos.

Un om numit Cecilius, creştin din Cartagena a fost instrumentul de care s-a slujit Dumnezeu la convertirea lui Ciprian. Uneori, El ia cele mai simple unelte spre doborârea celor mari. E minunat să fii la îndemână Lui.

Înainte de botez, Ciprian a studiat cu grijă Scripturile. Frumuseţea şi adevărul lor l-au făcut să ia hotărârea ca restul vieţii să-l trăiască după preceptele Scripturilor. De aceea şi-a vândut averea, banii i-a împărţit săracilor, el însuşi s-a îmbrăcat simplu şi a început o viaţă de renunţare şi singurătate. După o vreme, a fost ales prezbiter al bisericii din Cartagena. Grija lui s-a extins nu numai asupra Cartagenei, ci şi asupra Numidiei şi Mauritaniei. Obiceiul lui era ca în orice acţiune, să ceară sfatul celorlalţi. Una din maximele lui spunea că unitatea poate fi păstrată numai printr-o strânsă părtăşie între păstor şi turmă. El a trăit o viaţă curată şi a fost mult respectat de toţi.

După o vreme însă, unii păgâni au început să-l duşmănească din cauza influenţei sale. Ei au început să-l acuze că e conducătorul bandei celor dispreţuiţi de popor şi care se numesc creştini. Ici, colo, au început să se audă strigăte care cereau arestarea, judecarea şi condamnarea lui Ciprian. Curând a apărut un decret dat tocmai de împăratul Decius. În decret e numit Cecilius Ciprian, episcopul creştinilor. Când s-a aflat de decret, în oraşul unde altădată a fost onorat, acum au început să strige: „Ciprian la lei! Ciprian la lei!”

Sfătuit de prieteni să se salveze prin fugă, Ciprian a părăsit Cartagena şi s-a dus în deşert. Cu el s-au mai refugiat şi alţi creştini, căci furia duşmanilor era mare. În locul retras unde s-au dus, au început să însămânţeze pământul. Timpul îl petreceau muncind şi rugându-se. După doi ani, au primit veşti că în oraş a izbucnit o ciumă pustiitoare, că mii de persoane au murit, iar alţii contaminaţi se zbat în agonie. Atunci au decis să se întoarcă în oraş, spre a ajuta pe cei care i-au duşmănit atât de mult.

În Cartagena, molima trecuse de la casă la casă. Acum domnea spaima şi teroarea. Bunătatea şi mila au dispărut. Cei atinşi de molimă erau scoşi în stradă ca să moară. Oraşul era plin de gemete şi strigăte după ajutor, dar de groaza morţii, toţi aveau urechea surdă. Erau ca nişte sălbatici lipsiţi de milă.

În mijlocul acestei situaţii, a apărut Ciprian cu grupul de creştini ce fuseseră refugiaţi. A adunat în jurul său pe creştinii ce mai rămăseseră în viaţă, unii purtau pe trupul lor semnele torturilor ce le-au îndurat şi Ciprian le-a spus că acum e momentul să-şi arate dragostea faţă de vrăjmaşii lor. Să-şi aducă aminte că sunt urmaşii lui Hristos, care a poruncit: „Faceţi bine celor ce vă prigonesc”. El a împărţit oraşul pe sectoare şi fiecăruia i-a dat locul lui de muncă. Cei mai înstăriţi au contribuit şi cu bani pentru uşurarea suferinţelor celor lipsiţi. De cei ce nimeni nu mai avea milă, creştinii din Cartagena au dovedit milă. În mijlocul întunericului, ei au fost lumină, unii cu preţul vieţii. Ce frumoasă e mărturia creştinului dezbrăcat de sine şi aprins de dragostea jertfitoare spre binele altora!

Dar ciuma abia s-a mai potolit puţin şi duşmanii au început să acuze pe creştini că ei sunt cauza ciumei. Valul de prigoană a început din nou, mai năpraznic. Durerea pentru cei pierduţi şi groaza de molimă a început să se reverse asupra creştinilor. Furia a fost sălbatică. Ciprian a fost arestat de proconsulul Aspasius Paternus, judecat şi exilat la Curubis. Alţii au fost torturaţi şi omorâţi. După un an, când un nou proconsul numit pentru Africa, a sosit la Cartagena, persecuţia nu încetase. Curând el a poruncit ca Ciprian să fie adus din exil la scaunul său de judecată. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. În ziua hotărâtă, o mare mulţime atât de creştini cât şi de păgâni au venit de faţă. proconsulul i-a zis: „Tu eşti Ciprian, episcopul nelegiuiţilor şi al ticăloşilor? Preasfântul împărat îţi porunceşte să sacrifici!”

„Nu voi sacrifica!” – a răspuns Ciprian.

„E bine să te gândeşti, înainte de a refuza – i-a zis proconsulul – de ce să dai cu piciorul la viaţă?”

„Nu pierde vremea, întrebându-mă – a zis Ciprian – ci aplică-mi pedeapsa pe care o crezi justă; n-are rost să mă apăr”.

Atunci proconsulul a pronunţat sentinţa să fie omorât cu sabia. Singurele cuvinte ce le-a rostit, auzindu-şi sentinţa, au fost: „Îţi mulţumesc, o, Dumnezeule!”

El a fost dus într-un câmp din apropiere, împrejmuit cu pomi. Mulţimea a venit aici, unii s-au căţărat printre ramuri, ca să poată vedea această scenă. La locul de execuţie, Ciprian a îngenuncheat, şi-a acoperit ochii cu mâinile şi sabia călăului i-a despărţit capul de trup. Martirajul său a avut loc la 14 Septembrie 258 d.Cr.

Aşa a murit Ciprian, unul din bărbaţii de seamă ai creştinismului. Viaţa lui a fost o mare binecuvântare pentru mulţi. Cuvântul lui a întărit şi îmbărbătat pe cei ce aveau de îndurat suferinţe aşa de grele pentru Hristos Domnul. Chiar retragerea lui în pustie a fost cu scopul de a-şi ajuta fraţii. Pentru cei arestaţi şi torturaţi în timpul prigoanei de sub Decius, Ciprian a avut o mare admiraţie. El a scris: „Cu ce cuvinte aş putea eu să cânt laudele voastre? O, fraţi eroi! Mulţimea martorilor a privit cu admiraţie lupta voastră spirituală pentru Domnul. Ei v-au auzit pe voi robii Lui, mărturisind numele Lui deschis înaintea oamenilor, cu o credinţă nestricăcioasă şi cu un curaj divin. Ei v-au văzut neînarmaţi împotriva furiei lumii, dar apăraţi tot timpul de scutul credinţei.

Sângele, care era să potolească setea prigonitorilor, a curs în râuri – glorios sânge ce stinge şi flăcările iadului. O, ce spectacol pentru Dumnezeu însuşi! Ce sublim, ce măreţ! Cu câtă bucurie nu a luptat şi a biruit Hristos în cei ce sunt ai Lui. El le dă tot ceea ce se pare că a luat de la ei. El e prezent în luptă, susţinându-i şi înflăcărându-i pe campionii Numelui Său. El, care pentru noi a biruit moartea, nu încetează a birui în noi. Fericită e Biserica noastră luminată cu o aşa glorie divină şi înnobilată în zilele noastre prin sângele martirilor. Mai înainte, ea strălucea albă prin curăţia copiilor ei, acum ea a primit o mantie împărătească de purpură roşie scăldată în sângele lor” (Ciprian X, 3, 6).

Suferinţele lui Dionisius şi a celor din Egipt

Eusebiu, în „Istoria Bisericească” cap. XI, redă o scrisoare a lui Dionisius din Alexandria către Germanus, un episcop contemporan al său, care a încercat să-l defăimeze. Din scrisoare se poate observa cum erau arestaţi creştinii, cum prin ameninţări se încerca coruperea lor, cum erau judecaţi şi condamnaţi numai pentru faptul că se închinau viului Dumnezeu şi nu acceptau compromisul de a se închina şi zeilor.

Dionisius, împreună cu alţi patru creştini au fost trimişi la judecată înaintea prefectului Emilianus. Iată ce scrie el: „Mă tem că în timp ce sunt forţat să relatez minunata providenţă a lui Dumnezeu, voi fi expus neghiobiei şi insensibilităţii. Dar, după cum s-a zis, e o onoare să ţii tăinuite secretele împăratului şi e o glorie să faci de cunoscut lucrările lui Dumnezeu, eu voi înfrunta violenţa lui Germanus. Am venit în faţa lui Emilianus nu singur, ci însoţit de Maximus, prezbiter, tovarăşul meu de lucru, de diaconii Faustus, Eusebius Ceremon şi de un oare care frate venit din Roma. Oricum, Emilianus nu mi-a spus dintr-odată să nu mai ţin adunări, ca şi cum aceasta ar fi fost de prisos, căci ţintea la ce era de primă importanţă; nu era îngrijorat că adun pe alţii, ci că nu trebuie să fim creştini, de aceea mi-a poruncit să renunţ, crezând, fără îndoială, că dacă eu mă schimb, ceilalţi vor urma exemplul meu. I-am răspuns nu prin scurtele cuvinte că „noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”, ci în mod direct i-am mărturisit că nicidecum eu nu pot să mă închin la altceva decât Dumnezeului adevărat şi că niciodată nu voi înceta de a fi creştin. Drept urmare, el a poruncit să mergem într-o localitate învecinată cu deşertul, numită Cefro”.

„Dar ascultă cuvintele care au fost pronunţate de ambele părţi, aşa cum au fost înregistrate. Dionisius şi Faustus, Maximus, Marcelus şi Ceremon fiind aliniaţi, Emilianus, prefectul, a zis: „Chiar eu personal am discutat cu voi despre bunătatea majestăţilor noastre, pe care şi voi aţi experimentat-o. Ei v-au acordat şansa de a vă scăpa, dacă sunteţi dispuşi să vă întoarceţi la cursul naturii, să vă închinaţi zeilor, care i-au păstrat în domnie şi să uitaţi acele practici ce sunt aşa de nenaturale. Ce ziceţi la aceste lucruri? Căci nici nu mă aştept ca voi să le fiţi nerecunoscători, din moment ce ei vă vreau binele”. Dionisius a răspuns: „Nu toţi zeii primesc închinare de la toţi oamenii, ci fiecare grupare se închină acelora pe care ei îi cred ca zei. Noi, deci, ne închinăm singurului Dumnezeu şi Creator al tuturor lucrurilor, şi El e Cel ce a încredinţat domnia înaltelor excelenţe şi sacrelor majestăţi Valerian şi Galienus. Lui ne închinăm şi îl adorăm, Lui îi aducem necurmat rugăciuni ca domnia lor să poată continua tare şi nezguduită”.

Prefectul Emilianus a zis din nou: „Dar cine vă împiedecă de a vă închina şi acestui Dumnezeu, dacă este un zeu împreună cu acei ce sunt zei naturali? Căci vi se porunceşte să vă închinaţi zeilor, acelor zei care sunt cunoscuţi de toţi ca atare”. Dionisius a răspuns: „Noi nu ne închinăm la un altul”. Prefectul Emilianus a zis: „Îmi dau seama că sunteţi în acelaşi timp şi nerecunoscători, şi insensibili faţă de clemenţa Cezarilor noştri. De aceea, nu veţi mai rămâne în cetatea aceasta, ci veţi fi trimişi în părţile Libiei, în localitatea numită Cefro. Căci acest loc l-am ales conform ordinelor Cezarilor. Dar nici vouă, nici altora, cu nici un chip nu vi se va îngădui nici să ţineţi întruniri, nici să intraţi în ceea ce voi numiţi dormitoare sau cimitire. (Pe vremea aceea, creştinii numeau „cimitir”, adică „dormitor”, locul unde depuneau morţii. În lumina Evangheliei, moartea e ca un somn. Aceste dormitoare, fie că erau peşteri sau catacombe subterane, erau locul unde se adunau creştinii.) Dar dacă se va găsi că vreunul nu s-a dus unde am poruncit, sau dacă va fi găsit în vreo adunare, va face aceasta spre pierzarea sa. Căci pedeapsa necesară nu va zăbovi. Plecaţi, deci, unde v-am poruncit”. Astfel, m-a constrâns să plec, bolnav cum eram, fără să-mi dea măcar o zi de răgaz. Ce răgaz am avut atunci să ţin sau să nu ţin adunări?”

După ce scrie alte lucruri, el zice: „Dar departe de noi de a nu ne aduna laolaltă prin ajutorul divin. Din contră, cu atât mai mult am putut să-i adun pe cei ce erau în cetate, ca şi cum aş fi fost în mijlocul lor: absent, într-adevăr, în trup, după cum am spus, dar prezent în duh. În Cefro, s-a adunat o frumoasă congregaţie cu noi, parte din fraţii ce ne-au însoţit din cetate, parte din cei ce au venit din Egipt şi s-au unit cu noi. Astfel Dumnezeu a deschis o uşă pentru Cuvânt ca şi acolo. La început, într-adevăr am fost persecutaţi, am fost împroşcaţi cu pietre; dar în cele din urmă nu puţini dintre păgâni, abandonând idolii, s-au întors la Dumnezeu, căci Cuvântul atunci a fost semănat pentru prima dată între ei, niciodată înainte nu l-au auzit. Astfel, parcă Dumnezeu ne-a condus pentru această cauză la ei, căci după ce ne-am făcut lucrarea, am fost transferaţi în altă parte. De fapt, Emilianus, după cât se pare, a dispus să fim duşi în locuri mai rele, mai pline de orori decât cele din Libia, căci el a poruncit celor din districtul Mareotic să se adune în anumite sate separate. Dar grupa noastră, împreună cu acei ce trebuiau să fie primii deportaţi, el a poruncit să fie lăsată pe drum. Căci, fără îndoială, în planurile şi pregătirile lui era ca oricând ar fi dorit să ne poată uşor lua captivi. Când prima dată mi s-a ordonat să merg la Cefro, deşi nu ştiam unde e localitatea aceasta, căci nici nu auzisem de ea înainte, totuşi am mers calm şi cu bucurie. Dar când mi s-a spus că trebuie să mă mut la Coluthion, cei ce erau de faţă ştiu ce mult m-am necăjit. Pentru aceasta mă acuz singur. La început m-am necăjit, mi-a fost foarte greu. Deşi aceste locuri s-a întâmplat să-mi fie mai cunoscute şi mai familiare mie, se spunea că e mai lipsită de fraţi, de oameni buni şi e mai expusă insolenţei călătorilor şi incursiunilor din partea tâlharilor. Dar am fost mângâiat de fraţi, care mi-au reamintit că e mai aproape de oraş. E adevărat că Cefro ne-a adus un mare număr de fraţi din Egipt, aşa că am fost în stare să lăţim biserica, s-o ducem mai departe, dar aici fiind oraşul mai aproape, vom putea fi mai des vizitaţi de cei ce în mod real ne erau scumpi şi preaiubiţi. Căci ei ar veni şi ar întârzia cu noi şi ca şi în cele mai îndepărtate suburbii, ar fi şi aici întruniri, măcar în parte. Şi aşa a şi fost”.

Într-o altă epistolă către Domiţius şi Didimus, Dionisius ne dă alte referinţe despre persecuţii. El spune: „Este de prisos să vă înşir fraţii pe nume, deoarece sunt şi numeroşi şi voi nu-i cunoaşteţi. Dar trebuie să ştiţi că sunt bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, tinere fecioare şi matrone în vârstă, soldaţi şi civili din toate clasele şi toate vârstele, care au primit coroana victoriei sub lovituri de bici şi în flăcări, unii chiar sub ascuţişul săbiei. Oricum, pentru mulţi scurgerea unui timp îndelungat nu a fost ceva suficient să-i facă să apară acceptabili în faţa lui Dumnezeu, cum într-adevăr n-a apărut pentru mine până în momentul de faţă. Deci, am fost rezervat pentru un timp pe care El îl cunoaşte mai bine şi mai potrivit, căci a zis: „La vremea potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat”. Fiindcă aţi întrebat şi doriţi să fiţi informaţi despre toate cu privire la noi, aţi auzit totul cum am călătorit, cum am fost duşi ca prizonieri de centurioni şi magistraţi, soldaţi şi ofiţeri cu ei, eu şi Caius, Faustus, Petru şi Pavel; deodată a venit o grupă de mareotiţi, care ne-au târât cu ei, noi i-am urmat nu de voie, ci forţaţi. Acum Caius, Petru şi eu suntem singuri, despărţiţi de restul fraţilor noştri, suntem închişi într-un loc sălbatic şi deşert din Libia, la o distanţă cam de trei zile de călătorie de la Paretonium”. După alte câteva remarci, el continuă: „În cetate, câţiva s-au ascuns şi vizitează în secret pe fraţi: prezbiterii Maximus, Dioscorus, Demetrius şi Lucius. Căci Faustinus şi Aquila, care sunt proeminenţi în lume, acum rătăcesc prin Egipt. Diaconii care supravieţuiesc sunt: Faustus, Eusebius, Ceremon. Eusebiu, care de la început a fost întărit de Domnul şi care a fost bine calificat spre a îndeplini grelele îndatoriri ale celor credincioşi ce se aflau în temniţe şi să îndeplinească periculoasa slujbă de înmormântare a desăvârşiţilor şi fericiţilor ce sufereau moartea de martir. Căci până în prezent, guvernatorul n-a încetat să omoare pe unii, după cum am spus mai sus, în cel mai crud mod, ori de câte ori sunt daţi în judecată, torturând pe alţii cu biciuirea, exterminând pe alţii prin întemniţare şi punere în cătuşe. În plus a poruncit ca nimeni să nu se prea apropie de ei. El însuşi verifica să vadă dacă se respectă acestea. Totuşi Dumnezeu, prin vioiciunea şi bunătatea fraţilor, a îngăduit unele uşurări celor necăjiţi”. Dar Faustus nu la mult timp după aceasta a fost decapitat.

Martirii din Cezareea

În timpul persecuţiei de sub Valerian, în Palestina, la Cezareea, trei bărbaţi au strălucit în credinţa lor şi au fost onoraţi cu martirajul, devenind hrană fiarelor sălbatice. Numele lor a fost: Priscus, Malcus şi Alexandru. Cei doi din urmă au locuit la primul, undeva la ţară. Ei păreau a fi fără grijă, nepăsători, dar când s-a ivit ocazia nimerită, ei deja ardeau de dorinţa de a obţine premiul, coroana de martir. În scopul acesta, ei s-au dus la Cezareea şi s-au prezentat de bună voie judecătorului, care i-a condamnat la moarte.

Marinus a fost un distins ofiţer din Cezareea. El a primit deosebite onoruri pentru faptele sale militare. Era renumit pentru familia sa, precum şi pentru averea ce o avea. Dar el a devenit creştin. Odată, romanii au vrut să-i încredinţeze un post ce devenise vacant, dar tocmai când era să primească noua funcţie, unul a păşit în faţa judecătorului şi s-a opus, spunând că nu e legal să i se dea această onoare, căci Marinus e creştin şi a refuzat să jertfească împăraţilor. La început, judecătorul Acheus s-a ridicat şi l-a întrebat pe Marinus despre părerile sale. Când acesta a mărturisit cu îndrăzneală că e creştin, i-a dat timp de trei ore să reflecteze asupra problemei. La sfârşitul celor trei ore, fiindcă n-a fost dispus să se lepede de credinţa sa în Isus, a fost decapitat. A renunţat la o glorie trecătoare, ca să primească o glorie eternă.

O sclavă creştină câştiga pe fiica guvernatorului

Filipus, guvernatorul din Alexandria, avea o fiică numită Eugenia. Ea era foarte frumoasă şi tatăl său era foarte ataşat de ea. O sclavă creştină din casa guvernatorului i-a vorbit fetei despre bucuria vieţii creştine. Prin această sclavă, Eugenia a fost convertită la creştinism.

Neîndrăznind să-şi arate pe faţa convertirea, de frica pedepsei, Eugenia a fugit de la casa părintească la casa lui Helenus, un bătrân prezbiter al bisericii. Ca să nu fie găsită, ea şi-a schimbat hainele de fată cu nişte haine ce le purtau băieţii pe vremea aceea. Deghizată în felul acesta, fără ca cineva să bănuiască ceva, ea şi-a luat numele de Eugen şi a intrat la o mănăstire de călugări din Alexandria, unde a primit o chilioara a ei. După câtva timp, conducătorul mănăstirii a murit. Fiindcă tânărul Eugen dovedea cunoştinţe deosebite şi devenise stimat de ceilalţi călugări prin comportarea sa, Eugen a fost ales conducător al mănăstirii. După un timp o femeie din Alexandria numită Melania, din sete de răzbunare, a învinuit pe Eugen şi încă pe câţiva de anumite crime. Cei acuzaţi au fost aduşi înaintea guvernatorului Filipus, tatăl Eugeniei. Cum arestaţii erau creştini, ei erau consideraţi vinovaţi de toate păcatele, chiar fără nici o dovadă. Eugenia dându-şi seama de pericol şi ştiind că se poate salva pe ea şi pe ceilalţi, ea se hotărî să divulge guvernatorului că e fiica lui. Astfel, ea îi ceru să-i acorde un timp şi un loc ca să-i spună adevărul. Convingându-se că acuzatul Eugen e fiica lui, el şi-a dat seama de nevinovăţia ei şi de acuzele false ale Melaniei. Atât Eugenia cât şi ceilalţi doi acuzaţi, Proteus şi Hiacintus au fost scăpaţi. Nu la multă vreme după aceasta, însuşi Filipus a devenit creştin şi chiar episcop la Alexandria. La urmă, el a suferit moarte de martir pentru credinţa sa în Domnul Isus.

După moartea tatălui, Eugenia a mers la Roma. Acolo a fost torturată şi în cele din urmă a fost legată de un pietroi mare şi a fost înecată în Tibru.

Groaznicul sfârşit al împăratului Valerian

Acest împărat tiran care timp de mai bine de trei ani a prigonit crunt pe creştini, într-o luptă cu Sapor împăratul Persiei, a fost luat prizonier, dus în Persia şi tratat cu cea mai mare cruzime. Se părea că toate cruzimile exercitate de el împotriva creştinilor, s-au întors asupra capului său. Sapor, ca să-l umilească, i-a cerut să îngenuncheze, ori de câte ori vine în faţa sa. Îl trata ca pe cel din urmă sclav. Când Sapor trebuia să încalece pe calul său, Valerian trebuia să stea pe coate şi genunchi, ca scăunel, şi împăratul urca întâi pe el, apoi pe cal. Ironic, Sapor repeta mereu: „Această formă ghemuită a celui ce a fost cândva împărat, demonstrează mai bine decât toate picturile pe care artiştii Romei le pot desena, cine a câştigat victoria”.

Timp de şapte ani Valerian a fost ţinut în această stare de sclavie. Apoi Sapor a poruncit să i se scoată ochii. Valerian devenise un sclav orb. Dar nici aceasta nu a putut potoli răzbunarea lui Sapor, căci după un timp porunci ca Valerian să fie jupuit de viu. În timp ce îi jupuiau pielea, în chinuri groaznice, Valerian o sfârşi cu viaţa.

Pe tronul Romei, după prinderea lui Valerian, a urmat Galienus, fiul său. Sub domnia lui, biserica s-a bucurat de pace.

 

 

Martirii celui de-al nouălea val
Anul 270 d.Cr.

Lucius Domitius Aurelian a fost împărat roman între anii 270-275. El a urmărit să-şi întărească autoritatea imperială, proclamându-se oficial „dominus et deus”, adică Domn şi Dumnezeu. Aceasta a declanşat un nou val de persecuţie împotriva creştinilor. Declarându-se Dumnezeu, pretindea închinarea tuturor, iar creştinii refuzând aceasta, au fost supuşi bătăilor, schingiuirilor şi morţii de martir. Din fericire, prigoana aceasta nu a durat prea mult, căci împăratul a fost ucis de proprii săi ostaşi la Bizanţ.

Prigoana aceasta, propriu zis nu a fost oficială, căci nu exista nici un decret dat împotriva creştinilor de către Aurelian. Unii istorici spun că decretul ar fi fost pregătit şi că urma să-l semneze, dar fiind ucis, a rămas nesemnat. Toate persecuţiile din timpul domniei sale, au fost determinate de faptul că el s-a proclamat zeu şi creştinii nu voiau să i se închine, nici să jertfească în cinstea sa.

Printre cei ce au primit cununa de martir în vremea aceasta a fost Felix, episcopul Romei. El a căutat să întărească în credinţă pe ceilalţi creştini şi, cum era natural, îi îndemna să se închine numai viului Dumnezeu şi nu împăratului. El a fost adus înaintea împăratului, care l-a condamnat la moarte prin decapitare.

Agapetus a fost un tânăr roman, credincios. El a avut o inimă miloasă şi plină de dragoste pentru cei săraci. Spre a-i ajuta, el şi-a vândut averea ce o avea de la părinţi şi banii i-a împărţit celor nevoiaşi. Cineva l-a denunţat că e creştin şi că nu se închină împăratului. Atunci l-au arestat şi l-au dus la Praeneste, nu departe de Roma, l-au supus torturilor şi în cele din urmă l-au decapitat.

Împăratul Aurelian a fost ucis la Bizanţ de proprii săi ostaşi. După el au urmat Tacitus, Probus, apoi Carus, care fiind lovit de un trăznet, a fost urmat la domnie de fiii săi: Carinus şi Numerianus. Toţi au avut o domnie scurtă şi nu au prigonit Biserica creştină.

În anul 284, a ajuns împărat Diocleţian. El nu a dat imediat decrete imperiale de prigoană până în anul 303, când s-a pornit cel de-al zecelea val. Totuşi, o seamă de creştini au fost martirizaţi fără edicte mai ales după numirea lui Maximilian ca regent în partea de vest a imperiului.

Felician şi Primus a fost doi fraţi ce au trăit la Roma şi au fost martirizaţi în această perioadă. Ei au fost foarte activi în biserica creştină. Erau săraci, munceau ziua, iar seara căutau să se strecoare în închisori ca să ajute pe fraţii arestaţi pentru credinţa lor. Pe unii mai fricoşi îi încurajau; pe cei slabi îi întăreau; pe cei căzuţi îi ridicau. Ei au trecut şi prin alte prigoane şi au scăpat cu bine. Erau plini de zel sfânt şi experienţa lor căutau s-o împărtăşească şi altora. Într-o zi au fost prinşi şi puşi în lanţuri. După ce au fost bătuţi crunt, au fost trimişi într-un orăşel la vreo 20 km de Roma, ca acolo să fie judecaţi. Ei au mărturisit că sunt creştini. Ca să se lepede, au fost supuşi torturii, dar harul lui Dumnezeu i-a întărit în toate încercările. Fiindcă n-au fost gata să renunţe la credinţa lor în Hristos Domnul, la urmă, au fost decapitaţi.

Marcus şi Marcelianus au fost fraţi gemeni. Ei se trăgeau dintr-o familie distinsă a Romei. Părinţii au fost păgâni. Copiii au fost convertiţi în tinereţe prin tutorele lor care era creştin. La arestare, ei erau căsătoriţi şi aveau copii. La judecată, ei şi-au mărturisit crezul şi au fost osândiţi la moarte prin decapitare. Părinţii au intervenit să se amâne executarea sentinţei cu treizeci de zile, ca în acest timp să-i convingă să jertfească idolilor. Transquilinus şi Martia cu nurorile şi nepoţii au venit la ei, la închisoare şi cu lacrimi au stăruit ca ei să renunţe la credinţă, dar ei au rămas neclintiţi. La închisoare au întâlnit pe un ofiţer din garda imperială numit Sebastian. Acesta venise să întărească pe cei doi fraţi. În urma discuţiilor din temniţă, în loc ca cei doi fraţi să fie doborâţi, ei au reuşit să determine atât pe părinţi cât şi pe soţiile lor să creadă în Hristos. La sfârşitul celor 30 pe zile, tatăl s-a prezentat la prefect să-i spună rezultatul. El a mărturisit că a încercat să-i abată de la credinţă, dar n-a reuşit, din contră şi ei au devenit creştini. Apoi a tăcut. Cromaţiu, prefectul care i-a osândit, a fost foarte surprins. Tatăl a folosit aşa argumente puternice încât însuşi magistratul a fost convertit. El a pus în libertate pe cei doi fraţi. A renunţat la înalta sa slujbă, şi-a vândut averea şi s-a retras în afară de Roma. La fel a fost convertit de cei doi fraţi şi funcţionarul Nicostratus, care era cu evidenţa celor din închisoare. După liberare, Marcus şi Marcelianus au fost ascunşi în apartamentul unui ofiţer de la palat, căci vânătoarea după creştini era în toi. Un apostat creştin, ce s-a lepădat de credinţă, a aflat de la cineva că cei doi fraţi sunt ascunşi la palat. Numaidecât i-a denunţat şi din nou au fost arestaţi. Prefectul Fabian, care l-a succedat pe Cromaţiu, i-a condamnat să fie legaţi la un stâlp, iar picioarele să le fie ţintuite cu piroane. O zi întreagă i-a ţinut în poziţia aceasta, iar în ziua următoare au fost străpunşi cu lancea.

Zoe, soţia lui Nicostratus, funcţionarul cu evidenţa deţinuţilor, pierduse graiul în urma unei paralizii şi vorbea numai prin semne. Ea căuta să se înţeleagă cu Marcus şi Marcelianus în ce priveşte credinţa. Ei i-au vorbit despre mântuirea prin Hristos Domnul şi au îndemnat-o să se roage chiar şi pentru vindecarea ei. Ea s-a rugat şi a reprimit graiul. Aceasta a întărit mult credinţa ei. De acum spunea tuturor că ea e creştină, împreună cu soţul ei. Convertirea lor a stârnit multă zarvă. Prefectul a poruncit arestarea lor. Aduşi la scaunul lui de judecată, el porunci lui Zoe să sacrifice în cinstea lui Marte. Refuzând să facă aceasta, a fost spânzurată de craca unui pom, iar dedesubt au pus un foc lent, ca s-o chinuie cât mai mult. Trupul ei a fost dezlegat de la craca pomului şi de funie a fost legat un pietroi mare apoi a fost aruncată în râu. Soţul ei a fost de asemenea martirizat.

Alban a fost un păgân din Britania. Odată, el a acordat adăpost unui creştin numit Amfibalus, care era urmărit pentru credinţa sa. Conversaţiile avute cu acesta, au dus la creştinarea lui. Alban a devenit un credincios înflăcărat. Era conştient ce soartă îl aşteaptă, dar era ferm hotărât să nu se despartă de Hristos. În cele din urmă duşmanii au aflat unde e ascuns Amfibalus şi au venit la casa lui Alban să-l ridice. Dorind să-l scape, Alban făcu în fugă schimbul hainelor. Soldaţii l-au luat pe Alban în locul lui Amfibalus, dar când fu dus în faţa judecătorului, acesta îl recunoscu şi trimise din nou după Amfibalus, care între timp a scăpat cu fuga. Înfuriat, magistratul porunci lui Alban să jertfească în cinstea lui Jupiter. Alban refuză categoric şi mărturisi că e creştin. Atunci îi porunci să îngenuncheze la picioarele statuii, dar arestatul nu se supuse. Aceasta îl înfurie şi mai mult şi ordonă să fie biciuit. Aspra pedeapsă, Alban o rabdă cu mult curaj. După biciuire, magistratul rosti sentinţa să fie decapitat cu sabia.

Istoricul Bede, relatând martirajul lui Alban, spune că pe drum, călăul însuşi a devenit creştin. Ajungând la locul de execuţie, el a aruncat sabia şi a cerut îngăduinţă, fie să moară în locul lui Alban, fie să-l omoare împreună cu el. De faţă era adunat mult popor. Ofiţerul însărcinat cu execuţia îi acceptă cea de a doua cerere şi amândoi au fost omorâţi cu aceeaşi sabie. Martirajul lor a avut loc la 22 Iunie, lângă Verulam, azi St. Alban.

 

 

Martirii celui de-al zecelea val
Anul 303 d.Cr.

Timpul de linişte şi pace pentru biserică a contribuit mult la dezvoltarea ei. Creştinii, au ajuns să fie foarte apreciaţi de societate pentru caracterul şi conduita lor. Unii au ajuns să fie numiţi în posturi înalte. Doroteus şi Gorgonius, dintre cei mai devotaţi credincioşi, au ajuns miniştri în guvern. În toate oraşele, mulţimi mari de oameni au devenit creştini şi s-au alipit de biserică. Serviciile de închinăciune erau de toată frumuseţea. Cum vechile clădiri în care se adunau, nu mai puteau cuprinde mulţimile ce veneau la biserică, creştinii au început, în această perioadă, să-şi zidească clădiri spaţioase. Pe nesimţite s-a petrecut însă o deviere. Accentul a început să se pună cu prioritate pe zidirea clădirilor în care se întrunea biserica şi nu pe zidirea sufletească a membrilor. Eusebiu ne spune că clădirile bisericilor au devenit frumoase, împodobite de toată măreţia, dar excesiva libertate i-a făcut pe creştini să se împotmolească în nepăsare şi viaţă lumească, ajungând astfel de unde au plecat. Ura şi duhul de dezbinare a început să facă ravagii în rândurile lor. Conducătorii se certau şi se rivalizau între ei. Poporul era învrăjbit şi împărţit. Răutatea şi prefăcătoria a început să macine Biserica creştină dinăuntru. Mulţimile veneau încă la biserică, dar lipsea vitalitatea şi căldura dragostei de-altădată. Atunci a început judecata divină. Dumnezeu n-a mai putut îngădui situaţia în care ajunsese biserică. Persoane dornice de întâietate, oameni plini de mândrie au pus mâna pe slujbele Bisericii. În loc de a sluji, au început să stăpânească. „Ca şi cum am fi fost lipsiţi de orice pic de simţ – zice istoricul Eusebiu, descriind vremea sa – noi nu am fost prompţi în luarea de măsuri spre a linişti, spre a ne împăca cu Dumnezeirea. Unii, într-adevăr, ca ateii, considerau situaţia noastră ca fiind neglijată şi neobservată de Providenţa şi astfel au adăugat o răutate şi mizerie la alta. Unii, care au ajuns să fie păstorii noştri, părăsind legea pietăţii, s-au aprins unii împotriva altora, s-au ţinut de certuri, ameninţări, denunţări, rivalităţi, lupte şi ură… Atunci, aşa cum zicea Ieremia, Domnul a aruncat în mânia Lui aprinsă, fiica Sionului în întunecime. A azvârlit din cer pe pământ podoaba lui Israel, i-a pustiit cortul sfânt, a nimicit locul adunării sale” (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). Aşa a procedat Domnul şi în vremea aceasta. Valul de prigoană a început din nou. Creştinii au ajuns să-şi vadă falnicele lor clădiri pentru închinăciune dărâmate, Sfintele Scripturi aruncate în flăcări în mijlocul pieţei, iar păstorii poporului destituiţi din slujbele lor şi arestaţi. Ei au devenit obiectul de excese al duşmanilor lor. Mulţi au fost zdruncinaţi de persecuţie, mulţi au naufragiat în credinţă, mulţi s-au scufundat în adânc. Vai, ce ravagii a făcut persecuţia aceasta! Creştinii n-au mai avut tăria spirituală de altădată şi nu s-au putut bucura de biruinţe, ca fraţii lor de mai înainte. Valul acesta de prigoană a fost mult mai cumplit.

La 17 Septembrie 284, Diocleţian a fost ales împărat al Romei. Originea lui a fost sărăcăcioasă, se crede că a fost născut din părinţi sclavi. El a îmbrăţişat cariera militară şi a urcat treptele până la tronul Romei. Spre a-şi consolida domnia, el numeşte în 285 pe Maximian, un fost tovarăş al lui de arme, ca regent pentru partea de vest a imperiului, cu titlul de August, pe care şi el îl purta, iar în anul 293 numeşte încă doi cezari, pe Constanţiu Clor pe frontiera de la Rin şi pe Galerius la Dunăre. El a avut talente deosebite de organizare şi mână forte.

Faptul că biserica în vremea aceasta ajunsese organizată, având grade ierarhice, a făcut ca Diocleţian să vadă un nou stat în stat. Galerius, cezarul din răsărit, a fost ostil creştinilor. El a exercitat o puternică influentă asupra lui Diocleţian, determinându-l a dezlănţui prigoana. Un accent deosebit a fost pus pe cultul împăratului şi pe slujbele vechilor zei.

În al nouălea an al domniei sale, la începutul lui Februarie anul 303, Diocleţian a dat primul edict de persecuţie al creştinilor, urmat de-alte două edicte în rapidă succesiune. În timp ce creştinii se pregăteau de sărbătoarea Paştilor, care în anul acela cădea în luna Martie, în toate oraşele s-a afişat edictul împăratului de demolarea tuturor locaşurilor de închinăciune ale creştinilor. Alt edict poruncea confiscarea şi arderea în pieţe publice a Bibliei şi a cărţilor sfinte. Alt edict cerea degradarea tuturor creştinilor ce deţineau posturi înalte în dregătorii sau armată, iar ceilalţi să fie deposedaţi de drepturi, dacă nu renunţau la credinţa lor. Toţi slujitorii Evangheliei au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori. În anul 304 a urmat al patrulea edict care cerea tuturor creştinilor să sacrifice zeilor. Aceste edicte au declanşat o groaznică persecuţie. Mii şi mii de creştini au fost arestaţi, bătuţi, torturaţi şi martirizaţi. Executarea acestor edicte atârna însă în mare măsură de magistraţi. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord şi în Răsărit. În partea de apus a imperiului, Galia şi Britania, unde domnea Constanţiu Clor, a fost mai uşoară. El a distrus clădirile creştinilor, dar nu a torturat pe creştini în aşa măsură ca în Răsărit.

Împăratul Diocleţian şi-a mutat reşedinţa de la Roma la Nicomedia, un oraş în Asia mică. De aici s-a dezlănţuit valul prigoanei. Prefectul oraşului, cu un pluton de soldaţi, s-au dus la biserica creştină, au forţat uşile, au distrus toate cărţile, apoi au dărâmat clădirea până la temelie. Primul martir din această perioadă a fost tot aici. Imediat după ce a fost afişat edictul imperial, un creştin îndrăzneţ a rupt edictul şi a învinuit pe împărat de nedreptate şi cruzime. Cuvintele lui au fost considerate insultă la adresa împăratului. El a fost arestat pe loc, torturat, apoi a fost ars de viu. După aceasta, şiragul martirilor a fost nenumărat. Iată doar câţiva mai de seamă:

Petru, demnitarul de la palatul imperial. Deşi în zilele dinaintea prigoanei a fost foarte stimat şi iubit chiar de împărat, după edictul de prigoană, nimeni nu l-a cruţat nici pe el, nici pe ceilalţi de la curte. Nici Doroteus nu a fost scutit de valul de prigoană. Petru a fost luat şi dus în mijlocul cetăţii în faţa lui Diocleţian şi Galerius. Acolo i s-a poruncit să sacrifice, dar el nu a vrut şi a refuzat categorie. Ei au pus să-l lege la stâlp spre a fi bătut cu vergi pe tot corpul, până ce se va supune să facă ce i s-a poruncit. În mijlocul suferinţelor, el a rămas neclintit. În unele locuri au apărut oasele goale, căci carnea s-a despuiat de pe ele. Bucăţi de carne ruptă atârnau pe tot corpul. Totul era numai o rană. Atunci au făcut o amestecătură de oţet cu sare şi au vărsat-o peste el. Usturimea şi durerile au fost oribile. Întrucât a suportat şi acestea, fără să se lepede de credinţa sa, schingiuitorii au adus un grătar, au aprins focul sub el şi corpul ciopârţit al lui Petru a fost pus pe grătar. Li s-a poruncit să menţină un foc moale, ca nu cumva să moară dintr-odată, ci să fie torturat cât mai mult. În groaznicele chinuri, el a rămas totuşi statornic în credinţa lui. Nimic nu l-a putut despărţi de Mântuitorul lui. În cele din urmă, sufletul lui a plecat, lăsând pe grătar un morman de carne prăjită. Statornicia lui poate servi drept exemplu multora.

Doroteus şi Gorgonius şi mulţi alţi demnitari au suferit grele încercări şi au murit strangulaţi.

Antimus, episcopul din Nicomedia, pentru mărturia lui despre Domnul Isus, a fost decapitat.

În aceste zile, nu se ştie prin ce împrejurare un incendiu a izbucnit în palatul imperial din Nicomedia. Printr-o falsă suspiciune, creştinii au fost acuzaţi că au dat foc palatului. În consecinţă, familii întregi de creştini ce se aflau în slujba palatului au fost adunate, unii omorâţi în masă, alţii aruncaţi în foc. Pe alţii, populaţia i-a legat şi i-a aruncat în adâncul mării. Atât a fost de mare furia încât creştinii ce au servit la palat şi care murind au fost îngropaţi, acum i-au dezgropat din morminte şi osemintele le-au aruncat în mare. Mulţimi, aprinse de ură, au început să alerge pe străzi, ca nebunii, să pună foc caselor creştinilor. Creştinii au fost vânaţi şi fără nici o judecată, erau măcelăriţi. Cruzimile au depăşit orice imaginaţie de a fi descrise. Nu s-a mai ţinut în socoteală nici vârsta, nici sexul, ci femeile şi copiii au fost omorâţi la fel. Din cauza aceasta, nu se ştie numărul celor martirizaţi şi nici cum au murit. Persecuţia a devenit generală şi a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare mai ales în Siria, Mauritania, Teba şi Egipt.

Istoricul Eusebiu, vorbind despre scene pe care el însuşi le-a văzut în Tir şi Finicia, spune că nu se putea să nu rămâi uimit de credincioşia martirilor şi de priveliştea ce o aveai în faţă. Unii după ce erau biciuiţi, cu trupul tot însângerat, erau daţi ca pradă fiarelor sălbatice. Atunci ceea ce se petrecea, stârnea înmărmurirea tuturor. Puterea divină a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos se manifesta în ei, nu numai prin seninătatea, răbdarea nobilă şi bucuria ce o aveau, ci şi prin atitudinea fiarelor sălbatice. Era de aşteptat ca leoparzi, tigri, lei, urşi hămesiţi de foame, la mirosul sângelui, să se arunce asupra lor şi să-i sfâşie într-o clipită. Dar lucrurile se petreceau altfel. Creştinii erau aşezaţi în mijlocul amfiteatrului ca să poată fi văzuţi de toţi spectatorii. Din cuştile laterale se dădea drumul fiarelor, după sentinţa dată de magistraţi. Acestea uneori înaintau puţin, apoi se opreau. Alte ori se repezeau în salturi şi la o mică distanţă de creştini, parcă erau oprite de o mână nevăzută şi nu mai voiau să înainteze. Atunci începea asmuţirea lor. Şi au fost mai multe cazuri, când, în loc să se arunce asupra creştinilor, fiarele se întorceau şi se repezeau asupra asmuţitorilor şi îi sfâşiau în bucăţi. Uneori se apropiau şi le lingeau rănile, şi numai după multă asmuţire, întărâtare, îi sfâşiau pe creştini. Unii martiri trebuiau să fie scoşi de două, trei ori în amfiteatru şi să se dea drumul la diferite soiuri de fiare sălbatice, căci nu erau atacaţi de ele. Aşa scene, în loc să fie în defavoarea creştinilor, deveneau în favoarea lor. Păgânii recunoşteau puterea Dumnezeului celui viu şi unii din ei deveneau creştini. Scenele erau cu adevărat mişcătoare. Uneori era scos un singur tânăr sau tânără de 15-20 de ani şi aşezat în mijlocul circului. Cum să nu rămâi uimit când îi vedeai lipsit de teamă că îşi ridicau mâinile spre cer şi se rugau, iar fioroasele fiare stăteau în jurul lor şi îi admirau? Gingăşia tinerească se întâlnea cu ferocitatea şi sentimentele spectatorilor erau răscolite, iar rezultatele erau contrare celor scontate de autorităţi.

Odată în Fenicia, tineri creştini au fost daţi pradă unui taur sălbatic. Acesta, ca turbat, a apucat în coarnele sale pe îngrijitori, i-a aruncat în aer şi i-a lăsat aproape morţi, s-a repezit apoi asupra creştinilor, dar deodată s-a oprit. Se părea că nu poate merge mai departe, înfuriat a început să scurme pământul cu picioarele, să lovească cu coarnele într-o parte şi în alta şi de iritat ce era, a început să mugească înfiorător, căuta să se repeadă asupra lor şi iarăşi da înapoi. Atunci au dat drumul altor fiare sălbatice, dar nici acestea nu i-au atacat. După momente de teribilă încordare, după cele două încercări nereuşite, au fost omorâţi cu sabia. Omul s-a dovedit mai fioros decât fiarele.

La Teba, cruzimile au fost aceleaşi, doar metodele de torturare puţin diferite. În loc de a le rupe bucăţi din carnea trupului cu anumiţi cleşti, aici erau scrijeliţi cu scoici până mureau. Femei dezbrăcate erau legate de un picior şi cu un fel de maşinărie, ca macaraua, erau ridicate în sus şi lăsate cu capul în jos până îşi dădeau sufletul. Alţii erau legaţi de crengile unor copaci şi lăsaţi acolo să moară de foame. Pentru smulgerea braţelor şi desfacerea încheieturilor, aici nu se folosea scripetele, ca în alte locuri, ci cu un fel de maşinărie se apropiau mai multe bârne puternice, iar creştinul era legat cu mână de una, cu alta de-alta, cu picioarele de-altele, ca atunci când se lăsau slobode, să desfacă toate încheieturile, ba chiar să smulgă o mână într-o parte piciorul în altă parte, capul în altă parte. La fel s-a practicat uciderea în masă. Adunau şaizeci, optzeci sau o sută de bărbaţi, femei şi copii pentru a le măcelări cu sabia.

Uneori călăul obosea şi trebuia să-l schimbe altul. Au fost cazuri când s-a frânt chiar sabia şi a trebuit să se aducă alta. Dar nimic din toate acestea nu a înspăimântat pe creştini, nu i-a despărţit de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru. Din contră, cu cât ferocitatea duşmanilor şi cruzimea torturilor aplicate erau mai mari, cu atât se părea că elanul şi înflăcărarea creştinilor creştea mai mult. Căci proconsulul sau magistratul abia pronunţa sentinţa de condamnare la moarte împotriva unora ce au fost arestaţi, că alţii de bună voie se grăbeau în sala de judecată, mărturiseau că sunt creştini şi cereau să fie osândiţi şi ei. Şi era cu atât mai frumos şi mai uimitor, cu cât unii nu erau din clasa de jos sau dintre sclavi, ci persoane distinse, oameni învăţaţi, din familii nobile, cu bogăţie. Ei considerau fără importanţă toate celelalte lucruri faţă de credinţa lor în Mântuitorul. Aşa a fost Filoromus ce a deţinut o înaltă funcţie în districtul imperial al Alexandriei. Conform rangului său roman, el era mereu însoţit de o gardă militară. Era un fel de şef al justiţiei. Fiind creştin, a preferat să moară ca martir spre a fi încununat pentru veci.

Fileas a fost prezbiterul bisericii din Thmuis/Egipt. El a fost un bărbat eminent pentru conduita sa, om de ştiinţă şi cărturar, un bun cunoscător al literaturii în limbi străine prin studiile sale. El devenise creştin şi a fost adânc devotat credinţei sale. De la el avem o frumoasă descriere a suferinţelor martirilor din Alexandria. El foloseşte, în limba greacă, termeni de toată frumuseţea cu privire la martiri; îi numeşte „purtătorii lui Hristos”, „sfinţii martiri”. Scrisoarea a fost scrisă din închisoare, înainte de sentinţa finală şi a fost adresată fraţilor din Thmuis pe care i-a păstorit, îndemnându-i să rămână tari în credinţă chiar şi după moartea lui. În ea arată suferinţele la care a fost supus el şi alţi fraţi din Alexandria în perioada întemniţării lor.

În Egipt, unii au fost îngropaţi de vii, alţii au fost înecaţi în Nil, mulţi au fost spânzuraţi până ce au pierit şi o mare mulţime dintre ei au fost aruncaţi în foc. Biciuirea, scaunul de tortură, pumnalul, sabia, otrava, crucea, înfometarea şi tot ce a ştiut mintea omenească, să născocească a fost folosit spre torturarea creştinilor.

În Frigia, populaţia unui oraş întreg era creştină. Acest oraş a fost înconjurat de armată şi fără nici o judecată, au dat foc oraşului distrugându-l până în temelie, iar locuitorii au fost mistuiţi de flăcări. Cei ce au scăpat de flăcări, au fost măcelăriţi cu sabia. În acest oraş, chiar şi guvernatorul, magistratul, garnizoana şi înalţii funcţionari, toţi erau creştini.

Tot în Frigia, un demnitar roman numit Adanetus, om dintr-o familie nobilă italiană, ce deţinea înalta funcţie de prim-ministru, administrator general şi şef al impozitelor, era creştin. Conform edictului lui Diocleţian, el trebuia ori să jertfească idolilor, ori să moară ca martir. Şi el, ca atâţia alţii, a fost gata să renunţe la onorurile sale, la poziţia sa, la tot ce îi oferea viaţa aceasta trecătoare şi a ales moartea de martir. Ce slabi sunt mulţi din creştinii de azi, care nu sunt gata să renunţe la nimicuri, dar de cum să aleagă moartea de martir!

În Mesopotamia, creştinii erau spânzuraţi cu capul în jos deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult.

În Arabia, martirii au fost omorâţi cu securea. În Pont, torturile au fost îngrozitoare. Se făcea smulgerea unghiilor – sau vârârea sub unghii a unor aşchii ascuţite de trestie. Altora se turna plumb topit pe spate sau pe alte părţi sensibile ale corpului. Magistraţii se întreceau, de parcă ar fi fost la un concurs cu premii, spre a descoperi noi şi noi mijloace de torturare a creştinilor.

În Antiohia, ca mijloc de tortură mai obişnuit, se folosea grătarul înroşit. Aici mai mulţi creştini când au fost aduşi la judecată şi li se cerea să ia un bob de tămâie şi să-l arunce în focul de pe altar, ei preferau să-şi vâre mâna în foc, decât să sacrifice tămâie în cinstea zeului. O bună credincioasă din Antiohia, renumită prin bogăţia ei, precum şi prin virtuţile ei, avea două fete în floarea vieţii. Ele au fost crescute în pietate şi curăţie. Când a venit prigoana, mama, pentru o vreme şi-a ascuns fetele. Nu voia ca alţii să-şi bată joc de castitatea lor. Când duşmanii au aflat ascunzătoarea lor şi era să pună mâna pe ele, fetele au fugit şi cum în apropiere era un râu, au preferat să sară în râu şi să moară înecate decât să cadă în mâinile duşmanilor, pentru a fi necinstite.

Tot la Antiohia, alte două tinere fecioare, distinse, deosebit de frumoase, adorabile în comportare, serioase în gândire şi aprinse în dragostea lor pentru Domnul Hristos, se trăgeau dintr-o bună familie. Ele erau surori în toate privinţele. Şi ca şi cum pământul nu era vrednic de aşa perfecţiune, duşmanii le-au prins şi le-au aruncat în mare.

Lucian, prezbiterul bisericii din Antiohia, bărbat proeminent pentru caracterul său excelent şi pentru pietatea sa, a ajuns să proclame Împărăţia lui Dumnezeu în faţa împăratului şi şi-a pecetluit mărturia cu sângele său.

Din Fenicia, martiri mai însemnaţi au fost păstorii spirituali ai turmei lui Hristos, Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon şi Silvanus din Emisa. Primul a fost înecat în mare, ale doilea, care era un vestit medic, a murit în timpul torturilor aplicate pe coaste, iar al treilea a fost aruncat ca hrană fiarelor sălbatice. Silvan, bătrânul bisericilor din ţinutul Gaz a fost decapitat împreună cu alţi treizeci şi nouă creştini, la minele de aramă din Feno.

Prezbiterul Pamfiliu a fost unul din cei mai admirabili bărbaţi ai vremii sale şi era gloria bisericii din Cezareea. El s-a tras dintr-o onorabilă familie din Berytus, cetate renumită pentru şcolile ei de pe acea vreme. În tinereţe a urmat toate cursurile de ştiinţe. Apoi i s-a acordat onoarea de a fi magistrat. După ce a primit pe Hristos Domnul, ca Mântuitorul său, el a căutat să se adâncească în învăţătura despre mântuire. Acest magistrat de seamă, cu un capital aşa de mare de cunoştinţe, nu s-a ruşinat să devină din nou discipol. Spre a aprofunda studiul Sfintelor Scripturi, el a urmat şcoala catihetică a lui Pierius, din Alexandria succesorul lui Origen. După aceea s-a stabilit la Cezareea, în Palestina. Pe cheltuiala sa, a procurat multe cărţi şi şi-a făcut o mare bibliotecă, pe care a lăsat-o Bisericii. Aici el a deschis o şcoală publică de literatură religioasă. El a transcris cu mâna sa toată Biblia. Deşi era atât de învăţat, era de o umilinţă extraordinară. Toate bunurile ce le avuse ca moştenire de la părinţi, le-a împărţit săracilor.

În anul 307, crudul guvernator Urban al Palestinei i-a cerut să se prezinte la scaunul său de judecată. A fost bătut în mod inuman şi tare schingiuit. Cu cleşti de fier înroşite i-au rupt carnea de pe coaste, dar el a rămas plin de pace şi statornic în credinţa lui, încât a uimit până şi pe magistrat. Pamfiliu a mai rămas doi ani în închisoare, în acest timp, guvernatorul a fost decapitat din porunca împăratului Maximinius, care a numit în locul lui ca guvernator al Palestinei pe Firmilian. Dar şi acesta nu a fost cu nimic mai puţin brutal ca înaintaşul său. După mai multe vărsări de sânge, a poruncit să fie adus şi Pamfiliu în faţa sa. Fiindcă a declarat că e creştin, l-a condamnat la moarte, întâi, a pus să fie bătut în chip barbar, până ce a căzut carnea de pe oase, iar intestinele au ajuns să-i atârne în afară. Venerabilul prezbiter a răbdat toate în tăcere, fără să-şi deschidă gura. Apoi l-au pus pe un foc moale, unde a murit proslăvind numele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu.

La Roma, valul acesta de prigoană a înmulţit mult numărul martirilor. Creştinii, mulţi la număr în această mare metropolă, au ajuns să fie seceraţi. Cei ce se strecuraseră doar cu anumite scopuri printre creştini, acum au dat bir cu fugiţii. Ei s-au dus şi au sacrificat în cinstea zeilor şi au scăpat de prigoană. Cei cu adevărat credincioşi au dovedit mult devotament şi înflăcărată dragoste pentru Hristos Domnul. Ca şi în celelalte părţi ale imperiului şi aici ei au strălucit pe ruguri şi au cântat in amfiteatru în mijlocul fiarelor.

Sebastian a fost un ofiţer creştin în garda imperială. El s-a născut la Narbonne în Galia. El a venit la Roma prin anul 284. Înainte de a veni la Roma, el a fost convertit la Milano şi credinţa mărturisită odată pentru totdeauna sfinţilor, el a păzit-o până la moarte. El a rămas creştin în mijlocul unei lumi idolatre, nu s-a lăsat orbit de splendorile curţii imperiale şi nu s-a întinat de orgiile palatului. El a fost foarte preţuit de cei mai înalţi demnitari şi a fost mult stimat de inferiorii săi. În timpul său liber, a fost foarte activ pentru binele fraţilor săi de credinţă şi pentru progresul bisericii. Cerceta pe bolnavi şi nu uita de cei din închisoare. Vestea bună a Evangheliei căuta s-o împărtăşească şi altora. Prin mărturia lui, prefectul Romei, împreună cu fiul său Tiburţiu, au ajuns să cunoască mântuirea prin Hristos Domnul. După convertire, acesta s-a retras pe moşia sa din Campania. La plecare, a luat cu el mai mulţi creştini spre a-i pune în siguranţă. Sebastian a lucrat până ce Torquatus, un informator deghizat sub numele de creştin, l-a denunţat lui Fabian, iar acesta l-a denunţat împăratului Maximian. Împăratul auzind acuza, l-a chemat pe Sebastian şi l-a învinuit de nerecunoştinţa şi trădare. Sebastian a mărturisit că e creştin. Maximian, în furia lui, hotărî să fie dat morţii prin lovituri de săgeţi. Cu executarea sentinţei a fost însărcinat un numidian, căpetenia arcaşilor africani. Porunca împărătească a fost să nu tragă în inimă, ca să nu moară dintr-odată, ci să-i provoace o moarte cât mai chinuitoare, trăgând cât mai multe săgeţi în trupul lui. După execuţie, nişte creştini au venit să-i îngroape trupul şi au constatat că în el era încă viaţă. Astfel, l-au ascuns în casa unui creştin, unde în scurtă vreme s-a refăcut. Dar aceasta numai l-a pregătit pentru un al doilea martiraj. Căci îndată ce a putut să umble, Sebastian a ieşit în calea împăratului, în timp ce aceasta mergea spre templu. Văzându-l, împăratul fu uimit, dar mai uimit fu de cuvintele lui, deoarece Sebastian îl acuză de crime, de omorârea sfinţilor. Îi spuse că ziua răzbunării mâniei lui Dumnezeu asupra sa e aproape şi îi strigă să se pocăiască cât mai are vreme. Din uimire, împăratul trecu în furii. El porunci ca Sebastian să fie omorât imediat cu lovituri de beţe. Porunca se execută. O lovitură straşnică în cap îl prăbuşi la pământ pe fostul căpitan al gărzii imperiale şi îl învrednici de cununa vieţii pe neînfricatul luptător al lui Hristos.

Victor a fost un tânăr creştin din Massilia, un oraş din partea de sud a Galiei. El a fost foarte zelos în lucrarea bisericii, mai ales în ajutorarea săracilor. El a fost învinuit că a ofensat pe preoţii păgâni şi a fost tras la judecată. Magistratul l-a chestionat şi apoi l-a sfătuit să se întoarcă la închinăciunea idolatră spre a se bucura de avantajele ce provin din favoarea împăratului.

Victor răspunse că el e slujitor al lui Hristos şi că nici o poziţie care i s-ar putea oferi de un împărat pământesc nu poate să-l împiedece de la datoria sa faţă de împăratul cerurilor.

Auzind răspunsul său curajos, judecătorul îl trimise să fie judecat de cezarul Maximian. Acesta, sub ameninţarea cu cele mai severe pedepse, îi porunci să sacrifice idolilor romani. Fiindcă Victor a refuzat, împăratul a poruncit să fie legat şi târât pe străzile oraşului. În timp ce se executa sentinţa, mulţimea l-a supus la multe cazne. Rămânând credincios în ciuda violenţelor mulţimii, împăratul a poruncit să fie pus pe scaunul de tortură. Auzind înfricoşata osânda, îl cuprinse fiori, dar ridicându-şi ochii spre cer, se rugă Domnului să-i dea curaj. După aceasta a suportat totul cu multă bărbăţie. Când călăii au obosit torturându-l, l-au dus şi l-au aruncat într-o celulă a temniţei. În timpul cât a stat în închisoare, a convertit pe temnicerii: Alexandru, Felician şi Longinus. Auzind împăratul despre aceasta a poruncit ca cei trei temniceri să fie decapitaţi. Sentinţa a fost executata imediat, iar pe Victor l-a condamnat să fie pus încă odată pe scaunul de tortură, apoi l-au bătut zdravăn şi l-au aruncat iarăşi în celulă. Când l-au adus la a treia înfăţişare, în sala de judecată au adus şi un mic altar cu un idolaş şi i-au cerut să jertfească, el lovi cu piciorul şi răsturnă şi altarul şi idolul, împăratul Maximian, superstiţios cum era, când a văzut aceasta, a strigat înfuriat ca imediat să i se taie piciorul care a lovit altarul şi idolul, iar el să fie dus în moara de măcinat pietre şi aruncat acolo spre a fi sfărâmat în bucăţi. Sentinţa a fost groaznică, dar trebuia îndeplinită. El a fost aruncat în moară împreună cu pietrişul, dar atunci s-a stricat moara şi Victor a fost scos dintre pietre tot zdrobit, însă era încă în viaţă, împăratul nemaiavând răbdare până ce se repară moara, a poruncit să i se strivească capul. Lucru ce s-a şi făcut imediat. Astfel, după lungi şi groaznice torturi, Victor a plecat la Domnul său pe care L-a slujit cu atâta scumpătate.

Tiburţiu, fiul lui Cromaţiu fostul prefect al Romei, a fost bănuit că e creştin. Deşi ei s-au retras din Roma pe moşia lor din Campania, au fost urmăriţi şi cineva i-a denunţat cezarului. Acesta porunci arestarea lui Tiburţiu. La judecată, el mărturisi că e creştin. Spre a-l reîntoarce la religia idolilor, i-au oferit poziţii şi onoruri, dar el n-a vrut să se lase de credinţa sa, prin care a primit pacea sufletului său. Atunci l-au supus caznelor şi schingiuirilor. Rămânând statornic, împăratul a poruncit să fie decapitat pe calea Lavicană, la trei mile de Roma.

Sergius a fost un distins ofiţer roman ce l-a însoţit pe împăratul Maximian în Siria. Fiind acuzat că e creştin, i s-a poruncit să jertfească în cinstea lui Jupiter, dar el a refuzat. Atunci a fost despuiat de hainele sale militare şi de armură şi spre batjocură a fost îmbrăcat în haine femeieşti, a fost încălţat în sandale cu cuie şi forţat să parcurgă o bună distanţă pe jos. În cele din urmă a fost decapitat.

Trei surori, Chionia, Agape şi Irina au fost aruncate în temniţă la Tesalonic. Ele au fost creştine, dar fiind o vreme de grea persecuţie şi spre a rămâne necunoscute, ele s-au retras într-un loc singuratic. Când totuşi au fost găsite şi arestate, ele păreau că şi-au pierdut timiditatea şi îşi imputau că au fost fricoase. De acum se rugau să fie întărite de puterea lui Dumnezeu pentru ziua când trebuiau să fie duse la judecată.

Când Agape a fost examinată înaintea lui Dulcatius, guvernatorul, a fost întrebată dacă ascultă sau nu legile statului. Ea a spus că e creştină şi că legile, care cer închinarea la idoli, nu le poate asculta, că e hotărâtă întru aceasta şi că nimic nu o poate face să se schimbe. Sora ei Chionia a răspuns în acelaşi fel. Guvernatorul nefiind în stare să le clintească din credinţa lor, a pronunţat sentinţa de condamnare la moarte prin ardere pe rug.

Irina, cea mai tânără dintre surori, numai de 18 ani, a fost foarte frumoasă. Ea a fost dusă să vadă pe surorile ei arzând pe rug, cu gândul să o înspăimânte, să-i zdrobească tăria credinţei ei. Dar când a fost adusă de la groaznica scenă în faţa guvernatorului, ea a răspuns fără teamă, ca şi surorile ei. În zadar a încercat Dulcatius să o îndemne să se întoarcă la idoli şi să participe la festivităţile date în cinstea lor, căci ea a refuzat categoric, declarând că vrea mai degrabă să fie mistuită de flăcări decât să se lepede de credinţa ei. Văzând statornicia ei, guvernatorul porunci să fie expusă în stradă insultelor soldaţilor, apoi să fie arsă pe rug. Astfel au dezbrăcat-o şi au pus-o în stradă ca privelişte trecătorilor. După ce s-a adunat o mare mulţime, au adus lemne, le-au stivuit în jurul ei şi i-au dat foc. Pentru Hristos Domnul, ea a preferat să sufere umilinţa şi ruşinea, să îndure chinurile cumplite ale rugului, să-şi piardă viaţa aceasta trecătoare, dar să nu piardă viaţa veşnică. Adânc devotament! Minunată credincioşie!

În anul 304, la Saragossa în Portugalia, Optatus şi alţi şaptesprezece creştini au fost aduşi în faţa scaunului de judecată al guvernatorului Dacian. Ei au fost supuşi la fel de fel de suferinţe ca să se lepede de credinţă, dar au rămas statornici. Atunci au fost condamnaţi la moarte şi toţi au fost executaţi în aceeaşi zi.

În anul 304, împăratul Diocleţian s-a îmbolnăvit, dar persecuţia a fost dusă înainte de Galerius, precum şi de guvernatorii provinciilor. Mai ales unii au arătat un deosebit zel spre a prigoni pe creştini.

În Dalmaţia, Teodotus un creştin devotat, avea un han. O mare parte din timpul său şi-a sacrificat-o ajutorării celor nevoiaşi. Teotecnus, guvernatorul acelor părţi, după ce a primit ordinul de a persecuta pe creştini, a răspuns împăratului că el va dezrădăcina creştinismul din orice loc de sub jurisdicţia sa. Încurajaţi de guvernator, păgânii au devenit informatori contra creştinilor. Mulţi au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori, iar bunurile confiscate. Unii au fugit în păduri sau peşteri unde s-au hrănit cu rădăcini, iar alţii au pierit de foame. În aceste împrejurări, Teodotus a cercetat pe mulţi la închisoare şi pe unii i-a ajutat cu hrană. Polycronicus, un creştin, fiind prins, în timpul anchetei sub constrângeri a denunţat pe Teodotus. Acesta aflând de trădare, s-a predat singur guvernatorului. Când a fost dus în sala de judecată, guvernatorul i-a spus că încă stă în puterea lui să-şi scape viaţa sacrificând zeilor. Teodotus a refuzat să renunţe la credinţa creştină şi a tratat cu dispreţ idolii lor. Păgânii s-au înfuriat şi au cerut să fie pedepsit. El a fost dat spre biciuire, carnea i-a fost ruptă cu cleştele şi apoi a fost aşezat pe scaunul de tortură. Deoarece nici sub torturi nu a retractat credinţa lui, au turnat oţet peste rănile lui, l-au presărat cu sare şi l-au prăjit cu torţe. Dar nici aceste cumplite dureri nu l-au putut clinti din credinţa sa. Atunci i-au smuls dinţii din gură. Din cauza că nici aceasta nu l-a doborât, l-au trimis iarăşi la închisoare. Pe drum, a zis oamenilor ce-l priveau: „Este drept ca creştinii să sufere pentru Cel ce mai întâi a suferit pentru noi”. Cinci zile după aceea, a fost scos iarăşi din închisoare, torturat şi apoi decapitat.

În Mauritania era un diacon credincios numit Timotei şi pe soţie o chema Maura. Ei abia au fost căsătoriţi doar de trei săptămâni când au fost ridicaţi de la casa lor şi duşi în închisori separate. Arianus, guvernatorul din Tebais a căutat să facă tot ce i-a stat în putinţă să-i despartă de creştinism şi să îmbrăţişeze din nou idolatria, încercările i-au fost zadarnice. Ştiind că el e cel ce are Biblia, i-a cerut să o aducă să fie arsă. La aceasta Timotei a răspuns: „Dacă aş avea copii, mai degrabă ţi i-aş da pe aceştia să-i sacrifici, decât să-ţi dau Cuvântul lui Dumnezeu. Guvernatorul indignat de acest răspuns a poruncit să i se scoată ochii cu un fier înroşit, zicând: „Cărţile în cele din urmă îţi vor fi fără folos căci nu vei mai vedea să le citeşti”. El a îndurat pedeapsa cu atâta răbdare încât judecătorul a devenit exasperat. A poruncit să fie agăţat de picioare şi să fie ţinut cu capul în jos, iar de gât să i se lege un pietroi mare şi să i se pună un căluş în gură. I s-a făcut şi aceasta, fără nici un succes, căci el a rămas statornic în credinţa lui. Atunci cineva a spus guvernatorului că e proaspăt căsătorit cu o tânără pe care o iubeşte mult. Imediat tactica de doborâre a fost schimbată. Arianus a chemat pe Maura, soţia lui, i-a promis multe, a promis că îi va elibera soţul, dacă ea reuşeşte să-l facă să jertfească doar odată idolilor. Cu vorbe dulci a căutat să o corupă de la credinţa ei şi prin ea să-l corupă şi pe el. Maura mai slabă în credinţă şi din dragoste pentru soţul ei, s-a angajat să facă aceasta. Maura a fost dusă la celula lui. Ea l-a certat pentru statornicia lui, a spus că e încăpăţânat şi cu cuvinte pline de dragoste a căutat să insiste ca el să jertfească idolilor. Când i s-a scos căluşul din gură, el a mustrat-o aspru pentru dragostea ei greşită şi a spus că el e hotărât să moară pentru Hristos. Maura a mai încercat încă odată să-l înduplece, dar el, conştient de ispita diavolească, a certat-o că a acceptat o aşa slujbă şi ea a plecat îngândurată. Fiindcă n-a reuşit, guvernatorul a poruncit acum ca ea să fie torturată cu mare asprime. După aceasta a rostit sentinţa de condamnare la moarte. Timotei şi Maura au fost răstigniţi unul lângă altul. Aceasta s-a petrecut în anul 304 d.Cr.

Filip a fost prezbiterul bisericii din Heraclea, Asia Mică. Un ofiţer numit Aristomacus a fost trimis să închidă biserica creştină din Heraclea. Filip i-a spus acestuia că închiderea unei clădiri făcută de mâini omeneşti nu poate distruge creştinismul, de oare ce adevărata credinţă nu este în locaşul unde Dumnezeu este adorat, ci în inimile oamenilor.

Cum nu mai putea să intre în locaşul de închinăciune, Filip a început să predice în faţa uşii sale. Din această cauză, el a fost luat şi dus în faţa guvernatorului. Acesta a strigat la el şi i-a cerut să aducă vasele sfinte ce le folosesc la închinăciune şi să predea imediat Scripturile din care citeşte şi învaţă pe alţii; mai bine să le aducă de bună voie decât să fie forţat prin torturi.

Filip a ascultat nemişcat, apoi a răspuns: „Dacă îţi face plăcere să ne vezi suferind, să ştii că suntem gata să suferim ceea ce ne poţi face mai rău. Trupul acesta neputincios e în mâinile tale, fă ce-ţi place. Vasele ce le ceri, îţi vor fi predate căci Dumnezeu nu este onorat de aur sau argint ci de credinţa în Numele Său. Cât despre cărţi, nu e în puterea mea să ţi le dau şi nici în puterea ta să le primeşti”. Răspunsul l-a înfuriat pe judecător şi a poruncit torturarea lui. Atunci poporul a alergat la locaşul de închinăciune al creştinilor, au spart uşa, au jefuit ce au găsit, au luat Scripturile, le-au ars şi au dărâmat clădirea.

Filip a fost luat şi dus în piaţă. Acolo i s-a poruncit să jertfească zeilor romani. În apărarea sa, Filip a vorbit despre adevărata natură a lui Dumnezeu şi a spus că păgânii se închină la ceea ce în mod legal poate fi aruncat sub picioare, că şi-au făcut zei din ceea ce Providenţa a permis să fie pentru uz comun. Atunci mulţimea l-a luat, l-a târât pe străzi, l-au biciuit groaznic şi după o vreme l-au adus iarăşi în faţa judecătorului. Acesta l-a acuzat de încăpăţinare şi neascultare de porunca împăratului. Filip a răspuns că el s-a gândit că e mai înţelept să prefere cerul decât pământul şi să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Judecătorul l-a condamnat să fie ars pe rug. Din mijlocul flăcărilor, Filip a cântat laude lui Dumnezeu până ce a fost mistuit.

La Ancyra, şapte femei bătrâne au fost arestate pentru credinţa lor. Ele au fost anchetate de guvernator, care şi-a bătut joc de credinţa lor, a râs de vârsta lor şi a poruncit ca ele să ia parte la ceremonia de spălare şi curăţire a zeiţelor Minerva şi Diana. Acest ceremonial se făcea odată pe an cu mare paradă. Ele au fost duse cu forţa la templu, dar au refuzat să facă ceremonialul de spălare a zeiţelor. Atunci guvernatorul a poruncit să li se lege pietroaie de gât şi să fie aruncate ele în bazinul cu apă în care trebuiau spălate statuile zeităţilor şi toate şapte au fost înecate. Au preferat să moară decât să facă cel mai mic compromis. Adevărata dragoste nu cunoaşte compromisuri.

 

 

Încheiere

În primele veacuri ale creştinismului au fost zece valuri de prigoană grea. Forţele fanatismului păgân, îmbibat de superstiţii, au căutat stârpirea lujerului slab şi firav al creştinismului abia, răsărit în pământul uscat. Clericii şi militarii, cezarii şi gloatele au duşmănit de moarte pe urmaşii lui Hristos şi şi-au revărsat otrava furiei, asupra lor. Apostolul Pavel redă foarte bine situaţia aceasta în cuvintele: „Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi morţii din cauza lui Isus”.

Willston Walker, profesor la Universitatea din Yale, în cartea sa „O istorie a bisericii creştine”, vorbind despre cauzele care au declanşat prigoanele, zice: „Învinuirile aduse contra creştinilor au fost ateismul şi anarhia. Faptul că s-au lepădat de vechii zei părea ateism, iar refuzul lor de a lua parte la închinăciune în cinstea împăratului îl considerau trădare. Credulitatea populară i-a bănuit de crime deoarece ei căutau să se întrunească aparte. O înţelegere greşită a învăţăturii creştine despre prezenţa lui Hristos la Cina Domnului (vorbeau de frângerea trupului Lui şi vărsarea sângelui Lui), a dat loc la acuza de canibalism, iar celebrarea şi adunarea lor seara, în secret, a presupus săvârşirea de păcate grosolane. Multe din persecuţiile guvernamentale din această vreme au fost provocate de instigaţia gloatelor contra creştinilor”.

În unele cazuri, Cezarii doar au legiferat şi au dat curs liber valului de prigoană pornit de mulţime. Această înţelegere greşită, aceste acuze pe nedrept, au determinat pe unii să scrie apologii de o rară frumuseţe prin care căutau să pună în lumină crezul lor.

Realitatea e că urmaşii lui Hristos Domnul au trebuit să fie purtători de cruci. Şi ei şi-au îndeplinit cu scumpătate această înaltă chemare. Eu am redat doar un număr restrâns de cazuri, dar în istoria martirilor, ele sunt mult mai multe. Chiar dacă aşi fi putut să le înşir pe toate, şi atunci ar fi trebuit să mărturisesc că încă nu ar fi fost toate, fiindcă mii, sute de mii, milioane de martiri nu au fost înscrişi nicăieri pe pământ, ci evidenţa lor este păstrată doar în cartea vieţii din Cer. Numai în catacombele Romei sunt câteva milioane de oseminte ale martirilor. La numărul acestora trebuiesc adăugaţi cei înecaţi în Tibru, cei înecaţi în mare, cei prefăcuţi scrum pe rug, precum şi şiragul nenumărat de martiri din celelalte oraşe ale Italiei şi din celelalte părţi ale imperiului roman.

Cred că cei a căror suferinţe le-am redat aici, demonstrează din plin dragostea ce ei au avut-o pentru Mântuitorul lor, dragoste ce azi s-a răcit în inimile multora. La fel arată curăţia primilor creştini ce preferau mai bine să moară decât să spună o minciună, să arunce un bob de tămâie pe altar sau să semneze o declaraţie de lepădare de credinţă. Şi sângele lor – cum spune Naomi Mitchison în cartea sa „Sângele martirilor” – strigă din pământ împotriva oricărei tiranii.

Trăim zilele din urmă când urmaşii Celui răstignit vor trebui din nou să fie purtători de cruci. Există încă locuri vacante la martiraj. Numărul lor trebuie completat înainte de arătarea în glorie a Împăratului împăraţilor. În primele veacuri, martirajul era considerat ca cea mai înaltă onoare ce o poate avea un creştin. Era dovada supremă a dragostei pentru Cel ce ne-a iubit şi şi-a dat viaţa Sa, ca noi să avem viaţa veşnică.

Prietenul meu, care ai citit aceste relatări a suferinţelor, eşti tu un adevărat creştin? Eşti tu un creştin de tipul celor din primele veacuri? Ai venit tu la Domnul Isus pentru iertarea păcatelor, ai primit tu darul vieţii? Ai tu aceea Viaţă pe care oamenii să nu ţi-o poate lua? Ai tu bunurile nestricăcioase care să-ţi fie mai scumpe decât toate cele de pe pământ? Dacă ai fi tras la răspundere, dacă ai fi supus torturii, ai fi tu un apostol al lui Hristos sau un apostat?

Toate prigoanele au avut ca scop stârpirea creştinismului. Mai ales cea de sub Diocleţian a fost pustiitoare. Ea a fost dusă cu o furie sălbatică. La un moment dat se părea că toţi creştinii au fost stârpiţi. Împăratul credea că a câştigat biruinţa şi a pus să se ridice o coloană comemorativă şi să se bată o monedă cu inscripţia: „Pentru că s-a şters numele de creştin”. Dar a fost o amarnică înşelăciune. Răbdarea cu care sufereau creştinii toate schingiurile şi cântările lor din arenă sau din mijlocul flăcărilor arăta de partea cui e biruinţa. Şi n-au trecut decât zece ani de la această aparentă stârpire şi tronul Romei e ocupat de un împărat ce se numeşte creştin. Iar faptul că azi în toate părţile pământului poţi să găseşti credincioşi, care aprinşi de ardoarea dragostei se închină lui Hristos Domnul, demonstrează puternic înfrângerea tuturor prigonitorilor, iar cântarea biruinţei a purtătorilor de cruci, în marşul lor triumfal, a cuprins întreg pământul. Hristos a biruit în ei. Glorie Lui!

 

 

https://yogaesoteric.net/controlul-maselor-ingineria-constiintei-umane/

 

https://yogaesoteric.net/tavistock-cel-mai-bine-pastrat-secret-in-america/

 

RAPORT:

Dezastrul, diversiunea, teroristii si crimele din Bucuresti in timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub presul “revolutiei” (IV)

 

 

Crimele-revolutiei-romani-ucisi-in-decembrie-1989-Gorbaciov-Ziaristi Online

Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea, ofiter de informatii cu gradul de colonel (r), a oferit portalului Ziaristi Online, sub forma unei lucrari intitulata “Schimbarea”, Raportul Comisiei Senatoriale  privind evenimentele din decembrie 1989, comisie condusa in prima faza de Sergiu Nicolaescu si apoi de Valentin Gabrielescu.

Cartea de mai jos, pe care o publicam integral, pe capitole, a fost oprita de la publicare. Motivele le veti afla chiar de la editorul ei, aici. Veti descoperi in documentele Comisie fapte zguduitoare si amanunte tinute secret despre “misterele revolutiei”.

Pana acum. Portalul independent Ziaristi Online face cuvenita indreptare istorica, prezentand adevarul asa cum a fost el cautat si consemnat:

 

Cititi si: Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub presul “revolutiei”. Un ofiter de informatii rupe tacerea. RAPORT PRIVIND ACŢIUNILE DESFĂŞURATE ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 (I) »

 

 

RAPORT: TOKES SI TIMIŞOARA – ORAŞUL DECLANŞĂRII EVENIMENTELOR DIN DECEMBRIE 1989. Ce ascundea Sergiu Nicolaescu sub presul “revolutiei” (III). »

 

4. BUCUREŞTI – ETAPA HOTĂRÂTOARE PENTRU VICTORIA REVOLUŢIEI ROMÂNE

 

 

 

4.1. Scurt istoric

 

Păstrăm până în zilele noastre mărturii incontestabile ce atestă continuitatea locuirii în vatra Bucureştiului de astăzi încă de acum 150.000 de ani.

 

Situat în câmpia Vlăsiei, în apropierea renumiţilor codrii, ce ei însuşi îşi au istoria lor, într-un compartiment numit Câmpia Bucureştiului, oraşul este traversat de două văi importante: a Dâmboviţei şi a Colentinei, fiind dispus la altitudini între 96,3 m şi 54,5m.

 

 

Având o populaţie de 2.400.000 locuitori, municipiul Bucureşti prezintă o densitate de 1.274,1 persoane pe km2 din care 876.300 muncitori, în industrie 479.800, în agricultură .Municipiul  Bucureşti deţinea la sfârşitul anului 1989 douăsprezece instituiţii de învăţământ superior cu 33 de facultăţi. La sfârşitul anului 1989, municipiul Bucureşti deţinea 429.366 milioane lei fonduri fixe în unităţile de stat şi cooperatiste. Ca fond funciar, în anul 1989 suprafaţa agricolă era de 117.078 ha, din care arabil 60.235 ha, deţinând peste 2.503 tractoare agricole fizice. Dezvoltând în principal leguminoasele, municipiul Bucureşti deţinea 1.535 de ha din totalul de 119.974 ha. suprafaţă cultivabilă. Numărul animalelor a fost la bovine de 69,3 mii capete, la porcine 339,4 mii capete şi la ovine 71,4 mii capete. În industrie numărul întreprinderilor la sfârşitul anului 1989 era de 215 din care de importanţa republicană 179, având un număr total de salariaţi de 525.319.

 

Este evident ca în etapa modernă actuală, Bucureştiul constituie unul dintre principalele centre ale ţării în care pot spune fără a greşi ca se face istoria neamului.

 

În hronicul timpului, la bine şi la clipe de restrişte, capitala ţării, oamenii ei au făcut dovada înaltelor calităţi ce îi anima din totdeauna. Acesta este expresia firească a faptului că din adâncimea timpului până azi în plină epocă de făurire a unei Românii moderne aici au existat şi continuă a exista conştiinţe înaripate capabile să-şi jerfească oricând viaţa pentru libertate, pentru realizarea idealurilor de dreptate şi echitate socială.

 

 

 

4.2. Acţiunile revoluţionare desfăşurate în municipiul Bucureşti în perioada 16-22 decembrie 1989

 

 

Prezentul subcapitol doreşte să realizeze o reconstituire cronologică a evenimentelor consumate în capitală în perioada 16-22 decembrie 1989, orele 1206, punându-vă la dispoziţie ansamblul datelor pe care comisia a reuşit să le obţină până în prezent în procesul cercetărilor sale.

 

Capitala, ca de altfel toate oraşele ţării, trecea printr-o criză acută ce afectase toate sectoarele vieţii politice, economice şi sociale ale marelui oraş.

 

Centru politic, economic şi cultural de prima mărime, de importanţă strategică, capitala şi oamenii săi sufereau cumplit în urma privaţiunilor la care-i supusese un regim toatalitar şi falimentar.

 

Incapabil a sesiza şi a se reacorda la mersul istoriei, regimul ceauşist, în mod inconştient a împins masele muncitoare spre radicalizare revoluţionară şi care aştepta momentul prielnic pentru o explozie declanşatoare.

 

Pe măsura trecerii timpului, prăpastia dintre masele largi de cetăţeni şi conducerea superioară de partid şi de stat, se adâncea, determinând şi în interior izolarea conducerii, lucru resimţit la toate nivelurile. Sesizând totuşi situaţia încordată existentă în ţară, precum şi nemulţumirile tot mai frecvente ale maselor muncitoare, unele dintre acestea, manifestate chiar public, serviciile securităţii au impus luarea unor măsuri deosebite de protecţie a cuplului prezidenţial şi a sistemului comunist, excluzând chiar din start posibilitatea unor conspiraţii sau lovituri de stat.

 

Concomitent, organele de partid, sub masca democraţiei de partid, eliminau orice încercare de exprimare liberă a opiniilor ce veneau în dezacord cu „valoroasele indicaţii” ale celui mai iubit fiu. Aşa că era foarte greu, dacă nu imposibil de a căpăta în aceste împrejurări statut de opozant, fiindcă, în general, cei ce încercau să se opună regimului totalitar erau de regulă izolaţi sau decretaţi nebuni.

 

 

Singurul grup dizident de importanţă, recunoscut până la acea dată era format din semnatarii „Scrisorii celor şase” (Apostol, Bîrladeanu, Comeliu Manescu, Brucan, Pârvulescu, Răceanu). După finalizarea anchetei, Nicolae Ceauşescu a dispus netrimiterea lor în judecata şi a indicat să se găsească o cale de reducere a lor „la tăcere”, el nefolosind niciodată expresii ca „ucişi sau lichidaţi”. În afară de aceştia, mai erau puţine persoane ce acţionau ca dizident printre care cea mai cunoscuta era doamna Doina Cornea. Dar nici o dizidenţă nu prezenta un pericol semnificativ pentru Nicolae Ceauşescu şi pentru sistemul comunist.

 

Ministrul de Interne, Tudor Postclnicu, cu referire la existenţa şi a unor acţiuni de genul acesta declara: „…cine emite pretenţia că în perioada dictaturii ceauşiste a deşfăşurat activitate de dizident, nu corespunde realităţii… nu corespunde realităţii faptul că ar fi cu caracter conspirativ pentru lovitura de stat… nu se poate vorbi de dizidenţă.” (Declaraţie T. Postelnicii pag.69)

 

Rezultă că deşi în ţară existau numeroase persoane nemulţumite, nu existau acţiuni organizate, care să pună în pericol existenţa dictatorului.

 

Din exterior organele securităţii cu atribuţii, (gl. Moţ) cu puţin timp înaintea declanşării evenimentelor de la Timişoara, deţineau unele informaţii potrivit cărora un număr de persoane de naţionalitate maghiară din Ungaria şi din alte ţări pregăteau în forţă două lovituri: una la Timişoara şi alta la Cluj; motivele ar fi fost aşa zisele persecuţii presupuse ale lui Laszlo Tökes şi Doina Cornea.

 

Specialiştii securităţii amintesc de o întâmplare desfăşurată cu ocazia înmormântării unei  femei de naţionalitate maghiară al carei soţ era român şi care rugase pe pastor să oficieze slujba de îngropare în limba română, deoarece majoritatea participanţilor la procesiune erau români necunoscatori ai limbii maghiare. Pastorul ar fi auzit spunând că; „N-au decât, să înveţe ungureşte !”. Acest răspuns a întărit convingerea organelor de securitate asupra vederilor naţionalist-iredentist. Păstrăm rezervă asupra autenticităţii acestui eveniment.

 

În seara zilei de 16 decembrie 1989 în Timişoara avea să înceapă manifestaţiile care în nopţile de 16 spre 17 decembrie 1989 au căpătat proporţii dramatice. Ca urmare, intră în alertă şi dispune intervenţia directă a forţelor represive pentru restabilirea ordinei în oraşul de pe Bega. Deşi la Timişoara se desfăşurau evenimente grave şi de un dramatism incontestabil, mass-media internă nu relata nimic, singurele informaţii, în afara celor oficiale erau transmise prin posturile străine de informaţii mult deformate, urmărind în special senzaţionalul şi scopuri politice.

 

 

Dacă organele M.I. şi ale Securităţii, cunoşteau realitatea evenimentelor de la  Timişoara, personalul M.Ap.N., aproape fără excepţie, făceau obiectul unor dezinformări, fiind la curent numai cu varianta oficială emisă de propagandă.

 

Reacţia ezitantă şi nehotărâtă a organelor represive la Timişoara la iritat pe dictator şi i-a întărit neîncrederea în ministrul apărării naţionale, ca de altlel şi în Ministerul de Interne şi şeful D.S.S. Cu toate acestea, deşi situaţia, în ţară era deosebit de tensionată, Nicolae Ceauşescu a hotărât să desfăşoare în perioada 18-20 decembrie 1989, vizita sa oficiala planificată în Iran.

 

Ziua de 16 decembrie 1989 şi noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, în capitală nu au existat acţiuni protestatoare se simţea o stare apăsătoare şi confuză în rândul populaţiei ce nu prevestea nimic bun.

 

Aplicaţiile şi exerciţiile militare ce se desfăşurau în jurul graniţelor României, încă de la începutul lunii decembrie au pus în alerta conducerea superioara a M.Ap.N. La acestea s-au adăugat măsurile speciale ce se aplicau cu ocazia plecării din ţara a şefului statului.

 

Pe baza dispoziţiilor primite de la Nicolae Ceauşescu, înainte de plecarea sa în vizită oficială în Iran în zilele de 17-19 decembrie 1989 forţele M.I. ale D.S.S. şi M.Ap.N. au luat unele măsuri privind reprimarea şi descurajarea acţiunilor revoluţionare din Timişoara, astfel ca, până la înapoierea lui Nicolae Ceauşescu din vizita efectuată în Iran, zona Timişoara să fie pacificată.

 

În dimineaţa zilei de 17 decembrie 1989, la orele 1000 a avut loc şedinţa Biroului Politic al Comitetului Politic Executiv, în care Ceauşescu a imputat atât organelor Ministerului Apărării Naţionale cât şi celor ale Ministerului de Interne că: „….au avut o atitudine defetistă capitulardă”.

 

Pentru a se disculpa în faţa lui Nicolae Ceauşescu, gl. Vlad Iulian declară în cadrul aceleiaşi şedinţe: „…gândurile noastre au fost că este o acţiune de mică amploare şi că puteam să o rezolvam fără cartuşe.”

 

Pe baza dispoziţiilor primite de la Nicolae Ceauşescu şi a ordinelor transmise ierarhic în ziua de 17 decembrie 1989 conducerea ministerului apărării naţionale a luat imediat măsuri, astfel că la orele 1200, M.St.M. a ordonat aplicarea  indicativului „Tabela ABC ANA”. Acest indicativ prevedea un set de măsuri organizatorice ce trebuiau aplicate în perioada când preşedintele statului se găsea în afara hotarelor ţării. Printre altele aceste măsuri se refereau şi la pregătirea unităţilor pentru ca la ordin să poată trece în timp scurt la ridicarea capacităţii de luptă.

 

Cu referire la plecarea lui Nicolae Ceauşescu în Iran din declaraţia gl. Vlad, şeful DSS, rezultă că: „… Nici un om şef de stat normal, în asemenea situaţii cu toate asigurările date nu ar fi plecat din ţară, deşi vizita era importantă şi benefică”. (pag.34).

 

 

Iar gl. Nuţă, referindu-se la echipa plecată în  Iran pentru asigurarea pazei lui Ceauşescu, echipă compusă din cadre din D.S.S., declara: „…şeful de echipă fiind col. Ardelranu de la USLA, gl. Mortoiu de la Direcţia Contraspionaj economic şi de la mine mr. Apostol.”  .

 

În afara scopului pur economic Nicolae Ceauşescu ar fi putut urmări şi obţinerea unui sprijin calificat, pentru protecţia sa şi a sistemului comunist.

 

Din depoziţiile col. Gheorghe Goran de aa Securitatea Capitalei a rezultat că 7 membri Hezbollah au debarcat la Otopeni pe 20 decembrie 1989, care au declarat că se vor caza la Hotel Bucureşti. Totodată, au spus că sosirea lor în România este în interes de serviciu şi vor merge la întreprinderea Meteor şi respectiv ROMTEHNICA.

 

Aşa cum rezultă din relatările cotidianului „Romania Liberă” din 20 iunie 1993 în articolul „Se ridică ceaţa” semnat de Petre Mihai Bacanu, la ordinele lui RAFSANJANI pe 20 dec. 1989 gărzile PASDARAN ar fi fost trimise în România pentru a apără regimul comunist. După confruntările sângeroase de la Timişoara, RAFSANJANI şi Ceauşescu s-ar fi înţeles pentru o eventuală represiune. „…După confruntările sângeroase din 19 decembrie 1989 din România, Rafsanjani şi Ceauşcscu au convenit într-o întâlnire avută la Teheran în seara zilei de 19 decembrie 1989, asupra trimiterii rapide a gărzilor…”.

 

Cine erau cei şapte specialişti trimişi în România ? MORTEZA, GHAZVEN, SEYYF.D. RFZA ARAU, MOVAHDEN TAHER – PARTO EZ1FULI, MASSOUD OREII, SEYED AU AZEHRSADEGH, MORT ZA IKOOKAR şi M.SALAMATI. Cu excepţia lui SEYED ALY. AZEHRSADEGHI, ceilalţi au intrat în ţară pe la Otopeni cu paşaport de serviciu şi viză legală dată de Ambasada noastră din Teheran.

 

Deşi trebuia să ia legătura cu col. Dragomir (numele real nu se cunoaşte) de la Romtehnica întâlnirea respectivă nu a avut loc.

 

Pe 31 decembrie 1989 aceştia au ieşit din ţară pe la vama Giurgiu fară a trece, în toată această perioadă, măcar un minut, pe unde planificaseră. Activitatea lor în această perioadă este totalmente necunoscută şi nici nu s-au făcut cercetări pentru a se clarifica.

 

Cum este şi firesc, de existenţa acestui grup a fost informată Direcţia a 3-a Securitate, USLA şi Securitatea municipiului Bucureşti care însă pe timpul Revoluţiei şi-a întrerupt, activitatea.

 

În ziua de 17 decembrie 1989 la orele 1525 M.Ap.N a ordonat alarma de luptă parţială pentru toate unităţile militare din capitală, iar la orele 1800 pentru întreaga armată.

 

Trebuie menţionat că alarma de luptă parţială presupune luarea unor măsuri pregătitoare de ridicare a capacităţii de luptă a marilor unităţi şi unităţilor astfel încât acestea să fie în măsură a îndeplini în timp scurt şi organizat misiunile de luptă ordonate.

 

La orele 1700 s-a dispus ca la teleconferinţa organizată cu primii secretari ai comitetelor judeţene de partid să participe şi comandanţii garnizoanelor militare reşedinţă de judeţ.

 

Sunt edificatoare afirmaţiile lui Nicolae Ceausescu care în calitatea ce o avea atunci de preşedinte al republicii şi comandant suprem al forţelor armate declara: „Este stare de necesitate. Am dat ordin să se tragă, se somează si dacă nu vor să se supună, se trage.” În cadrul şedinţei extraordinare a C.C. al P.C.R. începând cu orele 1600 Nicolae Ceauşescu reproşa fostului ministru al apărării naţionale: „Ce-au făcut ofiţerii tăi Milea ? De ce nu au tras ? La picioare trebuia să tragă”  la care gl. Milea raporta: „Am ordonat să nu se împartă nici un fel de muniţie.” Răspunsul gl. Milea Vasile a determinat reacţia violentă a dictatorului „consider că aţi trădat interesele ţării, interesele poporului  ale socialismului şi nu aţi acţionat cu răspundere. Ştiţi ce ar trebui să vă fac ? Să vă pun în faţa plutonului de execuţie. Pentru că ceea ce aţi făcut voi înseamnă pactizare cu inamicul.”    

 

La orele 1900 s-au făcut precizări comandanţilor de armate privind unele măsuri ce trebuiesc luate de trupe, precum şi modul de comportare al acestora în diferite situaţii. Astfel, s-au stabilit măsuri suplimentare de asigurare de luptă a obiectivelor, de pregătire a militarilor de alte arme de a lupta ca infanterişti, de scoaterea muniţiei de toate categoriile (mai puţin de artilerie) în punctele de adunare şi păstrarea ei centralizată pe subunităţi. Totodată s-a precizat că la părăsirea cazărmilor de către subunităţi acestea să aibă asupra lor muniţia de alarmă. În conformitate cu planul Comenduirii de Garnizoană în municipiul Bucureşti, să se organizeze patrule.

 

La orele 2300 au fost convocaţi la Ministerul Apărării Naţionale comandanţii de arme şi şefii de direcţii centrale pentru a fi informaţi asupra situaţiei din ţară, îndeosebi din Timişoara şi a se face precizări asupra modului de comportare a cadrelor şi militarilor în termen, vis-a-vis de situaţia creată.

 

Concomitent, în trupele de securitate, cu începere de la orele 1930, a fost instituită alarma de luptă. Printre măsurile adoptate s-a prevăzut întărirea pazei şi obiectivelor din responsabilitate, ridicarea capacităţii de luptă a subunităţilor de intervenţie, precum şi asigurarea prezenţei în totalitate în cazărmi a cadrelor şi militarilor în termen.

 

Începând din 17 decembrie 1989, forţele aparţinând organelor de miliţie şi-au intensificat activitatea de profil în sensul asigurării ordinii şi liniştii publice. Au fost organizate patrule mixte formate din subofiţeri de miliţie, G.P. şi alte forţe ajutătoare, iar celelalte cadre au desfăşurat, potrivit atribuţiunilor, activităţi de prevenire şi combatere a infracţiunilor.

 

Despre activitatea personalului D.S.S. se cunosc destul de puţine date. Raportul S.R.I. descrie în amănunt acţiunile altor forţe şi mai puţin, dacă nu deloc acţiunile personalului din fostul D.S.S. De menţionat însă că în baza ordinului şefului D.S.S., toate direcţiile componente erau în stare de alarma şi îşi desfăşurau activitatea intensiv, conform atribuţiunilor şi planurilor existente.

 

Organele M.I. se găseau încă de la Congresul al XlV-lea al P.C.R. în aplicarea „Planului unic de acţiune pentru asigurarea ordinei şi liniştii publice” şi a Ordinului nr. 02600.

 

Încă din seara zilei de 16 decembrie 1989, din ordinul ministrului de interne în toate unităţile acestui minister a fost introdusă „Situaţia nr.2” prevăzută de ordinul nr. 0230 din 15.05.1973. Această situaţie prevedea printre altele intensificarea activitaţilor specifice pentru prevenirea şi descoperirea faptelor antisociale, pentru întărirea pazei şi ordinii publice.

 

În data de 17 decembrie 1989 orele 1900, Statul Major Central al G.P. a transmis nota-telefonică prin care s-au dat dispozitiuni şi s-au făcut precizări referitoare la modul în care trebuie să acţioneze statele majore şi subunităţile de gărzi patriotice din judeţele ţării, vis-a-vis de situaţia tensionată existentă. Respectiva notă telefonică conţinea, în principal următoarele măsuri: constituirea grupurilor operative pentru asigurarea continuităţii conducerii; luarea unor măsuri de pază a obiectivelor economice, sociale, a depozitelor de armament şi muniţii; luarea unor măsuri pregătitoare pentru trecerea în timp scurt şi organizat la îndeplinirea unor misiuni de luptă; organizarea unor patrule mixte, împreună cu organele de miliţie, pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice; asigurarea armamentului şi muniţiei necesare pentru patrulele mixte (10 cartuşe).

 

Prin planurile de cooperare cu unităţile militare unele subunităţi de gărzi patriotice erau nominalizate să intervină în diferite situaţii pentru apărarea unor obiective atât militare cât şi civile de importanţă deosebită.

 

Conform dispozitiunilor comune ale Ministerului de Interne şi Statului Major Central unele unitaţi de gărzi patriotice din principalele localităţi ale ţării erau planificate să participe la acţiuni în sprijinul miliţiei, pentru păstrarea ordinii şi liniştii publice.

 

Din declaraţia gl. Petriceanu Alexandru, fost şef de stat major al G.P. rezultă: „…70% din muniţia destinată gărzilor patriotice, atât pentru instrucţie, cât şi pentru luptă, era păstrată în unitaţile militare gestionare, 30% găsindu-se la C.J. P. pentru activiştii de partid sau în întreprinderi, în lăzi sau fişete sigilate”. (Declaraţie pag. 45-46)

 

După teleconferinţa din 17 decembrie 1989, din ordin superior transmis prin telefon, Statul Major Central a dispus ridicarea muniţiei de război de la unităţile militare gestionare pentru uninitaţile de sprijin miliţie, cele de intervenţie, de pază obiective şi pentru luptătorii destinaţi patrulării în grupele mixte cu organele de miliţie. Operaţiunea de ridicare a muniţiei a început în cursul nopţi de 17 spre 18 decembrie 1989

 

Muniţia şi armamentul luptătorilor din grupele de patrulare urmau a fi păstrate la secţiile de miliţie, iar restul în depozitele de intreprindere.

 

În noaptea de 17 spre 18 decembrie 1989, orele 0100 Statul Major al Gărzilor Patriotice din municipiul Bucureşti a transmis Nota telefonică nr.183 către toate sectoarele capitalei prin care se preciza: ţinuta personalului grupelor operative, înarmarea acestora cu pistol şi 7 cartuşe; ofiţerii ce urmau să îndeplinească misiuni în afara comandamentelor să fie înarmaţi, să se continue ridicarea muniţiei astfel încăt, să se asigure 0,5 U.F./luptător; fiecare patrulă mixtă să cuprindă 3 luptători din gărzile patriotice înarmaţi cu puşti tip G.P. şi câte 20 de cartuşe într-un încărcător separat.

 

Tot în aceeaşi noapte s-a organizat paza întărită a unităţilor economice, prin participarea la această acţiune şi a gărzilor patriotice prin posturi fixe şi patrule, îndeosebi la intrările în unităţi şi la magaziile de armament.

 

Muniţia gărzilor patriotice urma să se distribuită din depozitele de întreprindere la ordin, odată cu plecarea în misiuni a subunităţilor de intervenţie.

 

De menţionat că subunităţile de G.P. din municipiul Bucureşti până în data de 21 decembrie1989 au îndeplinit misiuni de pază şi apărare a obiectivelor şi unităţilor economice proprii precum şi serviciul de patrulare în colaborare cu unităţile M.I.

 

În dimineaţa zilei de 18 decembrie 1989 s-a organizat în toate unităţile din garnizoana Bucureşti informarea personalului cu datele oficiale cunoscute şi s-au luat măsuri de intensificare a pregătirii de luptă. Cadrele militare au fost încazarmate. S-a trecut la verificarea periodică a legăturilor de transmisiuni cu marile unităţi şi unităţile subordonate. S-a ordonat raportarea permanentă a situaţiei din unităţi.

 

În dimineaţa aceleiaşi zile, din ordinul şefului M.St.M., Direcţia Cercetare din M.St.M. a trimis în zona Timişoara un detaşament de cercetare din unitatea militară 01171 Buzău. Detaşamentul avea misiunea de a cerceta situaţia creată în Timişoara şi în zona adiacentă, în scopul informării continue şi reale a M.St.M. şi a grupei operative trimisă de M.Ap.N. Detaşamentul a ajuns în zonă în jurul orelor 0900 şi a acţionat până la data de 22 decembrie 1989 orele 2100 când s-a ordonat deplasarea sa în garnizoana Bucureşti.

 

În ziua de 19 decembrie 1989 marile unităţi si unităţile Ministerului Apărării Naţionale au fost menţinute în dispozitivele realizate la primirea indicativului alarmei de luptă parţiale, desfăşurând în continuare activităţi de pregătire de luptă.

 

De menţionat că în această perioadă au fost raportate numeroase cazuri în care persoane civile au executat cercetare prin observare asupra raioanelor de dispunere a unităţilor militare.

 

Gl.lt. IIie Ceausescu a informat conducerea Ministerului Apărării Naţionale asupra situaţiei din Timişoara, comunicând totodată că între persoanele reţinute de către organele de ordine ale municipiului, peste 100 erau cetăţeni veniţi din oraşul Tg. Mureş. (Documentar S.2029 R din 19.01.1991).

 

În aceeaşi zi (19 decembrie 1989), comandantul Marinei Militare a raportat conducerii Ministerului Apărării Naţionale că pe teritoriul fostei U.R.S.S., într-o zonă situată pe malul stâng al fluviului Dunărea, în dreptul localităţii Isaccea, a fost semnalată activitatea unor militari ce construiau un pod plutitor la adăpostul unor perdele de mascare prin fum.

 

La orele 0650 Statul Major Central al gărzilor patriotice a transmis Nota telefonică nr. 184 prin care erau reglementate unele probleme cu referire la activitatea luptătorilor desemnaţi pentru a intra în compunerea patrulelor mixte, dotarea acestora cu 10 cartuşe 7,62 mm scurt, precum şi înarmarea plutoanelor de sprijin miliţie, paza obiectivelor şi a subunităţilor de intervenţie, modalitatea de raportare a ordinelor date anterior.

 

În aceeaşi dimineaţă, după plecarea lui Ceausescu în Iran (orele 0830), şeful de stat major al gărzilor patriotice a fost chemat la C.C. al P.C.R. unde i s-a pus în vedere ca „v-a executa numai ordinele transmise de Curticeanu, Mănescu şi Bob”, conducerea curentă a statului fiind asigurată de Elena Ceausescu. Cu această ocazie, Elena Ceausescu a dispus să se acţioneze pentru descoperirea capilor (instigatorilor) în care scop gărzile patriotice să acţioneze mai activ, împreuna cu organele Ministerului de Interne.

 

În ziua de 18 decembrie, orele 1030 s-a introdus „starea de necesitate”. În baza acestor ordine transmise de către Departamentul Securităţii Stalui, statul sajor al trupelor de securitate a întocmit un plan de măsuri prin care s-au stabilit sarcini pentru unităţile subordonate care să contribuie la îndeplinirea ireproşabilă a misiunilor permanente şi specifice. Menţionăm, că nu s-au făcut precizări de către cei în drept, ofiţerilor şi subofiţerilor privind motivele introducerii alarmei de luptă şi stării de necesitate fiecare trăgând concluzii personale cu referire la evenimentele din Timişoara şi plecarea lui Nicolae Ceausescu în Iran.

 

Începând din aceeaşi zi, subunităţi ale trupelor de securitate din garnizoana Bucureşti au participat la realizarea dispozitivului în cadrul acţiunii ORIENT-89 (plecarea în Iran), respectiv asigurarea traseului de deplasare de la reşedinţă, la aeroportul Otopcni şi invers.

 

În dimineaţa zilei de 19 decembrie 1989 Statul Major Central la cererea Elenei Ceauşescu a dispus, ca toată cantitatea de muniţie ridicată de la unităţile militare şi care se afla la întreprinderi să fie înapoiată unităţilor gestionare, mai puţin cea aflată la secţiile de miliţie, destinată patrulelor mixte şi la sediile judeţene sau de sector (Bucureşti) ale P.C.R.

 

Reîntors de la Teheran în după-amiaza zilei de 20 decembrie 1989 orele 1600, Nicolae Ceausescu era în cunoştinţă asupra evenimentelor ce se întâmplau în ţară şi, în special, la Timişoara. Pentru a demonstra ce însemnă a se acţiona hotărât face cunoscut naţiunii printr-un consilier că va adresa poporului un mesaj prin mijloacele audio-vizuale prin care va aduce la cunoştinţa naţiunii decretarea stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării.

 

La orele 11.50 având la bază unele informaţii contradictorii, cu referire la acţiunile armatei în zona de vest a ţării, primul locţiitor al şefului Marelui Stat Major şi sef al Direcţiei Operaţii, gl.lt. Nicolae Eftimescu, a avut o primă convorbire telefonică cu şeful Marelui Stat Major al armatei ungare gl. Borcsis. Discuţia s-a axat în principal pe lămurirea unor zvonuri care circulau la acea dată transmise chiar de agenţiile maghiare potrivit cărora s-ar fi realizat concentrare de trupe române la frontiera de nord-est a Ungariei.

 

În aceeaşi zi, la orele 1240, gl.lt. Eftimescu Nicolae a reluat discuţia telefonică cu şeful M.St.M. al  armatei ungare solicitindu-i acestuia să explice sensul declaraţiei preşedintelui interimar al Republicii Ungare, M.Szuros, făcută la manifestaţia de la Budapesta din 19 decembrie 1989, că: „…autorităţile maghiare vor sprijini acţiunea ca Ardealul să devină regiune autonomă”. Răspunsul a constat în afirmaţia că: „…armata ungară nu are nici un fel de amestec în această problemă. Personal nu-şi poate explica declaraţia lui M.Szuros”. La întrebarea privind apelul  „Frontului Democratic” din Republica Ungară adresat tuturor etnicilor unguri din afara teritoriului naţional, ca pe 22 decembrie 1989 să arboreze drapelele negre pentru a comemora victimele de la Timişoara a comunicat că nu poate da un răspuns. Totodată, interlocutorul maghiar s-a declarat liniştit că nu s-a folosit armata împotriva populaţiei. (Nota M.Ap.N. nr.526 din 31.03.1989).

 

La orele 1900 comandanţii de garnizoană reşedinţă de judeţ au fost convocaţi din nou la comitetele judeţene de partid pentru a participa la teleconferinţa în cadrul căreia, s-a proclamat stare de necesitate în judeţul Timiş.

 

Personalul armatei a urmărit cuvântarea radiotelevizată a lui Nicolae Ceauşescu (revenit în ţară în jurul orelor 1500) şi a luat cunoştinţă de conţinutul decretului. Pe această bază ministrul apărării naţionale a ordonat prin nota telefonică limitarea la maximum a circulaţiei cadrelor militare în garnizoane şi luarea unor măsuri sporite de vigilenţă.

 

În seara aceleiaşi zile, în jurul orelor 2030, şeful de stat major al gărzilor patriotice a fost chemat la cabinetul 1 împreună cu Ion Dincă. Cu această ocazie, Nicolae Ceauşescu a ordonat constituirea unor detaşamente de luptători din judeţele Dolj, Olt şi Vâlcea (22.000), înarmaţi cu bastoane de cauciuc pentru a fi trimişi în Timişoara cu scopul de a reprima demonstraţiile. Dovedindu-şi ineficienţa acest ordin va fi contramandat în ziua de 21 decembrie 1989, orele 800 când se va ordona ca detaşamentele de gărzi patriotice trimise la Timişoara să se reîntoarcă în garnizoanele de reşedinţă. (Dosar procuratura nr. 68P/1990)

 

Gl. Vasile Milea care se afla în sediul C.C., într-o discuţie purtată cu col. Pîrcălăbescu Corneliu cu referire la trimiterea detaşamentelor de G.P. la Timişoara, i-a spus col. Pîrcălăbescu: „Gărzile patriotice sunt din muncitori, cei care luptă sunt tot muncitori”, lăsând să se înţeleagă că prelungeşte în mod intenţionat situaţia. (Dosar procuratura nr. 68P/I990)

 

Tot în jurul orelor 2030 (20 decembrie 1989) printr-un telefon de la Timişoara, Ion Coman raportează comandantului suprem ca un asemenea decret nu este posibil să fie aplicat deoarece în oraşul de pe Bega erau în strada sute de mii de oameni.

 

În atare situaţie, Nicolae Ceauşescu caută soluţii pentru stăvilirea oricărei mişcări revoluţionare. El ordonă ţinerea de adunări în toate instituţiile şi întreprinderile ţarii în care să  fie înfierate acţiunile huliganice de la Timişoara şi amestecul străin “reacţionar, anti socialist”.

 

După cum este cunoscut, încă din data de 17.decembrie.1989 la şedinţa C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. Nicolae Ceauşescu, declara: “De altfel este cunoscut şi faptul că atât în răsărit cât şi în apus toţi discută că în România trebuie să se schimbe lucrurile. Şi-au propus si cei din răsărit şi cei din apus să schimbe şi folosesc orice.”

 

Iar cu referire la situaţia din Timişoara, Nicolae Ceauşescu afirma :”O scrie de elemente declasate, s-au adunat din nou şi au provocat dezordine. ” Iar, la adresa organelor de ordine şi a celor aparţinând forţelor armate Ceauşescu arata:  ” Organele noastre de interne s-au purtat slab… atât organele Ministerului Apărării Naţionale cât şi cele ale Ministerului de Interne.”

 

În ce priveşte cel de al doilea avion cu care plecase Ceauşescu în Iran, acesta a revenit în ţară cu col. Ardeleanu după ce făcuse un tur prin Libia. De fapt, prezenţa unor echipe de terorişti arabi pe teritoriul României era cunoscută şi chiar dirijată de personalităţi de seama din D.S.S. şi U.S.L.A., iar despre existenţa lor nici ministrul apărării naţionale nu era străin.

 

Pus pe fapte mari, în sensul înăbuşirii revoltei, nu este exclus ca Nicolae Ceauşescu să fi cerut colaborarea acestora şi de activarea unor organizaţii de arabi existente deja pe  teritoriul României, astfel încât cei 7 tehnicieni la care s-ar mai putea adăuga cei 13 libieni ce executau pregătire militară în cadrul instituţiilor de învăţământ aparţinând M.Ap.N., ofiţerii O.E.P. ce se instruiau ca securişti şi mulţi alţii existenţi sub diferite acoperiri în ţară (studenţi, oameni de afaceri, trimişi speciali etc.) ar fi putut să  acţioneze în favoarea apărării regimului comunist şi al lui personal. Este doar o supoziţie neavând dovezi suficiente.

 

Privind organizarea mitingului se impun câteva precizări.

 

Ideea de organizare în capitală a unui miting a prins repede la Elena Ceausescu, iar generalii Milea şi Vlad au încurajat-o. Argumentul era că un asemenea miting avea să  demonstreze ataşamentul şi unitatea participanţilor în jurul partidului şi preşedintelui ţării, precum şi existenţa amestecului străin în treburile interne ale României. Reuşita mitingului  însemna chemarea maselor la apărarea cuceririlor revoluţionare ale socialismului precum şi a celui mai iubit fiu. Totodată, conducerea politică, miza pe o reacţie favorabilă pe plan internaţional, datorită acuzaţiilor publice pe care le vor face la adresa U.R.S.S.-ului care era amestecată, împreună cu alte forţe şi state, în aceste acţiuni.

 

Elena Ceauşescu, s-a consultat cu Manea Mănescu, Emil Bobu şi Ion Dincă care s-au pronunţat în favoarea mitingului mizând probabil pe popularitatea şi autoritatea de care credea că se mai bucură Nicolae Ceauşescu în rândul maselor.

 

Deşi ideea în esenţă i-a aparţinut, după o oarecare ezitare, după asigurările date de gl. Milea şi Vlad Iulian, Nicolae Ceauşescu a acceptat. El era convins ca adeziunea populară dată cu ocazia mitingului, îi dădea dreptul să dispună în caz de nevoie, la represalii oricât de dure.

 

Pentru garantarea fidelităţii forţelor de ordine s-a dispus aducerea la C.C. a miniştrilor apărării naţionale, de interne şi a şefului DS.S., deşi după cum am mai spus se părea ca dictatorul nu avea încredere deplină în unii dintre aceştia, în special după acţiunile desfăşurate la Timişoara (Declaraţie T. Postelnicu pag. 15-16).

 

Ca urmare, Nicolae Ceauşescu îl convoacă pe Barbu Petrescu, prim secretar şi primar al capitalei şi îi pune problema organizării mitingului de a doua zi. După consultarea celui din urma cu şeful inspectoratului M.I. al Municipiului Bucureşti, col. Dumitru Dumitraşcu, Barbu Petrescu confirmă lui Ceauşescu posibilitatea convocării pentru ziua de 21. decembrie a unui mare miting popular în Piaţa Palatului ca o reeditare, după părerea sa a celui din anul 1968 ce se referea la invazia statelor participante la Tratatul de la Varşovia (cu excepţia României) în Cehoslovacia.

 

În capitală în perioada premergătoare acestei date, persoane cunoscute şi necunoscute difuzaseră foarte multe înscrisuri şi manifeste cu conţinut anticeauşist. Totuşi dictatorul nu se îndoia de fidelitatea oamenilor muncii, faţa de persoana sa şi ideile socialiste, în consecinţă mitingul a fost organizat de primarul general al capitalei Barbu Petrescu, iar celelalte organe, ce urmau a concura la buna lui desfăşurare, au fost înştiinţate abia în seara zilei de 20.decembrie.1989, către orele 21.00.

 

Mobilizarea forţelor s-a făcut în noaptea de 20/21 decembrie 1989. Au fost scrise lozinci cu următorul conţinut: “condamnăm cu fermitate trădătorii de ţară” “să înceteze manifestările şoviniste, iredentiste ale cercurilor străine” “România a ales socialismul, pacea şi progresul” etc.

 

La miting, pentru asigurarea măsurilor de ordine în zonă, au fost concentrate în dimineaţa zilei de 21.decembrie.1989, 147 de cadre de miliţie echipaţi în majoritate în militari, dar şi în civili, 300 de ofiţeri de la Şcoala de Perfecţionare a Cadrelor de Miliţie din Bucureşti, aceştia toţi în ţinută civilă. În baza ordinului Ministerului de Interne, respectiv a gl. Bucurescu Geanu – locţiitor şef al D.S.S. – comandantul acţiunii şi al col. Marin Bărbulescu şeful miliţiei capitalei, aceste efective au fost organizate în zece baraje şi o rezervă astfel:

 

– barajul 1 la intrarea Ministerului de Interne;

 

– barajul 2 în strada Academiei la intersecţia cu 13 Decembrie;

 

– barajul 3 în Calea Victoriei la intersecţia cu strada 13 Decembrie;

 

– barajul 4 – Aleea Creţulescu de la librărie la clădirea Consiliului de Stat;

 

– barajul 5 – Calea Ştirbei Vodă la intersecţia cu Calea Victoriei în dreptul hotelului Athene Palace;

 

– barajul 6 – strada Constantin Exarcu şi strada Gabriel Peri;

 

– barajul 7 – strada Franklin la intersecţia cu strada Nicolae Golescu;

 

– barajul 8 – strada C.A. Rosetti la intersecţia cu strada Boteanu;

 

– barajul 9 – strada Boteanu la intersecţia cu strada Oneşti;

 

– barajul 10 – strada Oneşti la intersecţia cu B-dul. Nicolae Bălcescu. Rezerva a fost dispusă la intrarea în hotelul Union.

 

Cadrele şcolii de perfecţionare au rămas în rezervă lângă Ateneul Român. În ziua de 21 decembrie 1989 orele 08.00 forţele participante la acţiune s-au deplasat pentru realizarea dispozitivului şi la ora 09.05 s-a raportat realizarea acestuia în Piaţa Palatului. Dispozitivul trupelor de securitate a fost constituit din 8 plutoane a 24 militari în termen fiecare îmbarcaţi pe autobuze şi dispuşi astfel:

 

– Rezerva nr. 1 din U.M. 0530 la garda Consiliului de Stat.

 

– Rezerva nr. 2 din U.M. 0305 în strada Franklin.

 

– Rezerva nr. 3 din U.M. 563 în strada Boteanu.

 

– Rezerva nr. 4 din U.M. 0563 la sala Plenarelor.

 

– Rezerva nr. 5 din U.M. 0305 lângă ARCOM.

 

– Rezerva nr. 6 din U.M. 0563 lângă magazinul Adam.

 

– Rezerva nr. 7 din U.M. 0396 în părculeţul din faţa restaurantului Cina.

 

– Rezerva nr. 8 din U.M. 0396 la Biblioteca Centrală Universitară.

 

În acelaşi timp s-au constituit 4 rezerve de intervenţii de valoare companie de securitate (securitate miliţie) dispuse astfel: două în cazarma Băneasa, una în cazarma Roşu şi una în cazarma Măgurele.

 

În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, înaintea deschiderii mitingului a fost o şedinţă operativă la sala mică din C.C., prilej cu care Nicolae Ceauşescu a informat că la miting va anunţa nişte indemnizaţii băneşti şi va denunţa acţiunile huliganice de la Timişoara, precum şi amestecul străin. Tot cu acest prilej s-a făcut şi regia mitingului, respectiv numirea celor 5 reprezentanţi ai muncitorilor, ce aveau să ia atitudine, după care urma cuvântul său.

 

În vederea desfăşurării mitingului de condamnare a evenimentelor de la Timişoara planificat de dictator, în Piaţa Palatului şi pe căile de acces adiacente au fost desfăşurate forţe de ordine pentru blocarea pătrunderii grupurilor turbulente şi interzicerea părăsirii pieţei de către participanţii la miting.

 

La orele 11.00, cadrele Şcolii Militare pentru Perfecţionarea Ofiţerilor de Miliţie, au primit ordin telefonic de la gl.mr. Cîmpeanu Romeo, aflat la comanda Inspectoratului General  al Miliţiei, să participe cu 300 de cadre, în ţinută civilă şi fără armament la mitingul organizat în Piaţa Palatului. Efectivele s-au deplasat în zona pieţii lângă Ateneul Roman unde au ajuns în jurul orelor 12.15. În timp ce se deplasau pe latura nordică a dispozitivului de ordine, s-a produs busculada în rândul participanţilor la miting. În următoarele 15-20 de minute s-au regrupat şi îmbarcat în autobuzele şcolii şi din ordinul fostului sef al Direcţie Pază şi Ordine s-au deplasat pe platoul Miliţiei Capitalei.

 

După circa o oră, primind ordin, efectivele s-au deplasat la biserica Creţulescu unde au stat până la data de 22 decembrie 1989 orele 02.00, iar de aici din ordinul gl.mr. Bucurescu Giani, au mers pe strada 13 Decembrie fără a primi şi a executa nici o misiune. În jurul orelor 06.00, din proprie iniţiativă s-au îmbarcat în autobuzele dispuse în apropierea restaurantului Union şi au revenit în şcoală pe care nu au mai părăsit-o în tot cursul zilei. (Dosar documentar nr. 383 din 23.04.1991)

 

La ora 12.00, când Nicolae Ceauşescu, însoţit de consoarta sa şi primul ministru Dăscălescu au apărut în balconul C.C., a început mitingul prin cuvintele rostite de cei cinci reprezentanţi ai oamenilor muncii.

 

După epuizarea acestor discursuri, a luat  cuvântul Nicolae Ceauşescu. Nu au trecut nici 7 minute din momentul începerii cuvântării, când s-a declanşat degringolada.

 

În acest timp, la barajele realizate de miliţie au apărut grupuri de persoane care solicitau să li se permită intrarea în zona mitingului, motivând că ei sunt cei care s-au pierdut de coloanele întreprinderilor lor.

 

La barajul de la hotelul Bucureşti se adunaseră aproximativ 50 de asemenea persoane; care pe timpul discursului lui Nicolae Ceauşescu, la un semnal au început să cânte; „Deşteapta-te române !”.

 

A urmat efectul sonor care a creat panică determinând pe unii manifestanţi să arunce tablourile, steagurile, lozincile şi să încerce a părăsi prin fugă piaţa.

 

Astfel, mitingul s-a transformat într-o panică totală care a surprins întreg aparatul de opresiune.

 

În situaţia creată Nicolae Ceauşescu în calitatea pe care o deţinea de comandat suprem a forţelor armate a ordonat gl. Milea ce se afla începând cu orele 10.00 la sediul C.C. al P.C.R. ca unităţile militare din garnizoana Bucureşti să sprijine forţele ministerului de interne pentru apărarea sediului C.C. al P.C.R. şi să participe la împrăştierea grupurilor de manifestanţi formate în centrul capitalei

 

După ce piaţa a fost evacuată, comandantul acţiunii, gl.mr. Bucurescu Giani a ordonat prin statul major al acţiunii condus de col. Ciobanu că toate forţele participante (organele de securitate, miliţie, şcoală de ofiţeri a M.I. şi rezervele mai sus amintite din cadrul C.T.S.) să blocheze Piaţa Palatului şi să nu permită pătrunderea persoanelor către sediul C.C.

 

În jurul  orelor 14.00 dispozitivul a fost realizat şi cu participarea unor forţe de la U.S.L.A. unităţi ale armatei şi gărzilor patriotice.

 

Rezervele de intervenţie ale trupelor de securitate au fost redislocate astfel:

 

– Rezerva nr. 1 la garda Consiliului de Stat;

 

– Rezervele nr. 2 şi 4 – blocarea străzii Oneşti;

 

– Rezerva nr. 3 – blocarea străzii Boteanu;

 

– Rezerva nr. 5 – blocarea pe calea Victoriei între hotel Continental  şi magazinul Electrolux

 

– Rezerva nr. 6 – blocarea străzii 13 Decembrie

 

– Rezerva nr. 7 – blocarea pieţei Cosmonauţilor;

 

– Rezerva nr. 8 pe B-dul Magheru de la strada Oneşti până la restaurantul Grădiniţa.

 

Începând cu orele 14.00 – 14.30 s-a ordonat de către comandantul trupelor de securitate suplimentarea efectivelor din dispozitiv pentru întărirea cordoanelor de ordine. Valoarea forţelor şi locul lor în dispozitiv în 21.decembrie orele 15.00-15.30 se prezenta astfel:

 

– o companie din U.M.. 0563 a întărit cordonul de ordine de pe Calea Victoriei între hotel Continental şi Electrolux;

 

– două plutoane din U.M. 0575 dispuse pe B-dul Magheru în dreptul restaurantului Grădiniţa;

 

– un pluton din U.M. 0575 pe străzile Ştirbei Vodă şi Calea Victoriei în dreptul hotelului Athenee Palace;

 

– un pluton din U.M. 0575 – întărirea cordonului de pe strada Oneşti;

 

– două plutoane din U.M. 0396 – pe B-dul Magheru între strada Oneşti şi Grădiniţa, la intersecţii.

 

– şapte plutoane a 30 militari în termen, fiecare, din U.M. 0829, dispuse astfel:

 

– două plutoane la blocarea intersecţiilor străzilor 13 Decembrie cu B-dul Magheru, în dreptul intrării în pasajul garajului subteran, având în dreapta şi în stânga efective ale miliţiei, scolii de ofiţeri activi a M.I., în faţă două T.A.B.-uri, iar în spate mai multe rânduri de militari din M.Ap.N., T.A.B.-uri, maşini de pompieri şi ulterior tancuri;

 

– un pluton la intersecţia de la magazinul Eva;

 

– un pluton la intersecţia străzilor Cosmonauţilor şi Creţulescu;

 

– un pluton la intersecţia străzilor Nuferilor cu strada Lutherană;

 

– un pluton la intersecţia B-dul Magheru cu strada Cosmonauţilor;

 

– un pluton la intersecţia Ştirbei Vodă cu strada Lutherană;

 

– două plutoane din U.M. 0456 care au realizat un cordon pentru interzicerea accesului grupurilor de persoane din direcţia străzii Academiei, prin faţa hotelului Negoiu, spre Piaţa Palatului. În acest cordon au intrat şi două plutoane M.Ap.N., două tancuri şi 3 T.A.B.-uri.

 

– două companii din centrul de instrucţie Câmpina în rezervă la Comitetul Central.

 

Trupele de securitate au rămas pe aliniamentele de blocare specificate mai sus. Militarii nu au avut asupra lor muniţie de război, executându-se prevederile planului de măsuri nr. T/007010 din 04.12.1989 care la capitolul asigurări materiale, tehnică şi medicală – paragraful 2 menţionează „Armament şi muniţii:

 

– ofiţerii ce comandă  rezerve mobile pentru intervenţie cu pistolul din dotare în tocul port pistol iar muniţia (12 cartuşe în săculeţi sigilaţi) se păstrează în lăzi sigilate şi încuiate;

 

– militarii în termen din compunerea rezervelor mobile pentru intervenţie cu pistolul mitralieră din dotare, baionetă pumnal şi port încărcător cu două încărcătoare. Pentru fiecare militar în termen se vor asigura câte două încărcătoare cu 30 cartuşe fiecare, în lăzi sigilate şi încuiate ce se vor păstra în autovehicule sub pază sigură comandată de subofiţer.”

 

Menţionăm că întreaga cantitate de muniţie a subunităţilor trupelor de securitate ce s-a aflat în zona Pieţei Palatului a fost predată la depozite în ziua de 22.decembrie, orele 1300-1400 acest lucru fiind consemnat la fiecare unitate în procese verbale întocmite de comisii date în ordin de zi pe unitate. Copii după acestea se găsesc în documentarul C.T.S. aflat la comisie. În toată perioada (21 decembrie 1400– 22 decembrie 0100) gl.col. Iulian Vlad a ordonat să nu se deschidă focul, inclusiv cel de avertisment. Este de neînţeles cum Ceauşescu a acceptat ţinerea unui miting fără a lua în calcul posibilitatea transformării lui într-un nucleu conflictual la apariţia unei cât de mici scântei şi, întrucât acest fapt s-a produs, ne punem întrebarea cine a fost autorul ei.

 

Din declaraţia senatorului Sergiu Nicolaescu reiese că:

 

„Spargerea” mitingului a fost o acţiune determinantă în evoluţia revoluţiei decembriste ce putea fi premeditată sau spontană.

 

În cazul acţiunii premeditate ea putea fi organizată de autohtoni, de agenţi străini sau într-o combinaţie străină şi autohtoni. Ca să acceptăm ideea că mitingul a fost spart de un grup de bucureşteni sau de timişoreni înseamnă să apreciem capacitatea şi profesionalismul securităţii şi miliţiei. Indiferent cine a fost iniţiatorul trebuia ca securitatea să fie ori aliată ori pasivă ceea ce este acelaşi lucru.

 

Oricum trebuie să recunoaştem că “iniţiatorii” autohtoni n-ar fi renunţat în nici un caz la gloria de a fi fost învingătorii lui Ceauşescu. În cazul unei lovituri de stat pregătită de un grup dizident din interiorul partidului paternitatea acestei acţiuni le-ar fi adus suficientă glorie pentru a fi putut pretinde preluarea puterii şi lumea poate ar fi fost mulţumită. Instinctiv prima pornire a revoltei şi la Timişoara şi în restul ţării a fost împotriva tiranului, de abia mai târziu când a intervenit primul grup de revoluţionari anticomunişti, mulţimea din Piaţa Palatului s-a manifestat: fără comunişti, jos comunismul!

 

Aduc ca argument primele propuneri la Timişoara când se propunea ca Bălan să rămână în funcţie. La Bucureşti, listele de guverne propuse la Piaţa Romană, Universitate sau Piaţa Unirii începeau cu Corneliu Mănescu şi nu lipsea nici Mazilu, deşi acesta nu era încă o persoană publică situaţie ce ar putea fi interpretată ca o manipulare făcută chiar de securitate.

 

Imaginaţi-vă că la ora 1200 în Piaţa Palatului ar fi apărut Corneliu Mănescu urmat bineînţeles de echipa sa. Ar fi fost bine-cuvântat de toţi şi pus să ia locul lui N. Ceauşescu. Fără doar sau poate ar fi trebuit să se dea o „satisfacţie” şi revoluţionarilor din 21-22 decembrie. În urma căderii clanului ceauşist rămâneau destule locuri libere. N-a fost aşa.

 

Să revenim la varianta a doua, aceia în care „spargerea” mitingului a fost „aranjată” de o forţa străină. Problema rămâne aceiaşi, rezultatul depinde de „colaborarea” cu Securitatea română . Iată de ce convingerea mea este că toate „drumurile duc la Securitate”, bineînţeles şefii  ei. În cazul acesta, al colaborării cu o forţa străină, este explicabilă tăcerea lor pentru că întreaga faptă ar mirosi a trădare.

 

Desigur ar mai putea fi o variantă, mi-ar putea replica orice ofiţer de securitate. Toate acţiunile anti Ceauşescu erau cunoscute de ei mai bine ca oricine, deci presupunând iminenta cădere a lui Ceauşescu au căutat să nu se implice şi să supravieţuiască. Aceasta ar explica şi rămânerea lui Vlad în sediul C C.-ului alături de posibilii noi conducători. Doar că s-au înşelat cu Ilie Verdeţ sau cu Mazilu. În toate variantele vedeţi bine că nu am luat în considerare căderea comunismului la care nimeni nu se gândea. Această speranţă zăcea ca un vis în mintea unor oameni care nu sufereau regimul” ( Extras din punctul de vedere personal al senatorului Sergiu Nicolaescu).

 

Revenim la mitingul din 21 decembrie 1989:

 

– Numeroşi martori confirmă zgomotul insuportabil echivalent cu cel produs de formaţii de avioane, elicoptere sau tancuri, care iniţial a provenit dintr-o sursă de bruiaj amplificată la maximum prin difuzoare.

 

Panica produsă s-a datorat după afirmaţiile unor participanţi nu atât zgomotului, ci existenţei unei senzaţii fizice de spaimă atât de puternică încât lăsa impresia unei treceri în inconştient, în timp ce în urechi răsuna un uruit insuportabil.

 

În acest sens col. Goran – şeful securităţii capitalei, declara:  „…simţeai o presiune în atmosferă… se simţea o teamă, o aşteptare a unei explozii…”.

 

Asemenea trăiri pot fi provocate, după afirmaţiile unor specialişti, de emiterea la intensitate crescută a unor unde de joasă frecvenţă sub pragul audibilului.

 

După unele declaraţii rezultă că pe laturile exterioare ale mulţimii dinspre Hotel Negoiu şi în zona Hotelului Bucureşti au apărut 2 maşini ARO din care au coborât persoane înarmate cu bâte care au penetrat fără oprelişti cordonul exterior de protecţie şi au început să îi lovească pe manifestanţi provocând panică. Penetrarea coloanelor ridică semne de întrebare asupra atitudinii unor cadre de conducere din Ministerul de Interne ce asigurau protecţia în zona respectivă. Cum de au fost lăsaţi să treacă aceşti bătăuşi dacă erau necunoscuţi ?

 

Un alt aspect se referă la unii purtători de lozinci care au scos lozincile şi cu cozile din lemn având vârfuri ascuţite, atipice pentru aşa ceva, au început să îi înţepe pe cei din jur strigând „Fugiţi că ne omoară !” „Vin tancurile !” ţipând şi huiduind. Bubuiturile auzite erau produsul unor explozii de petarde sau spargerea unor becuri, globuri de sticlă şi alte materiale improvizate.

 

Potrivit informaţiilor primite de la oamenii săi, existenţi în mulţime, col. Goran declara “…au scos din steaguri coada, care avea 3 ţepuşe şi cu alea împungeau femeile în fund şi ţipau şi vuia Piaţa…”

 

Deturnarea mitingului a continuat cu apariţia în principalele puncte ale centrului capitalei (zona Cişmigiu – C.C.A. – Piaţa Universităţii; zona str. Oneşti – Scala; zona Piaţa Romană a unor grupuri de manifestanţi care scandau lozinci anticeauşiste şi cereau mulţimii să li se alăture. Se afirmă conform raportului S.R.I., că printre aceştia se aflau şi persoane sosite special de la Timişoara, pentru această acţiune. În acest sens comisia nu deţine dovezi certe.

 

Este interesant că supravegherea desfăşurării mitingului de către M.I. nu s-a realizat conform tipicului, multe cadre de securitate fiind amplasate în primul rând al participanţilor, pentru a-l proteja pe Ceauşescu, astfel că aceştia nu numai că nu au putut interveni, dar nici măcar nu au văzut ceea ce s-a întâmplat în spatele lor, bineînţeles cu excepţia celor aflaţi împrăştiaţi cu misiuni de supraveghere în mijlocul mulţimii.

 

Forţele de protecţie ale mitingului nu au fost numeroase, fiind amplificate abia după compromiterea acestuia. Este drept însă, că în interior în perioada 21-22 decembrie1989 existau numeroase forţe de apărare. Conform declaraţiilor gl. Vlad, rezultă că „… în data de 21 şi 22 decembrie acest sediu avea în el atâta armament şi muniţie încât cred că o luna ar fi putut să reziste… tot perimetrul acesteia era înconjurat de o brigadă a trupelor de securitate şi ştiţi ce valoare are o brigadă cu armament cu tot. Erau sute de ofiţeri şi subofiţeri cu armament, inclusiv luptători USLA…”(declaraţie, Iulian Vlad -pag.l8)

 

În ce priveşte dispunerea spaţială a acestor forţe aceiaşi persoană declara „Dispozitivul în 21 decembrie dimineaţa era între Hotelul Negoiu, intrarea 13 Decembrie, intrarea Bd. Bălcescu, intrarea Str. Oneşti, Ateneul Român, str. Ştirbei Vodă pe lângă magazinul Adam… în acest perimetru erau forţe de valoarea unei brigăzi…” (declaraţie Iulian Vladpag-47).

 

În ce priveşte efectivele existente la Intercontinental acesta declara: „… era un dispozitiv alcătuit, era formaţiunea FOI (Formaţiune de Operaţie Intervenţie) – 200 oameni care erau utilizaţi în acţiuni de stradă…” (Declaraţie Iulian Vlad pag.56-58).

 

Acţiunea de spargere a mitingului nu a fost revendicată de nimeni. Deşi Nicolae Ceauşescu a reuşit după câteva minute de întrerupere să-şi reia cuvântul, vorbele lui nu mai erau auzite şi nu mai erau urmărite de nimeni. Astfel că la orele 1250 s-a retras din balcon şi a ordonat convocarea de urgenţă a gl. Milea Vasile, Vlad Iulian şi a ministrului Postelnicu, ordonându-le preluarea directă a comenzii de către el şi trecerea la acţiuni de represalii.

 

Cu acest prilej, Nicolae Ceauşescu a spus: “… Vom apară cauza, vom apară socialismul cu arma în mână pentru că suntem într-un război mai greu decât cel împotriva hitlerismului. Deci, suntem în stare de război şi nu de necesitate. Armata, internele, securitatea să-şi facă datoria imediat.”

 

Manifestanţii au format trei grupuri importante în centrul Bucureştiului: Piaţa Romană, Universitate şi Piaţa Unirii. În jurul acestor centre se adunau la început curioşii apoi acestea şi alţii au format echipe anticeauşiste. Întreg centrul, respectiv cele două bulevarde până la Cişmigiu şi Piaţa Romană fremătau. Paharul umplut se revărsase. Situaţia devenea din ora în ora mai critică la fel ca la Timişoara.

 

Afară în stradă, în diferite locuri au apărut primele lozinci anticeauşiste, dar şi progorbacioviste.

 

Se organizează primele dispozitive de represalii format din forţe aparţinând Ministerului de Interne, Trupelor de Securitate, elevii Şcolii Militare de Ofiţeri Băneasa, scutierii (aproximativ 100), forţe aparţinând M.Ap.N. În acest scop s-a constituit un comandament al capitalei format din ministrul apărării naţionale, ministrul de interne, şeful DSS, şeful Securităţii municipiului Bucureşti, şeful de stat major al Gărzilor Patriotice.

 

Comandantul acţiunii din Piaţa Palatului era gl. Bucurescu Geanu care a şi ordonat blocarea pieţii. Forţele aparţinând Ministerului Apărării Naţionale au sosit în piaţă în jurul orelor 1400-1500 cu misiunea de a întări dispozitivele de blocare existente în zonă şi a face dacă se poate spune aşa o acţiune de descurajare.

 

În baza acestui ordin au avut loc mişcări de trupe astfel:

 

– La orele 1200 comandantul A.I a trimis în Piaţa Palatului 100 militari din U.M. 01056 Bucureşti, care au staţionat în camioane în Piaţa Sălii Palatului, fără să intervină, până în ziua de 22 decembrie 1989 orele 1200 când au fost retraşi în cazarmă.

 

– La orele 1330 gl.mr. Voinea Gheorghe a transmis mr. Amăriucai Dorel comandantul U.M. 01908 Bucureşti (subordonata C.I.Te), din ordinul gl. Milea, să trimită 2 companii (circa 300 militari) la Intercontinental, iar între orele 1400-1600 a ordonat U.M. 01210 şi 01305 Bucureşti să trimită militari şi transportoare blindate în Piaţa Palatului pentru apărarea sediului C.C. al P.C.R. De asemenea, a ordonat U.M. 01303 Târgovişte să fie pregătită pentru a se deplasa, la ordin spre Bucureşti.

 

Aşa cum am mai spus încă din jurul orelor 1330-1400 au început să se formeze grupuri de demonstranţi care au trecut la ocuparea părţii carosabile a Bulevardului Magheru şi Bălcescu precum şi a altor străzi din zona centrală.

 

Miliţia capitalei a acţionat începând cu orele 1330-1400 (21 decembrie 1989) în zona centrală a oraşului cu peste 100-150 de persoane, precum şi cu efectivele Formaţiunii de Ordine şi Intervenţie ce au acţionat în special în zonele Piaţa Universităţii, hotel Bucureşti, Casa Centrală a Armatei, Piaţa Romană. Spre seară, în zona hotelului Intercontinental, au acţionat şi şase maşini de pompieri.

 

În aceeaşi zi, la orele 1345 din ordinul comandantului, gl.lt. Nicolae Andruţa Ceauşescu, a fost alarmată Şcoală de Ofiţeri a Ministerului de Interne, plecând în misiune 35 cadre şi 927 elevi, în ţinută militară, restul efectivelor, ce formau a doua companie, rămânând pentru a întări dispozitivul de pază al instituţiei.

 

Efectivele au fost repartizate la Intercontinental (16 cadre şi 605 elevi), Piaţa Romană şi Sala Palatului (3 cadre şi 134 elevi); Piaţa Amzei – str. Oneşti (3 cadre şi 91 elevi), B-dul Primăverii (4 cadre şi 65 elevi), sediul M.I., deplasate în două camioane.

 

Pe timpul executării misiunii, iniţial nu s-a distribuit muniţie, însă ulterior, fiecare elev a primit câte 10 cartuşe. Efectivele angajate nu au primit şi nu au efectuat foc cu armamentul din dotare. După orele 0200 atât cadrele cât şi elevii, au stat în autobuze şi camioane, până în data de 22 decembrie 1989 orele 1200, când s-a primit ordin de retragere în unitate procedându-se la ridicarea armamentului şi muniţiei. Cu această ocazie, s-a constatat că numai gl.lt. Nicolae Andruţa Ceauşescu avea lipsă 6 cartuşe calibru 7,65 pentru pistolul „Carpaţi” pe care îl avea în dotare. Din cercetările efectuate de organele de procuratură şi justiţie s-a stabilit că în seara de 21 decembrie 1989 a tras în revoluţionari, infracţiune pentru care a fost condamnat. (Dosar documentar al Academici de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” nr. S/3315 din 29.04.1991). Bine-nţeles că astăzi e liber.

 

La orele 1430 primele subunităţi şi TAB-uri din U.M. 01305 Bucureşti care se deplasa spre Piaţa Palatului au ajuns la Universitate unde au primit de la ministrul apărării naţionale misiunea de a ocupa un dispozitiv de blocare în sprijinul forţelor de ordine.

 

În jurul orelor 1500 cele 2 companii din U.M. 01908 Bucureşti au ajuns la Intercontinental, aici au înlocuit iniţial efectivele din U.M. 01305 Bucureşti care, fiind în dispozitiv, primiseră ordin să se deplaseze spre Piaţa Romană. Ulterior, cele două companii au înlocuit efectivele Şcolii militare de ofiţeri de securitate şi miliţie care au fost retrase. Militarii din cele două companii au realizat un dispozitiv de blocare pe 4 rânduri înapoia scutierilor şi TAB-urilor de la U.M. 01305 Bucureşti rămase pe loc.

 

La orele 1615 gl.col. Hortopan Ion a ordonat mr. Amăriucăi Dorel să mai trimită la Intercontinental 10 ofiţeri şi 100 de militari în termen cu 8 autocamioane de la Autobaza M.Ap.N.. Acestea să se cupleze cu cele 10 TAB-uri ale U.M. 01305 Bucureşti şi să pătrundă spre Piaţa Palatului. După sosirea în zonă orele 1630-1645, un autocamion DAC a fost blocat de manifestanţi. Şoferul, sold. Cismaru Nicolae, a fost lovit în cap cu o cărămidă, pierzându-şi cunoştinţa şi implicit controlul asupra comenzilor autocamionului. În această situaţie autovehiculul a intrat peste rândurile de demonstranţi şi de scutieri, accidentând peste 23 civili şi 3-4 scutieri, după care s-a oprit. Evenimentul a fost cercetat de Procuratura Militară, stabilindu-se nevinovăţia şoferului. În acest sens din declaraţia mr. Amăriucăi Dorel rezultă: „Camionul s-a oprit cu motorul mergând, Producea gaze şi mulţimea striga şoferului să oprească motorul. În DAC erau lăzi cu muniţii  Ceilalţi soldaţi îl chemau. El ambala motorul şi claxona, dar lumea striga să oprească motorul. Atunci cineva a aruncat cu o piatră sau o cărămida care a lovit parbrizul şi capul soldatului. În acest moment eram cam la 40-50 metri. Soldatul  a căzut cu capul pe volan şi a apăsat pe acceleraţie intrând peste oameni şi peste scutieri. Au fost călcaţi mulţi civili şi 3-4 scutieri. S-a oprit la circa un metru de un TAB. Soldatul a coborât cu sânge la tâmplă. Am numărat peste 23 de oameni loviţi.” Iar soldatul Cismaru Nicolae, şofer pe autocamion a declarat: „S-a aruncat şi în noi cu pietre, cu sticle, cu fel de fel de obiecte. Simţeam loviturile şi rezistam, deşi îmi era frică. Eram chiar îngrozit Ceva m-a lovit în cap (o cărămidă) şi nu mai ştiu nimic. M-au trezit nişte focuri de armă. Eram la o jumătate de metru lângă un transportor blindat. Am auzit că maşina a lovit persoane civile şi ostaşi din primul rând al cordonului. Nu ştiu nimic.” După accident mulţimea înfuriată a atacat forţele de ordine, a rupt dispozitivul scutierilor şi a ajuns în faţa militarilor. Aceştia, intraţi în panică au deschis foc fără comandă. O parte din manifestanţi s-au culcat la pământ pentru a se adăposti, iar persoanele în civil care acţionau printre militari au început să reţină demonstranţi şi să-i transporte la maşini. Iată cum descrie soldatul Ivan Florea momentul respectiv: „Camionul a accelerat brusc, apoi s-a oprit brusc. Câţiva manifestanţi au năvălit spre caroserie şi au început să urce peste noi. De frică am armat pistoalele mitralieră. Un caporal a strigat: Să nu trageţi  şi nu am tras. Am auzit în schimb o salvă în afară, acolo unde trebuia să ajungem. Cei care se urcaseră pe camion  s-au speriat şi au coborât. Mulţimea s-a dat înapoi. Era un vacarm de nedescris.” Lt. Naghi Daniel descrie evenimentul astfel: „Mă aflam cu subunitatea înapoia transportoarelor. Şoferul camionului… şi-a pierdut controlul, maşina a dat peste oameni, inclusiv peste cei din cordonul scutierilor. S-a creat o situaţie confuză. Soldaţii au tras fără comandă  în sus de frică. De la noi până la mulţimea foarte, foarte agitată se aflau transportoarele, persoanele în civil, miliţienii, scutierii. Manifestanţii începuseră „presiunea asupra dispozitivului care a reculat câţiva paşi”.

 

Din declaraţiile revoluţionarului Dan Iosif rezultă: „… O piatră l-a lovit pe şofer care a pierdut controlul pentru un moment, era vorba de jumătate de cărămida … camionul acela a trecut a făcut zob manifestanţi, militarii şi miliţienii…”. (declaraţie pag. 5}

 

Incidentul în care a fost implicat camionul militar s-a soldat cu 7 morţi , 7 răniţi grav din rândul manifestanţilor precum şi cu rănirea unui elev de la fosta şcoală de miliţie şi securitate.

 

După raportarea evenimentului, gl.col. Milea Vasile a ordonat „să nu se mai execute foc şi să nu mai fie băgaţi militarii în linia întâi. Dacă pleacă scutierii, să plece şi militarii.”

 

S-au efectuat arestări din rândul civililor. Conform datelor deţinute de Procuratura Militară Bucureşti la manifestaţia din 21 decembrie 1989 s-au înregistrat 49 decese, 463 persoane rănite şi 698 persoane reţinute. În ce priveşte numărul persoanelor rănite, precizăm că acesta este mai mare, cifra de 463 referindu-se exclusiv la cei care posedă acte medicale, de asemenea, 15 persoane au fost rănite cu prilejul busculadei create la mitingul organizat de Nicolae Ceauşescu.(Declaraţia procuror Pantea Vasile pag. 15-18). Din rapoartele primite de la comandanţii  de unităţi rezultă că militarii nu au tras direct în manifestanţi .În acest sens sunt evidente declaraţiile mr. Amăriucăi Dorel  Am plecat, i-am raportat ministrului şi mi-a spus în mod cert: Nu vă apropiaţi voi de linia întâi. Rămâneţi aşa cum sunteţi acum şi dă-le încă o dată ordin, să nu tragă decât dacă sunteţi atacaţi şi numai în sus. A spus asta de mai multe ori.” Declaraţii similare au fost făcute şi de ofiţerii însoţitori ai ministrului apărării naţionale.

 

La orele 1730 (21 decembrie 1989) în baza ordinului gl. Milea Vasile o grupă de transmisiuni cu mijloacele necesare a fost pregătită pentru a fi trimisă la sediul C.C. al P.C.R. pentru a asigura sistemul de legături proprii necesare conducerii operative a subordonaţilor deoarece se presupunea că cele existente puteau fi interceptate. Grupa de transmisiuni a fost constituită din 4 ofiţeri din cadrul Comandamentului Trupelor de Transmisiuni (cpt.ing. Tufan Marius, mr. Stan Dănut, mr. Răducu Marian şi cpt. Plavitu Dan). Maiorul Tufan Marius declară: „În ziua de 21 decembrie 1989 pe la orele 2100-2200 am intrat în sediul C.C. cu ofiţerii din grupa de transmisiuni cu misiunea de a asigura legătura gl.col. Milea Vasile, ministrul apărării cu trupele din dispozitiv şi cu M.Ap.N., la ordinul expres al acestuia de a avea legături realizate de  oameni de la armată.”

 

Totodată, din cadrul Marelui Stat Major a fost constituită şi s-a deplasat la sediul C.C. o grupă operativă de ofiţeri de stat major, operatori sub comanda colonelului Folescu Dumitru. Tot la această oră ministrul apărării naţionale a ordonat comandantului aviaţiei militare să dispună executarea unui zbor de recunoaştere cu 2 elicoptere în scopul stabilirii deplasărilor executate de manifestanţi în diferite zone ale oraşului. Se pare ca din aceste elicoptere au fost lansate manifeste proceauşiste.

 

În după amiaza aceleiaşi zile G.P. au primit misiunea de a interveni pentru împrăştierea manifestanţilor din zona Pieţii Universităţii. Efectivele aparţineau unor întreprinderi din cadrul Sectorului 6. (Documentar S2028/R din 24.10.1991).

 

În jurul orelor 1600, fostul prim secretar al comitetului municipal de partid Barbu Petrescu, a ordonat şefului de stat major al gărzilor patriotice din municipiul Bucureşti col. Crama Aurel să-l însoţească la sediul C.C. al P.C.R. unde a fost întrebat de către ministrul Postelnicu asupra capacităţii de luptă a subunităţilor de care dispune, cerându-i-se să intervină cu aceste forţe pentru împrăştierea manifestanţilor.

 

De la orele 1800, din punctul de comandă ce se găsea la etajul I din sediul C.C în care se aflau Emil Bobu, Tudor Postelnicu, gl. Milea şi alte persoane, a început să se solicite Statului Major Central al G.P., subunităţi de gărzi patriotice pentru a interveni în diferite puncte din zona Pieţei Universităţii şi Unirii.

 

Din declaraţia col. Pîrcălăbescu Corneliu rezultă că „în seara zilei de 21 decembrie 1989 orele 2100-2130 au fost chemaţi la Nicolae Ceauşescu gl. Milea, Postelnicu, Vlad unde au fost apostrofaţi că au acţionat defectuos în reprimarea demonstranţilor de la Hotelul Intercontinental. În această perioadă se dăduse ordin din partea fostului prim secretar P.C.R. al capitalei Barbu Petrescu să se constituie un detaşament de 5.000 luptători din gărzile patriotice pentru a putea interveni la unele obiective din capitală.

 

În acest sens s-au dat dispoziţiuni către statul major al gărzilor patriotice al municipiului Bucureşti şi statele majore de sectoare. Din cei 5000 luptători planificaţi nu s-a reuşit a se grupa decât aproximativ 300. Mulţi dintre aceştia fiind ei însăşi manifestanţi. Deci, cu efective reduse, găsite prin întreprinderi, însoţite de ofiţeri din statele majore din sectoare, subunităţile de gărzi patriotice au fost îndrumate către diferite obiective din capitală. De menţionat că efectivele respective nu au acţionat în cadrul dispozitivelor militare existente şi nici într-un alt mod pentru împrăştierea demonstranţilor. Majoritatea subunităţilor nu au coborât din autobuze, iar unele nu au ajuns pur şi simplu la locurile indicate. Luptătorii din  subunităţile de gărzi patriotice nu au avut asupra lor armament sau muniţii, iar unii dintre ei primise pentru autoapărare lopeţi (cozi de lopeţi) mici de infanterie, în cadrul sectoarelor 5 şi 6, s-a asigurat câte o lopată mică, la 4-5 luptători.

 

Parte din subunităţi au ajuns totuşi la Sala Dalles, dar luptătorii nu au fost integraţi în dispozitivul de împrăştiere a manifestanţilor, staţionând în autobuze pe partea dreaptă a bulevardului Nicolae Bălcescu până în ziua de 22 decembrie 1989 ora 0100 când s-a ordonat retragerea lor în întreprinderi. De menţionat că unii luptători, de exemplu, din compania de gărzi patriotice de la I.M.A.S. s-au dezbrăcat de ţinuta specifică şi s-au alăturat revoluţionarilor” (dosar G.P,pag. 120).

 

În după amiaza aceleiaşi zile (21 decembrie 1989) a fost lansat zvonul potrivit căruia „mai mulţi scutieri aflaţi în dispozitiv în Piaţa Romană au fost înjunghiaţi de revoluţionari cu şurubelniţe”. Acest zvon, deşi nu a fost confirmat, a avut darul de a determina intervenţia violentă a colegilor lor din alte zone care practic nu au mai putut fi stăpâniţi şi care au agresat fără discernământ tot ce prindeau, cei reţinuţi erau bătuţi violent, târâţi şi obligaţi să se culce unii peste alţii.

 

În acest timp, în dreptul Hotelului Intercontinental, un grup de tineri agăţaţi urcaţi pe un TAB, părăsit de echipaj şi cucerit de aceştia desfăşurau nestingheriţi acţiuni agitatorii fără a face obiectul atenţiei subunităţilor de scutieri sau a tirurilor lunetiştilor din zona.

 

Acţiunile Departamentului Securităţii Statului ridică nenumărate semne de întrebare. Lipsa gl. Vlad ce se găsea în sediul Comitetului Central impunea preluarea conducerii instituţiei de către înlocuitorul său, sau adjunctul său gl. Bucurescu Geanu. Acesta conform relatării unor persoane din subordine, refuza să răspundă la telefon, să dea vreun ordin sau indicaţie, cu privire la acţiunile ce trebuiau desfăşurate de subordonaţi. A lăsat totul la liberul arbitru al subordonaţilor. Fiecare trebuia să se orienteze şi să acţioneze conform bunului său plac sau să aplice cu rigurozitate sarcinile ce le avea de îndeplinit conform planului.

 

De asemenea, este o enigma şi comportarea şefului Securităţii municipiului Bucureşti col.(r) Coran Gheorghe care în cursul nopţii de 21 spre 22 decembrie 1989 a părăsit unitatea fără a da vreun ordin sau a lăsa înlocuitor la comandă, reapărând la serviciu în ziua de 25 decembrie 1989 când situaţia aproape se calmase. Acesta declara cu seninătate „… la orele 1000 am părăsit unitatea şi am spus ofiţerului de serviciu… Plec să nu primesc nici un fel de ordin nenorocit…” şi s-a dus în Cişmigiu.”… .când am văzut care este situaţia, scăpasem de sub control toată activitatea…” (declaraţie Coran Gh. pag. 18-19). Este interesant fiindcă toţi foştii săi şefi, după propriile afirmaţii dădeau numai ordine favorabile revoluţiei.

 

La orele 2200 (21 decembrie 1989) Academia Militară a primit ordin de la ministrul apărării naţionale să trimită la sediul C.C. al P.C.R. 2 detaşamente de cadre şi ofiţeri elevi înarmaţi. La orele 2245 un efectiv de 784 ofiţeri din Academia Militară îmbarcaţi în autobuze, au ajuns în faţa sediului C.C. al P.C.R. Iniţial, au primit misiunea de a participa ca rezervă pentru forţele existente pe traseul Piaţa Romană – Universitate, iar în final au ocupat un dispozitiv de blocare la Intercontinental, înapoia militarilor din subordinea mr. Amăriucăi Dorel.

 

Spre orele 2330 (21 decembrie 1989), circa 400 ofiţeri elevi au fost trimişi în sprijin la sediul C.C. al P.C.R. În această perioadă pe bulevardul Magheru, N. Bălcescu şi, în special în zonele Piaţa Romană, Intercontinental, Universitate, precum şi pe căile de acces spre sediul C.C. al P.C.R., grupuri mari de manifestanţi blocau circulaţia pe carosabil, strigau lozinci anticeauşiste şi chemau locuitorii capitalei la acţiune. La Intercontinental a fost ridicată o baricadă. Între rândurile de scutieri aflaţi în contact cu manifestanţii şi rândurile militarilor erau spaţii în care se agitau persoane îmbrăcate civil, acţionând asupra demonstranţilor reţinând persoane pe care le brutalizau şi le urcau în autocamioane. Iată cum relatează lt.maj Neacşu Simian: „Când manifestanţii au dat foc la baricadă, au venit 30-40 persoane în civil cu pistoale mitraliere scurte sau dus în prima linie apoi s-au risipit în zona în care se afla mulţimea. Gl. Milea Vasile se afla printre noi chiar în primul rând  al soldaţilor, adică la 15-20 metri de cordonul scutierilor. A dat din nou ordin să nu tragem în populaţie, apoi a chemat un transportor să împingă baricada. Lt. Nae Dorel declară: „Manifestanţii au ridicat în faţa noastră o baricada din 2 basculante, 2 maşini ARO sau dubiţe, mi-e greu să precizez, scaune şi alte obiecte luate de la Intercontinental şi de la Dunărea. Cred că tot manifestanţii au dat foc baricadei. Evident, pentru a opri înaintarea cordoanelor.”

 

Din declaraţia revoluţionarului Dan losif, prezent în zonă, rezultă: „…încercarea de a rupe baricada cu un T.A.B. nu a reuşit s-a aruncat cu sticle Molotov cu acest prilej a luat foc camionul şi ca urmare a motorinei ce se vărsase pe jos … În continuare au început să apară sticle Molotov dar nu pot să bag mâna în foc că cei care le-au fabricat erau aşa puri cum eram noi… Când mă gândesc … şi privesc ce a fost nu aş putea să spun că  acei oameni erau simpli muncitori sau elevi …” (Declaraţie pag. 7)

 

Ministrul apărării naţionale a ieşit de câteva ori din sediul C.C. pentru a sta de vorbă cu ofiţerii şi militarii în termen, cerându-le să nu folosească armamentul împotriva populaţiei. .La orele 2300 în timp ce se deplasa către Intercontinental, de la unele din balcoane s-au aruncat asupra militarilor inclusiv asupra ministrului apărării naţionale cu diverse obiecte. Ministrul a ordonat să se execute foc de avertisment în aer. Datorită faptului că simultan cu focul de avertisment s-a tras asupra mulţimii cu muniţie lacrimogenă care nu exista în dotarea activelor armatei scoase în stradă, producând panică. Ministrul apărării naţionale a ordonat să nu se mai execute trageri nici chiar în plan vertical. Acest lucru este evidenţiat şi în declaraţia mr. Amăriucăi Dorel: „De la balcoane dintr-un bloc se aruncau diverse obiecte. Un civil îmi spusese însă mai înainte că poate trage cu lacrimogene. I-am raportat ministrului că se poate întâmpla asemenea lucru şi pune pe seama armatei. Am pus pe subordonaţi să pregătească măştile…. Atunci au început să tragă cu muniţie lacrimogenă unele persoane pe care le-am văzut pe acoperişuri şi la ferestre. Un trăgător era chiar în balconaşul de la Societee Generale. Cineva filma de la etajul 3 sau 4 din Intercontinental.” Lt.maj. Marcu Dumitru îşi aminteşte: „S-au aruncat cei drept nişte grenade lacrimogene şi s-a creat multă agitaţie în colţul acela (colţul hotelului Intercontinental n.n.). Lumea s-a dat puţin înapoi de la baricadă.”(Documentar M.Ap.N.nr.-.S2029/R/1991, anexa nr.3).

 

Unele declaraţii susţin faptul că persoane îmbrăcate în civil şi unii în ţinută militară au deschis foc asupra manifestanţilor. Totodată, se afirmă că există probabilitatea ca asupra forţelor ce se aflau faţă în faţă să se fi acţionat cu foc de armă tras din diferite zone, clădiri, chiar din mulţime de către anumite persoane neidentificate. Au fost morţi şi răniţi. Din declaraţia revoluţionarului Dan Iosif rezultă: „…în jurul orei 000, au început să apară primele victime împuşcate în piept… Vă spun sigur că s-a tras după clădiri, după clădirea Pescarul şi Dunărea şi cea din colţul străzii Batiştei şi spun acest lucru, că sunt trăgători de elită. Oamenii erau majoritatea împuşcaţi … din faţă, de sus în jos. La orele 1200 (2400 n.n.) au început să se arunce cu lacrimogene (Declaraţie pag. 9). Cine putea trage din locurile indicate: agenţi străini înarmaţi şi pregătiţi pentru diversiune sau Securitatea?

 

La orele 2330 (21 decembrie 1989) gl.col. Milea Vasile a ordonat mr. Roşca Valentin comandantul unei companii de tancuri să înlăture baricada în flăcări de la Intercontinental, după ce se încercase acest lucru, fără succes cu un TAB care luase foc. Când primul tanc s-a apropiat de baricadă o autobasculantă abandonată de şofer din mers a parcurs în diagonal spaţiul liber de manifestanţi din spatele baricadei, îndreptându-se dinspre rondul de la Universitate spre marginea baricadei de care s-a izbit, înteţind astfel incendiul existent. În împrejurarea amintită nu a fost accidentată nici o persoană. Tancurile, au depăşit baricada, iar în afara mecanicilor conductori în tancuri nu se găseau alţi membri ai echipajului.

 

Din declaraţia revoluţionarului Dan Iosif cu referire la eliminarea baricadei rezultă: „… dinspre str. Oneşti erau masate tancuri … Două tancuri, primul a intrat în baricadă … A spulberat-o ca pe o coajă de nucă…” (Declaraţie pag. 10)

 

Distrugerea baricadei a determinat retragerea demonstranţilor către staţia de metrou şi spre străzile laterale. Lt.maj. Marcu Dumitru îşi aminteşte: „Au apărut tancurile. Au trecut câte unul peste baricadă şi vacarmul a ajuns de nedescris. Din acest moment, persoane în civil care mişunau atât prin dispozitivul nostru cât şi în afara acestuia, pe trotuare, pe străzile laterale, au început să tragă ascuns, direct în mulţime. Noi eram îngroziţi. Nici un soldat din plutonul meu n-a coborât sub 45 de grade ţeava pistolului mitraliera. Mr. Amăriucăi… ne-a dat ordin categoric să nu tragem în oameni. Nici n-am fi tras.” (Documentar M.Ap.N. nr. S.2029/R/91)

 

După trecerea tancurilor, 2 TAB-uri ale M.I. care staţionau pe spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional au intrat pe B-dul 6 Martie pentru a împinge demonstranţii. Cele 5 tancuri s-au deplasat pe B-dul Republicii spre Piaţa Rosetti oprindu-se în dreptul Departamentului Agriculturii unde au intrat în dispozitivul U.M. 01908 Buc. care bloca accesul pe anumite străzi.

 

Revenim asupra trupelor M.I.:

 

În zona centrală s-a creat un dispozitiv de ordine, respectiv în zona intersecţiei 13 Decembrie – Batiştei – Sala Dalles compus din patru cordoane: scutieri, imediat în spatele acestora, cadre de miliţie, iar în adâncime militari (elevi, militari în termen).

 

În zona Bulevardului Gheorghe-Gheorghiu Dej – Piaţa Universităţii, se aflau forţe de intervenţie (scutieri) şi cadre de miliţie, precum şi T.A.B.uri.

 

La intrarea în strada Batiştei se afla un cordon de scutieri întărit cu luptători de la U.S.L.A.

 

Iată cum arăta dotarea elementelor de dispozitiv asigurate de M.I: Scutierii erau echipaţi cu cască albă, cu viziera din plastic transparent, scut din material plastic rezistent, bastoane din cauciuc; miliţienii aveau armamentul individual (pistol), baston de cauciuc, iar unii aveau pistol mitralieră cu pat metalic rabatabil; militarii din forţele de intervenţie aveau casca metalică albastră sau kaki, pistol automat AKM cu pat de lemn.

 

Trebuie menţionat că în unităţile informativ-operative ale D.S.S.-ului din capitală s-a distribuit cadrelor armamentul din dotare, respectiv pistol şi 24 cartuşe, iar la cadrele aparţinând securităţii municipiului Bucureşti, la armamentul individual s-a mai adăugat şi bastoane de cauciuc.

 

Aşa cum am mai spus în intervalul cuprins între 1900-2300 a început represiunea propriu-zisă, forţele din dispozitiv primind ordin să intensifice focul de avertisment trăgând în sus cartuşe trasoare.

 

Către miezul nopţii au intrat în funcţiune scutierii, care prin asalturi au început să-i vâneze pe manifestanţi.

 

Cei capturaţi erau duşi în anumite puncte de colectare (unul se afla în faţa hotelului Negoiu, iar altul în faţa clădirii M.C.E. – staţia de troleibuze Piaţa Universităţii), iar de aici erau îmbarcaţi în dube şi duşi pentru identificare şi înregistrare pe platoul Miliţiei Capitalei şi ulterior transportaţi la Jilava. În cadrul închisorii se constituise echipe de cercetare operativă a revoluţionarilor. De reţinut ca la Miliţia capitalei au fost aduşi manifestanţi de către unii cetăţeni îmbrăcaţi în haine civile care puteau fi-atât membrii organelor de securitate, miliţieni în haine civile, sau activişti de partid, care au fost şi ei mobilizaţi pentru restabilirea ordinii în oraş.

 

La început, acţiunile scutierilor erau destul de organizate şi dirijate către persoanele agitatoare, dar ulterior, după lansarea unor zvonuri, acţiunea acestora nu a mai putut fi stăpânită.

 

După înlăturarea baricadei în urma tancurilor şi a TAB- urilor s-au deplasat în următoarea succesiune forţele de ordine din M.I., efectivele din U.M. 01908 Bucureşti şi din Academia Militară care au obligat pe manifestanţi să se retragă spre Piaţa Unirii şi străzile adiacente acesteia. Comisia deţine documente, din partea unor persoane participante, martori la aceste evenimente, din care rezultă că s-a manifestat o extremă violenţă în împrăştierea revoluţionarilor. Au fost destul de multe manifestări de exces de zel din parte forţelor de opresiune. Ele trebuiesc singularizate şi probate.

 

De fapt, acţiunile de dispersare începute au continuat până către orele 0100. (22 decembrie 1989). S-a acţionat şi cu maşini blindate fără armament la bord „în primul rând erau scutierii ” declară Tudor Postelnicu, iar arestările erau făcute de organele de miliţie cu sprijinul altor forţe.

 

În zona Piaţa Romană, Sala Palatului, Piaţa Amzei, strada Oneşti, Intercontinental, B-dul. Primăverii şi sediul Ministerului de Interne, au mai fost aduse 35 de cadre şi 927 de elevi de la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, conduşi personal de comandantul acestei şcoli, Gl. Nicolae Andruţa Ceauşescu.

 

În aceasta perioada până în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 au fost arestate de către organele de ordine 1243 persoane din care 670 au fost conduse direct la Penitenciarul Jilava, iar celelalte au ajuns în acelaşi loc după ce în prealabil, trecuseră pe la unele unităţi de miliţie şi securitate, unde au fost maltrataţi. Au mai fost şi alte persoane reţinute fără însă a fi luate în evidenţă.

 

În acest sens, reţinem din declaraţiile procurorului Pantea Vasile: „… Toate forţele care participau la reprimarea manifestanţilor au şi operat aşa zisele  arestări, de fapt reţineri. Filiera a fost Poliţia capitalei, acel cordon devenit celebru de indivizi, care nu se ştie cine erau, care loveau sălbatic pe aceşti oameni, care deja erau, unii dintre ei în stare fizică foarte precară, iar după ce se făcea o sortare, o triere, erau duşi la Penitenciarul Jilava … Au mai fost persoane reţinute la fostul sediu al Securităţii capitalei şi la actuala Secţie I Poliţie … şi la Secţia 16 „. (Declaraţie pag. 11)

 

Şi iată cum apreciază activitatea organelor de represalii, acelaşi procuror: „…Ce s-a întâmplat la Bucureşti … în realitate aceste forţe şi-au depăşit mandatul … Ei au acţionat şi prin nerespectarea formelor  procedurale … deci cu apreciez că  nelegală activitatea pe care au desfăşurat-o ei … (Hotelul Negoiu. n.n.) a fost unul din punctele fierbinţi, unde tot aşa s-a procedat bestial…” (Declaraţie pag. 17).

 

Fostele cadre de conducere din Ministerul de Interne, respectiv Tudor Postelnicu ministru, gl.lt. Bucurescu Gianu- adjunct al ministrului, gl.lt. Vlad Iulian-şef al Departamentului Securităţii Statului, gl.lt. Vasile Gheorghe – şef al Inspectoratului

 

municipiului Bucureşti al M.I., col. Goran Gheorghe – şeful securităţii municipiului Bucureşti, col. Bărbulescu Marin – sef al miliţiei municipiului Bucureşti, col. Virban Mircea – şef al serviciului cercetări penale-miliţie, precum şi lt.col. Pîrvulescu Marin, cpt. Ştefan Gheorghesi cpt. Guvesoae Ion, toţi trei anchetatori la fosta direcţie de cercetări penale a securităţii care au dispus, coordonat şi executat prinderea şi cercetarea manifestanţilor, au fost cercetaţi şi condamnaţi pentru infracţiunile de lipsire de libertate şi cercetare abuzivă. (Rechizitoriu nr.76/P/1990 al Direcţiei Procuraturilor Militare Bucureşti).

 

Confruntările din data de 21 decembrie 1989 au avut ca efect conform datelor deţinute de Procuratura Militară 49 de morţi şi 463 de răniţi, iar la mitingul organizat s-au produs 15 răniţi

 

Martorii oculari prezenţi la locul unde au existat victime au declarat că focurile de armă au fost trase de persoane civile şi militare aflate în dispozitivele de ordine, dar şi din clădirile din jurul zonei unde aveau loc confruntări.

 

Majoritatea victimelor înregistrate nu erau cei din primele rânduri, ci în special unii cetăţeni din adâncime, lucru ce demonstrează o data în plus, fie efectuarea unor trageri de sus, fie a unor trageri mascate executate chiar din mijlocul demonstranţilor.

 

În ziua de 21 decembrie 1989 s-a ordonat din nou de către Statul Maior Central al G.P. să se ridice de la unităţile militare muniţia subunităţilor de gărzi patriotice necesară pentru paza obiectivelor.

 

Prin nota telefonica nr. 185 din 22 decembrie 1989 statul major al gărzilor patriotice din municipiul Bucureşti a transmis statelor majore de sector, ordinul de ridicare până la orele 2000 de la unităţile militare gestionarea muniţiei necesare, socotindu-se câte 30 de cartuşe pentru fiecare luptător şi armă.

 

În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989 gărzile patriotice din municipiul Bucureşti au fost „solicitate să acţioneze pentru împrăştierea manifestanţilor din zona Pieţei Universităţii fără a avea asupra lor armament şi muniţie. Subunităţile respective erau din cadrul întreprinderilor sectorului 6.

 

Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 a fost aparent un succes pentru forţele de opresiune, manifestaţia fiind în general împrăştiată şi ca urmare în zorii zilei de 22 decembrie 1989 către orele 0300 municipalitatea a deplasat maşini şi personal pentru a executa curăţirea zonei.

 

În ziua de 22 decembrie 1989 între orele 0300 şi 0700 în baza ordinului ministrului apărării naţionale, au fost efectuate restructurări ale dispozitivelor şi mişcări de efective astfel încât către orele 0600 situaţia era următoarea: o parte din efectivele Academiei Militare – respectiv 320 ofiţeri au fost trimise la unitate iar celelalte forţe, aproximativ 400 ofiţeri, au fost reamplasate în Piaţa Palatului; U.M. 01908 Bucureşti a intrat în dispozitiv de blocare în Piaţa Rosetti, cu 272 militari şi la Institutul de Arhitectură cu 120 militari; U.M. 01026 Bucureşti a trimis 2 companii, aproximativ 200 militari, la Intercontinental şi Teatrul Naţional în scopul creări unor cordoane de protecţie; circa 500 militari, 30 TAB-uri şi 14 tancuri din U.M. 01210 Bucureşti au rămas în dispozitiv în Piaţa Palatului şi la Scala, iar U.M. 01305 Bucureşti cu 400 militari şi 15 TAB-uri au ocupat dispozitiv de blocare în zona Piaţa Palatului, strada 13 Decembrie şi Piaţa Unirii.

 

În zorii zilei pe platformele industriale ale capitalei, aşa cum de fapt se prevăzuse se constituiau coloanele de muncitori în special cei ce ieşiseră din schimburile de noapte şi care în jurul orelor 700-800, s-au pus în mişcare spre centrul oraşului. Obiectivul final al deplasării îl constituia piaţa din faţa sediului C.C. al P.C.R.

 

De reţinut că pentru împiedicarea acţiunilor muncitoreşti, respectiv a grupării organizării şi constituirii coloanelor în vederea deplasării spre centrul oraşului, unii directori de întreprinderi, în baza indicaţiilor unor activişti de partid, au dispus blocarea porţilor, instituţiilor lor prin sudare. Acţiunea nu a putut însă stăvili avântul revoluţionar al muncitorimii sătulă de privaţiuni şi greutăţi materiale, revolta creştea oră de oră.

 

În dimineaţa aceleaşi zile, un grup numeros de manifestanţi din Întreprinderea „23August” au intrat cu forţa în magazia de arme a gărzilor patriotice, luând un număr de arme de diferite categorii cu care au plecat spre Piaţa Palatului.

 

Inventarierea efectuată ulterior a evidenţiat ca cele 43 de arme pierdute nu au fost recuperate în totalitate.

 

Principalele grupuri aparţineau platformelor industriale 23 August, Militari, Griviţa, Berceni şi Pipera. De-a lungul itinerarilor parcurse coloanele se completau cu diferite persoane, se intersectau şi se cuplau cu alte grupuri de oameni ce afluiau din alte zone, astfel că, în jurul orelor 1000-1100 în Piaţa Palatului se crease o aglomeraţie de oameni, care depăşea după unele aprecieri cifra de 100.000 (după opiniile lui Dan losif – peste 400.000).

 

În legătură cu constituirea coloanelor Dan Iosif declara: „… la intersecţia Iancului cu Pantelimon erau masaţi cam 300 de oameni (pag.12) … O grupă din Piaţa Iancului a străbătut Şoseaua Pantelimon, a intrat pe Dimitrov. La  intersecţia Mihai Bravu-Dimitrov, s-a întâlnit cu coloana care venea de la mecanică fină, s-au unit şi au pornit, iar la intersecţia Moşilor cu Bulevardul Republicii s-a mai întâlnit cu o coloana. … Bulevardul Republicii era plin de la hotelul Modern până la Foişorul de Foc  iar de la Spitalul de Ortopedie s-au luat cearceafuri pe care s-au scris cu crema de ghete lozinci anticeauşiste … Aceasta a fost prima coloană ce a intrat la Intercontinental… în acelaşi timp către Inter venea şi o coloană masivă dinspre Piaţa Unirii, de asemenea, se vedeau coloane şi dinspre Bulevardul 6 Martie. Scopul declarat era să ajungem la CC. „

 

Un alt grup masiv s-a format în zona platformei industriale Militari. Grupul era format în special din muncitorii schimbului de noapte şi de dimineaţă, de la uzinele Turbomecanica, INMT, Cesarom, INCRLST etc. Coloana s-a pus în mişcare către orele 1730, spre intersecţia Lujerului, unde s-a întâlnit cu o subunitate militară de tancuri. Aşa cum rezultă din declaraţiile revoluţionarului Zosim Vasile „… Tancurile nu aveau nimic cu coloana, aşa că ne-am continuat nestingheriţi deplasarea spre APACA, unde s-a constituit grosul coloanei Militari. Apoi am pornii pe cheiul Dâmboviţei, astfel că în jurul orelor 1000. eram deja la Gara de Nord. Aici ne-am unificat cu coloana de muncitori ce venea dinspre atelierele Griviţa şi am pornit împreună spre obiectivul nostru final, Piaţa Palatului, actualmente Piaţa Revoluţiei. După părerea mea coloana avea în compunere peste 60.000 de oameni. În jurul orelor 1040. mai precis odată cu începerea retragerii forţelor de ordine din piaţă am ajuns la locul menţionat. Pe tot parcursul, deşi ne-am întâlnit cu unele baraje militare, datorită ordinii în care se desfăşura deplasarea coloanei,  nu au avut loc altercaţii sau  alte incidente…”

 

La orele 0700 pe Calea Griviţei se formau grupuri răzleţe de muncitori. Porţile uzinelor erau sudate şi păzite de gărzi patriotice. În curte am văzut cum creştea numărul de muncitori. Au oprit tramvaie şi camioane în care au urcat parte din grupurile, deja formate. Lumea mă recunoştea şi se încuraja la acţiunile pe care le propuneam. Cea mai important coloană mi s-a părut cea venind de la Pipera; Pe Dorobanţi am înaintat rapid spre Piaţa Romană unde cu o seara înainte fusesem puşi pe fugă de organele de miliţie”. (Din declaraţia senatorului Sergiu Nicolaescu)

 

În jurul orei 0700 la Universitate au început să se constituie grupuri de manifestanţi care au intrat în discuţii paşnice cu militarii existenţi în zonă. Pe fondul situaţiei create Nicolae Ceauşescu a ordonat ministrului de interne şi ministrului apărării naţionale să ia masuri ferme de interzicere a ocupării zonei centrale a capitalei de către revoluţionari, prin folosirea armamentului, ameninţându-i totodată, că orice reţinere din partea lor va fi apreciată ca trădare si sancţionată în consecinţă. Ca urmare, ministrul apărării naţionale a ordonat aducerea de noi trupe în Bucureşti (U.M. 01303 Târgovişte. U.M. 01057 Mihai Bravu, U.M. 01088 Slobozia, U.M. 01091 şi 01069 Mihai Bravu,) care au ajuns însă în capitală după fuga dictatorului fapt ce a determinat dirijarea lor spre cazărmile din şoseaua Olteniţei. Ulterior, aceste unităţi au primit misiuni de luptă îndreptate împotriva forţelor ostile Revoluţiei. La orele 0810 din ordinul ministrului apărării naţionale, gl.mr. Voinea Gheorghe a trimis un detaşament de militari din U.M. 01210 U.M. 01656 şi  U.M. 01246 Bucureşti spre Întreprinderea Turbomecanica pentru a bloca deplasarea coloanelor de manifestanţi dinspre zona industrială şi din afara oraşului spre centrul capitalei. Detaşamentul s-a deplasat în raionul ordonat fără a constata probleme deosebite şi fără a fi necesară vreo intervenţie coloanele deplasându-se paşnic astfel că, în jurul orelor 1000 militarii s-au înapoiat la unităţi. Tot în această perioadă din ordinul V.Am. Aron Mihai din M.St.M. la orele 0830, Academia Militară a realizat un dispozitiv pentru blocarea accesului spre centru a unor eventuale grupuri de manifestanţi dinspre Şoseaua Panduri şi Drumul Taberei. După circa o oră dispozitivul respectiv a fost retras fără a fi necesară intervenţia sa. Două elicoptere militare au executat cercetare aeriană asupra municipiului Bucureşti, iar un elicopter a aruncat manifeste prin care îndemna populaţia să nu răspundă provocatorilor, să nu li se alăture, să apere cuceririle socialismului, etc.

 

Pe 22 decembrie 1989 la orele 900 are loc o scurtă şedinţă la care în afară de cuplul prezidenţial mai participă Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, gl. Milea, gl. Vlad, Tudor  Postelnicu. Deoarece se prevedea ieşirea în stradă a muncitorilor de pe platformele industriale ale Capitalei, Nicolae Ceauşescu ordonă aducerea unor unităţi de tancuri.

 

Aşa cum rezultă din declaraţia mr. Rafailescu Alexandru care 1-a întâlnit pe gl. Milea Vasile după ieşirea acestuia de la Nicolae Ceauşescu unde avusese loc o şedinţa fulger, „gl. Milea a ieşit desfigurat. „…A strigat să nu se tragă în mulţime, să nu se răspundă la provocări, militarii să rămână grupaţi lângă tehnică. Noi am transmis imediat ordinul”.    Declaraţii similare au mai făcut şi alte persoane ce se găseau în acele momente în preajma gl. Milea Vasile. Urcând la etajul 6, ministrul apărării naţionale a solicitat ofiţerilor existenţi în jurul său să i se asigure o centură şi un pistol, deoarece dorea să se deplaseze la trupe. După primirea lor, rămânând singur în biroul şefului de stat major al Gărzilor Patriotice, gl. Milea Vasile s-a sinucis prin împuşcare. Deşi s-a intervenit cu operativitate şi a fost trimis de urgenţă la spitalul Elias, pe timpul transportului acesta a decedat. Ştirea despre moartea gl. Milea Vasile a fost difuzată prin radio abia la orele 1059.

 

La orele 1130 Nicolae Ceauşescu a făcut o ultima încercare de a se adresa manifestanţilor ce sosise neplanificaţi în Piaţa Palatului, ieşind în balcon şi afirmând că ministrul apărării naţionale a fost un trădător şi că s-a sinucis în momentul când a fost descoperit. Reacţia mulţimii din Piaţa Palatului a fost violentă, întâmpinând cuvintele dictatorului cu huiduieli şi strigate „Milea nu e trădător” lucru ce a determinat retragerea în panică, în jurul orei 1200 a dictatorului în sediul C.C. al P.C.R. Încă de la orele 1000 clarificându-se situaţia existentă în capitală în diferite puncte a început fraternizarea armatei cu revoluţionarii permiţând acestora urcarea pe tancuri.

 

Iată ce declara în acest sens Dan Iosif: „…la Rosetti am întâlnit prima barieră, erau trei tancuri şi militari. Lumea s-a suit pe tancuri …  (pag.  13) … la intrarea Oneşti erau 3 tancuri, două T.A.B.-uri şi o maşină de pompieri. La ajungerea coloanei tancurile şi T. A. B. -urile au părăsit locul luând-o spre Scala. …Un ofiţer din T.A.B. ne-a spus că pleacă pe Oneşti să ne deschidă calea … (pag. 14) …”

 

Aproximativ la ora 1100 pe str. Oneşti, manifestanţii ajunseseră deja şi scandau ‘lozinci anticeauşiste şi antidictatoriale.

 

În dreptul Direcţiei a V-a era o maşină cu staţie de amplificare având 4 difuzoare suspendate, care a fost sechestrată de manifestanţi şi cu ajutorul cărora mai mulţi revoluţionari s-au adresat mulţimii.

 

Turnura violenta ce a luat manifestaţia populară, faptul că după finalul neprevăzut armata ar fi fost obligată conform ordinului dictatorului să facă ordine cu orice preţ, fie şi prin deschiderea focului împotriva populaţiei a determinat sinuciderea gl. Milea, importanţa capitală a acestui gest fiind contestată de mii de revoluţionari şi astăzi. Condiţiile în care s-a produs sinuciderea, vor fi analizate într-un subcapitol al prezentului raport.

 

Prin actul generalului Milea, Nicolae Ceauşescu s-a văzut brusc lipsit de posibilitatea de a acţiona, fiind astfel nevoit să caute urgent un înlocuitor pe care de fapt îl avea în atenţie mai demult, respectiv gl. Victor Stănculescu. Sosit de la Timişoara, gl. Stănculescu l-a sfătuit pe dictator şi chiar i-a facilitat fuga din sediu.

 

Retras în interior, Ceauşescu a declarat: „…V-am spus eu ca sunt trădători” şi a ordonat lui Silviu Curticeanu, şeful său de cabinet să emită un decret prezidenţial despre trădarea şi moartea lui Milea.

 

La orele 1045 gl.lt. Stanculescu Victor, care se afla în sediul C.C., a transmis unităţilor militare din Bucureşti, ordinul să se desprindă din dispozitive şi să se retragă în unităţi. Ca urmare a acestui ordin, începând cu orele 1100 au fost retrase efectivele U.M. 01210, 01305,01026 şi ale Academiei Militare, iar alte unităţi ce se mai aflau în marş spre capitala au fost dirijate în cazărmile din şoseaua Olteniţei. (Documentar M.Ap.N. S.2029R/19.11.1991)

 

„În jurul orelor 1000 coloana de blindate revenea pe bulevard spre Piaţa Romană. Cu zece minute înainte, de la ferestrele blocurilor din zonă cetăţenii au scos aparatele de radio care anunţau moartea ministrului apărării naţionale şi faptul că era acuzat de Ceauşescu ca trădător. Faptul a dat mulţimii şi mai mult curaj. Blindatele au fost oprite în piaţa…” ( din declaraţia senatorului Sergiu Nicolaescu)

 

La orele 1115 grupa operativă de la Marele Stat Major a transmis telefonic ordinul ca toate unităţile militare din ţară să-şi retragă efectivele de la sediile comitetelor judeţene de partid.

 

Aici se impun câteva precizări cu privire la activitatea unor persoane din conducerea superioară a armatei .

 

Încă de la orele 0800, în clădirea C.C. fusese chemaţi de dictator în vederea preluării directe, aşa cum hotărâse Nicolae Ceauşescu, conducerea M.Ap.N., gl.lt. Eftimescu Nicolae – prim locţiitor al şefului M.St.M. .şi şeful Direcţiei Operaţii şi gl.mr. G. Voinea – comandantul Armatei I (Bucureşti). Aceşti doi erau în biroul operativ de la etajul 1, în momentul în care s-a aflat de sinuciderea gl. Milea. În această perioadă, gl. Guşă se afla încă la Timişoara, iar gl. Stănculescu plecase din Timişoara cu avionul lui Ion Coman, ca urmare a ordinului dat de Nicolae Ceauşescu şi la cererea sa personala, astfel că în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 în jurul orelor 0200se afla deja în capitală.

 

Revenim la dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 la orele 0500, când gl. Stănculescu s-a deplasat la Spitalul Militar Central, unde prof. dr. Niculescu Gheorghe i-a pus piciorul în ghips. Reîntors acasă, constată că era aşteptat de o Dacie neagră a Securităţii, care l-a transportat la C.C., unde era chemat de dictator. Înainte de a se prezenta la Ceauşescu, trece prin Biroul Operativ, unde este informat de către ofiţerii acestuia despre situaţia din capitală, precum şi de sinuciderea gl. Milea. Pe culoar şi intrând în cabinetul 1 – Ceauşescu îi spune calm: „…Preiei comanda armatei… tocmai acum ţi-ai rupt piciorul …”

 

De la 0930 până către orele 1300, în ziua de 22 decembrie 1989, M.Ap.N. era condus de grupa operativă a M.St.M. Într-un fel între orele 0830 şi 1330, conducerea armatei a fost lipsită de comandă (în sensul de ministru). Apoi a urmat o perioadă de dezorientare datorită vidului în conducerea politică cu care era obişnuită de 40 de ani.

 

La orele 1130 pe fondul situaţiei create, Nicolae Ceauşescu a proclamat „stare de necesitate” pe întreg teritoriul ţării. Gl.lt. Ilie Ceauşescu adjunct al ministrului apărării naţionale, rămas singur în funcţia cea mai mare la M.Ap.N., a transmis la orele 1145 nota telefonică nr.37 prin care se ordona tuturor unităţilor militare aplicarea măsurilor prevăzute pentru  starea  de necesitate, precum şi precizarea: „… Se vor executa numai ordinele Comandantului Suprem”. Ordinul transmis nu  a fost pus în aplicare ca urmare a blocării lui prin revenirea în minister a gl. Eftimescu şi apoi a gl. Stănculescu, care a dispus anularea notei telefonice anterioare şi transmiterea notelor telefonice nr. 38 .şi 39.(orele 13 – 1330).

 

Între timp, sfătuit de Stănculescu care „…luase deja măsuri şi a chemat elicopterul pentru fuga lui Nicolae Ceauşescu… a fost însoţit până la Snagov de Manea Mănescu şi Emil Bobu.”(Declaraţie Tudor Postelnicii pag;.37)

 

În timp ce cuplul prezidenţial urca cu liftul spre platformă pe acoperiş revoluţionarii au pătruns în sediu reuşind să întrerupă reţeaua electrică, determinând astfel blocarea liftului între etajul 6 şi 7. Numai intervenţia aghiotanţilor a făcut posibilă scoaterea lor din lift şi continuarea ascensiunii.

 

Dar despre chemarea elicopterului a declarat şi gl. Vlad, existent la acea oră în sediu: „… elicopterul a fost chemat de gl. Stănculescu… Stănculescu l-a salvat pe Ceauşescu… de furia mulţimii…)” în acelaşi timp, simultan cu plecarea elicopterului spre Târgovişte urma să plece un autoturism cu Dăscălescu „…o maşină cu Dăscălescu care ducea nişte lenjerie…”(declaraţie Iulian Vlad pag.58).

 

De ce la Târgovişte? Fiindcă Nicolae Ceauşescu „…trebuia să continue lupta…” şi la Târgovişte trebuia să se întâlnească cu membrii C.P.Ex-ului şi membrii de guvern rămaşi fideli, iar gl. Neagoe trebuia să trimită acolo toate unităţile sale de pază şi gardă, „…a ales Târgoviştea unde trebuia să se întâlnească cu conducerea, iar eu trebuia să trimit acolo unităţile mele…” (Declaraţie gl. Neagoe, pag. 19).

 

Concomitent cu fuga lui Nicolae Ceauşescu pe calea aerului, deşi era pregătită şi varianta subterană şi terestră, s-a realizat pătrunderea manifestanţilor în sediu. Primii civili ajunşi sus pe terasă au prins momentul decolării sub ameninţarea a sute de pistoale automate.

 

Fuga pe calea aerului a cuplului prezidenţial a captat atenţia mulţimii către acest eveniment permiţând astfel, ca pe căile subterane să fie retrase forţele ce asigurau paza cuplului, după ce în prealabil mulţi dintre aceştia au abandonat armamentul ce-l aveau în primire.

 

După îndepărtarea elicopterului, dar şi pe timpul aterizării acestuia pe acoperişul clădirii s-a încercat forţarea uşilor cu o basculantă, fără însă rezultat şi ca atare s-a procedat la spargerea geamurilor şi pătrunderea prin efracţie în interior.

 

Cu privire la situaţia din Piaţa Palatului, imediat după fuga cuplului prezidenţial Dan  Iosif declara: „… Piaţa era arhiplină … S-a intrat în C.C. … col. Cernut ne-a spus că nu există nici un risc din partea lor, căi nu vor trage niciodată în populaţie … Am intrat şi am începui să găsim arme, în dormitorul Elenei Ceauşescu sub patul ei s-au găsit lăzi de muniţie 7,65 mm şi … AKM-uri … Avea 8.000 de securişti care o păzeau … Am găsit şi pistoale abandonate … A început înarmarea cetăţenilor cu armele existente … S-au constituit un comandament militar în sala 226 unde era gl.Guşă şi gl.Vlad şi-n camera 225 un comandament civil condus de domnul Mazilu (pag.17) … Am făcut un fel de grup de conducere şi-am împărţit şi sarcini ce face fiecare”.

 

Concomitent cu fuga dictatorului, în sala de şedinţe a Comitetului Central se constituia un guvern condus de Ilie Verdeţ în componenţa căruia era prevăzută a-şi continua activitatea Constantin Dăscălescu tot ca prim-ministru al României.

 

Ilie Verdeţ era un personaj apreciat de comunitatea socialistă astfel că, în una din vizitele sale în România primul ministru al URSS – Alexei Kosîghin a sugerat schimbarea conducerii politice prin înlocuirea lui Ceauşescu: „…îl aveţi pe tov. Verdeţ care a studiat la  noi şi a terminat cu excepţional”.

 

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 nu s-a acţionat în nici o împrejurare prin folosirea armelor de foc împotriva manifestanţilor.

 

 

 

4.3. Moartea generalului colonel Vasile Milea – ministrul apărării naţionale

 

Vom reproduce din lucrarea sa „începutul adevărului” pag. 130-138, descrierea condiţiilor şi sinuciderii gl.col. Vasile Milea, caz studiat în amănunt de Comisia Senatorială pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 – prima Legislatură.

 

Din expunerea faptelor şi a punctelor de vedere personale cred că a reieşit cu claritate importanţa pe care am acordat-o gestului făcut de Vasile Milea în dimineaţa zilei de 22.12.1989.   Acest material îşi propune a lămurii pe baza probelor existente activitatea gl. Milea Vasile în Bucureşti în perioada 16-22 decembrie 1989 şi împrejurările în care s-a produs moartea fostului ministru al apărării naţionale, urmărind eliminarea ambiguităţilor şi speculaţiilor uzitate pe diferite căi şi de diferite persoane, cu sau fără intenţie, dintr-o documentare incomplete şi îndoielnică.

 

Din analiza prevederilor normative şi a conţinutului jurământului militar, rezultă clar abilitatea dictatorului, în calitatea sa de Comandant Suprem, de a conduce direct forţele armate dar şi celelalte elemente ale sistemului apărării naţionale, folosind în acest scop multiple verigi subordonate nemijlocit voinţei sale (ministere, departamente, organisme).Totodată ca forţă politică conducătoare, P.C.R., prin organele sale aveau drept de conducere, coordonare şi control asupra tuturor elementelor sistemului.

 

Generalul de armată Milea Vasile, s-a născut la 1 ianuarie 1927 în comuna Lereşti, judetul Argeş şi-a făcut studiile civile, respectiv Liceul Comercial pe care l-a absolvit în anul 1946, iar studiile militare începute în anul 1949 – la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie. A urmat cursurile Academiei Militare (Facultatea de Tancuri), până în anul 1952, iar în anul1964 cursul post academic superior.

 

În cariera sa militară a îndeplinit succesiv majoritatea funcţiilor posibile, de la comandant de pluton la ministru al apărării naţionale, iar pentru merite deosebite i s-a acordat gradul de general maior în anul 1964, de general locotenent în anul 1969 şi de general colonel în anul 1977. La 23 decembrie l989 a fost înaintat post-mortem la gradul-de general de armată.

 

Fiind ofiţer de carieră a fost foarte bine pregătit profesional, cu mare putere de muncă, bun excutant al ordinelor, exigent cu sine şi cu subordonaţii, fiind în acelaşi timp sobru şi hotărât, respectat şi admirat de subordonaţi.

 

În continuare, vom încerca o descriere faptică a evenimentelor din perioada 16-22 decembrie 1989 cu referire la cazul gl. Vasile Milea, supunându-vă spre observaţie argumentele pro şi contra de care dispunem.

 

În seara zilei de 16 decembrie 1989, ministrul apărării naţionale gl.col. Vasile Milea, la solicitarea lui Radu Bălan, prim secretar al fostului Comitet Judeţean P.C.R. Timiş şi faţă de informaţiile primite de unităţile militare din Timişoara, a ordonat aducerea în cazarmă a cadrelor cu funcţii de conducere şi constituirea în acest municipiu a 10 patrule, fiecare a câte 10 militari, conduse de ofiţeri care împreună cu organele de ordine să asigure paza obiectivelor magazine şi clădiri devastate şi incendiate la Timişoara, pe fondul tulburărilor cauzate de încercarea forţelor de ordine de a împraştia persoanele din jurul  locuinţei pastorului LAZLO TÖKES. Spre dimineaţă, patrulele au fost retrase în cazărmi. Ulterior, datorită intensificării acţiunilor violente în cursul nopţii de 16 spre 17 decembrie 1989 la ora 0330, s-a ordonat de către ministrul apărării naţiationale ca un grup de ofiţeri superiori din Marele Stat Major precum şi şeful Inspectoratului Muzicilor Militare să se deplaseze în garnizoana Timişoara pentru a organiza, potrivii ordinului comandandantului suprem, defilarea unităţilor militare cu fanfară şi drapelul de luptă, în scopul dezamorsării situaţiei tensionate create.

 

Grupul menţionat, a sosit la Timişoara cu avionul, la ora 0930.

 

Începând cu data de 17 decembrie 1989 orele 12, din acelaşi ordin s-a transmis indicativul „TABELA ABC-ANA”, cuprănzând măsuri de rutină pentru întărirea pazei şi apărării unităţilor şi obiectivelor militare, precum şi constituirea unor grupe operative, cu ocazia anunţării plecării în Iran a lui Nicolae Ceauşescu, planificată a se desfăşura începând cu ziua de 18 decembrie 1989.

 

La ora 1425 s-a transmis indicativul „RADU CEL FRUMOS” (alarmă de luptă parţială) pentru marile unităţi şi unităţile militare din judeţul Timiş.

 

În cadrul acestui indicativ se prevăd a se aplica măsuri de ridicare a capacităţii de luptă a unităţilor şi marilor unităţi, astfel încât, acestea să fie în măsură a îndeplini în timp scurt misiunile de luptă ordonate.

 

După cum este cunoscut, la data de 17 decembrie 1989 ora 1700, a avut loc teleconferinţa cu toţi primii secretari ai comitetelor judeţene de partid la care au participat şi comandanţii de garnizoane reşedinţe de judeţ.

 

Pentru o cunoaştere mai exactă a poziţiei gl. Milea Vasile faţă de ordinele formulate de Nicolae Ceauşescu, este necesar a analiza unele din discuţiile purtate în cadrul acestei teleconferinţe şi a şedinţei Comitetului Politic Executiv, din care rezultă că gl. Milea Vasile nu a acceptat şi a întârziat deliberat înarmarea cu muniţie de război a armatei şi nici nu a ordonat executarea unor manevre cu tehnica din dotare, permiţând în acest mod amplificarea demonstraţiilor. Acesta a fost motivul pentru care Nicolae Ceauşescu l-a acuzat de neexecutarea ordinului dat de el, în calitatea pe care o avea de comandant suprem.

 

În cadrul teleconferinţei din 17 decembrie 1989 Nicolae Ceauşescu a afirmat: „Este stare de necesitate. Am dat ordin să se tragă, se somează şi dacă nu vor să se supună se trage “, iar Elena Ceausescu: „Cei căzuţi să fie duşi în beci, să nu mai iasă niciodată de acolo“. Iată două fraze care incriminează pe cei doi dictatori în tot ceea ce a urmat făcându-i responsabili de moartea a numeroşi oameni nevinovaţi.

 

Din discuţiile purtate în cadrul şedinţei Comitetului Politic Executiv al P.C.R. la 17 decembrie 1989, ora 1700, mai redăm următoarele :

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„Au avut o atitudine defetistă, capitulardă, atât organele Ministerului Apărării Naţionale cât şi ale Ministerului de Interne. Aseară am discutat cu ei şi le-am zis că în cursul zilei de astăzi (17 decembrie n.n.) să facă demonstraţii cu unităţi de tancuri. Să fie în centrul oraşului, să facă demonstraţii în centrul oraşului. Aceasta presupune că unităţile trebuiau să se găsească în centru.

 

Eu am dat ordin să se facă acest lucru, iar voi aţi făcut o plimbare. Nu era posibil să se întămple ce s-a îmâmplat, dacă unităţile se aflau în centru, trebuia lichidat repede cu toate aceste lucruri le-a trebuit o oră şi jumătate până s-au mişcat unităţile militare. Unde a fost demonstraţia de care am vorbit, pentru care am dat ordin?”

 

Gl. Milea Vasile

 

„Am executat deplasare din est către vest.”

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„Nu deplasare de la est către vest, unităţile de transportoare şi de tancuri trebuiau să se afle în centru. Asta înseamnă că am ordonat nu să se ducă de la est către vest.

 

Voi n-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru voi, pentru toate unităţile, atât ale Ministerului Apărării, cât şi ale Ministerului de Interne.”

 

Atacul lui Nicolae Ceauşescu se amplifică în momentul în care a aflat că forţele armate nu au executat ordinul de a folosi armamentul.

 

Gl. Milea Vasile

 

„…Nu le-am dat muniţii.”

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„De ce nu le-aţi dat ? Am dat ordin să tragă în aer, să someze. De ce nu le-aţi dat muniţie ? Dacă nu le-ai dat muniţii, mai bine îi ţineai acasă.

 

Ce fel de ministru al apărării eşti tu ? Ce fel de ministru de interne eşti tu, Postelnicu ? Spuneaţi ca le-aţi dat muniţie de manevră ?! Ei au primit sarcini de lupta, nu de manevră ?! Nu aţi spus adevărul, de abia acum spuneţi, până acum m-aţi dezinformat. Aţi spus că aţi dat ordin să tragă. (Prin aceste fraze şi funcţia pe care o avea dictatorul devine autorul moral al crimelor până în 22 decembrie, ora 1206). De ce aţi dezinformat ?”

 

Conchizând că situaţia este foarte gravă, Nicolae Ceauşescu îl atacă verbal foarte dur pe fostul ministru al apărării naţionale ca şi pe cel de interne, considerindu-i „trădători”, fapt ce demonstrează starea de panică a celor doi dictatori, ca şi încercarea de a-l culpabiliza pe gl. Vasile Milea şi a-l determina să execute ordinele fără comentarii sau interpretări. Mai mult decât atât, Nicolae Ceauseşcu ajunge în situaţia de a-i ameninţa pe cei doi miniştri chiar cu moartea.

 

Elena Ceauşescu:

 

„Situaţia este foarte gravă şi neplăcută.”

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„ Este gravă şi voi sunteţi vinovaţi!    Pentru că voi aţi împins la această situaţie.O mână de derbedei, puşi la cale de cei care vor să distrugă socialismul şi voi de fapt le faceţi jocul.

 

Cum putem califica acest lucru, să discutăm în Comitetul Politic Executiv această situaţie, iar eu în calitate de comandant suprem, consider că aţi trădat interesele ţării al ale poporului, ale socialismului şi n-aţi acţionat cu răspundere.

 

Din momentul de faţă, dacă Comitetul Politic Executiv este de acord, destituim pe ministrul apărării naţionale şi pe ministrul de interne şi pe comandantul trupelor de securitate. Din acest moment, preiau comanda trupelor armatei, să-mi pregătiţi Decretul, convocaţi Consiliul de Stat, ca să facem totul legal în seara asta. Nu mai am încredere în asemenea oameni. Nu se poate merge mai departe aşa. Toată noaptea am stat să discutat eu ei din zece în zece minute ca apoi să-mi dau seama că ei nu fac ce le-am ordonat. Trebuia să-i omoare pe huligani, nu să-i bată ei. Tu crezi că huliganii aceia n-au ştiut care-i situaţia cu voi, de au intrat în sediu. Intrarea în sediul organului de partid nu este admisă.

 

Cine v-a dat dreptul să vă consultaţi voi şi să nu luaţi măsurile care se impun, pentru că eu am discutat cu voi şi v-am dat ordin?

 

Stiţi ce ar trebui să vă fac ? Să vă pun în faţa plutonului de execuţie! Asta meritaţi! Pentru ce aţi făcut voi, înseamnă pactizare cu inamicul.

 

Ai făcut armată, Milea ? Aşa se cheamă, nu ?!”

 

Gl. Milea Vasile

 

„Da, tovarăşe secretar general!”

 

Din acest moment, Nicolae Ceauşescu pentru a se asigura în legătură cu executarea ordinelor procedează la transmiterea lor directă în scopul lichidării oricărei acţiuni, simulând un proces intentat generalului.

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„Voi da ordin ca imediat să se primească acum armament. Toţi să fie înarmaţi şi să aplice ordinul. Când am dat ordin să aplicaţi starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bâta ?! Când am spus stare de necesitate, ce înseamnă pentru voi stare de necesitate cu bâta ? Tu care conduci trupele de securitate, nu ştii ce înseamnă stare de necesitate ?”.

 

Vlad Iulian

 

„Ştiu tovarăşe secretar general, am dat ordine!”

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„Nici acum nu spuneţi adevărul, pentru că cei de la sediul Comitetului Judeţean de Partid n-au avut cu ce trage. Soldaţii au luptat cu ce au avut, cu bâta şi au reuşit să facă faţă. Unul dacă trăgea ar fi fugit ca potârnichile. Voi nu vedeţi unde aţi adus situaţia ? Am spus să trageţi în aer, somaţi şi dacă nu, trageţi în picioare. … Deci măsuri imediate, să lichidăm repede ce este la Timişoara, să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă atât unităţile Ministerului de Interne cât şi cele ale Apărării Naţionale şi oriunde se încearcă vreo acţiune, să fie lichidată radical, fără nici un fel de discuţie. Ce facem cu ministrul apărării? Ce spui tu Milea?”

 

Trebuie să remarcam modul de exprimare a generalului Milea în răspunsul său care semnifică o neimplicare directă în executarea ordinului spre deosebire de Vlad Iulian

 

Gl. Vasile Milea:

 

„Dacă-aţi ordonat aşa, aşa transmitem imediat. După care sunt la dispoziţia dumneavoastră. Este evident că Nicolae Ceauşescu nu intenţiona să îl demită pe generalul Milea Vasile, sau pe ceilalţi doi, dată fiind complexitatea situaţiei precum şi perspectiva vizitei în Iran. După cum declara Manea Constantin şeful de cabinet a lui Nicolae Ceauşescu: „Lucrurile s-au împăcat, ei şi-au luat angajamente, bine, aparent, el avea nevoie să se asigure înaintea plecării în Iran că nici asta prost planificată din punctul meu de vedere, ci să fie sigur că la înapoiere totul e liniştit.” Reproşurile adresate gl. Milea Vasile continuă.

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„De ce n-au ieşit unităţile cu arme, pentru că, cu puşca în mână, fără armament (se referă la muniţie n.n.) nu se poate apară şi nici bate.”

 

Elena Ceauşescu:

 

„Trebuie să spună ce este în concepţia lor, care este poziţia lor.”

 

Gl. Vasile Milea:

 

„Vă raportez, altă poziţie nu am nici eu şi nici ceilalţi tovarăşi.”

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„De ce nu aţi luat măsuri ?”

 

Gl. Vasile Milea:

 

„Sunt vinovat. Am gândit că nu va lua amploare.” (recunoaşte că nu a respectat ordinal dat n.n.)

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„Ce părere aveţi tovarăşi ?, trebuie să Hotărâm ce facem.”

 

Gheorghe Rădulescu: (cu referire la înlocuirea generalului Milea Vasile):

 

„Părerea mea acu, în legătură cu ministrul apărării naţionale şi cu ministrul de interne, consider că nu este cazul, pentru că nu este acum momentul potrivit pentru acest lucru.”

 

Constantin Dăscălescu:

 

„Acum s-au auzit indicaţiile şi ordinele date, dar să nu ne grăbim să luăm nişte măsuri care n-ar fi bine studiate.”

 

Gheorghe Oprea:

 

„Cred că tovarăşii au înţeles bine ce au de făcut şi vă rog să le acordaţi încrederea să se ocupe în continuare.”

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„Ce garanţie există că voi toţi nu veţi proceda la fel ca până acum?”

 

Gl. Vasile Milea:

 

„Garanţia pentru mine este că n-am înţeles primejdia de la început, acum îmi este clar, când aţi spus că este stare excepţională.”

 

Nicolae Ceauşescu:

 

„Bine, să mai încercăm tovarăşi!”

 

Iată cum descrie căpitanul Barbu, aghiotantul gl. Milea, starea în care se afla acesta după şedinţă:

 

„Pe 17 decembrie 1989, seara, eram cu dânsul la M.Ap.N şi-mi zice: – măi copile ce s-o întâmpla, ce-o fi ? Ce se va întâmpla cu copiii, cu nepoţii, cu tine, cu copii tăi ? Ce-o fi ?”

 

La orele 1800 – s-a ordonat alarma de luptă parţială pentru întreaga armată.

 

La orele 1900 s-au făcut precizări comandanţilor de armată privind unele măsuri ce trebuiesc luate de trupe, precum şi modul de comportare a acestora în diferite situaţii :

 

– să fie luate măsuri suplimentare pentru observarea şi siguranţa obiectivelor;

 

– toţi militarii să fie pregătiţi pentru a lupta ca infanterişti;

 

– în municipiul Bucureşti să se organizeze patrule după planul comenduirii de garnizoană.

 

La orele 2300 s-au convocat la M.Ap.N. comandanţii de arme şi şefii direcţiilor centrale din minister pentru a fi informaţi asupra situaţiei create în ţară îndeosebi la Timişoara şi a li se preciza modul de comportare a cadrelor şi militarilor în termen. S-au discutat probleme ridicate de comandanţii respectivi.

 

În zilele de 18, 19 şi 20 decembrie 1989 gl. Milea Vasile a condus activităţile armatei atât din sediul Ministerului Apărării Naţionale cât şi din cel al fostului C.C. al P.C.R. Aici a plecat în ziua de 21 decembrie 1989 din ordinul lui Ceauşescu.

 

Cpt. Vătămănescu Ioan declara că: „În dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 am intrat în serviciu, motiv pentru care m-am deplasat la sediul M.Ap.N. unde se afla generalul Milea Vasile. De aici, împreună cu ministrul apărării naţionale ne-am deplasat la sediul fostului CC. al P.C.R. în vederea participării generalului Milea Vasile la mitingul ce se organizase pentru ora 1200.” La cererea ministrului, la C.C. a fost trimisă o grupă operativă formată din ofiţeri superiori din M.St.M. sub conducerea col. Folescu Dumitru. Grupa avea în compunere cadre specializate în asigurarea transmisiunilor dotate cu tehnica necesară conducerii trupelor.

 

Din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, în vederea desfăşurării mitingului de condamnare a evenimentelor de la Timişoara, prevăzut pentru orele 1200, în Piaţa Palatului şi pe căile de acces au fost desfăşurate forţe de opresiune pentru blocarea pătrunderii grupurilor de manifestanţi şi interzicerea părăsirii pieţei de către participanţii la miting. Străzile adiacente erau blocate de tractoare şi camioane. Activiştii de partid supravegheau deplasarea instituţiilor spre piaţa palatului.

 

Atmosfera din sediul C.C.-ului este redată în mod semnificativ de fostul şef de cabinet a lui Nicolae Ceauşescu, Manea Constantin: „În 21 decembrie, dimineaţa, s-au făcut pregătiri pentru miting. Întâi a fost o şedinţa extraordinară de Comitet Politic. Deci în ziua aceea a fost zarvă mare, multă frământare ordinele date de el (Nicolae Ceauşescu n.n.) din sfert în sfert de oră, totul să se disperseze să nu se lase lumea să se adune nici în stradă şi nici în altă parte întreaga securitate şi miliţie ieşise în stradă.”

 

După spargerea mitingului gl. Milea Vasile a primit dispoziţie din  partea lui Nicolae Ceauşescu de a da ordine unităţilor militare din garnizoana Bucureşti să sprijine forţele Ministerului de Interne pentru apărarea sediului C.C. al P.C.R. şi descurajarea manifestanţilor. (Documentar M.Ap.N./S2029R/ 19.11.1991). Aşa cum am mai văzut se formaseră grupuri la Cofetăria Grădiniţa în Piaţa Universităţii şi în piaţa Unirii.

 

În baza ordinelor date de ministru au avut loc mişcările de trupe.

 

Detaliile acestora au fost redate odată cu descrierea cronologica a evenimentelor. În continuare vom urmări implicările directe ale ministrului până-în dimineaţa lui 22 decembrie 1989 momentul critic care i-a fost fatal.

 

– La orele 1730, gl. Milea Vasile a cerut să i se trimită la C.C. o grupă de transmisionişti cu mijloacele necesare pentru a avea legătura proprie cu subordonaţii şi cu grupa de ofiţeri din M.Ap.N. cu harta municipiului Bucureşti. Au fost trimişi de la Comandamentul Trupelor de Transmisiuni 4 ofiţeri de transmisiuni (cpt.ing. Tufan Marius, mr. Stan Dănuţ, mr. Răducu Marian şi cpt. Plavitu Dan). De la M.St.M. a fost trimisă o grupă de operatori condusă de col. Folescu Dumitru.

 

Tot la această oră a ordonat comandantului Aviaţiei Militare să execute zbor de recunoaştere cu două elicoptere, pentru a stabili mişcările manifestanţilor în oraş.

 

În după-masa aceea a fost mereu chemat, mereu admonestat de Nicolae Ceauşescu, acuzat că trage de timp, că nu are putere de decizie, iar seara l-a admonestat foarte dur şi  foarte serios, i-a interzis să mai stea în birou cu generalii la pierderea vremii în fata hărţilor că nu de aia este ministrul apărării.” (Manea Constantin)

 

Din declaraţia col. Dumitrescu Nicolae, care în ziua de 21 decembrie se afla în fostulul sediu C.C. al P.C.R. rezultă că în jurul orei 1700 (gl. Milea Vasile n.n.) a efectuat o inspecţie a dispozitivelor subunităţilor de gărzi patriotice ce se aflau între Hotelul Intercontinental şi blocul Scala. Luptătorii staţionau în două autobuze şi erau înarmaţi cu cozi de lopeţi. Se subliniază următorul aspect: „noi nu eram subordonaţi gl. Milea Vasile, ci direct lui Nicolae Ceauşescu prin Ion Coman. Totuşi ne-a chemat gl. Milea pe mine şi încă pe trei ofiţeri (col.Pîrcălăbescu, col. Murariu şi lt. col. Dumitru) şi ne-u trimis să vedem dispozitivul.” Privitor la ordinele transmise unităţilor militare de gl. Milea Vasile reţinem din declaraţia lt.col. Amăriucăi Dorel următoarele:

 

„Am plecat şi i-am raportat ministrului şi mi-a spus în mod cert: nu va apropiaţi voi de linia întâi. Rămâneţi aşa cum sunteţi acum voi şi dă-le încă o dată ordin, să nu tragă decât dacă sunteţi atacaţi şi numai în sus. A spus asta de mai multe ori.”

 

Referitor la starea de spirit în care se găsea fostul ministru al apărării, declaraţia ofiţerului evidenţiază: „Îl cunosc pe gl. Milea Vasile ca un om dur. Am avut ocazia să-l văd atunci atât de apropiat…            mi-am dat seama că este într-o tensiune sufletească.”

 

În jurul orei 2200 ministrul apărării naţionale a dat ordin de dislocare a unor efective pentru a constitui rezerva forţelor existente în zona Piaţa Romană- Intercontinental-Universitate.

 

Tot în această perioadă, în jurul orei 2300, gl. Milea Vasile s-a deplasat pentru a inspecta dispozitivul realizat de forţele armate. De la balcoane s-a aruncat asupra militarilor, inclusiv a ministrului, cu diverse obiecte.

 

Militarii au răspuns prin foc executat în sus. Pe acest fond, din diverse locuri s-a tras asupra manifestanţilor cu muniţie lacrimogenă, ce nu exista în dotarea armatei. În această situaţie, gl. Milea Vasile a ordonat să nu se mai tragă nici măcar în sus.

 

În acest sens, col. Pîrcălăbescu relatează: „În seara zilei de 21 decembrie 1989, în jurul orelor 2100– 2130 am fost chemat de Nicolae Ceauşescu împreună cu gl. Milea Vasile, Postelnicu şi Vlad şi s-a atras în mod deosebit atenţia gl. Milea Vasile pentru  modul defectuos în care acţionează armata pentru răspândirea demonstranţilor de la Hotel Intercontinental. Acesta este motivul pentru care i-a ordonat să se deplaseze personal în zona dispozitivului de la Intercontinental.” (Procuratura Militară nr.68P/1990)

 

Din acest moment, gl. Milea Vasile preia direct şi pe teren comanda acţiunilor unităţilor militare din Piaţa Universităţii.

 

Relativ la acest moment, cpt. Vătămănescu declară:

 

„Către miezul nopţi l-am însoţit pe gl.Milea Vasile care a mers printre categoriile de forţe ce asigurau blocarea accesului către fostul sediu al C.C. al P.C.R. dinspre Hotel Intercontinental. Aici gl. Milea Vasile s-a deplasat printre barajele de militari în termen alături de care se găseau comandanţii de subunităţi cărora le-a ordonat să nu tragă decât foc de avertismetisment în sus.

 

În tot timpul cât şi-a exercitat funcţia, implicându-se direct în lichidarea baricadei de la Intercontinental, asupra generalului s-au făcut presiuni, în sensul de a fi mai dur şi mai hotărât, de către Ion Dincă aflat şi el în zonă, alături de Postelnicu şi Iulian Vlad.

 

– La orele 2330, gl. Milea Vasile a ordonat mr. Roşca Valentin, comandantul unei companii de tancuri să înlăture baricada în flăcări de la Intercontinental, după ce se încercase acest lucru, fără succes, cu un TAB condus de lt. Şerban Nicu, TAB-ul care a luat foc şi a fost părăsit de echipaj lângă baricadă. În acest timp o autobasculantă abandonată în mers de şofer, a parcurs în diagonală spaţiul liber de manifestanţi din spatele baricadei, îndreptându-se dinspre rondul de la Universitate spre marginea baricadei, izbindu-se de un copac şi a luat foc. Nu a fost accidentată nici-o persoana. Tancurile au trecut peste baricadă. Primul a trecut tancul condus de plt.maj. Neagu Victor, apoi în ordine: sg.maj. Dumitrescu Cristian, plt. Dobre Gheorghc, mr. Roşca Valentin şi sg.maj. Ruşca Alexandru.

 

După înlăturarea baricadei, în urma tancurilor şi TAB-urilor s-au deplasat forţe de ordine din Ministerul de Interne, unităţi de infanterie şi Academia Militară care au obligat pe manifestanţi să se împrastie spre Piaţa Unirii şi străzile laterale. Sau efectuat arestări şi violenţe deosebite împotriva civililor.

 

La rândul său, cpt. Tufan îşi aminteşte: „gl. Milea Vasile a ieşit (din sediul C.C. în dispozitivul trupelor n. n.) de mai multe ori, după aceia a ieşit cu mine şi apoi singur de vreo două ori. Prima dată era în jurul orei 2200. Am ieşit pe la intrarea D, cu ministrul fiind şi Vătămănescu. Am mers până la baricada de la Hotel Intercontinental unde mai erau încă oameni. Personal am stat numai 2-3 minute după care am revenit la sediu. La 3-4 minute a venit şi ministrul. După un timp, ministrul a ieşit din nou şi mi-a spus să vin cu el. Era în jurul orelor 2300. În continuare, mi se pare important de reţinut că ministrul, la această ultimă ieşire, a plecat din zona Intercontinental înainte de a porni tancurile. Tot cu această ocazie a avut loc o discuţie între factorii de conducere la care au participat şi Dinca şi gl. Hortopan.”

 

Din declaraţia căpitanului Stroe se reţine că, la Intercontinental „gl. Milea Vasile a stat până la venirea tancurilor şi când primul tanc a trecut peste baricadă, noi am plecat de acolo împreună pe la 100 şi ceva noaptea, eu rămânând la parterul C.C.”

 

Deosebit de semnificativă pentru starea sufleteasca trăită de ministrul apărării este şi declaraţia gl. Vlad Iulian care afirmă: „După miezul nopţii am  făcut doar 20 sau 30 de metri spre bulevard şi m-am întâlnit cu gl. Milea Vasile, în timp ce se întorcea la sediul fostului C.C. care era extrem de afectat. Pur şi simplu m-a îmbrăţişat. Sub aspectul stării sale psiho-morale era profund afectat, adică aşa cum nu l-am văzut niciodată. M-a întrebat unde am fost de nu m-a văzut, după care a intrat în sediu.

 

Mai târziu a avut loc o scurtă şedinţă în care am prezentat situaţia. Era şi Ceauşescu. Aproximativ în jurul orei l00 noaptea, ministrul apărării a făcut o informare foarte succintă. Eu nu am participat personal la această şedinţă, dar după ce s-a terminat m-am retras cu dânsul şi am stat de vorba între patru ochi, aproximativ o oră şi jumătate, două. În discuţia cu el mi-a descris stările sufleteşti pe care le trăia ca om şi comandant al armatei, ca şef al  armatei şi ca tată de familie, ca soţ.”

 

Pe la orele 130 – relatează col. Pîrcălăbescu – „…Gl. Milea Vasile care era cu aghiotantul său lt.maj. Barbu, mi-a spus că este foarte obosit şi i-am oferit un ceai. Cu această ocazie mi-a spus că este posibil ca această demonstraţie să ia amploare şi că se va întâmpla ceva, după care s-a dus în biroul lui Ion Comun şi s-a culcat”, lucru confirmat şi de doi dintre aghiotanţii săi (cpt. Barbu si cpt. Vătămănescu).

 

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 0700 cpt. Vătămănescu l-a trezit comunicindu-i să se prezinte la Nicolae Ceauşescu unde a fost chemat.

 

Iată ce declara Manea Constantin privitor la evenimentele din dimineaţa acestei zile: „… Am intrat la mine în birou unde erau de asemenea cu hărţile, cu steguleţele, în orice caz Milea era dărâmat. Am vrut să discut cu el, era marcat de ce a fost în noaptea aceea şi mi-a zis că toată problema este să nu deschidem foc.”

 

Lt.col. Tălpeanu Ion, fost aghiotant prezidenţial, confirmă că în jurul orelor 0815 Nicolae Ceauşescu a chemat la etajul 1, lângă cabinet, pe cei din comandament: gl. Milea, Postelnicu, Vlad şi Pîrcălăbescu. De asemenea, au fost chemaţi mai mulţi demnitari: Constantin Dăscălescu, Curticeanu Silviu, Bobu Emil, Manea Mănescu şi alţii.

 

Iată cum descrie atmosfera acelei ultime şedinţe gl. Vlad Iulian: „… Ultimul moment când l-am văzut pe gl. Milea a fost în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, nu mai ştiu exact ora, când am fost chemaţi mai mulţi la Ceauşescu, tot în biroul lui. În jurul orei 0800 sau 0830, nu mai târziu de 0900. În orice caz erau fostul prim-ministru Manea Mănescu, gl. Milea, Postelnicu, Curticeanu şi s-a interesat, mi se pare, de fostul secretar (P.C.R. n.n.) al Capitalei… care este situaţia în acest sens întrebându-l pe Milea dacă are toate forţele, datele cu privire la ce se întâmplă în Bucureşti.

 

Prima întrebare pe care a pus-o pe un ton răstit era cam asa: Ce face armata ? Unde sunt unităţile ?

 

Starea pe care o avea Milea probabil că se accentuase, în orice caz nu a dat un răspuns care să-l satisfacă.

 

În momentul în care s-a ridicat a pus mâna pe mâna mea şi a rămas în poziţia aceasta, dând răspunsul care l-a dat. Ceauşescu nesatisfăcut de acest răspuns s-a răstit într-un mod deosebit de brutal: – Cum îţi  permiţi să vii în faţa mea! Eu trebuie  să-ţi dau ţie raportul ? Du-te imediat şi vezi să vii să-mi raportezi!

 

Nu a trecut decât aproximativ o jumătate de oră şi am aflat că s-a împuşcat!”

 

Imediat după terminarea şedinţei, mr. Rafailescu Alexandru l-a întâlnit pe fostul ministru al apărării despre care îşi aminteşte: „În jurul orei 0830 a avut loc o şedinţă fulger a C.C. din care gl. Milea a ieşit desfigurat. Şedinţa a fost la etajul I. Singur a venit spre noi, a intrat în camera de stat major. Starea sa de tensiune s-a amplificat când i-am spus că mulţimea s-a urcat pe tehnică.

 

Eu eram în uşa camerei unde aveam dispeceratul. A început să ţipe la mine, era de nerecunoscut. A strigat să nu se tragă în mulţime, să nu se răspundă la provocări, militarii să rămână grupaţi lângă tehnică. Noi am transmis imediat ordinul. Referitor la această problemă col. Carp Gheorghe confirmă că în jurul orelor 1010 „RONDOUL” a transmis ordinul să nu se execute trageri nici măcar de avertisment. Totodată, din jurnalul acţiunilor de luptă a unei mari unităţi rezultă că începând cu orele 1025 au început acţiunile de retragere a unităţilor ce se găseau în dispozitiv la Intercontinental şi Scala către Piaţa Romană şi ulterior în cazărmile de dislocare. Col. Carp Gheorghe declară că, în baza ordinelor primite de la eşalonul superior, în jurul orelor 1028 sunt oprite coloanele unităţilor mecanizate şi de tancuri ce se deplasau către capitală dinspre Slobozia şi dirijate către sediul unor unităţi din garnizoana Bucureşti.” ( Documentar M.Ap.N. nr.S 2044 R / 09.03.1992)

 

La rândul său, mr. Tutan Marius, membru al grupei de transmisiuni ce funcţiona în sediu în aceea perioadă (în fostul sediu al C.C. al P.C.R.), relatează că: „…după ce a ieşit de la şedinţă, gl Milea Vasile a urcat la etajul VI unde, văzându-l împreuna cu Rafailescu, a spus: – v-am dat un ordin .’.-    la care i-a răspuns că ordinul dat, de a nu se trage, a fost transmis. În continuare gl. Milea Vasile a intrat în cameră cu col. Pîrcălăbescu şi o perioadă de timp l-am mai văzut .

 

Referitor la aceste momente col. Pîrcălăbescu declară: „…Stăteam în birou. Era cam ora 930 când vine gl. Milea. Am ieşit în faţă. Milea venea către biroul meu. L-am însoţit. Când am ajuns în holul care este la lift zice: Domnule vreau o centură să merg jos la unităţi.”

 

La ordinul gl. Milea, col. Pîrcălăbescu l-a chemat pe cpt. Vătămănescu, iar după sosirea acestuia, i-a cerut acestuia să părăsească încăperea întrucât avea ceva de vorbit cu aghiotantul său.

 

În birou, gl. Milea Vasile a rămas singur cu cpt. Vătămănescu, care relatează următoarele: „Şi nici nu a apucat să închidă uşa şi a început să plângă. El a rămas în picioare, iar eu eram în dreptul uşii. Acum pot să realizez mai bine clipele acelea, că era o situaţie dramatică şi el spunea: Nu mai pot!. Ce eu sunt călău, să trag în popor?- şi  am înţeles eu că aşa ceva îi spusese Ceauşescu, dar nu mi-a precizat. El spunea că suntem tineri, să ne creştem copiii şi atunci am înţeles că i se spusese să tragă. Mi-a mai spus că dacă se întâmplă ceva să-i spun lui Barbu, care era şeful de cabinet de la minister că are două cecuri care să parvină familiei, pentru nepoţii lui, pe care-i iubea mult. Apoi şi-a şters lacrimile şi mi-a spus să-l chem pe Pîrcălăbescu. Până să intre Pârcălăbescu, generalul a ieşit în holul mare şi a zis: Ia vezi de o centură. Singurul care avea centură, era cpt. Tufan. Acesta s-a descheiat şi a vrut să scoată pistolul de pe centură, dar generalul a zis să lase pistolul acolo, apoi a luat centura şi pistolul şi a intrat în birou. Eu m-am deplasat la toaletă, după care am aşteptat pe hol ca gl. Milea Vasile să iasă din cabinet pentru a coborî printre oameni. În hol se aflau şi col. Pîrcălăbescu Corneliu, plt. Manole, iar în alte două birouri ale căror uşi erau deschise, alţi ofiţeri din secţia militară. În acest timp în cabinetul col. Pîrcălăbescu s-a auzit o împuşcătură înfundată.

 

Referitor la acest aspect col. Pîrcălăbescu declară: „Cum noi nu aveam nici centură nici pistoale, inclusiv ofiţerul de serviciu, am văzut un ofiţer care era de la transmisiuni, pe numele Tufan, acesta era pe hol şi purta centură cu pistol. I le-am solicitat şi întrucât ministrul insista, col. Dumitrescu ofiţerul de serviciu le-a luat repede de la acest ofiţer de transmisiuni…”.

 

Col. Dumitrescu precizează: „Era ora 0920 când a ieşit din birou. M-am uitat în jur, l-am văzut pe Tufan, care era ofiţer de transmisiuni şi i-am cerut pistolul pentru ministru. El a scos centura pe care era şi tocul de la pistol. Pe holul acela mic era ministrul, cam la 10 paşi. Tufan vrând să dea pistolul ministrului a vrut să-l scoată de pe centură însă acesta a spus să lase centura şi pistolul.

 

            După ce i-am dat pistolul, a închis uşa. Eu am crezut că se îmbracă dar, la câteva  minute s-a auzit împuşcătura.

 

Când a cerut pistolul avea o stare de surescitare, era îngândurat, era abătut, o stare proastă.”

 

Mr. Tufan Marius, care i-a dat ministrului pistolul, relatează: „La un moment dat după ce am intrat în holul mare de la etajul VI din biroul lui Pîrcălăbescu a ieşit un grup de ofiţeri  care strigau:  daţi-ne repede o centură pentru tovarăşul ministru. Erau col. Pîrcălăbescu, col. Dumitrescu, cpt. Vătămănescu. Eu m-am desfăcut la centură, pistolul este foarte greu de scos. Am tras centura cu mâna stângă şi pistolul îl ţineam cu mâna dreaptă. În timpul acestei operaţii a apărut în cadrul uşii de la holul mare chiar gl. Milea. Ei când l-au văzut pe gl. Milea mi-au spus să dau centura mai repede că tovarăşul ministru se grăbeşte. Vrând să-i dau numai centura, ministrul a spus să-i dau şi pistolul. Întrucât am avut reţineri, gl. Milea mi-a ordonat să-i dau şi pistolul. Am întins centura cu mâna stângă şi pistolul cu dreapta. Milea a luat întâi centura, iar col. Dumitrescu i-a dat pistolul, deoarece ministrul s-a încurcat în centură. Având apoi o ieşire nervoasă întrucât în jurul său erau mai mulţi ofiţeri, ministrul a intrat în birou şi a trântit uşa. Eu mi-am continuat activităţile şi în momentul când eram în uşa de la terasa spre hol am auzit un foc (de armă n.n.), dar nu pot spune că era din afară sau dinăuntru”.

 

După ce a intrat în posesia centurii şi pistolului, în cabinet, gl. Milea Vasile a rămas doar cu col. Pîrcălăbescu, între ei a avut o scurtă discuţie, din care rezultă că Nicolae Ceauşescu îi dăduse ordin să tragă în mulţimea aflată în faţa fostului sediu al C.C. al P.C.R., dar că el nu putea să execute acest ordin. Gl. Milea a solicitat col. Pîrcălăbescu să spună acest lucru atât familiei cât şi altor persoane. La un moment dat “relatează col. Pîrcalabescu „…l-am văzut că începe să se agite, l-am întrebat dacă mai e nevoie să rămân cu dânsul, mi-a zis că nu. Mi-a cerut să ies, că vrea să dea câteva telefoane, ordonându-mi în acelaşi timp, să-l anunţ pe Vătămănescu, să îl aştepte că pleacă repede”.

 

Din declaraţia ofiţerului mai reiese faptul că, în momentul părăsirii biroului, a observat că centura, tocul şi pistolul, preluate de la mr. Tufan Marius, erau pe masa de consiliu, iar pistolul era introdus în toc.

 

La rândul său, plt. Manole, care se afla chiar la uşa biroului în care se găsea gl. Milea Vasile, relatează că: „…În jurul orei 0920-0930, a venit ministrul apărării, însoţit de cpt. Vătămănescu şi a intrat în biroul în care se afla şi col. Pîrcălăbescu. Apoi a ieşit col. Pîrcălăbescu cerând nişte hârtie pentru ministru. Am adus hârtia, după care col. Pîrcălăbecscu a părăsit biroul, spunând să nu intre nimeni să-l deranjeze pe ministru. Am auzit apoi că ministrul vorbea la telefon, în biroul lui fiind vreo patru telefoane. Col. Pîrcălăbescu a ieşit spre holul marc, eu rămânând între cele două uşi. În biroul alăturat (al ofiţerului de serviciu n.n.), erau Vătămănescu şi col. Dumitrescu. La un moment dat, am auzit o împuşcătură şi un geamăt.

 

Putem aprecia din declaraţiile martorilor, că sinuciderea gl. Milea s-a produs între orele 0925-0935 (M.Ap.N./S 2029 R/19.1 1.1991).

 

Doamna Milea, soţia fostului ministru al apărării naţionale, a declarat în ziua de 22 aprilie 1991, referitor la telefoanele primite în staţiunea Predeal în ziua de 22 decembrie 1989, că: „să ştiţi că l-am primit, atât pot să vă spun, la primul s-a auzit împuşcătura şi vocea aceea care v-am spus (se refera la voci din interiorul încăperii n.n.),…(când d-na Milea a spus <<alo>> n.n.). Nu a răspuns nimeni, a fost un moment de linişte, pe urmă dintr-odată o luptă, un zgomot de lovituri, după care s-a auzit o împuşcătură. Pană la un minut a durat toată treaba asta. Lupta era destul de puternică, după aia s-a făcut linişte şi după aia eu am ţipat în telefon pentru că mi-am dat seama că se întâmplă ceva o voce liniştită îmi spune Doamnă zgomotele care le-aţi auzit şi împuşcătura sunt înregistrate şi a închis.

 

Ulterior a mai primit încă două telefoane unul din Bucureşti de la col. Diaconescu care avea în subordine casele de odihnă şi care se interesa de starea d-nei Milea şi următorul în care o voce a spus: „d-na, ascultaţi vocea oamenilor liberi din Braşov”.

 

Este cunoscut faptul ca în perioada premergătoare sinuciderii, gl. Milea Vasile a folosit unul din telefoanele existente în biroul stalului major al gărzilor patriotice, dar nu pentru a suna la Predeal ci pentru a caută pe cpt. Barbu, aghiotantul său, care se găsea în sediul M.Ap.N. Aceasta rezultă şi din declaraţiile ofiţerilor din imediata sa apropiere.

 

În ceea ce priveşte ultimele activităţi ale gl. Milea, aghiotantul său, cpt. Barbu, declară: „Dimineaţa m-am dus la minister, m-am culcat şi eu puţin şi la ora 0915, ofiţerul de serviciu mi-a zis: Scoală-te că a telefonat ministrul şi a spus să-l suni la gărzi. Şi l-am sunat în jurul orelor 0920. Mi-a zis: De ce nu eşti aici ? Eu i-am răspuns: Nu mi-aţi cerut d-voastră să nu mai vin de la minister. El a răspuns: Ştiu măi copile, dar trebuia să fii aici cu mine. Eu: Dacă ordonaţi, mă urc în maşină şi vin imediat. El: Lasă, nu mai este nevoie”. „În vila unde era apartamentul ministrului (la Predeal n.n.), era 55148, era număr direct în apartament. D-na (Milea n.n.), era la Predeal, eu am telefonat să nu mă întrebaţi acum când, dar în orice caz înainte de moartea ministrului. Trebuia cât de cât să o liniştesc. Nu pe 22, pe 21 atât am vorbit”.

 

Iar cpt. Vătămănescu Ion. declară: „Nu cred că mai dădea  telefon familiei, nu mai era nevoie de argumente pentru hotărârea pe care se presupune că o luase. Familia era la Predeal şi nu era timpul material să mai vorbească. După ce a ieşit  Pîrcălăbescu, la un minut s-a auzit împuşcătura”.

 

Col. Dumitrescu Nicolae, ofiţer de serviciu pe comandament, cu referire la posibilitatea folosirii telefoanelor existente în biroul statului major al gărzilor patriotice, declară: „Da, erau telefoane de oraş, scurt. TO. cu M.I. şi armata. Când vorbea cu oraşul puteam şti. Dar pe scurt, nu. Nu am remarcat. (Ofiţerul nu a observat aprinderea becului ce indica efectuarea convorbirilor cu oraşul n.n.). Eu personal nu i-am dat nici o legătură.”

 

Din analiza faptică rezultă certitudinea că gl. Milea a purtat o convorbire telefonica cu M.Ap.N.-ul, folosind în acest scop telefonul „scurt” şi mai puţin probabil o convorbire interurbană cu Predealul. De fapt, în declaraţia din 27 iunie 1990, d-na Milea nu aminteşte nimic despre convorbirile telefonice relatate mai sus. De asemeni, din declaraţiile martorilor, care au intrat în încăpere imediat după producerea evenimentului, rezultă că nu au constatat elemente care ar fi condus la concluzia că în încăpere ar fi avut loc acţiuni violente între victimă şi un eventual agressor.

 

Imediat după producerea evenimentului, aşa cum precizează plt. Manole: „d-l Pîrcălăbescu a venit din holul mare şi a întrebat ce s-a întâmplat. Eu i-am răspuns: Cred ca s-a împuşcat ministrul. Aceasta a fost concluzia după împuşcătură şi acel geamăt care s-au auzit. Vătămănescu a intrat să-i dea un prim ajutor, apoi a intrat în cabinet şi Pîrcălăbescu. Eu am rămas în uşă. La un moment dat a venit şi d-na Popa, dactilografa. Am constatat că pe masa care era dispusa paralel cu canapeaua fiind despărţită de aceasta de scaune, se afla un pistol model 1974, tip Carpaţi, de asemenea, am văzut că unul din scaune de pe latura dinspre canapea, avea pe spătar, ca la circa 20 cm de partea superioară, un orificiu şi era înconjurat de o pată de culoare roşie ce parcă a fi de sânge. Eu am dat telefon la punctul  sanitar şi apoi la intrarea B pentru o Salvare. La circa 3-5 minute s-au prezentat două femei îmbrăcate în ţinută de asistentă medicală, de asemenea aproape în acelaşi timp a venit şoferul de la Salvare cu o targă”.

 

Despre acelaşi moment, col. Pîrcălăbescu, relatează: „Am ieşit, am stat cu Vătămănescu la lift, am discutat cu el timp în care am auzit o detunătura, zicându-i acestuia că am impresia că la mine este zgomotul respectiv. La intrare, îl lăsasem pe plt. Manole, iar uşa de la ofiţcrul de serviciu era deschisă. Am fugit cu Vătămănescu imediat. El a deschis uşa repede şi a intrat, iar eu l-am întrebat pe pl.  ce s-a întâmplat, el  răspunzându-mi – cred că s-a împuşcat ministrul. Când s-a deschis uşa, Milea era aproape întins pe canapea, iar Vătămănescu a sărit repede să-i pună capul mai sus. Eu l-am văzut pe Milea deschis la veston dar vestonul nu era deschis când eram eu cu el înăuntru. Am fugit repede afară şi am anunţat şi pe ceilalţi. A venit procurorul Mihăilă şi col. Condrea de la secţia militară. Le-am spus să nu pună măna pe absolut nimic si am observat că pe masă era o hartă, pistolul, centura şi tocul pistolului. Menţionez că atunci când gl.Milea mi-a cerut să îl las singur pistolul era în toc. Dactilografa era prin împrejurimi, a auzit şi a venit repede, a umezit o batistă pe care i-a dat-o lui Vătămănescu să i-o pună pe buze lui Milea întrucât acesta gemea.

 

Primul care a intrat în birou a fost cpt. Vătămănescu care declară: „În momentul în care am auzit împuşcătura eram pe hol. Imediat am fugit spre birou şi am deschis uşa .Era pe canapea, l-am sprijinit, avea vestonul desfăcut, cu urme de sânge, mâna stângă atârna, gemea, avea ochii închişi, faţa palidă. La un moment dat o femeie de serviciu sau dactilografa a spus să-i dăm apă şi i-am tamponat buzele. A deschis ochii s-a uitat la mine, dar nu a vorbit nimic, numai gemea.

 

Aflat în camera ofiţerului de serviciu, situată în imediata apropiere de biroul în care se găsea gl. Milea Vasile col.Dumitrescu Nicolae arată: „La 3, 5 minute după ce ministrul a intrat în birou şi a închis uşa am auzit un zgomot din direcţia acestei camere, care părea a fi produs de o armă de foc (împuşcătură înfundată). După aceasta am ieşit alarmat pe holişor şi m-am dus la uşa de acces în biroul şefului de stat major. Din uşă am văzut următoarele: pe canapeaua existentă din birou era întins pe spat , cu capul orientat spre geam gl. Vasile Milea. Am sesizat că avea vestonul deschis; pe masa de consiliu, dispusă paralel cu canapeaua se afla un pistol.

 

Despre eveniment dl. Mihăilă Constantin, a luat cunoştinţă după cum declară: „În jurul orelor 0920 0930, fiind în birou am auzit un zgomot pe culoar. Ieşind, am observat mai mulţi ofiţeri foarte agitaţi şi din ce discutau am înţeles că s-a împuşcat ministrul apărării. Am înţeles că gl. Milea Vasile s-ar afla în biroul col. Pîrcălăbescu, sef al statului major al gărzilor patriotice. M-am deplasat către biroul respectiv, unde, din uşă am văzut următoarea scenă, pe canapeaua din dreapta se afla pe spate gl. Milea Vasile. Am sesizat ca era deschis la veston, iar în zona inimii, prezenta o pata mare de sânge, fiind de fapt evidente semne de hemoragie masivă. Era încă în viaţă, respira cu greutate şi prezenta mişcări spasmatice ale capului, de asemenea gemea. Precizez că pe holul de la intrare, în cam. 621, l-am întâlnit pe cpt. Vătămăşescu, care m-a impresionat prin faptul că era foarte afectat şi practic, plângea”.

 

Într-un alt birou de la et.6, împreuna cu alţi ofiţeri din M.Ap.N., se afla şi col. Condrea Alexandru, care relatează: „În jurul orelor 0930, a reapărut col. Pîrcălăbescu, într-o stare psihică deosebită şi ne-a anunţat că gl. Milea Vasile s-a împuşcat. M-am deplasat către biroul col. Pîrcălăbescu. După un moment de stupoare pentru toţi, ne-am dus să vedem ce s-a întâmplat. Când am intrat în acel birou am văzut următoarea scenă: pe canapeaua care este dispusă pe latura dreaptă (sens de orientare dinspre interior), se afla gl. Milea Vasile. Acesta era culcat pe spate cu piciorul drept atârnând la podea. Avea vestonul deschis, iar cămaşa era plină de sânge în stânga toracelui, mai exact în zona inimii. O infirmieră sau asistentă îi făcea o injecţie. În paralel cu canapeaua era dispusă o masă pe care se afla un  pistol. În dreptul acestuia, din câte reţin era un scaun tapiţat  care prezenta pe la jumătatea spătarului o pată de culoare roşie cât de mărimea unei monede de 5 lei. Gl. Milea Vasile trăia încă, respirând cu mare greutate. Am strigat şi eu că ministrul trebuie dus la spital, iar din câte reţin col. Pîrcălăbescu a zis că a fost chemată Salvarea. Într-adevăr la 5 minute a apărut un cetăţean cu o targă, despre care am înţeles că era şoferul Salvării care sosise.

 

Despre cele întâmplate cei doi dictatori au fost încunoştinţaţi de col.Pîrcălăbescu în felul următor: „Am coborât la et. I unde era şeful de cabinet Manea. Am intrat înăuntru şi i-am spus lui Ceauşescu că Milea s-a împuşcat. Neînţelegând iniţial s-a ridicat de la birou şi s-a îndreptat spre mine întrebându-mă ce am spus. Eu i-am explicat că ministrul apărării s-a împuşcat la mine în birou, moment în care a intervenit Elena Ceauşescu si m-a întrebat dacă a lăsat ceva scris, eu infirmând. Ceauşescu a deschis uşa si i-a spus lui Curticeanu care se afla în anticameră, să meargă cu mine să vadă despre ce este vorba şi apoi să fie informat. Am plecat împreună la mine în birou, unde am observat ca veniseră doctoriţe sau asistente, nici eu nu ştiu ce erau. Mâneca dreapta a vestonului gl. Milea era tăiată, iar una din personalul medical sosit îi făcea o injecţie. Gemea încă. Eu şi col. Condrea le-am întrebat ce şanse de scăpare sunt, la care mi s-a răspuns că foarte minime.”

 

Cu privire la acest aspect, Silviu Curticeanu declara că în aceea dimineaţa în jurul orelor 9, a fost chemat de dictator în birou, unde se afla şi col.Pîrcălăbescu şi întrebat dacă ştie ce s-a întâmplat cu gl. Milea, deoarece şeful gărzilor patriotice l-a anunţat că s-a sinucis. Conform ordinului lui Ccausescu, după cum relatează Silviu Curticeanu: „L-am luat pe Pîrcălăbescu şi am urcat cu liftul la etajul 6. unde era lume extrem de multă pe coridor şi am intrat în camera lui. Erau două femei şi încă cineva. Milea era culcat pe canapea, pe stânga, cu capul spre mine. În momentul acela când l-am văzul am spus să fie acoperit. Atunci, una dintre aceste surori mi-a spus ca mai trăieşte. Am zis să-l ducă la spital. Când eu am ieşit afară deja venea Salvarea.”

 

La solicitarea plt. Manole Iulian, pentru acordarea primelor îngrijiri medicale s-au prezentat dr. Tudor Petra şi asist. Popovici Aneta, de serviciu la cabinetul medical al fostul C.C.

 

Doctoriţa Tudor Petra arata că: „în jurul orei 0915 a sunat telefonul şi o voce de bărbat mi-a spus să vin urgent la cam. 021, întrucât s-a împuşcat un ministru. Am ajuns la această cameră împreună cu asistenta şi am văzut pe canapeaua din dreapta un bărbat îmbrăcat în ţinută militară. Bărbatul era aşezat în decubit  dorsal, cu capul uşor în hipenensic, în afara spaţiului canapelei, cu membrele superioară şi inferioare întinse. Am sesizat că vestonul bărbatului întins era deschis. În zona cordului, pe cămaşă era o pată de sânge de dimensiuni mici. Precizez că starea bărbatului respectiv era foarte gravă, de şoc hemoragic, fără puls, fără tensiune, singurul aspect din care rezultă că mai este în viaţă fiind un geamăt şi câteva mişcări involuntare ale mâinii drepte. Când am deschis cămaşa, am constatat că la nivelul spaţiului III-IV intercostal direcţionat uşor parasternal stânga, exista o plagă (un orificiu de intrare) de dimensiuni foarte mici. În această situaţie am apreciat că tot ce puteam face era aplicarea unui pansament de protecţie a plăgii şi, de asemenea, am spus asistentei să pregătească o injecţie pentru administrarea de hemisuccianat de hidrocortizon. I-am solicitat asistentei o foarfecă pentru a tăia mâneca vestonului. În acest moment, un militar mi-a oferit un cuţit gen pumnal, cu care am tăiat mâneca dreapta a vestonului. Asistenta a reuşit să introducă în venă la plica cotului drept, doza pe care o pregătise. În acest moment a venit şi şoferul Salvării cu targa”. Aceste aspecte sunt confirmate şi de asistenta Popovici Aneta, care în plus mai arată că: „pe masă era o hartă şi cred că am văzut acel pistol argintiu, aşezat puţin lateral. În aceste momente, apare agitat Silviu Curticeanu, care ne spune să nu plecăm imediat, să mai aşteptăm, la care d-na doctor ripostează energic şi noi pornim cu pacientul spre Salvare, primind în acel timp indicaţia severa a lui Curticeanu, de a acoperi foarte bine pacientul.

 

Iată ce declară cei angajaţi în transportarea gl. Milea Vasile la spitalul Elias:

 

Col. Pîrcălăbescu Cornel: “Curticeanu a dat ordin să-i aducă o targă repede de la maşina Salvării, care era trasă la intrarea parcaj B. Curticeanu a dat ordin să plece la Elias imediat. S-a scos vestonul de pe dânsul”.

 

Cpt. Vătămănescu Ion: „Respiraţia era la început greoaie, apoi din ce în ce mai stinsă.

 

Paloarea feţei se accentua şi rana îi sângera puternic. Îmi dădeam seama că era aproape, mort. La intrarea B era o maşină neagră (Dacia break) a spitalului Elias. În maşină am urcat eu, cpt. Stroie şi asistenta medicală. La spital a fost dus pe intrarea laterală unde este biroul de internări. Am coborât targa şi am rămas pe hol.”.

 

Col. Condrea Alexandru: „Gl. Milea Vasile a fost pus pe targa şi transportat până la Salvare de aghiotantul său, aghiotantul lui Coman Ion, de şoferul Salvării şi de mine. De asemenea, am fost însoţiţi şi de o asistentă”.

 

Cpt. Stroie Ion: „Gemea destul de puternic, practic mai era în viaţă. L-au scos cu cearceaf pe faţă. Patru oameni duceau targa. Eu am preluat-o la lift. Am ajuns la Elias, unde eram aşteptaţi de doi medici şi o asistentă. A fost introdus în sala de operaţie. Pe mine şi pe Vătămănescu ne-au oprit la intrare şi ne-au spus că ne vor comunica între timp cum se simte. După 10-15 minute, un doctor ne-a anunţat că a decedat.”

 

Dr. Tudor Petra „Am luat măsuri de transportare a rănitului pe targă şi de acoperire a acestuia cu o pătură. Asistenta Popovici a plecat împreună cu bolnavul la spital. Când am strâns trusa, am văzut pe masă o armă mai exact un pistol.”

 

Popovici Aneta: „Am pornit spre spitalul Elias, eu însoţind pacientul. Împreună cu mine au mai fost alte două persoane. În timpul transportului am ţinut ridicat cearşaful de pe faţa pacientului, controlând în acelaşi timp pulsul care nu se mai percepea din momentul plecării. În drumul nostru spre spitalul Elias, am întâlnit grupuri mari de manifestanţi, fiind nevoiţi să ocolim pe străzi lăturalnice, fapt care ne-a făcut să pierdem circa 7-8 minute. Am ajuns la camera de gardă unde tocmai se afla dr. Marinescu Domniţa.”

 

Popa Aurel, şoferul Salvării: „În jurul orelor 0930, am primit telefon să trag Salvarea, de urgenţă, la intrarea B. împreuna cu 2 ofiţeri am urcat cu liftul la et. 6 şi am pătruns într-o cameră unde am văzut următoarea scenă: pe o canapea amplasată în dreapta, cum se intra, se afla corpul unui bărbat aflat în ţinută militară. Lângă bărbatul respectiv se afla o femeie îmbrăcată într-un halat de culoare albă, care îi făcea o injecţie în mâna dreaptă. Apoi împreună cu un ofiţer şi cu doctoriţa l-am trecut pe targă. A fost acoperit cu un cearceaf şi o pătură. În circa 10 minute am sosit la spitalul Elias unde am predat bolnavul.”

 

Gl. Milea Vasile a fost preluat la camera de garda a spitalului Elias, de dr.Marinescu Domniţa Maria, care a declarat următoarele: „În ziua de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 0930, 0945, mă aflam în camera de gardă, moment în care am auzit pe sală vocea surorii care spunea că este urgenţă mare. Ieşind pe hol, am văzut că dintr-o Salvare este scos brancardul pe care era corpul unei persoane învelit complet într-un cearşaf. La examenul clinic am constatat absenţa mişcărilor respiratorii şi lipsa bătăilor cardiace. Toate aceste semne mi-au dat certitudinea că respectivul bărbat este decedat.”

 

După asigurarea transportului ministrului apărării naţionale la spitalul Elias, persoanele rămase în biroul 621 au procedat la conservarea probelor existente, aşa cum declara şi col. Condrea Alexandru: „M-am reîntors în biroul col. Pîrcălăbescu. Am văzut că pistolul se afla în acelaşi loc. Ne-am hotărât să luăm măsuri de conservare a obiectelor corp delict şi în acest scop a fost chemat Mihăilă Constantin şi un colonel de la statul major al gărzilor patriotice. Acesta din urmă a scos cartuşul de pe ţeava pistolului, iar pistolul împreună cu încărcătorul cu muniţie au fost puse într-un plic alb, care s-a sigilat cu scoch. De asemenea s-a conservat vestonul şi husa canapelei şi două carnete cu un stilou.

 

La această activitate au mai participat col. Pîrcălăbescu, Mihăilă Constantin şi cpt. Dumitrescu Vlad. Aceştia relatează următoarele:

 

Col. Pîrcălăbescu Cornel: „Precizez că s-au luat măsuri de conservare a obiectelor găsite în cameră. Carnetul cu însemnări şi stiloul s-au sigilat într-un plic; pistolul cu încărcătorul s-au introdus în alt plic ce s-a sigilat. Ambele plicuri au fost predate la Direcţia Secretariat a M.Ap.N. La conservarea acestora au participai col. Condrea şi Mihăilă, jurist la secţia pentru probleme speciale. Vestonul a fost înfăşurat în husa de pe canapea, introduse ambele într-un sac de plastic şi depozitate în debaraua biroului.”

 

Mihăilă C-tin: „În scurt timp a venit la mine în birou un colonel, care mi-a transmis rugămintea col. Pîrcălăbescu, cunoscând că sunt jurist de profesie, să vin să-i ajut în conservarea obiectelor corp delict. Dând curs rugăminţii, m-am deplasat la cam. 612, unde pe masa de consiliu dispusă paralel cu canapeaua, cam la mijloc, am găsit un pistol lângă care era tocul aferent. Am solicitat să se prezinte un ofiţer armurier, care să ştie să mânuiască un asemenea tip de armă şi s-a prezentat un cpt. căruia, nu-i cunosc numele. La indicaţia mea. ofiţerul respectiv a manevrat pistolul cu ajutorul unei batiste, gândindu-mă să prezerv eventualele amprente care s-ar afla pe pistol. Am sesizat că la manevrarea pistolului de către ofiţer că există un cartuş pe ţeavă, lucru de altfel comentat cu toţi cei de faţă. De asemenea, am indicat să fie căutat tubul şi în circa 2, 3 minute a fost găsit la capătul dinspre uşă al canapelei. La sugestia mea, ofiţerul respectiv a introdus pistolul în toc pistolul fiind înfăşurat în batistă tot în toc, a fost introdus tubul găsit în locul menţionat mai sus. Aceste obiecte au fost introduse într-un plic de culoare albă care a fost sigilat cu scoch. S-au mai conservat vestonul şi husa de pe canapea care au fost introduse într-un sac de plastic. Într-un alt plic au fost introduse 2 sau 3 carneţele de format mic şi un stilou găsite în veston. Toate aceste obiecte au fost predate col. Pîrcălăbescu, care în prezenţa noastră le-a încuiat în fişet”.      Cpt. Dumitrescu Vlad: „Col. Comănceanu Nicolae m-a solicitat să mă deplasez la biroul unde se împuşcase ministrul, pentru descărcarea armei. Când am intrat în camera 621, am văzut pe masa de consiliu, pe latura dinspre canapea, pe partea dreaptă a mesei, un pistol tip Carpaţi, model 1974, cal. 7,65 mm. De faţă era col. Pîrcălăbescu, Mihăilă C-tin, col. Condrea. In prezenţa acestora am manevrat pistolul cu ajutorul unui prosop. În concret, am scos încărcătorul, am armat pistolul, prilej cu care am scos cartuşul care era pe ţeavă, după care am percutat pentru asigurare. Lângă piciorul mesei de consiliu, în partea stângă la circa 10 cm de picior, sub masă am găsit un tub de cartuş de cal.7.65. Pistolul încărcătorului cu muniţie şi tubul, în prezenţa persoanelor nominalizate mai sus, le-am introdus într-un plic mare alb, care a fost sigilat cu scoch.”

 

În legătură cu împrejurările în care s-au petrecut faptele expuse mai sus, se cuvine a face următoarele precizări:

 

1. Pe plan subiectiv, se observă că în perioada 17- 22 decembrie 1989, gl. Milea Vasile, a fost în permanenţă victima unei agresiuni psihice din partea dictatorului, care a încercat sa-l culpabilizeze pentru neimplicarea armatei în reprimarea sângeroasă a mişcării revoluţionare.

 

O analiză nuanţată a documentelor şedinţelor din 17 şi 22 decembrie 1989, a declaraţiilor martorilor precum şi a persoanelor cu care a discutat ministrul apărării naţionale şi care au perceput trăirile acestuia, conduce la concluzia că din primul moment gl. Vasile Milea a refuzat să recurgă la folosirea armelor pentru reprimarea demostranţilor, deşi formal 1-a aprobat pe dictator dându-i asigurări că va executa ordinele întocmai. În concret însă, ordinele transmise eşaloanelor din subordine au avut ca idee esenţială, a nu se trage în popor. Aşa explică şi faptul că înarmarea armatei cu muniţie de război a fost făcută destul de târziu contrar ordinului primit.

 

În mod evident, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. gl. Milea Vasile era încunonştiinţat prin diferite surse de informare cu privire la iminenta extindere a manifestărilor revoluţionare şi sosirea unor mari mase de revoluţionari în actuala Piaţă a Revoluţiei, cu intenţia de a lua cu asalt fostul sediu al C.C. al P.C.R.

 

Din acest motiv, în momentul în care dictatorul i-a cerut în cadrul şedinţei din dimineaţa zilei respective să ia masuri de implicare directă a armatei în reprimarea manifestanţilor şi să deschidă focul, gl. Milea Vasile a luat hotărârea, de a nu da curs ordinului.

 

Rezultă aşadar, că din punct de vedere psihologic, actul gl. Milea Vasile de a se sinucide se justifică, constituind pentru el în acele clipe singura alternativa faţă de situaţia gravă în care a fost pus (de a fi acuzat de trădare şi insubordonare) în calitatea sa de militar.

 

Pentru ministrul armatei erau trei variante:

 

1. a) A se retrage din clădirea C.C.-ului şi a nu se supune ordinelor date de dictator. Gl. Vlad Iulian a declarat în una din întâlnirile avute cu membrii comisiei din cele două legislaturi că în 21-22 decembrie, noaptea venind spre clădirea C.C.-ului i-ar fi sugerat faptul că de ei doi depinde situaţia, dar generalul Milea nu i-a răspuns. Nu avem siguranţa unei astfel de discuţii, dar cert este că nu există nici o dovadă de încercare de opunere frontală a ordinelor date de dictator. Noi credem că varianta unei posibile lovituri de stat îi stătea la îndemână ca ministru al armatei, însă nu i-a trecut prin cap.

 

1. b) Executarea întocmai a ordinelor lui Ceauşescu împotriva propriei credinţe. Avem toate probele care să dovedească faptul că Milea a încercat în permanenţa să evite violenţa şi vărsarea de sânge.

 

Între loialitatea faţă de dictator şi conştiinţa de român, ultimul sentiment a fost mai puternic.

 

1. c) Sinuciderea. Ceauşescu nu a fost niciodată înconjurat de oamenii curajoşi el însuşi fiind un laş. Milea nu a reuşit să găsească alta soluţie decât propria-i dispariţie. Probabil că în acele momente. gl. Milea nu a putut aprecia consecinţele gestului său. Prin fapta sa el a înlesnit trecerea armatei de partea Revoluţiei.

 

2. Din analiza documentelor comisiei şi a materialelor de urmărire penală rezultă cu certitudine că gl. Milea Vasile s-a sinucis înlaturănd ipoteza crimei.

 

În momentul producerii evenimentului gl. Milea Vasile se afla singur într-un birou care avea o singură uşă de acces. Această uşă dădea într-o anticameră în care s-a aflat în permanenţă ofiţerul de serviciu pe statul major al gărzilor patriotice şi furierul, respectiv col. Dumitrescu Nicolae şi plt.Manole Iulian. Aceşti martori afirmă că s-au găsit în încăperea destinată exercitării atribuţiilor lor şi că după ieşirea col. Pîrcălăbescu, în birou a rămas singur gl. Milea şi nu a intrat nici o persoană.

 

În concordanţă, cu această situaţie de fapt sunt şi cele relatate de primele persoane care au intrat în birou după ce s-a produs evenimentul (s-a auzit focul de armă) şi care au confirmat că în interior, în afară de gl. Milea Vasile nu se afla nici o altă persoană, geamurile fiind închise şi imposibil de escaladat. Totodată, nu au observat dezordine în încăpere ori alte urme care să ateste o eventuală luptă între victimă şi agresor.

 

3. O altă categorie de argumente care să confirme sinuciderea gl. Milea Vasile sunt cele de natură ştiinţifică (medico-legale, criminalistică).

 

Documentele amintite sunt: Raportul de constatare medico-legal nr.A3/3045/09.01.1990; Raportul de expertiză criminalistică nr.79 din 24.02.1990; Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr.78033 din 28.08.1990, precum şi din supoziţiile martorilor prezenţi la derularea evenimentelor.

 

Astfel, din punct de vedere medico-legal s-a constatat că decesul fostului ministru al apărării naţionale a fost provocat de acţiunea unui singur proiectil, provenit de la o armă cal.7-8 mm, care a penetrat în regiunea hemitoracelui stâng, producând hemoragie internă masivă, ca urmare a intersectării pediculului pulmonar (distrugerea acestuia). În acest sens, sunt condamnabile declaraţiile iresponsabile ale gl. Cheler care susţine că plumbul care a provocat moartea ministrului nu ar fi fost tras din arma găsită pe masă.

 

Inexistenţa reziduurilor de tragere pe policele drept, plica interdigitală police-index şi pe index, se explică prin aceea că pe mâna trăgătorului rămân urme foarte vagi ale factorilor suplimentari ai împuşcăturii, respectiv granule de pulbere nearsă şi arsă, care dacă nu sunt depistate imediat, pe loc, dispar ca urmare a scuturării lor, acestea depunându-se prin cădere şi nu au forţat ca să se imprime în mână. Acest lucru a fost confirmat şi cu ocazia tragerilor experimentale executate. Senatorul Sergiu Nicoaescu susţine că pistolul ar fi fost ţinut cu două mâini care se sprijineau pe masă. Aşa cum am văzut pistolul a rămas pe masă după împuşcatură, iar rănitul a încercat să se ridice şi a căzut pe canapeaua din spatele scaunului.

 

În ceea ce priveşte distanţa şi direcţia din care s-a tras, s-a stabilit că tragerea s-a efectuat pe o direcţie uşor cranio-caudală (de sus în jos), medio-laterală şi ventro-dorsală (dinainte înapoi), în limita de acţiune ai factorilor suplimentari ai împuşcării, fără a fi vorba de o tragere cu ţeava lipită. Aceasta demonstrează că victima în momentul împuşcării, s-a aflat într-o poziţie normală pentru o persoană ce executa o asemenea acţiune.

 

Pistolul Carpaţi model 1974, cal. 7,65 mm, seria AG nr.3150. ce a fost găsit în încăpere după executarea împuşcării, era cel pe care însusi gl. Milea Vasile îl luase cu puţin timp dinainte de la cpt.ing. Tufan Marius.

 

Dacă am admite existenţa unui asasin ar trebui să admitem că acesta ar fi avut propriul său pistol sau că generalul ar fi încercat să se apere împotriva unui agresor care îi ia din mâna pistolul nu ar fi rămas pe scaun aşteptând lovitura de graţie (glonţul ieşit din corp a perforat scaunul şi s-a înfipt în perete).Sub aspect balistic, s-a constatat că pistolul respectiv prezenta urme de tragere, era în perfectă stare de funcţionare, excluzându-se posibilitatea declanşării focului accidental, ceea ce demonstrează o acţiune comitentă şi intenţionată de manevrare a lui.

 

Pe de altă parte, procedându-se la examinarea tubului găsit la faţa locului s-a conchis că acesta provine de la un cartuş tras cu arma menţionată mai sus. În încărcătorul acestuia s-au găsit 2 cartuşe mai puţin, unul tras şi unul introdus pe ţeavă prin autoarmare.

 

Examinarea de către organele de Procuratură a obiectelor de îmbrăcăminte, purtate de victimă în momentul producerii evenimentului, duce la concluzia că este vorba de o tragere, executată în condiţiile stabilite în Raportul medico-legal şi în împrejurările descrise de martori.

 

În acest-sens, pe vestonul militar, în interior, pe căptuşeală s-au găsit urme de nitraţi, demonstrează că a fost vorba de o tragere în limita de acţiune a factorilor suplimentari ai împuşcăturii (de la distanţă mică). Acest fapt a rezultat şi în urma tragerilor experimentale ce au fost efectuate. Pe de altă parte, lipsa acestora pe faţa interioară a hainei validează supoziţiile martorilor care afirmă ca gl. Milea a fost găsit cu vestonul deschis.

 

Se poate deduce deci, că inainte de executarea focului, acesta s-a deschis la veston, pentru ca glonţul să nu fie împiedicat în traiectoria sa de însemnele decoraţiunilor ce erau aplicate veston pe faţa buzunarului stâng.

 

Pe de altă parte, examinându-se cămaşa cu care a fost îmbrăcat s-a constat existenţa orificiilor de intrare şi ieşire a glonţului. La orificiul corespunzător zonei pectorale stânga s-a evidenţiat prezenţa factorilor suplimentari ai împuşcării, factori ce nu s-au mai găsit în orificiul corespunzând zonei dorsale stângi. Acest fapt este explicabil prin aceea că zona ce delimitează acest orificiu prezintă o pliere marcată din interior spre exterior.

 

În acelaşi timp plierea cămăşii în modalitatea expusă mai sus dovedeşte că în momentul împuşcării corpul victimei era în contact cu un corp dur (scaunul), ceea ce vine în concordanţă cu probele testimoniale administrate.

 

Astfel, din declaraţiile tuturor martorilor rezultă că a fost găsit întins cu faţa în sus, pe canapeaua aflată în imediata apropiere a mesei de consiliu, iar pistolul se afla pe masă. Unul din cele 3 scaune existente între masa de consiliu şi canapea, prezentau urme de străpungere şi de materie biologică, ceea ce duce la concluzia logică, că în momentul împuşcării victima s-a aflat pe scaun după care s-a aşezat pe canapea, lăsând pistolul folosit pe masă. Acest lucru este perfect posibil, având în vedere că gl. Milea Vasile a mai supravieţuit circa 15-20 de minute, leziunea pe care o prezenta neimplicănd moartea imediată.

 

Faptul că fostul ministru al apărării naţionale s-a aflat pe scaunul respectiv este demonstrat şi de împrejurarea că la examinarea medico-legală, s-a constatat că fragmentul recoltat de la regiunea „dorsala stânga” prezintă o fantă, înconjurată de un inel de contuzie, lucru ce implica cu necesitate contactul corpului cu un plan dur.

 

În ceea ce priveşte scaunul în litigiu, din examinarea traseologică a rezultat că prezenta un orificiu ce putea fi creat de un glonţ de calibru mai mic de 9 mm, cu sensul de intrare din faţă, iar cel de ieşire prin spate, concluzie care vine în concordanţă cu celelalte cercetări cu caracter ştiinţific.

 

Un presupus asasin trebuia să se afle de cealaltă parte a mesei şi nu la 15-20 cm cum au fost în realitate. De asemenea, un asasin nu putea să fie decât în picioare în faţa generalului ceea ce nu mai corespunde direcţiei de pătrundere a glonţului în pieptul victimei.

 

În scopul eliminării unor supoziţii cu referire la eventualitatea lichidării fizice a gl. Milea Vasile, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, se pun pe drept cuvânt întrebările cine ar fi avut interesul să o facă şi de ce.

 

Evident, în primul rând vom analiza dacă cuplul dictatorial era interesat în producerea unui asemenea eveniment. Din această perspectiva, vom examina motivele posibile ale acestuia:

 

– gl. Milea trebuia lichidat considerandu-l un posibil rival la conducerea statului;

 

– din comportarea gl. Milea Vasile până în momentul sinuciderii s-ar fi bănuit că acesta va trăda interesele dictaturii;

 

– din răzbunare, considerând că nu a făcut totul pentru a neutraliza din prima clipă acţiunile revoluţionare;

 

– Ceauşescu ar fi descoperit că lucrează în favoarea unei puteri străine şi deci trebuia lichidat;

 

– a fost informat că face parte din grupul ce complota împotriva lor;

 

– l-a lichidat pentru a-l putea declara vinovat de tot ce s-a întâmplat până atunci, asigurandu-şi astfel o scuză în faţa poporului.

 

În toate aceste cazuri, era mai uşor de îndeplinit pe parcursul nopţii când gl. Milea a revenit la sediul central, decât dimineaţa, în plină lumină cu atăţia martori pe coridoare. Ar fi fost mai uşor de lichidat pe timpul când îşi desfăşura activitatea în afara sediului C.C. al P.C.R., atunci când îşi inspecta trupele sau se înapoia spre sediu după îndeplinirea misiunii – orele 0130. Otrava putea fi mult mai uşor de folosit şi fără doar şi poate mai discretă şi mai uşor de mascat făptuitorul.

 

Gl. Milea Vasile nu era personalitatea care ar fi putut pune în pericol conducerea de atunci a statului, fiind cunoscut ca un militar disciplinat, un om fidel şi supus familiei Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu nu a avansat niciodată oameni cu personalitate deosebită, iar pe cei ce aveau aşa ceva le aplica o metoda diabolică de supunere, iar în caz de nereuşită îi îndepărta. (Bârlădeanu, Trofin, Iliescu, loniţă, Mănescu, Patilineţ, Verdeţ).

 

Nu putem accepta nici versiunea potrivit căreia, din conduita gl. Milea Vasile din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a realizat că acesta i-ar fi trădat interesele, întrucât în acea noapte, în colaborare cu forţele de ordine a reuşit să imprăştie manifestanţii eliberând Piaţa Universităţii. Într-un fel, fără a bănui ce va urma a doua zi, operaţiunea din acea noapte din punctul lor de vedere a reuşit. Totodată, Nicolae Ceauşescu în dimineaţa zilei următoare, l-a chemat pe el şi nu pe altul, să-i dea ordine precise, inclusiv acela de a se trage în demonstranţi daca va fi nevoie.

 

Se poate afirma că Nicolae Ceauşescu considera armata şi nu securitatea ca forţa cea mai puternică la ora aceea şi nu avea motive să-l îndepărteze pe gl. Milea Vasile într-un moment când nu prevăzuse nici un înlocuitor al acestuia, iar în capitală erau amplasate numeroase trupe la cele mai importante obiective. Totodată, era cunoscut faptul că gl. Milea era ascultat de comandanţii de mari unităţi si unităţi.

 

În altă ordine de idei, gl. Milea Vasile era cunoscut de toţi militarii din subordine ca un bun patriot şi un om cinstit, fără afinităţi faţă de vreo putere străină. Nu putem lua în considerare nici posibilitatea participării gl. Milea Vasile în cadrul unui grup de complotişti, deoarece s-a implicat direct în împrăştierea demonstranţilor în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 şi nu există nici o dovadă care să ateste acest fapt.

 

În aceeaşi măsură se poate presupune că fosta securitate ar fi fost direct interesată în lichidarea fizica a gl. Milea Vasile, întrucât armatei i-ar fi fost suspectată loialitatea faţă de Nicolae Ceauşescu ori s-ar fi împotrivit unei eventuale tentative a acestor structuri de preluare a puterii de stat.

 

Sub acest aspect, din derularea evenimentelor putem conchide că momentul cel mai indicat pentru o asemenea acţiune ar fi fost în cursul nopţii de 21 spre 22 decembrie 1989, fie la plecarea gl. Milea din fostul sediu al C.C. fie în timp ce se afla în stradă, fie în momentul revenirii.

 

Trebuie avut în vedere faptul că, din punct de vedere formal, între ministrul apărării naţionale, fostul ministru de interne Tudor Postelnicu şi şeful D.S.S.-ului, gl. Vlad Iulian nu a existat nici o contradicţie. Mai mult decât atât, toţi trei au fost culpabilizaţi de către Nicolae Ceauşescu fiind formulată acuzaţia comună că nu au manifestat fermitate în măsurile întreprinse pentru reprimarea demonstranţiilor şi nu au executat ordinele primate.

 

Este evident că, Nicolae Ceauşescu nu l-a suspectat în nici un fel pe ministrul apărării de duplicitate, principalul canal pe care i-ar fi putut parveni o asemenea informaţie, fiind cel al securităţii.

 

De asemenea, nu există nici un fel de probă din care să rezulte că ministrul de interne, ori şeful D.S.S.-ului ar fi încercat să-l înlăture de la putere pe Nicolae Ceauşescu, folosind în acest scop pe ministrul apărării naţionale.

 

Mai mult decât atât, din declaraţiile lui Vlad Iulian precum şi din cele ale altor persoane din anturajul dictatorului, rezultă că relaţiile dintre acesta şi fostul ministru al apărării naţionale au fost apropiate, putându-se afirma, chiar de prietenie.

 

Având în vedere şi faptul că armata în acţiunile desfăşurate colabora cu celelalte forţe în tentativa de restabilire a ordinii în diferite zone din capitală, se exclude interesul eliminării ministrului apărării, care ar fi compromis însuşi procesul de cooperare.

 

O altă ipoteză des vehiculată este cea legată de lichidarea gl. Milea Vasile de către organizatorii unei aşa zise lovituri de stat.

 

În prunul rând se impune a fi subliniat faptul că nici unul din cei care ar fi fost eventualii exponenţi ai noii puteri în momentul decesului gl. Milea Vasile nu se aflau în clădirea fostului C.C. al P.C.R., iar dacă s-ar fi aflat, nu ar fi putut ajunge în biroul în care se găsea gl.Milea întrucât acesta era bine păzit în cadrul Comandamentului Statului Major al Gărzilor Patriotice.

 

Din derularea ulterioară a evenimentelor, rezultă destul de clar că la ora decesului fostului ministru al apărării naţionale nu existau nuclee constituite care să fi putut acţiona pentru preluarea puterii în România, în absenţa unui support consistent din partea structurilor militare ale ţării.

 

Deşi există o ipoteză şi avem convingerea că, în acea perioadă ar fi putut exista anumite puteri străine interesate în eliminarea fizică a gl.Milea Vasile şi deci în decapitarea armatei, totuşi situaţia de fapt aşa cum s-a produs în incinta fostului C.C. al P.C.R. în biroul şefului de stat major al gărzilor patriotice, exclude o asemenea posibilitate.O atare acţiune s-ar fi putut realiza, aşa cum am mai afirmat, cu mult mai uşor în timpul nopţii când fostul ministru al apărări naţionale era ieşit din clădire.

 

În concluzie, putem afirma că în afara ipotezelor enumerate, oricine ar fi dorit eliminarea gl. Milea Vasile ar fi găsit un moment şi un loc mai potrivit, nu în plină zi şi în acel birou închis, cu o singură ieşire putând fi surprins oricând de nenumăraţi martori.

 

In cadrul reconstituirii momentelor premergătoare din timpul producerii evenimentului am presupus şi ipoteza ascunderii unei persoane în debaraua de haine. În acest caz, ar trebui să acceptăm următoarea desfăşurare a evenimentelor. În timp ce ministrul se afla în cabinetul lui Ceauşescu, situat la etajul 1, agresorul s-a strecurat în biroul şefului statului major al gărzilor patriotice, fără a fi observant de col. Dumitrescu Nicolae , ofiţer de serviciu şi plt. Manole Iulian furrer, care se aflau în camera ofiţerului de serviciu, respectiv pe hol. După revenirea Gl. Milea Vasile în biroul 621, primirea centurii şi pistolului şi punerea acestora pe masa de consiliu, precum şi după epuizarea discuţiilor purtate cu cpt.Vătămănescu şi col.Pîrcălăbescu, acesta a rămas singur în încăpere pentru a da nişte telefoane. Este momentul în care agresorul ar fi ieşit din debaraua sus amintită, ar fi scos pistolul din toc, l-ar fi armat, ar fi deschis vestonul gl. Milea şi ar fi executat foc, toate acestea fără nici o opoziţie din partea acestuia. După aceea, ar fi trebuit să se ascundă din nou în debara aşteptând momentul prielnic plin de confuzie şi derută când ar fi putut să se strecoare pe lângă cei prezenţi în afara biroului.După realizarea reconstituirii acest scenariu s-a dovedit imposibil.

 

Există păreri că ar fi fost victima sufocării în autosanitară datorită complicităţii dintre şofer şi sora medicală, care l-au însoţit pe ministru pe timpul deplasării către spital. Această variantă, ca şi aceea potrivit căreia medicii de la spitalul Elias l-ar fi ucis, au fost luate în considerare, dar le respingem cu toată convingerea neavând la baza nici un fel de probe.

 

La reconstituirea evenimentului a participat şi medicul legist dr. Şchiopu Dan, care a efectuat autopsia cadavrului. Concluziile sale făcute la data de 26 decembrie 1989 corespund experimentului judiciar efectuat de membrii comisiei, la reconstituirea cazului şi care au fost înregistrate pe caseta video.

 

La ora 1059. pe posturile de radio se transmitea în continuarea Decretului Prezidenţial ce instituia „Starea de necesitate”, următoarea ştire: „Informăm că ministrul forţelor armate a acţionat ca un trădător, împotriva independenţei şi suveranităţii României şi dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis.”

 

Lansarea acestei ştiri către ţară este o nouă greşeală făcută de Nicolae Ceauşescu şi care avea să se întoarcă împotriva lui. Vestea se răspândeşte cu viteza luminii.

 

Este momentul în care trupele Marii Unităţi Mecanizate din Bucureşti părăsesc locurile de dispunere stradale şi se îndreaptă spre cazărmi .Unii comandanţi militari încep retragerea înaintea primirii ordinului dat de gl. Victor Stănculescu la orele 1130 şi retransmis armatei în jurul orelor 1100.

 

Retragerea armatei, provoacă o retragere şi mai rapidă a celorlalte forţe aparţinând M.I.

 

Este unul din momentele în care se declanşează panica ce duce la fuga intempestivă a cuplului prezidenţial. În acest sens, gestul făcut de gl. Milea Vasile devine determinant. Armata rămasă fără comandant, având în faţă sute de mii de manifestanţi, refuză în masă ideea confruntării şi acceptă cu uşurare primul semn de retragere sau cooperare.

 

În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, din datele deţinute de Procuratura Militară, a rezultat că au decedat 43 de persoane (27 civili şi 6 militari), din care 33 prin împuşcare. Au fost rănite 101 persoane (86 civili şi 15 militari), din care 22 prin împuşcare. Au fost arestate circa 600 de persoane. Dintre cei care au comandat direct acţiunea, a fost şi gl. Milea Vasile, ministrul apărării naţionale. Din acest punct de vedere, putem afirma că gl. Milea este cel puţin la fel de vinovat ca orice militar ce se supune necondiţionat ordinelor date de comandant.

 

Analizând însă ansamblul evenimentelor derulate în Bucureşti în perioada16-22 decembrie 1989, putem aprecia că gl. Milea a executat în principiu ordinele primite de la Nicolae Ceauşescu, însă, în mod voit a transmis aceste ordine temperat, reducând la maximum caracterul lor represiv. Totodată, în cursul nopţii de 21 spre 22 decembrie 1989, a coordonat dispozitivul forţelor armate din zona Intercontinental – Piaţa Universităţii, dar în măsura posibilităţilor a evitat o mare vărsare de sânge.

 

Întrucât, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, a primit ordin de la Nicolac Ceauşescu de a folosi armamentul pentru reprimarea demonstranţilor, a hotărât să nu-l execute.

 

Acţiunile desfăşurate în care a fost implicat şi ministrul apărării naţionale, gl. Milea, alături de ministrul de interne, şeful Departamentului Securităţii Stalului şi alte persoane din fosta conducere superioară de partid şi de stat, putem aduce acestuia acuzaţia de implicare directă în acţiunile de împrăştiere a manifestanţilor şi de restabilire a ordinii ceauşiste în capitală. Orice încercare de a aduce învinuiri fostului ministru al apărării naţionale, gl. Vasile Milea, trebuiesc puse în faţa serviciilor aduse acţiunilor revoluţionare din decembrie 1989, prin netransmiterea, pe propria-i răspundere, a ordinului comandantului suprem, de a trage în revoluţionari, prin tergiversarea luării măsurilor de reprimare şi limitare a vărsării de sânge romanesc şi atunci când nu s-a mai putut, pentru a evita dezonoarea sa şi a armatei noastre, prin sacrificiul suprem.

 

Să ne punem întrebarea, ce s-ar fi întâmplat, dacă gl. Milea ar fi executat întocmai ordinul lui Ceauşescu şi ar fi deschis focul cu tot armamentul asupra revoluţionarilor. Am fi avut mii de victime şi poate întreaga acţiune ar fi fost înecată în sânge. Aşa cum s-a întâmplat în altă ţară comunistă de pe alt continent.

 

În final, putem afirma că sinuciderea gl. Milea Vasile a însemnat o primă breşă în zidul de apărare al cuplului dictatorial, în sensul că, armata al cărui ministru era la acea dată, ar fi avut forţa deplină de a realiza siguranţa nemijlocită şi a garanta menţinerea lui în fruntea statului.

 

Totodată, a însemnat una din primele lovituri date din interior întregului sistem politic existent, lipsind conducerea ceauşistă de suportul de bază care îl constituia armata. Sinuciderea gl. Milea Vasile a marcat încetarea acţiunilor antirevoluţionare, descurajare, desfăşurate de armată şi de celelalte forţe ale sistemului apărării naţionale îndreptate asupra grupurilor de manifestanţi din capitală şi din alte oraşe ale ţării. A determinat retragerea în masă a unităţilor militare şi implicit a celorlalte forţe din diferite zone ale capitalei, oferind condiţii favorabile de amplificare a demonstraţiilor anticomuniste şi de pactizare cu revoluţionarii. A justificat gestul de trecere al armatei de partea revoluţiei.

 

Sinuciderea gl. Milea Vasile este singurul gest activ făcut de cei din jurul dictatorului împotriva acestuia. A dat semnalul renunţării definitive şi irevocabile la putere, a întregului clan ceauşist. Astfel se explică şi faptul că Nicolae Ceauşescu nu întârzie să anunţe întreaga ţară „sinuciderea trădătorului”. În aceste momente nimeni nu a crezut în această versiune şi cu atât mai puţin armata. Comunicatul lansat de Ceausescu privind moartea ministrului prezintă clar panica în care intraseră cei doi dictatori. Din acest moment, Ceauşescu îşi pierde busola şi nu va mai găsi nici o soluţie de ieşire din situaţia în care se afla.

 

Gl. Vasile Milea a fost un produs al erei comuniste, terorizat ca toţi miniştri de comportamentul celor doi dictatori, dar spre deosebire de ceilalţi el a fost un sentimental, un soldat român, care în faţa propriei conştiinţe a ales gestul pe care, el ca om modest ce era, a crezut că este singurul lucru ce putea să-l facă.

 

 

 

4.4. Bucureşti – după 22 decembrie 1989, orele 1206

 

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 1230, după fuga cuplului prezidenţial, în condiţiile vidului de putere creat prin desfiinţarea autorităţilor supreme ale statului, în capitală, ca de altfel în întreaga ţară, era o situaţie tulbure şi îngrijorătoare. Nu se cunoştea încă ce forţe rămăseseră fidele dictatorului şi intenţiile acestora. Circulau numeroase informaţii false, fanteziste, care însă provocau o stare de confuzie, derută şi panică.

 

În ziua de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 1200 mulţimea adunată în Piaţa Palatului şi care pătrunsese în incinta fostului sediu al C.C. al P.C.R. a trecut, o parte, la urmărirea cuplului prezindenţial, iar o altă parte majoritară s-a împrăştiat pe culoarele şi prin birourile interioare.

 

Cu armele găsite în diferitele încăperi, unele dintre ele abandonate de forţele de protecţie ale dictatorului ce dispăruse misterios, a început înarmarea demonstranţilor.

 

În acest sens, revoluţionarul Dan Iosif pătruns printre primii în clădire a declarat: „…S-a intrat în C.C. … colonelul Cernat ne-a spus că nu există nici un risc din partea lor (este vorba de efective din Regimentul de Gardă n.n.) că ei nu vor trage niciodată în popor, am intrat şi am început să găsim arme. În dormitorul Elenei Ceauşescu, sub patul ei s-au găsit lăzi de muniţie, 7.65 mm şi A.K.M.-uri, am început să găsim pistoale abandonate, am început înarmarea cetăţenilor cu armele existente” (declaraţie pag. 5).

 

În aceste condiţii, s-a trecut la primele încercări de organizare.

 

Aşteptându-se la o reacţie violentă din partea forţelor fidele dictatorului, revoluţionarii au luat măsura de a se înarma concomitent cu realizarea unui centru de conducere militară şi civilă în cadrul fostului sediu al C.C. al P.C.R. Întors de la TV unde declarase adeziunea armatei la cauza poporului, gl.Guşă, s-a deplasat la M.St.M. unde a găsit instituţia împânzită de persoane civile înarmate. În acest sens, la întrebarea pusă în legătură cu motivul prezenţei acestora i s-a răspuns, că „i-a adus Revoluţia”. Gl. Eftimescu Nicolae pretextând oboseală, a predat comanda locţiitorului său. Conform legii şi prevederilor regulamentelor militare, după moartea gl. Milea, funcţia de ministru al apărării naţionale revenea prim-adjunctului ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major, situaţie în care grupa operativă şi cadrele de conducere din minister, trebuiau să-i raporteze situaţia operativă din ţară şi din capitală. Nerealizându-se acest lucru, gl. Guşă nu a aflat că funcţia de ministru era girată de gl. Victor Atanasie Stănculescu.

 

Este evident ca în momentul respectiv, M.Ap.N., la nivel superior nu avea o comandă, unică lucru ce explică discordanţa apărută în unele situaţii între ordinele date de gl. Guşă şi realitatea din teren. De ex. ordinul gl. Guşă cu privire la închiderea frontierelor de stat a fost modificată dintr-un ordin primit de la F.S.N., transmiţându-se deschiderea frontierelor, măsură motivată prin permiterea intrării în ţara a unor ajutoare.

 

În acest sens iată şi opinia unui civil. Dan Iosif: Dan Iosif: „… este cea mai prostească măsură pe care a luat-o C.F.S.N. … cei care au sugerat luarea acestei măsuri sunt trădători de ţară (declaraţie pag.50).

 

Din declaraţiile gl. Guşă rezultă fără comentarii: „… în 22 am spus foarte limpede să se închidă frontierele.   Orice lovitură de stat,   orice revoluţie,   orice  revoltă,  mişcare, schimbare într-o ţară cu asta se începe, cu închiderea frontierelor, ori la noi s-au deschis, pe motiv că în 22 erau ajutoare. Întrebarea mea este cum dracu au avut timp ajutoarele să ajungă în data de 22 să fie deja la frontieră ? L-am întrebat pe actualul gl. Teaca (comandantul forţelor de grăniceri n.n), cum ţi-ai permis să dai drumul la frontiere ? Păi, zice, aţa mi-a ordonat de la F.S.N. …” (Declaraţie pag. 50-51).

 

Aici generalul greşeşte: orice lovitură de stat şi orice schimbare într-un stat totalitar începe cu închiderea graniţelor. O revoluţie deschide graniţele -vezi 1956 Ungaria- După 43 de ani de graniţe închise cei care pretindeau că au adus libertatea nu aveau de ales. Este naiv să spunem că închizând graniţele am fi oprit intrarea unor trupe de intervenţie.

 

Singura instituţie ce-şi menţinea neatinsă structura era armata, dar şi aceasta în condiţiile lipsei factorului politic decizional se găsea într-o situaţie deosebită. Ca urmare, atenţia conducerii superioare s-a îndreptat către luarea măsurilor de regrupare a trupelor în cazărmi şi de intensificare a măsurilor prevăzute prin planurile de ridicare a capacităţii de luptă a unităţilor şi marilor unităţi. Totodată, s-a studiat opţiunile grupurilor politice ce se conturau în perioada imediat următoare fugii dictatorului.

 

Vidul în puterea politică a fost resimţit şi la nivelul conducerii superioare a M.Ap.N. Este cunoscut ca un principiu de baza valabil la toate nivelele ierarhiei militare preluarea comenzii (a conducerii) de către primul-locţiitor sau cel mai mare în grad, atunci când unul din comandanţi, de la ministrul apărării naţionale la ultimul comandant de grupă, era scos din luptă.

 

În toată această perioadă. la nivelul M.Ap.N. funcţiona o grupă operativă constituită din cadre superioare din conducerea ministerului. Grupa era condusă de un general adjunct de ministru sau şef de comandament, de armă care asigura continuitatea conducerii ministerului şi a trupelor subordonate. De asemenea, fiecare comandament de armată, de armă, mare unitate şi unitate, aveau comandanţii şi grupele operative în cazărmi, care potrivit atribuţiunilor conduceau nemijlocit activităţile prevăzute în planurile de ridicare treptată a capacităţii de luptă în vederea îndeplinirii în timp scurt şi organizat a unei misiuni de luptă.

 

În atare situaţie, conducerea superioară a armatei a luat măsuri de protecţie a noului nucleu de conducere a puterii politice ce se instalase în localul M.Ap.N., apărarea Televiziunii şi Radiodifuziunii, cu rol deosebit în informarea populaţiei şi susţinerea programului noii puteri revoluţionare, asigurarea revenirii la normal a vieţii economice şi sociale în Capitala şi în restul ţarii. Între grupul lui Verdeţ, Şt.Guşă, I.Vlad din sediul C.C.şi grupul F.S.N. al lui I.Iliescu, armata va trece de partea ultimului. Iniţial grupul I.Iliescu era format din S.Brucan, P.Roman, M.Dinescu, I.Caramitru, Voican Voiculescu, Sergiu Nicolaescu, Cazimir Ionescu, M.Montanu. Ulterior au apărut N. Militaru, D. Mazilu şi alţii.

 

La cererea expresă a noilor organe, s-a trecut la paza şi apărarea unor instituţii civile de importanţă deosebită. Aceste măsuri s-au înfăptuit concomitent cu ridicarea stării de operativitate a armatei, astfel încât, să fie în măsură de a-şi îndeplini misiunile de bază privind apărarea ţării.

 

Deşi sinuciderea gl.col. Vasile Milea a lipsit pentru moment armata de ministrul apărării naţionale, totuşi, conducerea ministerului a fost asigurată permanent conform ierarhiei militare. După moartea gl.Milea, conducerea armatei a fost preluată de gl. Stănculescu Victor până la sosirea gl.mr. Guşă Ştefan, de la Timişoara.

 

După sosirea de la Timişoara, în jurul orelor 1500-1530 a gl.Guşă, acesta s-a deplasat la TV de unde s-a adresat populaţiei capitalei dar şi ţarii, dând asigurări de adeziune totală a armatei la cauza poporului. Aceasta era prima apariţie publică a unui reprezentant autorizat al armatei.

 

Totodată, este necesar a preciza că după fuga cuplului prezidenţial o parte din manifestanţii existenţi în Piaţa Palatului au pornit spre sediul fostului Inspectorat de Miliţie al municipiului Bucureşti, unde au solicitat eliberarea tuturor arestaţilor. Col.(r) Bărbulescu Marin fost şef al acestei instituţii a comunicat mulţimii „… arestaţii se află la Securitate …”,dirijând mulţimea către aceasta instituţie.

 

Ajunşi la sediul Securităţii s-a încercat forţarea pătrunderii în interior, acţiune ce nu a reuşit ca urmare a blocării uşilor de intrare. Sosirea unui grup de revoluţionari înarmaţi a determinat deschiderea şi pătrunderea revoluţionarilor în clădire .În această situaţie, cadrele Securităţii au părăsit sediul instituţiei rămânând doar personalul de serviciu. De menţionat că în instituţie au pătruns persoane de cele mai diverse categorii sociale. Au fost forţate uşile birourilor încuiate şi potrivit declaraţiilor şefului Securităţii municipiului Bucureşti, din sediu au fost sustrase diferite obiecte, în special aparatură electronică. Ulterior, la faţa locului au sosit reprezentanţii armatei, iar după ce s-a controlat cu minuţiozitate întregul imobil dovedindu-se astfel ca în incinta acestuia nu există persoane arestate, clădirea a fost evacuată. Controlul instituţiei a fost preluat de personalul de serviciu, reprezentanţi ai M.Ap.N. şi un grup de revoluţionari ce erau angajaţi ai Teatrului Constantin Tănase.

 

După părăsirea instituţiei, cadrele de securitate, potrivit declaraţiilor proprii şi ale fostului şef al securităţii municipiului Bucureşti, s-au deplasat la domiciliu sau în diferite locuri ce le asigurau o anume protecţie.

 

Cum era firesc, după fraternizarea armatei cu populaţia Bucureştiului şi încetarea acţiunilor organelor de opresiune, se impunea în mod logic încetarea definitivă a tuturor violenţelor de care a fost marcată, până la aceasta dată Revoluţia româna. Şi totuşi nu a fost să fie aşa.

 

În acest timp, conducerea superioară a armatei a început să concretizeze treptat, prin ordine şi dispoziţiuni succesive, o concepţie generală, conform căreia armata trebuia să apere şi obiectivele strategice ale revoluţiei, respectiv organele noii puteri: Radiodifuziunea, sediile unor ministere, unităţile economice, social-culturale şi populaţia.

 

La orele 1310, a fost elaborată Directiva ministrului apărării naţionale din 22 decembrie 1989, care a fost transmisă, începând cu această oră, întregii armate, prin notele telefonice nr.38 şi 39. Înainte de a descrie conţinutul acestor note telefonice se impune necesitatea prezentării unor elemente de însemnătate din acţiunile conducerii militare supreme.

 

Înapoierea gl.lt. Nicolae Eftimescu la M.St.M. după fuga cuplului prezidenţial, la găsit pe locţiitorul şefului D.O.M.P.I. gl. Constantinescu, în anticamera ministrului M.Ap.N.întocmind în baza ordinului adjunctului ministrului apărării naţionale şi şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei – gl.Ilie  Ccauşescu, cel mai mare la acea oră în M.Ap.N., o notă telefonică prin care se ordona printre altele: „… unităţile militare de pe întreg teritoriu să se retragă în cazărmi, cu calm fără să se lasă provocate, …”, în ordin, se mai adaugă precizarea gl. Ilie Ceauşescu: „…se vor executa numai ordinele comandantului suprem”, adică ordinele lui Nicolae Ceauşescu, care tocmai fugise şi care vroia să organizeze rezistenţa, păstrând în acest sens controlul asupra armatei.

 

Sosirea gl. Nicolae Eftimescu, a determinat modificarea notei telefonice respective, printr-o formulă ce elimina obligaţia armatei de a executa ordinele comandantului suprem, dispunând înlocuirea frazei amintite, cu o frază potrivit căreia „… marile unităţi şi unităţile din întreaga ţară, vor executa numai ordinele M.Ap.N. …”.

 

Putem presupune că acesta a fost momentul când conducerea superioară a armatei a preluat practic prerogativele comandantului supreme în condiţiile în care ministrul apărării naţionale, nu fusese încă numit.

 

Deşi la unele mari unităţi de pe teritoriu a apărut deja prima formă a notei telefonice, transmiterea ei la subordonaţi a fost blocată şi anulată de notele telefonice ce au urmat şi a căror conţinut îl vom descrie în continuare.

 

Este evidentă, intenţia gl. Ilie Ceauşescu, care urmărea pe toate căile, chiar atunci când situaţia scăpase de sub control, să menţină armata la dispoziţia fratelui său.

 

În nota telefonică nr.38 se preciza: „Unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării se retrag în cazărmi, în ordine şi cu calm, fără a se lasă provocate, dezarmate sau dispersate. Unităţile militare care sunt angajate in faţa sediilor C.J.P. vor calma spiritele  fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unităţi se va organiza apărarea cazărmilor şi a tuturor obiectivelor militare”.

 

În nota telefonică nr.39 se preciza: „Se vor executa numai ordinele primite numai de la ministrul apărării naţionale. Faţă de cele ordonate, comandanţii militari să asigure paza obiectivelor civile de importanţă deosebită cu subunităţi înarmate care să nu tragă decât în situaţia în care sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc. Pentru stabilirea priorităţilor în asigurarea pazei, comandanţii militari să se pună de acord cu reprezentanţii organelor locale. Militarii care asigură paza acestor obiective să poarte pe braţul stâng banderole tricolore”.

 

În aceeaşi zi, în jurul orelor 1300, gl.lt.Eftimescu Nicolae, prim locţiitor al M.St.M.şi şef al Direcţiei Operaţii, a ordonat întărirea dispozitivului de apărare a sediului M.Ap.N.

 

La orele 1415, gl.lt.Stănculescu Victor a ordonat trimiterea unor subunităţi de infanterie şi paraşutişti la TVR, unde la orele 1700 a fost realizat un dispozitiv de apărare format din 51 cadre, 330 militari în termen, 2 tancuri şi 17 T.A.B.-uri.(Asigurarea pazei TVR va fi descrisă detaliat într-un subcapitol separat)

 

Între orele 1415-1600, au fost trimise, la cererea conducerii provizorii, pentru pază şi apărare, efective militare şi tehnică de luptă la: Palatul Primăverii, Casa Scânteii, Piaţa .Palatului – sediul fostului C.C. al P.C.R., Banca Naţională, Radiodifuziunea Română ş.a. Totodată, au fost instalate gărzi la Palatul Telefoanelor, la întreprinderile “Acumulatorul”, „Neferal”, “I.C.A.B.”, “I.D.E.B.” etc. Atenţie deosebită s-a acordat întăririi pazei şi apărării Aeroportului Băneasa şi Otopeni, precum şi sediului M.Ap.N.

 

Considerat nesigur, sediul fostului C.C. al P.C.R., o parte din grupul revoluţionar conducător s-a mutat în după-amiaza de 22 decembrie 1989 la sediul M.Ap.N., unde exista un sistem de comunicaţii direct cu teritoriul şi era mai bine apărat.

 

Aici a avut loc prima întâlnire între conducerea revoluţionară şi reprezentanţii armatei. Au participat Petre Roman, Ion Creţu, Constantin Isac şi ulterior, au sosit Ion Iliescu, Mihai Ispas, Florin Velicu, Gelu Voican Voiculescu. La această acţiune, armata era reprezentată de generalii Ştefan Guşă, Victor Stănculescu, Ion Hortopan, Iosif Rus, Mihai Chiţac, Gheorghe Logofătu, Traian Dafinescu, Nicolae Eftimescu, Grigore Ghiţă (comandantul Trupelor de Securitate), C.Am.George Petre şi coloneii Gheorghe Popescu şi Nicolae Popescu.

 

În cadrul acestei activităţi s-au purtat discuţii asupra măsurilor ce trebuiesc luate pentru apărarea principalelor instituţii de stat şi de asigurare a ordinii publice.

 

Numit şef al Comandamentului Militar Central al Revoluţiei, gl.Guşă Ştefan s-a deplasat în clădirea fostului C.C. de unde, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 a exercitat conducerea acţiunilor militare împreună cu gl. Vlad Iulian. În acest timp, exista o legătură directă cu gl. Stănculescu ce se găsea la sediul M.Ap.N.

 

Declanşate în jurul orelor 1830 în Piaţa Palatului din capitală, acţiunile diversioniştilor au cuprins principalele oraşe ale ţării, cu prioritate în zona de Vest şi Sud-Vest a ţării.

 

La aceeaşi oră, în Piaţa Palatului, persoane neidentificate au deschis foc de armă diversionist. Militarii existenţi în dispozitiv au răspuns cu foc asupra locurilor de unde se trăsese, respectiv Palatul Republicii, blocurile din jurul pieţii, sediul Direcţiei a V-a din D.S.S., Biblioteca Centrală Universitară, fără a se dispune de informaţii referitoare la apartenenţa, intenţiile şi valoarea forţelor cu care se confruntau.

 

Incidentele ce au urmat zilei de 22 decembrie 1989, cu începere de la orele 1800 şi care au avut intensitate maximă în nopţile de 22 spre 23 decembrie şi 23 spre 24 decembrie 1989 au fost cantonate în jurul unor obiective de importanţă vitală şi de interes naţional astfel: Piaţa Palatului (fostul sediu C.C.); M.Ap.N., sediul şi împrejurimile T.V.; sediul şi împrejurimile Radiodifuziunii Române şi al Comandamentului Infanterie şi Tancurilor; zonele unităţilor militare din Ghencea, Antiaeriană; Aeroportul Internaţional Otopeni, etc.

 

În ce priveşte fostul sediu al C.C., între orele 1930-2000, acţiunile elementelor ostile amplificându-se, din ordinul Comandamentului Militar constituit, au fost aduse în Piaţa Palatului noi forţe, inclusiv tancuri. Alături de efectivele armatei, au acţionat şi un număr de revoluţionari, înarmaţi cu armament ce a aparţinut Direcţiei a V-a din D.S.S. sau abandonat de alte cadre M.I., precum şi din cel existent în fostul sediu al CC al P.C.R.

 

În urma focului violent, au fost ucişi 2 militari şi alţi nouă răniţi. Un detaşament a reuşit să anihileze grupul de terorişti existent în Palatul Republicii, trecându-se totodată la apărarea acestuia, a Muzeului Naţional şi a Hotelului Bucureşti.

 

Conform declaraţiilor unor revoluţionari, în jurul orelor 1700-1730, a venit de Ia T.V. la fostul sediu al C.C. Ion Iliescu însoţit de Petre Roman care se afirma că aveau o lista dinainte concepută probabil la T.V, în care se prevedea un guvern printre care erau înscrişi a face parte şi Dăscălescu fost prim ministru, Ilie Verdeţ şi Fazekaş. Se pare că acest guvern a fost conceput împreuna cu Dumitru Mazilu. În acest sens, Dan Iosif declara: „… de fapt era guvernul lui Mazilu…” (declaraţie pag. 23-24). Există declaraţii care contrazic cele de mai sus.

 

Începând cu orele 1830 s-a deschis foc şi asupra unităţilor militare şi a dispozitivelor de apărare organizate de armată la alte obiective. La orele 1945, atacurile terestre au cuprins şi unităţile militare ce aparţineau Apărării Antiaeriene a Teritoriului şi a Trupelor.

 

Concomitent, s-au declanşat şi acţiunile de război psihologic şi electronic, materializat prin informaţii abundente, în marea lor majoritate false, din surse ca televiziunea, radio, sistemul telefonic civil şi chiar sistemul de telecomunicaţii militar. Informaţiile conţineau date referitoare la mişcări de forţe teroriste, în special terestre, dar şi aeriene şi maritime. Ca urmare, în baza ordinului gl.Guşă au fost luate măsuri de supraveghere a căilor de acces, în şi din Capitală. Totodată, unităţile de apărare antiaeriană au fost trecute în regim de „Serviciul de luptă nr.1”, cu ordin de a deschide foc asupra ţintelor aeriene neprogramate.

 

Declanşarea unor intense acţiuni de război psihologic şi electronic, care prefigurau imaginea unei posibile confruntări militare de anvergură, în plan terestru, aerian şi maritim, demonstrează aproape cu certitudine existenţa unui scenariu realizat din exterior, cu sprijin în interior.

 

În acest sens, pot fi exemplificate diferite publicaţii străine, care independent de opiniile. noastre au tratat acţiunile de război psihlogic şi electronic, dezlănţuit în decembrie 1989 asupra României, ajungând în final la aceleaşi concluzii.

 

Dar un rol important l-a avut în aplicarea acestui scenariu şi avalanşa de zvonuri şi informaţii false, transmise de mass-media şi, în special, de TVR, informaţii şi zvonuri emise fără discernământ şi fără a fi verificate, chiar de unii oameni de bună credinţă. Puzderia de informaţii creau imaginea existenţei unor puternice forţe contrarevoluţionare înarmate, ce puneau în pericol victoria revoluţiei. Dar despre acest lucru vom vorbi într-un capitol separat.

 

Pretutindeni s-a acţionat după acelaşi scenariu, atacurile fiind îndreptate, cu precădere, asupra unităţilor militare şi a obiectivelor apărate de armată, cu intenţia clară de a crea un conflict deschis între armată şi celelalte forţe înarmate, de a provoca un război civil pentru aplanarea căruia era necesară o intervenţie militară din exterior. De altfel, existau unele informaţii potrivit cărora la graniţă, pe teritoriul unor ţări vecine existau deja grupări de forţe gata de intervenţie sau ajutor.

 

Încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, conducerea superioară a armatei s-a confruntat cu o situaţie deosebită, datorată avalanşei de informaţii false şi perturbării mijloacelor de legătură şi cercetare electronică.

 

Solicitările noilor organe locale adresate armatei de a se interveni cu forţe pentru protecţia unor obiective, exagerându-se deseori pericolul, a determinat realizarea dispozitivelor de apărare succesiv şi, în special, pe timp de noapte, sub focul real sau simulat al unor forţe potrivnice. Astfel, în prima fază, structura dispozitivelor de apărare era eterogenă, ajungându-se în unele cazuri, la supradimensionarea lor, aceasta având consecinţe negative în ceea ce priveşte organizarea cooperării şi a focului.

 

Ca urmare s-au creat mai multe aglomerări de forţe alcătuite din structuri militare extrem de eterogene (unităţi militare, subunităţi de G.P., forţe de miliţie, subunităţi din trupele de securitate, civili înarmaţi din securitate sau activişti de partid), la care se adăugau o imensă mulţime de oameni apărută în preajma obiectivelor în urma repetatelor apeluri ale T.V.R. care chemau masele să sprijine şi să apere revoluţia.

 

Pe fondul provocărilor evidente şi al acţiunilor incontestabile a unor elemente ostile, ca urmare a imposibilităţii de a pune în aplicare planurile de apărare pregătite din timp, ele fiind înlocuite prin planuri improvizate, ce încorporau forţe diverse şi numeroase, care ele însele îşi arogau un grad însemnat de independenţă, explică imposibilitatea practică şi obiectivă de a realiza în primele ore, a unei conduceri unitare precum şi organizarea unei cooperări eficiente între forţele participante. La toate acestea, se adaugă şi lipsa unui sistem de transmisiuni necesar conducerii, înştiinţării şi cooperării acestor forţe.

 

Către orele 2010 ca urmare a presupusei reacţii a aşa-zisei „armate secrete a lui Ceauşescu” şi după unele păreri din ordinul prim adjunctului ministrului apărării naţionale şi şef al M.St.M. – gl. Guşă, se ordonă aducerea de trupe la Bucureşti. Chemarea s-a realizat în acelaşi timp prin televiziune de Cico Dumitrescu care s-a adresat unităţilor de la Râmnicu-Sărat, Focşani, Galaţi etc.

 

Acest lucru nu este recunoscut de gl. Guşă, el în calitatea ce deţinea şi la răspunderile şi cunoştinţele ce le poseda, nu putea să ordone deschiderea porţii Focşanilor şi a Siretului de Jos.

 

În acest sens iată ce declara gl. Guşă: „… am căutat să stăvilesc aceste cereri ce se făceau prin T.V. de a aduce la Bucureşti mari unităţi care nu erau necesare.. se dezorganiza sistemul de apărare al ţării … erau suficiente forţe în capitală şi apoi nu ştiam cine ne atacă, era vorba de terorişti, dar teroriştii nu se nimicesc cu regimente de tancuri… eu vă asigur că unităţile care apărau la pace T.V. erau arhisuficiente. dar ca să vină…Focşanii, Galaţii, Râmnicu-Sărat şi Moldova e o mare greşeală … marinarul … mi se pare Cico  Dumitrescu, nu era locul lui acolo … la Focşani descoperea poarta Focşanilor de la Galaţi, din Moldova. Piatra Neamţ descoperea poarta de est a ţării. Pentru că orice s-ar spune pericolele pentru România au venit totdeauna … ştiţi de unde … nu ne-a atacat nimeni din vest. Culmea este că s-a spus că-i din ordinul şefului M.St.M. (declaraţie pag 11-15). Declaraţia gl.Guşă este sub imperiul emoţiei şi subiectivităţii.

 

În continuare, se impune a se notifica că în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989 col. Ardeleanu Gheorghe comandantul Trupelor U.S.L.A împreuna cu locţiitorul său col. Gherghina Gheorghe au fost convocaţi la sediu fostului C.C. al P.C.R. la ordinul gl.col. Vlad Iulian unde li s-a ordonat să se pună la dispoziţia revoluţiei. După aproximativ o oră, a revenit în unitate împreuna cu Isac Constantin (nume conspirativ lonescu) reprezentant al revoluţionarilor unde au convocat efectivele existente şi le-au transmis ordinul că: „… din acest moment unitatea, în întregul ei se afla la dispoziţia Frontului şi a Revoluţiei, urmând a executa misiunile şi sarcinile ce îi vor fi încredinţate …”.

 

După opiniea lui Dan Iosif rezultă însă că a apărut col. Ardeleanu şeful trupelor U.S.L.A. şi dorea să se predea împreună cu oamenii lui …” (declaraţie pag.19). După acest eveniment în sediul fostului C.C. au pătruns unii cetăţeni cu intenţii diferite; în acest sens, Dan losif declara: „… în continuare am blocat uşile pentru că lumea voia să intre, începuse jaful … cred că au intrat cam 3.000 de oameni, fără nici un control… au început să fie arestaţi Dincă, Postelniciu, Verdeţ, Florea Ceauşescu şi alţii, şi Dăscălescu …” (declaraţie pag. 19).

 

Mulţi dintre cetăţenii intraţi în sediul fostului C.C. grupaţi în diferite zone ale clădirii se străduiau şi întocmeau tabele de guverne care să preia conducerea statului. Se pare că şi cei ce asigurau conducerea operativă militară şi civilă au întocmit un astfel de tabel. După declaraţiile lui Dan Iosif rezultă: „s-au constituit mai multe guverne …s-au făcut vreo 14 la fiecare etaj s-a făcut un guvern, la fel la fiecare colţ… prima formă este aceasta: 1. gl. Guşă, 2. gl.col. Militaru, 3. cpt. Lupoi Mihai, 4. col. Pîrcălăbescu Cornel, 5. prof Mazilu Dumitru”   (declaraţie pag. 20).

 

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, şeful M.St.M., gl.mr. Guşă Ştefan, în timp ce se găsea la sediul C.C., a  refuzat cu hotărâre varianta solicitării de ajutor militar extern de la sovietici pentru combaterea teroriştilor.

 

Necunoscător al limbii ruse. gl.Guşă a solicitat o persoană din cei prezenţi din încăpere, care să execute translaţia. S-a prezentat o studentă Cristina Ciontu, prin intermediul căreia gl. Guşă a refuzat ajutorul sovietic de orice natură. El a declarat: „Chiar dacă vor mai muri oameni, armata este capabilă să facă faţă teroriştilor. Ca şef al M.St.M., nu voi admite niciodată să se ceară ajutor militar de la nimeni… s-a cerut clar măcar o brigadă de desant şi Militaru ştie, de ce ascunde treaba asta ?… eu l-am văzut pe gl. Militaru vorbind din biroul M.Ap.N. în 23 după amiază …” (declaraţie pag. 17-18). Acest refuz a fost repetat şi în ziua de 23 decembrie 1989, când a revenit la sediul M.Ap.N., de unde a purtat, prin translator, o convorbire telefonică cu şeful M.St.M. al Armatei Sovietice, gl. Moiseev. Singurele persoane care aveau dreptul şi aveau semnătură şi poziţie în organele de conducere ale Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia şi care aveau dreptul să solicite sprijin în numele armatei române era ministrul apărării naţionale, gl. Milea Vasile, şi şeful M.St.M. gl Guşă Ştefan. Aşa se şi explică de ce în acele zile şi nopţi toţi reprezentanţii militari atât a F.A.U. dar şi a unor armate vecine îl căutau şi doreau să se adreseze gl. Guşă.

 

Deşi există o legătură telefonică şi prin radio cu M.St.M.. totuşi conducerea operativă nu mai putea fi asigurată din sediul C.C. şi ca urmare în după amiaza zilei de 23 decembrie 1989, gl. Guşă se va deplasa la M.St.M. Cu această ocazie, el declară: „… aici mi-am dat seama că nu aveam cum să mai conduc. Telefoanele erau foarte reduse …” (declaraţie pag. 27).

 

Discuţia de un eventual ajutor sovietic s-a realizat în cadrul unei discuţii purtate de o echipă sosită la M.Ap.N. din care făcea parte potrivit declaraţiilor gl. Guşă: „… dl. Iliescu, Voican, Petre Roman, Militaru, …” (declaraţie pag. 23).

 

În ziua de 23 decembrie 1989 gl. Guşă a vorbit prin telefon cu ministrul apărării al Ungariei, gl. Carpati, căruia de asemenea i-a comunicat că nu este nevoie de ajutor: „… iar în 23 am vorbit cu Carpati de la unguri …” (declaraţie pag. 17).

 

În legătură cu poziţia României în Tratatul de la Varşovia, gl. Guşă, care făcea parte din Comisia Şefilor Marilor State Majore ale Forţelor Armate Unite, declară: „… ne priveau ca pe ultimii. N-am avut încredere în ei şi nici nu o să am niciodată …” (declaraţie pag. 16).

 

În baza ordinelor M.St.M. au fost luate măsuri de aducere din teritoriu a noi forţe pentru apărarea capitalei.

 

La orele 2030 (22 decembrie 1989), gl.lt. Stănculescu a ordonat luarea în subordine de către C.A.A.T. a Şcolii Militare de Ofiţeri de Securitate şi Miliţie Băneasa.

 

La orele 2130 au fost atacate localurile 1 şi 2 ale M.Ap.N., din direcţiile complexelor „Orizont” şi „Favorit”, str. Miron Constantinescu, Drumul Taberei, cimitirul Ghencea şi latura de Est a Comandamentului Serviciilor Armatei.

 

În seara zilei de 22 decembrie 1989, la orele 2135 un detaşament de 35 de ofiţeri-elevi de la Academia Militară s-au deplasat, în baza ordinului M.Ap.N., la sediul Miliţiei Capitalei pentru a asigura paza acestei instituţii aflată sub focul elementelor teroriste.

 

La orele 2140, la Academia Militară, local 1, s-au declanşat acţiuni ostile, prin deschiderea focului atât din interior cât şi din exterior, producându-se astfel primele victime. În cursul aceleiaşi nopţi, sediile comandamentelor militare din Bucureşti, inclusiv al M.Ap.N. au fost ţinta unor atacuri teroriste, executate atât din puncte fixe de foc, în majoritate din clădiri şi de pe acoperişurile acestora situate în jurul obiectivelor militare, cât şi din autovehicule în mişcare. Împotriva acestora s-a răspuns cu foc.

 

Acţiuni deosebit de violente poate cele mai violente au fost lansate asupra TVR, care, conform declaraţiilor martorilor oculari, a locuitorilor din zonă şi a Jurnalelor acţiunilor de luptă ale unităţilor militare participante la apărarea acestui obiectiv, focul a fost deschis, începând de la orele 2100, din vilele situate pe Calea Dorobanţi, intrarea str. Amiral Bălăcescu şi Ghe. Mocea nu şi dinspre vila lui Valentin Ceauşescu.

 

La orele 2345, a fost introdus în dispozitivul de apărare al M.Ap.N., un detaşament de cercetaşi. Această acţiune a fost marcată de un tragic accident. Obligaţi să debarce din cele două autocamioane, datorită focului deschis de elemente neidentificate ce se găseau în Complexul „Orizont” şi din blocurile învecinate, dar şi de militarii din dispozitivul de pază, care nu fuseseră înştiinţaţi de sosirea detaşamentului, a determinat producerea unui intens schimb de focuri. Urmarea a fost decesul a 4 militari cercetaşi şi rănirea altora 7. Incidentul este descris într-un subcapitol separat.

 

În aceeaşi noapte (22 spre 23 decembrie 1989), un detaşament de la Academia Militară Tehnica, format din 347 studenţi şi 13 cadre, chemat să întărească dispozitivul de pază al M.Ap.N., au ajuns la obiectiv la orele 0130. în faţa Centrului de Calcul, coloana de autobuze a fost întâmpinată de focuri de armă, determinând astfel debarcarea precipitată a efectivelor aflate în autobuze concomitent cu riposta de foc executată din dispozitivul de apărare al ministerului. Surprinşi de schimbul de focuri, elevii s-au adăpostit înapoia unor obstacole existente în zonă. Acţiunea s-a soldat cu uciderea a 5 studenţi şi rănirea altor 8. Patru din studenţii ucişi au fost împuşcaţi în cap şi unul în inima. În unul din cadavre a fost găsit un glonţ atipic armamentului din dotarea armatei (incidentul este descris într-un capitol separat).

 

În aceeaşi noapte în jurul orelor 0200 o coloană militară a U.M. 01065, ce se deplasa din direcţia Ploieşti, a fost întâmpinată la barajul existent la linia de centură a Capitalei, de reprezentantul C.I.S.N., regizorul Sergiu Nicolaescu. Imediat după trecerea de baraj, asupra capului coloanei s-a deschis foc din 3 autoturisme Dacia care circulau, cu farurile stinse, dinspre Bucureşti. Cu acest prilej a fost rănit un ofiţer, determinând deschiderea focului de către blindatele din coloană.

 

După acest incident, unitatea s-a deplasat la TVR, unde elemente teroriste ţineau sub foc clădirea şi cetăţenii, veniţi în număr mare, să apere instituţia. Au fost lăsate aici două tancuri şi 3 T.A.B.-uri pentru întărirea dispozitivului şi restul unităţii s-a deplasat la Aeroportul Otopeni. Este de remarcat faptul că această unitate a traversat 5 filtre fără incidente datorită recunoaşterii lui Sergiu Nicolaescu aflat pe primul tanc.

 

Conform Jurnalului acţiunilor de luptă, pe timpul staţionării în Piaţa Aviatorilor, asupra militarilor s-a executat foc din direcţiile Consulatului Sovietic şi clădirile adiacente. Cu acest prilej, a fost împuşcat mortal un militar şi alţi 4 răniţi.

 

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, asupra clădirii C.C. s-a executat foc de armă din mai multe puncte exterioare în majoritate din clădirile din jurul acesteia. În acest sens, Dan losif declara: „… în noaptea de 22 a început coşmarul… în clădirile din jurul C.C. au fost 12 puncte de lunetişti. În 8 puncte au  fost găsite P.S.L.-uri puşti speciale cu lunetă, cu muniţia aferentă, …este foarte uşor ca după clădirea fostului palat să tragi două focuri precise, cu arma cu lunetă, în această clădire care nu mai avea geamuri…” (declaraţie pag.24). Totodată, revoluţionarul participant la evenimente în sediul C.C. cu referire la acţiunile teroriste mai relatează: „… la etajul 2 unde este acum Ministerul Muncii, se trăgea cu 7-8 automate pe culoarul acela … cpt. Pascu a aruncat grenada … s-a auzit un răcnet după care s-a făcut linişte. Ne-am dus pe culoar, am găsit urme de sânge care duceau până la scări, iar de acolo a dispărut tot … au fost doi inşi îmbrăcaţi în negru … nu se ştie nimic …” (Declaraţie pag.29). Iar în continuare: „…pot să vă spun că de pe sala Palatului…am văzut gura de foc trăgând, am văzut… foc la gura ţevii. Un trăgător experimentat s-a aflat în curte în faţa intrării în Muzeul de Artă…altă gură de foc bine localizată am văzut în clădirea  Direcţiei  a V-a ….” (Declaraţii pag. 45)

 

Revoluţionarii pătrunşi în încăpere, au forţat fişetele şi birourile existente, în unele din acestea găsind diferite obiecte, de la planuri de apărare, la bani, valută şi obiecte de patrimoniu.

 

Concomitent, au descoperit în subsoluri, încăperi complet utilate, pentru o supravieţuire îndelungată. În acest sens, iată ce descrie revoluţionarul Dan Iosif: „… în fişete s-au găsit planuri de apărare cu cuiburi de apărare de lunetişti … tot ce intră în arsenalul securităţii. (declaraţie pag.28), … au dispărut banii trimişi la C.F.S.N. …  16.000 de $  în fişic …în orice caz s-au furat foarte multe de aici din C.C.… (declaraţie pag. 48). Cu referire la subsoluri adaugă: am găsit multe intrări şi ieşiri secrete … în acest subsol am găsit un buncăr autentic „ (declaraţie pag. 29). Din declaraţia aceleaşi persoane rezultă că: „tuneluri erau la 43 m, uşi blindate … pe el (se referă la Nicolae Ceauşescu -n.n.) l-au dus pe sus să-l prindem şi ei (se referă la personalul de protecţie -n.n.) au luat-a pe partea cealaltă (Declaraţie pag. 54).

 

Referindu-se la persoanele care au executat foc asupra revoluţionarilor în interiorul clădirii fostului C.C., Dan Iosif declară: „..nu se poate demonstra vinovăţia din punct de vedere penal, dar moral … dar putem şti că toţi am fost acolo, au tras, iar apoi au aruncat armele ca să scape de responsabilitatea faptelor şi aceştia sunt cei ce au fost plini de zel…”(declaraţie pag. 32).

 

Începând de la orele 1200 pe-22 decembrie 1989 şi până în dimineaţa de 23 decembrie 1989 revoluţionarii existenţi în sediul fostului C.C. au trecut la reţinerea, tuturor ofiţerilor de securitate care se aflau în clădire. În acest sens, Dan Iosif declară: „… în 22 decembrie de la orele 1200 şi până în 23 decembrie am arestat ofiţerii de securitate existenţi în clădire …” (Declaraţie  pag.40). Cu referire la acţiunile teroriste declară: „… principalii vinovaţii în toată această horă nu ştiu dacă vom afla vreodată … după părerea mea sunt ofiţeri de securitate habotnici care nu au vrut să înţeleagă că totul este terminat … v-am spus că a zis Vlad. Executaţi ordinele aşa cum le-am stabilit” când fiindcă în prezenţa noastră gl. Vlad nu a dat ordine. Cui le-a dat ? În ce au constat ? Toată lumea spune că nu au existat proiectile neconvenţionale ! Cum nu ? Au existat. Eu am scos din buzunarul celui care a murit la etajul 3 cartuşe neconvenţionale gloanţe de mare putere …” (Declaraţie pag. 38-39)

 

În ziua de 23 decembrie 1989, orele 0145, o unitate din garnizoana Focşani s-a deplasat spre Bucureşti, pentru întărirea apărării capitalei. La intrarea în oraşul Râmnicu-Sărat, unitatea a fost obligată să participe la respingerea unor atacuri teroriste semnalate în zona depozitului de muniţie. Continuându-şi deplasarea şi ajungând în jurul orelor 1200 a fost întâmpinată cu foc inclusiv dintr-un elicopter neidentificat, determinând amplasarea în teren, unde a rămas până la orele 2230, când s-a regrupat şi a reluat deplasarea spre capitală. Pe tot traseul, asupra coloanei s-a executat foc din diferite direcţii, fără a se înregistra morţi sau răniţi.

 

La ajungerea în Bucureşti, blocarea circulaţiei a determinat fragmentarea coloanei şi regruparea acesteia în totalitate abia în dimineaţa zilei de 24 decembrie 1989, la orele 0830, când a realizat un dispozitiv circular de apărare în zona parcului şi a pieţii agro-alimentare de pe B-dul Moghioroş. În jurul orelor 0930, s-a deschis foc asupra dispozitivului militar din blocurile din jur. În seara acestei zile, atacurile au început cu intensitate sporită, existând încercări de pătrundere în forţa în dispozitiv, folosind în acest scop autovehicule. Două autoturisme au fost incendiate ca urmare a focului apărătorilor, iar răniţii transportaţi la spital. Ulterior, unitatea s-a regrupat pe str. Miron Constantinescu  de unde a acţionat pentru apărarea sediului M.Ap.N.

 

În această zi, la orele 0130, Comandamentul Aviaţiei Militare, a ordonat trecerea la pază întărită a aeroporturilor şi depozitelor Aviaţiei.

 

În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, preşedintele C.F.N.S., Ion Iliescu, l-a numit în funcţia de ministru al apărării naţionale pe gl.col.(r.) Militaru Nicolae. Despre această numire s-a informat M.St.M. al F.A. ale U.R.S.S. şi comandantul şef al F.A.U. ale Tratatului de la Varşovia. Gl.mr Guşă a rămas şef al M.St.M. până în 28 decembrie 1989, când a fost numit şef al Statului Major al Armatei a 4-a (Cluj), iar funcţia de şef al M.St.M. a fost îndeplinita de gl.col. Vasile Ionel. Practic, din 24 decembrie 1989 generalul nu şi-a mai exercitat funcţia.

 

Una din principalele decizii ale noului ministru, a fost aducerea din rezervă, pe funcţiile neîncadrate, a unui număr important de generali şi ofiţeri superiori, aflaţi la pensie. Marea majoritate a acestora îşi făcuseră studiile militare în U.R.S.S.

 

Iată în acest sens ce declara gl. Guşă: „… gl. Militaru, când a venit pe scaunul de ministru, a pus mâna pe telefon, şi a început să-şi caute prietenii … au venit nişte comandanţi care erau de mult la pensie …” (declaraţie pag. 28).

 

În aceeaşi zi, s-a emis Nota telefonica nr.S.A.2/902, care preciza rămânerea în continuare în subordinea Statului Major Central a Gărzilor Patriotice, situaţie păstrată până la 31 decembrie 1989, când, prin Decretul nr.35 al .F.S.N. Gărzile Patriotice au trecut în subordinea M.Ap.N.

 

Unităţile militare au fost cu preponderenţă ţinta unor atacuri continue, executate cu scopul vădit de a bloca efectivele şi tehnica militară în cazărmi.

 

Între orele 0600-0630 o subunitate de la Şcoala de Subofiţeri M.I. din Câmpina ce primise misiunea de a întări paza Aeroportului Otopeni. Datorită unor grave neînţelegeri şi greşeli organizatorice a fost întâmpinată cu foc din Aerogară. Difuncţionalităţile în conducere şi cooperare, precum şi nerespectarea voită sau involuntară a itinerariului stabilit pentru introducere în dispozitiv a subunităţii, s-a soldat cu importante pierderi de vieţi omeneşti nevinovate. Incidentul este în curs de judecare la Procuratura Militară Bucureşti şi este descris în baza documentelor şi a declaraţiilor deţinute de comisie într-un capitol separat.

 

La orele 0900, M.St.M. a ordonat limitarea consumului exagerat de muniţie.

 

În toată această perioadă, Apărarea Antiaeriană a Teritoriului şi Trupelor a executat trageri cu artileria şi rachetele antiaeriene asupra ţintelor aeriene pătrunse în zona de responsabilitate a subunităţilor sale şi nenotificate.

 

Între orele 0740-1225. C.Av.M. a dispus cercetarea aeriană a municipiului Bucureşti, cu 7 avioane MIG-23. Totodată, aviaţia militară a participat la nimicirea grupurilor teroriste ce acţionau din pădurile Cornuleasa şi Chiciu, iar în jurul orelor 1200, cu 4 elicoptere, la nimicirea teroriştilor din cimitirul Ghencea. Înaintea  ajungerii la obiectiv, datorită lipsei de informare şi cooperare, două elicoptere au fost avariate de efectivele dispuse în apărarea obiectivelor pe deasupra cărora au trecut. Un alt elicopter, ce primise misiunea de sprijin cu foc a forţelor ce apărau TVR, datorită lipsei de cooperare, a fost considerat, de către apărători ostil, determinând deschiderea focului asupra sa.

 

Ridicarea aviaţiei în aer era posibilă numai cu ordinul ministrului apărării naţionale sau a şefului M.St.M dat comandantului aviaţiei. În acest sens. gl. Guşă a declarat: „… ridicarea aviaţiei se făcea numai de comandantul aviaţiei, acesta primind ordin de la ministrul apărării naţionale sau al şefului M.St.M. Eu nu am dat asemenea ordin …” (Declaraţie pag. 33).

 

Datorită avalanşei de informaţii, greu de verificat, ce se succedau cu rapiditate şi care aveau ca obiect existenţa unei importante grupări teroriste ce vizau capitala, s-a ordonat aducerea unor noi forţe din garnizoanele Piteşti, Târgovişte şi Buzău. Astfel, la orele 1300, au intrat în dispozitivul de apărare al M.Ap.N., unitatea militară chemată de la Piteşti şi Târgovişte, iar ulterior cea de la Galaţi.

 

În urma apelurilor repetate între orele 2000-2345. la TVR. au intrat în dispozitivul de apărare subunităţi chemate din Medgidia şi un detaşament de la Caracal.

 

În jurul orelor 1730. au reînceput atacurile asupra obiectivelor militare dar şi asupra TVR şi Radiodifuziunii. Între orele 1900-2400. unităţile militare au continuat să acţioneze pentru descoperirea şi anihilarea elementelor teroriste.

 

Persoanele reţinute ca suspecte în această perioadă au fost predate sub pază la corpul de gardă al instituţiei, unde au stat până în ziua de 25 decembrie 1989, când au fost ridicate de către organele de miliţie.

 

În dimineaţa aceleiaşi zile s-au luat măsuri de încetare a activităţii organelor de contrainformaţii militare, iar personalul acestora a fost trecut în subordinea comandanţilor de mari unităţi şi unităţi.

 

Conform hotărârii noii puteri, în ziua de 23 decembrie 1989, orele 17.00, conducerea M.Ap.N., a trecut la luarea în subordine a Comandamentului Trupelor de Securitate cu unităţile subordonate acestuia şi a Inspectoratelor Judeţene ale M.I., precum şi a Comandamentului Trupelor de Grăniceri cu marile unităţi subordonate acestuia.

 

În noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, între orele 2330-0200, în faţa Centrului de Calcul al M.Ap.N., s-a produs un incident în care au fost implicate două echipaje U.S.L.A. cu două A.B.I.-uri. Sosind din direcţia str. Ho Si Min, au virat la dreapta pe Drumul Taberei, cu farurile stinse infiltrându-se în dispozitivul de luptă al companiei de tancuri existent în faţa sediul M.Ap.N. Aici, au staţionat 20-30 minute, fără a-şi semnaliza prezenţa. Incidentul este descris într-un subcapitol separate.

 

Datorită intensificării focului elementelor teroriste, în ziua de 24 decembrie 1989, s-a trecut la reorganizarea dispozitivelor de apărare realizate de armată în garnizoana Bucureşti. Au fost luate în pază noi obiective civile de importanţă deosebită ca: uzine, fabrici, spitale etc.

 

Pe timpul nopţii de 24 spre 25 decembrie 1989, acţiunile teroriste asupra obiectivelor apărate de armată s-au intensificat, îndeosebi asupra localurilor M.Ap.N. şi Comandamentului A.1, unde s-a încercat, fără reuşită, pătrunderea în obiectiv.

 

În zilele de 23 şi 24 decembrie 1989 au fost transmise către trupe dispoziţiuni potrivit cărora se ordona amplificarea măsurilor de pază şi apărare a obiectivelor militare şi civile de importanţă deosebită, scotocirea zonelor de unde elemente neidentificate au acţionat cu foc, organizarea de patrule mixte pentru asigurarea ordinei, reţinerea şi verificarea tuturor persoanelor suspecte de acţiuni diversioniste. O dispoziţiune similară a fost transmisă şi în ziua de 25 decembrie 1989.

 

În noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989. la M.Ap.N., a fost organizată o şedinţă la care au participat reprezentanţi ai C.F.S.N. gl. Militaru Nicolae, ministrul apărării naţionale şi gl. Stănculescu, şedinţă la care s-a hotărât soarta lui Nicolae şi Elena Ceauşescu .În declaraţia, sa gl. Guşă descrie: „Stănculescu, în 25, a fost la Târgovişte …în 24 noaptea a participat, şi el   la şedinţa unde s-a hotărât soarta Ceauşeştilor, la care n-am participat că n-am fost chemat…” (Declaraţie pag. 22). Deşi, deţinea încă funcţia de şef al M.St.M. după opiniile proprii, gl. Guşă a fost deja marginalizat. Tot, privind soarta lui Ceauşescu, gl. Guşă declară: „soarta lui Ceauşescu, a fost hotărâtă de alţii, în altă parte judecat, …. omorârea lui s-a făcut de ai noştri , … cred că la Malta … Deci existau nişte interese ca Ceauşescu să nu mai poată vorbi … n-aş vrea să exclud însă cu desăvârşire şi ceea ce s-a mai spus, că dacă va fi omorât, nu se mai omoară lumea ! Este o părere personală    că oricum într-o zi, două, se limpezeau apele … Se trăgea numai la anumite ore, dimineaţa sau seara… Se poate spune celor care susţin că a fost omorât pentru a nu se mai trage. că dacă se spunea că este prins şi este în mâinile armatei, lucrurile se linişteau si se putea face o judecată cum trebuie…”(Declaraţie pag 40-41).

 

Declaraţia gl. Şt.Guşă se află sub imperiul sentimentelor datorită schimbării sale din funcţie şi numirea gl. Militaru în funcţia de ministru.

 

După executarea cuplului prezidenţial, acţiunile diversioniste au scăzut brusc in intensitate. Unităţile militare şi-au concentrat atenţia pentru paza obiectivelor încredinţate: împiedicarea sustragerii de bunuri materiale şi eliminarea actelor de anarhie.

 

În dimineaţa zilei de 25 decembrie 1989, a avut loc aşa cum este cunoscut, procesul şi execuţia lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, activitate la organizarea căreia gl. Stănculescu a avut un rol deosebit de important, rol primit, din partea C.F.S.N., dar despre prinderea, procesul şi execuţia fostului cuplu prezindenţial, într-un capitol separat.

 

În aceiaşi zi s-a continuat paza şi apărarea principalelor obiective din Capitală şi s-au desfăşurat acţiuni intense de neutralizare a elementelor teroriste.

 

În dimineaţa zilei de 25 decembrie 1989, din ordinul comandantului Armatei 1, gl. Voinea, două plutoane cu T.A.B.-uri s-au deplasat în str. Toamnei nr.37. la Comandamentul U.S.L.A.. pentru a-l supraveghea.

 

Tot în această zi s-a trecut la restructurarea dispozitivelor de apărare, iar majoritatea unităţilor militare, efectivele şi tehnica militară respectivă s-au înapoiat în cazărmi (Documentar M.Ap.N nr.S2150/R/26.01.1994).

 

La orele 1100, din ordinul ministrului apărării naţionale, legăturile din reţeaua telefonică guvernamentală au fost întrerupte până la noi ordine.

 

La orele 1230, două avioane IL-28 au cercetat în două ieşiri zonele Chiciu, Ciornuleasa, Brăneşti, iar unităţile de apărare antiaeriană a teritoriului şi trupelor au executat foc, pe tot parcursul zilei, asupra oricăror ţinte apărute în zona lor de responsabilitate.

 

La orele 2030, s-a comunicat prin posturile naţionale de radio şi T.V., că Nicolae şi Elena Ceauşescu, au fost judecaţi de Tribunalul Militar Suprem şi condamnaţi la moarte, sentinţa fiind executată.

 

La orele 2200, cadre din Comandamentul Trupelor de Transmisiuni, au identificat şi scos din funcţiune, puncte de interceptare-ascultare telefonică-aparţinând M.I. Totodată, au fost luate măsuri de secretizare a tuturor comunicaţiilor ce aparţineau Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului.

 

În ziua de 26 decembrie 1989, grupări teroriste au continuat atacurile asupra obiectivelor apărate de armată, în special a cazărmilor unităţilor militare şi a depozitelor de armament şi muniţie.

 

La orele 1600, din ordinul ministrului apărării naţionale, gl. Militaru, un batalion din Trupele de Securitate au executat scotocirea Cimitirului Ghencea. Au fost luate măsuri de înştiinţare a unităţilor din împrejurimi. Nu s-au produs incidente.

 

Între orele 1600-1800, din ordinul comandantului Armatei 1, s-au constituit două grupuri de intervenţie pentru Arhivele Statului – I.G.M., Piaţa Palatului –Bd. Magheru Hotel Union. În seara aceleiaşi zile unitatea specială R. a M.I. a raportat restabilirea legăturilor prin telefoanele operative.(T.O)

 

În noaptea de 26/27.12.1989 au fost luate măsuri de retragere în cazărmi a unor efective ce asigurau paza Consiliului Popular sector 4 şi Piaţa Dorobanţi. armata şi transmiterea unor ordine ce viza

 

În ziua de 27.12.1989, grupuri răzleţe de terorişti au continuat să execute foc izolat asupra unor obiective şi a populaţiei civile, mai ales în zonele Ghencea, Şos.Olteniţei, Palatul Telefoanelor, soldate cu un număr redus de victime.

 

Reducerea treptată a acţiunilor teroriste a determinat reorganizarea dispozitivelor de apărare a obiectivelor păzite de armată şi transmiterea unor ordine ce vizau revenirea la normal a activităţilor. Astfel, la orele 0900 s-a ordonat, „tot armamentul individual se descarcă, se asigură iar muniţia se introduce în port-încărcător. Muniţia de pe T.A.B.-uri şi de pe altă tehnică de luptă se descarcă şi se introduce în cutii. Se păstrează în maşinile de luptă”.

 

În cursul nopţii de 27 spre 28 decembrie 1989 au mai fost semnalate acţiuni izolate ale unor grupuri teroriste în zona cazărmilor din .Şos. Olteniţei.

 

În ziua de 28 decembrie 1989, acţiunile de foc ale elementelor diversioniste au încetat. S-a trecut la cercetarea unor zone din care s-a executat foc de către grupuri neidentificate. Concomitent, au fost luate măsuri de retragere în cazărmi a unor efective şi a tehnicii de lupta, păstrându-se un număr mai important de forţe la sediul M.Ap.N., Radiodifuziune, TVR. Aeroporturile Băneasa şi Otopeni şi fostul sediu al CC. al P.C.R.

 

În ziua de 29 decembrie 1989. au fost efectuate reorganizări de forţe aflate în Piaţa Palatului. TVR, centrala telefonică din Drumul Taberei, Piaţa Dorobanţi, serele Popeşti-Leordeni etc. În acelaşi timp au fost retrase din dispozitive efectivele de ofiţeri-elevi şi studenţi ai Academiei Militare. Din ordinul ministrului apărării naţionale, au fost luate măsuri de deszăpezire a unor căi de acces şi obiective şi au fost organizate gărzi pentru paza şi transportul unor personalităţi.

 

La orele 2245, persoane neidentificate, au deschis foc asupra Palatului Telefoanelor. Băncii Naţionale, staţiilor de pompare a apei Grozăveşti şi Palatului Cotroceni.

 

Începând de la această data şi până în luna ianuarie 1990 s-a ordonat luarea următoarelor măsuri: sporirea vigilenţei; controlul şi perfecţionarea dispozitivelor de apărare; asigurarea materială a militarilor din dispozitiv; prevenirea degerăturilor şi a îmbolnăvirilor; prevenirea avariilor la tehnică prin îngheţ; refacerea şi asigurarea legăturilor telefonice, telegrafice şi radio; organizarea grupelor operative şi altele.

 

Din desfăşurarea evenimentelor în municipiul Bucureşti după 22 decembrie 1989 se pot desprinde câteva concluzii:

 

– fuga cuplului prezidenţial a marcat o creştere spontană a entuziasmului popular;

 

– numeroşi cetăţeni au trecut la ocuparea sediilor principalelor instituţii ale statului. Alături de populaţie, armata, a sprijinit noua putere revoluţionară, luând măsuri de pază şi apărare a obiectivelor militare şi civile, de importanţă vitală, împotriva acţiunilor elementelor teroriste ostile revoluţiei. Totodată, au fost luate măsuri de preîntâmpinare şi descurajare a forţelor contra- revoluţionare din interior şi din exterior de a declanşa un război civil;

 

– în această perioadă, populaţia şi armata s-a confruntat cu o acută lipsă de informaţii reale, dar cu o avalanşă de informaţii şi date false, care au urmărit scoaterea populaţiei în stradă, dar şi blocarea unităţilor militare în cazărmi în paralel cu dispersarea acestora, folosind în acest scop procedee necunoscute armatei şi pentru contracararea cărora, nu era pregătită. (Atacuri simultane noapte-zi, pe mai multe direcţii, din puncte fixe, sau din autovehicule în mişcare. Atacuri aeriene realizate cu ajutorul ţintelor false, concomitent  cu atacuri terestre);

 

– dezlănţuirea, în special în perioada 22-24 decembrie 1989 a unor puternice acţiuni de război psihologic, cu care nu s-a mai confruntat armata şi populaţia civilă până atunci, care au condus la aprecierea eronată a unor situaţii create, reprezentând la un moment imaginea dezlănţuirii asupra României a unei operaţii aeriene de mari proporţii şi care urmau a fi completate cu acţiuni de desant aerian şi maritim;

 

– informaţiile false, panicarde, emise de TVR şi radio, au întreţinut vrând-nevrând o stare de confuzie, teamă şi incertitudine, soldată uneori cu grave incidente;

 

– existenţa unor forţe eterogene în dispozitivele de apărare, introducerea eşalonată a acestora, coroborată cu organizarea sumară a misiunilor, cu lipsa cooperării între forţele cu subordonare diferită, în condiţii de stress şi oboseală psihică şi fizică, a făcut posibilă amplificarea erorilor;

 

– caracterul static, preponderent defensiv al dispozitivelor adoptate, a constituit una, din cauzele pierderilor suferite de apărători;   ‘

 

– în plan general, nepregătirea şi lipsa conducerii unitare a focului, a generat un consum mare de muniţie pentru lovirea unor obiective izolate, situaţie agravată şi de lipsa de precizie în executarea focului, datorate inexistenţei aparaturii de ochire pe timp de noapte şi a slabei instrucţii militare, precum şi necunoaşterea adversarului şi a procedeelor de acţiune ale acestuia;

 

– slaba pregătire a armatei şi a celorlalte forţe ce apărau revoluţia, confruntate, pentru prinma dată, cu acţiuni de gherilă urbană.

 

După 22 decembrie 1989, în condiţiile confuze şi complexe analizate, armata a înregistrat 107 militari şi salariaţi civili decedaţi şi 312 răniţi (S.2150/R/26.01.1994), Iar în rândul populaţiei civile s-au produs un număr de 997 decedaţi şi un număr de 3040 răniţi.

 

 

 

4.4.1. Evenimentele consumate în nopţile de 22/23 şi 23/24.12.1989 în zona Ministerului Apărării Naţionale

 

4.4.1.1. Evenimentule în care a fost implicat Detaşamentul 2 Paraşutişti din U.M. 01171 Buzău

 

În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Detaşamentul 2 Cercetare din U.M. 01171 Buzău comandat de lt.col. Truţulescu Gheorghe a primit ordin de la şeful Direcţiei Informaţii V.A. – Dinu Ştefan – să se deplaseze la Bucureşti cu două autovehicule pentru a se integra în dispozitivul de apărare al M.Ap.N. La executarea misiunii, detaşamentul a fost însoţit de col. Constantinescu Anghel, ofiţer reprezentant al Direcţiei Informaţii al Armatei.

 

La intrarea în Bucureşti, detaşamentul a fost întâmpinat de mr. Jurcan Ion .şi de cpt. Roman Nicolae din aceeaşi direcţie, care îmbarcaţi într-o Dacie personală au condus coloana către sediul M.Ap.N.

 

Ajungând în faţa M.Ap.N. în jurul orelor 2345 deplasându-se dinspre direcţia Academiei Militare pe Drumul Taberei, cele două autovehicule au intrat în zona de foc dintre elemente necunoscute ce acţionau în zona restaurantului Orizont şi a blocurilor de locuinţe şi efectivele ce apărau localul ministerului, de cealaltă parte.

 

Cercetaşii au fost obligaţi să debarce şi să se adăpostească în teren deschizând foc asupra ministerului.

 

Duelul de foc s-a soldat cu 4 persoane decedate şi rănirea altor 7 din rândul  cercetaşilor.

 

Intervenţia aspră a col. Constantinescu Anghel a determinat oprirea focului de ambele părţi. După efectuarea recunoaşterii, cercetaşii au fost încadraţi în dispozitivul de apărare al M.Ap.N.

 

Reproducem succint unele din declaraţiile unor martori care conţin referiri la acest incident.

 

Mr. Grigorescu Dan din U.M. 0l842 Boteni, ofiţer elev al Academiei Militare la acea dată şi care a rămas în serviciu la poarta 2 a M.Ap.N.-ului, vis-a-vis de Complexul Orizont: „în jurul orelor 2400 a oprit în faţa ministerului o Dacie şi înapoia ei fiind oprit un camion militar. Având în vedere că anterior se trăsese din mijloacele auto asupra ministerului cei din obiectiv au deschis foc asupra Daciei… concomitent cu atacatorii sau agresorii din blocul din dreapta. După aproximativ 3 minute a strigat cineva la noi şi l-am cunoscut după voce pe col .Constantinescu…”

 

Declaraţii asemănătoare au dat şi alţi ofiţeri-elevi, respectiv cpt. Ionescu Florin din U.M. 0l966 Clinceni. Reţinem de la acesta că este posibil ca persoanele din conducere, respectiv col. Safta, ce răspundea de apărarea ministerului, împreuna cu col. Anastasiu uitaseră sau nu cunoşteau de sosirea detaşamentului de la Buzău.

 

Din declaraţie rezultă că s-ar fi primit ordin de deschidere a focului asupra coloanei: „… au apărut noaptea mai înainte de miezul nopţii. Înainte de aceasta, ni s-a transmis prin telefon de col. Softa sau de către col. Anastasiu că se îndreaptă spre noi o coloana de autocamioane (de terorişti – n.n.) şi să se tragă asupra ei. Ordinul a fost clar şi limpede… Afară era întuneric, iar becurile fuseseră sparte. La un moment dat am auzit … Nu mai trageţi … că-mi omorâţi oamenii.

 

Sunt col. Constantinescu … s-a oprit focul…”

 

Dumitru Gheorghe, ce se deplasa pe Drumul Taberei cu o Dacie a observat un camion militar şi cineva care striga: „… să spună parola … s-a oprit focul şi nu s-a mai tras …era o formaţie de câţiva militari … un cetăţean care era în balcon în blocul din spatele Agenţiei loto  a strigat: uite-l acolo, e între ei, acolo! Un individ care era în grupul acesta cu noi a lăsat arma jos şi a luat-o la fugă … dispărând după colţ…” Este posibil ca acesta să fie un ofiţer din cadrul detaşamentului.

 

Redăm un extras şi câteva idei din raportul cpt. Cazan Ionel din U.M. 0l17l Buzău: „… Ne-am îmbarcat în camioane şi ne-am deplasat pe itinerariul Buzău – Urziceni – Bucureşti. Am fost aşteptaţi la intrarea în Bucureşti pentru a ne conduce la destinaţia care nouă nu ne-a fost precizată. La ajungerea în faţa sediului M.Ap.N. asupra camionului în care eram s-a deschis foc de către o subunitate din paza acestui sediu…”

 

Din depoziţiile col. Anastasiu rezultă că în jurul orelor 2400 a fost sesizat de cpt. Radu Dragoş, şeful punctului de control de la intrarea principală a M.Ap.N.-ului, actualmente decedat, în legătură cu faptul că de peste drum s-a deschis foc automat asupra sediului M.Ap.N. În declaraţie se menţionează că nu el a dat ordin de deschidere a focului şi că atunci când s-a raportat la faţa locului a şi oprit tragerile.

 

Există posibilitatea ca ordinul de deschidere a focului să fi fost dat de col. Safta, ulterior avansat general, decedat şi acesta ulterior şi ca urmare nu s-a putut stabili cui aparţine vinovăţia incidentului.(!)

 

 

 

4.4.1.2. Incidentul în care a fost implicat detaşamentul de studenţi şi cadre din Academia Tehnică Militară

 

În scara zilei de 22.12.1989 gl. mr. Angheloiu Ion locţiitor al comandantului Academiei Militare pentru Învăţământul Tehnic a primit ordin de la comandantul Academiei Militare Generale gl.lt. I.ogofătu Gheorghe în baza ordinului şefului Direcţiei Operaţii din M.St.M. gl.lt. P. Eftimescu Nicolae să pregătească un detaşament de studenţi care să participe la apărarea sediului M.Ap.N.

 

Detaşamentul a fost constituit din Compania a 4-a comandata de col.ing. Constantin Gheorghe având un efectiv de 215 studenţi şi Compania a 5-a comandată de col.dr.ing. Papuc Viorel având un efectiv de 132 de studenţi. La aceste efective se adăugau şi 13 ofiţeri cadre. Înaintea plecării spre sediul M.Ap.N. gl. Angheloiu a precizat subordonaţilor itinerarul de deplasare, respectiv: Bdul. Tudor Vladimirescu, Şos. Panduri, Bdul Drumul Taberei, intrarea în sediu având loc pe la punctul de control situat vis-a-vis de Complexul Orizont.

 

Comisia Senatorială constată că privind cooperarea, asigurarea tehnică, materială şi logistică, semnale de recunoaştere, caracteristici de lucru pentru mijloacele de legătură, nu au fost precizate şi nici nu s-a numit un şef al întregului detaşament.

 

Pusă în mişcare, coloana de şase autobuze cu studenţi a ajuns în jurul orelor 0100-0115 în faţa Centrului de Calcul al M.Ap.N., oprindu-se la aproximativ 100 m de intrarea în M.Ap.N. datorită deschiderii focului asupra ei din Centrul de Calcul.

 

Intensitatea focului a determinat debarcarea precipitată a studenţilor şi adăpostirea acestora în zonă luând poziţii de tragere între blocurile Al, A2 şi B3, iar alţii s-au adăpostit pe scările şi holurile blocurilor. Reacţia studenţilor a fost haotică, ripostând cu foc în toate direcţiile. Adăpostirea pe partea blocurilor s-a produs nu datorită tragerilor dinspre minister, ci datorită faptului că autobuzele circulau pe partea dreaptă, deci foarte aproape de blocuri şi de spaţiile verzi, iar uşile autobuzelor s-au deschis tot pe această parte. După intervenţii repetate, studenţii au putut fi recunoscuţi şi introduşi în incinta ministerului, însă rezultatul acţiunii a fost tragic. Au fost ucişi 5 elevi şi răniţi alţi 8.

 

Tragicul eveniment a putut fi posibil şi ca urmare a faptului că la stabilirea itinerariului nu s-a ţinut seama de situaţia conflictuală din zonă începând din seara de 22 decembrie 1989. Absenţa unor legături de conducere şi cooperare cu grupa operativă ce conducea apărarea M.Ap.N. şi cu forţele din dispozitiv precum şi lipsa de măsuri preventive pentru a evita incidentele.

 

Interpretarea greşită a intenţiilor celuilalt coroborată cu deficienţele amintite anterior au determinat apariţia acestei erori profesionale.

 

Iată extras din declaraţia col.dr.ing. Papuc Florinel: „… Se pare că focul s-a executat dinspre Centrul de Calcul (maşinile fiind în mers nu aveau cum să fie auzite tragerile teroriste care aveau un zgomot mult mai redus ca amplitudine – n.n.)… În momentul următor cu studenţii prin salturi scurte şi târâş … militarii care asigurau paza ministerului au solicitat parola. Fără să le fi spus parola, deoarece nu o primisem. … pe baza afirmaţiilor noastre că suntem de la Academia Militară ne-aţi permis intrarea. Cred ca nu toţi apărătorii M.Ap.N.-ului au cunoscut faptul că urma să sosim… „.

 

Trebuie remarcat că la deficienţele de conducere şi organizare se mai adaugă şi starea de spirit tensionată, rezultatul incidentelor anterioare şi a acţiunilor teroriste.

 

Iată extras din declaraţia srg. Bocanu Liviu: „… Când a început debarcarea s-a tras asupra noastră foc cu foc după care s-a trecut la foc automat … Cele foc cu foc nu ştiu de unde s-au tras, dar în momentul în care s-a tras foc automat, acesta era din zona ministerului…”

 

Studentul Manolescu Marius: „… Când am ajuns în faţa M.Ap.N. -ului am observat că autobuzul din faţa noastră a luat foc undeva în partea din spate. Autobuzul nostru a depăşit şi a oprit în faţa blocurilor situate vis-a -vis de M.Ap.N. Am debarcat… Am constatat cu surprindere că se trăgea în noi dinspre minister. Am convingerea că cei de la anumite nivele de comandă nu au ştiut că venim…”.

 

Col.ing. Rodin Constantin susţine că primele focuri ar fi fost trase din blocul de locuinţe B.3.: „…Fiind primiţi cu foc … am fost obligaţi să coborâm şi să ne adăpostim … în această poziţie s-a executat foc atât dinspre sediul Centrului de Calcul al M.Ap.N., precum şi din blocul B3 (probabil de la etajele superioare ale acestuia) …”

 

Din declaraţiile locatarilor rezultă că au fost identificate persoane ce au deschis foc către localurile M.Ap.N. Aceste trageri au întărit convingerea în rândul apărătorilor că sunt atacaţi de forţe teroriste.

 

Din  declaraţiile numitei Cosma Viorica, locatară în blocul A2 rezultă că la data de 22 decembrie 1989 către seară, spaţiul verde dintre cele două blocuri amplasate peste drum de M.Ap.N. a fost ocupat de un grup de persoane tinere care, din raţiuni necunoscute au deschis foc asupra ministerului. „ …  La data de 22 decembrie 1989 … nu se întunecase încă .. am remarcat privind pe geamul de la bucătărie prezenţa unui grup de tineri în spaţiul verde din  faţa noastră, respectiv în porţiunea dintre blocul nostru şi blocul A2 … Erau 4-5 persoane …Distanţa  dintre mine şi ei era în jur de 20-25 m, poate şi mai aproape Mi-a atras atenţia că unul dintre ei era îmbrăcat într-o geacă albă, imaculată. Păreau în vârsta  de 20 de ani …Erau tunşi cam la fel … Toţi erau înarmaţi. S-au deplasat lângă colţul blocului şi au început să tragă După ce au tras au fugit imediat în spatele blocului … Atunci a intervenit soţul meu care a strigai la ei după geam:   < Potoliţi-vă, mă ! Ce dracu faceţi !   Unul dintre ei s-a răstit la noi si ne-a spus să intram în casă, să închidem geamul că ne trage un glonte în cap. A mai adăugat şi o înjurătura … Văzând despre ce e vorba, ne-am retras în  casă   Când au tras aceştia, cei de peste drum militarii, au ripostat …A doua zi l-am văzut pe cel cu geaca alba. era mort…”.

 

Trebuie să recunoaştem marile deficienţe în organizarea conducerii şi a cooperării, nefuncţionarea corespunzătoare a mijloacelor de transmisiuni, caracterul eterogen al forţelor participante, lipsa coeziunii în luptă şi a comenzii unice precum şi libertatea de a deschide focul la propria dorinţa, ne oferă un tablou aproape complet al fondului pe baza căruia s-a produs evenimentul amintit şi al pregătirii ofiţerilor şi ostaşilor noştri.

 

Grupul Trosca masacrat la ordinele KGB – GRU

 

Foto: Dan Badea Blog

 

4.4.1.3. Detalii referitoare la evenimentul petrecut în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989 în care au fost angajate două echipaje USLA

 

În urma unei înţelegeri dintre gl. Militaru Nicolae, ministrul apărării naţionale .şi col. Ardeleanu Ion, şef USLA, s-a dispus ca această unitate să intervină cu forţe proprii pentru scotocirea zonei înconjurătoare M.Ap.N. din care elemente teroriste ţineau sub foc clădirile M.Ap.N.

 

În noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989 două vehicule blindate uşoare (ABI) aparţinând USLA au ajuns în zona B-dul Drumul Taberei venind dinspre Ho Si Min cantonându-se în zona M.Ap.N. Dispuse unul înapoia celuilalt pe Bdul Drumul Taberei în sensul de mers către intersecţia cu străzile Văiceni şi respectiv Miron Constantinescu, peste drum de clădirea Centrului de Calcul a M.Ap.N.-ului pe partea blocurilor A1 şi A2. în imediata vecinătate a locului unde au staţionat cele doua ABI-uri se afla dispozitivul de luptă al Batalionului 3 Tancuri din U.M. 01303 Târgovişte, precum şi alte efective.

 

După ce au rămas în poziţia descrisă aproximativ 30 de minute, timp în care efectivele din dispozitiv ce erau în contact vizual cu ABI-urile nu au fost informate despre natura misiunii acestora, echipajele celor doua ABI-uri au fost  angajate într-un incident cu forţele din dispozitiv care au deschis foc asupra lor atât cu echipamentul individual cât şi cu cel de pe tanc.

 

Menţionam că infiltrarea în dispozitivul de apărare s-a făcut cu farurile stinse, fără semnalizarea prezenţei, pentru militarii M.Ap.N.

 

În urma tirului nimicitor şi-au pierdut viaţa lt.col. Trosca Gheorghe, sg.maj. Neagoe Stelian-Theodor, sg.maj. Costache Ion Ion, toţi din primul ABI cu nr.1147 şi cpt. Cotuni Alexandru Eugen Trandafir, plt.maj. Mopicaru Ctin. Ion, plt. Oprea Ion Emil şi sg.maj. Surpăteanu Ctin Florin din cel de-al doilea ABI 1138. Alte doua persoane au fost grav rănite respectiv sg.maj. Păduraru Ionel şi sg.maj. Soldea Glie Ştefan. Leziuni superficiale a suferit şi civilul lsac Ctin. (alias lonescu, alias Dinescu).

 

La sesizarea apărătorilor grupa centrala de coordonare a pazei localului M.Ap.N. a comunicat că nu cunoaşte nimic despre identitatea şi misiunea maşinilor respective, ordonând o cercetare la faţa locului, şi în caz extrem, să se răspundă cu foc.

 

Din analiza cantitativă a efectivelor participante la apărarea M.Ap.N. rezultă că în incinta şi în jurul acesteia erau forţe de valoare aproximativă a unei divizii.

 

Cum puteau aceste două ABI-uri să întărească un dispozitiv atât de puternic ce avea în compunerea sa numeroase ABI-uri şi TAB-uri?

 

Dăm în continuare teza înfăţişată de gl. Militaru în conformitate cu care cele două ABI-uri ar fi trebuit să cada din spatele celor două blocuri amplasate faţa M.Ap.N., ele având misiunea de a scotoci în blocurile respective şi de a neutraliza pe cei care ţineau ministerul sub foc de arma.

 

Aşa cum vom vedea, ABI-urile de la USLA nu au respectat traseul stabilit iniţial. O altă variantă susţinută de col. Anastasiu Cristian însărcinat cu organizarea acţiunilor de pază şi apărare a M.Ap.N. rezultă că ar fi ordonat unui tanc existent la poarta nr. 2 a localului M.Ap.N. din faţa Complexului Orizont să întreprindă acţiuni de cercetare a celor două ABI-uri şi să raporteze rezultatele la înapoierea în dispozitiv. Ca urmare, tancul a ieşit pe aleea de la poarta nr. 2. a virat la dreapta, deplasându-se spre cele doua ABI-uri cu viteză redusă şi cu reflectoarele aprinse.

 

Când tancul ar fi ajuns în dreptul primului ABI, acesta l-ar fi întâmpinat cu foc. Ca urmare, tancul a răspuns cu foc de mitraliera calibrul 7,62. Concomitent, au deschis foc şi celelalte tancuri din dispozitivul de apărare al M.Ap.N. Înaintarea celui de-al doilea ABI a atras după sine focul apărătorilor ministerului.

 

Este inadmisibil să poţi crede că două ABI-uri ar putea desfăşura un atac asupra M.Ap.N. care avea în apărarea sa circa o divizie mecanizată. Cum să credem în această situaţie că cei din ABI-uri ar fi deschis focul asupra unui tanc.

 

Primul ABI a fost lovit de blindajul tancului şi aruncat pe cealaltă parte a carosabilului.

 

O altă variantă rezultată din declaraţiile echipajelor de pe tancurile aflate în dispozitiv în faţa Centrului de Calcul, rezultă că cele doua ABI-uri, după ce au oprit pe partea dreaptă a Drumului Taberei, s-a încercat o intrare în legătură cu acestea, utilizând proiectoarele. Se pare că cele doua ABl-uri ar fi răspuns cu ajutorul semnalizatoarelor de direcţie.

 

După ce ABI-urile au rămas pe loc aprox. 15-20 minute, poate chiar mai mult, se pare că echipajele ar fi primit ordin să nimicească cele două ABI-uri prin foc şi prin călcare cu şenila, lucru executat.

 

Este imposibil de crezut că cele două ABI-uri şi-ar fi propus să nimicească tancurile existente în dispozitiv.

 

Col. Safta (avansat ulterior gl.) a declarat că în noaptea de 23 spre 24, în jurul orelor 2330 i s-a raportat că în dispozitivul de apărare al blindatelor amplasate în faţa Centrului de Calcul s-au infiltrat două ABI-uri. Privind deschiderea focului, ofiţerul a declarat: „… Mi s-a raportai că ABI-urile au intrat în unghiul mort al tancurilor, timp în care se trăgea şi din blocurile vecine ministerului. Mi s-a raportat că ABI-urile au deschis foc prin gard. Atunci am ordonai să se acţioneze prin împingere şi prin foc, dacă este nevoie…”.

 

Rezultă că grupa operativă nu a avut cunoştinţă de cele două obiective apărute în zona M.Ap.N. La data şi la ora consumării acestui eveniment, în cabinetul M.Ap.N. se găsea şi col. Ardeleanu, comandantul trupelor USLA .

 

Într-o scrisoare adresata M.Ap.N. col. Ardeleanu a făcut următoarea declaraţie: „… Vă raportez că întors în unitate am stabilit cu certitudine că lt.col.. Trosca , fost şef de stat major din USLA, care a condus cele două echipaje de intervenţie … plănuise să mă lichideze pe mine şi pe col. Gherghina Gheorghe locţiitor al comandantului… Consider ca acest ofiţer a avut legături cu cineva din Direcţia de Contrainformaţii Militare şi cred că planul conceput împotriva mea trebuia să conducă la o clarificare de la  cine a primit acest ordin şi de ce …”.

 

Din declaraţia col.(r) Bliorţ Ion rezultă: „… în jurul orelor 2300 col. Ardeleanu care se afla la M.Ap.N. … a sunat pe telefonul scurt făcând următoarele precizări << Mă aflu în biroul ministrului apărării naţionale. În zona blocurilor din faţa ministerului, grupuri de terorişti execută  focuri de armă asupra ministerului. Trebuie să pregătim forţe de intervenţie care să captureze teroriştii din zona. Câte echipaje ai la dispoziţie?>> I-am răspuns lt.col. Trosca de lângă mine şi să-mi permită să-l întreb, întrucât el coordona acest compartiment. Pe loc lt.col. Trosca a comunicat că poate forma trei echipaje cu care poate acţiona … după care a precizat: << Ordinul pe care ţi-l dau se înregistrează de către tov. ministru Militaru şi reţine ce ordon: cele trei echipaje să vina pe un traseu ales de Trosca care să nu fie aglomerat şi să oprească în faţa Complexului Orizont de unde vor fi preluaţi de  un reprezentant al M.Ap.N. Raportezi când se pune în mişcare >>. Lt.col. Trosca a preluat misiunea … după aproximativ 20 min. lt.col. Trosca mi-a raportul că este gata să se pună în mişcare…”

 

Misiunea a fost iniţiată de col. Ardeleanu, comandantul unităţii, decedat ulterior. Cele două declaraţii sunt totalmente contradictorii, în ce priveşte natura misiunii se pare că aceasta s-ar fi realizat odată cu ajungerea ABI-urilor la Orizont de către reprezentanţii M.Ap.N.-ului. Din declaraţia col. Ardeleanu rezultă că misiunea avea un caracter subversiv învinuindu-l grav pe lt.col. Trosca mort în această stupidă ambuscadă.

 

Din declaraţia lt.col. Natea Traian, rezultă unele amănunte: „…Lt.col. Trosca,înainte de a pleca la drum … a vorbit cu mine la telefon şi mi-a spus că este vorba de o misiune de o importanţa deosebită, că trebuie preluat un oarecare domn Ionescu de la FSH din staţia de metrou Eroilor şi transportat în condiţii de siguranţă la M.Ap.N. … Eu rămân la convingerea că această misiune a fost concepută pentru transportul lui Ionescu la M.Ap.N, … Au plecat în misiune 3 echipaje. Unul dintre ele s-a defectat şi a rămas pe drum în zona Gării de Nord… Am dedus că se grăbeau să ajungă la întâlnire cu Ionescu…”.

 

În concluzie, care era de fapt misiunea ? Să ajungă la M.Ap.N., să întărească apărarea acestuia, sau să scotocească în zonă, sau să ducă la M.Ap.N. reprezentantul FSN Ionescu (alias Isac, alias Dinescu).

 

Din declaraţia col. Gherghina rezultă: „… în timp ce se executa misiunea, sesizând că nu sunt perfectate modul de acces şi sistemul legăturilor în vederea prezentării la locul stabilit… nu aveam aceeaşi frecvenţa de lucru cu M.Ap.N., iar alte modalităţi de realizare accesului în dispozitivul constituit şi de recunoaştere nu există. Reţin modul în care s-au derulat dispoziţiile date de col. Bliorţ către echipaje, care le sugera să realizeze legătura şi accesul prin semnale luminoase fără ca în prealabil să fi stabilit un cod de folosire a acestora.”

 

Din declaraţia numitului Isac Ctin., reprezentant al FSN, rezultă: „…Singura posibilitate în accepţiunea mea ca să ajung în condiţii de siguranţă la minister era prin USLA …în consecinţă ne-am dat jos la metrou şi am dai telefon la USLA … m-am recomandat Ionescu … le-am spus că vreau să ajung la M.Ap.N… mi s-a spus că tocmai pleacă 3 echipaje către M.Ap.N. care în drum mă vor prelua şi pe mine urmând să mă lase la minister…” Deci orice persoană cu tupeu care printr-un simplu telefon induce în eroare o unitate de elită a securităţii şi astfel un colonel îşi modifică traseul pentru a lua un necunoscut care se prezintă ca persoana importantă în FSN.

 

Cpt. Garz Romulus, supravieţuitor al incidentului a declarat: „… Ne-am pus în mişcare l-am întrebat pe lt.col. Trosca unde mergem. S-a exprimat în sensul că mergem la M.Ap.N., dar a adăugat … că trecem prin Militari de unde o să luam un reprezentant al Frontului, Ionescu  pe care … îl ducem la M.Ap.N. Atunci am înţeles că trebuie să acţionăm în zona blocurilor de peste drum de unde trag terorişti.”

 

Cam în acelaşi sens se situează şi declaraţiile celorlalţi supravieţuitori. De interes mai deosebit se remarcă declaraţia lt. Soldea Ştefan, care înainte de a pleca, intrând în biroul comandantului USLA a surprins o convorbire între lt.col. Trosca şi col. Bliorţ şi a reţinut: lt.col. Trosca a spus: „…Ăştia pe mine mă caută … „, iar colonelul Bliorţ ar fi replicat poate nu ne omoară şi ne judecă …”

 

Având în vedere situaţia deosebit de confuză, existenţa suspiciunilor şi acţiunile ce se desfăşurau în zonă, personal considerăm necesar să se fi luat măsuri suplimentare de legătură şi cooperare pentru evitarea unor eventuale accidente.

 

Este interesantă şi nota de convorbiri purtată de lt.col. Trosca cu dispecerul de serviciu din care reproducem câteva pasaje: „… Dispecerul este sunat de col. Bliorţ şi are loc următorul dialog:

 

Bliorţ: <<Deci transmite-i lui 153 (col. Trosca )>>

 

Dispecerul: << Da, Bliorţ,… să aibă răbdare şi să mai stea în spatele ultimului tanc cu toată coloana lui >>

 

Bliorţ: <<încă 10 min.>>

 

Dispecerul: <<Am înţeles>>

 

Bliorţ: <<Să stabilim că, adică să se întâlnească cu cei de la armată>>

 

Dispecerul: << Da. >>

 

Dispecerul: <<Când să se întâlnească? Nu înţelege>>

 

Bliorţ: <<Să vadă, să se cunoască … >>

 

Bliorţ: << Să se cunoască puterea armată. >>

 

Dispeceratul: << Am înţeles. >>

 

Notea : << 153 Tridentul >>

 

Trosca : << Comunicaţi >>

 

Notea: << Dl.Ionescu să rămână în maşină şi când vă puneţi în mişcare, să vă duceţi cât mai aproape de gardul M.Ap.N.-ului … de poartă>>

 

Tridentul, adică dispeceratul este în legătură cu 153 (cu Trosca). Se aude strigatul lt.col. Trosca: „…Se trage, mă !…” Altul strigă: „… Tată, nu trage mă…!” pe fondul unui răpăit de mitralieră (din păcate banda cu înregistrare a tuturor convorbirilor a dispărut de la unitatea USLA).

 

Aducerea de modificări în executarea misiunii, datorită necesitaţii de a fi transportat dl.Ionescu a dus la modificarea itinerariului şi aducerea echipajelor într-un loc unde nu erau aşteptate.

 

În ce priveşte opiniile celor ce asigurau paza M.Ap.N. se desprind câteva concluzii. După declaraţia gl. Militaru: „… Nimeni de la armata nu a solicitat USLA să vină în ajutor pentru apărarea localului M.Ap.N. … nu-şi avea rostul … Însă înainte de înserare col. Ardeleanu şi gl. Vlad erau la M.Ap.N. chiar în cabinetul ministrului. Aici era convingerea generală că teroriştii nu pot fi alţii decât securitatea şi că USLA … luptă de partea  teroriştilor.

 

Când se discuta cu Ardeleanu, gl. Hortopan a intrat în cabinet, i-a informat pe toţi cei prezenţi că asupra unui obiectiv militar de pe linia de centură a capitalei se execută foc intens şi a fost prins un subofiţer de la USLA cu armament şi muniţie asupra lui. Se numea plt.maj. Popa Ion Ştefan.

 

Col. Ardeleanu a recunoscut imediat că subofiţerul este de la el. Deci presupunerea (bănuiala) noastră se confirmă. Totuşi col. Ardeleanu insistă că unitatea sa în totalitatea ei este în cazarmă exprimându-şi regretul că nu este folosită la justa ei valoare şi că ar putea chiar să scotocească chiar pe timp de noapte blocurile din jurul M.Ap.N. de unde se execută foc.

 

Generalii de armată prezenţi la această discuţie, prin consens au fost de acord (gl. Hortopan, gl Chiţac, gl. Logofătu, gl. Eftimescu) … Vlad … era şi el de faţă. Prin consens s-a căzut de acord că o dată venită să treacă Ia acţiuni în sensul să scotocească blocul. S-a stabilit şi itinerariul. Să vină pe lângă Academia Militară, pe strada nou creată, între biserica de la intrarea în Drumul Taberei şi Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi în continuare să se deplaseze pe aceasta şi să ajungă în Emil Botnăraş. În felul acesta nu se intersectau unităţile armatei şi cădeau în spatele grupului de blocuri din faţa M.Ap.N….”.

 

Acest itinerar este confirmat şi de supravieţuitorii celor doua echipaje ABI.

 

Tot din declaraţia gl. Militaru rezultă: „… Trebuia să vină cu efective de 600 luptători. Ardeleanu, prin socotelile făcute avea lipsa 30 de USLA-şi la ambasadă şi încă 80 de USLA-şi la Sibiu – plecaţi încă din 20 decembrie 1989 din ordine superioare…”.

 

Deci forţa combativă a unităţii era de 756 luptători, din care scăzând 110, după spusele col. Ardeleanu, în unitate ar mai fi trebuit să existe 647 USLA-şi disponibili. În acest sens urma a fi lăsaţi 40-50 de luptători pentru paza cazărmii, iar cei 600 trebuiau să vină pentru scotocire în zona blocurilor pe itinerariul stabilit.

 

Din declaraţia martorilor mai rezultă că, col. Ardeleanu s-a dus, după ce-a ieşit din cabinetul ministrului, să dea dispoziţiile necesare. El a vorbit la un telefon din incinta ministerului, dar cu cine a vorbit şi ce a spus nu se ştie.

 

Gl. Militaru susţine că nici nu era nevoie de a înştiinţa dispozitivul de apărare al ministerului de venirea USLA-şilor, întrucât strada pe care aceştia trebuiau să vină, respectiv Emil Bodnaraş era paralelă cu Drumul Taberei, astfel că ei nu aveau cum să se intersecteze cu unităţile armate.

 

Tot din declaraţiile acestuia rezultă că după epuizarea evenimentului, col. Ardeleanu a revenit în cabinetul ministrului anunţând nimicirea ABI-urilor, la care, după spusele gl. Militaru: „… Toata lumea a fost uluită că nu ne puteam explica ce au căutat acestea în faţa M.Ap.N.-ului … această abatere de la traseu constituie cauza evenimentului.

 

Din declaraţia gl. Eftimescu reţinem doar câteva episoade ce par mai interesante: „… Când au venit cei de la USLA pe 23 spre 24 decembrie 1989, comandantul lor, col. Ardeleanu era în minister… În condiţiile create la diferite obiective cu forţe eterogene aduse succesiv în dispozitiv lipsite de coeziune, care se aflau şi sub psihoza declanşării prin surprindere a unor acţiuni teroriste, deschiderea focului fără somaţie era oricând posibilă … Declanşarea focului se putea face intenţionat chiar de un intrus în dispozitiv, sau ca rezultat al unor trageri din afară în scopul de a provoca. În asemenea situaţii trebuiesc aplicate prevederile clasice ale regulamentului: recunoaşterea sub strict control cu călăuza; cu înştiinţarea celor prin dispozitivul cărora se trece sau prin dispozitivul cărora intră. Asemenea manevre erau mai indicate a fi făcute pe timp de zi… nu trebuiau făcute noaptea. Pătrunderea pe timp de noapte este dificilă şi în condiţiile de atunci se riscau pierderi de vieţi omeneşti… “.‘

 

Cu referire la etapa premergătoare incidentului se desprinde clar concluzia că operaţiunea nu a fost bine pregătită, neasigurându-se măsurile de siguranţă ce se impuneau. Din start este exclusă ideea potrivit căreia cele două echipaje soseau la minister pentru a-l cuceri, dar ne îndoim şi de ipoteza lansată de col. Ardeleanu potrivit căreia echipajele aveau misiunea de a-1 lichida. În nici una din situaţii, cele două echipaje nu erau în măsură să pună în pericol dispozitivul de apărare al ministerului.

 

Există o anume probabilitate de rea-credinţa a col. Ardeleanu care ar fi dat dispoziţiuni astfel încât să atragă într-o capcană cele doua echipaje de USLA-şi conduse de lt.col. Trosca cu care se pare ca nu era în relaţii prea cordiale în sensul aducerii acestora într-un alt loc decât cel stabilit.

 

Dar, la fel de bine există şi ipoteza că misiunea să fi fost concepută bine şi să fi suferit modificări ca urmare a apariţiei personajului Isac, alias Ionescu, alias Dinescu.

 

Există posibilitatea ca însăşi lt.col. Trosca considerând itinerariul indicat ca o posibilă capcană să fi modificat cu bună ştiinţa traseul respectiv.

 

Cert este că misiunea în stadiul ei iniţial nu a prevăzut în nici o situaţie prezenţa ABI-urilor în faţa M.Ap.N.

 

De asemenea, este cert că nici lt.col. Trosca nu avea o imagine clară a misiunii sale şi nici a modalităţilor de intrare în legătură cu cei din dispozitivul M.Ap.N.

 

Nu avem nici un element care să ne confirme că lt.col. Trosca, un foarte bun profesionist ar fi ştiut de o misiune de scotocire în spatele blocurilor.

 

Varianta povestită de gl. Militaru că 600 de USLA-şi să scotocească blocurile de unde se trăgea asupra M.Ap.N. şi în timpul nopţii este de un absurd total. Daca ar fi intrat în funcţiune un asemenea plan se crea un război în toata regula. Dorea cineva din cei prezenţi în acel birou un astfel de lucru? Să ne imaginăm venirea a 600 de USLA-şi în plină noapte cu maşini blindate şi autobuze la 500 m de M.Ap.N. Este suficient să te gândeşti la drumul lor prin Bucureşti ca să realizezi ce se putea întâmpla.

 

Deci întreaga acţiune putea fi o coincidenţa nefericită, sau o altă greşeală grosolană încheiată cu victime omeneşti, de data aceasta pe lângă cei de la armata fiind angrenaţi şi excelenţii militari care compuneau USLA. Sau a fost făcută cu premeditare şi suspecţii rămân tot cei ce i-am menţionat că au fost în biroul ministrului. În ceea ce priveşte pe col. Ardeleanu mort în condiţii suspecte doi ani mai târziu, acesta a dovedit şi o lipsă totală de profesionalism şi faptul că îl ura pe Trosca Din momentul deschiderii focului, lucrurile s-au derulat cu mare rapiditate, nemaifiind timpul necesar  informării tuturor efectivelor implicate în incident.

 

Din declaraţiile apărătorilor M.Ap.N, respectiv a conducătorilor de tancuri implicaţi în conflict a rezultat că în jurul orelor 2400 tancurile din centrul dispozitivului (MAG25, MAG27) au comunicat prin staţie că au observat în faţa lor două ABI-uri staţionate în imediata apropiere a tancului aflat către intersecţie. MAG-ul (tancul comandant) a luat legătura cu cele două tancuri solicitându-le date despre cele două ABI-uri aflate în zonă.

 

„S-a solicitat să luăm legătura prin radio cu ele, ceea ce era imposibil, întrucât frecvenţele de lucru ale acestora nu erau cunoscute.”

 

Situaţia a fost raportată col. Safta care a ordonat să se încerce să se facă semne luminoase. La semnalele luminoase emise de tancuri, ABI-urile au semnalizat prin avarie. S-a ordonat sporirea atenţiei. Iată ce declara mr. Vasile Valeriu comandantul Batalionului 3 tancuri:”… La un moment dat, din zona ABI-urilor ni s-a părut că din partea din faţa de dincolo de ei s-a deschis foc de pistol mitralieră. În momentul în care s-a tras rafala aceea de mitralieră, ABI-urile au pornit motoarele … Eu am raportat că s-a deschis foc din partea dinspre ABI-uri şi că au pornit motoarele. Şi atunci << „Mărul” pentru toate echipajele! Nimiciţi prin foc şi călcare cu senile >>

 

Din analiza declaraţiilor rezultă că cele două echipaje ABI nu au răspuns cu foc asupra dispozitivului mai sus menţionat, că ordinul de nimicire a fost dat de „Mărul” (col. Safta, gl., actualmente decedat), că s-a deschis foc din tanc cu mitraliera jumelată de către tanchiştii aflaţi în eroare de fapt şi care au executat un ordin (fiind în alarmă de lupta):”prin foc şi călcare cu şenila…”.

 

Deci putem concluziona că elementele care au determinat desfăşurarea acestui  eveniment au constat: în lipsa de claritate a misiunii iniţiale, nerespectarea de către echipaje a itinerariului stabilit iniţial, neorganizarea sistemului de recunoaştere şi cooperare, apariţia personajului perturbator Ionescu (alias Isac, alias Dinescu) ce a determinat abaterea de la traseu.

 

Şi acest caz este de fapt un episod din erorile de apreciere săvârşite în nopţile de 22 spre 23 decembrie 1989.

 

Punctul de vedere exprimat de Sergiu Nicolaescu: “”Într-adevar chiar şi în timp de război se pot produce erori grave, ca să nu folosesc cuvântul, grosolane. Au fost şi ofiţeri condamnaţi la moarte care se făceau vinovaţi de pierderi de vieţi omeneşti şi materiale. Pe 24 decembrie 1989 dimineaţa, la orele 0830 eram în faţa M.Ap.N. Terenul de luptă era cumplit. În afara celor două ABI-uri distruse, cadavrele erau aruncate în stradă şi unii trecători urinau pe ele. Ce putea fi în mintea acestui Ardeleanu, care se pare că nici nu era român să lase cadavrele camarazilor săi în stradă, batjocorite de animale care se pretindeau a fi oameni. Numai într-o ţară ca România se poate crede că toate cele petrecute se datorau prostiei noastre. Mă gândesc la „drobul de sare”… Nu, toate acestea au fost manipulări făcute de profesionişti strecuraţi atât în M.Ap.N. cât şi în M.I. şi care au executat ordine primite de la stăpânii lor. În România trebuia să fie război civil.”

 

 

 

4.4.2. Incidentul de la Aeroportul Otopeni

 

La 22 decembrie 1989, orele 1600, s-a organizat apărarea obiectivului Otopeni cu efective destinate permanent pe aeroport, la care s-a adăugat în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 o subunitate de gărzi patriotice din localitatea Buftea.

 

Din ordinul M.St.M., transmis de lt.col. Răchită, conducerea unică a tuturor forţelor din paza aeroportului urma a o îndeplini gl.mr. Draghin Dumitru.

 

În ziua de 22 decembrie 1989 orele 2230 din ordinul gl.mr. Draghin Dumitru au fost luate măsuri de întâmpinare şi introducere în dispozitivul de apărare a unei subunităţi de securitate din U.M. 0865 Câmpina.

 

Participarea la apărarea aeroportului a acestei unităţi a fost pusă de acord între Comandantul Aviaţiei Militare gl.mr. Rus losif şi Comandantul Trupelor de Securitate gl.lt. Ghiţă Grigore.

 

Conform înţelegerii urma ca subunitatea să fie adusă de la Câmpina, însă în realitate, efectivele au sosit din Bucureşti unde participaseră la paza sediului fostului CC. al P.C.R.

 

Pentru întâmpinarea şi introducerea în dispozitivul de apărare a fost destinat ca însoţitor lt.maj. Ionescu Constantin şi mr. Buzescu Ion cu precizarea de a conduce efectivele pe DN.10 în zona repartizată.

 

Din activitatea subunităţii de la Câmpina se cunoaşte că la data de 23 decembrie 1989, orele 0330, efectivele aflate în cazarma Comandamentului Trupelor de Securitate au fost alarmate şi scoase pe platoul unităţii, unde, gl.mr. Ghiţă Grigore le-a comunicat ordinul de a se deplasa la aeroportul Otopeni şi a întări dispozitivul de apărare al acestuia. În acele momente, cazarma comandamentului fiind atacată cu foc de elemente teroriste rămase neidentificate, subunitatea a trecut la apărarea localului propriu, iar după aproximativ 60 de minute, a fost din nou adunată pe platou, unde i s-a repetat misiunea ce o avea de îndeplinit şi i s-a asigurat distribuirea muniţiei (60 cartuşe/om). În jurul orelor 0530, subunitatea a plecat spre aeroportul Otopeni.

 

La aeroport, subunitatea era aşteptată încă din ziua de 22 decembrie 1989, orele 200, ea ajungând aici cu o întârziere de 7 ore, respectiv în ziua de 23 decembrie 1989, orele 0630. La această oră, mr.Buzescu Dan, însoţit de 7 militari în termen, a primit subunitatea la intersecţia DN.l cu drumul către aerogară. Din prima maşină a coborât col.(M.I.) Patras I., persoană nerecunoscută de cei care sosiseră în întâmpinarea subunităţii, aceştia cunoscând că „însoţitorul coloanei trebuia să fie mr. Popovici Gheorghe care fusese stabilit prin ordin să conducă misiunea subunităţii de securitate. Acesta, se afla însă în cea de a  doua maşină.

 

După activitatea de recunoaştere lt.maj. Ionescu (M.Ap.N.), trebuia să conducă coloana direct în dispozitivul de apărare în zona repartizată. Ca urmare, col. Patras I. şi lt.maj. Ionescu. s-au urcat în cabina primului autocamion, iar mr. Popovici delegatul M.I. în cabina camionului cu care venise (al doilea).

 

După câteva minute coloana s-a pus în mişcare, dar în loc să se deplaseze pe itinerarul stabilit prin ordin (DN.10). a virat brusc la dreapta, pe drumul principal care ducea direct la aerogară, fără ca motivaţia acestei manevre să fie cunoscută.

 

Lt.maj. Zorilă Ion (M.Ap.N.), ce se găsea în dispozitivul de apărare al aeroportului, la apariţia coloanei pe alt drum decât cel ordonat, a solicitat explicaţii prin radio la punctul de comandă. S-a încercat luarea legăturii cu lt.maj. Ionescu care avea misiunea să conducă subunitatea în dispozitiv. Dar nu s-a primit nici un răspuns, deşi staţia radio din dotarea lt.maj. Ionescu, după consumarea incidentului, a fost găsită în stare de funcţionare. S-a făcut apel general în reţeaua radio: „Cine ştie ceva despre autocamioanele care vin de la şosea către aerogară !”. Nu s-a primit nici un răspuns. Ca urmare, lt.maj. Zorilă a încercat să oprească coloana, executând două focuri de avertisment în aer. În această situaţie, coloana nu s-a oprit, ci a procedat la stingerea farurilor, continuându-şi drumul şi mărind viteza.

 

Punctul de vedere personal Sergiu Nicolaescu: „…Atunci când lt.maj. Zorilă a tras cele două focuri de avertisment s-a făcut greşeala care a dus la producerea de victime,morţi şi răniţi. Focul de avertisment se execută în faţa dispozitivului de către ofiţeri după ce au anunţat că va trage foc de avertisment. Apariţia ofiţerului comandant în faţă ar fi împiedecat pe oameni să deschidă focul. Aşa cum a procedat Zorilă trăgând două focuri, a provocat canonada soldaţilor din dispozitivul său care nu fuseseră preveniţi şi care erau concentraţi cu arma la ochi pe camioanele ce se apropiau. Din păcate, în viaţa mea am văzut un caz asemănator. Deşi nu am fost acolo, sunt sigur că după cele două focuri s-a declanşat instant, canonada. Riposta celor din camioane şi probabil executarea ofiţerului însoţitor sunt reacţii fireşti în astfel de situaţii.”

 

S-au declanşat trageri la care s-a ripostat din camioanele respective.

 

Despre recepţionarea somaţiilor, s-a confirmat de către unii militari din cel de al doilea camion, dar şi de către cei care erau instalaţi pe clădirea aerogării.

 

Aproximativ în aceeaşi perioada, dinspre Şos.Bucureşti-Ploieşti spre autogara Tarom a venit un autobuz, asupra căruia de asemenea s-a deschis focul, dar acesta s-a oprit şi s-a înapoiat spre Bucureşti.

 

În urma apelurilor repetate, adresate personalului din autocamioane de a se preda, focul a încetat.

 

Bilanţul acestui eveniment a fost tragic: 49 morţi din care 1 ofiţer, 36 militari în termen, 2 salariaţi civili) din U.M. 0865 Câmpina; 2 ofiţeri din U.M.025 Bucureşti; un ofiţer din U.M. 01847 – lt.maj.lonescu Ion, găsit împuşcat în ceafă în cabina primului camion – şi 9 persoane din autobuzul Tarom (7 civili, 1 subofiţer de la U.M.0620 USLA, un ofiţer din Departamentul Aviaţiei Civile).

 

În legătură cu cazul Otopeni, remarcăm unele erori care au făcut posibil acest accident:

 

– nu s-a stabilit cu precizie ora sosirii efectivelor trupelor de securitate pentru a fi întâmpinate;

 

– întârzierea cu 7 ore cuplată cu anunţul dat pe postul naţional de televiziune între orele 0300-0400, cu privire la „o coloană de camioane cu terorişti se îndreaptă către aeroportul Otopeni

 

– încercarea col.(M.I.) Pătraş de a se prezenta ca delegat în locul delegatului oficial – Popovici;

 

– ruperea legăturii radio cu lt.maj.Ionescu, găsit împuşcat în ceafă, în cabina primului camion, pe locul din mijloc, între şofer şi col. Pătraş;

 

– schimbarea itinerariului de deplasare stabilit pentru coloană, lăsând astfel impresia unei acţiunii de ocupare prin forţă a aerogării;

 

– nesupunerea coloanei la somaţiile cu foc de avertisment executate de cei din dispozitivul de apărare al aerogării;

 

– riposta cu foc a militarilor din coloană;

 

– starea de tensiune, acţiunile de dezinformare, stressul şi oboseala.

 

Cazul fiind în plină cercetare la Procuratura Militară nu ne putem permite formularea unei concluzii definitive şi pertinente cu privire la cauzele şi împrejurările care au favorizat producerea acestui tragic eveniment.

 

 

 

4.4.3. Acţiunile desfăşurate la TVR începând cu 22 decembrie 1989

 

4.4.3.1. Forţe participante la paza şi Televiziunii

 

Paza Televiziunii era asigurată de o subunitate din U.M. 0596 Bucureşti comandată de lt.maj. Diţiu Mihai, compusă din 3 ofiţeri, 15 subofiţeri şi 60 militari în termen. La 17 decembrie 1989, odată cu alarmarea unităţilor militare din Bucureşti, acestor forţe li s-a adăugat drept rezervă un pluton din U.M. 0563 comandată de cpt. Anghelina Nicolae, subunitate compusă din 2 ofiţeri şi 25 de militari în termen.

 

Având în vedere rolul deosebit al Televiziunii ca fiind cel mai popular mijloc de comunicare în masă, acest obiectiv a stat în atenţia atât a revoluţionarilor cât şi a organelor de ordine.

 

După ocuparea Televiziunii de către revoluţionari existând pericolul intervenţiei unor forţe contra-revoluţionare şi având în vedere că Televiziunea devenise începând cu orele 1300 un fel de Stat Major al noii puteri, fereastra deschisă spre ţară, dar şi obiectiv de importanţă strategică, se impunea luarea unor măsuri imediate de apărare şi pază.

 

În consecinţă, începând cu orele 1400 Ministerul Apărării Naţionale, prin ordinul dat de gl. Stănculescu dispune trimiterea unor forţe armate pentru apărarea obiectivului sus amintit.

 

A . Forţe aparţinând Ministerului Apărării Naţionale

 

U.M. 01210 Bucureşti condusă de lt.col. Oană Marin cu 33 de cadre, 226 militari în termen, 2 tancuri şi 17 TAB-uri; o subunitate de paraşutişti din U.M. 01842 Boteni comandată de mr. Croitoru Ilie compusă din 13 ofiţeri, 4 subofiţeri şi 73 militari în termen.

 

La orele 1700 a intrat în dispozitiv unitatea comandată de lt.col. Oană, numit şi comandant unic, ocazie cu care apare pe post şi declara: „…Am primit misiunea nobilă de a apară TVR, misiune pentru care cer sprijinul întregii … populaţii din zonă …”

 

Se realizează primul cerc de forţe aparţinând M.Ap.N. în imediata apropiere a gardului împrejmuitor, iar forţele M.I. au fost redispuse pe aliniamentul secund.

 

De remarcat că, conducerea unitară a trupelor M.Ap.N. şi M.I. nu s-a putut asigura şi datorită unor ofiţeri de rezervă cu grade mari.

 

La orele 1800 a sosit subunitatea de paraşutişti de la U.M. 01842 Boteni, care de comun acord cu lt.col. Oană Marin a fost dispusă în curtea TVR pe latura dinspre strada Emil Pangratti, intrarea în garajul subteran, corpul studiouri, precum şi paza blocului turn şi în special a Studioului 4.

 

Datorită repetatelor apeluri în cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie 1989 la TVR au mai sosit şi alte forţe din unităţi ale M.Ap.N., astfel: U.M. 01303 Târgovişte a participat cu o subunitate cu 3 tancuri echipate de luptă. Introducerea în dispozitiv, deşi neanunţată s-a realizat totuşi, blindatele fiind dispuse pe Calea Dorobanţilor, în dreptul corpului A studiouri.

 

Dispunerea însă corectă s-a realizat în dimineaţa zilei următoare, când comandantul acestei unităţi, col. Mitu Marin, a dispus subunitatea în curtea Televiziunii, pe latura din spate, pe strada Zambaccian.

 

U.M. 01965 Ploieşti, comandată de cpt. Niculescu, cu 57 ofiţeri. 8 m.m., 46 subofiţeri şi 615 militari în termen îmbarcaţi în 26 de mijloace de transport: tancuri, TAB şi camioane, ajung la Televiziune în jurul orelor 0400. Aceste forţe sunt dispuse în perimetrul exterior respectiv Piaţa Aviatorilor, Calea Dorobanţi, str.Emil Pangratti în dispozitiv circular.

 

Conducerea acestor subunităţi era deosebit de dificilă din lipsă de mijloace de legătură, transmiterea ordinelor făcându-se prin agenţi.

 

În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, U.M. 01065 Ploieşti s-a retras din dispozitiv deplasându-se la Otopeni lăsând însă la TVR 4 blindate dispuse în Piaţa Aviatorilor şi la intrarea în parcul Herăstrău.

 

Intrarea în dispozitiv a Companiei 13 din U.M. 02658 Bucureşti aparţinând Direcţiei Lucrărilor în Economia Naţională compusă din 4 cadre şi 150 de militari echipaţi divers şi nefiind anunţată a determinat riposta cu foc a dispozitivului de apărare care în jurul orelor 400 au ucis 3 militari şi au rănit alţi 10. Ulterior a fost recunoscută şi introdusă în dispozitiv, în curtea TVR.

 

În ziua de 23 decembrie 1989 în jurul orelor 1100-1200 existând temerea printre forţele ce apărau TVR ca în instituţie sunt forţe cu un comportament suspect, o subunitate de paraşutişti de la U.M. 01847 Buzău a primit misiunea de a nimici şi executa foc asupra parterului şi etajului 1 al blocului turn unde potrivit acelor surse existau forţe ostile revoluţiei. Misiunea nu a fost îndeplinită. Subunitatea a fost introdusă în dispozitivul de apărare a TVR şi a funcţionat în această situaţie până la data de 3 ianuarie 1990.

 

U.M. 01248 Medgidia s-a deplasat la TVR cu 31 ofiţeri, 25 subofiţeri şi 204 militari în termen, cu 13 TAB-uri. Intrarea în dispozitiv la TVR s-a făcut în noaptea de 23-24 decembrie, fiind dispusă pe latura între poarta 1 şi 2 în curtea TVR.

 

Lt.col. Gurski Ilie, comandant de batalion la U.M. 01841 Caracal s-a deplasat la TVR ocupând în noaptea de 23-24 decembrie1989 dispozitiv la corpul de gardă şi corpul turn. Introducerea în dispozitiv s-a făcut fără incidente.

 

U.M. 01247 Galaţi s-a deplasat la Bucureşti în noaptea de-22 spre 23 decembrie 1989, iar în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 cu un efectiv de 13 TAB a executat misiuni de patrulare în zona TVR, B-dul. Primăverii, Arcul de Triumf, Piaţa Aviatorilor. Totodată, a îndeplinit şi misiuni de transport cadre militare şi persoane civile importante de la M.Ap.N. la TVR şi invers.

 

În baza ordinului comandantului A.1 în ziua de 22 decembrie 1989 au fost suplimentate efectivele militare şi tehnica de luptă ale U.M. 01210 cu încă 19 TAB-uri. Tot din ordinul aceluiaşi comandant au mai fost introduse în dispozitiv şi efective din U.M. 01060 Bucureşti formate din 14 tancuri, 3 TAB şi aproximativ 200 militari în termen.

 

În 23 decembrie 1989, orele 030 U.M. 01026 Bucureşti cu 2 TAB-uri a efectuat misiuni de patrulare în zona TVR precum şi misiuni de transport de persoane la fostul sediu al C.C., M.Ap.N. şi TVR.

 

Un detaşament din U.M. 01649 Hotarele – Giurgiu compus din 19 cadre, 13 militari în termen înarmaţi cu armament de la U.M. 01210 Bucureşti a fost introdus în dispozitiv pe latura dinspre str. Emil Pangratti şi str. Zambaccian.

 

În ziua de 23 decembrie 1989 orele 1200 un elicopter din U.M. 01901 Titu şi două din U.M. 01878 Alexeni au îndeplinit misiuni de cercetare şi sprijin cu foc a forţelor ce apărau T.V.R. Datorită lipsei de cooperare, elicopterele au fost considerate ostile de către apărătorii instituţiei şi ca urmare asupra lor s-a deschis foc, rănind pe comandantul elicopterului lt.col. Stan Grigore Radu.

 

În ziua de 24 decembrie 1989, la TVR au mai fost repartizate şi alte forţe astfel: din U.M. 01210 Bucureşti, 22 de ofiţeri, 16 subofiţeri, 228 militari în termen, un tanc şi 3 TAB; din U.M. 01303 Târgovişte 10 tancuri cu echipaj complet; de la U.M.01060 Bucureşti, 4 tancuri cu echipaj complet.

 

În perioada 28 decembrie 1989 – 26 ianuarie 1990 la paza TVR a mai acţionat şi un detaşament din U.M. 01305 Bucureşti, compus din 15 ofiţeri, 7 subofiţeri, 54 militari în termen şi 9 TAB-uri

 

Pentru apărarea Palatului Primăverii, Marele Stat Major a dispus trimiterea începând cu orele 1400-1500 în ziua de 22 decembrie 1989 a unui pluton din U.M. 01377 Pantelimon două companii din U.M. 01026 Bucureşti.

 

B.Forţe aparţinând Ministerului de Interne

 

Începând din data de 17 decembrie 1989 odată cu emiterea ordinului alarmei de luptă, dispozitivul de pază al Televiziunii Române asigurat de U.M. 0596 Bucureşti (3 ofiţeri,15subofiţeri, 60 militari în termen) este întărită cu un pluton din U.M. 0563 Bucureşti (2 ofiţeri şi 35 militari în termen).

 

Acestea erau forţele ce asigurau paza instituţiei la sosirea manifestanţilor.

 

De la 23 decembrie 1989 orele 700 şi până pe data de 8 ianuarie 1990 pentru paza instituţiei Televiziunii Române au mai fost trimise de către M.I. următoarele efective: trupele de securitate au trimis 7 ofiţeri din U.M. 0305 Bucureşti; din U.M. 0396 Bucureşti au fost trimişi 3 ofiţeri, 1 subofiţer şi 90 militari în termen; din U.M. 0829 Bucureşti au fost trimişi 1 ofiţeri şi 40 militari în termen.

 

Misiunea acestor forţe a fost de a dubla garda existentă, iar parte dintre efective au fost introduse în dispozitivul circular de apărare, precum şi la porţile de acces Dorobanţi Pangratti. Aceste forţe au mai îndeplinit şi misiuni de scotocire în perimetrul exterior, dar şi în interiorul clădirilor.

 

Subunităţile respective erau înarmate cu pistoale „Carpaţi”, pistoale mitralieră, o puşca mitralieră de grupă, 8 aruncătoare de grenade AG7 cu 160 lovituri, 6 radio-telefoane portabile.

 

În perioada 23-27 decembrie 1989 pentru stingerea celor 18 incendii produse în locuinţele particulare din zona televiziunii au acţionat subunităţi din Brigada de Pompieri a capitalei.

 

Din Inspectorului General al Poliţiei au acţionat câteva cadre la îndeplinirea unor misiuni de îndrumare a circulaţiei în Piaţa Aviatorilor şi în Piaţa Dorobanţi, precum şi pentru asigurarea pazei şi ordinii în staţia de metrou Aviatorilor.

 

Din Direcţia 1 a Departamentului Securităţii Statului, pentru apărarea Televiziunii au participat un număr de 18 cadre.

 

In ziua de 23 decembrie 1989 o subunitate USLA împreună cu militarii din subunităţile de paraşutişti au îndeplinit misiuni de scotocire în  subsolurile Radio-Televiziunii precum şi în imobilele din jurul acestora.

 

1. Forţe aparţinând Gărzilor Patriotice

 

Începând din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 şi până pe 29 decembrie1989, la evenimentele din zona Televiziunii au participat şi efective din 14 unităţi economice constituite în formaţiuni de G.P. Aceştia au participat la apărarea sediului şi împrejurimilor acestei instituţii. Participarea luptătorilor din Gărzile Patriotice la aceste acţiuni a fost voluntară cu excepţia celor de la întreprinderea de Motoare Diesel şi Aversa.

 

Asigurarea cu armament şi muniţie s-a făcut de la U.M. la care erau arondate, mulţi luptători fiind însă echipaţi în ţinută civilă.

 

Deplasarea subunităţilor de G.P. la Televiziune s-a făcut cu mijloace de transport în comun până la Piaţa Dorobanţi şi de acolo pe jos. De menţionat că în nici un caz nu s-a luat legătura cu comandamentul militar unic ce asigura paza instituţiei TV nici de la Comandamentul G.P. de la sector sau capitală.

 

Formaţiunile care au participat au fost constituite de la următoarele întreprinderi:

 

– I.T. Republica: 20-23 luptători;

 

– I.IRUC: 22 luptători;

 

– Danubiana: 20-25 luptători;

 

– Aversa: 20 luptători;

 

– Electroaparataj: 10 luptători;

 

– Flacăra Roşie: 16 luptători;

 

– Motoare Diesel: 22 luptători;

 

– 23 August: 10 luptători;

 

– I.R.A. Griviţa: 50-60 luptători;

 

– Laromet: 32 luptători;

 

– Electronica: 8 luptători;

 

– I.S.P.E.: 27 luptători;

 

– APACA: 33 luptători;

 

– I.P.S.C.A.I.A. : 30 luptători.

 

Ocuparea dispozitivului s-a făcut fără o recunoaştere anterioară şi fără o concepţie unică, fiecare formaţiune acţionând mai mult pe cont propriu.

 

Formaţiunile G.P. aparţinând I.T. Republica, IRUC, Danubiana, Aversa, Electroaparataj, Flacăra Roşie, Motoare Diesel, 23 August, I.R.A . Griviţa , LAROMET, APACA au ocupat dispozitiv pe aliniamentul de imobile situat în faţa Televiziunii, pe Calea Dorobanţi.

 

Luptătorii din formaţiunile Electromagnetica, I.P.S.C.A.LA au ocupat dispozitiv în Piaţa Aviatorilor, iar cei din I.S.P. lângă blocul turn.

 

De remarcat că luptătorii din subunităţile de G.P. au efectuat acţiuni de scotocire fără a informa în toate cazurile subunităţile ce asigurau paza şi apărarea Televiziunii.

 

1. Alte forţe

 

Odată cu pătrunderea manifestanţilor în incinta exterioară şi în sediul Televiziunii în ziua de 22 decembrie 1989 începând cu orele 1200-1300 la asigurarea pazei instituţiei s-au alăturat şi alte persoane civile voluntare.

 

Astfel au sosit la Televiziune persoane înarmate de la fostul sediu al C.C. al P.C.R., de la Direcţia a 5-a , iar unele au primit arme în sediul Televiziunii. În acest sens, exemplu este mr. Ciocodei Mihai din U.M. 0800 Bucureşti, care a adus arme de la garajul Porumbaru şi le-a împărţit civililor.

 

Este de remarcat că tot acest personal civil înarmat nu s-a supus întotdeauna unor norme şi proceduri militare acţionând după propria logică, iar în unele situaţii îngreunând acţiunile desfăşurate de forţele ordonate şi constituind ei însuşi ţinte vii pentru militari. Mulţi  dintre civili au organizat filtre sau şi-au luat atribuţii de observator indicând în numeroase cazuri militarilor direcţiile şi locurilor de unde se executa foc.

 

Considerăm ca aici este locul pentru a arăta că în zona Televiziunii au decedat 78 de persoane din care 18 erau militari şi 60 civili, deci cele mai mari pierderi.

 

Între 22 decembrie 1989 orele 2100 şi 23 decembrie 1989 orele 2400 s-au produs 56 de victime, pe 24 decembrie 1989 s-au produs 25 de victime, iar pe 25 decembrie 1989 s-au produs 10 victime.

 

În perimetrul Televiziunii au fost rănite 267 de persoane, dintre care 61 erau militari şi 213 civili.

 

În perioada 22 decembrie 1989 orele 2100 până pe 23 decembrie 1989 orele 2400 au fost rănite 231 de persoane; pe 24 decembrie 1989 au fost rănite 25 de persoane, pe 25 decembrie 1989 au fost rănite 6 persoane, iar pe 26 decembrie 1989 au fost rănite 5 persoane.

 

În acţiunile de apărare ale Televiziunii au fost şi accidente şi greşeli de conducere generală, dar o analiză obiectivă ne obligă a sublinia faptul că apărarea instituţiei s-a făcut cu militari care aveau două luni de instrucţie şi nu posedau o pregătire specială luptei de gherilă urbană, iar unii dintre aceştia au fost aduşi direct de pe şantierele economiei naţionale. Nu putem omite nici starea de nesiguranţă generală, ambiguitatea unor situaţii generate de un sistem de dezinformare bine organizat şi condus de factori necunoscuţi,dar care fără doar şi poate erau în slujba dictatorului şi a sistemului comunist. De asemenea, nu putem trece cu vederea inoportunitatea şi chiar nocivitatea unor apeluri făcute pe postul naţional TV pentru ieşirea populaţiei în stradă şi aglomerarea în mod artificială a zonei având în vedere că pentru apărarea Televiziunii existau forţe militare prea suficiente.

 

 

 

4.4.3.2. Televiziunea Română Liberă la dispoziţia mulţimii

 

Începem descrierea acestui capitol readucându-vă în memorie câteva evenimente ce au premers momentul de pătrundere al mulţimii în clădirile instituţiei.

 

În ziua de 22 decembrie 1989 orele 1051, Studioul 4 al TVR prin crainicul George Marinescu aducea la cunoştinţa ţării Decretul Prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării. Iată conţinutul acestui document:

 

„… Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti, în temeiul art.75 pct. 14 din Constituţia R.S.R., preşedintele R.S.R. decretează:     

 

Art. 1 – Se instituie stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunile Gărzilor Patriotice sunt puse în stare de alarmă.

 

Art.2 – Pe timpul stării de necesitate se interzic orice întruniri publice, precum circulaţia în grupuri mai mari de 5 persoane. Se interzice circulaţia pe timpul nopţii începând cu ora 2300, cu excepţia persoanelor care lucrează în schimburi de noapte.

 

Art.3 – Toate unităţile socialiste sunt obligate sa ia măsuri imediate de desfăşurarea normală a proceselor de producţie, pentru paza bunurilor obşteşti şi pentru respectarea strictă a ordinii, disciplinei şi programelor de lucru.

 

Art.4 – Consiliile Populare Municipale, orăşeneşti şi comunale sunt obligate să asigure, respectarea strictă a ordinii publice, paza bunurilor, şi proprietatea socialistă de stat, cooperatistă, aprovizionarea în condiţii bune a populaţiei, desfăşurarea normală a transporturilor, organizarea şi desfăşurarea în bune condiţiuni a întregii activităţi economice şi sociale.

 

Art.5 – Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economice şi sociale.

 

După ce precizează cine semnează prezentul decret, crainicul dă citire unui comunicat cu următorul conţinut:

 

„În Bucureşti şi în întreaga ţară muncitorii să apere tot ceea ce s-a realizat, suveranitatea şi independenţa ţarii.”

 

„Informăm că ministrul Forţelor Armate (denumire incorecta – noi aveam miniştrii apărării naţionale – n.n.) a acţionat ca un trădător împotriva independenţei şi suveranităţi României şi dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis. Facem apel către toţi cei îşi iubesc ţara şi poporul să acţioneze cu cea mai mare fermitate împotriva oricărui trădător.

 

Toate zvonurile şi minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii de ţară şi cu cercurile imperialiste de trădătorul Milea, care a organizat aceste provocări şi minciuni şi a informat fals în legătură cu situaţia din ţară.”

 

Comunicatul a fost reluat de încă 3 ori, iar în conţinutul lui au apărut unele modificări şi o fraza în plus cu referire la gl. Milea şi anume: „Nespunând nimic despre crimele şi distrugerile din Timişoara”.

 

Este evidentă intenţia dictatorului de a face din gl. Milea singurul vinovat din interiorul ţării pentru tot ce se întâmplase la Timişoara, Cluj şi în Bucureşti.

 

În jurul orelor 1300-1400 cei ce aveau televizoarele deschise au văzut comunicatul Televiziuni Române pe fondul unei muzici simfonice. Era limpede pentru oricine că la Bucureşti în acele clipe se întâmpla ceva.

 

În Studioul 4 un grup de aproximativ 30 civili, printre care domnii: Ţugui, Holban, Cazimir, Caramitru, Dinescu, Brateş, Rizea şi alţii discutau agitat despre ceea ce se va face. Astfel că prima imagine prinde în cadru doi oameni de arta, pe Caramitru şi Dinescu, într-un grup de civili iar pe plan secund un grup de tineri cu steaguri decupate în mâini.

 

Imaginea se mută în curtea Televiziunii unde o mulţime de oameni se agită, strigă lozinci. Din mulţime, Mihai  Voicu – pictor de firme, încearcă să creeze un comitet revoluţionar. După un timp iese în curte Ion Caramitru şi se adresează mulţimii solicitând ordine şi protecţia instituţiei. „…  Securitatea nu a cedat încă…  nu se ştie unde este Ceauşescu …”.

 

Comutarea imaginii în Studioul 4 unde într-un cadru organizat Sergiu Nicolaescu se adresa ţării. Prezint în continuare doar câteva fragmente din apelul adresat ţării: „Fraţi români. Nu suntem nişte huligani! Suntem români patrioţi care am reuşit astăzi după câteva zile de chinuri, după eroica Timişoara la care mă adresez şi pentru care inima mea de timişorean este alături … astăzi din Bucureşti, români adevăraţi, cei care au fost curajoşi şi au rezistat pe străzi în faţa gloanţelor şi a tancurilor: am ajuns astăzi la Radio-Televiziunea Română care… sunt împreună cu noi … ceea ce demonstrează că adevăratul patriotism, adevăratul român trăieşte încă în România. Fac un apel în primul rând la armată … este inexplicabil ca un soldat al Armatei Române să tragă asupra … fraţilor săi … Mă adresez Ministerului de Interne … sunteţi români la fel ca noi … nu vă lăsaţi … nu vă supuneţi orbeşte ordinului. Nici un jurământ nu este orb… sunt un român, un român care vreau şi sub orice formă vreau alături de noi să vină … întreaga populaţie. Ieşiţi în strada români !”

 

Mircea Dinescu, extrem de emoţionat şi excitat a făcut un scurt comunicat către ţară din partea Frontului Unic Muncitoresc din România, inventat de el pe moment, prin care mulţumea întregului popor pentru sacrificiul de sânge şi viaţă din acele zile eroice. Solicita încrederea naţiunii.

 

Pe post a apărut un ofiţer Mihai Lupoi, îmbrăcat în uniforma de căpitan, care dădea asigurări în numele armatei.

 

Denumindu-se ca reprezentant al armatei, recunoaşte: „Nu sunt autorizat de nimeni, pentru că nu mai există conducerea M.Ap.N. …”.

 

Se vede clar că la darea alarmei nu s-a prezentat conform atribuţiunilor sale la unitatea de care aparţinea unde ar fi aflat probabil că M.Ap.N. a avut întotdeauna o conducere, chiar dacă nu la înălţimea aşteptărilor. Vidul de putere se referea, în special, la factorul politic al ţării.

 

Un alt apel către mulţime a fost făcut de Teodor Brateş care spunea: „… Vă rog să îi apăraţi pe cei care de acum încolo o să vă spună numai şi numai adevărul …”.

 

Acest apel se repeta pe post de nenumărate ori. Concomitent se face apel către personalul medical pentru ajutor calificat răniţilor, pentru asigurarea rezervei de sânge. Este momentul când în faţa camerelor de luat vederi s-au perindat o serie de reprezentanţi din diferite oraşe ale ţării: Craiova, Timişoara etc.

 

Domnul Petre Roman prezintă declaraţia poporului: „…Compatrioţi, fraţilor! Azi 22 decembrie 1989 prin unitatea poporului şi cu sprijinul direct al armatei noastre naţionale, dictatorul Ceauşescu a fost înlăturat. În acest moment, poporul, alături de armată cere ca puterea politică să fie preluată de instituţii democratice alese de poporul român… în numele populaţiei Bucureştiului care în aceste clipe manifestează în Piaţa Palatului şi deţine controlul asupra Comitetului Central facem apel întregului popor să menţină calmul şi ordinea publică pentru a permite organizarea vieţii libere şi democratice…”. În continuare vorbesc din partea armatei gl. Voinea şi gl.Chiţac, care solicită tuturor ofiţerilor, subofiţerilor, maiştrilor militari şi militari în termen, sprijinirea actualei orientări politice, încetarea tuturor operaţiilor militare cu caracter de violenţă. Apelul se adresează şi generalilor în sensul respectării ordinelor comandanţilor direcţi.

 

Pe post apar diferite persoane care anunţă mulţimea: „… sunt posibile oricând provocări, fiţi vigilenţi… „. Doris Zinger din partea Mişcării Democratice Române citeşte un apel cu următorul conţinut: „…nu întrerupeţi manifestaţiile până la căderea guvernului ceauşist!”, „Cereţi formarea unui guvern provizoriu care să organizeze alegeri libere!”, „Ocupaţi Primăriile, redacţiile şi tipografiile, studiourile de radio şi TV şi folosiţi-le în interesul poporului!”, „Fără violenţă!”, „Grevă generală până la căderea guvernului Ceauşescu!”, „Către Armată şi Securitatea româna. Nu trageţi în poporul român! Rămâneţi în cazărmi şi interveniţi numai în apărarea poporului român! Fiţi gata să apăraţi poporul român împotriva bandelor de ucigaşi ai dictatorului Ceauşescu! Ucigaşii vor fi pedepsiţi! Către reprezentanţii Partidului Comunist Român ! desolidarizaţi-vă de conducerea criminală ! Cereţi demisia guvernului! Eliberaţi deţinuţii  politici! Daţi adevărul poporului!”

 

În cuvântul său, Gelu Voican Voiculescu cere amnistierea celor din închisori şi condamnaţi pe motive politice, apoi „… Trebuie să punem mâna pe arhivele Securităţii, pe arhivele M.I. şi să organizam verificarea şi condamnarea tuturor celor care au acţionai în aceşti ani împotriva noastră…”.

 

Pe post apare gl.(r) Militaru Nicolae într-un grup de 4 militari. După ce se prezintă, declară printre altele: „… Nu puteam să stau departe în asemenea momente şi după această crimă care s-a săvârşit în R.S.R. …” apoi se adresează nominal generalilor cu funcţii de răspundere din M.Ap.N. dar şi din Ministerul de Interne prin „Opriţi măcelul… daţi ordin … Qpriţi măcelul!”. Despre ce măcel era vorba şi de unde cunoştea domnia sa, venit de la domiciliu, ce se întâmplase?

 

După aceste declaraţii, încep să apară anumite informaţii alarmante, astfel Teodor Brateş informează că se dau băuturi alcoolice gratuite în cârciumile capitalei: „… Să îmbete oamenii, să-i incite la dezordine… „.

 

Era în jurul orei 1430 când Sergiu Nicolaescu intră din nou pe post pentru obţinerea unor informaţii cu referire la preluarea comenzii M.Ap.N. S-a adresat lui Victor Stănculescu pentru a-i solicita informaţii despre acest minister. De asemenea, se cereau unele informaţii despre conducerea Aviaţiei Militare şi TAROM.

 

În fine şi-a făcut apariţia un pilot militar care a asigurat ataşamentul Aviaţiei militare la cauza Revoluţiei.

 

Studioul 4, în jurul orei 1600 a apărut pe post Ion Iliescu al cărui mesaj integral este următorul: „Stimaţi tovarăşi, prieteni, cetăţeni! Sunt şi eu stăpânit de emoţie ca şi toţi ceilalţi care au vorbit înaintea mea şi ca toţi cetăţenii acestei ţări care trăiesc momente excepţionale. Dinamica desfăşurării evenimentelor din ultimele zile a fost fără egal. Nimeni nu se aştepta ca acest regim care se vroia atoatestăpânitor, atoateştiutor, atoatefăcător, care nu manifesta luciditatea minimă necesară pentru a înţelege momentele de dramatism pe care le trăieşte naţiunea română, să facă un semn de rezolvare pe cale normală, pe cale paşnică, prin înţelegere, cu cetăţenii ţării a problemelor grave cu care se confruntă şi economia ţării, situaţia socială, situaţia materială a tuturor categoriilor de oameni ai muncii din această ţară. A împins până la catastrofă situaţia economico-sociala a ţării, tensiunea politică şi se face în ultimă instanţa vinovat de crima odioasă împotriva poporului. Vinovatul principal este Ceauşescu. Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier, fără raţiune, care nu voia să cedeze, un fanatic care stăpânea cu metode medievale această ţară şi a ajuns până la această situaţie dramatică de a deschide foc, de a comanda foc împotriva oamenilor acestei ţări. Şi avea neruşinarea să vorbească în numele poporului. Să vorbească în numele apărării suveranităţii şi independenţei naţionale! Cine? El? Care a pus în pericol soarta acestei ţări şi a împins la mizerie poporul acestei ţări şi precum vedeţi a fugit ca un neruşinat când a trebuit să dea socoteală în faţa poporului. Un iresponsabil! Se fac vinovaţi şi alţii. Va veni vremea judecaţii limpede, lucide, pe baza de judecată ordonată, ceea ce ne trebuie în momentul de faţă situaţia este oarecum stăpânită. Am vorbit la  telefon acum 20 minute cu  Victor Stănculescu. Se află la M.Ap.N. a dat dispoziţie, s-au retras trupele care erau dispuse în oraş cu dispoziţie de a trage, a întors înapoi o coloana de blindate care fusese ordonată să vină dinspre Piteşti spre Bucureşti …  iar la Sibiu era o situaţie încordată, unităţile Securităţii au atacat Unitatea militară …eu sper, nu ştiu unde se află, pentru ca la Ministerul de Interne nu se mai află nimeni, gl. Stănculescu nu a mai putut să intre în legături operative cu nimeni din partea M.I., probabil că şi ei au fugit ca şi conducerea politică … apelăm la  unităţile securităţii şi la securişti, aşa cum s-a mai făcut apel de la   acest microfon să se trezească în acest ultim ceas, să se lepede de această clică ordinară, de trădătorii patriei. Vom constitui în cursul acestei zile un Comitet al Salvării Naţionale, care să înceapă să pună ordine. Fac apel, acum-este trei fără un sfert, în jurul orei cinci (1700), la Sediul  Comitetului  Central să vină toţi acei responsabili care se pot angaja în această luptă constructivă de care trebuie să ne apucam încă de astăzi, inclusiv la cei şase militanţii ai partidului care au dat dovadă de patriotism, care s-au adresat ţării, care au făcut un apel la luciditate şi către Ceauşescu, s-a dovedit incapabil de aşa ceva, alţi asemenea militanţi care sunt la Sediul Comitetului Central se află reprezentanţii populaţiei … deci trebuie neapărat să ne organizam într-un Comitet de Salvare Naţională. Să elaboram un program de acţiune cu două obiective majore. În primul rând măsuri imediate pentru ordine şi pentru asigurarea desfăşurării vieţii normale, aprovizionarea populaţiei, transport, tot ce e necesar…”.

 

Se anunţa pe post reorganizarea ziarului „Informaţia” şi schimbarea denumirii în „Libertatea” – primul organ de presă liber al revoluţiei române.

 

Apoi apare domnul Silviu Brucan care îşi exprimă satisfacţia pentru victoria revoluţiei precum şi necesitatea formulării unui organ provizoriu de salvare a ţării.

 

Se aduc la cunoştinţa unele acţiuni de devastare a unor magazine din diferite zone ale capitalei „… Elemente declasate, elemente care vor să umbrească aceasta mare victorie.”

 

Oficial se aduce la cunoştinţa poporului că asigurarea interimatului la  M.Ap.N. se realizează de către gl. Militaru, se solicită ascultarea ordinului acestuia, se face apel la protecţia bunurilor de artă existente în casa dictatorului şi în alte locuri. Menţionăm că numirea oficială a ministrului apărării naţionale a fost făcută pe 23 decembrie1989, orele prânzului şi legal în cursul zilei de 24 decembrie 1989.

 

Către orele 1930-2000 revine pe post Ion Iliescu: „… Stimaţi tovarăşi, concetăţeni vreau să mai spun câteva cuvinte în completare la cele ce am spus mai înainte. Pericolul cel mare care ne paşte acuma este ca să se declanşeze anarhia. Deja sunt semnalări de cetăţeni dezordonaţi, dezorganizaţi, devastează magazine, sparg vitrine, ăsta nu e semn bun pentru schimbare, pentru transformările care au loc astăzi în ţară, trebuie ca poporul să acţioneze ca o forţa ordonată şi organizată, să se vadă că aici se face ordine. Cu contribuţia, cu participarea, cu prezenţa oamenilor muncii, cu participarea activă a poporului şi nu a unor conducători care s-au autointitulat conducători, s-au autointitulat aleşi ai poporului, s-au autointitulai comunişti, nu au avut nimic de a face cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific. Au întinat numai numele PCR, au întinat numai memoria celor  care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară. Dar noi trebuie să ne organizăm, trebuie să asigurăm desfăşurarea normală a lucrurilor. Deci, singurul apel pe care îl fac în momentul de faţă până vom fi în măsură să prezentăm un program amplu de acţiuni, acţiuni care să vizeze măsuri imediate, care în câteva zile să facă ordine în ţară şi într-o perioadă  imediată să asigure îmbunătăţirea vieţii oamenilor şi desfăşurarea normală, pe baze democratice, a vieţii sociale, ca şi un program de perspectivă care să ne asigure o dezvoltare aşa cum şi-o doreşte acest popor. Să intram în rândurile naţiunilor civilizate ale Europei. Deci, primul apel pe care vreau să îl fac, şi rog şi cei care urmează este aici … reprezentantul M.I. Am discutat cu armata. Vom mai discuta cu organele de ordine, dar în primul rând cetăţenii să se organizeze şi să asigure paza bunurilor publice, paza magazinelor, tuturor instituţiilor, deci tot ceea ce ţine de buna desfăşurare normală a activităţii.

 

În jurul orei 2000, Petre Popescu anunţa pe post, mai precis ordona pe post, „cpt. Nicolescu de la Brazi … de la Ploieşti să se îndrepte urgent spre Bucureşti în faţa TV, ostaşii săi să poarte brasarde tricolore”. Era un comunicat dat de Sergiu Nicolaescu în urma convorbiri avute cu Victor Stănculescu şi care dorea să evite confuzii prin purtarea brasardelor tricolore. Pentru a evita erorile Sergiu Nicolaescu s-a deplasat în aceiaşi noapte în jurul orelor 2300 să întâmpine această unitate pe care a găsit-o la orele 0002 în marginea comunei Otopeni. De acolo a însoţit-o pe primul tanc în picioare cu un steag tricolor cu stema decupată.”Astfel au fost străbătute şase filtre fără incidente. La orele 2100 s-a deschis focul în jurul televiziunii.

 

Purtătorul de cuvânt al miliţiei, gl. Câmpeanu însoţit de col. Suce

avă .şi col. Ruşi au adus la cunoştinţa întregii ţări că Miliţia este alături de popor.

 

Odată cu lăsarea întunericului în jurul orei 2030-2100 încep să se anunţe pe post acţiuni de luptă, astfel: „… la C.C.A. între securitate şi armată”; „în jurul spitalului se trage asupra maşinilor de salvare de către lunetişti din Securitate”; „Armata a înconjurat Casa de Cultură unde s-au baricadat Securitatea şi Miliţia, lupte se duc pe str. Banatului, în zona aeroportului, etc.”.

 

George Marinescu solicită: „… M.Ap.N. este rugat să trimită subunităţi la Centrala Telefonică de pe Calea Victoriei, la Palatul Telefoanelor… la Centrala telefonică din Drumul Taberei, la Centrul Naţional de Comunicaţii nr.2…”.

 

Întors de la Timişoara, gl. Ştefan Guşă ordonă din nou intrarea tuturor unităţilor militare în cazărmi şi interzice folosirea armamentului împotriva populaţiei.

 

Dar informaţiile alarmante continuă a fi emise pe post, astfel: Teodor Brateş anunţă: „… că mulţi securişti s-au dezbrăcat de hainele lor şi s-au dedat la jafuri”.

 

După ce a scăpat de protecţia celor 18 securişti care îi asigurau arestul la domiciliu, domnul Alexandru Bârlădeanu şi-a prezentat pe post emoţia conchizând în cuvântul său incapacitatea P.C.R. de a conduce destinele ţarii.

 

O nouă informaţie alarmantă dată pe post: „… Securiştii au aruncat în aer depozitul de sânge…”; s-a făcut apel la populaţie pentru a deveni donatori de sânge: „… Securiştii au otrăvit apa de la Sibiu, Timişoara … elemente iresponsabile… atacă secţia de Miliţie de pe Bdul. Ana Ipătescu …”.

 

Pe post apare lt.col.ing.(m.i) Stan Gheorghc care declară ataşamentul instituţiei sale la cauza revoluţiei.

 

Florin Filipoiu din partea grupării Dreptatea Socială, grup ce a participat la ridicarea baricadei din faţa Hotelului Intercontinental, prezintă solicitările acestuia, astfel:

 

„Abolirea pe viitor a oricărei forme de cult al personalităţii; eliberarea deţinuţilor politici; încetarea exportului de alimente şi virarea acestora pe piaţa internă; desfiinţarea magazinelor nomenclaturii; reducerea consumului electric al marilor consumatori industriali  şi renunţarea la economie de curent pe spatele populaţiei; încetarea spionării populaţiei de către Securitate; deplasarea liberă în interiorul şi exteriorul ţării; independenţa Televiziunii, libertatea presei, a cuvântului, desfiinţarea cenzurii, libertatea artelor; permisiune de circulaţie a automobilelor în fiecare duminică, renunţarea la raţionalizarea benzinei; crearea unui nou sistem de distribuţie a alimentelor către populaţie; revenirea la orele normale în serviciile publice; acordarea de libertăţi economice micilor proprietari şi ţăranilor; încetarea sistemului de condiţionări în aprovizionarea ţăranilor; excluderea învăţământului politico-ideologic din şcoli şi facultăţi; renunţarea la criminala politică demografică şi liberalizarea avorturilor; încetarea demolării satelor; dreptul la libera asociere; comisii de anchetă care să investigheze abuzurile foştilor potentaţi; crearea unei Comisii de anchetă care să revizuiască Istoria Patriei; denumirea ţării de Republica Română; crearea unei Comisii de specialişti care să redacteze Constituţia ţării, care va garanta că niciodată vreo dictatură nu va mai conduce România; numirea de specialişti la conducerea ministerelor; alegeri libere…”. Odată cu anunţarea capturării cuplului ceauşist, Teodor Brateş informează că „… anumite elemente ceauşiste din fosta Miliţie încearcă să se apropie de capitala să… organizeze o contra-lovitură. Armata … să treacă la acţiune”.

 

Este momentul când ziarul „Scânteia” se reorganizează transformându-se în „Adevărul”.

 

În timpul cuvântului lui Cazimir Ionescu apare o întrerupere pe post în care se comunică „O coloană blindată, motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş … oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta ţarii…”- „cerem armatei să intervină … cerem poporului să se deplaseze de urgenţă, să intervină… aviaţia să intervină toţi care pot să facă ceva să împiedice coloana blindată…”. Totodată, Teodor Brateş cu referire la securişti a informat „… am auzit că au pus bombe aici la TV să sărim în aer… „.

 

Se informează, de asemenea, că armata a trimis efective însoţite de maşini blindate care să asigure apărarea principalelor obiective politice şi militare din capitală. Pe TAB-urile din coloane vor fi văzute steaguri tricolore decupate Teodor Brateş anunţă pe post „… primim o informaţie, coloane blindate se îndreaptă, detaşamente de terorişti, aceşti anticomunişti aceste detaşamente criminale se îndreaptă spre clădirea Radio Televiziunii…”.

 

De la acest microfon s-au făcut nenumărate apeluri. Se indica formarea pe cartiere şi întreprinderi de „detaşamente de apărare pentru protecţia  bunurilor obşteşti”.

 

Col. Marius Opran, neavând nici o calitate, anunţă printre altele ridicarea de la domiciliu de către Securitate a domnului Dumitru Mazilu.

 

La un moment dat pătrunde în studio domnul Costin Ţugui care comunică agitat „…spre TV se îndreaptă cu 2000 de antiterorişti. Brigada Antiteroristă, ajutaţi-ne ieşiţi populaţie ajutaţi-ne… 2000 de terorişti, armata  … să ne apere cineva!”

 

Informaţia este repetată de Teodor Brateş: „… teroriştii se îndreaptă spre TV, armata să-şi facă datoria …”.

 

După o pauza de aproape o oră, timp în care aparatele s-au mai răcit, se reia emisiunea. Petre Popescu, informează că în cursul acestei seri se va întruni Consiliul de Salvare Naţională pentru a stabili primele măsuri privind menţinerea ordinii în perioada de trecere de la dictatura la democraţie. Totodată, în aceasta seară urmează a se anunţa competenţa Comitetului de Salvare Naţionala, precum şi primele sale hotărâri.

 

Apoi apar pe post reprezentanţi ai diferitelor grupări sociale şi întreprinderi care se angajează să ajute acţiunile revoluţionare în domeniile lor de activitate.

 

Biserica ortodoxă română prin P.F. Teoctist Patriarhul României îşi afirmă „adeziunea la cauza poporului, cere ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor să colaboreze pentru victoria deplină a revoluţiei.”

 

Imaginea se mută în Piaţa Republicii unde în balcon apare Ion Iliescu, gl. Guşă; Militaru şi alte persoane. După o scurtă întrerupere, imaginea revine prezentându-l pe Dumitru Mazilu care se adresa populaţiei „… Să se termine cu planul de ucidere a satelor ţării. Să respectam ţăranii… Să reorganizam învăţământul şi începând de azi să se dea la o parte marxism-leninismul… această dogmă… Să se elimine minciuna … şi impostura;  să se stabilească criterii de competenţă, responsabilitate şi devotament pentru Românie, obiectivul nostru principal să fie omul, omul să fie respectat…”. Urmează un torent: informaţii externe, unele dintre ele fiind interesante, le vom prezenta în sinteză. George Marinescu: „… purtătorul de cuvânt al ONU Francois Giuliani a anunţat că azi după amiază Consiliul de Securitate va ţine o reuniune de consultare în legătură cu situaţia din România. Reuniunea Consiliului a fost cerută de către Austria, RFG şi Ungaria.

 

O ştire din Moscova – Conducătorul Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov a întrunit azi şedinţa Congresului Deputaţilor Poporului pentru a anunţa că zeci de mii demanifestanţi se află pe străzile Bucureştiului, că în România a fost proclamată starea de urgenţă ministrul apărării naţionale s-a sinucis. Într-o tăcere totală Gorbaciov a precizat că la ora 1200 ora  Moscovei soldaţii au început să fraternizeze cu manifestanţii. Puţin înainte de a face  aceste declaraţii, Gorbaciov a părăsit Sala Congresului timp de 1/2 oră însoţit de directorul KGB Vladimir Grucikov şi de ministrul de interne Vădim Bakatin…”; Cancelarul RFG Helmut Kohl a apreciat reprimarea evenimentelor din România drept un lucru  îngrozitor care 1-a deprimat adânc… “; „deputaţii Adunării Naţionale din Franţa au  păstrat la Paris un minut de tăcere în semn de protest faţă de intervenţia trupelor împotriva demonstranţilor de la Timişoara …”.

 

 Preşedintele Adunării Naţional,e Laureat Fabius, ministrul francez Michel Rocha au „exprimat groaza şi consternarea Franţei…”; „Adjunctul purtător de cuvânt al Departamentului de Stat, Richard Bucher a afirmat că în urma reprimării manifestanţilor din România administraţia Buch examinează relaţiile pe care le mai menţine cu aceasta ţară…” la  care comentatorul adaugă „sper că aceasta reexaminare va fi reexaminată după ce vor afla ce s-a petrecut acum la noi” „… Vaticanul, Papa loan Paul al II-lea şi-a exprimat astăzi oroarea în legătură cu reprimarea manifestanţilor în România. În tradiţionalul discurs de Crăciun Papa a condamnat extrem de vehement pe tiranul Ceauşescu şi violenţa exercitată împotriva cetăţenilor români …a lansat un-apel în favoarea unor schimbări radicale bazate pe respetarea drepturilor omului”; „Ministrul de externe al Austriei, Alois M. şi-a exprimat speranţa că acum în România vor fi iniţiate procese de reforme economice şi politice  şi va fi transpusă în fapt libertatea personală a tuturor românilor. Revolta poporului român precum şi a minorităţilor maghiare şi germane din România s-a dovedit a fi eficientă…”. Problema revoluţiei române a fost pusă şi în Adunarea celor 12 miniştri ai Afacerilor Externe din ţările membre ale Pieţei Comune prin care arată că: „reprezentanţii părţilor comunitare apreciază că evenimentele din România au o evoluţie  pozitivă …cei 12 vor fi de acord să anunţe un ajutor pentru România democratică. Primul  ministru al Marii Britanii, Margareth Thacher, a salutat răsturnarea regimului ceauşist în România”; „RDG salută din inimă poporul român pentru marea sa victorie, totodată  exprimă condoleanţe în legătură cu numărul mare de victime… poporul român poate să se bazeze pe sprijinul solidar al poporului din RDG şi al Guvernului”; „prezidiul Partidului Socialist Ungar a dat publicităţii o declaraţie în care se arată că ştirea privind evenimentele din România au parvenit la Budapesta chiar în timpul şedinţei acestui organ… Cu acest prilej preşedintele PSU a exprimat speranţa ca răsturnarea regimului lui Ceauşescu este primul pas către modificările democratice a evenimentelor … că aceste schimbări vor deschide calea spre o apropiere firească dintre unguri şi români…”; „La Bonn, preşedintele Partidului Social Democrat … în România aspiraţia la libertate şi democraţie şi-au găsit materializarea”; „Românii sunt liberi, Europa respiră uşurată”; „… aceasta este o veste bună pentru noi toţi, a declarat preşedintele Franţei Francois Mitterand”; „Guvernul olandez s-a angajat să sprijine împreună cu partenerii procesul de schimbare în România”.

 

Am redat doar câteva din declaraţiile diferitelor personalităţi sau organisme internaţionale. Pe post continuă să apară şi alte persoane care aduc la cunoştinţa telespectatorilor unele informaţii ce ne par nouă acum cel puţin bizare.

 

Iată de exemplu, cetăţeanul Nicu Stăncescu, unul din cei arestaţi pe 21 decembrie 1989 şi duşi la Jilava informează că: „… în România a acţionat de la începutul anilor ’80 în subteran, în clandestinitate o mişcare care s-a numit Mişcarea pentru Democraţie şi Reformă, condusă de un comitet compus din ţărani, muncitori şi intelectuali”. Acest domn care va înfiinţa şi un partid a încercat să ajungă preşedinte al României la primele alegeri (1990). Pe post se fac apeluri către pompieri pentru a interveni la Comitetul Central şi la Arhive, unde se pare au apărut nişte incendii. Totodată crainicul anunţă că în subsolul TV a fost găsită o bombă care din fericire a fost dezamorsată de specialiştii genişti. După câteva minute imaginea trece în Piaţa Palatului, unde un student de la IATC – Bogdan Popovici informează populaţia din Piaţă că au fost constituite grupuri de revoluţionari ce controlează fiecare cameră din clădire, inclusiv subteranele.

 

Totodată cere celor prezenţi să nu părăsească piaţa.

 

O voce anunţă că „se trage de la Sala Palatului de la ultimul geam …”. Imaginea se plimbă prin Piaţă, iar în difuzoare se aud discuţii diverse, voci anonime.

 

La un moment dat apare în cadru în balcon Virgil Măgureanu: „… Stăm bine, suntem stăpâni pe situaţie … în subsol au fost 4-5 bandiţi, au fost prinşi… avem armament găsit aici. Cu acest armament suficient, cu muniţie, am înarmat gărzile muncitoreşti … Sergiu Nicolaescu conduce un asemenea pluton (se aud urale) … Staţi pe loc!”

 

Se cântă tricolorul. „Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e!” Se citeşte din ziarul Libertatea, actorul Ernest Maftei recită o poezie, postul de radio cere ajutor, se propune ca o coloană să plece acolo.

 

La un moment dat cineva spune: „De sus se trage … (se aude o împuşcătura distinctă, apoi se strigă armatei să ia măsuri)” Se scandează: „Armata e cu noi!”, „… de pe Palat se trage…” şi o altă voce comunică „staţi liniştiţi că vine  armata!”   Focurile de armă se înteţesc.

 

O voce „… intervine armata … fraţilor nu intraţi în panică … armata e cu noi … nu fugiţi … nu fugiţi … nu fugiţi … rămâneţi pe loc!”

 

Focurile izolate se transformă treptat în rafale complete, armata a început să riposteze. Acţiunea a durat 10-15 minute.

 

După o întrerupere apare balconul C.C. în care printr-un număr însemnat de cetăţeni se remarcă Ion Iliescu, gl. Guşă, gl. Militaru, Mihai Lupoi, Gelu Voican, Petre Roman etc. Vorbeşte dl. Iliescu: „… Procesul început este ireversibil. Organele M.I. au trecut în subordinea armatei…”.

 

Vorbeşte gl. Guşă: „… Armata în întregime, în toata ţara, este alături de popor…!”

 

Grupul se retrage pentru a constitui Consiliul Frontului Salvării Naţionale.

 

După diverse discuţii, unele contradictorii, după numeroase lozinci şi apeluri cineva emite ideea aducerii lui Comeliu Mănescu.

 

Dumitru Mazilu, după ce informează auditoriul asupra raportului său cu privire la drepturile omului în România prezentat la ONU repetă ideile din discursul său anterior.

 

Prin faţa camerelor se perindă diferiţi cetăţeni anonimi, care îşi exprima satisfacţia şi bucuria pentru victoria revoluţiei.

 

La un moment dat mulţimea strigă alarmată: „Se trage, se trage!”.

 

O voce anunţă: „Atenţie, la etajul l, corpul din stânga la fereastră…”. Cineva se adresează mulţimii cu întrebarea: „Se trage din clădire?” la care mulţimea răspunde în cor: „Daaa!”.

 

După o pauză se reia imaginea din Studioul 4 de unde gl.(r) Tudor Nicolae comunică că trupele de Securitate conduse de gl. Ghiţă sunt loiale poporului şi acţionează conform ordinului CFSN. „Ceea ce se discuta că trupe ale Securităţii acţionează împotriva poporului, se justifică prin nişte unităţi speciale. Sunt trupe antiteroriste şi alte trupe ale fostei conduceri, subţiri, puţine la număr dar înrăite care acţionează în diferite focare. Aceste focare sunt în curs de lichidare …”.

 

Se dă citire declaraţiei Frontului Democratic din Timişoara.

 

La un moment dat crainicul informează: „… studenţii din Grozăveşti cer ajutor, sunt atacaţi de trupe de securitate”. Apare o modificare, se cer scuze şi se informează „nu sunt trupe de Securitate, sunt Comandouri”.

 

Se aud împuşcături, rafale de arme automate, apoi rafale puternice de riposte.

 

Pe post apare Ioan Grigorescu din partea Uniunii Scriitorilor care îşi manifestă adeziunea la cauza revoluţiei.

 

Apoi târât este introdus în cadru Nicu Ceauşescu împreună cu Cico Dumitrescu şi alţii (în jurul orei 2100).

 

După ce s-a despărţit de mr. Dragomir Aurică, supusul lui prieten, în jurul orei 1030 a părăsit Sibiul fiind condus la Bucureşti, până la Băneasa, de prietena sa Daniela Vlădescu scopul venirii sale la Bucureşti era acela de „a se preda organelor noii puteri”, (pretindea el).

 

Fiind recunoscut la filtrul de la Băneasa a fost trimis sub escortă la TV unde o persoană neidentificată la înjunghiat.

 

După apariţia pe post, datorită tăieturii suferite, starea sănătăţii s-a înrăutăţit determinând un prim ajutor din cadrul Punctului Sanitar al TV şi ulterior ascuns sub nişte cearşafuri a fost transportat la Spitalul Militar Central, unde a suportat o operaţie de o oră şi jumătate. Adâncimea tăieturii depăşea 9 cm, iar în două locuri, obiectul tăios perforase intestinul subţire. După operaţie, Nicu Ceauşescu a fost luat în paza efectivelor Comenduirii Garnizoanei, în Secţia Chirurgie 2, rezerva 21. Ulterior a fost preluat de organele abilitate.

 

Alte informaţii se succed pe post, astfel aeroportul Boteni cere sprijin din partea populaţiei din zonă. Pe post se dezlănţuie un torent de informaţii şi zvonuri, majoritatea false pe care nimeni nu încearcă a le verifica înainte de a le difuza.

 

Alte zvonuri alarmante anunţă că: „… 3 grupuri de terorişti se îndreaptă de la blocul Turn şi Piaţa Palatului spre Radiodifuziune pe str. Timişoara urmând să se alimenteze cu muniţie prin punctele Povernei, Moxa şi Lemnea (depozite de muniţie secrete – n.n.).Toţi cei aflaţi în zonă sunt insistent rugaţi… să nu lase pe aceşti criminali să acţioneze…”.

 

La Chişinău este o mare manifestaţie prin care cetăţenii acestui oraş îşi manifestă adeziunea şi simpatia faţă de victoria poporului român.

 

Se anunţa că: „… locuitorii din str. Oteteleşanu nr.5 că asupra lor se trage din str. C Mille şi înspre Magazinul Romarta …”.

 

Se prezintă pe post diferite comunicate din partea unor oraşe din ţară.

 

Domnul Ion Iliescu dă citire Comunicatului către ţară al recent constituitului Consiliu al Frontului Salvării Naţionale: „Cetăţeni şi cetăţene, trăim un moment istoric: Clanul Ceauşescu, care a dus ţara la dezastru a fost eliminat de la putere. Cu toţii recunoaştem că victoria de care se bucură întreaga ţara este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naţionalităţile şi în primul rând al admirabilului nostru eroism care ne-a restituit cu preţul sângelui sentimentul demnităţii naţionale. Un merit deosebit îl au cei care ani de zile şi-au pus în pericol viaţa protestând împotriva tiraniei. Se deschide o pagină nouă în viaţa politică şi economică a României. În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim în Frontul Salvării Naţionale care se sprijină pe Armata româna şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării fără deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii, în anii tiraniei totalitare. Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român. Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu. Guvernul se demite. Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi încetează activitatea, întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior care coordonează întreaga activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Frontului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi sociale. În teritoriu, se vor constitui Consilii Judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca organe ale puterii locale. Miliţia este chemată ca împreună cu comitetele cetăţeneşti să asigure ordinea publică. Aceste organe locale vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie electrică, cu căldură şi apă, pentru asigurarea transportului public, asistenţei medicale şi întregii reţele comerciale. Ca program, Frontul propune următoarele:

 

1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic, pluralist de guvernare.

 

2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie.

 

3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viaţă. Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara să se numească în viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să acţioneze imediat.

 

4. Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice.

 

5. Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti, oprirea distrugerii satelor.

 

6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane. Reaşezarea structurilor învăţământului pe baze democratice şi umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii şi a imposturii şi statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate. Aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale. Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.

 

7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu românii.

 

8. Reorganizarea întregului comerţ al ţarii pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României. În acest scop vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldură şi lumină ale oamenilor.

 

9. Întreaga politica externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de constituire a unei Europe unite casă comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi în primul rând cele privitoare la tratatul de la Varşovia.

 

10. Promovarea unei politici interne şi externe subordonată nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă. Constituindu-ne în acest Front suntem ferm hotărâţi să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democraţiei, libertăţii şi demnităţii tuturor locuitorilor ţării. În mod provizoriu în componenţa Consiliului intră următorii: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Laszlo Tokeş, Dumitru Mazilu, gl. Ştefan Guşă, gl. Victor Stănculescu, Aurel Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marţian, cpt. Mihai Lupoi, gl. Voinea, cpt. R.I Dumitrescu Emil, Neacşa Vasile, Ciontu Cristian, Baciu Marian, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Negruţi Paul, Manole Gheorghe, Cazimir Ionescu, Adrian Sîrbu, Cîrjan Constantin, Domokoş Geza, Magdalena Ionescu, Marian Mierla, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Bucurescu Valeriu şi Ion Iliescu, dacă sunteţi de acord. Deocamdată este, deci o structură provizorie gândită într-un mod foarte operativ, lista rămâne deschisă, nu aceasta este componenţa Consiliului completă şi doar am menţionat câteva nume de oameni a căror nume sunt legate de transformările pe care le cunoaşte ţara. Oamenii care au demonstrat spirit de sacrificiu în anii tiraniei, tineri care în aceste zile au fost pe baricade, care şi-au pus viaţa în pericol, reprezentanţi ai muncitorilor, ai studenţilor, ai intelectualităţii, ai armatei, deci acele forţe care au fost active prezente în procesul de instaurare a prezentului regim al puterii. Lista rămâne deschisă. Aşteptăm deci încă de mâine, propuneri din partea tuturor categoriilor şi forţelor sociale care au luptat şi au învins, pentru a putea completa componenţa Consiliului. Acesta a fost mandatul pe care l-am primit. Aceasta este o primă formă de comunicat şi de platforma – program al noului organism al puterii de stat din România”. Victor Ionescu printre altele, anunţă. „… La Casa Republicii se află un grup de securişti alimentaţi cu muniţii de maşini cu tricolor şi care trag în oameni. … Şeful Gărzilor patriotice de la IMGB anunţă că unităţile de securitate pot ajunge prin tuneluri până la staţia din vecinătatea întreprinderii. Apelam la toţi cetăţenii din zonă să ia măsurile necesare pentru a bloca aceste tuneluri…”

 

Pe post cetăţenii sunt informaţi că atât M.Ap.N. cât şi Centrala telefonică din cartierul Drumul Taberei sunt atacate de terorişti. Cpt.R.I. Emil Dumitrescu (Cico) anunţă pe post: „… Comandanţi ai unităţilor apărării naţionale din oraşele: Târgovişte, Rîmnicu-Sarat, Buzău, Focşani, Galaţi, Brăila – vă transmit ordinul şefului Marelui Stat Major, gl. Guşă Ştefan, că în cel mai scurt timp să îndreptaţi unităţile dvs. în drum spre Bucureşti. Pentru apărarea următoarelor puncte: M.Ap.N., Academia Militară şi unităţile dispuse pe Bdul. Antiaeriană”. (Am amintit că şeful M.St.M gl.Ştefan Guşă nu recunoaşte în declaraţia sa că a dat un asemenea ordin).

 

Ordinul este repetat de mai multe ori.

 

Imaginea şi sunetul se schimbă în Piaţa Palatului unde se disting lozinci „Jos  comunismul!”, „Jos Ceauşescu!”. în zonă se aud focuri de armă. Se solicită încetarea focului. Se informează că pe acoperişuri au fost trimişi cetăţeni pentru a-i depista, dezarma şi captura pe cei ce ţin sub foc Piaţa Palatului. Se solicită ca armele ce au fost ridicate de către cetăţeni să fie înapoiate. Se fac apeluri disperate pentru oprirea focului. Se solicita armatei „… să meargă cu tancurile spre Palat…”. Voci neidentificate comunică la microfon:”… vă rugam să luaţi armele tuturor civililor care le au în posesie… care nu au dreptul să poarte aceste arme …”.

 

O voce anunţă că dinspre Palat „… de acolo trage mereu cineva!”.

 

Se solicită protecţia Palatului de către armată deoarece în acesta se găsesc numeroase articole de artă.

 

O voce strigă că pe clădire sunt securişti.

 

A fost reţinut un cetăţean asupra căruia mulţimea s-a dezlănţuit. O voce strigă disperată: „Lăsaţi-l domnule în pace, bagaţi-1 în Palat, nu-l omorâţi, nu suntem criminali!”

 

Se anunţă că iar trag. O voce intervine: „… Trage de la Intercontinental, dar liniştiţi-vă fraţilor, s-a dus armata acolo…” Se aud împuşcături, o voce strigă “Oameni buni nu creaţi panică!”

 

Se încearcă a se cânta „Hora Unirii”. 0 voce „…Îngenunchiaţi şi să păstram un moment de reculegere, gândi-ţi-vă la cei care s-au jertfit pentru binele nostru…!”

 

Se scandează de mulţime: „Libertate, libertate!”

 

Astea sunt cele mai importante acţiuni ce s-au perindat prin faţa camerelor de luat vederi în perioada 22 decembrie 1989, orele 1051-23 decembrie 1989, orele 000.

 

 

 

4.4.3.3. Întâmplări trăite de unii participanţi

 

Materialele au fost extrase din Dosarele de Cercetare efectuate cu deosebit sârg şi cu profesionalism de către reprezentanţii „Club – TV 22” cărora şi pe această cale ţinem să le mulţumim.

 

Am selecţionat din sutele de declaraţii cele care se referă la existenţa acţiunilor teroriste, în cartierul Prezidenţial şi în zona Televiziunii Române la care materialul de faţă se refera în mod special.

 

În text ne ferim a da numele în clar a martorilor pentru a evita eventualele acte de intimidare sau răzbunare, folosind ca indiciu doar adresa şi eventual numerele dosarelor.

 

G.I. – domiciliat în strada ing. Gheorghe Balş, ne-a declarat că „…în ziua de 22 până în jurul orelor 1600-1700 în zonă nu s-au auzit focuri de armă”. Seara, în jur de1800-1900 aude şi vede primele focuri de armă trase din zona imobilelor. De la trupele de pază TV nu au auzit în prima fază să se tragă, ci numai după circa 15 minute.

 

„… Cei care au deschis focul, circa 6-7 guri de foc, cred că erau foarte aproape.

 

V.S.D. – Bd. Aviatorilor – „În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, în zonă se auzeau focuri de armă automate, din str.Grigore Mora nr.31, 33, 35, 37 în noaptea de 23-24 decembrie mai multe gloanţe ne-au perforat ferestrele de la locuinţă şi în jur de ora 2300 am coborât un etaj la altă familie unde era mai adăpost. Aici am observat că în spatele casei, în curtea imobilului din str.Mora nr.33, pe un garaj-magazie, un individ cu un aparat luminos executa focuri de armă automată, care a stat acolo până dimineaţa. Acest lucru este confirmat şi de alţi vecini refugiaţi în apartament

 

N M. – Bd. Aviatorilor – împreună cu tatăl său, susţine că în ziua de 24 sau 25 decembrie au văzut personal de la circa 10 m pe acoperişul Fabricii de sticlă, pe Bdul. Aviatorilor, 2 persoane înarmate care executau foc spre Piaţa Aviatorilor. Au fost prinşi de militari şi Gărzile Patriotice şi duşi cu o dubă într-o direcţie necunoscută.

 

C.A.- Calea Dorobanţi – „Din casa Marcu Stan, în 23 decembrie, după orele 1500 au fost scoase 2 persoane cu mâinile ridicate de către armată şi duşi într-o direcţie necunoscută.”

 

G.V. – Piaţa Aviatorilor – „Primele focuri de armă s-au auzit după ora 1800, dar schimburile intense de focuri s-au consumat între orele 2000-2400 şi se auzeau dinspre Bd. Primăverii, str. Aurel Balescu şi str. Pangratti. După ora 2400 s-a tras sporadic, între orele 300-330 s-a tras intens dinspre Piaţa Aviatorilor spre Vilă. În 23 decembrie dimineaţa s-a tras din blocul ruşilor.”

 

S.R.G. – Piaţa Aviatorilor – „Schimburi intense de focuri au început după ora 130. iar după ora 400 focurile se auzeau de peste tot. În jurul orei 600 în 23 decembrie s-a tras din blocul ruşilor spre TV. În blocul ruşilor, în jurul orei 1000-1100 a fost ocupată clădirea de 2 plutoane de Miliţie, iar Pompierii au intervenit pentru stingerea incendiilor. Dinspre Piaţa Aviatorilor au pătruns în apartament 2 indivizi dintre care unul avea mâna stânga bandajată. Fiind surprinşi, au fugit pe aceeaşi fereastră pe unde au intrat.”

 

C.P. – Calea Dorobanţi – „S-a tras din vila înaltă din Bd. Aviatorilor nr. 72“.

 

H.L. – Calea Dorobanţi- „S-a tras de la ora 2100, în zona TV existând două  zgomote de armă – arma automată; pistol.”

 

M.L. – Calea Dorobanţi – „S-a tras din casa Calea Dorobanţi nr.228, din blocul ruşilor şi dintr-o reşedinţa străină din str. Pangrati. În 23 … la TV, aici un subofiţer numit Buligescu a reţinut un individ care avea asupra lui un pistol.”

 

O.I. – Calea Dorobanţi – „S-a tras din toate părţile şi din vila lui Marin Ceauşescu”

 

V.E. – Calea Dorobanţi – „S-a tras începând cu orele 200 din 22 decembrie. În pauzele dintre tiruri se auzeau din când în când focuri de arma deosebite faţă de celelalte şi care atrăgeau tirul celor din TV. Pe 23 decembrie, orele 1030 – 1100 s-a primit ordin de evacuare a locuinţelor.”

 

Despre existenţa simulatoarelor senatorul Sergiu Nicolaescu a adresat o întrebare fostului şef al Departamentului Securităţii Statului gl. Vlad Iulian care a răspuns: „…Sigur, tot Securitatea le avea..” (declaraţie Iulian Vlad pag.75).

 

În acest sens să urmărim declaraţiile unor cetăţeni astfel:

 

D.N. – Bd. Aviatorilor – „Am văzut în ziua de 23 şi în noaptea de 23 spre 24 în perioada critică în spatele vilei unde locuia actorul Mitică Popescu doi bărbaţi tineri de 34-35 ani ce manipulau o cutiuţă ca un pian cu clape pentru copii, simulând zgomot de armă automată şi semnale optice. După aceasta din Bd. Aviatorilor şi de la TV se răspundea cu gloanţe adevărate.” A mai văzut că la metrou spre Parcul din colţul Bd. Aviatorilor s-a construit un tunel.

 

B.I. – Bd.Aviatorilor – „În noaptea de 23 spre 24 şi următoarele, la ore relativ fixe dar numai noaptea în zona unde locuiesc în spate, pe un garaj-magazie am observat prezenţa unei persoane – posibil militar, cu salopetă combinezon, care manipula o cutie de circa 30/35/20 cm cu taste şi eventual claviatură, care producea zgomote şi lumini, similare celor produse de puşca mitralieră. Aceasta provoca trageri reale din Televiziune şi din Bd. Aviatorilor.”

 

Asemenea simulatoare au fost capturate şi de militarii ce au executat scotociri în blocurile din jurul M.Ap.N. După opiniile acestora, aceste materiale s-ar fi predat la Procuratură, iar de aici urma se pierde în necunoscut. Dar în perioada aceasta, în zona Televiziunii şi nu numai, s-au desfăşurat şi unele activităţi mai misterioase, descărcări de materiale, lăzi de diferite dimensiuni fără o justificare aparent logică.

 

S.V. – Calea Dorobanţi – „S-a tras de peste tot. În 22 decembrie 1989, femeia care avea în grija casa de pe str. Aviator Velescu nr.5 şi în care au fost transportate lăzi cu un conţinut necunoscut, nu a mai fost văzută acasă … se numeşte Bostan Măria şi avea obiceiul să închirieze apartamentul la diferite persoane.

 

1. – Str.Av. Nicolae Velescu – „La etaj locuieşte fam. gl. Doicaru. Înainte cu 2 zile de evenimente, la casa cu nr. 5 s-au descărcat lădiţe al cărui conţinut nu îl cunosc, dintr-un camion kaki cu prelată de către 3-4 muncitori îmbrăcaţi în salopetă. În noaptea de 22 spre 23 decembrie s-au auzit focuri de armă de pe clădirea de la nr.5 şi din curte.”

 

Este interesant cum totuşi anumiţi cetăţeni au primit informaţii potrivit cărora erau înştiinţaţi asupra acţiunilor ce urmau a se desfăşura în zona în care locuiau.

 

O.E. – Str. Av. Nicolae Veleseu – „În noaptea de 22 spre 23 am auzit paşi pe lângă casă şi focuri de armă …o parte din cetăţeni au părăsit vilele înainte de evenimente cu circa 2 zile.”

 

H.C. – Calea Dorobanţi – „S-a tras din vila lui Marin Ceauşescu (str. pictor Rosenthal nr. 2) în data de 21 decembrie locatarii din str. Pictor Rosenthal au părăsit domiciliile.”

 

În această perioadă în zona Televiziunii au fost observate semnale luminoase ce prezentau imaginea unei balizări şi care marcau începutul sau încetarea atacurilor.

 

M.V. – U.M. 0800 – În seara zilei de 22 şi 23 decembrie vede focuri de trasoare trăgându-se după str.Grigore Mora, vila a 3-a sau a 4-a de pe partea dreaptă cât şi de pe str. Pangratti din clădirile apropiate celor semnalizate. Posibil chiar în Parcul reşedinţei ambasadorului britanic. În acelaşi timp se auzeau şi rafale scurte de pistol şi mitralieră cât şi focuri sacadate cu zgomot redus care şi pentru el constituiau o raritate. În seara de 23, în jurul orei 2030, observă că din direcţia clădirii părăsite a fostei Şcoli Franceze din Bdul. Aviatorilor se deplasau către TV un grup de 5 persoane care mergeau în coloană puţin aplecaţi şi aveau aspectul unor militari cu raniţe în spate. Se mnalele luminoase sesizate în noaptea de 23 decembrie erau date din mansarda vilei a 2-a de pe str. Muzeul Zambaccian către colţ cu aleea paralelă cu Bdul. Aviatorilor. I s-a spus că vila ar aparţine lui Ghizela Vass.

 

A.G. – Str. Grigore Mora – În zilele de 22 – 24 decembrie de aici s-au tras focuri de armă automată, de la etajele clădirii spre TV. În apartamentul respectiv locuieşte col.(r.) Costingioara Grigore, fost torţionar în sistemul de lagăre de-concentrare al M.I.

 

Declarantul crede că acesta făcea parte dintr-o reţea de sprijin a D.S.S. deoarece l-a văzut la Universitate în haine de cerşetor precum şi la diferite cozi făcând diversiuni pentru calmarea spiritelor. Pentru anihilarea cuibului de foc de la etaj a intervenit armata.

 

1. – Str. dr. Grigore Mora – „Din locuinţa gl. M.I. Zagoneanu de la etajul 1, în perioada 22-24 decembrie s-au tras focuri de armă. „

 

F.A. – Str. dr. Grigore Mora – Confirmă cele afirmate de cetăţeanul C. şi adaugă că în 23 decembrie, în jurul orelor 1130-1200 în timp ce se afla în dreptul imobilului cu nr.18, aude o rafală de armă dinspre reşedinţa ambasadorului britanic de pe str. Pangratti. „Din imobilul ca nr. 14 fam. Răchită s-a tras în 23 şi 24 decembrie. Nora Monica a recunoscut ca s-a tras de la ea din apartament unde a găsit cartuşe goale.”

 

Declaraţie făcută faţă de soţia şi dl. P.T., vecini. Ei au fost obligaţi de dl. Răchită să stea în garaj şi subsol, Mona, lăsând să se înţeleagă că acesta ştia ce se întâmpla în casa lor (fost activist P.C.R).

 

A.I. – U.M. 1210 – „In 22 decembrie ne-am deplasat la TV pentru asigurarea siguranţei instituţiei … s-a dat ordin pentru distribuirea muniţiilor şi instalarea mitralierelor de campanie … era în jurul orelor 1800-1900. Cam după 30-60 minute s-a început să se tragă asupra noastră dinspre clădirile amplasate pe str. Pangrati şi Calea Dorobanţilor. Focul armamentului avea ceva neobişnuit faţă de armamentul pe care noi îl aveam în dotare, prezentând un zgomot mai strident. Pe 23 decembrie s-a tras asupra noastră şi cu arme de foc-automat cam în jur de ora 1000-1200 …o parte din gloanţele care s-au găsit pe terasă erau din oţel cu Vidia la vârf, celelalte normale … au fost răniţi 2 militari în ziua de 23 decembrie … s-a tras în ei din una din vilele aflate pe str. Pangrati… în 23 spre 24 decembrie pe lumină prin megafon gl. Tudor Nicolae a dat ordin repetat ca: „Infanteriştii să-i captureze pe scutieri şi pe paraşutiştii care au trădat!” Nu s-a dat curs acestui ordin.

 

D.V. – U.M. 0596 – Fiind la Punctul de Control la Poarta Pangratti, în ziua de 22 decembrie în jurul orei 2400 a început să se tragă în zonă.

 

Observă trageri dinspre Ambasada Marii Britanii la intervale mari şi cu armament uşor, dar după zgomot nu ştie ce fel e şi nici ce calibru. Observă că în clădirea de pe colţ cu poarta Pangratti se auzeau focuri de armă cu un asemenea armament uşor.

 

S.C. – Garda TV – Remarcă că se trage dinspre clădirile ambasadorului britanic cu arme de calibru mic şi foc cu foc. De asemenea, spre Televiziune se mai trăgea din vila lui Valentin Ceauşescu şi din vilele de pe Calea Dorobanţilor. În dimineaţa zilei de 23 decembrie se trăgea din vilele pictorilor cu arme de calibru mic deoarece zgomotul era diferit de cel obişnuit.

 

P.B. – Str. Polonă – În 22 decembrie, orele 2000 aude primele împuşcături. Având în vedere zgomotul produs şi-a dat seama după cadenţă că nu este armament autohton. „Din vila situată în str. N. Constantinescu nr. 10-12 ocupată de fiul ministrului M.I. Tudor Postelnicu s-a tras.”

 

Referitor la existenţa cartuşelor explozive şi perforante, după unele informaţii rezultă că în perioada august-septembrie 1989 la uzinele „Sadu”, Gorj s-a primit o comandă de executare a unor asemenea cartuşe explozive. Comanda a fost ordonată de Conducerea Superioară a P.C.R. şi executată sub supravegherea strictă a unor ofiţeri din fosta securitate.

 

Aşa cum s-a mai spus, asupra populaţiei, dar şi asupra militarilor M.Ap.N. teroriştii au folosit şi cartuşe cu glonţ exploziv. Cartuşele respective de fabricarea cărora fostul director al uzinei Constantin Hoară – actualmente deputat P.S.M. Gorj – şi ing. Constantin Filip nu sunt străini  au fost realizate sub legenda, potrivit căreia, urmau a fi folosite de Nicolae Ceauşescu în cadrul partidelor de vânătoare.

 

Consider că lt.col. Gridan fost ofiţer de Contrainformaţii pentru Uzina „Sadu” actualmente pensionar ar putea confirma fabricarea unor asemenea cartuşe şi probabil şi unele indicii cu privire la beneficiar. Dacă într-adevăr aceste cartuşe au fost fabricate în România atunci este limpede că o mare parte din teroriştii din decembrie 1989 au fost autohtoni, iar organele de securitate nu sunt străine de acest lucru.

 

Nici o clasă sau partid unic existent la conducerea unui stat, nu părăseşte puterea de bunăvoie fără a opune rezistenţa care poate culmina în unele cazuri, prin vărsări de sânge.

 

 

 

5. EVENIMENTELE DESFĂŞURATE IN PERIOADA 16 – 31 DECEMBRIE 1989 ÎN MUNICIPIUL ŞI JUDEŢUL CLUJ

 

Va urma

 

Sursa: Ziaristi Online

 

 

http://www.ziaristionline.ro/2013/02/01/raport-dezastrul-diversiunea-teroristii-si-crimele-din-bucuresti-in-timpul-evenimentelor-din-decembrie-1989-ce-ascundea-sergiu-nicolaescu-sub-presul-revolutiei-iv/

 

 

Inca un barosan alergic  la bulau este salvat de justitia multilateral de injusta…Medicul Mircea Beuran, achitat de Tribunalul Giurgiu pentru luare de mită / Decizia instanţei nu este definitivă

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25910142-medicul-mircea-beuran-achitat-tribunalul-giurgiu-pentru-luare-mita-decizia-instantei-nu-este-definitiva.htm

 

 

https://www.contributors.ro/lumea-rusa-a-lui-putin-barbarie-si-crima-organizata/

 

 

//////////////////////////////////////////////////////

 

 

Sensul suferinței…Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună. Sensul suferinței (5) Vladimir Marținkovski…„Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător.” Suferința pentru adevăr. Sensul suferinței (10.) … Hristos nu a rostit nici un singur discurs funerar. Hristos și suferința. Sensul suferinței (11.) ; Comunismul mondial, de Kurt E Koch; Yuval Noah Harari – SUPRAVEGHEREA BIOMETRICĂ TOTALĂ SE VA FACE SUB PIELE; Conducătorul din umbră al lumii este demascat; Conducătorii din umbră și Noua Ordine Mondială (1); Viitorul sumbru pe care-l ni-l pregătește GUVERNUL din UMBRĂ al lumii; Inteligența Artificială…Institutul Tavistock și controlul minții

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Institutul Tavistock și controlul minții

 

 

 

„Fragmente din lucrarea Controlul maselor-Ingineria conștiinței umane de Jim Keith publicată la Editura Infinit (www.editurainfinit.ro)

 

Iată-l acum pe Omul cel Nou, privat de mintea şi trupul său, sufletul fiindu-i redus la instinctele animalice cu care se identifică. Concepţia sa asupra realităţii este o succesiune de imagini electronice transmise creierului său. Este o imagine difuză construită de stăpânii săi al cărei scop este să nu îl lase în nici un caz să perceapă realitatea efectivă. Fericirea îi este indusă prin intermediul unui tub sau a unei conexiuni electronice. Dumnezeul său vieţuieşte în spatele unei cortine electronice iar atunci când tragem cortina îl găsim pe vrăjitorul de la CIA, manipulatorul mass-mediei, ciberneticianul, cel care a ţesut lumea aceasta de vis.

Jim Keith (1949-1999)

Institutul Tavistock

 

 

 

Institutul Tavistock este unul din focarele importante ale controlului maselor. Influenţa sa se face resimţită prin mass-media, instituţiile ştiinţifice, corporații, guverne şi armată. Se spune că Tavistock, care reprezintă o colaborare între serviciile secrete britanice şi institutele de psihiatrie, a fost creat în 1921 la ordinul membrilor Institutului Regal al Afacerilor Internaţionale, RIIA (cunoscut şi sub numele de Chatham House). RIIA este unul din componentele grupului britanic Masa Rotundă Rhodes, fondat de imperialistul englez şi totodată mason, Cecil Rhodes. Grupul Masa Rotundă, ce are o mulţime de filiale, a fost cel mai aprig susţinător, în acest secol, al unui guvern mondial unic. Tavistock funcţionează în baza unor subvenţii acordate de familiile Rockefeller, Carnegie, de Ministerul de Interne britanic şi a multor altor subvenţii substanţiale anonime.

Fiind iniţial condus de ofiţerul al serviciilor secrete britanice, maiorul John Rawlings, Institutul Tavistock a fost proiectat încă de la început ca un centru coordonator pentru controlul social planetar folosind „trupe de şoc psihologice”, un termen inventat de Reese. Aceste trupe de şoc în halate albe de laborator se ramifică precum un evantai planetar, penetrând diverse organizaţii pentru a implementa politici considerate productive de către strategii organizaţiei.

Nucleul Tavistock este format de agenţi ai serviciilor secrete britanice, francmasoni, care colaborează cu capetele hidrei psihiatriei la nivel mondial, pentru a atinge două scopuri:

(1) O ordine unică mondială, în care statele naţionale sunt abolite şi există un singur centru de control totalitar.

(2) Simultan, controlul psihologic al lumii, sau folosind termenul inventat de ei, „societry” (n.t. în traducere liberă: o metodă de structurare exactă a relaţiilor sociale). Până şi materialele oficiale ale Institutului Tavistock recunosc orientarea sa spre controlul global al minţii oamenilor.

În anul 1932, psihologul german Kurt Lewin, unul dintre creatorii reţelei serviciilor secrete americane, OSS, precursorul CIA, a preluat de la Reese conducerea Institutului Tavistock. Lewin a fost unul dintre primii susținători ai utilizării traumelor pentru reprogramarea atât a individului cât şi a societăţi, folosind un modus operandi mai mult decât similar dictonului masonic „Ordo Ab Chao”, însemnând „prin haos la ordine”.

Perspectiva adusă în discuţie, având semnătura Institutului Tavistock este o metodologie recurentă pentru controlul minţii la nivel global şi programare culturală în secolul XX. Această de-programare a individului în vederea unei reprogramări ulterioare, se realizează prin inducerea acestuia într-o stare puternică de șoc obținută prin traumatizare și tortură. Dr. William Sargent de la Institutul Tavistock, despre care se spune că la data respectivă lucra şi în cadrul programului CIA de control mental MKULTRA, în cartea sa din 1957, Battle for the Mind – A Physiology of Coversion and Brain-Washing (Bătălia pentru minte – O fiziologie a conversiei şi spălării creierului) elaborată pe baza teoriilor lui Lewin, declara:

„Unor oameni cărora le-a fost suficient de mult perturbată funcţionarea creierului, prin inducerea intenţionată sau accidentală a fricii, mâniei sau surescitării li se pot inocula numeroase idei. Cel mai frecvent rezultat provocat de asemenea perturbări, este afectarea temporară a discernământului şi o sugestibilitate mărită. Manifestările în cadrul grupurilor sunt uneori caracterizate de termenul «instinct de turmă», şi apar cel mai adesea în timpul războaielor, epidemiilor severe, şi în general în perioadele de mare pericol, care măresc anxietatea şi prin urmare sugestibilitatea la nivel individual şi de masă.”

În timpul celui de-al doilea război mondial, Institutul Tavistock a coordonat Directoratul britanic de război psihologic, păstrându-şi apoi în continuare orientarea militară. Agenţii de la Tavistock au infiltrat agenţiile secrete americane, institutele de psihiatrie, industria, mass-media şi organismele politice, convertindu-le ferm spre îndeplinirea scopurilor de control global urmărite de organizaţia mamă.

Unul dintre planurile esenţiale ale Institutului Tavistock îl constituie o intervenţie la nivel individual cu intenţia de a face posibilă instaurarea Noii Ordini Mondiale văzută ca un întreg unde libertatea de exprimare a individului va disparea și posibilitatea de a gândi liber va fi anulată. Acest plan a fost pus în aplicare de către Laboratoarele naţionale de antrenament, care sponsorizează programele de „întâlnire” şi „sensibilizare” de grup, implicate în distrugerea personalităţii individuale şi apoi reconstruirea ei conform standardelor grupului. Se estimează că milioane de oameni au fost supuși acestui gen de „procesare”, inclusiv cei mai mulţi dintre conducătorii corporaţiilor şi oficiali din Departamentul de Stat, Marină, Ministerul Educaţiei şi Institutul Naţional al Educaţiei.

Deşi li se face reclamă ca fiind mijloace pentru eliberare personală şi organizațională, programele de sensibilizare sunt şi o unealtă eficientă pentru alinierea dorită de către lider la normele grupului, precum a fost demonstrat fără tăgadă, prin utilizarea unor metode asemănătoare la nivel de grup în cazurile sectei lui Charles Manson şi a lui Jim Jones.

 

În publicaţiile sale, Institutul Tavistock este invariabil portretizat ca fiind o organizaţie non-politică, însă minciuna este evidentă. Drept exemplu, unul din proiectele recente ale organizaţiei este SMARTCARDS, un program pilot realizat în colaborare cu Universitatea Metropolitană Manchester, în numele Comisiei Europene. Acest proiect care are drept scop înregistrarea întregului istoric personal al unei persoane, inclusiv studiile, cursurile absolvite şi locurile sale de muncă pe un singur card de identitate, se desfăşoară în prezent în Europa și SUA, cu scopul de a facilita crearea unui sistem economic mondial strict controlat şi reglementat.”[1]

SURSE

 

http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6732

 

/////////////////////////////////////////////

Inteligența Artificială

 

OPINII

 

Marea Resetare – minighid pentru naivi (I) Marea Resetare (The Great Reset) este un proiect finanțat masiv, ambițios până la disperare, și […]

 

Elon Musk speriat de proiectul DeepMind dezvoltat de Google

 

 Elon Musk a avertizat în nenumărate rânduri de-a lungul anilor de potențialul pericol pe care-l reprezintă […]

 

Sfârșitul libertății: sistemul de credit social

Sfârșitul libertății: sistemul de credit social

Sfârșitul libertății: sistemul de credit social Utilizarea de către guvernul de la Beijing a datelor despre consumatori, a informațiilor biometrice, a coordonatelor […]

 

 

Umanitatea se află la marginea abisului (2) Primul calculator electronic construit la mijlocul anilor ’40 este cunoscut sub numele de ENIAC. Iată […]

 

 

 

Umanitatea se află la marginea abisului (1) Scriitoarea engleză Mary Shelley și-a terminat faimosul roman SF – FRANKENSTEIN – în 1817, cu […]

 

https://danadobre.ro/tag/inteligenta-artificiala/

 

/////////////////////////////////////////////

 

Noul Testament Diabolic – adevărata ideologie a Iluminaţilor

DE DANA DOBRE

 

„Primul secret privind felul în care se poate manipula societatea este supremaţia asupra opiniei publice. Prin aceasta, se poate semăna între oameni atâta sciziune, îndoială şi păreri contradictorii încât ei nu se mai pot descurca în zăpăceala colectivă şi sunt convinşi că nu pot avea o părere personală.

 

Trebuie dezvăluite pasiuni în rândul maselor şi răspândite scrieri murdare şi lipsite de spiritualitate. Menirea presei este să dovedească neputinţa neiluminaţilor în domeniul treburilor publice şi în cel religios.

 

Al doilea secret este de a pune în mişcare toate slăbiciunile şi defectele omeneşti, patimile, greşelile până ce oamenii nu se mai pot înţelege între ei.

 

Trebuie combătută tăria personalităţii; nimic nu este mai periculos pentru noi decât aceasta. Dacă această calitate este dublată de putere spirituală creativă atunci ne poate dăuna mai mult decât milioane de oameni la un loc.

 

Prin invidie, ură, discordie şi război, prin foamete, lipsuri şi molime, toate popoarele vor fi atât de slăbite, încât nu vor şti cum să iasă din impas, decât dacă se supun voinţei noastre (a Iluminaţilor).

 

Un stat care este epuizat de prefaceri sau conflicte interne va fi, în orice caz, o pradă uşoară pentru noi. Vom obişnui popoarele să ia aparenţele drept monedă adevărată. Să se mulţumească cu superficialităţi, să alerge numai după plăceri,. Să se epuizeze căutând mereu ceva nou, pentru ca în sfârşit să asculte de noi (Iluminaţii).

 

Prin degradarea morală a societăţii, oamenii vor pierde credinţa în Dumnezeu

Iar noi vom răsplăti masele cu venituri adecvate pentru supunerea lor. Prin degradarea morală a societăţii, oamenii vor pierde credinţa în Dumnezeu. Prelucrate prin scrieri şi comunicări directe, discursuri, discuţii, masele vor fi educate în spiritul nostru (al Iluminaţilor).

 

Prin şarlatanii şi vorbe goale, oamenii trebuie sustraşi pentru ca să nu poată gândi cu mintea lor proprie. Oratorii politici instruiţi (de Iluminaţi) trebuie să bată monedă pe conceptele de libertate şi democraţie. Astfel încât oamenii să fie dezgustaţi de discursuri de orice nuanţă politică ar fi ele.

 

Ideologia (Iluminaţilor) însă trebuie să le fie inoculată necontenit. Masele sunt oarbe, nesocotite şi lipsite de critică, deoarece nu au ce căuta în treburile statului. Ele trebuie stăpânite făcându-li-se dreptatea cuvenită, dar extrem de sever şi cu brutalitate.

 

Dominaţia mondială se obţine numai pe căi ocolite, prin subminarea selectivă a libertăţilor, prin legi, prin ordine a electoratului prin presă, prin educaţie şi metode de învăţământ, dar mai ales sub stricta ţinere în secret a activităţilor noastre. Guvernele trebuie hărţuite până când, de dragul liniştii, să fie dispuse să cedeze puterea.

 

Vom aţâţa în Europa contradicţii individuale şi naţionale, rasiale şi religioase, astfel ca statele să nu mai găsească punţi de înţelegere între ele. Nici un stat creştin nu va căpăta sprijin adevărat din partea noastră (a Iluminaţilor). Fiecare resort în stat să aibă o funcţie importantă şi bine definită, astfel ca prin provocarea de perturbări într-un resort, să poată fi stagnat întregul sistem statal.

 

Conducătorii statelor

Preşedinţii de stat vor fi aleşi de noi, din rândul celor care ne dau ascultare. Fiecare dintre ei trebuie să aibă câte un punct negru, vulnerabil în trecut. Astfel vom putea exercita presiuni asupra lor. Iar ei vor da legilor sensul dorit de noi şi pentru a putea modifica constituţiile. Dându-i preşedintelui drepturi depline, ca şi dreptul de a declara război, vom căpăta influenţă asupra armatei.

 

Pe aceia din guvern care încă nu au fost recrutaţi dintre noi, îi vom invita politicos să primească alte însărcinări. Le vom da misiuni onorifice, spre a-i abate de la treburile statului. Vom corupe înalţii funcţionari ca să sporească datoriile externe ale statului, spre a deveni sclavii datornici ai băncilor noastre. Vom provoca crize economice prin speculaţii de bursă, pentru a distruge puterea monedei. Moneda trebuie să fie atotstăpânitoare în industrie şi comerţ.

 

Societatea spre care tindem să fie alcătuită, în afară de noi, dintr-o mână de milionari ce depind de noi, din poliţie şi soldaţi, iar în rest din cetăţeni lipsiţi de avere. Prin introducerea dreptului de vot general şi individual, vom instaura supremaţia absolută a maselor.

 

Atacul asupra familiei și educației

Prin propagarea dreptului de a dispune de sine însuşi al fiecărui individ, vom diminua importanţa familiei şi valoarea ei educativă. Printr-o educaţie bazată pe principii false, ideologii mincinoase, vom face ca tineretul să fie indus în eroare. Să fie uşor de condus şi depravat.

 

Întemeierea cât mai multor organizaţii cu nume diferite, ademenirea cât mai multora în loji publice au ca sop să le arunce la cât mai mulţi nisip în ochi. Prin toate metodele expuse, naţiunile vor fi silite să cedeze (Iluminaţilor) dominaţia lumii.

 

Noul guvern mondial va trebui să apară ca patronul şi binefăcătorul popoarelor. Dacă un popor se opune, trebuie mobilizaţi vecinii şi instigaţi la o acţiune armată.”

 

După cum vedem, ca şi în cazul Protocoalelor secrete ale maeştrilor francmasoni, toate aceste planuri au fost puse deja în aplicare. Tot ceea ce numim acum probleme ale societăţii contemporane sunt de fapt rezultatul acţiunilor din umbră ale unor grupări secrete de genul Iluminaţilor. Singura deosebire este că astăzi ele acţionează sub masca oficială a unor grupuri de dezbatere sau organisme supranaţionale, iar referirile la necesitatea malefică de a crea o Nouă Ordine Mondială se regăsesc în discursurile unor preşedinţi de state.

 

 

https://danadobre.ro/noul-testament-diabolic-adevarata-ideologie-a-iluminatilor/

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Viitorul sumbru pe care-l ni-l pregătește GUVERNUL din UMBRĂ al lumii

 

DE DANA DOBRE   

 

Într-o carte pe care Henry Kissinger a numit-o „strălucită şi provocatoare… greu de respins“, Jacques Attali confirmă faptul că bancherii sunt în curs de impunere a unei hidoase „Brave New World“ asupra omenirii, una care n-are nicio conexiune cu frumuseţea, bunătatea, adevărul sau realitatea.

 

Cartea „O scurtă istorie a viitorului“ descrie ordinea de zi a elitei pentru secolul XXI. Titlul este revelator, deoarece Attali defineşte istoria ca fiind „nimic mai mult decât gândirea celor mai puternici“. Așadar, lucrarea este o poveste predictivă a secolului XXI, în funcţie de planurile elitelor.

 

Jacques Attali are un CV deosebit. Timp de zece ani a lucrat în calitate de consilier al fostului preşedinte francez François Mitterand. În 1980, el a început programul european Eureka (un program major privind noile tehnologii care a inventat, printre altele, MP3).

 

.

În 1991, a participat în calitate de cofondator la înființarea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. De asemenea, el se află la originea reformei învăţământului superior, cunoscută sub numele de LMD, concepută pentru a permite echivalarea tuturor studiilor superioare din Europa.

 

A publicat peste 50 de cărţi, vândute în peste şase milioane de exemplare în întreaga lume. Acestea includ şi o biografie a bancherului german Siegmund Warburg, pe care îl admiră foarte mult.

 

A scris, de asemenea, o prezentare elogioasă la adresa lui Karl Marx, argumentând că Marx a fost un adept al pieţei libere care a favorizat capitalismul ca un pas decisiv spre idealul său comunist, şi a prezis globalizarea aşa cum o ştim astăzi (de exemplu Noua Ordine Mondială).

 

În „O scurtă istorie a viitorului“, Attali prezice că secolul XXI se va desfăşura în trei faze distincte

 

1. Super-imperiul

Mai întâi va fi o eră de privatizare în care societățile (corporațiile) impun ordinea de zi. El scrie: „Piața va deveni singura lege recunoscută în lume. Un sistem de putere a cărui structură rămâne evazivă, dar al cărui scop este global“.

 

2. Hiperconflictul

 

Super-imperiul va face implozie şi va exista o perioadă de haos la nivel mondial. Începând cu 2030, Attali prevede „războaie devastatoare, națiuni erodate, grupuri religioase, entități teroriste şi pirați ai piețelor libere care se vor lupta unul împotriva celuilalt“.

 

3. Hiperdemocrația (2060)

Extenuată de războaie şi de revolte sociale, populația lumii va accepta cu brațele deschise„crearea unui guven mondial democratic“. Acesta va fi un sistem colectivist, în care toată lumea lucrează pentru „binele comun“(știm cu toții ce înseamnă acest „bine comun“ încă din vremea comunismului).

 

Vă prezentăm în continuare câteva teme abordate de Attali în această carte, pentru a vă oferi o idee despre viitorul pe care ni-l pregătesc „elitele”.

 

Illuminati şi sexualitatea

 

În viitor, oamenii nu se vor mai lega și nu își vor mai crea familii.„Cuplul nu va mai fi principala bază a vieții și sexualități. (Oamenii) vor prefera să aleagă, în deplină transparență, iubirea poligamă sau poliandră.“

 

Forța motrice a acestei tendințe este utilizarea unor tehnologii care eliberează tineretul de controlul parental. Primul a fost radio-ul, care a permis tinerilor„Să danseze în afara sălilor de bal și, prin urmare, să fie liberi de orice supraveghere parentală – liberalizând sexualitatea, făcându-i deschiși la toate tipurile de muzică, de la jazz la rock, și anunțând astfel intrarea tinerilor în lumea consumației, a dorinței și a rebeliunii”.

 

.

O cultură dominată de mass-media va crea o populație egocentrică, care „va fi loială numai ei înșiși“. Cu iubăreţii care vor eșua în fața problemelor impuse de viață,„lumea nu va mai fi decat o juxtapunere de singurătăți și dragostea o juxtapunere de masturbări“.

 

Scopul elitei este de a elimina dragostea din cadrul relațiilor sexuale, astfel încât aceasta să poată controla reproducerea. Attali scrie că, în secolul XX, societatea „a încercat să elimine rolul reproducător al sexualitați, făcând artificială maternitatea, prin utilizarea tot mai intensă de metode din ce în ce mai sofisticate ca: pilule, provocarea de dureri premature ale facerii, fertilizarea în vitro, mame-surogat“.

 

În viitor, societatea „va merge chiar atât de departe, încât să disocieze reproducerea și sexualitatea. Sexualitatea va fi împărăția plăcerii, reproducerea – o mașinărie“.

 

Generațiile viitoare „vor fabrica ființa umană ca pe un artefact făcut la comandă, într-un uter artificial, ceea ce va permite creierului să se dezvolte în continuare cu caracteristici alese în avans. Ființa umană va deveni astfel un obiect comercial“.

 

.

Supravegherea

 

Attali a descris o imagine a unui sistem de supraveghere omniprezent. Chiar și mașinile noastre de spălat vor conspira împotriva noastră, în timp ce „ambalajele produselor alimentare, tapițeriile vehiculelor și bunurile de uz casnic vor deveni «comunicative»“.

 

Vom trăi cu roboţi în care nu vom putea avea încredere.

 

„Roboții domestici vor deveni o prezență universală în viața de zi cu zi. Ei vor fi permanent conectați la rețele de mare putere pe care le vor putea accesa oriunde s-ar deplasa. Aceștia vor funcționa ca ajutoare pentru treburile domestice, ca ajutoare pentru persoanele cu handicap sau în vârstă, ca lucrători și ca membri ai forțelor de securitate. În special, aceștia vor deveni «Watchers» (Supraveghetori).“

 

Toate datele noastre vor fi colectate de firmele de securitate privată și publică. Ca principală formă de supraveghere vor fi folosite dispozitivele portabile de divertisment. Germenele acestui lucru este astăzi iPhone-ul care trimite date către NSA (Agenda Naționala de Securitate).

 

.

Orice obiect transportabil va fi permanent urmărit. Toate datele pe care le conține, inclusiv imagini din viața de zi cu zi a fiecăruia, vor fi stocate și vândute întreprinderilor specializate și poliției publice și private.

 

Până în 2050, aceste mașini vor evolua în ceea ce Attali numește„mașini de autosupraveghere“, care vor permite tuturor să se automonitorizeze în privința respectării de către ei înșiși normelor impuse.

 

Ne vom monitoriza consumul de apă, energie și materii prime. Vom avea chiar și „posibilitatea de a măsura, permanent sau periodic, parametrii (propriului) corp“.

 

„Cip-urile electronice, purtate subcutanat, vor înregistra neîncetat bătăile inimii, tensiunea arterială și colesterolul. Microprocesoare conectate la diverse organe vor urmări funcționarea lor în raport cu normele.“

 

Trăind în condiții nesigure și ducând o viață haotică, vom fi dependenți de societățile de asigurare pentru securitatea noastră. Aceste companii vor impune clienții lor cerințe tot mai mari și se vor asigura că ei „se conformează normelor, pentru a-și reduce la minim riscurile…

 

.

Ei vor interveni treptat pentru a dicta norme planetare (Ce să mănânci?; Ce trebuie să cunoști?; Cum să șofezi?; Cum să te protejezi?; Cum să consumi?; Cum să produci?)“.

 

Companiile de asigurare vor fi nemiloase, „Ele îi vor penaliza pe fumători, băutori, obezi, neangajați, neprotejați, agresivi, neatenți, neîndemanatici, prostănaci, risipitori. Ignoranța, expunerea la riscuri, oboseala și vulnerabilitatea vor fi considerate boli“.

 

Penitenciarele „vor fi înlocuite treptat cu supravegherea de la distanță a unei persoane sub arest la domiciliu“.

 

 

 

.

Imigrarea

 

Fluxurile de imigrare se vor extinde și vor scufunda statele-națiune. „Marea Britanie va deveni o țară-gazdă majoră, în special pentru cetățenii din țările Europei Centrale. În cele din urmă, aceștia vor spune la rândul lor bun venit muncitorilor ucraineni, ei înșiși înlocuiți de ruși și de vasta populație chineză.“

 

Țările durabile (rămase) vor învăța că „un aflux de populație este condiția ca ele să supraviețuiască“. Într-un pasaj sinistru, Attali vorbește despre hoardele lumii a treia înghițind Vestul: „Mai numeroase ca niciodată, masele se vor arunca asupra porților Vestului. Ele deja numără sute de mii în fiecare lună; această cifră va crește la milioane, apoi zeci de milioane“.

 

Statele Unite vor fi cea mai populară destinație și, „în douăzeci de ani, populațiile hispanică și afro-americană vor constitui aproape o majoritate în Statele Unite“.

 

Nomadismul va deveni, de asemenea, norma în Occident: „şi tot mai mulți oameni vor lăsa o țară pentru alta; în curând vor fi mai mult de zece milioane dintre ei care vor schimba țările în fiecare an“.

 

Principalul nostru stimulent vor fi banii, dar mulți vor pleca, deoarece aceștia sunt dezgustați de propria patrie.

 

.

„Ei nu mai doresc să depindă de o țară al cărei sistem de impozitare, legislație şi chiar cultură le resping şi, de asemenea, vor să dispară complet, pentru a trăi o altă viața. Lumea va fi astfel din ce în ce mai plină cu oameni care au devenit anonimi din propria lor inițiativă; va fi ca un carnaval în care fiecare – libertatea de final! – își va fi ales o nouă identitate pentru el.“

 

Viitorul SUA

 

Dolarul va rămâne moneda dominantă cel puțin până în 2025, când susținătorii străini vor începe să-l abandoneze și „piramida creditului, bazată pe valoarea locuințelor americane, se va prăbuși“.

 

SUA vor începe apoi să se dezintegreze, violența și haosul fiind urmarea crizei economice. Attali statuează: „Nu va exista pentru Africa de mâine o zi care să semene cu Vestul de azi, dar întregul Occident de mâine ar putea evoca Africa de astăzi.“

 

.

SUA vor trebui să-și remodeleze guvernul, pentru a recâștiga controlul. „Statele Unite ar putea deveni atunci un fel de social-democrație scandinavă sau o dictatură – și chiar, probabil, una după alta. Nu ar fi pentru prima dată când o astfel de surpriză s-ar produce: primul lider care a aplicat principiile necesare pentru a ieși din criză (ultima depresiune economică) a fost Mussolini, al doilea a fost Hitler și însuși Roosevelt a fost al treilea.“

 

Pe masură ce haosul și violența vor înghiți lumea, creștinismul și islamismul se vor consolida. Zona strâns legată de Biblie din sudul Statelor Unite ale Americii se va mobiliza și ar putea domina politica SUA. ,,Statele Unite ar putea ajunge în jurul anului 2040 să cadă pradă unei ispite teocratice, explicite sau implicite, sub forma izolaționismului teocratic în care democrația nu ar mai fi decât o umbră.“

 

Această mișcare creștină ar putea fi folosită într-un război împotriva unui islam mobilizat, care probabil ar slăbi și discredita ambele religii.

 

.

O alianță creștină internațională „ar putea forma alianțe ici și colo cu pirați seculari și traficanți de arme, femei și droguri“. Această alianţă va „sta faţă în faţă împotriva Islamului – şi lupta va fi neobosită. Ea îi va apăra pe creştini în ţările în care aceştia sunt o minoritate, ca în Liban, Siria și Irak“.

 

Înainte de sfârşitul secolului XXI, SUA vor fi dezintegrate şi se vor afla sub autoritatea unui guvern mondial colectiv.

 

Viitorul război

 

În jurul anului 2030, Attali vede începerea „hiperconflictului“, o perioadă de violenţă extraordinară şi de revolte, total diferită de „hiperdemocraţie”; un guvern comunitar unic va apărea în jurul lui 2060.

 

Hiperconflictul va consta din „războaie devastatoare, naţiuni sărăcite, grupuri religioase, entităţi teroriste şi piraţi ai pieţei libere luptând unul împotriva celuilalt“.

 

Războaiele viitoare se vor purta cu arme „chimice, biologice, bacteriologice, electronice şi nanotehnologice“. „Armele chimice vor fi capabile să caute şi să ucidă liderii fără a fi detectate; pandemii ar trebui să fie gata de declanşare la dorinţă; arme genetice complexe vor fi îndreptate în viitor în special împotriva anumitor grupuri etnice.

 

.

Nanoroboţi la fel de mici ca un fir de praf, cunoscuţi sub numele de jeleuri gri, ar putea efectua pe furiş misiuni de supraveghere şi ataca celulele corpului inamicului.“

 

Chiar şi vacile vor fi utilizate de către pionierii armatei, „animale clonate ar putea îndeplini anumite misiuni – animale bombe-vii, monştri ieşiţi din coşmar“.

 

Aceste arme vor fi disponibile pe scara largă. „Cele mai multe dintre aceste arme vor fi accesibile naţiunilor mici, non-statelor, corsarilor, piraţilor, mercenarilor, maquisarzilor (gherilelor) mafiei, teroriştilor şi oricărui tip de traficant… Într-un viitor nu atât de îndepărtat, va fi posibilă fabricarea unei e-bombe cu doar 400 dolari, constând dintr-un condensator, o rolă de sârmă de cupru şi un explozibil.“

 

Razboaiele vor izbucni în toată lumea: unele vor fi purtate pentru a obține puterea asupra resurselor, cum ar fi războaiele pentru apă, alte războaie vor fi pentru a dobândi influenţă sau între grupurile etnice pentru obţinerea autonomiei. Acestea vor conduce la o secesiune a ţărilor şi la apariţia unor noi naţiuni la nivel mondial. Naţiunile potrivite pentru un astfel de conflict includ Nigeria, Turcia, Iran şi Filipine.

 

.

„Chiar şi oraşele îşi vor proclama secesiunea; minorităţile etnice sau lingvistice îşi vor cere independenţa. Împărţirea teritoriilor va merge prost.“ Attali crede că multe conflicte vor fi sălbatice.

 

„Genocidurile vor fi comise în acele timpuri cu cele mai crude arme. Cel puţin trei masacre de acest gen – împotriva armenilor, evreilor şi tutsilor (un grup etnic din Africa Centrală care trăieşte azi în Rwanda, Burundi şi nord-estul Republicii Democratice Congo – fostul Zair –, care practică creştinismul combinat cu credinţele tradiţionale) – au fost comise în secolul XX. Iar cei care nu cred ar trebui doar să-şi amintească că, în 1938, nimeni nu se gândea că Shoah-ul (Holocaustul) ar fi posibil.“

 

Naţiunile occidentale ar putea fi implicate în războaie mari, Coreea de Nord fiind considerată a fi un catalizator potrivit.

 

„Acum îndreptate către Japonia, rachetele Coreei de Nord vor ţinti într-o zi Statele Unite şi China. Rachetele Pakistanului căzute în mâinile fundamentaliştilor vor pune în pericol prima dată India, apoi Europa. Cele ale Hezbollah-ului, cu alte cuvinte ale Iranului – care acum ţintesc Israelul, într-o zi vor fi îndreptate (de la Beirut sau de la Teheran) către Cairo, Riyadh, Alger, Tunis, Casablanca, Istanbul, apoi către Roma, Madrid, Londra şi Paris.“

 

.

Legalizarea drogurilor

 

Attali prezice o lume viitoare în care masele se îneacă singure în distracții, ca să scape de viața nesigură și lipsită de sens.

 

Vor pretinde (deja pretind) dreptul de a avea stabilitate. „Le va fi dor de zilele când frontierele erau închise și ocuparea forței de muncă pe durata vieții era garantată, obiectele erau folosite pe termen lung, căsătoriile erau pecetluite și rămâneau pecetluite, legile erau incasabile.“

 

Distracția va fi principala noastră scăpare. „Unii se vor izola singuri în autism, datorită utilizării asidue a obiectelor portabile (iPhone- uri, MP3, MP4 etc.). Ei vor fi narcisiști, obsedați de automonitorizare, ca și japonezii otaku – acei fanatici ai spațiului virtual, ai ascultării muzicii în căști și ai automonitorizării trupului.“

 

În complicitate cu divertismentul, drogurile vor fi legalizate pentru a ne amorți în fața nebuniei crescânde din jurul nostru.„Alcool, canabis, opiu, morfină, heroină, cocaină, produse sintetice (amfetamine, methamfetamine, Ecstasy).

 

Droguri chimice, biologice sau electronice, distribuite de «autotămăduitori» vor deveni produse de consum într-o lume fără restricții legale, ale cărei principale victime vor fi infranomazii.“ (infranomazii – săracii lumii).

 

.

Feminismul necesar socialismului

 

Jacques Attali este un pionier al microfinanțării, fondator al PlaNet Finance, a treia organizație de acest gen, ca mărime. Microfinanțarea constă în acordarea de împrumuturi pentru oamenii săraci și grupurile comunitare din întreaga lume, pentru a începe o afacere.

 

Când a fost întrebat, într-un interviu acordat lui Charlie Rose, de ce 80% din microcredite sunt date femeilor, Attali a descris fenomenul ca pe „ceva ciudat“, dar în carte expune motivul real.Femeile vor avea încredere în colectivismul de stat.

 

Până în 2060, Attali vede hiperdemocrația (un unic guvern colectivist) devenită o realitate, iar pe pionierii acestui sistem îi numește „transumani“.

 

„Transumanii” vor găsi plăcere în slujirea altora în comunitățile lor. Ei vor „inaugura o economie a altruismului, a disponibilității de bunăvoie, a dăruirii reciproce, a serviciului public, a interesului general“. „Femeile vor deveni «transumani» mai ușor decât barbații, găsind plăcere în a da, plăcere care este specifică instinctului matern.“

 

„Creșterea progresivă a ponderii femeilor în fiecare dimensiune a economiei și societății în special, prin intermediul microfinanțării, va spori enorm numarul transumaniștilor.“

 

.

Cipul pentru creier

 

Omul viitorului va merge pe străzi îngrozit de propriile sale gânduri. El va avea implantat unbrainchip (cip pentru creier).

 

„Protezele bionice conectate direct la creier ne vor ajuta să construim punți între sferele de cunoaștere, să producem imaginimentale, să călătorim, să învățăm, să visăm şi să comunicăm cu alte minți.“

 

Această tehnologie „deja permite unui tetraplegic să scrie cincisprezece cuvinte pe minut printr-o simplă transmisie a gândurilor, și să le trimită prin e-mail. Telepatia este astfel (deja) realitate.“

 

Vom culege cu toți „beneficiile“ acestei tehnologii. „Mâine, aceste procese vor permite să avem forme de comunicare directă prin intermediul minții, să ne îmbunătățim procesul de învățare și de creație în rețele de comunicare asistate electronic.”

 

Consecința acestei evoluții va fi supravegherea sufocantă. Astăzi, statul are acces la profilul nostru de pe Facebook, mâine ne va cunoaște fiecare gând al nostru.

 

.

Într-o zi, consideră Attali, conștiința va fi stocată digital și va fi posibil să trăiască în gazde multiple. „Datorită progreselor uluitoare, putem aștepta de la nanoștiințe – şi toată lumea va spera chiar – să facă posibil transferul conștiinței de sine într-un alt organism, pentru ca fiecare să aibă propria sa dublură, copii ale persoanelor iubite, bărbați și femei visate, hibrizi construiți cu trăsături specifice preselectate pentru a atinge obiective precise. Unii vor căuta chiar să preia supremația asupra speciei umane, printr-o formă de viață dotată cu o inteligență diferită şi superioară.“

 

Unii vor trăi mii de ani și vor intra într-o zonă de crepuscul între viață și moarte. ,,Apoi omul, în cele din urmă fabricat ca un artefact, nu va mai cunoaște moartea. La fel ca toate obiectele industriale, el nu va mai putea să moară, deoarece nu s-a născut niciodată.“

 

Nebunia Agendei

 

Cartea este plină de alte descrieri similare ale omului viitorului, ca fiind un obiect industrial, ecou al visului comunist despre „omul sovietic“. Copiii vor fi cultivați în laboratoare ca un „obiect comercial“, spune Attali. El prevede că înainte de sfârșitul secolului XXI, Luna va fi colonizată și este interesant de notat descrierea făcută procesului psihologic cu care se confruntă omul.

 

.

Scopul final al NWO

 

Aproape de sfârșitul cărții, Attali ne spune scopul final al Noii Ordini Mondiale: distrugerea omenirii. El afirmă că hiperdemocrația va fi un Guvern mondial unic, stabilit de către ONU, care va impune forțat fiecărui cetățean obligații față de mediu și față de alte persoane.

 

Hiperdemocrația va dezvolta un bine comun definit de o inteligență colectivă, care „este o inteligență specifică în sine, care gândește diferit de fiecare membru al grupului“, în același mod în care „un computer gândește diferit de fiecare procesor“.

 

Apoi, ne vom șterge progresiv pe noi înșine, datorită progreselor tehnologice. „În cele din urmă, în stadiul final al evoluției, vom putea asista la (s-ar putea să fim deja martori) o hiperinteligență a traiului, în care omenirea va fi doar o componentă infinitezimală (adică va tinde spre zero)“.

 

Omenirea va muri apoi. „Istoria singulară a lui Homo sapiens sapiens ar atinge punctul final desăvârșirea.“Lumea noastră sau a lor Attali consideră că întreaga opoziție la viitoarea ordine a lumii va fi inutilă, deoarece nu va propune un alt sistem.

 

.

„Majoritatea acestor noi contestatari nu va propune un sistem înlocuitor… Așteptați-vă la o mână (de oameni) care va propune o întoarcere la teocrație.“

 

Încheiem prin a spune că a critica și a expune noua ordine mondială nu este de ajuns. Trebuie să ne străduim să ne creăm propria noastră lume, înainte ca un cult nebun să ne distrugă pentru totdeauna..

 

Sursa: ioncoja.ro

///////////////////////////////////////////

 

Conducătorii din umbră și Noua Ordine Mondială (1)

 

DE DANA DOBRE   

 

Conducătorii lumii încearcă, în mod subtil, să convingă întreaga umanitate că singura soluție pentru stabilitatea și menținerea “păcii mondiale” este crearea unei Noi Ordini Mondiale, prin unificarea tuturor superputerilor economice ale lumii.

 

În realitate însă, puțini știu că Noua Ordine Mondială înseamnă de fapt aplicarea unor planuri masive de reducere a populației, sfârșitul democrației, distrugerea suveranității națiunilor și implantarea microcipurilor în scopul controlului total asupra oamenilor.

 

Dacă aceste schimbări ar fi anunțate deschis, în văzul lumii, ar genera aproape sigur proteste violente masive și violențe la scară mondială, făcând posibil chiar și un Al Treilea Război Mondial.

 

De aceea, planurile conducătorilor din umbră (Elita Mondială) sunt secretizate la maxim și implementate gradat în timp, pe nesimțite. Populația este masiv dezinformată prin mass-media de zeci de ani.

 

Folosirea puternicelor grupuri de presiune și a avantajelor financiare pentru coruperea politicienilor, folosirea unei rețele de activiști poziționați strategic și utilizarea mijloacelor de informare corporatiste pentru mușamalizarea adevărului (televiziunea, presa), precum și răspândirea intensă a propagandei politice, dovedesc că pregătirile pentru întreaga operațiune au necesitat mult timp și au fost minuțios planificate.

 

Sclavii elitei mondiale

Lipsa opoziției substanțiale în interiorul sistemului dovedește prezența unei rețele de colaboratori benevoli care s-au infiltrat în sistem și prestează “munca murdară” pentru așa-zisa Elită Mondială. Deseori este greu de crezut că elitele singure au reușit să-și extindă puterea peste atât de multe posturi de control, peste întreg spectrul combinat al economiei, politicii și vieții sociale.

 

Aici își au originile scepticismul și sintagma cunoscută ca “teoria conspirației”. Din nefericire, faptul că toate schimbările se îndreaptă într-o singură direcție, exclude posibilitatea unei simple coincidențe. Oportunismul și conformismul sunt larg răspândite într-o societate care continuă să se elibereze de orice restricție, inclusiv de valorile morale.

 

Noua Ordine Mondială nu mai este astăzi doar un concept vag formulat, deși încă există o majoritate care nu este conștientă de existența ei, sau pur și simplu o ignoră, părândui-se prea exagerată pentru a fi adevărată. În plină criză economică, Noua Ordine Mondială devine sub ochii tuturor o realitate care treptat, prinde contur.

 

Criza economică mondială vine din marile centre comerciale din New York, Londra, Paris, Tokyo, Hong Kong. Orașele care figurează în topul globalizării sunt și cele mai afectate din punct de vedere al falimentelor și al șomajului din industria financiară. În marile centre urbane se află epicentrul crizei economice actuale.

 

În faza a doua a crizei, pe măsură ce aceasta se extinde către industrii, criza financiara va atinge și marile centre industriale. Fondul Monetar Internațional: “Vreți bani? Vom tipări mai mulți bani!”.

 

F.M.I.

Și asta pentru că în curând, Fondul Monetar Internațional ar putea să ajungă la fundul sacului de bani, în condițiile în care numărul țărilor care solicită fonduri de ajutor este tot mai mare. Astfel de cereri vin din toate colțurile lumii, de la Europa de Est și până la America Latină, Africa și Asia.

 

Pentru a obține lichidități, Fondul Monetar poate emite obligațiuni în nume propriu, pe piețele financiare, dar instituția nu a apelat însă, niciodată la această opțiune și a preferat să solicite depozite din partea celor 185 de state membre. Singura opțiune de forță majoră rămâne aceea de a tipări bani, prin emisiuni tip Special Drawing Rights, instrument financiar preferat și folosit deja de FMI și de Banca Mondială.

 

Asta nu este altceva decât o invitație “fără perdea” pentru ca inflația să crească și mai mult. În curând, nici o monedă financiară nu va mai valora nimic, fie că se numește dolar, euro sau yen.

 

Dictatura financiară globală este soluția-miracol impusă de grupul Bilderberg pentru rezolvarea crizei actuale: “Crizele economice au fost și vor fi deseori provocate intenționat chiar de noi cu scopul de a retrage (pentru noi – n. b.) bani din circulație”. Acesta este un citat din al XX-lea protocol secret francmasonic.

 

Primul-ministru al Marii Britanii, președintele Frantei și înalți oficiali internaționali cer instaurarea unei dictaturi financiare pentru a rezolva actuala criză economică, iar de această dată, chiar și cei mai sceptici vor trebui să recunoască evidența: actuala criză financiară este folosită de cei care urmăresc să conducă această planetă, pentru a instaura Noua Ordine Mondială.

 

Bilderberg

Soluția de creare a unei autorități financiar-bancare globale, la care s-ar fi ajuns – chipurile – după mai multe întâlniri ale liderilor mondiali, a fost în fapt decisă la întâlnirea Bilderberg din iunie 2008. Scenariul prin care s-a ajuns aici nu este nici pe departe unul nou: a mai fost folosit în 1815, în 1907, în 1929, în 1944 și în 1971 sub același pretext: asigurarea “stabilității” și “creșterii economice”, pretext care folosit inclusiv în prezent.

 

Iar de fiecare dată s-a intâmplat exact contrariul: s-a format și accentuat o nouă criză, mai amplă, și mai gravă, care a mărit tot mai mult puterea guvernului financiar din umbră. Unii autori care au avut curajul să facă dezvăluiri despre conspirația mondială au avertizat în iunie 2008 că scopul întâlnirii Bilderberg este discutarea modalității de implementare a Guvernului Mondial utilizând o criză financiară.

 

De fapt nici nu se încheiase bine întâlnirea Bilderberg (desfășurată la Washington între 5 și 8 iunie 2008), că Timothy Geithner se plângea în cotidianul Financial Times de gravele probleme financiare create de actualul sistem. “Vina o poartă existența băncilor centrale, iar problema se va rezolva doar prin instaurarea unui unic organism financiar (Guvernul Mondial, n.b), care să controleze întregul sistem bancar.”

 

Sistemul monetar al băncilor centrale sau naționale a fost în realitate creat tot de cei care acum vor (numai aparent) să îl distrugă, rezultând doar o atitudine de fațadă, deși în realitate vor să îl extindă. Primul sistem monetar din această serie a fost Rezerva Federală din SUA.

 

Băncile

Orice bancă centrală are puterea de a emite bani pentru o întreagă națiune și, prin acest mecanism controlează rata dobânzilor, rezervele de monedă și stabilește, prin retragerea sau lansarea banilor lichizi pe piață, valoarea monedei naționale. O bancă centrală poate da bani cu împrumut guvernului, însă evident că face aceasta în schimbul unei dobânzi.

 

Atunci când dă cu împrumut dolarii produși astfel, Rezerva Federală cere o dobândă, care intră în buzunarul celor care o conduc, determinand o creștere a cantității de bani pe care aceștia o pot apoi din nou împrumuta. E un cerc vicios fără sfârșit, iar la ora actuală nu există nici un alt mecanism mai ingenios și mai diabolic de îmbogățire.

 

De aceea, autoritatea care regularizează cursul masei monetare este și cea care îi regularizează valoarea, aceeași autoritate care deține și puterea de a îngenunchea economii și societăți întregi.

 

Drept urmare, în lăcomia și inconștiența lor, cei care au creat sistemul bancar își doresc acum să îl extindă la nivel planetar, pregătindu-ne o sclavie economică la o scară nemaivăzută până acum în istoria omenirii.

 

Gordon Brown, primul ministru al Marii Britanii cerea “o nouă arhitectură financiară mondială pentru o eră globală”;”Uneori este nevoie de o criză, pentru a face ca oamenii să accepte că ceea ce era de mult evident și ar fi trebuit făcut încă de mulți ani, nu mai poate fi amânat nicidecum,” spunea Gordon Brown într-un discurs.

 

Noua arhitectură financiară internațională

“Trebuie să creăm o nouă arhitectură financiară internațională pentru o eră globală. Trebuie să avem un nou sistem monetar, să construim o nouă arhitectură financiară internațională pentru anii ce vor urma.” Acordul a fost adoptat în iulie 1944 pentru a reconstrui sistemul economic internațional după cel de-al Doilea Război Mondial.

 

El stabilea un cadru de administrare monetară, dictând regulile pentru schimburile comerciale și financiare între țările industrializate. Așa au fost create Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, ca organisme menite “sî garanteze stabilitatea financiarî și creșterea economicî la nivel internațional” (adicî exact același pretext care este servit și astazi – și iată unde am ajuns!).

 

Tot stabilitatea economică a fost invocata și pentru a justifica crearea Rezervei Federale. Prima bancă din lume a apărut în urma unei false crize financiare, declanșate de un alt membru al elitei bancare, bancherul J. P. Morgan. În 1907, J. P. Morgan a început să răspândească zvonul că băncile ar avea dificultăți și nu vor mai putea face rambursări. Acest zvon a căpătat credibilitate pentru că venea de la o persoană despre care se presupunea că știe bine ce spune, J.P. Morgan fiind considerat un stâlp financiar la acea vreme.

 

Drept urmare a acestui fapt s-a creat panică, toată lumea s-a înghesuit să își retragă depozitele din bănci, lucru ce a dus inevitabil la falimente în lanț – au dispărut aproape 5400 de bănci în acea vreme. Apoi Congresul american a demarat o anchetă pentru a stabili care este cauza acestui dezastru și cum poate fi el evitat.

 

Controlul și distrugerea libertății economice

Comisia însărcinată cu această misiune era condusa de senatorul Nelson Aldrich. Acesta era liderul partidei republicane din Senat, dar și trezorier al lojii masonice din Rhode Island și omul bancherilor (de altfel avea să devină membru al clanului Rockeffeler, fiica sa Abby Greene Aldrich căsătorindu-se cu John D. Rockefeller Jr.).

 

Senatorul Aldrich a propus ca soluție “salvatoare” crearea unei Bănci Centrale care să vegheze pentru ca dezastrul din 1907 să nu se mai repete niciodată. Dar istoria a arătat că el s-a mai repetat de atunci de mai multe ori. În 1910, Actul Rezervei Federale a fost semnat inițial, nu de legiuitorii americani așa cum ar fi fost firesc, ci de bancheri, în cadrul unei întâlniri secrete organizate în casa lui J.P. Morgan din Jekyll Island.

 

Apoi documentul i-a fost dat senatorului Aldrich care l-a prezentat Congresului. Inițial nu a avut succes, dar în 1913, când Woodrow Wilson a devenit președinte al SUA, a fost aprobat. În schimbul susținerii financiare și politice în alegeri, Wilson le promisese bancherilor că, odată ajuns președinte, va aproba imediat constituirea Rezervei Federale.

 

Cu două zile înainte de Craciun, când o mare parte din membrii Congresului american nu erau prezenți, Actul Rezervei Federale a fost transformat în lege, fiind aprobat de Congres și de președintele SUA . După mulți ani, Woodrow Wilson scria cu regret: “Națiunea americană este controlată de sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat, creșterea națiunii și toate activitățile noastre sunt în mâinile a doar câțiva oameni, care nu fac altceva decât să controleze și să distrugă libertatea economică.

 

Crearea unui Guvern Mondial

Am ajuns să fim una din cele mai prost guvernate, cele mai complet controlate și mai dominate guverne din lumea civilizată. Nu avem un guvern cu opinie liberă, mânat de propriile convingeri, ci un guvern aservit opiniei și supus presiunilor unui mic grup de oameni care îl controlează.”

 

Senatorul Louis McFadden spunea în 1932 în Congresul american: “Prin constituirea Rezervei Federale a fost construit un sistem bancar mondial, controlat de bancherii internationali care acționează împreună pentru a transforma lumea în sclavul lor. Rezerva Federala a uzurpat guvernul.”

 

Publicului i s-a spus atunci că Rezerva Federală este unica soluție pentru menținerea stabilitatii economice ( nu-i așa că vă sună cunoscut?). Străzile și ziarele erau pline de afișe în care americanilor li se arăta cum inflația, șomajul și criza economică erau de acum de domeniul trecutului, datorita apariției Rezervei Federale (același pretext se vrea fi folosit în prezent pentru a justifica crearea unui Guvern Mondial).

 

A urmat însă marea criza economică din 1929, cunsocută ca Marea Depresiune, care a predat SUA cu totul în mâinile bancherilor. În 1944 a fost implementat sistemului Bretton Woods pentru a restabili economia după al Doilea Război Mondial (o altă criză generată cu finanțarea acelorași bancheri).

 

Criza Economică Mondială

Cu acest prilej au apărut alte instituții financiare de genul Rezervei Federale , dar pe scară mai extinsă: Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Rezerva Federală a oprit în 1971 convertibilitatea dolarului în aur, producând o nouă criză pe piață care a transformat dolarul american în principala monedă de schimb (îndeosebi pentru comerțul cu petrol) a planetei.

 

De fiecare dată s-a invocat nevoia de stabilitate economică. Lista folosirii acestui scenariu este lungă și se încheie – să sperăm – cu actuala criză financiară, orchestrată de aceeași bancheri din umbră prin intermediul organizațiilor lor: Rezerva Federală, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și băncile centrale ale celor mai mari puteri ale lumii.

 

Aplicând cu scrupulozitate și vehemență scenariul cunoscut, acestea au creat în prezent panica necesară acceptării unei noi autorități financiare, unice la nivel mondial, conduse de același grup restrâns care vrea să domine întreaga planetă: viitorul Guvern Mondial.

 

Adică pretextul de care se folosesc și ceea ce numim în prezent Criza Economică Mondială.

 

Interesul “elitei” mondiale

E foarte posibil ca toate aceste detalii financiare să vă obosească… Din păcate, sistemul bancar ne-a obișnuit să lăsăm chestiunile economice și financiare, atât de complicate pentru noi, pe seama “experților” – care sunt instruiți să gândească și să acționeze exclusiv numai în interesul “elitei” mondiale, fiind niște instrumente subvervise ale guvernului din umbră.

 

Un exemplu elocvent este cel care cuprinde mecanismele de care se folosesc agenții speciali ai organismelor financiare internaționale (FMI, Banca Mondială), numiți asasini economici, agenți infiltrați în guvernele națiunilor, și este redat în filmul de mai jos care îl pune în centrul atenției pe John Perkins, un fost “asasin economic” care timp de zece ani și-a pus puterea de convingere și competențele de economist în slujba imperiului finaciar mondial format din organizațiile cunoscute ca Banca Mondială și FMI, misiunea lui fiind de a ruina țările lumii a treia prin îndatorare, prin acest mecanism asigurând interesele marilor corporații americane și, desigur, profituri imense pentru bancheri și corporațiile lor.

 

va urma –

Autor: Gerard Apostolescu

 

https://danadobre.ro/conducatorii-din-umbra-si-noua-ordine-mondiala/

 

////////////////////////////////////////

 

Conducătorul din umbră al lumii este demascat

 

CU O anumită ocazie, Isus a spus: „Conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară“. Ulterior, el a adăugat: ‘Conducătorul lumii n-are nicio putere asupra mea’ şi „conducătorul lumii acesteia a fost judecat“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Despre cine vorbea Isus?

 

Având în vedere ce a spus el despre „conducătorul acestei lumi“, este evident că Isus nu s-a referit la Tatăl său, Iehova Dumnezeu. Atunci cine este „conducătorul acestei lumi“? Cum va fi el „aruncat afară“ şi cum a fost el „judecat“?

 

„Conducătorul acestei lumi“ îşi dezvăluie identitatea

 

Deseori, liderii crimei organizate se laudă cu puterea lor. Diavolul a făcut acelaşi lucru când l-a ispitit pe Isus, Fiul lui Dumnezeu. După ce i-a arătat lui Isus „toate regatele“ lumii, Satan i-a făcut următoarea propunere: „Îţi voi da autoritate peste toate acestea şi gloria lor, căci mie mi-a fost dată şi o dau cui vreau eu. Dacă te vei închina o dată înaintea mea, va fi toată a ta“ (Luca 4:5–7).

 

Dacă Diavolul este doar un principiu al răului, cum spun unii, cum poate fi explicată această ispită? A fost Isus ispitit de vreun gând rău sau de o nelinişte sufletească pe care a simţit-o probabil după botez? În acest caz, cum s-a putut spune că „în el nu este păcat“? (1 Ioan 3:5) Isus nu a contestat faptul că Diavolul are putere asupra omenirii. Dimpotrivă, el a confirmat acest lucru numindu-l pe Satan „conducătorul lumii“ şi spunând despre el că este un „ucigaş“ şi un „mincinos“ (Ioan 14:30; 8:44).

 

După aproximativ 60 de ani de la confruntarea lui Cristos cu Diavolul, apostolul Ioan le-a amintit creştinilor de influenţa puternică a Diavolului. El a spus că „întreaga lume zace în puterea celui rău“. Ioan a mai spus că Diavolul „induce în eroare întregul pământ locuit“ (1 Ioan 5:19; Revelaţia 12:9). Aşadar, Biblia spune că un spirit invizibil este „conducătorul lumii“. Dar cât de mare este influenţa lui asupra omenirii?

 

Conducătorul lumii le dă putere aliaţilor săi

 

Când a scris despre lupta creştinilor pentru credinţă, apostolul Pavel l-a identificat în mod clar pe cel mai mare duşman al lor. El a spus cu francheţe: „Avem de luptat nu împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva guvernărilor, împotriva autorităţilor, împotriva conducătorilor mondiali ai acestui întuneric, împotriva forţelor spirituale rele din locurile cereşti“ (Efeseni 6:12). Prin urmare, această luptă depăşeşte sfera umană, întrucât ea este purtată „nu împotriva sângelui şi a cărnii“, ci împotriva „forţelor spirituale rele“.

 

După cum reiese din cele mai multe traduceri moderne ale Bibliei, ‘forţele spirituale rele’ menţionate aici nu se referă la un principiu abstract al răului, ci la persoane spirituale rele puternice. Unele traduceri folosesc redări cum ar fi ‘duhurile răutăţii care sunt în locurile cereşti’ (Noul Testament, Cornilescu, 2000), ‘spiritele rele din înălţimi’ (Noul Testament, Pascal) sau ‘forţele supraomeneşti ale răului aflate în ceruri’ (The New English Bible). Astfel, Diavolul îşi exercită puterea prin intermediul altor îngeri rebeli, care „şi-au părăsit locuinţa potrivită pentru ei“ din cer (Iuda 6).

 

Cartea profetică Daniel ne dezvăluie modul în care aceşti ‘conducători mondiali’ îşi exercită puterea asupra lumii încă din vechime. Profund îngrijorat pentru iudeii care se întorseseră la Ierusalim din exilul babilonian în 537 î.e.n., Daniel s-a rugat pentru ei trei săptămâni. Un înger, trimis de Dumnezeu să-l încurajeze pe profet, i-a explicat acestuia motivul pentru care ajunsese cu întârziere: „Prinţul regatului Persiei mi s-a împotrivit douăzeci şi una de zile“ (Daniel 10:2, 13).

 

Cine era acest ‘prinţ al Persiei’? Evident, îngerul nu s-a referit la regele persan Cirus, care la acea vreme avea o atitudine binevoitoare faţă de Daniel şi faţă de poporul lui. În plus, cum ar fi putut un simplu rege uman să i se împotrivească trei săptămâni unei fiinţe spirituale, având în vedere că un singur înger a putut să ucidă 185 000 de războinici viteji într-o singură noapte? (Isaia 37:36) Acest ‘prinţ al Persiei’ care i se împotrivise îngerului nu putea fi decât un reprezentant al Diavolului, adică un demon care primise autoritate peste Imperiul Persan. În continuarea relatării, îngerul lui Dumnezeu a spus că avea să lupte din nou cu „prinţul Persiei“ şi cu un alt prinţ-demon, „prinţul Greciei“ (Daniel 10:20).

 

Înţelegem de aici că există într-adevăr ‘conducători mondiali’ invizibili, prinţi-demoni care îşi împart puterea asupra lumii sub autoritatea stăpânului lor, Satan Diavolul. Care a fost obiectivul lor până acum?

 

Conducătorul lumii îşi arată adevărata faţă

 

În ultima carte a Bibliei, Revelaţia, apostolul Ioan arată cum Isus, în calitate de arhanghelul Mihael, îi învinge pe Diavol şi pe demonii săi. Ioan descrie şi consecinţele dezastruoase ale expulzării acestora din cer. Iată ce citim: „Vai de voi, pământ şi mare, pentru că Diavolul a coborât la voi cuprins de o mânie mare, ştiind că nu mai are decât puţin timp!“ (Revelaţia 12:9, 12).

 

Cum şi-a manifestat Diavolul mânia? Aşa cum mulţi infractori disperaţi urmează deviza „stăpâneşte sau distruge“, Diavolul şi demonii săi sunt hotărâţi să distrugă pământul şi oamenii de pe el. Ştiind că are puţin timp, Diavolul se foloseşte de unul dintre elementele de bază ale societăţii umane aflate sub autoritatea sa — comerţul — pentru a promova un spirit exagerat de consum. Cu ce rezultat? Epuizarea resurselor naturale şi distrugerea mediului înconjurător, care pun în pericol însăşi existenţa omenirii (Revelaţia 11:18; 18:11–17).

 

Încă de la începutul istoriei umane, setea de putere a Diavolului s-a reflectat, de asemenea, în politică şi în religie. Cartea Revelaţia prezintă puterile politice ca pe nişte animale sălbatice cărora Diavolul le-a dat „o mare autoritate“. Ea mai spune că alianţa neruşinată dintre religie şi politică reprezintă un adulter spiritual dezgustător (Revelaţia 13:2; 17:1, 2). Să ne gândim la oprimarea, sclavia, războaiele şi conflictele etnice, care, de-a lungul secolelor, au făcut milioane de victime. Poate cineva să spună cu sinceritate că evenimentele înfiorătoare şi şocante care au mânjit paginile istoriei au fost rodul unor acţiuni umane fireşti? Sau au fost mai degrabă rezultatul manipulării oamenilor de către forţe spirituale rele?

 

Biblia îl identifică fără echivoc şi îl demască pe cel care manevrează puterile lumii şi îi influenţează pe conducătorii lor umani. Conştientă sau nu, societatea umană reflectă atât personalitatea conducătorului ei, cât şi deviza acestuia: „Stăpâneşte sau distruge“. Dar cât va mai suferi omenirea sub conducerea Diavolului?

 

Distrugerea definitivă a Diavolului

 

În secolul I, activitatea pământească a lui Isus a indicat că Diavolul şi demonii săi aveau să fie distruşi. Când discipolii i-au relatat lui Isus cum scoseseră demoni, el le-a zis: „L-am văzut pe Satan căzut deja din cer ca un fulger“ (Luca 10:18). Prin aceste cuvinte, Isus îşi exprima bucuria în legătură cu viitoarea sa victorie asupra conducătorului lumii. Ea urma să aibă loc după întoarcerea lui Isus la cer în calitate de arhanghelul Mihael (Revelaţia 12:7–9). Un studiu temeinic al profeţiilor biblice arată că această victorie a avut loc în cer în 1914 sau la puţin timp după aceea.a

 

De atunci, Diavolul ştie că mai are puţin timp până când va fi distrus. Deşi „întreaga lume zace în puterea“ Diavolului, milioane de oameni din prezent n-au fost înşelaţi de încercările lui disperate de a-i ţine sub autoritatea sa. Biblia le-a deschis ochii în ce priveşte identitatea şi planurile lui (2 Corinteni 2:11). Ei aşteaptă cu nerăbdare împlinirea cuvintelor adresate de Pavel colaboratorilor săi creştini: „Dumnezeul care dă pacea îl va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre“ (Romani 16:20).b

 

În curând, Diavolul va primi lovitura de graţie! Sub conducerea iubitoare a lui Cristos, oamenii drepţi vor transforma pământul în paradis. Violenţa, ura şi lăcomia vor dispărea pentru totdeauna. „Nimănui nu-i vor mai veni în minte lucrurile de mai înainte“, spune Biblia (Isaia 65:17). Ce uşurare vor simţi toţi cei care se eliberează de sub autoritatea conducătorului din umbră al acestei lumi!

 

[Note de subsol]

 

a Pentru mai multe detalii cu privire la această dată, vezi paginile 215–218 din cartea Ce ne învaţă în realitate Biblia?, publicată de Martorii lui Iehova.

 

b Aceste cuvinte ale lui Pavel au legătură cu prima profeţie din Biblie, consemnată în Geneza 3:15, de unde înţelegem că, în cele din urmă, Diavolul va fi distrus. În descrierea acestui eveniment, Pavel a folosit un termen grecesc care înseamnă „a strivi, a sfărâma, a face bucăţi prin zdrobire“ (Vine’s Complete Expository Dictionary of Old and New Testament Words).

 

[Text generic pe pagina 9]

 

Sub conducerea iubitoare a lui Cristos, oamenii drepţi vor transforma pământul în paradis

 

https://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/2011643

 

////////////////////////////////////////

 

Yuval Noah Harari – SUPRAVEGHEREA BIOMETRICĂ TOTALĂ SE VA FACE SUB PIELE

 

 

Urmăriți-l pe acest nemernic, Yuval Noah Harari – consilier principal al lui Klaus Schwab la Forumul Economic Mondial (WEF). Cred că el are misiunea de a dezvălui prostimii ce o așteaptă; sau de a confirma aceste planuri celor care le știm.

 

 

 

 

Yuval Noah Harari – SUPRAVEGHEREA BIOMETRICĂ TOTALĂ SE VA FACE SUB PIELE

 

 

 

//////////////////////////////////////

Comunismul mondial, de Kurt E Koch….

– Preluat din cartea OCCULT ABC, paginile 679-689, de Horst Koch, Herborn, 2009 –

 

Trei bărbați sunt considerați în principal responsabili pentru ascensiunea comunismului mondial: Karl Marx (mort la Londra 1883) – Ulyanov Lenin (mort în 1923 la Gorki, lângă Moscova) – Iosif Stalin (mort în 1953).

 

Acești trei oameni au transformat o mare parte din lume într-o mare de sânge și lacrimi. Doar anii în care aceste trei dimensiuni ale abisului s-au îndepărtat de scena pământului sunt dați intenționat. Profetul Ieremia spune în 17:13: „Numele celor răi trebuie să fie scris în nisip”. Adică, prima rafală de vânt sau val de apă șterge numele. Numele și memoria îți dispar.

 

Din păcate, ceea ce au semănat acești trei bărbați nu a trecut. Sămânța ei de dragon a încolțit nu de o sută, ci de o mie de ori.

 

Karl Marx era fiul unui avocat evreu. Povestea lui de viață arată dezvoltarea ideilor revoluționare, atee. După studii a lucrat ca jurnalist. Din cauza opiniilor sale radicale, a trebuit să renunțe la funcția de redactor-șef al Rheinische Zeitung. A cauzat atât de multe probleme încât guvernul prusac a cerut ca Marx să fie expulzat din Paris. S-a mutat apoi la Londra, unde s-a alăturat unei loji satanice . Despre afilierea lui cu Illuminati este în capitolul relevant. Mă refer la cartea lui Wurmbrand Karl Marx și Satan.

 

Opoziția față de orice formă de religie este deja evidentă în scrisul său timpuriu: „Critica religiei ca o condiție prealabilă pentru toate criticile”. În această lucrare, Marx exprimă câteva dintre ideile sale revoluţionare. Critica oricărei religii trebuie să se încheie cu faptul că omul este cea mai înaltă ființă pentru om. Religia este doar soarele iluzoriu care se învârte în jurul omului atâta timp cât el nu se învârte în jurul său. În acest context există o zicală: „Religia este opiaceul poporului”. Sociologul francez Raymond Aron, el însuși marxist în tinerețe, a urmat această afirmație a lui Marx cu declarația: „Marxismul este opiul intelectualilor”.

 

Acum câțiva ani am adunat materiale despre persoana și politica lui Marx. Tipic ideologiei sale inumane este mărturisirea lui: „Datoria mea este să trag omenirea în iad. Acolo voi râde de ei”. (Citat de Richard Wurmbrand în „Was Marx a Satanist?”)

 

Am găsit o declarație similară în pamfletul „O ideologie pentru Africa de Sud” de Francis Grim . La pagina 10 scrie:

 

„Ce provocare mai mare ar putea fi pentru creștini decât să se opună direct planului lui Karl Marx, scriitorul Manifestului Comunist și părintele comunismului, care a spus: „Singurul scop al vieții mele este să-l distrug pe Dumnezeu și să-L detronez pentru totdeauna. .” În engleză, aceasta înseamnă: „Ce provocare mai mare poate fi pentru un creștin decât să reziste direct intenției lui Karl Marx. El este scriitorul „Manifestului comunist” și părintele comunismului, care a declarat: „Singurul scop al vieții mele este să-l distrug pe Dumnezeu și să-l detronez pentru totdeauna”. „

 

La fel ca Karl Marx, Lenin a fost membru al unui club satanic. Cartea lui L. Trotsky Tânărul Lenin (Fischer Verlag) afirmă: „Lenin, fondatorul comunismului modern, a fost acceptat într-o sectă satanică scuipat și călcând pe cruce”. – Multe culte satanice practică aceeași ceremonie la admiterea membrilor.

 

Nu este sarcina acestei cărți să descrie viața acestui politician revoluționar. Ar trebui date doar câteva sugestii scurte. Din 1912, în calitate de abil organizator, a adunat și unit grupurile revoluționare ruse. El se afla în Elveția din 1914 și a fost dus în Rusia cu un vagon de cale ferată închis în aprilie 1917 pentru a submina puterea de luptă a Rusiei. A fost o mișcare fatală a comandamentului armatei germane. S-a făcut pace cu Rusia, dar în curând a urmat o revoluție oribilă. Lenin a făcut curățenie fără milă de toți adversarii. În 1922 a fondat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).Atitudinea sa politică este o dezvoltare ulterioară a marxismului și, în același timp, o dezvoltare a unei lăcomii enorme de putere și eliminarea radicală fără scrupule a oponenților. Nu există alt sistem politic care să înrobească atât de brutal oamenii.

 

Cum se va realiza această înrobire a popoarelor este consemnat în Cartea nr. 3926 din Muzeul Britanic din Londra . Câteva principii directoare și instrucțiuni sunt citate din aceasta:

 

1. Coruperea tinerilor cu principii false.
2. Distrugeți viața de familie.
3. Dominarea oamenilor prin propriile vicii.
4. Profanează arta și murdărește literatura.
5. Distruge respectul pentru religie.
6. Implicați preoții în povești scandaloase.
7. Introduceți lux nelimitat și mode nebune.
8. Semănați neîncredere între clasele sociale.
9. Otrăvește relațiile dintre angajator și angajați.
10. Incitarea oamenilor împotriva „bogaților”.
11. Distrugerea agriculturii prin industrie.
12. Creșteți salariile fără beneficii pentru lucrători.
13. Provoca ostilitate între popoare.
14. Lasă-i pe „needucați” să domnească. (vot de vot liber).
15. Șantajarea oficialilor guvernamentali eșuați.
16. Creați monopoluri care mănâncă bogăția.
17. Pregătiți-vă pentru falimentul mondial prin crize economice.
18. Concentrați mulțimile pe distracția populară.
19. Dăunarea sănătății oamenilor prin toxinele vaccinului.
20. Ocupați moșii cu cavalerii „Vițelului de Aur”.
21. Pregătiți chinurile de moarte ale popoarelor care epuizează oamenii cu suferință, frică și lipsuri. . . apoi . . . Foamea creează sclavi.

 

Realizarea acestor principii a transformat ţările comuniste în închisori.Un creștin din închisorile sovietice ar putea introduce o scrisoare în vest. El a scris: „Pentru noi, Uniunea Sovietică este un imens lagăr de concentrare, în care există temnițe suplimentare și locuri de pedeapsă. Am fost condamnați pentru că suntem credincioși și pentru că ne-am crescut copiii în credință. . . După relele tratamente din lagăre, nu mai suntem locuitori viabili ai acestui pământ, ci doar biete creaturi. . . Au fost fabricate calomnii și minciuni flagrante, iar populația s-a întors împotriva noastră acuzându-ne de crime rituale. Ne doare femeile când copiii sunt forțați să se alăture Ocobryata sau Pioneers (Comm. Organizații de Tineret). Este înfricoșător la ce înseamnă nebunesc, extorsionat, recurg profesorii, când copiii noștri refuză să poarte însemnele nelegiuirii (stea și batista roșie). . .”

 

Prin crimă și teroare, Lenin a reușit să-și realizeze planurile. S-a ajuns la un sfârșit teribil. Îmi amintesc bine când a murit Lenin. Pe vremea aceea eram încă student. Într-o zi, onoratul nostru profesor de religie a venit în clasă și ne-a povestit despre evenimentele morții lui Lenin. Lenin a murit într-o tulburare mentală. S-a târât pe jos ca un animal și a implorat mese și scaune pentru iertare pentru atrocitățile sale. Așa că acest idol al milioanelor de oameni induși în eroare a fost răsturnat înainte de a muri ca hulitorul Irod (Fapte 12:23).

 

Trebuie menționat al treilea din această serie înfiorătoare: Iosif Stalin. Ceea ce Karl Marx a semănat filozofic și jurnalistic și Lenin a organizat cu tehnică perfectă, Stalin a ajuns la maturitate criminală . Un contemporan a spus despre el: „Nu era un om, ci un diavol”. Tatăl său era un cizmar bețiv, mama sa o femeie religioasă care dorea să facă preot din fiul ei. De fapt, ea a reușit să-și facă fiul admis la seminarul din Tiflis. După patru ani de seminar a fost trimis din cauza ideilor revoluționare.

 

Stalin a câștigat mai întâi încrederea celei mai sărace clase a poporului, muncitorii agricoli fără proprietăți, expropriând țăranii bogați, kulaki, și lichidându-i. Până la mijlocul anilor 1930, el a ucis șase milioane de kulaci.

 

Armata l-a supus pe Stalin prin arestarea celor mai abili comandanți și executându-i după un proces spectacol.

 

Nu s-a oprit nici la propria petrecere. În epurări pe scară largă, el a redus partidul la aproape jumătate.

 

Comentând aceste masacre, câștigătorul Premiului Nobel Alexander Saharov a scris în 1968: „Numai în 1936-1939, peste 1,2 milioane de membri ai partidului au fost arestați. Doar 500.000 au fost eliberați în cele din urmă. Ceilalți au fost torturați până la moarte în timpul interogatoriului, împușcați sau au pierit în lagăre de muncă.

 

Care a fost sfârșitul lui Stalin, călcând cu fidelitate pe urmele predecesorului său Lenin? Din „Arche Blatt” din mai 1977 adun următoarele: „La 21 decembrie 1952, cu jumătate de an înainte de moartea sa, Stalin a chemat pe 12 dintre cei mai loiali camarazi ai săi din Sovietul Suprem și le-a anunțat testamentul său politic și ideologic. ” Pot fi oferite doar câteva detalii, deoarece această ultimă moștenire depășește sfera acestui capitol. Se spune:

„Tovarăși, niciodată în istoria omenirii nu s-a luptat o doctrină a mântuirii pentru un imperiu atât de gigantic într-un timp atât de scurt precum comunismul… De la marele ocean până la Elba, totul este în mâinile noastre, pentru că nu mai suntem. renuntarea la asa-numitele state satelit. Numai Uniunea Sovietică măsoară peste 22 de milioane de kilometri pătrați. Mai sunt apoi țările care ne-au căzut în poale ca urmare a nebuniei lui Hitler și a naivității americanilor: Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria. Nici măcar nu se numără Estonia, Letonia și Lituania. Apoi sunt partidele comuniste puternice din Italia și Franța și mulți dintre prietenii noștri din Asia, Africa și America de Sud. Tovarăși, în lupta pentru dominația mondială a Rusiei avem un slogan minunat de rapid, cu totul diferit de Hitler, care spunea lumea se poate vindeca numai prin spiritul german. Noi, rușii, vorbim înapoi. . . Ideea de comunism captivează pe săracii din întreaga lume. Acestor săraci le vestim vestea bună a împărțirii tuturor bunurilor pământești. . . Doctrina comunismului împinge oile întregii lumi la stâna rusească… În curând toate popoarele vor face pelerinaje la Moscova.Moscova va fi noul Ierusalim . . .

 

Bătrânul nostru Marx a inventat sloganul: Religia este opiul poporului. A tăiat conștiința oamenilor. Iar un om fără conștiință nu cunoaște nicio responsabilitate în fața unui zeu. Și eu am avut conștiința tăiată de Marx și Lenin. Norma mea morală acum este: ce este bine pentru noi, rușii, ce ne aduce la dominația lumii. Rău este ceea ce vrea să ne împiedice. Vă spun sincer: punem violența și minciunile în slujba noastră. Da, trebuie să promiți totul și să nu-l ții… Momeala comunismului este mușcată de tineri și bătrâni imaturi și neexperimentați deopotrivă, chiar și de mulți intelectuali…

Comunismul este un drog dulce pentru proști… Oricine strica va fi băgat în congelatorul siberian. Să rezumam pe scurt: comunismul este opiaceul nostru pentru oameni. Politica noastră externă este vicleană și intriga, politica noastră internă se bazează pe teroare! Scopul nostru este: dominarea lumii.” . . .

 

Cei doisprezece discipoli aleși ai lui Stalin au aplaudat timp de 10 minute. În zgomotul din palme, nimeni nu a auzit murmurul lui Hrușciov: „Dar Liebknecht a spus deja: „Dacă există Dumnezeu, atunci noi comuniștii suntem cei lipiți!””. După ce aplauzele se potoliră, Stalin ridică din nou pumnul și toți tăcu pe moment. „Tovarăși”, a spus el cu voce tare, „nu uitați un lucru: vorbiți mereu despre pace, dar pregătiți-vă întotdeauna pentru război! Acasă, în Rusia, aveți voie să vă plimbați în pantofi aspri. În vest, totuși, furișează-te pe picioare liniștite până când vestul este și al nostru!”

 

Astăzi, la 20 de ani de la moartea sa, Stalin ar trebui să completeze lista țărilor încasate. S-a adăugat Vietnam, Cambodgia, Afganistan, plus țările cucerite din interior de revoluțiile comuniste. Ar putea fi menționate Mozambic, Angola, Etiopia, Zimbabwe etc. În total, peste 20 de țări sunt sub influență comunistă doar pe continentul african. Nu e de mirare că mulți cred că Antihrist vine din imperiul comunist mondial. Nu sunt de acord cu această părere, dar totuși cred că acest om puternic al ultimelor zile s-a ridicat din retrezitul imperiu mondial roman. Dar nu este un punct de disputa pentru mine.

 

Lumini laterale din „paradisul” comunist…………………………………Cont. aici https://horst-koch.de/weltkommunismus-k-koch/

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

Sensul suferinței, Vladimir Marținkovski

 

https://vesteabuna.wordpress.com/category/sensul-suferintei-carte-de-vladimir-martinkovski-traducere-din-l-rusa/

 

1. Toți oamenii suferă

Fiecare dintre noi poate spune despre sine cuvintele cu care începe capitolul al treilea din „Plângerile lui Ieremia”: „Eu sînt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua urgiei Lui.”. Chiar și Dostoievski a spus că „pământul de la scoarță până în mijloc este înmuiat cu sânge și lacrimi”.

Prin aceasta el a confirmat cuvintele ap. Pavel ” toată firea (creația) suspină şi suferă durerile naşterii.”

Când peste tot pământul a trecut sabia, focul, foamea și tristețea, suferința a cuprins omul și mai mult. Mergând pe stradă, rareori vei întâlni un zâmbet plin de bucurie. Desigur, există zâmbete pe fețe, dar câtă amărăciune, ridicol chiar și în acestea. Și câtă durere invizibilă se află ascunsă sub aceste fețe aparent calme și în spatele pereților caselor elegante. Uneori, o persoană se ascunde sub un zâmbet, ca să nu i se observe durerea. Iar simpatia, adesea nesinceră sau inutilă, îl irită adesea. Îmi amintesc moartea recentă a clovnului Max Linder (1925), renumit în întreaga lume, care a înveselit mulțimile cu un umor inepuizabil în timp ce a tăinuit în el o adâncă rană a suferinței care l-a condus în final la sinucidere.

 

Noi trăim astfel de zile, în care s-a întunecat nu soarele, ci fața umană, atâta durere îi reflectă fruntea, ridurile sale premature și părul gri!

 

Toată lumea suferă – și cei care au făcut mult rău, și copiii nevinovați și tinerii care încă nu au avut timp să guste viața. Suferă oamenii buni, și cu cât este mai bun un om, cu atât mai adânc se mâhnește. „Suma suferinței sufletului este proporțională cu gradul ei de perfecțiune”, spune Amiel în jurnalul său. Și Dostoievski confirmă că oamenii mari experimentează o mare tristețe „.

 

Oamenii suferă în trup – de foame, frig, boală și suprasolicitare. Suferința sufletului vine de la calomnii și ură, de la ei înșiși și de la alții, din vecinătate cu apropiații, vine din dorul singurătății și neînțelegerii, din otrăvirea cu amărăciunea dezamăgirii, sau din chinul dragostei înșelate sau din durerea pierderii celor dragi. Câte zile fripte ne provoacă conștiența propriei imperfecțiuni, deasemenea imperfecțiunea lumii cum a spus Solomon: „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune.“ Nu degeaba A. Tolstoi recunoaște  că Beethoven „a auzit” sunetele marșului său funerar în bocetul naturii. Și poate cea mai mare suferință este în lipsa suferinței, la fel cum cea mai grea activitate este lipsa activității.

 

O groaznică pustietate care infioară duhul, suflă din spaima lipsei de prețuire care se naște din suferință- plictiseală, greutate, este faptul că nu există nici o suferință, nici durere, nici amărăciune sau angoasă -, ci un deșert lipsit de viață, asta este deprimant pentru conștiintă. La urma urmei, a nu suferi, asta înseamnă să nu participi la viață, la  suferința ei, să fii „inutil” și nefolositor.

 

2. Cauza Suferinței

 

Prin suferință, numim sentimentul de nemulțumire pe care îl experimentăm atunci când realitatea nu corespunde dorințelor noastre. Prin realitate subînțelegem circumstanțele exterioare precum sărăcia, boala, foamea, frigul și acțiunile noastre morale, a faptelor noastre, care nu arareori se împotrivesc celor mai înalte dorințe ale noastre.

 

Sursa suferinței constă de obicei în abaterea omului de la legile naturii, atât fizice și spirituale. Sau dorințele noastre sunt greșite, împotriva realității, a naturii lucrurilor, a naturii omului. Sau dimpotrivă, realitatea vizibilă stă împotrivă dorințelor noastre bune și prin urmare, suferim în felul acesta din cauza binelui. Dar aceasta este pentru că realitatea însăși a pervertit dorințele rele ale omului.

 

Acțiunile noastre sunt contrare dorințelor noastre celor mai înalte – „binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac„, și noi experimentăm atunci  suferințe lăuntrice – chinul conștiinței.

 

Aproape întotdeauna vom găsi cauza suferinței în păcat, păcatul propriu sau al altcuiva, în încălcarea legilor vieții, care ne desparte de Dumnezeu, de oameni, de natură, „pentru păcatul este fărădelege“ (1 Ioan.3:4).

 

Care sunt aceste legi?

Pe limba biologiei și sociologiei sunt legile vieții, conservarea genurilor și a speciilor, a societății și a personalității.

 

Pe limba etică – legile dragostei, purității, dreptății și venerării a ceea ce este deasupra noastră.

 

Pe limba religiei, acestea sunt poruncile lui Dumnezeu.

 

Biblia recunoaște răul ca o relație: diavolul s-a poziționat față de Dumnezeu într-o relație incorectă, contrară perfecțiunii Lui, caracterului Său bun și abătută de la natura Lui obișnuită. Sensul suferinței pe de o parte este legat de rău, iar pe de altă parte este sensul vieții, pentru care trăiește o persoană, Biblia spune că principala sursă a suferinței noastre este „izgonirea din rai“ din cauza pacatului neascultării, a nerespectării legilor date. Și de atunci scopul vieții este „întoarcerea în rai”. Și ne vom întoarce în el mai buni decât am ieșit din el. Căci am ieșit din el cu cunoștința răului. Și ne vom întoarce cu o victorie asupra răului, am ieșit învinși și ne vom întoarce învingători.

(Capitolul 2 din lucrarea Sensul suferinței de Vladimir Marținkovski)

(O biografie mai amănunțită a lui Marținkovski am pus-o în linkul de azi, voi reveni asupra ei. Dau un citat:

„Lățimea punctelor de vedere ale lui Marținkowski, care a înspăimântat atât de tare pe lucrătorii GPU, a fost o trăsătură naturală a personalității sale multiple. Acceptând în septembrie 1920 botezul de la predicatorul Mennonit Tevs, el a stabilit condiția – să nu aparțină oficial nici unei comunități religioase. Și nu e un moft personal, ci o poziție prudentă, așa cum este exprimat în mod clar de către marele predicator al creștinismului de apostolul Pavel: „ A fi liber de toți oamenii, m – am făcut robul tuturor“ (1 Corinteni 9 :. 19).

Mai multe:

https://www.livelib.ru/author/525417-vladimir-martsinkovskij

Tot la acest link scrie despre prietenia lui cu Ostrovski, un evreu din Rusia emigrat în Israel.

Despre Ostrovski am mai scris, el a înființat adunarea din Jaffa. Ostrovski a fost și în România, fratele Moldoveanu și Ioanid l-au cunoscut. Poate de la oameni ca Ostrovski și ca Marținkovski au luat Moldoveanu, Ioanid, Moisescu și ceilalți frați, această poziție „prudentă”, de a nu face parte din nici o organizație religioasă, dar fără a fi anarhiști.)

 

3. Înspre ce te conduce suferința?

Nu produce ea oare roade binecuvântate în viață și astfel suferința se justifică?

 

Nu recunoaștem noi noi oare că multe din suferințele venite în viața noastră au avut asupra noastră un impact favorabil și au fost o școală a vieții pentru noi?

 

În primul rând, suferința pe care am îndurat-o ca urmare a vreunei abateri ne învață corectitudinea, confirmând existența legii morale în viață.

Am ofensat o persoană, dar în curând am experimentat amărăciunea resentimentului provocat de o altă persoană.

Am regretat dând cerșetorului – în curând mi-am pierdut geanta.

Iacov l-a înșelat pe Esau, luându-i dreptul de întâi născut, și pe urmă de mai multe ori a fost înșelat el însuși de Laban și de fiii săi.

Regele Adoni-Bezec după ce învingătorii evrei i-au tăiat degetele mari de la mâini și de la picioare a zis: „„Şapte zeci de împăraţi, cu degetele cele mari dela mîni şi dela picioare tăiate, strîngeau mîncare subt masa mea; Dumnezeu îmi răsplăteşte şi mie cum am făcut»”(Judecători 1:7)

 

În viață, se împlinește în mod constant o lege: „Oricine păcătuiește, acela este pedepsit”.

 

Aceste suferințe ne învață să nu facem altora, ceea ce nu ne dorim nouă înșine.

Așa se poate descoperi și conștientiza ordinea morală a vieții, deși cu prețul suferinței, să ajungi să te simți într-un univers rațional, nu în haos, ci în cosmos (ordine n.n.). Prin urmare,  se dovedește logică exclamația lui David: „Este spre binele meu că m-ai smerit (am suferit, tr. rus), ca să învăţ orînduirile Tale.” Psalmul 119:71

 

4. Suferința curăță sufletul.

Nevoia unui om de purificare prin durere este atât de mare, încât adesea el caută compensări, pedepse pentru abateri, doar pentru a-și liniști conștiința, ca prin greutatea suferinței să-și potolească chinul lăuntric. Prin astfel de suferințe voluntare, un om își „topește” sufletul și îl pregătește pentru acceptarea purificării divine, deoarece și efortul persoanei trebuie să participe la ispășire, ceea ce atestă sinceritatea pocăinței sale.

 

„Faceți dar roade vrednice de pocăința voastră!”, a predicat Ioan Botezătorul.

 

Suferința este pentru noi o sursă de valori morale și achiziții spirituale pozitive, ne duce la credință, dragoste și putere spirituală. Noi trăim pe acest pământ pentru a lucra la frumusețea sufletului nostru, iar viața este un atelier imens în care sufletul se pregătește pentru cerul cel nou și pământul cel nou.

 

„Printr-un mare foc de îndoială, „osana” a venit”, spune Dostoievski. Acest cuptor a fost de asemenea și așteptarea teribilă a execuției, când în 1849, stătea pe eșafod, și ororile celor 4 ani de temniță,  și viața într-o „casă a morții” și o epilepsie gravă.

 

– De ce ești atât de moale? – întreabă unul dintre eroii  dramei „Azilul de noapte” (Gorky).

 

„De aceea sunt atât de moale pentru că am fost foarte rupt.” Și oare voi nu ați experimentat cum suferința ne face să devenim mai condescendenți unii cu alții, cum ea insuflă sensibilitate spre înțelegerea durerii celuilalt în sufletul omului? Și nu este cel mai groaznic lucru să pierzi capacitatea de a iubi? La urma urmei, iadul este, potrivit starețului Zosima, „suferinţa de a nu mai putea să iubeşti”.

 

Suferința noastră trupească poate contribui la eliberarea noastră morală, deoarece – „…cel ce a pătimit în trup a sfârșit-o cu păcatul” (1 Petru 4: 1).

 

„Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare” Iov 5:7

 

Aceasta suferință a ta de acum, de care te cutremuri așa de tare – va scrie o nouă trăsătură a frumuseții în sufletul tău. Pe fața ta, ea fățuiește imaginea ideală, după chipul lui Dumnezeu, numai s-o suporți.  Nu te teme de loviturile marelui Sculptor, care taie din marmură cioburile care ascund frumusețea minunată – pe care o vede cu ochiul Său vizionar Artistul Divin.

 

5. Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună

Suferința nu numai că ne face pe noi mai buni, ci dezvoltă în noi abilitatea de a-i face pe alții mai buni. Prin această școală a trecut Iosif, care a experimentat vânzarea și închisoarea, David – care a supraviețuit persecuției și pribegirii, și toți profeții și oamenii drepți. În această școală a sărăciei, a abandonului, a singurătății, a respingerii , oamenii primesc o inimă nouă, făcându-i capabili de o slujbă mai bună.

 

„Așa cum aurul este testat în foc, oamenii plăcuți lui Dumnezeu sunt testați pe culmile umilinței”. Și de aceea Dumnezeu i-a trimis apostolului Pavel „un țepuș în carne“, astfel încât nu s-a umflat de mândrie, datorită strălucirii acestor descoperiri, ci a înțeles marea taină a smereniei: „puterea Mea în slăbiciune se face desăvârșită“.

 

Suferința conduce nu numai la putere, ci și la înțelepciune. Ea purifică vederea, aprofundează capacitatea de revelație. Apostolul Ioan, suferind pentru cuvântul lui Dumnezeu, era în închisoare pe insula Patmos, dar în vizorul duhului său era revelația lui Hristos.

 

Pentru ca stânca puternică a inimii omenești să fie zdrobită de Cuvânt, trebuie să experimentezi tu însuți ce înseamnă să ai o inimă zdrobită. Dar nu este așa de teribil când inima se zdobește, ci atunci când se împietrește. Dar nu este acesta oare secretul farmecului veșnic al lui Hristos? Prin urmare, el poate fi îngăduitor cu noi în slăbiciunile noastre, întrucât și „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat„. El însuși a trecut pe calea suferinței umane: „…suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui.„

 

6. Suferința neînțeleasă

Merețkovski și-a exprimat credința lui în înțelepciune și providență în astfel de cuvinte:

Prin lupta și haosul sălbatic,

Prin suferință și minciună,

Tu într-o armonie glorioasă,

poporul cel epuizat îl conduci.

 

Dar există suferințe, ale căror cauze degeaba le cauți în pedeapsa pentru păcat, chiar scopul lor este de neînțeles. Secretul lor se regăsește într-un alt plan al existenței, ele nu sunt trimise ca pedepse, ci ca încercări. Despre o astfel de încercare vorbește cartea iov.

 

Iov a fost testat temeinic și s-a dovedit a fi credincios. Acest fel de suferință nu este cauzat de păcatul omului, ci de acel secret despre care Dostoievski vorbește: „Diavolul se luptă cu Dumnezeu și câmpul de luptă este sufletul omului”. Aceste suferințe sunt date omului nu din vina lui – „Ci că se arate în el lucrările lui Dumnezeu” și omul să fie îndreptățit și prin aceasta și Dumnezeu, creatorul lui.

 

Victoria binelui în sufletul omului, justificarea lui necesită ca omul în mod liber să aleagă în mod neegoist adevărul și atunci când nu primește pentru el nici o recompensă, și chiar și atunci când un om rabdă o suferință neînțeleasă. Căci Hristos a dorit iubirea liberă a omului. Va rezista omul la acest test? Îl va binecuvânta pe Dumnezeul cel bun și va spune oare din adâncul suferinței sale, cum a spus Iov: „Binecuvântat să fie numele Domnului“, sau cu cuvintele lui Ivan Karamazov: „Drept ești tu,Doamne, pentru că judecățile tale s-au dat pe față!“.

 

7. Acceptarea suferinței

Așadar, iată în ce constă sensul suferințelor, din ce cauză și în vederea cărui scop ele se petrec.

Ele au cauza lor activă – adică, abaterea de la normele și sensul vieții sau vieții raționale.

Suferințele au deasemenea scopul lor – întoarcerea omului spre viața normală, spre destinația lui adevărată – educarea omului spre o iubire dezinteresată de  bine.

 

Deoarece cauza suferinței se dovedește a fi îndepărtarea de Dumnezeu, atunci consecința ei este reîntoarcerea spre Dumnezeu și prin el spre creație și spre oameni, și chiar mai mult: adorarea Lui, pentru ca „Dumnezeu să fie totul și în toți”. Și acesta este scopul creeației. Și astfel se înțelege expresia poetului belgian Maeterlinck: „deși îngerii sunt mai frumoși decât oamenii, nu sunt lacrimi în ochii lor”. Cu toate acestea, nu toți oamenii depășesc suferința. Mulți sunt zdrobiți de ea. În ei suferința rodește nu slavă, ci hulă, nu binecuvântare, ci murmur și blestem.

 

8. Depășirea suferinței

Adevărata înțelepciune constă nu numai în analizarea și explicarea suferinței, ci în capacitatea de a o depăși. Și aceasta este una dintre cele mai importante sarcini ale vieții. Pentru că a accepta viața înseamnă a accepta suferința și a știi să trăiești înseamnă a fi capabil să suferi.

 

Practic, ne relaționăm la suferință în două feluri: fie fugim de la ea, fie o acceptăm.

 

Prima atitudine o arată Buddha: el este conștient de faptul că realitatea este rea și dorințele sunt rele: el nu este în stare să schimbe una sau alta, astfel încât el vede ca singură scăpare, să ieși din orice dorință, din personalitate, din conștiența de sine, în Nirvana (uitare). Această metodă este un zbor, o plecare din viață, o sete de a nu dori nimic. Buddha a spus și el ce-a putut, fiind doar un om și trăind cu șase secole înainte de apariția în lume a lui Isus Hristos. El a ajuns la convingerea că viața este profund coruptă și distorsionată, că această viață nu merită să fie trăită și că e mai bine să nu trăim nicio viață. Așa că a predicat auto-distrugerea spirituală. Și mulți în zilele noastre sunt obosiți de viață. Ei vor ca în acest mod să scape de suferință și de viață.

 

 O fugă de suferință și mai frivolă este atunci când oamenii, marea majoritate a celor ce trec prin suferințe, își îneacă amarăciunea în câteva minute de plăcere, uitând sine în nebunia „sărbătorii din timpul ciumei“, sau dansând pe marginea morții. „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri„.

 

O altă atitudine față de suferință este acceptarea ei. „Vreau să trăiesc, să gândesc și să sufăr”, spune A.S. Pușkin.

 

Dar chiar și în acceptarea suferinței, nu e totul. Se poate suferi stupid, scrâșnind dinții. Dar se poate și depăși și transforma suferința. Suferința poate fi o piatră care presează sufletul, dar ea poate deveni o stâncă pe care o transformăm într-un sprijin ferm.

 

Când profetul Ieremia s-a plâns de poporul său și de ura acestui popor pentru mustrare a lui constantă, el se prăbușește în duhul lui și se plânge lui Dumnezeu: „Vai de mine, mamă, că m-ai născut, pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara!”, „Pentruce nu mai conteneşte suferinţa mea? Pentruce mă ustură rana şi nu vrea să se vindece? Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă, care seacă? „ Ieremia 15:10,18

 

Dumnezeu îi răspunde: „dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea.” Ieremia 15:19, adică vei avea puterea, puterea creativă a Cuvântului divin. Tocmai acest mijloc, de a extrage prețiosul din nesemnificativ – constituie secretul întregii creativități a lucrării divine. Ea este în laboratorul chimic al naturii, în gunoiul ce putrezește care crește o floare parfumată. Ea este în artistul care ia „o imagine luată din viața meschină pentru a face din ea o perlă creației” (Gogol, Suflete moarte).

 

Forța, de fapt, care, în evul mediu, alchimiștii, numind-o piatră filosofică, ar transforma metalele grosiere în aur. Și ea este această putere, ce crează smarald din lut și diamant din cărbune.

 

Dar cu adevărat, tot ce este măreț intră în această lume prin porțile suferinței. Noi admirăm perla, cum se naște? În Oceanul Indian, o scoică trăiește într-o cochilie. Un bob de nisip intră în cochilie, ceea ce irită corpul scoicii. Atunci, cu scopul de a se proteja, ea emană din sine un lichid generator de perlă, care învelește bobița de nisip. Această activitate durează cu anii. Astfel, se naște perla, frumusețea coroanelor și colierelor.

 

Dar nu orice suferința este capabilă să o producă. De aceea, întorcându-ne acum la suferințele pe care le trăim, trebuie înainte de toate să distingem două dintre ele.

 

9. Suferința pentru minciună

Există suferințe pentru încălcarea adevărului, cele care se nasc dintr-o nepotrivire a realității cu dorințele noastre rele. În acest caz, realitatea este bună. Dar dorințele noastre sunt păcătoase. Zgârcitul se usucă de lăcomie, alcoolicul se ostenește negăsind băutura stimulantă, omul crud nu doarme noaptea pentru că nu reușește să se răzbune, omul depravat este chinuit de arsura pasiunii lui rele. La urma urmei, toate acestea sunt tot suferințe.

 

„Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul…” (Romani.2:9).

 

O cât de mulți sunt acești martiri în numele „învățăturii lumii” cum spune Tolstoi. Ei sunt cu mult mai mulți decât cei pentru învățătura lui Hristos și suferințele lor sunt cu mult mai grele, pentru că sunt lipsite de sens. Ele nici nu pot avea sens, deoarece provin dintr-o încălcare a sensului vieții. Legile creației, ale iubirii și  ale purității.

 

Ele provin din lupta împotriva lui Hristos în numele păcatului. Împotriva sensului, a rațiunii (a Logosului) în numele lipsei de sens (a prostiei). Sensul lor temporar negativ constă numai în aceea că ele mărturisesc despre abaterea  de la sensul adevărat, veșnic al vieții și arată cum nu ar trebui să trăiești. Așa odată ce Hristos l-a avertizat pe împotrivitorul Lui Saul: „Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.” FA 9:5

 

Toate aceste boli fizice și psihice sunt doar semnale luminoase prin care natura a îngrădit marginile abisurilor și a bălților mlăștinoase pentru a-l proteja pe om. Este auto-protecție, imunitatea naturii. Cea mai mare dintre aceste suferințe este plictiseala, mărturisind despre un destin uman mai înalt, despre faptul că natura sufletului său are oroare de vid, și că acest vid nu se va umple cu nicio fantezie materială, pentru că „sufletul nemuritor îl poate satura numai Dumnezeu.“

 

Aceste suferințe nu trebuie să le îndurăm, ci să le îndepărtăm, eliminând cauza lor: păcatul. Cu toată puterea unei mânii sfinte și cu protestul ireconciliabil de care este capabil, omul ar trebui să se îndrepte împotriva acestor asupritorilor ai sufletului său: mândria, cruzimea, necurăția, care în timp ce promit satisfacție omului, aduc la gura sa doar „cupa morții, plină de iad (Lermontov)“, „întristarea lumii aduce moartea“ (2 Corinteni 7:10). Aceste suferințe nu merită o singură lacrimă, un singur oftat. De aceea, „să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne” (Evr. 12: 1) spune Scriptura. Și aceste cuvinte sună întotdeauna ca o chemare la acea revoluție spirituală profundă, care este numită revoluția spiritului.

 

10. Suferința pentru adevăr

     Dacă suferi pentru ce-ai făcut – pocăiește-te, dacă suferi pe nedrept – bucură-te. Dar mai există un alt fel de suferințe: pentru adevăr, pentru triumful iubirii, a purității vieții, pentru ascultarea de Dumnezeu, acestea sunt suferințele lui Hristos. Aici, unde realitatea ostilă a vieții carnale se întâlnește cu dorințele superioare ale duhului, atât în alții, cât și în noi înșine. Aceasta este lupta împotriva păcatului în numele lui Hristos. Această întristare care „este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire„. 2 Corinteni 7:10

 

       Pe calea către adevăr stă egoismul, autoafirmarea, sensibilitatea brută față de mine, și eu le declar lor război, „zugrum ceea ce mă chinuie“, așa cum spune Efrem Sirul despre spiritualizarea cărnii. Aceasta este o luptă, o etapă inevitabilă pe drumul spre fericire. Și în măsura în care aceste obstacole din partea „eului” cărnii mele și a oamenilor din lume stau  împotriva dorințelor mele superioare, eu sufăr.

 

      Oamenii „nu iartă binele”, ce ciudat. Oamenii l-au răstignit pe Hristos, ei Îl persecută și acum. În această lume în care Domnul nostru este crucificat, noi trebuie să fim persecutați, dacă nu suntem în prietenie cu această lume.

 

       Și oricine îl urmează pe Hristos fără cruce, nu este vrednic de El. Căci „toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi„. 2 Timotei 3:12

 

      Noi ne luptăm cu păcatul din oameni, ne luptăm „cu omul din spatele omului“ – și o astfel de luptă nu poate fi iertată, nu numai de duhul întunericului, ci și de acei oameni care „au iubit întunericul mai mult decât lumina“. Și suferința pentru mărturisirea numelui lui Hristos și a Evangheliei în cuvânt și în faptă este „…părtășia suferințelor lui Hristos.“ Aceasta este adevărata credință creștină, care a dat lumii frumusețea martirajului: „ întrucît aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sînteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă sufere pentrucă este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta…. Aşa că cei ce sufăr după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine.„(1 Petru 4: 13-19).

 

       Aceste suferințe vor înceta numai în Împărăția lui Dumnezeu, atunci când aceasta se va arăta în toată puterea sa – și pentru acest scop anume, ca această Împărăție a bucuriei să vină, trebuie suferit. Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător. Și de aceea este scris: „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.” (Filipeni 1: 29).

 

      Aceste suferințe sunt pentru sensul vieții, pentru Logos, pentru Hristos. Despre aceste suferințe a spus Hristos: „…întristarea voastră se va preface în bucurie„. „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!„

 

  Cum putem distinge suferința de adevăr, de suferința pentru încălcarea adevărului? Pentru a face acest lucru, avem nevoie să purtăm în  viața noastră o imagine mai înaltă (un criteriu mai înalt) a binelui și a răului, a-L primi pe Cel care este Sensul Vieții, pe Cel care a spus despre sine:„Eu sînt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.“.

 

 Și în această lumină nu numai că distingem suferința distrugătoare de cea binecuvântată. Și nu numai că vedem în această lumină, dar această lumină va și arde cu un foc purificator suferințele pentru minciună, corectând cauzele lor – dorințele josnice, întunecate, iar suferințele pentru adevăr  vor fi transformate în bucurie și frumusețe.

 

11. Hristos și suferința

De fapt, Hristos oare nu de aceea a venit în această lume ca să-l elibereze pe om de severitatea suferinței? Nu este aceasta vestea bună și îmbucurătoare a Noului Testament?

 

În afara de Hristos, omul degeaba se străduiește să rezolve problema suferinței.

 

După cum s-a menționat, învățăturile lui Buddha caută să elimine suferința prin anihilarea dorințelor în om, dar prin asta un om ajunge fără emoții, nesimțitor, indiferent, impersonal … și împreună cu suferința Budda elimină și conștiința și viața.

 

Dar Hristos transformă dorințele malefice în dorințe bune, căci numai dorințele nebune și rele provoacă omului suferințe nimicitoare. El îndepărtează din dorințe numai petele lor de moarte – păcatul, la fel din personalitatea omului. Viața lui conștientă, duhovnicească, o păstrează. Hristos nu a rostit nici un singur discurs funerar. Când a întâlnit convoiul de înmormântare, El l-a oprit pur și simplu, înviind mortul.

 

Suferința este chestiunea de bază a omului care strigă către Dumnezeu. Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la strigăt. Hristos a adus Evanghelia milei, a vindecării, a păcii și a iubirii. Oamenii vor iubi mereu această carte, pentru că în ea se vor lovi de toată durerea umană – începând cu lacrimile amare ale trădării lui Petru și terminând cu durerea de nedescris a Fecioarei Maria, stând la cruce, cu o inimă străpunsă de sabia durerii Fiului ei.

 

Și în sfârșit, aici întâlnim experiențele Domnului care depășesc experiența noastră. La urma urmei, El însuși a parcurs întreaga cale dificilă a omului, luând asupra lui durerile noastre, dar fără păcat. Ce oferă Hristos unui om împovărat de suferința pentru neadevăr? Mai întâi de toate, El dă „orbilor vedere”, adică îi învață să distingă suferința pentru minciună, de suferința pentru adevăr. El iartă vina și eliberează de pedeapsa pentru minciună, de chinurile conștiinței și tocmai prin aceasta el ne unește pe noi cu  Dumnezeu.

 

Cei care au experimentat carcere și temnițe pentru mărturisirea Evangheliei, știu din experiență căci cu Hristos și în temniță este libertate, dar fără Hristos și afară este închisoare.

 

Să ne amintim ce a făcut milostivul samaritean. El a turnat pe rănile nefericitului ulei  și vin. Așa trebuie ca uleiul mângâierii să ungă rănile omului bolnav de moarte, poate că acesta va fi un cuvânt de consolare sau o atitudine atentă, sensibilă, prin cuvânt. Și nu cum au mângâiat prietenii lui Iov: „Pe tine Dumnezeu te-a pedepsit”. Mila omului trebuie să se arate față de fiecare și de oricine a căzut adânc. „Pentru că și tu ești un om păcătos”, spune un dicton oriental sanscrit.

 

Pe om trebuie să-l iubeși și să-l jelești, nu păcatul lui, bolnavul și nu boala lui. Dar ajutorul Evangheliei toarnă pe răni nu numai ulei, ci și vin, pentru a fi protejat de infecții, pentru a dezinfecta. Ea îl mângâie pe om, dar în același timp biciuiește păcatul lui, Hristos spune păcătoasei: „nici eu nu te osândesc” și în această constă bunătatea uleiului. Dar mai adaugă: „du-te și să nu mai păcătuiești” – acesta este vinul, salvatorul din moarte.

 

„De unii fie-vă milă și căutați să mântuiți pe unii”.

 

Numai vestea bună preface durerea în bucurie, răutatea în dragoste și duce la ceremonia cerească a Canei Galileii.

 

12. Părtășia suferințelor lui Hristos

Cum poate să aibă cineva părtășie cu suferințele lui Hristos? De ce apostolul Pavel a acordat o atât de uriașă însemnătate acestei experiențe? Dar mai întâi de toate trebuie să clarificăm ce trebuie înțeles prin expresia „suferința lui Hristos”? Suntem atât de înclinați să înțelegem prin aceasta chinul Lui din Grădina Ghetsimani și moartea Sa ispășitoare pe Calvar. Dar acest lucru este departe de a cuprinde întregul înțeles, nu au fost oare ultimii trei ani ai vieții Sale pământești un lanț continuu de suferință?

 

     Să ne amintim cât de greu a fost pentru Hristos, Fiul Sfânt al lui Dumnezeu, să trăiască printre oameni păcătoși, în contact permanent cu nevoile lor și să aibă permanent în fața ochilor Lui, umilința morală și urmele dăunătoare ale păcatului. Cât de dureros a fost să fii tot timpul un singuratic din punct de vedere spiritual, puțin înțeles, în mod constant neînțeles chiar de cei mai apropiați și dragi oameni. Să nu ai timp să mănânci și să dormi, să suferi foame și lipsuri de tot felul, să nu ai un loc unde să-ți pleci capul. Să fii supus unor ispite grele și pentru toate acestea să culegi calomnie, ură și persecuție. Cât de chinuitor a fost să fii abandonat de toți, chiar de ucenicii apropiați, să fii supus umilinței, torturii și, în cele din urmă, unei morți îngrozitoare pe cruce.

 

   Moartea lui Hristos pe Golgota a fost doar sfârșitul unei vieți de slujire și de suferință. Să nu uităm că aceste suferințe ale Lui au fost suferințe voluntare. „Tatăl Mă iubeşte,” spune Hristos „pentrucă Îmi dau viaţa, ca iarăş s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu dela Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăş: aceasta este porunca, pe care am primit-o dela Tatăl Meu.“ Ioan 10:17-18

 

     Aceasta înseamnă că nimeni, nici Dumnezeu, nici oamenii – nu L-au forțat să aleagă o astfel de viață pentru Sine. În orice moment, El a avut posibilitate deplină să trăiască pentru Sine și să ne lase să ne prăpădim, dar El a preferat să-și jertfească viața Lui pentru mântuirea noastră, mișcat de iubirea pentru noi. Anume acest lucru a dat suferințelor lui caracterul de jertfă.

 

      Care a fost scopul acestor suferințe și care a fost motivul lor? Scopul lor a fost răspândirea binecuvântatei Împărății a lui Dumnezeu și astfel mântuirea rasei umane. Ca motiv al lor se dovedește a fi mărețul principiu al răsplătirii, care se manifestă în mod egal atât în lumea morală cât și în cea fizică și care acționează cu o eficiență la fel de precisă ca legea gravitației. „Nimic nu se dă pe gratis.” Nu există progres fără efort, fără silință, fără sacrificiu. Imaginați-vă bobul de grâu cum stă relaxat și confortabil în cămăruța lui îngrijită din spicul de pe câmp, se bucură de strălucirea soarelui, de vânticel,  de apropierea multor boabe la fel ca el din același spic de pe câmp.

 

Cât de groaznic trebuie să i se pară bobului, să cadă în pământul rece, umed, murdar și întunecat, se zacă acolo în singurătate, să se destrame și se piară. Dar numai cu un astfel  preț se ajunge la recoltă.

 

    Oare apostolul Pavel nu ar fi putut, rămânând credincios, să trăiască la un anumit nivel de confort, să aibă propriul său colț de cămin și să spună din când în când câte-o predică de zidire? Dar când a auzit chemarea lui Hristos, el nu a ezitat să meargă de-a lungul acelei căi pe care I-a trasat-o Hristos. „Dar eu nu ţin numai decît la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă,“ – spune el, și de aceea îl vedem „În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte ! De cinci ori am căpătat dela Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adîncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe rîuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” 2 Corinteni 2: 23 -27

 

    Este dificil să ne imaginăm ce șir lung de autonegare, silință, luptă și suferință a reprezentat viața lui. Mișcat de dragostea lui Hristos, el s-a dedicat voluntar lucrării lui Hristos și și-a luat cu bucurie cota sa din valoarea acestei însărcinări. În aceasta a și constat „părtășia la suferințele lui Hristos„. Apostolul Pavel a prețuit foarte mult părtășia la suferințele lui Hristos. „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui,” Coloseni 1:24. Această idee l-a îmbucurat, că toate aceste suferințe au fost făcute voluntar de dragul lui Hristos, iar aceasta a dat naștere unei relații noi, puternice și strânse între el și Hristos. În afară de aceasta, el a cunoscut din experiență căci calea suferinței pentru Hristos este o școală prețioasă în care a învățat multe. El a învățat să nu se bazeze pe puterea sa, ci pe puterea lui Dumnezeu, „care se desăvârșește în slăbiciune„. Durerile suferite de el pentru numele lui Hristos, i-au adus în sine o consolare cerească, astfel încât el a putut să spună despre sine, „Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mîngîiere.“ (2 Corinteni 1: 5).

Sfârșit.

 

https://vesteabuna.wordpress.com/2018/08/21/sensul-suferintei-vladimir-martinkovski-intreaga-carte/#more-42331

 

Sursa= https://vesteabuna.wordpress.com/category/sensul-suferintei-carte-de-vladimir-martinkovski-traducere-din-l-rusa/

 

 

////////////////////////////////////////

 

Părtășia suferințelor lui Hristos. Sensul suferinței (12. Sfârșit.) Vladimir Marținkovski

SENSUL SUFERINȚEI, CARTE DE VLADIMIR MARȚINKOVSKI, TRADUCERE DIN L. RUSĂ

 

 

      Cum poate să aibă cineva părtășie cu suferințele lui Hristos? De ce apostolul Pavel a acordat o atât de uriașă însemnătate acestei experiențe? Dar mai întâi de toate trebuie să clarificăm ce trebuie înțeles prin expresia „suferința lui Hristos”? Suntem atât de înclinați să înțelegem prin aceasta chinul Lui din Grădina Ghetsimani și moartea Sa ispășitoare pe Calvar. Dar acest lucru este departe de a cuprinde întregul înțeles, nu au fost oare ultimii trei ani ai vieții Sale pământești un lanț continuu de suferință?

 

     Să ne amintim cât de greu a fost pentru Hristos, Fiul Sfânt al lui Dumnezeu, să trăiască printre oameni păcătoși, în contact permanent cu nevoile lor și să aibă permanent în fața ochilor Lui, umilința morală și urmele dăunătoare ale păcatului. Cât de dureros a fost să fii tot timpul un singuratic din punct de vedere spiritual, puțin înțeles, în mod constant neînțeles chiar de cei mai apropiați și dragi oameni. Să nu ai timp să mănânci și să dormi, să suferi foame și lipsuri de tot felul, să nu ai un loc unde să-ți pleci capul. Să fii supus unor ispite grele și pentru toate acestea să culegi calomnie, ură și persecuție. Cât de chinuitor a fost să fii abandonat de toți, chiar de ucenicii apropiați, să fii supus umilinței, torturii și, în cele din urmă, unei morți îngrozitoare pe cruce.

 

   Moartea lui Hristos pe Golgota a fost doar sfârșitul unei vieți de slujire și de suferință. Să nu uităm că aceste suferințe ale Lui au fost suferințe voluntare. „Tatăl Mă iubeşte,” spune Hristos „pentrucă Îmi dau viaţa, ca iarăş s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu dela Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăş: aceasta este porunca, pe care am primit-o dela Tatăl Meu.“ Ioan 10:17-18

 

     Aceasta înseamnă că nimeni, nici Dumnezeu, nici oamenii – nu L-au forțat să aleagă o astfel de viață pentru Sine. În orice moment, El a avut posibilitate deplină să trăiască pentru Sine și să ne lase să ne prăpădim, dar El a preferat să-și jertfească viața Lui pentru mântuirea noastră, mișcat de iubirea pentru noi. Anume acest lucru a dat suferințelor lui caracterul de jertfă.

 

      Care a fost scopul acestor suferințe și care a fost motivul lor? Scopul lor a fost răspândirea binecuvântatei Împărății a lui Dumnezeu și astfel mântuirea rasei umane. Ca motiv al lor se dovedește a fi mărețul principiu al răsplătirii, care se manifestă în mod egal atât în lumea morală cât și în cea fizică și care acționează cu o eficiență la fel de precisă ca legea gravitației. „Nimic nu se dă pe gratis.” Nu există progres fără efort, fără silință, fără sacrificiu. Imaginați-vă bobul de grâu cum stă relaxat și confortabil în cămăruța lui îngrijită din spicul de pe câmp, se bucură de strălucirea soarelui, de vânticel,  de apropierea multor boabe la fel ca el din același spic de pe câmp.

 

Cât de groaznic trebuie să i se pară bobului, să cadă în pământul rece, umed, murdar și întunecat, se zacă acolo în singurătate, să se destrame și se piară. Dar numai cu un astfel  preț se ajunge la recoltă.

 

    Oare apostolul Pavel nu ar fi putut, rămânând credincios, să trăiască la un anumit nivel de confort, să aibă propriul său colț de cămin și să spună din când în când câte-o predică de zidire? Dar când a auzit chemarea lui Hristos, el nu a ezitat să meargă de-a lungul acelei căi pe care I-a trasat-o Hristos. „Dar eu nu ţin numai decît la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă,“ – spune el, și de aceea îl vedem „În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte ! De cinci ori am căpătat dela Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adîncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe rîuri, în primejdii din partea tîlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgînilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” 2 Corinteni 2: 23 -27

 

    Este dificil să ne imaginăm ce șir lung de autonegare, silință, luptă și suferință a reprezentat viața lui. Mișcat de dragostea lui Hristos, el s-a dedicat voluntar lucrării lui Hristos și și-a luat cu bucurie cota sa din valoarea acestei însărcinări. În aceasta a și constat „părtășia la suferințele lui Hristos„. Apostolul Pavel a prețuit foarte mult părtășia la suferințele lui Hristos. „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui,” Coloseni 1:24. Această idee l-a îmbucurat, că toate aceste suferințe au fost făcute voluntar de dragul lui Hristos, iar aceasta a dat naștere unei relații noi, puternice și strânse între el și Hristos. În afară de aceasta, el a cunoscut din experiență căci calea suferinței pentru Hristos este o școală prețioasă în care a învățat multe. El a învățat să nu se bazeze pe puterea sa, ci pe puterea lui Dumnezeu, „care se desăvârșește în slăbiciune„. Durerile suferite de el pentru numele lui Hristos, i-au adus în sine o consolare cerească, astfel încât el a putut să spună despre sine, „Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mîngîiere.“ (2 Corinteni 1: 5).

Sfârșit.

(toată cartea, aici)

 

https://vesteabuna.wordpress.com/2018/08/20/partasia-suferintelor-lui-hristos-sensul-suferintei-12-sfarsit-vladimir-martinkovski/

 

 

 

Similare

Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună. Sensul suferinței (5) Vladimir Marținkovski

5. Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună Suferința nu numai că ne face pe noi mai buni, ci dezvoltă în noi abilitatea de a-i face pe alții mai buni. Prin această școală a trecut Iosif, care a experimentat vânzarea și închisoarea, David – care a supraviețuit persecuției și pribegirii,…

 

 

 

„Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător.” Suferința pentru adevăr. Sensul suferinței (10.) Vladimir Marținkovski

     Dacă suferi pentru ce-ai făcut – pocăiește-te, dacă suferi pe nedrept – bucură-te. Dar mai există un alt fel de suferințe: pentru adevăr, pentru triumful iubirii, a purității vieții, pentru ascultarea de Dumnezeu, acestea sunt suferințele lui Hristos. Aici, unde realitatea ostilă a vieții carnale se întâlnește cu dorințele superioare…

 

 

 

Hristos nu a rostit nici un singur discurs funerar. Hristos și suferința. Sensul suferinței (11.) Vladimir Marținkovski

De fapt, Hristos oare nu de aceea a venit în această lume ca să-l elibereze pe om de severitatea suferinței? Nu este aceasta vestea bună și îmbucurătoare a Noului Testament? În afara de Hristos, omul degeaba se străduiește să rezolve problema suferinței. După cum s-a menționat, învățăturile lui Buddha caută să…

 

//////////////////////////////////////////

 

Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună. Sensul suferinței (5) Vladimir Marținkovski…

 

 

5. Suferința te pregătește pentru o slujbă mai bună

Suferința nu numai că ne face pe noi mai buni, ci dezvoltă în noi abilitatea de a-i face pe alții mai buni. Prin această școală a trecut Iosif, care a experimentat vânzarea și închisoarea, David – care a supraviețuit persecuției și pribegirii, și toți profeții și oamenii drepți. În această școală a sărăciei, a abandonului, a singurătății, a respingerii , oamenii primesc o inimă nouă, făcându-i capabili de o slujbă mai bună.

 

„Așa cum aurul este testat în foc, oamenii plăcuți lui Dumnezeu sunt testați pe culmile umilinței”. Și de aceea Dumnezeu i-a trimis apostolului Pavel „un țepuș în carne“, astfel încât nu s-a umflat de mândrie, datorită strălucirii acestor descoperiri, ci a înțeles marea taină a smereniei: „puterea Mea în slăbiciune se face desăvârșită“.

 

Suferința conduce nu numai la putere, ci și la înțelepciune. Ea purifică vederea, aprofundează capacitatea de revelație. Apostolul Ioan, suferind pentru cuvântul lui Dumnezeu, era în închisoare pe insula Patmos, dar în vizorul duhului său era revelația lui Hristos.

 

Pentru ca stânca puternică a inimii omenești să fie zdrobită de Cuvânt, trebuie să experimentezi tu însuți ce înseamnă să ai o inimă zdrobită. Dar nu este așa de teribil când inima se zdobește, ci atunci când se împietrește. Dar nu este acesta oare secretul farmecului veșnic al lui Hristos? Prin urmare, el poate fi îngăduitor cu noi în slăbiciunile noastre, întrucât și „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat„. El însuși a trecut pe calea suferinței umane: „…suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui.”

(toată cartea aici)

https://vesteabuna.wordpress.com/2018/07/22/suferinta-te-pregateste-pentru-o-slujba-mai-buna-sensul-suferintei-5-vladimir-martinkovski/

 

/////////////////////////////////

 

„Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător.” Suferința pentru adevăr. Sensul suferinței (10.) Vladimir Marținkovski…

 

 

     Dacă suferi pentru ce-ai făcut – pocăiește-te, dacă suferi pe nedrept – bucură-te. Dar mai există un alt fel de suferințe: pentru adevăr, pentru triumful iubirii, a purității vieții, pentru ascultarea de Dumnezeu, acestea sunt suferințele lui Hristos. Aici, unde realitatea ostilă a vieții carnale se întâlnește cu dorințele superioare ale duhului, atât în alții, cât și în noi înșine. Aceasta este lupta împotriva păcatului în numele lui Hristos. Această întristare care „este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire„. 2 Corinteni 7:10

 

       Pe calea către adevăr stă egoismul, autoafirmarea, sensibilitatea brută față de mine, și eu le declar lor război, „zugrum ceea ce mă chinuie“, așa cum spune Efrem Sirul despre spiritualizarea cărnii. Aceasta este o luptă, o etapă inevitabilă pe drumul spre fericire. Și în măsura în care aceste obstacole din partea „eului” cărnii mele și a oamenilor din lume stau  împotriva dorințelor mele superioare, eu sufăr.

 

      Oamenii „nu iartă binele”, ce ciudat. Oamenii l-au răstignit pe Hristos, ei Îl persecută și acum. În această lume în care Domnul nostru este crucificat, noi trebuie să fim persecutați, dacă nu suntem în prietenie cu această lume.

 

       Și oricine îl urmează pe Hristos fără cruce, nu este vrednic de El. Căci „toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi„. 2 Timotei 3:12

 

      Noi ne luptăm cu păcatul din oameni, ne luptăm „cu omul din spatele omului“ – și o astfel de luptă nu poate fi iertată, nu numai de duhul întunericului, ci și de acei oameni care „au iubit întunericul mai mult decât lumina“. Și suferința pentru mărturisirea numelui lui Hristos și a Evangheliei în cuvânt și în faptă este „…părtășia suferințelor lui Hristos.“ Aceasta este adevărata credință creștină, care a dat lumii frumusețea martirajului: „ întrucît aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sînteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă sufere pentrucă este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta…. Aşa că cei ce sufăr după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine.„(1 Petru 4: 13-19).

 

       Aceste suferințe vor înceta numai în Împărăția lui Dumnezeu, atunci când aceasta se va arăta în toată puterea sa – și pentru acest scop anume, ca această Împărăție a bucuriei să vină, trebuie suferit. Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător. Și de aceea este scris: „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.” (Filipeni 1: 29).

 

      Aceste suferințe sunt pentru sensul vieții, pentru Logos, pentru Hristos. Despre aceste suferințe a spus Hristos: „…întristarea voastră se va preface în bucurie„. „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!„

 

  Cum putem distinge suferința de adevăr, de suferința pentru încălcarea adevărului? Pentru a face acest lucru, avem nevoie să purtăm în  viața noastră o imagine mai înaltă (un criteriu mai înalt) a binelui și a răului, a-L primi pe Cel care este Sensul Vieții, pe Cel care a spus despre sine:„Eu sînt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.“.

 

 Și în această lumină nu numai că distingem suferința distrugătoare de cea binecuvântată. Și nu numai că vedem în această lumină, dar această lumină va și arde cu un foc purificator suferințele pentru minciună, corectând cauzele lor – dorințele josnice, întunecate, iar suferințele pentru adevăr  vor fi transformate în bucurie și frumusețe.

(toată cartea, aici)

 

„Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător.” Suferința pentru adevăr. Sensul suferinței (10.) Vladimir Marținkovski

 

//////////////////////////////////////

Hristos nu a rostit nici un singur discurs funerar. Hristos și suferința. Sensul suferinței (11.) Vladimir Marținkovski

 

 

 

De fapt, Hristos oare nu de aceea a venit în această lume ca să-l elibereze pe om de severitatea suferinței? Nu este aceasta vestea bună și îmbucurătoare a Noului Testament?

 

În afara de Hristos, omul degeaba se străduiește să rezolve problema suferinței.

 

După cum s-a menționat, învățăturile lui Buddha caută să elimine suferința prin anihilarea dorințelor în om, dar prin asta un om ajunge fără emoții, nesimțitor, indiferent, impersonal … și împreună cu suferința Budda elimină și conștiința și viața.

 

Dar Hristos transformă dorințele malefice în dorințe bune, căci numai dorințele nebune și rele provoacă omului suferințe nimicitoare. El îndepărtează din dorințe numai petele lor de moarte – păcatul, la fel din personalitatea omului. Viața lui conștientă, duhovnicească, o păstrează. Hristos nu a rostit nici un singur discurs funerar. Când a întâlnit convoiul de înmormântare, El l-a oprit pur și simplu, înviind mortul.

 

Suferința este chestiunea de bază a omului care strigă către Dumnezeu. Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la strigăt. Hristos a adus Evanghelia milei, a vindecării, a păcii și a iubirii. Oamenii vor iubi mereu această carte, pentru că în ea se vor lovi de toată durerea umană – începând cu lacrimile amare ale trădării lui Petru și terminând cu durerea de nedescris a Fecioarei Maria, stând la cruce, cu o inimă străpunsă de sabia durerii Fiului ei.

 

Și în sfârșit, aici întâlnim experiențele Domnului care depășesc experiența noastră. La urma urmei, El însuși a parcurs întreaga cale dificilă a omului, luând asupra lui durerile noastre, dar fără păcat. Ce oferă Hristos unui om împovărat de suferința pentru neadevăr? Mai întâi de toate, El dă „orbilor vedere”, adică îi învață să distingă suferința pentru minciună, de suferința pentru adevăr. El iartă vina și eliberează de pedeapsa pentru minciună, de chinurile conștiinței și tocmai prin aceasta el ne unește pe noi cu  Dumnezeu.

 

Cei care au experimentat carcere și temnițe pentru mărturisirea Evangheliei, știu din experiență căci cu Hristos și în temniță este libertate, dar fără Hristos și afară este închisoare.

 

Să ne amintim ce a făcut milostivul samaritean. El a turnat pe rănile nefericitului ulei  și vin. Așa trebuie ca uleiul mângâierii să ungă rănile omului bolnav de moarte, poate că acesta va fi un cuvânt de consolare sau o atitudine atentă, sensibilă, prin cuvânt. Și nu cum au mângâiat prietenii lui Iov: „Pe tine Dumnezeu te-a pedepsit”. Mila omului trebuie să se arate față de fiecare și de oricine a căzut adânc. „Pentru că și tu ești un om păcătos”, spune un dicton oriental sanscrit.

 

Pe om trebuie să-l iubeși și să-l jelești, nu păcatul lui, bolnavul și nu boala lui. Dar ajutorul Evangheliei toarnă pe răni nu numai ulei, ci și vin, pentru a fi protejat de infecții, pentru a dezinfecta. Ea îl mângâie pe om, dar în același timp biciuiește păcatul lui, Hristos spune păcătoasei: „nici eu nu te osândesc” și în această constă bunătatea uleiului. Dar mai adaugă: „du-te și să nu mai păcătuiești” – acesta este vinul, salvatorul din moarte.

 

„De unii fie-vă milă și căutați să mântuiți pe unii”.

 

Numai vestea bună preface durerea în bucurie, răutatea în dragoste și duce la ceremonia cerească a Canei Galileii.

(toată cartea, aici)

 

Hristos nu a rostit nici un singur discurs funerar. Hristos și suferința. Sensul suferinței (11.) Vladimir Marținkovski

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Distrugerea lumii, planul B al lui Vladimir Putin; Cristian Pîrvulescu: Planul lui Putin e pus la punct de mulţi ani. Aşteptăm în Ucraina un atac necruţător, aerian şi cu rachete; Profil de KGB-ist: în anii ’90, Putin spăla bani din droguri printr-o bancă românească! Pe generalul terorist Soleimani l-a primit la Kremlin în 2015-2016; Parlamentul iranian a votat executarea 15.000 de protestatari! „Rebelii merită o lecție dură”, își motivează fundamentaliștii islamici intențiile genocidare; Este folosită înfometarea ca armă în războiul din Ucraina? (Potopistii tovarasului Putin  votati de romani…) „Iliescu si Nastase ne-au bagat foamea in case!” Sculele  demolatorilor din Romania rasplatiti din plin …Averile liderilor sindicali din România. Ce case, conturi, maşini sau terenuri deţin; Cel mai bogat lider de sindicat, plătit cu 13.000 de euro/lună; Ungaria și Rusia, acțiuni concertate împotriva României cu sprijinul UDMR – partea I; România furată -Pețitorii averii sindicatelor;  Rezumat Pachet ABC-ul manipularii – Tahl Raz, Chris Voss, Kevin Dutton- O colecție de cinci cărți care îți oferă o nouă abordare a vieții de zi cu zi, care te ajută să smulgi de la viață mai mult decât smulge ea de la tine; Terorismul – arma lui Andropov și Putin-Generalul Ion Pacepa despre legăturile KGB-ului cu teroriștii din Orientul Apropiat; (Fara a si vedea barna din ochii pornografi…) Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”;

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

(Fara a si vedea barna din ochii pornografi…) Putin, patriarhul Kirill și „teroriștii gay”

 

George Enache

 

 

 

Noțiunea de „geopolitică a religiei” are două înțelesuri complementare: pe de-o parte, este vorba de utilizarea mijloacelor politico-militare în vederea atingerii unor obiective religioase (impunerea în rândurile populației a unei anumite religii, cucerirea unui loc sfânt, etc.) iar, pe de altă parte avem utilizarea discursului religios și exploatarea sentimentelor religioase ale oamenilor în vederea atingerii unor obiective geopolitice, de acumulare de putere. Nu este deloc ușor să distingi între cele două aspecte, care de fapt coexistă în cadrul unui fenomen în desfășurare. Mereu au fost (și vor fi) oameni care vor vedea în primul rând scopurile religioase, în timp ce alții se vor folosi de ocazie pentru a-și atinge obiective de natură politică.

 

Pentru adepții comunismului lucrurile erau clare: de-a lungul istoriei, religia a fost o iluzie, de care puternicii lumii s-au folosit ca de un văl, aruncat peste ochii celor ignoranți, pentru a acumula în voie bogății și putere. Din acest punct de vedere, o geopolitică a religiei din perspectivă comunistă nu ar avea decât al doilea înțeles, menționat mai sus. Aceiași comuniști au pretins că au rupt vălul ignoranței, propovăduind o nouă viziune, o ideologie eliberatoare pentru întreaga umanitate. Pentru ca acțiunea de eliberare a lumii să aibă loc în mod organizat, s-a creat Internaționala a III-a comunistă (Cominternul), cu sediul la Moscova. Se pretindea că nu poate exista partid comunist care să nu fie membru al Cominternului, iar ca un partid să fie membru al Cominternului trebuia să respecte cu strictețe indicațiile Moscovei, care stabilea ora exactă în ceea ce privește ortodoxia comunistă. Treptat, lumea a început să se întrebe: prin Comintern Moscova sprijină emanciparea lumii în spirit comunist, sau de fapt Moscova de folosește de mișcarea comunistă internațională pentru a-și atinge obiective proprii, geopolitice, care au prea puțin în comun cu idealul generos afirmat public? Compromis de instrumentalizările evidente generate de către Kremlin, care conduseseră la ideea că partidele comuniste din restul lumii sunt simple instrumente ale intereselor sovietice, Cominternul a fost oficial desființat în 1943, fiind înlocuit cu o structură considerată mai flexibilă, Cominformul, în care, chipurile, exista egalitate între partidele comuniste. A fost însă de ajuns ca liderul iugoslav, Tito, să iasă din front, pentru ca el să fie tratat ca un veritabil eretic, iar furia blocului comunist controlat de către URSS să se reverse ani la rândul asupra Iugoslaviei. Cominternul și alte structuri de acest gen au fost, prin urmare, instrumente excelente de proiectare în lume a influenței Moscovei, mult dincolo de granițele sovietice, fapt care a creat avantaje însemnate de natură geopolitică, mai ales în termeni de soft power. Însă ideea comunistă nu a fost singura exploatată de către liderii bolșevici.

 

În luna decembrie 1940, la câteva luni de la ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei,  își făcea apariția la Chișinău un arhiereu rus, care s-a prezentat drept Alexie de Tula, care a pretins să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Basarabia, până atunci aflată sub autoritatea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru a o aduce sub omoforul sinodului de la Moscova. Lucrul acesta poate părea foarte straniu, dacă știm că atunci în URSS campania ateistă era la apogeu, iar la acel moment sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse practic nu mai exista, majoritatea absolută a ierarhilor fiind uciși sau în închisoare. De asemenea, serviciile represive sovietice trecuseră la arestarea preoților basarabeni care nu apucaseră să se refugieze dincoace de Prut. Ce rost avea să mai vină un ierarh să reorganizeze în Basarabia o biserică care, oricum, urma să fie distrusă în foarte scurtă vreme? După cum am spus deja, bolșevicii s-au delimitat cu oroare de religie, considerată expresie a unei etape revolute, de ignoranță, din istoria umanității și menținută artificial în societate de către clasele exploatatoare ca instrument de exploatare. Biserica Ortodoxă Rusă, în particular, era asociată cu țarismul și trebuia să dispară asemeni tuturor rămășițelor vechii orânduiri. Cu toate acestea, liderii sovietici și-au dat seama că religia și cultele pot fi exploatate ca instrumente de soft power, mai ales în relațiile internaționale, consolidând influența Moscovei în lume. De aici, această dualitate a puterii sovietice în ceea ce privește religia: pe de-o parte persecuție, pe de altă parte instrumentalizare în vederea atingerii unor obiective de natură geopolitică.

 

Biserica Ortodoxă Rusă în anii regimului bolșevic

            Odată cu instaurarea puterii bolșevice, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat în zodia persecuțiilor. Profitând de căderea regimului țarist (februarie 1917), Biserica Ortodoxă Rusă se reorganizase, alegând un patriarh, pe Tihon, după ce, de la Petru cel Mare, avusese în frunte un funcționar civil. În martie 1918, Tihon afirma: ,,Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească: orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborând asupra ei binevoirea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat «slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiți » (Romani, 13,4)”. Cuvintele sale nu au fost deloc bine primite de către bolșevicii care tocmai preluaseră puterea, prin lovitura de stat din 7 noiembrie 1917, aceștia începând rapid persecuțiile antireligioase.

 

Marea foamete din 1921 – 1922 a fost o excelentă ocazie pentru bolșevici în a organiza o represiune pe scară largă a cultelor religioase. Patriarhul Tihon a adresat în august 1921 un apel Bisericii ruse (și de asemenea bisericilor străine) în vederea strângerii de fonduri pentru înfometați. Pentru a priva biserica de capitalul moral care l-ar fi dobândit în urma acestei acțiuni, guvernul emite un decret prin care se confiscau toate odoarele bisericilor. Dorind să evite dispariția unui imens patrimoniu cultural, Patriarhul Tihon a solicitat ca odoarele utilizate în mod nemijlocit la actul liturgic să fie păstrate, valoarea lor urmând să fie răscumpărată de către credincioși. Guvernul s-a folosit de afirmațiile patriarhului ca pretext pentru a declanșa o campanie intensă împotriva Bisericii, acuzând-o de reacționarism și de refuzul de a ajuta pe cei aflați în suferință. Chestiunea odoarelor bisericești a permis guvernului ca pentru prima oară să intenteze procese publice clericilor de vază, printre victime aflându-se și mitropolitul de Petrograd (Leningrad), Veniamin, care a fost condamnat și împușcat cu mai mulți colaboratori ai săi

 

Însuși patriarhul Tihon a fost arestat pe 9 mai 1922, stând în închisoare mai bine de un an. Eliberat în cele din urmă, Patriarhul își recunoștea „greșelile trecutului” și se angaja să nu mai critice actele guvernului sovietic. După moartea lui Tihon ziarul „Izvestia” publica un ,,testament”, prin care Patriarhul recunoștea noul regim, exprimându-și în același timp speranța că se va permite bisericii să educe copiii în spirit religios, școlile teologice să funcționeze normal iar publicațiile religioase să apară în mod regulat. Problema autenticității „testamentului” va suscita discuții extrem de aprinse și va crea premisele ca o mare parte din emigrația rusă să nu mai recunoască autoritatea canonică a urmașilor lui Tihon.

 

În anii în care au urmat, mii de preoți și monahi au fost uciși sau aruncați în închisoare, doar câțiva ierarhi au supraviețuit în libertate iar structurile ecleziastice au fost practic desființate.

 

Însă, odată cu atacul german din vara anului 1941 și marile înfrângeri din prima parte a războiului, Stalin își amintește brusc de „Maica Rusie” și de biserică ca factor mobilizator al populației. Ierarhii supraviețuitori sunt adunați la Kremlin, se reconstituie oficial un sfânt sinod și se alege un patriarh, în persoana mitropolitului Serghie. Se redeschid lăcașele de cult iar biserica primește resurse pentru a-și transmite mesajul în rândul populației (ironia sorții a făcut ca bunurile primite să fie cele alocate mișcărilor și publicațiilor ateiste). Efectul este formidabil, bisericile sunt pline, iar oamenii sunt îndemnați să se încreadă în Dumnezeu, în Stalin și în victorie, ierarhii nepregetând să susțină justețea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Ierarhii ruși a adresat mesaje inclusiv soldaților români, aliații Germaniei, amintindu-le că românii și rușii au aceeași credință, deci nu trebuie să lupte unii cu alții.

 

Foarte important, după ce obiectivele de politică internă și externă din timpul războiului care necesitau implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse au fost în mare parte atinse, conducerea sovietică a considerat că viața religioasă a renăscut în URSS într-un mod profund nesănătos și periculos, astfel încât s-a început o nouă campanie ateistă, extrem de virulentă, fiind din nou arestați ierarhi și clerici ortodocși.

 

Refacerea structurilor Bisericii Ortodoxe Ruse a avut și alte rațiuni. Inamicii URSS au prezentat campania lor drept un adevărat război sfânt îndreptat împotriva comunismului ateu, puterile Axei având grijă să restaureze viața religioasă în teritoriile ocupate. Cu acest prilej, au existat ierarhi ortodocși, supraviețuitori ai masacrelor bolșevice, care au trecut de partea ocupantului. Așa s-au înființat/reorganizat în zona Ucrainei și Bielorusiei structuri ecleziastice diferite de Sinodul de la Moscova care, ulterior, odată cu retragerea forțelor Axei, s-au constituit în biserici ale exilului.

 

Un alt motiv l-a reprezentat activitatea Vaticanului în Europa de Est, acesta încercând să creeze un baraj în fața înaintării bolșevice, prin crearea unui front comun al statelor catolice și ortodoxe din regiune. Papa devine pentru Stalin aliatul numărul unu al „imperialismului” american. Pentru a-l combate, după ce armata sovietică se instaurează peste o bună parte a Europei, Stalin forțează desființarea Bisericilor greco-catolice și, cum în zona de influență sovietică se aflau majoritatea bisericilor ortodoxe, el preconizează o adevărată „Internațională” ortodoxă, patronată de Patriarhia rusă, care să se constituie într-o contrapondere la Biserica Catolică, „Internațională” care să promoveze pe plan extern interesele URSS și ale lagărului comunist. Principala misiune a bisericilor (nu doar a celor ortodoxe, dar a tuturor cultelor) din lagărul sovietic, în primii ani ai Războiului Rece, a fost „lupta pentru pace”, care însemna denunțarea neobosită a faptului că Occidentul vrea război în timp ce lagărul sovietic dorește pacea („URSS bastionul păcii e”). După cum se poate observa lesne, tema a revenit în aceste zile, conducătorii politici și religioși de la Moscova acuzând Occidentul (în special Statele Unite) de dorință de expansiune fără limite, fapt care a obligat Rusia să organizeze „operația militară specială” în Ucraina (care, astfel, ar fi de fapt o acțiune de autoapărare!).

 

În afara zonei de influență sovietică a rămas patriarhul de la Constantinopol, care a fost prezentat permanent drept o persoană supusă intereselor americane. În aceste condiții, noul lider al lumii ortodoxe trebuia să fie patriarhul rus, fapt care s-a încercat a fi confirmat printr-o conferință panortodoxă la Moscova, în 1948.

 

Rivalitatea Moscova-Constantinopol

De fapt, rivalitatea dintre Constantinopol și Moscova, veche de secole, doar intrase într-o nouă etapă. În condițiile destrămării Imperiului rus după primul război mondial, multe teritorii, cu o populație ortodoxă numeroasă, intraseră în componența a noi state. Cum situația în ceea ce privește situația cultelor în URSS era cea descrisă mai devreme, credincioșii ortodocși aflați în afara statului sovietic au solicitat Patriarhiei ecumenice recunoașterea autocefaliei, așa născându-se noi structuri ecleziastice ortodoxe în Polonia, Finlanda, Estonia, etc. Guvernul sovietic a impus Bisericii ruse (pe care, în același timp, o persecuta) să nu recunoască noua realitate și să considere pe mai departe zonele respective drept teritoriu canonic al Bisericii Ruse. După reocuparea unor teritorii, în urma celui de-al doilea război mondial, o parte din aceste biserici au fost (re)înglobate în cadrele Patriarhiei ruse, iar ortodocșii care au rămas în afara granițelor sovietice, dar despre care se considera că sunt legați istoric de Patriarhia de la Moscova, au trebuit să solicite de la aceasta o nouă autocefalie, cea acordată de Constantinopol nefiind considerată valabilă.

 

În 1923 are loc la Constantinopol Sinodul pan-ortodox convocat de către patriarhul ecumenic Meletie Metaxakis, foarte deschis colaborării cu alte biserici creștine, în special cu Biserica Anglicană. La acest sinod s-a pus problema „modernizării” Bisericii Ortodoxe, printre chestiunile discutate fiind și cea a îndreptării calendarului. Se știe că această îndreptare a produs mari frământări în lumea ortodoxă, apărând curentul calendarist, ai cărui aderenți au continuat să urmeze vechiul calendar iulian și să considere restul bisericii ca fiind schismatică. Printre adepții greci ai acestui curent, Meletie este perceput ca un diavol care a tulburat biserica. Este momentul care deschide, în unele medii ortodoxe radicale, opoziția la „ecumenism”, „globalizare” și, în general, la orice formă de modernitate. Meletie a trebuit să părăsească scaunul patriarhal de la Constantinopol, ajungând patriarh al Alexandriei. Din această poziție, el inițiază o acțiune misionară intensă în Africa subsahariană, punând bazele unei biserici ortodoxe în această parte a lumii, care, recent, a devenit ținta Patriarhiei ruse, prin crearea așa numitului Exarhat african, o structură bisericească supusă Moscovei, prin care se caută ruperea unei părți a clerului și a credincioșilor de patriarhia Alexandriei, ca represalii pentru că aceasta a sprijinit autocefalia bisericii din Ucraina.

 

Biserica rusă, date fiind condițiile obiective, nu a luat parte la sinodul din 1923. Cu toate acestea, ea s-a poziționat ferm pentru păstrarea vechiului calendar, punându-se în opoziție din nou cu Constantinopolul. După cum se știe, în România, Biserica Ortodoxă a impus calendarul îndreptat, fapt care a stârnit reacții de împotrivire, mai ales în zona Moldovei, revoltele fiind stimulate de agenți sovietici veniți de peste Nistru, care se foloseau de problema religioasă pentru a destabiliza România. Cum a fost ocupată Basarabia în 1940 s-a și introdus în biserică „stilul vechi”, ca o altă formă de diviziune ale celor două maluri ale Prutului. Disputele teologice și ecleziologice deveniseră pentru puterea sovietică pretexte excelente pentru a genera crize.

 

Revenind la situația de după 1948, „Internaționala ortodoxă” creată de Moscova și-a continuat misiunea până la începuturile Conciliului Vatican II, care-și propunea o reînnoire a Bisericii Catolice, precum și inițierea unui dialog cu Biserica Ortodoxă, în vederea anulării disputelor din secolele trecute. Foarte mulți din acea epocă au văzut în dialogul dintre catolici și ortodocși o formă de apropiere între părțile lumii, sfâșiate de realitatea Războiului Rece. De altfel, mișcarea ecumenică, în care erau implicate toate cultele creștine, mai mult sau mai puțin, se dezvoltase după Primul Război Mondial tocmai ca un răspuns creștin la ororile războiului, promovând pacea și apropierea între oameni, în numele lui Iisus Hristos.

 

Partenerul de dialog al Bisericii catolice în tot acest proces de apropiere, încheiat cu ridicarea reciprocă a anatemelor pronunțate în 1054, a fost patriarhul ecumenic Athenagoras, care a căutat să antreneze în proces și bisericile ortodoxe din lagărul comunist. Cum lumea intra în perioada de coexistență pașnică, prin slăbirea tensiunilor din anii ‘50, iar patriarhul ecumenic nu putea fi lăsat să negocieze singur în numele Ortodoxiei, Moscova a acceptat ca reprezentanți ai lumii ortodoxe de dincoace de Cortina de Fier să ia parte, ca observatori, la lucrările conciliului Vatican II și să participe activ la întâlnirile pan-ortodoxe de la Rhodos (1963, 1964) și de la Chambessy (1968).

 

Cum a fost subminat Sfântul și Marele Sinod Pan-ortodox din Creta (2016)

 La Chambessy, în Elveția, se structurează un centru coordonat de Patriarhia ecumenică, unde se adună reprezentați ai tuturor bisericilor ortodoxe, scopul acestora fiind să pregătească documentele pentru un viitor „Sfânt și mare Sinod ortodox”, care să continue tradiția sinoadelor ecumenice și să rezolve marile probleme ale ortodoxiei secolului XX. Cu alte cuvinte, din 1978 până în 2016, s-au tot discutat teme și pregătit documente pentru marele sinod. Evident, pe o durată atât de lungă, unele teme au devenit caduce, altele au căpătat alte semnificații în funcție de noile contexte istorice, iar între reprezentanții diverselor biserici autocefale au existat permanent neînțelegeri de natură teologică, în multe cazuri în spatele disputelor teologice ascunzându-se de fapt interese politice.

 

Cu toate acestea, patriarhul ecumenic Bartolomeu, care a fost implicat de când era simplu arhiereu în acest proiect, a insistat ca documentele pregătitoare să fie finalizate și discutate în diverse conferințe preconciliare, pasul penultim înaintea marelui sinod fiind sinaxa întâistătorilor bisericilor ortodoxe autocefale, din februarie 2016, de la Chambessy. Erau 10 documente care trebuiau analizate, pe patru teme nu s-a reușit consensul și au fost abandonate, urmând ca la sinod să se discute doar cele șase documente acceptate de către toți delegații.

 

Dar, cu puțin înainte de începerea Marelui Sinod, Biserica bulgară, a Antiohiei și a Georgiei s-au retras, sub diferite pretexte, astfel că Biserica rusă, constatând retragerea acestor biserici, s-a retras și ea, considerând sinodul drept nereprezentativ. În cele din urmă, acesta s-a ținut, într-o manieră restrânsă, însă impactul său s-a diminuat considerabil. Unii spun că cele trei biserici au fost stimulate de către Moscova pentru a se retrage, astfel încât Biserica rusă să nu iasă în față ca principală inițiatoare a „sabotajului”. Prin această manevră autoritatea Patriarhului ecumenic a fost subminată.

 

Apoi, documentele semnate la Creta au fost atacate sistematic, chestiunea pe care s-a bătut monedă cel mai mult fiind relațiile cu celelalte biserici creștine. S-a făcut apropierea dintre documentele de la Creta și cele adoptate în timpul conciliului de unire de la Florența din secolul al XV-lea, ierarhii semnatari fiind considerați schismatici și chiar apostați, iar cei care nu au semnat documentele au fost comparați cu Marcu al Efesului, ierarhul care s-a opus categoric înțelegerilor de la Florența. Toate aceste lucruri au stimulat opoziția grupărilor care de mai multă vreme se opuneau ierarhiei canonice din țări precum Grecia sau România, apărând însă și grupări noi, de „nepomenitori” ai ierarhiei legiuite. Toți aceștia tind să-l considere pe patriarhul Bartolomeu eretic iar pe patriarhul Kirill drept liderul adevărat al lumii ortodoxe. De aceea, unii s-au întrebat dacă în spatele neparticipării Bisericii ruse în Creta și a poziției adoptate ulterior de aceasta cu privire la documentele sinodului (pe care, la întâlnirile pregătitoare, le acceptase) se află nu rațiuni teologice, ci ele reprezintă doar un pretext, pentru a submina poziția Patriarhului ecumenic, într-o luptă pentru jurisdicție asupra lumii ortodoxe, dintre care cea mai spinoasă chestiune este Biserica Ortodoxă din Ucraina.

 

Problema Bisericii ucrainene

Contestarea poziției Patriarhiei constantinopolitane în cadrul ortodoxiei este strâns legată de problema jurisdicției asupra unor teritorii canonice aflate în dispută, din fostul spațiu al URSS. În Estonia, o parte din credincioșii ortodocși au dorit revenirea sub ascultarea Patriarhiei ecumenice, așa cu era situația în perioada interbelică. La fel, o parte din locuitorii Republicii Moldova au cerut reînființarea Mitropoliei Basarabiei, dependentă de Patriarhia Română. Ambele cazuri au fost întâmpinate cu ostilitate de către Patriarhia de la Moscova. Nu voi insista asupra situației din Republica Moldova, unde biserica dependentă de București a întâmpinat mari opreliști din partea puterii politice comuniste și filoruse, fiind nevoie de un proces la Curtea Europeană de Drepturilor Omului pentru ca guvernul de la Chișinău să permită funcționarea Mitropoliei Basarabiei, ci mă aplec doar asupra cazului estonian.

 

Recunoașterea unei biserici ortodoxe estoniene autonome, sub jurisdicția Patriarhului ecumenic, a dus la o primă schismă (ruptură) între Constantinopol și Moscova. La 23 februarie 1996, Moscova a întrerupt comuniunea și l-a declarat pe Bartolomeu I drept „schismatic”. În aprilie 1996 au avut loc la Zurich lucrările unei comisii mixte. Din partea Patriarhiei Moscovei a participat actualul patriarh Kirill, pe atunci șeful Departamentului de Relații Externe, care a insistat pe ideea că reactivarea vechii eparhii interbelice sufragane Patriarhiei ecumenice ar fi ilegală. Prin acordul de la 16 mai 1996, s-a hotărât ca creștinii ortodocși din Estonia să decidă cui biserici să aparțină. Decizia Patriarhiei ecumenice urma să fie suspendată pe o perioadă de timp, până când chestiunea urma să se lămurească. De fapt, provizoratul s-a întins până în 2000, în Estonia parohiile împărțindu-se între timp, în două, fiecare optând pentru una dintre jurisdicții. Biserica rusă a preferat să mențină acest provizorat, care bloca de fapt demersul celor care voiau să iasă de sub jurisdicția ei, însă la 1 septembrie 2000 Bartolomeu a considerat că acordul din 16 mai 1996 permite recunoașterea a două jurisdicții în Estonia și a finalizat toate demersurile pentru reînființarea eparhiei, care urma să cuprindă o parte din ortodocșii estonieni, restul rămânând sub ascultarea Bisericii ruse. Aceasta a respins decizia Patriarhului ecumenic, considerând pe mai departe Estonia drept parte integrantă a teritoriului canonic al Moscovei, fapt dovedit de declarațiile din septembrie 2018 ale mitropolitului Ilarion, noul șef al Departamentului de Relații Externe: „problema  Estoniei, din perspectiva noastră, nu a fost rezolvată, iar existența a două jurisdicții paralele, din punctul de vedere al canoanelor bisericești, este o anomalie.”  Însă, schisma estoniană nu a mai fost (deocamdată) reactivată.

 

În Ucraina, după 1990, s-au delimitat trei structuri ecleziastice ortodoxe majore:

 

 – Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană (UAOC) se consideră urmașa structurii formate în urma sinodului de la Kiev din 1921, unde s-a proclamat independența bisericii ucrainene de sub autoritatea sinodului rus, alegând drept primat pe mitropolitul Vasil Lipchivschi. Reprezentanții acestei structuri bisericești au fost persecutați după ocuparea Ucrainei de către puterea sovietică, putându-se manifesta în perioada ocupației naziste. O parte dintre ierarhi au reușit să fugă, punând bazele unei biserici ortodoxe autocefale ucrainene în exil. După 1991, reprezentanții acestei biserici au reactivat prezența ei în Ucraina, UAOC fiind condusă în 2018, de mitropolitul Macarie.

 

– Biserica Ortodoxă a Ucrainei – Patriarhatul de Kiev (UOC-KP) a fost creată în ianuarie 1992 ca urmare a demersului mitropolitului de Kiev, Filaret Denisenko, de a cere Patriarhiei Moscovei autocefalia pentru Biserica Ortodoxă din Ucraina, deoarece Ucraina devenise independentă. Demersul a fost refuzat, iar Filaret a fost suspendat și, ulterior, anatemizat de către Sinodul Bisericii ruse. El a continuat să conducă un număr de parohii care au dorit independența de Moscova, creând în timp o nouă ierarhie. Și UAOC și UOC-KP nu au fost până în 2018 recunoscute de una dintre bisericile ortodoxe autocefale.

 

– Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Moscovei (UOC-MP). Urmare a acțiunilor mitropolitului Filaret, ierarhii rămași loiali Moscovei au organizat un sinod la Harkov, în mai 1992, în care a fost ales drept „mitropolit al Kievului și al întregii Ucraine” Vladimir Sabodan, care a fost urmat în scaun, din 2014, de către mitropolitul Onufrie Berezovschi (fost al Cernăuțiului).

 

Până în anul 2018 UOC-MP a fost singura structură recunoscută canonic de restul bisericilor ortodoxe autocefale. După alegerea ca președinte a lui Victor Iușcenco, demersurile cu privire la înființarea unei biserici ortodoxe autocefale ucrainene recunoscute la nivel internațional s-au intensificat, însă restul lumii ortodoxe a ezitat să se amestece într-o chestiune care ar fi iritat la maxim partea rusă. Problema a fost amplificată și de neînțelegerile dintre UAOC și UOC-KP. După ocuparea Crimeii și amplificarea conflictului din Donbass, președintele Petro Poroșenco a accelerat demersurile pentru crearea autocefaliei ucrainene.

 

Pe 16 iunie 2016, Parlamentul ucrainean a votat o rezoluție prin care solicita Patriarhiei Ecumenice ca să anuleze actul din 1686, prin care Constantinopolul cedase Moscovei, temporar, jurisdicția asupra mitropoliei Kievului, și să se implice în organizarea unui congres de unificare a diverselor părți ale ortodoxiei ucrainene, urmând să acorde, în final, autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Pe 19 iunie, Patriarhia Ecumenică a anunțat că va crea o comisie sinodală care să examineze problema autocefaliei ucrainene, fapt care a stârnit reacții vehemente din partea Moscovei.

 

În aprilie 2018 Petro Poroșenco s-a întâlnit la Istanbul cu patriarhul Bartolomeu, reiterând importanța creării unui sinod unic pentru ortodoxia ucraineană și acordarea autocefaliei. Tot atunci Parlamentul de la Kiev a solicitat oficial Constantinopolului acordarea documentului (tomos) de recunoaștere a autocefaliei. De asemenea UAOC și UOC-KP s-au declarat gata să se implice în proces. Pe 22 aprilie patriarhul Bartolomeu a comunicat că sinodul Patriarhiei Ecumenice a examinat situația bisericească din Ucraina, a luat act de doleanțele exprimate de către reprezentanții bisericești și politici și a decis să rezolve problema, în coordonare cu celelalte biserici ortodoxe surori. Pe de altă parte, reprezentanții UOC-MP au declarat că situația canonică din acel moment nu trebuie schimbată, UOC-MP desfășurându-și activitatea misionară în Ucraina drept unică reprezentantă legitimă a Ortodoxiei.

 

Pe 31 august 2018, patriarhul Bartolomeu s-a întâlnit cu patriarhul Kirill al Moscovei, anunțându-i intenția sa de a acorda autocefalia bisericii ucrainene. Pe 1 septembrie o adunare (sinaxă) a episcopilor care țin de tronul de Constantinopol a luat în discuție autocefalia ucraineană. S-a amintit că autocefalia acordată Patriarhiei Moscovei în veacul al XVI-lea s-a rezumat la teritoriul din acea vreme al țaratului moscovit, în timp ce mitropolia de Kiev a continuat timp de veacuri să fie sub jurisdicția Constantinopolului. Cum Moscova refuză să rezolve situația bisericească din Ucraina, Patriarhul Ecumenic trebuie să preia inițiativa. Prin urmare, pe 7 septembrie patriarhul Bartolomeu a trimis în Ucraina doi episcopi ca reprezentanți personali ai săi (exarhi) cu misiunea de a pregăti unificarea diverselor structuri bisericești și acordarea autocefaliei. Răspunsul Moscovei nu a întârziat să apară, prin suspendarea pomenirii la Sf. Liturghie a Patriarhului Ecumenic, oprirea conslujirii și neparticiparea reprezentanților moscoviți la evenimentele organizate de Constantinopol

 

Pe 11 octombrie patriarhul Bartolomeu a retras autorizația acordată Moscovei în 1686 de către Patriarhia Ecumenică cu privire la administrarea mitropoliei de Kiev și a ridicat excomunicarea pentru liderii UOC-KP (patriarhul Filaret) și UAOC (mitropolitul Macarie), aflați până atunci în afara rânduielii canonice, iar sacramentele oficiate în cadrul celor două biserici au fost considerate valide. Astfel, cei doi ierarhi au fost puși pe picior de egalitate cu mitropolitul Onufrie, întâistătătorul UOC-MP. În același timp, toate cele trei structuri ecleziastice au fost considerate desființate, de vreme ce urma să se revină la situația de dinainte de 1686. Toți reprezentanții ortodoxiei ucrainene au fost invitați la sinodul de unificare, care a avut loc pe 15 decembrie 2018, unde au luat parte UOC-KP, UAOC și câțiva reprezentanți ai UOC-MP. Aici s-a votat crearea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, în fruntea noii structuri fiind ales ca primat mitropolitul Epifanie, considerat mâna dreaptă a liderului istoric al UOC-KP, Filaret. Pe 6 ianuarie 2019, în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar, patriarhul Bartolomeu a înmânat mitropolitului Epifanie tomosul de autocefalie al Bisericii Ucrainei, eveniment la care a luat parte și președintele Poroșenco.

 

Evident, Patriarhia Moscovei nu a rămas nepăsătoare în fața evenimentelor aflate în desfășurare.  Pe 15 octombrie 2018 Biserica Ortodoxă Rusă a întrerupt comuniunea cu Constantinopolul. UOC-MP era văzută de Moscova în continuare drept singura entitate canonică din cuprinsul Ucrainei, fiind în plus net majoritară, cuprinzând 12000 de parohii, spre deosebire de cele 6000 pe care le aveau împreună UOC-KP și UAOC. Moscova insista că, în practică, UOC-MP este o biserică independentă, care-și alege ierarhia fără niciun fel de amestec din partea Moscovei, legăturile fiind doar de natură spirituală. UOC-MP ar fi, prin urmare adevărata Biserică Ortodoxă a Ucrainei, nu doar o simplă eparhie rusă pe teritoriul Ucrainei. Patriarhia ecumenică a replicat, afirmând că, în urma deciziei din 11 octombrie 2018, UOC-MP a încetat să existe din punct de vedere canonic. În Ucraina putea să existe doar o singură biserică ortodoxă, iar continuarea existenței UOC-MP ar fi considerată doar ca o menținere necanonică a unui exarhat la Bisericii Ortodoxe Ruse în Ucraina, fapt care nu putea fi acceptat, nemaidorindu-se repetarea celor petrecute în Estonia.

 

Patriarhia Moscovei, „Sfânta Rusie”/ „Lumea Rusă”: politică și religie

Moscova a reclamat amestecul organelor de stat ucrainene (Președinția, Parlamentul) în lămurirea unei probleme de natură bisericească. Forțele pro-ruse din Ucraina au atacat măsurile adoptate de parlament în chestiunea autocefaliei la Curtea Constituțională, dar contestațiile au fost respinse. Rațiunea pentru care instituțiile ucrainene s-au implicat în rezolvarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a fost rolul politic jucat de UOC-MP, un rol care exprima pozițiile Rusiei, devenit inamic al integrității și independenței Ucrainei, după anexarea Crimeii și inițierea secesiunii regiunii Donbas. Mitropolitul Onufrie și reprezentanții UOC-MP au fost acuzați că nu au sprijinit Euromaidanul, nu au condamnat anexarea Crimeii și desființarea parohiilor din peninsulă ale celorlalte două structuri ecleziastice ucrainene, nu au condamnat războiul separatist din Donbas. Din acest motiv, UOC-MP a fost considerată, în pofida tuturor asigurărilor date de Moscova, un cal troian al Rusiei în Ucraina. Din acest motiv, argumenta Patriarhia Ecumenică, credincioșii ucraineni au cerut rezolvarea de urgență a problemei autocefaliei, astfel încât să nu mai fie posibil ca interesele rusești să fie promovate prin intermediul bisericii. În același spirit s-a exprimat președintele Poroșenco, cu ocazia alegerii ca mitropolit a lui Epifanie, când a afirmat că noua biserică autocefală va fi „fără Putin, fără Kirill, dar cu Dumnezeu și cu Ucraina”.

 

Liderii ucraineni s-au așteptat la o trecere în masă a credincioșilor la noua Biserică autocefală însă în realitate acest lucru nu s-a întâmplat, nu pentru că oamenii ar fi fost simpatizanți ai lui Putin, ci pentru că cei care mergeau la biserică făceau acest lucru din rațiuni religioase, fără a percepe în mod acut miza politică din spatele întregii povești. Ei erau mulțumiți cu slujbele oficiate de preoții UOC-MP, acesta fiind de fapt lucrul esențial pentru ei, neresimțind nevoia unei „treceri”. Din acest motiv, autoritățile ucrainene au căutat să „dinamizeze” acțiunea de trecere la noua structură, fapt care a generat ample frământări, rezultatele fiind modeste. Cu toate acestea, autoritățile ucrainene s-au ferit să interzică prin lege activitatea UOC-MP, care a continuat să funcționeze în paralel cu Biserica ucraineană autocefală. Acest lucru a fost motivat și de faptul că autocefalia a fost recunoscută doar de către o parte din bisericile ortodoxe. Unele, precum Biserica Ortodoxă Română, a amânat pronunțarea până la rezolvarea problemei prin dialog între toate părțile.

 

Toate frământările bisericești din Ucraina au fost motive pentru Moscova de a denunța o persecuție religioasă împotriva credincioșilor UOC-MP. Această persecuție ar fi fost inițiată de un regim de la Kiev calificat drept ultra-naționalist, care ușor a fost încadrat, pentru uzul societății ruse, obișnuită cu termenul, drept „nazist”. Denunțata persecuție religioasă a mers mână în mână cu măsurile adoptate de Kiev privind limitarea utilizării limbii ruse în Ucraina, fapt care a „impus” Moscovei, conform afirmațiilor lui Putin, organizarea „operației militare speciale”.

 

Revenind însă la chestiunile bisericești, cât de mare a fost totuși implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse în afacerile politice ale țărilor vecine în care există eparhii sub jurisdicția Moscovei? După cum am spus, Moscova pretinde că structurile bisericești aflate sub ascultarea sa din țările foste membre ale URSS sunt practic independente, legăturile fiind doar de natură spirituală. Mai mult, Biserica Ortodoxă Rusă a renunțat la utilizarea exclusivă a limbii ruse, care mai este folosită doar în parohiile rusești, pentru ca în restul acestora să se folosească limba națională a țării respective, cum se întâmplă bunăoară în Republica Moldova, unde limba română este folosită pe scară largă în cuprinsul Mitropoliei Chișinăului „și a întregii Moldove”. Prin urmare, nu ar putea fi vorba de o „rusificare” prin biserică. Însă, la 21 august 2010, patriarhul Kirill i-a îndemnat pe preoții amintitei eparhii, în contextul disputelor legate de recunoașterea Mitropoliei Basarabiei, sufragană Sf. Sinod de la București, să rămână ferm pe teren bisericesc alături de Moscova: „Uneori suntem întrebați. Dar de ce atribuiți Moldova Sfintei Rusii, căci moldovenii vorbesc o altă limbă, neslavă? Și eu răspund că Sfânta Rusie este o noțiune nici etnică, nici politică, nici lingvistică, este o noțiune spirituală.”

 

Noțiunea de „Sfânta Rusie” e veche de secole în imaginarul religios și politic rusesc. „Rusia – a treia Romă” este o temă care a justificat expansionismul moscovit și integrarea sub cupola sinodului rus a multor popoare ortodoxe. O altă noțiune, mai laică, a revenit în forță în prim plan odată cu izbucnirea conflictului cu Ucraina, anume „Lumea rusă” (Russkiy Mir). Și „Lumea rusă” este o noțiune la fel de veche, menită să dea contur excepționalismului rusesc. Sub influența discursurilor lui Vladimir Putin, care neagă hotărât existența unei identități naționale aparte pentru ucraineni, „Lumea rusă” este înțeleasă de unii ca referindu-se strict la popoarele est-slave (ucrainenii – „malorușii”, bielorușii) înrudite (până la identitate) cu rușii. De fapt, noțiunea este mult mai cuprinzătoare, referindu-se la toate popoarele care, într-un fel sau altul, s-au aflat în contact cu cultura rusă, chiar dacă vorbesc limbi diferite și au religii diferite. Astfel, popoarele din Caucaz sau Asia Centrală fac parte, la rândul lor, din „Lumea rusă”. „Sfânta Rusie” este o noțiune complementară, care extinde influența Moscovei în lumea ortodoxă. Biserica Ortodoxă Rusă nu se mai definește pe sine ca o biserică etnică, așa cum sunt marea majoritate a bisericilor ortodoxe, ci este o biserică cu respirație globală, care include în spațiul ei canonic diverse popoare. Din acest punct de vedere, Biserica Rusă se vede mai mult în situația Bisericii Catolice, patriarhul Moscovei fiind considerat cel mai „egal” dintre ierarhii creștini în raport cu papa. De aceea, nu întâmplător patriarhul Kirill caută să aibă întâlniri bilaterale „exclusive” cu suveranul pontif, cum a fost cea de la Havana, din 2016.

 

Însă, „Sfânta Rusie” s-a dovedit a fi nu doar o „noțiune spirituală”. În același discurs din 2010, Kirill își exprima speranța că orientarea politică a Republicii Moldova va continua să contribuie la „păstrarea unității Sfintei Rusii”. În fapt, departe de a se ocupa doar cu chestiuni spirituale, bisericile aflate sub ascultarea Moscovei s-au dovedit în ultimii 30 de ani agenți puternici de influență în slujba intereselor Kremlinului, sprijinind la modul deschis mișcările politice pro-ruse și opunându-se oricăror tentative ale statelor respective de a se apropia de Occident. Mai mult, ele au promovat pe Putin și putinismul, ca model politic demn de urmat, stabilind chiar valențe „spirituale” acestui putinism.

 

Nu insist asupra modului în care UOC-MP a subminat Euromaidanul și a evitat să condamne anexarea Crimeii. Să ne amintim doar de atacurile făcute de către reprezentanții Mitropoliei Moldovei împotriva candidatului proeuropean Maia Sandu, pe care au acuzat-o că intenționează să aducă în țară 30000 de sirieni și urmează să adopte o politică permisivă față de comunitatea gay. Culmea turpitudinii a fost atinsă de Marchel, episcopul de Bălți și Fălești, care, în noiembrie 2016, a chemat pe credincioși să nu o voteze pe Maia Sandu, deoarece aceasta este „stearpă” și este un „pericol pentru biserică”. Marchel a îndemnat ca lumea să-l voteze pe Igor Dodon, care este „un candidat creștin și moral sănătos”, în plus acesta fiind și „patriot”. Ierarhul a subliniat că biserica nu se amestecă în politică, dar are datoria să explice oamenilor care sunt persoanele publice care promovează „valorile morale sănătoase”.

 

Cele petrecute recent au demonstrat și celor mai puțin atenți că asemenea discursuri nu sunt întâmplătoare, ci fac parte dintr-o viziune mai amplă, deopotrivă geopolitică și eshatologică, care sugerează faptul că „Lumea Rusă”/ „Sfânta Rusie” se află în luptă cu un Occident „globalist”/ „satanic”, pentru salvarea întregii lumi.

 

Mesianismul rusesc versus „Occidentul satanic”

Cel puțin de două secole, de la Revoluția franceză, Occidentul evoluează sub semnul unui război cultural, care cunoaște fluxuri și refluxuri, dar care, se vede, că nu a încetat nici acum, el reluându-se cu o forță sporită în zilele noastre, între taberele definite drept „progresiste”/„neomarxiste” și „creștine”/„conservatoare”. Sunt veșnicele dileme, între alegerea unui „progres” fără limite, care nu știi exact încotro duce și menținerea unei „tradiții” ale cărei conținuturi și eficiență socială pot fi contestabile, respectiv între menținerea religiei (creștinismul) drept un element central al identității europene (occidentale) sau renunțarea la aceasta și trimiterea religiei strict în spațiul privat.

 

Tematica este serioasă și merită a fi tratată cu toată atenția. Puțină lume își mai amintește azi de războiul cultural care a animat Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, care a opus stânga radicală, liber cugetătoare/atee și Biserica Catolică, mai precis ordinele monastice. Considerată drept un exponent al Vechiului Regim (monarhia absolutistă), Bisericii Catolice i-au fost confiscate bunurile de către revoluționarii de la 1789 iar ordinele monahale au fost interzise, deoarece erau privite drept instrumentul cel mai puternic de influență al Bisericii. Relegalizate ulterior, aceste ordine monastice nu și-au cerut înapoi proprietățile pierdute, și-au învățat lecția trecutului, îndreptându-și misiunea către ajutorarea săracilor. Rezultatul a fost o activitate caritativă și educațională excepțională, care a crescut considerabil influența în societate a ordinelor monahale franceze, care, printre altele, au avut și un rol important în consolidarea influenței Parisului în colonii, prin școlile și spitalele organizate pentru populațiile indigene. Activitatea acestor ordine nu a fost privită cu ochi buni de o stângă tot mai atee în convingeri, deoarece publicul țintă era același – populația săracă a Franței – iar „creștinismul social” practicat de monahi era în contradicție cu soluția marxistă. Din acest motiv, conflictul s-a accentuat tot mai mult. În momentul în care o coaliție de stânga a preluat puterea în Franța, la începutul secolului XX, s-au luat măsuri dure care priveau în principal blocarea activității școlare a congregațiilor, totul culminând  cu expulzarea majorității acestor congregații din Franța. Mai mult, în 1905, s-a adoptat o lege radicală a separării bisericii de stat, care, ulterior, a devenit sursă de inspirație pentru legislația sovietică în domeniul religios. Despre consecințele acestei legi și cât de utilă a fost ea evoluției societății franceze este mult de discutat, dar nu este locul aici pentru aceasta.

 

Dacă în Franța a triumfat un stângism radical, în Spania, în urma războiului civil, Franco a introdus un regim conservator, cu tendințe fasciste, în care catolicismul juca un rol eminent, iar stânga era aspru combătută. Se încerca astfel, prin violență, lichidarea fracturii profunde din interiorul societății spaniole, fractură care, în multe moduri, persistă și azi.

 

Războiul cultural s-a reaprins de ceva vreme peste ocean, în Statele Unite, unde „progresiștii” și „conservatorii” se confruntă aprig, iar cele două partide mari (democrații și republicanii) s-au contaminat, luând partea uneia sau alteia din aceste tabere. Aici temele dominante sunt distanțările de etica creștină propuse de „progresiști” (mai ales în ceea ce privește drepturile comunității LGBTQ) precum și inovațiile „socialiste” (gen Obamacare), care contraziceau tradiționalul „American Way of Life” bazat pe primatul individualismului. Importat în primă instanță din America, în Europa războiul cultural a devenit tot mai evident odată ce efectele crizei din 2008 își făceau simțită prezența, generând o tot mai mare neîncredere în capacitatea Uniunii Europene de a gestiona corect problemele socio-economice. Astfel, se naște un curent tot mai puternic suveranist-populist, care într-o măsură mai mare sau mai mică, este prezent în toată Europa, tema principală fiind contestarea Uniunii Europene ca realitate suprastatală, ea devenind, treptat, în imaginarul adepților acestor mișcări, o întruchipare a curentului „globalist”. Nu insist ce înseamnă globalismul din perspectiva neoliberalilor, ci mă voi concentra pe dimensiunea conspiraționistă pe care a căpătat-o, în ochii unora, această noțiune, prin presupunerea că există o „ocultă internațională” care se ocupă cu distrugerea națiunilor și introducerea unui „guvern mondial”.

 

Povestea nu este deloc nouă. În ultimul său roman, „Cimitirul din Praga”, Umberto Eco narează povestea lui Simone Simonini, un personaj din veacul al XIX-lea, al cărui bunic era un adept al Vechiului Regim și inamic al oricărei înnoiri. Bunicul citea cu sfințenie lucrările abatelui Barruel, cel care considera că Revoluția franceză și decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea s-a produc datorită unei conspirații oculte, dezvoltată de-a lungul secolelor de templierii supraviețuitori ai persecuției ordonate de regele Filip al IV-lea cel Frumos în veacul al XIV-lea, care, în timp, s-au deghizat în francmasoni. Însă, vajnicul lector credea că Barruel nu avea pe deplin dreptate, o contribuție esențială la marea conspirație având-o evreii.

 

Dacă bunicul era adeptul conspirației iudeo-masonice, tatăl lui Simone era un inamic feroce al regalității și adept al mișcării carbonare (revoluționarii italieni), văzând în Biserică exclusiv un ferment al reacțiunii. Simone povestește că tatăl său credea în deviza: „să spânzurăm ultimul rege cu mațele ultimului preot”. Pentru tatăl lui Simone, încarnarea răului erau iezuiții, ordinul religios cel mai detestat de revoluționari, fiind considerat drept încarnarea „reacțiunii” și a ce este mai rău în creștinism. Nu întâmplător, iezuiții sunt expulzați din Franța încă din 1880, adică cu 20 de ani înainte de expulzarea celorlalte ordine monahale.

 

„Contaminat” deopotrivă de moștenirea bunicului și al tatălui, Simone ajunge să le asimileze pe amândouă, într-un mod paradoxal, prin dedublare în două personaje care ajung să nu mai știe unul de celălalt, un iezuit și un căpitan francmason. Într-un proces de regăsire de sine, Simone își dă seama că joacă, alternativ, două roluri, supuse însă ambele aceluiași scop: Simone este un agent (un trol de secol al XIX-lea) supus unui șef de poliție, care produce texte de propagandă, teorii ale conspirației de ambele nuanțe, iudeo-masonică respectiv iezuită, menită să tulbure lumea și, în același timp, să permită poliției să-și exercite controlul asupra societății. Oamenii se dovedesc extrem de sensibili la existența unei mișcări oculte („guvernul mondial”) care are în intenție să genereze o amplă inginerie socială, peste capul și voința societății, schimbarea fiind una funestă. Există însă persoane „lucide” care, vigilente, citesc „semnele vremii” și atrag atenția asupra acestei „conspirații”. Simone își dă seama că memoria mulțimii este scurtă și, în meseria sa de „trol”, nu face altceva decât să bricoleze, periodic, texte vechi, pe care doar le coafează și le adaptează contextului, menținând aprinsă ideea conspirației mondiale, fie cea a „iudeo-masonilor”, fie cea a iezuiților, cei din urmă avându-l în spate pe papă. Lumea este agitată, exaltații ies la lumină, problemele reale sunt uitate iar poliția poate controla societatea prin  aceste veșnice povești servite unei opinii publice lipsite de spirit critic, intervenind „salvator” atunci când situația degenerează. Însă, cei care practică asemenea jocuri se joacă de fapt cu focul. Colportarea, cu bună știință sau în mod naiv, a „conspirației iudeo-masonice” se știe la ce tragedie a condus în secolul XX. Ca parte a drumului care a dus spre tragedia Holocaustului, nu trebuie uitat că de la antisemitismul considerat „soft” al primarului Vienei, Karl Lueger, la „soluția finală” propusă de un Hitler obsedat de ideea că tot răul provine de la evrei, a fost doar un pas.

 

În ultimii ani, Europa s-a văzut confruntată cu numeroase probleme, care au subminat încrederea în construcția europeană: criza economică, chestiunea căsătoriilor între persoane de același sex, migrația masivă din zone aflate în conflict (Afganistan, Siria), gestiunea pandemiei de covid. În legătură cu chestiunea căsătoriilor persoanelor de același sex și a identității religioase a musulmanilor veniți recent în Europa, a reapărut problema rolului religiei în societate, a faptului dacă Europa trebuie sau nu să-și asume creștinismul ca o parte fundamentală a identității sale istorice sau, din contra, soluția „magică” ar fi o laicizare radicală.

 

În mod normal, problemele enumerate sunt suficient de distincte, iar oamenii pot alege soluțiile de rezolvare ale fiecăreia independent una de alta. Însă, au apărut și inevitabilele teorii ale conspirației care leagă toate aceste chestiuni la un loc și caută să forțeze pe oameni să adopte o anumită soluție, obligatorie, la o anumită chestiune. Astfel, forțele „satanice” globaliste, progresiste, neo-marxiste ar căuta să producă „marea resetare”, de natură să conducă de fapt la o sclavie generalizată. Ca acest lucru să nu se întâmple, este obligatoriu să refuzi soluțiile neoliberale în economie, să te declari suveranist (prin urmare anti-UE), să respingi legislația favorabilă minorităților sexuale, să nu accepți „invazia” musulmană, să consideri că, de fapt, pandemia este o „plandemie” menită să extindă controlul asupra populației și, în anumite medii, să-ți asumi în mod deplin condiția de „creștin”. De fapt, creștinismul de care se face vorbire este un fel de milenarism, care îl vede pe Antihrist în toate lucrurile arătate mai sus. Acest „creștinism” este continuatorul curentelor milenariste de la sfârșitul secolului XX, care-l vedeau pe Antihrist în codurile de bare, apoi în cărțile de identitate cu cip, pentru a se ajunge azi, pe măsură ce tehnologia evoluează, în a arăta că vaccinurile în general, dar mai ales cele anti-covid, reprezintă o formă subtilă de microcipare sau, mai rău, de modificare genetică a indivizilor, pentru a se prelua controlul asupra lor.

 

Trebuie spus că există, pentru cei care nu cred în Dumnezeu, și varianta „secularizată”, fără referința la religie, a acestor „soluții” legate în lanț. De asemenea, adversarii religiei au construit și ei legende despre pericolul „fundamentalismului religios” și au băgat în aceeași oală a teoriei conspirației pe toți cei care se declară credincioși, deși, la o privire atentă, sunt foarte puțini cei care urmează consecvent linia doctrinară prezentată mai sus. Exemplul cel mai elocvent în cazul românesc este cel al acuzației, absolut gratuite și fără dovezi, făcute la începutul pandemiei, că în biserici rata de infectare cu Covid 19 este mult mai mare decât, bunăoară, în mall-uri. Au urmat atacurile cu privire la modul în care se desfășoară actul administrării împărtășaniei, amestecându-se în mod brutal și fără noimă planurile sanitar și liturgic. Acest lucru a condus la o ruptură majoră în societatea românească, care a generat neîncredere, frustrare și revoltă, care a condus la piedici majore în ceea ce privește rezolvarea problemei sanitare, stimulând la cote mari ideile conspiraționiste în mediile religioase.

 

Cei care au atacat Biserica, cu slogane de genul „vrem spitale nu catedrale” sau cu acuzele de contaminare masivă în incinta bisericilor se numără dintre cei nemulțumiți de faptul că Biserica Ortodoxă Română a luat poziție publică împotriva căsătoriilor între persoanele de același sex, îndemnând la participare la celebrul „referendum pentru familie”. Însă, aceste persoane nu au observat (sau s-au făcut că nu observă) că Biserica Ortodoxă Română, cel puțin la nivel oficial, a manifestat multă înțelegere față de problema imigranților, a îndemnat la toleranță și dialog în raport cu lumea musulmană, a respins teoriile conspirației cu privire la „plandemie” și a afirmat (corect) că vaccinarea este o problemă medicală, care nu are legătură cu chestiuni de natură dogmatică, care trebuie rezolvată în mod responsabil, prin informarea corectă a cetățenilor, respectându-se libertățile acestora, deci fără constrângeri arbitrare. De asemenea, în toți acești ani, Biserica Ortodoxă Română, prin vocile ei cele mai autorizate, a fost o fermă susținătoare a integrării europene a României, iar la sinodul de la Creta a fost una din vocile de echilibru în lumea ortodoxă.

 

Am insistat pe aceste aspecte, deoarece există persoane care, atunci când aud de ortodocși, tind să spună, în mod fals, să-i considere, la paușal, pe toți „putiniști”. Cine sunt de fapt acești „putiniști” care se ascund sub o identitate religioasă? Sunt oameni care cred în decadența Occidentului, în conspirația globaliștilor, consideră că legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex, migrația musulmană și p(l)andemia sunt doar aspecte ale aceluiași plan menit să distrugă Europa, Occidentul în general și, în cele din urmă, întreaga lume. Fie în varianta secularizată sau în cea religioasă (ambele având însă iz milenarist) pentru ei există un salvator, iar acesta este Putin.

 

Lumea occidentală a avut mereu obsesia, dusă până la voluptate, a decadenței, a „apusului” așa cum se exprimă Oswald Spengler. Pe de altă parte, Rusia, care este datoare, la un mod incalculabil, Europei, pentru întreg progresul pe care l-a cunoscut începând cu Petru cel Mare, s-a comportat de la un moment dat ca o altă lume, diferită, „lumea rusă” de care vorbeam mai devreme, o lume superioară, cel puțin în „spirit”, o lume chemată să înnoiască civilizația umană printr-o revoluție mesianică. Dacă la un moment dat această „mare idee” părea ortodoxismul, mai apoi aceasta a fost comunismul.

 

După prăbușirea URSS, Boris Elțîn și o parte din elitele ruse au dorit să se integreze în lumea occidentală, discutându-se inclusiv aderarea Rusiei la NATO. Putin a schimbat macazul, reluând teza excepționalismului rus, cu scopul de a reface URSS și de a defini poziția Rusiei ca o forță distinctă în lume, egală cu Statele Unite și China.

 

Putin a găsit în Alexander Dughin persoana capabilă să construiască narațiunea legitimantă a noii renașteri a Rusiei în ochii propriilor concetățeni și să găsească simpatizanți ai Kremlinului în Occident. Geopolitica lui Dughin vizează practic refacerea URSS, insistându-se pe ideea că fostele republici membre ale URSS sunt parte a „lumii ruse”, iar această refacere poate implica și utilizarea armelor.

 

Reîntorcându-se la filoanele slavofilismului, Dughin a acordat o atenție specială „ortodoxiei”, pe care a adaptat-o unei viziuni pseudo-conservatoare, care cuprinde toate elementele descrise mai sus, în ceea ce privește problema globalizării, a imigrației, a drepturilor LGBTQ sau pandemiei. Dughin proclamă că Occidentul este bolnav, însă avem de-a face cu un bolnav agresiv, care amenință inclusiv Rusia. Însă, afirmă Dughin, Putin ar fi reușit să întreprindă o „revoluție” conservatoare și suveranistă, care a stopat marșul agresiv al progresiștilor/ globaliștilor/ neomarxiștilor. Este o poveste care a prins în Europa (sau poate banii pompați în diverse mișcări populiste au fost mai convingători), astfel că mulți lideri populiști europeni l-au văzut pe Putin drept un model. În viziunea lui Dughin, conflictul dintre Rusia și Occident urma să fie inevitabil, și nu doar pentru un „mărunțiș” precum controlul asupra Ucrainei, ci pentru „sufletul” civilizației occidentale. Iată ce spune Dughin, la scurtă vreme după începerea agresiunii împotriva Ucrainei: „Acesta nu este un război împotriva Ucrainei. Este o confruntare împotriva globalismului ca fenomen planetar integral. Este o confruntare la toate nivelurile – geopolitic și ideologic. Rusia este acum exclusă din rețelele globaliste. Ea nu mai are de ales. Fie să-și construiască lumea, fie să dispară. Rusia a trasat un curs pentru a-și construi lumea, civilizația. Și suntem în război pentru asta. De aici reacția legitimă. Și acum primul pas a fost făcut. Dar suveranul în fața globalismului nu poate fi decât un spațiu mare, un stat-continent, un stat-civilizație. Nicio țară nu poate rezista mult timp la deconectarea completă.

 

Rusia creează un câmp de rezistență global. Victoria noastră ar fi o victorie pentru toate forțele alternative, de dreapta și de stânga, și pentru toate popoarele. Începem, ca întotdeauna, cele mai dificile și periculoase procese. Dar când câștigi, toți beneficiază. Creăm condițiile pentru o adevărată multipolaritate. Iar cei care sunt gata să ne omoare acum vor fi primii care vor profita.

 

Ce înseamnă pentru Rusia ruperea de Occident? Este mântuirea. Occidentul modern, unde triumfă Rothschild, Soros, Schwab, Bill Gates și Zuckerberg, este cel mai dezgustător lucru din istoria lumii. Este un cimitir pentru deșeurile toxice ale civilizației, este anti-civilizație. Și, cu cât Rusia se desprinde mai repede și mai complet de ea, cu atât mai repede la rădăcini. La ce? La rădăcinile greco-romane, creștine, europene. Adică la rădăcinile comune cu adevăratul Occident, pe care Occidentul modern le-a suprimat. Și au rămas în Rusia.” Prin urmare, luptând cu Occidentul, Rusia, de fapt, salvează sufletul acestui Occident.

 

Lăsând deoparte versiunea „secularizată” să insistăm pe cea religioasă, în care reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu patriarhul Kirill, joacă un rol eminent.

 

Implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse în războiul din Ucraina

Până la analiza rolului jucat de Biserica Ortodoxă Rusă în aceste săptămâni de război, să facem câteva precizări, care sunt absolut necesare. Rusia se consideră o mare putere, egală cu Statele Unite. Critică acerb acțiunile Washingtonului, dar, în același timp, visează să fie aidoma Unchiului Sam, adică, în concepția rusă, o superputere care nu se împiedică de nimic în relațiile internaționale.

 

Decenii la rândul, statele lumii au căutat să implementeze două lucruri în relațiile internaționale: nerecurgerea la forță în rezolvarea problemelor dintre două state suverane și neamestecul în treburile interne. Prima mare provocare după încheierea Războiului Rece a fost ocuparea Kuweitului de către Irak, adică atacul unui stat suveran asupra altui stat suveran, fapt care însemna o încălcare gravă a principiilor internaționale, iar problema a fost rezolvată prin organizarea unei coaliții sub egida ONU, care a împins pe Saddam Hussein înapoi, dincolo de graniță, fără însă a-l răsturna de la putere (deocamdată). Mai apoi, conflictele din fosta Iugoslavie și recrudescența fenomenului terorist, sub haină islamică, marcat de atacul asupra turnurilor gemene la 11 septembrie 2001, au arătat că în relațiile internaționale este foarte dificil fără recursul la o soluție armată. Astfel că, treptat, s-a dezvoltat tot mai mult o teorie a „războiului just”, care să justifice intervențiile militare în anumite situații. „War on terror” (războiul împotriva terorismului)  a fost considerat de la sine înțeles un „război just”, mai ales că se desfășura împotriva unor actori internaționali nelegitimi (grupările teroriste), prin urmare fiind vorba de un conflict asimetric prin care urma a se lichida bande care încălcau sistematic legile războiului, asasinând civili pe bandă rulantă. În cazul conflictului din Iugoslavia, lucrurile au fost mai complicate, deoarece era vorba de amestecul în chestiunile interne ale unui stat. Ori, în acest caz, s-a vorbit de dreptul comunității internaționale de a interveni atunci când populația, mai exact o minoritate, este persecutată de către autoritățile de stat. Bombardamentele masive asupra Belgradului s-au făcut pentru a obliga autoritățile sârbe să stopeze operațiunea de purificare etnică asupra populației albaneze din Kosovo. În sfârșit, cea mai controversată dintre acțiunile americane, invazia Irakului și eliminarea lui Saddam Hussein, s-a făcut în numele pretinsei legături a dictatorului irakian cu grupările teroriste și cu producția de arme chimice, care fuseseră folosite, cu mai mulți ani în urmă, împotriva minorității kurde. Trebuie spus că, cel puțin în anumite situații, „războaiele juste” duse de americani au primit conotație de „război sfânt” (Holy War). În special George W. Bush, creștin fervent, a folosit terenul de „cruciadă” pentru a denumi războiul împotriva terorismului islamic.

 

Rusia a condamnat, sistematic, la vremea lor, acțiunile Statelor Unite, insistând pe neamestecul în treburile interne, inviolabilitatea frontierelor și rezolvarea pe calea pașnică a conflictelor. Critica Americii a fost reiterată de un universitar rus în timpul unui recent interviu pe Channel 4. Întrebat de ce Rusia, în loc să se comporte altfel, face exact precum Statele Unite, universitarul a replicat: pentru că-și permite, pentru că Rusia este o mare putere și așa acționează marile puteri.

 

De ce în Ucraina nu este vorba de război, ci de o „operație militară specială”? Pentru că Ucraina nu este condusă de o putere legitimă, din perspectiva rusă, deci nu avem de-a face cu un conflict între două state suverane. Pentru imaginarul rus, lucrurile se apropie de situația din Afganistan din anii ’80 ai secolului XX. Trebuie amintit că, inițial, sovieticii fuseseră chemați în ajutor de către Nur Muhammad Taraki, care, mai apoi, a fost înlăturat de la putere de către Hafizullah Amin. Acesta nu a mai văzut cu ochi buni prezența masivă a sovieticilor. De aceea, Amin a fost înlăturat printr-o operațiune a forțelor speciale sovietice, în decembrie 1979 (operațiunea Storm-333) care amintește izbitor de ce se dorea să se facă și în cazul președintelui Volodimir Zelenski. În locul lui Amin a fost instalat un fidel al Kremlinului iar operațiunea de „pacificare” și de eliminarea a rebelilor a continuat. Pentru un rus este foarte ușor de acceptat ideea că URSS s-a luptat în Afghanistan cu teroriștii musulmani iar acum Rusia se confruntă în Ucraina cu „teroriștii” conduși de Zelenski. Dar, cum chestiunea terorismului fusese ani de zile valabilă în cazul cecen și deloc asociată cu ucrainenii, s-a recurs, pentru siguranță, și la termenul de „naziști”, făcându-se legătura cu vechii adepți ai lui Stepan Bandera din timpul celui de-al doilea război mondial. Fie că e vorba de „naziști”, fie că e vorba de „teroriști” se sugerează ideea nelegitimității de la Kiev și justețea acțiunii ruse. Cum „War on Terror” este acceptat drept legitim în relațiile internaționale, „operațiunea militară specială” este la rându-i legitimă, dacă la Kieva avem de-a face cu „teroriști”. Din acest motiv, al ilegitimității, inițial Moscova nu a vrut niciun dialog cu Zelenski. Pentru Putin el este doar un instrument, o marionetă, un „actoraș” care joacă într-o piesă scrisă de alții. Prin urmare, Zelenski trebuia eliminat și abia apoi Kremlinul iniția dialogul cu noul guvern „legitim”. Rezistența formidabilă a ucrainenilor i-a făcut pe Putin și compania să-și revizuiască poziția.

 

Fie că este vorba de „teroriști” în Ucraina, fie că este vorba de „naziști”, aceștia primesc ajutor din Occident, așa cum Occidentul oferise ajutor talibanilor în anii ‘80. Prin urmare, Occidentul a fost de la început, că a vrut sau nu, parte a narațiunii construite de ruși. Ucrainenii sunt practic același popor cu rușii, crede Putin, iar Ucraina, în mod natural, trebuie să fie alături de Rusia. Regimul terorist/nazist de la Kiev a pus în aplicare un plan de rescriere a identității naționale, încercând să rupă Ucraina de „Mama Rusia”, la ordinele Occidentului, care urmărește să folosească Ucraina ca bază pentru un atac împotriva Rusiei. Acest atac, conform propagandei rusești, era inevitabil, iar „operațiunea militară specială” este doar o acțiune preventivă menită să evite o catastrofă națională. În plus, acești „agenți” dețin puterea la Kiev ar fi adus în Ucraina toate turpitudinile unui Occident decadent. De aici utilizarea atât de frecventă a termenului de „gay” atunci când venea vorba de conducerea de la Kiev, „gay-ul” fiind, în ochii Moscovei, simbolul decăderii Occidentului. Astfel, la Kiev nu avem un guvern ales democratic, ci o bandă de teroriști-naziști-gay complet ilegitimă, care trebuie eliminată, crede Kremlinul.

 

Recent, liderii moscoviți, preluați de trompetele din România, au acuzat Occidentul că este vinovat de prelungirea conflictului, prin ajutorul militar oferit Kievului, generând victime tot mai numeroase. Occidentul este somat să nu mai acorde acest ajutor, pentru ca astfel conflictul să-și găsească o rezolvare. S-au găsit și la noi mulți naivi care să susțină așa ceva. De fapt, nu este vorba de inițierea unor negocieri deschise, de la egal la egal, ci de solicitarea ca Occidentul să se dea la o parte, pentru ca Rusia să-i poată lichida pe „teroriști”. Cum Occidentul nu va înceta ajutorul, după cum arată toate semnele, mesajul este unul menit să justifice în fața opiniei publice ruse eșecul de până acum. Rusia nu luptă doar cu teroriștii din Ucraina, ci cu întreg Occidentul, astfel că, în ultimele zile, fantasmele lui Dughin, pe care mulți le luau în derâdere,  au devenit inima propagandei moscovite, menită să inducă în sufletul cetățenilor ruși sentimentul de cetate asediată și să-i mobilizeze la lupta mesianică împotriva Occidentului „satanic”.

 

Prin urmare, dacă pentru un european normal este limpede că avem de-a face cu o agresiunea rusă împotriva unui stat suveran, pentru un rus este vorba de o încercare a Occidentului de a rupe o parte din „Lumea Rusă”, prin intermediul unei grupări teroriste/naziste iar intervenția Rusiei este una cu caracter preventiv și eliberator, deplin legitimă.

 

Această schemă interpretativă a fost preluată și „sanctificată” de către reprezentanții Bisericii Ortodoxe Ruse. Să luăm doar răspunsul dat de patriarhul Kirill părintelui Ioan Sauca, secretarul general al Consiliului Mondial al Bisericilor, care, printr-o scrisoare deschisă, îi ceruse să intervină pentru a pune capăt vărsării de sânge. Patriarhul Kirill afirmă că Occidentul este cel vinovat, nu doar că oferă arme puterii de la Kiev, dar pentru că, prin intermediul celui guvern, pe care cu alte prilejuri Kirill îl va numi la rându-i „terorist/nazist”, Occidentul este de acord cu „o tentativă de reeducare a ucrainenilor, pentru a-i transforma în dușmani ai Rusiei”. Când Kirill afirmă că ucrainenii și rușii s-au născut creștini din aceeași cristelniță a Niprului, el subliniază unitatea nu doar spirituală, dar și etnică dintre cele două popoare. Forțarea unei construcții naționale distincte în Ucraina, care s-a manifestat prin măsurile de limitare a utilizării limbii ruse și de blocare a activității mitropoliei ortodoxe dependente de Moscova sunt considerate semne ale unei agresiuni care privește direct „Lumea rusă” iar războiul început de Putin este, practic, unul de apărare, legitim și „sfânt”. Caracterul de război sfânt l-a afirmat de altfel însuși Putin, în discursul ținut pe stadion, cu prilejul aniversării anexării Crimeii, atunci când a citat din Evanghelie, pomenind de „dragostea” care trebuie arătată prin ajutorarea „fraților” (ucraineni), care trebuiau scăpați de „naziști”.

 

Cu alt prilej, Kirill a reamintit de apelul patriarhului Tihon pentru înfometați, din 1921, îndemnând pe credincioșii bisericii ruse de pretutindeni să strângă ajutoare pentru cei aflați în nevoie din Ucraina, referința directă fiind la credincioșii ucraineni ce țin de Patriarhia rusă. Situația bisericii din Ucraina aflate sub ascultarea Moscovei era asemănată cu cea din perioada terorii bolșevice iar mitropolitul Onufrie era comparat cu Tihon. Ucraina, afirmă Kirill, este „țara fraternă”, atacată de „forțe ale răului”, care încearcă să distrugă unitatea poporului Rus` (termen folosit pentru a desemna pe locuitorii Rusiei kieviene, de dinaintea despărțirii in cele doua națiuni, rușii și ucrainenii) și a Bisericii Ruse. Nu trebuie permis, spune Kirill, ca aceste forțe ale răului să triumfe, ci trebuie făcut totul ca să nu mai fie război între frații de sânge (rușii și ucrainenii), membri ai aceleiași biserici (Patriarhia rusă). Care sunt aceste „forțe ale răului”, nu se spunea deschis. S-a explicat ulterior, la modul general, că este vorba de acele forțe care, asemeni bolșevicilor, caută să distrugă biserica. În cele din urmă, s-a lămurit mai clar cine sunt aceste forțe: „naziștii” din guvernul de la Kiev, sprijiniți de Occidentul „decadent”, care caută să-și răspândească „otrava” în spațiul „Sfintei Rusii”. De aici afirmația, foarte stranie pentru mulți, făcută de Kirill în timpul unei predici, că, printre altele, „operația militară specială” are drept misiune să împiedice paradele gay la Kiev. Kirill vine astfel și preia ideile lui Dughin, conferind dimensiunea sacră, de război sfânt, unui război cultural, dimensiunea milenaristă devenind astfel limpede una cu conotații religioase.

 

Prin urmare, și Biserica Ortodoxă Rusă s-a integrat perfect în mecanismul propagandistic pe care regimul de la Kremlin l-a construit, se pare cu succes, pentru a-i convinge pe conaționali să susțină războiul din Ucraina. Pornind de la vechi spaime din imaginarul rus, propaganda insistă pe atacul „cosmic” al Occidentului împotriva unei Rusii care este obligată, a câta oară în istoria ei, să se apare. Dincolo de teritorii și interesele geopolitice, în joc este „sufletul rusesc”, care este amenințat de un Occident decadent/satanic, iar Putin este un adevărat personaj mesianic, chemat să lupte împotriva acestei amenințări. Ucraina este parte a acestei „lumi ruse” iar războiul început este doar o acțiune de apărare a acestei regiuni, de o bandă de naziști/teroriști/gay care nu au, în fapt, sprijinul poporului. Acest vârtej propagandistic este susținut cu tărie de către patriarhul Kirill și de către mulți reprezentanți ai Bisericii ruse.

 

Însă, evoluția pe teren a războiului a demonstrat limpede că avem de-a face nu cu o bandă de teroriști, ci cu o întreagă națiune care luptă pentru libertatea sa. De aceea, discursul milenarist a trebuit să cunoască ajutări, pe măsură ce discursul inițial se dovedea lipsit complet de substanță. Astfel, episcopul Pitirim Tvorogov, într-un discurs mai recent, consideră întreaga Ucraină ca o „rătăcită”, iubită însă de Dumnezeu, care, tocmai de aceea, o pedepsește: „Rușii sunt doar o unealtă a lui Dumnezeu, precum o curea cu care tatăl își pedepsește copilul. Dar copiii, proști, se mânie pe curea.”

 

„Ucraina și-a dorit în chip maniacal să adere la Uniunea Europeană – și-a dorit prosperitate europeană, ca sa aibă parte de o bucată de slănină și de pâine, continuă Pitirim. Însă UE de acum este Sodoma din vechime. Occidentul colectiv de astăzi este un desfrânat pe care Tatăl ceresc nu îl iubește și, prin urmare, nu îl pedepsește, așa că aceste țări trăiesc bine… La sfârșit, ele vor fi pedepsite… Statele Unite sunt desfrânata babiloniană care se desfată în sângele creștinilor…Războiul trebuie să se încheie cu unificarea popoarelor rus, ucrainean și belarus într-un singur popor.”

 

În toată această sarabandă de declarații, cele spuse de mitropolitul Onufrie al UOC-MP, că tocmai pentru faptul că ucrainenii și rușii sunt creștini care au primit același botez în apele Niprului, războiul fratricid trebuie să înceteze, sugerând o responsabilitate a ambelor părți implicate, nu a avut ecoul scontat. Rușii sunt învățați în continuare de către Patriarhia Moscovei că ei sunt de fapt cei amenințați, că li se dorește răul, iar pentru a evita aceasta ei trebuie să lupte, inclusiv în Ucraina, pentru a-i elibera pe ucraineni, chiar de ei înșiși. Evident că acest mixaj de religie și politică a stârnit revoltă în țările care se simt amenințate de Rusia și care cuprind eparhii aflate sub ascultarea Moscovei. Mulți episcopi și preoți au oprit pomenirea patriarhului Kirill și se pune problema dacă aceste eparhii vor mai putea activa după război.

 

Propaganda prin biserică, cu conotații religioase nu s-a făcut doar pentru uzul „Lumii ruse” dar și printre ceilalți ortodocși, țintele fiind mai ales acea parte a credincioșilor care a ajuns să-l vadă pe patriarhul ecumenic drept un schismatic, a crezut în ideea „plandemiei” și s-au împotrivit vaccinării și, în general, vede Occidentul drept sursa tuturor relelor. Și în România foarte mulți dintre așa-zișii „putiniști” nu sunt de fapt mari fani ai Rusiei, însă pentru ei pericolul Occidentului „decăzut și anticreștin” este mai mare, astfel încât ei tind să creadă că cele petrecute în Ucraina se întâmplă de fapt din vina Vestului.

 

Revenind la momentul 2019 și proclamarea Bisericii Ortodoxe Ucrainene autocefale, cânt a deveni limpede că patriarhul Bartolomeu va merge până la capăt, Sinodul rus l-a declarat pe Patriarhul Ecumenic drept „schismatic”, sugerând astfel că s-a îndepărtat de la dreapta credință. Considerându-se conducătoare efectivă peste mai bine de jumătate dintre ortodocșii din lume, Moscova neagă astfel sistematic autoritatea Patriarhului Ecumenic, calitatea acestuia de a fi „primul dintre egali” în lumea ortodoxă, sugerând prin diverse canale că ea trebuie să preia întâietatea, fiind depozitara dreptei credințe. Astfel, demersurile începute în 2016, cu prilejul sinodului de la Creta, s-au accentuat și mai mult. Inclusiv în România există o minoritate zgomotoasă care insistă în mediul on-line pe caracterul schismatic pe care l-a dobândit Patriarhia Ecumenică și calitatea patriarhului Kirill de reprezentant autentic al Ortodoxiei. Lucrurile au mers și mai departe, prin amestecul Patriarhiei Moscovei pe teritoriul canonic al Patriarhiei Alexandriei, care a fost deschis de partea tronului ecumenic în ceea ce privește problema ucraineană. S-a profitat de multele nevoi materiale ale preoților ortodocși africani pentru a-i atrage pe unii dintre aceștia sub umbrela Moscovei, care a organizat în Africa un „exarhat”, un prim pas spre afirmarea dominației în întreaga lume ortodoxă.

 

Odată început războiul, propaganda a activat discursul prin care încearcă să convingă că un „adevărat ortodox” nu poate fi decât un anti-globalist, un suveranist, un luptător pentru libertate împotriva „plandemiei”, un denunțător al „Occidentului satanic” și al agentului acestuia în lumea ortodoxă (patriarhul Bartolomeu), precum și o persoană convinsă de ideea că „Salvatorul” este Vladimir Putin, cel care aduce restaurarea adevăratei credințe. Dacă spui că Putin este un agresor, iar în Rusia ortodoxia este de fapt în suferință, fiind instrumentalizată politic în mod cinic, că, în timp ce pentru restul lumii Rusia făcea o campanie deșănțată anti-vaccin, preoții ruși care combăteau vaccinul erau aspru pedepsiți, trolii intră imediat în acțiune și te taxează că nu ești de fapt ortodox. Iată cum răspunde un asemenea trol unui preot român care condamnă atrocitățile făcute de armata rusă la Bucea: „Seamănă mult aceste imagini cu cadavrele covid, cărate în saci de plastic cu două degete. Apropo… de ecumenism, de slujirea ierarhilor ortodocși cu ereticii, ce spuneți? Sau de „sinodul” din Creta… Sau lăsați turma pradă lupilor? Războiul rușilor este împotriva imperiului american, a Noii Ordini Mondiale, și a sataniștilor ce vor a pregăti împărăția lui „Mesia”…spuneți aceste lucruri, nu mai dați „slavă” celor ce auziți în media…citiți proorocirile sfinților și spuneți poporului că vremea este aproape!”. Cu acest gen de discurs apocaliptic, în care inamicii și oamenii Domnului sunt bine precizați se încearcă convingerea celor credincioși, deturnându-se astfel ortodoxia.

 

În majoritate, discursurile promovate se păstrează la acest nivel rudimentar, însă, în anumite cazuri, e drept foarte izolate, am întâlnit și elaborări teologice mai ample. Una aparține unui preot simpatizant deschis al unui partid din România bănuit că ar avea legături cu Rusia. Discursul lui este o pledoarie pentru ca credincioșii să voteze respectivul partid, însă argumentele aduse sunt foarte valabile și pentru justificarea acțiunilor lui Vladimir Putin. Se pornește de la răul pe care Occidentul îl generează și datoria ca acesta să fie combătut. Iar lupta trebuie dusă de persoane care au elecțiunea divină, chiar dacă aceștia sunt oameni cu păcate. Este adus în față exemplul împăratului Constantin cel Mare care, deși și-a ucis soția și feciorul, prin credința sa în Iisus Hristos a primit putere să restaureze Imperiul Roman și să oficializeze religia creștină. Cu alte cuvinte, chiar dacă Putin și respectivul partid din România sunt departe dea fi perfecți, prin faptul că vorbim de persoane credincioase, acestea sunt net de preferat unui Occident fără Dumnezeu:

 

 „Sunt încă mulți ortodocși care nu votează (partidul, n.n.), inclusiv preoți. Unii pentru că sunt bolnav de suspicioși, alții pentru că trăiesc doar în capul egocentrismului lor, alții pentru că înțeleg Ortodoxia ca pe o sectă complet ruptă de lume, anistorică, aproape antisocială, alții care cred asemeni dogmei protestante: „doar eu și Dumnezeu”, că mântuirea este strict o chestiune privată, pur personală, alții pentru că sunt săraci de iubire neînțelegând sintagmele profund ortodoxe: „mântuirea mea sunt ceilalți”; „de fiecare rău care se întâmplă în lume și eu sunt vinovat” (Dostoievski), „pentru ca răul să se întâmple în lume trebuie ca oamenii buni să nu facă nimic” (Edmond Burke), alții pentru că nu sunt empatici cu părinții ai căror copii sunt violați moral și spiritual de legislații trecute în vremuri de restricții ale religiei covidiste ce îi obligă la ore de educație sexuală (sodomo-pedofilică), alții asemeni unei preotese perfect idealiste și foarte suspecte de perfida mândrie a utopiei: „totul sau nimic” – în subsidiar tot de un fel de individualism rapace cu accente narcisiace, când spune: „nu voi vota decât cu acel politician care va fi ușă de biserică”. Trist, foarte trist, că există atât de puțin spațiu de manevră inteligentă/înțeleaptă în toate aceste minți și inimi cu potențial real, dar pierdute (căzute în opinia mea – poate prea aspră de pe scara Raiului) de raționamente sofiste, create de bagheta magicianului diavol. Din nefericire estimez că acești frați mai mici ai noștri în puterea de înțelegere și acțiune duhovnicească (preoți și mireni) sunt serios majoritari în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română, iar orbirea lor menține robia noastră sub brațul politic dur și intransigent al vrăjmașilor corporato-globalisto-sexomarxiști. Acești frați ai noștri fără de care nu putem învinge până nu se trezesc, au nevoie de răbdarea, mila, iertarea, rugăciunea și iubirea noastră, căci sunt frații mai mici și fără pricepere. Fără ei nu ne putem elibera de Antihrist și nici în Rai nu putem intra lăsându-i în urmă, rătăciți pe cale. Va trebui să le explicăm din nou și din nou pilda solomonică cu cele două mame care-și dispută copilul. Frații noștri ortodocși prea puri pentru a accepta salvatoare compromisuri – jumătăți de măsură, spun: „mai bine să fie dat copilul ortodox uciderii de către sabia progresistă a partidelor… decât să îl dau pe măna dubioșilor de la partidul… care nu prezintă garanții. Noi aiștialalți care ne îngrozim de uciderea spirituală pe care o propovăduiesc aceste partide al ciumei soroșiste bruxelleze preferăm sa-l dăm mai bine pe mâna unei mame vitrege….. dar să trăiască! Să mai aibă șansa nepervertirii pe care cu siguranță ar face-o mercenarii anticreștini. Un preot celebru îmi spunea mai ieri în grava sa înșelare că partidul… e mult mai periculos decât partidul… pentru că discreditează Ortodoxia în numele căreia vorbește adeseori și că preoții trebuie să fie imparțiali în fața partidelor. Deși aparent pare a avea dreptate – în condiții de echilibru democratic și pace socială, distinsul preot perfect utopic și inconștient asupra înaltei gravități a situației actuale, nu a înțeles că azi suntem exact în vremea luptelor romanilor creștini din armata Sf. Împărat Constantin cel Mare cu urâtorii de Hristos Liciniu și Maxențiu, învinși de mica armată cu crucea în frunte. Prefer să fiu condus de un împărat roman semiarian și ucigaș al propriului său copil (viclean și trădător) spre libertatea creștinismului, a Bisericii și apărarea copiilor de urgia ultraperverso – progresistă decât să aștept să fim salvați de Arhanghelii puri pe care, un orgoliul părelnic, aparent vertical în semeția sa inflexibilă și lipsită de compasiune pentru frații mai mici ai lui Hristos (expuși zilnic pervertirii), înzorzonat cu tămâieri fariseice, smiorcăieli – ba abstracto – neputincioase, ba imbecil-optimiste și cruciulițe formale, i-a comandat ca pe un meniu imaginar-salvator, direct de la cabinetul personal al lui Dumnezeu! Dumnezeu lucrează prin noi păcătoșii care trebuie să ne facem treaba („m-am făcut tuturor toate” spune neobositul Sf. Ap. Pavel), precum și prin alți păcătoși care ne pot ajuta pentru că în ei este preponderent binele nu răul. Mori de sete în deșert și refuzi în al doisprezecelea ceas (!!!) Cămila unui non sau „semiortodox” „beduin suspect” dar trimis de Dumnezeu? Eroare totală.”

 

Concluzii. „Războiul sfânt” al lui Putin – între credință și propagandă

În aceste zile s-a discutat intens dacă Putin și acoliții săi cred cu adevărat în Dumnezeu și vor cu adevărat o restaurare a ortodoxiei. În cea mai mare parte răspunsurile au fost negative. Iată ce spune Vassa Larin, comentând pe Rowan Williams, care scrisese un articol intitulat „Putin believes he is defending Orthodox Christianity from the Godless West”: „Nu, Putin nu crede că apără creștinătatea ortodoxă, deoarece nu dă o ceapă degerată pe ea. Cleptocrația putinistă, spre deosebire de regimurile țarist și sovietic, nu are un fundament religios sau ideologic. Doar fură anumite simboluri ale ambelor foste regimuri, pe care le combină într-un mod straniu, paradoxal și contradictoriu, doar cu scopul de a coloniza mințile rușilor: astfel, aveam acvila bicefală, pe Patriarh, la un loc cu trupul lui Lenin în Piața Roșie, steaguri roșii cu secera și ciocanul la paradele militare, portrete ale unor asasini precum Iagoda (fost director NKVD).” La un moment dat, adaug eu, cele două imaginare, care ar trebui să se excludă reciproc, se amestecă în strania icoană a unui Stalin cu nimb de sfânt.

 

Nu am certitudinea absolută, dar Putin, în viziunea mea, nu crede în această poveste milenaristă, în care se combină conspirația globalistă, Occidentul „satanic” și Rusia „mesianică și ortodoxă”. El joacă rolul polițistului din romanul lui Eco, folosindu-se de spaimele oamenilor pentru a-și atinge obiectivele sale geopolitice, în fapt la fel de fantaste în modul în care le-a conceput, anume refacerea URSS și readucerea Moscovei la nivel de superputere globală. Dughin și patriarhul Kirill sunt alter ego-uri ale lui Simone Simonini, furnizând narațiunile necesare, care pot fi înghițite de către creduli: rușii, pe de-o parte, nostalgici după imperiul de alți dată și doritori de revanșă, „ortodoxiștii” (să le spunem), pe de altă parte, cei care văd Biserica ca pe o cetate asediată, care văd pretutindeni numai dușmani și conspirații, care citesc ortodoxia doar în cheie apocaliptică și conspiraționistă și ajung să vadă în Putin un salvator.

 

Probabil dacă Rusia ar fi repurtat o victorie rapidă în Ucraina, temele conspirația anti-Rusia, „războiul sfânt”, lupta împotriva „globaliștilor” s-ar fi atenuat, trecându-se la chestiuni mult mai pragmatice. Însă, în fața rezistenței formidabile a Ucrainei și a fermității de care a dat dovadă, cel puțin până acum, Occidentul, Putin și compania au devenit prizonierii propriei povești. Ei argumentează eșecul subliniind și mai mult „conspirația mondială” împotriva Rusiei, iar accentuarea presiunii trebuie să meargă mână în mână cu o mobilizare și mai mare din partea societății ruse, pentru a se rezista în fața amenințării „satanice”. Ca „ultimă soluție” este invocată tot mai des amenințarea nucleară. Din nou, pentru un om normal totul ține de domeniul absurdului. Rusia a atacat un stat independent și suveran, care se apără în mod legitim. O serie de țări furnizează armament Ucrainei pentru ca aceasta să se apere, fără însă a trimite și trupe care să sprijine Ucraina împotriva Rusiei, o chestiune perfect legitimă. Și, cu toate astea, deși este agresor, Rusia continuă să clameze că este cea atacată, cere oprirea furnizării de arme Ucrainei, pentru ca, în sfârșit, să rezolve problema pe care tot ea a generat-o amenințând, în caz contrar, cu utilizarea bombei atomice. În loc să detensioneze situația, prin singurul mijloc firesc (retragerea armatei ruse din Ucraina), liderii ruși escaladează amenințarea nucleară, ducând pe noi culmi propaganda bazată pe teoria conspirației împotriva Rusiei. Este un punct în care această narațiune fantastă poate căpăta o energie de sine stătătoare și tot mai multă lume să fie convinsă de realitatea acestui lucru, inclusiv liderii de la Kremlin. Incapacitatea de a ieși din propria poveste, servită poporului rus, și frustrarea de care suferă limpede Putin sunt elemente care-i fac pe mulți lideri politici și militari din Occident să ia în considerație la modul foarte serios această amenințare. Apocalipsa nucleară este ultima carte pe care o poate juca Moscova și, din păcate, în această poveste s-a implicat și Biserica Ortodoxă Rusă. Recent, în 2019, Dmitry Adamsky a publicat o carte intitulată Russian Nuclear Orthodoxy. Religion, Politics and Strategy. Este un studiu care-și propune să vadă cum Biserica rusă legitimează și influențează, în egală măsură strategia de securitate națională a Moscovei în secolul 21, concentrându-se pe chestiunea utilizării armelor nucleare.  Este un studiu cu multe observații extrem de valoroase, însă tinde, din anumite motive, să exagereze rolul de „influencer” al Patriarhiei. Cum lucrurile nu s-au schimbat prea mult din perioada sovietică, avem toate motivele să credem că Patriarhia este, în cea mai mare parte, un executant, cu rol de a servi muniție pentru o geopolitică populară, adresată păturilor religioase ale populației, din Rusia și din restul lumii.

 

În ceea ce privește cazul românesc, propaganda putinistă a avut oarecare succes în mediile religioase anti-Creta și anti-vacciniste, care continuă să vadă în Occident un inamic potențial mai mare decât Rusia lui Putin. Cu toate acestea, masacrele comise de ruși în Ucraina, care doar pentru un  trol autentic sunt un mit, precum și amenințarea cu bomba nucleară îi fac și pe cei care l-au simpatizat inițial pe Putin să dea înapoi. Evident, nu înainte de a reinterpreta teoria conspirației, astfel încât ea să fie în continuare confirmată. Cea mai recentă perspectivă pe care am întâlnit-o este cea care-l face pe Putin drept un instrument al conspirației mondiale, prin care ortodoxia va fi complet compromisă. Deci Putin iese din poziția de salvator și devine parte a conspirației împotriva căreia, inițial, lupta.

 

Povestea cu „Occidentul decadent” e veche în mediile ortodoxe românești. Ea a fost preluată de teologi și oameni de cultură chiar din Vest. Cel mai cunoscut este cazul Noica (datorită notorietății „Jurnalul de la Păltiniș”, în care Gabriel Liiceanu amintește de dilema „Germania untului” vs. „Germania spiritului”) însă și Nicolae Steinhardt, și părintele Daniil (Sandu Tudor), și profesorul Alexandru Mironescu, ș.a.m.d., au denunțat această „decadență” care înseamnă, în esență, coborârea civilizației strict la nivelul consumerismului, fără niciun „ideal spiritual”. Acest ideal, identificat cel mai adesea cu idealul creștin, trebuia readus în inima civilizației occidentale. În scrierile acestor autori, în niciun chip URSS nu era un exemplu demn de urmat, din contra. Comunismul sovietic era adevărata întruchipare a lui Antihrist. Prin urmare, lupta creștinilor trebuia să fie, deopotrivă, și împotriva comunismului impus de Moscova, și împotriva civilizației consumeriste. Rezultatul trebuia să fie o nouă spiritualitate, care, pornind de Hristos, să aducă în rândul omenirii pacea, libertatea, democrația, promovate de persoane umane integre și responsabile. Cu alte cuvinte, o „creștin democrație” sau un „social creștinism” ideale. Evident, pentru mulți din cei care nu au apetență pentru religie aceste chestiuni sunt complet irelevante. Însă, pentru cei pentru care creștinismul continuă să fie important, chestiunea este esențială. „Decadența Occidentului” este doar o parte a problemei. Este nevoie și de o soluție, iar această soluție nu este nicidecum o Rusie putinistă autocrată, imperialistă, lipsită de democrație, care se folosește de biserică și religie în mod cinic, pentru scopuri de putere, o Rusie care continuă cu succes practici din perioada URSS, dezvoltând mai nou și o componentă fascistă, deloc neglijabilă, în ideologia sa, care practică în continuare un război de tip masacru, operează inginerii sociale brutale și nu respectă nicio regulă internațională, continuând să vorbească în continuare despre morală.

 

Culmea, că există admiratori ai numelor enumerate mai sus din cultura românească care cred (la modul serios) că în Rusia s-a produs deja schimbarea și aveam de-a face cu o nouă civilizație, „spirituală”. Pentru asemenea oameni, faptul că restul ortodocșilor nu-l urmează pe Putin este semnul unei alienări, iar responsabil de acest lucru este inclusiv Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

 

După cum am arătat deja, acesta s-a poziționat clar și nuanțat în numeroase chestiuni delicate, evitând să se lase angrenat în lanțul teoriei conspirației, ale cărui elemente nu le mai amintesc. În ceea ce privește războiul din Ucraina, Biserica Ortodoxă Română a condamnat fără echivoc agresiunea Rusiei și a participat masiv la efortul de ajutorare a refugiaților ucraineni. De asemenea, Biserica a respins pretenția unui partid care pretindea că el reprezintă interesele Bisericii, iar Biserica trebuie să-i fie recunoscătoare că o apără. Biserica se reprezintă pe sine, are dreptul să emită puncte de vedere în chestiuni care o afectează, însă aceste puncte de vedere nu este necesar să se suprapună peste ideologia unui partid, ci Biserica poate propune răspunsuri diferite la probleme diferite, evitând căderea într-un lanț ideologic cum este cel anti-european, anti-imigrație, anti-vaccinare, pro-Putin, pe care unii îl confundă cu „ortodoxia”.

 

Nu știm cum vor evolua lucrurile în viitor în ceea ce privește lumea ortodoxă. Oricum, multe lucruri se vor schimba după acest război, mai ales în ceea ce privește modul în care este percepută în lume Patriarhia rusă, precum și în ceea ce privește jurisdicția ei în spații terțe. Cum va scăpa această patriarhie de stigmatul „ortodoxiei nucleare” rămâne de văzut.

 

În ceea ce privește situația din România, este esențial să se explice în mediile religioase că „Sfânta Rusie” nu este nicidecum calea pe care trebuie mers, chiar dacă din Occident vin probleme numeroase. De asemenea, nu trebuie cedat la presiunea acelora care vor să-i facă pe oameni să confunde calitatea de ortodox cu naționalismul, xenofobia, izolaționismul, cu prețuirea unor dictatori sângeroși, în general ca un ortodox să adere la toate teoriile conspirației. Ortodoxul nu trebuie să se izoleze în rugăciune, cum spune chiar preotul al cărui lung citat îl reproduc mai sus. Însă, răspunsul care trebuie dat a fost sugerat deja de mari personalități creștine, care au suferit în închisorile comuniste pentru ideea unei lumi democratice și drepte, nu pentru una a tiraniei, dominată de mesianisme politice antiumane. Și, nu în ultimul rând, când în lume se petrec asemenea tragedii, „războaiele culturale” din interiorul Occidentului ar trebui să ia o pauză. Altfel, „barbarii” din afară nu vor avea decât de profitat, pentru a atrage o parte a cetății de partea lor.

 

https://www.contributors.ro/putin-patriarhul-kirill-si-teroristii-gay/

 

/////////////////////////////////////////////

Terorismul – arma lui Andropov și Putin-Generalul Ion Pacepa despre legăturile KGB-ului cu teroriștii din Orientul Apropiat

 

 

 

Generalul Ion Pacepa, cel pe care au vrut să-l omoare Ceaușescu, Arafat și Kaddafi, despre legăturile KGB-ului cu teroriștii din Orientul Apropiat.

 

În februarie 2016 în Rusia urmează să apară cartea lui Ion Mihai Pacepa și Ronald Rychlak, „Dezinformarea”. În engleză aceasta a fost publicată acum doi ani, iar traducerea în rusă s-a făcut cât se poate de la timpul potrivit: autorii povestesc în detaliu cum serviciile speciale sovietice au creat și finanțat organizațiile teroriste în Orientul Apropiat, în particular în Siria. Pe baza cărții „Dezinformarea” regizorul Steven Moor a făcut și un film documentar.

 

Generalul Ion Mihai Pacepa, născut în 1928, este considerat generalul cu gradul cel mai înalt din serviciile de spionaj din blocul sovietic care a fugit în Occident. Timp de șase ani el a ocupat funcția de adjunct al șefului serviciului de spionaj extern al României și consilier al lui Nicolae Ceaușescu. În același timp, el colabora în secret cu CIA, iar în iulie 1978 a fugit în SUA, unde a primit azil politic.

 

Fuga lui a provocat schimbări majore în conducerea României. Ceaușescu a concediat o treime din membrii cabinetului de miniștri, a scos din funcție patru membri ai Biroului politic al Partidului Comunist și a înlocuit 22 de ambasadori. În septembrie 1978 Pacepa a fost condamnat la moarte în România, în absență. Ceaușescu a promis o răscumpărare de două milioane de dolari pentru moartea acestuia. Generalul fugar a fost vânat de oamenii lui Arafat și Kaddafi. Celebrului terorist Carlos Șacalul i s-a promis un milion de dolari pentru asasinarea lui Pacepa, care cunoștea o mulțime de secrete ale KGB-ului și ale spionajului românesc.

 

Cartea Dezinformarea povestește despre felul în care serviciile speciale sovietice organizau campanii de discreditare a liderilor care nu le conveneau, de exemplu a papei Pius al XII-lea. Aceștia s-au infiltrat în Consiliul mondial al bisericilor și alte organizații respectabile, au cultivat antiamericanismul în lumea musulmană, iar de la sfârșitul anilor 60 au început să stimuleze terorismul în Orientul Apropiat, făcând propagandă antisemită. Un detaliu interesant: șeful KGB-ului, Iurii Andropov, a dat indicații să fie tradus în limba arabă și distribuit celebrul fals – Protocoalele înțelepților Sionului.

 

 

Generalul Pacepa își amintește discuția cu general-colonelul Alexandr Saharovski care timp de 15 ani a condus serviciul de spionaj extern al URSS, Departamentul nr. 1 din cadrul KGB-ului, și îl citează: „În lumea modernă, în care arma nucleară a făcut din folosirea forței militare un mecanism învechit, terorismul trebuie să devină arma noastră de bază”. Între anii 1968-1978 serviciile de securitate ale României, care au fost create sub supravegherea lui Saharovski, în fiecare săptămână trimiteau două avioane cargo cu armament teroriștilor palestinieni în Liban.

 

În arhivele Stasi (Ministerul securității de stat al Republicii Democrate Germane) există documente cu privire la expedierea în Liban de arme Kalașnikov și muniții pentru acestea în valoare de aproape două milioane de dolari doar în 1983. Cehoslovacia comunistă a trimis 1000 de tone de explozibil teroriștilor islamici. Această cantitate, scrie Pacepa, ar fi fost suficientă pentru 150 de ani.

 

Potrivit planului elaborat la Liublianka, teroriștii au început deturnarea avioanelor: doar în 1969 Organizația pentru Eliberarea Palestinei, care primea bani de la serviciile speciale sovietice, a deturnat 82 de avioane. Generalul Pacepa își amintește cum în 1971 generalul Saharovski i-a arătat în biroul lui o hartă în care erau înfipte multe stegulețe roșii. Fiecare steguleț însemna un avion deturnat. „Este invenția mea”, s-a lăudat Saharovski.

 

 

Dezinformarea este o carte nu doar despre URSS. În capitolul Vremurile lui Putin se vorbește despre cum, odată cu venirea la putere a foștilor KGB-iști, în Rusia au început represiunile politice, a reînviat spionomania și s-a ridicat un val de antiamericanism.

 

În capitolul Imperiul KGB, Ion Pacepa îl citează din nou pe generalul Saharovski, care îl convingea că securitatea de stat „a asigurat viabilitatea Rusiei în răstimp de 500 de ani și, în mod inevitabil, va câștiga războiul împotriva dușmanului nostru principal – a sionismului american”.

 

 

Autorul cărții Dezinformarea ajunge la următoarea concluzie: „KGB-ul barbar, care, în timpul cât a dominat, a distrus 20 de milioane de oameni în propria țară și 70 de milioane în toată lumea comunistă, nu doar a supraviețuit, dar a și transformat Rusia modernă în prima dictatură din istoria lumii care este condusă de securitatea de stat. Dacă în timpul războiului rece KGB era stat în stat, atunci acum acesta a devenit statul în sine, iar Putin a ajuns cel mai bogat om nu doar în Rusia, dar și în toată Europa”.

 

Potrivit generalului Pacepa, în lumea arabă Kremlinul continuă politica începută încă pe vremea lui Andropov: susține grupările radicale și teroriste. În timp ce SUA au declarat război terorismului după 11 septembrie 2001, Moscova face tot ce poate pentru a menține antiamericanismul în Europa, încurajând, prin agenții săi, mișcările de stânga în organizarea acțiunilor de protest împotriva politicii SUA.

 

Înainte de lansarea traducerii în limba rusă a cărții Dezinformarea, Ion Mihai Pacepa a răspuns la întrebările colegului nostru de la Radio Svoboda, Dmitri Volcek.

 

RFERL: Se poate vedea vreo legătură între grupările de teroriști islamici care erau susținute de KGB în perioada sovietică și actuala criză din Orientul Apropiat?

 

Gen. Ion Mihai Pacepa

Gen. Ion Mihai Pacepa

Ion Mihai Pacepa: „Bineînțeles că se poate. Actualul terorism internațional a fost conceput la Liublianka după Războiul de șase zile. În cadrul acelui război Israelul a umilit doi dintre aliații cei mai importanți ai URSS-ului în Orientul Apropiat. Pe atunci, puterea din cele două țări era subordonată consilierilor din cadrul conducerii și spionajului sovietic. În zilele noastre Kremlinul a solicitat întregii comunități de spionaj din spațiul post-sovietic ca aceasta să acorde susținere secretă unui program guvernamental de proporții pentru restabilirea prestigiului sovietic”.

 

RFERL: De ce, din punctul Dumneavoastră de vedere, Putin a decis să înceapă operațiunea militară în Siria?

 

Ion Mihai Pacepa: „​Hafez al-Assad a fost o marionetă sovietică. În anii în care făceam parte din eșaloanele de vârf ale comunității KGB, Siria lui al-Assad era condusă de consilieri din URSS. După moartea lui al-Assad în iunie 2000 fiul acestuia, Bashar, a ocupat locul tatălui, după niște alegeri fără alternativă în spirit sovietic. „Alegerile” lui al-Assad au avut loc la câteva luni după ce Putin a fost infiltrat la Kremlin în urma unei lovituri de palat orchestrate de KGB/FSB. La scurt timp, Bashar al-Assad a devenit, la fel, o marionetă a Kremlinului. În schimb, a primit forța militară a Moscovei.

 

În timpul războiului din 2006 între Israel și gruparea Hezbollah, împotriva Israelului erau folosite arme Kalașnikov, instalații lansatoare de rachete și proiectile Fajr-1 și Fajr-3 fabricate cu ajutor rusesc, complexe autopropulsate de rachete antitanc AT-5 și Kornet, de producție rusească. Armamentul rusesc învechit de toate tipurile este foarte solicitat de teroriștii din toată lumea, iar „băieții răi” știu foarte bine unde să facă rost de el. În cutiile cu armament abandonate de Hezbollah erau marcaje: „Comandatar: Ministerul Apărării din Siria. Furnizor: Biroul de Construcții Proborostroenie din Tula”.

 

RFERL: Ar trebui Occidentul să colaboreze cu Rusia în lupta împotriva ISIS?

 

Ion Mihai Pacepa: „Se poate face pact chiar și Diavolul însuși pentru a-ți învinge cel mai mare dușman. Atacurile teroriste de la Paris și din avionul rusesc din Egipt, care au avut loc în doar două săptămâni, ar putea crea o nouă coaliție în spiritul celui de al Doilea Război Mondial. Potrivit jurnalistului german Jürgen Todenhöfer, care s-a infiltrat cu succes în ISIS, această organizație teroristă intenționează să facă rost de armament nuclear și să desfășoare „cea mai mare curățare religioasă în istorie”…

 

***

 

La solicitarea Radio Svoboda, despre legăturile cu teroriștii crescuți de Andropov și cu ISIS, vorbește Serghei Jirnov, fostul colaborator al KBG, iar în prezent emigrant politic care locuiește la Paris.

 

Serghei Jirnov: „După cum mi se pare mie, actualii teroriști sunt nu atât moștenitori ai predecesorilor săi – generați, selectați, educați, înarmați și antrenați în lagărele noastre speciale de pregătire, cât o metamorfoză a acestora. La fel cum și serviciile speciale ale lui Putin sunt metamorfoze ale KGB-ului, PCUS-ului și URSS-ului. Bătrânii au murit aproape cu toții, dar nostalgia a rămas. La fel ca și complexele de inferioritate. URSS a fost o supraputere pentru că propunea lumii un model global.

 

Problema actualei Rusii a lui Putin este că nu are un model nici măcar pentru propriii săi cetățeni, deci nu poate fi vorba despre un model pentru întreaga lume. În terorismul arab a venit o nouă generație. Aceasta nu se mai joacă de-a comunismul și revoluții și nici nu mai intenționează să se prefacă că joacă jocurile noastre. Acești teroriști au jocurile lor.

 

Statul Islamic nu mai are nevoie de banii noștri. Arabii au acum mai mulți bani decât Rusia. Ei sunt ocupați de ei înșiși și de strategia globală a islamului radical. În înțelegerea lor problemele interne țin de confruntarea suniților cu șiiții, cu variațiuni de petrol și gaze. Dar aceștia au și dușmani comuni – SUA și Occidentul. Și Putin încearcă să joace această carte.

 

Iar la noi, la Kremlin, în Iasenevo, la Liublianka și în „acvarium” – șede o nouă generație care este nostalgică după „sovok” (Uniunea Sovietică) și care nu înțelege cât de radical s-a schimbat totul în lume, în raportul de forțe geopolitic. Egiptul a trădat URSS-ul, fiul slăbuț al-Assad a venit în locul tatălui puternic.

 

Au dispărut vechiul Irak a lui Hussein și Libia lui Kaddafi – toate acestea sunt fostele noastre fiefuri. Și, foarte important, s-au schimbat relațiile cu Israelul. Înainte acesta era categoric un dușman. Acum – nici prieten, nici dușman. De aici și schimbarea relațiilor cu palestinienii. Dar, cel mai important, URSS-ul nu mai există, și nici comunismul. Terorismul arab și amenințarea înarmării nucleare a Iranului îi permit lui Putin să cocheteze cu Israelul și să-și infiltreze încolo agentura.

 

Iată de ce acum Putin nu le poate oferi prea multe. El însuși are nevoie de terorism ca de un factor de tensiune internațională. Iată de ce sunt convins că regimul putinist are legături puternice nelegale la nivelul său operativ (Serviciul de spionaj extern, Direcția de spionaj a Ministerului Apărării, FSB). Și avem și noi canalele noastre de infiltrare a agenților – Cecenia, Tatarstan și alte republici islamice autonome.

 

Putin încearcă să manipuleze aceste lucruri pentru a exercita presiune asupra Occidentului și asupra șeicilor petrolieri, care sunt dușmanii și concurenții noștri. Scopurile și metodele serviciilor noastre speciale și atmosfera în conducerea serviciilor de spionaj – atât cea de mai demult, odată cu venirea lui Primakov, cât și cea de după venirea lui Putin – au rămas fie aceleași, fie renasc treptat în vechea versiune. Și punctul de conexiune al lui Putin cu terorismul arab modern este cinismul și căutarea de dușmani comuni în Occident. După principiul – cu cât mai mult tulburi apele acolo, cu atât mai simplu este să porți tratative cu Occidentul de pe poziții de forță.

 

Lui Putin îi reușește destul de bine să manipuleze nu atât terorismul global, așa cum se întâmpla pe vremea lui Andropov, cât grupări separate. Și chiar să desfășoare el însuși propriile acțiuni sub drapelul acestora. Și să scoată castanele din foc în Occident. De fiecare dată când îi scad acțiunile în ochii lumii civilizate în mod straniu se activizează mișcarea teroristă împotriva Occidentului, ceea ce îl împinge pe Putin înapoi în brațele acestuia. Schema este indecent de simplă, dar a funcționat cu Bush-juniorul, iar acum – cu Hollande și Obama.”

 

Lina Grâu

Jurnalistă, specializată în spațiul post-sovietic, co-autoarea emisiunii „Dialoguri transnistrene”.

 

https://moldova.europalibera.org/a/27383921.html

 

/////////////////////////////////////////////

Rezumat Pachet ABC-ul manipularii – Tahl Raz, Chris Voss, Kevin Dutton- O colecție de cinci cărți care îți oferă o nouă abordare a vieții de zi cu zi, care te ajută să smulgi de la viață mai mult decât smulge ea de la tine

 

 Intelepciunea psihopatilor

 

 

 

Optimismul extrem este o marca distinctiva a psihopatilor, ei fiind mereu in stare sa intoarca pana si cea mai pacatoasa situatie in favoarea lor. Manat de curiozitate, Dutton incepe un periplu amplu si epuizant intre cele mai cunoscute laboratoare psihologice, inchisori de maxima securitate, tribunale si birourile luxoase ale diferitelor categorii de lideri. El incearca, pe diferite cai, sa patrunda in mintea acelor oameni care si-au facut din crima un mod de viata, de la cei mai duri soldati din teatrele de lupta din Irak si Afganistan, pana la cei mai periculosi criminali din cel mai bine pazit spital de psihiatrie din regatul britanic. La urma urmelor, sugereaza psihologul, diferenta intre aceste categorii, si multe altele – chirurgi, manageri, violatori, brokeri, escroci de anvergura, politicieni, preoti carismatici – este de grad, nu de esenta. 

 

 

 

De-a lungul analizelor sale, Dutton subliniaza ideea ca megalomania, caracteristica psihopatilor, se inrudeste indeaproape cu setul de trasaturi atat de recompensate si pretuite in societatea capitalista a zilelor noastre. El face apel la un studiu amplu, din 2005, care compara profilele liderilor din zona afacerilor cu acelea ale unor criminali internati sub paza stricta. Rezultatul este uimitor: se pare ca trasaturile psihopatice – precum farmecul superficial, egocentrismul, independenta exacerbata si atentia extrem de concentrata – se regasesc mult mai frecvent in salile luxoase de sedinte decat in celulele cu gratii in care sunt tinuti criminalii. Diferenta – caci o diferenta trebuie sa existe, nu-i asa? – rezida in context, in mediul in care au fost incurajate sa se dezvolte aceste abilitati: social sau antisocial.

 

 

 

Evident, pe masura ce parcurgi cartea lui Dutton, ajungi sa te intrebi daca nu cumva ar fi mai bine (si mai ieftin!) ca, pe viitor, multinationalele sa isi organizeze recrutarile de personal in  preajma inchisorilor, nu prin universitati. In aceeasi ordine de idei, e greu de spus care perspectiva pare mai „incurajatoare“: scena in care Dutton tine in palme creierul unui criminal in serie si constata ca nu exista nicio diferenta notabila intre acesta si creierul meu sau al tau, sau studiul care ajunge la concluzia ca, in ultimii 30 de ani, abilitatea tinerilor de a empatiza cu semenii s-a redus cu mai bine de 40%.

 

 

 

Aceasta nu este, in mod necesar, o concluzie pesimista. In conditiile in care apostolul Pavel insusi, ba chiar si marii maestrii budisti, au certe trasaturi psihopatice, inseamna ca fiecare dintre noi mai are o sansa!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ABC-ul Psihopatului de succes

 

 

 

Dupa ce a publicat bestseller-ul „Intelepciunea psihopatilor”, Editura Globo ofera cititorului pasionat de expeditii prin labirinturile psihicului uman o noua carte de referinta, scrisa de acelasi autor: „ABC-ul psihopatului de succes”.

 

 

Doctorul Kevin Dutton este cercetator la Departamentul de Psihologie Experimentala – Universitatea Oxford. De data aceasta, isi propune sa ne convinga ca in fiecare dintre noi zace un psihopat. Totul e sa-l descoperim, sa ni-l asumam, sa-l intelegem si, in ultima instanta, sa-l folosim in dobandirea succesului….

 

 

 

 

 

 

ABC-UL PSIHOPATULUI 2. Idei si sfaturi pentru o viata mai buna

 

 

 

 

 

 

 

Am un truism pentru tine: viata e o lupta!

 

Ha, ha, mare chestie, vei spune, ai descoperit America! Asa e, nu te contrazic, dar adu-ti aminte ca nicicand lumea din jurul tau nu a fost mai competitionala, mai dura, mai grabita, nicicand informatia nu a fost mai accesibila si mai lesne de manipulat, nicicand ofertele de toate soiurile nu au fost mai variate iar buzunarele tale mai goale, poate. (Desi sper ca nu e cazul!) Recunoaste sincer de cate ori ti s-a intamplat sa nu reusesti sa iti onorezi un angajament, fie el legat de job ori de viata personala, si sa nu existe niciun motiv pertinent. Nu-i asa ca, in lumina asta, micul meu truism nu mai suna a banalitate goala si incepe sa capete un soi de apasare preocupanta?

 

 

 

Vestea buna e ca niste tipi aproape geniali s-au prins cum sta treaba si s-au gandit sa iti dea o mana de ajutor. Doctorul Kevin Dutton, psiholog, si jumatatea lui mai pitoreasca, Andy McNab, fost SAS si psihopat declarat si asumat, cu acte-n regula, s-au gandit si ei la problema ta si iti propun o rezolvare. Carticica aceasta a lor face cat trei rafturi de carti interminabile si plicticoase de self-help. Se caracterizeaza prin concretete, pragmatism si, nu in ultimul rand, o doza apreciabila de umor tonic.

 

 

 

Vrei sa iti recapeti controlul asupra propriei tale vieti? Perfect. Renunta la prejudecati si gandeste „in afara cutiei”: psihopatia nu e o boala, cum te-a invatat bunica si manualul de psihologie de-a X-a. Daca stii sa o descoperi in tine si sa o manevrezi corect, te poate ajuta sa evaluezi corect o situatie, sa ajungi un maestru in arta persuasiunii sociale, si, mai presus de orice, te poate ajuta sa spui „NU”.

 

Cand a fost ultima data cand ai refuzat deschis si onest sa faci ceva ce nu aveai niciun chef sa faci, dar ai acceptat totusi, ca esti baiat bun si nu se cade sa refuzi iubita, seful, copilul, prietenul etc.? Citeste cartea aceasta si vei invata cum sa spui nu si sa-l faci pe interlocutor sa-ti mai si multumeasca pe deasupra pentru ca l-ai refuzat!

 

 

 

Abc-ul psihopatului 2 iti ofera o noua abordare a vietii de zi cu zi, care te ajuta sa smulgi de la viata mai mult decat smulge ea de la tine.

 

 

 

Arta manipularii

 

 

 

Cartea aceasta este despre un soi special de persuasiune care are o perioadă de incubație de  numai câteva secunde și poate dezarma instantaneu până și cea mai pătrunzătoare minte. Este centura neagră la controlul minții. Nu doar că întoarce roata, o dinamitează cu totul.

 

 

 

De la maligna, dar fascinanta putere a  psihopaților, a ucigașilor în serie și a escrocilor până la geniul politic al lui Winston Churchill – trecând prin maeștrii ai artelor marțiale, călugări budiști, magicieni, comici, vânzători, CEO și broaște care se fraieresc reciproc – sclipitor de originala carte a lui Kevin Dutton explorează tot ceea ce ne poate învăța știința în materie de tehnici de persuasiune.

 

 

 

Aprecieri

 

 

 

”Un tur amplu și captivant al științei persuasiunii și influenței… care expune, alături de multe alte minunății, cât de mulți oameni de știință muncesc efectiv în zonele întunecate ale personalității umane, ale îmbunătățirii psihologice și, în principal, ale controlului minții. ” – The Sunday Times

 

 

 

”Atât de uluitor de sclipitoare, încât mă mir că nu a fost declarată ilegală” – Howard Marks

 

 

 

”Kevin Dutton nu e Mesia. Dar are o mulțime de povești și parabole care aruncă o lumină nouă asupra felului în care putem fi persuadați.” – Terry Jones and Michael Palin

 

 

 

”Sclipitor… Kevin Dutton este pur și simplu un geniu. Acum spun poveștile lui ca și cum ar fi ale mele.” – Andy McNab

 

 

 

Arta negocierii. Tehnicile negociatorului sef FBI

 

 

 

„Aceasta carte m-a naucit.” – Adam Grant, autorul bestsellerului Originals

 

 

 

Viata e un sir de negocieri: fie incerci sa primesti o marire de salariu, sa cumperi o masina sau o casa, renegociezi o chirie sau ai o discutie cu partenerul de viata, aceasta carte iti ofera un avantaj competitiv in orice situatie.

 

 

 

Arta negocierii prezinta detaliat strategiile de negociere care l-au ajutat pe Chris Voss, negociatorul sef FBI, sa salveze vieti in situatii extreme. De la confruntari intre cele mai temute clanuri din Haiti, pana la jafuri armate petrecute in inima NY toate incheiate cu succes datorita tehnicilor aplicate de acesta. Negociatorul de talie mondiala Voss, iti arata cum sa aplici aceste metode in viata de zi cu zi, la locul de munca, in relatia cu partenerul si in orice alt domeniu important pentru tine.

 

 

 

„O lectura captivanta, plina de sfaturi aplicabile imediat, si nu numai pentru negocierile cu mize mari, ci si pentru optima gestionare a conflictelor din viata de zi cu zi, la serviciu si acasa.” – Business Insider

 

 

 

„Fostul negociator FBI in luarea de ostatici Chris Voss are putini egali cand in joc sunt negocierile cu mize mari. Tehnicile lui functioneaza impecabil, atat in domeniul afacerilor, cat si in viata personala.” – Joe Navarro, agent special FBI autor al bestsellerului international What Every Body Is Saying

 

 

 

„O carte eminamente practica. In aceste pagini vei gasi exact tehnicile de care ai nevoie ca sa inchei orice afacere doresti.” – Daniel H. Pink, autorul bestsellerelor To Sell Is Human si Drive

 

https://bookzone.ro/carte/pachet-abc-ul-manipularii

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

România furată -Pețitorii averii sindicatelor  

 

Averea sindicatelor comuniste, adică paradisul pierdut al clasei muncitoare, este şi acum disputată, la aproape trei decenii de la Revoluţie. Zecile de hoteluri, complexuri balneare, case de vacanţă şi tratament sunt atât de valoroase încât doritorii aruncă în luptă comisioane ce ajung chiar şi la 50 de milioane de euro. 0 seconds of 19 minutes, 55 secondsVolume 90%   embed Ce se întâmplă pe șantierul Golden-Gate-ului peste Dunăre Momentul în care o rachetă rusească aruncă în aer mașini din trafic Manelistul Culiță Sterp a provocat un accident și a fugit Scandal și ironii în Parlament la dezbaterea Codului Fiscal Șapte militari de la Baza Kogălniceanu şi un civil, arestați preventiv Un bărbat a găsit un portofel cu 2.900 de euro și l-a dus imediat la poliție Jurnaliști danezi, amenințați de agenți de securitate în Qatar Statul la stat. Programul „Rabla pentru becuri” este blocat complet Bere la preț record la Campionatul Mondial de fotbal din Qatar Zeci de hoteluri, case de tratament şi odihnă, vile, pe scurt patrimoniul sindicatelor de dinainte de 1989, sunt disputate şi acum, la aproape 27 de ani de la Revoluţie. Cu o valoare de inventar de aproape 40 de milioane de euro, mult inferioară celei reale, de piaţă, fosta avere a sindicatelor comuniste atrage, şi azi, mulţi doritori: de la confederaţii sindicale post-decembriste, până la autorităţi locale şi centrale şi rechini imobiliari. În 1989, sindicatele controlau zeci de hoteluri şi chiar staţiuni întregi: pe litoral, la Eforie Nord, hotelurile Petrolul şi Traian şi la Năvodari, Delfinul şi Tabăra Internaţională de Copii şi Tineret. Pe valea Prahovei, la Predeal, hotelul Carpaţi din Predeal. Pe valea Oltului, la Căciulata, Traian şi Vila Flora. Pe valea Cernei, la Băile Herculane, aveau două – Domogled şi Dacia. Sindicaliştii mai administrau şi hotelul Montana din Covasna, Lebăda de la Amara, Parâng din Băile Olăneşti, Muncel şi Padiş din Băile Felix, Crăiasca de la Ocna Sugatag Marmaţiei,Venus din Slănic Moldova, Complexul Sanatorial din Sângeorz-Băi, cel hotelier Oltenia din Băile Govora, şi două case de odihnă la Vatra Dornei. Staţiunile Voineasa, Vidra şi Soveja erau în folosinţa sindicatelor. Voineasa ridicată chiar de la zero. Toate au fost administrate, până în Decembrie 1989, de Uniunea Generală a Sindicatelor din România – UGSR, singura confederaţie din statul comunist. „Nu trebuie să uităm că acest patrimoniu este creat de generaţii de salariaţi, unde marea majoritate astăzi sunt pensionari. La momentul 1989 erau 7,5 milioane de membri de sinidcat, iar azi 4,7 sunt pensionari, din asigurările sociale de stat. În momentul 89 erau 17 baze de tratament, balnear şi odihnă, cu peste 20.000 de locuri pe serie, 37 de case de cultură în toate reşedinţele de judeţ şi nu numai, şi un număr foarte mare de terenuri sportive, baze sportive, mii şi mii de hectare, vorbim de 4,7 milioane de lei aflate în conturile băncilor şi 2,7 milioane de dolari”, spune Marin Iancu, preşedinte UGSR. Marin Iancu conduce actualul UGSR. El susţine că uniunea nu a fost niciodată desfiinţată şi consideră că întregul patrimoniu i-ar aparţine. La fel susţine şi Dragoş Frumosu, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii – Uniunea Generală a Sindicatelor din România, pe scurt CGM-UGSR. Şi această organizaţie sindicală cere zecile de hoteluri, vile şi case de vacanţă. Dragoş Frumosu spune că întreaga avere a sindicatelor comuniste a fost fraudată. „De-a lungul timpului există și sunt pe rol dosare, sunt pe rol rezoluții DNA care scot la iveală această fraudă şi cred că aceste instituţii ale statului sunt singurele în măsură să ia anumite decizii împotriva celor care au gestionat fraudulos acest patrimoniu, el trebuie refăcut în totalitate, văzut ce a fost în 1990 şi lucrurile puse pe adevărul rol. În mod normal este proprietatea UGSR, el ar trebui să se întoarcă aici pentru că deposedarea de acest patrimoniu a fost făcută în mod ilegal”, spune Dragpș Frumosu. Mişcarea sindicală apare prima data în Romania în 1906, când este înfiinţată Uniunea Generală a Sindicatelor. În 1945, UGSR devine Confederaţia Generală a Muncii (CGM), pentru ca, în anul 1966, să revină la denumirea de UGSR, păstrată până în decembrie 1989. În 1990 apar Confederaţia Naţională a Sindicatelor Libere din România (CNSLR), Confederaţia Frăţia şi Cartel Alfa. Ele îşi împart patrimoniul UGSR. În 1997, după divizări, fuziuni şi reorganizări, instanţele recunosc drept reprezentative la nivel naţional patru organizaţii sindicale: CNSLR Frăţia, Confederaţia Naţională a Sindicatelor (CNS) Cartel Alfa, Confederaţia Sindicatelor Democratice din România (CSDR) şi Blocul Naţional Sindical (BNS). Patrimoniul UGSR este reîmpărţit în baza unui arbitraj internaţional. În prezent, pe lângă cele patru organizaţii au mai apărut CNS Meridian, dar şi UGSR şi CGM-UGSR. Acestea din urmă se declară continuatoarele mişcării sindicale din 1906. Ele revendică întreg patrimoniul UGSR, din 1989. În acelaşi timp, organizaţiile sindicale apărute după Revoluţie nu recunosc legitimitatea UGSR. În 2016, Uniunea Generală a Sindicatelor din România mai deţine un singur activ, şi acela câştigat în instanţă: o clădire de patrimoniu, amplasată pe bulevardul Regina Elisabeta din Capitală. Aici, UGSR îşi are oficial sediul. Restul activelor se află în administrarea confederaţiilor sindicale post-revoluţionare şi sunt contestate în instanţe. Se autointitulează ca şi continuatorii de drept ai UGSR. În felul accesta au reuşit să păcălească judecătorii şi au pus mâna pe acest patrimoniu înstrăinând o parte, rămând în paragină altă parte – CNSLR Frăţia şi Cartel ALFA. Ulterior cele două au fuzionat şi au apărut în 94 CSDR şi BNS. Şmecheria e foarte simplă: UGSR nu a fost desfiinţat niciodată. Această denumire nu a fost înregistrată. După 90 s-a profitat de pe urma neînregistrării şi la fiecare acţiune cele patru confederaţii sindicale interveneau spunând că nu au calitatea, că UGSR nu există”, spune Dragoș Frumosu. „Apariţia unor persoane care după 25 de ani inventează diferite structuri ca să justifice, pare destul de speculativ. Întrebarea simplă este ce au făcut 25 de ani. Astăzi încearcă fictiv, pe structuri care arată democraţia în construcţia sindicală, că fac nişte fantome organizaţii, care nu au o structură solidă, ele nici nu sunt măcar reprezentantive conform legislaţiei în vigoare pentru că nu au calitatea şi capacitatea de a atrage membrii în structura respectivă şi care au o singură temă – recuperarea patrimoniului”, spune Bogdan Hossu, preşedintele CNS Cartel Alfa. Reprezentanţii UGSR au sesizat şi Direcţia Naţională Anticorupţie în legătură cu preluarea patrimoniului sindical din 1990. UGSR susţine că s-a ajuns la conflictul actual după ce averea sindicatelor comuniste ar fi fost preluată în baza a două documente falsificate, intitulate „Proces-verbal de predare-primire a patrimoniului” şi „Tranzacţie Generală”. Documentele au fost semnate pe vremea când la conducerile celor mai mari confederații sindicale, CNSLR, CNS Cartel Alfa şi CSI Frăţia, erau Victor Ciorbea, Liviu Luca şi Miron Mitrea. „Procurorii au stabilit că există probe şi indicii temeinice, constând în înscrisuri şi hotărâri judecătoreşti, care atestă comiterea infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri oficiale, cu referire la documentul intitulat Tranzacţie Generală, datat noiembrie 1991. Acest document prezintă menţiuni vădit contrare realităţii, fiind întocmit cu scopul precis de preluare fără bază legală a patrimoniului UGSR. De asemenea, documentul fiind accesoriu unui proces-verbal din 1990, este fals şi din acest punct de vedere”, spune Livia Săplăcan, purtător de cuvânt DNA. Plângerea a fost înaintată, însă, prea târziu, astfel că anchetatorii nu au putut decât să constate că faptele s-au prescris. Miron Mitrea şi Victor Ciorbea nu au dorit să comenteze situaţia. Liviu Luca se află, în prezent, în penitenciar. El a fost condamnat definitiv la şase ani de închisoare, în iulie 2016, în dosarul Petromservice în care a fost acuzat de fraudarea bugetului sindical. CNSLR, Confederaţia Frăţia şi Cartel Alfa fondează, în 1992, societatea comercială Sind România. Firma preia în administrare întreg patrimoniul UGSR. Fiecare dintre organizaţii deţine 33,3% din acţiuni. Acestea sunt reîmpărţite în 1997, ca urmare a reorganizării mişcărilor sindicale: CNSLR Frăţia deţine 36,87% din acţiuni, CNS Cartel Alfa – 27,9%, iar CSDR şi BNS – câte 17,44%. În acţionariat ajunge şi Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură a Sindicatelor din România (ANCCSR), cu 0,35%. În 2010, fiecare dintre cele patru confederaţii îşi înfiinţează propria societate comercială, iar acestea primesc în administrare, de la Sind România, un număr de hoteluri aferent procentului de acţiuni deţinute. SC BN Sind (deţinută de BNS), SC Alfa Hotels (CNS Cartel Alfa), SC Sind Tour Trading (a CNSLR Frăţia) şi SC CSDR Sind (a CSCD) administrează fiecare câte cinci mari hoteluri, cărora se adaugă vile şi case de vacanţă. Directorul SIND România susţine, însă, că preluarea activelor nu s-ar fi făcut în baza procesului-verbal incriminat, ci printr-o hotărâre judecătorească. „Predarea patrimoniului s-a produs în baza statutului CNSLR şi nu în baza procesului-verbal contestat. Constatarea nulităţii acestui proces-verbal nu produce niciun folos, practic, reclamantei, atâta timp cât preluarea patrimoniului de către CNSLR s-a făcut în baza statutului Confederaţiei, ce nu a fost desfiinţat sau anulat printr-o hotărâre judecătorească, ci, dimpotrivă, legalitatea sa a fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă”, spune Adrian Boaje, director general Sind România. Fără a avea un proprietar clar, ci doar administratori care sunt contestaţi în instanţe, patrimoniul sindicatelor a atras şi interesul altor actori: administraţii publice locale şi diverşi afacerişti dispuşi să se asocieze cu acestea, ba chiar şi autorităţi centrale. Astfel de situaţii se întâlnesc la Amara, la Soveja, la Voineasa şi Vidra. „I s-a reconstituit Obştei Berceşti-Vlădoi toată suprafaţa de teren pe care noi o deţinem în staţiunea Vidra. În aceste condiţii, evident, am fost puşi în situaţia de a contesta actele respective administrative. Litigiul pe care îl avem la staţiunea Soveja, cu reprezentanţii Consiliului Judeţean, Cazul Amara, şi acolo ne aflăm în litigiu în două cauze, în care s-au demolat nişte construcţii de pe plajă, constucţii care, evident, ne aparţin nouă”, spune Adrian Boaje, director general Sind România. Gheorghe Sohodoleanu, viceprimarul staţiunii Amara, care ocupă şi funcţia de primar interimar, nu a dorit să comenteze situaţia. Fostul primar al Amarei, Victor Moraru, ajuns, între timp, preşedinte al Consiliului Judeţean Ialomiţa, s-a dovedit a fi de negăsit. La Năvodari, autorităţile au decis, în 2011, prin hotărâre de consiliu local, să preia tabăra internaţională de copii. Sind România a chemat în judecată autorităţile locale. „Tribunalul Galaţi a anulat, în al doilea ciclu procesual, după rejudecare şi după strămutare, a anulat hotărârea 144 din 2011, prin care au fost preluate în mod samavolnic, printr-un act de naţionalizare, aceste bunuri, de către o unitate administrativ-teritorială”, spune Adrian Boaje. Decizia nu este definitivă. Fără un administrator clar, bunurile aflate în litigiu, printre care cel mai valoros – Hotelul Delfinul, se degradează. Împotriva primarului din Năvodari, Nicolae Matei, dar şi a predecesorului său, Tudorel Calapod, au fost depuse plângeri penale la DNA. De altfel, ambii sunt trimişi în judecată în dosare ce vizează proprietăţi imobiliare de pe malul Mării Negre. Preşedintele Blocului Naţional Sindical susţine că şi autorităţile centrale au încercat să preia patrimoniul sindicatelor. „Au făcut un grup de lucru şi se apucaseră, deja, să găsească o soluţie pentru naţionalizarea tuturor acestor active. Adică le luăm pe toate la stat. Am arătat nişte convenţii internaţionale, ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate de România, care, conform prevederilor Constituţiei României sunt superioare oricărei norme legale naţionale, care ne-ar fi dus, acest abuz de putere, la un proces internaţional care obliga statul român să le dea înapoi”, spune Dumitru Costin, preşedinte Blocului Naţional Sindical. Au existat şi sindicalişti care au fost acuzaţi că au încercat să obţină foloase în interes propriu, de pe urma activelor în discuţie. Este cazul lui Liviu Luca, fost prim-vicepreşedinte al CNSLR Frăţia, trimis în judecată de DNA și pentru acuzația de a fi înlesnit încheierea unui contract de management între societatea sindicatului, Sind Tour Trading, şi o firmă privată. Acesta ar fi dus la prejudicierea societăţii sindicatelor cu 732.000 de euro, arată DNA. Liviu Luca a fost condamnat la trei ani de închisoare cu executare, de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, dar decizia nu este definitivă. „În momentul în care vom avea o hotărâre definitivă, ca de fiecare dată, vom supune Consiliului de Administraţie al societăţii şi Adunării Generale a asociaţilor şi ceea ce va stabili instanţa se va aplica negreşit”, Adrian Boaje, director general Sind România. Acesta este contextul în care Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor a reluat, recent, în discuţie, un proiect de lege care vizează stabilirea unui regim de proprietate clar asupra patrimoniului sindicatelor. Proiectul nu este unul nou, ci a fost iniţiat de senatorul Mircea Geoană încă din 2009, în vreme ce Guvernul condus atunci de Călin Popescu Tăriceanu l-a avizat pozitiv. El a fost adoptat de Senat, în mod tacit, prin expirarea termenului până la care trebuia luat în dezbatere. Camera Deputaţilor nu a luat, însă, in cei şapte ani scurşi, nicio decizie. Nici măcar în această toamnă, mai ales că Guvernul condus de Dacian Cioloş a anunţat că nu susţine proiectul din 2009. Vicepreşedintele Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor, Ciprian Nica, le-a spus sindicaliştilor că nu îşi asumă avizarea proiectului. „S-ar putea să nu mă ocup eu, că mi-e frică de ce e acolo. Eu sunt civilist şi, totuşi, privesc problemele altfel”, spunea el. Confederaţiile sindicale post-revoluţionare susţin proiectul. „Legea care trebuie să rezolve problema de retrocedare la care s-a lucrat între 2005 şi 2008 cu toate instituţiile statului şi care avea o rezolvare sau cel puţin rezolva o problemă, stă la ora actuală de peste 7 ani şi jumătate în parlamentul României. Deci începând cu 2009 până astăzi în continuare este în parlament şi nu se ajunge la o rezolvare deşi suntem ultima ţară din cele 28 ale Uniunii care nu au rezolvat şi nu au rezolvat retrocedarea patrimoniului sindical din perioada comunistă”, spune Bogdan Hossu, preşedintele CNS Cartel Alfa. „E un subiect prin care ar putea să ne momească sau să transmită un mesaj către oamenii noştri, uite, mă, o să rezolve ăştia problema patrimoniului şi o să puteţi să gestionaţi, să administraţi o infrastructură de calitate care să facă serviciile de care să beneficiaţi”, spune Dumitru Costin, preşedintele Blocului Naţional Sindical. Reprezentanţii Uniunii Generale a Sindicatelor se opun, însă, proiectului de lege şi sunt de părere că litigiile ar trebui tranşate în instanţe. „E o altă modalitate de prostituţie sindicală sau politică sau amândouă, 25 de ani patrimoniul dacă a fost gestionat în mod legal nu mai aveam nevoie de această lege. De ce mai e nevoie de această lege? Pentru a acoperi fraudele uriaşe făcute de unii lideri de sindicat, pentru a acoperi implicarea unor politicieni în aceste fraude, pentru a şterge cu buretele şi a da ceea ce a mai rămas din patrimoniu unor confedratii aşa zise reprezentative”, spune Dragoş Frumosu, preşedinte CGM-UGSR. „Niciun Guvern nu a putut să ia o decizie privind reglementarea patrimoniul sindical şi nici nu era posibil pentru că sunt reglementări clare atât statutare dar şi ale organizaţiei internaţionale a muncii, respectiv rezoluţia 87 la care România a aderat şi este parte. Această rezoluţie interzice imixtiunea guvernului, a statului în problemele sindicale în general şi cele de patrimoniu în special. Iată de ce nici guvernul Văcăroiu, Năstase şi toate celelalte n-au putut să ia o deiczie”, Marin Iancu, preşedinte UGSR. Valoarea patrimoniului sindicatelor este demonstrată şi de sumele angrenate în operaţiunile juridice de revendicare a acestuia. „Una dintre tabere a angajat o casă de avocaţi căreia, pentru care a semnat un angajament de plată de 50 de milioane de euro. Despre ce discutăm aici. În ţara asta cine-şi poate permite să semneze un angajament de plată de 50 de milioane de euro. Da, e un comision în caz de câştig”, spune Dumitru Costin, preşedintele Blocului Naţional Sindical. Pe lângă hotelurile aflate în litigiu şi în paragină, firmele sindicatelor administrează şi complexuri balneare evaluate la două, trei şi chiar patru stele. Aici, susţin sindicatele, că au fost făcute investitii în reabilitarea lor din veniturile încasate din exploatarea lor. Este cazul celor din Eforie Nord, Predeal, Valea Oltului şi Băile Herculane. În celelalte, au considerat că nu e cazul să investească. „Acolo unde există litigiu, nu poţi să investeşti, pentru că există această incertitudine, se poate întâmpla oricând cazul Năvodari. Noi nu avem nicio certitudine că nu se va mai repeta cazul Năvodari. Există un precedent şi oricând poate să apară un alt caz de acest gen”, spune Adrian Boaje, director Sind România. În lipsa unui regim de proprietate clar definit, administratorii nu pot accesa nici credite bancare şi nici fonduri europene pentru reabilitarea hotelurilor şi reclasificarea lor superioară. Staţiunile sindicatelor atrăgeau, înainte de 1989, milioane de turişti anual.

 

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/romania-furata-petitorii-averii-sindicatelor-603973

 

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

 

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/romania-furata-petitorii-averii-sindicatelor-603973

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

Ungaria și Rusia, acțiuni concertate împotriva României cu sprijinul UDMR – partea I

 

de Ciprian

În perioada pandemiei s-au întâmplat lucruri interesante, trecute cu vederea de presa română, unul dintre ele fiind proiectul maghiar ”Minority Safepack”.

 

În laboratoarele de la Budapesta s-a pus în practică un plan extrem de elaborat, cu bătaie lungă, chiar până la Moscova, pentru a crea noi diversiuni în cadrul Uniunii Europene. Ungaria lui Viktor Orban a inițiat proiectul ”Minority Safepack”, inițiativă ce a pus în genunchi Bruxelles-ul în fața intereselor Moscovei.

 

 

 

”Minority Safepack” este o așa-zisă inițiativă cetățenească prin care Ungaria încercă să ofere mai multă putere minorităților maghiare, atât în statele vecine, cât și în alte țări unde există o minoritate maghiară. Acest program ”Minority Safepack” are în componență toate tezele Moscovei privind protejarea minorităților și dreptul lor la autodeterminare, teze ideologice ce au stat și la baza invaziei ruse din Ucraina.

 

 

Trebuie precizat că acest model al determinării popoarelor a fost inițial conceput de americani și a fost aplicat în anii ‘90 în fosta Iugoslavia, unde pe acest principiu s-a reușit destrămarea acestei țări.

 

Viktor Orban și-a dorit toată viața să fie un dictator și toată existența sa a încercat să își copieze idolul, adică pe Putin. Inclusiv Bruxelles-ul a picat în capcana  secuiască cu iz de FSB (Serviciul Federal de Securitate).

 

Datorită ambițiilor revizionismului maghiar, a fost demarat Proiectul ”Minority SafePack” în anul 2011, la aproape 100 de ani de la adoptarea tratatului de la Trianon, o zi care a fost pentru maghiari una a doliului şi a revoltei.

 

Încheierea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial, a însemnat stabilirea frontierelor noului stat, Ungaria, cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Ungaria, la fel ca orice stat naţional, a promovat un discurs istoric bazat pe o realitate deformată, realitate care s-a transpuns în simboluri şi acţiuni care să o justifice

 

 

 

Făcând demersuri intense în această direcție, pe tot parcursul deţinerii preşedinţiei Consiliului Europei, Ungaria a organizat o serie de conferinţe privind protecţia minorităţilor, demersuri care au condus la elaborarea aşa-numitei ”Declaraţii de la Strasbourg” unde se afirmă că problema minorităţilor naţionale nu este o problemă internă, ci una europeană şi că identitatea naţională şi cetăţenia sunt concepte diferite, iar potrivit Ungariei, în prezent, România, Slovacia şi Franţa, nu respectă drepturile minorităților, în special cele maghiare.

 

 

”Minority SafePack” a fost o iniţiativă destinată protejării regiunilor minoritare naţionale maghiare cu scopul ascuns de a oferi autonomie față de guvernele statelor suverane. Proiectul își propunea ca regiunile în care maghiarii sunt majoritari să își obțină singure fondurile europene fără a mai depinde de guvernele statelor suverane.

 

 

Manifestările maghiare din România, Slovacia, Croaţia, Ucraina și Serbia au fost semnalate de presa din statele menţionate. Aceste manifestări pot fi privite printr-un filtru al simbolismului care alimentează un naţionalism retrograd ce menţine la conducere partidul premierului maghiar. Din cauza faptului că Ungaria are o prezenţă consistentă în fostele teritorii din vremea Imperiului Habsburgic arată că la nivel simbolic, lupta pentru aceste teritorii nu s-a încheiat niciodată și că Trianonul nu a reuşit să îngenuncheze ”marea națiune maghiară”.

 

Conform paginii oficiale a iniţiativei ”Minority SafePack”, s-a reuşit strângerea de 1.320.000 de semnături în 11 state, cele mai multe provenind din Ungaria-527.687, România-254.871, Italia-78.396 și Slovacia-63.272.

 

 În lipsa unei direcţii de înţelegere, prevederile acestei iniţiative pot fi utilizate pentru a decupla etnicii minoritari de statul aparţinător. Sub vălul multiculturalismului, Viktor Orban îşi proiectează politicile expansioniste prin acapararea maghiarilor, fără să ţină cont de instabilităţile pe care le generează. Este important de menţionat că ”Minority SafePack” funcţionează în tandem cu un alt proiect ce poartă denumirea de ”Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi sustenabilitatea culturilor regionale”. ”Minority SafePack” întăreşte poziţia minorităţilor naţionale, în vreme ce ”Politica de coeziune pentru egalitatea regiunilor şi sustenabilitatea culturilor regionale” trasează conturul administrativ al zonei în care ele sunt plasate pentru realizarea unei modalităţi mai facile de atragere a fondurilor.

 

 

 

Scopul final al proiectului ”Minority Safepack” este decluparea etnicilor maghiari de la statele de drept, pentru a fi coordonați direct de guvernul de la Budapesta. România a reușit să blocheze această inițiativă maghiară la Curtea Europeană de Justiției. Statul român a jucat această carte întodeauna în defensivă, dar în ultima vreme, și datorită contextului geopolitic actual, politica pașilor mărunți a început  să dea roade pentru Budapesta.

 

Guvernul Orban l-a însărcinat pe Laszlo Petsy să coordoneze campania de strângere de semnături ”IRDALA.HU”, supravegheat din umbră de avocatul familiei Orban, Istvan Bajkay, iar în România șeful campaniei de mobilizare pentru strângerea semnăturilor a fost Kelemen Hunor. La această acțiune a mai participat și Consiliul Național Secuiesc.

 

Laszlo Petsy a vizitat mai multe state europene pentru a obține numărul de semnături, dar cel mai vizitat stat a fost Rusia. A ajuns la Moscova de trei ori pe durata campaniei, acesta fiind surprins la hotelul Marriot cu Irina Romanova, o specialistă în comunicare care lucrează pentru FSO (Serviciul Federal de Protecție), serviciul secret care asigură paza Kremlinului și a președintelui Vladimir Putin, respectiv pentru televiziunea de stat Russia1 și alte instituții importante ale statului rus. Firma Romanovei se ocupă cu publicitate, consultanță și campanii media online, exact ce avea nevoie Laszlo Petsy pentru a-și promova campania în România în rândul etnicilor maghiari. Având în vedere numărul de semnături strânse în România, a reușit să obțină ce și-a dorit. 

Comisia Europeană și-a dat seama că rușii sunt partenerii din umbră în inițiativa maghiară

 

 

 

Pe 17 decembrie 2020, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie referitoare la Minority SafePack, urmare a 524 de voturi favorabile, 67 împotrivă şi 103 abţineri. Cele mai multe voturi în cadrul ultimelor două categorii provin de la grupurile ECR (European Conservatives and Reformists) şi ID (Identity and Democracy) sub umbrela cărora fucționează partidele naţionaliste, de extremă dreaptă ori stângă, cum ar fi Sweden Democrats, New Flemish Alliance, Vlaams Belang, Bulgarian National Movement, VOX, La France Insoumise, Rassemblement National şi FPÖ.

 

Doi europarlamentari români au votat și ei pentru inițiațiva ruso-maghiară, respectiv Ramona Strugariu, fost USR-PLUS, actual REPER/Renew Europe și Daniel Buda de la PNL.

 

Frans Timmermans i-ar fi atras atenția premierului maghiar, Viktor Orban, că în inițiativa ”Minority SafePack” se simte implicarea Federației Ruse, fapt ce a provocat și o respingere a Comisiei Europene.

 

După anunțul Comisiei Europene de a nu legifera în domeniul supus atenţiei de către iniţiatori, s-au evidenţiat mai multe reacţii în spaţiul public, printre care se numără o scrisoare adresată preşedintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen şi vicepreşedintelui Věra Jourova. Lipsa de înțelegere faţă de problemele persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, în pofida susţinerii „puternice” pe care iniţiativa a avut-o, cu referire la cele aproximativ 1,3 milioane de semnături, dar şi la votul din Parlamentul European sunt două dintre punctele evidențiate de către semnatari în această scrisoare.  

 

Printre cei 71 de semnatari se numără europarlamentari maghiari din întreg spectrul politic al Ungariei (Momentum, MSZP, FIDESZ, KDNP, DK), reprezentanți ai partidelor secesioniste din Spania (Partido Nacionalista Vasco, Junts per Catalunya – Lliures per Europa, Esquerra Republicana de Catalunya), ori proveniți din Tirolul de Sud (Südtiroler Volkspartei). Scrisoarea a fost semnată și de europarlamentari ai Movement for Rights and Freedoms din Bulgaria, partid cu o puternică susținere a etnicilor minoritari, precum și de europarlamentarii partidelor Electoral Action of Poles in Lithuania, Swedish People’s Party of Finland și Latvian Russian Union.

 

Scrisoarea a fost închisă prin declarația lui Kelemen Hunor, prin mesajul „Nem adjuk fel, ne adjátok fel!” (Nu renunţăm, nu renunţaţi!), UDMR fiind unul dintre cei direct interesați de reușita demersului statului maghiar reprezentat de Viktor Orban și a transmis că nu va renunţa la obiectivul obligării statelor membre, prin intermediul Uniunii Europene, de a respecta drepturile minorităţilor.

 

 

 

Serviciile secrete ruse și maghiare au pus în practică campania ”Minority Safepack” cu ajutorul UDMR

 

 

 

Serviciile secrete magiare și ruse au pus în practică campania ”Minority Safepack” cu ajutorul UDMR, partid aflat la guvernare. Șeful campaniei ”Minority Safepack” a fost Petsy Laszlo, omul de legătură dintre agenții maghiari din Rusia și servicile secrete ruse (FSB). Imaginea de mai jos îi prezintă pe liderii maghiari din România care au aderat la proiectul servit de Moscova, via Budapesta. Inițiativa a fost semnată de președinții de consilii județene ai UDMR, Sandor Tamas, Csaba Borboly, Peter Ferenc și de primarii Árpád Antal, Attila Korodi, Zoltán Soós, Árpád Gálfi, József Mik, Tibor Csergő, Csaba Lőrincz, Hunor-János Koncz, Zsolt László Fülöp, Attila Csíbrád. 

„Județul Hargita trebuie să fie acolo pentru toate inițiativele care servesc cauzei maghiarilor, iar în urma evenimentelor de la nivel european, vedem că Europa este îndatorată minorităților indigene. Dintre instituțiile Uniunii Europene, Parlamentul European și Comitetul Regiunilor susțin și ele aspirațiile comunităților indigene, dar Comisia Europeană nu o face încă, așa că trebuie să le convingem să-și schimbe decizia. Poziția comunităților și a regiunilor este clară: limbile și culturile minoritare trebuie susținute, iar Uniunea Europeană trebuie să le susțină prin măsuri. Aceasta este ceea ce cerem aici, în Ținutul Secuiesc, după două culegeri de semnături reușite, acum și în municipalitățile pe care le conducem”, a declarat președintele Consiliului Județean Harghita, Csaba Borboly.

 

În acest caz, se observă că avem de-a face cu o uneltire împotriva statului de drept, fără vreo reație a autorităților de forță din România care sunt preocupate doar de voturile maghiarilor în Parlamentul României. PNL și PSD sunt majoritare în parlament și fără ajutorul maghiarilor, însă în ultimii 30 de ani UDMR a făcut parte din toate guvernele, fiind pionul pus în joc pentru fiecare negociere de constituire a guvernelor, nelipsit nici din Parlament și ancorându-și membrii, treptat, la toate nivelurile și în toate instituțiile în care se iau decizii, cu scopul atingerii, pas cu pas, a obiectivului propus.

 

 

 

Va urma.

 

https://jurnalul.ro/editorial/ungaria-si-rusia-actiuni-concertate-impotriva-romaniei-cu-sprijinul-udmr-partea-i-915652.html

 

 

/////////////////////////////////////////////

Cel mai bogat lider de sindicat, plătit cu 13.000 de euro/lună

de Adrian Stoica     

 

Mişcarea sindicală în mediul privat este ca şi inexistentă de ani de zile, iar acest lucru s-a văzut foarte bine anul trecut. Deşi incompetenţa Guvernului Orban a pus pe butuci o mare parte a sectorului privat autohton, reprezentat în general de sectorul IMM-urilor, protestele sindicale au fost inexistente. În această zonă, forţa sindicală s-a diluat foarte mult, graţie Legii dialogului social scrisă după dictarea Consiliului Investitorilor Străini în 2011 de fostul premier Emil Boc, prin care au fost limitate drepturile de asociere şi de reprezentativitate sindicală. Forţa liderilor sindicali, unii dintre ei bătuţi în cuie în frunte mişcării de la începuturile anilor ’90, este dată astăzi doar de angajaţii din sectorul de stat. Pentru drepturile salariaţilor din mediul privat, unde anul trecut s-au tăiat salariile, sute de mii dintre ei au fost trimişi în şomaj tehnic, iar alte sute de mii şi-au pierdut slujbele, nu a fost nimeni interest să lupte. Atât timp cât angajaţii statului şi-au încasat netulburaţi salariile şi grămada de sporuri, liderii sindicali au asistat impasibili la dezastru. Acum când Guvernul anunţă că le anulează acestora creşterile salariale, brusc, marii lideri sindicali ai ţării se activează şi, plini de ţâvnă, se jelesc în stradă de grija zilei de mâine. Pentru cei mai mulţi dintre ei, grija zilei de mâine nu mai există de mult, la fel cum desuetă a devenit şi noţiunea de solidaritate sindicală.

 

Deşi liderii confederaţiilor sindicale sunt obligaţi să-şi depună declaraţiile de avere şi interese pe site-ul Autorităţii Naţionale de Integritate, acest lucru s-a transformat în ceva opţională. Grija cu care ei încearcă să-şi facă mai puţin vizibile veniturile este de înţeles, având în vedere că veniturile lor sunt cu mult peste ale celor pe care îi reprezintă.

 

 

 

 

Preşedintele CNSLR Frăţia, cel mai bogat sindicalist

De la distanţă, cel mai bine plătit lider sindical este Leonard Bărăscu. Este preşedintele CNSLR Frăţia, calitate din i-a asigurat un venit de 134.820 lei, potrivit declaraţiei de avere din 2020. Un venit mult mai mare i-a asigurat funcţia de preşedinte al Federaţiei Sanitas, de unde a încasat 184.090 lei. Ca preşedinte al Consiliului de Administraţie al societăţii de turism SIND TOUR SRL a încasat 164.700 lei, iar 18.800 i-au venit de la societatea EDUSIND TOUR SRL unde este membru în Comitetul Director. Alţi 35.500 lei i-a primit de la o altă entitate, dar denumirea este indescifrabilă în declaraţia de avere. Un mărunţiş de 750 lei, Leonard Bărăscu i-a încasat de la Asociaţia Naţională a Caselor de Cultură, în timp ce 207.203 lei i-a câştigat din meseria sa de bază, operator RMN. Dumitru Costin îşi împarte activitatea între sindicat şi fotbal Dumitru Costin, președintele Blocului Național Sindical, a încasat în 2018 venituri de 70.939 lei de la sindicat, dar în 2019 veniturile crescuseră la 113.733. De asemenea, din calitatea de secretar general al Asociației Fotbaliștilor Amatori și Non-amatori a mai încasat 69.029 lei în 2019. Ultima declaraţie de avere a lui Dumitru Costin pe site-ul ANI este din 2018.

 

 

 

La finanţe, ban la ban trage

Potrivit declaraţiei sale de avere din 2020, Vasile Marica este şi el unul dintre sindicaliştii cu cele mai mari venituri. De peste 20 de ani apără drepturile salariaților din finanţe, iar acest lucru îi asigură venituri consistente. Conform documentului amintit, în 2019 Vasile Marica a încasat 92.712 lei de la Sindicatul Naţional Vamal Unirea, iar alţi 98.445 lei i-au fost viraţi de Federaţia Naţională a Sindicatelor din Finanţe. În calitate de expert pe politică publică, Marica a mai primi 51.896 de lei de la Federaţia Naţională a Sindicatelor Muncii şi Protecţiei Sociale. De asemenea, de la Asociaţia pentru Reforma Administraţiei a mai primit 16.476 pentru nişte cursuri susţinute în calitate de lector, după cum ne-a declarat.

 

Întrebările despre venituri îl enervează pe Vasile Marica

 

Rep: Bună ziua dle Marica. M-am uitat peste declaraţia dumneavoastră de avere depusă anul trecut şi am văzut că aţi primit nişte bani de la Asociaţia pentru Reforma Administraţiei. Cu ce se ocupă această asociaţie şi dacă puteţi să-mi spuneţi nişte rezultate concrete ale activităţii ei.

 

V.M: Caută, dă nişte telefoane ca să-ţi justifici bănuţii pe care îi câştigi. Fiţi sigur că am făcut totul legal. Totul este O.K.

 

 

Rep: Nu ăsta a fost sensul întrebării. Eu am întrebat doar cu ce se ocupă asociaţia.

 

V.M: Aţi pus o întrebare tendenţioasă.

 

Rep: Cum ar fi trebuit să sune întrebare pentru a nu o considera dv. tendenţioasă?

 

V.M: Care este problema dumneavoastră? Nu sunteţi membrul meu de sindicat şi nu sunt obligat să vă răspund. Fiţi sigur că sunt bani câştigaţi cinstit. Dumneavoastră cât aţi câştigat?

 

Rep: Mult mai puţin decât dumneavoastră. Şi totuşi, cu ce se ocupă asociaţia?

 

V.M: Cu fonduri europene. Am fost invitat să fiu lector acolo.

 

Rep: Cine este preşedintele ei?

 

V.M: O persoană.

 

Rep: De asta sunt convins. Cum o cheamă era întrebarea.

 

V.M: Este o doamnă. Parcă Ionela Iov.

 

Pentru că aşa ne-a sfătuit domnul Marica, ne-am interesat ce este cu această asociaţie. De fapt, numele ei întreg este Asociaţia pentru Reformă în Administraţie şi Transparență Decizională şi a fost înfiinţată în septembrie 2012. Pe doamna Ionela Iov liderul Marica o cunoaşte foarte bine, pentru că din 2005 i-a fost vicepreşedinte la sindicatul Sed Lex pe care îl conduce. Deci, în niciun caz nu poate fi vorba despre „parcă”. Asociaţia are un singur angajat şi în anul 2019 a avut venituri totale de 557.753 lei, cheltuieli de 386.787 lei şi un profit net de 170.966 lei, după ce în 2018 avusese o pierdere de 169.695 lei. În perioada 30.03.2018 – 31.07.2019 a derulat un proiect pe fonduri europene „RADIS – Reforma administrativă prin Dialog Social”. Rezultatele acestui proiect sunt greu de cuantificat, având în vedere că dialogul a fost inutil, din moment ce nu există nicio reformă în administraţia publică. Adică a rămas acelaşi personal supradimensionat, pentru că digitalizarea este încă departe de ceea ce ar trebui să fie, iar umflarea salariilor cu sporuri, care mai de care mai penibile, a devenit o caracteristică generală a sistemului.

 

 

 

Dumitru Coarnă, trei în unul

Unul dintre cei cei cărora activitatea sindicală le-a rotunjit frumos veniturile este Dumitru Coarnă care, mai nou, a devenit şi deputat. Din declaraţia sa de avere înregistrată pe 9 decembrie 2020 la Parlament, Dumitru Coarnă a încasat în 2019 suma de 156.682 lei ca lider de sindicat (SNPCC), iar ca membru al Comitetului Economic şi Social alţi 29.382 lei. Aceste venituri suplimentare i-au completat pensia de fost poliţist, care a fost de 64.800 lei. Declaraţia de avere pe 2020 a preşedintelui Cartel ALFA nu este disponibilă nici pe site-ul ANI, nici pe cel al confederaţiei sindicale Şeful Baciu de la CSDR, în topul bunăstării Nici Iacob Baciu nu se poate plânge că activitatea sindicală nu-i asigură, de ani de zile, un venit cu mult peste salariul mediu din România. În 2019, calitatea de preşedinte al Confederaţiei Sindicatelor Democratice din România i-a adus un venit de 130.608 lei, la care s-au mai adăugat 27.900 lei ca membru în AGA la societatea de turism a sindicatelor SIND România. Mult mai mulţi bani a luat ca membru al Consiliului Economic şi Social, 153.312 lei, iar din închirierea unui apartament primit prin repartiţie de la stat a încasat 16.800 lei. De reţinut că după 1990 Iacob Baciu şi-a mai tras un apartament, primit tot prin repartiţie de la stat (un cadou din partea prietenului Victor Ciorbea), încălcând legea. Conform unei decizii de acum câţiva ani a Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI), a fost constatată existenţa stării de incompatibilitate şi a conflictului de interese pentru Iacob Baciu, după ce acesta, în calitate de administrator al societăţii de turism SIND România, a încheiat cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, unde ocupa funcţia de vicepreşedinte, contracte de furnizare de servicii medicale în valoare de aproximativ 7.500.000 lei. Ulterior, în instanţă Iacob Baciu a pierdut contestaţia împotriva deciziei ANI, astfel că pe 26.10.2017, Î.C.C.J. prin Decizia nr. 3227/26.10.2017, respinge recursul formulat de Iacob Baciu împotriva Sentinţei nr. 2424 din 19 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, iar această hotărâre rămânea irevocabilă. Ca urmare, conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 176/2010, Iacob Baciu avea interdicție de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică. Cu toate acestea, el a îndeplinit funcţia de preşedinte al Consiliului Economic şi Social.

 

Profesorii vor salarii mai mari, liderii lor le au deja

☛ Preşedintelui Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ, Simion Hăncescu, munca sindicală i-a adus un venit de 127.542 lei, la care s-au mai adăugat 106.374 lei primiţi în calitate de membru al Comitetului Economic şi Social. Ca profesor la Liceul de Artă din Slobozia a încasat în 2019 suma de 39.816 lei.

 

☛ Pentru Marius Nistor, activitatea sindicală este principala sursă de venit. Un venit foarte bune, cu mult peste ce ar fi câştigat doar ca profesor. Astfel, în 2019 el a încasat 78.288 lei ca președinte al Federaţiei Sindicatelor din Educaţie Spiru Haret, şi 72.000 lei ca preşedinte al Sindicatelor Salariaţilor din Învăţământ. Din exercitarea meseriei de profesor a câştigat doar 44.400 lei.

 

Președintele Federației Naționale Sindicale Alma Mater, Anton Hadăr, nu primește bani pentru calitatea sa de lider de sindicat, potrivit declarației de avere.

 

Cumul de multe funcţii pentru vicepreşedintele CNS Cartel ALFA

Judecând după multitudinea de funcţii pe care le deţine, vicepreşedintele CNS Cartel ALFA, Liviu Apostoiu este o persoană foarte ocupată. Efortul merită din plin însă din punct de vedere financiar. De la sindicat a primit 77.292 lei, iar de la Comitetului Economic şi Social, alţi 39.816 lei. Ca membru în Consiliul de Administraţie la ANOFM a încasat 10.280 de lei, iar ca membru în Consiliul de Administraţie la Casa Naţională de Pensii, alţi 10.714 lei. De asemenea, el a mai încasat 10.628 lei de la societatea Hotal Apollo SA, unde a fost membru în Consiliul de Administraţie.

 

 

 

Averea sindicaliştilor, ascunsă de ANI

Anul trecut, fostul senatorul PSD Liviu Pop a depus un proiect legislativ care prevedea ca liderii de sindicat să nu mai fie obligaţi să depună declaraţii de avere şi interese. El spune că din moment ce aceştia nu primesc bani publici, verificările declarațiilor de către Agenția Națională de Integritate ar fi o ingerință în activitatea sindicală. „Ele (sindicatele – n.red.) contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor. Deci, sindicatele NU sunt persoane juridice de drept public, ci de drept privat”, se arată în expunerea de motive a propunerii legislative. Iniţiativa, despre care nici măcar inițiatorul ei nu mai ştie nimic, a fost respinsă de Guvern.

 

Rep: De ce consideraţi că liderii de sindicat nu mai trebuie să depună declaraţiile de avere şi interese?

 

L.P: Legea actuală este o prostie. Sunt obligaţi să depună declaraţii preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii şi trezorierii federațiilor și confederațiilor sindicale. În schimb, preşedinţii executivi şi prim-vicepreşedinţii nu sunt obligaţi să depună aceste declaraţii. Pe de altă parte, Legea 176/2010 vizează integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, categorie în care nu se încadrează liderii de sindicat. Asa înseamnă că verificarea declarațiilor de către Agenția Națională de Integritate este un amestec în activitate sindicală.

 

Rep: Dacă aceste declaraţii nu vor mai exista, nu va mai exista niciun control asupra liderilor sindicali. Nici măcar membrii de sindicat nu vor mai putea să vadă ce bani primesc liderii lor.

 

L.P: Salariile persoanelor cu atribuţii în mişcarea sindicală sunt stabilite în forurile statutare şi orice membru al federaţiei şi confederației respective poate avea acces la ele. Pe de altă parte, dacă sindicaliştii depun aceste declaraţii, de ce nu le depun şi patronatele şi ONG.

 

Rep: Cu ONG este o discuţie mai veche şi a existat din partea lor o puternică opoziţie la publicarea surselor de finanţare.

 

L.P: Da, dar nu este corect. În condiţiile în care ONG-urile primesc donaţii din salariile oamenilor nu este corect ca ei să ştie ce salarii au cei care conduc aceste organizaţii? Atunci să depună aceste declaraţii ori toţi, ori niciunul.

 

 

 

Topul sindicaliştilor cu cele mai mari venituri (lei)

 

Leonard Bărăscu 745.863

 

Cezar Baciu 328.620

 

Dumitru Costin 282.762

 

Simion Hăncescu 263.732

 

Vasile Marica 259.539

 

Dumitru Coarnă 251.164

 

Liviu Apostoiu 158.444

 

 

https://jurnalul.ro/bani-afaceri/economia/cel-mai-bogat-lider-de-sindicat-platit-cu-13-000-de-euro-luna-865589.html

/////////////////////////////////////////////

Sculele  demolatorilor din Romania rasplatiti din plin …Averile liderilor sindicali din România. Ce case, conturi, maşini sau terenuri deţin

 

Averile liderilor sindicali din România. Ce case, conturi, maşini sau terenuri deţin

 

Surse din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate(ANI) audeclarat pentru gândul că inspectorii de integritate au în lucrumai multe investigaţii privind averile unor importanţi liderisindicali. Peste 10 lideri sindicali sunt vizaţi de ANI.

 

Pe lista ANI figurează Vasile Marica, Bogdan Hossu, Marius Nistor,Ion Popescu, Anton Hadăr, Gheorghe Isvoranu, Vasile Lincu, IonAlbu, Liviu Luca, Marius Petcu, Dumitru Costin. Potrivitdeclaraţiilor postate pe site-ul ANI, sindicaliştii au urmtoareleaveri:

 

Bogdan Hossu de la „Cartel Alfa” are un teren de 10 hectare încomuna Milaj, moştenit în 2010, precum şi un apartament de 86 mp,cumpărat în 2001. La rândul său, soţia sa are un apartament de 51mp, cumpărat în 1982. Hossu are două de depozite bancare în euro,unul de 29.000 euro şi altul de 12.500 euro. În contul curent are5600 euro. De asemenea, are un plasament pentru pensie privată,deschis în 2001, care are soldul de 24.000 ron. Bogdan Hossu estemembru în patru consilii de administraţie, dar în declaraţia deavere a precizat că valoarea indemnizaţiilor a donat-o la CNS”Cartel Alfa”. Ca angajat al CNS Cartel Alfa, Hossu a încasat,potrivit declaraţiei de avere, 64.427 ron.

 

Dumitru Costin de la Blocul Naţional Sindical are un apartamentîn Bucureşti, achiziţionat în 2002 şi unul în Piteşti, cumpărat în1997. Deţine 1447 părţi sociale la un sereleu, iar valoarea la zi aacestora este de 36.196 ron. Are un credit contractat în 2005,scadent în 2020, în valoare de 85.000 ron. Pe lângă funcţia depreşedinte al BNS, pentru care a încasat 18.975 ron, mai deţine şialte funcţii, inclusiv de membru în consilii de administraţie, deunde a încasat următoarele sume: 139.283 ron, 14.323 ron, 10.395ron, 35.427 ron, 21.420 ron. Citiţi mai mult despreaverile liderilor sindicali pe www.gandul.info

 

https://www.zf.ro/politica/averile-liderilor-sindicali-din-romania-ce-case-conturi-masini-sau-terenuri-detin-7989372

 

////////////////////////////////////////////

 

(Potopistii tovarasului Putin  votati de romani…) „Iliescu si Nastase ne-au bagat foamea in case!”

 

„Marsul saraciei, rusinea Romaniei!”, „Marsul disperarii, rusinea guvernarii!”, „’87, ’87!”, „Brasov, Timisoara si maine-n toata tara!”, „Iliescu si Nastase ne-au bagat foamea in case!”, „Teroristii

 

„Marsul saraciei, rusinea Romaniei!”, „Marsul disperarii, rusinea guvernarii!”, „’87, ’87!”, „Brasov, Timisoara si maine-n toata tara!”, „Iliescu si Nastase ne-au bagat foamea in case!”, „Teroristii din guvern sunt mai rai ca bin Laden!”, „Jos guvernul!”, „Demisia!”, „Jos Popescu!” (ministrul Industriilor, n.n.), „Hotii!”, „Vrem sa muncim, nu sa cersim!”, „Unitate!”, „Ultima solutie, inc-o revolutie!” si in final, „Murim, luptam, Brasovu-l aparam!” Acestea au fost ieri, timp de 2 ore, scandarile celor peste 10.000 de sindicalisti brasoveni din intreprinderile industriei de aparare – Metrom, Carfil, UT Tohan, IAR Ghimbav, Nitramonia Fagaras, Viromet Victoria – si de la uzinele Roman SA si Tractorul UTB, iesiti in strada la „Marsul saraciei”, incheiat cu un miting in Piata Sfatului. La care au mai fost prezenti si reprezentanti ai organizatiilor pensionarilor, chiriasilor si studentilor brasoveni. Strans incadrate de jandarmi, coloanele protestatarilor au parcurs intr-o ordine desavarsita, incepand cu ora 14, principalele artere ale Brasovului – str. Lunga, Calea Bucuresti si bulevardele 13 Decembrie si 15 Noiembrie – ajungand la locul mitingului in jurul orei 15,30. Aparata de un dispozitiv de cateva sute de jandarmi, Prefectura nu a mai starnit, de aceasta data, interesul sindicalistilor, care au trecut pe langa ea fara sa se opreasca nici o clipa. In schimb, coloana ce marsaluia pe strada Lunga a facut o halta de cateva minute in fata sediului PD huiduind si fluierand. In Piata Sfatului, protestatarii au fost intampinati cu… marsuri patriotice („Treceti batalioane romane Carpatii” si „Noi suntem romani”), revarsate din megafoanele statiei de amplificare. Prefatat apoi de Imnul National, mitingul de o jumatate de ora a constat intr-o succesiune de spiciuri ale liderilor sindicali din uzinele amintite – masati in balconul Asociatiei „Brasov – Decembrie ’89” – al caror laitmotiv a fost acuzarea „saraciei si mizeriei in care a fost adusa tara”, precum si hotararea sindicatelor de a se bate „cat va fi nevoie” pentru pastrarea locurilor de munca. „Daca guvernantii vor continua politica de dezindustrializare fortata a tarii, partidele politice vor deveni gaurile negre ale Romaniei, care vor trebui lichidate”, a sunat concluzia-avertisment a unuia dintre liderii sindicali. Scurtat de frigul patrunzator – minus 7 grade Celsius – mitingul s-a incheiat, in aceeasi ordine desavarsita, la ora 16. Cateva minute mai tarziu, liderii sindicali au fost primiti de prefectul Otilian Neagoe, caruia i-au inmanat traditionala lista de nemultumiri „doua generale, saracia generalizata din Romania si pericolul pierderii locurilor de munca, si celelalte, de-acum bine cunoscute, ale fiecarei uzine in parte”.

 

 

https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/iliescu-si-nastase-ne-au-bagat-foamea-in-case-729690.html

//////////////////////////////////////////////

 

 

Fact checking: Este folosită înfometarea ca armă în războiul din Ucraina?

 

 

Cine este responsabil pentru porturile închise și căile de navigație minate din Marea Neagră? Provoacă sancțiunile împotriva Rusiei explozia prețurilor la cereale? Poate fi înlocuit grâul ucrainean? DW verifică faptele.

 

 

Sunt folosite exporturile de alimente ca „armă”?

 

Afirmație: Rusia abuzează de foame ca armă în războiul din Ucraina. „Este evident că alimentele sunt folosite ca armă de război sub mai multe aspecte”, susține șeful Programului Mondial de Alimentație al ONU (WFP), David Beasley.

 

Verificarea DW: Corect.

 

De la începutul războiului din Ucraina, șeful WFP David Beasley avertizează cu privire la o criză mondială a foametei. Într-un interviu din 17 aprilie 2022 la televiziunea americană CBS, în emisiunea „Face the Nation”, el a răspuns „Da” la întrebarea dacă Putin folosește foamea ca armă: „Este evident că alimentele sunt folosite ca armă de război sub mai multe aspecte.”

 

La ședința Consiliului de Securitate al ONU din 19 mai, Beasley a atras atenția că: „Eșecul de a deschide porturile în regiunea Odesa este o declarație de război la adresa securității alimentare globale și va duce la foamete, neliniști sociale și sporirea fluxurilor de refugiați la nivel mondial.”

 

O oprire temporară a exporturilor rusești de cereale agravează și mai mult situația. Cel mai mare exportator mondial de grâu a decis să stopeze exporturile de cereale de la sfârșitul lui martie până la sfârșitul lui iunie.

 

Descriind exporturile de alimente drept o „armă tăcută”, fostul președinte rus Dmitri Medvedev a confirmat indirect acuzația adusă de Beasley. „Securitatea alimentară a multor țări depinde de livrările noastre”, a scris el la 1 aprilie pe Telegram. „Se pare deci că mâncarea noastră este și arma noastră tăcută. Nu face zgomot, dar este foarte puternică.”

 

Per Brodersen, șeful sectorului economiei agrare la Comitetul pentru Est al Economiei Germane, acuză Moscova că folosește intenționat exporturile de cereale ca „armă”: „Nesiguranța duce la explozia prețurilor”, explică el pentru DW. „Țările care fac stocuri de cereale le pot vinde ulterior la prețuri mai mari.”

 

Cine plasează mine în Marea Neagră?

 

Afirmație: „Nu este Rusia cea care refuză să deschidă ‘porturile ucrainene’, ci Ucraina este cea care refuză să elimine minele din apele portuare, pentru a asigura astfel circulația în siguranță a navelor”, a spus ambasadorul adjunct al Rusiei la ONU, Dmitri Polianski.

 

Verificarea DW: Afirmație nedovedită.

 

Războiul din Ucraina a dus la închiderea unor porturi importante la Marea Neagră și Marea Azov, ceea ce a provocat prăbușirea exporturilor de cereale din Ucraina. În luări de poziție trimise Organizației Maritime Internaționale (IMO), Ucraina și Rusia se acuză reciproc pentru plasarea de mine în apele mării, lucru care a blocat practic traficul maritim internațional în regiune.

 

Vital pentru transporturile de cereale din Ucraina: Portul Constanţa

Ministerul ucrainean pentru Infrastructură a decretat în 28 aprilie închiderea porturilor Berdiansk, Herson, Mariupol și Skadovsk, din cauza securității precare.

 

Dmitri Polianski a comentat pe Twitter: „Câtă ipocrizie! Nu Rusia refuză să deschidă ‘porturile ucrainene’, ci Ucraina refuză să scoată minele din apele portuare.”

 

Într-o relatare a agenției de știri France Presse din 20 mai, publicată de „Moscow Times”, este citat un purtător de cuvânt al armatei franceze, care presupune că atât Rusia, cât și Ucraina au plasat mine explozive în Marea Neagră și în jurul porturilor.

 

Sunt sancțiunile de vină pentru prețurile mari la cereale?

 

Afirmație: „Întreruperea lanțurilor comerciale, logistice și financiare și creșterea globală a prețurilor la alimente care a rezultat în urma acesteia reprezintă consecințe directe ale sancțiunilor unilaterale anti-ruse și ale amenințării cu escaladarea în continuare a acestor sancțiuni”, a declarat Maria Zaharova, purtătoare de cuvânt a Ministerului rus de Externe, la o conferință de presă la Moscova la 18 mai.

 

Verificarea DW: Fals.

 

Zaharova acuză Vestul că „răspândește minciuni” și susține că nu Rusia ar fi de vină pentru problemele de pe piața mondială a alimentelor. Deja la mijlocul lui 2020, șeful WFP Beasley ar fi avertizat față de pericolul unei „foamete de proporții biblice”, amintește Zaharova. „Sancțiunile vestice împotriva Rusiei au întărit și mai mult aceste tendințe.”

 

Ministra germană de Externe Annalena Baerbock a descris acuzațiile Rusiei drept „campanie de dezinformare”. Ea a afirmat la reuniunea G7 din mai de la Berlin că „nu există niciun fel de sancțiuni împotriva cerealelor și ajutorului umanitar”.

 

Lucru confirmat și de Programul Mondial de Alimentație: „Exporturile de alimente din Rusia nu fac obiectul sancțiunilor”, a explicat pentru DW purtătorul de cuvânt Martin Rentsch. Totuși, nu ar fi „rentabil să cumpărăm de acolo, având în vedere prețurile ridicate și obstacolele administrative”.

 

Asociația exportatorilor ruși de cereale, Rusgrain Union, sprijinită de Ministerul Agriculturii de la Moscova, confirmă acest lucru: „Insistăm că sancțiunile și controalele la export nu afectează și nu vor afecta exporturile alimentare esențiale și de produse agricole pentru țările în curs de dezvoltare”, s-a precizat într-o postare pe Twitter a asociației.

 

Pot fi înlocuite cerealele din Ucraina?

 

Afirmație: „Vestea bună este că alți furnizori pot ocupa acest loc. Deficitul poate fi echilibrat”, spune Per Brodersen de la Comitetul pentru Est al Economiei Germane.

 

Verificarea DW: Corect.

 

Ucraina se numără printre cei mai mari producători și exportatori de cereale și uleiuri. Pe fondul scumpirii alimentelor și prăbușirii exporturilor ucrainene, crește teama de posibile crize alimentare în țările sărace. Se caută în acest sens noi furnizori.

 

Infografică liderii producției globale de grâu

Principalii producători mondiali de grâu

 

„Prețurile pe piețele internaționale ne lovesc din plin și majorează și costurile operațiunilor noastre”, explică pentru DW purtătorul de cuvânt al WFP Martin Rentsch. „Ucraina era sursa noastră principală de alimente, după volumul livrărilor. Suntem însă capabili de a găsi noi surse, de exemplu India sau Canada.”

 

Și Institutul Leibniz pentru Evoluții Agricole în Economiile în curs de Transformare (IAMO) pleacă de la premisa că „exporturi suplimentare din alte regiuni, printre care India, SUA și Australia, vor contrabalansa livrările reduse din Rusia și Ucraina”, a scris directorul IAMO Thomas Glauben.

Pentru Per Brodersen de la Comitetul pentru Est al Economiei Germane este „o veste bună în acest scenariu trist”: „Deficitul poate fi astfel echilibrat”, a spus el. „Alți furnizori pot acum ocupa acest loc.”

 

 

Autoare/Autor Astrid Prange De Oliveira

 

https://www.dw.com/ro/fact-checking-este-folosit%C4%83-%C3%AEnfometarea-ca-arm%C4%83-%C3%AEn-r%C4%83zboiul-din-ucraina/a-61951019

 

 

/////////////////////////////////////////////

Parlamentul iranian a votat executarea 15.000 de protestatari! „Rebelii merită o lecție dură”, își motivează fundamentaliștii islamici intențiile genocidare

 

Femeile furioase au umplut străzile orașelor din Iran și își ard hijaburile pe care le consideră simbol al apartheidului religios și al umilinței

Parlamentul iranian a votat, cu majoritate zdrobitoare (227 de semnături dintr-un total de 290), executarea a nu mai puțin de 15.000 de persoane arestate de poliție pe parcursul protestelor populare din ultimele două luni! Manifestațiile, reprimate cu o violență extremă de forțele de represiune și fanaticii regimului teocratic condus de Ayatollahul Khamenei, izbucniseră după ce o tânără a murit din cauza bătăilor primite de la Poliția Moralei.

Scrisoarea Parlamentului iranian, dominat de oamenii clericilor musulmani care conduc țara, este fără precedent. Discursul autorităților și al “aleșilor poporului” este unul care frizează realmente demența. CNN relatează că, în scrisoarea semnată de cei 227 de parlamentari, se cere ca protestararii să primească o pedeapsă exemplară care „ar servi ca o lecție bună în cel mai scurt timp posibil“.

 

Masoud Setayeshi, purtător de cuvânt al Guvernului de la Teheran, a declarat luni pentru agenția Reuters: „Acum, populația, chiar și protestatarii care nu susțin revoltele, cer justiției și instituțiilor de securitate să trateze cu fermitate, cu descurajare și legalitate cele câteva persoane care au provocat tulburări”.

 

 

 

În cursul dimineții de marți, Parlamentul iranian a pus în practică intențiile exprimate cu o zi în urmă și a votat impunerea pedeapsei cu moartea tuturor protestatarilor aflați în arest, ca o „lecție dură” pentru toți rebelii. Cei 227 care semnaseră scrisoarea au votat și legea criminală.

 

 

Deocamdată, nu este clar când și unde va avea loc acest masacru. CNN scrie că ar fi vorba de circa 14.000 de oameni, în timp ce alte surse indică un număr chiar mai mare, de aproximativ 15.000.

 

Karim Sadjadpour, analist politic iraniano-american, membru senior al Institutului Carnegie Endowment for International Peace și specialist în problemele Orientului Mijlociu, scrie că regimul islamic de la Teheran a ucis, în ultimele 8 săptămâni de proteste, circa 300 de protestatari.

 

Pornită de la asasinarea tinerei Mahsa Amini, o fată de 24 de ani ucisă în bătaie de Poliția Moralei pentru că i se vedea puțin părul de sub hijab, mișcarea de protest s-a transformat foarte rapid într-una contra asupririi femeilor în numele Profetului și al Coranului. Mai ales tinerele din Iran și-au lepădat în mod ostentativ hijabul, considerându-l un simbol al terorii religioase și al discriminării pe motiv de gen. Femeilor li s-au alăturat, în marile orașe, și foarte mulți bărbați.

 

 

Imamii au scos în stradă armata, poliția și detașamentele Gărzilor Verzi, fanaticii religioși pe care-și bazează puterea – un fel de forțe paramilitare apărute în timpul Revoluției Islamice din 1979.

 

În timp ce oamenii vor democratizarea țării, eliminarea discriminărilor la care sunt supuse femeile, diminuarea corupției regimului teocratic și o viață mai bună, regimul fundamentalist acuză că protestele au fost puse la cale de Israel și „Marele Satan” care este America.

 

https://ziaristii.com/parlamentul-iranian-votat-executarea-15-000-de-protestatari-rebelii-merita-o-lectie-dura-motiveaza-fundamentalistii-islamici-care-conduc-tara/

 

////////////////////////////////////////////

Profil de KGB-ist: în anii ’90, Putin spăla bani din droguri printr-o bancă românească! Pe generalul terorist Soleimani l-a primit la Kremlin în 2015-2016

de Cristian Hubali

Vladimir Putin își arată fața tiranică tot mai des, lansând amenințări specifice marilor dictatori din cel de-al Doilea Război Mondial: Stalin și Hitler. Ele trebuie luate în serios, fiindcă fostul colonel KGB și-a pus deja câteva planuri în practică: anexarea Crimeii, conflicte sângeroase în Donbass pentru a ciopârți și mai mult Ucraina, sprijin armat pentru țările arabe (Siria, Irak) și Iran.

Liderul de la Kremlin s-a întâlnit cu personaje vânate pentru terorism. Un caz sugestiv: generalul iranian Qassem Soleimani, ucis într-un atac cu dronă dintr-un motiv justificat, fiindcă plănuia bombardarea Ambasadei SUA din Irak și executarea unor diplomați americani. În replică, autoritățile iraniene au doborât un avion privat ucrainean cu 176 de persoane la bord. Au folosit rachete rusești marca Tor, primite de la Putin, cu care regimul teocratic de la Teheran și-a măcelărit propriii cetățeni.

 

Bomba cu ceas, proiectată în birourile de la Kremlin

Soleimani a fost de patru ori la Moscova: în iulie, august și decembrie 2015, dar și în aprilie 2016. A avut un singur scop: să-i ceară ajutor lui Putin pentru a interveni în conflictul armat din Siria, împotriva americanilor și de partea regimului lui Bashar al-Assad. Generalul iranian a prezentat conducerii militare ruse un scenariu al operațiunilor din Siria.

 

Prima vizită s-a desfășurat pe 24 iulie 2015. Soleimani a ajuns în capitala Rusiei într-o zi de vineri, cu o cursă specială aparținând companiei aviatice Iran Air. A petrecut două zile cu Putin. Pe 26 iulie, generalul s-a întors în Iran.

Presa de la Moscova a dezvăluit că, în această primă întâlnire, Soleimani s-a întâlnit atât cu președintele Putin, cât și cu ministrul apărării, Serghei Șoigu.

În același an, Rusia a trimis o navă de război spre Siria prin strâmtoarea Bosfor, iar pe 9 septembrie 2015 s-a lansat oficial în conflictul sirian.

Primele două vizite dintre cei doi tirani au fost dezvăluite de către surse din agențiile de informații americane și din cele ale guvernului iranian, citate de Reuters și de presa rusă. Celelalte două au fost raportate de agenția iraniană Fars, dar și de canalul american Fox News.

Putin cumpăra case cu banii obținuți din traficul de stupefiante

Înainte să ajungă președinte, Vladimir Putin a desfășurat o adevărată activitate criminală: atât una de crimă organizată, cât și una de acoperire totală a unor crime realizate de subordonații săi.

 

Până să se fie înscăunat la Kremlin în locul lui Boris Elțîn, Putin a fost creierul unei rețele internaționale de droguri. La acea vreme – a doua jumătate a anilor ’90 -, el deținea funcția de șef al Comisiei pentru relații economice externe din cadrul Primăriei Sankt Petersburg. În același timp, era și consultant al SPAG (Sankt Petersburg Immobilien und Beteiligungs AG).

Această companie a fost înregistrată la Frankfurt. Sucursalele sale din Sankt Petersburg erau conduse de un prieten apropiat al lui Putin: Rudolf Ritter, unul dintre fondatorii SPAG, avocat și frate al ministrului economiei din Liechtenstein.

În aprilie 1999, serviciul secret german BND a realizat un amplu raport despre SPAG. Rudolf Ritter era numit drept agent al cartelului columbian de droguri ce aparținea fraților Ochoa, dar și al crimei organizate din Rusia.

Banii obținuți din comerțul cu droguri erau „spălați” chiar prin intermediul unei bănci românești: Banca Internațională a Religiilor, falimentată în 2000. Adică, exact în anul în care Putin a devenit președinte. „Elementele criminale ruse au transferat fonduri prin Banca Internațională a Religiilor din România pentru a achiziționa imobiliare în Rusia. Prin compania SPAG, condusă de Ritter, proprietățile imobiliare au fost vândute în Sankt Petersburg pentru banii câștigați din comerțul cu droguri”, se arăta în raportul BND.

Deși Administrația Prezidențială Rusă a negat faptul că Putin ar fi fost consultant al SPAG, directorul de atunci al companiei germane l-a dat în vileag. „Putin a lucrat pentru companie, în calitate de consultant, timp de câțiva ani. Vorbim despre o poziție neplătită, despre un fel de patronaj”, dezvăluia Markus Reese pentru ziarul „Le Monde”.

Rudolf Ritter, amicul lui Putin, a fost arestat pe data de 13 mai 2000, la Vaduz, capitala statului Liechtenstein, ca urmare a unei operațiuni-fulger a polițiștilor, pentru spălare de bani și legături cu crima organizată.

Securiștii români spălau bani pentru KGB-istul Putin

La defuncta Bancă Internațională a Religiilor (BIR) din România, prin care Putin și clica sa de infractori au făcut transferurile de bani, au activat la acea vreme ofițeri de Securitate:

 

Ion Popescu, fost colonel DIE – președintele BIR;

Ilie Simon, fost ofițer DIE – director al BIR;

Ion Stoica, fost colonel în cadrul Securității București, readus în SRI după 1989 de Virgil Măgureanu; fost consilier al premierului Adrian Năstase – la BIR, Stoica ocupa funcția de șef al Serviciului de Protecție Internă;

Ion Șandru, fost colonel de Securitate – șeful Serviciului Juridic al BIR;

Liviu Lăpușan, fost locotenent-colonel de Securitate – consilier juridic al BIR.

Un corupt provincial, de tip Dragnea

Alte escrocherii comise de tiranul de la Moscova: privatizări frauduloase, vânzarea de submarine în străinătate, transferuri de bani în interes personal.

 

La mijlocul anilor ’90, un grup de consilieri din Consiliul Municipal din Sankt Petersburg, conduși de Marina Salier și Iuri Gladkov, a efectuat o anchetă specială, legată de activitățile lui Putin în eliberarea de licențe pentru exportul de materii prime și metale neferoase. Anchetatorii l-au acuzat de acte de corupție și au cerut destituirea lui din funcția de șef al Comisiei pentru relații economice externe. Concluzia comisiei: s-au eliberat licențe pentru exportul de materii prime contra furnizării de produse alimentare, care n-au ajuns niciodată în oraș!

Putin a participat la o serie de privatizări frauduloase în anii ’90: Compania Baltică de Transport (controlul acesteia a permis organizarea vânzării navelor rusești la prețuri subevaluate), Fabrica de Băuturi Spirtoase Samtrest, Hotel Astoria.

Cu ajutorul vice-guvernatorului din Sankt Petersburg, Grișanov (fost comandant al flotei baltice), Putin a vândut nave din baza navală prin portul Lomonosov. Acest port era un punct de legătură pentru contrabanda cu resurse naturale din Rusia și pentru importul de mărfuri.

În primăvara anului 1998, 30 de milioane de dolari SUA au fost transferați de la Tsarskoselski Bank către o bancă din Elveția pentru campania electorală a lui Putin.

Când a ajuns viceprimar al orașului Sankt Petersburg, Putin a vândut submarine rusești în străinătate prin intermediul Asociației Amiralității din municipiu. În 1994, directorul general al acestei asociații a fost ucis tocmai pentru că a refuzat vânzarea ilegală a flotei militare.

Pe 12 decembrie 1997, Vladimir Putin se afla într-un jeep marca Cherokee care se deplasa spre Minsk. La kilometrul 17 al autostrăzii, șoferul său, Boris Zâkov, a intrat pe contrasens, în încercarea de a depăși un TIR, și a acroșat în lateral o mașină Lada, în care se aflau trei persoane. În urma accidentului, Denis Lakșin, în vârstă de 5 ani, și-a pierdut viața. Putin și șoferul său n-au pățit nimic. Deși Zâkov a fost anchetat pentru ucidere din culpă, judecătorii ruși l-au scos basma curată. Jeepul cu pricina a fost dus la un service, dezasamblat și vândut bucată cu bucată.

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* Putin ne amenință în stil stalinist: „Vom închide gurile murdare” ale celor ce dezvăluie crimele Armatei Roșii!

* Dispariția misterioasă a lui Radu Moraru. De două luni n-a mai apărut la TV și n-a mai scris nimic. În noiembrie cerea un leu și promitea „rachete nucleare”

* Putin ne amenință în stil stalinist: „Vom închide gurile murdare” ale celor ce dezvăluie crimele Armatei Roșii!

* Cozmin Gușă: „Rareș Bogdan m-a supărat, a fost ca o trădare. Planul meu era să candideze din partea Partidului Realitatea”

* Acestui nesimțit îi vom plăti pensie mare și lungă. A fost prins beat la volan și, de ciudă, s-a pensionat la 51 de ani

* Gâdea a forțat-o pe Cristina Țopescu să plece de la Antena 3 pentru că era „haștagistă”! Acum o plânge cu lacrimi de crocodil

* Baronii drogurilor au transformat Mexicul în cea mai periculoasă țară din lume. Ultimul masacru: 10 muzicanți indigeni au fost uciși și incendiați

* FBI: Dincă plănuia să le țină captive pe fete mai multă vreme, apoi să le omoare. Dacă nu era prins, ar fi ucis și alte adolescente. Telefonul Alexandrei la 112 a fost crucial pentru stoparea crimelor

 

https://ziaristii.com/profil-de-kgb-ist-anii-90-putin-spala-bani-din-droguri-printr-o-banca-romaneasca-pe-generalul-terorist-soleimani-l-primit-la-kremlin/

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Cristian Pîrvulescu: Planul lui Putin e pus la punct de mulţi ani. Aşteptăm în Ucraina un atac necruţător, aerian şi cu rachete

 

Vladimir Putin nu va ataca o ţară membră NATO, dar Ucraina ar putea fi supusă unui atac fără precedent, consideră politologul Cristian Pîrvulescu. Rusia va declanşa fără îndoială atacul asupra Ucrainei, necunoscuta este cât de mult va pătrunde în teritoriul acestei ţări. Este posibil ca incursiunea să vină dinspre trei direcţii, inclusiv dinspre Belarus şi Transnistria.

 

„Atacul pe care îl aşteptăm e posibil să fie unul necruţător, un atac aerian şi cu rachete. Mulţi vorbesc despre tancuri, dar va fi probabil pregătit de un atac de război de secol XXI”, a spus politologul Cristian Pîrvulescu într-un interviu pentru Digi24.

 

În orice caz, Putin şi-a pregătit planul de mulţi ani şi s-a folosit din plin de războiul hibrid pentru a dezbina unitatea UE şi a NATO. Liderul de la Kremlin nu visează însă la refacerea URSS, ci a Imperiului Rus. Nu încape îndoială că va ataca Ucraina, pentru că altfel, el ar avea cel mai mult de pierdut, arată profesorul Pîrvulescu.

 

Dezbină şi cucereşte

Cristian Pîrvulescu: „Vladimir Putin nu a blufat, eu cred că această intervenţie în Ucraina este pregătită minuţios de foarte multă vreme, de ani de zile, poate chiar de 14 ani, după summitul de la Bucureşti, când Vladimir Putin a fost pus la curent cu posibila lărgire a NATO şi a dat un răspuns foarte dur liderilor occidentali. Pe vremea aceea, preşedinte în România era Traian Băsescu, în Statele Unite – George W. Bush, în Franţa – Nicolas Sarkozy. Cine îşi mai aduce aminte de ei? Între timp, garniturile s-au schimbat, dar Vladimir Putin este tot acolo. Era în aprilie 2008, cu o lună înainte de a preda preşedinţia pentru patru ani lui Medvedev. Dar prim-ministru fiind, primul lucru pe care l-a făcut ca avertisment a fost să atace în vară Georgia, pregătindu-se să preia politic Ucraina. A preluat-o politic, în urma alegerilor, a urmat Maidanul – orientarea proeuropeană şi pro-NATO a Ucrainei a devenit evidentă şi în acel moment, lucrurile pentru Putin au devenit clare: singura soluţie, intervenţia militară. Prima, în timpul unei Olimpiade, dacă vă aduceţi aminte, de iarnă, de la Soci, în 2014, a fost intervenţia din Crimeea, a fost ocupată Crimeea.

 

Între timp, a aşteptat o oportunitate, a încercat să schimbe raportul de forţe cu Statele Unite – de unde intervenţia în alegerile din 2016 şi sprijinul indirect pentru Donald Trump -, apoi intervenţia în favoarea Brexitului pentru a slăbi aliaţii occidentali, relaţiile cu Turcia în interiorul NATO, în Uniunea Europeană relaţiile cu Ungaria, toate lucrurile astea i-au creat posibilitatea de a interveni.

 

Acum, cere lucruri imposibile, inclusiv după reuniunea de vineri de la Geneva, el cere de fapt retragerea trupelor americane şi a sprijinului din Bulgaria şi cere un răspuns scris, care va veni într-o săpătămână maximum. Deci, situaţia rămâne în contiuare tensionată şi nimeni nu poate să răspundă pozitiv cererilor lui Putin.

 

Putin bagă băţul prin gard şi  în România

Pe de altă parte, a încercat să dezorganizeze inclusiv aliaţii din zona aceasta a NATO, pentru că SUA şi NATO au dorit să aducă trupe în Bulgaria, România şi Slovacia. În Bulgaria, a destabilizat viaţa politică, iar noul guvern era cât pe ce să pice în momentul în care s-a pus problema, în urmă cu două săptămâni, în mod oficial, a aducerii a 5.500 de militari americani.

 

În Slovacia, Parlamentul a votat deja împotrivă, deci România rămânea singura ţară în care acest lucru se întâmpla, în care nu existau curente puternice îndreptate împotriva prezenţei americane – şi mai nou, franceze, pentru că a spus asta Emmanuel Macron în discursul de la Strasbourg de marţi.

 

Ei bine, şi aici am impresia că se încearcă destabilizare în  momentul de faţă printr-o serie întreagă de scandaluri – şi nu discut de ceea ce ştim cu toţii, despre războiul hibrid şi teoriile conspiraţiei care fac parte din atacul concentrat al Rusiei nu numai împotriva aliaţilor Americii.

 

De altfel, Vladimir Putin desconsideră România, spunea la un moment dat că el nu discută cu Bucureştiul, discută direct cu stăpânii de la Washington.

 

Atac fără precedent, multifront, posibil în Ucraina. Ar putea fi implicată Transnistria

Sunt mulţi în România care au început să creadă că chiar aşa e situaţia, deşi vorbim despre un război în Ucraina. Nu e posibil niciun război cu România, este o evidenţă: Putin nu va ataca NATO, va ataca Ucraina. Ceea ce nu ştim este cât de adânc va intra în Ucraina. Se vorbeşte despre Harkov, al doilea oraş ca mărime din Ucraina, ceea ce nu ar fi imposibil pentru că trebuie să dea un semnal din punctul acesta de vedere.

 

Când facem calcule politice trebuie să vedem cine are cel mai mult de pierdut dacă NU se întâmplă ceva. Lumea spune şi Biden, şi Putin au de pierdut, şi Ucraina. Cel mai mult de pierdut, dacă nu atacă, are Putin. Situaţia lui Putin este foarte complicată dincolo de aparenţe, pentru că Rusia nu este o mare putere. Apropo, nu-şi vor putea permite să ocupe un teritoriu mare din Ucraina şi să-l organizeze, pentru că vor fi costuri importante.

 

Trebuie să dea mai degrabă o lecţie, dar Ucraina ar putea fi supusă unui atac fără precedent. De data aceasta, Ucraina nu se va confrunta cu nişte insurgenţi, cu unii care nu au niciun drapel în spatele lor, se va confrunta cu o armată bine pregătită şi este posibil un atac multifront, adică în afară de atacul dinspre Rusia, ar putea fi un atac dinspre Belarus şi nu este exclus nici un atac dinspre Transnistria. Asta, numai ca să dea o lecţie. Transnistria înseamnă deja Republica Moldova, ştim că staţionează trupe acolo, este o complicaţie foarte mare. Nu ştiu dacă se va merge atât de departe, dar cert este că în momenul de faţă există concentrări de trupe, există exerciţii în Belarus. Belarusul a devenit un aliat supus.

 

Putin şi-a şi prezentat viziunea anul trecut spunând că pentru el, Rusia înseamnă tot teritoriul până în Europa Centrală, deci şi Ucraina – care este parte a Rusiei -, şi Belarusul. Deci nu e vorba numai de, cum spun unii, o reconstrucţie parţială a URSS. Este vorba despre o reconstrucţie a Imperiului Rus. Vladimir Putin se crede trimisul lui Dumnezeu pentru a salva Rusia. Vorbim acum de un personaj pe care îl estimăm a fi raţional, dar care nu se comportă foarte raţional.

 

Rusia a dus războiul hibrid inclusiv prin intermediul temelor ecologiste

Chiar dacă România nu este vizată direct, situaţia ne afectează deja economic: preţul la gaze naturale, preţul energiei electrice. Vorbim despre sancţiuni pentru Rusia, dar pentru sancţiuni e nevoie de unitate, de unitatea NATO şi de unitatea UE. Ca să dăm nişte sancţiuni pe care Rusia să le simtă, e nevoie ca toţi cei 27 să fie de acord să nu mai primim Rusia în Acordurile SWIFT privind transferurile bancare. Or, aici avem o problemă.

 

Germania nu pare să fie neapărat de acord. Cancelarul Scholz nu s-a pronunţat încă, dar noul preşedinte la CDU, care e considera un expert în domeniul economic, spune că nici nu se pune problema. Avem Nord Stream 2, nemţii spun că nu este o problemă geopolitică, ci este o problemă strict economică şi aşa mai departe. Or, Nord Stream 2 este probabil unul din motivele pentru care Putin vrea să atace acum Ucraina. Şi dacă n-o face încă este pentru că nu ştie dacă va mai putea folosi sau nu Nord Stream 2 pentru a aproviziona cu gaze Germania ocolind Ucraina.

 

Vorbim de un război de lungă durată. Gândiţi-vă la un fapt pe care Germania îl simte din plin. Germania este pe timpul iernii lipsită, din punct de vedere energetic, de resurse, pentru că şi-a închis centralele nucleare, iar Rusia a dus războiul hibrid şi prin intermediul temelor ecologiste. Încă din perioada Uniunii Sovietice se întâmpla asta, din anii ’80 când problema era aceea a rachetelor Pershing şi Cruise care trebuiau să intercepteze rachetele sovietice SS-20. Acum, pentru Rusia era important ca Germania să nu aibă energie nucleară, ca să depindă de gazul rusesc. Ceea ce nu e cazul Franţei.

 

În momentul de faţă, în UE este o întreagă bătălie legată de energia nucleară: este ea o energie verde? Şi ne interesează, pentru că dincolo de iarna asta vor mai veni multe ierni şi zonele astea vor fi friguroase şi dacă energia nucleară va deveni o energie verde, dacă vom dezvolta, de exemplu, centrala de la Cernavodă cu toate cele patru reactoare, vom avea o altă situaţie. Aceeaşi problemă e şi cu Franţa, care are capacitate de energie nucleară importantă, cred că are 80 de centrale nucleare în momentul de faţă. La presiunile ecologiştilor, încep încetul cu încetul să le închidă, dar să le şi modernizeze.

 

Rusia va ataca probabil un teritoriu ceva mai larg în Ucraina

Şi noi ne gândim la centrale fiabile, moderne, care să susţină nevoia energetică a României, pentru că altfel, depindem – ca iarna aceasta – de Rusia. Mulţi se întreabă de ce avem frig în case: din cauza războiului hibrid pe care îl simţim deja zi de zi, ceas de ceas. De ce avem inflaţie? Din aceeaşi cauză. Rusia a profitat foarte bine de contextul economic din momentul în care intrăm în etapa de tranziţie post-pandemică şi a forţat. Nu are altă oportunitate, este un argument în plus, în ipoteza pe care v-am prezentat-o mai devreme, că va ataca. Orice va fi, va ataca.

 

Deci, singurul lucru este că nu să ştim cât va ataca. Unii experţi militari mi-au spus că este imposibil ca Rusia să atace doar pentru a ocupa un teritoriu redus. Cu asemenea resurse militare probabil vrea să ocupe un teritoriu ceva mai larg în Ucraina.

 

Cum vor fi afectaţi românii din Ucraina de un război?

În Ucraina sunt foarte mulţi etnici români, aşa cum sunt şi foarte mulţi etnici maghiari. Vorbeam de solidaritate. Viktor Orban, pe 1 februarie, va fi la Moscova. Este un semnal care nu este neapărat de unitate europeană.

 

Românii nu sunt la graniţa cu Rusia, deci nu vor fi în zona directă de război, majoritatea românilor sunt fie în zona Odesa, în apropierea Republicii Moldova, fie în Bucovina.

 

Pe de altă parte, un război în Ucraina va afecta pe toţi ucrainenii cu siguranţă. Nu mai discutăm de românii care sunt probabil în armata ucraineană şi care vor fi pe front şi vor suporta din plin atacul pe care îl aşteptăm să fie unul necruţător, un atac aerian şi cu rachete. Mulţi vorbesc despre tancuri, dar va fi probabil pregătit de un atac de război de secol XXI”.

 

https://tvrmoldova.md/politic/cristian-pirvulescu-planul-lui-putin-e-pus-la-punct-de-multi-ani-asteptam-in-ucraina-un-atac-necrutator-aerian-si-cu-rachete/

/////////////////////////////////////////////

 

Spotmedia.ro: Distrugerea lumii, planul B al lui Vladimir Putin

Victoriile din Donbas i-au făcut pe oficialii ruși să anunțe că obiectivele militare au rămas aceleași ca la începutul invaziei, adică ocuparea țării și înlăturarea regimului democratic de la Kiev.

 

 

Strategia liderului de la Kremlin e una nebunească, iar obiectivul lui e să arunce întreaga omenirea în aer.

Putin a devenit atât de agresiv încât riscă să împingă Rusia într-o confruntare nucleară cu NATO.

Președintele Rusiei e convins că, dacă perturbă piețele, iar prețurile la energie cresc, atunci americanii și europenii se vor revolta.

Putin a profitat decenii de investițiile occidentale, a profitat de cererea mare de materii prime venite din partea economiilor dezvoltate și, treptat, a creat o politică a violenței și șantajului.

Pentru ca războiul din Ucraina să se oprească, Vladimir Putin, într-un fel sau altul, trebuie scos din joc.

 

După micile victorii obținute de armata rusă în Lugansk și cucerirea acestei regiuni, comandanții militari ruși au anunțat că vor merge până la capăt, așa cum le-a cerut președintele.

 

“Secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei Nikolai Patruşev a declarat în data de 5 iulie că operațiunea militară rusă din Ucraina va continua până când Rusia își va atinge obiectivele de a proteja civilii de <genocid”> , vor continua operațiunile de <denazificare> și demilitarizare a Ucrainei”, se arată în raportul publicat de Institutul pentru Studiul Războiului.

 

Kremlinul “va obliga această țară să fie permanent neutră, o barieră între Rusia și NATO, oficialul reafirmând întocmai obiectivele pe care președintele rus Vladimir Putin le-a anunțat în discursul său din 24 februarie, de la începutul războiul”, se precizează în documentul citat.

 

Cât mai multe pagube

 

Strategia lui Putin e una nebunească, iar obiectivul lui e să arunce întreaga lume în aer, susține scriitorul Douglas E. Schoen, care a publicat cartea Marele Plan al lui Putin (Putin’s Master Plan).

 

“Putin a devenit atât de agresiv încât riscă să împingă Rusia într-o confruntare nucleară cu NATO. În timpul Războiului Rece, lumea a fost norocoasă să evite o confruntare cu bombe atomice între SUA și Uniunea Sovietică. Din nou, trebuie să avem un mare noroc”, a scris Douglas E. Schoen, în cartea sa.

 

“Ambițiile lui Putin nu se limitează la teritoriile fostei Uniuni Sovietice, mai mult, el a început să pună la îndoială dacă fostele sunt în mod legal independente de Rusia. De asemenea, Putin țintește țări ca Bulgaria și Slovacia pentru a extinde influența Rusiei”, a mai subliniat scriitorul american.

 

Liderul de la Kremlin realizează că puterea Rusiei e pe sfârșite, că sistemul său politic e falimentar, iar economia s-a prăbușit, fiind conștient că mai devreme sau mai târziu populația se va întoarce împotriva lui.

 

Raționamentul său e unul simplu – în timpul care i-a mai rămas să provoace omenirii (Occidentului) cât mai multe pagube, aplicând zicala “După mine, potopul”.

 

E și cauza pentru care a decis să taie alimentarea cu gaze a Germaniei, pe neanunțate, a decis să oprească transferul de petrol din Kazahstan către terminalele de la Marea Neagră, iar oamenii săi, cum ar fi Dimitri Medvedev continuă să amenințe cu folosirea armelor nucleare.

 

S-a ajuns într-un punct în care SUA și NATO sunt obligate să gândească soluții de înlăturare a regimului Putin, cu orice riscuri.

 

Folosirea armelor nucleare de către Rusia va duce la intrarea Americii în război.

 

Acțiunea e preferabilă unei atitudini pasive în care lumea civilizată se roagă ca Zelenski să câștige războiul.

 

Nu va face nimeni declarații despre astfel de planuri, dar există o astfel de abordare la nivelul cel mai înalt al comandamentelor militare.

 

Dacă Rusia va folosi o armă nucleară de orice tip, „mă aștept ca președintele Joe Biden să spună că suntem într-o situație nouă, iar SUA vor intra direct în război împotriva Rusiei, pentru a opri un guvern care nu numai că a încălcat legi internaționale, a încălcat drepturile omului, dar a încălcat și echilibrul nuclear. Folosind arme nucleare, Putin își va semna, în realitate, cererea de demisie”, a declarat Evelyn Farkas, fost oficial de top al Pentagonului pentru Rusia și director executiv al Institutului McCain.

 

Undeva, în plan secund, se desfășoară un război ascuns, cu eroi și victime, se caută soluții pentru a fi evitat un război nuclear și pentru a se găsi arma eficientă împotriva strategiei nebunești a lui Putin.

 

Președintele Rusiei e convins că, dacă perturbă piețele, iar prețurile la energie cresc, atunci americanii și europenii se vor revolta, iar “slabele democrații occidentale”, cum consideră el, nu vor rezista presiunilor venite din stradă.

 

Ceea ce nu ia Putin în calcul e rețeaua de resurse și de instituții pe care se bazează democrațiile europene, capacitatea acestora de a colabora și, mai ales, posibilitatea de a redistribui crizele prin măsuri coordonate la nivelul Uniunii Europene, astfel încât statele membre să reziste la perturbările produse de Moscova.

 

Rezistența europeană

 

Mișcările populare împotriva creșterilor de prețuri la energie au fost de o mai mică amploare decât cele amplificate de Kremlin cu miliarde de euro, cum ar fi cele din timpul crizei migranților din 2016 sau protestele vestelor galbene din 2018, primul an de mandat al lui Emmanuel Macron.

 

De asemenea, Putin nu ține seama de rezistența democrațiilor europene. O mare parte din locuitorii țărilor din estul continentului încă nu a uitat greutățile îndurate în timpul regimurilor comuniste impuse de Moscova.

 

Chiar dacă generațiile tinere nu au mai trecut prin experiențe asemănătoare, amintirea crizei globale din 2007-2010 a reprezentat un bun antrenament.

 

Până acum, toate încercările de a găsi soluții de compromis pentru a se ajunge la un armistițiu au dat greș, deși președintele Franței a făcut eforturi uriașe pentru a nu “umili Rusia”.

 

Nu s-a întâmplat nimic, iar Kremlinul n-a oferit decât mesaje neserioase despre ce urmărește să obțină în Ucraina.

 

Citiți articolul integral pe Spotmedia.ro.

 

Hristos sau Satan (rumänisch), de  Dr. Kurt E. Koch

 

 

OCULTISMUL ŞI EFECTELE SALE DIN PERSPECTIVA CONSILIERII SPIRITUALE

 

 

 

1. PREZICEREA (MANTICA)

 

1. ASTROLOGIA
2. CHIROMANŢIA

III. CARTOMANŢIA

1. RABDOMANŢIA SI RADIESTEZIA ( NUIAUA ŞI PENDULA )
2. CRISTALOMANŢIA
3. PSIHOMETRIA

VII. POZIŢIA BIBLIEI

VIII. ELIBERAREA DE SUB ÎMPOVĂRAREA OCULTĂ

 

1. MAGIA
2. MISIUNEA DE AVERTIZARE ŞI CLARIFICARE A CONSILIERII
3. NOŢIUNEA DE MAGIE

III. ORIGINEA, SCOPUL ŞI DEZVOLTAREA MAGIEI

1. FORMELE MAGIEI
2. DOMENII DE APLICARE ALE MAGIEI
3. RITUALUL MAGIC

VII. URMĂRILE MAGIEI ŞI COMBATEREA LOR

 

III. SPIRITISMUL

1. FENOMENELE PSIHICE
2. FENOMENE FIZICE

III. FENOMENE SPIRITIST-MAGICE

1. FENOMENE METAPSIHICE
2. FENOMENE CULTICE
3. EVALUAREA FENOMENELOR SPIRITISTE

 

1. LITERATURA OCULTĂ
2. ISTORIC
3. RĂSPÂNDIREA CĂRŢII.

III. CONŢINUTUL  

1. EXEMPLE
2. PROBLEME ŞI INDICAŢII

 

1. MINUNI DE VINDECARE DIN EPOCA CONTEMPORANĂ
2. VINDECĂRI BIBLICE
3. VINDECĂRaI MEDIUMNICE

 

1.Vindecări prin formulă magică

2. ”Rugători” pentru sănătate

3.Vindecători spiritualişti

4. Vindecări prin puterea gândirii
5. Vindecări în transă
6. Vindecătorii din Filipine
7. Chirurgia în transă
8. Predicatori vindecători
9. Fenomene şi vindecări pseudocarismatice
10. Semne şi minuni demonice

 

III. DEOSEBIREA DUHURILOR

1. EXEMPLE DE VINDECĂRI ŞI ELIBERĂRI

 

1. REDUTELE BEZNEI
2. ”PENTRU ACEASTA S-A ARĂTAT FIUL LUI DUMNEZEU, CA SĂ NIMICEASCĂ LUCRĂRILE DIAVOLULUI”, 1 Ioan 3:8

III. BOLNAV PSIHIC INCURABIL

1. NU-ŢI ADUCE AMINTE DE PĂCATELE TINEREŢII MELE
2. ISUS ELIBEREAZĂ
3. ELIBERAT DE SUB STĂPÂNIREA ÎNTUNERICULUI

VII. ISUS ESTE BIRUITOR

VIII. PUTERE ASUPRA FORŢEI DUŞMANULUI

1. PE CINE-L FACE FIUL LUI DUMNEZEU LIBER, ESTE CU ADEVĂRAT LIBER
2. VOR SCOATE DRACI ÎN NUMELE MEU
3. PUTEREA SÂNGELUI LUI HRISTOS

XII. FĂRĂ PUTAERE  

XIII. NUMELE LUI ISUS MAI PRESUS DE ORICE

XIV. REGINA ÎNTUNERICULUI

1. HRISTOS SAU SATAN ?

 

 

 

PREZICEREA (MANTICA)

DIN PERSPECTIVA CONSILIERII SPIRITUALE

De mii de ani prezicerea este bastardul păgânismului, luând naştere din teamă, curiozitate şi superstiţie. În perioada actuală reprezintă o problemă cu mai multe faţete, implicând folclorul, psihologia şi teologia.

 

Punctul de plecare al acestei expuneri este necesitatea asistenţei spirituale din partea duhovnicului creştin. Evanghelizarea oferă necurmat surse de material în acest domeniu. Dosarul meu cu experienţe oculte a ajuns deja la peste douăzeci de mii de cazuri. Disertaţiile ştiinţifice au fost evitate în această carte. Doritorii le pot găsi în cartea mea ”Seelsorge und Okkultismus”. (Păstorire şi ocultism). Aici sunt prezentate cu precădere exemple direct de la sursă pentru a sprijini cititorul în formarea propriei opinii. Secretul confesării nu este lezat, existând aprobările pentru dezvăluiri, fără precizări de nume. Vor fi expuse următoarele aspecte ale prezicerii:

 

1. ASTROLOGIA

Prin astrologie, în sens mai restrâns, se înţelege tâlcuirea destinului omului, dedus în conformitate cu poziţia astrelor în momentul naşterii sale. Cât de mult influenţează acest obicei străvechi viaţa oamenilor, a demonstrat-o cu câţiva ani în urmă ”Institutul Pentru Demoscopie” din Allensbach, situat în apropierea lacului Constanţa (Bodensee), Germania. Acesta a efectuat un sondaj asupra a două mii de persoane din toate categoriile sociale. Scopul acestui chestionar era de a stabili numărul de oameni care sunt preocupaţi de astrologie, chiar dacă numai sub forma cea mai simplă, aceea a citirii horoscopului. Rezultatul a fost năucitor. Şaizeci şi şase la sută din cei intervievaţi au declarat că citesc horoscoape şi, parţial, ţin seama de ele.

 

Singurul argument ce poate fi adus împotriva acestui rezultat, este acela că sondajul s-a făcut la scurt timp după război. În perioade catastrofice, valul tulbure al prezicerii ia întotdeauna proporţii mai mari în comparaţie cu timpurile normale. Acum nu e de crezut că s-ar obţine un procent la fel de mare, însă chiar dacă numai o jumătate sau o treime din populaţie ar citi horoscoape, semnalul de alarmă s-ar menţine. Şi mai neliniştitor decât această primă constatare, este alt fapt. Cu ocazia unei săptămâni de conferinţe ţinute într-un mare oraş din vestul Germaniei, mi s-a relatat despre un psihoterapeut cu orientări creştine, care îşi trata pacienţii folosindu-se de astrologie.

Pentru a nu fi victima unui zvon, am telefonat imediat acestui creştin ciudat şi l-am întrebat dacă este adevărat că el îşi consiliază pacienţii folosind horoscopul. A răspuns afirmativ. La rugămintea mea a fost disponibil pentru o convorbire. Deoarece acest bărbat, care posedă titlul de doctor al unei universităţi germane, a fost atât de binevoitor încât a aprobat publicarea convorbirii noastre, îmi permit să o relatez aici.

Prezint câteva exemple în cele ce urmează:

 

E/1. O femeie tânără a apelat la acest psiholog şi s-a plâns de mariajul ei nefericit. El a rugat-o să-i indice data naşterii şi să revină după câteva zile. După patru zile horoscopul a fost gata. Când clienta a revenit a putut să audă spre mirarea şi spre groaza ei următoarele: “Dumneavoastră sunteţi răspunzătoare pentru tensiunile din căsnicie, şi nu soţul! Conform horoscopului, de patru ani aveţi o legătură cu un ofiţer din armata germană. Deci refacerea acestui mariaj trebuie să pornească de la dumneavoastră.” Femeia a pălit şi nu a negat. Nu a mai apărut niciodată la orele de consultaţie ale acestui bizar consilier..

 

E/2. Acest astrolog mi-a mai relatat alt caz din activitatea sa. A fost invitat într-o zi undeva. Un magnat s-a apropiat de el şi l-a rugat: “Domnule doctor, ştiu că sunteţi foarte ocupat! N-am îndrăznit să vin la consultaţiile dumneavoastră, dar n-aţi vrea să-mi explicaţi horoscopul? Am dat horoscopul meu spre prelucrare unui astrolog. Mă interesează numai să-l evaluaţi”. Psihologul ce era să facă? S-a aşezat cu magnatul intr-un colţ şi s-a uitat în horoscop. Apoi i-a relatat următoarele: “Sunteţi căsătorit şi aveţi patru copii, dar căsnicia nu e fericită. Ameninţarea vine de la dumneavoastră. Aveţi o înclinaţie bisexuală. Întreţineţi relaţii cu bărbaţi tineri .Dacă nu renunţaţi imediat la aceasta, în doi ani ajungeţi la închisoare”. Nici în acest caz nu a fost contrazis.

 

Când i-am prezentat psihoterapeutului îndoielile mele, dacă o asemenea consiliere poate fi indicată, el s-a apărat zicând: “În ambele cazuri am adus la lumină cauza unor căsnicii nefericite. Apoi i-am îndemnat pe ambii consiliaţi să renunţe la legăturile lor extraconjugale. Horoscopul a acţionat în ambele situaţii în serviciul moralei!”

 

Pe baza îndelungatei mele experienţe, i-am atras atenţia asupra pericolului folosirii horoscopului, mai ales în ceea ce priveşte viaţa de credinţă. Însă el s-a închis cu totul faţă de sfaturile mele.

 

După ce prin aceste două exemple am deschis mai multe semne de întrebare, voi prezenta foarte pe scurt problema citirii în stele de-a lungul istoriei şi în prezent.

 

1. DIN ISTORIA ASTROLOGIEI

 

Primele dovezi ale citirii în stele le găsim la sumerieni şi la accadieni, popoare ce au existat cu trei mii de ani înainte de Hristos. După aceştia, caldeenii au fost cunoscuţi pentru practicarea astrologiei şi a citirii în stele. La babilonieni astrologia era ştiinţa preoţilor. Aceştia întocmeau horos¬coape pentru casa regală sau pentru ei înşişi. Deoarece s-au descoperit practici astrologice şi în cultura mexicană, astăzi se consideră în cercurile astrologilor că în această “ştiinţă” există un adevăr esenţial ce se referă la relaţia om-cosmos. S-a afirmat că astrologia, mai cu seamă aşa-zisele case astrologice, reprezintă un arhetip. Arhetipurile, expresie pusă în circulaţie de profesorul Carl Gustav Jung, sunt anumite elemente ancestrale ale istoriei omenirii, care ar exista în sufletul uman. Dintre aceste elemente ar face parte şi relaţiile dintre planete şi dezvoltarea omului. Cercetarea ştiinţifică a acestei probleme trece peste limitele acestui capitol.

De la babilonieni practica astrologiei a fost preluată de greci şi de romani. Desigur, au apărut deja în acele vremuri şi gânditori raţionalişti, care ridiculizau astrologia. Poetul roman Ennius declara cândva cu ironie: ”Horoscoapele costă o drahmă, şi cu o drahmă sunt prea scumpe!”

În timpul bisericii primare, preafericitul Augustin a fost cel care şi-a păstrat mintea limpede şi a avut o viziune clară asupra acestui fenomen. El definea astrologia ca fiind “rătăcirea cea mai distrugătoare” a minţilor contemporanilor săi.

În Evul Mediu, Europa a fost inundată de acest flux astrologic. Împăratul Frederic al II-lea (1194-1250), de exemplu, a fost influenţat în mod deosebit de acest curent. În universităţi astrologia a trezit un asemenea interes încât s-au stabilit catedre aparte pentru studiul ei. Este cunoscut faptul că reformatorul Philipp Melanchton cocheta cu această ştiinţă, în timp ce Luther a considerat-o însă o “arta detestabilă”.

 

E/3. Ni se relatează că în timpul reformei, un astrolog, Stöffler, afirma că este nemuritor. El prezisese un potop pentru anul 1524. Populaţia a fost cuprinsă de o mare groază. Nimeni nu mai vroia să desfăşoare vreo activitate. Terenurile agricole au rămas nelucrate. Astfel în iarna următoare a fost o mare foamete care a contribuit şi ea la nenorocirile războiului ţărănesc. Cei bogaţi au comandat construirea unor corăbii sau s-au retras pe culmile unor munţi înalţi. Chiar şi prinţul elector de Brandemburg, care de altfel era un om raţional, a făcut pregătiri pentru a se putea salva. Când potopul prezis n-a mai avut loc, Stöffler a trebuit să fugă, altfel îl aştepta spânzurătoarea.

 

E/4. Nici chiar marele fizician, matematician şi astronom Johannes Kepler nu a fost scutit de contaminarea astrologică. Un exemplu îl constituie profeţia sa că generalul Wallenstein va muri la şaptezeci de ani de moarte bună. Însă Wallenstein a fost ucis la cincizeci de ani.

Kepler se ocupa cu astrologia numai din necesităţi economice. El scria cândva: ”Astrologia este pentru mine o sclavie insuportabilă, dar necesară ! Pentru a-mi menţine venitul anual, titlul şi locuinţa trebuie să stau la dispoziţia curiozităţii ignorante.” Mai scrisese altădată şi următoarele: “Astronomia (ştiinţa care studiază stelele) este mama cea înţeleaptă, iar astrologia (cititul în stele) este fiica aiurită care se vinde oricui pentru a sprijini cu plata destrăbălării pe înţeleapta ei mamă”.

Din perioada raţionalismului, cam de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, astronomia s-a disociat definitiv de astrologie. În ochii astronomilor, astrologia era o pseudo-ştiinţă , un amestec de cunostinţe semiştiinţifice cu închipuiri superstiţioase.

Secolul al XX-lea a adus cu sine, în timpul celor doua războaie mondiale, o intensificare a studiului horoscoapelor. Pentru Hitler s-au întocmit încă din 1930 horoscoape care erau foarte contradictorii. Din 1933 influenţa sa urma să scadă. “Adevărul” acestei profeţii l-am cunoscut cu toţii. Acel astrolog a greşit calculul cu 12 ani. Însă ce ani dezastruoşi au fost aceştia!

Horoscopul lui Rudolf Hess îi prezisese că soarta l-a desemnat mediator între Germania şi Anglia. Aceasta l-a determinat pe superstiţiosul Hess să zboare în Anglia. “Corectitudinea” acestei profeţii este la fel de bine cunoscută ca şi horoscopul lui Hitler.

Să completăm acum această scurtă prezentare a evoluţiei astrologiei cu unele note de actualitate.

 

E/5. Acum câţiva ani am participat la o conferinţă ce reunea teologi şi jurnalişti. Pe parcursul conferinţei teologii i-au rugat pe jurnalişti să renunţe la publicarea horoscoapelor în ziare. Diferiţi redactori au lămurit că prin horoscop vin în întâmpinarea dorinţei abonaţilor. Ziarul care renunţă la horoscop ar pierde mulţi clienţi. După această convorbire, a luat cuvântul un redactor-şef al unui cunoscut ziar german şi a relatat o întâmplare plina de umor:

”Intr-o vineri, horoscopul săptămânal al astrologului nostru a ajuns prea târziu pentru numărul de sâmbătă. Nu ne puteam permite dezamăgirea abonaţilor noştri, interesaţi de zodiac. De aceea am scos la repezeală din cutia cu vechituri un horoscop vechi. Din nenorocire era unul fals în ceea ce priveşte semnele zodiacului. N-am descoperit de la început eroarea, deoarece nu mă pricep deloc la astrologie. De mirare este că nici cititorii n-au observat nimic. În orice caz acest lucru constituie un argument în defavoarea astrologilor noştri. Daca ar lua în serios horoscoapele şi le-ar citi, ar observa imediat greşeala. Fiindcă mi-a mers aşa de bine cu şmecheria asta, mi-a venit ideea să economisesc pe viitor onorariul primit pentru horoscoapele săptămânale. Mai apoi s-au folosit de douăzeci şi trei de ori horoscoape false, până când, în sfârşit, un cititor ne-a atras atenţia asupra semnelor greşite din zodiac, afirmând că este imposibil ca semnele Scorpionului să apară în iulie.”

Acestea au fost spusele redactorului-şef, care a adăugat zâmbind: “Dar de douăzeci şi trei de ori horoscoapele au fost totuşi în regulă, căci contează numai ceea ce cred oamenii supestiţioşi.”

Prin constatarea că omul superstiţios este uşor de sugestionat, acest ziarist a înţeles în mod corect una din consecinţele astrologiei, la care ne vom referi în cele ce urmează.

 

2. CRITICA ASTROLOGIEI

 

Primul argument împotriva astrologiei este, din punct de vedere creştin, originea acesteia în păgânism. Cu mii de ani înainte de naşterea lui Hristos se presupunea existenţa unei armonii între cosmos şi om. Macrocosmosul, lumea stelelor de deasupra noastră şi microcosmosul, viaţa omenească, ar fi format o unitate; între ele ar fi existat o interdependenţă. Se credea că planetele ar produce în dezvoltarea umană anumite înclinaţii şi tendinţe. Omul ar fi fost condus de aceste forţe. Mai mult chiar, acest raţionament corespundea de fapt unei viziuni moderate. Astrologi fanatici au spus întotdeauna că omul nu numai este influenţat în ce priveşte destinul lui, ci şi că este cu totul predeterminat cu privire la acesta.

În plus, în legătură cu această relaţie a omului cu planetele nu s-a spus totul. Păgânii socoteau planetele zeităţi care îi apără sau îi ameninţă. Deci la baza astrologiei se află o gândire politeistă.

Privită de astronomi, deci din perspectiva cunoaşterii ştiinţifice a lumii stelelor, astrologiei i se pot aduce împotrivă încă multe alte argumente. Se atrage în acest sens atenţia că s-au menţinut vechile reguli ale citirii în stele, cu toate că au mai fost descoperite şi alte planete. In 1781 a fost descoperita Uranus, în 1839 Neptun şi în 1932 Pluto.

 

Alt argument al astronomilor este acela că astrologilor de azi le lipsesc posibilităţile de comparaţie. Faptul că axa planetei noastre descrie în 26000 ani o mişcare asemănătoare unui con şi produce aşa numita precesiune, adică schimbarea momentului când soseşte primăvara, dovedeşte că cel puţin 26000 de ani observatorului terestru nu i se va mai prezenta aceeaşi poziţie a constelaţiilor.

Dacă ţinem apoi seama de observaţiile cunoscutului astronom englez, Hoyle, care arată că bolta înstelată vizibilă a noastră răsare şi apune la orizont în decursul a 200 de milioane de ani, înseamnă că şi pentru 200 de milioane de ani ne lipsesc posibilităţile de comparaţie. Bineînţeles, ştiu că aceste indicaţii ale astronomilor nu-l interesează prea mult pe astrolog.

 

Un binecunoscut cercetător al astrologiei, Abbe Moritz Warburg declara ironic: “Astrologii sunt imuni la orice critică.”

Teoria astrologică a razelor este o altă imposibilitate ştiinţifică. Conform acestei teorii, razele stelelor care ating copilul în timpul naşterii, mai exact în momentul tăierii ombilicului, ar fi hotărâtoare pentru destinul său. În această concepţie există multe idei arbitrare. Pământul nostru este atins mai cu seamă de radiaţii luminoase şi cosmice. Ambele radiaţii nu vin însă de la planete căci acestea nu au lumina proprie. Lumina acestora provine de la alte surse, şi anume de la stelele fixe. Radiaţiile cosmice provin de la Calea Lactee.

 

Biologii mai aduc un alt contraargument. Se spune că soarta omului ar depinde de momentul secţionării ombilicului. Deci dacă medicul sau moaşa întârzie sau dacă moaşa nu vine destul de rapid ca să taie ombilicul pentru că este polei, copilul are altă soartă. De asemenea, cercetătorii eredităţii se întreabă: “Cum e atunci posibil ca din 240 copii care vin pe lume în fiecare clipă să existe numai un Albert Einstein?”

Nu în ultimul rând au cuvântul teologii şi folcloriştii. Ei spun: “Ce să fie cu această putere de farmece pe care o are un nume?” I se dă unei planete numele Marte. Această planetă ar trebui să formeze oameni bătăuşi. Venus ar da copiilor ei un aspect şi o purtare plăcută. Pluto, câinele infernului, ar produce persoane închise în ele însele şi având un aspect înfricoşător. Ce influenţă ar fi avut planetele dacă li s-ar fi dat cu totul alte nume ? Această umanizare a lor corespunde străvechii vrăjitorii păgâne, care utiliza analogiile. Această vrăjitorie pagână nu a fost eliminată nici din celebrul tablou ”Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci. Leonardo a aşezat sub figura apostolilor cele douăsprezece semne zodiacale. Deci şi acest mare artist aducea prinos astrologiei.

 

Bineînţeles, cu toată această critică a astrologiei, nu sunt negate relaţiile interplanetare. Multe fenomene naturale cum ar fluxul, refluxul, fluxul subit, fluxul uşor, apoi diferite stări nervoase îşi au originea în atracţia interplanetară. Asta nu înseamnă pentru noi creştinii că aceste fenomene naturale au ultimul cuvânt în orientarea noastră spirituală. În ultimă instanţă, noi nu avem de-a face cu creaţia, ci cu Creatorul.

În prezent există trei forme de manifestare a astrologiei: o aşa numită forma ştiinţifică, apoi forma populară (a horoscopului întocmit în funcţie de poziţia soarelui), şi forma intermediară, cosmobiologia, doctrină care-şi are ”sediul” în Aalen, Württemberg. Un horoscop – înţelegem prin aceasta o prezentare a destinului pe baza poziţiei constelaţiilor – se numeşte în cosmobiologie cosmobiograma. Aceasta semiştiinţă, aflată încă la începutul ei, vrea să ţină seama, pe de o parte de predispoziţiile ereditare şi pe de altă parte de poziţia astrelor la naştere. Prin aceasta se ia în considerare diversitatea oamenilor născuţi în aceeaşi zodie.

 

În zilele noastre nu numai creştinii ce respectă Biblia iau poziţie contra astrologiei ci şi în domeniul medicinii şi al psihologiei a început atenţionarea asupra prejudiciilor provocate de astrologie. Doctorul Schrank, medic şef în Wiesbaden, scria despre psihologia superstiţiei: “Cât de periculos acţionează astrologia, este dovedit prin faptul că la oamenii sensibili se observă grave vătămări sufleteşti, teamă de viaţă, disperare, dezechilibru. Astrologia paralizează iniţiativa şi puterea de discernământ. Ea prosteşte şi uniformizează personalitatea pentru o activitate psihică plată, distrugătoare.”

Dacă am mai avea îndoieli asupra a ceea ce este cu adevărat astrologia, atunci ultimele rezerve ar dispare daca am lua aminte la ceea ce spune cunoscutul astrolog Werle, care desemnează astrologia drept ghicire = mantică. Cuvântul mantică vine din grecescul mantis = văzătorul sau din manteuomai-ghicitorul. Este mai bine dacă spune un astrolog că astrologia este ghicitorie căci suntem noi scutiţi de această definiţie.

 

3. ASTROLOGIA DIN PERSPECTIVA BIBLIEI

 

S-a spus deja că în păgânism planetele erau socotite zeităţi. Ştim aceasta din istoria religiilor, dar şi de la popoarele păgâne ce înconjurau Israelul. Cine doreşte o trimitere biblică o găseşte în Deuteronom 17: 2-5: “Dacă se va găsi poate în mijlocul tău,… un bărbat sau o femeie care să facă ce este rău înaintea Domnului, Dumnezeului tău, şi care să calce legământul Lui; care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum Eu n-am poruncit….să aduci la porţile cetăţii tale pe bărbatul sau femeia care va fi vinovat de această faptă rea, şi să-i ucizi cu pietre ”..

Bineînţeles că astrologul secolului XX va spune “Asta nu e pentru noi, noi nu ne închinăm la constelaţii.” Desigur nu ne închipuim pe un om raţional din zilele noastre practicând un asemenea politeism grosolan. În principiu însă credinţa în planete a antichităţii şi determinismul (predestinarea prin astre) astrologiei de azi, sunt acelaşi lucru. Cine s-ar mai îndoi însă de aceasta, să asculte pe profetul Isaia care în capitolul 47: 12-14 spune: “Vino cu descâtecele tale şi cu mulţimea vrăjitoriilor tale, cărora ţi-ai închinat munca din tinereţe; poate că vei putea să tragi vreun folos din ele, poate că vei izbuti. Te-ai obosit tot întrebând: să se scoale dar şi să te scape cei ce împart cerul, cari pândesc stelele, cari vestesc, după lunile noi, ce are să ţi se întâmple! Iată-i, au ajuns ca miriştea, pe care o arde focul, şi nu-şi vor scăpa viaţa din flăcări”

 

Când, acum câtva timp, i-am arătat unui astrolog cu vederi creştine acest pasaj, acesta a spus: “Asta nu e pentru noi, asta era scris pentru poporul Israel! ” O scuză comodă! Atunci nici scrisoarea către Romani nu e valabilă pentru noi, doar e adresată romanilor. Prin această metodă s-ar elimina toată Sfânta Scriptură. Creştinul cu respect faţă de Biblie, care se pleacă sub autoritatea ei, socoteşte important ce scrie Pavel în 2 Timotei 3: 16: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos”. Poziţia lui Zinzendorf este şi a noastră:

”Biblia când nu ţi-e valoare, Care-i baza pentru crez ? ”

De mii de ani Dumnezeu a spus un “Nu!” răspicat astrologiei de orice nuanţă. Nici teologii dispuşi la compromisuri nu pot da un alt înţeles acestui “nu!” Când Dumnezeu spune .”Da”,este da şi când spune ”Nu”,este nu.

 

Toată această poziţie a Sfintei Scripturi, arată că oamenii lui Dumnezeu vedeau în astrologie călcarea primei porunci: “Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine!” Astrologia în forma ei cea mai acută socoteşte universul creat ca autoritate supremă. Creaţia este opusă Creatorului. Aceasta e blasfemie. Omul care doreşte să i se întocmească horoscopul, chiar dacă este creştin, se face vinovat de această blasfemie. Dacă nu se pocăieşte serios de acest lucru şi nu renunţă la el, stă sub judecata lui Dumnezeu.

 

4. ASTROLOGIA DIN PERSPECTIVA CONSILIERII SPIRITUALE

 

Până acum nu s-a amintit prin nici un cuvânt dacă în cazul horoscopului e vorba de şarlatanie, sugestie sau tălmăcire greşită.

În nici un domeniu al ghicirii nu ne putem lăsa deviaţi spre concluzia superficială că totul ar fi trucaj şi inducere grosolană în eroare. Chiar dacă majoritatea prognozelor sunt neadevărate sau se împlinesc numai datorită unei sugestionări, există şi cazuri adevărate uluitoare. Am văzut acest lucru încă din exemplele 1 şi 2. Mai urmează şi alt exemplu.

 

E/6. Unui pastor luteran, care asemenea mie se luptă contra superstiţiei, i-a venit ideea de a aduce parohiei sale dovada clară a inconsistenţei astrologiei. Pentru o sumă importantă a lăsat să i se întocmească un horoscop detaliat şi l-a făcut cunoscut bisericii sale. Credea că fiind creştin este imun la împlinirea horoscopului. Ce cuprins de uimire a fost însă văzând că prorociile din horoscop se împlinesc toate! Nu-şi putea explica asta. Erau şi anumite amănunte, evenimente obiective, care nu puteau fi explicate prin sugestie. L-a apucat teama. De la an la an se împlinea prognoza astrologului. Timp de opt ani a observat această evoluţie cu îngrijorare crescândă. Până la urmă a trebuit să recunoască că a mers pe o cale greşită. Noi, creştinii, nu avem dreptul să facem cu intenţii bune experimente oculte. Acest preot s-a pocăit pentru experimentul său. A recunoscut şi faţă de enoriaşi că apucase pe o cale greşită. Din acel moment împlinirea altor evenimente din horoscopul său a încetat. Fără să ştie, acest pastor credincios s-a dat pe mâna unor forţe demonice şi s-a ”fript” serios. Căinţa sa reală a anihilat amestecul în viaţa sa a acestor puteri ale întunericului.

 

În activitatea mea de consiliere spirituală, mi s-a dezvăluit în nenumărate feluri, cât de mult se lasă ghidaţi de sfaturi astrologice chiar şi cei ce se numesc creştini. Astfel, două tinere active în biserică, mi-au dezvăluit că în privinţa unei aşteptate logodne, erau dependente de indicaţiile unui astrolog. Deoarece horoscopul datei lor de naştere nu era în armonie cu cel al viitorului logodnic, au renunţat la căsătorie . 

Alte relatări mi-au descoperit că uneori, în vederea unor viitoare angajări, şefii întreprinderilor consultă horoscoapele acelor persoane. Aceeaşi metodă se foloseşte şi la alegerea unui asociat. Şi nu-i deloc neînsemnat faptul că în toate timpurile au existat politicieni sau conducători de stat care înaintea unei importante hotărâri politice sau militare au consultat horoscopul. Astfel, s-a spus despre Hitler că nu i-a permis lui Guderian să ocupe Moscova cu tancurile sale, pentru că astrologii îl avertizaseră că-l aşteaptă soarta lui Napoleon. De fapt, tot n-a scăpat de această soartă!

Chiar daca n-aş şti nimic din Sfânta Scriptură despre poziţia ei de respingere privind astrologia, experienţa mea de consilier spiritual mi-ar fi suficientă pentru a respinge acest curent ca fiind un amestec de şarlatanie, superstiţie, adevăruri semi-ştiinţifice şi demonie. Cine devine dependent de horoscopul său, pierde libertatea pentru deciziile sale. Horoscoapele sunt plătite cu preţul liniştii interioare. Indecizia care trebuia să ia sfârşit prin aflarea horoscopului, duce la înrobire. Cine caută pe această cale ghidare şi ajutor ajunge în stăpânirea unor puteri tenebroase.

Şi asta nu e încă tot ce se poate spune despre astrologie. Prin interdicţii nu poate lua naştere o viaţă schimbată. În spatele astrologiei, ca de altfel în spatele întregului ocultism, se ascund o serie de întrebări ca: Cine este sfătuitorul şi îndrumătorul meu? Ce forţe îmi ghidează viaţa ? Cine a ajuns în faţa acestor întrebări hotărâtoare, să asculte cuvântul lui Dumnezeu în Psalmul 32: 8:

“Eu”- zice Domnul-“te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”

Aici ni se prezintă cineva care vrea să ne ia viaţa în mâna Sa. Cine este El? Este Cel ce ţine-n mâna Sa cerul şi pământul, e Cel ce susţine constelaţiile şi scurta noastră viaţă.

 

Un om de artă francez a dat un răspuns minunat acestei întrebări: În cine ne încredem? A făurit o sculptură: O mână cu palma deschisă în sus. În palmă se află o sferă din lut. Pe sferă umblă de-a buşilea doi omuleţi. Dedesubt artistul a scris: “La main de Dieu” – “Mâna lui Dumnezeu”. Aceasta este mărturisirea de credinţă a unui artist. Fără cuvinte sonore el spune totuşi: în mâna Sa e universul, în mâna Sa e Pământul, în mâna Sa e toată omenirea şi în mâna Sa e soarta mea. Acesta este răspunsul creştin faţă de ocultism, faţă de orice formă de astrologie.

Eu sunt în mâna Domnului meu şi acolo vreau să rămân. Este destul de puternică pentru a mă ghida prin toate pericolele vieţii. Mâna aceasta nu-şi pierde nicidecum atotputernicia. Domnul Isus a transmis ucenicilor Săi ca mângâiere de neclintit cuvintele din Ioan 10: 28: “Nimeni nu-i va smulge din mâna Mea”.

 

1. CHIROMANŢIA

Pentru a evita orice confuzie, unele noţiuni vor fi precizate. Este vorba despre chiromanţie, cititul în palmă. Nu intră în discuţie chirologia – explicarea ştiinţifică a formei mâinii şi a liniilor din palmă. De asemenea nu este vorba despre grafologie – interpretarea trăsăturilor scrisului unei persoane.

Cititul în palmă poate fi urmărit în trecut până la vechii babilonieni. Foarte timpuriu bagajul de idei al astrologilor a fost introdus şi în chiromanţie. Pe lângă cele patru linii principale (a inimii, a capului , a soartei şi a vieţii) mâna este împărţită în şapte culmi planetare. De la arătător la degetul mic sunt culmile: Mercur, Apollo, Saturn, Jupiter. Sub police este muntele Venus şi sub degetul mic culmea lui Marte şi cea a Lunii.

 

1. Un număr de exemple ne vor introduce iar în problema consilierii spirituale. Dacă s-a spus la începutul capitolului că există diferenţe între chiromanţie, chirologie şi grafologie, în practică apare deseori o relativă combinare a lor. Iată un exemplu de acest fel:

 

E/7. O tânără s-a prezentat la un grafolog şi a dorit să i se interpreteze scrisul şi liniile palmei. În referatul privind forma scrisului i se precizase că va fi ucisă la 30 ani. Ca urmare, fata declară membrilor familiei: “Dacă trebuie să mor atât de tânără, atunci măcar să-mi trăiesc viaţa din plin.” A devenit o depravată notorie şi a avortat nenumărate sarcini. La 24 ani, s-a îmbolnăvit datorită vieţii ei degradate şi a murit în urma unei colite ulceroase. Medicul a constatat că se ruinase datorită felului de viaţă dezmăţat. Mai e de remarcat că după consultarea grafologului, la această tânără au apărut aptitudini mediumnice. Ea avea abilităţi de radiestezist şi de rabdomant (putea găsi obiecte cu ajutorul pendulei sau baghetei).

Acest exemplu arată de la început că grafologul lucra de fapt cu forţe oculte. El s-a folosit de grafologie în scopul ghicirii. În afară de asta, se poate observa aici, forma cea mai frecventă a citirii în palmă şi a ghicirii în general. Există multe forme de prezicere care au caracter sugestiv. Conştient sau incoştient omul provoacă el însuşi împlinirea prezicerii. Aici se repetă ceea ce va fi arătat la procesul psihologic provocat de ghicitul în cărţi. Din punctul de vedere al consilierii spirituale, apare aici clar ceea ce se observă deseori, şi anume că datorită ghicirii, frânele morale ale omului sunt vizibil slăbite. Educaţia creştină, tradiţia şi buna cuviinţă au ridicat în vieţile noastre ale tuturor, un zid de apărare. Chiar şi omul fără credinţă creştină, trăieşte fără să ştie, după reguli creştine, chiar dacă se revoltă contra lor în sufletul său. Aceste ziduri se surpă când încep să acţioneze forţele oculte. Puhoaie întunecate şi tulburi pătrund în vieţile celor care au deblocat zăgazurile. În exemplul nostru, la acea tânără, viaţa uşuratecă trece pe primul loc şi o distruge. Ocultismul favorizează intrarea sub stăpânirea tuturor viciilor. Persoana subordonată influenţei oculte este de multe ori stăpânită de mânie, dedată uşor alcoolului, nicotinei şi unei vieţi destrăbălate.

Urmările sugestiei magicienilor pot fi observate în următoarele exemple.

 

E/8. O tânără femeie s-a dus să i se ghicească în palmă. Ghicitorul i-a spus că la 40 ani se va îmbolnăvi de cancer şi va muri. Stăpânită de această sugestie, înainte de a avea 40 ani ea a început să slăbească şi trăieşte de atunci cu ideea fixă că se va îmbolnăvi de cancer. Ea a pierdut 15 kg din greutate şi cântăreşte acum numai 42 kg.

 

E/9. Unul din colegii mei de facultate, avea o verişoară care ajuta în gospodărie la casa parohială. Într-o zi a apărut la uşă o ţigancă, oferind de vânzare obiecte casnice. Preţurile fiind exagerate, fata nu i-a cumpărat nimic. Atunci ţiganca i-a apucat mâna ca să-i ghicească. Fata voi să-şi retragă mâna. Atunci femeia, şmecheră, a întrebuinţă un truc cu efect psihologic şi zise repede: “O, ce interesant ! O să vă căsătoriţi peste doi ani.” Care fată nu-i bucuroasă să asculte când i se vorbeşte de căsătorie ? I-a lăsat ţigăncii mai departe mâna. Aceasta a continuat cu vorbele: “Vor veni mai mulţi peţitori. Pe cel mai înalt îl veţi lua de soţ. În primul an de căsnicie veţi avea un copil. Totuşi linia vieţii dumneavoastră se întrerupe brusc. Veţi muri în timpul primei lăuzii.”

 

Înainte de a continua relatarea, se va explica pe scurt caracterul acestei preziceri. Bineînţeles că nu trebuie să ai calităţi profetice, pentru a proroci unei fete frumoase că se va mărita. Apoi nu trebuie să fii ghicitor ca să-i spui că în primul an de căsnicie va avea un copil. Încheierea sumbră cu anunţarea morţii a fost cu siguranţă o răzbunare a ţigăncii pentru că nu i se cumpărase nimic. Şi aici este deci o prezicere mimată, o forma primitivă de sugestionare. Cum a reacţionat fata ? Într-adevăr, în următorii doi ani s-au prezentat mai mulţi pretendenţi la mâna fetei. Fata era de acum sub influenţa prezicerii. S-a căsătorit cu cel mai înalt. În primul an de căsnicie s-a simţit însărcinată. Cu cât se apropia vremea naşterii, cu atât creştea şi frica ei. Ea se lupta cu profeţia cea rea. Rudele, şi mai ales soţul ei, au încercat să i-o scoată din minte. N-au reuşit. Tânăra nu era aşa de tare în credinţa în Dumnezeu pentru a contracara superstiţia. Naşterea a fost normală. După câteva zile, febra i-a crescut foarte mult. Medicul familiei a declarat că n-ar fi nici un motiv organic cauzator de febră. La trei săptămâni de la naştere, mintea i s-a tulburat. A fost dusă la clinica psihiatrică unde a decedat după trei zile.

Numai cine nu cunoaşte psihologia ghicitului va spune că aici este vorba despre o profeţie reală. Cu mult mai probabil aici e prezentă o sugestie. Mai ştim din deplasările noastre misionare că băştinaşii necreştini sunt cu totul dependenţi de profeţiile vrăjitorului lor. Când vrăjitorul tribal îi prezice unui membru al tribului un anumit termen al decesului, acesta are loc cu promptitudine. Este vorba aici de reacţia psihologică a tanatomaniei. Există deces datorat sugestiei şi nu numai la primitivi ci chiar şi la noi, europeni civilizaţi. În această privinţă americanii au efectuat cu succes experimente asupra unor deţinuţi. Unui condamnat la moarte i s-au legat ochii. I s-a spus apoi că va fi executat prin deschiderea arterei carotide şi că va muri într-un minut. I s-a zgâriat un pic pielea la gât şi s-a dat drumul la robinetul cu apă. Condamnatul simţea tăietura şi auzea cum curge lichidul. Într-un minut leşina.Trucul a reuşit.

 

2. În ceea ce priveşte magia şi formele profeţiei, profesorul Zucker deosebeşte în cartea sa “Psihologia superstiţiei”, superstiţia magică şi cea mistică şi, ca a treia formă presimţirea. Superstiţia magică este activă. Ea foloseşte forţe sugestive şi vrăjitoreşti care acţionează hotărâtor şi transformator în viaţa celui intrat sub influenţa ei. Exemplele de până acum sunt aproape toate de acest gen. Superstiţia mistică are un caracter de transpunere, de adaptare. Ea acţionează intuitiv, meditând, sondând. Foloseşte şi combinarea, contactarea, adaptarea, asimilarea. Dacă fundamentul superstiţiei magice este: “Eul conduce universul !”, în superstiţia mistică, dimpotrivă: “Eul se dispersează în univers !”. În practica de contactare, se deosebesc două moduri. Se spune că previziunea în timp are două posibilităţi:

 

1) Ori omul care cuprinde în sine (în rudimente) tot viitorul său este contactat, sau 2) se presupune existenţa unei fiinţe, a unei conştiinţe universale care ar cuprinde în sine toate planurile soartei omului. Aceasta este, aproximativ, părerea profesorilor: Osty, E. von Hartman, Driesch. Această entitate ce cuprinde planuri poate fi contactată de persoane-medium. Celor două puncte de vedere le este comun un anumit determinism (predestinare) . Din punct de vedere biblic, cele două tehnici de ghicire nu pot fi explicate astfel. Din cea de-a treia grupă, cea a presimţirii, fac parte: presimţirile inconştiente, presentimentele, visele veridice, dedublarea şi fenomene de clarviziune, pe scurt toate exteriorizările unui medium. Cine vrea să citească un exemplu bun de acest fel, să se orienteze după exemplul cu diamantele din cartea mea “Seelsorge und Okkultismus” (“Consiliere şi ocultism”). Nu vreau să-l repet aici pentru a nu provoca o repetare a diferitelor scrieri.

 

3. Mai importantă decât toate deosebirile ştiinţifice, oricât de interesante ar fi ele, este însemnătatea pentru consilierea spirituală. Omului bolnav sufleteşte, al cărui tablou clinic nu se încadrează în psihiatria clasică, trebuie să i se dea ajutor. Pentru a se demonstra urmările ghicirii în palmă vor mai fi prezentate alte două exemple.

 

E/10. O ghicitoare refuza strict tot ce ţinea de dumnezeire. Într-o zi o tânără credincioasă s-a întâlnit cu ea undeva. Când a auzit de darul ei neobişnuit de ghicire, i-a întins în glumă mâna. Socotea că totul este o simplă aiureală. Femeia i-a citit în palmă. Fata a râs tare şi nu şi-a putut reţine o remarcă batjocoritoare. După aceea, această creştină a devenit melancolică şi şi-a pierdut credinţa. Şi la copiii chiromantei s-au arătat urmările tipice. Toţi s-au îmbolnăvit de nervi şi au apucat pe căi rele de depravare. Iată şi aici urmările tipice: depresie şi depravare.

 

E/11. Un bărbat a practicat ani îndelungaţi chiromanţia. De asemenea, lucra ca vindecător prin magnetism. De-a lungul anilor, a simţit el însuşi influenţa negativă a meseriei sale. A dorit să se îndrepte spre Hristos şi spre Cuvântul lui Dumnezeu. Luni întregi s-a chinuit să citească Biblia, cu toate că simţea o puternică repulsie. De câte ori venea în contact cu lucruri dumnezeieşti simţea o reacţie ciudată şi o tensiune interioară.

În acest exemplu se arată o altă faţetă. Ghicitul dă naştere fenomenului de rezistenţă faţă de sacru. Atunci când oamenii stăpâniţi de duhul ghicirii vor să vină la Hristos, nu pot să creadă. Apar forţe oculte puternice care vor să-i oprească de la o hotărâre pentru Hristos. Cine este otrăvit şi imunizat de ghicire, este aproape imun faţă de Duhul Sfânt. Asemenea oameni se întorc foarte greu la Hristos.

 

III. CARTOMANŢIA

Din punct de vedere istoric, ghicitul în cărţi poate fi urmărit cu multe veacuri în urmă. Romanii aveau un sistem de tăbliţe, pe care erau desenate simboluri. În secolul al VIII-lea au apărut cărţile. Tehnica de ghicire în cărţi e destul de simplă. Fiecărei cărţi i se dă o anumită semnificaţie. De exemplu, inima 7 este cartea dragostei, inima 10 este împlinirea dorinţei, pica 10 cartea norocului. Cu 32 de cărţi, există mii de combinaţii posibile. Să vedem deci principalele probleme ale ghicitului în cărţi, prin exemplificări.

 

E/12. Un evanghelist al unei misiuni, a ţinut o prelegere contra ghicitului şi a cărţilor de joc. După aceea conducătorul l-a luat la întrebări pe evanghelist şi i-a spus: “Ce-i cu protestul dumneavoastră faţă de cărţi ? Chiar eu fac pasienţe. E doar un joc de societate nevinovat !” Pe lângă acest exemplu din Germania, iată un exemplu din Elveţia.

 

E/13. Un preot elveţian a organizat un bazar. În clădirea bisericii au apărut chioşcuri, fiecare din ele redând un anumit basm. Un chioşc se numea “La vrăjitoare!”. Pentru 20 de bănuţi, copiii puteau să intre la vrăjitoare şi să li se ghicească. Un prezbiter s-a indignat şi a cerut explicaţii. I s-a răspuns: “E doar o glumă nevinovată !” Unui băiat care a fost şi el la ghicitoare i s-a spus: “Săptămâna viitoare vei cădea de pe bicicletă !”. Câteva zile mai târziu, chiar a avut loc această cădere. Băiatul şi-a rupt un picior. Unei fetiţe ghicitoarea i-a spus: “Învăţătorul nu te simpatizează !”. Începând din acel moment, fetiţa a suferit foarte mult din cauza presupusei antipatii a învăţătorului.

Primele exemple arată că ghicitul în cărţi nu este nicidecum un joc nevinovat. Cei doi copii au devenit victimele unei sugestii, iar cei doi preoţi au fost victimele teoriilor raţionaliste din timpul studiilor universitare, care prezintă importante lacune în ce priveşte magia (stăpânirea materiei cu ajutorul sufletului) şi mantica (ghicirea) şi susţin că totul este nonsens şi truc.

În cazul când la ghicire nu este vorba numai de câştig mârşav, adică de păcăleală, ci când acţionează forţe paranormale, intră în acţiune telepatia (citirea gândurilor, conectarea la gândurile cuiva) şi comunicarea subconştientă. Un exemplu va clarifica această situaţie.

 

E/14. O tânără de 16 ani s-a dus la o ghicitoare în cărţi. Vroia să ştie cât mai are de aşteptat până apare multdoritul prieten. Femeia s-a uitat ţintă la ea şi i-a spus: “Fratele dumneavoastră a avut, acum un an, un accident grav de motocicletă. E adevărat?” “Da!” “Mama dumneavoastră este bolnavă de inimă. E adevărat ?” “Da!” “Acum sunteţi certată cu tatăl dumneavoastră. E adevărat ?” “Da ! De unde ştiţi toate acestea ?” “Din cărţi. “În realitate femeia avea capacităţi telepatice şi îi citea fetei gândurile. Datorită acestor precizări, fata a căpătat încredere deplină. Acum ghicitoarea a făcut preziceri pentru viitor. Fata s-a încrezut în vorbele cu înţeles ambiguu şi psihicul ei s-a adaptat acestora. Datorită superstiţiei ea a devenit dependentă de cele spuse de ghicitoare, şi, inconştient, căuta să le împlinească. Aici s-a adeverit şi cuvântul biblic: “Facă-se după credinţa voastră !” Trecutul ghicit corect, a declanşat procesul psihologic inconştient de împlinire a celor proorocite.

O altă formă de dat în cărţi, se bazează pe predispoziţii pe deplin mediumnice. Cuvântul medium vine din latinescul medium, – mijloc – mijlocitor. Prin predispoziţii de medium se înţelege posibilitatea tainică, greu de descris, a anumitor persoane de a sesiza sau provoca anumite procese care par a scăpa de sub controlul celor cinci simţuri. Să dăm cuvântul unei ghicitoare în cărţi.

 

E/15. Întrebată, o ghicitoare a declarat că în momentul ghicirii este stăpânită de o forţă străină, că ar veni o putere străină asupra ei. Ar spune atunci lucruri pe care nici ea nu le ştie.Ar avea senzaţia ca şi cum în timpul ghicirii ar fi posedată. După aceea este iar normală.

Cu acest exemplu ne apropiem de situaţia din Faptele Apostolilor 16: 16-18. Pavel vestea Evanghelia în Filipi. O ghicitoare i-a ieşit în drum. Ea striga zilnic pe străzi poporului: “Aceşti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Atotputernic care vă vestesc calea mântuirii !” N-ar fi trebuit ca Pavel să se bucure de aceasta ? De ce s-a opus acestei femei ? Apostolul a văzut imediat că aici era o putere de ghicire ce venea din adâncuri. El s-a întors către ea în numele lui Isus şi i-a spus hotărât: “Îţi poruncesc în numele lui Isus Hristos să ieşi din ea !” Ghicitoarea a fost pe loc eliberată de duhul ei de ghicire. Această întâmplare de la începutul evanghelizării Europei, este plină de învăţăminte. În primul rând, vedem de aici că există anumite forţe obscure ale ghicitorilor, şi că nu e totul păcăleală şi înşelătorie. Ghicitoarea prezenta lucruri reale. Femeia datora cele ştiute unor inteligenţe supraomeneşti, forţelor demonice. Apoi este clar că vrăjitoria se serveşte şi vesteşte şi lucruri cu conţinut creştin. De foarte multe ori ocultismul este camuflat printr-o aparenţă creştină. Apostolul a cunoscut imediat originea acelei puteri de ghicire. El avea darul cercetării şi deosebirii duhurilor. De asemeni, în activitatea sa de vestitor al Evangheliei s-a dezvăluit clar deplina sa putere duhovnicească. Numele Domnului Isus, are stăpânire asupra tuturor uneltirilor lumii întunericului. Aici luminează întreaga biruinţă a Evangheliei asupra lumii păgâne stăpânită de demoni. În numele lui Isus s-au rupt legăturile şi lanţurile. Biata fiinţă chinuită a fost eliberată. – Această situaţie cu multiple înţelesuri, apare mereu în diferite forme când e vorba de ghicire.

În ce priveşte consilierea spirituală, nu interesează atât răspunsurile ştiinţifice contradictorii, cât urmările ghicitului şi combaterea lor. Câteva exemple vor clarifica acest lucru.

 

E/16. O studentă a relatat într-o convorbire, despre diverse tulburări psihice: teama de examene, lipsa de concentrare în timpul activităţii, paralizii intermitente. Dădea impresia unui psihic în sciziune. Întrebată, a recunoscut că a apelat deseori la ghicitoare în cărţi. Şi rudele din ascendenţa ei dădeau importanţă acestui lucru.

 

E/17. Un intelectual creştin, “dădea în cărţi”, şi nu făcea astfel numai pentru sine şi familie, ci şi pentru consilierea membrilor bisericii sale, timp de mulţi ani. După decesul său, soţia a căzut în patima beţiei şi a devenit o alcoolică notorie. Îşi bea toata pensia. În casa ei se găsea permanent o întreagă colecţie de sticle de băutură. Pe lângă aceasta, femeia şi fiica ei se ocupau cu magia albă, continuând astfel tradiţia bărbatului. Fiica umbla pe urmele părinţilor. Era şi ea prinsă în procedeele vrăjitoreşti ale mamei. La 17 ani fata şi-a pierdut minţile şi a ajuns la spitalul de nebuni. Magia şi superstiţia distruseseră o familie.

 

E/18. Un tânăr credincios mi-a povestit o întâmplare din vremea când era la armată. Era subofiţer într-o unitate unde un plutonier ghicea tuturor subofiţerilor în cărţi. Fiind creştin, tânărul subofiţer nu şi-a permis de la început această ghicire. Până la urmă a cedat. Omul acela i-a profeţit că va primi în ziua următoare o veste de deces şi apoi după câteva zile, o sumă de bani. Într-adevăr în ziua următoare a primit o telegramă care-l anunţa că unchiul său a murit. Cinci zile mai târziu au venit şi banii profeţiţi. Părinţii nu obişnuiau să-i trimită fiului lor bani, acesta fusese singurul mandat. După această întâmplare, tânărul subofiţer a intrat într-o perioadă de depresie. Viaţa sa de rugăciune s-a tulburat. A cerut atunci ajutor unui credincios. După ce acesta s-a rugat şi şi-a pus mâinile peste el, grelele stări depresive au dispărut cu totul.

În acest şir de exemple se prezintă mai multe probleme. Cel mai simplu complex de întrebări este cel legat de psihologie sau de parapsihologie (ştiinţa despre fenomene neobişnuite de la graniţa vieţii). Plutonierul avea într-adevăr darul previziunii? Din exemplul 18 nu reiese aceasta. Subofiţerul poate a ştiut de boala gravă a unchiului. Apoi poate îl stăpânea gândul că în urma depunerii jurământului, care avusese loc cu puţin timp înainte, părinţii s-ar putea să-i trimită un dar de felicitare. În acest caz, plutonierul putea să-i capteze aceste gînduri datorită unui simţ aparte sau a telepatiei. Nu pare să fie vorba că a ştiut aceste lucruri dinainte.

 

Al doilea grup de întrebări au caracter medical. Dereglările psihice au fost provocate sau au ieşit la iveală în urma ghicirii ? Nu exista cumva dinainte o boală latentă care s-a suprapus ghicirii ? Sau poate coinciderea lor a fost în mod eronat socotită cauzalitate ? Deci, nu cumva este schimbată cauza cu efectul ? Acestea sunt de obicei problemele ridicate de psihiatri. În spatele acestor obiecţii ale medicinei, se află importante probleme teologice. În medicină şi între mulţi teologi se combate ideea că practicile oculte pot provoca dereglări nervoase, psihice şi lezarea vieţii spirituale. Mergând înapoi pe firul problemei, este pusă întrebarea dacă există forţe demonice care pot acţiona asupra omului. În această privinţă, aproape toţi psihiatrii socotesc că în relatările Noului Testament despre cei stăpâniţi de duhuri, este vorba doar de nişte cazuri grave de isterie. Mulţi teologi se lasă antrenaţi de acest fel de a vedea lucrurile şi în cazul celor demonizaţi spun că este vorba de o boală, de un defect. În primul rând teologii sunt cei care nu ştiu ce să facă cu învelişul raţionalist al teoriei lor liberale, mai cu seamă toţi adepţii teologiei lui Bultmann. Ei înconjoară cu grijă realităţile descrierilor biblice. Nu au nici o receptivitate faţă de cele relatate de Biblie. Cochetarea cu filozofiile mai vechi sau mai noi, i-a închis faţă de lucrarea Duhului Sfânt. Penibil este în orice caz şi când, un teolog din Besel, în broşura sa “Heil und Heilung” (Har şi vindecare), pe lângă multe gânduri bune, nou-testamentale, socoteşte ghicirea numai un defect. Aceasta dovedeşte influenţa psihiatrilor. De fapt în Noul Testament un defect, o boală, este vindecată, dar celor stăpâniţi de duhuri rele li se porunceşte în numele lui Isus Hristos. Ghicitoarea din Filipi, nu avea un defect, ci era stăpânită de un demon din adâncuri. De aceea Pavel nu a vindecat-o prin rugăciune şi prin punerea mâinilor, ci a poruncit duhului necurat să iasă din ea. Din metodele de terapie pe care le foloseau Isus şi ucenicii Săi, putem deduce despre ce leziuni este vorba. Celor bolnavi trupeşte, li se puneau mâinile cu rugăciune, celor demonizaţi dimpotrivă, li se opunea cuvântul atotputernic al izgonirii duhului rău.

Dacă revenim la problemele medicale de la început, atunci din punct de vedere biblic trebuie luată o anumită distanţă faţă de psihiatrie. Bineînţeles că suntem de acord cu medicina că anumite boli psihice au un factor sau un complex magic. Aceasta reiese din discuţii cu schizofrenici, care de multe ori susţin că au fost vrăjiţi. Prin această observaţie, nu trebuie să subestimăm faptul că, în multe cazuri, magia este cauza primară şi leziunea psihică efectul secundar. Trei mii de cazuri cercetate cu grijă, sunt un material doveditor important. În afară de aceasta, parapsihologii noştri, de exemplu prof. Bender de la universitatea din Freiburg, cunosc boli care s-au instalat după o acţiune ocultă. Amintim doar psihoza mediumistică. Consilierea spirituală arată foarte clar că intrarea în contact cu spiritismul, magia sau ghicirea, provoacă tulburări, care deseori pot fi testate clinic. În aproape toate cazurile însă, este deteriorată viaţa de credinţă. Această observaţie indică spre faptul că, atunci când apar asemenea leziuni, cauza lor este de natură spirituală. Pentru tratarea lor este necesară mai întâi consilierea spirituală, adică asistenţa unui creştin care se bazează pe Biblie şi a unui psihiatru credincios.

 

1. RABDOMANŢIA SI RADIESTEZIA ( NUIAUA ŞI PENDULA )

Asemenea multor practici oculte, şi radiestezia (practica cu pendula) încearcă să-şi dea o alură ştiinţifică. Radiestezia se consideră a fi ştiinţa despre raze şi a luat naştere pornind de la supoziţia că toată materia radiază. Magicienii cu nuiaua sau pendula ar fi în stare stare să simtă aceste radiaţii. Partea ştiinţifică a acestei probleme este discutată în “Seelsorge und Okkultismus” (“Păstorire şi ocultism”). În acest capitol, se vorbeşte mai ales despre partea practică a consilierii spirituale. Pentru a nu induce în eroare pe cei neiniţiaţi, se va preciza că prin intermediul nuielei sau a pendulei se lucrează asemănător, numai că pendulul ar da indicaţii mai detaliate. Pentru a asigura o luare de poziţie obiectivă, vor urma pentru început câteva exemple în care n-au putut fi dovedite, cel puţin aparent, efecte negative asupra persoanelor implicate în această practică.

 

1. Există medici, preoţi, misionari, ingineri, care sunt încredinţaţi de exactitatea folosirii acestor metode cu pendula. Ei spun că, în afară de o anumită slăbire a rezistenţei nervoase, nu simt nici o urmare negativă.

 

E/19. Un tânăr de 28 ani s-a sinucis. Corpul lui era căutat de poliţie. Cumnatul său a chemat în ajutor un om cu pendula. Acesta a cerut un obiect al dispărutului. I s-au adus ciorapii acestuia. Magicianul i-a pus pe podea şi s-a rotit cu o vergea de metal, în unghi drept faţă de ei. Apoi a indicat precis datele personale ale mortului. El spuse numele, data naşterii, şi locul unde s-ar afla. După aceea a făcut suplimentar proba indicaţiilor sale pendulând încă o dată pe o hartă căutând locul unde se află cel decedat. Pendula a confirmat datele nuielei. Cumnatul a mers cu poliţia în acel loc şi l-au găsit pe cel în cauză. Sinucigaşul se împuşcase într-o magazie în pădure.

 

E/20. Un medic din Alsacia foloseşte rabdomanţia. El socoteşte această aptitudine ca pe un dar de la Dumnezeu. Atrage însă atenţia nervozitatea sa şi aversiunea faţă de cele duhovniceşti.

 

E/21. Un funcţionar de poştă posedă capacitatea de a găsi cu pendula sau cu nuiaua vâne de apă. De asemenea poate preciza poziţia exactă în pământ a cablurilor de telecomunicaţii. Şi el spune că după mersul cu nuiaua se simte uşor obosit.

 

E/22. Un medic şi-a clădit o locuinţă şi i-ar fi plăcut să-şi amenajeze o fântână în grădină. Un prieten al său, preot evanghelic, a auzit de această dorinţă. A cerut doctorului un plan al casei şi al grădinii. Apoi a luat pendula şi a stabilit în acest plan unde e de găsit apa. Indicaţiile sale au fost corecte. La săpare s-a găsit apă în acel loc.

 

E/23. Un misionar are capacitatea de a stabili cu pendula, de la etajul doi, dacă la etajul unu a pătruns un bărbat sau o femeie. El poate stabili deasemenea, prin podea, dacă femeia de la etajul de jos aşteaptă un copil şi ce sex va avea copilul. De faţă cu prietenii a făcut multe asemenea experimente cu rezultate depline. În acelaşi fel indică în cimitire dacă sub lespede se găseşte un bărbat sau o femeie. Bineînţeles că stă în spatele pietrei, aşa că nu poate citi numele.

 

E/24. În cea de-a doua călătorie misionară pe care am întreprins-o în Orientul Îndepărtat, am auzit despre activitatea unei misionare. Ca membră a Societăţii Misionare Germane, îmi este foarte bine cunoscută. Această femeie ce a lucrat mulţi ani în China, poate răspunde cu ajutorul pendulei, la aproape toate întrebările privind situaţii necunoscute. Ea poate stabili de exemplu, de la o distanţă de 40 de km, când o misionară aşteaptă un copil. Mai poate spune de această situaţie misionarelor care încă nu ştiu nimic despre sarcină. Deasemenea ea poate indica dacă este băiat sau fată. Prognozele ei sunt corecte în toate cazurile. Întrebată în legătură cu această situaţie, ea a spus că se orientează după nimbul gravidelor.

 

E/25. Un ofiţer din Armata Salvării, folosea de ani de zile radiestezia. Când fiul său a dispărut în timpul războiului, a folosit pendula peste fotografia acestuia, pentru a şti dacă mai trăieşte. Când după război i-a fost furat un geamantan, a folosit pendula pentru a afla locul în care se găsea. Într-adevăr mişcarea pendulei i-a indicat locul respectiv. La întrebarea mea dacă simte urmări negative ale folosirii pendulei, acest lucrător pentru Împărăţia lui Dumnezeu a negat orice afectare a vieţii de credinţă.

 

Scurta trecere în revistă a acestor exemple livrează deja câteva puncte pentru o apreciere. În primul rând, este clar că nu se poate face uz de teoria trucajului. Există magicieni cu nuiaua sau pendula, care pot da indicaţii precise, chiar dacă mulţi geologi şi oameni de ştiinţă se opun cu înverşunare acestei realităţi. Bineînţeles că nu se poate nega faptul că există multe indicaţii încurcate, chiar confuze, care n-au nici un înţeles. Mai reiese din puţinele exemple faptul că folosirea pendulei şi a nuielei naşte multe controverse. S-a vorbit de medici, misionari, funcţionari care acţionează cu pendula. Cine are dreptate? Apărătorii fanatici sau opozanţii înfocaţi?

 

Dacă preoţii, misionarii sau alte persoane active religios practică această metodă a pendulei, este cu siguranţă ceva cu totul nevinovat, afirmă unii. Însă acest argument este în întregime fals. Doar n-am putea susţine că divorţul este permis, deoarece un misionar comite adulter. De asemenea poate fi atacat şi un alt argument şi anume că, de vreme ce unii lucrători în domeniul religios nu simt perturbări datorate folosirii pendulei, opoziţia faţă de această practică ar fi fără obiect. Nu poate fi neglijat faptul că uneori apar urmări latente. La unii oameni lezările mai vechi se arată abia pe patul morţii, sau înainte de asta, în momentul când vor să-şi predea viaţa lui Hristos. De altfel, trebuie să ne eliberăm de părerea că toţi cei ce vestesc Cuvântul lui Dumnezeu sunt cu adevărat creştini. Cuvântul din Scripturi ”Şi cum vor propovădui dacă nu sunt trimişi ?” (Romani 10 15), este şi azi valabil. Un preot care foloseşte pendula poate fi apăsat de păcat ca oricare practicant al altei meserii.

 

De altfel am observat în multe situaţii de consiliere spirituală că, datorită preotului catolic Emmenegger, care foloseşte pendula pentru pacienţii săi, asupra acestora se abat grele poveri sufleteşti. Cu câtva timp în urmă, un preot evanghelic care folosea pendula a fost acuzat şi condamnat datorită unor abuzuri grave în tratamentul pe care-l aplica cu acest instrument.

 

O eroare fatală este şi închipuirea că aptitudinea de a folosi pendula ar fi un dar de la Dumnezeu. Nu numai medicul alsacian amintit mai sus este de această părere, ci şi unii preoţi. Care este adevărul ? Cercetarea trecutului multor familii arată că predispoziţia pentru folosirea nuielei sau pendulei, magnetismul, clarviziunea apar la oamenii care au avut printre strămoşi magicieni sau spiritişti activi. Deci aceste capacităţi neobişnuite nu sunt daruri duhovniceşti, nici măcar de la natură, ci sunt abilităţi mediumice. Există mulţi oameni care posedă capacităţi de medium fără să ştie. Câteodată sunt descoperite din întâmplare. Apare şi cazul curios când deţinători ai unor astfel de puteri mediumnice devin credincioşi. Deodată, urmând pe Hristos, ei îşi descoperă puterile neobişnuite şi le cred a fi daruri ale Duhului Sfânt. Aceasta este bineînţeles o autoînşelare. În consilierea spirituală, se constată uneori că la întoarcerea unui om la Dumnezeu puterile mediumnice dispar. Deseori însă, ele îl însoţesc pe om şi în noua lui viaţă. Atunci când un ucenic al lui Hristos se roagă cu seriozitate ca aceste “daruri” să dispară, dorinţa lui este împlinită. Multor creştini aceste predispoziţii le sunt împovărătoare. Markus Hauser ne asigură că a fi clarvăzător nu este nicidecum un dar ci un chin. În nici un caz aceste capacităţi mediumniuce nu trebuiesc socotite daruri ale Duhului Sfânt. Nici prin întoarcerea la Dumnezeu ele nu sunt sfinţite. Ceea ce au dobândit strămoşii în slujba lui Satan nu este preluat şi sfinţit de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 16: 16, etc.).

 

2. Legătura dintre radiestezie şi forţele mediumnice se va vedea clar din două exemple:

 

E/26. Un tânăr s-a dus la un vindecător naturist care folosea pendula şi descântecul magic pentru a trata o anumită afecţiune. După tratament au apărut şi la pacient capacităţi mediumnice. Deodată a căpătat şi el posibilitatea clarviziunii şi putea hipnotiza de la distanţă.

 

E/27. O femeie a vrut să penduleze peste fotografia soţului ei dispărut. După aceasta, a căpătat şi ea posibilităţi de clarviziune şi a devenit somnambulă. Putea să-şi trimită sufletul la depărtări foarte mari. Starea sufletească deplorabilă, a adus-o la consiliere spirituală. După ce s-a destăinuit şi şi-a predat viaţa lui Dumnezeu, aceste predispoziţii au dispărut.

Există transmiteri conştiente sau inconştiente ale unor puteri de medium. În urma tratamentului efectuat de unii ocultişti cu proprietăţi mediumnice deosebite, pacientul tratat poate deveni şi el medium. Aici avem opusul demonic al binecuvântării prin punerea mâinilor, practicată de ucenicii lui Hristos şi descrisă în Faptele Apostolilor în capitolele 8, 17; 19,6. Există şi transmiterea conştientă la rabdomanţi sau radiestezi. Mulţi mi-au relatat la consiliere că şi-au căpătat sensibilitatea pentru baghetă, datorită faptului că un magician puternic, priceput în a folosi nuiaua le-a ţinut mâna în căutarea izvoarelor de apă. După aceea şi ei au putut dintr-o dată mişca bagheta , capacitate ce a persistat.

Pentru a se face deosebire între predispoziţiile de medium şi forţele duhovniceşti biblice, vor urma nişte exemple, care pot mai bine ca orice teorie să permită o privire în această problematică încărcată de tensiune.

 

E/28. O femeie care avea o suferinţă trupească s-a dus pentru o consultaţie la un vraci care folosea pendula. Diagnosticul şi denumirea medicamentului au fost stabilite cu ajutorul acesteia. Femeia, care manifesta interes pentru credinţa creştină, a simţit că asupra ei acţionează forţe sinistre. Aceste lupte sufleteşti, foarte curioase, au durat câteva luni. În răstimpul acestor crize neobişnuite de frică, a apelat la consilierea spirituală.

 

E/29. O tânără avea din copilărie predispoziţia dedublării. Ea vedea deseori stafii. Pentru sacru avea o repulsie puternică. La o evanghelizare a venit la credinţa în Hristos şi din acel moment repulsia faţă de cele duhovniceşti a dispărut. Odată, s-a îmbolnăvit şi s-a dus la un medic ce practica magia cu pendula, fără ca ea să ştie despre asta. Imediat tulburările ei psihice şi rezistenţa faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de rugăciune s-au reinstalat.

Acest exemplu confirmă următoarea situaţie. Mai sus s-a spus că şi aptitudinea dedublării face parte din repercusiunea târzie a activităţii oculte a strămoşilor. Un simptom al acestei repercusiuni este rezistenţa faţă de tot ce este duhovnicesc. Tânăra din exemplul 29 prezenta ambele simptome. După ce s-a întors la Hristos, puterile mediumnice au dispărut. După tratamentul cu pendula, au reapărut. Şi aici se poate observa caracterul medumnic al activităţii cu pendula. Particularitatea rezistenţei faţă de cele duhovniceşti se va demonstra şi prin alte exemplificări.

 

E/30. Datorită unei îmbolnăviri, o femeie a apelat la un foarte cunoscut vraci ce folosea pendula. Nu s-a gândit la nimic rău, căci nu auzise până atunci de ceva negativ legat de diagnosticarea bolii prin această metodă. În sala de aşteptare a fost cuprinsă de nelinişte sufletească. Această nelinişte s-a accentuat în timpul tratamentului. A luat medicamentele stabilite cu pendula, dar gradul tulburărilor ei psihice a luat o amploare tot mai mare. Nu mai putea să se roage, i-a apărut o repulsie faţă de Biblie şi avea o repulsie din ce în ce mai mare faţă de sacru. Fără a primi din partea nimănui sfatul corespunzător, în cele din urmă a aruncat medicamentul din proprie iniţiativă. Abia după aceea a venit la consiliere spirituală şi m-a întrebat ce gândesc despre pendulă şi medicamentele astfel stabilite.

 

E/31. Un magician care folosea pendula, m-a căutat pentru consiliere. A recunoscut deschis că această activitate îl stresează şi îl consumă nervos. El se specializase îndeosebi în tolerarea alimentelor de către unele persoane. Spunea că zahărul alb ar avea asupra lui efecte negative, cel din trestia de zahăr dimpotrivă, efecte pozitive. Mierea, după încălzirea la 60° ar avea aceleaşi influenţe pozitive. După ce a practicat magia mulţi ani, a observat că starea sa sufletească este schimbată. Energia sa şi hotărârea cu care lua decizii slăbiseră. O sensibilitate bolnăvicioasă îl cuprinsese. Avea ticuri nervoase şi devenise alergic la vânt şi la apă. Dacă încerca să citească Biblia avea senzaţii de vomă şi simţea o mare repulsie. Faţă de Hristos şi chiar faţă de orice cruce simţea dezgust. Observând singur că aceste tulburări psihice sunt legate de practica sa radiestezică, a solicitat consiliere spirituală şi a fost dispus să-şi pună viaţa sub autoritatea lui Hristos.

În aceste două exemple, se arată că atât femeia tratată radiestezic cât şi magicianul ce activa cu pendula au devenit atenţi asupra periculozităţii acestei practici, datorită felului de gândire realist şi datorită spiritulul de observaţie foarte activ. Ei au ajuns la refuzul folosirii radiesteziei înainte de a fi îndrumaţi la aceasta de către un consilier spiritual.

 

Opoziţia dintre folosirea pendulei şi o viaţă de rugăciune va fi demonstrată în 4 exemple.

 

E/32. Un vestit rabdomant fu rugat de către un profesor de la facultatea de medicină să parcurgă cu bagheta diferite corpuri ale clădirii clinicii şi să urmărească reacţiile acesteia. Motivul rugăminţii profesorului se datora faptului că în una din clădiri rata deceselor era foarte mare. Când în această clădire erau internate persoane grav bolnave, starea lor de sănătate de obicei se agrava. Profesorul n-a dezvăluit aceste lucruri magicianului, dorind un rezultat neinfluenţat. Magicianul a parcurs toate clădirile şi într-adevăr în cea în care se înregistra o rată a mortalităţii ridicată, impulsurile erau mai puternice. Pentru a perfecţiona experimentul, profesorul, care nu credea în indicaţiile nuielei, a dispus instalarea în acea clădire a unui sistem de ecranare. Rezultatul a fost uimitor. Rata deceselor era acum mult mai mică. Pentru a nu da naştere la comentarii din partea colegilor, profesorul s-a ferit să facă cunoscut experimentul.

Acel magician avea şi capacitatea clarviziunii. El putea spune în orice moment unde se află membrii familiei sale. Era solicitat şi de societăţi de asigurare şi de agenţii imobiliare pentru a stabili proprietăţile solului pe care sunt sau vor fi amplasate imobile. Acest ghicitor a declarat că nu poate să se mai roage, o forţă interioară îl împiedică.

 

E/33. Un creştin care avea un parc dorea să găsească un izvor. Nuiaua unui rabdomant a reacţionat în două locuri. S-au făcut săpături, dar fără rezultat. Ghicitorul a declarat: “Asta nu mi s-a mai întâmplat !”Stăpânul parcului răspunse: ”M-am rugat lui Dumnezeu pentru că nu îmi era clar, dacă eu, un creştin, trebuie să folosesc nuiaua magică”. La aceasta rabdomantul spuse: ”A, bineînţeles că în acest caz nu merge!”

 

E/34. Un magician cu pendula descânta negi, bătături, guşă endemică, erupţii ale pielii şi alte afecţiuni de acest fel. Deasemenea, experimenta descântul pentru a provoca moartea. Susţinea că poate îmbolnăvi şi însănătoşi oamenii. O femeie credincioasă, care nu ştia nimic de forţa lui magică şi crezându-l un mare vindecător naturist, s-a dus la el pentru tratament. În sala de aşteptare, pe când se ruga în sinea ei, magicianul i s-a adresat brusc: “Puteţi pleca acasă, nu vă pot trata !” Totuşi, începând cu acea zi, ea a fost tulburată. O chinuiau melancolia şi gândul sinuciderii. Soţul ei, care nu avea o poziţie fermă faţă de credinţa în Hristos, s-a dus la acelaşi magician pentru tratament. Copiii născuţi de soţia sa după acest tratament sunt anormali. Curios este că medicul internist îşi îndruma pacienţii cu boli mai dificile către acest vraci.

 

E/35. La o evanghelizare în sudul Germaniei, a venit la mine un creştin. El mi-a dat dezlegare pentru a face publică următoarea relatare. Din tinereţe a băgat de seamă că la el nuiaua reacţionează. Comparând cu rezultatele altor magicieni, a observat că în cazul lui, nuiaua indică foarte exact poziţia şi adâncimea izvoarelor. Rapid vestea s-a răspândit în împrejurimi. Pentru a găsi surse de apă n-a fost chemat numai de ţărani, ci şi de industriaşi. Fabricanţii, care datorită indicaţiilor precise economiseau mult din ceea ce trebuiau să aloce dotării cu utilaje de foraj moderne şi costisitoare, îi plăteau onorarii importante. Tânărul avea un cerc de clienţi plini de recunoştinţă. După această îndelungată experienţă s-a întâmplat ceva nou în viaţa acestui om. La o evanghelizare şi-a predat viaţa lui Dumnezeu. Negăsind nimic rău în a afla surse de apă, a continuat să desfăşoare aceeaşi activitate ca mai înainte. Deodată a observat că se petrece ceva ciudat cu fiinţa lui. A văzut cum, după ce căuta apa, nu mai putea să se roage şi nici să citească Biblia timp de două zile. Când citea din Biblie, îi pâlpâia ceva în ochi, ceea ce nu se întâmpla la citirea ziarului. Atunci când se ruga, atenţia îi era imediat distrasă de altceva. Două zile simţea o nelinişte puternică. După observaţii îndelungate, a stabilit o corelare între căutatul apei şi tulburările din viaţa sa spirituală. Aceste experienţe l-au adus pe acest om credincios la mine pentru consiliere spirituală. El spunea: “Activitatea de radiestezist îmi paralizează pentru o vreme viaţa mea spirituală, de aceea va trebui să renunţ la ea chiar dacă voi fi presat de clienţi şi îmbiat cu sume mari.” Aceasta este relatarea unui magician cu nuiaua şi cu importante posibilităţi de medium. E de amintit că nu cerea onorarii, ci clienţii săi îi erau recunoscători şi-i ofereau sume mari.

 

Aceste patru exemple arată că magia cu nuiaua paralizează disponibilitatea omului pentru rugăciune. Pe de altă parte, rugăciunea creştinului din exemplul 33 a fost cea care a făcut imposibilă găsirea apei. Femeia ce se ruga în sala de aşteptare paraliza activitatea magicianului. În ultimul exemplu am văzut cum, după convertire, magicianul a descoperit singur că activitatea de medium îi perturba serios relaţia sa cu Hristos. Pneuma (Duhul Sfânt) şi mediumnitatea (folosirea puterilor oculte) se exclud reciproc.

 

Un paragraf aparte va fi dedicat urmărilor radiesteziei. Nu este vorba aici de perturbarea vieţii de credinţă ci de leziuni ce pot fi dovedite medical.

 

E/36. Un tânăr care devenise şomer s-a dus la un magician să-i ghicească cu pendula un loc de muncă. Cu ajutorul acestui om a primit într-o singură zi cinci oferte. A căpătat un loc de muncă, dar a trebuit să-l părăsească după câteva zile, deoarece devenise bolnav de nervi. Câteva luni a fost la o clinică de boli neurologice. După ce boala s-a ameliorat s-a adresat unor călugări care l-au sfătuit folosind pendula. Apoi s-a dus la un descântător să primească sfat şi de la el. Urmarea a fost că după câteva zile a avut crize de furie şi a trebuit să fie dus din nou la clinică.

 

E/37. Un tânăr bolnav de astm bronşic a apelat la serviciile unui vraci ce folosea pendula. Cu ajutorul acesteia i s-a stabilit corect diagnosticul şi tratamentul. În afară de pendulă, vraciul folosea şi descântecul. Pentru acest tânăr a folosit un descântec magic din cărţile a 6/7-a ale lui Moise. Apoi a lipit pe diferite părţi ale corpului pacientului nişte plasturi. Plasturii de tip Hansaplast au fost unşi cu o alifie. După câteva zile sub plasturi se acumulase puroi. Acesta s-a scurs, dar nu a rezolvat problema astmului, n-a fost vorba nicidecum de vindecare. Din această vreme însă, tânărul a ajuns să aibă tulburări nervoase şi sufleteşti. Fiind student observase cum îi slăbeşte memoria, nu se mai putea concentra şi era confuz. Aceste dereglări l-au făcut să ceară asistenţă spirituală.

 

E/38. Un predicator al unei comunităţi evanghelice folosea radiestezia, căutând apa şi minereuri. Depista boli şi indica şi tratamentul. Un profesor elveţian a cercetat posibilităţile acestui om. În prezenţa asistenţilor săi şi a studenţilor, magicianul a fost îndemnat să pună unor persoane, 20 la număr, diagnostic. Tuturor 20 le-a pus diagnostice corecte. Nici acest predicator n-a fost ocolit de reacţiile negative ale magiei. Soţia sa a avut un accident mortal, toţi copiii i-au murit de o moarte nenaturală. El însuşi se află de trei ani la ospiciu.

 

E/39. Un preot din centrul Germaniei folosea pendula tratând bolnavi şi indicând medicamente. El trata şi la distanţă. Bolnavii îi trimeteau fotografii peste care acţiona cu pendula, apoi le stabilea medicamentul. O creştină şi-a trimis şi ea fotografia. A primit diagnosticul şi medicamentele. Ulterior a înnebunit şi a ajuns la ospiciu. Rudele ei s-au adresat superiorilor bisericii şi preotul a fost tras la răspundere.   

Aceste patru exemple cunoscute prin consilierea spirituală dovedesc faptul, de altfel observat de sute de ori, că prin terapia cu pendula se obţin unele ameliorări şi anumite vindecări pe plan fizic. Acestea sunt însă deseori plătite prin lezări sufleteşti. Nici chiar predicatorul radiestez activ, despre care s-a scris mai sus, n-a fost ocolit. Gradul de îmbolnăvire psihică este mai accentuat şi mai complicat la magicianul activ datorită activităţii sale de medium decât la cel ce este supus pasiv tratamentului. Caracterul ocult al folosirii pendulei iese de multe ori în evidenţă, deoarece radiesteziştii folosesc deseori şi alte practici ca descântatul, spiritismul, clarviziunea, magnetismul etc. Folosirea pendulei este în acest caz în bună tovărăşie. Cine se aseamănă, se adună.   

 

Ca observator şi critic am luat parte la conferinţa radiestezilor de la Academia Evanghelică din Tutzing. Conferinţa era condusă de un teolog. S-au reunit circa 60 de magicieni ce folosesc nuiaua şi pendula din diferite regiuni ale Europei. Ei făceau deosebire între pendularea fizică şi cea mentală. Pendulare fizică era socotită umblarea pe teren în căutare de bogăţii. Iar pendularea mentală era practicată numai, de exemplu, peste o hartă . Parcurgerea terenului nu este necesară în acest caz. Un magician din Elveţia spunea că el ar putea, folosindu-se de o hartă, să determine,să zicem, o sursă de apă lângă Tokio (Japonia). Harta este în acest caz o punte psihică, un mijloc de comunicare.

 

Cu pendularea mentală nu se caută desigur numai valori subpământene, ci se poate răspunde la toate întrebările adresate de cineva interesat. Astfel mulţi soţi, apelând la folosirea pendulei peste fotografia soţiei, aflau dacă aceasta le era credincioasă.

Încheierea şi punctul culminant al acestei conferinţe l-a constituit refuzul teologului ce prezida discuţiile de a accepta vreuna din criticile mele. Poziţia lui a fost aprobată cu mare larmă de cei prezenţi. În schimb, a apreciat drept bună orice formă de folosire a pendulei şi a nuielei (baghetei).

Motivul acestei recunoaşteri din partea teologului a fost un comentariu ciudat asupra primului articol din crez. Ceea ce pierde însă din vedere acest teolog sunt nenumăratele observaţii referitoare la practica rabdomanţilor şi radiesteziştilor. Problema radiesteziei însă, nu este rezolvată doar printr-o gândire logică şi teologică. Astfel, dacă s-ar face o comparaţie grosolană, nici învierea lui Hristos n-ar fi înţeleasă după ideologia teologică, ci trebuie percepută prin credinţă. În acelaşi fel, nici activităţile carismatice şi mediumnice nu pot fi confirmate prin concluzionări logice. Liderul conferinţei a căzut pradă acestei erori în paguba celor ce cred în Dumnezeu.

 

O a doua concluzie stă la baza acestei aprecieri ciudate asupra radiesteziei. Din primul articol al crezului nu se poate trage concluzia asupra îndreptăţirii forţelor mediumnice. Cosmosul, natura au fost cuprinse şi ele în căderea în păcat a omenirii. De aceea forţele nemijlocite care mai erau nealterate în paradis, nu s-au păstrat nici ele aşa cum erau la început .

 

În ultimul rând, se atrage atenţia că primul articol al crezului poate fi înţeles numai prin prisma paragrafelor 2 şi 3. Judecata izolată duce la devieri, după cum se întâmplă şi în realitate. Această aşa-numită “simţire a naturii” este de fapt o exaltare faţă de natură. Exaltarea şi fanatismul nu vin însă de la Duhul Sfânt. Asta am putut învăţa clar de la secte. Din orice articol de credinţă, luat separat, se poate extrage o ideologie fanatică. Din primul articol al crezului se poate extrage un misticism al naturii, din cel de-al doilea un misticism legat numai de Isus, iar din articolul trei binecunoscuta exaltare a Duhului Sfănt. Însă misticismul şi fanatismul n-au nimic de-a face cu adevărata cale trasată de Biblie.

      

 

1. CRISTALOMANŢIA

Există cărţi oculte despre mantica şi magia cu oglinda. Scopul magicianului care se serveşte de oglindă este acela de a face de la distanţă vindecări, vrăji de persecuţie, de apărare, de dragoste şi precum şi alte practici magice. Ghicitorul cu oglinda caută să descopere lucruri ascunse, să dea în vileag crime, să depisteze boli complicate, să înţeleagă fenomene ce se petrec în cosmos şi multe altele. Ca unelte oculte se folosesc nu numai oglinda magică, ci şi bila de sticlă, cristalul de stâncă şi alte obiecte care reflectă lumina. Unii folosesc chiar şi oglinda apei în acest scop.

 

Din punct de vedere istoric, practica ghicitului cu oglinda sau cristalul este cunoscută de câteva sute de ani. Chiar şi în basme întâlnim formulări ca: “Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară ?” Oglinda îşi are un loc al ei şi în mistică. Cele mai preţioase idei i-ar fi venit lui Jakob Böhme meditând în faţa “bilei cizmarului”. Vorbind din punct de vedere psihologic, s-ar putea ca privirea fixă să ajute la autosugestie sau autohipnoză şi la apariţia anumitor procese subconştiente. Aceasta este o dovadă că în forma de ghicire cu oglinda intră în acţiune forţe subconştiente. Şi pentru că aceste forţe se sustrag în general controlului conştient, pot constitui o poartă de intrare pentru anumite puteri din afară. Nu degeaba apostolul Pavel spunea că “noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12). Vom da în cele ce urmează câteva exemple referitoare la această formă de ghicire.

 

E/40. Un ţăran bogat de la ferma ”Tannenfels” avea multe oi. Într-o zi câteva din ele au dispărut şi nu au mai fost de găsit. Băiatul care le păzea a fugit la vraciul care dezlega toate misterele cu oglinda şi i-a cerut sfatul. Vraciul a intrat în camera sa şi a stat o vreme acolo. În sfârşit când ieşi afară dădu următoarea indicaţie: “Mergi de-a lungul văii în sus până la primul drum, apoi ia-o la dreapta şi urcă drept în sus pe coasta muntelui. Pe vârful cel mai înalt e o piatră mare, iar lângă piatra aceea sunt şi oile pierdute.” Băiatul a urmat sfatul şi a găsit oile pierdute.

 

E/41. Un ţăran din valea Kappler a venit la vraci şi i s-a plâns: “Astă noapte mi-a fost furată o vacă! Poţi să-mi spui unde e? “Vraciul s-a dus în camera sa şi s-a concentrat asupra globului. În fine, a ieşit afară şi i-a spus omului: “Vaca ta e în gospodăria lui Holzer Iörg, în şură, ascunsă după nişte baloţi de paie. Ia trei, patru oameni şi un poliţist. O parte din voi mergeţi în casă şi ceilalţi direct în şură.” Păgubitul a urmat indicaţiile şi şi-a găsit vaca.

 

Exemplu 42. Unui ateu i-a ars într-o noapte garajul cu tot cu automobil. Pentru că bănuia intervenţia unei mâini criminale, a anunţat poliţia. Cercetările poliţiei n-au dat nici un rezultat. Ca să-i găsească pe făptaşi a căutat un om care ghicea cu oglinda. Acesta s-a retras pentru 20 de minute în cabinet. Când ieşi din camera semiobscură, îi arătă păgubaşului oglinda sa magică, spunând: “Acesta este făptaşul !” Omul recunoscu în acea imagine figura unui fost coleg de şcoală şi izbucni: “E imposibil! Eram în relaţii foarte bune!” Magicianul îi replică: “Oglinda nu minte!”. La plecare îi spuse aşa, ca din întâmplare: ”De fapt, ai să mori în curând!”. Şocat de veste omul îşi căută totuşi fostul coleg, îl privi fix în ochi şi-l întrebă: “Ai cumva vreo legătură cu incendiul care mi-a distrus garajul ?” Cu totul răvăşit, colegul a recunoscut că el a fost cel care a pus focul. Fiind întrebat care este motivul acestui act, incendiatorul a mărturisit că era gelos pe succesul economic al colegului, mai ales că el se confrunta numai cu probleme la locul de muncă. Vinovatul îl rugă pe cel păgubit să ţină secretă întâmplarea cu incendiul, pentru aceasta fiind dispus să-i plătească contravaloarea maşinii şi a garajului. Ceea ce a şi făcut.

 

Cam la patru săptămâni după convorbirea cu vraciul, păgubaşul a scos în timpul nopţii un ţipăt îngrozitor. Soţia sa s-a trezit, a aprins lumina şi şi-a văzut soţul zbătându-se, având crampe îngrozitoare. A chemat de urgenţă medicul care l-a internat imediat într-o clinică universitară. Începând cu prima noapte a crizei, omul a zăcut inconştient şi a fost alimentat artificial timp de zece zile. În acelaşi timp, membrii unei biserici creştine s-au rugat zilnic pentru el. În cele din urmă, pacientul şi-a revenit din comă şi a povestit ce s-a petrecut cu el în acele zece zile. Când la începutul acestei boli ciudate se trezea noaptea, vedea în vis, sau pe jumătate treaz, venind spre el figuri diavoleşti,care îl târau cu ele spre iad. În acele momente, toate păcatele vieţii sale i se perindau prin faţa ochilor. Vedea secvenţe din noaptea incendiului, deasemeni vedea foarte clar secvenţele vizitei lui la ghicitor. Acele oribile creaturi întunecate care îl târau în abis, îi repetau că păcatele sale au întrecut măsura şi pentru fărădelegea lui trebuia să fie crucificat. Chiar a şi suferit în timpul visului o crucificare cu chinuri îngrozitoare. După o maltratare şi o tortură cu chinuri nesfârşite, aceste sinistre făpturi au dispărut, s-a făcut lumină şi el şi-a recăpătat conştiinţa. Mai târziu, medicul i-a comunicat că a fost în stare de inconştienţă timp de zece zile. După această experienţă îngrozitoare, omul acesta s-a schimbat radical. Dintr-un om care nu vroia să ştie de biserică şi de Dumnezeu, a devenit o persoană care frecventa regulat serviciul divin al bisericii locale. A devenit atât de zelos încât duminica îşi umplea maşina cu vecini pe care îi aducea la biserică.

 

În ciuda tuturor relatărilor confuze şi îndoielnice provenite de la mulţi ghicitori cu oglinda, aceste trei exemple arată că unii dintre ei pot obţine informaţii autentice de la oglinzile lor. În primele două cazuri n-am putut urmări influenţele ghicirii cu oglinda, însă în cel de-al treilea acestea se pot vedea clar. Se poate ca păgubitul cu garajul să fi fost victima unei sugestionări la auzul vorbelor magicianului care-i adresase teribilele cuvinte: “De fapt vei muri !”. Astfel, omul acesta a fost tulburat sufleteşte, gândurile sale concentrându-se asupra făptaşului şi a pierderii suferite. În acel moment, mintea sa îi era distrasă, iar subconştientul i-a rămas ”deschis”. Pentru vraciul cu oglinda, situaţia respectivă a constituit momentul prielnic ca să implanteze această sugestie, care i-a şi penetrat subconştientul. Îmbolnăvirea a fost probabil rezultatul acestei sugestii. Aici, folosind terminologia profesorului Zucker, nu a fost vorba despre o ghicire mistică sau un act de presimţire, ci despre un act magic, cu putere de influenţare. Consilierului spiritual îi sunt de ajuns astfel de exemple pentru a se pune în gardă în ceea ce priveşte acest gen de ghicire.

 

1. PSIHOMETRIA

Cuvântul psihometrie se poate traduce prin “măsurarea sufletului”. Noţiunea a fost întrebuinţată pentru prima dată de către profesorul american Buchanan. Prezentarea acestei noţiuni este extrem de dificilă. Câteva exemple ne vor introduce mai bine în subiect.

E/43. Un tânăr care m-a vizitat avea rara capacitate de a putea stabili, pe baza unui obiect, datele personale şi particularităţile deţinătorului acestuia. Voi reda un exemplu. Într-o zi medicul familiei sale, care voia să-l testeze, i-a dat câteva rânduri scrise de mână, fără a indica al cui este scrisul. Tânărul s-a concentrat asupra celor scrise şi a dat indicaţii precise referitoare la persoana în cauză, la adresa ei, la relaţiile de familie, la bolile de care suferă şi la multe altele. Medicul a confirmat aceste date.

 

În acest exemplu se ridică întrebarea dacă nu este vorba pur şi simplu de telepatie. Poate tânărul nu a obţinut datele datorită textulului scris, ci prin telepatie, de la doctor. Totuşi, acest argument poate fi considerat plauzibil doar pentru o parte din datele furnizate. Însă tânărul a spus şi lucruri pe care medicul nu le ştia şi care în urma cercetărilor s-au dovedit a fi exacte.

 

E/44. Cu ocazia unor evanghelizări în Elveţia, în timpul consilierii spirituale, am intrat în contact cu un clarvăzător care avea abilităţi psihometrice şi care putea da informaţii foarte corecte. Dacă i se punea în faţă un obiect al unui pacient necunoscut, ca de exemplu o batistă, el putea spune de ce boală suferă acea persoană. Un profesor de la Zurich a cercetat această aptitudine şi a stabilit că datele relatate sunt exacte. Mai multe activităţi psihometrice ale acestui clarvăzător îmi sunt cunoscute. El putea indica în acelaşi fel bolile din cauza cărora au murit unele persoane. Un alt exemplu de psihometrie este relatat în” Seelsorge und Okkultismus” (Consiliere spirituală şi ocultism). Şi exemplul 19 din această carte se referă la acelaşi domeniu.

 

O întrebare dificilă este: cum ia naştere această clarviziune psihometrică? Unii parapsihologi ca Richet, Geley, Price, Gumppenberg, Gatterer, sunt de părere că omul şi-ar impregna într-un anumit mod îmbrăcămintea şi toate obiectele folosite. Psihometrul ar avea posibilitatea să surprindă şi să explice aceste impregnări psiho-mentale. Această explicaţie este foarte îndoielnică dacă ne gândim că psihometrul vede cu ajutorul unui obiect nu numai trecutul ci şi viitorul persoanei respective. Fără îndoială, aici ne aflăm în domeniul de ghicire mediumnic. Această presupunere este confirmată atunci când se urmăreşte soarta psihometrilor. În calitate de consilier spiritual am avut posibilitatea de a cerceta practicile psihometrice. De pildă, ghicitorul de la exemplul 43 voia să se întoarcă la Dumnezeu, să-şi dăruiască viaţa lui Hristos. În acel moment a avut experienţa unei mari opoziţii. Rezistenţa faţă de tot ceeace ţine de credinţă a devenit aşa de puternică, încât în momentul rugăciunii nu putea să-şi mai adune gândurile. După aceea psihicul său era iarăşi limpede. Nu a fost în stare nici măcar să repete după cineva o rugăciune, cu toate că era un om inteligent şi ar fi vrut să se roage. Faţă de orice îndemn sau încurajare din Biblie avea o reacţie de respingere. La rugăciune i se făcea totdeauna negru înaintea ochilor. După aceea, am aflat că acest psihometru folosea şi periculoasa carte de magie ”Cartea 6,7 a lui Moise”. Acest lucru, faptul că se asociază cu magia neagră, sugerează şi el deasemenea că psihometria este de natură mediumnică.

 

De fapt ar mai fi de tratat şi despre alte diferite forme de ghicire, de exemplu ghicitul ce se bazează pe fenomenul ”ieşirii din corp” sau al ”părăsirii de către suflet a corpului”.La această experienţă se referă şi multe speculaţii din domeniul ştiinţei creştine, al teozofiei şi antropozofiei. În cartea ”Seelsorge und Okkultismus” sunt enumerate circa douăzeci de forme de ghicire. Tehnica prezicerii diferă deseori, însă duhul şi forţa care o pun în mişcare sunt mereu aceleaşi.

 

VII. POZIŢIA BIBLIEI

Cartea Sfântă (Biblia) este foarte unitară în modul de a categorisi aceste lucruri, adică în opoziţia ei. În nici o epocă a poporului Israel ghicitorii n-au fost apreciaţi pozitiv. Din perioada cea mai timpurie până în timpul Domnului Isus Hristos şi până s-au scris cărţile Noului Testament, magia a fost condamnată în orice formă a ei. Câteva dovezi:

Levitic 20,6 ”Dacă cineva se duce la ghicitori şi cititori în stele,(…), îmi voi întoarce faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din poporul lui.”

Levitic 20,27 ”Dacă un bărbat sau o femeie cheamă duhul unui mort,sau se îndeletniceşte cu ghicirea,să fie pedepsiţi cu moartea; să-i ucideţi cu pietre.”

Deuter.18,10 ”Să nu fie la tine nimeni…ghicitor, sau cititor în stele, vestitor al viitorului, vrăjitor, descântător,…sau care întreabă pe morţi. Căci cine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului.”

Ceea ce era valabil în timpul lui Moise, s-a menţinut şi pe timpul regilor şi profeţilor:

1 Cron. 10,13 ”Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege şi pentru că a întrebat pe cei ce cheamă morţii.”

Zah.10,2 ” …Ghicitorii proorocesc minciuni, visurile mint şi mângâie cu deşertăciuni.”

Alte texte sunt la: I Sam. 28, 6-21 ; Isaia 8 ,19 ; 44, 25; Ier. 29, 8; Ezec. 21, 26; Mica 3, 6-7. Textul din Fapte.16,16-18 s-a comentat deja.

 

Noi reţinem din toate aceste texte faptul că ghicirea, în formă ştiinţifică sau în formă primitivă, stă sub judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a fost de acord cu ea. Acesta este motivul pentru care, în urma atâtor forme diferite de ghicire, apar lezări ale trupului şi sufletului. Vom face în cele ce urmează un scurt sumar al acestor efecte, deşi trebuie specificat faptul că lista reprezintă doar tiparul lor frecvent, obişnuit, şi deci nu este exhaustivă; în plus trebuie specificat că aceste efecte nu sunt totdeauna rezultatul practicilor oculte. Nu e vorba deci de o cauzalitate simplă. La cei ce intră în contact cu ghicirea şi la cei sub stăpânire ocultă, aceste urmări sunt foarte frecvente.

În privinţa religiei la tipul ateu apare rezistenţa faţă de sacru, împietrirea sufletului, tendinţa de a pune totul la îndoială, de a folosi cuvinte blasfemiatoare, neputinţa de a crede şi de a se ruga. Tipul ”cucernic” se socoteşte foarte sfânt, este fariseic, îşi maschează defectele, e lipsit de sensibilitate faţă de acţiunile Duhului Sfânt.

 

În privinţa caracterului apar pasiuni anormale, dependenţa de vicii, lipsa stăpânirii de sine (cu privire la nicotină, alcool, anomalii sexuale), crize de furie, zgârcenie, bârfă, egoism, blasfemii ş.a.

Din punct de vedere medical, în familiile cu antecedente oculte apar într-o proporţie însemnată tulburări nervoase, psihopatie, isterie, coree (mişcări involuntare), paralizii, epilepsie, copii anormali, surdomuţi, psihoze mediumnice, tendinţa spre boli psihice etc.  (Vezi Seelsorge und Okkultismus)

Pentru a se preveni orice confuzie grosolană, se remarcă aici că nu trebuie confundate cele două concepte: mantica (ghicirea) şi profeţia. Profeţia vine de sus, ghicirea vine de jos. Profeţia se produce datorită inspiraţiei de la Duhul Sfânt, pe când ghicitul este de natură demonică. Ghicitoarea din Filipi avea un duh din adâncuri. Profetul Agab din Fapte 21, 10 a primit o îndrumare de la Duhul Sfânt. Trebuie neapărat să fim atenţi, deosebind clar aceste noţiuni.

 

VIII. ELIBERAREA DE SUB ÎMPOVĂRAREA OCULTĂ

Există o eliberare de sub influenţa şi de urmările magiei. Întâlnirea apostolului Pavel cu ghicitoarea din Filipi a condus la eliberarea imediată şi deplină a femeii. Numele lui Isus are această putere asupra duhurilor întunecate din adâncuri. Biruinţa Domnului Hristos la Golgota pe cruce este piatra de care se frâng forţele infernului. Tratarea oamenilor aflaţi sub influenţa magică nu este în primul rând sarcina psihiatrului – care poate fi solicitat numai pentru probleme pur medicale – ci a consilierului spiritual creştin. De fapt, o eliberare reală este posibilă numai prin mijlocirea lui Hristos. Omul aflat sub presiunea produsă de magie trebuie să vină la Isus Hristos. Ca să ajungă acolo, este neapărat necesară o mărturisire completă a păcatelor (spovedanie). În Biblie spovedania este un act benevol. Noi, creştinii care ne bazăm pe Evanghelie, nu vrem să facem din acest lucru o obligaţie. Dar, în activitatea mea de consilier spiritual, n-am văzut pe nimeni aflat sub împilare ocultă care să se fi putut elibera fără mărturisire.

 

Indicaţii mai detaliate se găsesc pe ultimele pagini din partea a treia (Spiritismul) din această carte. Cartea ”Heilung und Befreiung” (Vindecare şi eliberare) se ocupă în mod deosebit de problema eliberării .Aici, pentru încurajare vor fi redate numai câteva exemple.

 

E/45. O fată, provenind dintr-o familie creştină pietistă, lucra într-o mare întreprindere. La secţia ei era o femeie care ghicea în cărţi tuturor fetelor din fabrică. Fata a ezitat multă vreme să se ducă la ghicitoare, pentru că mama ei o avertizase încă din copilărie să nu facă un asemenea lucru. În final a biruit-o curiozitatea şi s-a dus la ghicitoare. Aceasta a amestecat cărţile şi le-a pus pe masă. Deodată femeia i-a spus fetei: ”Dumneavoastră nu pot să vă ghicesc în cărţi ”.

 

E/46 O femeie tânără s-a dus la un tratament magic, din cauza unei boli organice. Terapeutul i-a aflat cu ajutorul pendulei medicamentele necesare. Într-o zi, magicianul i-a explicat că peste câţiva ani va paraliza. După cinci ani i-au apărut într-adevăr simptome de paralizie pe partea dreaptă a corpului. Braţul şi o parte din picior au devenit insensibile şi nu le putea mişca. În acelaşi timp nu se mai putea ruga şi nu putea să citească Biblia. O teamă grozavă a pus stăpânire pe ea. După ce mi-a mărturisit în întregime tot, m-am rugat cu ea şi mi-am pus mâinile peste ea (conform textului din Iacov 5:14). Din acel moment paralizia a dispărut.

 

E/47. O femeie s-a dus deseori la ghicitoare. De multe ori a cerut sfaturi şi unui magician cu pendula. Începând cu această perioadă, în casa ei au apărut diferite fenomene anormale. Auzea bătăi şi zgârieturi şi vedea mergând umbre de strigoi. A fost cuprinsă de o mare spaimă. A cerut ajutor spiritual, şi i s-a arătat calea spre Hristos. După convertire, aceste fenomene terifiante au dispărut din casa ei.

Aceste trei relatări arată forţa credinţei creştine. Fata din acea familie creştină era înconjurată de rugăciunile celor de acasă. De fapt, se întâmplă de multe ori ca oameni pentru care se ridică multe rugăciuni către cer să fie păziţi în situaţii de primejdie. În cazul fetei, puterea magica a fost brusc paralizată. În al doilea exemplu întoarcerea la Hristos a fost cauza eliberării de sub influenţa sugestiilor magiei. În al treilea exemplu nu se poate preciza dacă femeia aceea vedea într-adevăr strigoi sau avea numai halucinaţii. În orice caz, prin întoarcerea la Hristos a scăpat de aceste stranii perturbări. Acum urmează două exemple de eliberare a doi radiestezişti, cei mai puternici pe care i-am putut cunoaşte.

 

E/48. Un medic şi-a dat seama că are înzestrarea de a folosi pendula. El a făcut experimente timp de opt zile. Dacă intra un nou pacient în cabinet, îi oferea un scaun şi se deplasa în camera de alături. Folosind pendula peste un alfabet, afla numele, prenumele şi afecţiunea pacientului. Rezultatul se potrivea întocmai cu ceea ce constata la consultaţie. Reuşita l-a îndemnat să continue experimentările. Astfel, când o soră de caritate de la filială i-a telefonat anunţând noi pacienţi, a procedat la fel. Cu ajutorul alfabetului ocult a detectat prenumele, numele, boala şi chiar vârsta pacientului încă necunoscut. Rezultatul a fost conform realităţii. Aceste realizări l-au îndemnat să facă experimente tot mai dificile. Dacă voia să ştie ora de sosire sau de plecare a unui tren, pendula îl informa exact. Cu ajutorul pendulei, putea stabili într-o fotografie de grup numele, prenumele, vârsta, relaţiile de familie şi alte lucruri de acest fel despre toate persoanele. Acestui clarvăzător i se ofereau toate şansele oferite de practicarea previziunii şi clarviziunii.

 

Medicul a observat însă odată cu aceste experimente şi anumite transformări psihicului său. A devenit nestăpânit în domeniul sexual cât şi faţă de alcool şi nicotină. Se înfuria uşor şi nu se mai recunoştea pe sine. Chiar din primele opt zile de experimente radiestezice simţea că-şi va pierde minţile. Nu a mai continuat cu pendulările, ci în tulburarea sa a căutat calea spre Hristos. A avut parte de eliberarea totală de aceste forţe. Medicul este astăzi de părere că reacţiile pendulei sunt de natură demonică, deoarece la el a apărut pe lângă urmările caracteristice din domeniul psihic şi o opoziţie faţă de religie.

 

E/49. La o conferinţă evanghelică din Elveţia, am cunoscut un predicator. Istoria vieţii sale reprezintă un triumf al harului lui Dumnezeu. Fiindcă în tinereţe logodnica sa îi era necredincioasă, a mers la ghicitori. Şi pentru că se împliniseră toate indicaţiile acestora, s-a apucat şi el să înveţe din curiozitate aceste metode. A început cu pendula şi stabilea astfel calitatea alimentelor. În curând s-a îndreptat spre o activitate mai bine remunerată. Obţinea cu pendula preţurile concurenţei şi a avut succes. Dacă îi intrau după aceea în mână listele cu preţuri ale firmelor concurente, ele se potriveau întocmai cu cele găsite de el cu pendula. Noaptea el îşi influenţa clienţii cu oglinda magică pentru a-i face să apeleze le serviciile sale. În cele din urmă s-a apucat de vindecat boli. Diagnosticele sale erau foarte precise, stabilind şi medicamentele corespunzătoare. Prin descânt magic, putea calma dureri de dinţi, putea opri hemoragii, vindeca reumatismul, trata de la distanţă şi putea efectua şi alte acţiuni. Dacă trebuia găsit locul pierderii unor obiecte, cu pendula le descoperea imediat. Iată pe scurt doua întâmplări.

 

Într-o zi s-a prăbuşit în munţi un avion cu pasageri. După căutări zadarnice, statul a promis o recompensă celui ce afla locul. Omul acesta a luat pendula şi a stabilit ca loc al accidentului poalele muntelui Piz Duan. A anunţat locul determinat de el, dar nu s-au dat curs indicaţiilor sale. Totuşi mai târziu au fost găsite resturile avionului la punctul respectiv. Odată, în Wallis-Elveţia a fost căutat un schior căzut în adâncul unei prăpăstii. Cu ajutorul pendulei şi al hărţii l-a găsit repede pe cel dispărut. Punctul culminant al acestor experienţe cu pendula a fost prezicerea viitorului. Când în 1938 regiunea Sudeţi a fost anexată Germaniei, a întrebat pendula daca va fi război şi când. Pendula a indicat septembrie 1939. Această previziune s-a împlinit. Asemenea multora care practică ghicirea cu pendula, credea şi el că acest dar l-a primit de la Dumnezeu. De fapt el socotea acestă activitate cu pendula drept o nouă ştiinţă.

 

Într-o zi cineva i-a pus în mână o cărticică scrisă de un creştin. Privirea i-a căzut pe textul din Deuteronom 18:10-12: “..Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înainte Domnului”. Cuvântul acesta l-a lovit ca un trăsnet. Cu sufletul zguduit a aruncat cărţile despre pendulă şi magie şi a început lupta pentru eliberare. De-abia acum şi-a dat seama cui îi slujise. Într-o broşură el scrie: “Satana, care prin activitatea mea câştigase dreptul asupra sufletului meu, mă lovea şi mă chinuia necurmat.” A ajuns la un faliment sufletesc total. Luni de zile s-a luptat pentru eliberare. Un grup de credincioşi a început să mijlocească prin rugăciune către Dumnezeu pentru el. Timp de cincisprezece luni s-a zbătut între biruinţă şi eşec. Perioade de bucurie şi credinţă alternau cu perioade de deprimare. Încă nu scăpase de magie, pentru că nu renunţase de tot în aceasta privinţă. Încă mai socotea folosirea pendulei ca fiind ceva ştiinţific. În cele din urmă Dumnezeu l-a ajutat să o rupă şi cu magia pendulei. Dintr-o dată a scăpat de orice senzaţie apăsătoare şi viaţa sa a fost inundată de bucurie. A aflat siguranţa iertării de orice vină. Isus Hristos a devenit esenţialul vieţii lui. De atunci el slujeşte cu credinţă lui Dumnezeu. La una din evanghelizările mele în Zürich el a ţinut conferinţa de încheiere cu tema: “De la magician la evanghelist” – Pe cine îl eliberează Fiul lui Dumnezeu, acela e cu totul liber !

Întregul capitol se încheie cu un exemplu care arată modul în care o persoană a fost eliberată după ce a citit despre pericolul implicării în practicile oculte:

 

E/50. Un tânăr provenind dintr-un mediu creştin, a ajuns să folosească pendula. El o socotea o nouă ştiinţă. S-a logodit cu o fată credincioasă, care i-a atras atenţia asupra pericolului folosirii pendulei. Ea i-a dăruit cartea lui Modersohn, “Im Banne des Teufels” (“În capcana Satanei”). El a recunoscut ce stă în spatele magiei cu pendula şi a încercat să se elibereze de ea. Toată osteneala lui a fost zadarnică, pentru că în locuinţa sa apăreau stafii. Logodnica a organizat un mic grup care se ruga lui Dumnezeu pentru el. Lupta a durat un an întreg până să fie complet liber datorită lui Hristos.

”Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu: ca să nimicească lucrările diavolului!”…

Acestea fiind spuse, am parcurs principalele forme ale ghicirii. Mai este însă nevoie de o ultima clarificare.

 

1. DESPRE CE ESTE VORBA ÎN CAZUL GHICIRII ?

Breasla întunecată a ghicitorilor şi activitatea lor distrugătoare reprezintă o acuzare contra noastră, cei care ne numim creştini. Această acuzare poate însă acţiona indirect ca o binecuvântare. Ce avem de învăţat nou ?

În primul rând, trebuie să ne încredinţăm din nou Tatălui ceresc, care ştie de ce avem nevoie încă înainte de ruga noastră. El îşi îndeplineşte promisiunea: “nu te teme căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” – Isaia 41:10.

În al doilea rând, ne este dăruit privilegiul de a putea umbla în lumina lui Isus. El ne spune: “Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” – Ioan 8:12. Scăldate în lumină, gângăniile fug de sub bolovanii înlăturaţi. Ghicirea este lucrarea iadului. Dinaintea luminii lui Isus ai cărui ochi sunt ca para focului, această viermuială întunecată se retrage.

În al treilea rând, ghicirea stârneşte în noi creştinii nevoia după o nouă umplere cu Duh Sfânt. Carismatici ai iadului sunt cu miile, dar aşa de rari au devenit cei plini de putere, umpluţi cu Duhul Sfânt din înălţimi. Nu trăirile extatice, nu excesele sufleteşti sunt răspunsul biblic contra valului mediumnic întunecat din zilele noastre, ci creştinii care se lasă zdrobiţi şi se predau înnoit Dumnezeului de trei ori Sfânt. “Fiţi plini de Duhul Sfânt !” – ( Efes. 5 18 ) -acesta este răspunsul pe care ni l-a dat un mare carismatic al Bibliei. Frontul ultim al Bibliei împotriva oricărei magii este: “Nu Belial ci Hristos.”

 

 

 

MAGIA

DIN PUNCTUL DE VEDERE AL CONSILIERII SPIRITUALE

1. MISIUNEA DE AVERTIZARE ŞI CLARIFICARE A CONSILIERII

Câteva mii de spovedanii mi-au arătat în mod cutremurător cât de mult ţine omul modern la obiceiuri vechi şi la practici vrăjitoreşti, cu tot stadiul înalt al cunoştinţelor despre natură. Dacă în cazul acestor practici magice ar fi vorba numai de nişte superstiţii nevinovate, n-ar fi necesară neapărat o clarificare. Însă din cauza magiei mulţi oameni se distrug. La o evanghelizare care a avut loc de curând aceasta situaţie deplorabilă s-a evidenţiat cu putere. Un pastor a declarat la sfatul bisericesc: “Dacă din cei 50 de membri ai comunităţii 49 ar fi ajutaţi şi doar unul singur s-ar rătăci, aş prefera să se renunţe la această evanghelizare”. Totuşi în pofida acestei intervenţii, evanghelizarea s-a ţinut, după ce prezbiterii au fost unanim de acord. În acea săptămână s-au prezentat la consiliere peste o sută de oameni. Discuţiile au arătat că în această parohie acţionau mulţi vraci care foloseau magia şi mulţi medici naturişti. O mulţime de oameni erau trataţi magic de ei şi mulţi ajungeau să fie posedaţi. În activitatea de consiliere am fost constant întrebaţi de către enoriaşi: “De ce nu suntem avertizaţi în biserică de la amvon despre aceste forme de magie şi vrăjitorie ?”. Aveam aici de a face cu două puncte de vedere: acela al pastorului local şi acela al congregaţiei.

Ne putem întreba în acest caz: “Este drept ca 49 de oameni să meargă în rătăcire şi să se încarce cu grele poveri de la magicieni, numai pentru că unuia i-ar dăuna cumva acţiunea de lămurire a acestor practici?” Dacă am vrea să evitam în felul acesta orice daune, atunci ar trebui să se renunţe şi la acţiunea de avertizare asupra pericolului dependenţei de droguri sau alcool sau asupra pericolului bolilor molipsitoare.

0ricum, nu argumentele noastre sunt importante în ce priveşte această problemă, ci ceea ce Biblia afirmă. Şi ea ne investeşte cu rolul de străjeri. Profetul Ezechiel primeşte însărcinarea de la Dumnezeu să-i avertizeze pe cei fără teamă de Dumnezeu (capitolul 3, 17-21).Ca părtaşi la Biserica lui Hristos, nu ne putem sustrage acestei însărcinări .

Această slujbă de străjer este grea, dar ne umple de nădejde. Ceea ce se poate spune despre forţele întunericului, se face prin prisma biruinţei Domnului Isus. Satana şi uneltele sale constituie o realitate îngrozitoare, dar prin Isus Hristos sunt învinse şi li s-a slăbit puterea. Cine vine la Isus păşeşte pe calea biruinţei. Domnului Hristos i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. De aceea nu ne temem. Oricine citeşte această carte să facă acelaşi lucru: să privească la Hristos, sub a cărui mână atotputernică ne adăpostim.

 

1. NOŢIUNEA DE MAGIE

Ce se înţelege prin magie ? Răspunsul la o astfel de întrebare depinde întotdeauna de poziţia în care se află cel ce îl dă. Psihologul, medicul, folcloristul, jurnalistul, filozoful, ocultistul, teologul liberal şi ucenicul sincer al lui Hristos, fiecare va avea o altă perspectivă asupra magiei şi o va exprima într-un alt fel. Părerile sunt foarte diferite, începând cu teoria că totul este o aiureală, că nu există duhuri, şi continuând cu mania autodistrugerii cu bună-ştiinţă. Din punctul de vedere al duhovnicului aş da următoarea definiţie:

”Magia este posibilitatea controversată de a recunoaşte şi stăpâni prin intermediul unor mijloace extrasenzoriale şi făcând apel la anumite ceremonii, domeniul duhurilor, al plantelor, al animalelor şi chiar al materiei nevii.”

Să explicăm pe scurt diferitele părţi ale acestui enunţ.

 

1. Foarte controversată este existenţa magiei. Psihiatria tradiţională vede în complexul magic numai simptomul unei boli psihice. Psihologii tradiţionali văd în omul afectat de magie numai rezultatul unei dezvoltări anormale, patologice a unei poziţii şi concepţii greşite, superstiţioase faţă de viaţă. Teologia liberală, chiar şi în poziţia ei cea mai modernă, vede în magie doar un sistem de idei şi obiceiuri tradiţionale.

La fel de controversat este şi caracterul etic al magiei. Unii văd în ea darul lui Dumnezeu, alţii forţe neutre ale naturii care pot fi folosite fie negativ, fie pozitiv. Şi din nou o a treia categorie, duhovnicii creştini, consideră că magia are un caracter demonic.

De ce este aşa de dificilă categorisirea fenomenelor magice ?

Definiţia de mai sus ne dă răspunsul: Acţiunile magice se desfăşoară pe căi extrasenzoriale. Cele cinci simţuri ale noastre cuprind numai un domeniu de mică întindere. Acest lucru se întâmplă nu numai pe plan fizic ci şi în domeniul psihic. În fizică, omul recunoaşte sincer că are limite, deoarece ştiinţa oferă dovezi ale existenţei fenomenelor suprafizice, care nu pot fi testate prin simţurile umane. În domeniul sufletesc însă dovezile matematice nu sunt posibile. De aceea, caracterul divin sau demonic este negat de raţionaliştii cu orizont limitat.

 

2. Să explicăm acum căile extrasenzoriale despre care se vorbeşte în definiţie. Dau câteva exemple:

 

E/51. În Alsacia,un preot catolic face vindecări. El este poreclit Pater Papuc, fiindcă cei interesaţi trebuie să-i trimită un papuc. El se concentrează asupra acestuia şi poate da un diagnostic corect.

 

E/52. În Austria, în activitatea mea de duhovnic, am intrat în contact cu aşa-zişii “degustători de urină”. Urina pacientului nu este analizată medical în ceea ce priveşte albumina, glicerina, hematiile şi alte substanţe, ci este folosită psihometric(pentru ghicire) ca mijloc de sensibilizare, pentru a putea pune diagnosticul prin clarviziune. Asemenea “degustători de urină” există şi în Elveţia, Franţa, Germania, precum şi în alte ţări europene. Interesant este că asemenea metode neobişnuite de recunoaştere a bolii duc deseori la rezultate corecte. Aceste metode de vindecare magice includ folosirea forţelor mediumnice, paranormale.

 

E/53. Un olandez avea mai multe dotări mediumnice. Fără ca pacienţii să observe,îi putea influenţa pozitiv. El simţea că puterea pentru aceasta porneşte de la un mic cerc de pe frunte, între ochi, mergând spre pacient prin intermediul privirii. O altă putere de vindecare acţiona prin mâinile sale. Sediul de unde pornea această putere era un inel din jurul craniului. Această putere cobora prin umeri, prin braţe şi străbătând palmele trecea asupra bolnavului. Un exemplu de vindecare al acestui olandez : Un om de 75 de ani suferind de inimă a intrat într-o criză şi a fost socotit un caz fără speranţă de viaţă de către medici. Fără ca pacientul să observe, vindecătorul l-a privit fix timp de un minut. Bolnavul cel irecuperabil s-a făcut bine şi a putut apoi să facă ture cu bicicleta pe 30 km distanţă într-o regiune deluroasă.

E interesant că asemenea metode neobişnuite au într-adevăr efect. Pentru aceste metode de vindecare şi diagnosticare sunt folosite puteri mediumnice extrasenzoriale.

 

3. În definiţie se vorbeşte despre diferite obiecte ale magiei. Contactarea şi stăpânirea lumii duhurilor se încearcă prin spiritism. În partea a treia a cărţii, ”Spiritismul”, se vor arăta cele şaisprezece forme ale spiritismului modern prin circa treizeci de exemple.

Despre recunoaştere, alt termen al definiţiei, am insistat în cele 42 exemple din capitolul “Ghicirea”

Alte obiecte aflate sub incidenţa magiei sunt: omul, plantele, animalele şi materia nevie. Practicanţii magiei negre încearcă să subjuge şi să stăpânească prin mijloace paranormale persoanele indezirabile. Vor fi date exemple în acest sens către sfârşitul cărţii. Alţii încearcă să influenţeze lumea plantelor şi animalelor. Iată câteva exemple.

 

E/54. Un mulgător a practicat timp îndelungat magia neagră. Specialitatea sa era să fure ţăranilor vecini laptele de la vaci. El lega un prosop de clanţa uşii, îşi murmura descântecele magice şi mulgea lapte din prosop. Asemenea exemple le-am aflat din spovedanii, verificarea nefiind posibilă.

 

E/55. O misionară mi-a relatat că de multe ori când vizita un vrăjitor, îi ieşeau în cale animale sălbatice. Ea a simţit imediat că forţele demonice erau cele care acţionau şi când pomenea numele lui Isus Hristos animalele se retrăgeau. Mai târziu a aflat că vrăjitorul se lăudase că va trimite în calea străinei animale sălbatice care s-o sfâşie în bucăţi.

 

E/56. Un tânăr, socotit de medici schizofrenic, a recunoscut faţă de mine, la spovedanie, că putea să omoare animale mici de la mică distanţă fără a se folosi de nici un mijloc de atac, cu excepţia forţelor sale magice.

 

E/57. În Toggenburg (cantonul St.Gallen-Elveţia), oamenii mi-au mărturisit de multe ori la confesiune că pot omorî cu ajutorul magiei negre cai, vaci şi porci. La întrebarea mea: cum au ajuns la această posibilitate, mi-au răspuns că s-au vândut Satanei, pecetluind legământul cu sânge. Un asemenea caz de moarte misterioasă a unor animale a fost cercetat de oameni de ştiinţă însă fără a fi descoperită cauza.

 

E/58. Un ţăran care avusese în mai multe rânduri recolte proaste, a primit sfat de la un vraci să pună sub limbă trei boabe de sămânţă în timp ce seamănă. După încheierea semănatului el trebuia să scuipe boabele pe ogor, să rostească un descânt magic şi să-şi încheie lucrarea în numele trinităţii. În acest fel plantele trebuiau să se dezvolte bine şi ogorul ar fi fost ferit de intemperii. Ţăranul chiar a avut impresia că tocmai acea zicală magică i-a adus belşugul, dar din acel moment n-a mai vrut să ştie de Evanghelie. De asemenea, printre animalele lui au apărut neobişnuit de multe situaţii nenorocite. 

Nu numai mediul organic reprezentat de vieţuitoare este influenţat, ci şi cel anorganic, fără viaţă. Urmează nişte exemple.

 

E/59. Trei surori au dormit ani de zile în aceeaşi cameră. În încăperea cu uşi şi ferestre închise, cădeau din când în când pietre din tavan. În momentul în care sora mai mare s-a logodit şi a părăsit casa părintească, ploaia de pietre a încetat. Lucrul acesta mi-a fost povestit de una din surori. Asemenea căderi de pietre nu sunt chiar o raritate; şi alţi oameni, martori oculari mi-au vorbit de aşa ceva.

 

E/60. Un om a practicat magia neagră mult timp. Un experiment deosebit şi pe care îl repetă adesea era acela de a înfinge un cuţit în pământ, după care murmura un descântec. În locul străpuns apărea mereu cam o găleată de sânge. Sora acestui vraci, era şi ea expertă în practici vrăjitoreşti. Rămâne desigur întrebarea dacă nu era cumva un truc şi nu o experienţă magică reală.. Cazul acesta aminteşte mult de trucurile fachirilor. Totuşi asemenea lucruri mi-au fost mărturisite uneori în activitatea mea de consiliere.

În domeniul magiei se întâmplă lucrurile cele mai absurde. Dacă totul s-ar petrece chiar şi numai în fantezia şi prin superstiţia oamenilor, fără o bază reală, ar dovedi totuşi existenţa unei prăpastii adânci a rătăcirii umane, care necesită imperios clarificare şi ajutor spiritual. Alte probleme legate de definiţia dată vor fi lămurite în alte capitole.

 

III. ORIGINEA, SCOPUL ŞI DEZVOLTAREA MAGIEI

1. La începutul omenirii a existat o poruncă dată de Dumnezeu: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; “(Geneza 1:28). Sarcina şi dreptul omului era ca în armonie cu voia lui Dumnezeu să stăpânească paşnic forţele pământului. Acestei însărcinări, Satana, marele tulburător, i s-a opus prin ispitirea originară: “..Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:5). Magia este antipodul poruncii lui Dumnezeu de dezvoltare a omenirii. Dorinţa exagerată de a cunoaşte şi aviditatea după putere, sunt în contradicţie cu voinţa divină. Prin aceasta omenirea a fost pusă de la începuturile ei în faţa alegerii a două căi.

 

Macazul” este la îndemâna omului: ori alege subordonarea de bunăvoie faţă de Dumnezeu, ori doreşte cu tot dinadinsul să aibă putere prin revolta împotriva ordinii şi limitelor impuse de Dumnezeu. Acest schimbător de direcţie este şi azi la îndemâna noastră . Ori ne lăsăm dirijaţi pe calea mântuirii dumnezeieşti, ori facem rebeliune şi vrem să dispunem de forţele creaţiei printr-o rivalitate monstruoasă faţă de Dumnezeu. De aceea magia este de la începuturi până astăzi o rebeliune şi reprezintă punctul culminant al răzvrătirii omului contra lui Dumnezeu. Toată vorbăria despre forţele naturale inofensive şi folosirea lor fără pericole este, în lumina Bibliei, o enormitate.

Din punct de vedere formal, parapsihologia (ştiinţa despre fenomenele extrasenzoriale) spune câte ceva despre caracterul dublu al magiei. Se deosebesc acolo fenomenele Psi-Gama (gignoskein=a recunoaşte) şi cele Psi-Kappa (kinein=mişcare). Întâlnim şi aici cele două elemente de bază ale magiei: cunoaşterea şi forţa căpătate pe căi extrasenzoriale.

 

2. În consilierea spirituală mi-au fost arătate prin multe mărturisiri patru căi diferite de apariţie a forţelor mediumnice:

 

-moştenirea;

-semnătura de predare Satanei;

-experimentarea ocultă;

-transmiterea forţelor oculte.

Iată câteva indicii.

 

1. a) Din studiul cazurilor rezultă că forţele magice se transmit prin ereditate . Mediumnitatea poate fi urmărită deseori de-a lungul a patru generaţii ale aceleiaşi familii. Pe de o parte, ereditatea dă urmaşilor aceste proprietăţi întunecate, pe de altă parte ele sunt transmise şi prin succesiune. Acest lucru se întâmplă la moartea unuia din părinţi care transferă puterea magică fiului sau fiicei pentru a putea muri în pace. Dacă respectivii nu doresc să fie înzestraţi cu asemenea puteri, în camera celui aflat pe moarte au loc scene tragice. Muribundul poate să se vaite săptămâni de-a rândul: “Preluaţi-mi puterile ca să pot găsi odihnă !”. Câteodată se oferă rude indepărtate sau chiar străini de familie să preia puterile magice. În ce măsură sunt îndemnaţi să facă asta din milă, din curiozitate sau din dorinţa de putere, diferă de la caz la caz. Clipa morţii unor astfel de magicieni se tergiversează uneori multe săptămâni până ce se rezolvă problema “urmaşului”. Deci, nu există numai o succesiune apostolică, ci şi una diabolică.

 

1. b) O altă formă de apariţie şi dezvoltare a puterilor magice este vânzarea câtre Satana prin semnătură. Poate aici s-ar putea urmări o acţiune opusă botezului, căci magia are întotdeauna o paralelă demonică la toate acţiunile biblice. Vânzările pentru Satana sunt cele mai îngrozitoare cazuri care apar la consilierea spirituală.

 

E/61. La Paris există o biserică ocultă cu numele: “Noi slujim stăpânitorului acestei lumi!” Această biserică are filiale în Basel, Berna şi de curând şi în Roma. Pentru acceptarea ca membru trebuie să ai semnătura de vânzare Satanei. Această semnătură ar fi deci “botezul” de intrare în magia neagră.

 

E/62. Un om din Toggenburg-Elveţia avea de mulţi ani un cabinet de vindecător fiziastru (naturist) şi de descântător. Putea vindeca şi cazuri care pentru un medic nu aveau nici o şansă. Vindeca orbirea, infirmitatea, cancerul acut, tuberculoza pulmonară, leucemia pernicioasă, scleroza în plăci(multiplă) şi alte cazuri grave. La un moment dat el a dezvăluit marea sa nefericire, declarând: “Tuturor le pot veni în ajutor, dar mie nu mi se poate da ajutor!” Acest vindecător se dăduse în tinereţe cu semnătura de sânge Diavolului. De atunci poseda aceste forţe paranormale.

 

1. c) Forţele magice pot apare şi prin experimentarea ocultă.

 

E/63. Un muncitor dintr-o fabrică elveţiană s-a plictisit de munca lui. Şi, fiindcă a auzit de mai multe ori că vindecătorii oculţi şi magnetopaţii câştigă mulţi bani, şi-a cumpărat de la un magazin ocult literatură magică. A învăţat formulele magice, s-a supus ceremoniilor satanice şi a început să experimenteze vindecări. Puterea de vindecare s-a dezvoltat repede iar veniturile lui s-au mărit mult în comparaţie cu salariul său de muncitor.

Următorul caz reuneşte toate aceste faze menţionate anterior: ereditate, predare Satanei şi experimentare ocultă.

 

E/64. O tânără femeie mi-a relatat istoria strămoşilor ei. Străbunica se vânduse diavolului prin semnătură cu sânge. Ea practica magia neagră şi cu aceasta forţă vindeca oameni şi animale. Pe patul de moarte, aşa cum se întâmplă celor ce practică magia, s-a chinuit grozav. Fiica ei, bunica celei ce relatează, i-a preluat atunci puterile magice. A preluat şi cărţile de ghicit. După moarte, bătrâna apărea membrilor familiei ca strigoi. Bunica a continuat practicile magice. Ea descânta boli în nopţile cu lună plină şi practica magia cu cheia, luată drept pendulă, chiar şi deasupra Bibliei. De asemenea reuşea cu succes să oprească hemoragii. Când bunica a început să citească Biblia a avut de dat grele lupte spirituale. Odată cu înaintarea în vârstă vedea umblând prin locuinţa ei, nişte siluete întunecate. Moartea ei a fost de asemenea chinuitoare şi după deces apărea şi ea că strigoi. Mama povestitoarei a preluat literatura magică şi activitatea ocultă. A ajuns şi ea vindecătoare cunoscută. Soarta ei a fost asemenea cu cea a înaintaşelor ei. Acum, ca a patra în acest arbore genealogic îngrozitor urma cea care relatează. Copil mic fiind ,a fost descântată de propria ei mamă. În scurt timp după asta a devenit clarvăzătoare şi putea vedea şi ea siluetele întunecate din casă. Fratele şi sora ei sufereau de depresii. Ea însăşi avea grave tulburări spirituale şi psihice, care au îndemnat-o să caute consiliere spirituală.

 

1. d) A patra formă de apariţie a magiei este transmiterea ocultă..

 

E/65. Un tânăr mi-a destăinuit că trei oameni ce practicau magia neagră i-au pus mâinile pe cap murmurând formule magice. După aceea, a căpătat puteri care l-au uimit şi pe medicul de familie. Medicul l-a pus la probă şi a fost nevoit să confirme vindecările făcute de el prin magie. Această punere magică a mâinilor este opusul punerii mâinilor din Biblie.

 

E/66. Un tânăr urmărea un radiestezist care căuta apă cu pendula. Radiestezistul l-a îndemnat să încerce şi el. Însă, ajunsă în mâna sa, pendula nu mai reacţiona. Atunci radiestezistul i-a luat mâna. Deodată pendula a reacţionat şi la tânăr. Când a repetat experienţa fără atingerea radiestezistului , i-a reuşit iar. Chiar şi câteva zile după aceea puterea încă se menţinea. De atunci tânărul are capacitatea de a găsi apa cu pendula sau cu bagheta. În orice caz, viaţa sa spirituală s-a schimbat cu ceva. Înainte avea o activitate intensă de rugăciune şi citea cu interes Biblia. După ce i s-a transmis acea putere dragostea pentru Dumnezeu şi pentru rugăciune a dispărut.

 

1. FORMELE MAGIEI

Diferite trepte premergătoare influenţei malefice, care pot îndrepta un om spre magie.

 

1. Prima ar fi hipnoza culpabilă.

E/67. O fată a făcut confesiunea că medicul pe care l-a vizitat a hipnotizat-o. Sub hipnoză, medicul a sedus-o în cabinetul său. Cu prietena ei a făcut la fel. După cum a reieşit, a procedat la fel şi cu alte fete. Când faptele au ieşit la iveală, medicul a plecat şi s-a stabilit în altă parte. Fata povestea că după aceasta întâmplare n-a mai putut să citească Cuvântul lui Dumnezeu timp de mai mulţi ani. Ea avea repulsie puternică faţă de sacru, şi la rugăciune îi veneau în minte gânduri murdare.

 

E/68. Un medic de la un spital, viola femei şi fete sub hipnoză. A fost prins asupra faptului de o soră. Pentru a-şi acoperi faptele ruşinoase, el îşi interoga pacientele în anamneză, asupra relaţiilor sexuale din familie sau dinafara ei şi nota răspunsul în fişă. El voia să aibă acoperire dacă cumva ar fi fost tras la răspundere. O servitoare cuminte de la o casă parohială, care era logodită cu un tânăr credincios, a rămas gravidă în acel spital. Din această cauză logodicul a părăsit-o. După cum s-a confesat, ea nu întreţinuse relaţii sexuale niciodată până atunci.. Fusese violată sub hipnoză. Până la urmă, sora şefă şi altă soră l-au demascat pe acest medic.. Rezultatul: femeile au fost date afară de medicul-şef. Medicul hipnotizator a rămas în clinică.. Alte surori care cunoşteau situaţii ce-l acuzau pe acest medic au tăcut de teama desfacerii contractului de muncă, aşa cum au păţit cele două. Şi mie tot o soră martoră mi-a relatat aceste istorii murdare. Când a început să-i fugă acestui medic pământul sub picioare, a plecat în străinătate.

 

Printre reprezentanţii ştiinţifici ai hipnozei circulă părerea că sub influenţa acesteia omul nu poate fi obligat să facă lucruri pe care le-ar refuza în stare de veghe. Deci există părerea că nu se pot comite delicte sub hipnoză. În primul rând este de remarcat că nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de aceeaşi părere. În afară de aceasta, la confesiune mi-au fost relatate multe cazuri în care s-au comis delicte sub hipnoză. Din punct de vedere biblic este de înţeles că o fată până atunci fără prihană, poate fi sedusă sub hipnoză. Chiar Isus spune: “Din inima omului ies gânduri rele”. Şi în cel mai moral om zac tendinţe rele. În stare normală toate aceste rele sunt stăpânite şi reprimate de conştiinţa care este modelată de predispoziţiile caracterului, de educaţie şi de poziţia faţă de religie. În hipnoză acest regulator este decuplat. Impulsurile instinctuale urcă necontrolate din subconştient şi pot fi exploatate de oamenii fără conştiinţă. Apoi oamenii de ştiinţă nu ţin seama de faptul că în afara hipnozei obişnuite există şi hipnoza magică, cu acţiune mult mai extinsă decât cea normală. Aceasta se recunoaşte prin faptul că după aceea respectivul îşi pierde credinţa şi nu mai poate să se roage. Urmează câteva exemple de hipnoză magică.

 

E/69. O fată credincioasă a mers la psihiatru. Acesta folosea mai des hipnoza magică decât cea normală. Am întâlnit asemenea medici în regiunile în care se practică mult magia. În timpul tratamentului, medicul, întrebat de fată, a admis că darul acesta nu-l are de la Dumnezeu. A descoperit fetei că avea să-i aplice un experiment de sugestionare. După aceea fata n-a mai avut puterea să creadă şi nici să se roage. Ea avea îndoieli şi era mult ispitită. Încă un caz ieşit din comun este cel care urmează.   

 

E/70. Un preot practica în timpul liber magia. El experimenta diferite domenii. A învăţat ghicitul în cărţi, radiestezia, descântecul şi hipnoza magică. Deoarece îi lipseau persoanele pe care să facă teste, se folosea de soţie. Cu cât forţele magice luau amploare mai mare, cu atât scădea la cei doi dragostea de Dumnezeu şi de rugăciune. Aceasta lipsă de dorinţă s-a transformat apoi într-o repulsie puternică. Odată cu experimentele au apărut şi perturbările psihice. La preoteasă au avansat atât de mult încât s-au transformat în nevroză acută, exprimată printr-o permanentă teamă. De fiecare dată trebuia încuiată în camera în care se găsea.

 

E/71. Un comerciant poseda neobişnuita proprietate de a-şi influenţa clienţii prin hipnoză magică, pentru ca aceştia să accepte toate ofertele lansate de el. În felul acesta câştiga cam 100.000 DM pe an. Faţă de lucrurile spirituale se afla într-o totală opoziţie.

 

E/72. O femeie a acceptat să fie hipnotizată de un maseur în scopuri terapeutice. Înainte de tratament citea Biblia, se ruga şi mergea la slujbele religioase. După tratament, la încercarea de a se ruga, s-a simţit obligată să blesteme numele Domnului şi să înjure. Nu mai voia să ştie nimic despre Dumnezeu şi avea o deosebită repulsie faţă de ce este sfânt. Urmările acestui tratament, dovedesc că maseurul a folosit hipnoza magică.

 

2. O altă treaptă premergătoare magiei este sugestia mentală. Prin aceasta se înţelege transmiterea de la distanţă a forţelor psihice sau ale duhului.

 

E/73. Un psiholog avea intenţia să-şi dea examenul de doctorat. Domeniul său de specializare era hipnoza, dar nu cea obişnuită, ci aceea prin sugestie de la distanţă. Pentru experimentare a căutat o persoană sensibilă şi a găsit-o în secretara şefului său, neurastenică şi uşor influenţabilă. Fără să ceară voie, a experimentat cu ea inducerea somnului. Se aşeza la distanţa de 3 m de ea sau chiar în camera alăturată şi se concentră asupra fetei. Deodată secretara nu mai avea putere în mâini şi o cuprindea o oboseală cumplită. Ea se lupta cu toate forţele împotriva somnolenţei. Experimentele au continuat mai multă vreme, fata opunându-se mereu. În această perioadă de experimente hipnotice, i-au apărut fetei tulburări sufleteşti ceea ce a determinat-o să consulte un psihiatru. Când a auzit medicul de aceste încercări de sugestionare i-a declarat: ”Asta nu e potrivit pentru dumneavoastră!” De fapt psihiatrul ştia de încercările tânărului psiholog. Din acea perioadă fata n-a mai fost aptă de muncă,apărându-I mereu paralizii curioase, de neexplicat.

 

E/74. O femeie catolică mergea deseori la un preot să se spovedească. Până la urmă a devenit dependentă sufleteşte de el datorită sugestiei. De câte ori citea preotul liturghia ea cădea jos şi-şi producea leziuni. De fiecare dată se lovea la faţă. Crizele apăreau şi dacă se afla la 30 km distanţă de preot şi nu ştia când acesta citea liturghia. Această dependenţă a devenit pentru femeie o povară de nesuportat. În suferinţa ei a început să se roage cu seriozitate. Şi pentru că nu mai ştia ce să mai facă, s-a dus la un pastor evanghelic pentru consiliere spirituală. Prin credinţă a putut găsi calea spre o părtăşie cu Hristos. Din acel moment, bizarele crize au dispărut. Femeia s-a retras apoi din biserica catolică.

 

E/75. Un meseriaş s-a ocupat ani de zile cu magia neagră. Îl interesau mai ales practicile care-i dădeau putere de influenţă asupra oamenilor. Făcea parte dintr-un cerc de magicieni care se ocupau cu experienţe neobişnuite. În timpul liber făcea el însuşi asemenea experimente. Prima sa victimă a fost o tânără asupra căreia şi-a exercitat influenţele atât de puternic, încât financiar şi sexual aceasta i-a căzut ca jertfă. După acest start reuşit în magia neagră, şi-a căutat alte victime. Experimentele îi reuşeau. În cele din urmă a găsit o fată care era dispusă să-i dea întregul ei salar lunar. De aceea a luat-a în casa lui. Ea trăit o vreme la el, până când părinţii fetei au făcut plângere împotriva lui.

 

3. A treia fază ce îndrumă spre magie este magnetismul magic de vindecare. La fel ca hipnoza şi ca sugestia, şi magnetismul de vindecare poate fi întărit prin magie. În exemplul 72 s-a dat o dovadă în acest sens.

Vom relata în cele ce urmează cazul Dr. Trampler, un jurist care a fost o vreme unul din elevii lui Gröning, însă, mai târziu, s-a despărţit de el. Doctorul Trampler şi-a descris metoda de vindecare în cartea sa “Gesundung durch den Geist” (“Sănătate prin duhul”). Partizane fanatice are mai ales printre femei. Am putut observa la persoanele pe care le-am consiliat că puterile sale vindecătoare nu aduc beneficii, ci dimpotrivă, sunt o povară pentru cei trataţi. Acest lucru va fi certificat prin două exemple.

 

E/76. O femeie s-a dus la Dr.Trampler la München. El a tratat-o bine pentru durerile ei de spate. În orele când venea la consultaţie trebuia să-şi ţină cele zece degete în sus ca antene de captare a energiei cosmice. După revenenirea acasă, din punct de vedere fizic era vindecată, dar începând cu acele zile, credinţa ei a intrat în dificultate. Nu putea să se mai roage şi simţea cum între Dumnezeu şi sine se ridicase un zid despărţitor.

 

E/77. O femeie credincioasă care venea la mine în orele de consiliere, s-a dus din neştiinţă la Dr.Trampler. Ea şedea aşteptând să-i vină rândul şi se ruga în cabinet. Toţi pacienţii au fost trataţi pe rând. În cele din urmă doctorul s-a oprit în faţa ei. Femeia, fiindcă se simţea tot mai neliniştită se ruga şi mai cu tărie. Atunci dr Trampler i-a spus: “Cu dumneavoastră nu pot să încep nimic !”.

Deoarece aceşti doctori îşi camuflează şi-şi împodobesc activitatea cu cuvinte religioase, caracterul funest al forţelor lor nu este recunoscut de multe ori. În regiunea Baden am cunoscut un vindecător care a avut o întoarcere clară la Hristos. Întrebat despre puterea sa de vindecare el a răspuns: “Magnetismul natural este suficient zilnic numai pentru două persoane. După aceea forţa s-a consumat şi trebuie acumulată din nou. Cine tratează mai mult de doi pacienţi pe zi,fie nu realizează nimic, fie are priză la forţele demonice ”. Prin aceasta el voia să spună că aceşti vindecători se folosesc de magie în practica lor. Încă un exemplu pentru a arăta această mascare înşelătoare a faptelor.

 

E/78. Un profesor creştin, prieten cu mine, s-a dus pentru tratament la un magnetopat socotit creştin. Mergea la slujba religioasă din comunitatea sa. Pentru siguranţă profesorul l-a întrebat: “Nu-i aşa că nu folosiţi forţele demonice?” Vindecătorul răspunse: “Forţele demonice sunt bune! Demonii ne ajută!”. Aflând acest lucru, profesorul a renunţat la tratament.

 

4. După aceste trepte preliminare vor fi prezentate formele principale ale magiei.. Profesorul Diepgen în cartea sa “Kultur und Medizin” (“Cultura şi medicină”), deosebeşte trei forme de magie a) magia neagră, în care intervin forţe demonice; b) magia albă, socotită a fi cu ajutor de la Dumnezeu; c) magia neutră(gri)care se crede că foloseşte acele forţe ale naturii care nu sunt dăunătoare (forţe neutre);

Clasificarea lui Diepgen este corectă când divide magia în trei forme, dar nu acelaşi lucru poate fi spus şi în ceea ce priveşte definiţiile sale. Consilierea spirituală ne revelează o imagine complet diferită faţă de cea pe care el o sugerează privind magia albă şi magia neutră.

 

1. a) Deocamdată iată câteva exemple pentru magia neagră.

 

E/79. Un preot mi-a povestit că întreaga sa parohie este contaminată de ocultism. Ca exemplu el prezintă vindecarea magică a unei tinere de 20 ani. În urma unei paralizii infantile, fata a rămas cu un picior mai scurt. Multă vreme a zăcut în spital şi a fost externată de acolo ca incurabilă. Fata şi mama ei erau acum foarte abătute. Până la urmă a căutat ajutor la un om ce se ocupa cu magia neagră. Acest magician a cerut să i se plătească 500 DM pentru o rădăcină de mătrăgună de care făcuse el rost. La indicaţia acestui om, fata a trebuit să ”îngrijească”acea rădăcină cu aspect de om ca şi cum ar fi fost un sugar. Această îngrijire presupunea: spălarea rufelor, baia, hrănirea, culcarea. După această perioadă de tratament, fata a primit de la vindecător îndemnul de a se ruga cu psalmi de răzbunare, apoi să-i copieze, să-i pună sub pernă şi să doarmă pe ei. În a treia fază de tratament fata a trebuit să-şi pună sub pernă doua cuţite şi la capătul patului să înfingă alte două. În cursul acestui ciudat tratament, fata a observat cum piciorul cel scurt se lungeşte. Deoarece după vindecare au apărut puternice tulburări sufleteşti, s-a dus la preotul din localitate, care n-a ştiut să-i dea un sfat potrivit. Fata nu mai putea să se roage Când voia să împreune mâinile pentru rugăciune, îi erau desfăcute automat. Dacă voia să citească în Biblie, îi veneau gânduri de blasfemie. Deoarece se temea să nu înnebunească, a dat în cele din urmă rădăcina de mătrăgună preotului local, ca şi o amuletă primită de la vraci. Din acel moment a cuprins-o o mare teamă de răzbunarea acelui om înfricoşător. Însă după ce a renunţat la rădăcină şi la amuletă, frământările sufleteşti s-au mai atenuat, iar piciorul adus la lungimea normală prin terapie magică, s-a scurtat din nou.

 

E/80. La o evanghelizare în Toggenburg, a venit la consilierea spirituală un ţăran, care mi-a povestit efectul tragic al unui descântec de magie neagră. Băiatul său avusese paralizie infantilă. Pentru că medicul a fost chemat prea târziu, băiatul a rămas paralizat. Cum ţăranul voia neapărat să aibă un moştenitor sănătos pentru gospodărie, a încercat tot felul de mijloace . Până la urmă a apelat la vraciul Hugentobler din Peterzell care i-a vindecat băiatul cu ajutorul magiei negre în aşa fel încât paralizia dispăruse cu totul. Câţiva ani totul a mers bine. Când băiatul avea 16 ani, tatăl l-a găsit în grajd cu artera carotidă secţionată. Nenorocirea s-a întâmplat aparent fără motiv. N-a fost ceartă în familie şi nici nu era vorba de vreo fată. Tatăl a găsit asupra fiului său o amuletă de la Hugentobler. A deschis punguţa de piele şi a scos un bileţel cu însemnarea: “Acest suflet aparţine Satanei!” Aceasta a fost dovada că Hugentobler a folosit magia neagră.

 

1. b) Şi mai răspândită decât magia neagră este aşa numita magie albă. Ea este folosită în multe cercuri creştine, socotită fiind o activitate creştinească, fără ca cei implicaţi să-şi imagineze caracterul ei demonic. În cazul magiei albe se împlineşte cuvântul lui Pavel din 2 Corinteni 11:14: “… căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.” Magia albă este magie neagră sub o mască evlavioasă. Urmează câteva exemple:

 

E/81. Un misionar printre evreii din Africa de Nord ,numit Samuels, povesteşte despre un obicei magic al acestora. Dacă în astfel de familii se îmbolnăveşte un copil, părinţii iau un prosop, îi fac un nod şi spun: “În numele Dumnezeului lui Avraam, Isaac şi Iacov fii eliberat de boala ta !”. Desfac apoi nodul şi copiii, după acest descânt magic, se fac sănătoşi. Aici este vorba de o acţiune inversă a magiei negre.

 

E/82. O femeie din Bucovina povestea că în toate cazurile de boală la om sau animal, rudele ei foloseau descântece de vindecare din magia albă. Acestora le erau alăturate cele trei nume sfinte. După rostirea lor boala dispărea. Cu toate că strămoşii ei au fost toţii oameni bisericoşi, totuşi practica descântatului era transmisă din generaţie în generaţie în această familie. Cea care povestea acestea, suferea şi ea şi fiica ei de tulburări nervoase. Acesta a fost motivul pentru care a apelat la consilierea spirituală. Un predicator s-a rugat cu ea şi de atunci stările ei s-au ameliorat. A devenit de asemenea o credincioasă adevărată.   

 

E/83. Într-o casă ţărănească, stăpânul s-a spânzurat. Conform unei credinţe populare sinucigaşul s-ar întoarce în locul în care a comis suicidul. De aceea rudele au fost sfătuite să măture toată casa rostind numele Sfintei Treimi. Aşa sinucigaşul n-ar mai bântui pe acolo. Oamenii au făcut astfel, urmând acel sfat straniu. Totuşi începînd cu acea perioadă, pe ţărancă o chinuia o nelinişte ciudată.

 

E/84. O fată de 15 ani avea o maladie de ochi . Multă vreme a stat într-o clinică de specialitate, dar, cu toată ştiinţa medicală, nu s-a putut vindeca. Şi pentru că nu a putut beneficia de tratamentul medical, a apelat la ajutorul magic al unui vindecător. A fost descântată prin magie albă. În cabinetul respectivului vindecător era la vedere Biblia. El mergea din când în când la slujbele religioase din parohie. La 24 ore după descânt, boala de ochi i-a dispărut. Începând cu perioada vindecării, fata a fost cuprinsă de o puternică nelinişte. L-a căutat pe Hristos în rugăciune, dar n-a aflat pace. Când după această vindecăre neobişnuită a mers la controlul medicului specialist, acesta a dat din cap mirat şi a întrebat-o pe fată cum de s-a putut produce o astfel de vindecare.

 

E/85. O femeie şi-a dus cele doua fiice încă foarte mici pentru a fi descântate. În procedeul magic, vraciul a folosit de trei ori rugăciunea ” Tatăl nostru ”. Când copiii au mai crescut, mama s-a lăsat sfătuită deseori de astrologi, de ghicitorii în cărţi, de chiromanţi. Ea primise ani de zile revista unui vestit medic ocult. Fiica cea mare a fost dusă de la 27 de ani la un spital de psihiatrie şi este socotită bolnavă incurabilă. Întreaga familie avea o puternica aversiune faţă de Hristos şi de tot ce e sacru. Acum, când disperarea lor a ajuns la culme, caută ajutor spiritual.

 

E/86.O femeie care mergea la adunările de fraţi avea diferite reţete de magie albă. Pentru mirosul neplăcut al gurii, ea indica aghiazma ce trebuia băută rostind numele Sfintei Treimi.

 

E/87. O femeie zăcea în spital având grave probleme cu zona-zoster şi cu răni deschise la picioare. Starea ei se înrăutăţise aşa de mult, încăt medicul-şef a dispus ca o soră să o supravegheze separat doar pe ea. Sora din schimbul de noapte stătea lângă patul muribundei. Bolnava îi repeta mereu: “Soră, puteţi să-mi ajutaţi ?” Sora se temea că va trebui să se roage cu bolnava şi să-i spună un cuvânt din Biblie, dar bolnava nu dorea asta, şi de altfel ea nici n-ar fi fost pregătită pentru aşa ceva. Era cuprinsă de spaimă în apropierea bolnavei şi nu reuşea să se roage nici pentru ea însăşi. Pe când bolnava tot repeta “Soră, puteţi să mă ajutaţi ?” aceasta a întrebat: “Păi, cum să vă ajut ?” Atunci suferinda s-a înviorat vizibil şi a dat explicaţii: “Eu îmi voi dezgoli corpul, dumneavoastră puneţi mâna pe locul bolnav, faceţi trei cruci pe deasupra, spuneţi numele Trinităţii şi rostiţi şi un vers pe care am să vi-l spun !” Surorii i s-a făcut şi mai frică. Fiindcă în acea clipă trecea un medic pe coridor, l-a întrebat dacă e bine să împlinească dorinţa pacientei şi i s-a răspuns: “Faceţi lucrul acesta, soră! Poate ajută bolnavei !? Omeneşte şi medical vorbind oricum nu mai este nimic de aşteptat în privinţa ei !” Sora a intrat în cameră şi imediat bolnava a implorat-o iar să o descânte. Sora a făcut trei cruci peste trupul grav bolnav, a spus numele Trinităţii şi a murmurat versul pe care femeia i-l spunea. După aceea bolnava s-a liniştit imediat, pe soră însă a cuprins-o o mare groază şi nelinişte. În următoarele zile a fost mare mirare printre doctori. Rănile de la picioare s-au închis imediat, toate simptomele de boală au dispărut în următoarele zile. Astfel în cinci zile era complet vindecată. Medicii nu-şi puteau explica această schimbare spectaculoasă. Medicul care îndrumase sora spre descânt, a păstrat acest lucru pentru sine. De la acest incident sora nu şi-a mai găsit liniştea – sunt şase ani de atunci. Nu mai poate să se roage. Se simte îngreţoşată de Cuvânt şi de cele sfinte. Se simte deseori confuză, nu se mai poate concentra cu uşurinţă şi are sufletul greu rănit. Această stare a adus-o la mine la confesiune. Ea personal crede că grelele ei perturbări sufleteşti i se trag de la acel neliniştitor descântec. Fără să ştie, atunci i-a ajutat pacientei cu magie albă.

 

În toate exemplele de mai sus simbolurile creştine şi cifra trei au un rol important. Se descântă în numele Trinităţii, se spune de trei ori ”Tatăl nostru”sau trei cuvinte din Biblie. Se fac trei semne ale crucii sau se folosesc trei lumânări. Magia albă este de fapt o “răsturnare” rafinată a rugăciunii făcute cu credinţă. De aceea şi cad mulţi în capcana acestor vrăji “religioase”.

 

Deosebirea magiei albe de biblica punere a mâinilor peste rană, este de multe ori foarte dificilă, chiar dacă diferenţele esenţiale se cunosc.       

În rugăcinea biblică cel ce se roagă se supune voii lui Dumnezeu, în magia albă însă Dumnezeu pare a fi forţat să dea ajutor. În adevărata rugăciune există părtăşie între cel ce se roagă şi Dumnezeu, pe când magia albă foloseşte “metodele” creştine doar ca mijloace tehnice. Creştinul biblic care se roagă este întărit în slăbiciunea sa după aceea, chiar dacă ajutorul cerut nu este aprobat în forma dorită de om. Cel ce practică magia este perturbat şi apoi paralizat în viaţa sa spirituală, dacă eventual a avut aşa ceva, chiar dacă a avut parte de ajutorul cerut imperios. De multe ori abia după urmări se poate cunoaşte dacă rugăciunea a fost biblică sau magică. Graniţele pot fi foarte neclare. Câteodată cel ce dă verdictul trebuie să aibă darul deosebirii duhurilor dacă vrea să despartă ceea ce este autentic de ceea ce este mimat. Pentru folosirea magiei albe nu este nevoie de spovedanie. Punerea mâinilor conform Bibliei se face însă numai după o recunoaştere amănunţită a păcatelor. Magia albă este simţitor stânjenită de o a doua persoană care se roagă, în timp ce punerea mâinilor este sprijinită şi întărită de o astfel de persoană. Aşadar magia albă şi punerea biblică a mâinilor sunt total diferite, chiar dacă în ambele cazuri se spun cuvinte asemănătoare.

 

1. c) O altă formă de magie este aşa numita magie neutră.. Ea este folosită azi de medicii aparţinând curentului psihosomatic. Ei cred că pot folosi în scopuri terapeutice aceste forţe neutre, fără efect pozitiv sau negativ. Cunosc unele exemple care pot fi interpretate diferit.

 

E/88. Un tânăr medic care avea o mână plină de negi l-a întrebat pe şeful unui seminar psihosomatic: “Domnule profesor cum să scap de negi ?” Profesorul răspunse: “Există numai un mijloc verificat, descântecul!” Tânărul medic s-a supus procedeului, care a dus la deplina sa vindecare. N-am fost informat despre eventualele urmări, cel scăpat de negi n-a vorbit despre asta.

 

E/89. Un tânăr psihiatru a întrebat pe şeful unei clinici psihiatrice: “Domnule profesor cum scap de negi?” Profesorul a dat următorul sfat: “Legaţi negii cu un fir negru şi faceţi atâtea noduri cât numărul lor. Puneţi firul în timp ce murmuraţi un descântec sub un burlan şi atunci veţi scăpa de aceste urâţenii.” Medicul crezu întâi că aude o glumă. În cele din urmă s-a lăsat convins să facă o încercare. Experimentul a reuşit peste aşteptări, negii au dispărut .

 

Această propunere a profesorului nu este magie neutră. Această reţetă neobişnuită este scrisă în cărţile a şasea şi a şaptea ale lui Moise care nu conţine decât formule ale magiei negre sau albe. Până acum această aşa-zisă magie neutră (gri) n-a putut să-şi dovedească lipsa de nocivitate. Confesorii aduc necurmat dovada că magia este o lucrare diabolică, indiferent dacă stă sub o flamură neagră, albă sau neutră.

 

1. DOMENII DE APLICARE ALE MAGIEI

După cum a arătat deja capitolul referitor la obiectul magiei, tot ceea ce noi oamenii credem că putem găsi în cer , pe pământ şi sub pământ, este cuprins şi în domeniul ţintit de magie. Face parte din rebeliunea originară a lui Satan, ca Dumnezeu, Hristos, îngerii şi duhurile, toate vieţuitoarele pământului şi materia, să fie atinse. Este imposibil să se descrie în această lucrare întinderea uriaşă a magiei. Deci se vor schiţa numai câteva domenii de acţionar

 

1. Vindecare şi îmbolnăvire

S-au dat până acum un număr mare de exemple de vindecări. Mai urmează deci numai unul.

 

E/90. O femeie catolică se afla grav bolnavă în spital. A trimis după soră şi a rugat-o să-i facă un serviciu. Ea a povestit că fiica ei e posedată de ani de zile, fiind foarte rar lucidă. Fiind grav bolnavă, avea posibilitatea să-şi ajute fiica. Ea o rugă pe soră spunând : “Soră , înainte de a muri, anunţaţi vă rog pe rudele mele. Ei vor aduce atunci pe fiica mea. Noi două schimbăm cămaşa de noapte. Prin aceasta, eu iau posedarea fiicei mele cu mine în mormânt şi fiica mea devine liberă.” Sora nu a îndeplinit dorinţa acestei muribunde.

 

Inversul vindecării este vraja de îmbolnăvire.

 

E/91. Un tânăr voia să se sustragă serviciului militar. Tatăl său l-a trimis la un descântător care să-i asigure o îmbolnăvire. Acest experiment a reuşit. Tânărul a devenit inapt militar.

 

E/92. Un medium spiritist s-a confesat că aparţine unui cerc spiritist care ia legătura cu morţii şi care practică magia neagră. Specialitatea lor era vraja de boală şi de moarte. Ei provocaseră mai multe decese, cărora poliţia nu le-a putut găsi explicaţie. De asemeni se ocupaseră de un preot care apoi a avut tulburări nervoase, aşa încât nu a mai putut lucra câteva luni. Nu am putut verifica cele relatate. Ştiu numai că acel preot a fost bolnav mai multă vreme în perioada acelor experimente magice.

 

E/93. O fată dintr-o familie cu orientare strict catolică, s-a căsătorit , împotriva voinţei părinţilor, cu un bărbat evanghelic. Primul lor fiu s-a îmbolnăvit de poliomelită. Părinţii au făcut fiicei lor reproşuri cu indicaţia: “Aceasta este pedeapsa pentru căsătoria ta cu un protestant!” Apoi ei au însărcinat pe un magician să vindece copilul şi să transfere asupra mamei starea de boală. Într-adevăr vindecarea copilului progresa surprinzător de repede, mama în schimb s-a îmbolnăvit. A fost dusă la spital cu tulburări ciudate: paralizii, depresiune, dureri îngrozitoare de cap etc. Medicii nu puteau clarifica natura bolii. Au făcut una după alta puncţii lombare, teste metabolice , electrocardiograme, etc. În final au adus şi un specialist de boli neurologice. În timpul mai multor săptămâni de testări, n-au putut găsi cauza. Apoi starea de sănătate a femeii s-a ameliorat surprinzător de repede. Ea a cerut externarea. Medicii s-au învoit. Părinţii catolici au fost foarte speriaţi de această schimbare şi i-au raportat magicianului că acţiunea sa n-a avut rezultat.

 

E/94. Un om care folosea magia neagră, a spus unei fete căreia îi făcea curte un bărbat căsătorit, bine situat: ” Pe acest bărbat îl aduc în aşa hal din punct de vedere psihic, încât îşi va pierde postul.” N-a durat mult şi omul acela a început să sufere de tulburări nervoase. El se plângea că aude zgomote de lovituri în cap şi în afara capului. Avea pâlpâiri de imagine înaintea ochilor, îi scăzuse vederea şi puterea de gândire.

 

E/95. În timpul unei evanghelizări, o fată s-a convertit la credinţa în Hristos. În bucuria ei a încercat să-i aducă şi pe vecinii ei la adunările religioase. Unul din aceştia era un om care avea multă literatură ocultă, pe care o folosea în diferite experimente. Pe acesta îl enerva mărturia plină de entuziasm a fetei. Vrăjitorul a declarat: “Fetei ăsteia îi provoc eu nebunia. O aduc eu în starea de a nu mai merge la slujba religioasă.” După câteva săptămâni, fetei credincioase i-au apărut într-adevăr tulburări psihice. Vedea în cameră mici flăcări şi chiar strigoi. În această stare a venit la mine pentru sfat duhovnicesc.

 

2. Vrăji de dragoste şi duşmănie.

 

Exemplele 93 – 95 pot fi privite şi ca vrăji de duşmănie. Urmează numai exemple de vrăji de dragoste.

 

E/96. Ciobanii din Alpi care îşi coboară în septembrie vitele de pe păşunea alpină acasă, leagă deseori trei plante în coada vacii din fruntea cirezii. Acestea nu sunt numai de frumuseţe, ci ele trebuie să aducă şi noroc în dragoste.  

 

E/97. O fată avea o relaţie cu un bărbat căsătorit. Într-o zi acest bărbat şi-a schimbat domiciliul. Înainte de plecare i-a spus amantei sale: “Chiar dacă acum suntem despărţiţi, totuşi te voi vizita regulat, în orice caz nu venind încoace. Te voi vizita numai în vis. Tu doar ştii ce vrea un bărbat de la o fată. Pot să-mi iau oricând ceea ce am nevoie fără ca tu să mă poţi opri. Niciodată nu vei putea acţiona în vreun fel împotriva mea, pentru că nu vei avea dovezi pentru aceasta.” Fata n-a înţeles prea mult din această declaraţie neobişnuită. La o săptămână însă după plecarea iubitului, i-a simţit deodată noaptea prezenţa. Vizitele se repetau în mod regulat până ce aceste întâlniri stranii îi deveniră fetei lugubre şi-i provocau silă. Întâi a apelat la ajutorul medical. După cum era de aşteptat, medicul a declarat aceste întâlniri psihice nocturne, drept halucinaţii sexuale, care constituie stadiul incipient al schizofreniei. Fata, care este cu mintea foarte clară, nu recunoaşte acest diagnostic al medicului ci este de părere că aici este vorba de alte lucruri.

 

3. Persecuţia şi apărarea fac parte din cele mai frecvente forme ale magiei.

 

E/98. Două femei din Basarabia care se ocupau de ani de zile cu magia neagră, au ajuns să se certe. Amândouă folosiră puterile magice pentru a provoca daune celeilalte. În cadrul acestei lupte, una din femei a căzut fără motiv vizibil la pământ, a avut o criză de paralizie şi nu s-a mai putut ridica. Ea a blestemat pe duşmana ei. Când a fost ridicată de la pământ, a urlat către cealaltă: “Nu ai să mai ieşi vie din casa aceasta. Am eu grijă de asta.” După trei zile, pe cea ameninţată au apucat-o dureri îngrozitoare de cap şi după opt zile era moartă.

 

E/99. Un copil ţipa în fiecare noapte de la unsprezece până la unu. Mama, disperată, s-a dus să ia sfat de la un magician. I s-a spus să pună sub perna copilului un cuţit, o furculiţă şi o foarfecă şi atunci se va termina necazul. Prin această apărare, duşmanul respectiv urma să fie lovit. Mama a urmat acest sfat. Când în ziua următoare femeia de serviciu a apărut legată cu un pansament, a fost sigură că aceasta este provocatoarea supărărilor nocturne.

 

E/100. Un ţăran a observat că laptele unei vaci avea urme de sânge. Noaptea între unsprezece şi douăsprezece a pus acest lapte să fiarbă, a lovit în el cu o seceră şi a murmurat un descântec. A doua zi o vecină avea faţa rănită. El a socotit că această femeie i-a vrăjit vaca.

 

Legarea şi dezlegarea sunt practicate de unii magicieni ca un exerciţiu iar alţii urmăresc prin ele interese egoiste.

 

E/101. Un bărbat dintr-o casă de odihnă creştină, avea puterea de a lega şi dezlega prin magie. El putea provoca oamenilor de pe stradă înţepenirea, aşa că nu puteau păşi mai departe. De asemenea lega şi copiii, încât le era imposibil de a vorbi sau păşi. Acest om era socotit un bun creştin .

 

E/102. Un vindecător din Elveţia care are o licenţă oficială, îşi tratează pacienţii prin magie albă. El foloseşte ori numele Sfintei Treimi, ori de trei ori rugăciunea Tatăl nostru. Din cauza acestor cuvinte cucernice, pacienţii săi îl socotesc un creştin. Acest vindecător are puteri magice. Dacă un pacient nu plăteşte conform înţelegerii, este legat prin magie. La plecare, pacientul ajungând la gară nu poate să se urce în tren. Angajaţii gării, care ştiu despre puterile magice ale vindecătorului, spun atunci râzând către pacient: “Plătiţi întâi magicianului şi apoi veniţi înapoi şi veţi putea călători.”

 

E/103. Un învăţător s-a ocupat ani de zile de magia neagră. El nu numai că şi-a făcut rost de literatură ci a şi experimentat. Obiectele experimentelor sale erau elevii săi. El îi punea pe copii să se ridice spunând în acelaşi tip o formulă magică. Copiii respectivi nu puteau nici să se scoale nici să vorbească. De abia când el spunea cuvântul de eliberare, copilul putea să se scoale şi să vorbească. El folosea legarea şi dezlegarea ca metode de pedepsire. După ce a exersat ani de zile asupra copiilor de la şcoală, a început să folosească ca obiecte ale experimentării propria sa familie: soţia şi fiica. El le stăpânea într-un mod aşa de perfect încât putea să le lege magic oricând voia. Soţia şi fiica nu puteau să scoată o vorbă câteodată ore întregi sau chiar zile. Soţia a fost distrusă sufleteşte şi a decedat. A doua soţie, după prima încercare a legării magice, a plecat de acasă şi nu s-a mai întors, După aceasta tatăl şi-a siluit fiica. Fata nu se putea apăra faţa de tată. Când tatăl şi-a găsit o a treia femeie, îşi legă fiica prin magie, astfel încât acesteia îi apăru o paralizie permanentă a vorbirii. Deoarece fata stătea mereu în calea tatălui, care îşi aducea multe femei, acesta a internat-o într-un spital de psihiatrie. Medicilor de aici nu le-a reuşit înlăturarea muţeniei fetei. Rudele fetei care ştiu de relaţiile îngrozitoare din familia învăţătorului, nu o pot vizita pe fată, datorită interdicţiei tatălui.

 

5. Vrăjile de moarte asupra animalelor şi a oamenilor, fac parte din domeniul cel mai întunecat al magiei. Deţin diferite relatări ale unor misionari. Numai puţini oameni ştiu că asemenea lucruri se întâmplă şi în Europa. Chiar dacă nu se pot dovedi rezultatele vrăjilor de moarte, asemenea obiceiuri demonstrează însă un nivel foarte decăzut al civilizaţiei noastre.

 

E/104. Un expert în magia neagră s-a specializat mai ales în persecuţia magică, vrăji de moarte şi vrăji asupra animalelor. El a reuşit cu ajutorul acestora să omoare în patru zile o vacă. Aşa mi-a relatat nepotul acestui om.

 

E/105. O femeie a practicat ani de zile magia neagră. Ea avea cărţi de vrajă foarte periculoase ,de exemplu cărţile VI şi VII ale lui Moise, “Cartea izvoarelor”, “Pavăza psihică”, şi multă altă literatură ocultă. Ea a experimentat în domeniul persecuţiei şi a vrăjilor de moarte. Se lăuda singură: “Eu i-am curăţat pe soţul şi pe fiica mea.” Pe duşmanii ei îi urmărea cu boli. Declara că poate provoca duşmanilor ei erupţii pe piele, diaree, disfuncţii cardiace, urticarie, dureri de stomac, inflamaţii ale diferitor organe şi alte lucruri. După ce a trimis, în felul acesta, întreaga familie la moarte, după cum spunea singură, ea a devenit cu ajutorul unui preot, soră de caritate. Femeia îşi practică şi astăzi ca şi în trecut vrăjitoriile, Este închisă faţă de tot ce ţine de credinţa creştină. Pe Domnul Isus îl numeşte fiul unei destrăbălate şi derbedeu. În zilele de sărbătoare religioasă are crize grozave de furie şi blasfemie. În ceasurile ei bune are mustrări de conştiinţă şi explică: “Viaţa mea este o porcărie. Nici nu vreau să fac lucrurile astea către care sunt împinsă. Dar trebuie să le fac. Diavolul mă are în stăpânire. Nu mai pot ajunge la pace…”

 

E/106. Un bărbat căsătorit a ajuns la relaţii extraconjugale cu o fată necăsătorită mai vârstnică. Despre aceasta se spunea că ar practica magia neagră. Într-o bună zi, bărbatul s-a scârbit de relaţia sa nepermisă şi a explicat amantei că nu mai vine la ea. Aceasta a fost foarte afectată şi l-a ameninţat: “Ai o nevastă şi doi copii, trebuie să afle şi ei asta.” Bărbatul nu s-a lăsat impresionat şi a rămas la hotărârea lui. La două zile după despărţire, fiul său s-a îmbolnăvit, a fost dus la spital şi a murit. A fost o boală neobişnuită, care nu a putut fi diagnosticată de către medici. După alte câteva zile s-au îmbolnăvit şi soţia şi fiica. Bărbatul s-a speriat şi şi-a amintit de ameninţările amantei. El a alergat la ea şi a rugat-o să nu folosească magia neagră contra lui. Ea s-a înduplecat şi a spus: “Bine, am să renunţ!” După aceasta soţia şi fata s-au făcut repede sănătoase.

 

E/107. Cu ocazia unei evanghelizări a venit un om care a relatat următorul caz petrecut în satul său natal.Unui vecin i s-a furat un fierăstrău. Furtul s-a petrecut în plină zi şi a fost observat de cineva. Păgubaşului i s-au adus imediat la cunoştinţă fapta şi numele hoţului dar el nu a reclamat la poliţie ci s-a dus la un om care experimenta persecuţia cu ajutorul magiei negre. A povestit cazul şi l-a plătit bine pe magicianul specialist. Acesta a promis ajutor imediat şi a declarat: “Hoţul trebuie să crape!”. Păgubaşul s-a întors în satul său. La trei ore după consultaţia la ocultist, hoţul a suferit un infarct de cord fatal.

 

1. RITUALUL MAGIC

Aproape tot ce se referă la magie, inclusiv formele pe care le ia, precum şi ritualurile asociate lor, dau impresia că avem de-a face cu o religie a Diavolului. În oricare domeniu ea caută să mimeze lumea credinţei, aşa cum o găsim pe aceasta revelată în Biblie.

 

1. Liturghia magică este opusul închinării biblice şi al formelor de desfăşurare a slujbei religioase. O acţiune magică este formată de obicei din patru elemente: invocarea, descântecul, acţiunea simbolică şi fetişul. Invocarea se adresează Trinităţii sau lui Satan. Prin ea se decide dacă se foloseşte magia albă sau neagră. Invocarea este opusul felului nostru de adresare în rugăciune: Tatăl nostru sau Doamne Isuse Hristoase. Descântecul pune în mişcare apoi puterile magice. Descântecul magic este opus versetului biblic sau rugăciunii biblice. Acţiunea simbolică subliniază descântecul şi imită acţiunile simbolice biblice, cum ar fi punerea mâinilor sau formele de rugăciune. Folosirea unui fetiş, a unui obiect încărcat cu puteri magice, corespunde cumva, în domeniul creştin, folosirii apei sau a pâinii şi vinului.

E/108. Fiul unui ţăran avea deseori dureri mari la genunchi. Conform sfatului unei “doftoroaie” a făcut următorul tratament magic. Pe timpul când luna începea să scadă, merse noaptea pe câmp, invocă Sfânta Treime, spuse o formulă magică, unse genunchiul cu ulei şi trimise lunii sărutări. În urma acestora durerile au dispărut.

Acest exemplu cuprinde următoarele: Invocarea Sfintei Treimi care stabileşte felul magiei, în acest caz magia albă, formula magică, care aici înlocuieşte rugăciunea, ungerea cu ulei, care este acţiunea simbolică şi luna, care este folosită drept fetiş. Aşa cum lumina ei scade, aşa să scadă şi durerile.

 

2. Simbolismul magic are menirea să întărească puterea descântecului (formulei magice). De asemeni aici este vorba de o vrajă de transferare. Despre esenţa transferării oculte nu se poate relata aici din lipsă de spaţiu. Exemplele următoare însă vor prezenta problema pe scurt.

E/109. Prof. Frobenius, cunoscutul speolog, a relatat într-o conferinţă că unele din desenele rupestre din epoca de piatră, s-ar putea interpreta ca mijloace de vrajă pentru vânătoare. Unele din animalele desenate pe pereţii peşterilor sunt prezentate cu răni. Aceste observaţii corespund vrăjilor de vânătoare ale primitivilor din Africa. Un călător prin Africa povesteşte că triburile băştinaşilor folosesc uneori o vrajă de vânătoare şi au într-adevăr rezultate cu ea. Ei desenează animale şi trag cu săgeţi în ele, rostind formule magice. În aceeaşi zi sunt găsite la vânătoare animale care au aceleaşi răni ca animalele din desen. Această vrajă primitivă corespunde de asemenea unor observaţii similare făcute în Germania. Dacă sunt rănite fantome umane sau animale atunci şi mediumul este lovit în acelaşi fel.

E/110. Pentru descântecul magic, avem exemplul unei reţete contra durerilor de dinţi. Se înţeapă de trei ori în gingie cu un cui nou. Apoi cuiul se îngroapă în beci spre răsărit, murmurându-se o formulă magică.

 

E/111. Un copil şcolar a fost descântat contra unei inflamaţii la un braţ. În timp ce se murmurau formule magice, a fost îngropat un ou de găină şi s-a pus apoi o piatră peste el. Pe măsură ce oul se descompunea, dădea şi inflamaţia înapoi. Vraja cu simbol a dus la rezultat.

 

Tratamentul cu simbol se sprijină de obicei pe un fetiş, prin fetiş înţelegându-se un obiect încărcat magic. Fetişul trebuie să fie suportul forţei. De multe ori se folosesc ca fetiş lucruri absurde. De exemplu oase omeneşti, lilieci, urină, fecale, păr din regiunea pubiană, unghii de la mână, lemn de la sicriu şi multe altele. Drept fetiş se poate folosi orice obiect care a fost descântat magic şi a fost astfel încărcat. Un exemplu:

 

E/112. Soţia unui predicator a primit de la o femeie credincioasă din comunitate o alifie ce fusese preparată de către un vraci ce a folosit formule magice. Alifia a ajutat imediat. Nu a acţionat ca medicament ci ca fetiş, ca mijloc încărcat cu putere. După această cură, soţia predicatorului şi-a rupt mâna. Fiica ei, care înainte făcuse progrese importante pe calea credinţei, nu a mai putut să creadă şi să se roage din acel moment.

 

E/113. La o evanghelizare în Elveţia, mi s-a mărturisit că o mănăstire catolică dă populaţiei amulete (fetişe) contra bolilor şi epidemiilor. E vorba de nişte punguliţe mici. Unul mai curios a tăiat şi a deschis un asemenea săculeţ. Înăuntru erau unghii de la picioare şi coji de ouă. Această relatare ar putea părea unora neadevărată. Din păcate însă am constatat deseori că unele mănăstiri se ocupă cu magia

 

3.Formula magică (descântecul) Importanţa formulei magice este foarte controversată. Un cunoscut reprezentant al descântătorilor, Traugott Egloff din Zurich, vorbeşte despre caracterul nemijlocit şi direct al cuvântului. El spune despre cuvânt că este o putere în sine care face minuni. Noi socotim că în momentul în care descântătorul foloseşte cuvinte din Biblie, el le desparte de Dumnezeu, le izolează şi le idolatrizează. El opune creaţia Creatorului. Această izolare a cuvântului duce la folosirea sa mecanică şi prin aceasta la o golire de conţinut. Prof. Bender spunea cândva:” Esenţa magiei şi a diabolicului este mecanica.”

 

Cuvântul rupt de Dumnezeu şi izolat nu poate însă exista ca realitate independentă. Conţinuturi străine pătrund în el. Ceea ce s-a desprins de Dumnezeu şi a decăzut, revine demonilor. De aceea folosirea mecanică a cuvintelor biblice este de natură vrăjitorească şi demonică. Cuvântul lui Dumnezeu destinat mântuirii devine tehnică magică destinată nenorocirii şi împovărării omului.

 

Noi ne opunem deci ideii descântătorilor, conform căreia cuvântul are putere în sine, în timp ce descântătorul ar fi doar reprezentantul acestei puteri. Cuvintele sunt doar instrumente neutre. Ele pot fi folosite pentru bine sau pentru rău. Depinde de inspiraţia care stă în spatele lor. Un creştin foloseşte cuvântul bazându-se pe autoritatea lui Dumnezeu. Magicianul şi descântătorul folosesc cuvântul ca instrument demonizat al vrăjitoriei.

 

E/114. Un pastor mi-a povestit că a avut în parohia sa un caz neobişnuit de deces. Un bărbat care avea reputaţia de a fi vrăjitor era pe moarte. Timp de 14 zile muribundul a gemut: “Preluaţi-mi dascântatul, preluaţi-mi descântatul ca să mă pot linişti.” Rudele s-au dus la pastor ca să primească un sfat. El i-a avertizat să nu asculte de rugămintea muribundului. După chinuri îngrozitoare, omul a murit. Pastorul spunea că omul zăcea în sicriu având chipul complet negru. Mulţi vrăjitori se liniştesc abia atunci când li se preia formula magică şi prin aceasta obligaţia de a continua acţiunea de descântător.

 

4. Ritualul magic. Există cărţi oculte care au pentru magicieni aceeaşi importanţă pe care o are Biblia pentru creştini. Există multă literatură ocultă. Cele mai răspândite în prezent sunt cărţile 6 şi 7 ale lui Moise. Din păcate o editură din Braunschweig a scos o nouă ediţie a acestor cărţi, care nu au nimic de a face cu Moise. Această denumire este numai un paravan. Magicienii au vrut să vadă în minunile făcute cu toiagul lui Moise ceva magic. De aceea au fost de părere să-l ia pe Moise i ca patron. Cartea 6 arată cum poate intra omul în legătură cu Satana. Cartea 7 dă indicaţii cum poate omul să-şi supună prin magie toate puterile pământului şi ale iadului. Sunt cărţi de vrăjitorie care au produs în popor dezastre îngrozitoare. Oamenii care citesc aceste cărţi sunt oameni nenorociţi. Casele în care se găsesc aceste cărţi sunt case nenorocite. Exemple în acest sens sunt în număr mare. Din lipsă de spaţiu nu mai pot fi prezentate aici. Exemplele 66 şi 68 fac parte din această serie. Există multiple exemplificări ce vor fi prezentate în partea a patra a cărţii.

 

VII. URMĂRILE MAGIEI ŞI COMBATEREA LOR  

Toate exemplele de consiliere spirituală arată urmările îngrozitoare ale magiei. Ajutorul magic se plăteşte foarte scump.

1. Principiul imitaţiei. Magia, în aproape toate formele ei, se prezintă cel puţin aparent ca paralelă la adevărurile biblice. În ceea ce priveşte acţiunea ei, se situează în orice caz de partea opusă. Ajutorul şi minunile dumnezeieşti încurajează şi zidesc sufleteşte, pe când ajutorul magic distruge şi prăbuşeşte. Magia aduce în unele domenii un ajutor aparent, iar în altele distrugeri înspăimântătoare. Neînsemnatele uşurări într-un domeniu, se plătesc cu îngrozitoare împovărări în alte domenii. Răul provocat este cu mult peste limita aşa zisei ajutorări. Aşa de groaznic înşeală Satana pe cei ce-i devin pradă! Câteva exemple în acest sens:

 

E/115. La naşterea unui copil, moaşa a stabilit că are o anumită fractură. Aceasta n-a fost tratată la medic, ci moaşa a sfătuit rudele să ia o mostră din scaunul sugarului şi să o îngroape într-un loc unde nu pătrunde nici lumina soarelui, nici lumina lunii. Neobişnuitul sfat a fost ascultat de rude, şi fractura a dispărut. Când copilul s-a făcut mai mare, i-a apărut la nas o pungă de puroi. Permanent avea o scurgere purulentă din nas. Tratamentul medical n-a dat rezultate. Astăzi fata are 28 de ani, iar sinuzita de care suferă încă nu s-a vindecat. În afară de această boală ea simte nevoia de a blestema. De multe ori blestemă, face scandal şi este cuprinsă de tremurături, fără a se şti care-i motivul declanşării lor.

 

E/116. Un om a întrebuinţat cărţile a şasea şi a şaptea ale lui Moise ocupăndu-se ani de zile cu magia neagră. A sfârşit la casa de nebuni. Nevasta s-a ocupat în continuare cu magia şi a avut parte de aceeaşi soartă. După acestea fiul a preluat literatura ocultă a părinţilor. Şi el a ajuns într-o clinică de psihiatrie. Soţia acestuia a dus mai departe tradiţia ocultă. Şi ea s-a îmbolnăvit psihic şi a trebuit să fie internată. Întreaga familie a fost distrusă de această carte a lui Moise. Un vecin, prieten de familie, a preluat literatura ocultă. Nerozia şi curiozitatea l-au împins să încerce şi el formulele magiei negre. A devenit lesne o jertfă a lor şi a ajuns la spitalul de boli nervoase.

 

2. Falsa apărare. Acum se naşte o întrebare: Ce poziţie trebuie luată în faţa magiei negre? Există oare mijloace eficiente de apărare? În datina magică a poporului, există părerea că magia neagră poate fi anihilată prin magia albă. Practica arată însă că acest sistem nu funcţionează. Privit serios, acest lucru nici nu este posibil, pentru că şi magia albă are acelaşi caracter demonic precum magia neagră. Ar însemna că Satana se dezbină prin sine însuşi. Câteodată se întâmplă ca un magician să se apere de un altul. Acest lucru se bazează însă pe puterea magică mai mare a celui biruitor. În astfel de cazuri se desfăşoară de fapt un duel în care cel mai puternic învinge. De fapt lupta se dă între doi inşi din aceeaşi tabără. Şi la partidele de box câştigă de asemenea cel care e mai tare. Totuşi ambii luptători sunt pugilişti. Un astfel de duel magic este arătat în exemplul 98.

 

3. Armele duhovniceşti. Apostolul Pavel spune: “Armele cu care ne luptăm nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” (2 Corinteni 10:4). Orice activitate magică poate fi contracarată de rugăciunea plină de credinţă. Aici se dovedeşte că magia albă şi cea neagră sunt totuna. Ambele reacţionează exact la fel în faţa rugăciunii sincere. Câteva exemple:

 

E/117. Un om credincios a adus la băiatului său bolnav un vindecător magnetizator. Tatăl s-a rugat în sinea lui ca, dacă omul acela nu lucrează cu forţe divine, să fie împiedicată vindecarea. Vindecătorul a sosit, s-a uitat la pacient şi a declarat spontan: ”Aici nu pot ajuta!”

 

E/118. Un bărbat avea tuberculoză osoasă care fusese descântată magic cu ajutorul magiei albe. Durerile au dispărut imediat după descânt . Omul acesta se ocupa cu practicarea diferitelor forme de magie. El păstra în locuinţa sa diferite cărţi oculte, cum ar fi: “Cele şapte zăvoare ale cerului”, “Binecuvântarea lui Tobias”, “Scrisoarea de apărare a lui Ioan”, “Scrisorile lanţurilor” şi ”Scrisorile norocului”. Asemenea scrisori de apărare le păstra mereu la sine cusute în căptuşeala hainei. Într-o zi a ajuns în mare chin sufletesc şi a căutat pe Hristos. A încercat să se roage şi n-a putut. Pe de o parte avea o mare dorinţă de a veni la Isus, iar pe de altă parte simţea o mare repulsie şi silă faţă de Hristos şi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Această situaţie l-a împins spre o confesare duhovnicească, în urma căreia s-a lepădat de toate cărţile sale oculte. Sufleteşte a fost apoi cuprins de o uşurare şi un calm evident.

 

E/119. O femeie care frecventa biserica şi era legată de o adunare creştină, a fost cuprinsă de o stare de melancolie. În timpul unei crize de depresie şi-a tăiat artera de la o mână. Membrii familiei au descoperit-o la timp şi au chemat un medic. Prin transfuzie de sânge a fost salvată. După acest incident femeia a vizitat un funcţionar prieten cu mine, care a îndrumat-o să consulte un medic credincios. Şi pentru că o astfel de călătorie la medic era greu de făcut, a apelat la sfatul unei femei vârstnice din biserică. Această ciudată ”creştină” a trimis-o la un descântător magic. Femeia a ascultat sfatul şi s-a dus la vindecător. Acesta însă îi declară: “În cazul dumneavoastră nu pot să ajut! Cineva se roagă pentru dumneavoastră! Când oamenii aceia vor înceta cu mijlocirea puteţi veni din nou, doar atunci pot să vă vindec!” Funcţionarul prieten mi-a spus mai târziu că el şi soţia se rugau de mult timp pentru această femeie cu nervii bolnavi.

 

E/120. Un magician a vrut să organizeze o seară în care să facă diferite experimente oculte. Preotul credincios al comunităţii locale a chemat la el pe câţiva prieteni cu aceleaşi convingeri ca şi el. Au mers împreună la spectacol şi s-au rugat în timpul experimentelor. Magicianului nu i-au reuşit experienţele. Până la urmă a declarat agitat că totul se dereglase din cauza apariţiei unor curenţi potrivnici şi a cerut celor ce perturbau să părăsească sala. Credincioşii n-au dat ascultare acestui îndemn, fiindcă în fond plătiseră biletul de intrare. Spectacolul ocult n-a reuşit.

 

E/121. O pereche de soţi credincioşi locuiau în casa unei femei care se pricepea să folosească magia neagră. Vrăjitoarea chiar spusese într-o zi că este în stare să provoace moartea unor oameni fără că aceştia să observe. De altfel ea făcea experimente magice, îi plăcea să chinuiască şi să influenţeze în rău oamenii care îi erau antipatici. Când familia care locuia împreună cu ea şi-a încredinţat total viaţa sub protecţia lui Hristos, vrăjitoarea s-a umplut de mânie pentru că influenţele ei nu răzbeau până la cei doi.

 

E/122. Un inginer suferind de paralizie s-a dus la un descântător să se trateze magic. Surorile lui credincioase se rugau mult pentru fratele lor. Aşa că descântătorului nu i-a reuşit tratamentul şi a exclamat: “Nu pot să vă ajut, cineva se roagă pentru dumneavoastră !”

Aceste exemple dovedesc că adevărata rugăciune împiedică magia să acţioneze şi de asemenea că oamenii trataţi magic sunt tulburaţi în credinţă şi în rugăciune. Puterea magică poate fi deci oprită de armele biblice ale Duhului Sfânt!

 

4. Eliberarea prin Hristos. Psihiatrii, psihoterapeuţii, psihologii nu sunt indicaţi pentru tratarea bolnavilor dependenţi de magie. Împovărarea magică nu este o problemă din sfera medicinii sau psihologiei, ci ţine de asistenţa spirituală bazată pe Biblie. Despovărarea şi eliberarea sunt posibile numai prin Hristos. Numai în cazul în care omul apăsat vrea de bunăvoie să accepte pe Hristos va putea fi posibil ajutorul adevărat şi deplin.

 

E/123. Misionara M.S. a cunoscut la o pensiune creştină o fată care îşi încredinţase viaţa Diavolului, semnând cu sânge. Directoarea instituţiei i-a explicat misionarei că n-o mai poate scoate la capăt cu această fată. Misionara a chemat fata la ea în cameră şi a început să lupte pentru sufletul ei. Prin rugăciune şi asistenţă spirituală s-a reuşit eliberarea totală de sub povara grea a lui Satan.

 

E/124. Un tânăr voia să se căsătorească cu o fată aparţinâd unei pături sociale mai înalte. În mod normal ar fi trebuit să aibă puţine speranţe de succes. El însă s-a încredinţat Celui Rău spre a fi sigur de reuşită şi a semnat cu propriul sânge. Şi-a crestat degetul, a scris cu sângele curs un contract şi l-a ascuns într-o peşteră. În felul acesta voia să-şi acorde dinainte biruinţa printr-o vrajă de dragoste. La scurt timp însă l-a cuprins frica. A vrut să renunţe la contract, s-a dus în peşteră, dar nu a mai găsit biletul. Fata a fost de acord cu căsătoria şi tânărul a fost fericit în căsnicie cu ea. Era o tânără deosebit de frumoasă. Când tânăra soţie a născut, copiii, gemeni, arătau îngrozitor de desfiguraţi. Femeia s-a speriat cumplit şi acest fapt i-a provocat moartea în timpul lăuziei. Din ziua semnării acelui contract cu sânge, bărbatul n-a mai avut linişte nici zi, nici noapte. Suferinţa l-a adus la un duhovnic. El a făcut o mărturisire completă, a renunţat la toate legăturile ce le avea cu puterile întunericului şi şi-a predat viaţa lui Isus Hristos. După convertire a fost martor activ al Evangheliei. La un an şi jumătate după această transformare în viaţa sa, a plecat în veşnicie împăcat cu Dumnezeu.

 

E/125. O fată s-a căsătorit cu un bărbat care a adus în casă cărţile a şasea şi a şaptea ale lui Moise. De la primii paşi făcuţi pe calea căsniciei tânăra a început să sufere de anxietate. Vedea stafii şi uneori noaptea simţea că o entitate nevăzută o sugruma. Bărbatul era ca un tiran mereu nervos, care-şi bătea soţia. Dacă se întâmpla să rămână însărcinată, bărbatul o forţa să ia tablete ca să provoace avort. O supunea şi unor perversiuni. În cele din urmă femeia a vrut să-şi pună capăt zilelor şi a luat opt tablete de somnifer şi amoniac. Dar a putut fi salvată. După toate acestea a venit la consiliere spirituală şi a ajuns la siguranţa mântuirii.

 

E/126. O femeie a locuit ani de zile la o descântătoare magică. Noaptea o înfricoşau diferite arătări. I se arăta deseori o figură întunecată sau vedea şerpi prin cameră. Groaza ei a adus-o la consiliere spirituală, în urma căreia prin credinţă şi-a dat viaţa lui Isus Hristos. În fiecare seară se încredinţa în mâna Domnului. Din acel moment fenomenele terifiante au dispărut complet.

 

E/127. Soţia unui decan era bolnavă psihic. Ea avea şi unele abilităţi de medium alături de halucinaţii vizuale şi acustice. O fată creştină din Svabia (regiune a Germaniei) a fost adusă spre a îngriji de această bolnavă. Ea a început să facă rugăciuni de mijlocire pentru soţia decanului. Încet, încet, fata şi-a dat seama că pacienta nu era doar bolnavă psihic, ci este şi împovărată ocult. Când într-o zi femeia a avut o criză, fata a poruncit în numele Domnului Isus ca puterile întunericului să plece din ea şi acest lucru a dus la imediata ei liniştire.

 

E/128. O femeie credincioasă a început să mijlocească în rugăciune pentru o alta, care suferea de depresie. Bolnava s-a făcut bine şi a devenit o persoană normală şi veselă. Credincioasa a început însă să aibă din această perioadă stranii experienţe în timpul nopţii. Avea impresia că se află cineva în cameră care voia s-o omoare. Tremura din tot corpul şi o groază teribilă pusese stăpânire pe ea. Până la urmă a strigat la Hristos în rugăciune şi a poruncit acelor puteri ale răului să dispară în numele Mântuitorului. Puterea demonică a dispărut şi ea n-a mai avut tulburări.

 

E/129. Omul lui Dumnezeu, Alfred Zeller, iniţiatorul aşezămintelor Ma’nnerdorf, a fost solicitat să ofere ajutor unei femei. Copilul acesteia era chinuit noaptea între orele 12 şi 1, ţipând îngrozitor. Zeller a chestionat-o asupra îngrijirii copilului: dacă nu îi e foame, dacă nu este ud, dacă nu îi e frig, dacă nu are probleme cu alimentaţia ş.a. Nu putea fi de acord cu femeia care spunea că este o persecuţie magică. Şi fiindcă femeia îl solicita mereu, s-a hotărât să se ducă în locuinţa ei, să-şi pună mâinile peste copil şi să se roage pentru el. În timp ce Alfred Zeller se ruga cu copilul, uşa s-a deschis şi înăuntru a pătruns un omuleţ cu chip zbârcit şi privire înţepătoare. Fără a saluta, întrebă: “Ce se petrece aici?” Zeller îl privea pe intrus şi în acelaşi timp asupra lui era îndreptată o privire nimicitoare. Zeller se ruga în sinea lui şi privea şi el insistent la acel om. S-a ajuns la un duel spiritual. Cei doi bărbaţi nu încetau să se privească unul pe altul. Zeller se ruga în sine “Isus este învingător!” Curând acea privire ascuţită s-a frânt. Hristos a învins. Străinul a fugit jos la lac şi a intrat în apă. A doua zi a fost găsit mort.  

  

Toate aceste exemple de ajutor spiritual, arată că efectele magiei pot fi anihilate complet prin Hristos. “Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:36). “Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”(1Ioan 3:8).”El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului…” (Coloseni 1:13). Indicaţii cu privire la eliberarea de sub jugul ocultismului au fost date în cărţile mele Seelsorge und Okkultismus (“Păstorire şi ocultism”)  şi Heilung und Befreiung  (“Vindecare şi eliberare”). În lista cărţilor de specialitate de la sfârşitul ediţiei de faţă sunt incluse şi acestea două. Aici ne vom rezuma la a spune ceva pe scurt despre eliberare.      

 

Cine vrea să fie eliberat fără a-l primi pe Hristos, nu va avea parte de un ajutor ferm. Împovărarea ocultă nu este o boală, aşa cum afirmă majoritatea psihiatrilor, ci este o influenţă a forţelor demonice. Psihiatrii credincioşi sunt de aceeaşi părere. Pentru a recunoaşte o situaţie de acest gen, trebuie să ai ochii deschişi de Duhul Sfant. În aceast caz nu este suficient un studiu medical sau teologic. În procesul de eliberare este indicată o spovedanie sau confesiune completă. Mărturisirea este benevolă în mod normal, însă în ceea ce priveşte această situaţie n-am întâlnit vreo eliberare fără mărturisire. Apoi este necesară rugăciunea de lepădare de puterile întunericului. În anumite ocazii confesorul poate porunci în numelui lui Isus. Încă mai sunt şi astăzi creştini care postesc în vederea rugăciunii de mijlocire. Prin aceasta, ei se află pe un teren biblic (Matei 17:21). Cel eliberat trebuie să rămână credincios şi statornic în folosirea mijloacelor de întărire în credinţă din Faptele Apostolilor 2:24: Cuvântul lui Dumnezeu, părtăşia cu alţi credincioşi, frângerea pâinii, şi rugăciunea.

Biruinţa finală este a Domnului nostru Isus Hristos. Numele Lui fie pururi lăudat !

 

SPIRITISMUL

DIN PERSPECTIVA CONSILIERII SPIRITUALE

Spiritismul a devenit o ameninţare pentru comunitatea creştină şi pentru mesajul Evangheliei. Activitatea pastorală dovedeşte în cât de mare măsură oameni chiar dintre cei care se numesc creştini sunt prinşi şi înşelaţi de rătăcirea spiritistă.

Un director de şcoală din Rio de Janeiro mi-a spus că în Brazilia ar fi cam 10 milioane de spiritişti. În 1984 erau de-acum circa 50 de milioane. În cele opt vizite în Brazilia am avut ocazia să cunosc urmările îngrozitoare ale spiritismului criminal, macumba, precum şi ale spiritismului cu nuanţe religioase, umbanda. De asemenea, am cunoscut spiritismul cardecşen, cu tendinţe sociale. Mai cu seamă marile oraşe sunt centrele cultelor spiritiste. Un oraş cum e Rio are aproximativ 7000 de cercuri spiritiste.

Haiti este alt centru mare al spiritismului. Voodoo este un amestec de magie şi spiritism.

În S.U.A, California este un adevărat cazan vrăjitoresc al activităţiilor spiritiste. Mi s-a relatat acolo că numai în districtul Los Angeles ar fi peste 6000 de cercuri spiritiste şi circa 40 de biserici spiritiste.

Religiile păgâne din Africa sunt şi ele impregnate de spiritism. Apoi o mare putere spiritistă există în Asia de est, unde trăiesc un miliard de oameni care direct sau indirect practică cultul morţilor. Cultul morţilor nu este numai o formă de pietate, de cinstire a rudelor decedate, ci este în acelaş timp şi un cult al demonilor. Cei ce practică cultul morţilor se roagă către morţi, le cer sfatul, şi le aduc jertfe. Dacă la cei ce practică spiritismul se adaugă şi numărul acelora ce practică cultul morţilor, s-ar putea spune că o treime din omenire practică spiritismul.

 

În Europa, Anglia se află în fruntea mişcării spiritiste. Anglia are peste 100 de biserici spiritiste. Alte locuri unde spiritismul se manifestă în voie sunt Parisul şi Lyonul, unde nu numai că înfloreşte spiritismul, ci se şi serbează multe congrese magice. În Germania sunt în Hamburg circa 200 de cercuri spiritiste. La fel şi în Frankfurt.

Profesorul Blanke de la Universitatea din Zürich-Elveţia, mi-a spus că în Basel ar fi circa 400 cercuri de spiritism, iar în Zurich cam 600.      

 

Cercuri spiritiste există în toate oraşele şi în toate păturile populaţiei. În afară de asta am găsit în regiuni cu specific agricol, de exemplu în Luneburger Heide, gospodării ţărăneşti în care mişcarea paharului este socotită joc de societate duminical.

 

La o evanghelizare în Salzburg, un preot mi-a povestit cum a fost de faţă cu un coleg la o demonstraţie de levitaţie (plutire liberă a corpului) a unui medium din Wels.

 

La Viena un preot, în a cărui biserică am predicat, mi-a spus că la Universitate ar fi mai mulţi profesori spiritişti. Prin ei au fost acaparaţi şi studenţi în această periculoasă activitate.

 

În Scandinavia am întâlnit teologi care slăveau spiritismul. În Islanda se pare că au apărut cinci ziare spiritiste.

Pe lângă aceste situaţii cunoscute din călătorii, în consilierea spirituală mi-a fost dat de sute de ori să cunosc realităţile spiritiste. Vreau să accentuez că eu n-am participat niciodată la şedinţe spiritiste şi nici nu voi participa. Refuz acest lucru radical. Numai spovedaniile m-au orientat către fenomenul magic, spre deosebire de colegii de breaslă care s-au lăsat ispitiţi să participe activ la astfel de şedinţe.

 

Exemplele întâlnite în spovedanii şi pentru care am primit permisiunea publicării le-am adunat într-o cartotecă ce cuprinde azi câteva mii de cazuri. Dacă aici se foloseşte cuvântul ”cazuri” vreau să fac totuşi specificaţia că pentru mine omul care caută sprijin şi ajutor nu este un caz oarecare, ci o fiinţă pentru care Hristos şi-a dat viaţa .  

Privirea de ansamblu asupra acestui material face posibilă o concluzie care mi-a fost confirmată chiar de cea mai mare maestră spiritistă a Germaniei.

 

Cine caută şi alte exemple le poate găsi în cartea mea “Okkultes ABC”. Persoanele care doresc o prelucrare ştiinţifică a acestor fenomene o pot găsi în “Seelsorge und Okkultismus”.

 

Este important să citim acest capitol având privirea aţintită la Hristos. Prin credinţă ne putem refugia sub paza Lui. Nu avem nici un motiv să ne temem, căci Isus este Domn asupra puterilor demonice.

 

Cuvântul spiritism vine din latinescul spiritus=duh. Poate fi tradus deci prin cultul duhurilor. Prin mişcarea spiritistă se înţelege străduinţa de a intra în legătură cu morţii aflaţi în împărăţia morţilor. Din punct de vedere istoric spiritismul poate fi urmărit cu mii de ani în urmă. Pentru acest lucru avem dovezi în Vechiul Testament (1Samuel 28; Deuteronom 18:10 etc.). De asemenea sunt multe referinţe în istoria Bisericii creştine. Materialul cel mai bogat este oferit de istoria religiilor şi de activitatea misionară. Religiile necreştine au în cea mai mare parte o orientare spiritistă. Dacă spiritismul ar fi numai o activitate păgână lipsită de importanţă pentru lucrarea lui Dumnezeu din prezent, nu ar merita ca sfătuitorul creştin să se ocupe în mod deosebit de el. Dar în activitatea confesorului din ţările aşa-numite creştine, se prezintă o asemenea multitudine de forme spiritiste, cu un complex întreg de suferinţe sufleteşti, încât în lucrarea evanghelică a devenit o necesitate imperioasă să se dea lămuriri în această problemă. În fond, această carte nu este decât o prezentare de material prin care cititorul să-şi formeze propria opinie. În acest capitol deci interesează mai puţin întrebarea dacă un anumit fel de a privi spiritismul sau animismul este valabil, ci se intenţionează revelarea problemelor puse în faţa consilierului spiritual. În activitatea mea de evanghelist, timp de 50 de ani, am putut cunoaşte 16 tipuri diferite de practici spiritiste, care pot fi grupate în cinci domenii.

 

1. Fenomenele psihice

În timpul asistenţei duhovniceşti, evanghelistul şi sfătuitorul pe tărâmul Evangheliei au ocazia să li se relateze despre experienţe spirituale cu vise reale, vedenii, apariţii, viziuni. Aceste lucruri trebuie să atenţioneze pe confesor la cea mai mare reţinere şi atenţie. Fără îndoială că există asemenea fenomene produse prin Duhul lui Dumnezeu. Adevăratele apariţii în acest domeniu se exteriorizează însă printr-o atitudine sfântă şi smerită. Dar cine face din aceasta un fenomen de senzaţie, sau ajunge să caute obţinerea unui profit, dovedeşte că are de-a face numai cu aşa-zise experienţe spirituale. Observaţiile păstorilor sufleteşti arată, din păcate, că tocmai acestea din urmă sunt cele mai frecvente. Procentul faţă de cele de origine divină este de nouă la unu. Noi trăim într-o lume care i-a întors spatele lui Dumnezeu. Răul, demonicul, satanicul se desfăşoară astăzi în toată voia. Tot mai puternică devine convingerea că noi trăim în prezent în epoca apocaliptică a falsului profet al timpurilor din urmă. Cu o grozavă acuitate şi putere se împlinesc azi cuvintele apostolului Pavel: “Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este deci mare mirare dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.” (2 Corinteni 11:14-15) În domeniul spiritismului se dovedeşte cu mare claritate îndreptăţirea şi actualitatea acestui avertisment.

 

E/130. Un student la teologie a venit la consiliere spirituală şi a rugat să i se explice o experienţă stranie. El spunea că de multe ori noaptea a avut o viziune a lui Hristos. La aceste apariţii nocturne, avea o senzaţie neplăcută. Nu simţea bucurie, ci numai teamă. Eu i-am spus studentului că, în fond, adevăratele viziuni ale lui Hristos sunt posibile, dar că de obicei o asemenea situaţie are alte origini. Există, de exemplu, proiectarea spre exterior a unei fantezii foarte cucernice. Există şi un fapt consemnat în psihologie că un eidetic îşi poate vedea propriile închipuiri ca pe o proiecţie optică. Apoi există diferite forme de halucinaţii. Din Biblie ştim că adevăratele apariţii ale lui Hristos au provocat celor care au avut harul să le aibă senzaţia că sunt foarte păcătoşi. Această senzaţie de neputinţă spirituală este cu totul diferită de frică. Studentul a înţeles imediat diferenţa şi a declarat că nu se simte păcătos la aceste apariţii, ci că este cuprins de o nestăpânită frică. Atunci l-am întrebat dacă el sau strămoşii s-au ocupat cu activităţi oculte. El a recunoscut că bunica şi mama lui practicaseră spiritismul şi că se ocupau cu mişcarea paharului. Prin acestea, caracterul aşa-zisei viziuni a lui Hristos mi-a devenit clar. Aici era vorba de un fenomen mediumnic şi nu de unul duhovnicesc.

 

E/131 Într-o familie, străbunicul practica în mod frecvent spiritismul. Ani de zile s-a ocupat cu mişcarea mesei. El era de părere că în felul acesta ia legătura cu morţii. S-a ocupat aşa de intens cu această activitate, încât, după un timp, a suferit traume psihice. La urmaşii săi efectele practicii spiritiste s-au arătat în mai mare măsură. Fiul cel mare s-a sinucis. Al doilea fiu suferea de mania persecuţiei. Cea mai mare fiică a ajuns la spitalul de neurologie suferind de o boală psihică. A doua fiică suferea de sindromul Parkinson. Şi la nepoţi este o situaţie asemănătoare. Un nepot este schizofrenic. O nepoată este socotită ca având nervii slabi, fiind hipersensibilă şi având un acut sentiment de inferioritate. Altă nepoată duce o viaţă uşuratică şi a născut un copil din flori. Primul strănepot din acest şir este psihopat şi greu de educat.

 

În ce priveşte ştiinţa, acest exemplu ar putea fi estimat diferit. Pe psihiatri îi va interesa dacă într-adevăr activitatea spiritistă a fost cauza bolilor mentale şi emoţionale care au urmat, sau dacă n-au existat nişte predispoziţii declanşate de activitatea spiritistă sau cel puţin dacă nu au fost favorizate de ea. Parapsihologul va explica fenomenul mişcării mesei ca pe un automatism psihic, ca pe o activare a unor forţe subconştiente. Pe consilierul spiritual îl interesează însă în primul rînd frecvenţa tulburărilor sufleteşti în raport cu activitatea ocultă.

 

E/132. O tânără femeie a venit la o şedinţă de consiliere spirituală plângându-se de diferite tulburări. Avea silă de viaţă şi depresii. Câteodată o apuca o furie cumplită. Datorită frigidităţii ei, îi era ameninţată căsnicia. În casa ei apăreau fel de fel de arătări. La început soţul a a văzut diferite siluete, însă n-a spus nimic soţiei ca să n-o sperie. Apoi a văzut şi ea noaptea figuri schilodite în locuinţă. Întâi am stabilit toate bolile de care suferise femeia. Apoi am îndemnat-o să-mi spună şi despre bolile rudelor şi ale ascendenţilor. Femeia însă era singulară în familie cu tulburările ei. La întrebarea mea referitoare la acţiuni oculte, după multă ezitare, a ieşit la iveală că domnişoara fusese membră a unei grupări evanghelice de fete. Preoteasa, conducătoarea acestui grup, se ocupa împreună cu toate fetele de mişcarea spiritistă a mesei. Întotdeauna la început se întreba: “Duhule eşti aici?” O singură bătaie însemna “Da”, două bătăi erau “Nu”. Dacă duhul era pregătit pentru întrebări, începea un joc cu întrebări şi răspunsuri la care participau toţi. Soţia preotului s-a ocupat ani de zile cu mişcarea mesei până când a fost paralizată printr-un atac de apoplexie. Femeia mai spunea că fetele din cercul respectiv se tem să o viziteze pentru că paralizia i-a desfigurat faţa îngrozitor.                          

Din punct de vedere ştiinţific, acest exemplu este asemănător cu exemplul 131. În ce priveşte atacul de apoplexie al preotesei, din perspectiva a peste o mie de cazuri oculte cunoscute, pot spune că deseori apar la cei ce practică ocultismul paralizii, suicid, accidente mortale şi nebunie.

 

E/133. Administratorul unei moşii îmi povestea că soacra sa ar avea darul prezicerii. Cu ajutorul mişcării paharului poate să prevadă toate întâmplările. În timpul războiului şi-a surprins odată familia cu următoarea indicaţie: “Hubert moare în Kurland şi moartea îi vine din aer.” Hubert era o rudă. A murit o jumătate de an mai târziu împuşcat dintr-un avion de vânătoare. În toate hotărârile importante această femeie dă sfaturi prin mişcarea paharului.

Pentru oamenii de ştiinţă chestiunea cunoaşterii viitorului este o mare problemă. În “Seelsorge und Okkultusmus” am prezentat 30 dintre cele mai cunoscute teorii despre clarviziune. În literatura modernă parapsihologică mai apare din când în când câte o altă teorie. În cercurile de gânditori ocultişti se vorbeşte despre existenţa unui suflet magic universal-astral. În spatele acestei noţiuni stă convingerea despre o lume interioară în care toate evenimentele exterioare îşi au echivalent. În domeniul sufletului astral n-ar domni concepţiile noastre despre spaţiu şi timp. Distanţele în spaţiu şi în timp, trecutul, prezentul şi viitorul sunt toate pe acelaşi plan. Aici ar stăpâni sincronizarea şi simultaneitatea. Pentru cine este capabil să-şi pună sufletul în legătură cu acest suflet astral, timpul şi spaţiul sunt în acelaşi nivel de proiecţie. Uniunea mistică cu sufletul astral îl transferă pe omul cu predispoziţii la un nivel de inteligenţă superioară la care limitările noastre în spaţiu şi timp sunt anulate. Oricât ar fi de strălucitoare această ipoteză, până acum lipseşte dovada exactă a existenţei unui suflet astral etic şi neutru. Chiar dacă s-a găsit în noţiunile Chokma (înţelepciunea din Proverbe 8:22 etc.) şi Logos (Cuvântul lui Dumnezeu din Ioan 1) conceptul de hipostazie ( personificarea unei noţiuni), saltul către acceptarea unui suflet astral este poate posibil, dar nu este demonstrabil. În Noul Testament relaţiile sunt mai simple. Noi găsim scris că proorocia este inspirată fie de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 21:10), fie de demoni (Faptele Apostolilor 16:16 etc.).

 

E/134. O ţărancă simplă avea dureri în partea terminală a braţului drept care au fost tratate la început ca reumatism. Într-o bună zi femeia a făcut interesanta observaţie că atunci când scrie scrisori, durerile o lasă deodată. Dacă în zilele ce urmau suferinţa se intensifica, apuca un creion şi scria ca să se uşureze. După un timp a observat că i-a apărut un fel dependenţă de scris. Scria lucruri pe care cu conştiinţa trează n-ar fi putut şi n-ar fi vrut să le scrie. Când a citit ce scrisese, a băgat de seamă că era vorba de tratate religioase. Ea a dus respectivele articole biblice preotului local spre examinare. Acest teolog a fost foarte surprins de conţinutul lor intelectual. Însă, ceea ce fusese la început un joc a devenit un obicei bine definit de scriere automată. Într-o zi în scrisul ei şi-a anunţat prezenţa un duh numit Felix cu următoarele cuvinte: “În numele lui Isus preaînălţatul, prealăudatul nostru Domn şi Mântuitor!” A spus femeii că a fost aleasă de Dumnezeu pentru descoperiri deosebite cu care ea trebuie să fericească omenirea în viitor. Deci această ţărancă simplă a devenit un medium care scria automat.

 

Parapsihologul vede în acest exemplu un automatism psihic, o expresie a conştientizării unui conţinut din subconştient. Fără îndoială, nu trebuie să ne închipuim că este vorba despre o descoperire din împărăţia morţilor sau de dincolo. Dacă însă această femeie simplă se socoteşte profeta care fericeşte lumea prin descoperirile ei, înseamnă că este totuşi stăpânită de un duh de mândrie. Aici nu este vorba de o demonizare directă, ci de una indirectă.

 

E/135. Un preot evanghelic a luat parte la o şedinţă de spiritism pentru a controla un medium cu vorbire automată. Acesta a intrat în transă (somn hipnotic adânc). A apărut apostolul Pavel care a ţinut celor prezenţi o predică. Apostolul nu era vizibil, ci “vorbea” prin medium. Preotul a urmărit foarte atent predica apostolului despre care se spunea că este prezent. A fost foarte dezamăgit de conţinut. Aşa-zisa predică nu avea nimic în comun cu epistolele apostolului. Părea mai mult a fi rezultatul gândirii mediumului şi conţinea în principal câteva proverbe morale dichisite cu aspect creştin. Preotul n-a fost convins nicidecum de această activitate spiritistă, ci era de părere că este vorba de o înşelătorie inconştientă.

                  

Filosoful Wundt a spus odată: “La trecerea lor în nefiinţă marile personalităţi trebuie să fi fost slabe de minte, deoarece toţi vorbesc lucruri triviale şi fără miez atunci când sunt citaţi de mediumuri.” Afirmând asta, Wundt voia să ironizeze faptul că el socoteşte vorbirea marilor personalităţi citate de mediumuri drept propriile lor exprimări.

 

E/136. Într-o şedinţă de spiritism i s-a cerut unui medium să cheme şi să materializeze duhul poetului mort Uhland (1787-1862). Într-adevăr, în timpul şedinţei a apărut o fantomă albă. Cei de faţă au cerut acestei fantome să li se dea o poezie drept dovadă a autenticităţii sale. Însă, în loc să spună o poezie, fantoma şi-a întins mâna până la o carte din bibliotecă şi a rupt o foaie din ea. Apoi mâna a apucat o servietă din încăpere şi a scos prin piele un creion, fără să o deschidă. A scris câteva versuri pe foaie şi a dispărut. Foaia a rămas şi există şi azi. Cunoscătorii operei lui Uhland s-au apucat să-i cerceteze versurile, căutând cele scrise pe foaie, dar nu le-au găsit. Senzaţională a fost declaraţia unui grafolog, care a confirmat că trăsăturile celor scrise de mâna fantomei sunt identice cu ale lui Uhland. Mai târziu s-a ajuns la Berlin la un proces legat de posesorul acelei foi. Judecătoria a stabilit că aparţine mediumului, care şi este şi azi în posesia lui, după cum am aflat de la un cunoscut al acestuia.       

Din punct de vedere ştiinţific nu este necesar să se susţină prezenţa reală a lui Uhland. Apariţia fantomelor poate fi explicată azi prin psihologia abisală. Să explicăm pe scurt: Mediumul transmite energie şi o condensează în masă. Această transformare este posibilă, după cum o demonstrează fizica atomică. Materia este tot o formă de energie concentrată. Afirmaţia este ilustrată de formula lui Einstein: E=mc². Dacă mai este necesar un exemplu din fizică, poate fi amintit următorul. Când un tub Röntgen este alimentat la un milion de volţi, la catod apar particule şi antiparticule. Şi aici întâlnim acelaşi fenomen: energia existentă sub forma unor oscilaţii electromagnetice se transformă în materie. Următoarele două fenomene mediumnice sunt captarea subconştientă de informaţii şi modularea psihică (structurarea energiei transformate în masă cu ajutorul materialului informativ captat). Apoi, fantoma este pusă în mişcare şi astfel mortul ”apare” din împărăţia morţilor. Prin urmare, conform psihologiei abisale, nu este deloc necesar să fie ”deranjaţi” morţii. Explicaţia aceasta, care trimite la puterile subconştiente ale sufletului omenesc, este suficientă în cazul materializărilor. Însă nu se poate spune că folosind această teorie raţionalistă se ajunge la explicarea oricărui fenomen spiritist. Nu, problema nu este chiar aşa de simplă! Nu este aici spaţiul pentru a dezbate ştiinţific această problemă. Privind din perspectiva consilierii spirituale, am observat multe situaţii distructive în cazul materializărilor. La mediumi ca şi la participanţi apar în multe cazuri distrugeri ale personalităţii. În toate cazurile însă, la cei ce participă deseori la şedinţe spiritiste apare o imunitate faţă de Duhul Sfânt şi faţă de tot ce este sacru. Contactul cu lumea spiritistă provoacă insensibilitate faţă de forţa ce izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu.

 

E/137. Un om susţinea că posedă puterea clarviziunii, cu ajutorul căreia căuta soldaţi dispăruţi în război. O femeie care avea doi fii pe frontul de est a luat două fotografii ale acestora şi s-a dus la acest clarvăzător. A prezentat întâi numai o fotografie. El s-a concentrat asupra acesteia, a căzut în transă şi a explicat femeii care aştepta: “Cu acest fiu nu intru în contact, probabil nu mai este în viaţă!” Atunci, pentru a verifica, femeia a prezentat şi cea de-a doua fotografie, a fiului care în 1943 fusese declarat mort de şeful său de companie. Omul s-a concentrat asupra fotografiei şi a spus: “Cu acest fiu intru în legătură. Îl văd într-o clădire mare de piatră la sud-est de Moscova. Se va întoarce la începutul lui 1954 din prizonierat.” Femeia n-a dat crezare celor auzite, fiindcă băiatul ei fusese declarat mort din 1943, şi nu a mai dat de atunci nici un semn de viaţă. Cu atât mai mare a fost surpriza ei când fiul crezut mort s-a întors într-adevăr în 1954 acasă. Şi celelalte indicaţii s-au dovedit exacte. Fusese cazat într-o clădire mare, albă, din piatră şi nu în barăci. Acest clarvăzător avea acea capacitatea de a se concentra asupra unui obiect al soldatului dispărut, şi dacă respectivul mai era în viaţă, el vedea locul unde se află.

 

Din punct de vedere parapsihologic aici merg paralel două direcţii. Clarvăzătorul lucrează psihometric, adică se foloseşte de un obiect al respectivului şi prin divinaţie provoacă o acţiune de căutare. Apoi el susţine că-şi poate trimite sufletul la mare distanţă. De această aptitudine de călătorie a sufletului ar fi capabili laponii din Scandinavia şi mai ales tibetanii. Unii membri ai grupării rosacrucienilor din Germania chiar cultivă această capacitate. Spiritiştii spun că există oameni care-şi expediază trupul astral din trupul material, dându-i diferite însărcinări.

 

Cu aceasta s-ar încheia călătoria noastră prin principalele fenomene spiritiste. Te cutremuri în faţa acestei jungle sumbre a aberaţiilor în care zace spiritismul. Ce clar, luminos, limpede este dimpotrivă Cuvântul lui Dumnezeu cu îndemnurile sale: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.” Toate domeniile vieţii noastre, toate puterile sufletului nostru trebuie să fie orientate spre Hristos.

 

1. Fenomene fizice

Dacă în prima parte a relatării despre formele de apariţie spiritiste s-a relatat în principal despre fenomene psihice, în acest subcapitol ne vom îndrepta spre cele fizice. În telekinezie, levitaţie şi aportare, pe căi neştiute, legile fizicii sunt învinse. Prin telekinezie se înţelege mişcarea unui obiect la distanţă, fără cauze vizibile. Cuvântul este compus din două cuvinte greceşti: “telos” şi “kinein”. Cuvântul levitaţie vine din latină şi însemnă uşurare, ridicare. În limbajul spiritist înseamnă plutirea liberă a unor obiecte sau a oamenilor. Noţiunea de aportare vine din latinescul “apportare” şi înseamnă aducerea unor obiecte într-un anumit loc şi producerea dispariţiei lor din spaţii închise sau containere. Putem include aici şi fenomenul penetrării materiei. Exemplele vor clarifica aceste procese stranii.

 

E/138. Într-un sat izolat oamenii erau foarte agitaţi datorită unei case bântuite de stafii. În această casă ţărănească zburau prin aer tot felul de obiecte ca şi cum ar fi fost aruncate de o mână nevăzută. În afară de aceasta mobilierul din camere se muta singur de la locul său. Casa a fost cercetată de preotul local, de învăţător, de primar, de poliţie, de multe persoane oficiale sau de curioşi. Nu s-a ajuns la clarificarea deplină a cazului. S-a observat doar că fenomenele telekinetice apăreau mereu în preajma unui băiat de 14 ani. Învăţătorul de exemplu a observat că un dulap greu de mişcat dintr-o cameră s-a deplasat cu doi metri la apropierea băiatului.

 

E/139. Într-o casă ţărănească dintr-o vale a Alpilor, apăreau diferite fenomene paranormale. Totul a început cu sunete curioase de ciocănituri şi zgârieturi. Apoi fără vreo cauză vizibilă, prin casă zburau diferite obiecte. Curios la aceste obiecte zburătoare era faptul că îşi schimbau brusc direcţia în unghi drept, fapt imposibil din punct de vedere al fizicii cunoscute. Aceste fenomene au devenit tot mai complicate. Aveau loc aportări (apariţii şi dispariţii ale obiectelor dintr-un spaţiu închis). În acest stadiu lucrurile au trezit interesul câtorva persoane interesate de originea fenomenelor. S-a format o comisie având câţiva membri, care s-a însărcinat să găsească cauzele naturale ale fenomenelor ce aveau loc. Din comisie făceau parte un profesor, un inginer electronist şi un filolog familiarizat cu fenomenele parpsihologice. Prima constatare a comisiei a fost că băiatul de 14 ani din acea familie era un medium puternic. În prezenţa celor trei, el provoca fenomene telekinetice uimitoare. Punctul culminant al realizărilor sale era ridicarea şi deplasarea patului său. Fenomenul acesta de levitaţie era repetat de multe ori. Patul era ridicat în sus chiar şi dacă cei trei bărbaţii îl ţineau cu toată forţa jos.

 

E/140. Proprietarei unui magazin de la ţară i-au dispărut tacâmurile de argint. Bănuielile au căzut asupra foarte tinerei servitoare din gospodărie, cunoscută ca neserioasă. Stăpâna a chemat în ajutor pe un spiritist cu puteri extraordinare. Acest om era cunoscut pentru calitatea lui de clarvăzător şi medium capabil de materializare şi dematerializare. Omul a mers cu stăpâna în curtea imobilului şi a intrat în transă. Deodată s-au auzit zgomote neobişnuite pe acoperişul casei. Tacâmurile furate au căzut de acolo pe gunoiul de grajd. Femeia nu şi-a putut da seama cum s-a ajuns la această aportare.

 

În cazul acesta, nu trebuie neapărat să se considere că a fost aport, ci mai degrabă este plauzibilă o explicaţie naturală. Argintăria ar fi putut fi aruncată de cineva prin geamul podului. Orişicum, fata din fusese dată afară din casă înaintea acestui experiment, pentru că avusese relaţii nepermise cu argatul. Se prea poate însă că prietenul ei, pentru care hoţia devenise prea periculoasă, să fi dat înapoi cele furate. Însă, următorul caz, confirmat de persoane de încredere ,nu poate fi explicat aşa de uşor.

 

E/141. Un caz la cercetarea căruia am participat şi eu, a făcut multă vâlvă. Casa în care au avut loc bizarele fenomene a fost cercetată de profesori universitari, poliţie, un preot catolic, un pastor protestant, o persoană oficială şi de mulţi curioşi. În mod inexplicabil au zburat în decurs de trei săptămâni 135 de obiecte. Toate situaţiile au fost înregistrate cu exactitate. În ceea ce priveşte unele obiecte existau şi aportări. O dată când preotul catolic împreună cu alţi doi bărbaţi erau în bucătărie, înăuntru a pătruns o bilă de sticlă, cu toate că uşile şi ferestrele erau închise. Bila a căzut la picioarele preotului, care a ridicat-o. Era fierbinte şi fără ştirbituri. Pe bilă era imaginea localităţii Maria Einsiedel, centru catolic de pelerinaj din Elveţia. Stăpânul casei a spus imediat: ”Această bilă era aşezată pe o mobilă din camera de zi.” Verificând locul, s-a stabilit lipsa ei de pe mobilă.

 

La cercetarea acestui caz de bântuire, am constat două lucruri, care deseori se repetă când este vorba despre astfel de fenomene. Obiectele zburătoare s-au arătat adesea în legătură cu un adolescent cu predispoziţii mediumnice. Apoi, în acea casă se mai practicase magia. Prima întrebare pe care am pus-o stăpânului casei a fost: “Dumneavoastră sau strămoşii v-aţi ocupat cumva cu practicarea magiei sau a spiritismului?” El a confirmat că tatăl său fusese descântător de animale şi vraci. Din câte cunosc, aportarea spontană apare numai acolo unde este un medium în apropiere şi în casele în care s-a desfăşurat o activitate ocultă. În nici un caz de bântuire cercetat de mine n-am găsit devieri de la această regulă. Cu acest ultim exemplu ne-am apropiat de fenomenele spiritist-magice.

 

III. Fenomene spiritist-magice

Cel ce meditează la relatările de până acum, mai ales la fenomenele de materializare, telekinezie, levitaţie şi aport poate înţelege că prin ele se pot produce multe farse şi delicte. O abilitate de medium mai deosebită poate provoca mult rău când cei care o practică au un caracter josnic sau chiar criminal. De multe ori în şedinţele de consiliere spirituală am descoperit unele corelări îngrozitoare în acest domeniu. Cea mai sinistră mi s-a părut activitatea unui cerc spiritist format din 20 de membri care practicau magia neagră. Ei experimentau să vadă dacă pot crea neplăceri sufleteşti sau chiar îmbolnăvirea persoanelor care le displac.  

 

De exemplu un medium înzestrat cu puteri mari, membru al acestui cerc, a luat un preot în vizor şi a declarat: “Pe ăsta îl scot la reformă. Se va îmbolnăvi! ” Într-adevăr, preotul a suferit după aceea o prăbuşire nervoasă, a fost bolnav luni de zile şi încapabil de muncă. Prin exemple se va încerca clarificarea acestei situaţii neliniştitoare.

 

E/142. O femeie tînără a povestit cum timp de mulţi ani a fost înfricoşată noaptea de o vedenie. De obicei între orele 12 şi 1 noaptea, vedea pe o vecină în dormitorul ei. Femeia se trezea de fiecare dată la aceste apariţii şi se temea îngrozitor. Această fantomă nu era deci vis, ci vedenie în stare trează. Vecina respectivă era socotită în sat ca fiind o femeie rea, care umblă cu magia neagră şi chinuie pe oameni. După moartea vrăjitoarei, apariţiile fantomatice n-au mai apărut în casa povestitoarei.

 

E/143. Un ţăran tânăr şi voinic era bătut noaptea la sânge, fără să poată observa pe cineva. Tot satul îl vedea mereu plin de vânătăi albastre sau roşii.

 

E/144. O femeie a venit la confesare şi s-a plâns de anumite apariţii nocturne. Mereu ar veni la ea o pisică neagră care o zgârie şi o muşcă. La întrebarea mea dacă suferă cumva de dereglări ale circulaţiei sanguine, de eczeme sau mâncărimi ale pielii, sau de boli ale bătrâneţii cum ar fi arteriscleroza, ea a negat. Povestea că odată, urmele unei astfel de muşcături au fost vizibile timp de 14 zile. Altădată pe piciorul ei nu apărea o urmă de zgârietură şi muşcătură ci un trei roşu. Arăta de parcă ar fi fost tatuat cu un ac fin.

 

În cazurile de spiritism magic trebuie eliminate elementele care sunt din afara domeniului. Noi cunoaştem destule cazuri de tablou clinic psihiatric în care o anumită afecţiune psihică îşi are partea ei de influenţă. De exemplu mulţi schizofrenici spun că se află sub anumită influenţă sau că sunt urmăriţi magic. În realitate este vorba numai de un simptom al maladiei lor psihotice. Însă în cadrul magiei spiritiste sunt şi fenomene oculte reale. Un material bogat din sursă directă îmi stă la dispoziţie pentru studiu. Deseori în acest material apar cazuri de lovire fără să poată fi văzut cel ce o provoacă. În majoritate acestor cazuri nu se poate folosi o explicaţie psihiatrică, socotindu-le afecţiuni precum isteria, tulburări onerogene sau dermografisme psihogene. Argumentul principal contra acestor observaţii psihiatrice este faptul că problemele dispar imediat, dacă cel în cauză îşi predă viaţa lui Hristos şi se aşează sub paza sângelui Lui. Un asemenea caz l-am prezentat în cărticica ”Jesus lebt ” ( “Isus e viu”)

 

Privită din punct de vedere parapsihologic, persecuţia magică este o problemă mediumnică în cadrul materializărilor. Aşa cum mediumi foarte activi pot emite energie prin care dau naştere unor fantome cu forme umane, în acelaşi fel pot transforma această energie în fantome-animale.

 

În această privinţă am luat cunoştinţă de multe cazuri de materializări în câini, pisici, broaşte, şerpi sau corpuri de om cu cap de animal. Faptul că este vorba de materializări reiese din următoarele observaţii. La şedinţele spiritiste s-a stabilit că toate leziunile provocate fantomei se întorc asupra mediumului. August Winning a prelucrat aceste motive în volumul său de povestiri “În der Höhle” (“În peşteră”). Cine cunoaşte regulile mediumnităţii ştie de acest fapt. Cercetările au demonstrat că rănile unei fantome-animal se întorc şi ele asupra mediumului. Este deci îndreptăţită concluzia că persecuţia magică este legată în primul rând de fenomenul materializării. Acest fenomen stă la baza obiceiurilor magice de apărare din popor. Dacă cel torturat reuşeşte să provoace o rană fantomei care-l chinuie, a câştigat lupta. Există deci magie spiritistă de persecuţie şi magie spiritistă de apărare bazate pe materializări. Mai jos un exemplu în acest sens.

 

E/145. Într-o regiune în care se practică mult magia neagră mi s-au povestit următoarele. La naşterea unui copil în jurul casei se învârtea a pisică mare neagră care nu se lăsa izgonită. Până la urmă au aruncat un topor în urma ei şi au rănit-o la picior. În ziua următoare o bătrână din vecini a fost văzută rănită la un picior. Femeia era cunoscută în popor ca practicantă a magiei negre. Câteva zile mai târziu descântătoarea s-a răzbunat. A vizitat-o pe lăuză şi i-a mângâiat, murmurând, copilul pe frunte. Începînd cu acest timp, copilul a ţipat într-una şi nu putea fi liniştit. Mai târziu a ieşit la iveală o accentuată debilitate mintală a copilului.

 

În cartoteca mea am circa 40 de asemenea cazuri cu pisici şi aproape toate prezintă aceleaşi situaţii. În majoritatea cazurilor este vorba de pricinuirea problemelor de către o stafie, în casă sau în grajd. Despre toate aceste lucruri se ştie puţin sau deloc în universităţile noastre aflate încă în mrejele raţionalismului. Poporul de rând este mult mai bine orientat decât academicienii noştri, care sunt încă majoritatea lor discipolii teoriei nivelatoare, conform căreia magia este un nonsens şi o şarlatanie.

 

În consilierea spirituală, omul persecutat magic trebuie să se pună sub paza lui Hristos. Pentru creştini acesta este singurul ajutor posibil şi eficace. Creştinul n-are nevoie de magia de apărare. Apostolul Pavel spune că armele noastre nu sunt cele ale cărnii, ci cele duhovniceşti.

Acum ne vom ocupa de altă formă de spiritism mult mai complicată, mai greu de explicat şi mai greu de înţeles în comparaţie cu toate fenomenele prezentate până acum.

 

1. Fenomene metapsihice

În acest capitol se va trata o parte din problema strigoilor şi a fantomelor în legătura lor cu spiritismul. Fenomenul strigoilor are multe faţete. La fel ca în cazul celorlalte fenomene şi aici sunt situaţii reale sau numai închipuiri. În categoria închipuirilor intră proiecţiile exterioare ale bolnavilor psihici eidetici. Tot aici se înscriu şi halucinaţiile produse de diferite boli şi care sunt asociate cu viziuni. Tot aici se pot include viziunile cu stafii în cazul dedublării. Din numărul mare de relatări despre stafii pot fi considerate autentice doar cele confirmate de-a lungul a mai multor generaţii. Un exemplu de acest fel va clarifica situaţia.

 

E/146. Un academician, fiu de pastor evanghelic mi-a relatat următoarea întâmplare petrecută în casa părintească. Tatăl său a fost transferat într-un orăşel mic. După mutarea în noua locuinţă, familia a obervat într-o noapte că prin casă umblă fantome. Auzeau paşi urcând din beci în pod şi invers şi din hol într-o cameră. Când au realizat că aud aceşti paşi au crezut că este vorba de un infractor. Odată a fost chemată şi poliţia în ajutor. În afară de paşi erau deschise robinetele de gaz şi luminile se aprindeau brusc în toată casa. Toate cercetările făcute n-au putut oferi vreun punct de reper pentru cauza a ceea ce se întâmpla. Când cei doi fii mai mari au ajuns studenţi şi-au făcut planuri pentru a intra în legătură cu acest duh turbulent. Noaptea s-au aşezat cu părinţii în jurul unei mese, au format un lanţ cu mâinile şi au încercat să intre în contact cu acest duh prin mişcarea mesei. Întâi au întrebat: “Nu cumva eşti un duh care n-are odihnă ?” Răspunsul a venit prin puternice bătăi în masă. Apoi a urmat un dialog interesant cu întrebări şi răspunsuri. Cel nevăzut a spus că fusese un preot catolic şi că locuise acolo cu 200 de ani în urmă. El şi-ar fi omorât menajera şi a îngropat-o în beci. De atunci fusese condamnat să se întoarcă la locul faptei. Când a fost întrebat unde o omorâse pe femeie s-a întâmplat ceva deosebit. Masa a alunecat uşor pană la uşă şi se izbi în ea aşa de tare încât lăsă o urmă pe lemnul ei. Când unul dintre studenţi a deschis uşa, masa a pornit cu mare viteză într-o cameră alăturată spre un colţ. S-a izbit puternic de un pat de stejar lăsând urme adânci care n-au mai dispărut. La întrebarea:”Ce am putea face pentru tine ?” duhul a răspuns: “Rugaţi-vă!” Preoteasa s-a rugat pentru duhul neliniştit şi s-a potolit câţiva ani. Unul din fii, doctorul X, cel care povestea, a făcut cercetări şi a aflat următoarele: În urmă cu 200 de ani acolo chiar locuise un preot catolic, iar stafia lui a fost observată de-a lungul mai multor generaţii. Familiile preoţilor care se mutau, păstrau tăcerea pentru a nu înfricoşa noua familie care se instala. Interesant este că după ce s-a mutat această familie, stafia a reapărut.       

 

Pentru fenomenul stafiilor sunt date mai multe explicaţii. Martensen Larsen este de părere că omul şi-ar impregna locuinţa şi de fapt această impregnare este un rest al psihicului care ar duce mai departe o existenţă de sine stătătoare. Profesorul Gatterer crede că omul mort îşi lasă în urmă nu doar trupul fizic, ci şi un fel de “larvă” psihică. Profesorul Bender nu merge atît de departe, ci vorbeşte doar de formarea unui vârtej de energie la plecarea unui om în veşnicii. Spiritualiştii cred că omul nu-şi lasă numai trupul pe Pământ, ci şi un complex psihic a cărui existenţă se perpetuează în lumea astrală şi uneori se dizolvă abia după sute de ani. Tocmai acest lucru ar provoca fenomenul duhurilor fără odihnă şi al fantomelor. Unii creştini au părerea că nu trebuie să ne închipuim locuinţa morţilor ca pe un spaţiu, ci numai ca pe o stare a fiinţei. Există momente când această locuinţă a morţilor devine transparentă, de exemplu în clipa morţii sau la oamenii cu predispoziţie mediumnică. Teozofii creştini Hahn şi Oetinger presupun că omul activ, legat de cele pământeşti, se mişcă după moarte în sferele sale pămînteşti pînă ce aceste legături sunt dizolvate. Această presupunere corespunde părerii populare conform căreia răufăcătorul sau criminalul revine mereu în locul în care a comis fapta pînă ce, după principiul trecerii în sfere mai înalte sau mai inferioare, este dizlocat de acolo. În ciuda acestor teorii, rămânem tot în incertitudine, deoarece nu avem un text biblic limpede pentru explicarea apariţiei stafiilor. Pentru a se evita orice confuzie, nu trebuie uitat că apariţiile de acest fel nu ţin doar de domeniul spiritist. Discuţia aceasta s-a ivit doar în legătură cu exemplul de mai sus, deoarece aici s-a luat legătura cu un duh prin intermediul mesei spiritiste.

 

E/147. Cu prilejul mutării unui predicator, soţia sa şi el au observat că în noua casă aveau loc fenomene neobişnuite. Mereu auzeau noaptea zgomote de paşi care umblau prin casă. În noaptea Învierii şi în duminica Paştelui auzeau zgomote şi gălăgie de parcă cineva spărgea toată mobila. Credeau că este un hoţ şi au cercetat casa. Însă prin camere nu era nimic modificat. Totuşi se auzeau ciocănituri în continuare. Aceste fenomene au fost observate şi de musafiri, deşi aceştia nu erau iniţiaţi în problemă. De multe ori străinii au fost deranjaţi pe timp de noapte sau de zi. Cei doi s-au rugat cu stăruinţă ca aceste lucruri să se rezolve. În cele din urmă au îndrăznit în numele Domnului Isus să poruncească duhului neliniştit să dispară. În zorii unei zile au auzit lovituri în ţiglele de pe casă şi un zgomot de parcă sute de porumbei şi-ar fi luat zborul. Cei din familia predicatorului simţeau că de-acum s-a isprăvit cu bântuirea stafiilor. Aşa a şi fost. Din acel moment casa a fost eliberată. Cercetând posibilele cauze, predicatorul a aflat că timp de mulţi ani în acea casă locuise un spiritist. De asemenea, acolo se produsese o sinucidere doar cu câţiva ani în urmă.

 

Fiindcă am fost rugat să dau sfat şi ajutor în cazuri cu fantome, am putut constata două fenomene care se repetau constant. În primul rînd, apariţiile îşi au originea întotdeauna în activitatea ocultă a celor ce au locuit anterior în acea casă, şi în al doilea rînd, deşi duhurile asociate anumitor locuri sînt mai persistente decât cele asociate anumitor persoane, ele se vor retrage imediat cînd cei care locuiesc în casă se dedică lui Hristos şi se pun sub protecţia Lui. Aceasta este dovada că fenomenele în cauză nu pot fi explicate doar pe o cale ştiinţifică sau alta, ci un răspuns metafizic trebuie căutat pentru înţelegerea întregului adevăr.

 

1. Fenomene cultice

Cînd cineva caută să avertizeze asupra pericolelor spiritismului utilizînd diverse exemple negative, primeşte de obicei următorul reproş:”Noi nu ne angajăm în forme atît de primitive de spiritism. Ne interesăm de spiritualism, o îndeletnicire nobilă şi spirituală.” Un spiritualist mi-a spus chiar că el socoteşte spiritismul un delict.

 

Care este însă situaţia în acest domeniu ? În realitate spiritismul este înlocuit cu o formă mai elevată, spiritualismul, care doreşte o extindere spirituală şi religioasă a concepţiilor sale faţă de vechiul spiritism care se ocupă mai mult de experimente. Fără îndoială spiritualismul are un nivel intelectual şi etic mult mai înalt decât spiritismul vechi. Forme clare de spiritualism întâlnim de exemplu în Elveţia, la loja spiritualistă din Zürich. De curând a luat naştere şi în Winterthur o societate creştin-spiritualistă. La Zürich în cadrul lojei spirituale au loc slujbe religioase cu cântări, rugăciune şi predică. Predica este rostită de un duh de pe lumea cealaltă printr-un medium. Predicile sunt stenografiate şi date săptămânal publicităţii. Am citit şi eu mai multe predici de acest fel. Ele cuprind concepte morale, idealiste şi creştine. Însă în esenţă ele nu se ridică la nivelul Noului Testament. Partea cea mai importantă a mesajului Evangheliei, şi anume că omul este un păcătos nenorocit şi pierdut şi că are nevoie de eliberare prin Hristos este prezentă în mică măsură în aceste predici spiritualiste. În afară de această observaţie, ar mai fi de adăugat faptul că spiritualiştii răstălmăcesc toate evenimentele Noului Testament. Întâmplările ce însoţesc perioada Învierii şi arătarea celor doi reprezentanţi ai Vechiului Testament pe muntele schimbării la faţă capătă o explicaţie spiritistă. De asemenea textele biblice care interzic chemarea morţilor primesc o interpretare tendenţioasă şi forţată. Când am citat o dată unui adept al acestei mişcări textul din Deuteronom 18:10-12 atrăgându-i atenţia că a chema morţii este o urâciune pentru Dumnezeu, el a replicat: “Noi chemăm duhurile vii din locuinţa morţilor şi nu pe morţi.” Spiritualismul ca totalitate reprezintă o metodă de derută pentru oamenii care nu au o viziune clară asupra Evangheliei, tocmai pentru că foloseşte şi elemente creştine.

 

Spiritismul cu aspect cucernic este răspândit mai cu seamă între popoarele vorbitoare de limba engleză. Anglia şi Scoţia au peste o sută de biserici spiritualiste. Circa 90 de conferinţe şi discuţii în biserici, şcoli biblice şi universităţi din Anglia mi-au permis să cunosc situaţia acestui popor din punct de vedere duhovnicesc. După o conferinţă la ”All Saints Hall ” din Londra,am cunoscut un fost spiritist .El mi-a relatat frânturi din viaţa sa şi mi-a permis să public aceste lucruri. Merită să fie reţinută experienţa sa de viaţă. Ea ne familiarizează mai bine decât orice explicaţie teoretică cu situaţia respectivă.

 

E/148.Alfred Millen era actor la teatrul Garrick din Londra. Într-o seară se afla în cabină şi se gândea asupra sensului vieţii sale. În încăpere a intrat un alt actor. Millen îl întrebă: ”Kenneth, poţi să-mi spui ce este spiritualismul? Am fost invitat la o grupare spiritualistă şi nu ştiu ce se face acolo.” Kenneth răspunse:”Eu însumi sunt spiritualist.” Millen s-a dus apoi la slujbele religioase ale bisericii spiritualiste din cartierul său. Ritualul era asemănător celui creştin. Se cântau cîntece creştine şi se citeau pasaje din Biblie. Predica era înlocuită de profeţiile unei femei. Chiar din prima zi ”profeta” a arătat spre Millen şi a declarat:”Ştiţi că deţineţi puteri foarte mari?” Millen era mirat şi n-a răspuns. Atunci această femeie a început să-i relateze trecutul şi prezentul său. Millen s-a speriat. Acest medium îi cunoştea cele mai intime secrete. Îi prezenta întâmplări din diferite locuri unde fusese pe front în timpul războiului. Văzând privirea mirată a lui Millen îi explică: ” Aveţi de fapt aceleaşi dotări ca şi mine,numai că nu o ştiţi. Cu mine s-a întâmplat la fel. Nu ştiam că sunt un medium, până nu mi-a descoperit un alt medium acest lucru.”

 

După slujba religioasă Millen a rămas la o discuţie personală cu acel medium. A rugat-o să-i explice cum se poate deveni un medium. Femeia i-a răspuns : ”Participaţi la un cerc spiritist bun şi totul va veni de la sine.” La întrebarea lui Millen unde se poate găsi un asemenea cerc, răspunsul a fost : ” Rămâneţi pe loc după fiecare slujbă religioasă; aici se întîlneşte un asemenea cerc.”

 

În acest cerc, Millen a fost introdus ca novice şi a avut imediat parte de a doua surpriză. A fost îndemnat să se concentreze asupra unor culori albe sau palide şi să-şi golească mintea de orice gînd. Millen devenise deci adeptul unei mişcări oculte. Respiraţia i-a devenit tot mai greoaie. Avea o senzaţie de parcă sufletul său voia să părăsească trupul. În acelaşi timp simţea cum o putere străină vine asupra sa. L-a apucat groaza şi a început să strige deodată : ” Stop, nu mai continui.” Imediat mintea i-a devenit iarăşi limpede. Era iarăşi stăpân pe gândurille şi simţirea sa. Auzea cum membrii cercului spuneau : ” Păcat, ar fi putut să dea un rezultat foarte bun.” De asemenea îi auzea vorbind în limbi pe care nimeni nu le înţelegea şi nici nu le putea traduce.

 

După acea duminică atât de bogată în evenimente pentru Millen, acesta era nerăbdător se se reîntâlnească cu prietenul său. De asemenea îi crea probleme faptul că simţea mereu tendinţa de a intra în transă. Trebuia să iasă mereu la aer pentru a învinge senzaţia de sufocare şi apariţia transei. Deoarece acest lucru îl neliniştea, s-a dus împreună cu Kenneth la secretarul bisericii spiritualiste. Acest spiritist l-a liniştit şi l-a lămurit că totul este absolut normal.

În următoarele săptămâni Millen s-a obişnuit cu practicile mediumnice. Poseda mai multe capacităţi oculte, atât în transă cât şi în semitransă. În semitransă putea vorbi în limbi necunoscute (logolalie). Nu exista însă nimeni care să explice înţelesul lor. Apoi tot în semitransă putea, fără a avea cunoştinţe medicale, să recunoască şi să influenţeze vindecarea oricărei boli. Dacă un bolnav se prezenta înaintea sa, el punea mâinile peste partea bolnavă a corpului. Bolnavul simţea atunci o căldură plăcută şi avea impresia că un curent electric îi străbate corpul. Fără a-i fi puse dinainte întrebări bolnavului, diagnozele erau sută la sută corecte.

 

În transă completă Millen efectua aşa zisa deplasare sau excursie a sufletului. Acesta este un proces de sciziune în care sufletul sau o parte din cunoştintă pare să părăsească corpul. Mediumul poate să cunoască în această stare lucruri ascunse şi îndepărtate. Poate de asemenea să privească prin materie. Englezii numesc fenomenul şi Extrasensory perception (percepţie extrasenzorială). Francezii îl numesc clairvoyance=clarviziune iar germanii Hellsehen. În orice caz, excursia sufletului este numai o parte a fenomenului clarviziunii.

 

Cea mai puternică proprietate mediumnică pe care o avea Millen în transă completă era aşa numita transfiguraţie. Prin aceasta se înţelege că o persoană putea să schimbe expresia feţei sale cu cea a feţei altei persoane. La această transformare Millen avea senzaţia că propria persoană se contractă. Se simţea ca un melc care se retrage în cochilia sa. Membrii cercului nu-l mai vedeau atunci pe scaunul său, ci pe altcineva, o persoană care decedase. De exemplu o femeie a cerut să se întâlnească cu bunica sa, şi imediat după transfigurare a recunoscut-o şi îmbrăţişat-o. Membrii cercului spuneau că cele două femei, cea vie şi cea decedată ar fi plâns cu această ocazie.

Acestea erau patru capacităţi mediumnice pe care Millen, medium foarte preţuit, le desfăşura în biserica spiritualistă din Londra.

Cum s-a întâmplat însă ca Millen să renunţe la toată activitatea mediumnică şi să devină un ucenic a lui Hristos ? Aşa cum se întâmplă deseori în viaţa creştinilor, Dumnezeu s-a folosit indirect de soţia lui Millen. Cu ocazia unei evanghelizări, ea s-a convertit la credinţa în Isus Hristos. Încredinţându-şi viaţa lui Dumnezeu, s-a despărţit şi eliberat şi de spiritismul practicat de soţul ei. A căştigat prietenia mai multor persoane şi a format un grup de rugăciune care mijlocea mai cu seamă pentru soţul ei. S-au rugat pentru el timp de aproape un an. Atunci în viaţa lui au început să apară grele necazuri. Duhurile adâncului, cărora le slujea Millen, se luptau contra puterii rugăciunii. N-au avut însă izbândă. Aceasta este de fapt şi experienţa minunată pe care o facem noi, creştinii. Satana şi slujitorii săi se retrag atunci când noi ne plecăm sub cruce.

 

Grupul de rugăciune a simţit că începe lupta şi s-a rugat şi mai fierbinte. Millen s-a dus la un medic, pentru că îi apăruse o eczemă pe picioare. El, care fusese de ajutor atâtor oameni, nu avea leac pentru sine. Acest lucru se observă deseori şi este o mărturisire curentă a mediumilor: faptul că nu se pot ajuta singuri. Millen a nimerit cu boala sa de piele la adresa potrivită. Medicul era un creştin adevărat. Ca dermatolog experimentat ştia că multe boli de piele sunt de natură alergică şi că de multe ori reprezintă reacţii care sunt cauzate de starea sufletească a bolnavului. Deci, într-o zi, medicul l-a întrebat pe pacient : ”Care este poziţia dumneavoastră faţă de Hristos ? V-aţi rugat vreodată pentru vindecare ? ” Millen s-a speriat. Unde nimerise ? Medicul însă nu l-a slăbit cu întrebările. În sfârşit, bolnavul răspunse:” Ştiu numai o rugăciune, pe care am învăţat-o odată la şcoală.” Medicul l-a pus să i-o spună. După ce a terminat, medicul l-a rugat : ”Acum încă o dată, dar cu mai multă concentrare, şi în acelaş timp gândiţi-vă la Hristos.” Millen se supunea ca un şcolar.

 

În momentul acesta s-a întâmplat minunea. Sosise şi pentru el clipa Damascului. Millen şi-a văzut grozava păcătoşenie. De-abia aştepta să ajungă acasă. Acolo a îngenunchiat şi a început să strige către Dumnezeu. Îi stătea în faţă tot trecutul său, toată viaţa plină de păcate şi distrugătorul cult al demonilor din biserica spiritualistă. Nimic n-a mai rezistat înaintea privirii de foc a lui Dumnezeu. Striga după iertare şi har, şi Dumnezeu s-a plecat asupra lui. Grupul de rugăciune, despre care Millen nu ştiuse nimic până atunci, era plin de bucurie şi dădea laude lui Dumnezeu. Un spiritist şi spiritualist aşa de înlănţuit fusese eliberat prin Biruitorul de pe Golgota.

Imediat, Millen s-a desprins de orice legătură cu spiritismul. Într-o singură oră şi-a dat seama cu o claritate plină de groază că bisericile spiritualiste sunt controlate şi stăpânite de demoni. A început să avertizeze pe toţi cunoscuţii săi asupra pericolului frecventării bisericilor spiritualiste. Apoi se simţea obligat să ia contact cu toţi aceia cărora le slujise ca vindecător spiritist. A dat publicităţii experienţele sale ca medium, avertizând asupra pericolului tuturor formelor de spiritism profan sau religios, cu toate că se putea aştepta la contraatacuri serioase. Conştient că stă sub ocrotirea Domnului Isus, nu-i păsa de duşmani şi ameninţări. Millen era de părere că ”cei ce se tem de Domnul n-au nevoie să se mai teamă de oameni. Cine a slujit aşa de multă vreme lui Satan şi a fost eliberat de Hristos trebuie să depună tot efortul pentru a fi oriunde la dispoziţia lui Isus.” În Luca 10:19, Domnul Isus spune : ” Iată că v-am dat putere…peste toată puterea vrăşmaşului, şi nimic nu vă va putea vătăma.”

 

Un lucru îngrozitor este faptul că există chiar şi unele cercuri creştine în care nu se recunoaşte acţiunea nefastă a spiritismului. Se va ilustra această situaţie printr-un alt exemplu.

 

E/149. O femeie credincioasă, membră a unei biserici de stat, a rămas văduvă de tânără. Niciodată n-a putut să se consoleze pentru acest deces. Atunci s-a întâmplat ceva neobişnuit. Soţul decedat i-a apărut noaptea, declarâdu-i că în viitor i se va permite să-i apară pentru a o mângâia. Astfel, această căsnicie a continuat la nivel spiritual prin apariţiile celui mort. Femeia a declarat că pentru ea aceste fenomene sunt o sursă de putere şi un sprijin în viaţa grea de toate zilele. În toate problemele ea primea sfaturi şi indicaţii de la soţul ei decedat. Un cunoscut pastor a sfătuit-o să refuze contactul cu cel decedat. Femeia nu s-a lăsat convinsă . Este de remarcat faptul că în urma relaţiilor sale cu cel decedat au apărut tulburări psihice, şi sănătatea ei s-a distrus încetul cu încetul.

 

Trist este că în cercurile creştine, datorită lipsei darului de deosebire a duhurilor, nu se face la timp deosebirea între ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce provine de la duhurile spiritiste şi demonice. Argumentul că şi marii oameni ai credinţei au avut parte de apariţii ale duhurilor nu este un argument biblic. Pentru noi n-are importanţă activitatea acestor mari personalităţi, ci numai cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când bogatul a dorit să se scoale cineva din morţi (Lazăr), i s-a răspuns: “Au Cuvântul lui Dumnezeu !”. Markus Hauser, care văzuse duhuri, a declarat că acest fapt nu era pentru el un dar, ci un chin. Oberlin a fost influenţat să vadă stafii de către Swedenborg, care s-a dovedit a fi fost bolnav psihic în perioada în care avea viziuni. Noi nu avem nevoie de lumina înşelătoare a unor duhuri incontrolabile, ci numai de cuvintele lui Dumnezeu insuflate de Duhul Sfânt. N-avem nevoie nici de revărsări religioase şi nici de produsele mediumurilor scriitoare de “predici”, cum este de exemplu Jakob Lorber, madam Marguerite şi alţii, ci avem nevoie numai de Duhul Adevărului, care ne introduce în Cuvântul lui Dumnezeu. Extinderea spiritismului la nivel de cult religios este poate cea mai periculoasă formă a acestei mişcări, pentru că poate orbi şi duce în rătăcire pe cei naivi, datorită aspectului ei creştin. Cu aceasta am ajuns la problema evaluării fenomenelor spiritiste.

 

1. EVALUAREA FENOMENELOR SPIRITISTE
2. Să vedem întâi ce spune ştiinţa neutră. În medicină, cu precădere în psihiatrie se cunoaşte starea de sciziune care apare atunci când cineva practică multă vreme activitatea de medium. Pentru această afecţiune se foloseşte termenul de psihoză mediumnistică. Şi în psihologie au fost trase anumite concluzii cu privire la această chestiune a mediumului. Un psiholog, profesorul Bender de la universitatea din Freiburg, avertizează în cartea sa “Parapsihologie. Ihre Ergebnisse und Probleme” (“Parapsihologia. Rezultatele şi problemele ei”): “Mii de oameni îşi pun nădejdea în prevestirile înşelătoare ale practicii spiritiste, permit să li se dea poveţe de pe cealaltă lume, şi devin dependenţi de aceste lucruri. Eu am văzut un şir întreg de pacienţi care s-au ales cu grave leziuni psihice de pe urma abuzului de practici de acest gen. Au devenit schizofrenici, căci duhurile invocate de ei le-au tulburat minţile. Cine caută să scruteze prin ocultism promisiunile vieţii de după moarte, este în pericol să cadă în cursele întinse de partea întunecată a propriului psihic.”

 

2. Punctul de vedere biblic referitor la spiritism este exprimat în cîteva versete foarte clare. Conform traducerii Kautzsch, Biblia afirmă în Leviticul 20:27: “Dacă într-un bărbat sau într-o femeie se află un duh de ghicire sau un duh al morţilor să fie dat morţii. Să fie omorîţi cu pietre.” Înainte de a intra în Canaan, poporul Israel a fost avertizat de Dumnezeu: “Să nu fie la tine nimeni care (…) să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului;” (Deuteronom 18:10-12). Ceea ce a fost interzis în perioada lui Moise s-a menţinut şi în timpul împăraţilor. Saul interzisese practicarea spiritismului până ce, îndepărtîndu-se de Dumnezeu, a apelat şi el la un medium pentru a afla viitorul.(1Samuel 28). În acest mod el şi-a primit propria condamnarea la moarte, şi a murit a doua zi. Nici profeţii nu au o altă atitudine fată de cele spuse prin Moise. Isaia, în capitolul 8, versetul 19, se opune celor ce prevăd viitorul cu următoarele cuvinte: “Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său ? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii ?” Spiritismul este un delict în faţa majestăţii şi autorităţii lui Dumnezeu, o încălcare a primei porunci. Spiritiştii părăsesc pe Dumnezeul cel viu pentru luminile înşelătoare ale duhurilor care îi duc în rătăcire. Voi dovedi acest fapt referindu-mă la un exemplu tragic.

 

E/150. Un preot evanghelic a fost timp de mulţi ani membru într-un cerc spiritist. Şi fiul său de 16 ani participa regulat la şedinţe. Când fiul nu s-a mai descurcat cu şcoala, a devenit secretar al asociaţiei spiritiste. În predicile de duminică preotul includea idei spiritiste, cum ar fi: “Duhul Sfânt reprezintă binele din noi.” În ceea ce priveşte concepţia lui despre călăuzirea Duhului Sfânt, se dovedea întru totul de acord cu spiritismul. El mai spunea membrilor parohiei sale că există duhuri bune, care ne influenţează în viaţa în fiecare zi şi ne pot călăuzi. Nu ascundea bisericii nici faptul că el însuşi se lăsa dirijat de aceste duhuri. Însă, odată, duhul său călăuzitor l-a înşelat şi l-a făcut astfel de ruşine în faţa întregului sat. Îşi comandase o trăsură care să-l ducă din cătunul său izolat în localitatea în care locuia mama sa. “Duhurile bune” îi spuseseră că aceasta este grav bolnavă. Imediat s-a răspândit în sat vestea că mama domnului preot trage să moară. Întâmplarea a făcut ca la o oră după plecarea preotului, poştaşul să aducă o scrisoare de la mama acestuia în care ea spunea că se simte minunat din punct de vedere al sănătăţii. Preoteasa a trimis imediat un emisar după trăsură ca să-şi anunţe soţul, şi acesta s-a întors din drum. Tot satul a comentat cu ironie cele întâmplate. De aceea în viitor preotul a găsit puţină crezare la membrii parohiei în ce priveşte teoria sa despre duhuri. El a avut parte mai tîrziu de un sfârşit tragic. Într-o vară a plecat cu soţia în concediu la mare. În timp ce se scăldau, a spus soţiei sale: ” Voi înota acum în larg şi nu mă voi mai întoarce.” I s-a întâmplat exact aşa cum a prezis.

 

Acest exemplu tragic demonstrează clar rătăcirea provocată de spiritism. Preotul a transformat Duhul Sfânt, cea de-a treia persoană a Trinităţii în câteva precepte morale. El a dizolvat persoana şi lucrarea Duhului Sfînt în nişte calităţi umane naturale, ridicînd pe de altă parte în slăvi duhurile sale spiritiste. Şi tocmai aceste “duhuri bune” au fost responsabile de înjosirea sa în faţa întregii comunităţi, şi cu mare siguranţă şi de sinuciderea sa.

 

3. În lucrarea de consiliere spirituală este absolut necesar să se facă o distincţie clară între aprecierea ştiinţifică a fenomenelor spiritiste şi impactul lor spiritual. Problema spiritistă, ca orice altă problemă ocultă, are două feţe. O parte din investigaţii vizează lămurirea ştiinţifică, materială a problemei, iar cealaltă urmăreşte dimensiunea spirituală a acesteia, înţelegerea ei prin prisma revelaţiei Sfintei Scripturi. Evaluarea din punct de vedere etic şi biblic este complet independentă de cercetarea ştiinţifică. Chiar dacă s-ar putea dovedi că toate fenomenele spiritiste sunt animistice, adică ar putea fi explicate prin acţiunea unor puteri sufleteşti subcoştiente, necesitatea ajutorului spiritual ar fi aceeaşi. Investigaţiile parapsihologiei, care avansează tot mai mult azi, nu vor putea fi niciodată capabile a înlocui activitatea de consiliere creştină. Doar aceasta din urmă poate veni în ajutorul celor ce suferă din cauza efectelor ocultismului. Latura spirituală a problemei cuprinde o dimensiune complet inaccesibilă celei ştiinţifice.

Pe de altă parte, lucrarea de consiliere spirituală biblică a arătat, fără nici un fel de umbră de îndoială, faptul că activitatea spiritistă reprezintă o cale de pătrundere a forţelor întunericului în vieţile oamenilor. Spun că este o cale, pentru că mai sunt şi multe alte căi. Avertizarea apostolului Pavel este de o deosebită importanţă în acest caz: “Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sunt în locurile cereşti.” (Efeseni 6:12) Această invazie a puterilor întunericului este uneori aproape palpabilă în consilierea spirituală.

 

Există cazuri în care numai citirea regulată a literaturii spiritiste este de-ajuns spre a face să devieze un suflet de pe calea dreaptă. Un exemplu în acest sens:

 

E/151. O tânără femeie credincioasă a primit nişte predici scrise de la un cunoscut, care proveneau de la un cerc spiritist. Ea le-a socotit literatură creştină şi le-a citit cu regularitate. Au urmat tulburări şi crize de depresie. Fără a bănui cauza tulburărilor, femeia a citit mai departe acele scrieri. Apoi într-o noapte a văzut în camera ei un om cu păr roşu şi înconjurat de flăcări. În plus, a început să aibă dorinţe impulsive şi furii distrugătoare. Voia chiar să-şi omoare copilul, cu toate că se opunea cu toată puterea acestui gând. La consiliere i-am spus să ardă imediat literatura care era de fapt ocultă, şi să consulte un medic.

 

Un psihiatru ne-ar spune bineînţeles că simptomele de impulsivitate anormală, conştientă sau semiconştientă, alcătuiesc un tablou clinic obişnuit în psihiatrie. Şi halucinaţiile indică spre acelaşi diagnostic, şi sunt recunoscute de toată lumea ca boli psihice. Vrednic de luat în seamă este însă faptul că ele sunt frecventele urmări ale practicării spiritismului. Chiar dacă nu se poate susţine că el este agentul provocator, există supoziţia că ar fi elementul declanşator. Deci nu causa efficiens ci causa exsolvens În ceea ce-l priveşte pe omul cu părul roşu, vreau să amintesc că în timpul citirii literaturii spiritiste apar deseori viziuni spiritiste. Cîteodată oamenii naivi consideră asemenea halucinaţii experienţe religioase. Dar este din nou un caz de prefacere sau deghizare al lui Satan în înger de lumină.

 

Observaţiile făcute din perspectiva consilierii spirituale dovedesc că activitatea spiritistă dăunează mult vieţii de credinţă creştine. Credinţa în Buddha, Mohamed, sau în oricare altă personalitate a istoriei religioase nu este afectată de activitatea spiritistă. Putem detecta aici strategia înşelătoare a Celui Rău. Spiritismul te face imun la orice acţiune a Duhului Sfânt (Pneuma), adică respectiva persoană va deveni insensibilă la mesajele Sale divine. Acest lucru nu trebuie însă înţeles greşit. Fenomenul nu deranjează viaţa religioasă; dimpotrivă, el însuşi se autointitulează “mişcare religioasă”. Cu alte cuvinte Satan nu intenţionează să atenteze la ”religiozitatea” noastră, dar vrea cu orice preţ să ne împiedice să fim ucenici ai lui Hristos. Deci, dacă membri ai cercurilor spiritiste caută să-mi dovedească sporirea prin spiritualism a cucerniciei şi religiozităţii lor, nu-i contrazic deloc. Însă a fi ucenic al lui Hristos şi a fi născut din nou prin Duhul Sfânt este ceva cu totul diferit de religiozitate. Din păcate şi în mediile creştine sunt mai mulţi oameni “religioşi” decât credincioşi. Cu privire la contrastul dintre spiritism şi lucrarea Duhului Sfânt am întîlnit uneori exemple sugestive în consilierea spirituală.

 

Voi reda un caz în cele ce urmează:

 

E/152. Un om credincios s-a pomenit că asistă fără să vrea la o şedinţă spiritistă, şi îngrozit a început să se roage în sinea lui. Grupul spiritist încerca să pună masa în mişcare, dar nu reuşea deloc. Însă după ce credinciosul a părăsit încăperea, experimentul a reuşit.

 

Constatarea consilierilor că activitatea spiritistă aduce cu sine tulburări sufleteşti deja nu mai trebuie să fie demonstrată. Cartea mea “Seelsorge und Okkultismus” tratează pe larg această constatare. Evaluarea spiritismului din perspectiva consilierii spirituale se încheie aici. Unele aspecte n-au putut fi prezentate, însă principalele forme au fost aduse în discuţie. Dar pentru a oferi vestitorilor Împărăţiei lui Dumnezeu o orientare, voi schiţa câteva indicaţii referitoare la îngrijirea sufletelor apăsate de spiritism.

 

4. O eliberare din legăturile spiritiste sau spiritualiste este posibilă numai prin Isus Hristos. Orice ajutor medical şi psihologic nu va fi de folos, pentru că astfel de cazuri găsesc rezolvarea numai pe cale duhovnicească. Prin ceea ce a înfăptuit Hristos pe cruce şi în zorii zilei de Paşti, sufletele apăsate de ocultism pot avea siguranţa biruinţei. Satan şi toţi slujitorii lui sunt o armată învinsă. Toate puterile oculte şi-au pierdut virulenţa datorită lui Isus. Iată imnul triumfal al Noului Testament: “A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor pe cruce.” (Coloseni 2:15). Ceea ce cânta comunitatea religioasă din Vechiul Testament (Psalmul 118:15) “Strigăte de biruinţă şi de mântuire se înalţă în corturile celor neprihăniţi: dreapta Domnului câştigă biruinţa !” s-a împlinit în Isus Hristos. Apostolul Pavel jubilează şi el: “Dar mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” Biruinţa lui Isus este baza sprijinului şi speranţei pentru cei încătuşaţi de ocultism. În consilierea spirituală este de aceea necesar să se ţină cont de următoarele:

 

1. a) Cine doreşte să fie eliberat trebuie să se predea necondiţionat lui Isus Hristos. Nu poate fi vorba de o întoarcere parţială sau de o soluţie intermediară. Nu se poate sluji în acelaşi timp la doi stăpâni.

 

1. b) În aproape toate cazurile s-a observat că omul nu este eliberat cu adevărat dacă nu face o spovedanie sau confesare completă. În Noul Testament acest lucru nu este absolut obligatoriu. Însă la peste o mie de cazuri de stăpâniri oculte cunoscute de mine n-am putut observa eliberarea cuiva fără ca cel în cauză să se mărturisească total şi cu toată seriozitatea. Apostolul Iacov probabil a constatat şi el acest lucru, căci îndeamnă: “Mărturisiţi-vă unii altora păcatele”. (Iacov 5:16)

 

1. c) Există cazuri speciale mai dificile, unde este necesară o rugăciune de dezlegare. Activitatea ocultă reprezintă deseori încheierea unui contract inconştient cu Cel Rău. Acest contract se reziliază printr-o rugăciune de dezlegare făcută în prezenta confesorului care are rolul de martor. Rugăciunea se face o singură dată şi nu se repetă. Ea poate avea cu aproximaţie următoarele cuvinte: “În numele lui Isus Hristos mă dezleg de tine Satano şi mă încredinţez Domnului Isus Hristos.” Bineînţeles că nu este important a se folosi exact aceste cuvinte. Consilierea spirituală nu întrebuinţează formule magice de dezlegare.

 

1. d) În anumite situaţii se poate porunci în numele Domnului Isus. De cele mai multe ori însă este nevoie ca cel ce exorcizează să fie înzestrat cu un dar special, alături de cel al deosebirii duhurilor pentru a nu fi făcute greşeli. Ar fi incorect să se poruncească în cazul unui bolnav psihic, deci într-un caz cu dereglări doar de ordin medical. Pot fi făcute în acest fel greşeli mari. Mai bună este abţinerea, decât porunca în cazuri neclare. Cel ce exorcizează trebuie să fie un ucenic al lui Hristos, care se aşează conştient sub protecţia Lui. Dacă nu, s-ar putea să fie supus unor grele încercări. Pentru cei aflaţi sub împovărare ocultă nu se întrebuinţează, în general, rugăciunea cu punerea mâinilor. Domnul Isus a pus mâinile numai peste bolnavi, dar în cazul celor demonizaţi El a folosit porunca.

 

13. e) Cel eliberat trebuie să apeleze stăruitor la Cuvîntul lui Dumnezeu, părtăşia cu cei credincioşi, ,frîngerea pâinii şi rugăciune. (Faptele Apostolilor 2:42) Dacă după convorbirea cu confesorul are parte de lupte şi încercări, cel eliberat trebuie zilnic şi din oră în oră să se plaseze sub protecţia sângelui lui Isus Hristos. Acest lucru nu este misticism, ci realitate întemeiată biblic. Lupta cu forţele întunericului nu se poate duce cu dulcegării sentimentale. Dacă ispitele nu cedează, celui încercat îi este permis să poruncească el însuşi în numele Domnului Isus. Exorcizarea făcută de către oameni necredincioşi nu are nici un rost şi câteodată este chiar periculoasă, cum a fost cazul din Faptele Apostolilor 19:13. Făcută chiar de creştini care nu s-au dăruit suficient lui Hristos, ea rămâne tot fără efect. Deoarece duhurile rele se întorc cu predilecţie în vechea lor locuinţă (vezi Luca 11:24-26), cel eliberat trebuie să fie veghetor. Pentru apărare sunt necesare armele Duhului Sfânt (Efeseni 6:10-18). Cele mai importante sunt scutul credinţei şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cel ce a practicat spiritismul are toate motivele să evite orice fel de viziuni şi experienţe supranaturale. Duhurile rele, vrând să se întoarcă la vechea lor gazdă, se furişează sub aparenţe cucernice, deoarece astfel nu pot fi recunoscute imediat.

 

1. f) Există şi cazuri dificile, în care cel ce dă ajutor duhovnicesc nu poate realiza o eliberare imediată. Sunt două posibilităţi de sprijin în astfel de situaţii.De cele mai multe ori trebuie să se formeze un mic grup de rugăciune alcătuit din doi sau trei credincioşi, care să se adune şi să mijlocească pentru cel în cauză de cel puţin două ori pe săptămână. Persoana cu probleme va participa şi ea la aceste întruniri. Mijlocirea va continua până când apare eliberarea. Un grup cât de mic, dacă se roagă, are o mai mare putere duhovnicească decât un singur confesor. Pentru un astfel de grup există şi o promisiune: “dacă doi dintre voi se învoiesc să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri “(Matei 18:19) A doua modalitate de ajutor special este postul şi rugăciunea. Isus a spus în Matei 17:21: “Acest soi de draci nu iese afară decât cu post şi rugăciune.” Micul grup de rugăciune poate deci iniţia zile de post şi rugăciune, la care participă sau nu cel afectat. Numai să nu se infiltreze in asemenea situaţii vreun gând fariseic, precum că cei ce se roagă au vreun merit. Cei care participă la astfel de lupte pe linia întâi contra puterilor întunericului trebuie să fie personal foarte bine înarmaţi pentru a rezista atacurilor subtile ale duşmanului. Destul de mulţi mijlocitori au fost doborâţi în lupte de acest fel. Îngâmfarea în ce priveşte lucrurile duhovniceşti duce uneori la situaţii de păcătuire îngrozitoare.

 

1. g) În cazul descoperirii unor eventuale boli psihice trebuie consultat şi medicul specialist. Duhovnicul nu trebuie să pătrundă într-un domeniu în care nu este calificat a lucra.

 

Din mulţimea cazurilor întâlnite vor fi prezentate în încheiere trei exemple de eliberare.

 

E/153. Un tânăr spiritist a făcut experimente conform indicaţiilor carţii a 13-a a lui Moise. Dorea să încerce toate formulele ca să vadă dacă mecanismul funcţionează. Multe din ele au dat rezultate, deşi nu toate. Într-o zi a experimentat conform indicaţiilor cărţii formula magică a invocării duhului banilor. El a desenat cercul magic, a însemnat pe el simbolurile magice, a intrat în mijlocul cercului şi a spus de trei ori formula magică de chemare a duhului. Duhul n-a apărut, dar el s-a prăbuşit brusc şi a rămas inconştient mai multă vreme. Timp îndelungat a fost practic aproape paralizat şi nu mai avea putere nici fizică, nici psihică. Îi pierise şi orice dorinţă de a mai trăi. În această stare s-a îndreptat spre Hristos. După ce a beneficiat timp mai îndelungat de consiliere spirituală şi a fost sprijinit în rugăciune de un grup ce mijlocea pentru el, a fost eliberat şi a devenit un ucenic credincios al lui Hristos.

 

E/154. O tânără a participat la întâlnirile unui cerc spiritist la invitaţia unei prietene. La început i-a plăcut, dar mai târziu a observat că psihicul ei era tot mai mult tulburat. Avea depresii, ceea ce a obligat-o să consulte un medic psihiatru. Acesta a îndemnat-o să se interneze într-o clinică de neurologie. Rămasă fără timp liber, n-a mai participat la şedinţele spiritiste. Starea ei s-a îmbunătăţit. La însănătoşirea ei definitivă a contribuit preotul spitalului, prin îngrijirea sa duhovnicească. Femeia şi-a deschis inima spre Cuvântul lui Dumnezeu şi s-a lăsat influenţată de el. A crezut în Hristos şi s-a hotărât să-l urmeze. După câteva luni, a fost externată complet vindecată.

 

E/155. În timpul deselor mele drumuri făcute în Elveţia cu ocazia a mai multor evanghelizări, am putut urmări transformările interioare ale unei femei care practicase multe forme de spiritism şi magie neagră. Încă din perioada intrauterină, mama ei a descântat-o, iar pe vremea când era copil, a fost vindecată de diferite boli tot prin descântec. Părinţii au iniţiat-o în practicile magice încă din perioada adolescenţei. A experimentat toate formele de magie neagră sau albă, persecuţia magică, descântecul, ghicitul, cartomanţia, chiromanţia şi spiritismul. Şi după căsătorie tânăra femeie a continuat practicile ei, până când într-o noapte pe când chema duhurile a auzit deodată zgomot de lanţuri, gălăgie şi ciocănituri. Simţea şi cum patul ei este ridicat în sus. S-a întrebat dacă aceste fenomene sunt închipuiri datorate unor perturbări psihice, sau au la origine magia neagră pe care ea o practica. În această perioadă de încercări a început să citească Biblia şi să se roage. Însă, făcea acest lucru cu mari eforturi. Aşa a ajuns ea la concluzia că puterile întunericului sunt cele care o afectează. S-a destăinuit unei creştine pe care o cunoştea şi s-a format un grup de rugăciune care mijlocea pentru ea. Au urmat luni de lupte interioare în care perioadele de izbândă alternau cu cele de înfrângere. Se zbătea între credinţă şi îndoială. Tânjea după pacea lui Dumnezeu, dar nu scăpa de sumbra ei anxietate. Lupta a durat doi ani de zile. A avut în cele din urmă o viziune. Vedea cum din cer i se oferă un vas cu sânge. A înţeles imediat că aceata era sângele lui Hristos care se varsă şi pentru ea. Din acel moment a fost încredinţată că Biblia este adevărată şi luptele ei au scăzut în intensitate. Prin Hristos a fost în cele din urmă eliberată complet. Femeia simte azi un mare îndemn să laude sângele Celui care i-a adus salvarea.

 

Această prezentare a pericolului care se ascunde în spatele spiritismului va fi încheiată cu un mesaj îmbucurător: Evanghelia este vestea minunată despre cea mai desăvârşită biruinţă pe care a cunoscut-o istoria. Crucea Golgotei este semnul biruinţei şi al eliberării de toate puterile întunericului. Cel ce vine la cruce beneficiază de acestă biruinţă a lui Isus Hristos!

 

LITERATURA OCULTĂ

DESPRE CARTEA A ŞASEA ŞI A ŞAPTEA ALE LUI MOISE AŞA CUM REZULTĂ DIN EXPERIENŢA ACUMULATĂ ÎN LUCRAREA DE CONSILIERE SPIRITUALĂ

1. ISTORIC

În ultimii 20 de ani mi-a trecut deseori prin mâini exemplare din această carte, oferite de cei care veneau la mine pentru consiliere. Exemplarul cel mai vechi care mi-a fost dat era editat în 1503. În prefaţă scria că manuscrisul original s-ar afla la Vatican şi că editarea s-ar fi făcut sub protecţia papei. Afirmaţia este însă destul de îndoielnică. O altă ediţie a acestei cărţi de magie consemnează în prefaţă că formulele magice conţinute în ea au fost culese de un călugăr din Erfurt. Dacă cineva ar studia diferitele ediţii ale acestei cărţi apărute de-a lungul ultimelor patru secole, ar observa o mare diferenţă de conţinut de la o ediţie la alta.

 

În secolul al XIX-lea cartea respectivă a fost combinată cu porţiuni dintr-o carte de magie franceză: “Zmeul de foc”. Această carte ar fi fost editată pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea după un manuscris din 1522. După revoluţia franceză din 1789, care a vrut să-l detroneze pe Dumnezeu cu scopul de a întrona în schimb zeiţa raţiunii, “Zmeul de foc” a devenit Biblia sinistră a cercurilor de magie din Franţa. În istoria religiei acest fenomen se întâmplă deseori. Cei care îl resping pe Dumnezeul Cel Viu cad până la urmă în mâinile Satanei. Credinţa în Dumnezeu este astfel înlocuită cu o îngrozitoare aservire faţă de forţele răului. După combinarea acestor două cărţi au apărut ediţii purtând diferite titluri: “Zmeul de foc”, “Cartea a şasea şi a şaptea a lui Moise” sau “Comoara Magic-Simpatetică a Casei”.

Titlul “Cartea a şasea şi a şaptea a lui Moise” este un pseudonim, un nume de împrumut înşelător. Moise nu are nimic de a face cu aceste formule magice. Vrăjitorii însă l-au declarat patronul lor ocrotitor, datorită biruinţei sale asupra magilor egipteni.(Exodul 6-8). Acest lucru nu reprezintă altceva decât o diabolică tăgăduire a calităţilor de profet ale acestui om al lui Dumnezeu, aşa cum apare în Vechiul Testament. “Cartea a şasea şi a şaptea a lui Moise” a fost reeditată în ultimii ani. O editură din Braunschweig (Germania) are tristul merit de a fi răspândit această îngrozitoare carte vrăjitorească. Mi-au căzut în mână chiar exemplare care semănau foarte mult ca formă şi prezentare Noului Testament.

 

2. RĂSPÂNDIREA CĂRŢII.

În ultimii ani am ţinut mai multe conferinţe cu scopul de a să avertiza asupra pericolului pe care îl constituie ocultismul în aproape toate regiunile în care se vorbeşte limba germană: Germania, Elveţia, Austria, Alsacia şi regiunea Saar. Am mai vizitat şi unele comunităţi ce vorbesc limba germană din Spania, Italia, Anglia, Balcani şi ţările scandinave. Pot să spun că în Europa circulă o bogată colecţie de cărţi aparţinând literaturii oculte. Cartea a şasea şi a şaptea a lui Moise se găseşte în toate regiunile în care există vorbitori de limbă germană de pe continentul nostru. Am aflat despre larga răspândire a ei în urma unor conferinţe ce au durat circa de 70 de săptămâni, susţinute în Elveţia, în cantoanele Appenzell şi St.Gallen (Toggenburg), ca şi în Graubünden. În cantitate mai mică se găsesc exemplare şi în restul teritoriului Elveţiei. O întâlnim din abundenţă în văile Alpilor austrieci, în Alsacia şi Lorena. În Germania, zonele în care cartea este foarte răspândită sunt regiunile mai înalte ale munţilor Pădurea Neagră, Schwabische Alb, văile Alpilor Bavariei, munţii Germaniei de mijloc, Lüneburger Heide, Mecklenburg şi Schleswig-Holstein. Ca şi în Elveţia, cartea este mai puţin răspândită în restul ţării. În regiunile cu populaţie germană din Balcani cartea se găseşte în număr extraordinar de mare. Populaţia revenită în ţară din diaspora practică şi astăzi obiceiuri magice.

 

3. CONŢINUTUL

Ajunşi la acest punct, ar fi necesară o tratare pe larg a conţinutului cărţii, dar acest lucru nu este însă foarte indicat. În carte se dau indicaţii asupra modului în care omul poate să intre în contact cu Diavolul. Se găsesc şi descântece pentru persecuţie magică şi pentru apărare magică, diferite tipuri de vrăji de răzbunare, de boală, de moarte, de rodire, de dragoste şi multe altele. Multe formule poartă o mască religioasă, inducând astfel în eroare pe cel ce le foloseşte. Celor ce vor să citească şi să păstreze cartea le dezvăluim faptul că în Cartea a şasea, în capitolul 6, le este promisă ”o deosebita protecţie” din partea lui Satan.

 

4. EXEMPLE

Ceea ce urmează a fost selectat din cartoteca mea la întâmplare; numărul exemplelor poate fi mult mai mare.

 

E/156. Un om a folosit ani îndelungaţi Cartea a şasea şi a şaptea a lui Moise. Soţia lui participa şi ea la practicile sale oculte. Descendenţii acestei familii au serioase perturbări nervoase şi sufleteşti. O fiică a sa are impresia că între Dumnezeu şi ea există un zid. S-a îndreptat spre Hristos, dar n-a avut parte de eliberarea totală. O nepoată a ajuns diaconiţă. Şi ea avea impresia existenţei unui zid între ea şi Dumnezeu şi s-a îmbolnăvit de nervi. Medicul-şef al unei clinici psihiatrice i-a spus: “Boala dumneavoastră nu poate fi încadrată în tiparul clinic al bolilor psihiatrice.”

 

E/157. O mamă cunoştea câteva descântece deosebite pentru tratarea negilor şi a bolilor de piele. Le-a folosit şi pentru proprii copii, care de aceea au acum diferite tare. O fiică este schizofrenică şi mama însăşi suferă de depresii psihice şi are gânduri de blasfemie. Întrebată de unde ştie ea acele metode oculte de vindecare, a răspuns că soţul ei a adus în casă la căsătorie Cartea a şasea şi a şaptea a lui Moise. Din acel moment au apărut în viaţa ei lucruri noi, de care nu ştiuse nimic până atunci.

Femeia s-a lăsat condusă la Hristos şi a devenit liberă cu adevărat. În ziua convertirii ei răsunau pârâituri şi ciocănituri de parcă toată casa i-ar fi fost ocupată de duhuri rele. Mama este liberă acum prin harul lui Dumnezeu, dar copii sunt încă stăpâniţi de forţele oculte.

 

E/158. Un bărbat a învăţat magia neagră prin intermediul Cărţii 6-7 a lui Moise. Se ocupa cu persecuţia magică şi cu apărarea de impactul ei. Utiliza anumite ritualuri simbolice. Susţinea că se poate apăra de persecuţiile magice înfingând cuţitul în masă. Pe duşmanii săi încerca să-i lovească introducând urină într-o sticlă şi murmurând nişte formule magice. Prin aceasta duşmanii săi nu mai puteau urina.

 

E/159. Un bărbat s-a ocupat ani de zile cu practicarea formulelor magice din Cartea 6-7 a lui Moise. Cu puţin timp înainte de a muri a predat cartea fiului său mai mare şi l-a iniţiat în folosirea formulelor magice. Fiul a continuat activitatea părintelui său. Începând cu a treia generaţie, toţi urmaşii sufereau de depresie. Cele două fiice şi toţi nepoţii aveau stări depresive.

 

E/160. Un bărbat a folosit ani în şir Cartea 6-7 a lui Moise şi a făcut experimente în domeniul magiei negre. Urmările acestei activităţi întunecate se pot vedea asupra casei şi a urmaşilor săi. Ani de-a rândul toţi locatarii casei au auzit ciocănituri. Noaptea se auzeau tot felul de zgomote ce speriau pe cei care înnoptau acolo. Urmaşii acestui magician au dobândit caractere anormale. Fiul său era un om brutal şi furios, care şi-a bătut nevasta până ce a omorât-o. Şi a doua soţie a avut parte de aceleaşi monstruoase chinuri. A devenit un tiran îngrozitor care se purta foarte crud cu copii săi , maltratându-i. Din cauza tatălui, toţi copiii au părăsit casa înainte de a împlini 20 de ani. Soţia, o femeie harnică şi cumsecade, este pur şi simplu martirizată de acest om.

 

E/161. Un om s-a ocupat toată viaţa cu magia neagră, folosindu-se de Cartea 6-7 a lui Moise. Din cauza acestui fapt au apărut mari tulburări în locuinţa şi mai ales în familia acestui om. Magicianul a avut o moarte cumplită, cu dureri groaznice însoţite de emanaţii ale unui miros insuportabil. Soţia sa s-a otrăvit şi a murit în chinuri. Unul din fii săi a murit tânăr. Fiica are mari tulburări psihice. Deşi este matură, mai urinează încă în pat. Suferă de dereglări sexuale şi viaţa ei sufletească este zdruncinată. Casa acestei familii este bântuită de fantome. Se aud în ea ciocănituri şi alte zgomote ciudate.

 

E/162. Pe patul de moarte o femeie a vrut să dea fiului ei mai mare Cartea 6-7 a lui Moise. Fiul a refuzat să o ia. Printre urmaşii acestei femei care au acceptat practicarea magiei negre au existat multe persoane bolnave psihic, melancolice, certăreţe, furioase, având alte predispoziţii rele sau tendinţe extremiste.

 

E/163. Într-o familie de agricultori bunicul avea Cartea 6-7 a lui Moise şi cu ea practica magia. Din această cauză diferiţi urmaşi ai săi erau anormali. Două fiice mergeau mereu pe la ghicitori şi aveau tulburări psihice. Când a murit magicianul cel bătrân, în casă au apărut fantome. Mereu se repetau aparţiile unui om fără cap. Şi la nepoţi se observaau diferite dereglări. Unul dintre ei cădea mereu noaptea din pat. S-a făcut o vrajă de apărare şi de atunci băiatul nu mai era deranjat în aşternut. Alţii erau cleptomani sau anormali sexual. Un strănepot avea deja de la vârsta de 14 ani dereglări nervoase.

 

E/164. Într-o casă s-a păstrat şi folosit ani de zile cartea 6-7 a lui Moise. Copiii din această familie erau cu toţii anormali. O fiică era depresivă, un fiu era obsedat sexual.

 

E/165. Cunosc patru preoţi care au Cartea 6-7 a lui Moise. Mai cunosc alţi doi predicatori, unul care predică într-o biserică neoprotestantă şi celălalt adventist, care păstrează şi ei în bibliotecă o astfel de carte pentru “orientare”. Observaţia pe care am făcut-o însă în toate cazurile este aceea că lucrătorii în ogorul lui Dumnezeu care păstrează o asemenea literatură conduc o comunitate moartă din punct de vedere spiritual.

 

E/166. Un predicator avea mari probleme în sânul comunităţii sale. El însuşi era cunoscut drept liderul unei biserici decăzute. După o conferinţă referitoare la domeniul ocult, acest predicator a recunoscut că se ocupa de ani de zile cu activităţi oculte şi că păstra toate cărţile de ghicit, inclusiv Cartea 6-7 a lui Moise.

 

E/167. O învăţătoare de şcoală duminicală s-a ocupat ani de zile cu spiritismul. Folosea şi Cartea 6-7 a lui Moise şi descânta diferite boli. Din confesiunile făcute am aflat că mulţi cunoscuţi ai acesteia au intrat sub stăpânire ocultă datorită ei.

 

E/168. Un ţăran tânăr a preluat în 1946 gospodăria părintească. În toamna aceluiaşi ani toţi porcii săi au murit. Şi pentru că medicul veterinar n-a putut găsi cauza morţii animalelor, ţăranul a trimis un porc întreg spre cercetare Institutului de Biologie Animală din Zürich. Asupra animalului mort s-au făcut toate testele posibile. Nici Institutul n-a putut ajunge la vreun rezultat; moartea animalelor a rămas în continuare fără explicaţie. Când anul următor au murit iarăşi toţi porcii, ţăranul a făcut eforturi şi mai mari că să descopere cauza. Au fost cercetate hrana, grajdurile, animalele moarte. Deşi fiecare şi-a dat toată silinţa, nu s-a ajuns la vreun rezultat nici de data asta. Apoi a pus să demoleze vechiul grajd şi să facă altul cu lemn nou. Şi în al treilea an porcii au avut aceeaşi soartă ca a celor dintâi. Ţipau cu toţii deodată şi cădeau jos morţi. S-au reluat toate cercetările. Straniu însă era faptul că fratele păgubitului şi-a hrănit porcii cu furajele rămase şi n-au păţit nimic. Ţăranul a început să primească atenţionări din toate părţile, oamenii spuneau cam aşa: “Probabil ai un duşman care îţi chinuie şi-ţi omoară animalele !” Omul în cauză a refuzat iniţial să creadă această idee, socotind-o iraţională. Totuşi a mers la veterinar, care n-a mai ştiut acum ce sfat să dea. Referitor la magie s-a adresat preotului local, care a râs de el, spunându-i: “Aşa ceva nu există !” Unii consăteni l-au făcut atent asupra faptului că în cantonul Toggenburg sunt vrăjitori care folosesc magia neagră tocmai pentru a omorî animale, printre care şi porci, vite şi cai. Aşa au continuat lucrurile an de an. Ţăranul şi-a înzestrat grajdurile cu încuietori duble. A înconjurat casa pe timp de noapte cu un fir negru ca să vadă dacă se apropie cineva. Grajdurile erau amenajate igienic, mâncarea era sortată cu grijă, rasele de prăsilă erau schimbate an de an. Toată osteneala avea mereu acelaşi rezultat. Toamna între două sărbători mari, cum sunt Paştele şi Crăciunul, porcii mureau toţi deodată. Într-o zi această situaţie misterioasă a luat o întorsătură neobişnuită. Preotul satului l-a chemat pe ţăran şi l-a rugat să vină că să aibă o convorbire cu el. Vecinul său cunoscut ca om rău se spovedise în legătură cu ceva şi voia să repete mărturisirea în prezenţa ţăranului şi să-şi ceară iertare. Cei trei bărbaţi s-au adunat în biroul preotului. Vecinul a mărturisit că el fusese cel care prin magie neagră îi omorâse porcii al căror număr se ridicase la 32. Fermierul indignat l-a întrebat de ce a făcut-o şi el a răspuns: “Întotdeauna m-au necăjit copii tăi care făceau o aşa de mare gălăgie în apropierea casei mele !” Preotul l-a întrebat apoi cum pune totul la cale, iar răufăcătorul a relatat următoarele: el de tânăr îşi făcuse rost de diferite cărţi, mai ales de Cartea 6-7 a lui Moise; le-a citit şi a aflat de aşa-numitele legăminte încheiate cu Satana; a căpătat o mare dorinţă de a experimenta acest legământ; într-o noapte, între orele 12-1 s-a dus la o încrucişare de drumuri şi prin semnătură cu sânge s-a dăruit pe sine diavolului; spunea că între el şi Satan s-a încheiat un contract în toată regula; şi că l-ar fi văzut pe Cel Rău, dar nu cum era descris în evul mediu, cu coarne, coadă şi picioare de ţap, ci ca o arătare îmbrăcată într-o haină neagră, cu ochii roşii ca sângele şi cu un beţişor în mână. Arăta ca un om elegant îmbrăcat în negru, după moda veche. De atunci acest elev studios al Cărţii 6-7 a lui Moise era în contract cu partenerul lui, Diavolul, ale cărui puteri oculte le folosise în omorârea celor 32 de porci. Preotul a mai întrebat pe cel ce se confesa de ce îşi descărca conştiinţa abia atunci. Răspunsul a fost că vecinul îi făcuse ani de zile atâta bine, încât a fost copleşit de ruşine. El a promis că pe viitor îl va cruţa pe ţăran de prezenţa duhurilor rele în grajd. Fermierul s-a abţinut să-l dea în judecată, pentru că oricum pentru aşa ceva nici nu există legi. După ce s-a spovedit, omul cu puteri de vrăjitor a mers o jumătate de an la biserică. În această perioadă ţăranului nu i-au mai murit porcii. Cealaltă jumătate de an vrăjitorul a decăzut, a început iar să bea şi n-a mai mers la biserică. Înainte de Crăciun i-au murit fermierului alţi doi porci la fel ca şi ceilalţi. În sat se ştia că acest vrăjitor, posesor al unor cărţi de vrajă, nu avea numai puterea de urmărire magică, dar putea face şi rost de bani prin aport spiritist. Pentru cercetarea acestui caz facem precizarea că sunt accesibile oricui este interesat concluziile adeverinţelor de la Institutul de Biologie Animală din Zürich. Cei doi preoţi locali pot confirma. Medicul veterinar a spus odată într-o conversaţie particulară că uneori are de-a face cu astfel de cazuri de porci morţi fără să descopere nimic. Şi el bănuise că sunt cauze magice. Eu personal deţin mărturisirea fermierului păgubit care m-a căutat pentru sfătuire duhovnicească. Între timp l-am vizitat odată pe ţăran. În prezenţa preotului satului a declarat că mi-a urmat sfatul pe care îl dădusem cu doi ani în urmă. Soţia, el însuşi şi întreaga familie s-a hotărât să-l urmeze pe Hristos. În casa lui s-a organizat un cerc de rugăciune care se aduna de doi ani. De atunci mortalitatea în rândul porcilor a încetat. Iată cum a câştigat Hristos biruinţa şi de această dată asupra puterilor întunericului.

 

5. PROBLEME ŞI INDICAŢII

Să luăm acum în considerare explicaţiile acestor fenomene.Vom face acest lucru doar pe scurt, deşi am furnizat deja câteva răspunsuri în exemplele citate. 

 

1) Psihologie. Din punct de vedere psihologic ,se sugerează că o persoană implicată în ocultism şi care crede în practicile oculte este o persoană care de fapt se lasă atrasă sau mai degrabă se predă unui impuls interior ce-şi caută propria împlinire.Ea este presată psihic de propria-i activitate şi de îndeplinirea cuvintelor pe care le rosteşte. În mod inconştient realizează chiar acele lucruri pe care doreşte să le obţină prin magie. Este prin urmare victima autosugestiei. Dar chiar dacă aceasta ar fi unica explicaţie, aşa cum unii afirmă, încă ar rămâne adevărat că practicile oculte au un efect distructiv asupra celor implicaţi în ele.

 

2) Parapsihologie Din punct de vedere parapsihologic, exemplele indică ideea că, indiferent dacă avem de-a face cu magie albă sau magie neagră, practicată cu ajutorul Cărţii 6-7 a lui Moise, există influenţe exercitate asupra oamenilor ce nu pot fi explicate mărginindu-ne doar la ideea sugestiei. Trebuie afirmat cu încredere că teoria care susţine că vrăjitoria nu-i decât un truc, aşa cum cred raţionalişti ca dr. Gubisch sau ca prof. Kurse, nu se poate susţine. Evidenţele arată că problema nu este chiar aşa de simplă şi ne îndreaptă, după părerea mea, spre o altă direcţie.

 

3) Psihiatrie. Din punct de vedere psihiatric observăm că în familiile în care se foloseşte cartea 6-7 a lui Moise apar în procent foarte ridicat alienări mintale, depresii psihice, perturbări sufleteşti şi nervoase. Psihiatrii sunt de părere că în astfel de cazuri, cauza şi efectul îşi schimbă rolurile. Cauza ar fi constituţia bolnăvicioasă a sufletului omului respectiv, iar efectul, experimentarea magiei. Consilierea spirituală oferită miilor de oameni care practică ocultismul arată însă şi contrariul. În multe cazuri magia se dovedeşte a fi impulsul provocator sau cel puţin declanşator al alienării mintale sau al depresiei psihice. Aşa văd lucrurile şi unii psihiatrii creştini, ca Dr. Lechler, medicul-şef al spitalului Hohe Mark. De asemenea şi dr.Bender are cunoştinţă de aşa zisa psihoza mediumnistică.

 

4) Religie-Creştinism. Din punct de vedere religios putem spune că magia naşte o repulsie faţă de tot ce este biblic. Nici magia albă, care are aparenţe religioase, nu face excepţie. De fapt experimentul magic şi împovărarea ocultă care rezultă din el sunt fenomene ce ţin de religie. Categoriile psihologice şi psihiatrice cunoscute nu sunt suficiente pentru a da seama de ele. Aşa cum Biblia afirmă, magia are un caracter demonic, indiferent sub ce nume ar fi ea cunoscută (albă sau neagră). Evident că nu există nici o dovadă matematică a acestui lucru, aşa cum la fel, nu există nici o dovadă matematică a faptului că Dumnezeu sau Diavolul ar exista. Însă, fără îndoială, există multe lucruri care sunt indicii asupra realităţii unei prezenţe demonice în lume.

 

5) Justiţie. Folosind magia se produc numeroase delicte şi crime. Spovedania mi-a descoperit lucruri îngrozitoare care din păcate nu au nici o încadrare juridică, deoarece în ce priveşte lucruri de natură metafizică nu se pot aduce dovezi din domeniul ştiinţelor naturii. Dovezile se bazează mai mult pe frecvenţă legăturilor dintre magie şi faptele culpabile. Principiul simplei cauzalităţi nu poate fi exprimat juridic aproape nicăieri.

 

6) Psihoigienă. În interesul sănătăţii sufleteşti a poporului nostru ar fi de dorit ca literatura magică să dispară din mijlocul lui. Acest lucru este aproape imposibil de înfăptuit, deoarece multe familii de ţărani deţin cărţi oculte copiate de mână. De asemenea, multe fomule de descânt sunt moştenite pe cale verbală din generaţie în generaţie. În orice caz s-ar putea face un început dacă nu ar mai fi posibile noi editări cum ar fi cele din Braunschweig, Pfullingen şi alte locuri. Apoi ar fi de asemenea recomandată investigarea problemei pe care o ridică grupul celor care practică magia într-o ţară, având autorizare legală în acest sens. S-a estimat că aproximativ 90 % dintre persoanele care practică clarviziunea, ghicirea, mesmerismul, divinaţia, radiestezia şi toate celelalte, se folosesc de puterile oculte în meseria lor. Pagubele sau afecţiunile negative cauzate pe plan psiho-mental celor care au apelat la astfel de persoane sunt imense.

 

În privinţa prevenirii infestării poporului nostru şi a ţărilor europene cu Cartea 6-7 a lui Moise, pentru confesorii creştini apare o sarcină dublă. E vorba de o lămurire bună a populaţiei şi de un ajutor şi o îndrumare duhovnicească. Timpul când vrăjitorii din Vechiul Testament erau lapidaţi a trecut. S-a dus definitiv epoca întunecată a vrăjitoarelor arse pe rug. Sarcina noastră nu este să folosim forţa, ci să ne luptăm pentru a convinge cu armele duhovniceşti. Nu este însă permis ca această activitate de supraveghere să fie subminată şi slăbită de o crasă necunoaştere a fenomenelor magice. Relaţiile magice nu pot fi sesizate cu cele cinci simţuri, deoarece au la bază factori paranormali, metafizici şi religioşi. În afară de slujba de avertizare, confesorului îi revine sarcina de a se îngriji de sufletele deja apăsate. Datorită faptului că împovărarea ocultă intră în sfera religioasă, tratamentul psihiatric sau psihoterapeutic nu este de folos. Cei împovăraţi ocult au devenit obiectul şi ţinta forţelor demonice. Nu pot ajuta nici medicii, nici teologii, ci numai Hristos. Există un singur loc în care cei apăsaţi pot fi eliberaţi: la crucea de la Golgota. Crucea este simbolul eliberării şi salvării. Acest fapt este pentru raţiunea omenească un scandal, o nebunie. Pentru rezolvarea situaţiilor de împovărare nici nu este vorba de ceva “raţional”, ci de procedee nou-testamentale. Puterea demonilor sfârşeşte în faţa credinţei în Hristos. Hristos stă ca lumină a lumii deasupra întunecatelor talazuri satanice. El a apărut ca să nimicească lucrările Celui Rău, şi le-a zdrobit pe cruce.

 

MINUNI DE VINDECARE DIN EPOCA CONTEMPORANĂ

 

 

METODE ŞI MIŞCĂRI DE VINDECARE DIN AFARA MEDICINII DIN PERSPECTIVA CONSILIERII SPIRITUALE

1. VINDECĂRI BIBLICE

Realitatea vindecărilor prin credinţă nu este respinsă numai de oamenii din lume, ci chiar şi de mulţi creştini. Prin aceasta ei anulează toate promisiunile Bibliei spre propria lor pagubă. Trăiesc într-o aridă pustietate duhovnicească.

Cine se va apropia de Cuvântul lui Dumnezeu cu întrebarea asupra posibilităţii de vindecare prin credinţă cu rugăciune, va găsi răspunsul că nu ea este problema de prim rang pe care trebuie să o rezolve confesorul. Mai importantă şi mai pe prim plan decât vindecarea este vestea bună a salvării omului. Salvarea sufletului este mai importantă decât vindecarea trupului. Cea mai importantă problemă a vieţii noastre este să-l avem pe Isus Domn cu adevărat în inima noastră. Împlinirea voii Lui este mai superioară decât împlinirea dorinţelor noastre.

Vindecarea fără medicină este o problemă cu multe feţe. Pentru a se evita confuziile, vreau să declar că eu recunosc întru totul valoarea ştiinţei medicale, dar în acelaşi timp cred şi în posibilitatea unei vindecări prin credinţă şi rugăciune. Nu sunt de acord cu extremiştii care spun că un creştin adevărat n-are voie să apeleze nici la medici, nici la medicamente. Dumnezeu ne-a dat mintea ca s-o folosim.    

În domeniul vindecărilor din afara medicinei tronează un mare haos. Vindecări demonice sunt anunţate deseori drept vindecări divine. Uneori Satan vindecă boala fizică, cerând ca preţ stăpânirea sufletului .

Există şi vindecări aflate la latitudinea omului, de exemplu cele făcute prin sugestie şi cele de sugestie religioasă. Acestea din urmă au aparenţă religioasă, dar nu sunt biblice.

Spre fericirea noastră, Dumnezeu n-a pierdut din vedere ajutorarea şi vindecarea. În Biblie sunt prezentate diferite forme de vindecare dumnezeiască.

 

1) Darul de vindecare primit de la Duhul Sfânt (1Corinteni 12:9);

2) Rugăciunea pe baza promisiunii biblice de vindecare fără punerea mâinilor;

3) Punerea mâinilor prin credinţă (Iacov 5:14);

4) Acţiunea Cuvântului lui Dumnezeu: “El a trimis Cuvântul Său şi i-a tămăduit “(Psalmul 107:20);  

 

Teologic, problema vindecării prin credinţă este flancată de două păreri extremiste. Dispensaţionaliştii extremişti cred că unele daruri ale Duhului au un caracter temporar, şi susţin că s-ar fi terminat chiar, la sfârşitul perioadei apostolice. De cealaltă parte cei mai înfocaţi adepţi susţin că ar trebui să avem toate darurile Duhului aşa ca-n primul secol. Însă ar trebui să dea de gândit ambelor extreme tocmai experienţele din timpul marilor treziri spirituale. Acolo se repetă în mică măsură ceea ce s-a întâmplat la cea mai mare trezire de la prima sărbătoare a Cincizecimii din Ierusalim.

În regiunile în care au loc treziri se întâmplă câteodată ca Dumnezeu să dăruiască toate darurile de vindecare. Am intrat în contact cu toate marile treziri din acest secol. Trezirea din Wales (1906-1910) mi-a devenit apropiată datorită unor bătrâni veterani ca Dr.Evans şi Linsdey Glegg, care au participat la această trezire şi mi-au făcut relatări personale cu privire la ea. Prin repetate vizite, prelungite la mai multe săptămâni, am putut cunoaşte marile treziri din Indonezia, Coreea, Uganda, Etiopia, Thailanda de Nord, Taiwan, India de sud. În toate călătoriile pe care le-am făcut în regiunile unde aveau loc trezirile, am putut observa că acolo apăreau din nou binecuvântările şi darurile de la început, aşa cum ne sunt relatate în Biblie.

 

Însă trezirile din mijlocul popoarelor civilizate, care au Biblie, nu sunt de obicei însoţite de mari minuni. Ei au Cuvântul lui Dumnezeu şi medici pentru bolnavi. Bineînţeles că şi aici sunt rugăciuni ascultate, aşa cum se întâmplă peste tot unde sunt creştini credincioşi.

 

Trezirile printre popoarele primitive care nu au Biblie şi nici nu ştiu să citească, sunt de obicei însoţite de mari fapte ale lui Dumnezeu. Un exemplu bun este trezirea din Timor. Ea este o pildă inclusă de Dumnezeu în planul Lui spre a ne sluji de învăţătură. Locuitorii junglei, nelocuind în oraşe, nu au şcoli. În Timor sunt sute de mii de astfel de oameni care nu ştiu să scrie şi să citească. Acestora a găsit Dumnezeu cu cale să li Se descopere, în marea trezire din 1965, din Indonezia, prin extraordinare minuni. Când analfabeţii au început să înveţe a scrie şi a citi şi au primit apoi sute de mii de Testamente şi Biblii, numărul minunilor s-a redus rapid.

 

Iată că este aceeaşi situaţie ca în timpurile apostolice. Isus a făcut multe minuni ca semn al mesianităţii Sale. Ucenicii aveau darurile Duhului Sfânt ca dovadă a însărcinării lor apostolice. Şi asta nu numai ca dovadă puternică de trimitere ai lui Dumnezeu, ci şi pentru că situaţia jalnică în care era populaţia le frângea inima.

 

Din momentul în care omul a avut la dispoziţie Noul Testament, minunile au regresat, trecând pe primul plan Cuvântului lui Dumnezeu. Acest regres al darurilor Duhului Sfânt poate fi observat şi în perioada apostolică. Despre darul vorbirii în limbi străine auzim ultima oară în epistola către Corinteni. În scrisorile de mai târziu ale lui Pavel şi Ioan nu mai citim nimic referitor la acest lucru. La fel este şi cu darul vindecărilor. În Faptele Apostolilor 19 citim: “Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel.” Paisprezece ani mai târziu Pavel n-a mai putut să-şi vindece colegul. În Filipeni 2:27 citim: “Epafrodit (…) a fost bolnav şi foarte aproape de moarte. “La fel în 2Timotei 4:20 :”…pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet.”

 

Minunile sunt de fapt un preludiu până ce Cuvântul inspirat, scris, tipografiat, este la îndemână. Aceasta a fost în toate timpurile înţeleapta desfăşurare a planului dumnezeiesc, în urma căruia cei credincioşi învaţă să se bazeze pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe experienţele lor.

 

Darul Duhului Sfânt de vindecare. Noul Testament ne relatează în primul rând despre darul vindecării de la Duhul Sfânt, amintită în 1Corinteni 12. Este vorba despre charisma iamatou pe care o vedem plenar la Isus şi la ucenicii Săi. În istoria bisericii acest dar apare rar. Îl vedem de exemplu la Samuel Zeller, la Jungfer Trudel, la Johannes Seitz şi mai ales la preotul Johann Christoph Blumhardt. Mi-a fost dat să-i cunosc pe unii dintre ei.

     

Din cadrul întâlnirilor mele binecuvântate cu bărbaţi ai lui Dumnezeu, face parte şi cea cu Baron Üxküll. Viaţa lui reprezintă împlinirea promisiunii lui Isus Hristos: “Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie.” (Ioan 7:38). Acolo unde Baron Üxküll vestea Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt întărea cele spuse de el prin semne însoţitoare. Ascultătorii erau cuprinşi de dragostea lui Hristos şi trăiau minunea înnoirii. Orbii căpătau vederea, ologii mergeau, cei morţi sufleteşte renăşteau spiritual. Puterile vieţii veşnice se revelau. Voi da un exemplu:

 

E/169. O tânără bolnavă de tuberculoză acută a venit la acest predicator. Ea voia să se căsătorească. Medicul îi interzisese şi îi spusese: “În cazul dumneavoastră nici nu se discută!” Fata era disperată, voia să se vindece, dar nu voia să se predea lui Hristos. În asemenea situaţie, Üxküll a refuzat să-şi pună mâinile peste ea aşa cum scrie în Marcu 16:18. Dezamăgită, fata a plecat. În lipsa ei, s-au rugat mult pentru ea, şi aceasta a început să vină la adunările de evanghelizare. Sufletul ei a fost transformat datorită mustrărilor de conştiinţă şi datorită situaţiei precare a sănătăţii. Într-o seară, a rămas la urmă pentru consiliere spirituală şi s-a predat lui Hristos. Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat. Încă înainte de a fi solicitat Üxküll să se roage pentru ea prin punerea mâinilor, fata s-a ridicat şi a spus: “Sunt vindecată !” N-a fost doar o închipuire. Fata a mers la medicul ei să o consulte şi acesta foarte agitat a întrebat-o: “Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? V-aţi făcut bine !” Fata s-a căsătorit şi azi este sănătoasă.

Cercetând viaţa acestui Baron Üxküll mi-a fost clarificată problema deplinei puteri. Noul Testament mărturiseşte despre Isus că El predica şi vindeca precum ar fi avut deplină putere (Matei 7:29; Marcu 1:27). Isus a dat acest dar de a predica cu puterea Duhului Sfânt şi de a avea depline puteri ucenicilor Săi. În cuvintele de rămas bun Domnul a promis:”…cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu.”(Ioan 14:12).Asemenea promisiuni pur şi simplu n-au fost luate în serios de creştinătatea slabă în credinţă. De aceea Domnul aşează din când în când în lucrare martori, la care se poate vedea puterea vie a Mântuitorului.

 

Dintre martorii cu putere apostolică deplină făcea parte şi părintele Daniel din Madras. Întâlnirile cu el au devenit pentru mine o nespusă binecuvântare. Era un om al rugăciunii. Încă din vremea când era elev de 16 ani se retrăgea pentru rugăciune câte o noapte întreagă. Această părtăşie cu Dumnezeu dădea putere mărturisirii sale.

 

E/170. Într-o zi soţia directorului şcolii în care învăţa Daniel s-a îmbolnăvit. Zăcea în spital fără cunoştinţă şi se credea că va muri în curând. Atunci Daniel a auzit glasul Domnului: “Mergi la spital şi roagă-te cu ea !” Directorul care stătea la căpătâiul soţiei sale l-a lăsat pe elev să intre. A îngenuncheat lângă pat şi s-a rugat Domnului pentru viaţa celei inconştiente şi a fost ascultat. Bolnava s-a însănătoşit. Această vindecare a fost povestită şi la şcoală. Acum inimile se puteau deschide larg să primească Evanghelia Domnului Isus.Şi familia proprie a observat că Dumnezeu este cu tânărul Daniel. Când mama acestuia s-a accidentat rupându-şi o coastă, l-a rugat: “Roagă-te cu mine!” Tânărul a rămas peste noapte în rugăciune şi Domnul s-a atins de bolnavă şi a făcut-o bine.Daniel a ajuns director de şcoală în oraşul său natal, Kakinada, pe coasta de vest a Indiei. În mijlocul carierei sale a auzit iar glasul Domnului care-i spunea: “Mergi la Madras!” Daniel a dat curs chemării care l-a dus la greutăţi, încercări, dezamăgiri. În Madras, Daniel era un necunoscut şi nu era băgat în seamă. Pentru el aceasta era calea care ducea la moartea omului vechi. S-a rugat mult în această situaţie. Răspunsul Domnului a fost următorul: “Dacă bobul de grâu nu moare, nu poate să aducă roadă”.Încercatul luptător al lui Dumnezeu a putut experimenta acest lucru. După patru ani de muncă în credincioşie şi fără teamă, uşile s-au deschis. Dumnezeu a îngăduit un început duhovnicesc care s-a extins în oraşele şi în satele învecinate. S-a împlinit ceea ce stă scris în Matei 11:5 “Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie, săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” Au început zile ca în timpul bisericii primare. Era o primăvară duhovnicească pe care n-o cunoaşte decât acela pentru care lucrarea Duhului Sfânt este o realitate. Părintele Daniel şi lucrătorii săi nu luau nici o hotărâre fără a cunoaşte voia Domnului. Orice progres al mişcării a fost câştigat în genunchi. Trezirea a cuprins atât cercul oamenilor cultivaţi cât şi al celor simpli, atât pe religioşi, cât şi pe răufăcători.

 

E/171. Lucrarea printre răufăcători a început cu un om numit Stuart Purem, dintr-un sat de bandiţi din sudul Indiei. El venise la Madras pentru a se trata de o boală grea de ochi. Cu ocazia acestei vizite la medic, acesta l-a luat după sine la o evanghelizare a Părintelui Daniel. Vestea mântuirii auzită de acest om pentru prima dată în viaţă, l-a impresionat aşa de mult încât n-a putut să doarmă în noaptea următoare. Şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat pentru a ieşi din acest impas. Atunci Hristos i s-a revelat şi l-a încredinţat că s-a terminat cu păcatul său. Omul ce stăruia singur în noapte şi care fusese de atâtea ori un hoţ la drumul mare şi un bandit, s-a întors la Dumnezeu şi a devenit o unealtă a Lui în mijlocul bandiţilor. Boala de ochi i s-a vindecat în scurt timp. S-a întors înapoi în satul său şi a început să vestească Cuvântul Evangheliei.În acel sat stăpânit de demoni a început o trezire religioasă. Când John (noul nume de botez al fostului răufăcător) predica, hoţii erau îngroziţi. Mulţi dintre ei cădeau la pământ. Alţii erau trei zile orbi precum Pavel în faţa Damascului. Bolnavii erau vindecaţi şi feţele încruntate se înseninau datorită luminii Cuvântului lui Dumnezeu. Oamenii care nu ştiau să citească se rugau Domnului:”Ajută-ne să putem citi Cuvântul Tău !” Şi Dumnezeu făcea minuni cu ei şi în scurt timp puteau să citească. O fată indiană care se pocăise, auzea după ce se ruga deseori cuvintele: “Deschide Biblia în următorul loc !” Când a fost întrebată cum de a ajuns la aşa ceva ea răspundea: “De ce n-ar face Domnul Isus ceea ce pot face şi demonii ?” Ea se referă la practicile spiritiste din Orientul Îndepărtat, care, nouă, celor din vest nu ne sunt aşa de familiare.Unii dintre cei întorşi la Domnul au fost chiar atacaţi de demoni, care de mii de ani stăpâniseră de fapt satul. Copii mici au murit într-un mod neobişnuit. Puterile întunericului caută să-şi întindă tentaculele după tot ce ne este drag, atunci când ne-am hotărât pentru Hristos.

Vindecările orbilor ne amintesc de pasajul din Luca 4:18 “Duhul Domnului este peste Mine pentru că (…) M-a trimes să propovăduiesc (…) orbilor căpătarea vederii.” Vedem cum şi aici sunt amintiţi orbii care-şi capătă vederea şi prin asta nu se face nici o aluzie la faptul că Domnul va deschide numai ochii duhovniceşti. Nu! Evangheliştii relatează mai mult de 20 de cazuri de oameni care au primit lumina ochilor de la Isus. Între ei era chiar un orb din naştere (Ioan 9:1). De zeci de ani de când călătoresc în zonele unde au loc treziri, observ că darurile Duhului Sfânt sunt exact aceleaşi ca la început.

 

E/172. În Panambi, Brazilia, a avut loc o evanghelizare. O femeie bolnavă a venit la mine pentru consiliere duhovnicească. S-a spovedit şi şi-a predat viaţa lui Isus. Dintr-o dată am avut simţământul că Domnul vrea să facă şi mai mult pentru ea. Am vorbit despre asta cu ea şi am chemat încă un frate la rugăciune. Era pastorul Karl Gustav Braun, care mă invitase în comunitatea sa. Ne-am rugat împreună cu femeia şi ne-am pus mâinile peste ea. A doua zi a revenit cu fiica ei care avea un genunchi care-i tremura şi o făcea să şchiopăteze când mergea. După o discuţie referitoare la sufletul ei ne-am rugat cu fata, fără însă a pune mâinile peste ea. Mama m-a rugat să o vizitez pentru a discuta şi a mă ruga cu cealaltă fiică. Aceasta avea o infecţie la rinichi şi urma de mult timp un tratament medical. După ce am părăsit Brazilia am uitat de toate astea, căci urmau alte evanghelizări. După câţiva ani am ajuns pentru a treia oară la Panambi. Chiar la începutul săptămânii a venit la mine acea femeie spunând: “Mă mai cunoaşteţi ? Ultima dată când aţi fost aici v-aţi rugat cu mine şi cu fiicele mele!” Mi-am amintit repede de întâmplare. Apoi am auzit lucruri minunate. Această doamnă Bender, de origine germană, a povestit: “De când mi-am mărturisit păcatele şi mi-am predat viaţa lui Isus, am fost vindecată. Fiica mea, cea cu genunchiul bolnav, a găsit un chirurg care i l-a stabilizat prin operaţie. Cealaltă fiică a scăpat de infecţia de la rinichi.”

 

E/173. Mi-a fost povestită următoarea vindecare: Un medic legist zăcea în spital bolnav de osteomelită (TBC osos). Piciorul drept era pus în ghips până la genunchi. Pentru pacient acest timp de boală a fost o şcoală a credinţei şi a rugăciunii. Fiind creştin, a spus Domnului tot necazul şi toată suferinţa. A ajuns la stadiul în care era gata să accepte orice hotărâre a lui Dumnezeu cu privire la el. Pe durata spitalizării a fost vizitat de mai mulţi oameni. Printre alţii s-a numărat şi o femeie simplă, credincioasă. Ea l-a îmbărbătat cu promisiuni ale Sfintei Scripturi şi i-a amintit că Hristos face şi astăzi minuni. Vizita ei l-a întărit în credinţă. După o noapte neliniştită în care s-a rugat ore-n şir, dimineaţa a fost sigur că Dumnezeu vrea să-şi arate slava prin el. Când medicul-şef a venit la vizita medicală, pacientul a declarat: “Hristos m-a vindecat!” Medicul şi-a ieşit din fire. Credea că are de-a face cu un caz de fanatism religios şi n-avea linişte din pricina colegului bolnav. Pacientul era însă tare în credinţă. Şi chiar în acea zi a fost dovedit sănătos şi a putut fi externat. După aceea, osteomelita vindecată prin credinţă n-a mai reapărut.

După aceasta experienţă medicul legist este un martor viu al lui Hristos şi nu se ruşinează să relateze colegilor săi despre minunata să vindecare prin credinţă. Datorită încrederii depline în Dumnezeu a devenit o binecuvântare pentru mulţi.

 

A patra formă de vindecare pe care o indică Noul Testament este cea făcută prin punerea mâinilor, ungerea cu ulei şi rugăciunea prezbiterilor. Această promisiune este independentă de lucrările de trezire cu semnele şi minunile lor neobişnuite. Este un Cuvânt al Domnului care se adresează bisericii din toate timpurile şi locurile. Isus aminteşte de acest sprijin al credinţei în Marcu 16:17 etc. Apostolul Iacov vorbeşte despre punerea mâinilor legată de o ungere cu untdelemn în capitolul 5:14-16:”Este vreunul dintre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii că să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”

 

E/174. Un pastor evanghelic mi-a povestit că a fost rugat odată de un bolnav din parohia sa să vină la el cu un bătrân din biserică, să-şi pună mâinile peste el şi să se roage. Preotul a apelat la diferiţi prezbiteri, dar a fost de fiecare dată refuzat. Nici unul dintre ei nu făcuse asta înainte şi nici unul nu avea curajul să o facă. Fiecăruia această punere a mâinilor îi era străină.

 

De ce această punere a mâinilor este atât de puţin cunoscută în vest? De ce creştinii noştri, care cunosc textul despre vindecarea prin credinţă, n-au curajul să o folosească? De ce aşa-zisa creştinătate de azi lasă acest pasaj al Bibliei pe seama sectelor, a învăţăturilor rătăcite şi a grupărilor ce au la bază exaltarea sentimentală ? Aceste promisiuni ale Sfintei Scripturi, sunt ele oare destinate orientărilor extremiste ? Oare Biserica lui Hristos vrea să obţină certificatul de pauperitate fiindcă nu mai trăieşte în bogăţia promisiunilor biblice ? Acestea toate sunt întrebări foarte actuale în vremurile noastre. Să cercetăm această problemă luînd ca bază textul din Iacov.

Pentru a nu porni de la început pe un drum rătăcit, aşa cum se întâmplă cu multe grupări sectante, să cercetăm întâi rădăcinile istorico-biblice ale acestui text din Iacov 5.14. În cadrul comunităţii evreieşti era un obicei ca bolnavii să cheme la sine pe bătrâni. Se aştepta un ajutor deosebit de la rugăciune. Şi, acest frumos obicei a fost preluat de comunitatea creştină. În rândul iudeilor circula gândul că cel bolnav a fost lovit de Dumnezeu pentru că este un om deosebit de păcătos. Din fericire această opinie negativistă nu s-a păstrat în punerea mâinilor la creştini. Este necesară o explicaţie referitoare şi la ungerea cu ulei. Vechiul Testament vorbeşte despre ungerea preoţilor şi a regelui. Era şi un semn al bucuriei sărbătoreşti aşa cum o vedem exprimată în Psalmul 23: ” Îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.” De mare însemnătate pentru înţelegerea textului este şi faptul că în vechime în arta medicală uleiul era considerat cel mai bun medicament. De aici şi indicaţia că vindecarea cu ajutorul medicului nu trebuie lăsată deoparte dacă se procedează la mijlocirea în rugăciune a bătrânilor. În Vechiul Testament, untdelemnul nu era numai un accesoriu liturgic, ci şi medicinal. Noi trebuie să reţinem toate aceste realităţi. Putem potoli zelul exaltaţilor, care sunt de părere că pot să nu meargă la medic, având ca bază teoretică textul din Iacov, prin însăşi sugestia pe care o dă acest pasaj de a nu se neglija şi sfatul medicului. Bineînţeles că pe primul plan rămâne totuşi vindecarea prin credinţă şi rugăciune. De asemenea nu putem obiecta atunci când un bolnav crede că poate renunţa la ajutorul medicului pentru a se rezuma la intervenţia Domnului. Însă o astfel de poziţie nu trebuie transformată în lege general valabilă. În această privinţă am avut ocazia să iau cunoştinţă despre multe fapte negative. Totuşi, abuzul nu îndreptăţeşte renunţarea la buna folosire a acestei metode de vindecare (prin credinţă).

 

Faptul care atârnă cel mai greu din punctul de vedere al istoriei religiilor, şi pe care exegeţii Bibliei caută să-l scoată în evidenţă, este că textul din Iacov prezintă o formă de însănătoşire contrară vindecărilor magice ale antichităţii. În vremurile vechi se credea că bolile sunt produse de demoni. De aceea vindecarea era posibilă doar prin alungarea duhurilor rele. Vindecarea consta în aceea că exorcistul, descântătorul magic, spunea numele duhului rău corespunzător sau invocau un zeu mai puternic. Despre un asemenea fapt citim în Faptele Apostolilor 19:13-16. Evreii care călătoreau din loc în loc încercau să izgonească duhurile rele în Numele lui Isus, fără a face parte din rândul celor ce cred în El si-L urmează. Acest lucru a fost însă spre răul lor. Noi am putea să ignorăm aceste vindecări magice, socotindu-le fapte din istoria religiilor, care nu mai sunt actuale, dacă aceste vindecări magice nu s-ar face şi azi într-un număr uriaş. Cu aceasta am ajuns la partea a doua a temei noastre.

 

1. VINDECĂRI MEDIUMNICE

Aproape toţi oamenii bolnavi sunt preocupaţi de întrebarea: cum mă pot face sănătos? Întrebarea este îndreptăţită. Mai întâi se cere sfatul medicului. Dacă ştiinţa medicală nu reuşeşte să le ofere ajutorul sperat, unii oameni apelează la metodele oculte. Ei caută să intre în contact cu oameni care posedă puteri de medium, “descântă”, “binecuvântează”, “ispăşesc”, “pot face ceva”. Aceste vindecări se fac cu aceeaşi intensitate de mii de ani, chiar şi acum, în plin secol XX. Vraciul, vindecătorul, descântătorul, cheamă în ajutor un duh puternic care să-l sprijine în vindecare. O mulţime de vindecări de tot felul le-am putut afla din mărturisiri. Unele dintre ele vreau să le schiţez aici.

 

1.Vindecări prin formulă magică

 

Cele mai uşor de calificat sunt vindecările prin magie neagră. Aici se ştie imediat cine şi cu ce lucrează. Un exemplu care vizează această metodă.

 

E/175. O femeie cu dereglări psihice a venit la o consiliere spirituală. În timpul convorbirii s-a descoperit că posedă o amuletă. La început femeia a refuzat să scoată amuleta pentru că altfel în trei zile trebuia să moară. Aşa-i spusese magiciana. Când în sfârşit a scos-o, a rămas îngrozită de conţinutul unui bileţel din interiorul acestuia.Pe el scria: “Sufletul meu aparţine Satanei!” A ieşit la iveală că femeia fusese mai înainte bolnavă de plămâni şi că o magiciană o vindecase invocând numele a trei demoni. După ce a predat amuleta s-a îmbolnăvit iar de plămâni, dar de data asta a găsit calea spre Hristos şi şi-a încredinţat soarta cu totul în mâna Lui .

Magia albă nu este aşa de simplu de etichetat ca magia neagră. În popor formele acestei magii depăşesc numeric pe cele ale magiei negre. Nu este sesizat imediat fundamentul ocult, aşa cum se întâmplă în cazul magiei negre,faţada religioasă inducând oamenii în eroare. Se va demonstra printr-un exemplu.

 

E/176. O femeie a aflat de la medicii chirurgi că piciorul ei bolnav trebuia să fie amputat. Pacienta a vrut să încerce totul înainte de asta şi a chemat în secret un descântător care a i-a spus: “Trebuie să credeţi în mine!” Apoi a folosit o formulă magică şi a spus de trei ori rugăciunea Tatăl nostru. Imediat după descânt durerile au dispărut şi piciorul n-a trebuit să mai fie amputat. Această vindecare subită a fost o enigmă pentru medici. Din acel moment însă femeia a început să aibă mari dereglări psihice, şi în familie i s-au întâmplat multe nenorociri.

Vindecările prin magie albă se fac folosindu-se diferite simboluri religioase: Numele Trinităţii, de trei ori Tatăl nostru, trei cuvinte din Biblie, trei Psalmi, trei cruci şi alte asemenea lucruri. Astfel omul naiv, şi uneori chiar şi cel cu studii teologice, este indus în eroare. Această metodă de vindecare este socotită creştină. Însă prin aceasta se încalcă porunca a treia a decalogului: “Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.” Dumnezeu nu se lasă forţat de oameni. El nu este servul nostru, obligat să răspundă atunci când descântătorul comandă. Biblia condamnă toate formulele de vrajă şi cuvintele îmbrăcate în formule magice (Deuteronom 18:10-12). Magia albă este adesea numai magie neagră cu faţadă creştină. Aici se împlineşte Cuvântul din 2Corinteni11:14: “Satana se preface în înger de lumină”. Formula poruncitoare a magiei albe este total diferită de poziţia de credinţă şi rugăciune adoptată de creştinul adevărat:”Doamne, facă-se voia Ta!”

 

2. ”Rugători” pentru sănătate

 

Din aceeaşi categorie a celor ce practică magia albă sub o mască religioasă fac parte şi acele persoane care şi-au făcut o meserie din a se ruga pentru sănătatea altora.

 

E/177. Un om de afaceri cu o suferinţă organică a solicitat un “rugător”, căruia i-a oferit o retribuţie ”frumuşică”, pentru însănătoşirea lui. Câteva zile mai târziu el a vizitat o familie prietenă căreia i s-a plâns: “Nu mai pot să mă rog! Am sentimentul că forţe ale întunericului vor să mă omoare!” Îşi dădea toată silinţa să citească zilnic câte ceva din Testamentul său, dar nu-i reuşea. În necazul său s-a adresat prietenilor cu rugămintea: “Ajutaţi-mi ! Puteri întunecate, cum n-am cunoscut niciodată în viaţa mea, mă chinuiesc ! Lupta a mai durat câteva luni. Durerea trupească dispăruse complet, însă grele lupte sufleteşti îl încercau. În final această luptă neobişnuită s-a sfârşit cu o faptă disperată. Comerciantul, tată a patru copii, s-a sinucis. Dacă acesta ar fi doar un caz izolat poate n-ar avea o mare putere doveditoare. Eu însă am în cartoteca mea peste o mie de astfel de cazuri, lucru care face posibilă justa evaluare a vindecărilor mediumnice prin rugăciune.

 

3.Vindecători spiritualişti

 

Cei patru vindecători spiritualişti mai cunoscuţi mie sunt: Harry Edwards, Bruno Gröning, Dr.Trampler şi Johannes Bolte. Urmările activităţii lor de vindecători au ieşit mereu la iveală în timpul şedinţelor mele de consiliere spirituală .

În deplasările mele în Anglia, ”am avut mult de-a face” cu Harry Edwards prin intermediul mărturisirilor celor ce se confesau. El este unul dintre cei mai periculoşi vindecători din ţărilor vestice. Două scurte întâmplări mi-au fost revelatoare.

 

E/178. Harry declara că nu poate vindeca decât în prezenţa ajutoarelor sale spirituale. El se referea la fiinţe supranaturale pe care uneori le numea şi îngerii săi.

 

E/179. Harry câştiga mulţi bani cu vindecările sale. Şi-a vândut vechea casă unei familii de credincioşi. Perechea n-a rezistat însă mult. Soţul şi soţia au venit la mine la consiliere şi mi-au spus că acolo bântuiesc stafii şi în nici o noapte nu pot avea linişte. Gălăgia era aşa de puternică încât s-au hotărât să vândă casa. Pentru cumpărare s-a prezentat un domn care parcurgând încăperile casei exclama încântat: “O, ce minunat! Aici locuiesc cei cereşti !” Omul era spiritist şi a simţit imediat prezenţa “celor de dincolo”, în părtăşia cărora se simţea atât de bine.

Edwards a devenit cunoscut prin cartea sa “Spiritual Healing” (“Vindecare spirituală”). Citind din ea ne putem face o idee despre felul cum a ajuns vindecător şi felul cum vindecă. Pe la 41 de ani a mers cu soţia la o biserică spiritualistă, cum sunt destule în Anglia. La “şedinţă” un medium i-a spus că unii conducători ai duhurilor de dincolo ar dori să intre în legătură cu el. La început a fost pasiv. La una din “şedinţe” a simţit însă că este cuprins de o forţă interioară. Conform celor relatate în carte, cu această ocazie s-a dezvoltat mediumnitatea sa şi s-a produs o posesie de către duhuri.

 

Din acest moment s-a aflat sub controlul duhurilor. În adunările spiritualiste s-a făcut remarcat printr-o serie de vorbiri în transă. În această perioadă i-a apărut subit capacitatea de a vindeca bolnavi absenţi. Dacă i se spunea numele pacientului sau adresa, el vedea deodată încăperea în care se afla pacientul şi-l vindeca prin influenţare spirituală.

 

În ce priveşte metoda de vindecare, cartea spune următoarele: “Căuta să intre în transă, care era condiţia pentru intrarea în legătură cu duhul-tovarăş. Prin palparea pacientului se localiza focarul bolii. După aceea prin mâinile mediumului vindecător iradiau asupra pacientului nişte forţe însoţite de senzaţii de căldură.”

 

Toţi oamenii vindecaţi astfel se află sub influenţa spiritistă. Harry Edwards a făcut un îngrozitor deserviciu poporului englez: mii şi sute de mii de oameni au fost împovăraţi de acest profet al duhurilor spiritiste. Şi creştinii Angliei nu reacţionează în nici un fel.

 

Dr. Trampler din München, a cărui activitate de vindecător se aseamănă cu cea a lui Bruno Gröning, a putut observa zilnic vindecări uluitoare ale pacienţilor săi. Chiar boli cronice erau vindecate nespus de repede. Despre ce principiu este vorba în cazul acestui vindecător ? Vom prezenta doar ideile principale. Dr.Trampler vorbeşte despre o forţă sufletească care îl pătrunde pe el, pentru ca mai apoi să se răsfrângă asupra pacienţilor săi. Pentru ca aceste forţe cosmice să fie receptate mai bine, vârful degetelor se pot ţine în sus sau se foloseşte o folie de aluminiu. Este indicat ca această folie să fie ţinută sub pernă sau purtată pe corp. În ce priveşte religia sa, noul vindecător vorbeşte de mai multe surse de inspiraţie. Vorbeşte de Dumnezeu şi de Hristos, dar recunoaşte şi alte religii drept izvoare de cunoaştere a adevărului. Învăţătura acestui vindecător este un amestec de elemente panteiste şi mistice, de religii naturiste şi creştine. Un amestec periculos şi derutant. Mi s-a relatat despre metoda lui de vindecare în timpul şedinţelor de consiliere spirituală. Se postează în faţa pacientului concentrându-se câteva secunde asupra bolii sale şi punând diagnostice corecte. Apoi lasă forţele sale sufleteşti să influenţeze pacientul şi-l întreabă: “Simţiţi o senzaţie de căldură ?” Procedeul cuprinde întâi diagnosticul prin clarviziune urmat de influenţarea mediumnică. Următorul exemplu va arăta că nu este vorba de forţe dumnezeieşti, ci de mediumnitate.

 

E/180. O femeie dintr-o grupare pietistă s-a dus la Dr.Trampler pentru vindecarea unei boli organice. În sala de aşteptare ea şedea în mijlocul celorlalţi pacienţi şi se ruga fierbinte. Taumaturgul a intrat şi a trecut pe rând pe la pacienţi. Când a ajuns în faţa femeii a explicat scurt: “Dumneavoastră nu vă pot da ajutor ! Întoarceţi-vă acasă !” Apoi a trecut mai departe la alţii. În cartoteca mea am înregistrate câteva cazuri de acest fel.

O relatare despre cum se desfăşoară o întrevedere la Bruno Gröning mi-a fost furnizată de o membră a grupei misionare “Frohe Botschaft” (Vestea Bună) a lui Wolfgang Heiner. Mi-a dat apoi mărturisirea în scris.

 

E/181. “Din tinereţe am fost bolnavă. Am mers de la un medic la altul, dar nici unul nu m-a putut ajuta. Într-o zi tata a auzit de cunoscutul vindecător Bruno Gröning. Şi-a pus toată nădejdea în acest om. În anticamera cabinetului erau mulţi oameni şi toţi îl aşteptau pe Gröning. Eu şi tata ne număram printre ei. Mă rugam încet. Nu ştiu ce i-am spus atunci lui Dumnezeu, dar gândurile mele erau oricum la Isus. Deodată uşa s-a deschis şi în încăpere a pătruns un om cu fruntea înaltă. Era Bruno Gröning. Cu cât se apropia mai mult de locul unde eram, cu atât simţeam o apăsare sufletească mai mare şi am devenit neliniştită. El vorbea cu fiecare. Şi pe mine m-a întrebat dacă sunt încredinţată că mă va face bine. Eu am răspuns: “Dacă Dumnezeu vă dă puterea asta, da !” Ştiam că Gröning afirma despre sine că vindecă cu ajutorul puterii lui Dumnezeu. Totuşi brusc am observat o contrazicere când el mi-a spus: “În dumneavoastră există o putere care este contra puterii mele.” Am tăcut pentru că ştiam că era puterea lui Isus.

 

Groning însă nu a renunţat să se ocupe de mine, ci m-a asigurat că mă va face să cred în el. Mi-a dat o bilă de staniol pe care trebuia s-o ţin în mână şi o folie din acelaşi material pe care trebuia s-o pun noaptea sub pernă. În afară de asta tata a cumpărat de la el o carte cu fotografia lui pe ea. Trebuia să pun mâna pe ea şi să mă gândesc la el. Dacă aş fi făcut toate astea, aş fi ajuns să cred în el şi aş fi fost vindecată. Totuşi nu m-am vindecat. Dimpotrivă, de atunci am fost cuprinsă de o frică grozavă, care lua proporţii. Eram chinuită. Într-o zi n-am mai suportat şi am ars staniolul pe care trebuia să-l ţin sub pernă. După aceasta, inima mi s-a mai liniştit. Când, puţin mai târziu, în concediu, am mers la grupul “Vestea Bună”, m-am confesat referitor la ce-am păţit cu Gröning. S-au rugat cu mine, şi-au pus mâinile şi printr-o singură rugăciune m-am dezlegat de acele puteri ale întunericului. De atunci senzaţia de împovărare a dispărut, teama s-a dus; Isus Hristos m-a eliberat şi vreau să-i mulţumesc !”

 

Printre cei care mi-au produs mari necazuri în lucrarea de consiliere spirituală se numără şi preotul Johannes Bolte. El posedă puteri mediumnice foarte mari şi este socotit un radiestez cu experienţă. Într-o zi mi-a trimis o broşură a sa intitulată “Von der Pendelforschung zur Wunderheilung” (“De la cercetările radiestezice la taumaturgie”). Această scriere conţine declaraţii lămuritoare din îndelungata sa practică de radiestez, mai ales în ceea ce priveşte legăturile mediumnice. Bolte scrie la pagina 9: “în perioada istorică spirituală care va urma, va exista şi un nou mijloc de vindecare. Va fi un medicament care va lua naştere din această experienţă spirituală. Cercetarea radiestezică (cu pendula) şi vindecarea prin magnetism vor căpăta o mare importanţă în rândul medicilor. Radiestezia este de fapt cheia pentru deosebit de complicata homeopatie.” El afirmă că există o legătură esenţială între cercetarea radiestezică, vindecarea prin magnetism şi homeopatie.

 

Ar mai fi de spus şi alte lucruri în legătură cu activitatea radiestezică a lui Bolte şi despre vindecările sale spirituale. Ideea de la care pleacă Bolte în cercetarea sa radistezică este aceea că există o radiaţie emisă de nişte substanţe organice şi anorganice. Această radiaţie fictivă, aflată în afara posibilităţilor de măsurare fizică, a fost numită de Freiherr von Reichenbade ”od”. Chinezii o numeau ”chi”, socotind că joacă un rol important în acupunctură. De altfel în aproape toate religiile orientale se vorbeşte despre radiaţiile unei energii elementare ca despre unul din conceptele de bază.

 

Despre aceasta scrie Bolte la pagina 27: “Radiestezia este în primul rând o cercetare a radiaţiei misterioase, necunoscute. Înainte de toate sunt radiaţii ”od”, radiaţii biologice care, în mod stupid, nu sunt cunoscute astăzi fizicii şi medicinii, deşi joacă un rol primordial în întreaga natură, poate chiar mai mare decât electricitatea.

 

În pagina 29 Bolte scrie: “O a doua realitate este existenţa unei lumi de dincolo. Şi cei de acolo pot influenţa pendula, căci ”od” este o substanţă medie între lumea materială şi cea astrală, în care fiinţează cei din treapta de mijloc. Cu ajutorul lui ”od” se realizează toate fenomenele spiritiste, ciocăniturile în masă, scrisul mediumnic, materializarea şi multe altele.Deci, pendula este, într-o anumită măsură, un instrument periculos. Radiestezul trebuie să cunoască legile şi pericolele mediumnităţii. Ar putea altfel, în anumite împrejurări ,să-şi piardă minţile.”

 

Îi sunt recunoscător lui Bolte pentru exprimarea aceasta atât de deschisă. Mă scuteşte astfel de efortul de a aduce dovezi faptului că el însuşi, ca radiestez şi taumaturg supercalificat, arată legăturile radiesteziei cu spiritismul. Cam atât, deocamdată, despre încurcatele legături mediumnice ale vindecătorilor oculţi. De fapt s-ar putea încheia aici capitolul, dar e important să aruncăm o privire şi în practica acestui radiestezist.

 

Bolte spune la pagina 7: ”Cu pendula pot fi stabilite în mod corect pe hartă zăcămintele de cupru, detectând poziţia, adâncimea şi cantitatea acestora. Deasemeni de pe o fotografie se pot stabili caracterul şi chiar toate datele referitoare la viaţa persoanei reprezentate. Cu pendula se poate stabili pe un atlas anatomic orice boală a unui pacient, dacă se conduce cu mâna dreaptă pendula, în timp ce mâna stângă atinge pacientul. În acest fel radiestezul experimentat poate nu numai să detecteze, să măsoare şi să interpreteze radiaţii, ci să şi emită radiaţii pentru vindecare.”

Aceasta este problema vindecării spiritualiste.Există simţire de la distanţă şi vindecare la distanţă, deci acţiunea activă şi pasivă de la distanţă.  

 

Tot mereu am dat în cartea lui Bolte de lucruri care îmi erau cunoscute din consilierea spirituală. Astfel el scrie la pagina 38: ”Să nu se întrebe cu pendula asupra unor lucruri cu care duhul nostru nu are nici o legătură. Care ar putea fi urmarea în caz contrar? Imediat se cuplează entităţi negative din lumea de dincolo, care ne înconjoară permanent în această lume a ispitelor şi încercărilor. Când ei văd că cineva este un medium şi vrea să-şi folosească mediumnitatea, sunt şi ei prezenţi şi încearcă să facă din respectiva persoană mediumul lor, adică să-l distrugă.” În afara faptului că eu sunt împotriva oricărei forme de folosire a pendulei, aici sunt fraze care corespund întru totul observaţiilor mele. Cine îşi recunoaşte mediumnitatea şi vrea să o folosească, va deveni baza de operare a duhurilor rele. Acest lucru nu a fost afirmat deci de un pietist sau de un neoprotestant, ci de un radiestez experimentat.

 

4. Vindecări prin puterea gândirii

 

O altă mişcare de vindecare în anumit sens este şi “Christliche Wissenschaft (“Ştiinţa Creştină”). Nu pot să prezint aici în detaliu activitatea ei. Kurt Hutten a făcut-o în cartea să despre secte “Seher, Grübler, Enthusiasten” (“Văzători, exaltaţi, entuziaşti”).

 

Spre informare asupra mind healing, a metodei de vindecare practicate de ”Stiinţa creştină”, am următoarele surse la dispoziţie: cele două volume importante ale americancei Mary Baker Eddy, iniţiatoarea acestei mişcări. Titlul lor este ”Science and Health”( Stiinţă şi Sănătate), apoi ‘‘Scrieri Diverse”, care se referă la perioada 1883-1896. De asemenea, am avut ocazia să vizitez centrul acestei mişcări din Boston (SUA). Este un zgârie-nori cu 27 de etaje. Majoritatea materialului l-am aflat din consilierea spirituală şi prin întruniri şi discuţii cu adepţi ai acestei mişcări oculte.  Apariţia şi efectele metodei de vindecare mind healing arată în mod clar că nu e vorba de procese de natură biblică. Începutul s-a făcut printr-o vindecare ocultă. Mary era încă din copilărie foarte bolnăvicioasă. Deoarece starea sănătăţii ei era tot mai precară,a apelat în disperarea ei, ca ultimă speranţă, la vindecătorul P.P. Quimby. Acesta făcea parte din gruparea lui Mesmer şi folosea metode de vindecare de tip sugestiv şi magnetic. În opt zile era vindecată. De acum înainte ea a fost admiratoarea lui, şi dorinţa de a se iniţia şi a practiva stiinţa vindecării sugestive a devenit scopul vieţii ei.

 

Quimby însuşi a cunoscut puterea de sugestie de la un hipnotizor itinerant, când acesta a cufundat pe un tânăr într-un somn adânc şi l-a făcut ţeapăn de parcă ar fi fost o scândură. Quimby a fost impresionat, socotind puterile mediumnice hipnotice drept puteri ale sufletului. Drept urmare, a experimentat timp de şapte ani cu ”puterile sale sufleteşti” şi a iniţiat o metodă de vindecare nouă. Această metodă se baza pe prezumţia că boala este în primul rând rezultatul unui fel de gândire fals, influenţat de teamă, griji şi alte stări sufleteşti negative. El socotea că boala poate fi învinsă prin puterea gîndirii.Gândirii false trebuia să i se opună o gândire corectă, simţămintelor negative, puterea celor pozitive. Deoareca puterile nevăzute magnetice trec de la un suflet la un altul, vindecătorii pot transmite propria credinţă către cel bolnav. Această credinţă ar face minuni. De ea ar depinde şi dacă un medicament este eficace sau nu. De aceea bolnavul ar avea în primul rând nevoie de o ”nouă gândire”, care ar exclude orice teamă şi descurajare. Această idee de bază a preluat-o M.B.Eddy de la Quimby, dezvoltând-o mai departe.

 

Sistemul M.B.Eddy este foarte complicat. Din fiecare pagină a cărţilor ei reiese că eşafodajul sistemului ei nu corespunde ideilor biblice, cu toate că sunt citate multe cuvinte din Biblie. Astfel ea scrie în principala ei carte, ”Science and Health”, că în gândirea noastră e nevoie numai să avem o atitudine pozitivă şi atunci am deveni sănătoşi. Aceasta ar presupune deci faptul că gândirea şi închipuirile noastre devin realitate. Însă acest lucru este autosugestie, şi nu are nici o legătură cu Biblia. În această privinţă M.B.Eddy are idei asemănătoare cu psihoterapeutul Coue(1857-1926). Acesta a imaginat o metodă de vindecare care se bazează pe autosugestie. Coue spunea că puterea de imaginaţie este motorul acţiunilor umane. Această putere de închipuire trebuie să fie amplificată pentru a deveni realitate ceea ce îşi imaginează omul. Asemenea gânduri nebiblice se întâlnesc din păcate şi în cercurile creştine, de exemplu la coreanul dr.Yonggi Cho.

 

Expresia engleză mind-healing, folosită de sute de ori de către M.B.Eddy are nevoie de o scurtă explicaţie. Mind se traduce prin suflet, duh, putere de gândire, intelect. Deci, mind healing înseamnă şi vindecare prin suflet şi vindecare prin puterea gândirii. Câteodată M.B. Eddy foloseşte şi expresia ”tratament prin gândire”.

 

Discipolii ei vindecă astăzi în toată lumea în mod direct sau de la mare distanţă prin puterea ”sufletească” sau prin ”puterea gândirii”. Ei numesc acest lucru ”rugăciune”, sau afirmă că ”lucrează ”pentru cineva. Practicanţii care nu sunt mediumi nu pot vindeca de la distanţă. Practica mind healing se înscrie în domeniile sugestiei, autosugestiei, sugestiei religioase şi sugestiei mentale (influenţare mediumnică de la distanţă).

 

Cea mai mare parte a informaţiilor asupra acestei mişcări oculte de vindecare le-am obţinut din confesiuni şi discuţii cu adepţii ei. Cuvântul “ocult” mi-a adus mari atacuri.

 

E/182. La o conferinţă misionară internaţională din Haiti am amintit de activitatea ocultă a sectei Christian Science. Un participant a sărit în picioare furios, m-a întrerupt şi mi-a explicat că el şi sora lui fuseseră vindecaţi de nişte adepţi ai acestei mişcări şi că în prezenţa sa nimeni nu poate defăima această biserică. După conferinţă, a venit la mine un pastor din California şi mi-a spus: “N-o luaţi prea în tragic! Acest om e un Troublemaker (tulburător) oriunde merge! Şi pe deasupra este predicatorul unei comunităţi!” Eu am răspuns: “Nu mă miră! După cunoştinţa mea, toţi cei care au fost vindecaţi la “Christian Science” s-au ales fie cu grele împovărări, fie cu traume psihice.”

 

E/183. Un alt atac l-am suferit în Germania. În una din cărţile mele am făcut observaţia că unii dintre practicanţi îşi folosesc facultăţile mentale pentru a face rău celor pe care vor să-i persecute. Chiar Mary Baker Eddy a amintit de aceste lucruri în scrierile ei. Ea numeşte această conversie a puterilor vindecătoare în puteri distrugătoare – malpractică (practică rea). Atacatorul susţinea că n-a găsit nici măcar gândul, cu atât mai puţin cuvintele acestea în cărţile liderei. M-am mirat şi nu prea de acest lucru. Aşa cum există creştini care nu-şi citesc Biblia, există şi scientişti care nu citesc ceea ce a scris lidera lor. Eu însă am găsit în cărţile doamnei Eddy cuvântul malpractică de circa 15 ori. În ”Scrieri amestecate”, cap. 3. 31, ea scrie : ” Malpractica mentală este opusul Stiinţei Creştine. Ea înseamnă a acţiona cu gândul în aşa fel ca norocul unui om să fie distrus, încât el să poată fi vătămat din punct de vedere moral, fizic sau psihic. Aceasta reprezintă o rea folosire a tratamentului mental.” Bineînţeles că doamna Eddy nu consideră malpractica ceva bun, ci o condamnă. Cunosc însă destule exemple care dovedesc depăşirea acestei graniţe de către practicanţi.

Asupra practicanţilor a trebuit mereu să fiu atent în cadrul consilierii spirituale. După efecte se poate concluziona că printre ei sunt şi oameni care practică ocultismul. Prea deseori mi-a fost mărturisit că scietiştii care se retrag sunt urmăriţi de practicanţii din mişcare.

 

E/184. Un practicant din cadrul “Christian Science” a recunoscut rătăcirea sa şi şi-a anunţat retragerea. De la sediul din Boston i s-a scris că se va căi pentru decizia luată. La scurt timp după asta s-a pomenit cu o boală de piele inexplicabilă, care n-a putut fi diagnosticată de nici un dermatolog. Pacientul năpârlea ca un şarpe. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori şi a treia oară a murit. Nu se poate aduce dovadă că această gravă boală ar fi fost malpractica unită a 6 sau 12 practicanţi cu puteri mediumnice. Eu pot numai confirma faptul că în consilierea spirituală asemenea lucruri mi-au fost mărturisite şi despre alte mişcări oculte. În S.U.A. există o astfel de mişcare care, în cazuri asemănătoare, foloseşte Soul Force (puterea sufletească) că să-şi aducă înapoi “oaia rătăcită”. Aceleaşi lucruri se pot spune şi despre magie. Aşa cum magicienii şi descântătorii pot vindeca boli, la fel pot şi chema boli asupra oamenilor.

 

E/185. Un academician a fost multă vreme membru al Ştiinţei Creştine. Încetul cu încetul, a recunoscut lipsa Duhului din această mişcare şi s-a hotărât să se retragă. Practicantul l-a ameninţat: ”O să vă pară rău .” Cu toate acestea academicianul s-a retras.După aceea i-au apărut multe tulburări. Avea dureri de cap îngrozitoare, insomnie, de multe ori avea pâlpâiri ale ochilor şi tulburări ale cunoştinţei. Şi în afaceri a avut multe necazuri. S-a împlinit, deci, ameninţarea.

Aceste vindecări ale scientiştilor nu au nimic în comun cu vindecările biblice. Atunci când un creştin se roagă pentru un bolnav, adoptă poziţia “Doamne, facă-se voia Ta!” În cazul vindecării biblice puterea de vindecare emană de la Hristos, pe când în practica mind-healing cauza este “cel ce acţionează cu mintea”. Cuvintele biblice deseori folosite şi aspectul de religiozitate sunt numai o mască.

În cazul “Christian Science” ne aflăm în fata unei mişcări oculte de care trebuie avertizaţi serios creştinii, deoarece adepţii ei folosesc Cuvântul Domnului în mod abuziv ca suport. Mai au şi scrieri minunat împodobite cu meditaţii creştine pentru a impresiona pe creştinul sincer. Pot aminti doar cartea “Lumina vindecătoare” de Agnes Standford, minunat scrisă, dar nu în concordanţă totală cu Cuvântul lui Dumnezeu.

 

5. Vindecări în transă

În multele mele călătorii misionare, încă n-am găsit nici o ţară în care să nu existe vindecători ocultişti. În ţările necreştine procedura mediumnică este metoda curentă de vindecare de mii de ani. Mult răspândită este diagnoza şi vindecarea în transă.

 

E/186. În legătură cu această metodă de vindecare este relevant cazul celor doi fraţi Seiler, care locuiau în regiunea sudică a districtului Baden. Dacă un pacient intra în cabinetul acestora, vindecătorul se retrăgea pentru o clipă într-o încăpere întunecată. Acolo intra pentru câteva secunde în transă. După aceea diagnosticul dat era perfect. Ca tratament, cei doi fraţi ofereau medicamente homeopatice. Dacă printre cei ce aşteptau la uşa cabinetului lor se afla vreun creştin care se ruga, ambii vindecători erau deranjaţi. Asemenea credincioşi erau alungaţi cu vorbe grosolane. În cartoteca mea am o scrisoare de la fraţii Seiler. Este cea mai veche scrisoare de la descântători care mi-a intrat vreodată în mână.

 

Fraţii Seiler,        Ottenheim, 5 martie 1933  Vindecători, Ottenheim-Baden

 

 ”Prea onorate domn !

Referitor la aleasa dumneavoastră scrisoare, aş dori să vă răspund pe scurt la întrebările dumneavoastră. Mă gândesc mereu cu inimă recunoscătoare la Dumnezeu care mi-a hărăzit acest dar de a ajuta omenirii. Nu putem crede că activitatea noastră poate fi contrară voii lui Dumnezeu, dacă privim înapoi la atâtea rezultate. Dacă ne veţi vizita cumva la cabinetul nostru, vă pot spune mai mult.

Cu stimă,           Seiler

 

Urmările diagnosticelor puse în transă de fraţii Seiler le-am putut urmări deoarece din satul meu de baştină Berghausen, aflat la o depărtare de 110 km de Ottenheim, mulţi apelau la tratamentul acestor vindecători. Odată am fost chemat în mijlocul nopţii la o femeie care fusese la ei la tratament. Era o persoană care mergea regulat la biserică. Ea nu a fost vindecată, dar în noaptea de după tratament a suferit un atac îngrozitor. Avea impresia că se sufocă şi că va muri. Tot corpul îi ardea. A înţeles apoi că a apelat la nişte forţe rele, periculoase.

Edgar Cayce. Cu ocazia călătoriilor mele prin SUA am dat de o carte intitulată ” Edgar Cayce, the Sleeping Prophet.” E vorba de o carte mică ce a fost editată în milioane de exemplare şi a devenit un bestseller. În afară de acest lucru am consiliat şi am avut discuţii cu mai multe persoane ce intraseră în legătură cu acest om.

 

E/187. Edgar Cayce este cel mai cunoscut vindecător mediumnic şi prezicător din America. Bunicul său a fost un fermier care deţinea puteri mediumnice. Putea găsi apă cu ajutorul nuielei. Edgar, nepotul său, a moştenit probabil de la bunicul său o mediumnitate succesivă, pe care a descoperit-o la vârsta de şapte, opt ani. Părinţii Cayce erau membrii unei biserici prezbiteriene. Edgar a mers la şcoala duminicală din biserica sa şi mai târziu a devenit chiar învăţător acolo.

 

Descoperirea mediumnităţii sale se bazează pe o întâmplare interesantă din copilăria sa. Într-o seară Cayce tatăl a spus fiului său: ” N-ai să te culci în seara asta până nu-ţi ştii lecţia pentru şcoală.” Către ora 23 puştiul era tare obosit şi şi-a culcat capul pe carte. Atunci a auzit un glas: ”Dormi liniştit, te ajutăm noi.” A adormit, s-a trezit după zece minute şi ştia cuvânt cu cuvânt lecţia din carte. Am întâlnit de câteva ori această posibilitate a clarviziunii în consilierea spirituală. Începând cu vârsta de 24 de ani Cayce a devenit o persoană vestită. Dacă un om bolnav căuta la el sfat şi ajutor, Cayce intra pentru câteva secunde în transă. După patru, cinci secunde putea să indice bolnavului boala sa. Scria apoi un medicament pe care bolnavul şi-l procura de la farmacie. În unele cazuri nu stabilea numai un diagnostic, ci prin sugestie mentală dădea şi un impuls de vindecare. În acest caz nu mai era nevoie de medicament. Când Cayce intra în transa spiritistă, putea descoperi cauza care a provocat boala. În stare trează nu ştia ce a vorbit. De multe ori nici nu putea să exprime corect denumirile medicale pe care în transă le folosise ca un specialist. O dată un italian l-a rugat pe Cayce să-i pună un diagnostic. În transă Cayce a răspuns într-o italiană corectă. El răspundea de asemenea în franceză, spaniolă, germană şi alte limbi pe care nu le învăţase. Ceea ce diagnostica în transă Cayce se numeşte readings (citiri), adică citirea gândurilor.

 

Dacă un american avea nevoie de ajutor sau vindecare, îi scria o scrisoare ”profetului”. Cayce se concentra asupra scrisorii şi intra în transă. În această stare recunoştea imediat boala expeditorului şi putea în acelaş timp să-i influenţeze însănătoşirea. În acelaşi fel putea găsi obiecte pierdute sau să dea prognoze pentru viitor care se împlineau.

 

Deoarece toate acţiunile de ajutor le realiza în transă, era denumit ”profetul adormit ”. De fapt, în această denumire avem de-a face cu două confuzii: nu era vorba de somn, ci de transă. Diferenţa se poate clarifica rapid. Când era în transă putea fi înţepat cu un ac . Nu simţea nimic. Un om cufundat în somn s-ar trezi la astfel de înţepături. Apoi, el nu este un profet, ci un magician. Simon vrăjitorul şi Elima erau magicieni şi nu oameni ai lui Dumnezeu. Noi trăim însă acum într-o epocă în care toate noţiunile se confundă şi s-a ajuns a i se da cinstire chiar şi Diavolului. Argumentul că Edgar Cayce ar fi ajutat multora este numai aparent corect. De fapt, el a împovărat pe mulţi şi a adus un deserviciu în acest fel poporului american. Bineânţeles că nu pot fi negate minunile sale de vindecare. Însă Biblia ne vorbeşte şi ea de minuni demonice. (Mat. 24,23; 2 Tes. 2, 9 ).

 

Cayce, pe lângă activitatea sa ocultă era şi membru activ al unei biserici creştine. Avea obiceiul lăudabil de a citi în fiecare an Biblia în întregime. Puterile sale mediumnice le socotea daruri ale Duhului Sfânt. Însă, în plus, el dezvoltase nişte doctrine aparte. Astfel, susţinea reîncarnarea, adică ideea conform căreia omul se naşte de mai multe ori, pentru a se ridica după un anumit timp pe o treaptă spirituală superioară. Cayce afirma că el însuşi ar fi trăit în timpurile biblice, cu 1900 de ani în urmă, şi că ar fi fost nepotul doctorului Luca. Ne aflăm aici în faţa unui amestec bizar de idei biblice şi vrăjitorie. Aceasta şi este de fapt specialitatea lui Satan: aceea de a se ascunde în spatele unor aparenţe pioase. Din păcate sunt şi mulţi creştini care se lasă înşelaţi de asemenea oameni, deoarece nu pot deosebi forţele duhovniceşti de cele mediumnice.

 

6. Vindecătorii din Filipine

În călătoriile mele în insulele Filipine, cu ocazia şedinţelor de consiliere spirituală, am intrat în legătură cu oameni care apelaseră la ajutorul unor asemenea vindecători spiritişti. De ani de zile se scrie despre aceşti vindecători. Ei organizează deja mari procesiuni în locurile unde îşi practică activitatea, cum ar fi de exemplu Baguino, aşa numitul ”oraş al vindecătorilor.” Din Europa şi din SUA vin la aceşti vindecători grupuri de medici şi alţi cercetători. Unii cred că este vorba de vindecări biblice, deoarece vindecătorii respectivi au în locuinţele lor Biblia, rozariul, crucea şi mici altare de familie, şi afirmă că sunt catolici. Aproape toţi vindecătorii din Filipine sunt membri în Union Espiritista Christiana de Filipinas (Uniunea Spiritistă Creştină din Filipine). Această combinaţie nu este însă posibilă. Sau suntem creştini, sau suntem spiritişti. Un amestec al celor două domenii de putere nu este posibil fără a produce lezări sufleteşti dintre cele mai grave.

 

E/188. În Filipine, am înregistrat rapoartele unui ”chirurg astral”. După credinţa spiritiştilor, omul nu are numai un corp material, ci şi unul astral. Filipinezul efectuează pacienţilor săi operaţii asupra acestui corp astral fără a folosi instrumente. El intră în semitransă şi execută deasupra pacientului mişcări de parcă ar opera cu adevărat. Pacienţii săi vindecaţi susţin că el ar putea în felul acesta să îndepărteze apendicul sau fierea fără ca abdomenul să fie secţionat. O femeie ai cărei calculi biliari se puteau observa la radiografie, s-a tratat la acest chirurg astral. După aceasta radiografia arăta că pietrele au dispărut. În acest caz ar putea fi vorba de un tip de aport spiritist. Aportarea este apariţia şi dispariţia de obiecte din spaţii închise. Ar putea fi şi procesul de dematerializare. Materia se descompune şi se dizolvă.

În legătură cu activitatea acestui filipinez am avut două confesiuni. Un student care a fost supus unei asemenea operaţii a ”fantomelor” s-a întors cu depresiuni grave. Îl frământa gândul sinuciderii, era complet apatic şi nu-şi mai putea continua studiile. A apelat întâi la un psihoterapeut care nu l-a putut ajuta. Terapeutul l-a trimis la mine.Am încercat să-i arăt drumul spre Isus şi spre eliberare. Nu a reuşit. Sufletul său era parcă împietrit.

A doua pacientă care a venit la mine şi care fusese tratată de acest filipinez era o credincioasă elveţiană. Era de ani de zile bolnavă şi a fost ispitită de povestirile despre vindecările miraculoase să se ducă în Filipine. Ea şi rudele ei s-au rugat mult pentru această călătorie şi pentru tratament. Filipinezul nu a putut interveni în cazul ei. Rugăciunea îl blocase.

 

7. Chirurgia în transă

Din Filipine ne îndreptăm spre Brazilia,o ţară pe care am străbătut-o de nouă ori. Pastorul Braun organiza deplasările mele la conferinţe. În cea mai mare parte el m-a dus cu automobilul său în localităţile respective.În aceste călătorii am trecut şi prin Belo Horizonte, localitate unde activează chirurgul-geniu spiritist Arigo. Ceea ce a realizat Arigo este un lanţ de minuni, însă în orice caz minuni demonice. Biserica catolică însăşi îl socoteşte vindecător spiritist cu toate că este membru al bisericii catolice.

 

E/189. În orăşelul Belo Horizonte amintit mai sus a avut loc o operaţie miraculoasă de necrezut, efectuată de Arigo. Senatorul Lucio Bittencourt ţinuse o adunare în vederea alegerilor, la care participase şi Arigo cu prietenii săi, care veniseră acolo de la Cogonhas. Bittencourt avea cancer la plămâni şi se gândea să se ducă după alegeri în SUA pentru operaţie.

Senatorul şi Arigo au înoptat în acelaş hotel. Noaptea, Bittencourt îl vede dintr-o dată pe Arigo în camera sa, având în mână un brici. El mai aude doar cuvintele lui Arigo: ”Sunteţi în mare pericol ”, apoi îşi pierde cunoştinţa. Când îşi revine simte că starea lui s-a schimbat. Aprinde lumina şi observă urme de sânge pe pijamaua sa .Îşi dezbracă pijamaua şi-şi priveşte partea de sus a corpului în oglindă. Observă pe torace urma fină a unei tăieturi. Deoarece ştie despre puterea de vindecre a lui Arigo, se duce în camera acestuia şi-l întreabă: ”M-ai operat tu ?” -” Nu, poate aţi întrecut măsura la băutură.” Senatorul răspunse: ” Asta trebuie să ştiu exact. Iau primul avion şi mă duc la medicul meu la Rio.” Bittencourt îi explică medicului numai că a fost operat. Specialistul a făcut o radiografie şi a confirmat: ”Da, aţi fost operat după regulile chirurgiei americane. Noi în Brazilia n-am ajuns aşa departe.” De abia după aceea a explicat senatorul ce se întâmplase. Această povestire a fost scrisă în ziare ca mare senzaţie şi a provocat un val de vizitatori în ”clinica ” lui Arigo. Au venit medici americani, jurnalişti, operatori cinematografici, care au făcut tot felul de teste, fără a putea descoperi vreo înşelăciune. Arigo era dispus pentru orice testare. El opera şi în timp ce era filmat. Un medic american, dr. Puharich, s-a lăsat chiar operat de un lipom. Operaţia s-a făcut cu un cuţit ruginit, fără anestezie locală, fără dezinfectante. Dr. Puharich n-a simţit nici o durere. Şi această intervenţie s-a filmat.

Ce caracter au aceste intervenţii chirurgicale curioase? Arigo, un muncitor necalificat, fără nici o pregătire medicală, execută toate aceste operaţii în transă. El susţine că duhul unui medic german, dr.Adolph Fritz, pune stăpânire pe el. Această indicaţie induce în eroare, pentru că nici un medic german n-ar face o astfel de operaţie fără narcoză, fără dezinfectant, cu un cuţit ruginit, şi încă o operaţie de plămâni! Tăieturile lui Arigo se vindecă foarte repede fără a fi suturate. Apoi nici un medic de pe lume nu poate pune de la distanţă diagnoze exacte fără nici un consult. Atunci când Arigo se află în transă, dă imediat oricărui vizitator diagnoze exacte. Aici e vorba de aşa numita diagnoză prin clarviziune, aşa cum o întâlnim numai la cei mai puternici mediumi spiritişti.

 

La Arigo nu este vorba decât de o posedare demonică. Nici chiar aparenţa de religiozitate nu poate să ne schimbe încredinţarea aceasta. Arigo are peste uşa casei sale o inscripţie: ”Aici, în această casă toţi suntem catolici.” Cînd operează în casa sa, el îşi plasează pacienţii sub un tablou al lui Isus cu inscripţia: ”Gândeşte-te la Isus”. Înainte de a începe lucrul dimineaţa, spune Tatăl nostru. Această aparenţă cucernică îi înşală pe vizitatori. Aceste vindecări miraculoase sunt ”decontate” Satanei prin pierderea mântuirii sufletului.

 

De fapt senatorul a murit mai târziu într-un accident aviatic, şi Arigo într-un accident rutier. Şi acest lucru se întâmplă frecvent: faptul că cei împovăraţi ocult sau chiar demonizaţi sfârşesc deseori în accidente mortale. În cartoteca mea am multe exemple de acest gen.

 

8. Predicatori vindecători

Mişcările emoţionale, exaltate, de vindecare sunt una dintre cele mai mari plăgi ale comunităţii creştine de azi. E vorba aici de ”carismata” şi ”pseudocarismata”, care nu pot fi confundate una cu alta. Diferenţierea dintre minunile mediumnice şi minunile dumnezeieşti este totuşi posibilă numai când există darul deosebirii duhurilor. Este important să se recunoască caracterul mediumnic al forţei care acţionează. Înainte însă este necesară o explicare a cuvântului medium, mediumnic.

 

Filologic el este de provenienţă latină. Medium=iu, mijloc, mijlocitor. Acest termen este întrebuinţat şi pentru persoanele spiritiste de contact. Un medium stabileşte legătura între oameni şi forţe, domenii, duhuri necunoscute . Energia care se dezvoltă în acele momente se numeşte energie mediumnică.

Mediumnitatea poate lua naştere în trei feluri:

 

1) prin transmitere;

2) prin experimentare magică sau spiritistă;

3) prin moştenire.

 

E/190. Un exemplu notoriu privind transmiterea mediumnică este pastorul – vindecător Oral Roberts. El este un medium puternic. În prezenţa mea a spus în 1966 la Berlin: “În copilărie am fost bolnav şi am fost vindecat de un indian bătrân. De atunci am darul de vindecare.” E grav când creştinii îşi descoperă într-o zi mediumnitatea şi cred că au forţe carismatice, dăruite de Duhul Sfânt.

 

Mediumnitatea poate fi şi dobândită. Atunci când un om se lasă tratat de un vindecător mediumnic devine de obicei şi el medium.        

 

Mediumnitatea moştenită este, dimpotrivă, un efect întârziat al păcatelor vrăjitoreşti ale strămoşilor. Aceste predispoziţii mediumnice moştenite sunt uneori necunoscute celor ce le au. La început nu poate fi considerată vinovăţie. Spre exemplu un nepot nu poate fi tras la răspundere de ceea ce a făcut bunicul său. Într-adevăr, mediumnitatea se transmite ereditar uneori chiar până la al patrulea neam, şi asta este o împlinire a pedepsei aplicate pentru nerespectarea primei porunci. Chiar dacă nu este o vină directă, decurge din ea o împovărare. Cine se foloseşte de această mediumnitate moştenită se face vinovat. Mediumnitatea moştenită nu este demonică, ci doar o uşă deschisă pentru influenţele demonice. De aceea creştinul care descoperă o astfel de moştenire trebuie să-l roage pe Hristos să i-o ia şi să-i dea în loc puterea Duhului Sfânt.   

 

Evaluarea predicatorilor vindecători face parte din misiunea de priveghere a Bisericii lui Isus Hristos. Există trei asemenea bărbaţi a căror evoluţie am cercetat-o personal: Branham, Hicks şi Zaiss. Toţi trei organizează mari întruniri religioase urmate de adunări pentru vindecare. Ceea ce voi spune despre aceşti trei oameni nu este o sentinţă uşuratică provenită din vreo dorinţă răutăcioasă de a critica. Ani de zile am adunat cu grijă orice material la care am avut acces despre aceşti trei predicatori-vindecători. Am citit orice comentariu pro şi contra lor, i-am ascultat pe ei înşişi, am cercetat vindecările lor şi am comparat totul cu Sfânta Scriptură. Mă interesează doar respectarea cuvântului biblic: “Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu.” Mi-e imposibil să redau aici tot materialul care-mi stă la dispoziţie De aceea vor fi date numai câteva indicii.

 

William Branham este fără îndoială cel mai problematic dintre cei trei. La el sunt vizibile însuşiri de ghicitor, de hipnotizator, de magnetopat, de magician, dar şi însuşiri biblice. Totul este îmbrăcat în cuvinte creştine. A moştenit de la părinţii săi, care aveau darul prezicerii o anumită împovărare. În Karlsruhe el a declarat: “Eu am din naştere predispoziţii de vizionar.” Am fost şi eu de faţă cînd s-a exprimat astfel. În acest caz este trecut cu vederea un adevăr biblic. Darurile Duhului Sfânt (carismata) nu se primesc prin naşterea naturală, ci prin naşterea din nou. Un caz tipic s-a întâmplat la Zürich.

 

E/191. Branham a chemat un tânăr pe un podium. S-a desfăşurat următorul dialog: “Noi nu ne cunoaştem încă!” “Nu!”, răspunse tânărul. “În buzunarul hainei aveţi o scrisoare de la o tânără.” “Da.” “În scrisoare este o fotografie de a mea.” “E-adevărat.” Apoi tânărul a fost rugat: “Arătaţi scrisoarea.” Tânărul o scoase din buzunar. Branham a luat scrisoarea şi a arătat-o tuturor cu întrebarea: “Ei, sunt un profet al lui Dumnezeu?” Răspunsul a fost o furtună de aleluia. Să cugetăm: ” Oare o demonstraţie de ghicitor poate fi dovada unui dar profetic? ” Aici ghicitul este socotit profeţie. Însă ghicitul vine de jos, din adânc (Faptele Apostolilor 16:16), pe când profeţia este inspirată de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 21:1). Şi apoi de ce doreşte Branham aşa de mult să dovedească realitatea darului său profetic ? Ce rost are păgânul obicei de a binecuvânta o ladă cu şerveţele şi împărţirea lor la bolnavi ? Nu are cu siguranţă nici o legătură cu textul din Faptele Apostolilor 19:12. De ce după ce-şi ţine prelegerea, Branham este stors de vlagă ca un vindecător prin magnetism ? Isus şi ucenicii Săi nu erau duşi deoparte epuizaţi după ce vindecau bolnavii prin deplina putere de la Dumnezeu. De ce Branham este deranjat de prezenţa între ascultători a unor fraţi care se roagă ? De două ori a declarat în asemenea situaţie: ”Sunt curente potrivnice.” Ceea ce nu ştia Branham era faptul că printre cei doritori să se vindece erau amestecaţi membrii unui grup de rugăciune care doreau ca Dumnezeu să clarifice situaţia. De fiecare dată prompt, Branham era inhibat în tot ce făcea. El reacţiona deci la fel ca vindecătorii oculţi în cabinetele cărora erau oameni în rugăciune. Sunt atâtea dovezi care nu pot fi redate toate aici şi care îndreptăţesc următoarea concluzie: Branham are puteri de medium.

 

E/192. În Karlsruhe a venit la confesiune de mai multe ori un fost medium spiritist. Voia să-l urmeze pe Hristos şi s-a debarasat de toată activitatea spiritistă anterioară. Din păcate mai era de luptat cu înzestrarea de medium. Când am stat de vorbă mi-a explicat: “I-am auzit pe cei trei vindecători miraculoşi, Branham, Hicks şi Zaiss. Cu toţi trei am intrat în contact mediumnic, cel mai repede cu Branham, dar cu dumneavoastră n-am putut.” I-am răspuns: “Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu puteţi intra în contact mediumnic şi cu mine!” Acelaşi lucru s-a repetat la München. După o conferinţa cu temă lămuritoare asupra magiei s-a prezentat o femeie la mărturisire şi a relatat că a intrat imediat în contact mediumnic cu cei trei mari vindecători.       

 

Branham a venit în tinereţea sa la Hristos, purtând cu sine fără să ştie predispoziţiile mediumnice. Acum atât el cât şi adepţii săi cred că ele sunt daruri ale Duhului Sfânt. Lucrarea sa produce în mediul creştin rupturi, confuzii şi fanatism. El este tipul exaltatului caracteristic, faţă de care creştinul cu respect faţă de Biblie este obligat să atragă atenţia. Exaltarea are multe în comun cu ocultismul. Se observă din efectul care se produce. De multe ori punerea mâinilor de către fanatici are aceleaşi efecte ca descântatul ocult. Demonstrativ este şi faptul că oamenii lui Dumnezeu, americani, precum Billy Graham, se distanţează de Branham şi de mişcarea propulsată de el.

 

E/193. O femeie din Zürich a fost la o adunare de vindecare condusă de Branham care i-a declarat: “Văd o lumină deasupra dumneavoastră. Un înger vine spre dumneavoastră. Vă veţi face bine.” Femeia se ruga în timpul acestei proceduri, de aceea nu i-a mers mai bine, ci mai rău. Săptămâni întregi a avut încercări şi îndoieli. Până la urmă marea ei disperare a adus-o la mine pentru confesare spirituală.

 

E/194. Într-o adunare de vindecare Branham a lansat îndemnul: “Cine crede că sunt un profet al lui Dumnezeu să confirme prin da !-” Un pastor aflat acolo a confirmat şi el. La întoarcerea acasă, pe drum, pastorul a leşinat. A vomat şi a avut o hemoptizie. La spital n-a putut fi detectată cauza. Pastorul a devenit depresiv şi era foarte zbuciumat. Criza lui de credinţă şi luptele interioare au durat câteva luni.

Până la urmă William Branham a devenit un medium spiritist foarte activ.

 

E/195. Branham a spus cu ani în urmă translatorului său, pastorul Ruff: “Dacă îngerul meu nu-mi dă un semnal nu pot vindeca”. Şi pentru că Ruff observa la el practici spiritiste l-a părăsit. Acest ”înger” nu este decât un duh rău îmbrăcat în haine de lumină ( 2 Corinteni 11:14).

Dacă Branham dînd impresia unui creştin lucra intensiv pe baze mediumnice, Tommy Hicks pe lângă elemente creştine are şi mari puteri sugestive. Uneori vindecă prin şoc sufletesc.

 

E/196. Un academician cu formaţie psihologică suferea de paralizie cronică. După ce a fost tratat de Hicks boala s-a ameliorat. Însă în decurs de trei săptămâni vechea suferinţă a revenit treptat. Pacientul însăşi a socotit ameliorarea drept terapie de şoc sugestivă. Sugestivitatea lui Hicks combinată cu rugăciuni şi cuvinte din Biblie, ca la Branham, este confundată cu darul Duhului Sfânt. Totuşi mulţi fraţi creştini sunt de părere că Hicks nu acţionează aşa de sinistru precum Branham, însă face parte din grupul exaltaţilor.

 

E/197. Un preot elveţian a participat la o slujbă de vindecare alui Hicks. Acesta a spus : ” Cine crede acum că Hristos se poate atinge de el, să-şi pună mâna pe partea bolnavă a corpului.Pe toţi îi va străbate atunci un curent de vindecare. Preotul a urmat acest îndemn. Trei săptămâni mai târziu a venit la mine la consiliere spunând că în aceste trei săptămâni a avut mari lupte sufleteşti şi că în mod trecător şi-a pierdut credinţa. Îi devenise clar că nu fusese o acţiune biblică. Efectele care îl fac să sufere i-au provocat suspiciunea faţă de acele puteri de vindecare.

 

E/198. Vindecătorul Hicks şi-a pus mâinile peste un copil cu strabism. Părinţii au venit după tratament la consiliere spirituală pentru că copilul nu mai putea de atunci să doarmă. Toată noaptea sta culcat în pătuţ cu ochii deschişi. Ei bănuiesc că între ce se întâmplă copilului şi activitatea lui Hicks este o strânsă legătură.

 

E/199. O femeie suferind de dureri mari s-a dus la o conferinţă a lui Hicks şi a rămas pentru a fi tratată. Hicks i-a îndemnat pe bolnavi să facă un lanţ ţinându-se de mâini. Bolnava mi-a spus că a făcut şi ea acest lucru. Unul dintre colaboratori si-a pus mâinile peste ea. După aceea a trebuit să stea în pat neliniştită şi cu o ciudată depresie. Siguranţa credinţei pe care o avea înainte dispăruse cu totul.

 

Multe probleme pune şi categorisirea mişcării de vindecare a lui Hermann Zaiss. Trebuie spus de la început că Zaiss nu poate fi pus pe acelaşi nivel cu Branham şi Hicks. Zaiss însuşi are dubii în privinţa activităţii acestor bărbaţi. Vindecările sale nu sunt pe baze mediumnice, ci de tipul religios mediumnic. El nu este de acord cu totul în ceea ce priveşte mişcarea penticostală. Totuşi mulţi oameni din acest mediu sunt adepţi ai lui. Categorisirea lucrării sale oscilează între două extreme. Adepţii săi îl consideră cel mai mare evanghelist german şi unii luptă fanatic cu toate mijloacele pentru a-i apăra cauza. Ceilalţi tind să vadă lucruri nebiblice în această mişcare.

În acest val de aprobare şi dezaprobare trebuie găsită o poziţie biblică corectă. Pentru a putea judeca situaţia am la dispoziţie cuvântări stenografiate, o conferinţă la care am participat personal, adunări de vindecare la care am fost prezent, două convorbiri cu H. Zaiss care au decurs într-o atmosferă plăcută, frăţească, apoi consilierea spirituală din mai multe localităţi cu oameni a căror vindecarea prin Zaiss nu s-a menţinut. Apoi se adaugă şi materialul adunat de prieteni.

 

E/200. Un medic mi-a declarat: “Prin fratele Zaiss am primit îndemnul de a-l urma pe Hristos. “Un învăţător a spus şi el că a fost mişcat şi s-a convertit într-o adunare a lui Zaiss.

 

Aceste mărturisiri trebuiesc luate în serios şi arată cum Dumnezeu poate salva oameni şi din mişcări deviate. Aceasta se datorează harului Său nemăsurat care nu cunoaşte îngrădire. În consilierea spirituală, constat cu regret că aceşti oameni, care au primit o nouă direcţionare a vieţii în mişcarea lui Zaiss, sunt legaţi puternic de personalitatea lui. Cu greu admit să asculte şi pe alt lucrător al lui Dumnezeu. Nu suportă nici cea mai uşoară critică. În felul lor de a fi creştini există o anumită trăsătură fanatică. Învăţătorul, de care am vorbit mai sus, a recunoscut acest lucru prin harul lui Dumnezeu. Pentru a ieşi din această îngustime fanatică şi a intra în lărgimea biblică el s-a desprins de gruparea lui Zaiss.      

 

În mişcarea lui Zaiss sunt elemente biblice şi nebiblice. Vestirea Evangheliei atinge pe mulţi dinafară care sunt departe de Dumnezeu şi care nu intră decât greu sau deloc în contact cu bisericile sau adunările creştine. Şi apoi nu-i rău că, pentru vindecarea omului în întregul său, mai scutură şi Biserica creştină. În mare măsură s-a uitat că termenul evanghelizethai = evanghelizarea din Noul Testament cuprinde în sine o dublă misiune, “de salvare şi vindecare”. Aceasta este o sarcină reală. Însă felul în care este ea reprezentată în mişcarea lui Zaiss nu poate fi socotit biblic. Câteva lucruri senzaţionale şi sugestive am putut observa chiar eu, aşa că exprimarea pastorului Heitmüller de “duh amestecat” se potriveşte în cazul de faţă. Dumnezeu însă nu îngăduie ca acţiunii divine să i se adauge foc străin. O, de-ar îngădui Hristos ca această mişcare să sfârşească pe o cale biblică!

 

9. Fenomene şi vindecări pseudocarismatice

Biblia vorbeşte clar despre o perioadă viitoare de mare rătăcire spirituală. Situaţia actuală a omenirii corespunde pe deplin acestei perioade. Rătăcirea şi autorătăcirea sunt emblematice pentru timpul nostru. Împotriva duhului, sufletului şi trupului nostru este îndreptată întreaga forţă a înşelăciunii (1 Tes. 5. 23 ).

 

Omul inteligent este indus în eroare în domeniul intelectual. El devine victima filozofiilor contemporane curente. În această rubrică se înscrie şi teologia neoraţionalistă. Ea neagă tot ceea ce nu este croit conform raţiunii umane.

Omul materialist se rătăceşte şi este ispitit în domeniul plăcerilor vieţii. Sex –acesta este cuvântul care îl farmecă..

Omul cucernic se rătăceşte în domeniul religios. Isus de fapt a prezis că vor apare hristoşi falşi care vor face semne şi minuni demonice şi vor duce astfel pe mulţi în rătăcire (Mat. 24. 4;11;24). Există astăzi grupări creştine care vin în întâmpinarea dorinţei sincere după noi binecuvântări prin aceea că vorbesc mult despre darurile Duhului Sfânt. Cu darurile Duhului Sfânt suntem de acord, absolut de acord, dar să fie cu adevărat daruri ale Duhului Sfânt. (1 Cor.12. 7-11) şi nu imitaţii psihice sau chiar demonice. Exaltarea psihicului nu înseamnă în mod necesar şi puterea şi darul Duhului Sfînt. Din păcate mişcarea carismatică care cuprinde astăzi întrega lume nu are caracterul unei treziri spirituale cu adevărat carismatice, ci dă impresia unei epidemii psihice ce se dezvoltă în subconştientul omului religios sau chiar credincios. Trebuie precizat că pe lîngă toate influenţele nebiblice, se pot găsi în această mişcare şi mulţi credincioşi sinceri, cărora din păcate le lipseşte darul deosebirii duhurilor, altfel ar părăsi această cale. În ce priveşte începuturile, adepţii acestei mişcări pot fi înţeleşi foarte bine. Comunităţile bisericeşti reci, cu activitatea lor tradiţionalistă lipsită de duh, nu pot mulţumi foamea spirituală a multor creştini. Dacă această foame şi această căutare ar fi rămas în limitele biblice, ar fi adus creştinătăţii multă binecuvîntare. Aşa însă, puhoiul carismatic s-a acumulat într-un mare cazan în care se amestecă forţe şi rătăciri religios sugestive, isterice, hipnotice şi oculte. Această avalanşă pseudocarismatică a devenit o ameninţare pentru întregul Pământ, inducând în eroare pe mulţi credincioşi sinceri. Pseudocarismaticii sunt elita, avangarda lui Satan ,care vrea să atace prin ei nucleul cel mai valoros al comunităţii lui Hristos. În această epocă haotică nu avem numai dreptul, ci şi datoria de a cerceta toate curentele în lumina Sfintei Scripturi.” Cercetaţi duhurile ca să vedeţi dacă sunt de la Dumnezeu ” (1. Ioan 4.1).

 

Dorinţa exagerată de minuni este periculoasă pentru viaţa de credinţă. Cine vrea să meargă doar pe culmi înalte, va sfârşi într-o zi în prăpastie. Diamantele au apărut în natură numai la presiuni şi temperaturi înalte. Creştinul are nevoie de presiunea zilelor monotone, de presiunea luptelor sufleteşti, de presiunea situaţiilor grele, căci altfel îşi pierde profunzimea.

Minunile nu sunt toate la fel. Ele pot să-şi aibă originea fie în înălţimi, fie în abis. Nu numai Duhul Sfânt, ci şi Satan poate face semne şi minuni. Puterea lui Satan şi a falsului profet de a face minuni sunt amintite în Mat.24:24; Marc.13:22; 2 Tes.2: 8-9; Apoc.13:13; Apoc.16:14. Moise făcea minuni pe baza puterii venite de sus, în timp ce vrăjitorii Egiptului aveau puterea primită de jos (Exod 7-8). Petru şi Ioan îşi primiseră puterea de sus, vrăjitorul Simon, Elima, vrăjitoarea din Endor şi prezicătoarea din Filipi erau alimentaţi de jos. Pentru a ne descurca în jungla minunilor demonice, trebuie să fim înarmaţi cu:

 

-naşterea din nou prin Duhul Sfânt;

-darul de a deosebi duhurile;

-o experienţă religioasă îndelungată;

-o bună pregătire ştiinţifică.

 

Se ştie însă că sunt destui creştini care chiar dacă n-au cine ştie ce pregătire ştiinţifică, au în schimb un simţ deosebit pentru deosebirea fenomenor biblice de cele nebiblice.

 

Fenomene pseudocarismatice.  Pentru această temă am la dispoziţie atâta material încât nu ar putea fi cuprins de un singur capitol. Trebuie să mă limitez la un singur punct şi anume: “Căderea pe spate” sau “odihna în duhul”, care poate fi întâlnită din ce în ce mai mult în activitatea mişcării carismatice. Acest fenomen neobişnuit, proces religios mediumnic, parţial spiritist, este considerat adeseori “botezul cu Duhul Sfânt”. Există o seamă de evanghelişti extremişti la a căror atingere cu mâna oamenii cad pe spate şi-şi pierd pentru câteva secunde cunoştinţa. Unii vorbesc şi în limbi străine sau produc sunete de neînţeles.

 

Căderea în transă la popoalere necreştine.  În călătoriile mele misionare am avut posibilitatea de a intra în legătură cu creştini de la China Inland Mision. Discutam câteodată cu misionarii despre răscoala boxeurilor din anul 1900. Aşa am aflat că tinerii organizatori ai acestor răsculaţi făceau, în perioada lor de antrenament, exerciţii de intrare în transă. Trebuiau să spună de câteva sute de ori fără pauză o formulă scurtă, asemănătoare cu cea tibetană –koan- sau cu exerciţiile de meditaţie transcendentală, până ce ”zeii” lor se îndurau de ei şi-i făceau să cadă pe spate, rămânând câteva minute în transă. Acest lucru trebuia să le provoace o încărcare psihică cu forţe sufleteşti şi fizice care să-i poată face puternici în luptă. Acest antrenament făcea ca ei să se umple cu duhuri rele, care apoi porunceau uciderea creştinilor. Era deci un botez cu duhuri.

 

În cartea „Moartea unui Guru“, fostul guru Rabindranath R. Maharaj a povestit despre experienţa sa de convertire de la hinduism la Hristos. Acolo el scrie : ”Împlinisem abia treisprezece ani şi deja împărtăşeam acel Shakti-Pat vestit între guru. Aceasta dovedea că investirea mea era reală. Shakti este un alt nume al lui Kali, sângeroasa soţie a lui Shiva. Ea este zeiţa mamă a forţei. Eram încântat de a fi un canal de comunicare al ei.” La sfârşitul cărţii se găseşte o explicaţie a denumirilor. Acolo despre Shakti-pat=lovitura cea uşoară, sunt scrise următoarele: ” Asta înseamnă atingerea de către guru cu mâna dreaptă a frunţii celui ce se roagă. Această atingere are puteri supranaturale. Shakti este un cuvânt sanscrit care înseamnă putere, forţă. Prin acţiunea Shakti-pat, gurul devine un canal de transmitere al puterii cosmice originare care stă la baza întregului univers. Această putere este întruchipată de Kali, soţia lui Shiva. Acţiunea supranaturală a lui Shakti prin atingerea unui guru poate să-l arunce la pământ pe cel ce se închină, sau el poate să vadă o lumină puternică şi să aibă o experienţă mistică cum ar fi iluminarea, sau alta, psihică”. Ceea ce se întâmplă cu Shakti-pat se aseamănă cu căderea pe spate a pseudocarismaticilor. Avem aici de a face de fapt cu un proces mediumnic şi cu o pătrundere a religiilor orientale păgâne în creştinism.

 

E/201. Rabi Maharaj este acum un vestitor al Evangheliei şi locuieşte în Elveţia. În 1983 am avut o întrevedere cu el, având ocazia unui schimb de păreri cu privire la botezul în duhul al carismaticilor. L-am întrebat pe Rabi -aşa e numit de prieteni- dacă vede o legătură între Shakti pat şi fenomenul ”Slain in the Spirit” (lovit în duhul ). El a răspuns afirmativ, spunând că niciodată nu s-a gândit să califice căderea pe spate drept o acţiune a Duhului Sfânt.

 

E/202. Cu ani în urmă, m-am împrietenit cu un şef tânăr al tribului Vogai din Australia de vest. El mi-a spus că tribul său are şase vraci care oricând pot intra în transă,vorbind în limbi şi hotărând anumite lucruri pentru trib. Când acest şef, numit Puwantjara, a devenit creştin şi a auzit pentru prima dată vorbirea în limbi la penticostali, a comparat-o imediat cu vorbirea în transă a vracilor.

Toate popoarele păgâne cunosc fenomenul intrării în transă. În cărţile mele sunt sute de exemple. Starea de transă presupune o pasivitate totală în care pot năvăli cu uşurinţă duhurile rele. Dimpotrivă, drept condiţie preliminară pentru intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră, Biblia cere trezie şi veghere deplină.

Transă în mediul creştin.  Pentru această temă îmi stau mult mai multe exemple la dispoziţie decăt pot fi prezentate aici.

 

E/203. O experienţă personală a avut darul de a mă lămuri şi pe mine. În timpul unei discuţii purtate cu Kathryn Kuhlman în 1970 la Pittsburgh, ea a început deodată să se roage împreună cu mine. Cu această ocazie şi-a ţinut mâinile cam la 15 cm distanţă de capul meu. Imediat m-am rugat în inima mea: “Doamne Isuse, dacă această femeie îşi are puterea de la Tine binecuvântează-ne pe amândoi, dar dacă nu, atunci apără-mă Te rog, căci nu vreau să ajung sub influenţe străine.” În timp ce Kathryn se ruga, în spatele meu s-au postat două persoane din comunitate ca să mă prindă. Eu însă n-am simţit nimic, am rămas ca o stâncă fără să-mi pierd nici o clipă cunoştinţa.

De atunci am stat atent cu ochii larg deschişi şi urechile ciulite să prind tot ce se petrecea în cadrul acestei uriaşe demonstraţii de vindecare. Cine vrea să se informeze despre asta găseşte mai multe amănunte în “ABC-ul ocult”.

 

E/204. Un profesor de teologie care se îndoia în legătură cu fenomenul ”căderii pe spate” s-a dus la Pittsburgh, la Kathryn Kuhlman. El şi-a exprimat îndoiala asupra acestei ”slain in the Lord”. Discuţia avea loc în biroul doamnei Kuhlman. Înainte de a pleca o rugă: ”Nu vreţi să vă rugaţi scurt cu mine?” Domna Kuhlmann a făcut un pas spre profesor şi i-a pus mâinile pe umeri. Încă înainte de începe ea să se roage, profesorul a început să se clatine şi a căzut jos.

 

E/205. Într-o adunare de vindecare ţinută de Kathryn Kuhlman, în Pittsburg, era un om care voia să fie vindecat şi s-a apropiat de ea. Înainte de a ajunge la o anumită distanţă, a început să se clatine, iar în preajma predicatoarei a căzut cu totul pe spate. Doamna Kuhlmann numeşte acest fenomen “going under the power” – “pătrunderea în câmpul de forţe”. Această problemă a forţei are o mare importanţă pentru toţi adepţii “căderii pe spate”.

 

E/206. O femeie s-a dus la predicatorul Kenneth Hagins vrând să fie vindecată. Când vindecătorul s-a rugat, nu s-a întâmplat nimic. Atunci Hagins i-a spus: “Am în jurul meu un câmp de forţă, dar sunteţi prea departe de mine. Veniţi mai aproape !” Bolnava s-a apropiat, i s-au pus mâinile, a căzut pe spate şi s-a vindecat.

În primăvara anului 1974, a avut loc, în Ierusalim, un congres aşa-zis carismatic cu tema “Duhul Sfânt”. Kathryn Kuhlman şi Corrie ten Boom au fost prezente. La câteva luni după aceea am primit o scrisoare de la din Ierusalim, de la o lucrătoare a misiunii finlandeze:

 

E/207.

17. 09. 1974, Ierusalim Iubite frate K.Koch,

vă scriu tocmai dumneavoastră pentru că nu cunosc pe nimeni altul care mi-ar putea răspunde la anumite întrebări pe care mi le pun. Am citit cartea Kathrynei Kuhlman, “Dumnezeu poate să o facă din nou!”. M-a impresionat. Când, în 1974, Kuhlman a venit în Ierusalim, m-am dus cu mare entuziasm la adunările ei. La început am fost fericită. Apoi însă m-a cuprins îndoiala şi am început să mă întreb:

 

1) Cum poate ea stabili de la distanţă că un om este vindecat ?

2) Ce putere stă în spatele acestor vindecări ?

3) De ce oamenii cad pe spate când se roagă cu mâinile peste ei ?

 

M-am dus şi la o a doua adunare de vindecare şi m-am rugat tot timpul. În acelaşi timp am observat atentă tot ce se întâmpla. După adunarea de vindecare, Katryn părăsea platforma şi mergea printre rânduri. Deodată am simţit o tensiune interioară şi m-am temut că s-ar putea să mă atingă. Am închis ochii, am ridicat mâinile şi m-am rugat Domnului Dumnezeu să-mi ajute. Katryn a trecut şi pe lângă locul în care stăteam eu. Pentru o clipă mi-a prins braţul drept cu putere. Nu s-a întâmplat nimic. După o vreme am simţit în mine o putere asemănătoare electricităţii ca intensitate şi credeam că va trebui să mor. Mâinile mele erau că paralizate şi nu le-am putut lăsa jos prea repede. De atunci îmi vine greu să cred că puterea ei este de la Dumnezeu. Am citit şi cealaltă carte a doamnei Kuhlman, “Cred în minuni !”, care pare să fie interesantă. Nu pot şti însă de ce persoana ei face o cu totul altă impresie decât cărţile. Nu mă descurc în nedumeririle mele, care continuă să mă tulbure spiritual. Dacă mă puteţi înţelege şi dacă îmi puteţi răspunde cu toate că aveţi atâtea lucrări de făcut, v-aş fi foarte recunoscătoare.

         A dumneavoastră…….

Nu numai misionara finlandeză a avut asemenea experienţe. Şi eu şi alţii am văzut diferenţa dintre carte şi persoană. Deseori s-a întâmplat ca oameni care se roagă fără încetare să perceapă o atmosferă nebiblică.

 

E/208. În faţa mea se află acum un lung raport despre activitatea Kathrynei Kuhlman în Vancouver şi Seattle. Din lipsă de spaţiu îl pot reda doar în mică parte. Observatorul scria: Kathryn Kuhlman se consideră un ”instrument al Domnului”. În realitate este un medium al Domnului acestei lumi. Un om nu poate primi naşterea din nou prin Duhul Sfânt doar pentru că vine cineva, îl apucă de faţă şi-i spune câteva cuvinte. Eu sunt de acord cu darurile Duhului Sfânt, cu carismata. Însă ceea ce pune ea pe tapet nu-s daruri divine, ci darurile duhurilor ce sălăşluiesc în văzduh. Duhurile se servesc de ea. Ea însăşi este dusă în rătăcire şi, la rându-i, rătăceşte pe alţii. Este un medium al lui Satan.”

 

E/209. Pe aceeaşi linie se află şi scrisoarea unui profesor de teologie de la Universitatea din Tübingen. Acest creştin născut din nou, prieten bun cu mine, mi-a scris: “Kathryn Kuhlmann este spiritistă!” Fără îndoială că noi doi n-am da astfel de sentinţe severe fără o cercetare atentă. Trebuie să vorbim de bine o persoană şi să gândim pozitiv despre ea până când ne este demonstrat că face rău. De asemenea, nu vreau să nu amintesc de uimitoare experienţe cu Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt de care au avut parte unii creştini smeriţi. Cunosc multe asemenea cazuri în biografiile multor oameni ai lui Dumnezeu. Pentru aceste lucruri spun plin de recunoştinţă: “da!” Spun însă “nu!” apariţiilor psihice paralele şi serviciilor de tip surogat ale duşmanului originar.

 

E/210. Părintele dominican Mac Nutt, relata în cartea sa “Însărcinat pentru vindecare” despre starea de transă ca un leşin. Când Mac Nutt se roagă cu bolnavii pentru vindecare interioară şi exterioară, ei cad pe spate. Unii sunt fără cunoştinţă iar alţii sunt conştienţi, dar paralizaţi. Atunci când părintele se roagă cu un bolnav care şade pe scaun, acesta este paralizat pe scaun şi nu se poate ridica. Această stare, numită de pater “odihnă în Duhul”, durează de la câteva secunde la şase ore. Această posibilitate de a aduce pe alţii în starea de “odihnă în duhul” a căpătat-o Mac Nut de abia atunci când a căzut şi el pe spate, la predica unui predicator.

 

Avem iarăşi un fenomen de transmitere al forţei de medium. Cine a fost cuprins de această forţă mediumnică o poate transmite şi altora. Prin practică regulată se pot forma mediumi religioşi-spiritualişti care predică în adunările creştine şi au şi posibilitatea de a aduce în transă alţi participanţi. Din punct de vedere al istoriei religiilor căderea pe spate nu este decât spiritism travestit religios. Este contrafacerea satanică opusă umplerii cu Duhul Sfânt. Forţele medimnice sunt doar opusul diabolic pentru darurile Duhului Sfânt. Această concluzie este îndreptăţită, deoarece forţele mediumnice pot fi limitate şi stăpânite de rugăciune.

 

Într-o călătorie în Africa de Sud am auzit de la un frate credincios următoarea relatare:

 

E/211. Kenneth Hagin, care se socoteşte singur profet, a spus în public la o adunare în Pretoria cum că duhul său ar fi fost răpit şi dus înaintea tronului lui Dumnezeu. Isus s-ar fi ridicat şi ar fi spus: “Iau, iată, un cărbune de pe altar şi-ţi ating mâinile. Aşa vei putea vindeca oameni. Apoi vei putea transmite şi altora darul tău de vindecare. În afară de asta vei putea împărţi cu aceste mâini daruri ale Duhului Sfânt !” După ce a povestit aceasta: Hagins a strigat mulţimii: “Cine vrea să aibă mâini vindecătoare să se ridice!” Mulţi s-au ridicat. El şi-a înălţat mâna dreaptă, a purtat-o peste mulţime şi a zis: “Prin aceasta căpătaţi darul dorit!” Majoritatea au căzut pe spate, dar nu toţi. Cei ce cădeau pe spate puteau apoi să provoace şi altora căderea pe spate şi să vindece.

 

Ceea ce s-a întâmplat la adunarea lui Hagins nu este o experienţă de natură biblică. Hagins descrie răpirea înaintea altarului lui Dumnezeu. Aceasta se aseamănă cu excursia spiritistă a sufletului afară din corp. Împărţirea “darului” de vindecare nu este decât o practică mediumnică şi o mascaradă demonică. Apostolul Pavel spune în 1Corinteni 12:14 cu privire la darurile Duhului Sfânt: “Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte.” Deci Duhul este cel care împarte daruri, şi nu voia sau mâna lui Hagins.

 

Despre problema parapsihologică şi mediumnică a mâinilor “fierbinţi” am tratat şi în alte cărţi.

 

E/212. Amintesc aici de un descântător cu mâini ”fierbinţi” din Schleswig-Holstein care vindeca boli. El era şi prezbiter al unei comunităţi luteran

 

E/213. Amintesc şi de Chief-Datu din Filipine, care putea fierbe ouă cu mâinile goale. Când a devenit creştin nu a mai avut mâinile fierbinţi. El a recunoscut că avusese parte de un dar demonic.

 

Iată, deci, grozava orbire a multor creştini: faptul că forţe mediumnice, oculte, sunt luate drept daruri ale Duhului Sfânt.. S-a observat că la întoarcerea la Dumnezeu, adică la convertire, nu dispare întotdeauna imediat mediumnitatea. Există mulţi creştini care sunt mediumi fără să ştie. Aceasta ia câteodată forme cucernice neobişnuite. Căderea pe spate fără cunoştinţă este un astfel de exemplu de mediumnitate

Capitolul exaltare nu trebuie să se sfârşească niciodată fără a ne bate cu pumnul în piept şi a ne căi. Este mare nevoie de asta în bisericile şi-n adunările noastre creştine pentru că deseori nu există adevărata putere a Duhului Sfânt.. De multe ori mişcările extremiste iau naştere datorită carenţelor Bisericii Creştine. O acţiune cu efect contra mişcărilor exaltat religioase ar fi o mişcare de pocăinţă în mijlocul creştinilor şi de rugăciune ca Dumnezeu să dăruie o adevărată trezire. De asemenea, comunitatea lui Hristos trebuie să se pregătească mai intens pentru întâmpinarea Domnului care vine şi care va pune odată capăt acestor grozave disensiuni şi rătăciri ale Bisericii sale.

 

10. Semne şi minuni demonice

Valul mişcărilor de vindecare se extinde tot mai mult. Trăim într-o perioadă a istoriei omenirii în care, cu toată demitologizarea, iau tot mai tare avânt forţele incontrolabile şi puterile demonice. Senzaţiile tari se perindă una după alta. Din Syracuza, s-a comunicat că un chip de lemn plânge cu lacrimi vindecătoare.

 

E/214. Când am fost în Sicilia am văzut Madonna plângătoare şi vindecătoare. La fiecare trei luni, din statuia de lemn curg lacrimi. În aceste zile se vindecă circa 50 de oameni. Până acum se crede că s-au vindecat cam 600 în total.

În America se povesteşte despre un conducător de sectă, Father Divine, care susţine că el este Dumnezeu şi că fiul său e Isus Hristos. Ambii ar deţine puterea de a vindeca şi omorî de la distanţă.

 

E/215. Un evanghelist din altă ţară, care mi-a fost musafir, a spus că mama sa ar fi fost omorâtă de acest om, care foloseşte magia neagră.

 

Din Orientul Apropiat, ne-a parvenit vestea că prinţul Abdul, rudă cu fostul rege Faruk, face minuni nemaipomenite. El ar face să coboare foc din cer şi ar fi iniţiator în minunile noutestamentale ale Domnului Isus. Ar avea puterea care a avut-o şi Hristos de a vindeca bolnavi şi de a învia morţi.

 

Din sudul Franţei, Georges de Montfavet se dă şi el drept Hristos revenit pe pământ. Câteva sute de minuni i-ar îndreptăţi afirmaţia.

 

Semne curioase s-au arătat şi în anturajul predicatorului R.Paulaseer Lawrie. Acesta predică în anii `50 în diferite biserici din America. El vindeca bolnavi şi îndrăciţi şi mulţi s-au convertit. Când Lawrie a vizitat o adunare a lui William Branham, acesta a “profeţit” despre el: “Fiul meu, te trimit ca pe un om deosebit. Mulţi oameni vor veni prin tine la picioarele lui Isus ! Du-te în India ! Marile semne şi minuni te vor urma ! Aşa vorbeşte Domnul !” În iulie 1960, Lawrie s-a dus în India. El a vindecat de lepră, cancer, paralizii şi din mii de posedaţi a alungat demonii. Sute de mii de oameni au fost cuprinşi de “focul trezirii”.

 

În 1969, pe când Lawrie predica în Tuscon, în comunitatea lui Branham, a tunat din senin şi un fascicul de lumină a atins locul unde stătea el. După aceea oriunde mergea era însoţit de tunet şi de fulger. Dacă era pe drum avea alături un vârtej de praf înalt de 200 m. Norii negri îl urmau oriunde şi cădea din ei ploaie în locul în care se oprea până pleca de acolo. Şi în Roma, Grecia, în Tel-Aviv şi Madras norul era deasupra lui Lawrie. Fenomene asemănătoare au continuat: Un nor la colţul locuinţei sale, fulgere fără tunet, tunet fără nor, o lumină mare peste capul lui Lawrie la o adunare… În 1971, a iniţiat un Ashram care s-a umplut repede. Mulţi care nici nu ştiau de el aveau viziuni cu “Isus” având chipul lui Lawrie. De aceea i se adresează cu “fiul omului”, iar el se numeşte pe sine “Dumnezeul perlelor”. Ashranul a primit numele de “noul Ierusalim”, iar împărăţia de o mie de ani trebuia să înceapă în 1977. Când nici o proorocie nu s-a împlinit, secta s-a împrăştiat.

 

Sute de mii de oameni au pătruns prin aceşti prooroci mincinoşi în raza de acţiune a Diavolului, şi valul acesta de răpitori nu se destramă. Oamenii umblă astăzi clătinându-se de la o noutate exaltantă la alta. Un şir întreg de făcători de minuni, de vindecători, de salvatori se perindă înaintea noastră. Oare cine îşi va mai păstra judecata limpede ?

 

III. DEOSEBIREA DUHURILOR

Am făcut câte o mică escală prin diferitele mişcări de vindecare actuale, începănd cu vindecările prin magie neagră şi sfârşind cu cele de la graniţa creştinismului. Ce putem spune deci în legătură cu ceea ce stă scris în Iacov, 5:14? Are vreo legătură cu perioada actuală? Da. Mişcările de vindecare la care ne-am referit constituie un semnal biblic în acest sens.

 

1) Trăim într-o vreme în care “taina fărădelegii a şi început să lucreze” (2.Tesaloniceni 2:7). Domnul Isus a spus de la început că vor apărea Hristoşi mincinoşi care vor face semne şi minuni, ducând astfel în rătăcire pe mulţi (Marcu 13:22). Efectul acestei induceri în eroare este înspăimântător, deoarece mulţi creştini nu-şi dau seama de pericolele legate de metodele oculte de vindecare ale falşilor profeţi. Dimpotrivă, ei se lasă atraşi de aparenţa religioasă a acestei activităţi şi ajung astfel a se implica în activităţile oculte, sau a apela la metodele de vindecare oculte.

 

2) În al doilea rând, aceste mişcări de vindecare dovedesc eşecul comunităţii creştine în a împlini nevoile spirituale ale zilei. La rădăcina problemelor omenirii stă faptul că oamenii pun interesele lor materiale mai presus de cele spirituale. Din păcate, Biserica a urmat lumea în această privinţă şi nu a fost gata a rămâne într-o completă dependenţă de promisiunile lui Dumnezeu. De aceea, consilierea oferită de majoritatea creştinilor nu este aşa cum ar trebui să fie, deşi Cuvântul lui Dumnezeu oferă încă ajutor real celor ce sunt pregătiţi a se baza pe promisiunile sale.

 

3) Epistola lui Iacov face afirmaţii hotărâte despre vindecare. Ea trebuie să fie în legătură corectă cu mărturisirea şi iertarea păcatelor. În contextul noutestamental, vindecarea este nedespărţită de iertare. Ordinea trebuie să fie întotdeauna următoarea: întîi iertarea, care este vindecarea omului dinăuntru, şi abia apoi urmează şi vindecarea fizică. Cel mai bine vedem acest lucru în întâmplarea cu paraliticul din Luca 5:20. Atunci când cele două procese sunt izolate sau relaţia dintre ele nu este cea corectă, apare devierea. În vindecarea magică motto-ul este: “Să ajute, nu contează în ce fel!” În cadrul Sfintei Scripturi se dă importanţă vindecării interioare; cea trupească poate urma, dar nu este obligatorie. Câteodată Domnul permite suferinţa ucenicului Său ca şcoală a credinţei, a răbdării şi ca proces de maturizare şi pregătire pentru veşnicie. Pentru clarificare va fi prezentată o vindecare care respectă ordinea biblică.

 

E/216. O tânără femeie suferea de o inflamare a gâtului cuplată cu o tumoare de dimensiunea unui ou. Tratamentul medicului internist şi al neurologului n-a dus la vindecare. A venit la consiliere şi a mărturisit că în lipsa soţului ei a săvârşit păcate grave. În credinţa ei sinceră s-a simţit iertată şi împăcată cu Dumnezeu. După câteva săptămâni soţul ei s-a întors din prizonierat. Fără a fi constrânsă ea a mărturisit soţului totul. Bărbatul a iertat-o. Trei zile după aceea infecţia şi tumoarea au dispărut. Vindecării sufletului i-a urmat vindecarea trupului.

 

Această ordine era pentru Isus şi ucenicii Săi o regulă de bază a Împărăţiei lui Dumnezeu, care a început odată cu El. De aceea toţi cei ce au experimentat prin Hristos o înviere spirituală şi sunt în părtăşie cu El pot acţiona conform Iacov 5:14;etc.; Marcu 16:17: “Iată semnele cari vor însoţi pe cei ce vor crede: …Îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi.” Faptul că magia are efecte negative nu trebuie să răpească sau să întunece adevărurile Scripturii referitoare la vindecarea şi sănătatea fizică. Acolo unde păcatul activităţilor întunecate ale magiei a devenit puternic, harul lui Hristos a devenit şi mai puternic.

 

La sfârşit cele două feluri de vindecări vor fi puse încă o dată faţă în faţă. Biblia ştie despre existenţa ajutorului oferit de demoni. Să ne gândim numai la vrăjitorii egipteni, la magii canaaniţi sau la Simon vrăjitorul. Ajutorul magic sau spiritist poate aduce într-adevăr o anumită uşurare în plan fizic, dar aceasta este o formă de scurtcircuit, pentru că sufletul persoanei este în acest proces complet ignorat. În Scriptură sufletul primează în mod evident asupra trupului, relaţia omului cu Dumnezeu este mult mai importantă decât starea sa fizică. În magie întrebarea este:”Ce anume poate ajuta?”, în timp ce în Noul Testament întrebarea este mai degrabă: ”Cine poate ajuta?” Vrăjitorul va spune: ”Ajută.” Creştinul va spune:”EL ajută.” Dincolo de ”Ce” şi ”Ajută” al magiei se află lumea întunecată a forţelor şi puterilor incontrolabile. În spatele acestora se ascunde însuşi Satan. Dincolo de ”Cine” şi ”El vindecă” al credinţei creştine se află Hristos, Cuvântul cel Viu. ”Domnul îl va însănătoşi”, confirmă Iacov cu bucurie şi credinţă recunoscătoare. Isus este acelaşi ieri, azi şi în veci. Iar noi îi suntem datori. Îi datorăm vieţile şi recunoştinţa noastră pentru tot ceea ce El a făcut priul Său pentru noi.

 

EXEMPLE DE VINDECĂRI ŞI ELIBERĂRI

 

 

1. REDUTELE BEZNEI

Era în anul 1938. În Odenwald, în Hessen, (Germania) ţineam o evanghelizare; cu această ocazie am avut o experienţă de consiliere spirituală pe care n-o voi uita niciodată. Un tânăr de 20 de ani a venit la mine foarte apăsat spiritual şi mi s-a confesat. Experienţele sale se potriveau tiparului clasic ocult, şi de aceea i-am spus că ori el, ori cineva din familia sa fusese implicat în practici oculte. A recunoscut imediat. Dar ceea ce mi-a povestit după aceea a fost atât de îngrozitor încât mi-a rămas adânc întipărit în memorie. Dacă voi relata povestea sa, nu însemnă că lezez secretul spovedaniei. Tânărul însuşi m-a rugat să spun peste tot cele trăite de el, pentru a avertiza oamenii asupra periculozităţii ocultismului.

 

Să începem, deci. Încă din copilărie suferise de melancolie, gânduri de sinucidere şi depresii de tot felul. Noaptea era speriat de anumite ciocănituri, a căror origine nu şi-o putea explica. Îl speriau şi nişte siluete ciudate care fie fâlfâiau în aer, fie se furişau pe lângă el. Psihiatrul poate pune aceste experienţe pe seama unui dezechilibru al vieţii psihice sau a unui sistem nervos labil al persoanei în cauză, fără însă a putea evidenţia cauza acestor tulburări. Oricum, atunci când cineva va urmări istoria acestei familii, lucrurile vor începe să capete înţeles.

 

Străbunica tânărului fusese descântătoare. Cu metodele ei neobişnuite, ea vindeca animale şi oameni. În afară de aceasta ea frecventa un cerc spiritist, care se ocupa de comunicarea cu duhurile morţilor. Implicarea acestei femei în fenomenele oculte au dus la tragicul dezastru din familia sa.

 

Fiul şi fiica au continuat practica mamei. Amândoi au folosit Cartea 6-7 a lui Moise. Au folosit şi radiestezia, pendulând cheia peste cartea de cântări bisericeşti. Practicau şi ghicitul în cărţi. Ambii au avut parte de un sfârşit îngrozitor. Femeia vedea umblând stafii prin camera ei şi avea senzaţia că duhurile rele încearcă să-i astupe nasul şi gura. A suferit aşa ani de-a rândul şi a ajuns la spitalul de boli psihice; însă pentru că nu era nebună, a fost trimisă acasă după o jumătate de an. Fratele ei a murit în chinuri. Înainte de moarte a rugat pe membrii familiei să ardă toate cărţile oculte. A cerut să i se aducă Biblia, dar n-a putut pricepe nimic din ea. A plecat întru cele veşnice cu mari dureri şi răspândind un miros pestilenţial.

 

Nici cu nepoţii situaţia nu a fost mai bună. O nepoată avea accese de furie din cauza cărora îşi spărgea mobila din casă. Câteodată se culca în mijlocul străzii ţipând cât o ţinea gura. A continuat aşa până a fost dusă la spitalul de boli psihice. Altă nepoată auzea noaptea ciocănituri. Avea o aşa de mare suferinţă sufletească încât într-o zi n-a mai suportat şi s-a aruncat de pe o stâncă înaltă de 40 metri împreună cu copii ei de 5 şi respectiv 8 ani… Alt nepot era medium la şedinţele spiritiste. Suferea de mania persecuţiei, care l-a condus în final şi pe el la ospiciu.

 

În rândul strănepoţilor a fost o fată care a continut tradiţia descântatului şi a ghicitului în cărţi. A murit devreme. Surorile ei susţineau că ar umbla prin casă ca stafie (poltergeist), provocând zgomote şi ciocănituri. Fratele ei era tocmai tânărul care povestea. El mi-a mărturisit că a suferit aşa de mult de pe urma acelor apariţii, încât acum avertizează pe oricine să nu intre în contact cu lucruri oculte; considera că zdruncinul sufletesc care n-a încetat în familia lui timp de patru generaţii se datora numai magiei practicate de strămoşi. Putem vedea şi prin intermediul acestui exmplu pedeapsa păcatului menţionată în a doua poruncă din Decalog:… “care va pedepsi păcatul părinţilor în copii pană la al treilea şi al patrulea neam”. Cazul nu este singular. În lucrarea de misiune am putut cunoaşte multe asemenea istorii de familii. Este apăsător faptul că în psihiatrie şi în consilierea spirituală această putere demonică a ocultismului este recunoscută prea puţin şi i se dă o importanţă atăt de minoră. Faptul că asemenea lucruri sunt bagatelizate sau socotite înşelătorie este urmarea raţionalismului atât de răspândit. Dacă vrem să ajutăm sufletelor unor astfel de oameni prinşi cu totul în robia Celui Rău, trebuie să luăm în serios influenţele satanice din viaţa lor. Omul este prins în focul luptei dintre Hristos şi Satan. Când oamenii gândesc la Satan doar ca la o sperietoare, o figură cu coarne şi coadă, fac o teribilă greşeală, permiţându-i acestuia să-i ademenească, să-i prindă în capacană şi să-i tragă în adânc, fără a fi în nici un fel împiedicat. Cel mai periculos domeniu de rătăcire satanică este ocultismul, pentru că aici oamenii participă conştient la lucrările Diavolului, chiar dacă el se ascunde sub masca unor ceremonii religioase.

 

Slavă Domnului că nu puterile demonice au de spus ultimul cuvânt cu privire la soarta acestui pământ ! Isus Hristos, Domnul, a venit tocmai că să surpe fortăreţele întunericului (1Ioan 3:8). Ernst Modershon, bătrânul şi înţeleptul evanghelist, obişnuia să spună că ”noi avem un Duşman puternic, însă şi un Prieten Atotputernic”. Dreapta lui Dumnezeu rămâne biruitoare chiar şi pentru oamenii care datorită legăturilor cu ocultismul au ajuns într-o directă dependenţă demonică. Această realitate o putem vedea şi în viaţa tânărului de care am amintit. Hristos l-a făcut liber şi fericit. Lanţurile şi legăturile s-au sfărâmat sub Mâna Atotputernică a Marelui Biruitor de pe Golgota. Isus este şi va rămâne învingător în vecii vecilor.

 

1. ”PENTRU ACEASTA S-A ARĂTAT FIUL LUI DUMNEZEU, CA SĂ NIMICEASCĂ LUCRĂRILE

     DIAVOLULUI”, 1 Ioan 3:8

Situaţiile cele mai deosebite şi dificile de păstorire a sufletelor sunt cele care necesită tratarea cazurilor de ocultism. Prin aceasta se înţelege consilierea celor bolnavi sufleteşte, care practică magia, vrăjitoria sau altele asemenea lor. În primii 15 ani ai activităţii mele de evanghelist, am intrat în contact cu 570 de cazuri de ocultism. În cartea ”Seelsorge und Okkultismus” am făcut analiza a 120 dintre ele. Pentru orientare să redăm aici un caz.

 

O femeie sănătoasă din punct de vedere fizic şi mental a început să aibă în timpul nopţii un număr din ce în ce mai mare de experienţe ciudate. Avea impresia că este bătută, cu toate că nu putea observa pe nimeni în cameră. Dimineaţa avea pe corp urme de lovituri, verzi şi albastre. Acest lucru se repeta o dată sau de două ori pe săptămână. Nu-şi putea explica aceste fenomene. La început s-a sfiit să vorbească despre acestea, temându-se că nu va fi crezută. Până la urmă necazul a obligat-o să-şi dezvăluie situaţia preotului local. Acesta nu a putut să o ajute, nepricepându-se la asemenea cazuri. A consultat şi un alt preot, dar soluţia tot nu a putut fi găsită. Femeia nu dădea deloc impresia că ar fi o persoană bolnavă psihic. Era absolut normală în viaţa de toate zilele.

 

Într-o zi a vizitat-o un prieten de.al meu care avea cunoştinţe despre efectele ocultismului. El i-a pus femeii diferite întrebări. Deoarece a ajuns la concluzia că nu avea de-a face cu o boală mintală, a început a cerceta dacă în spatele acestui caz nu se afla vreo cauză ocultă. După o discuţie amănunţită, au ieşit la iveală următoarele. Când a fost domnişoară, femeia a fost curtată de un bărbat care voia neapărat să o ia în căsătorie. Deoarece înfocatul peţitor făcea impresia unui om întunecat, fata l-a refuzat. După aceea bărbatul a ameninţat că o va chinui. În perioada următoare fata nu s-a mai gândit la ameninţare. Netemându-se, n-a dat importanţă acestor vorbe. De-abia când au început problemele nocturne şi urmele de lovituri puteau fi văzute de toţi oamenii, şi-a adus aminte de acea întâmplare. Totuşi ea nu putea însă să credă că există o legătură între cele două evenimente.

 

Înainte de a afla urmarea acestei istorisiri, aş vrea să relatez pe scurt felul cum mă raportez eu însumi la astfel de cazuri. Primul lucru pe care îl fac este să văd dacă există vreo cauză medicală sau psihologică în spatele acestor experienţe. Dacă aşa stau lucrurile, trimit pacientul la un psihiatru creştin. De multe ori şi cazuri misterioase se pot explica datorită descoperirilor recente ale psihologiei. În diagnosticarea unor asemenea situaţii se recomandă o deosebită atenţie. O diagnosticare greşită are repercursiuni dezastruase. Pe de altă parte, dacă suntem siguri că nu avem de-a face cu un caz medical (adică un caz în care pot fi detectate cauze ”obişnuite”), ne putem întoarce la cunoştinţele despre parapsihologie şi ocultism pentru a vedea dacă nu există vreo legătură cu acestea. În acest domeniu au rămas multe lucruri nedescifrate de doctorii, psihologii şi teologii noştri, care se bazează numai pe cunoştinţele acumulate în universitate. Şi din păcate practicile oculte se pot întâlni la populaţie într-o proporţie impresionantă.

Să ne întoarcem iarăşi la cazul nostru. Prietenul meu a început să mijlocească cu putere la Dumnezeu pentru femeia chinuită. El i-a arătat că trebuie să se predea cu totul lui Hristos dacă vrea să fie eliberată. Numai în Hristos există o eliberare totală. După începerea luptei în rugăciune s-a întâmplat ceva straniu. Acel om care a ameninţat că o va chinui, s-a spânzurat. Din acel moment femeia a fost liberă, acele atacuri nemairevenind asupra ei.

 

Acest caz aparţine controversatului domeniu al sugestiei mentale, care nu poate fi eludat spunând pur şi simplu despre el că este un nonsens. Schopenhauer afirmase cândva: ”Există şi scepticismul ignoranţei”. Aici se potriveşte şi ceea ce a spus Shakespeare: ”Există lucruri între cer şi pământ pe care înţelepciunea acumulată în şcoli nici nu le poate visa”. Domeniul sugestiei mentale de la distanţă a fost cercetat cu exactitate de către o seamă de medici. Indic numai pe Dr.med.Dusert, Dr.med. Janet şi Dr.med.Gilbert, care puteau să-şi influenţeze pacienţii până la distanţa de 10 km. Sugestia mentală apare deseori în legătură cu Cartea 6,7 a lui Moise şi cunosc destule cazuri despre acest domeniu pentru a fi asigurat că nu e vorba doar de o superstiţie populară.

 

Chiar dacă în cazul nostru problema opresiunii nocturne s-ar fi putut socoti un simptom de isterie, vindecarea instantanee şi definitivă este în orice caz un fenomen extraordinar. Orice medic ştie cât de greu se vindecă asemenea boli. Aici însă, după cum stăteau lucrurile, nu era vorba de o asemenea boală, ci era o influenţare magică. Pentru creştin este clar că omul este înconjurat de forţe ale răului. Hristos nici n-ar fi trebuit să vină pe pământ dacă ideea de demoni ar fi fost numai o fantasmă a unei perioade întunecate a istoriei.

 

Puterea întunericului e o realitate, dar o realitate biruită de Hristos. Fiul lui Dumnezeu a venit ca să nimicească lucrările Diavolului. De aceea există nădejdea de a putea fi eliberat pentru oricine se află sub stăpânire ocultă. Noi avem un duşman puternic, însă avem şi un prieten Atotputernic, pe Isus Hristos.

 

III. BOLNAV PSIHIC INCURABIL

Un frate în credinţă mi-a relatat istoria strămoşilor săi şi a propriei sale familii. Străbunicii lui practicau magia. Ca urmare a acestei activităţi oculte, bunicilor le-au apărut puteri mediumnice. Bunica suferea de depresii şi avea o natură egoistă şi uşor iritabilă. Starea ei sufletească s-a înrăutăţit până a ajuns la crize de demenţă. A trebuit să fie legată şi dusă astfel la o clinică de neurologie. În a treia generaţie, deci la părinţii persoanei în cauză, s-au arătat deasemeni perturbări psihice cum ar fi depresie, idei fixe şi boli ale organelor interne de origine nevrotică. În momenul când tatăl a venit la credinţa în Hristos a fost eliberat de toate ideile fixe şi de toate complicaţiile psihice. Din a patra generaţie a acestei familii făcea parte cel ce mi-a relatat cazul. În tinereţe a suferit de depresii, însă prin Hristos a fost pe deplin eliberat de acestea. Despre cazul fiului său se va relata aici pe larg.

 

Acest tânăr a fost în copilărie, după cum spune tatăl, un copil normal. La 18 ani a apărut, ca şi la ascendenţii săi, o depresie urmată de alienare mintală. La început s-au arătat depresii cuplate cu o stare de fobie. Această perioadă a fost schimbată cu alta, când se forţa să stea ore întregi pe genunchi şi să se roage. Apoi a avut crize de furie, devenind agresiv faţă de părinţii săi. După această fază de furie, fugea afară, rătăcind zile întregi prin pădure până când cădea undeva istovit. De obicei, muncitorii forestieri îl aduceau pe nefericit acasă. De la serviciu bineânţeles a fost dat afară din cauza comportamentului său straniu. Într-o altă fază au apărut simptome schizofrenice. Auzea ciocănituri în pereţi, vedea apariţii luminoase şi auzea glasuri care îl îndemnau să-şi sfideze părinţii. În această situaţie, părinţii s-au văzut nevoiţi să-şi ducă fiul la un psihiatru. Acest medic a pus următorul diagnostic:”Schizofrenic incurabil în ultimul grad. Recomandăm internarea într-un spital de boli psihice.”

 

Tatăl s-a opus acestei internări. Cu câţiva credincioşi a format un mic grup de rugăciune pentru bolnav. Apoi şi-a dus fiul la o casă de odihnă creştină, care era condusă de un cunoscut om al credinţei. Bolnavul a continuat rătăcirile sale în mijlocul naturii. Permanent a trebuit să fie supravegheat de către o persoană. Conducătorul instituţiei stătea în fiecare zi un timp împreună cu bolnavul. Îi citea câteva versete din Biblie şi se ruga cu el. Acest ajutor spiritual a avut la început un rezultat negativ. Bolnavul era chinuit de stări de nebunie cu aspect mistic. El îngenunchia pe străzi lângă o bancă şi se ruga ore în şir. Acest spectacol se repeta deseori. Conducătorul instituţiei a format şi el un grup de rugăciune care a mijlocit pentru bolnav. După câteva săptămâni a apărut o ameliorare vizibilă. La sfârşitul celei de-a şasea săptămâni, în timpul unei şedinţe de consiliere, mintea sa a devenit absolut limpede. Acţiunile impulsive anormale au dispărut cu totul. După o perioadă de observare de 14 zile, conducătorul instituţiei l-a putut trimite acasă vindecat. Tânărul şi-a putut relua serviciul. Astăzi e constructor şef într-o mare întreprindere şi se dovedeşte a fi un creştin adevărat. De 18 ani, nu s-au mai arătat semne ale bolii. Schizofrenia avansată, socotită de medic nevindecabilă, a fost vindecată de Hristos.

 

În această istorie de familie ies la lumină două lucruri. Primul este acela că, întrucât magia a fost practicată de ascendenţi, urmaşii, pe parcursul a patru generaţii, au suferit de boli depresive şi alienări mintale. Al doilea lucru este faptul că la trei generaţii dereglările psihice au dispărut datorită întoarcerii persoanelor în cauză la Hristos. Acolo unde medicina eşuează, Hristos poate să ajute. La Dumnezeu nu există cazuri lipsite de speranţă. Prin credinţă, în viaţa ucenicilor lui Isus, se dezvoltă puteri creatoare şi înnoitoare. Un doctor care a avut mulţi pacienţi creştini, a spus odată:”La aceste cazuri trebuie să fii foarte atent cu diagnosticul. Dacă azi se află pe patul de moarte, mâine te pot întâmpina sănătoşi şi veseli la uşă. Credinţa lor are puteri aşa de neaşteptate încât de multe ori dau peste cap toate conceptele medicale. Nu mai pricep nimic!”

 

1. NU-ŢI ADUCE AMINTE DE PĂCATELE TINEREŢII MELE

Un tânăr elveţian, care urmează de câtiva ani cu credincioşie pe Hristos, mi-a povestit cum L-a găsit pe Dumnezeu. El a scris:”Pe când aveam 15 ani, am fost descântat, deoarece pe mâna dreaptă eram plin de negi. În regiunea noastră era un obicei vechi ca la orice boală să nu te adresezi medicului, ci să te duci la un vraci. Într-adevăr metoda a dat rezultate imediate. Am scăpat de negi, dar am intrat pe de altă parte sub influenţa Celui Rău şi sub legătură vrăjitorească. Au apărut situaţii cu care m-am luptat ani de zile. Am început să citesc romane pornografice.

Cărţile”bune” mi se păreau prea plictisitoare. Filmele cu subiect erotic m-au atras în sfera lor de influenţă. Nici o avertizare nu a putut să mă schimbe. În acest domeniu am devenit cu adevărat posedat. Permanent eram excitat sexual. Faţă de orice era divin aveam repulsie. Duhul meu era otrăvit de toate relele posibile. Senzualitatea îmi fusese stârnită şi devenise incontrolabilă. Eram atât de înlănţuit de poftele mele, că nu mai puteam să scap de anumite obiceiuri. Recădeam mereu. Datorită înfrângerilor repetate, simţeam iritare şi dezgust. În această perioadă eram o mare povară pentru părinţii mei şi îmi era imposibil să mă concentrez la slujbă.

 

Ani de zile am suferit fiind prizonerul pasiunii mele. Aceasta a născut în mine dorul după o viaţă curată. Într-o zi am fost invitat la o întâlnire a bărbaţilor din biserică. Un preot a vorbit tocmai despre lucrurile care-mi produceau atâtea probleme. El a indicat o cale pentru eliberare şi a îndemnat la o hotărâre pentru Hristos. În acea seară am fost foarte impresionat, dar nu am îndrăznit să cer ajutor spiritual. O falsă pudoare mă reţinea de la o mărturisire deschisă a problemelor mele. Am crezut în final că prin căsătorie aş putea să scap de toate problemele.

 

M-am căsătorit cu o femeie care avea trei copii. În loc de o rezolvare a problemelor, ele s-au încurcat tot mai tare. Am căzut tot mai jos. Nu mai puteam suferi nimic şi pe nimeni. Cum aveau să se sfârşească toate astea? Dumnezeu ştia însă o cale.

 

Soţia mea s-a îmbolnăvit. Şi eu am ajuns deasemenea pe patul de boală. O boală de nervi, care nu putea fi diagnosticată de medici, m-a adus în pragul disperării. O teamă grozavă a pus stăpânire pe mine la gândul că n-o să mă mai vindec. Aceasta a fost perioada când am început să mă rog cu mare stăruinţă. Mereu şi mereu strigam la Dumnezeu pentru iertare şi eliberare. În final mi-a devenit clar că nu voi scăpa niciodată prin puterile mele. Toată neputinţa mi s-a revelat. În acel moment am primit de la un prieten o broşură ce-mi arăta calea de întoarcere. Disperarea ajunsese de nesuportat şi cartea a sosit la momentul oportun. Am simţit că Dumnezeu este totuşi un mai bun psiholog decât medicii şi preoţii noştri. El cunoaşte timpul potrivit, el ştie cum să dea ajutor. I-am mărturisit acestui prieten tot ce era rău în viaţa mea. A fost momentul schimbării vieţii mele. O mare bucurie a apărut în viaţa mea. Bucurie pentru eliberarea de toate păcatele. Bucurie pentru libertatea primită în dar. “Dacă Fiul vă va face liberi, veţi fi cu adevărat liberi!” Rugăciunea psalmistului: “Nu-ţi aduce aminte de păcatele tinereţii mele !” a fost ascultată şi în cazul meu, fiind iertat şi eliberat. În perioada dinaintea convertirii mele (la 14 ani) am învăţat versetul:

“În Isus avem mântuirea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogăţia harului Său.” Aveam acest verset în memorie, dar încă nu făcuse parte din propria mea experienţă. Acum însă, prin lucrarea Duhului Sfânt mi-am însuşit această siguranţă în aşa măsură încât, chiar dacă toată omenirea ar încerca să-mi dovedească contrariul, tot nu mi-ar putea-o răpi. În toţi anii aceia de îngrozitoare suferinţă interioară n-aş fi putut gândi că e posibil să mai fiu vreodată un om fericit. Acum însă, prin îndurarea lui Dumnezeu, pot confirma cu propria-mi experienţă promisiunea Domnului nostru:” Am venit să le dau viaţa şi să aibă această viaţă din belşug !”

 

1. ISUS ELIBEREAZĂ

“Cu ani în urmă făceam şi eu parte din categoria oamenilor care la orice tulburare a sănătăţii erau duşi de familie la vindecători, magnetopaţi, mesmerieni, medici naturişti etc. Se părea că aceşti bărbaţi stăpâneau toate metodele naturiste de vindecare, practicându-le după reţete străvechi îndelung testate. Pe lângă asta, aceşti vindecători populari mai foloseau şi mijloace metafizice, biologice sau de influenţare la distanţă. Cu cât denumirea metodei era mai stilată, cu atât mai mult puteau să-şi transforme arta lor întunecată în bani. De fapt în aproape toate cazurile era vorba de practicarea magiei. Foloseau mai ales descântul “das Brauchen”. Ceea ce le era comun şi le mai este şi azi era mascarea metodelor lor periculoase sub o formă creştină.Toţi jucau rolul omului cumsecade şi doreau să fie socotiţi personalităţi creştine. Unii chiar aveau această reputaţie. Cei care sunt iniţiaţi în activităţi că acestea, cum sunt eu, ştiu că, de fapt, aproape toţi se alimentau din lumea întunericului. Puterile şi “darurile” lor nu le aveau nici de la Dumnezeu, nici din domeniul forţelor neutre ale naturii (aşa cum doreau ei să-i facă să credă pe naivi), ci le aveau de la demoni. Am avut destul timp pentru a cerceta şi recunoaşte aceste realităţi.

 

Chiar tatăl meu a practicat această metodă de vindecare timp de 30 de ani. Asupra oamenilor şi animalelor folosea formulele sale de descântec, având un mare succes. Din toate părţile veneau oameni pentru ajutor, lăsându-se trataţi de el. Deseori era suficientă o scrisoare sau era de ajuns o convorbire telefonică a bolnavului cu tatăl meu. Printr-o acţiune la distanţă bolnavul era vindecat. Această formă de vindecare prin telefon se mai foloseşte şi astăzi în sute de cazuri. În acest caz nu e vorba de o simplă acţiune sugestivă sau hipnotică la distanţă ci de intrarea în acţiune a unor forţe demonice. Urmările îngrozitoare ale acestei practici de descântător a tatălui meu au devenit mai târziu foarte clare familiei. Încontinuu era ceartă şi o atmosferă încărcată în casa noastră. Toate acestea nu m-au putut împiedica însă să învăţ şi eu după moartea sa aceste metode. M-au atras lucrurile necunoscute şi speranţa că voi dispune de forţe pe care nu le are oricare om. Voiam să stăpânesc arta de a avea putere asupra oamenilor şi animalelor. În mod normal lucru acesta nu se învaţă uşor. Fiind însă predispus mediumnic datorită moştenirii ce o aveam de la tatăl meu, primele încercări în propria familie au avut succes. Încurajat, am continuat activitatea de vindecător între rude şi în cercul de prieteni. Şi faptul că descântecul meu funcţiona într-adevăr, m-a umplut de mândrie. Ca şi tatăl meu şi de altfel ca toate rudele, n-am scăpat nici eu de urmări. Pe neaşteptate o prăbuşire a sistemului nervos m-a pus la pământ. Am fost aşa de slăbit şi fără putere încât a trebuit să renunţ la serviciu. Săptămâni întregi am stat în casă fără să fac nimic, ajungând în cele din urmă la spital.

 

Acesta a fost momentul în care Dumnezeu mi-a vorbit. În linişte, am putut medita asupra căilor mele de până atunci. De mare ajutor mi-a fost faptul că un vizitator al regiunii noastre, aflat în concediu, a intrat în vorbă cu mine. Am descoperit că el ştia multe despre practicile descântului, aşa că am avut multe de discutat. Acest domn m-a avertizat asupra metodelor mele de vindecare şi asupra urmărilor lor. Mi-a pus unele întrebări referitoare la relaţiile de familie. A trebuit să recunosc că în cazul nostru se arătaseră toate semnele tipice pentru efectele ce le avea descântatul asupra celor ce-l practică. Nici la părinţi, nici în propria mea familie nu era pace. Feţele întunecate, cearta, exploziile de furie erau ceva obişnuit. Cu toate acestea, n-am recunoscut pe faţă că are dreptate. Ca să mă apăr i-am argumentat că prin descânt vreau să ajut oamenilor şi că fac totul prin credinţa în Dumnezeu. Atunci străinul mi-a explicat:

“Prin folosirea Sfântului nume a lui Dumnezeu dumneavoastră comiteţi blasfemie, căci prin această luare a Sa în deşert îl transformaţi în sluga dumneavoastră. Pentru că faceţi acest lucru, Satana vă ajută şi vă înşeală. El se bucură cînd numele lui Dumnezeu este luat în deşert. Şi pe deasupra luaţi asupra dumneavoastră păcatele pacienţilor dumneavoastră. Familia vă va fi nenorocită din cauza acestor descâtece.”

La început am respins aceste argumente pentru că nu credeam în ele, dar ciudat a fost că avertizarea m-a urmărit mereu după aceea. Am aflat mai târziu că străinul acela se ruga pentru mine. O mare luptă se producea acum în mine. Soţia mea a fost prinsă şi ea în această luptă dintre lumină şi întuneric. În cele din urmă am fost gata să renunţ la magie. Totuşi lucrul acesta era mai uşor de spus decât de făcut. Voiam să mă eliberez, dar puterile care stăteau în spatele magiei nu voiau să mă lase liber. Atunci mi-am dat seama că nu eu dispun asupra acestor puteri ci că ele stăpânesc asupra mea. Din momentul în care am recunoscut că sunt prizonier, lupta mea a devenit mai puternică şi mai precisă. Soţia mi-a fost o preţioasă aliată. Împreună am cerut ajutor de la Domnul, am început să citim Biblia şi să ne rugăm împreună cu copiii noştri. Totuşi niciodată n-am fi reuşit singuri. O operaţie grea pe care am făcut-o a constituit şi ea o experienţă hotărâtoare. Datorită atâtor încercări, inima mea a fost foarte afectată. La spital chirurgul a trebuit să aştepte 24 de zile până să îndrăznească intervenţia chirurgicală. Operaţia a reuşit. M-am însănătoşit repede şi am fost dăruit din nou familiei. Această întâmplare m-a umplut de recunoştinţă. Cucerisem încă o redută în lupta mea contra întunericului. În orice caz, n-am fost complet liber. Citind Biblia am ajuns într-o zi la istorisirea din Faptele Apostolilor 19:19:

“Mulţi din cei care făcuseră vrăji şi-au adus cărţile şi le-au ars în faţa tuturor.”

O lumină s-a aprins în mine. Literatura mea ocultă şi alte cărţi trebuiau să fie scoase din casă. Le-am adunat pe toate şi, în timp ce mă rugam, le-am băgat în foc. Toate comorile bine păstrate, formulele de acţiune rapidă, toate reţetele importante au ajuns acolo unde le era locul. Aceşti idoli casnici, aceste nuclee de putere magică au fost detronate şi date afară. Iarăşi s-a câştigat o eliberare şi o uşurare cu ajutorul lui Dumnezeu. Lupta însă nu s-a sfârşit. Magia trage de obicei după sine o lungă coadă de zmeu. Urmările se văd la toţi cei ce se ocupă cu magia neagră. Nici la mine n-a fost altfel. Viaţa mea era încă în umbra unor pasiuni ascunse: furia, înjurăturile, egoismul, jocul de cărţi, alcoolul, fumatul şi alte lucruri care nu se pot spune aici. Cu cât Hristos strălucea mai mult în viaţa mea, cu atât mai mult îmi era silă de toate aceste înrobiri. Soţia mea a parcurs şi ea în acelaşi timp o perioadă asemănătoare. Ani de zile a fost chinuită de depresie (apare de obicei la descântători sau la urmaşii lor). Prin prezenţa lui Hristos în vieţile noastre şi această ultimă bătălie a putut fi câştigată. Soţia mea a fost eliberată de depresiile ei, iar eu am fost eliberat de obiceiurile care mă ţineau anterior captiv. Bineânţeles, nu vreau să spun că orice stare depresivă este produsă datorită legăturilor cu domeniul ocult. Există asemenea stări sufleteşti care pot fi şi consecinţele unor boli. Impreună cu soţia am putut observa cum Hristos te eliberează din lanţurile oculte. Experienţă personală ne-a dovedit veridicitatea cuvântului din Luca 19:10: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”

 

Eliberarea a avut un efect deosebit în viaţa mea. M-am gândit că dacă Dumnezeu a putut ajuta trupeşte şi sufleteşte unui nemernic plin de păcate ca mine, atunci El poate şi vrea să-i ajute şi pe alţii în acelaşi mod. Ţelul meu a devenit de atunci acela de a fi un îndrumător oamenilor care activ sau pasiv au intrat în contact cu magia şi cu toate celelalte forme de vrăjitorie. Am organizat un serviciu de evanghelizare pe tema superstiţiilor. Multe din problemele consilierii spirituale dovedesc că, deşi este avertizat în fel şi chip în multe rânduri, omul modern este foarte prins în mrejele magiei. Cu toate acestea există peste tot speranţă. Adevărul acesta este verificat,”Unde s-a înmulţit păcatul, harul lui Dumnezeu este şi mai mare. Biruinţa finală aparţine Domnului Isus.” (Rom.5,20)  –

 

1. ELIBERAT DE SUB STĂPÂNIREA ÎNTUNERICULUI

La o evanghelizare m-au impresionat în mod deosebit cele povestite de un fost beţiv, cu numele Jochen. Omul acesta era în tinereţe un bătăuş periculos şi un beţiv notoriu. 15 sticle de vin pe zi era raţia lui obişnuită. Puţine zile din an era treaz. Dacă nu avea ce bea, alerga încoace şi-ncolo ca un animal turbat. Cel mai mic motiv era suficient pentru o izbucnire mânioasă în timpul căreia putea face totul fărâme în jurul său. Patima aceasta era dublată de nestăpânirea de sine în ce priveşte fetele. Nu era nici una care să nu fie necăjită de insistenţele sale necuviincioase. Unele îşi permiteau să aibă legături cu el, căci în afara faptului că era beţiv era un bărbat sănătos şi puternic. O dependenţă trage după sine şi altele. Despre Cuvântul lui Dumnezeu nu voia să ştie nimic. Dumnezeu şi Diavolul erau pentru el aiureli. Asupra adevărurilor biblice revărsa tot felul de batjocuri. Înjurătura şi blasfemia în mijlocul tovarăşilor săi îi deveniseră a doua natură. Şi lucrul ăsta i-a fost într-o zi fatal.

 

În cârciumă un om a povestit despre magia neagră şi despre faptul că poţi intra în legătură cu demonii. S-au povestit tot felul de întâmplări sinistre din acest domeniu. Unii bărbaţi au râs socotindu-le superstiţii. Cel mai exagerat a fost băutorul nostru care se lăuda că va intra în contact cu Diavolul ca să termine odată cu el. Colegii de băutură l-au aprobat frenetic. S-a făcut un pariu pe 20 DM pe care el l-ar fi câştigat dacă ar fi avut curajul o să se posteze într-o noapte de vineri la ora12 într-o încrucişare de drumuri dinafara satului pentru a se întâlni cu Diavolul. Altă condiţie era să deseneze în jurul său un cerc şi să cheme numele lui Lucifer de trei ori. Formula de invocare i-a spus-o la cârciumă tovarăşul său. Omul a fost de acord. Băieţii l-au condus o bucată de drum după care l-au lăsat singur. A făcut totul cum i-a fost indicat. A trasat cercul şi a spus de trei ori formula de invocare. Încordat a aşteptat o reacţie. Nu s-a întâmplat nimic.

 

Triumfător s-a întors la tovarăşi câştigând cele 20 DM. S-a bucurat însă prea devreme. Când s-a dus să se culce în acea noapte, a văzut deodată pe peretele de dinapoia patului o figură îngrozitoare care se apropia de el. Zăcea ca paralizat, nu-şi putea mişca membrele. Arătarea înspăimântătoare s-a apropiat la 20 cm de el. Pe om l-a apucat o frică groaznică. Când figura s-a retras, a putut să strige. La zbierătul lui groaznic au alergat la el sora şi cumnatul care locuiau cu un etaj mai sus în aceeaşi clădire. Au ajuns până la uşa camerei, dar n-au putut intra. Au rămas ca vrăjiţi, pironiţi înaintea pragului. Această scenă cu apariţia figurii s-a repetat de multe ori, dar numai când nu era băut. Membrii familiei îi spuneau că nu pot să intre deoarece o forţă inexplicabilă îi reţine.

 

Pe omul nostru aceste fenomene l-au determinat să ia o hotărâre. S-a dus la medic să întrebe dacă aceste tulburări se datorează alcoolului. Voia să ştie dacă a ajuns în stadiul de delirium tremens (nebunia beţivilor) sau în cel al halucinaţiilor alcoolice. Medicul l-a consultat amănunţit şi a negat existenţa acestor două boli. I-a confirmat că este sănătos şi că are o inimă rezistentă. Când i-a povestit vedeniile sale cu figura diavolească medicul a căzut pe gânduri. Nu le-a socotit aiureli sau excitare nervoasă deoarece era creştin. El i-a spus: “Dacă v-aţi apucat de asemenea lucruri atunci ar fi momentul să vă predaţi lui Hristos altfel o să vă ia Satana cu adevărat.” Pentru că cei doi se cunoşteau din timpul serviciului militar medicul i-a spus: “Ca să înţelegi ce spun trebuie să faci la stânga-mprejur faţă de tot ce-ai făcut până acum, dacă nu vrei să ajungi la distrugere.” Ceea ce beţivul n-a vrut să accepte de la preoţi a acceptat de la medic. Aşa a început să-L caute cu seriozitate pe Hristos. Apariţiile figurii i-au provocat un asemenea şoc încât nici ziua, nici noaptea nu a mai avut linişte. Stătea pe genunchi şi striga la Dumnezeu să-l scape de beţie, de destrăbălare şi să-l scape din ghearele lui Satan. Dacă în beţie a fost radical şi în predarea vieţii lui Hristos a fost tot aşa. A trecut prin zile de adâncă pocăinţă şi disperare. A fost însă o disperare bună. Hristos s-a ocupat de el. I-a fost dăruită o eliberare deplină. De atunci figura aceea de diavol n-a mai apărut niciodată. Pentru el a fost o confirmare că aceste apariţii nu erau delirium tremens, ci urmarea invocării nocturne a lui Lucifer. Prin puterea lui Isus, viaţa beţivului a devenit alta. Alcoolul n-a mai avut loc în ea. Au trecut zece ani de atunci şi pentru cei din jurul său este o mărturie vie a eliberării prin Hristos. Participă activ în biserică şi la asociaţia împotriva alcoolului, “Crucea albastră” . La ultima alegere a prezbiterilor a fost ales în rândul lor. Păcatul îl adusese la marginea iadului, dar puterea lui Hristos l-a smuls din domeniul de influenţă al lui Satan. De atunci în inima lui se află cântarea de laudă a bisericii primare: “Mulţumiţi Tatălui care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.” – Coloseni 1:12-13.

 

VII. ISUS ESTE BIRUITOR

Unul dintre prietenii mei elveţieni, mi-a povestit despre cazul cel mai dificil întâlnit de el pană atunci în activitatea de consilier spiritual. Era vorba despre consilierea şi îngrijirea cumnatei sale. Pentru a arunca o privire de ansamblu mai clară asupra acestui caz, îl vom prezenta într-un mod schematic.

 

Ea era bolnavă sufleteşte. De mulţi ani suferea de depresie, îndoială, dificultăţi legate de credinţă. Când intra în contact cu lucruri biblice precum Cuvântul lui Dumnezeu, biserica, imagini cu subiecte creştine, simţea o repulsie puternică. La încercarea ei de a discuta subiecte religioase o cuprindea imediat proasta dispoziţie şi furia. Psihologul ar spune că are un complex antireligios datorită unei solicitări excesive în acest domeni în copilărie. Dar nu putea fi vorba de suprasaturare religioasă, căci mama se ocupa cu lucruri religioase şi mai puţin decât fiica. În cazul fiicei era vorba de un fenomen des întâlnit la demonizaţi. Pe de o parte avea o puternică repulsie faţă de lucrurile dumnezeieşti iar pe de altă parte simţea nevoia să vină la Hristos. Iată aşadar dorinţe contradictorii. Psihiatrul ar spune schizofrenie. Trebuie menţionat în plus că în camera ei pacienta vedea stafii. Dacă ţipa de frică, era bătută de ele.

Fiind întrebată a recunoscut că a fost de mai multe ori la ghicitoare. Mama ei ghicea în cărţi. Şi încă ceva foarte important. Mama o promisese Diavolului încă de când era însărcinată cu ea şi semnase pentru asta. La început însă nu s-a văzut nimic.

 

O vreme s-a ocupat de ea un grup de la o comunitate penticostală. S-au rugat pentru ea şi şi-au pus mâinile peste ea. După aceea a fost mai rău că înainte. În urma aceastei experienţe neplăcute a plecat de la “sectanţi”, cum spunea ea. A urmat diferite tratamente pe la medicii neurologi. A fost temporar internată într-o clinică de boli nervoase. E revelator diagnosticul mereu repetat de medici, în care era precizat faptul că era sănătoasă din punct de vedere mental în ciuda faptului că suferea de tulburări psihice.

 

Începutul consilierii spirituale, făcut de prietenul meu a avut drept scop găsirea unei soluţii pentru femeia chinuită. A întrebat-o la început pe bolnavă dacă s-a făcut cumva vinovată de păcatul vrăjitoriei. Răspunsul a fost afirmativ. Încercarea de a-i arăta calea biblică de a ieşi din starea de decădere ocultă îi provoca tremurături însoţite de blesteme şi înjurături. Pe de altă parte bolnava părea că tânjeşte după iertare şi eliberare. Deoarece cu ocazia oricărei rugăciuni apăreau spasmele tipice, confesorul credea că este vorba de o influenţare demonică sau chiar de o posedare. Impresia aceasta era întărită de faptul că bolnava devenea de fiecare dată liniştită atunci când el poruncea acestor puteri în numele Domnului Isus. Într-una din zile, în urma unei şedinţe de exorcizare, femeia a putut crede că există eliberare prin Hristos şi iertare de păcat.

 

Prima fază a luptei – Şi-a atacat cumnatul cu un cuţit, decăzând în vechea ei stare, deşi cu o zi înainte învăţase să creadă în Hristos. În momentul în care bărbatul a poruncit puterii să înceteze, a apărut iar starea de calm. Atacatoarea s-a liniştit şi chiar s-a scuzat pentru purtarea ei. În aceeaşi zi a participat la o predică a cumnatului şi a luat parte la frângerea pâinii. Când trebuia să primească pâinea în faţă a început să tremure. Confesorul a observat şi în sinea să a poruncit puterilor întunericului să înceteze.. Ea a putut să ia liniştită pâinea. La primirea paharului s-a întâmplat la fel. Confesorul atent a făcut la fel că prima dată,obţinând acelaşi rezultat. Prin aceasta bolnava a fost întărită şi a plecat fericită acasă.

 

A doua fază a luptei – S-a produs o scurtcircuitare sufletească. După ce a stat opt zile la cumnatul-confesor a venit vremea să se întoarcă acasă la familia ei. Întoarcerea printre membrii familiei însemna o înrăutăţire a stării ei. În acea perioadă s-a nimerit a fi o prelegere a lui Billy Graham la Zürich.. Prietenul meu i-a trimis o invitaţie şi i-a promis că vine s-o ia cu maşina. Femeia l-a însoţit la stadion. În timpul predicii tremura din tot corpul. Cumnatul s-a rugat cu ea şi astfel s-a liniştit imediat. Câteva zile mai târziu criza a reapărut. Bolnava încercase să se sinucidă şi fusese dusă la spital. Medicii era de părere că bolnava trăieşte într-un mediu neprielnic. Confesorul era de altă părere, după ce studiase istoria familiei acestei femei şi observase puternica ei infestare cu ocultism. Nu exista nici un obicei magic care să nu fi fost practicat în acea familie.La spital, în ciuda administrării unor somnifere foarte puternice, bolnava nu putea dormi. După ce a fost externată, a fost dusă la un psihiatru. Acesta a recomandat să fie trimisă într-o clinică psihiatrică. Oare în felul acesta ajuţi un astfel de om ? A luat doze de insulină şi i s-au prescris cure de somn, dar n-au servit la nimic. Din îndelungata mea experienţă ştiu că asemenea pacienţi nu trebuie încredinţaţi psihiatrului, ci unui confesor care este în cunoştinţă de cauză. Alienaţii mintal şi cei cu depresii trebuie trataţi de medicul specialist. Cei aflaţi sub influenţa demonică nu au nevoie de medic, ci de confesor. În orice caz în aceste vremuri ducem lipsă de confesori care să ştie ce au de făcut şi care să poată asigura asistenţă spirituală unor astfel de persoane.

A treia fază a luptei – S-au repetat stările de agitaţie şi calm. În comunitatea confesorului urma să aibă loc o săptămână de evanghelizare, cumnata fiind şi ea invitată. Medicul de la clinică i-a dat voie să facă vizita. Pacienta a ascultat o singură predică după care a ieşit afară strigând: “Mă duc pe şine, am terminat-o cu viaţa !” Cumnatul a ajuns-o din urmă şi a luat-o în biroul său. Bolnava era tot mai era furioasă şi striga: “În noaptea asta se va întâmpla ceva. Ori mă distrug eu ori moare evanghelistul care a predicat !” Cumnantul i-a răspuns: “Nu va pieri nimeni. Isus este învingător!” şi s-a rugat cu ea. În final şi-a împreunat şi ea mâinile şi s-a rugat. A ieşit liniştită din cameră şi a avut o noapte calmă.

 

A patra fază a luptei – A apărut un moment prielnic pentru diagnosticarea cazului. În ziua următoare, o duminică, pacienta a luat parte le toate cele trei prelegeri fără a fi îndemnată să o facă. Seara l-a rugat pe evanghelist să aibă o discuţie cu ea. Străinul acela i-a ascultat mărturisirea şi a avut impresia ca şi fratele V., confesorul propriu-zis, că sunt la mijloc puteri demonice. El a întrebat-o: “V-aţi ocupat de vrăjitorie, magie, spiritism, ghicire şi altele de acest fel ?” I s-a răspuns afirmativ. Evanghelistul a poruncit puterilor rele să iasă din ea. Între timp fratele V. a mai aflat şi alte lucruri despre influenţa ocultă a mamei sale asupra ei. În timpul discuţiei dintre bolnavă şi evanghelist, aflându-se în aceeaşi cameră cu ei, el s-a rugat: “Doamne eliberează pe cumnata mea de păcatele şi împovărarea mamei ei.” În acel moment bolnava a avut o criză de furie şi s-a năpustit asupra confesorului. Deodată un glas străin a vorbit din ea astfel: “Asta este fiica mea şi trebuie să moară !” Fratele V. a înţeles imediat care este situaţia. El a răspuns: “Nu! Nu trebuie să moară, iar tu ca mamă trebuie s-o eliberezi !” Glasul a răspuns: “Fiica mea aparţine diavolului. Când era copil am semnat cu sânge că o voi da Satanei. “Fratele a poruncit: “Tu, duh al mamei pleacă ! Sângele Domnului Isus este de-ajuns pentru fiică. Ea este eliberată prin Hristos !” Glasul a zis iarăşi: “Dacă o eliberez pe fiica mea mi se tulbură mintea, duhul meu se întunecă, dacă cedez !” În perioada în care se dădea lupta, mama femeii mai trăia. Bărbatul a luat cuvântul şi a zis: “Chiar dacă duhul tău se tulbură, tu trebuie s-o eliberezi” După această dicuţie neobişnuită pacienta era complet extenuată. Putea însă să se roage liniştită. În această parte a luptei s-a arătat, la fel ca în Marcu 5 ,existenţa unei entităţi străine în bolnavă. Asemenea întâmplări sunt întâlnite în Biblie, în istoria Bisericii, în istoria misionară şi în situaţii din prezent. Am consemnat şi eu asemenea cazuri.

Faza a cincea a luptei – S-au făcut noi descoperiri şi s-au clarificat mai multe în ceea ce priveşte istoria bolii. În ziua următoare evanghelistul a îndemnat pe ascultători să se hotărască pentru Hristos. Bolnava s-a hotărât în inima ei: “Vreau să fiu şi eu printre cei ce-l urmează pe Domnul Isus!” Câteva zile la rând a fost plină de bucurie. După aceea a căzut iar. La micul dejun deodată n-a mai putut să mănânce şi a început să tremure. Faţa ei a căpătat o expresie îngrozitoare. Fiindu-i teamă, l-a chemat pe cumnat. Acesta a alergat şi s-a rugat cu ea. De data asta însă nu s-a liniştit. A spus că mai este o putere străină în ea. Vedea deseori o figură curioasă fără să ştie cine este. Fratele V. a poruncit atunci duhului rău să iasă din ea. În acel moment a început să vorbească din bolnavă un glas. Era alt duh care a declarat răspicat: “Nu plec ! Sunt de mult în ea!” Fratele l-a întrebat: “Cine eşti de fapt ?” I s-a răspuns: “Sunt o ţigancă bătrână.” Bolnava a luat iar un cuţit şi a sărit la cumnatul ei, dar el a apucat-o de mână şi s-a rugat. Femeia s-a liniştit, a lăsat cuţitul din mână şi a început să plângă. Era conştientă pe deplin.

 

Faza a şasea a luptei – Punctul culminant al consilierii este plin de dramatism. A doua zi acel glas a vorbit iar prin bolnavă batjocoritor: “Tuturor vă e teamă. Şi ţie ţi-e teamă, doar tremuri.” Predicatorul i-a răspuns: “Ba nu ! Să ştii că nu mi-e teamă !” Din pacientă izbucni un râs batjocoritor: “Nu puteţi face nimic, suntem legiuni şi ne apărăm cu tărie. Nici medicii de la neuropsihiatrie n-au băgat de seamă că tocmai noi suntem în spatele bolii. Aunci soţia a spus: “Dacă sunteţi legiune atunci intraţi în porci !” “Nu !Nu !Noi vrem să rămânem în oameni !”, veni răspunsul, “şi o să intrăm în voi” “Nu puteţi, noi suntem ai lui Hristos” “Atunci intrăm în nevasta ta” “Nu puteţi şi ea este a lui Hristos” “Atunci intrăm în copii tăi, pe un fiu l-am şi îmbolnăvit”. Fiul Theo chiar fusese bolnav. “L-am fi îmbolnăvit şi mai tare dacă ne-ar fi fost permis.” “Asta nu se poate, toţi copii mei aparţin lui Isus !” “Atunci hai să intrăm în adunarea creştină. Ştim noi nişte suflete care nu veghează.” “Nici asta nu vă este permis. Hristos veghează asupra adunării sale” În acel moment bolnava a voit să fugă. Fratele a oprit-o şi a forţat-o să stea pe o canapea şi a poruncit duhurilor să iasă din ea. Atunci au început să se audă glasuri văitându-se: “Terminaţi odată cu rugăciunea !” “Nu! Nu vom înceta pană în momentul în care dispăreţi toţi, toţi !” Glasurile începură a întreba: “Ce foloase aveţi voi pentru un singur suflet ?” “Mântuitorului, acest suflet îi este mai preţios decât întreaga lume.” “Noi tot nu ieşim din femeie, căci acolo unde se va duce va fi o pildă vie pentru cei din jur şi o să ne răpească din suflete. Dar terminaţi odată cu rugăciunile astea ! Mai este cineva în casă, aici se mai roagă cineva. Fratele nu ştia că şi copii se adunaseră la rugăciune într-o altă cameră şi răspunse: “Da! Şi Mântuitorul se roagă pentru voi !” “Ba nu ! El nu se roagă pentru noi !, răspunseră glasuri agitate iar pacienta se uita plină de ură la o ilustraţie cu Domnul Isus. “Adevărat, nu se roagă pentru voi, ci pentru tine sărmană femeie! Prin Hristos poţi fi eliberată !” Glasurile au început a striga: “Noi nu mai putem rezista la rugăciunile voastre !” Lupta a durat trei ore şi la ea au luat parte pastorul V. susţinut de soţie şi de cei zece copii adunaţi la rugăciune.

 

După această luptă îndelungată fratele a mai poruncit încă o dată puterilor întunericului să plece. Deodată pacienta s-a liniştit, a început să plângă şi să se roage. După eliberare, a doua zi, femeia a avut nişte dureri îngrozitoare în tot corpul. În ultima zi de evanghelizare a depus mărturie oficial pentru Hristos. Durerile au dispărut. Duminică a mers fericită la adunare şi a luat parte la frângerea pâinii. În timp ce înainte avea impresia , când lua parte la frângerea pâinii, că puterile întunericului vor să o sugrume, acum a putut lua parte fără nici o stingherire sau tulburare. Hristos a fost cel care a câştigat lupta pentru acest biet suflet.”

 

VIII. PUTERE ASUPRA FORŢEI DUŞMANULUI

“Lucrez ca misionară în Lishui, provincia Chekiang, China. În activitatea mea am întâlnit un anume tip de persoană posedată care respectă acelaşi tipar în China, Japonia şi în India. Sunt misionari care relatează aceleaşi lucruri din Asia şi Africa. Unii predicatori spun că apare şi în Europa (vezi “Seelsorge und Okkultismus” pag.141). Este vorba despre experienţe sexuale extrem de ciudate, care nu pot fi explicate fiziologic. Câteva relatări vor explica despre ce e vorba..

În Lishui era o familie creştină care îmi era dragă, care locuia la poarta mică a oraşului (a se citi Lişve). Mama mi-a povestit cum a ajuns ea la Hristos. Locuia în orăşelul Tsingtien, la jumătatea distanţei dintre Lishui şi Wentschow. Tatăl era chinuit noaptea de un demon. Era posedarea des întâlnită în regiunea noastră, numită “Fan-yiao”. Victimele erau chinuite sexual în aşa măsură încât până la urmă erau distruse de tot. Chinezii cunosc acest tip de posedare, dar se ruşinează să o recunoască deschis. Bărbatul era ruinat şi nu mai putea să lucreze. Nevasta era tare îngrijorată pentru că ştia care este sfârşitul unei asemenea posedări. Era în mare necaz. Într-o noapte a visat ceva. O figură luminoasă i-a spus: “Du-te mâine devreme pe stradă şi întreabă de doi oameni pe nume Ren şi Li. Aceştia pot da ajutor bărbatului tău”. Femeia s-a dus când mijea de ziuă pe stradă şi întreba pe toţi trecătorii: “Vă numiţi Ren sau Li ?” Cei cărora li se adresa, văzând purtarea ei ciudată la acea oră o credeau nebună. În cele din urmă unul îi zise: “Ren sau Li zici ? Păi ei sunt cei doi bărbaţi din Wentschow care au predicat ieri seară aici. Tocmai s-au pornit să facă cale-ntoarsă, dar dacă fugi repede ai putea să-i ajungi din urmă.” Femeia a alergat după cei doi evanghelişti cât de repede au putut-o duce picioarele ei bolnave. Strigătele ei au fost auzite de cei doi. S-au oprit şi, la rugămintea ei, s-au întors din drum. Cei doi au propovăduit familiei vestea bună a biruinţei lui Hristos asupra puterilor Diavolului. Membrii întregii familii au primit mesajul credinţei în inimile lor. Imediat în noaptea următoare capul familiei n-a mai fost chinuit. De atunci înainte el şi soţia sa l-au urmat pe Hristos şi au ajuns la eliberarea deplină. Pentru a avea mai multe ocazii de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu s-au mutat la Lishui. Tatăl a prins puteri vizibil şi a lucrat pentru Hristos până la o vârstă înaintată şi după zeci de ani a murit în pace. Acest bătrân şi încercat ucenic al lui Isus a avut parte de puterea Lui eliberatoare. Forţele întunericului se sfârşesc la Golgota. Strigătul de biruinţă al lui Isus pe cruce, “S-a săvârşit !” pătrunde până în străfundul culcuşului demonilor. Oameni chinuiţi de o grea dependenţă devin liberi atunci când vin înaintea Biruitorului de pe Golgota.

 

1. PE CINE-L FACE FIUL LUI DUMNEZEU LIBER, ESTE CU ADEVĂRAT LIBER

Într-o zi, un mesager a venit la misiunea noastră din Lishui cu rugămintea ca ,dacă este posibil, câteva dintre femeile creştine să facă o vizită negustorului de sare şi soţiei lui, ambii fiind membri comunităţii noastre creştine. Astfel, am pornit la drum împreună cu câteva creştine de nădejde: cu femeia care vindea Biblii, cu soţia evanghelistului cu soţia învăţătorului misiunii şi cu soţia farmacistului. În casa negustorului am găsit o femeie foarte slăbită, ce ne-a fost prezentată ca fiind cumnata sa. Cei ce au adus-o cu lectica făcuseră un drum de peste şase ore, pentru a găsi ajutor la Dumnezeul creştinilor.

 

Ca în multe asemenea cazuri, am descoperit că femeia era chinuită de un demon numit Fan-yiao, care fusese cauza multor nenorociri abătute peste localnici, aşa cum se vede şi din istorisirea anterioră. Femeia a căutat ajutor la mai mulţi zei, dar fără nici un rezultat. Acum, ea a cerut Dumnezeului creştinilor să-şi arate puterea. Soţia negustorului de sare s-a înfricoşat la acest gând, ştiind că Fan-yiao era un zeu de temut. Totuşi nu putea să-şi refuze sora şi să-i interzică prezenţa în casa ei.După ce femeia şi-a încheiat relatarea, am început cu toţii să cântam”Se-apropie Isus acum”.

 

Acest cântec este foarte îndrăgit printre creştini deoarece în el apare de multe ori numele lui Isus, iar ei ştiu că Diavolul fuge la auzirea acestui nume. Apoi am continuat să-i spunem femeii mesajul lui Isus. În ciuda faptului că nu a priceput multe din ce i-am spus, ea a înţeles cel puţin faptul că Isus ar putea să o ajute. De lucrul acesta s-a agăţat cu toată puterea. Ne-am rugat pentru ea şi am continuat s-o învăţăm cum să-l cheme pe domnul Isus în ajutor şi cum să se încreadă în El. M-am bucurat simţind credinţa copilărească a însoţitoarelor mele chineze. În ziua următoare am venit iarăşi şi ne-am bucurat să aflăm că petrecuse noaptea în pace. Am stabilit cu femeile creştine ca în fiecare zi două dintre ele să o viziteze, să se roage cu ea şi să o încurajeze. Am putut observa că noapte de noapte femeia putea dormi liniştită fără incident Dar asta nu a durat mult, ceva mai tîrziu cele două vizitatoare fiind întâmpinate de strigătele:”

 

M-a găsit iarăşi!M-a găsit iarăşi!” Ea le-a spus că demonul a venit sub forma unei pisici negre şi ar fi chinuit-o. O soră a întrebat-o imediat:”Ai luat iarăşi legătura cu zeităţile ?” La început ea a refuzat să răspundă, dar în final a recunoscut că soţul ei o vizitase şi fiind foarte fericit de vindecarea ei, la plecare i-a spus:” Ştii doar că i-am promis zeului un porc gras dacă te face sănătoasă! Acum vreau să mă duc şi să împlinesc această juruinţă. Doar nu poţi fi sigură că Dumnezeul creştinilor te-a ajutat.” Femeia a fost de acord. În noaptea următoare ea a fost iarăşi în ghearele vrăjmaşului. Creştinele noastre au sfătuit-o să trimită imediat pe cineva să-i spună soţului ei ca nu cumva să jertfească ceva idolului, toată cinstea aparţinând numai Domnului Isus. Acest sfat a fost respectat imediat.

 

După această experienţă, femeia, fiind foarte speriată, ne-a rugat să-i permitem să vină la centrul nostru misionar. Nu aveam însă nici un spaţiu la dispoziţie. Atunci femeia care răspândea Biblii s-a oferit să o ia în camera ei şi să doarmă cu ea în pat. În paturile mari ale chinezilor dorm deseori patru persone la un loc. Astfel femeia a stat acolo trei săptămîni şi a auzit zilnic Cuvântul lui Dumnezeu. Fiind eliberată total, voia să se întoarcă acasă în noiembrie. La plecare ea a spus:”Dacă totul va fi bine voi veni de Crăciun şi voi serba cu voi.” La începutul zilelor de sărbătoare o aşteptam să se reântoarcă. Fiindcă nu a sosit în prima zi de Crăciun, una dintre creştine s-a oferit să pornească a doua zi în lunga călătorie spre ”păgână”, pentru a vedea ce se întâmplă. Dar asta nu a fost necesar deoarece chiar în aceiaşi zi ”păgâna” noastră a sosit. În toate săptămânile din urmă ea rămăsese total eliberată, şi numai datorită unei mari inundaţii ea nu putuse să ajungă în prima zi de Crăciun. Ne îngrijorasem degeaba. Femeia îl lăuda plină de mulţumire pe Dumnezeu. Într-o regiune cu totul păgână, ea era acum singura creştină. Ani de zile am putut constata cu ocazia vizitelor noastre că ea I-a rămas credincioasă lui Hristos.În final am pierdut contactul cu ea, regiunea devenind nesigură datorită războiului ruso-japonez.

 

1. VOR SCOATE DRACI ÎN NUMELE MEU

Într-unul din centrele noastre misionare aveam un bun evanghelist chinez, care avea mare putere în rugăciune. În împrejurimile acelui centru misionar existau relativ multe cazuri de posedare demonică . Era uimitor cu câtă cunoştinţă şi siguranţă ştiau chinezii să facă deosebire între o persoană care era posedată şi una care era bolnavă psihic. În această privinţă sînt superiori multor psihiatri europeni, pentru care există cel mult cazuri grele de isterie, dar nu există posedare demonică.

 

Deci, dacă evanghelistul nostru avea impresia că e vorba de o posedare demonică, îşi chema grupul de rugăciune. Ei se rugau şi posteau uneori câteva zile, până când Domnul dăruia celui posedat ajutor şi eliberare. Pentru o femeie demonizată care locuia lângă sala de adunare, aceşti credinioşi au stăruit în rugăciune şi post timp de 52 de seri, până ce femeia a fost eliberată.Următorul caz arată cât de grea este lupta pentru sufletul unei persoane .

În apropierea staţiunii misionare locuia o familie în care, de-a lungul generaţiilor, cel puţin unul din membrii a fost posedat de Fan-yiao. Dacă respectivul posedat murea, atunci Fan-yiao trecea la alt membru al familiei. Din cauza acestei probleme familia era apăsată de teamă. Pe când mă aflam în acea regiune tocmai murise tatăl, chinuit de mari suferinţe. Acum demonul pusese stăpânire pe o mătuşă vârstnică. Era de presupus că bătrâna nu avea să reziste mult. În familie nu mai erau decât mama şi o singură fiică. Aşteptau cu groază ziua când Fan-yiao avea să pună stăpânire şi pe ele. Pe când eram împreună cu lucrătorii mei vestind cuvântul în acea regiune, cele două femei au venit şi au ascultat şi ele. Au primit evanghelia cu bucurie şi sau deprins să se încreadă în Hristos. Încă nu se ajunsese la o deplină predare a vieţilor lor.În acest timp mătuşa cea în vîrstă a murit. Fica a asistat la ceremonia de înmormântare oficiată de preotul zeităţii respective. În timpul ceremoniei ea a fost luată în posesiune de Fan-yiao. Îngrozită, mama a adus-o imediat în sala unde era vestit Isus şi i-a rugat pe creştini s-o ajute. S-a adunat cercul de rugăcine pentru fată şi astfel ea a devenit liberă din prima seară.

 

Ceva mai târziu fata s-a căsătorit cu un tânăr păgân. A trebuit să facă acest pas deoarece după obiceiul chinez îi era promisă cu mulţi ani înainte. După nuntă, socrii păgâni i-au interzis tinerei femei să meargă la adunările creştine. I-au luat Biblia şi cartea de cântări şi leau ars. Din acest moment Fan-yiao a avut iarăşi putere asupra ei . Glasuri străine se auzeau din ea şi era incapabilă să facă vreo treabă. Socrii ei au fost foarte speriaţi şi l-au rugat pe evanghelist să vină şi să se roage pentru noră. Evanghelistul a pornit la drum cu grupul său de rugăciune. Acea familie păgână a promis că o va lăsa pe tânăra femeie să-şi urmeze credinţa ei. Aveau de gând să procure iarăşi o Biblie şi o carte de cântări. Grupul de rugăcine s-a retras pentru a se putea ruga în linişte. Şi iată, tânăra femeie a devenit liberă chiar din acea seară. Imediat a putut să se scoale şi să se apuce de treabă. Teama şi disperarea au dispărut. Era nespus de fericită de ajutorul rapid. A sosit duminica, tânăra creştină vrând să se ducă la slujba religioasă. Atunci socrilor păgâni le-a părut rău de promisiunea făcută. Au ars din nou Biblia şi cartea de cântări şi n-au lăsat femeia să meargă să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. În aceeaşi zi Fan-yiao a pus iar stăpânire pe ea. În timpul nopţii tânăra a fost foarte chinuită aşa că a doua zi nu mai era bună de nici o treabă. Păgânii au băgat acum de seamă că nu e de glumit cu acest Isus al creştinilor. Datorită schimbărilor permanente ei au putut observa că demonii intră imediat în joc dacă te desprinzi de Isus. În frica lor socrii au pus să fie dusă într-o lectică la casa de rugăciune a lui Isus. Grupul de rugăciune s-a adunat iarăşi pentru femeia chinuită, postind şi rugându-se timp de trei seri. Însă de data asta Fan-yiao nu mai voia să plece. Atunci evanghelistul a simţit că trebuie să acţioneze. S-a apropiat de femeia posedată şi a poruncit duhurilor necurate în numele lui Isus să o părăsească. Pentru asta el a întrebuinţat în limba chineză expresiile:”Timpul vostru s-a terminat. Acum trebuie să o părăsiţi în numele lui Isus!” Atunci deodată, din tânăra femeie s-a auzit un glas de bărbat:”Cine mai poate să suporte atâta rugăciune?Asta e insuportabil!” Din acel moment femeia a fost eliberată. De-acum cu aprobarea socrilor, putea să-şi vadă de credinţa ei. Fan-yiao nu s-a mai reântors. Ea a fost complet vindecată. Aceste două exemple ne arată că omul nu e supus numai bolilor mentale şi emoţionale, ci şi influenţelor demonice ce transced toate barierele geografice şi rasiale. Cazuri similare pot fi observate în întreaga lume şi în Noul Testament deasemenea.

 

Deoarece posedarea demonică este o realitate biblică, psihiatrul obişnuit , nefiind creştin, nu va putea înţelege aceste lucruri. Un om care nu gîndeşte decât tridimensional, nu va putea înţelege niciodată sfera divină şi cea demonică. Deasupra imaginii despre demonic, străluceşte realitatea biruinţei Domnului Isus asupra puterilor întunericului. Şi cine s-a dăruit acestui Isus este părtaş la aceeaşi biruinţă. Însuşi Isus a spus:”În numele Meu vor scoate draci.”(Marcu 16:17).

 

O misionară lucra în mijlocul unui trib din Noua Guinee invadat de magie. Mulţi vrăjitori îi ţineau pe membrii tribului sub influenţa lor. Misiunea creştină făcea paşi neînsemnaţi în privinţa evanghelizării. Misionara simţea deseori apropiindu-se de ea o teribilă forţă malefică. I-a rugat pe toţi prietenii ei creştini din ţara de origine să se roage cu tărie pentru ca vraja ce stăpânea acea regiune să poată fi ruptă. Sora nu numai că simţea o nemaipomenită luptă a duhurilor rele în jurul ei, dar era ameninţată în mod ciudat de animale sălbatice. De fiecare dată când voia să viziteze un anumit sat în care se afla un vrăjitor vestit, îi ieşeau în cale şerpi care o obligau să se întoarcă. Ea lua aceste întîmplări cu animale drept coincidenţe, până ce într-o zi a priceput mai bine cum stau lucrurile.

 

Mergînd într-o călătorie misionară, pe drumul de întoarcere a trecut şi prin acel sat. Fără a bănui ceva a intrat într-o colibă cu scopul de a vesti evanghelia. În timp ce vorbea cu o femeie, a simţit că peste ea îşi revarsă puterea o forţă sinistră. Avea impresia că cineva vrea să o ucidă pe la spate. S-a întors şi a observat că un bărbat care se afla în colţul încăperii o fixează cu privirea. S-a speriat s-a simţit ca hipnotizată de această privire şi în clipa aceea a ştiut că puterea malefică provine de la acel om. A încercat să se roage în gând. Nu-i reuşea însă prea bine sub ameninţarea acelei puteri. În final n-a mai găsit altă soluţie decât să provoace demonul în numele Domnului Isus. Atunci s-a întâmplat ceva nemaipomenit. Omul cu privirea fixă s-a prăbuşit la pământ şi a început să se târască spre misionară. Cînd ea a ieşit din colibă el tot se mai târa scâncind şi gemând în urma ei. Această întâmplare aminteşte de istorisirea despre zeul filistean Dagon (1 Sam 5:3) care zăcea dimineaţa în faţa chivotului lui Dumnezeu. După aceasta, misionara a aflat că fără să bănuiască, nimerise în casa marelui vrăjitor. Băştinaşii ştiau despre puterea acelui om de a-şi aduce sub ascultare animale sălbatice, folosind-le apoi în scopuri malefice.

 

1. PUTEREA SÂNGELUI LUI HRISTOS

“Am vrut să organizez o evanghelizare într-un sătuc. Bine pregătit cum mă credeam eu, m-am prezentat în faţa unui număr de oameni care se adunaseră în curtea şcolii. Vorbirea mea era însă din ce în ce mai grea de parcă cineva ar fi vrut să-mi închidă gura. M-am pornit pe drumul de întoarcere tot ud de transpiraţie. Însă ceva îmi era clar. Întâmpinase împotrivire, dar eu, tânăr vestitor al Cuvântului lui Dumnezeu nu bănuiam ce putea fi. Oare îmi mai foloseau la ceva predicile mele bine pregătite într-o astfel de situaţie ? Oare oamenii aceia n-aveau nevoie de cu totul altceva ? Preocupat de astfel de gânduri m-am urcat târziu în pat, în camera mea de la mansardă, şi am stins lumina. Vai, dar asta ce mai era ? În faţa mea stătea ceva ce semăna cu o umbră mare, întunecată. Auzeam şi un glas care spunea clar: “Dacă mai îndrăzneşti să faci evanghelizare am să te omor, căci acele suflete sunt ale mele !” Ce să spun la aşa ceva ? Pentru mine exista un singur răspuns: “Dacă Domnul îmi dă o însărcinare nimeni n-are voie să-mi stea împotrivă !” Însă glasul îmi spunea iar: “Bine, deci urmează să te omor!” În acel moment am simţit cârcei în mâini şi în picioare care se extindeau peste tot corpul că în final să-mi atace inima. Nu mă simţeam în stare să fac nici o mişcare şi mă răcisem de tot. Am zăcut aşa două ore, şi cârceii au început să cedeze. Atunci nu mă mai îndoiam că duşmanul vrea să mă ucidă. În acelaşi timp ştiam şi că nu va reuşi dacă Dumnezeu nu-i va îngădui.

Perioada următoare a fost grea pentru mine. Curând am aflat sursa opoziţiei din acel sat. În multe cămine domnea ghicitul şi vrăjitoria. Unii dintre ei erau chinuiţi de puterile răului sub stăpânirea cărora ajunseseră. Voiam să mă pregătesc pentru alte evanghelizări, dar nu mă simţeam în stare. Voiam să mă rog, dar nu putea decât să zac şi să suspin. Multă vreme am avut aceleaşi spasme ca în prima mea noapte petrecută acolo, dar nu mai apărea nimic. Eram în mare strâmtorare şi nu prea mai ştiam ce să fac. Dacă n-aş fi avut siguranţa că Domnul m-a chemat la acea lucrare, aş fi abandonat-o. Fraţii cu care eram nu mă luau în serios. Dar am dat peste un om al lui Dumnezeu, plin de har care avea experienţă în astfel de cazuri. L-am încredinţat de necazul meu. I-am spus că eu, predicator al lui Dumnezeu nu puteam să-mi pun mâinile peste alţi oameni care mă rugau ca să poată în sfârşit să aibă parte de ajutor şi eliberare. Eram eu oare chemat numai să predic ? Ca păstor sufletesc trebuia să mă prezint în faţa lor neajutorat la nevoile lor stringente ?

Ştiu acum că Domnul mă îndrumase spre bătrânul om al credinţei. Mi-a făcut un serviciu nepreţuit care a schimbat cursul lucrurilor. Ce-am aflat de la el ar fi trebuit să aflu în timpul pregătirii teologice. Totuşi poate atunci n-aş fi priceput eu aşa bine. Însă acum stând, în focul luptei, indicaţiile bătrânului frate mi-au fost de mare ajutor. Era un lucru nou ceea ce-mi spunea el despre puterea sângelui lui Hristos? Nu, dar toate aceste lucruri erau pentru mine noi şi măreţe.

Acest lucru n-a condus doar la încetarea spasmelor, ci poziţionarea mea sub protecţia sângelui Mântuitorului mi-a dat puterea de a acorda ajutor spiritual şi altora. Prin sângele lui Hristos ne-au fost dăruite puterea şi biruinţa.”

 

XII. FĂRĂ PUTERE

“Această întâmplare ne întoarce în timp în primăvara anului 1959. Un dentist ne-a chemat la telefon şi s-a interesat de obiectul lucrării noastre. Voia să ştie care este obiectivul final al asistentei noastre spirituale prin telefon şi cum procedăm. I-am dat informaţiile cerute şi el a spus că ne va vizita la birou şi am stabilit termenul.

Dentistul s-a prezentat punctual fiind foarte agitat. Nu putea sta o clipă locului pe scaun şi în plus bătea la ochi cum fixa totul cu privirea. Simţeam chiar că de la el de degajează o atmosferă sinistră şi că vrea să ne atragă sub influenţa lui. De obicei la asemenea discuţii participă doi dintre noi şi amândoi am avut aceeaşi senzaţie neobişnuită. Ne-am retras pentru câteva clipe de rugăciune. După aceea a avut loc o discuţie aprinsă.

 

După ce peste o jumătate de oră domnul acela a plecat am simţit planând asupra noastră o influenţă malefică şi printr-o rugăciune fierbinte ne-am pus la adăpost să nu fim afectaţi. În dimineaţa următoare sinistrul personaj ne-a sunat iar că să întrebe dacă n-am simţit nimic în seara ce trecuse. Am întrebat: “Ce trebuia să simţim ?” El însă a întrerupt brusc convorbirea. Următoarea dimineaţă a sunat şi a întrebat acelaşi lucru şi din nou a închis telefonul. Procedura neobişnuită ne-a pus pe gânduri.Au trecut câteva zile. Ne-a rugat să ne rugăm pentru el. Apoi ne-a sunat ca să ne spună că de la Satan pornise însărcinarea de a submina asistenta noastră spirituală prin telefon. Disperat ne-a spus că în timpul studiilor făcute în Marseille şi Paris s-ar fi dat Satanei semnând cu sânge. Şi oricât ar vrea să ne asculte sfaturile spunea că nu poate da înapoi. După câteva zile iar a sunat că să ne spună că venise la noi să ne ia vieţile, dar că prin metodele sale obişnuite nu i-a reuşit. Ceea ce a vrut să ne facă nouă s-a întors asupra lui. Că dinspre noi vine o putere mult mai mare ca a lui. Spunea că nu mai poate rezista. Nu poate să primească Cuvântul lui Dumnezeu pentru că el este al lui Satan, care acum îl împinge la moarte. A doua zi am primit o carte poştală. În partea dreaptă avea însemnată o cruce şi mai jos erau cuvintele nenorocitului: “Când această carte poştală va ajunge la voi eu voi fi mort.”Puţin după aceea am fost sunaţi de cei de la poliţia locală. Ne-au transmis că dentistul s-ar fi sinucis prin împuşcare şi că zace în camera sa. Lângă el era scrisă în latină aşa-zisa “reţetă a lui Solomon” şi că dacă ne interesează ne-ar putea-o trimite.Nefericitul chinuise mulţi ani pe alţii. Nu era un dentist atent şi totuşi avea o clientelă numeroasă. Însă, datorită pactului satanic, credinţa sa în Dumnezeu a trebuit să fie distrusă. Nu dovedeşte oare această întâmplare că puterea lui Dumnezeu, puterea lui Isus Hristos, este nespus mai mare decât cea a diavolului ? Nu dovedeşte ea că rugăciunea credincioşilor nu este în zadar ? Isus a biruit iadul şi pe diavol, El este cel puternic. El a nimicit puterea întunericului.”

 

XIII. NUMELE LUI ISUS MAI PRESUS DE ORICE

“Era pe la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Scăpasem cu bine din mâna ruşilor, dar mă cuprinseseră depresiile. Nu era de mirare, aveam 1,94 m înălţime şi era subnutrit. Foamea şi epuizarea îşi făcuseră efectul distrugător. Nevroza mea era tot mai jalnică şi nu se mai putea fără medic. Unul îmi prescrise picături cu opiu, de luat permanent pentru calmare. Altul a renunţat la medicamente, m-a luat la sanatoriul său şi a încercat o discuţie psihologică de vindecare. Ambele metode au dat rezultate minime. Opiul mă adusese într-o stare şi mai nenorocită, iar convorbirile aveau efect cât eram cu medicul. Am încercat să-mi reiau activitatea de pastor evanghelic. Munca a intensificat suferinţa. Am avut zile negre şi soţia a chemat medicul în ajutor.

 

Într-o zi când mi s-a părut că încercarea e la culme Dumnezeu însuşi a intervenit. A venit în vizită un predicator, pe care însă am căutat imediat să-l evit. Eram într-o stare în care nu-mi doream să vorbesc cu nimeni. Predicatorul a vorbit cu soţia mea. El i-a spus că are impresia că trebuie să se roage cu mine cu punerea mâinilor, conform Iacov 5:14. La început am fost cu totul împotrivă, căci punerea mâinilor conform Bibliei îmi era complet necunoscută. La universitate nici n-auzisem de asemenea obiceiuri creştine, iar cu pietiştii nu intrasem în contact. De aceea pentru mine dorinţa predicatorului era exagerată. Totuşi soţia mea a biruit. Mi-a vorbit de poziţia Bibliei şi m-am supus. Fratele s-a rugat astfel, dar nu s-a întâmplat nimic. Ziua următoare a venit iarăşi. Când a văzut că toată osteneala să nu dă nici un rezultat, a început să se intereseze despre împovărările din viaţa mea. Atunci am fost răscolit pe interior, ce împovărări aş putea avea eu care sunt preot?

 

Atunci fratele mi-a spus despre mulţimea descântătorilor din regiunea mea natală şi de mulţimea păcatelor săvârşite datorită vrăjitoriei. El mi-a atras atenţia că dacă strămoşii mei au săvârşit şi ei astfel de păcate atunci s-ar putea să apese asupra mea. Acum mi s-a aprins un beculeţ. Şi tata fusese bolnav de tânăr. Medicii nu l-au putut ajuta şi de aceea bunica l-a dus la un descântător. Şi de data asta tratamentul magic a dat rezultat. Evanghelistul mi-a atras atenţia că în cazul meu era încălcată prima poruncă, care zice că Domnul va pedepsi păcatul părinţilor în copii pană la al patrulea neam. Apoi m-a întrebat dacă eu iau vindecarea tatălui meu drept una normală. Şi am recunoscut că are dreptate. Am îngenunchiat împreună. Iată încă ceva străin titlului meu de preot. M-am pocăit de păcatele strămoşilor mei de ale mele proprii. A fost o pocăinţă care mi-a dat viaţă, căci am simţit prin credinţă că sunt iertat şi mi-am predat viata lui Hristos. Predicatorul mi-a pus mâinile cum făcuse cu o zi înainte. Deodată depresiile au dispărut şi în mine s-a făcut lumină. O pace de neînchipuit a pătruns în mine şi un simţământ necunoscut mie până atunci mi-a cuprins inima. Această bucurie a ţinut săptămâni şi luni la rând. Abia acum înţelegeam cum de-a putut Luther să traducă versetul din Filipeni 3:20 prin cuvintele: “Noi ne preumblăm prin cer”. Aveam senzaţia că picioarele mele nici nu mai atingeau pământul. Totul, inclusiv viaţa mea cenuşie, a fost schimbat prin dragostea lui Isus. Biblia şi misiunea mea aveau acum o altă înfăţişare. Când am fost la medic pentru consultaţie concluzia a fost o nespus mai bună stare fizică, dar mai ales sufletească. Însă senzaţia de viaţă trăită din plin s-a redus încetul cu încetul. Minunea se întâmplase după ce eu trăisem câţiva ani buni ca preot, dar cel care mi-a vestit adevărata salvare prin Isus a fost un modest evanghelist. Ceea ce prin harul lui Dumnezeu se întâmplase cu mine a avut oarecum un răsunet în parohie. Membrii bisericii au devenit atenţi la noul mod de vestire. Scopul meu era acum să apropii inimile ascultătorilor mei de Dumnezeu că să-L proslăvesc. Cuvintele nu s-au întors fără rod. Oamenii se întorceau la Dumnezeu. Chiar şi în împrejurimi pe unde eram chemat să slujesc au avut loc mişcări de trezire spirituală. Înainte nu era posibil să se ţină slujbe religioase în timpul săptămânii şi nici ore de rugăciune. Acum însă fără vreun efort toate acestea sunt posibile. Cel ce aprinsese focul îl întreţinea încă. Numele lui Isus a devenit flamura ce flutură peste întreaga mea slujire. Acest nume este pentru mine o putere menită să salveze pe mulţi. Mi-a revenit sarcina arzătoare să spun tuturor ce conţine Numele ISUS: “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. “- Faptele Apostolilor 4:12.

 

XIV. REGINA ÎNTUNERICULUI

Cu ani în urmă am primit invitaţia de a ţine câteva prelegeri la o conferinţă misionară în Haiti. Fără să vreau am ajuns pe această insulă ţinta puterilor întunericului. Haiti este cunoscută drept un amestec de: iudaism, spiritism macumba, zombeism african, lamaism tibetan şi vuduism, cele mai cunoscute măşti ale cultelor satanice.

 

Introducerea în vuduism mi-a fost făcută de misionarul Toirac, lucrător aici de 14 ani. În fiecare an vuduiştii organizează un festival magic pentru care aleg un rege al întunericului, pentru anul care urmează, şi regina. Dintre practicile înfiorătoare ale acestor regi numiţi “prin mila Satanei” face parte şi ritul jertfirii copiilor care se oficiază la fiecare 2 săptămâni. Copii mici sunt furaţi la miez de noapte şi jertfiţi Satanei. Prima mea întrebare a fost: “Cum, dar aceste răpirii şi jertfe nu sunt ele descoperite de poliţie şi condamnate de judecătorie ?” Toirac a spus că ei nu gândesc atât de european ca mine. Poliţia şi judecătorii sunt vunduişti şi sunt de acord. Chiar şi preşedintele ţării ar fi vuduist cu toate că oficial aparţine bisericii catolice. L-am întrebat apoi: “Copii credincioşilor pot fi furaţi şi jertfiţi ?” Misionarul a arătat că în Haiti sunt puţini creştini cu atitudine clară. Odată a avut un interviu cu una din reginele întunericului şi i-a adresat şi ei această întrebare. Răspunsul a fost următorul: “Pot să iau copii creştinilor cu numele, dar nu şi copii creştinilor adevăraţi.” Toirac n-a fost satisfăcut de răspuns şi i s-a adresat astfel: “Ei bine eu nu-i pot deosebi ! Cum se face că reusiţi ?” Când umblu noaptea prin sat văd pe creştinii adevăraţi cu o lumină strălucitoare pe frunte sau cu o Biblie la piept. Asupra lor n-am nici o putere !”

Aici tragem linie la istorisirea satanică relatată şi concluzia este: copiii creştinilor născuţi din nou sunt apăraţi de credinţa părinţilor lor care au o viaţă de rugăciune. Aceasta este explicaţia textului scris de apostolul Pavel în 1Corinteni 7:14: “Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altmintrelea copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi.” Părinţii credincioşi ridică zidul de apărare al copiiilor lor. Într-o perioadă în care tineretul nostru este în decadenţă acest lucru este o lumină în întuneric.

 

1. HRISTOS SAU SATAN ?

La sfârşitul cărţii vom mai da un singur exemplu care istoriseşte o dată-n plus despre puterea de biruinţă a lui Isus. Peter Oktavian a făcut parte timp de peste 15 ani din colectivul didactic al şcolii biblice din Batu, Java. Această şcoală sub îndrumarea a doi germani, D.şi V.Scheunemann a avut o influenţă deosebită asupra întregii mişcări de trezire din Indonezia. La această scoală a fost angajat şi un şofer care avea importante puteri magice. El o învăţase la Mecca în Arabia Saudită. Odată în India a pus să fie îngropat timp de patru săptămâni. Şi tocmai acest om cu puteri satanice conducea maşina şcolii biblice. Atât elevii cât şi profesorii au luat seama la el. Au observat că numai dacă se concentra un pic putea omorî de la distanţă câini, pisici şi alte animale.

 

Conducerea nu mai putea tolera această situaţie şi omul a fost luat la întrebări. A trebuit să se destăinuie în faţa a patru profesori. Ei l-au întrebat: “Este adevărat că tu poţi omori animale prin magie ?” El răspunse: “Da! Dar să stiţi că pot omori şi oameni, nu numai animale!” Zicând aceasta l-a privit intens pe Oktavian spunând: “Uită-te în ochii mei! În cinci secunde mori!” Oktavian a simţit că aşa se probează credinţa sa. Şi de data asta a spus el: “Uită-te în ochii mei! Dacă în Numele lui Hristos nu te laşi de magie şi nu te întorci la Domnul Isus în 15 minute vei fi mort.”

Ambii bărbaţi s-au privit cu intensitate. Au trecut cele cinci secunde şi nu s-a întâmplat nimic. Magicianul nu a avut nici o putere asupra lui Oktavian. Dimpotrivă peste 15 minute vrăjitorul a căzut de pe scaun fără cunoştinţă. Probabil s-ar fi îmtâmplat aşa cum proorocise Oktavian. Însă atât profesorii cât şi Oktavian au găsit cu cale că omul să nu moară înaintea lor, că nu era bine. Aşa că Oktavian i-a strigat: “În Numele lui Isus scoală-te!” Vrăjitorul şi-a revenit, de data asta însă arătând a om lovit şi slăbit. A predat celor prezenţi o grămadă de fetişe, amulete şi şi-a scos nişte ace din mână. Toate aveau menirea să-l apere de vrăjitoriile altora. A promis că-şi va da viaţa lui Hristos, dar n-a făcut-o. Conducerea a aflat că el deţinea încă multe alte obiecte magice şi au trebuit să-i desfacă contractul de muncă. El este cel mai periculos vrăjitor din Java de est. Şi un astfel de om a lucrat patru ani la şcoala biblică ! Putem astfel vedea cât de şiret este Satana care-şi infiltrează oamenii în Împărăţia lui Dumnezeu ca să poată produce tulburare. Această tactică este rareori sesizată.

 

Odată un predicator penticostal sincer mi-a spus: “Se întâmplă ca uneori la noi să pătrundă chiar mediumi spiritişti care vorbesc în limbi, dar tulburarea care se produce nu este pusă pe seama lor !” Dacă el poate recunoaşte acest lucru înseamnă că este pe o poziţie biblică.   –  „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne-a dat biruinţa prin Isus Hristos !“

=AMIN=

 

https://horst-koch.de/hristos-sau-satan/

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////