Să învăţăm de la “creştinul globalizator” Nebucadneţar, care a făcut un dumnezeu din “excrementele gândirii aurii” ale comunismului multilateral de capitalist- fesenizant; Acesta i-a pus pe toţi oamenii planetei să pupe şi oase(m0aşte)mute, surde, oarbe, scârboase, pentru a-i obliga pe toţi CIP-uiţii să se închine la Icoana Fiarei…, ca să facă din toţi, precum din cei 3 EVREI-niste terorişti, buni de aruncat în cuptorul faraonic, încins de 7 ori mai tare pentru martirii, pentru torţele nestinse de mine, care se împotrivesc sataniştilor globalizoi… Daniel, Capitolul 3; MĂRTURII ale catorva PREOŢI POCĂIŢI; Cum arata Ierusalimul modern si de ce nu ar trebui divizat niciodata; Secretul credinţei creştine… Un pom sădit lîngă un izvor de apă…Dumnezeu și Rațiunea…Unde sunt morţii?Isus, un dar minunat în folosul tuturor… Ce spune Biblia despre răpire, când va avea loc, cum va fi?

INIMA OMULUI este:

TEMPLU A LUI DUMNEZEU SAU ATELIER AL SATANEI

Conține 10 tablouri (imagini ) in care s-ar putea sa te regasești si tu…

1 Ioan 4:4-10

Această cărticică nu este nouă. Ea a apărut acum vreo 200 de ani pentru prima dată în Franţa şi a fost o mare binecuvântare pentru mii de suflete. Acuma o lăsăm să apară într-o formă nouă, revizuită, corespunzătoare Cuvântului lui Dumnezeu. Este o oglindă duhovnicească în care oamenii îşi pot vedea starea sufletească, la fel cum o vede Însuşi Dumnezeu. Sunt nenumăraţi aceia care în această cărticică îşi recunosc propria lor inimă şi prin pocăinţă şi credinţă în Cristos, au putut primi o altă inimă şi un alt Duh. La citirea acestei cărţi, aminteşte-ţi că reprezintă o oglindă în care te poţi vedea tu însuţi. Păgân, creştin, necredincios sau decăzut, îţi poţi vedea chipul, aşa cum te vede Dumnezeu. La Dumnezeu nu există o privire la faţa omului, EL priveşte inima.
Satan este tatăl minciunii, voievodul întunericului şi dumnezeul acestei lumi. El se îmbracă într-un înger al luminii şi duce în eroare prin aceasta multe suflete. Dar el nu este un înger al luminii, chipul lui este denaturat şi mulţi nu vor să recunoască adevăratul chip al Satanei. Aşa ca în trecut, şi astăzi există mulţi apostoli şi profeţi mincinoşi care se prefac în apostolii lui Cristos. Aceasta nu e de mirare când însuşi Satan s-a prefăcut într-un înger de lumină (2 Corinteni 11:13-14). Diavolul, dumnezeul acestei lumi a orbit simţurile necredincioşilor, aşa încât ei nu văd minunăţia Evangheliei şi claritatea lui Cristos (2 Corinteni 4:4). Toţi păcătoşii sunt duhovniceşte morţi şi orbi în faţa lui Dumnezeu, după mersul acestei lumi şi după voievodul care domneşte în văzduh, care în acest timp îşi are lucrarea în copii necredinţei (Efeseni 2:2). Dacă ochii lor nu se vor deschide pentru starea lor pierdută, atunci ei merg pe drumul osândirii. Cel care va spune că nu are păcate, se înşeală pe el însuşi (1 Ioan 1:8).
Dacă vei citi aceste rânduri şi vei studia imaginile, poţi vedea propria ta inimă. Nu interzice luminii lui Dumnezeu să-ţi arate adevărata stare a inimii tale. Recunoaşte-ţi păcatele şi nu încerca să ascunzi existenţa lor, căci Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“ (1 Ioan 1:8-10). „Sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat“ (1 Ioan 1:7b). Ori asculţi de Diavol, ori asculţi de Dumnezeu. Ori eşti un ucenic al păcatului, ori eşti un slujitor a lui Dumnezeu. Dacă păcatul guvernează viaţa ta, nu o ascunde. Strigă la Dumnezeu care e pregătit să te elibereze prin Isus Cristos care a venit în lume pentru a elibera pe păcătoşi şi pentru a rupe puterea lui Satan pe care acesta o are asupra noastră din cauza păcatelor noastre. EL este Salvatorul nostru. Te afli în faţa lui Dumnezeu care îţi cunoaşte toate secretele, toate gândurile şi faptele ascunse. Este imposibil să te ascunzi de Dumnezeu, să Îi ascunzi faptele tale. Căci EL, care a creat urechea noastră, EL să nu audă? Cel care a făcut ochii, El să nu vadă? „Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui“ (2 Cronici 16:9). „Căci Dumnezeu vede purtarea tuturor, priveşte paşii fiecăruia. Nu este nici întunerec, nici umbră a morţii, unde să se poată ascunde cei ce fac fărădelegea“ (Iov 34:21-22).
„Dar Isus nu se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi“ (Ioan 2:24).
„Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!” (Psalm 32:1-2). Citeşte şi Psalmul 51.
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11:28).
J. R. Gschwend

TABLOUL Nr. 1
INIMA PĂCĂTOSULUI

Acest tablou arată inima unui om din lume, ceea ce numeşte Biblia „păcătos”; asta înseamnă o inimă condusă de duhul lumii şi de dorinţele şi poftele cărnii. Ăsta este adevăratul tablou al inimii, aşa cum Dumnezeu îl vede. Ochii tulburaţi vorbesc de beţie, cum scrie în Proverbe 23:29-33: „Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînţelegerile? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt rănile fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii? Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul cu vin amestecat. Nu te uita la vin cind curge roş’ şi face mărgăritare în pahar; el alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilic. Ochii ţi se vor uita după femeile altora, şi inima îţi va vorbi prostii”Pe acest prim tablou, vezi inima omului locuită de diferite animale, care reprezintă multe păcate. Pentru că inima este locuinţa păcatelor noastre. Prin gura profetului Ieremia, Dum¬nezeu ne spune: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Isus Însuşi confirmă spunând: „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru, şi spurcă pe om“ (Marcu 7:21-23).

Păunul Fiecare admiră frumuseţea lui. Aici în inima omului repre¬zintă păcatul trufiei. Lucifer, un fost înger de lumină a lui Dumnezeu, a căzut prin mândria lui şi a devenit vrăşmaşul lui Dumnezeu, Satan (Isaia 14:9-17; Ezechiel 28:12-17). Mân¬dria vine din adâncul iadului şi se manifestă în diferite feluri. Unii oameni sunt mândri de bogăţia lor, creşterea lor bună, înţel¬epciunea lor sau toaletele lor prin care îşi expun corpul lor fără ruşine. Alţii se împodobesc cu tot felul de podoabe cum scrie în Isaia 3:17-24. Alţii iarăşi se mândresc cu strămoşii lor, cu naţionalitatea lor, cultura lor, sportul lor, uită însă că în 1 Petru 5:5 scrie: „Căci Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. Dumnezeu urăşte mândria şi trufia (Proverbe 8:13). „Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înaintea căderii“ (Proverbe 16:18).

Ţapul Un animal rău mirositor, plin de poftă şi râvnire. El repre¬zintă desfrâul, curvia şi preacurvia. Aceste păcate întrece orice măsură în vremurile noastre moderne. Este timpul de pe urmă. Trebuie să fim conştienţi de adevărul cuvintelor lui Isus, când a spus cu 2000 de ani în urmă: …”Timpul de pe urmă va fi ca zilele Sodomei şi Gomorei”. Acest duh modern al lumii, nu a cuprins numai bărbaţi şi femei, ci a pătruns şi în familia creştină, în şcoli şi cercuri studenţeşti. Şi anume, această sâmânţă a răului este semănată draconic şi rafinat prin cinematrografe, teatre şi literatură pornografică etc. Şi aceea ce Dumnezeu clar numeşte „păcat” este pur şi simplu „moralitate modernă”. Mii de oameni tineri îşi iau ca exemple pentru viaţa lor personaje din filme sau romane; o sfârşesc însă cu suferinţă, ruşine şi căinţă. Artişti şi artiste care duc o viaţă desfrânată sunt eroii şi eroinele generaţiei de astăzi. Localurile de dans sunt locuri de imoralitate. Însă adevăraţii eroi sfinţi cum îi arată Dumnezeu pe Iosif (Geneza 39:9) nu mai sunt luaţi ca exemplu. Chiar şi cel mai rău păgân din tribul Zulu, nu ezită a condamna la moarte curvarii, iar civilizaţia noastră, chiar de la eilar putea să înveţe ceva, căci în ziua judecăţii el ne va acuza. Dumnezeu ne spune, să nu ne jucăm cu desfrâul, ci să-l evităm. „Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Căci cei doi se vor face un singur trup. Dar cine se lipeşte de Dom¬nul, este un singur duh cu EL. Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6:16-19). „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi“ (1 Corinteni 3:17).

Porcul El reprezintă aici beţia şi necumpătarea. Este un animal murdar care înghite tot ce găseşte în drumul său curat sau necurat. Aşa face şi o inimă păcătoasă. Ea primeşte tot ce e necurat, orice i se oferă, orice expresie atrăgătoare, orice gând rău, orice literatură sau tablou pornografic. Corpul ome¬nesc care e destinat a fi Templul Dumnezeului Viu, e murdărit cu hrană necurată, obiceuri proaste şi patimi. Fumatul stăpâneşte omenirea ca niciodată. Numai puterea lui Dumnezeu poate să elibereze aceste suflete robite de Satan. Oamenii religioşi niciodată nu şi-ar permite să fumeze într-o biserică în timpul serviciului divin; ar fi o profanare pentru Casa lui Dumnezeu. Ei nu se gândesc însă că-şi profanează trupul, care de fapt e Templul lui Dumnezeu. „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu“ (1 Corinteni 3:16-17; 1 Corinteni 6:18-19).Îmbuibarea este de asemenea o urâciune înaintea lui Dum¬nezeu. Noi mâncăm pentru a trăi, nu trăim pentru a mânca. Foamea poate fi potolită cu o hrană sănătoasă. Însă pofta nesătulă strigă mereu: „Mai mult, mai mult, dă-mi, dă-mi!” Pofta niciodată nu e sătulă, ea niciodată nu are destul. După Vechiul Testament, beţivii şi destrăbălaţii au fost omorâţi cu pietre (Deuteronom 18:21). „Căci beţivul şi cel ce se dedă la îm¬buibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe“ (Proverbe 23:21). „…cel ce umblă cu cei desfrânaţi, face ruşine tatălui său“ (Proverbe 28:7). Aminteşte-ţi că un anumit om bogat, un destrăbălat, rob al acestei patimi a murit, şi şi-a ridicat ochii din iad, unde a fost chinuit groaznic. Nu cred că este nevoie să amintesc ce mizerie aduce beţia. Este o realitate prea mare ca să se vorbească doar superficial despre ea. Dumnezeu ne spune foarte clar că un beţiv nu va moşteni niciodată Împărăţia cerului. Cei ce prepară băuturile tari şi cei ce le vând, sunt şi ei vinovaţi, pentru că Dumnezeu spune: „Vai de cei tari când este vorba de băut vin, şi viteji când este vorba de amestecat băuturi tari“ (Isaia 5:22). „Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spu¬moasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea“ (Habacuc 2:15). „…Arfa şi alăuta, timpanul, flautul şi vinul le înveselesc ospeţele; dar nu iau seama la lucrarea Domnului, şi nu văd lucrul mâinilor Lui“ (Isaia 5:12). „Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahi, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 6:9-10).Păcatele firii pământeşti ne sunt arătate în Galateni 5:19-21. „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum v-am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi „nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18).Invitaţia lui Isus spune: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” (Isaia 55:1). „Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da EU, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va pre¬face în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică“ (Ioan 4:14).

Broasca ţestoasă Ea întruchipează lenevia, care amână cea ce trebuie făcut, de pe o zi pe alta, şi vrăjitoria. Căci necredinţa este un păcat al vrăjitoriei. „Poftele leneşului îl omoară, pentru că nu vrea să lucreze cu mâinile“ (Proverbe 21:25-26). Iosua a trebuit să spună copiilor lui Israel: „Nu fiţi leneşi în recoltarea pământului”. Fiinţa omenească este foarte nepăsătoare şi leneşă pentru moştenirea lucrurilor Dumnezeieşti. Isus spune: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă“ (Luca 13:24). „Cine caută găseşte“ (Luca 11:9). „Împărăţia cerurilor se ia cu năvală şi ceice dau năvală, pun mâna pe ea“ (Matei 11:12). Lenea duce în spatele ei osândirea şi ruina sufletului nostru în privinţa vindecării. Ne împiedică la rugăciune, ne împiedică să cercetăm conştiincios tainele lui Dumnezeu, şi la apucare în stăpânire a bogatelor promisiuni ale lui Dumnezeu. Ea duce la distrugere. Când Dumnezeu îţi vorbeşte şi stăruieşte să-I dai AZI inima ta, atunci diavolul spune: „Dăi-o numai MÂINE sau în altă zi” care poate nu mai vine de loc. Iar tu mori fără să fi salvat, fără Isus Cristos. Dumnezeu spune: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile“ (Evrei 3:7-8). Câţi oameni s-au prăpădit deja, deoarece au amânat ziua când se puteau vindeca în Isus, zi care însă nu a mai venit. Ziua de „MÂINE” nu îţi aparţine ţie.Carapacea broaştei ţestoase serveşte multor vrăjitori pen¬tru vrăjile lor şi arată în acest chip păcatul vrăjitoriei. Fie că e credinţa în puterile vrajei, sau practica în ghicire, în loc să ne punem toată încrederea în viul Dumnezeu. Mai ales în timpul încercărilor, bolilor sau sărăciei, Sfânta Scriptură ne spune să-L chemăm pe Dumnezeul cel viu. care este pregătit să ne ajute, nu să ne lase în voia unei întâmplări bune sau rele. „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea lui; dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână“ (Psalmul 37:23-24). „Ci Dumnezeu este Cel ce judecă. El scoboară pe unul şi înalţă pe altul“ (Psalmul 75:7-S). Dumnezeu a dat copiilor lui Israel porunci, cu urmă¬toarele cuvinte: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşte¬şugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul. Dumnezeul tău, pe aceste neamuri dinaintea ta“ (Deuteronom 18:10-12). „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii,.uci¬gaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apocalipsa 22:15). „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vos¬tru“ (Levitic 19:31). „Dacă vi se zice însă: Întrebaţi pe ceice cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, cari şoptesc şi bol¬borosesc, răspundeţi: Nu va întreba oare un popor pe Dum¬nezeul său? Va întreba el pe cei rnorţi pentru cei vii? La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta“ (Isaia 8:19-20).În timp ce citeşti această cărticică, Dumnezeu vorbeşte cu tine şi te cheamă la căinţă şi să părăseşti drumul tău. Dar duhul broaştei ţestoase care se află în inima ta îţi şopteşte în toate felurile să-ţi părăseşti hotărârea pentru Cristos şi se osteneşte să-ţi umple inima ta cu neîncredere. „Ce vor spune ai mei, prietenii mei, lumea, dacă mă pocăiesc? Ce se va întâmpla dacă nu voi mai putea dansa şi dacă nu voi mai participa la distracţiile lumeşti?” În locul bogăţiei de nepătruns pe care o avem în Isus; a păcii Lui minunate, a bucuriei Sale de negrăit, minunăţia Lui, viaţa veşnică umplută cu fericire; tu vezi doar lucrurile pe care le-ai părăsit, pe care trebuie să le părăseşti dacă Îl primeşti pe Isus în inima ta. Atunci frica ta de oameni şi de moarte te va face un ucenic al Satanei. Isus însă a apărut, pentru că prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavol şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor“ (Evrei 2:14-15). Acest duh care te împinge să-ţi amâni legămintul de pe o zi pe alta, îţi întăreşte inima în aşa fel, încât devine atât de tare, ca şi carapacea broaştei ţestoase.

Leopardul este un animal fioros. El reprezintă ura, mânia, proasta dis¬poziţie care conduce des inima omenească şi duce de multe ori la violenţă. Tu poţi să încerci să-ţi stăpâneşti proasta dispoziţie, şi îţi poate reuşi, până când, într-o bună zi, iar îţi explodează ca o bombă în tine. Cel mai bun lucru este atunci să o recunoşti şi să-L rogi pe Isus să te elibereze de această mânie diavolească. „Acum nu vă întristaţi!” (Geneza 45:5).„Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău“ (Psalmul 37:8). „Furia este fără milă şi mânia năvalnică, dar cine poate sta împotriva geloziei“ (Proverbe 27:4). „Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăşmăşie. de răutate, de clevetire“ (Coloseni 3:8).Sunt mulţi oameni care încearcă să-şi potolească mânia prin băutură şi fumat sau prin a se răzbuna. „Vinul lor este venin de şarpe, este otravă cumplită de aspidă” (Deuteronom 32:33). Răzbunarea este dulce pentru inima păcătoasă, dar Domnul spune: „A Mea este răzbunarea!” Isus spune: „Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi! Iubeşte şi pe duşmanul tău!” Dumnezeu a promis că ne iartă păcatele, dacă iertăm şi noi pe acei care ne-au jignit. Grija excesivă şi sensibilitatea ne despart de asemeni de Dumnezeu. Cheful de a începe cearta şi de a pune sângele în mişcare se găseşte în inima omului. De aceea Isus ne va dărui pacea adevărată în inima noastră, pentru întotdeauna, dacă vrem această pace. Dumnezeu eli¬berează de mânie.

Şarpelea ademenit-o pe Eva în paradis. El a distrus cea mai frumoasă legătură de armonie cu Dumnezeu. Satana, îngerul cel căzut a fost cuprins de gelozie împotriva lui Adam şi Eva, când i-a văzut în armonie deplină cu Dumnezeu şi nu cu Lucifer. Din gelozie. Satan, s-a hotărât să distrugă minunata ar¬monie şi viaţa lor cu Dumnezeu, cea ce i-a şi reuşit. Aceeaşi gelozie drăcească şi acelaşi chef locuieşte în multe inimi, când văd pe alţii fericiţi şi mulţumiţi. „Gelozia este neînduple¬cată ca locuinţa morţilor” (Cântarea Cântărilor 8:6). Ea aduce gânduri rele în inimă şi distruge fericirea altora, ea poate duce şi la crimă. Acesta este cazul în anumite căsnicii. Este izvorul multor suferinţe şi invidiei în viaţa comercială şi în alte laturi ale vieţii. Chiar şi lucrătorii pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pre¬dicatori şi preoţi, nu sunt imuni la asemenea atacuri. Să facă bine să vegheze, pentru a fi plini de înţelepciune, astfel ca funcţia lor să nu fie tulburată de un duh drăcesc, de invidie, dacă Dumnezeu foloseşte cumva un alt slujitor al Său.

Broasca se hrăneşte cu pământ şi reprezintă dragostea pentru bani şi zgârcenia. „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6:10). Un om zgârcit nu este pregătit să-şi deschidă mâna pentru săraci şi nenorociţi, el încearcă prin mijloace cinstite şi necinstite, să-şi adune bogăţiile acestei lumi, care însă vor fi distruse prin molii şi rugină. Isus a spus: „Nu vă strângeţi comori pe pământ unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii“ (Matei 6:19). „Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Matei 6:21). Acan şi ai săi s-au prăpădit fiindcă au iubit aur, argint, pietre preţioase şi haine frumoase (Iosua 7). Iuda Iscarioteanul, ucenicul lui Cristos s-a spânzurat findcă dragostea de bani l-a făcut să-şi trădeze stăpânul. Aurul şi argintul nu sunt lucruri propriu-zis rele, dar dragostea de bani este peri¬culoasă pentru inima omului. Mii de bărbaţi şi femei îşi ruinează viaţa prin faptul că dau sume mari de bani în săli de joc sau la curse de cai pentru a se îmbogăţi, ca la urmă să piardă tot. Dorinţa de a se îmbogăţi fără multă trudă, duce de multe ori la crimă şi sinucidere. Dragostea de bani şi zgârcenia merg de multe ori împreună cu dorinţa de onoare, putere, de exemplu puterea politică, adică puterea de a stăpini peste alţii, sau puterea banului pentru a asupri pe cei săraci. Şi puterea religioasă care îi face pe oameni să râvnească organizaţiile bisericeşti, şi nu pe Dumnezeu. Cei ce fac aceste lucruri, au tupeul să-i condamne pe sfinţii lui Dumnezeu, care Îl urmează pe Cristos, dar fără să aparţină vreunei biserici oarecare (Marcu 9:38). Isus a spus: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui“ (Luca 12:15). Şi povestea omului bo¬gat: „Ţarina unui om bogat rodise. Şi el se gândea în sine, şi zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng rodurile”. „Iată”, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate rodurile şi toate bunătăţile mele. şi voi zice sufletului meu: „Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani: odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule, chiar în noaptea asta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu” (Luca 12:17-21). Şi „Ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea dacă îşi pierde sufletul său“ (Marcu 8:36). Isus spune: „Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea… nu este viaţa mai mult decât mâncarea?… Fiindcă toate aceste lucruri neamu¬rile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Pentru că unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră (Matei 6:19-

34).Satana Satana – tatăl minciunii este născocitorul tuturor păca¬telor. El stăpâneşte inima. Isus spune: „Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr pentru că în el nu există adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). O minciună nevinovată este la fel de rea ca una grosolană. Există minciuni pe care le spui, le scrii sau le faci. Un făţarnic este un mincinos pentru că se vinde pentru lucruri care nu există. Dumnezeu nu poate minţi. „Dacă zicem că avem părtăşie cu EL, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1 Ioan 1:6). „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, uci¬gaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună“ (Apocalipsa 22:15). „Şase lucruri urăşte Domnul: ochi trufaşi, limbă mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevi¬novat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău şi martorul mincinos care spune min¬ciuni“ (Proverbe 6:16-19).

Steaua arată conştiinţa din fiecare inimă de om. În acest prim tablou conştiinţa este neagră, rea şi probabil pe adormite din cauza repetatelor şi conştientelor păcate. Este orbită şi stricată în aşa fel încât numai poate judeca nici propriile acţiuni. Această conştiinţă rea are câteodată linişte, dar este foarte împrăştiată. Ea acuză acolo unde trebuia să se scuze şi se scuză acolo unde trebuia să acuze. Duhul însă spune: „În vremurile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţăr¬nicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor“ (1 Timotei 4:1-2). Conştiinţa rea este în aşa fel de parcă ar fi arsă cu un fier înroşit. Credinţa în Domnul Isus Cristos ne poate elibera de conştiinţa rea (Evrei 10:22).

Ochiul Domnului vede tot ce se întâmplă în inimă. Nimic nu scapă ochiului Său de foc. De aceea El vede şi toate gândurile ascunse şi toate inten¬ţiile inimii (În aceste tablouri achiul omului corespunde exact cu starea inimii lui).

Micile limbi de foc din jurul inimii reprezintă dragostea lui Dumnezeu, care înconjoară inima păcătosului. Este adevărat că Dumnezeu urăşte păcatul, dar El ne iubeşte şi El nu vrea moartea păcă¬tosului, ci să se pocăiască şi să trăiască. Isus a venit pentru a-i elibera pe păcătoşi. Bucurie mare este în cer, când un păcătos se căieşte. Micile limbi de foc vorbesc şi de sângele lui Isus Ghristos, care ne curăţă de toate păcatele. „Priveşte, acesta este Mielul lui Dumnezeu, care poartă păcatele lumii”.

Îngerul reprezintă vestitorul Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu do¬reşte să vorbească cu el care este descurajat de povara păcatului, pentru ca omul să se aplece şi să se căiască, apoi lumina şi dragostea lui Dumnezeu va putea pătrunde în inima lui.

Porumbelul este simbolul Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, care dovedeşte lumea vinovată în ce priveşte păcatul. Porumbelul mai este şi simbolul dreptăţii şi a judecăţii. Duhul Sfânt se află aici în afara inimii omului. Nu poate locui în inimia unde mai locuieşte păca¬tul. Dacă acest tablou arată starea inimii tale, atunci nu mai rămâne altceva de făcut decât să strigi la Dumnezeu. Deschide¬-ţi inima şi lasă să pătrundă înăuntru lumina Cuvântului Său. „Crede în Domnul Isus Cristos şi vei fi mântuit”. Domnul vrea doar să te ajute şi să te salveze. El a promis să-ţi dea o inimă nouă, un duh nou.

TABLOUL Nr. 2
INIMA CONVINSĂ ŞI DESCHISĂ 
Acest tablou reprezintă inima convinsă, care începe să-L caute pe Dumnezeu. Îngerul ţine sabia,      Cuvântul lui Dumnezeu, „care este viu şi lucrător, mai tăios decât orice sabie cu două tăişuri;   pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii“ (Evrei 4:12). „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”… „Moartea este răsplata păcatului”. „Necredincioşii şi păcătoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă“ (Apocalipsa 21:8).

Îngerul ţine în mâna cealaltă un craniu. El aminteşte păcătosului că toţi trebuie să moară. Corpul nostru pe care-l iubim atât de mult, pe care-l îmbrăcăm, îl hrănim, îl înfrumuseţăm şi îl îngrijim până la idolatrie, moare şi se prăpădeşte, este mâncat de viermi. Dar sufletul şi duhul nostru vor trăi veşnic şi vor apare într-o zi în faţa scaunului judecăţii lui Dumnezeu.

Vedem aici păcătosul care începe să asculte vestea lui Dumnezeu şi să-şi deschidă inima la iubirea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt începe să lumineze inima lui care a fost întunecată de păcat. Lumina lui Dumnezeu pătrunde în Templul Său şi goneşte toată întunecimea. Diferite animale care reprezintă păcatul sunt alungate. De aceea dragă cititorule, permite lui Isus care este Lumina Lumii să pătrundă în inima ta, pe care o va elibera de toată întunecimea, cum o arată tabloul. Isus spune: „Eu sunt Lumina Lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8:12).

Niciodată nu vei putea izgoni întunericul prin propria ta putere şi înţelepciune. Modul cel mai simplu, mai sigur şi mai repede, dar şi unicul, pentru a izgoni întunericul este acela de a lăsa lumina să pătrundă în inimă. Luna şi stelele luminează puţin întunericul nopţii, dar dacă apare soarele atunci dispare întunericul, cât şi micile luminiţe. Isus este „Soarele dreptăţii”. Când Isus a intrat în Templul din Ierusalim, atunci El a izgonit pe toţi aceia care vindeau acolo: oi, boi, porumbei şi a răsturnat masa cămătarilor zicindu-le: „Este scris: Casa Mea se va numi o casă de rugăciune”. „Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari“ (Matei 21:13). Inima ta trebuie să fie un templu a lui Dumnezeu, o casă a Sa. El doreşte să locuiască în ea, s-o înfrumuseţeze, s-o umple cu Duhul Sfânt, cu dragostea Sa şi bucuria Sa. Isus nu a venit doar pentru a ne ierta păcatele, ci El a venit şi pentru a ne elibera din puterea şi stăpânirea păcatului. „Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi adevărat slobozi“ (Ioan 8:36).

TABLOUL Nr. 3
INIMA PREGĂTITĂ PENTRU CĂINŢĂ

Acest tablou ne arată starea unui păcătos care într-adevăr se supune şi se căieşte. Îşi aminteşte de multele şi groaznicele păcate pe care le-a săvârşit şi pentru care Isus a murit pe cruce. Când vede crucea pe care îngerul Cuvântului lui Dumnezeu i-o descoperă, i se rupe inima şi se căieşte din tot sufletul pentru numeroasele lui păcate, de aceea inima lui este tulburată. Când sufletul pregătit de căinţă îşi imaginează marea dragoste a lui Dumnezeu care s-a descoperit în Isus Cristos, deodată această dragoste pătrunde în inima lui. El începe să-L înţeleagă pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume să îndepărteze păcatele, fiindcă El Însuşi a acceptat să moară în locul nostru pe lemnul blestemului. Într-adevăr Isus Cristos a fost biciuit, a fost încoronat cu spini, mâinile şi picioarele Lui au fost găurite de cuie, El a murit pe cruce pentru păcatele noastre, şi aceasta mâhneşte adânc pe păcătosul căit. Inima este pregătită pentru căinţă. Când el citeşte Cuvântul lui Dumnezeu, se vede ca într-o oglindă, şi tot mai mult îşi dă seama cât de mult s-a îndepărtat de Dumnezeu, şi cât de mult a călcat sfaturile Lui. Este adine îndurerat, când se căleşte cu inima în timpul acela Isus se apropie de el. Dragostea şi pacea lui Dumnezeu îi umple inima, apoi începe să înţeleagă că: „Sângele lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte de orice păcat“ (1 Ioan 1:7). „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit“ (Psalm 34:19).

Mai departe Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu“ (Isaia 66:2). Duhul Sfânt îi repetă în şoaptă cuvintele lui Isus: „Fiul meu (fiica mea) du-te în pace, păcatele tale sunt iertate”. Tot privind la cruce, inima pregătită pentru căinţă vede sângele vărsat de Isus şi crede că acesta a fost vărsat personal pentru el. El se simte tot mai mult uşurat de povara păcatelor sale. El recunoaşte că Isus a fost bătut pentru păcatele noastre şi că a fost rănit pentru faptele noastre. EL a purtat durerile şi bolile noastre. Domnul a aruncat toate păcatele noastre asupra LUI (Isaia 53:3).

Lumina Duhului Sfânt umple inima care până acuma era pătată şi plină de întuneric. „De vor fi păcatele voastre roşii ca purpura, se vor face albe ca lâna“ (Isaia 1:18). „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului, este viaţă şi pace“ (Romani 8:6). Inima este deci sigură că oricine crede în El, nu va pieri ci va avea viaţă veşnică (Ioan 3:16); „căci în EL avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor după bogăţiile harului Său“ (Efeseni 1:7). În locul dorinţelor păcătoase, au luat loc faptele neprihănirii, dorinţa de a trăi numai pentru Dumnezeu şi de a-I sluji numai Lui „El, care ne-a iubit mai întâi”. Inima pregătită pentru căinţă în loc să iubească lumea, iubeşte pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu.

În acest tablou, animalele (păcatele) se află în afara inimii acestui om. Totuşi Satana nu şi-a părăsit bucuros locuinţa şi se uită mânios înapoi în speranţa că odată se va întoarce iarăşi acolo. De aceea Isus Cristos ne sfătuieşte să veghem şi să ne rugăm pentru a putea rezista diavolului, ca să plece de la noi.

TABLOUL Nr. 4
INIMA PĂCĂTOSULUI MÂNTUIT

Acest tablou arată pe păcătosul mântuit care a găsit pacea desăvârşită şi iertarea prin Mântuitorul nostru Isus Cristos. „Departe gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos în care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume“ (Galateni 6:14).

Isus a murit pe cruce pentru ca noi „fiind morţi faţă de păcat, să trăim pentru neprihănire“ (1 Petru 2:24). Eu însă spun: „Umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti“ (Galateni 5:16). Iar în Galateni 5:25 ne spune: „Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul”. În acest tablou mai putem vedea şi stâlpul de care a fost legat Isus după ce a fost dezbrăcat. Mai departe putem vedea biciul şi nuielele cu care L-au bătut groaznic. „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”. Irod şi oamenii lui L-au badjocorit, L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. „Au împletit o cunună de spini pe care I-au pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie de bambus în mâna dreaptă. Apoi îngenunchiau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune, împăratul iudeilor! Şi scuipau asupra Lui şi luau trestia şi-L băteau în cap. După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească”.

Există mulţi creştini, care sunt numai cu numele. Ei se roagă în biserică, iau cina, cântă cântece bisericeşti, iar în acelaşi timp răstignesc pe Mântuitorul tot mai mult prin răutatea lor. „Nu orişicine-Mi zice: Doamne, Doamnei va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri…” (Matei 7:21-27). În acest tablou mai găsim şi punga lui luda, care L-a trădat pe stăpânul său pentru 30 de arginţi, deoarece dragostea de bani i-a cuprins inima şi i-a întunecat mintea. Lanterne şi lanţurile ne arată cum în noaptea aceea Isus a fost prins de soldaţi. Zarurile ne arată că soldaţii au tras la sorţi pentru hainele Lui, ceea ce-a împlinit Scriptura după cum spune profetul: „Şi-au împărţit hainele Mele între ei şi pentru cămaşa Mea au tras la sorţi“ (Matei 27:35). I-au luat lui Isus totul. L-au lepădat şi I-au spus: „Nu vrem ca acest om să domnească peste noi”.

Oamenii doresc toate binecuvântările lui Dumnezeu, soare şi ploaie, dar nu vor să se pună sub unica autoritate a lui Dumnezeu. Sunt oameni pentru care Dumnezeu există numai în timp de nevoi şi suferinţe.

Soldaţii I-au străpuns coasta cu o suliţă şi imediat a ţâşnit sânge şi apă. Înainte de cânta cocoşul, Petru s-a lepădat de trei ori de Isus, înaintea unei slujnice; mai târziu însă s-a căit şi a plâns cu amar. Recunoşti tu pe Isus în cuvânt şi în purtarea ta? Ai tu frică de oameni, gândeşte-te la cuvântul Domnului: „De aceea pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, dar orişicine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri“ (Matei 10:32-33). Isus a mai spus: „Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după mine, nu este vrednic de mine“ (Matei 10:38).

Fericit este acela care stă pe stânca „ISUS”

 
TEMPLUL LUI DUMNEZEU

 

În tabloul al 5-lea vedem inima curăţită şi vindecată în harul şi mila lui Dumnezeu a păcătosului mântuit. Într-adevăr, această inimă a devenit Templul lui Dumnezeu, Locuinţa lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt după făgăduinţa lui Isus. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el“ (Ioan 14:23). Prin Isus Cristos, Dumnezeu Tatăl ne iubeşte şi ne binecuvântează îndreptându-ne.

Această inimă este deci Templul lui Dumnezeu. Toate animalele au fost izgonite. În locul lor vedem acolo Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Acolo unde îşi avea locul faptele firii pâmânteşti, acum se arată roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia”. El este acum într-adevăr o mlădiţă în via Isus Cristos şi această mlădiţă aduce fructe. Secretul acestui produs de roade este râmânerea în Cristos şi în Cuvântul Lui (Ioan 15:1-10). Deoarece este plin de Duh Sfânt, are puterea să învingă firea pământească şi dorinţele ei, are puterea să răstignească pe omul cel vechi. Acum el nu mai trăieşte după gusturile lumii, ci el trăieşte în nădejdea căci: „credinţa este victoria care a învins lumea”. Acum el trăieşte în speranţa vie a venirii Domnului Isus Cristos. Trăieşte în şi prin dragostea lui Dumnezeu care este nesfârşită. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8). Împăratul David, cu toate victoriile externe asupra duşmanilor săi, ştia că cea mai mare bătălie se dă în inima lui. În faţa slăbiciunii sale interne, el se ruga: „Dă-mi Doamne iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă“ (Psalmul 51:12). Nimeni nu poate să-şi cureţe singur inima, nimeni nu-şi poate face în interior o inimă curată. Dacă cineva se pleacă serios în faţa lui Dumnezeu – ca David -şi Îl roagă pe EL să-i dea o inimă nouă, atunci Dumnezeu într-adevăr îi dă o nouă înfăţişare. Dumnezeu nu vrea să lipească propriile noastre zdrenţe şi haine rupte de dreptate El nu doreşte nici promisiunea noastră zadarnică, cum că vom face din inima noastră o locuinţă bună pentru Dumnezeu. – NU! El, vrea să ne ajute pentru că a dat El Însuşi o bună făgăduinţă: „Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţiţi; vă voi curaţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne”. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:25-27). Dumnezeu a confirmat această promisiune în Noul Testament şi l-a pecetluit cu sângele lui Isus Cristos.

În acest tablou vedem iarăşi că apare îngerul. Îngerii sunt fiinţele slujitoare pentru aceia de pe pământ care vor moşteni viaţa veşnică, sunt fiinţe cereşti care au porunca să se aşeze în jurul acelora care au frică de Dumnezeu (Psalmul 34:8; Psalmul 91; Daniel 6:22; Matei 2:13; Faptele apostolilor 5:19; 12:7-10).

Diavolul este vizibil şi în acest tablou. El stă aproape de inimă, stă la pândă şi aşteaptă momentul potrivit să se întoarcă iarăşi în locuinţa lui. De aceea apostolul ne îndeamnă: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8). Satana de multe ori se preface într-un înger de lumină „până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi“ (Matei 24:24). „Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi“ (Iacov 4:7).

 
INIMA ÎNCERCATĂ ŞI ÎMPĂRŢITĂ

Tabloul şase este tristul tablou al unui decăzut. Unul din ochii lui este închis, căci i-a adormit conştiinţa în viaţa lui. Celălalt ochi se uită obraznic şi face curte lumii. Interiorul lui s-a întunecat şi în ochii lui suferinţele comune cu Cristos, abia de mai sunt vizibile. El este înconjurat de încercări cărora nu le opune rezistenţă, în loc să lupte împotriva lor. În loc să asculte de glasul lui Dumnezeu îşi apleacă urechea, la propunerile şi promisiunile şirete ale corupătorului. Este posibil ca inima împărţită să se mai ducă şi la biserică ca să-şi ascundă dragostea pentru lume cu o haină religioasă, în timp ce dragostea lui Dumnezeu se răceşte. Mintea lui este împărţită în mai multe păreri, începe să simpatizeze cu lumea şi totuşi susţine că iubeşte pe Dumnezeu. Steaua (conştiinţa lui) e tulbure. El nu-şi mai duce crucea bucuros pentru că i-a devenit o povară nedorită. Credinţa lui se clatină, încetează să mai fie în comuniune cu Dumnezeu, în rugăciune, iar poziţia inimii lui faţă de Dumnezeu este nepăsătoare şi laşă. El face tot mai mult loc ispititorului care stă la pândă lângă inima lui. Inima împărţită se bucură mai mult de societatea lumii decât în cercul adevăraţilor credincioşi.

Mândria – duhul păunului, încearcă să pătrundă în inimă. Inima împărţită probabil că a uitat cum a fost salvat prin har, a uitat cum a fost pe drumul mântuirii şi cum astăzi a devenit un sfânt mândru. Beţia bate la uşă şi vrea să intre. Aceasta se întâmplă deseori (foarte nevinovat). De exemplu: dacă inima împărţită se întâlneşte cu prieteni lumeşti la o petrecere şi acolo se ruşinează să fie ţinut ca un om cuminte, timid şi nesociabil, atunci diavolul îi şopteşte la ureche că această unică ocazie în viaţa lui socială, nu trebuie s-o piardă. Dorinţele cărnii se fac observate, începe să facă observaţii (judecăţi) cu două înţelesuri, vizitează locuri de plăceri şi se lasă convins de adversar că aşa e firea omenească – „a gusta nu e păcat”. Este adevărat că nu putem face nimic când păsările necurăţeniei şi ale gândurilor rele se rotesc deasupra capetelor noastre, dar noi suntem de judecat dacă le dăm voie să-şi facă cuib în inimile noastre şi să-şi efectueze lucrurile rele acolo. Dacă dăm diavolului degetul mic, nu se va linişti până nu va stăpâni toată mâna în aşa fel, încât să ne tragă în focul iadului şi sufletul şi duhul. De aceea Dumnezeu ne avertizează frumos să ocolim poftele tinereţii şi să nu ne jucăm cu păcatul ori de unde ar veni el. Trebuie să ne refugiem în Isus.

Omul care în acest al 6-lea tablou înţeapă inima cu un cuţit reprezintă un batjocoritor şi un adversar al creştinismului. Mulţi oameni de acest fel cu buzele lor batjocoritoare şi limbile lor mincinoase, rănesc şi găuresc inimile credincioşilor, iar inima impărţită nu poate rezista la asemenea atacuri. Credinciosul cu inima împărţită începe să aibă frică mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Frica de ce vor spune şi ce vor gândi oamenii despre el, rezultă sclavie şi îndepărtare de la Dumnezeu. Proasta dispoziţie şi mânia se descoperă când apar greutăţi şi dezamăgiri şi încerarcă să pătrundă în inimă. Respingătorul şarpe al geloziei apare când alţii sunt mai fericiţi şi au mai mult succes decât el. Dacă primeşte intrare în cea mai mică crăpătură a inimii, atunci uşa e deschisă pentru ură, mândrie şi pentru toate celelalte păcate.

Este atât de uşor să lăsăm în inima noastră duhul banului, dacă nu ascultăm de sfatul Domnului nostru Isus Cristos. El spune: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită“ (Matei 26:41). În 1 Corinteni 10:12 ne spune: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă”. „Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Efeseni 6:11-18).

TABLOUL Nr. 7
INIMA DECĂZUTĂ ŞI ÎMPIETRITĂ

Acest tablou ne arată starea unui decăzut. Acest om a fost luminat, a gustat din harul lui Dumnezeu. A fost părtaş Duhului Sfânt, dar care s-a îndepărtat de calea cea bună. Tabloul mai arată şi starea unei persoane care nu s-a căit niciodată sau care nu s-a pocăit niciodată, cu toate că i s-a descoperit şi i s-a spus despre adevărul Evangheliei şi Vestea cea bună.

Un om care îşi împietreşte inima când Dumnezeu îl cheamă, devine tot mai rău, cu toate strădaniile lui de îmbunătăţire. Isus Însuşi a descris starea unui decăzut în Luca 11:24-26: „Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: ”Mă voi întoarce în casa mea de unde am ieşit”. Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea ca cea dintâi”.

În 2 Petru 2:22 ni se spune: „Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: Câinele s-a întors la ce vărsare şi scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă”. Aceste locuri din Biblie arată clar starea inimii unui decăzut sau a unui suflet lipsit de căinţă. Păcatul, cu toată puterea lui de înşelătorie, s-a reîntors pentru a-şi face din nou cuib în această inimă să o stăpânească iarăşi. Chiar şi faţa acestui om este până la un anumit grad expresia inimii sale. Duhul Sfânt, acest blând porumbel, este silit să părăsească această inimă, căci Duhul Sfânt şi păcătosul nu pot trăi împreună. Inima nu poate fi în acelaşi timp Templul lui Dumnezeu şi locuinţa lui Satan. Îngerul, care simbolizează vestea cuvântului lui Dumnezeu, se îndepărtează şi el trist privind înapoi în speranţa că acest om se va mai pleca şi se va mai căi, cum a făcut-o fiul pierdut (Luca 15:16-18). „….mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a venit în fire şi-a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”… Tatăl, care şi-a văzut fiul căit, l-a iertat şi l-a primit, apoi l-a îmbrăcat şi l-a hrănit.

În acest tablou nu vedem nimic care exprimă o căinţă adâncă, adevărată. Acest om nu caută faţa lui Dumnezeu, iertarea la picioarele lui Isus. Această conştiinţă de om este tocită, adormită. Omul acesta are urechi, dar nu aude glasul stăruitor a lui Isus. El are ochi, dar nu poate să vadă adâncimea iadului care se deschide sub picioarele lui. Nici nu-i mai e ruşiae că persistă în păcat. Diavolul conduce în inima lui. El a pus stăpânire pe centrul inimi sale. S-ar putea ca acest om să mai aibă figura unui om religios, ca un mormânt văruit… „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca nişte morminte văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinlăuntru sunt pline de oasele morţilor şi orice fel de necurăţenie“ (Matei 23:27).

Tatăl minciunii (diavolul) ia acum locul duhului adevărului. Fiecare animal, fiecare păcat este condus de un demon, de un duh necurat, care ţine în stăpânire inima. Deşi ar vrea să se elibereze de aceşti călăi „comuni”, ei îl ţin legat în lanţuri. Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. „Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul Harului?” (Evrei 10:28-29). Citeşte şi 2 Petru 2:1-4.

Dacă acest tablou corespunde cumva cu starea inima tale, atunci dragă prietene, strigă fără şovăire către Dumnezeu. EL poate şi vrea să-ţi ierte toate păcatele tale, dacă tu vii cinstit la El şi te căieşti. Vino la El, cum a venit şi leprosul care i-a spus: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”. Isus i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţit“ (Marcu 1:40-41). Dar dacă continui să-ţi împietreşti inima şi dacă mai accepţi întunericul în locul luminii, atunci nu mai este speranţă pentru tine, nici ajutor, deoarece tu alegi moartea în locul vieţii. „Fiindcă plata păcatului este moartea“ (Romani 6:23).

TABLOUL Nr. 8
RĂSPLATA PĂCĂTOSULUI

Aici vedem decăzutul şi păcătosul apropiindu-se de moarte. El a amânat adevărata pocăinţă întotdeauna pe „mâine”. Corpul lui este acum plin de dureri şi sufletul lui plin de frica morţii care se apropie. Fantoma morţii vine pentru el la un timp nepotrivit. Înşelătoarele plăceri ale păcatului au pierit şi el se vede pus în faţa morţii ca răsplată a păcatului. Chinurile infernale îl stăpânesc, iar el recunoaşte că nu are nici o legătură cu Dumnezeu. În faza aceasta ar vrea să se roage, dar descoperă că nu mai poate veni în contact cu Dumnezeu, cu acel Dumnezeu pe care L-a tratat cu atâta indiferenţă. Prietenii lui de altă dată nu au curajul să se apropie de el şi cuvintele de consolare spuse fără rost nu-i sunt de nici un ajutor. Bogăţiile lui – probabil agonisite pe căi nedrepte – nu-i pot lungi viaţa, nici să-i salveze sufletul, şi nici nu-l liniştesc în lupta cu moartea. El simte imposibilitatea de a se întâlni cu Dumnezeu, deoarece diavolul îl împiedică.

Tot ceace el a iubit înainte sau pentru care el a trăit, acum i se pare că toate îşi bat joc de el. Chiar şi incomodul „paznic al sufletului” – pare că nu-l recunoaşte – nu-l poate ajuta. Decăzutul (păcătosul) începe să recunoască că: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:31).

El a nădăjduit că într-o zi va ajunge în rânduială cu Dumnezeu, poate pe patul de moarte, dar acum trebuie să constate: Prea târziu!

Mii de persoane mor de o moarte violentă fără ca să mai poată căuta pe Dumnezeu pe patul de moarte. De aceea este necesar să-L căutăm pe Dumnezeu atâta timp cât se poate găsi. În tabloul nostru, păcătosul vede în locul harului, legea sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu care-l acuză. Mântuitorul, Eliberatorul şi Salvatorul refuzat de el, a devenit acum Judecătorul lui. Groaznic este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu şi la ultima judecată să auzi ultima Lui sentinţă „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41). „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9:27).

TABLOUL Nr. 9

INIMA BIRUITORULUI

Acest tablou arată un creştin care luptă victorios în focul examenelor şi a încercărilor. Încercat în toate felurile, el rămâne tare şi îndură totul până la sfârşit, având multe biruinţe prin Isus Cristos. „Să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Isus, căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre“ (Evrei 12:1-2).

Satana şi întreaga lui bandă înconjoară inima credinciosului, dar încearcă fără succes pentru că nu-l poate abate de pe drumul cel drept. Mândria, dragostea de bani, duhul imoralităţii şi alte păcate sunt reprezentate aici. Păcatul se strecoară, luând forme diferite, aşezându-se de multe ori sub un alt chip şi nume.

Cu toate acestea, credinciosul care veghează simte păcatul chiar dacă se ascunde sub haina religiei, sau chiar dacă apare sub haina unui înger de lumină. Duhul Sfânt şi Cuvântul Adevărului îl călăuzesc pe credincios în tot adevărul. În tablou se vede un om dansând care ţine în mână un pahar de vin pentru a-l ispiti pe credincios adică pentru a-i arăta plăcerile iluzorii ale acestei lumi. Cu toate acestea, asupra credinciosului nu face nici o impresie, pentru că credinciosul a murit împreună cu Cristos, el este mort faţă de lume şi lumea faţă de el. Un alt om răneşte adânc inima credinciosului. Aici este vorba de aşa-zişii „credincioşi” care rănesc cu înşelătoriile, cu batjocurile şi ameninţările lor – ca duşmani ai lui Dumnezeu – inima adevăratului credincios.

Dar Slavă Domnului! Credinciosul este neclintit la tot ceea ce spun oamenii despre el, pentru că se ocupă numai cu ceea ce spune Dumnezeu. Credinciosul îşi aminteşte de cuvintele Domnului Isus: „Ferice va fi de voi, când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri“ (Matei 5:11-12).

Păcatul, carnea, egoismul, întreprinde tot ce poate să rupă sufletul de dragostea lui Dumnezeu. Dar în cazul acesta putem spune fericiţi şi cu încredere totală ca apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit“ (Romani 8:35-37).

Biruitorul a îmbrăcat toată armura Duhului, urmând pe Cristos (Efeseni 6:13-17): „De aceea luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar avind mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”.

Steaua conştiinţei este luminată şi strălucitoare. Inima acestui om revarsă multă dragoste prin Duhul Sfânt care locuieşte în el. Îngerul lui Dumnezeu care este deasupra lui (Cuvântul lui Dumnezeu), îi aminteşte de făgăduinţele preţioase pentru acel care învinge şi duce totul până la capăt… „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte“ (Apocalipsa 2:11). „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii care este în raiul lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 2:7). „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou…“ (Apocalipsa 2:17). „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri“ (Apocalipsa 2:26). „Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui“ (Apocalipsa 3:5). „Cel ce va birui îi voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară din el“ (Apocalipsa 3:12). „Cel ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie“ (Apocalipsa 3:21).

Punga cu bani deschisă arată că acest credincios a dat şi bani pentru Dumnezeu. În loc să-şi adune bunuri pământeşti, el ajută săracii, dă zeciuială (a zecea parte a bunurilor sale) pe lângă jertfe făcute de bună voie. Bucata de pâine şi peştele reprezintă viaţa cumpătată a omului. El nu se corupe cu băuturi alcoolice. El nu-şi cheltuieşte banii fără rost, nu-şi corupe trupul, care este un templu a lui Dumnezeu, şi nu se ameţeşte nici cu tutun sau alte mijloace narcotice, ci se hrăneşte cu mâncare simplă şi sănătoasă. Inima lui a devenit un locaş de rugăciune. El participă conştiincios la slujbele lui Dumnezeu din adunarea sa, după timp şi împrejurări. El iubeşte rugăciunea, fie în cercul familiar sau în ascuns, căci el ştie că, credincioşii nu pot trăi fără rugăciunea comună cu Dumnezeu.

Cartea deschisă, Biblia, o citeşte şi o studiază în fiecare zi pentru a descoperi în ea înţelepciune şi putere, viaţă şi lumină, bogăţii necunoscute. Ea este „lampa picioarelor sale” şi o sabie care invinge pe duşman. Biblia este scumpă, căci în ea el găseşte pâinea vieţii pentru sufletul său, apa vieţii care potoleşte setea lui. O scăldătoare în care se poate spăla şi o oglindă în care se poate privi. Îi este drag să-şi ducă crucea, căci el ştie că fără cruce nu este cunună. Deoarece ştie că a înviat odată cu Isus Cristos la o nouă viaţă credinciosul caută lucrurile de sus, lucrurile veşnice, nevăzute. Este pregătit să întâlnească pe Dumnezeul lui şi se aseamănă cu un pom sădit lângă izvor care poartă fructe, ca o mlădiţă în via cea adevărată. Acest om nu se sperie de moarte pentru că plinătatea Duhului Sfânt şi dragostea lui Dumnezeu îi umplu inima. Ferice de cel ce poate spune: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa, de acum mă aşteaptă cununa neprihănirii“ (2 Timotei 4:7-8).

TABLOUL Nr. 10
O MOARTE FERICITĂ

Isus a spus: „EU sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi“ (Ioan 11:25-26). „…cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţă veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5:24). Moartea nu-l poate speria şi nici înspăiminta pe credincios, căci: „când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul moarte? Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa în Domnul nostru Isus Cristos!” (1 Corinteni 15:54-57).

Pe acela pe care sângele lui Isus Cristos l-a curăţit de toate păcatele şi care a fost călăuzit de Dumnezeu, care a trăit cu El – pe acela nu-l sperie moartea. Când îi bate ceasul morţii, se va duce cu bucurie aşa cum spune apostolul Pavel: „Aş dori să mă mut, să fiu împreună cu Cristos căci ar fi cu mult mai bine“ (Filipeni 1:23). Credinciosul are dorinţa să-L vadă pe Isus faţă în faţă. Are dorinţa arzătoare să-L vadă pe Acela, care a murit pentru el pe cruce pentru a-l salva. Duhul Sfânt îi aminteşte la fel cuvintele lui Cristos: „Să nu vi se tulbure inima! Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine“ (Ioan 14:1-4). „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc“ (1 Corinteni 2:9).

Nu există pe acest pământ o limbă potrivită să exprime splendoarea locurilor cereşti, pregătite pentru cei care merg pe urmele Domnului Isus. În locul scheletului morţii (moartea) vedem în acest ultim tablou, îngerul, mesagerul lui Dumnezeu. El aşteaptă ca să-l ridice la Dumnezeu pe păcătosul mântuit. Sufletul şi duhul sunt eliberate de cătuşele trupului muritor şi se înalţă spre Acela pe care L-a iubit sufletul şi pentru care a trăit. Spre slava veşnică i s-a deschis uşa pe care nu o poate închide nimeni. Dumnezeu îi pregăteşte o primire cu dragoste prin cuvintele Domnului şi Stăpânului său: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios din puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria Stăpânului tău!” (Matei 25:21). Diavolul nu-i mai poate face nimic, căci „scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El“ (Psalm 116:15). „Şi am auzit un glas din cer care a spus: „Scrie! Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” Da, zice Duhul: „Ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apocalipsa 14:13).

Şi când se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa slavei care nu se poate veşteji (1 Petru 5:4).

Tu dar, acela care ai citit această oglindă a inimii, doreşti să dăruieşti inima celui pe care-L iubeşti? Dumnezeu să-ţi ajute! Căci în acest moment, El este cel mai aproape şi spune: „Fiule (fiica mea) dă-mi inima ta!” (Proverbe 23:26). Părăseşte păcatele tale şi ţine-te de dreptate „căci plata păcatului este moartea, dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru“ (Romani 6:23).

„Ferice de cel ce rabdă ispita, căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc“ (Iacov 1:12). „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii“ (Apocalipsa 2:10).

ULTIMUL SFAT 


Şi tu, acela care ţi-ai predat inima lui Dumnezeu, ţine cu tărie ceea ce-ai primit prin credinţă căci apostolul Pavel face o asigurare în 2 Timotei 1:12: „Căci ştiu în cine am crezut şi sunt încredinţat că El are puterea să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea”. „Dar voi prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfântă, rugaţi-vă prin Duhul Sfânt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Isus Cristos pentru viaţa veşnică… care vine curând să-Şi adune pe ai Săi… Împăratul împăraţilor, Domnul Domnilor”. „Iar Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Cristos, Domnul nostru să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire şi mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci! AMIN” (Iuda 24-25)

Israel – Împlinind Profeţia Biblică

Acest film prezinta istoria dramatica a Israelului. Puteti vedea cat de frumos profetiile Biblice referitor la Israel se implinesc, si ne dovedesc ca suntem in Timpurile din Urma. Explorati descoperirile arheologice care confirma drepturile lui Israel la acel pamant. Decoperiti destinul unic si special a Poporului lui Dumnezeu. Pacea in Orientul Mijlociu in final va veni cand Israel isi va indeplini rolul lui in planul lui Dumnezeu de a aduce Pace Mondiala.

Să învăţăm de la “creştinul globalizator” Nebucadneţar, care a făcut un dumnezeu din “excrementele gândirii aurii” ale comunismului multilateral de capitalist- fesenizant; Acesta i-a pus pe toţi oamenii planetei să pupe şi oase(m0aşte)mute, surde, oarbe, scârboase, pentru a-i obliga pe toţi CIP-uiţii să se închine la Icoana Fiarei…, ca să facă din toţi, precum din cei 3 EVREI-niste terorişti, buni de aruncat în cuptorul faraonic, încins de 7 ori mai tare pentru martirii, pentru torţele nestinse de mine, care se împotrivesc sataniştilor globalizoi…Daniel,Capitolul 3

Întâmplarea descrisă în Daniel capitolul trei, ne arată cât de puţin a învăţat Nebucadneţar din descoperirile pe care-a primit, din partea Domnului, despre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. După visul cu chipul acela mare şi înfricoşător, care reprezenta imperiile care se vor succeda pe scena istoriei, care a fost zdrobit de piatra desprinsă din munte şi care reprezintă Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, după ce Nebucadneţar s-a aruncat cu faţa la pământ uimit de descoperirile Domnului, după toate acestea, împăratul în loc să se închine lui Dumnezeu, se hotărăşte să realizeze în mărime naturală chipul pe care l-a visat şi să pretindă tuturor supuşilor săi închinare înaintea lui. Iată cât de puţin a durat impresia profundă, despre Dumnezeul lui Israel, asupra temperamentalului împărat.
Dar Nebucadneţar a mai avut încă un motiv care l-a determinat la construirea acelui idol. La baza acestei acţiuni a lui, stăteau raţiuni politice. Pentru a ţine laolaltă un imperiu, format dintr-o mulţime de popoare, de toate limbile şi toate culturile, trebuie să ai anumiţi factori unificatori. Şi ce factor unificator ar fi mai potrivit decât religia? Mulţi împăraţi şi conducători de popoare sau naţiuni, au folosit religia ca element de coeziune între oameni, pentru întărirea stabilităţii politice a împărăţiei. Un sistem unic de valori, o concepţie unică despre lume şi viaţă, are rolul de a-i ţine pe oameni împreună şi de a-i face mai uşor de stăpânit.
Aşadar, uitând totul despre efemeritatea imperiilor pământeşti, şi despre veşnicia Împărăţiei Dumnezeului cerului, Nebucadneţar construieşte un mare chip de aur şi impune închinarea înaintea acestuia, drept religie unică de stat.
Pentru ca intenţiile sale să fie înţelese cât se poate de limpede, porunca este însoţită şi de o aspră pedeapsă pentru cei care ar avea cutezanţa să i se împotrivească: Flăcările unui cuptor aprins vor mistui carnea şi oasele potenţialilor nesupuşi.
Chipul este construit, locul procesiunii de sfinţire este ales, dregătorii din toate ţinuturile sunt convocaţi; pe scurt, marea zi a lui Nebucadneţar sosise.
Şi ca atmosfera să producă o puternică impresie asupra celor prezenţi, spre a-i determina la supunere şi închinare, instrumente şi o muzică cu grijă alese, sunt pregătite pentru momentul culminant.
Un împărat sentimentalist, care reacţiona sub presiunea impulsurilor de moment, nu putea concepe determinarea celor din jur la ascultare, decât tot prin astfel de metode.
De fapt tehnicile diavolului de manipulare a oamenilor, merg tot după acest calapod: inhibarea minţii şi dezinhibarea simţurilor. Toate pregătirile din valea Dura se adresau simţurilor, nicidecum minţii: Înălţimea de vreo treizeci de metri a chipului, strălucirea aurului, cuptorul aprins, instrumentele şi muzica, crainicul care striga cu glas tare, marea mulţime adunată, toate acestea se adresau simţurilor, urmărind un singur lucru: manipularea maselor spre a obţine o ascultare necondiţionată. Chiar şi Nebucadneţar, şi-a autoinhibat mintea, preferând să uite complet visul şi tâlcuirea despre Împărăţia lui Dumnezeu, din anul doi al domniei sale, şi şi-a dezinhibat simţurile, complăcându-se cu ideea că el este cel mai de seamă împărat al momentului.
Astăzi, mai mult ca oricând, trăim într-o lume care cultivă inhibarea minţii şi dezinhibarea simţurilor: Epoca audio-vizualului care a înlocuit era cărţii, moda vestimentară care a divinizat goliciunea trupului, industria publicitară care a creat o societate de consum, Hollywood-ul şi Las-Vegas-ul, nu sunt altceva decât aspecte ale tehnicii de inhibare a minţii şi dezinhibare a simţurilor. Omul contemporan nu mai gândeşte cu mintea ci cu stomacul şi cu viscerele. El nu mai reacţionează la ,,cuvânt” ci la culori, sunete şi senzaţii. Asistăm la un proces de dezumanizare a omului, planificat de diavolul şi dus la îndeplinire cu succes de societatea contemporană. Procesul are ca scop determinarea omului să nu mai reacţioneze la Cuvântul lui Dumnezeu, şi să rămână rece la propovăduirea Evangheliei. De fapt, exact aceasta este lumea în care trăim: o lume care şi-a pierdut capacitatea de a reacţiona la Evanghelie. O viaţă trăită în conformitate cu instinctele primare, sub presiunea senzaţiilor produse de sunete, culori şi atingeri, are efecte distrugătoare asupra minţii. Astăzi trăim într-o lume a nebunilor, psihopaţilor şi schizofrenicilor, şi asta datorită faptului că Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat la o parte.
Lucrarea lui Dumnezeu se desfăşoară după un alt tipar: Iluminarea minţii şi ţinerea în frâu a sentimentelor şi instinctelor. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa, iar funcţia gândirii este cel mai important aspect al acestui chip. Prima lucrare a Duhului Sfânt în om este iluminarea minţii, iar pocăinţă înseamnă ,,metanoia” sau schimbarea minţii. Dacă astăzi avem nevoie de ceva, atunci acest ceva este o puternică lucrare a Duhului Sfânt de iluminare a minţii oamenilor, ca să priceapă adevărata realitate. Dar acest lucru se realizează doar prin rugăciune. Iată cuvintele apostolului Pavel: ,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efes.1:17-21)
Dar să revenim în valea Dura, unde torentul sau taifunul bine gândit de Nebucadneţar, mătură totul în cale, manipulând cu succes mulţimile adunate, formate din demnitari, dregători, şi oameni cu funcţii de răspundere în imperiul babilonian. Însă la momentul bilanţului, se constată că trei tineri au rămas în picioare: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Ei nu sunt ca ceilalţi. Programul lui Nebucadneţar, aplicat asupra minţilor şi trupurilor lor, n-a avut succes. Ei sunt făcuţi din altă plămădeală.
Care a fost secretul rămânerii în picioare a celor trei tineri? Secretul lor poate fi desprins chiar din cuvintele rostite de ei la noua provocare a împăratului: ,,Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului din aur pe care l-ai înălţat!” (3:16-18) Aceşti trei tineri, aveau un Dumnezeu pe care Îl cunoşteau. Acest Dumnezeu era al lor, nu al poporului lor, nici al părinţilor lor. Ei aveau o relaţie personală şi nemijlocită cu Dumnezeu. Din cuvintele acestor tineri se pot desprinde câteva lucruri esenţiale pe care aceştia le ştiau despre Dumnezeu. În primul rând, tinerii ştiau că Dumnezeului acestuia trebuie să i se dea socoteală nu înaintea lui Nebucadneţar. Că de judecata Lui trebuie să te temi nu de judecata oamenilor. În al doilea rând, cei trei tineri ştiau că Dumnezeu pretinde slujire necondiţionată, şi că prima loialitate a lor trebuie să fie pentru Dumnezeu şi apoi pentru împărat. Convingerea lor era că atunci când sunt puşi în faţa unui conflict de loialităţi, trebuie să primeze loialitatea faţă de Dumnezeu. În al treilea rând, cei trei tineri credeau în atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu este mai puternic decât Nebucadneţar, şi are putere să-i scoată din mâna lui. În al patrulea rând, tinerii credeau în bunătatea lui Dumnezeu. Ei răspund lui Nebucadneţar prin cuvintele: ,,şi ne va scoate din mâna ta, împărate” În al cincilea rând, ei se încredeau şi în planurile desăvârşite ale lui Dumnezeu. În răspunsul lor pentru împărat, ei acceptă ideea că din motive care s-ar putea să le scape, ar exista posibilitatea ca Dumnezeu să nu-i scoată vii din cuptor. Oricum n-ar fi fost singurii. În istoria Bisericii, avem atâtea exemple de creştini la fel de credincioşi ca Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care au fost aruncaţi în mijlocul flăcărilor, şi pentru salvarea cărora Dumnezeu n-a intervenit. In primele secole ale erei creştine, cât şi în întunecatul ev mediu, rugurile care ardeau trupurile creştinilor evlavioşi, au ars fără încetare. În al şaselea rând, cei trei tineri afirmă că Dumnezeu merită ascultare indiferent de modul în care va interveni în cuptorul aprins: pentru salvarea lor imediată sau pentru chemarea lor din lumea aceasta. Deci, iată din câteva cuvinte, desprinzându-se o adevărată teologie despre Dumnezeu, şi încă una trăită, deoarece a fost proclamată în faţa unui cuptor aprins. Cei trei tineri, au înţeles că a-L sluji pe Dumnezeu înseamnă renunţare la viaţa aceasta, de dragul Său. Când John Calvert şi cu misionarii săi, se îndrepta spre insulele Fiji, populate de canibali, spre a le duce Evanghelia, cei de pe vapor au început să-şi bată joc de ei zicând ,,vă duceţi să fiţi hrană la canibali”. La aceste insulte, replica lui Calvert a fost aceasta: ,,Domnilor noi am murit deja”. Ca să-l poţi urma pe Domnul Isus, trebuie mai întâi să mori: Iată cuvintele chemării la ucenicie a Domnului Isus: ,,Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.” (Mc.8:34-34)
Dar cu cei trei tineri, Dumnezeu a avut un alt plan decât acela de a-i chema acasă, şi anume acela de a-i face o mărturie pentru Nebucadneţar. De aceea, flăcările cuptorului încins de şapte ori mai mult ca de obicei, n-au avut nici un efect asupra lor, iar Domnul Isus umbla împreună cu ei în mijlocul focului. Creştinii adevăraţi, trebuie să se aştepte la astfel de intervenţii supranaturale ale lui Dumnezeu, menite să-i facă o mărturie pentru necredincioşi. Partea frumoasă în încercări, este că acolo simţi cel mai real prezenţa şi dragostea lui Dumnezeu. Am citit despre oameni ai lui Dumnezeu, care şi-au petrecut mulţi ani în închisoare pentru Evanghelie, dar care după eliberare, au tânjit din nou după temniţă, tocmai datorită experienţelor înălţătoare trăite acolo cu Domnul. Printre aceştia se numără chiar şi Traian Dorz. Chiar şi atunci când Cristos murea pe cruce, Dumnezeu era în El, împăcând lumea cu Sine. Dumnezeu nu-şi lasă niciodată copiii singuri în încercare. El suferă acolo împreună cu ei.
Lui Nebucadneţar i se oferise încă o ocazie de cercetare, în care a putut să vadă că Împărăţia Lui Dumnezeu este veşnică şi că El merită toată ascultarea. Dar dupăcum suntem deja obijnuiţi, Nebucadneţar reacţionează tot emoţional, fără să decidă a se supune acestui Dumnezeu, fapt care, dupăcum vom vedea în capitolul patru, L-a obligat pe Dumnezeu să apeleze la metode mult mai aspre pentru cercetarea sa: ,,Nebucadneţar a luat cuvântul şi a zis: Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor! Iată acum porunca pe care o dau: orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut bucăţi şi casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că… nu este nici un alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El. După aceea împăratul a înălţat pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego la mare cinste, în ţinutul Babilonului.” (3:28-30)
În încheiere aş dori să facem o aplicaţie practică la acest mesaj biblic: Astăzi, cel puţin la noi în ţară, trăim vremuri de libertare religioasă, nefiind obligaţi să ne asumăm o anumită religie impusă. Nu există pericolul aruncării în cuptorul aprins, în cazul refuzului proşternerii cu faţa la pământ, înaintea unui anumit chip cioplit sau turnat. Dar totuşi există un ,,chip” care exercită în permanenţă presiuni asupra copiilor lui Dumnezeu: este vorba despre ,,chipul veacului acestuia”. Chipul veacului acestuia, reprezintă sistemul de valori al lumii, cât şi direcţia în care aceasta se deplasează. Chipul veacului acestuia se caracterizează prin: materialism excesiv, trăire pentru plăcere, reacţie împotriva oricăror norme morale, respingerea oricăror forme de autoritate, negarea existenţei lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte nihilismul postmodernist. Chipul veacului acestuia exercită presiuni asupra copiilor lui Dumnezeu prin: concepţiile ateiste despre lume şi viaţă promovate în mediile academice, mass-media, muzică, vestimentaţie, viaţa vedetelor Hollywoodului, industria publicitară, şi aşa mai departe. Există o întreagă psihologie, bine pusă la punct, de manipulare a maselor, prin aceste mijloace, în direcţia dictată de satan. Copiilor lui Dumnezeu Biblia le spune: ,,Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Vom fi eu şi cu tine, oameni la fel ca Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care vom pune stavilă puhoiului de stricăciune, făcând loc manifestării Împărăţiei lui Dumnezeu, în generaţia noastră? Domnul să ne ajute la aceasta.

Secretul credinţei creştine

Înţelegerea vieţii insuflate de Duhul Sfânt

Te-ai întrebat vreodată de ce atât de mulţi creştini nu se comportă ca şi creştini? Este oare imposibil să-ţi trăieşti credinţa creştină? Să vă spun un secret: pe cont propriu, este într-adevăr imposibil. Atunci când încerci să-ţi trăieşti credinţa creştină prin propriile tale eforturi te asemeni cu un vapor aşezat pe uscat, care evident nu se poate mişca din loc. Pentru ca acel vas să poată ajunge undeva, el trebuie aşezat în apă. În mod similar, pentru a se bucura de viaţa sa de credinţă, creştinul trebuie să înveţe cum să îşi aşeze credinţa în Dumnezeu. Ştiind acest lucru, apostolul Pavel scrie: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

Pentru un creştin, secretul unei vieţi împlinite este prezenţa lui Hristos în viaţa sa, în aşa fel încât în el să trăiască de fapt Hristos: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

În timpul ultimei seri petrecute de Hristos cu ucenicii săi, El le-a spus că îi va părăsi, dar că ei nu vor fi lăsaţi singuri: „Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan16:7).

Îţi poţi trăi viaţa de credinţă cu îndrăzneală, datorită faptului că ţi-a fost dăruit Duhul Sfânt. El nu este doar un ghid care îţi oferă informaţii cu privire la drumul spre cer: El este Duhul lui Hristos, care a venit să locuiască în tine.

Cine este Duhul Sfânt?

Duhul Sfânt este Dumnezeu, împreună cu Fiul şi cu Tatăl. O mare parte din confuzia cu privire la Duhul Sfânt este dată de faptul că oamenii nu îl consideră drept persoană. Dar El este persoană şi implicit are caracteristicile unei persoane. Mai mult, Duhul Sfânt este o Persoană divină, fapt care se reflectă în ceea ce El „voieşte” şi „simte”.

Duhul Sfânt are toate atributele pe care le au Fiul şi Tatăl. El este omnipotent (atotputernic), omniscient (atotcunoscător), imuabil (nu se schimbă) şi etern. El este a treia Persoană a Sfintei Treimi.

Care este rolul Duhului Sfânt?

Duhul Sfânt are un rol important în viaţa fiecărui creştin. Vom analiza acum câteva din lucrările Sale, pentru a vedea de ce este El atât de important.

Duhul Sfânt te-a convins de faptul că eşti păcătos şi că ai nevoie de Hristos (Ioan 16:8-11). Biblia spune că fără ajutorul Duhului Sfânt, oamenii privesc creştinismul ca fiind ceva prostesc (1 Corinteni 1:18). S-ar putea ca oamenii din jurul tău să considere că legământul pe care tu l-ai făcut cu Hristos este o nebunie. Tu nu vezi lucrurile astfel, pentru că Duhul Sfânt ţi-a descoperit minunea unei vieţi trăite în Hristos.

Duhul Sfânt ţi-a dat o nouă viaţă. Iisus a spus că ceea ce este născut din carne, este carne. Duhul Sfânt este cel care realizează naşterea spirituală (Ioan 3:6). De asemenea, tot prin Duhul dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima ta (Romani 5:5) şi tot El mărturiseşte înăuntrul tău (îţi dă asigurarea necesară) că tu eşti un creştin (Romani 8:16).

Duhul Sfânt este Acela care te învaţă şi totodată îţi dăruieşte şi puterea de a trăi. El te călăuzeşte în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Îţi descoperă adevărurile din Biblie, aşa încât tu să le poţi înţelege şi aplica la viaţa ta (Ioan 16:13-14). El îţi dă putere şi eficienţă spirituală, atunci când îţi mărturiseşti altora credinţa (Fapte 1:8). El mijloceşte pentru tine înaintea Tatălui atunci când simţi că nu ştii ce şi cum să te rogi (Romani 8:26-27).

Duhul Sfânt a fost trimis de Hristos pentru a-ţi da puterea să trăieşti viaţa de credinţă. Aşa după cum a scris Apostolul Pavel, „…Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi…” (Romani 8:11). Viaţa creştină poate fi trăită doar cu ajutorul Duhului Sfânt.

Acum, s-ar putea să te gândeşti: „Am nevoie de Duhul Sfânt în viaţa mea!” Dacă eşti creştin, El este deja prezent în sufletul tău: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi” (Romani 8:9). Duhul Sfânt locuieşte în tine, dar probabil că tu încă nu ţi-ai supus viaţa Lui. Deşi El locuieşte în fiinţa ta, s-ar putea ca tu să nu Îl laşi să îţi şi conducă viaţa.

Apostolul Pavel afirmă că există două categorii de creştini: creştinii spirituali („duhovniceşti”) şi cei carnali („fireşti”, „lumeşti”).

1. Creştinul spiritual (sau duhovnicesc): „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1 Corinteni 2:15).

Credinciosul spiritual L-a acceptat pe Hristos şi L-a aşezat în centrul vieţii sale. El nu este lipsit de păcat şi, ca oricare alt om, se confruntă cu probleme şi ispite în fiecare zi. Dar ca mod de viaţă, creştinul duhovnicesc se încrede în Hristos în ce priveşte fiecare problemă şi detaliu al vieţii sale. Cea mai arzătoare dorinţă a sa este ca viaţa pe care o trăieşte să îi fie plăcută lui Hristos, şi prin urmare nu se bazează pe aprecierile celorlalţi.

2. Creştinul firesc (sau lumesc): „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu Sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1Corinteni 3:1-3).

A fi un creştin „firesc” înseamnă a avea viaţa condusă de impulsurile „firii”, ale naturii umane păcătoase. Creştinul firesc este un creştin (cândva el şi-a predat viaţa lui Hristos), dar viaţa lui este focalizată asupra sinelui şi asupra nevoilor personale. Sunt anumite trăsături care confirmă faptul că acel om este un creştin, dar lucrarea propriu-zisă a Duhului Sfânt este împiedicată, fie prin ignorare, fie printr-o neascultare intenţionată.

Care este diferenţa dintre creştinul firesc şi cel duhovnicesc? Această diferenţă nu constă în faptul că în cel dintâi, Hristos sau Duhul Sfânt ar fi prezent doar într-o anumită măsură; dimpotrivă, un astfel de credincios beneficiază de aceleaşi resurse spirituale ca şi creştinul duhovnicesc. Dar omul spiritual se bazează pe puterea lui Hristos pentru a-şi trăi viaţa de credinţă, în timp ce omul lumesc se bazează pe propriile sale puteri. Încercarea de a trăi viaţa creştină prin propriile eforturi se aseamănă cu tentativa de a te plimba prin oraş cu maşina, împingând-o însă din spate; amândouă încercările sunt la fel de zadarnice şi sortite eşecului.

Călăuzit de Duhul Sfânt

Biblia vorbeşte despre a fi „călăuzit” de Duhul. Aceasta înseamnă că noi ascultăm ceea ce spune El: El ne conduce, noi Îl urmăm. Destul de simplu. Dar de obicei, nouă nu ne place ca altcineva să ne spună ce să facem – nici măcar Dumnezeu! Însă umplerea cu Duhul Sfânt implică faptul că noi îi permitem Duhului şi Cuvântului lui Dumnezeu să ne conducă viaţa.

Avem de ales în fiecare zi: Vom lăsa ca Duhul Sfânt să ne călăuzească sau vom fi conduşi de altceva? Privim cu teamă viitorul care ne stă înainte sau devine oare dorinţa de a obţine ceva, mai importantă decât ascultarea de Hristos? Atunci când Duhul Sfânt te umple, El controlează gândurile şi acţiunile tale. Nu poţi fi umplut de ură, teamă şi îngrijorare în timp ce eşti umplut de Duhul Sfânt. Toate acestea nu mai au loc.

„De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17-18).

Spre deosebire de schimbările produse de alcool, cele realizate de Duhul Sfânt nu sunt aparente. Ele nu dispar odată cu trecerea timpului. În Biblie, aceste schimbări durabile sunt descrise ca rod al unei vieţi în centrul căreia este Hristos: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23).

Cum pot fi eu umplut de Duhul Sfânt?

Ţine de alegerea noastră, dacă suntem sau nu conduşi de Duhul Sfânt. Este o realitate asumată voluntar, şi nu poate fi transmisă de la un creştin la altul. Oamenii nu se îmbată ţinând în mână o sticlă de bere nedesfăcută sau prin simplul fapt că lucrează într-un magazin cu băuturi alcoolice. Alcoolul îşi face efectul şi produce starea de ebrietate doar după ce e asimilat în organism. Tot astfel – deşi comparaţia s-ar putea să nu fie cea mai fericită – poţi fi un creştin înconjurat de Biblii şi de credincioşi, fără a fi umplut de Duhul Sfânt; sau poţi fi singur, dar plin de Duhul.

Poţi să îţi exprimi dorinţa de a te lăsa condus de Duhul Sfânt, prin rugăciune. Citez o rugăciune care pe mine m-a ajutat întotdeauna:

„Dragă Tată, am nevoie de Tine. Recunosc că eu mi-am condus propria mea viaţă şi prin urmare am păcătuit împotriva Ta. Îţi mulţumesc că mi-ai iertat păcatele, prin moartea lui Hristos pe cruce pentru mine. Acum Îl invit din nou pe Hristos să Îşi ia locul pe tronul vieţii mele. Umple-mă cu Duhul Sfânt, pentru a fi plin de Duhul, aşa după cum Tu mi-ai poruncit să fiu. Ştiu că ai promis în Cuvântul Tău că vei face acest lucru, dacă îl cer cu credinţă. Te rog aceasta în numele lui Iisus. Ca o expresie a credinţei mele, îţi mulţumesc acum pentru că îmi călăuzeşti viaţa şi mă umpli cu Duhul Sfânt.”1

Dacă ai rostit această rugăciune, sau ai folosit propriile tale cuvinte pentru a exprima dorinţa de a fi condus de Duhul lui Dumnezeu, atunci El te umple chiar acum – chiar dacă tu nu simţi acest lucru în mod explicit. Îţi aduci aminte de momentul când ţi-ai încredinţat viaţa lui Hristos? Poate ai avut o experienţă emoţională puternică, sau poate, asemeni mie, nici tu nu ai simţit ceva deosebit după decizia de a-L urma pe Hristos. Ştim că El a intrat în viaţa noastră nu datorită a ceea ce am simţit, ci deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Acelaşi lucru este adevărat şi în ce priveşte umplerea cu Duhul Sfânt.

Unii oameni văd în această umplere o experienţă mistică religioasă; şi totuşi, nu este vorba de ceva mistic. Ea reprezintă un pas al credinţei, un răspuns la ceea ce Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său. Umplerea cu Duhul Sfânt nu depinde de sentimentele care însoţesc hotărârea ta în această privinţă, ci de credinţa ta în adevărul Sfintei Scripturi.

Trei întrebări

Lucrarea Duhului Sfânt este esenţială pentru viaţa noastră de credinţă! S-ar putea să te frămânţi totuşi cu câteva întrebări, la care nu găseşti răspuns.

1. De ce nu sunt mai mulţi creştini plini de Duhul?

Aici, răspunsul e dat printr-un singur cuvânt: păcatul. Alegem să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu. Această atitudine poate lua forma mândriei: dorinţa ca lucrurile să se întâmple cum vrem noi. Nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne controleze finanţele; am muncit greu pentru bani şi sunt ai noştri acum. Nu îl lăsăm pe Dumnezeu să ne călăuzească relaţiile; de ce să iert acea persoană, când de fapt este vina ei? Nu dorim ca Dumnezeu să ne controleze moralitatea; aceasta este în exclusivitate problema noastră, şi nu a lui Dumnezeu. Aşa vorbeşte mândria. Scriptura spune că Dumnezeu, „când are a face cu cei batjocoritori, îşi bate joc de ei, dar celor smeriţi le dă har” (Proverbe 3:34).

Păcatul poate lua o altă formă: frica. Cartea Proverbe afirmă: „Frica de oameni este o cursă…” (Proverbe 29:25). Este oare ceva ce Dumnezeu ar vrea ca tu să faci, dar tu nu ai acţionat în consecinţă deoarece ţi-e teamă de ceea ce cred oamenii? Ştiu că este uşor de adoptat acest mod de gândire: „Nu pot să fac asta. Aş fi considerat ridicol dacă acţionez astfel. Nu se poate ca Dumnezeu să-mi ceară să fac acest lucru.” Şi totuşi, deseori El tocmai acel lucru mi-l cere!

A doua parte a versetului citat ne spune că omul care „se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă”. Este uşor să aşezi încuviinţarea oamenilor deasupra consimţământului lui Dumnezeu, dar ceea ce dorim noi cu adevărat nu este oare a fi plăcuţi lui Dumnezeu? Vieţile noastre se vor deosebi de vieţile altor oameni. Dar preţul merită plătit.

2. Pot fi plin de Duhul şi totuşi să mă lupt cu păcatul?

Răspunsul depinde de ceea ce înţelegi prin „lupta cu păcatul”! Dacă în mod constant tu cedezi în faţa păcatului, atunci nu poţi pretinde că Duhul Sfânt controlează sau umple viaţa ta. Dar dacă întrebarea ta este, de fapt, „Se va întâmpla oare să mai păcătuiesc, după ce am învăţat despre umplerea cu Duhul Sfânt?”, atunci răspunsul este un „Da” hotărât.

S-ar putea să-ţi dai seama că de mai multe ori de-a lungul unei zile păcătuieşti şi îţi mărturiseşti păcatul. Aceasta nu este slăbiciune spirituală; este evidenţa faptului că din punct de vedere spiritual trăieşti şi respiri! Conştientizarea păcatului şi lupta cu acesta au fost descrise uneori drept „respiraţia spirituală” a credinciosului.

Respiraţia spirituală implică actul „expiraţiei”, prin care cel credincios îşi recunoaşte păcatul înaintea Domnului, de îndată ce acesta a fost săvârşit. Recunoşti că ai păcătuit şi că L-ai detronat pe Dumnezeu din poziţia de Suveran al vieţii tale. Prin „expiraţie“ îndepărtezi ceea ce nu este curat şi te rogi să primeşti iertarea care ţi se oferă prin moartea pe cruce a lui Hristos.

Respiraţia spirituală cuprinde totodată şi „inspiraţia”, prin care Îi ceri lui Dumnezeu să te umple din nou cu Duhul Sfânt, să fie din nou Cel care conduce viaţa ta. Adu-ţi aminte că El nu te părăseşte atunci când tu greşeşti. Dar tu I-ai ignorat călăuzirea şi acum păşeşti din nou pe urmele Sale. Înveţi să ai încredere în El, iar aceasta presupune timp. Nu te descuraja, dacă se întâmplă să păcătuieşti: învaţă să te ridici.

Fetiţa noastră, cea mai mică dintre cei trei copii pe care îi avem, a învăţat să meargă anul trecut. I-a luat ceva timp. Nu vă imaginaţi că atunci când a împlinit un an, s-a ridicat brusc din pătuţ, a sărit peste marginile acestuia şi a zbughit-o la orele de aerobic pentru bebeluşi. Primii ei paşi au fost nesiguri şi şovăielnici. A căzut în noroi, a dat peste masa cu cafea şi coşurile cu lenjerie. Dar niciodată nu a renunţat. În cele din urmă, paşii ei au devenit mai puternici, mai hotărâţi. Încă mai cade uneori (aceasta li se întâmplă şi părinţilor ei!), dar se ridică.

În această viaţă, nu vom fi niciodată imuni faţă de păcat; perfecţiunea este o caracteristică a cerului. Pe măsură ce creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, vom ajunge să privim viaţa din perspectiva Lui, iar în anumite domenii vom păcătui mai puţin. În acelaşi timp, vom învăţa să ne luptăm cu ispita. Dar şi atunci vor fi situaţii când vom păcătui şi vom avea nevoie să respirăm spiritual, indiferent dacă suntem la începutul vieţii de credinţă sau după ani îndelungaţi de umblare cu Dumnezeu.

3. Ce să fac dacă viaţa mea nu s-a schimbat încă foarte mult?

Consideri că, în creşterea ta spirituală, te afli exact acolo unde Dumnezeu te doreşte? Am analizat două feluri de creştini, cei fireşti (lumeşti) şi cei spirituali (duhovniceşti). Dar există şi o a treia categorie: creştinii convertiţi de curând. Îţi aminteşti de ceea ce le-a spus Apostolul Pavel corintenilor? „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos” (1Corinteni 3:1).

Cu câţiva ani înainte, Apostolul Pavel îi condusese la Hristos pe mulţi dintre cei care formau acum biserica din Corint. În momentul în care le scrie, nu se aştepta ca ei să fie credincioşi maturi din punct de vedere spiritual. Dar în loc să urmeze un traseu normal pentru un creştin în ce priveşte creşterea spirituală, credincioşii din Corint au devenit lumeşti. Dacă eşti un credincios de câteva luni, eşti încă un „copilaş” („prunc”) în credinţă; nu eşti lumesc, ci eşti doar la început.

Pe vremea când locuiam în Midwest, familia noastră călătorea în luna septembrie a fiecărui an, înspre o zonă cu livezi din ţinutul Three Rivers, Michigan. Ştiam că vom găsi rânduri nesfârşite de meri, iar în dreptul fiecărui rând era indicat soiul merilor. De fiecare dată, după ce le ceream proprietarilor permisiunea, ne umpleam coşurile cu mere din cele mai bune soiuri.

Spre partea din spate a livezii erau şiruri de pomi care nu erau încărcaţi cu mere. De fapt, aceştia nu aveau fructe de loc. Pomii respectivi nu erau lipsiţi de viaţă; erau doar prea tineri. Uni nu ajunseseră încă la un metru jumătate înălţime. În timp ce pomii mai în vârstă ajunseseră la maturitate şi se aplecau sub greutatea merelor, pomii „tineri” aveau o singură „preocupare”: aceea de a creştere.

Dacă astăzi asculţi de Hristos şi ai încredere că puterea Lui te schimbă, atunci eşti exact acolo unde Dumnezeu vrea ca tu să fii. Nu te descuraja, gândindu-te că îţi lipseşte „rodul”. Nu am văzut niciodată ca vreunul din pomii tineri să se compare cu cei care fuseseră plantaţi mai de demult. Creşterea este un proces, şi fiecare etapă a procesului este vitală.

Îmi dau seama că atunci când mă supun lui Hristos şi nu sunt preocupat să compar cu alţi creştini, descopăr bucuria de a fi creştin.

Acest articol este preluat din cartea lui Steven Pogue, The First Year of Your Christian Life

(1) Rugăciune citată din Bill Bright, “Have You Made the Wonderful Discovery of the Spirit-filled life?” (San Bernandina, CA: Campus Crusade for Christ, 1966), pag.12.

Cum arata Ierusalimul modern si de ce nu ar trebui divizat niciodata

 

Dupa declaratia presedintelui Trump, multi au avut impresia ca procesul de pace dintre israelieni si palestinieni s-a sfarsit. In istoria negocierilor dintre israelieni si palestinieni, subiectul unui Ierusalim impartit intrerupe negocierilor din partea israelienilor. De ce?

Scott Ross de la CBN ne arata motivul.

Orasul Vechi, Muntele Sionului si Muntele Maslinilor impartasesc legaturi comune. Pe langa semnificatia biblica, ele se afla in acea parte a orasului pe care palestinienii o doresc ca viitoarea lor capitala.

„Scriptura spune: „Ierusalimul e o cetate asezata pe un deal.” Ne aflam in acest moment pe Muntele Maslinilor si privim inspre Muntele Sionului.

E o panorama splendida a Orasului Vechi, iar in spatele sau se afla Orasul Nou.”

Chaim Silberstein, fondatorul si presedintele organizatiei Keep Jerusalem, este convins ca orasul trebuie sa ramana unit.

„Ierusalimul, in geopolitica, sta asezat pe multa dezbinare, atat intre evrei, cat si intre natiunile arabe, care sunt impotriva poporului evreu.”

Ierusalimul a fost cucerit de mai multe ori decat orice alt oras din istorie si totusi, e singura capitala cunoscuta de poporul evreu.

Lumea inca refuza sa recunoasca aceasta capitala a evreilor, chiar daca acest lucru e mentionat de peste 640 de ori in Vechiul Testament dar nu apare nici macar o data pe nume in Coran.

„Ierusalimul e capitala Israelului. Stim ca, acum 3 000 de ani, imparatul David a cucerit Ierusalimul, si-a asezat resedinta aici si, pentru mii de ani, evreii au avut suveranitate asupra pamantului din Israel. O mica parte dintre evrei a locuit dintotdeauna in Palestina, in Israel, vreme de secole, dar adevarata revenire a poporului evreu a inceput doar in ultimii 150 de ani.”

Pe scena lumii, Ierusalimul e vazut ca fiind divizat intre est si vest. Orasul Nou, din vest, e preponderent format din evrei. Partea mai veche, inspre est, se intinde de la nord la sud. Majoritatea arabilor din oras locuiesc in aceasta zona, langa un numar aproape egal de evrei.

– Tinand cont de actuala stare a orasului si discutand despre divizarea Ierusalimului, e realist acest lucru, un Ierusalim divizat?

– Cred ca acesta ar reprezenta un dezastru de proportii istorice si o greseala imensa, pentru ca o eventuala divizare a Ierusalimului ar crea efectul opus al pacii.

Intre 1949-1967, Ierusalimul a fost impartit si Iordania controla sectorul estic. In timpul Razboiului de Sase Zile din 1967, Israelul a preluat din nou controlul.

Biblia numeste Ierusalimul „cetatea Marelui Imparat, si Ierusalimul a avut multi imparati. In 1964, imparatul Hussein al Iordaniei a inceput constructia unui palat pe varful dealului aflat la limita nordica a Ierusalimului. Razboiul de Sase zile i-a stricat insa planurile. Acest loc e cunoscut pentru palatul imparatului Saul, nu al lui Hussein.

De aici, de sus, e usor de vazut de ce toti imparatii au dorit sa cucereasca acest deal. Privind spre est, inspre pustia Iudeii, in spatele pustiei sunt muntii Moabului, Iordania de astazi, si putem vedea pana la Marea Moarta si valea Iordanului. Aici, dedesubt, e cartierul evreiesc Pisgat Zeev, iar la nord, Neve Yaakov. Aceste doua cartiere sunt inconjurate de cartiere arabe.

Daca am diviza Ierusalimul si am spune ca tot ce e la stanga e Palestina, atunci 95 000 de evrei, care locuiesc in acest cartier se vor trezi in Palestina.

Privind spre nord, putem vedea tinuturile biblice Iudeea si Samaria, sau Cisiordania. In departare, la doar 8 km de Ierusalim, e orasul Ramallah, sediul guvernului Autoritatii Palestiniene.

Daca se doreste intelegerea problemelor strategice ale Ierusalimului, e important sa ne intrebam care e scopul arabilor. Ei pricep ca Ierusalimul e inima poporului evreu si ei stiu ca, daca reusesc sa captureze Ierusalimul, vor reusi sa cucereasca Israelul.

Silberstein crede ca arabii lucreaza pe trei fronturi principale in a incerca sa cucereasca Ierusalimul, acestea fiind prin forta, propaganda si la nivel diplomatic, dar si prin demografie.

Ei mereu construiesc in Ierusalim structuri ilegale si au reusit sa creeze un teritoriu continuu care pleaca din Ramallah, din nord, prin Ierusalim, prin Orasul Vechi, pana la Betleem, in sud.

Prin aceasta, au infiltrat un „cal troian demografic in Ierusalim.

Zaharia 14 vorbeste despre ce se intampla aici, pe Muntele Maslinilor. Aici va fi un cutremur, va fi razboi si tot soiul de lucruri supranaturale se vor intampla aici. Acestea inca n-au avut loc. Se vor intampla in viitor, insa Zaharia isi sfarseste profetia spunand ca „Ierusalimul va fi linistit.

Intrebarea e cum vom ajunge acolo. Cred ca mentinerea unitatii Ierusalimului sub suveranitate israeliana sigur va aduce pacea Ierusalimului.

Acesta e un preludiu la evenimentul nemaipomenit pentru care speram si ne rugam sa aiba loc, aducand pace deplina atat Ierusalimului, cat si lumii intregi.

Stire difuzata in emisiunea Jerusalem Dateline 209 – 16 decembrie 2017, la Alfa Omega TV.

Dumnezeu și Rațiunea

CAPITOLUL 1 – CALEA DE IEŞIRE

Dacă a existat vreodată în istoria lumii un timp în care să fie nevoie de calm şi raţiune nepărtinitoare din partea tuturor oamenilor, în mod sigur acum este acel timp. Dar numai raţiunea, oricât de inteligent este omul, nu poate aduce speranţă decât dacă se poate găsi o temelie sigură pentru ea.

În zilele noastre lumea pare că a luat-o în derivă pe marea furtunoasă a patimilor umane. Domnul nostru Isus a prezis tocmai un astfel de timp, când “pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă … . Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ” (Luca 21:25, 26). Dar există oare o cale de ieşire?

Aceasta este o întrebare care este practic în inimile şi pe buzele tuturor oamenilor chibzuiţi din lume. Exis­tă ceva pe care să ne putem zidi speranţele pentru zile mai bune în viitor? În acest ceas de necaz mulţi oameni ai bisericii recomandă religia ca o consolare sigură pentru cei care suferă. Dar dacă religia poate indica o cale de ieşire din marea înfuriată a nesiguranţei, spre un port de odihnă şi siguranţă, în care anume religie să o căutăm?

Noi susţinem că numai prin adevărul biblic va găsi omul soluţia adevărată la condiţiile mondiale de confuzie şi necaz; şi din acest punct de vedere vom aborda acest subiect. Dar aici este necesar să se facă deosebire între învăţăturile curate ale Bibliei şi teoriile confuze ale teologiei tradiţionale, care prea adesea, din păcate, se prezintă sub masca creştinismului.

Nu ne putem aştepta să facem progres în găsirea unei baze raţionale pentru credinţă şi speranţă, decât dacă identificăm superstiţia şi o înlăturăm, apoi căutăm să învăţăm şi să aplicăm principiile biblice curate la problemele din zilele noastre. Dacă, aşa cum pretind toţi creştinii, Biblia este temelia adevărului şi raţiunii, atunci neapărat să căutăm să vedem ce ne învaţă Biblia cu adevărat!

Dacă în această căutare a adevărului poate vi se va părea că unele lucruri vin în conflict cu ideile voastre, cel puţin cu unele dintre ele, să nu vă gândiţi că aceasta vă va distruge credinţa în adevărurile eterne învăţate de fapt în Biblie. Nu!

Adevărul şi raţiunea

În măsura în care superstiţia goală este înlocuită cu adevăr şi raţiune, credinţa devine o realitate mai întăritoare decât simpla credulitate, iar Biblia începe să aibă un sens nou şi mai raţional. Şi câtă nevoie este astăzi să ne bazăm credinţa pe o temelie fermă, de adevăr şi raţiune, căci desigur ne confruntăm cu multe paradoxuri care produc confuzie!

Evoluţioniştii insistă că am făcut paşi progresivi de la primele începuturi ale civilizaţiei pe planetă. Mulţi din zilele noastre se laudă cu minunatele realizări ale acestui veac al inteligenţei, deşi lumea noastră civilizată se confruntă cu faptul de netăgăduit că civilizaţia ei atât de lăudată este chiar pe marginea prăpastiei. Cu toată învăţătura, nu suntem capabili să menţinem standardele acestei presupuse culturi la care pretindem că am ajuns.

Nu mai este posibil ca aceste fapte uimitoare să fie împiedicate de a ajunge la cunoştinţa publicului. Oamenii de stat serioşi arată necesitatea de a se întreprinde ceva drastic pentru a salva civilizaţia. Liderii religioşi proeminenţi din toate şcolile eclesiasticismului anunţă în mod serios că lumea întreagă va fi aruncată în cel mai mare cataclism din istoria omenirii, dacă oamenii nu se întorc repede la Dumnezeu.

Găsirea soluţiei adevărate

Suntem de acord că numai diplomaţia umană nu este în stare să împiedice dezastrul de care se tem aproape toţi oamenii. De aceea, este imperativ necesară găsirea unei soluţii pentru viitorul imediat sau îndepărtat.

Faptul că există deosebiri religioase printre urmaşii declaraţi ai lui Cristos, să ne facă oare să renunţăm la credinţa că Biblia conţine răspunsuri la întrebările cu care se confruntă lumea? Desigur că nu!

Să tragem oare concluzia că marea inteligenţă care a adus în existenţă miliardele de corpuri cereşti şi care le face să se mişte neîncetat pe orbitele lor cu exactitate, n-a reuşit să producă o rasă de fiinţe pe această mică planetă, care să poată continua să existe în condiţii de pace şi fericire neîntreruptă? Raţiunea ne spune, nu!

Când Isus a fost pe pământ, le-a sugerat ucenicilor ceva foarte clar în privinţa ameliorării lumii. El a zis: “Voi deci, aşa să vă rugaţi: “Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă‑se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Mat. 6:9, 10). De-a lungul secolelor de atunci încoace, creştinii serioşi au repetat acea rugăciune şi au aşteptat cu răbdare răspunsul la ea. Dar răspunsul n‑a venit încă. Va veni vreodată? Ce fel de legi va trebui să aibă lumea şi să le respecte când se va împlini această rugăciune?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările importante la care raţiunea cere răspuns, dacă vrem să ajungem la o concluzie satisfăcătoare în privinţa acestui subiect atât de important pentru toţi cei care caută o soluţie adevărată la necazul în care se află lumea — soluţia lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 2 – CREATORUL ŞI CREAŢIA SA UMANĂ

Pornim de la presupunerea că majoritatea cititorilor noştri au credinţă în existenţa unui Creator inteligent, sau cel puţin ar dori să aibă credinţă dacă aceasta ar fi raţională. Este interesant de ştiut că unii oameni de ştiinţă proeminenţi au ajuns la convingerea că există o inteligenţă divină superioară.

Într-un interviu cu Dr. Pupin, fost preşedinte al Asociaţiei Americane pentru Dezvoltarea Ştiinţei, acesta a spus: “Oriunde ştiinţa a explorat universul, a găsit că există o manifestare a unui principiu coordonator, şi acel principiu coordonator, conducător, eu îl numesc Inteligenţă Divină. Nu putem decât să tragem concluzia că la baza tuturor lucrurilor care exis­tă, se află un principiu călăuzitor care le conduce de la haos la cosmos.

Ne confruntăm aici cu două alternative. Fie credem că acest cosmos, cu frumoasa lui lege şi ordine, este rezultatul simplei întâmplări, fie că este rezultatul clar al unei inteligenţe. Personal, cred în principiul coordonator, Inteligenţa Divină. De ce? Fiindcă totul este mai simplu. Este inteligent. Se armonizează cu toată experienţa mea.

Teoria că fiinţele inteligente, ca noi, sau procesele inteligente, ca mişcarea stelelor, sunt rezultatul unor întâmplări neinteligente, îmi depăşeşte înţelegerea. Şi de ce aş accepta asemenea teorie, când observ în fiecare zi dovezi ale unui inteligenţe conducătore? Când vedeţi stelele, fiecare urmându-şi calea, sau vedeţi o sămânţă crescând după un plan definit până devine copac, sau vedeţi un copilaş dezvoltându-se până la statura de om matur care se conduce singur, puteţi concepe că toate acestea sunt rezultatul întâmplării? Ei bine, eu nu pot.

De ce aş nega că există o inteligenţă conducătoare în toate fenomenele cosmice? Pentru mine ca om de ştiinţă este evident. A fost evident pentru profeţi acum mai bine de trei mii de ani. De la cel mai simplu sălbatic până la cel mai mare profet, a fost evident că există o anumită inteligenţă în spatele tuturor lucrurilor. Ştiinţa n-a găsit nimic să contrazică acest lucru. … De fapt, cu cât ştiinţa pătrunde mai adânc în legile universului, cu atât mai mult ne conduce spre a crede într-o Divinitate inteligentă.” Amin!

Pentru noi chestiunea principală rămâne să examinăm în ce măsură acest Creator inteligent i-a descoperit omului planurile Sale — în special planurile în privinţa omului însuşi. Biblia se declară a fi o astfel de revelaţie; şi în baza acestei declaraţii va fi dezvoltat subiectul nostru.

În zilele noastre există o tendinţă tot mai vizibilă de a se pune la îndoială faptul că Biblia este inspirată. Dar creştinismul este inseparabil legat de Biblie — atât de Vechiul cât şi de Noul Testament — aşa încât, dacă o respingem, sau spunem că nu este demnă de încredere, putem la fel de bine să renunţăm cu totul la creştinism. Noi susţinem însă că există dovezi, atât interne cât şi externe, că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu.

Chiar şi necredincioşii admit că oriunde şi în orice măsură a fost simţită influenţa Bibliei, forţa ei morală a făcut bine oamenilor. De aceea a fost numită făclia civilizaţiei şi a progresului. Astăzi n-ar fi existat nici o criză dacă legile Bibliei ar fi fost urmate cu credincioşie de către clasele conducătoare şi de către masele oamenilor din diferite ţări.

Prin urmare, o carte care a avut şi are astfel de putere, şi care a influenţat în bine viaţa unei atât de mari părţi din lume atâtea secole, merită desigur să fie citită cu atenţie şi gândire, înainte de a fi declarată ca nefolositoare. În afară de aceasta, alte surse în afara Bibliei n-au oferit nici o explicaţie satisfăcătoare cu privire la originea şi destinul omului, cea a evoluţionismului fiind contrară şi nesatisfăcătoare.

Relatarea din Geneza despre creare

Relatarea despre creare, despre grădina Edenului şi despre căderea în păcat a fost supusă multor critici din partea evoluţioniştilor. Dar în anii recenţi mulţi oameni de ştiinţă au tendinţa să-şi schimbe poziţia în privinţa acestor puncte. Prof. Rene Thevenin, într-o serie de articole despre vârsta rasei umane, publicate în America, a spus: “S-ar putea să se dovedească a fi un mare adevăr în legenda despre căderea omului”.

Învăţătura Bibliei despre căderea omului este mai mult decât o legendă, credem noi. Ea se bazează pe faptul că omul a fost creat perfect şi i s-a dat un cămin perfect — “în Eden, spre răsărit” (Gen. 2:8). Din acest punct de vedere vom privi noi subiectul acesta.

Potrivit Bibliei, neamul omenesc a început cu două persoane special create — Adam şi Eva. Este raţional să credem că acesta este adevărul? Da. Populaţia actuală a pământului dovedeşte aceasta. Fiecare om ştie că populaţia pământului a crescut constant ca număr de-a lungul istoriei ei. Să ne gândim ce populaţie ar avea Europa dacă n-ar fi fost descoperită America acum cinci secole!

Nu trebuie cine ştie ce inteligenţă sau credinţă pentru a socoti că dacă am lua rata actuală de creştere a populaţiei şi am merge înapoi, inversând procesul, scăzând constant de-a lungul secolelor, am ajunge în cele din urmă la o singură pereche — tocmai la timpul când începe istoria omului, când a fost creat omul, potrivit Bibliei. Aceasta, împreună cu faptul că potrivit descoperirilor arheologice recente, omul a avut o civilizaţie mai avansată în zorile istoriei sale decât în timpurile din urmă, constituie bune dovezi în favoarea naraţiunii din Geneza despre grădina Edenului.

Spaţiul nu permite aici o analiză ştiinţifică a acestui subiect, dar sperăm că acei interesaţi, şi în special acei care au îndoieli, vor cerceta subiectul din punct de vedere ştiinţific, mai degrabă decât să se străduiască doar să caute dovezi în sprijinul evoluţionismului.

Este oare foarte greu de crezut că aceeaşi Putere şi Inteligenţă care a adus în existenţă marele Univers, despre care ne spun atât de multe lucruri oamenii de ştiinţă, a putut aduce în existenţă şi acea primă pereche de oameni, printr-un act special de creare? Dacă omul şi toate celelalte forme de viaţă nu sunt rezultatul puterii creatoare exercitate de o fiinţă inteligentă supremă, atunci oamenii de ştiinţă să explice fenomenul vieţii într-un alt mod, mai acceptabil! Raţiunea ne spune că este cu mult mai bine să luăm relatarea biblică despre creare şi de pe această bază să ne străduim să aflăm planul Creatorului pentru neamul omenesc.

O procedură romantică

Relatarea simplă din Geneza despre creare ne spune că întâi a fost creat bărbatul, dar nu s-a găsit nici un ajutor pentru el. Atunci a fost creată Eva. S-ar putea cineva gândi la astfel de metodă? Nici cel mai ingenios romancier din lume nu şi-a imaginat vreodată un mod mai romantic de a găsi o mireasă pentru eroul său, decât modul relatat în istoria creării mamei Eva! Dacă Dumnezeu a avut puterea să creeze pe Adam (şi de unde ar fi putut veni el dacă Dumnezeu nu l-ar fi creat?), desigur că luarea unei coaste din el şi crearea femeii a fost un lucru uşor pentru Creator, dacă El a ales astfel de metodă.

Apoi a fost acea frumoasă grădină pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru creaţia Sa umană perfectă. Nu este nimic neraţional în a accepta că Dumnezeu, după ce a creat pe om, i-a dat un cămin potrivit unde să locuiască. De ce ar fi privită cu neîncredere o astfel de istorie, care ne arată că Dumnezeu a făcut un lucru raţional în astfel de împrejurări? Geneza spune că Dumnezeu a creat fiinţele umane să trăiască pe pământ, nu în cer, în iad sau în purgatoriu. Porunca a fost să se supună legii Creatorului, să se înmulţească şi să umple pământul. Lui Adam şi Evei nu le-a spus nimic despre vreo pregătire pentru cer.

Să presupunem pentru un moment că scopul lui Dumnezeu ca pământul să fie umplut ar fost împlinit, întocmai cum a poruncit El. La ce s-ar fi ajuns? Ar fi însemnat că familia umană, crescând la număr potrivit poruncii divine, ar fi constatat că grădina pregătită de Dumnezeu era prea mică şi era necesar să înceapă munca de extindere a ei.

Porunca divină a fost să umple pământul, nu să-l umple peste măsură. Desigur că înţelepciunea şi puterea divină, când pământul va fi populat în mod adecvat, va putea face să înceteze înmulţirea neamului omenesc. Ar fi ceva lipsit de logică în astfel de program? Nu este oare raţional şi exact ceea ce am putea aştepta de la un Creator iubitor? Dar pentru a vedea grandoarea acestui proiect, este necesar să ne scoatem din minte toate imaginile de suferinţă şi lipsuri care acum ne stau în faţă. Egoismul omului decăzut a produs toată suferinţa care este acum în lume. Astfel de suferinţă ar fi fost necunoscută dacă omul ar fi rămas în armonie cu Creatorul.

Şi moartea! Aceea ar fi fost de asemenea o experienţă necunoscută pentru neamul omenesc. Ştiinţa modernă admite că celulele ar putea să se reproducă indefinit dacă ar avea condiţii perfecte. Moartea a venit ca rezultat al păcatului; şi cu moartea a venit suferinţa, boala, necazul. Încercaţi să vă imaginaţi o rasă de oameni perfecţi, fără egoism, boală şi moarte. Dar veţi spune: de ce să irosim timpul imaginându-ne ceva ce acum nu mai există, a dispărut? Dar oare asemenea posibilitate a dispărut pentru totdeauna? Scripturile răspund, nu! Programul divin de răscumpărare şi restabilire prin Cristos garantează că ceea ce ar fi putut fi, va fi.

CAPITOLUL 3 – CURCUBEUL FĂGĂDUINŢEI

“Toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de glasul Meu.” Geneza 22:18.

Evident, dacă vrem să judecăm corect în privinţa lui Dumnezeu, este necesar în primul rând să îndepărtăm norul de ceaţă al superstiţiei care s-a acumulat şi care a făcut ca atât de mulţi să-şi piardă credinţa în El şi în Cartea care este Cuvântul adevărului Său. Nu este un lucru uşor, dar sperăm că această prezentare va contribui substanţial în această direcţie.

Nu toţi sunt siguri dacă să accepte Biblia ca o relatare autentică a originii şi destinului omului, dar toţi ar trebui cel puţin să fie interesaţi de caracterul raţional al scurtei ei prezentări a acestui subiect, atunci când este analizat critic — în special după ce ceaţa tradiţiei care acoperă relatarea lui simplă şi directă este îndepărtată. Care este deci istoria biblică a omului, dezbrăcată de superstiţie şi de simpla presupunere umană?

Ea spune că după ce omul a fost creat, Dumnezeu le‑a spus primilor noştri părinţi că vor muri negreşit dacă nu vor asculta de legea Sa: “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (Gen. 2:17). Lucrul acesta pare simplu şi clar. Dar este adevărat? Da, este. Această declaraţie, făcută cu mult timp în urmă părinţilor neamului omenesc, este dovedită astăzi prin miliardele de morminte şi de oameni care mor zilnic, şi care sunt dovada tristului adevăr al acelei legi clar exprimate.

În acest punct, prin urmare, este evident că Geneza este în armonie cu realitatea incontestabilă. Faptul că Adam n-a mers în mormânt în aceeaşi zi literală în care a călcat legea divină, nu este o dovadă că nu s-a împlinit literal. O traducere critică a textului ebraic cu privire la pedeapsă este “murind vei muri”, sau, cu alte cuvinte, “vei muri treptat” (Gen. 2:17). Aceasta dă ideea că procesul morţii lui va începe imediat şi va continua până se va stinge complet. Şi exact aşa s-a întâmplat.

Dar s-a mai întâmplat ceva în Eden. Dintr-o altă sursă a venit o declaraţie amăgitoare către mama Eva: “Hotărât că nu veţi muri” (Gen. 3:1-4). Această sugestie, că Dumnezeu îi minţise, a venit de la şarpe.

După patru mii de ani, apostolul Ioan l-a identificat pe “şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan”, şi a arătat că el a fost marele înşelător al tuturor neamurilor (Apoc. 201-3). Acum avem două declaraţii contradictorii: una a Domnului, în care El declară că omul va muri negreşit, iar una a celui pe care Scripturile îl numesc înşelător, în care el insistă că nicidecum nu va muri. Prima este dovedită de fapte. Moartea este neîndoielnic o realitate. În legătură cu aceasta, Biblia spune: “Cei morţi nu ştiu nimic” şi “în Locuinţa Morţilor în care mergi nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Ecles. 9:5-10.

Marea înşelare

Dar ce este cu declaraţia şarpelui, “hotărât că nu veţi muri”? Isus a spus despre şarpe că el este “tatăl minciunilor” (Ioan 8:44). Dacă declaraţia din Geneza este adevărată, ar trebui să ne aşteptăm să găsim de‑a lungul veacurilor vreo dovadă a eforturilor înşelătoare ale lui Satan în legătură cu subiectul morţii. Şi deoarece Ioan spune în Apocalipsa că şarpele cel vechi a înşelat neamurile, ar trebui să ne aşteptăm ca înşelările lui să fie manifestate în mod general. Găsim astfel de dovezi? Da, desigur!

Deşi Satan a spus în mod hotărât că nu va urma moartea dacă vor mânca din fructul oprit, totuşi în realitate Adam şi Eva, precum şi toţi urmaşii lor, au murit şi încă mor. De aceea, Satan trebuia să facă ceva pentru a-şi justifica declaraţia mincinoasă. Desigur că el nu era dispus să-şi ceară scuze că L-a acuzat pe Dumnezeu de minciună, de aceea a făcut alt pas sinistru, şi anume, i-a amăgit pe oameni să creadă că ceea ce pare a fi moarte nu este moarte, ci este uşa spre o altă formă de viaţă, mai înaltă ori mai joasă. Şi din cauza fricii de moarte înnăscute care pândeşte în inima omului, aproape toată omenirea a preferat să creadă minciuna că nu există moarte. Prin această mare înşelare deci, cei mai mulţi au fost făcuţi să creadă că moartea este de fapt un prieten, nu un duşman, aşa cum spune Biblia (1 Cor. 15:26). Există însă o glorioasă speranţă de viaţă viitoare, dar nu fiindcă omul nu poate muri, ci fiindcă moare şi va fi înviat din moarte.

Dar cum putem noi sta înaintea Creatorului ale cărui legi au fost călcate? Care este baza speranţei că omul poate avea posibilitatea să se întoarcă în favoarea lui Dumnezeu şi să se bucure iarăşi de privilegiul vieţii veşnice în condiţii de fericire deplină? Va anula Dumnezeu sentinţa Sa de condamnare numai pe baza făgăduinţei noastre de a fi mai buni pe viitor?

Biblia arată în mod foarte clar planul Creatorului prin care neamul omenesc pierdut va avea posibilitatea să se întoarcă la armonie cu El. Însă dacă vrem să aflăm adevărul asupra acestui punct, trebuie să procedăm cu băgare de seamă. Este evident că nu vom primi niciodată răspunsuri satisfăcătoare dacă le vom căuta numai în teologia tradiţională, în speranţa că vom găsi ceva bază raţională pentru credinţă şi speranţă. Aşa că haideţi să ne limităm căutarea la Biblie. Până acum Biblia s-a dovedit a fi în armonie cu faptele bine cunoscute şi bine stabilite, precum şi cu raţiunea. Aceasta ne dă încredere. Prin urmare, nu este oare raţional să ne aşteptăm ca ea să conţină o soluţie satisfăcătoare la toată această problemă a destinului uman?

În Geneza 3:15 se dă sugestia că de la început Creatorul a intenţionat să facă ceva pentru neamul omenesc condamnat la moarte. Făgăduinţa făcută este că “sămânţa femeii” va zdrobi în cele din urmă capul şarpelui. Desigur că aceasta este o făgăduinţă vagă, neclară, dar în lumina descoperirilor divine de mai târziu, se vede că este minunată şi plină de sens.

Dacă mergem, de exemplu, la ultima carte a Bibliei — Apocalipsa 20:1-3 — apostolul Ioan spune că a văzut în viziune un înger care a venit din cer şi care a pus mâna pe “şarpele cel vechi” şi l-a legat pentru o mie de ani, “ca să nu mai înşele neamurile”. Aceasta este o imagine profetică ce înfăţişează împlinirea acelei făgăduinţe neclare din Geneza 3:15, că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Cu alte cuvinte, prin aceste cuvinte simbolice Creatorul ne asigură, prin scriitorul Apocalipsei, că păcatul primilor noştri părinţi nu are ca rezultat o ruină permanentă pentru neamul nostru omenesc, ci, la timpul stabilit de El, această ruină va fi îndepărtată, iar şarpele va fi distrus.

Astfel avem localizate cele două extreme, cum s-ar zice, ale curcubeului făgăduinţei făcute de Dumnezeu — făgăduinţa dată în Geneza, că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, şi viziunea dată lui Ioan, că acest şarpe va fi legat şi în final nimicit. Dar să nu ne oprim aici, ci să continuăm căutarea noastră prin mărturia sfântă, în speranţa găsirii unor detalii ale felului cum va fi nimicită lucrarea aducătoare de moarte a lui Satan în Eden, şi cum neamul omenesc va fi restabilit la starea pierdută în paradis.

Făgăduinţa făcută lui Avraam

Să lăsăm acum dezamăgirea din Eden şi să mergem la timpul lui Avraam — peste mai bine de două mii de ani. De la această perioadă înainte nu mai este necesar să acceptăm atât de multe lucruri prin credinţă. Arheologii au descoperit prin săpături cetatea Ur, locul de naştere a lui Avraam, de asemenea diferite vestigii ale vechiului Canaan, care dovedesc practic fiecare detaliu al istoriei biblice din acea perioadă. Având în vedere aceste descoperiri, chiar şi scepticii admit acum că Biblia nu este doar o colecţie de poveşti băbeşti, aşa cum mulţi credeau odată.

Lui Avraam Dumnezeu i-a făcut o făgăduinţă remarcabilă care n-a fost încă împlinită. El a spus: “Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12:1-3). Mai târziu, când fiul său Isaac a ajuns la vârsta bărbăţiei, Dumnezeu a repetat această făgăduinţă şi a întărit-o printr-un jurământ. Dar Avraam a murit fără să o vadă împlinită. Făgăduinţa a trecut la Isaac, apoi la Iacov, fiul său. Esau, fratele mai mare al lui Iacov, şi-a vândut dreptul de moştenire pe un blid de mâncare.

În final Iacov a ajuns la sfârşitul vieţii şi făgăduinţa de binecuvântare a neamurilor încă nu era împlinită; astfel că pe patul de moarte el a transmis acest sceptru al făgăduinţei fiului său, Iuda. Nu putem examina aici toate făgăduinţele înrudite din Vechiul Testament, care lărgesc acest legământ originar făcut cu Avraam. Este destul să spunem că în aceste făgăduinţe evreii au văzut o imagine a unei mari personalităţi — “Leul din seminţia lui Iuda” — despre care ei au vorbit ca despre Mesia al lor (Gen. 49:8-10; Apoc. 5:5). Imensa influenţă a acestor făgăduinţe vechi a fost unul din factorii care au contribuit la păstrarea poporului persecutat al lui Israel separat de restul lumii timp de mai bine de patru mii de ani. Evreii stau astăzi ca o mărturie vie a realităţii lucrării lui Dumnezeu cu ei în trecut, şi a făgăduinţelor pline de speranţă pentru ei ca popor ales. Multe din aceste făgăduinţe nu sunt încă împlinite.

Mesia cel făgăduit

La prima venire a lui Isus, mulţi evrei erau în aşteptarea venirii mult promisului Mesia. Ni se spune că într-o noapte, pe colinele Iudeii, unde păstorii îşi păşteau turmele, deodată a apărut o lumină supranaturală şi s-au auzit voci neobişnuite.

Să ne amintim că dacă Biblia este ceea ce pretinde a fi, o revelaţie a scopurilor Creatorului pentru copiii oamenilor, a scopurilor aceluiaşi Creator care a adus în existenţă toate celelalte creaţii, atunci nu este greu de crezut că o astfel de Fiinţă inteligentă, supremă, a creat şi diferitele ranguri de fiinţe spirituale, pe planuri de existenţă mai înalte decât al omului. Şi dacă El a dorit ca aceste creaturi să comunice cu omul într-o împrejurare atât de extraordinară cum a fost naşterea Mântuitorului, a fost foarte uşor pentru El să facă aceasta. Şi tocmai aceasta a făcut! Prin intermediul unuia dintre aceşti îngeri puternici, Dumnezeu le-a spus păstorilor: “Nu vă temeţi, căci iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul”. Luca 2:10, 11.

Cuvântul Hristos este echivalentul grecesc al cuvântului ebraic Mesia. Prin urmare, acest anunţ îngeresc a însemnat pur şi simplu că Mesia al lumii, pe care Dumnezeu Îl promisese de mult, Se născuse acum în realitate şi că acum într-adevăr urma să fie Mântuitorul lumii. De aceea a fost o veste bună pentru tot poporul — toate familiile pământului să fie binecuvântate ca rezultat al naşterii Sale. Dar cum va fi Isus, Mesia, Mântuitorul întregii lumi? Care va fi natura binecuvântării ce va fi acordată tuturor?

Din ceea ce am aflat mai înainte, neamul omenesc a pierdut privilegiul vieţii veşnice pe pământ prin încălcarea lui Adam. Dacă moartea înseamnă numai moarte, şi evident aceasta înseamnă, atunci nu este nici o cale de a scăpa, decât dacă suntem eliberaţi de pedeapsa morţii şi apoi restauraţi la viaţă.

“Pace pe pământ” — când?

Dar ce putem spune despre faptul că deşi Mântuitorul, Mesia, a venit în lume cu două mii de ani în urmă şi totuşi lumea continuă să moară ca înainte? În ce sens este El Mântuitorul lumii? Dacă nu există chin veşnic din care lumea să fie salvată, atunci din ce o salvează Mesia şi cum? Şi va fi altfel când va fi salvată?

Tuturor, desigur, ne plac muzica şi predicile frumoase care se rostesc la fiecare sărbătoare a Crăciunului în toate bisericile creştinătăţii. Urarea, pace pe pământ şi printre oameni, se face peste tot în fiecare an. Dar nu este oare adevărat că aceste vorbe care se rostesc peste tot sunt în mare măsură numai vorbe goale? Urarea de pace pe pământ înseamnă oare mult pentru un soldat pe moarte? În timp de război, urmaşii declaraţi ai lui Isus dintr-o naţiune ucid pe urmaşii declaraţi ai lui Isus din altă naţiune şi spun că este o datorie creştină. Dacă fac aceasta cu credincioşie, se vor întâlni ei bucuroşi în cer cu fraţii lor măcelăriţi? În acest fel trebuie oare să se împlinească profeţia din cuvintele pace pe pământ? Să continuăm cu prezentarea noastră şi să vedem că Biblia are să ne spună ceva satisfăcător despre aceasta.

Am urmărit promisiunile mesianice din grădina Edenului şi până la vremea lui Isus, şi am găsit că aceste promisiuni trebuie să-şi aibă împlinirea în Domnul nostru. Apostolul Pavel arată aceasta în Galateni 3: 8, 16, unde el identifică în mod clar pe Isus ca sămânţa făgăduită a lui Avraam. Ioan Botezătorul L-a anunţat pe Isus zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Ioan a recunoscut că Isus era Mesia cel promis. Ioan 1:29.

Mai târziu însă, Ioan a fost aruncat în închisoare; şi fiind acolo a început să se întrebe dacă nu cumva greşise. Atunci a trimis mesageri la Isus să-L întrebe dacă El era într-adevăr Mesia. Isus i-a trimis un răspuns foarte interesant. Le-a spus mesagerilor să-i amintească lui Ioan că bolnavii erau vindecaţi, că paraliticii puteau umbla, orbii puteau vedea, surzii puteau auzi, iar în unele cazuri chiar şi morţii erau înviaţi.

Lucrările lui Isus au împlinit profeţia

De ce i-a răspuns Isus lui Ioan în acest mod interesant? Fiindcă profeţii preziseseră că Mesia va face tocmai acest fel de lucrări. Astfel Ioan a avut asigurarea. Şi nu numai Ioan Botezătorul a fost impresionat de marile lucrări ale lui Isus, ci mulţi din zilele lui Isus au fost convinşi că Isus era Mesia şi că împărăţia mesianică de mult promisă era pe cale să fie stabilită, pentru binecuvântarea lui Israel şi a întregii omeniri — a tuturor familiilor pământului. Într-adevăr, poporul de rând a fost atât de entuziasmat, încât a încercat să-L facă pe Isus împărat; şi L-au aclamat în acea calitate când a intrat călare în Ierusalim.

Numai după cinci zile însă, s-au întâmplat nişte lucruri care i‑au nedumerit pe ucenici şi pe alţii care-L priviseră pe Isus ca Mesia. Conducătorii religioşi din zilele acelea au fost invidioşi pentru popularitatea Lui, aşa că au complotat împotriva Lui, L-au prins, L-au condamnat la moarte şi în final L-au răstignit ca răufăcător. Ce însemna aceasta? Cum era posibil ca împăratul pământului să fie astfel luat şi răstignit? Astfel de schimbare a evenimentelor nu era în armonie cu concepţia ucenicilor despre Mesia, cum trebuia să fie şi ce trebuia să facă — să stabilească o împărăţie, să elibereze poporul şi să fie împărat. Ce dezamăgiţi trebuie să fi fost când speranţele şi aşteptările li s-au spulberat!

După trei zile, doi dintre ucenicii dezamăgiţi mergeau spre Emaus, când deodată li s-a alăturat un străin. Observându-le tristeţea, străinul i-a întrebat care era cauza. Atunci ei i-au relatat evenimentele din ultimele zile şi cât de dezamăgiţi au fost în aşteptările lor referitoare la făcătorul de minuni din Nazaret.

De ce a murit Isus

Atunci, acest străin care în realitate era Cristos înviat, S-a folosit de ocazie ca să le explice de ce a murit; că moartea Lui fusese prevăzută şi prezisă de Tatăl ceresc, şi a fost necesară pentru ca binecuvântările pro­mise să vină prin slăvita împărăţie mesianică.

Mai târziu, aceşti doi ucenici le-au povestit celorlalţi experienţele lor şi au spus: “Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). Desigur că ucenicii au avut bune motive să fie entuziasmaţi. Acum au putut vedea că moartea Învăţătorului n-a fost o greşeală tragică, aşa cum gândiseră, şi nici n-a fost o dovadă că El nu era Mesia. În final ucenicii au ajuns să înţeleagă că moartea lui Isus a fost absolut necesară pentru ca omenirea să primească binecuvântările vieţii promise de Dumnezeu.

Apoi unul dintre ucenici a explicat că Isus în starea Sa preumană fusese cunoscut ca Logosul, care este tradus Cuvântul în Ioan 1:1. Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a devenit trup, tocmai pentru a muri ca preţ corespunzător sau “răscumpărare” pentru Adam şi pentru rasa condamnată prin el (1 Tim. 2:3-6; Rom. 5:12). Ignorând, sau ascunzând în mod intenţionat înţelesul textului grecesc aşa cum apare în Ioan cap. 1, traducătorii l-au făcut să apară că Logosul sau Cuvântul este Creatorul divin însuşi. Dar o traducere corectă a textului relevă faptul că Logosul a fost un dumnezeu, sau un puternic, în timp ce Creatorul este arătat ca Dumnezeul Suprem, Atotputernicul Dumnezeu.

Apostolul ne spune că Logosul a fost agentul lui Iehova în toată lucrarea de creare. “Nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Fără îndoială de aceea este folosit pluralul în relatarea din Geneza despre creare: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Gen. 1:26.

Scripturile vorbesc despre unitatea Tatălui cu Fiul, dar în mod clar este o unitate de scop şi voinţă, nu de fiinţă. Isus S-a rugat ca aceeaşi unitate să existe şi între El şi urmaşii Săi (Ioan 17:21-23). Faptul că Isus nu S-a considerat ca unul în persoană şi egal cu Creatorul, sau că El a fost propriul Său Tată, este clar indicat prin cuvintele Sale când a spus: “Tatăl este mai mare decât Mine”. Ioan 14:28.

Ucenicii au ştiut că plata păcatului este moartea, nu viaţa în chin, de aceea le-a fost uşor să înţeleagă cum moartea lui Isus, care fusese făcut trup tocmai pentru acel scop, a putut plăti pedeapsa şi a deschis o cale prin care lumea să se poată întoarce în cele din urmă la armonie cu Dumnezeu, şi prin urmare la viaţă. Totuşi, înainte de Cincizecime, pentru ei era ceva misterios în aceste lucruri. Deşi acum ştiau că Isus, Mesia, fusese înviat din morţi, puţin timp Îl vedeau, şi în cele din urmă i-a părăsit cu totul. Ce ciudat! Când i-a văzut ultima dată le-a spus să zăbovească în Ierusalim până când vor primi noi instrucţiuni prin Spiritul sfânt. Desigur că aceste lucruri trebuie să li se fi părut ciudate, venind din partea celui care pentru ei era mult făgăduitul Mesia.

Nu numai acei ucenici timpurii au fost nedumeriţi o vreme prin această întorsătură neaşteptată a evenimentelor, ci şi de atunci încoace mulţi au înţeles greşit adevărata lor semnificaţie şi ca rezultat au ajuns la teorii eronate. Dacă Isus n-a venit să stabilească o împărăţie literală pe pământ, atunci trebuie găsit alt motiv pentru venirea Lui. Ca atare, multora li s-a părut logic să tragă concluzia că venirea, moartea şi învierea Lui au fost pentru ca oamenii să fie salvaţi de chinurile iadului şi să fie trimişi imediat în cer când mor. Dar Mesia trebuie să stabilească o împărăţie pământească şi să binecuvânteze toate familiile pământului, la timpul stabilit de Dumnezeu, după cum vom vedea.

Dacă mintea raţională se depărtează tot mai mult de la dumnezeul chinului veşnic din veacurile întunecate, ea doreşte să ştie de ce au trecut aproape două mii de ani de când Isus i-a părăsit pe ucenici, şi totuşi lumea este încă sub stăpânirea egoismului şi are mai puţină credinţă în Mesia decât oricând înainte. Mintea raţională se întreabă de ce, dacă Isus trebuie să convertească lumea şi s-o salveze de focul iadului, de ce pare că se face atât de puţin progres în această direcţie? De asemenea, dacă scopul lui Mesia este să stabilească o împărăţie pământească, prin care să binecuvânteze poporul cu viaţă şi fericire, de ce nu s-a stabilit încă?

Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, şi noi pretindem că este, atunci trebuie să ne aşteptăm să găsim în ea răspunsuri cu totul satisfăcătoare la aceste întrebări şi la altele. Dar să ne amintim, întocmai cum declară Cuvântul, că toate căile şi gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus decât ale noastre (Is. 55:8-11). Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să căutăm să înţelegem gândurile lui Dumnezeu, fiindcă El ne-a cerut să gândim împreună cu El (Is. 1:18). Când acceptăm această invitaţie de a gândi cu Creatorul, prin Cuvântul Lui inspirat, găsim ceea ce ne satisface şi mintea şi inima.

CAPITOLUL 4 – A EŞUAT CREŞTINISMUL?

Un răspuns corect la întrebarea dacă creştinismul a fost un succes sau un eşec, depinde de înţelegerea corectă a ceea ce constituie creştinismul şi ce a intenţionat Dumnezeu să realizeze pe pământ. Cristos ne este prezentat în Biblie ca Mântuitorul lumii. Concluzia logică este că Dumnezeu a plănuit ca lumea să fie convertită la Cristos şi astfel să fie salvată din moarte. Dar au trecut două mii de ani de când El a venit pe pământ şi totuşi lumea este departe de a fi convertită. Chiar şi creştinătatea doar cu numele pierde rapid teren şi naţiuni întregi se situează oficial împotriva religiei de orice fel. Trebuie oare să judecăm din aceasta că planul lui Dumnezeu a eşuat?

Ucenicii, în zilele lui Isus, şi-au bazat speranţele într‑o împărăţie mesianică pe profeţiile Vechiului Testament. Şi speranţele lor au fost corecte. Ceea ce n-au înţeles ei însă, este că nu venise timpul pentru stabilirea acelei împărăţii. Chiar aşa este şi cu cei mai mulţi dintre aceia care se declară creştini de atunci încoace. Credinţa lor că Dumnezeu a plănuit să convertească lumea prin Cristos şi prin biserică este corectă, dar ei nu pot vedea din Scripturi că nu acesta este veacul în care Dumnezeu intenţionează să facă această lucrare.

Aşa cum ucenicii de atunci n-au observat din profeţii că Mesia trebuia să sufere şi să moară ca Răscumpărătorul omului înainte ca binecuvântările împărăţiei promise să poată veni pentru lume, tot aşa, unii creştini declaraţi nu pot vedea din Scripturi că adevărata biserică a lui Cristos trebuie să sufere şi să moară cu El înainte de a avea privilegiul părtăşiei cu El în lucrarea viitoare de convertire şi binecuvântare a omenirii. Apostolul Pavel declară clar acest lucru zicând: “Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi”. Rom. 8:17, 18.

Slava la care se face referire aici este evident slava moştenirii împreună cu Cristos în împărăţia Sa mesianică. Dacă cei care vor ajunge la această slavă trebuie să sufere mai întâi cu El, atunci înseamnă că misiunea actuală a bisericii nu este aceea de a cuceri lumea pentru Isus, ci de a-L urma pe Isus cu credincioşie până la moarte.

Creştinii Îl urmează pe Isus

Şi de fapt acest lucru i-a învăţat Isus pe urmaşii Săi. De exemplu, în mai multe împrejurări a spus: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. Faptul că aceştia trebuie să-L urmeze pe Isus până la moarte este clar din cuvintele Sale găsite în Apocalipsa 2:10: “Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Faptul că credincioşia implică tărie în faţa persecuţiei este arătat prin făgăduinţa din Apocalipsa 3:21, unde spune: “Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”.

Când bisericii i s-a dat însărcinarea să meargă în lume şi să vestească Evanghelia, aceasta a fost cu scopul în mod clar declarat, şi anume, să facă ucenici şi să fie ca mărturie. Dar faptul că această mărturie n-a fost intenţionată de Dumnezeu să cucerească lumea, ci să aibă ca rezultat pregătirea creştinilor pentru lucrarea viitoare de domnie cu Isus, este clar din Apocalipsa 20:4: “Am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din cauza mărturiei lui Isus şi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu … . Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani”.

Dacă misiunea bisericii adevărate în lume este numai să dea o mărturie pentru adevăr, şi prin experienţele pe care le câştigă să se pregătească pentru marea lucrare de convertire a lumii în perioada împărăţiei de o mie de ani, atunci putem uşor înţelege aparentul eşec al creştinismului. De fapt, vedem că adevăratul creştinism n-a eşuat, că numai speranţa falsă a credincioşilor doar cu numele nu s-a realizat. Când vedem că misiunea actuală a bisericii este aceea de a sacrifica şi a suferi, mai degrabă decât a cuceri lumea, multe dintre nedumeriri ni se clarifică.

De exmplu, v-aţi întrebat de ce oare creştinii credincioşi au suferit în general mai mult decât necredincioşii? V-aţi întrebat vreodată de ce, după ce Isus a venit ca lumina lumii, omenirea a fost aruncată într-o lungă perioadă de întuneric, pe care noi o numim astăzi Veacurile Întunecate? V-aţi întrebat vreodată de ce acum numărul păgânilor este dublu faţă de cât era acum un secol? Cine nu şi-a pus oare astfel de întrebări?! Ca rezultat al acestor întrebări, mulţi au ajuns la concluzia că creştinismul este o farsă enormă şi că această presupusă temelie şi zid de apărare a civilizaţiei a eşuat în mod răsunător în pretenţia lui.

Ce este un creştin?

Ideea populară despre creştinism este aceea că o persoană devine creştin în acelaşi fel în care intră într‑un club, şi că aceasta constituie un fel de siguranţă împotriva mâniei divine care altfel l-ar trimite pe individ într-un loc de chin groaznic la moarte. Prin urmare, se presupune că Dumnezeu vrea ca fiecare om să devină creştin, aşa încât să poată scăpa de această soartă teribilă. Dar acum, dat fiind faptul că în lumina mai deplină a unei zile mai bune s-a descoperit că Biblia nu învaţă acest coşmar al chinului veşnic, s-a deschis calea pentru o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă a fi creştin.

Cuvântul Cristos, fiind traducerea greacă a cuvântului ebraic Mesia, este folosit în Noul Testament pentru a face legătura între Isus şi mulţimea glorioasă a făgăduinţelor din Vechiul Testament. Aşa cum s-a menţionat deja, prima dintre aceste făgăduinţe a fost dată în grădina Edenului, când Dumnezeu a spus că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Alta, mai specifică, i-a fost făcută lui Avraam când i s-a spus că prin sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului.

Isus Cristos a venit în lume ca acea sămânţă a făgăduinţei care să binecuvânteze toată omenirea. Şi Scripturile arată că aceia care devin creştini adevăraţi, prin faptul că umblă credincioşi în urmele Lui de sacrificiu de sine chiar până la moarte, vor face parte cu El din sămânţa făgăduită.

Apostolul Pavel, scriindu-le creştinilor din zilele sale, a spus: “Dacă sunteţi ai lui Hristos [creştini], sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” (Gal. 3:29). În Epistola sa către Corinteni, Pavel spune că Cristos “nu este un singur mădular, ci mai multe”. În aceste două declaraţii apostolul prezintă un punct foarte important. El arată că prin alegerea şi dezvoltarea creştinilor, Dumnezeu face numai o lucrare pregătitoare pentru viitorul scop mesianic, de binecuvântare a tuturor popoarelor. Aceasta arată că Dumnezeu n-a încercat să convertească la Cristos toată omenirea acum, ci numai să aleagă pe unii din toate popoarele, care să fie asociaţi cu Isus în lucrarea viitoare de binecuvântare a întregii lumi, atât a celor vii, cât şi a celor morţi.

Un popor deosebit

Dar unde sunt astăzi acei creştini pe care Dumnezeu îi cheamă şi-i alege să se pregătească pentru a domni împreună cu Mesia? Din care biserică îi cheamă? Probabil că pe unii dintre ei din bisericile diferitelor denominaţii, dar numai Dumnezeu ştie exact care sunt. Specific vorbind, un creştin este unul care, după ce a recunoscut că este păcătos şi înstrăinat de Dumnezeu, s-a pocăit şi prin credinţă în sângele vărsat al lui Cristos a făcut un legământ de consacrare a timpului, talentelor — a tot ce are — Domnului, şi se străduieşte să împlinească acea consacrare. Simplul fapt că cineva este într-o biserică nu are nimic de-a face cu aceasta. Vezi Rom. 5:1-3.

În Fapte capitolul 15 se află o mărturie relevantă legată de scopul divin al alegerii creştinilor credincioşi din acest veac. Aici ei sunt numiţi un popor pentru Numele Său. Apostolul arată că “mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri”, nu să‑i facă pe toţi creştini, ci “să ia un popor pentru Numele Său” — creştinii adevăraţi. După aceea, spune apostolul, favoarea divină se va întoarce la Israel şi “cortul cel căzut al lui David” va fi restaurat. Apoi zice că rămăşiţa de oameni (restul oamenilor), ca şi toate neamurile, vor avea ocazia să caute pe Domnul. Mai întâi însă trebuie să se completeze lucrarea de luare a unui popor pentru Numele Său — mireasa lui Cristos — care va fi format din creştini deplin consacraţi. Fapte 15:14-18.

Când vedem că Dumnezeu nu intenţionează ca toţi oamenii să devină creştini în acest veac, ne ajută să înţelegem multe pasaje din Biblie, care până acum au fost greu de înţeles. De exemplu, în Apocalipsa 5:10 ni se spune că viitoarea domnie a lui Cristos şi a bisericii va fi pe pământ. Cum ar putea fi adevărat acest lucru dacă toţi oamenii, cu excepţia bisericii, vor fi luaţi de pe pământ şi vor fi chinuiţi veşnic într-un iad de foc arzând? Atunci peste cine vor domni sfinţii pe pământ? Dar această dificultate dispare când ne dăm seama din Scripturi că lumea va fi binecuvântată, nu blestemată, după completarea bisericii adevărate.

Astfel privite lucrurile, putem înţelege că planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului prevede o ocazie pentru toţi, pentru biserică şi pentru lume. Dar aceasta nu înseamnă că toţi vor fi mântuiţi, indiferent de cooperarea lor la aranjamentele divine. Nu. Scripturile arată clar că toţi cei care păcătuiesc cu voia după ce ajung la o deplină cunoştinţă a adevărului, atât în veacul acesta cât şi în veacul viitor, sunt şi vor fi pedepsiţi cu nimicire veşnică, definitivă — dar nu cu o păstrare veşnică în suferinţă, cum prezintă crezurile din Veacurile Întunecate situaţia.

Răsplata bisericii adevărate

Un alt punct interesant în legătură cu alegerea bisericii creştine pentru a fi asociată cu Cristos în împărăţia Sa mesianică, este acela că astfel de creştini credincioşi vor avea o răsplată mai mare decât lumea în general. Prevederea lui Dumnezeu pentru lume este ca oamenii să fie restabiliţi la viaţă pe pământ — o restabilire a împărăţiei pregătite pentru ei de la întemeierea lumii, care înseamnă o stăpânire peste creaţia inferioară aici pe pământ. Dar creştinilor, Învăţătorul le-a făcut o promisiune: “Eu mă duc să vă pregătesc un loc…ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:2, 3). Da, biserica va avea o răsplată cerească, dar scopul lui Dumnezeu nu este să ducă toată omenirea în cer, cum vom vedea mai târziu în această prezentare.

Perspectiva vieţii veşnice prin sângele vărsat al Răscumpărătorului este speranţa binecuvântată pusă atât în faţa bisericii, cât şi a lumii. Nu cerul pentru cei drepţi şi chinul veşnic pentru cei răi, ci mai degrabă viaţa sau moartea.

Primul om, Adam, n-a ascultat şi a pierdut viaţa. Dar Isus a venit ca răscumpărare, ca să anuleze pedeapsa morţii prin moartea Sa pe cruce. Ca urmare, lumii i se va da ocazia să trăiască. Această ocazie pentru toţi îşi are timpul ei, dar în acest Veac al Evangheliei singurii care au ocazia favorabilă de a beneficia de moartea Răscumpărătorului sunt creştinii deplin consacraţi. Aceştia, fiindcă merg în urmele lui Isus, printr-o viaţă de sacrifciu, sunt răsplătiţi cu viaţă nemuritoare, nu numai viaţă obişnuită. Aceştia sunt cei care caută “slavă, cinste şi neputrezire” (Rom. 2:7). Acelora din omenire care vor fi ascultători în împărăţia viitoare, de asemenea li se va da posibilitatea să trăiască, dar viaţa pe care o vor primi va fi numai viaţa umană restaurată, aceea care a fost pierdută prin Adam. Cei ascultători vor trăi veşnic, nu fiindcă vor fi nemuritori, ci fiindcă Dumnezeu le va menţine viaţa.

De ce nu este convertită lumea

Lucrarea destinată adevăratului creştinism a fost până acum să pregătească pe viitorii moştenitori împreună cu Mesia pentru marea lucrare a împărăţiei mult promise. Având în vedere aceasta, nu este de mirare că încercarea de convertire a lumii a făcut aşa de slab progres de-a lungul erei creştine. Domnul a ştiut că din punct de vedere uman creştinismul va părea un eşec. Referindu-Se la sfârşitul veacului, Isus a spus: “Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). Astfel că pentru Dumnezeu nu este o surpriză că aşa de puţini sunt astăzi în lume care cred cu adevărat în Biblie. Iubitul Său Fiu, Răscumpărătorul lumii, a prevăzut această stare a lumii şi a prezis-o. Acesta este încă un motiv pentru care ar trebui să avem credinţă în ceea ce spune Biblia.

Sutele de diviziuni printre bisericile care se numesc creştine de asemenea au fost prezise în Cuvântul profetic. Apostolul Pavel a zis că va veni o mare îndepărtare de la credinţa cea adevărată; şi aceasta în mod sigur a venit.

Dacă Isus şi apostolii Săi ar fi fost un grup de înşelători, porniţi să facă planuri egoiste ca să influenţeze toată omenirea, ar fi prezis ei că nu va fi mult până când planurile lor vor cădea şi ei vor deveni obiect de râs pentru milioane de oameni? Astfel de preziceri pesimiste n-ar fi fost foarte încurajatoare pentru credincioşii timpurii, nici n-ar fi influenţat pe mulţi să se alăture mişcării lor. Înţelepciunea lumească zice: Descrie viitorul cât se poate de luminos, altfel nu faci mulţi convertiţi.

Dar Isus şi apostolii n-au fost conduşi de înţelepciune lumească. Ei au înţeles pe deplin că scopul Evangheliei în acest veac n-a fost să formeze organizaţii bisericeşti mari şi impunătoare. Ei ştiau că Dumnezeu n-a intenţionat ca propovăduirea Evangheliei să aducă lumea acum la picioarele lui Isus. Ei au prevăzut că în timp ce o mică turmă de creştini adevăraţi va fi adunată şi pregătită pentru viitoarea lucrare de binecuvântare, se vor ridica oameni induşi în eroare, care vor distorsiona adevărul slăvit pe care l-a dat Învăţătorul, şi ca rezultat creştinismul va părea că este înfrânt.

Ce bucuroşi suntem însă că creştinismul adevărat n-a eşuat; că planul lui Dumnezeu pentru acest veac se realizează cu succes, şi acum această lucrare pregătitoare pentru noua împărăţie este aproape completă. Într-adevăr, sunt multe dovezi scripturale care arată că perioada rezervată în planul divin pentru chemarea şi pregătirea creştinilor adevăraţi, ca să domnească împreună cu Isus în împărăţia Sa mesianică, este aproape sfârşită. Ni se bucură inima când ne gândim la dovezile care arată că aproape am ajuns la sfârşitul acestui veac şi la începutul celui nou, când binecuvântările promise, de pace şi viaţă, vor fi împărţite acestei lumi pe moarte.

CAPITOLUL 5 – SFÂRŞITUL LUMII

Adevărurile biblice cu privire la sfârşitul lumii au fost atât de deformate prin superstiţie şi înşelare satanică, încât în mintea multor oameni serioşi de altfel, acestea au devenit aproape respingătoare. Câte mii de oameni serioşi au fost îngroziţi la auzirea acestei veşti cumplite care a devenit deja o tradiţie, comunicată de către unii evanghelişti peste măsură de etuziasmaţi! Nu cu mulţi ani în urmă, un cleric cu renume a căutat să încurajeze omenirea anunţând că sfârşitul lumii nu va veni în următorii cincizeci de milioane de ani. Fără îndoială că mulţi oameni religioşi s-au simţit foarte uşuraţi prin această declaraţie şi s-au bucurat că acest eveniment dezastruos nu va lovi pământul în zilele lor.

Dar ce imagine diferită asupra acestui eveniment obţinem când examinăm mărturia biblică, fără influenţa crezurilor din Veacurile Întunecate. În Cuvântul sacru găsim că sfârşitul acestei lumi este prezentat ca un eveniment pe care toţi ar trebui să-l aşteptăm cu bucurie. Într-adevăr, dacă toate profeţiile biblice legate de acest subiect vor fi înţelese pe deplin, se va găsi că atunci când Isus i-a învăţat pe ucenici să se roage, “Vie împărăţia Ta, facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, El de fapt îi învăţa să se roage pentru sfârşitul acestei lumi rele şi una mai bună să-i ia locul.

Pământul rămâne pentru totdeauna

În privinţa planetei fizice pe care trăim, profetul Isaia spune: “Căci aşa vorbeşte Domnul, care a creat cerurile, însuşi Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l‑a întărit, l-a creat nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit” (Is. 45:18). Un alt profet spune: “Pământul rămâne pentru totdeauna” (Ecl. 1:4). Isus, în predica Sa de pe munte, a spus: “Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” (Mat. 5:5). Toate aceste pasaje arată că nu este scopul lui Dumnezeu să distrugă vreodată pământul, ci acesta să fie folosit ca locuinţă a omului.

Cuvântul lume este folosit în Biblie în mod foarte asemănător cu felul în care îl folosim noi astăzi, însemnând nu atât de mult pământul, ci oamenii de pe pământ, societatea în general. De exemplu, când citim că lumea a fost groaznic zguduită de un război mondial, nu înţelegem prin aceasta că munţii literali au fost răsturnaţi sau că a fost afectată cumva scoarţa pământului. Biblia foloseşte în acelaşi fel cuvinte şi expresii când prezice evenimentele tulburi care au loc la sfârşitul acestui veac, evenimente prin care să fie distrusă ordinea actuală de lucruri, pentru a face loc împărăţiei lui Mesia.

Cuvântul lume este de asemenea folosit în Biblie ca să însemne un veac, o epocă. În Biblie sunt menţionate câteva lumi, veacuri sau epoci. De exemplu, ni se spune că la potop s-a sfârşit o lume. Totuşi pământul n-a fost distrus atunci. De asemenea vorbeşte despre o altă lume care a început după potop şi care să fie distrusă în timpul celei de-a doua prezenţe a lui Cristos. Şi mai este încă o lume, care începe la sfârşitul acesteia şi care va continua în viitorul fără sfârşit. Această a treia lume va fi stabilită prin lucrarea Împărăţiei Mesianice.

Aceste lumi, care funcţionează toate pe această planetă pământ, au părţile lor spirituale şi materiale, sub simbolurile de “cer” şi “pământ”. Vezi 2 Petru 3. Este foarte evident că limbajul apostolului în acest capitol este simbolic, nu literal; căci dacă am insista asupra unui înţeles literal, am fi forţaţi să ajungem la o concluzie absurdă, aceea că Dumnezeu intenţionează să distrugă întregul Său univers, fiindcă apostolul Petru spune că cerurile şi pământul vor trece cu zgomot mare şi elementele aprinse se vor topi de căldura mare.

Apostolul foloseşte simbolul focului pentru a descrie influenţele distrugătoare prin care se va pune capăt ordinii actuale a lucrurilor, şi se va curăţa şi pregăti calea pentru stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu — “ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea”.

Simboluri naţionale

Un exemplu interesant al faptului că în Biblie cuvântul pământ nu întotdeauna înseamnă planeta fizică pe care trăim, se găseşte în Daniel 7:23. Aici profetul vorbeşte despre o fiară mare şi înspământătoare care devorează tot pământul. Ar fi desigur un basm, dacă ar trebui să înţelegem aceasta li­teral; căci unde ar sta această fiară uriaşă în timp ce ar devora planeta? Ca simbol însă, ne transmite o lecţie foarte plină de sens — fiara şi pământul sunt simbolice.

Toţi suntem familiari cu faptul că multe naţiuni din trecut şi din prezent au pe stema lor ca simbol diferite fiare. Faraonii domnitori ai Egiptului antic foloseau leul pentru a indica autoritatea conducerii, iar Anglia de astăzi foloseşte leul pe stindardul ei în acelaşi scop. Apoi este dragonul chinezesc, ursul rusesc şi vulturul american. Acestea sunt ilustraţii care să arate aplicarea figurată la naţiuni a caracteristicilor unor creaturi vii.

Biblia foloseşte o metodă simbolică asemănătoare pentru a indica anumite puteri mari din istoria lumii. Prin urmare, în pasajul citat mai sus, pământul simbolic — societatea organizată — este ilustrat ca fiind devorat de o fiară. Este o ilustraţie potrivită a unei organizaţii formate dintr-o clasă conducătoare egoistă, care îşi însuşeşte resursele societăţii pentru folosul său. Mulţi oameni din lume recunosc aceste condiţii şi văd că ilustraţiile se potrivesc naţiunilor reprezentate. De ce atunci am avea o greutate deosebită când găsim simbolisme asemănătoare în Biblie? Este un mod al lui Dumnezeu de a ne învăţa.

Termenul munţi este de asemenea folosit adeseori în sens simbolic în Biblie. Şi când este folosit astfel, vrea să arate o împărăţie — una sau mai multe împărăţii ale lumii, sau Împărăţia Mesianică din veacul ce vine.

Marea, când este folosită simbolic în Scripturi, reprezintă masele; iar urletul mării reprezintă aceste mase agitate, nemulţumite. Vezi Isaia 17:12, 13. Una dintre profeţiile biblice în legătură cu desfăşurarea evenimentelor ce au loc acum pe pământ, ne spune că munţii sunt împinşi în inima mărilor. Aceasta este într‑adevăr o ilustraţie potrivită a faptului că multe dintre împărăţiile puternice de pe pământ au căzut deja în mâinile maselor agitate, şi alţi munţi puternici ai civilizaţiei vor fi înghiţiţi pe măsură ce valurile crescânde ale nemulţumirii se ridică tot mai persistent împotriva întăriturilor.

Un exemplu al acestor simbolisme remarcabile, care ilustrează procesul de dezintegrare prin care lumea actuală este în distrugere, este acela din Psalmul 46:2-6. Aici profetul Domnului zice: “De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna pământul şi s-ar zgudui munţii în inima mărilor”. Evident, aceasta nu poate fi înţeleasă literal, căci dacă pământul literal ar fi în realitate îndepărtat sau distrus, n-ar mai fi munţi care să fie zguduiţi şi nici mare în care să fie împinşi. Mai târziu în acelaşi capitol, profetul interpretează în parte cuvintele sale simbolice, când zice: “Popoarele se frământă, împărăţiile se clatină”. Apoi iar foloseşte expresii simbolice: “Glasul Lui răsună şi pământul se topeşte de groază”.

Faptul că topirea pământului nu înseamnă distrugerea acestei planete fizice pe care trăim, este evidenţiat şi în versetele cu care se sfârşeşte capitolul, unde profetul arată că această clătinare şi topire se referă la distrugerea guvernelor chiar înainte de stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Faptul că pământul fizic nu va fi distrus, este arătat în versetul 10, unde citim: “Staţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu … Eu voi fi înălţat pe pământ!”

În această profeţie din Psalmul 46, avem un exemplu foarte neobişnuit al modurilor în care termenul pământ este folosit în Scripturi. Versetul 2 spune că pământul se răstoarnă, versetul 6 spune că se topeşte, iar versetul 10, după cum am văzut, că pământul există şi numele lui Dumnezeu este înălţat pe el. În ordinea aceea nouă, numele lui Dumnezeu va fi înălţat peste tot pământul. Prin urmare, trebuie desigur să ne bucurăm de multele dovezi pe care le avem în jurul nostru, care arată că este foarte aproape timpul când Cristos va fi Împărat şi domnia păcatului şi a morţii se va sfârşi. Multe dintre aceste semne vor fi examinate în capitolul următor.

CAPITOLUL 6 – SEMNE CĂ SFÂRŞITUL ESTE APROAPE

Deoarece Scripturile arată atât de clar că sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea pământului fizic, ci numai sfârşitul erei actuale de păcat, egoism şi moarte, orice dovadă, profetică sau de altă natură, care indică iminenţa ordinii noi de lucruri, trebuie să fie salutată ca o veste bună.

Faptul că în trecut unii oameni religioşi dar greşit informaţi au anunţat prematur venirea Domnului, înţelegând foarte greşit felul şi scopul venirii Sale, nu trebuie să fie pentru noi o piedică în a examina profeţiile care au legătură cu acest subiect important. De fapt, noi trebuie să fim cercetători atenţi ai profeţiei biblice, pentru a putea recunoaşte, dacă este posibil, unde ne aflăm în curentul timpului, şi în special ce au prezis profeţii pentru zilele noastre. Dacă găsim că Biblia descrie în mod corect atât evenimentele trecute cât şi cele actuale din lume, vom avea un bun motiv de încredere şi în privinţa evenimentelor viitoare.

În timp ce Isus era încă pe pământ, ucenicii L-au întrebat care va fi semnul venirii Sale a doua şi al sfârşitului lumii sau veacului. Ca răspuns, El a dat mai multe semne clare prin care urmaşii Săi să poată recunoaşte zilele de sfârşit ale acestei lumi rele de acum. Unul dintre aceste semne se referă la sămânţa naturală a lui Avraam — poporul Israel. Învăţătorul a spus: “Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. El desigur a folosit capitala Israelului — Ierusalimul — ca să reprezinte toată naţiunea, şi a spus că guvernele neamurilor vor continua să stăpânească peste popor şi peste Palestina o anumită perioadă de timp, care aici este numită timpurile neamurilor. Luca 21:24.

Stăpânirea neamurilor peste Israel a început cu peste şase sute de ani înainte de Cristos, când Nebucadneţar a luat poporul rob în Babilon, mai exact în 606 î. Cr. În capitolul 2 al profeţiei lui Daniel se află o relatare despre unele condiţii existente la începutul acestei perioade de supremaţie a neamurilor. În vremea aceea era pe tronul Babilonului Nebucadneţar, şi Domnul a folosit un mod foarte dramatic pentru a indica faptul că atunci, cu el, începea perioada la care Se referă Isus numind‑o timpurile neamurilor.

Patru puteri mondiale ale neamurilor

Nebucadneţar a avut un vis pe care nu şi l-a putut aminti când s-a trezit. I s-a sugerat să cheme pe Daniel, un prins de război evreu, care a putut nu numai să-i amintească împăratului visul, dar şi să-i dea interpretarea. Daniel i-a explicat că împăratul văzuse în vis un chip ca al unui om. Chipul avea cap de aur, piept de argint, pântece şi coapse de aramă, fluierele picioarelor de fier, iar degetele de la picioare de fier amestecat cu lut.

În vis, împăratul a văzut o piatră care s-a desprins din munte fără ajutorul vreunei mâini, şi această piatră a lovit picioarele chipului, cauzându-i căderea. După ce chipul a căzut, s-a sfărâmat până la pulbere, pe care a suflat-o vântul ca pleava din arie vara. Apoi piatra care a lovit chipul a început să crească mereu până s-a făcut un munte mare care a umplut pământul. Dan. 2:36-45.

Interpretarea dată de Daniel acestui vis curios este una din cele mai remarcabile din toată Biblia, prin aceea că dă o imagine corectă a istoriei neamurilor, începând cu supremaţia babiloniană, de-a lungul secolelor şi până în zilele noastre. În această interpretare din partea lui Dumnezeu, profetul identifică Imperiul Babilonian cu capul de aur. Daniel îi spune împăratului Babilonului: “Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, pe oriunde locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea; tu eşti capul de aur!” Dan. 2:37, 38.

Înainte de aceasta, Dumnezeu a favorizat şi a recunoscut numai pe poporul evreu. Dar acum evreii au fost supuşi Babilonului, iar împăratul Babilonului a fost recunoscut de Dumnezeu ca primul din acea listă lungă de stăpânitori dintre neamuri care, cu aprobare divină, aveau să ţină pe evrei sub stăpânirea lor o perioadă lungă de timp. Acesta a fost deci începutul timpurilor neamurilor.

Dar Daniel nu şi-a încheiat profeţia cu această identificare a Babilonului prin capul de aur. El a continuat, spunându-i lui Nebucadneţar că la căderea împărăţiei sale se va ridica alta, formată din două naţiuni, reprezentată prin braţele de argint. Acesta a fost Imperiul Medo-Persan, care a cucerit Babilonul după câţiva ani. Daniel i-a mai spus despre un al treilea imperiu, reprezentat prin pântecele şi coapsele de bronz. Această împărăţie, după cum arată istoria, a fost Grecia, care i-a urmat Medo-Persiei ca putere mondială de recunoaştere deosebită.

Daniel nu s-a oprit aici, ci a prezis ridicarea unei mari puteri militare, a Romei, chiar atrăgând atenţia asupra celor două părţi ale ei, cea de răsărit şi cea de apus, cu capitalele la Roma şi la Constantinopol, reprezentate prin cele două fluiere de fier ale picioarelor. Într-adevăr Roma a fost o împărăţie de fier!

După ce a prezis aceste puteri mondiale succesive care aveau să fie înainte de a se sfârşi lumea veche, Daniel s-a oprit exact la locul potrivit, fără a menţiona şi a cincea putere mondială a neamurilor. Aici Daniel a zugrăvit corect istoria a peste două mii de ani care au urmat.

Un istoric este demn de încredere dacă este corect, şi Daniel a fost corect, chiar dacă a scris istoria înainte. De aceea putem avea încredere în el, întocmai cum a avut Isus, care l-a citat în Matei 24. Acelaşi Daniel vrednic de încredere descrie şi evenimentele zilelor noastre, dintre care vom vedea unele pe măsură ce vom continua. Dacă prin providenţă divină Daniel a prevăzut şi a prezis corect evenimentele a peste două mii de ani de istorie mondială, credem că trebuie să avem încredere şi în privinţa unor lucruri despre care el spune că sunt încă în viitor.

Dar întorcându-ne la interpretarea chipului, când Imperiul Roman a început să intre în declin, nu exista altă putere capabilă să intre şi să-i ia locul ca stăpână a lumii. Roma a început atunci să se dezbine în împărăţii sau state mai mici. Astfel picioarele şi degetele de la picioarele chipului, făcute din fier amestecat cu lut, un amestec supus uşor dezintegrării, reprezintă bine ceea ce s-a întâmplat după zilele de glorie ale supremaţiei militare a Romei.

Apoi profetul continuă, şi ne spune că piatra dezlipită din munte fără ajutorul vreunei mâini, care a izbit picioarele chipului şi apoi a crescut până s-a făcut un munte mare care a umplut tot pământul, reprezintă puterea şi autoritatea lui Dumnezeu care realizează următoarele: 1) pune capăt contractului stăpânirii neamurilor care au domnit peste Israel, şi 2) stabileşte împărăţia cea nouă, “în zilele acestor împăraţi” — în zilele împărăţiilor reprezentate prin picioare şi prin degetele de la picioarele chipului. El ne asigură că această nouă împărăţie, care trebuie să fie stabilită de Dumnezeul cerurilor, “va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna”. Dan. 2:44.

Acum avem în faţă toată viziunea profetică, arătând imperiile succesive ale supremaţiei neamurilor peste Israel, începând cu Babilonul şi până la căderea Romei ca imperiu universal, şi în final sfărâmarea fiecărei rămăşiţe de stăpânire a neamurilor prin stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

În avertizarea Israelului de către Domnul, că vor avea o perioadă de “şapte timpuri” de pedeapsă, avem un indiciu al lungimii timpurilor neamurilor (Lev. 26:18, 21, 24, 28). Majoritatea celor care studiază profeţia timpului sunt de acord că un timp sau un an, în limbaj simbolic, înseamnă 360 de ani literali, iar şapte timpuri de supremaţie a neamurilor peste Israel reprezintă 2520 de ani. Începând de la 606 î. Cr., această periodă s-a sfârşit în 1914 d. Cr.

Să ne amitim însă că profeţia biblică despre timp arată numai punctele importante, de cotitură în afacerile neamurilor şi în măsura în care acestea au legătură cu planul lui Dumnezeu. Sfârşitul timpurilor neamurilor, anul 1914 d. Cr., a fost punctul de cotitură între lumea veche şi cea nouă — când lumea veche a început să moară, făcând loc celei noi. Dar nu trebuie să aşteptăm ca toate lucrurile să se întâmple deodată. Putem însă vedea că s-au făcut şi se fac schimbări mari, radicale pe scena naţională şi politică a lumii.

Schimbările din lume sunt progresive

Isus a spus, aşa cum am remarcat mai înainte: “Ierusalimul va fi călcat în picioare până se vor împlini timpurile neamurilor” (Luca 21:24). Astfel era de aşteptat ca la sfârşitul acestei perioade să se întâmple ceva ce să indice o schimbare în starea Israelului printre puterile neamurilor. Şi s-a întâmplat. Ca urmare directă a primului război mondial, care a început în 1914, evreii risipiţi în lume au început să fie recunoscuţi şi li s-a permis să se întoarcă în Palestina ca să-şi rezidească patria naţională. Iar acum noul stat Israel este recunoscut ca o naţiune printre altele.

Este adevărat, în anii recenţi evreii au avut multe persecuţii şi privilegiile lor în Palestina le-au fost înrucâtva limitate; dar aceste experienţe de asemenea sunt în armonie cu profeţiile legate de perioada în care favoarea divină trebuia să se întoarcă la ei. Profetul a prezis că Dumnezeu va trimite mai întâi pescari, să-i ademnească să se întoarcă în ţară. Apoi profetul zice că Dumnezeu va trimite vânători, ca să-i forţeze pe evrei să se întoarcă în ţara lor (Ier. 16:16). De asemenea spune că Dumnezeu va trebui în final să intervină pentru ei ca să-i protejeze de vrăjmaşi chiar şi după ce au fost stabiliţi în Ţara Sfântă. Ier. 30:3, 5, 11.

Atât de remarcabile au fost schimbările care au avut loc în lume de la sfârşitul timpurilor neamurilor în 1914, încât nu este neobişnuit pentru oamenii de stat şi pentru scriitori şi istorici să se refere la zilele dinainte de război cu termenul de ordinea veche, iar despre prezent ca o perioadă de trecere într-o ordine nouă. Deoarece sfârşitul veacului nu înseamnă arderea pământului li­teral, putem vedea că semnele caracteristice acestei perioade nu trebuie să fie interpretate că se termină într-o singură zi. Putem vedea deci, că lumea veche este în cursul terminării ei şi sunt deja semne că veacul cel nou este în curs de intrare.

Această ordine nouă care este în curs de intrare, este ceea ce Biblia numeşte Împărăţia lui Cristos — conducerea divină care va înlocui guvernele imperfecte care sunt acum în lume. Împăratul pământului are multe titluri în Biblie. Unul dintre ele este Mihail, care înseamnă “cel asemenea lui Dumnezeu”. Acest titlu arată că noul Împărat Îl va reprezenta pe Dumnezeu. De fapt profetul declară că “Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie” (Dan. 2:44). Această nouă împărăţie va fi pentru popor, dar va reprezenta pe Dumnezeu, Creatorul, şi va funcţiona prin autoritate şi putere divină, prin care se vor impune legile. Venirea ei nu este prin votul poporului, şi nici stabilirea şi succesul ei nu depind de înţelepciunea şi capacitatea umană.

La Mihail, Mesia, reprezentantul lui Iehova, se face referire în acea profeţie minunată a lui Daniel capitolul 2. Acolo suntem informaţi despre un timp când Mihail Se va ridica să ia stăpânirea pământului, şi profetul arată că primul rezultat va fi “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Cine poate spune că nu trecem chiar acum cel puţin printr-o parte din acea strâmtorare? Isus, în Luca 21:26, a citat această profeţie din Daniel cap. 12 şi a prezis că din pricina acestui timp de necaz prezis, oamenii îşi vor da sufletul de groază, când vor vedea evenimentele ce vin.

Apostolul Pavel dă şi alte informaţii valoroase în privinţa desfăşurării evenimentelor actuale din lume, în special în privinţa acestui necaz distructiv, care deja afectează lumea. Mai întâi el menţionează timpurile şi perioadele, şi faptul că în timp ce lumea nu va fi conştientă de adevărata semnificaţie a timpurilor şi perioadelor în care trăim, totuşi fraţii în Cristos vor şti. El arată că atunci când înţelepţii lumii vor zice, “Pace şi linişte! o nimicire neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată”. 1 Tes. 5:1-4.

Se ştie că agitaţia şi mişcarea generală pentru pace printre popoarele de pe pământ, cu ideea de a se opri războaiele, a fost iniţiată într-un mod mai marcant pe la începutul secolului al douăzecilea. Da, societăţile şi conferinţele care militează pentru pace sunt mişcări moderne. Astfel de eforturi n-au fost cunoscute de generaţiile anterioare. A fost oare numai o întâmplare faptul că odată cu aceste mari eforturi pentru pace a izbucnit cel mai devastator război din toată istoria de până atunci? Nu este oare o împlinire remarcabilă a prezicerii sf. Pavel, că va veni o nimicire neaşteptată când neamurile vor începe să strige după pace?

Durerile necazului împlinesc profeţia

Dar să observăm modul în care acest necaz distructiv urma să vină peste aranjamentul vechi al lucrurilor: urma să vină ca durerile naşterii peste femeia însărcinată. Fiecare mamă ştie ce înseamnă aceasta. Durerile naşterii vin cu contracţii, cu perioade de uşurare între ele. De obicei perioadele fără dureri devin mai scurte şi durerile devin mai severe până când are loc naşterea. Până acum acest timp de mare strâmtorare, care se va termina cu naşterea ordinii noi, s-a desfăşurat exact potrivit ilustraţiei biblice.

Primul război mondial

Mai întâi, şi exact la sfârşitul timpurilor neamurilor, a izbucnit primul război mondial cu toată suferinţa şi efectele lui de slăbire a civilizaţiei. Războiul s-a sfârşit dar efectele au rămas. Se presupunea a fi un război care să pună capăt războaielor, dar de îndată ce s-a semnat armistiţiul, naţiunile au început să se pregătească de alt război, şi în final acesta a izbucnit în 1939.

Războiul din 1914 trebuia să asigure lumii democraţia, dar după război s-au instalat dictaturile care au falimentat naţiunile, dar în acelaşi timp au făcut mii de milionari, care, în împlinirea altei profeţii, şi-au adunat comori pentru zilele din urmă. Într-adevăr, a fost o adevărată contracţie dureroasă, care a început brusc şi s-a sfârşit brusc, şi a fost mondială. Când aceasta s-a sfârşit, lumea a fost fericită, cel puţin un scurt timp, nedându-şi seama că acel război a fost numai primul dintr-o serie de contracţii dureroase menite să ducă lumea la punctul naşterii unei ordini sociale complet noi.

Perioadă de calm, apoi alte dureri

A urmat o perioadă de calm. Se întrezărea prosperitatea şi toţi au început să vorbească despre întoarcere la normal. Da, perioada de calm arăta că pulsul sărmanei lumi părea a fi normal, cel puţin aşa pretindeau medicii politici, şi anunţau lăudăros că bolnavul se însănătoşise pe deplin sub tratamentul lor priceput. Dar, vai, ce mioapă este înţelepciunea lumii! Aceşti medici nu înţeleg că acestea sunt dureri care preced o naştere nouă. Ei nu ştiu că timpurile neamurilor s-au sfârşit şi că împăraţilor şi regilor pământului li s-au sfârşit zilele, dar ei aşteaptă cu speranţă continuarea ordinii vechi.

Apoi deodată şi fără prevenire, în toamna lui 1939, a venit a doua durere mare, şi asemenea primei, şi aceasta a fost mondială. Băncile şi piaţa de capital au căzut şi afacerile au falimentat. Mulţi s-au retras de pe piaţa de capital nesigură şi şi-au încredinţat băncilor banii, numai să afle că băncile au fost obligate în cele din urmă să-şi închidă porţile. Unii care n-au avut încredere în bănci au cumpărat aur şi l-au depozitat în seifuri sau în alte părţi, numai ca să le fie luat mai apoi ca o măsură de urgenţă. Mii de fabrici s‑au închis, milioane de bărbaţi şi femei şi-au pierdut slujbele şi în fiecare oraş erau cozi lungi la pâine. Astfel sărmana lume a început să-şi dea seama că era în chinurile depresiunii care însemna chiar mai multă suferinţă decât adusese prima durere, oricât de severă a fost ea.

Alte dureri

Durerea depresiunii a afectat toată lumea şi medicii societăţii au început să se ocupe iarăşi de pacient. Au fost încercate multe remedii şi aproape în fiecare caz s‑au raportat îmbunătăţiri. Într-adevăr, în America s‑a pretins că depresiunea s-a sfârşit, dar a rămas tragicul fapt că existau mai bine de zece milioane de bărbaţi şi femei fără lucru, tocmai înainte de a se inaugura programul de protecţie socială.

Dar potrivit ilustraţiei durerilor de naştere, perioadele de calm păreau să se scurteze tot mai mult, aşa că înainte de ieşirea completă din depresiune, un alt război încă mai îngrozitor a venit peste naţiuni — un război revoluţionar — o luptă între dictatură şi democraţie. Dictaturile fascistă şi naţionalistă au fost distruse, dar acum rasa umană era ameninţată de bomba atomică.

Cei care n-au credinţă sau au puţină credinţă în profeţiile biblice avansează argumentul că aceste evenimente pe care cei ce studiază Biblia le văd ca semne ale sfârşitului apropiat, sunt numai o dovadă că istoria se repetă. Dar invităm pe cititor să observe că aproape toate punctele enumerate până acum se referă la lucruri şi evenimente întâmplate în lume, care înainte n-au fost cunoscute în toate analele istoriei umane. Acest lucru este adevărat în special în legătură cu dovada profetică pe care o dăm în cele ce urmează.

Creşterea cunoştinţei

În acelaşi capitol 12 al profeţiei lui Daniel, unde profetul vorbeşte despre timpul actual de necaz care devine tot mai sever pe zi ce trece, el ne dă şi alte informaţii remarcabile în privinţa acestor zile din urmă în care trăim. Daniel numeşte această perioadă timpul sfârşitului.

Este clar că atunci când Daniel vorbeşte despre timpul sfârşitului, el nu se referă la distrugerea pământului, ci la sfârşitul supremaţiei neamurilor peste Israel. Despre această perioadă profetul zice că la timpul sfârşitului “mulţi vor alerga încoace şi încolo îpe pământş şi cunoştinţa va creşte”. Cuvinte simple, dar cu înţeles adânc! Numai în timpul acestei generaţii oamenii au început într-adevăr să alerge încoace şi încolo. Acum avem o lume de călători! De ce? Fiindcă s‑a ajuns la o creştere fără precedent a cunoştinţei, care a făcut posibilă inventarea noilor mijloace de transport, tocmai cum a prezis profetul.

Sir. Isaac Newton, renumitul filosof din secolul al optsprezecela, care a crezut în Biblie, a studiat această profeţie a lui Daniel şi pe baza ei a tras concluzia că va veni timpul când oamenii vor călători cu 80 km pe oră. Voltaire a făcut multe glume pe seama lui Newton fiindcă a fost atât de nechibzuit încât să facă o prezicere atât de pripită, şi în special că a folosit Biblia ca dovadă. Ar fi intersant de văzut ce ar avea de zis Voltaire dacă s-ar trezi acum din somnul morţii!

Astăzi limita de viteză obişnuită pe şosele este în medie 80 km pe oră, iar pentru avioane 1000 de kilometri este o viteză modestă. Cei care gândesc asemenea lui Voltaire în legătură cu profeţia biblică, ar face bine să se oprească şi să se gândească puţin. Membrii tineri ai acestei generaţii sunt înclinaţi să uite că toate invenţiile minunate sunt specifice generaţiei lor. Bunicii noştri au ştiut puţin sau n-au ştiut nimic despre ele. În zilele timpurii ale transportului pe calea ferată mulţi oameni, altfel inteligenţi, pretindeau că aceste căi ferate sunt invenţii diavoleşti, ca să ducă sufletele nemuritoare în iad.

Dacă un profesor de acum o sută de ani ar fi spus de la catedră că va veni timpul când vom sta comozi în casele noastre şi vom discuta cu alţii de peste ocean, sau din oricare parte a lumii, fără nici măcar o sârmă ataşată sau altceva vizibil, prietenii lui ar fi spus: “Bietul de el, ce păcat că a învăţat atâta!” Dar astăzi noi trăim aceste miracole ca lucruri obişnuite, fără să ne dăm seama că au venit ca împlinire a profeţiei divine.

Cu o sută de ani în urmă nu era ceva neobişnuit ca membrii Parlamentului Britanic să nu poată semna cu numele lor anumite documente importante. Ce am gândi astăzi despre un copil de zece ani care n-ar putea citi sau scrie? Şi să nu uităm, toată această creştere a cunoştinţei a fost profeţită că va veni la timpul sfârşitului. Dan. 12:4.

Adunarea popoarelor

Să vedem altă profeţie în legătură foarte strânsă cu timpurile în care trăim, arătând că într-adevăr suntem martorii scenelor finale ale coşmarului lumii, de tristeţe şi moarte. Profeţia spune: ““De aceea aşteptaţi numai”, zice Domnul, “până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând””. Ţef. 3:8, 9.

Punctul din această profeţie care arată timpul împlinirii ei este referirea la adunarea popoarelor. Cu toţii ştim că numai în ultimele câteva decenii invenţiile şi progresul au adunat toate popoarele pământului împreună, astfel că acum nici unul nu poate exista izolat de celelalte. Mai întâi s-a înfiinţat Liga Naţiunilor. Apoi a fost conferinţa a şaizeci şi şase de naţiuni, care s-a ţinut în Anglia. Deşi conferinţa nu şi-a atins scopul, ea a servit totuşi ca o bună ilustraţie cum familia actuală a popoarelor a fost adunată într‑un grup compact şi independent la timpul sfârşitului.

Acea conferinţă de la Londra a fost organizată ca o recunoaştere a faptului că, dacă popoarele nu pot fi de acord asupra unor politici economice şi monetare, toată structura civilizaţiei se poate dărâma. Dar, vai, la conferinţă nu s-a ajuns la nici o înţelegere reală. Rezultatul a fost o cursă nebună a reînarmării printre popoare, care a dus la un alt război mondial în 1939. Apoi a venit cea mai impresionantă adunare a popoarelor din toată istoria, când s-au adunat la San Francisco pentru a stabili o nouă ordine pentru pace — Naţiunile Unite.

Da, Ţefania a prezis eşecul total al tuturor acestor eforturi de unire a popoarelor în aceste zile din urmă. El spune motivul acestui eşec, şi anume, că a sosit timpul ca Dumnezeu să-Şi arate indignarea dreaptă împotriva unei societăţi egoiste şi corupte, împotriva unei lumi care I-a pretins de formă Numele, dar în mod voit I-a nesocotit legile.

Profetul declară că răzbunarea lui Dumnezeu va fi exprimată în aşa mod, încât tot pământul va fi mistuit de focul indignării Lui. Desigur că limbajul de aici este simbolic, nu se referă la pământul fizic, nici la un foc fizic.

Simbolul focului este foarte potrivit şi arată nimicirea totală a ordinii egoiste a lucrurilor, după care va veni administraţia împărăţiei lui Cristos, pentru ca prin ea oamenii să aibă posibilitatea să se întoarcă la închinare şi la slujire adevăratului Dumnezeu.

Faptul că profeţia lui Ţefania nu se referă la nimicirea pământului fizic, nici a tuturor oamenilor de pe pământ, este clar arătat astfel: “Atunci îdupă focş voi da popoarelor buze curate îadevărulş, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând”” (Ţef. 3:9). Din aceasta este evident că oamenii nu vor fi arşi, ci vor avea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu şi să-L servească, după ce pământul simbolic va fi mistuit de focul indignării lui Dumnezeu — marele timp de necaz.

CAPITOLUL 7 – SINGURA SPERANŢĂ A LUMII — RESTABILIREA

Scopul expres al Creatorului, aşa cum este arătat în Cuvântul Său, Biblia, este să restabilească deplin rasa umană la o stare de sănătate perfectă, fericire şi viaţă veşnică, într-un cămin edenic mondial. Raţiunea ne spune că aşa trebuie să fie. Dacă Dumnezeu a creat pământul pentru om şi omul pentru pământ, n-ar fi nicidecum logic să presupunem că El ar permite forţelor împotrivitoare, prin înşelare şi răzvrătire, să stânjenească veşnic scopurile Sale iubitoare, sau că El ar fi forţat să adopte un alt aranjament pentru a-i salva pe unii dintre supuşii Săi prin transferarea lor la o altă stare de viaţă.

Când Dumnezeu a creat pe om şi i-a dat acel cămin minunat, Edenul, i-a spus să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească. Lui Adam şi Evei nu le‑a spus că vor merge în cer când vor muri. De fapt, moartea nu era o perspectivă pentru ei atâta vreme cât rămâneau ascultători de legile Creatorului.

Ei au fost creaţi să trăiască pe pământ şi să nu moară. Li s-a spus să umple pământul, nu cerul, cu urmaşii lor. Să încercăm să ne imaginăm condiţiile ideale, glorioase, care ar fi existat pe pământ dacă n‑ar fi apărut în scenă păcatul şi moartea, iar paradisul edenic originar ar fi fost lărgit ca să cuprindă tot pământul, aşa cum poruncise Dumnezeu. Să ne imaginăm paradisul mondial, umplut cu o familie umană perfectă şi fericită, bucurându-se de viaţă veşnică şi de favoarea veşnică a Creatorului. Acesta este darul binecuvântat care va veni pentru rasa umană, făcut posibil prin moartea Domnului nostru Isus.

Făgăduinţe de restabilire

La început, când Dumnezeu a zis că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, aceasta a însemnat că rezultatul lucrării şarpelui, moartea, va fi distrus, iar omul va fi restabilit la ceea ce a pierdut prin neascultare de Creator. Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că prin sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului, aceasta a fost de fapt o făgăduinţă de restabilire a tuturor urmaşilor lui Adam.

Când îngerul a anunţat naşterea lui Isus, zicând, “Vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul” (Luca 2:11), a însemnat că toată lumea trebuie să aibă ocazia să fie salvată din moarte şi restabilită la viaţă pe pământ. Când Isus i-a învăţat pe ucenici să se roage, “Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, El le amintea scopul real şi final al împărăţiei lui Dumnezeu — restabilirea omului la starea pierdută. Fiecare creştin care a rostit această rugăciune — fie că şi-a dat seama fie că nu — el s-a rugat pentru restabilirea stărilor de paradis pe pământ.

Când Domnul nostru şi apostolii au promis tuturor creştinilor credincioşi că vor deveni moştenitori împreună cu Isus şi vor domni cu El, aceasta a însemnat că în cele din urmă ei vor participa cu El, ca sămânţă a lui Avraam, la împărţirea binecuvântărilor vieţii restabilite, aşa cum a fost promis (Apoc. 5:10). Când Scripturile ne spun că Isus “prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru toţi”, aceasta înseamnă că pedeapsa morţii, care este asupra fiecărui om din pricina păcatului originar, la timpul cuvenit va fi înlăturată, deschizând astfel calea pentru fiecare om să trăiască iarăşi pe un pământ făcut perfect. Rom. 6:23; Evr. 2:9.

Pentru a realiza această lucrare de restabilire, Isus şi biserica sunt înălţaţi la o poziţie atât de înaltă, de natură şi de slavă. Şi cu cât mai bună este această speranţă de slavă pentru biserica lui Cristos, decât teoria din Veacurile Întunecate, că Dumnezeu a încercat să facă pe toţi oamenii să se alăture bisericii pentru a fi salvaţi de flăcările iadului!

Această lucrare glorioasă a restabilirii sau restaurării este la a doua venire a lui Cristos. Apostolul Petru indică aceasta în Fapte 3:19-23. Chiar înainte de a face declaraţia pe care o vom cita mai jos, Petru vindecase un olog din naştere. Folosind această întâmplare ca ilustraţie şi bază pentru învăţătura importantă pe care voia s-o dea ascultătorilor, el a spus: “Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, pentru ca timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să‑L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”.

Şi ce profeţie cuprinzătoare este aceasta! Restabilirea tuturor lucrurilor! Ce rezultat al celei de‑a doua veniri a lui Cristos, diferit de tradiţionala judecată de apoi, cu groaza pe care o inspiră, despre care se presupune că urmează întoarcerii Lui pe pământ!

Da, timpurile de înviorare — nu de suferinţă şi chin — vor veni de la prezenţa Domnului. Expresia “prin prezenţa”, în greacă înseamnă “de la faţa”. Expresia se bazează pe ideea orientală că întoarcerea feţei de la cineva înseamnă un semn de dizgraţie, iar întoarcerea feţei spre cineva, înseamnă un semn de favoare, că acela este considerat prieten. Cât de plină de sens este deci această expresie pe care apostolul o foloseşte în profeţie! În grădina Edenului Dumnezeu Şi-a întors faţa de la creaţia Sa umană fiindcă legea Sa a fost nesocotită. “Favoarea Lui înseamnă viaţă” zice profetul, dar lumea a pierdut favoarea Lui din cauza păcatului şi, ca o floare lipsită de soare şi ploaie, oamenii se veştejesc şi mor. Ps. 30:5.

Făgăduinţele vor fi împlinite

Dar în timp ce mai bine de şase mii de ani Dumnezeu a stat cu spatele către omenire, la figurat vorbind, totuşi El a făcut făgăduinţe de binecuvântări pentru viitor şi de asemenea a făcut pregătiri pentru ceea ce a făgăduit. A doua venire a lui Cristos şi stabilirea împărăţiei Sale marchează timpul când aceste făgăduinţe încep să se împlinească. De aceea ne spune Petru că atunci Dumnezeu Îşi întoarce faţa către familia umană şi ca rezultat vin timpurile de înviorare.

Apostolul de asemenea spune că vor veni timpurile restabilirii, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime. Omul a pierdut viaţa umană perfectă, şi viaţa umană perfectă va fi restabilită. Cum ar putea lumea să fie restabilită la cer dacă n-a fost acolo niciodată? Şi să ne gândim că toţi sfinţii proroci ai lui Dumnezeu au prezis acele zile de binecuvântare pentru omenirea în necaz şi suferinţă. V-aţi întrebat vreodată cum ar putea să înflorească deşertul şi să crească smochinul în cer? Ei bine, prorocii Vechiului Testament au scris despre lucrurile din natură de pe pământ, şi vedem că mesajul lor se referă la binecuvântările vieţii şi fericirii pământeşti într-un paradis restabilit.

Restabilirea sănătăţii ologului făcută de către Petru a fost folosită numai ca o ilustraţie a faptului că atunci când Împărăţia Mesianică va fi stabilită, pentru toţi se vor face asemenea restabiliri. Isaia, de exemplu, a spus că atunci când va veni timpul împărăţiei, “şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta”, că “urechile surzilor se vor deschide şi ochii orbilor se vor deschide” (Is. cap. 35). De aceste binecuvântări ale restabilirii vor beneficia toţi cei care le vor vrea, nu numai nefericiţii care sunt neputincioşi. Se va îndepărta şi orbirea spirituală, când “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Is. 11:9; Ier. 31:34.

Împărăţia Mesianică este simbolizată în profeţie printr-un munte. Despre acest munte-împărăţie a prezis Daniel că va creşte până va umple tot pământul (Dan. 2:34, 35, 44). Acelaşi munte este menţionat de profetul Mica unde citim: “Dar în zilele de pe urmă, muntele casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor şi popoarele vor veni grămadă la el. Multe popoare se vor duce la el şi vor zice: “Veniţi, hai să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî între popoare puternice, până departe. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război; ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit”. Mica 4:1-4.

Zilele de pe urmă

Expresia zilele de pe urmă, aşa cum este folosită în citatul de mai sus, descrie perioada cu care se sfârşeşte domnia păcatului şi a morţii pe pământ, şi în care se stabileşte ordinea cea nouă, mai bună, sub administrarea directă a lui Mesia. Se vede că halucinaţiile Veacurilor Întunecate în privinţa zilelor din urmă sunt complet eronate când le comparăm cu aceste Scripturi şi cu altele pline de speranţă. De exemplu, zilele de pe urmă în loc să însemne sfârşitul oricărei speranţe şi ocazii de pocăinţă, profetul prezintă o imagine complet opusă. El zice că Dumnezeu îi va învăţa pe oameni căile Sale şi ei vor umbla în cărările Sale; că vor înceta tendinţele egoiste, războinice, şi îşi vor dedica timpul promovării păcii şi bunei înţelegeri; popoarele nu vor mai ridica sabia unul împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război.

În Biblie nu sunt relatate toate detaliile aranjamentelor Împărăţiei Mesianice, dar suntem asiguraţi că aceeaşi putere şi aceeaşi înţelepciune divină care au adus în existenţă şi controlează mişcarea milioanelor de corpuri cereşti, garantează şi metodele sigure ale împărăţiei. Prin aceste metode sigure va fi aplicată cunoştinţa legii de iubire a lui Dumnezeu, pe toată lungimea şi lăţimea pământului, imediat ce actualul dezastru provocat de păcat şi egoism va fi oprit.

Mica foloseşte ca simboluri în profeţis sa lucruri cu care profetul era familiar. Suliţele şi săbiile nu mai sunt acum în uz ca arme de război. Dacă profeţia ar fi fost scrisă în timpurile moderne, fără îndoială el ar fi menţionat avioane de luptă, rachete, submarine, arme nucleare etc.

La fel, imaginea viţei şi a smochinului dă ideea de pace şi mulţumire, bazate pe promisiunea că siguranţa şi confortul vieţii vor fi la îndemâna tuturor când împărăţia lui Cristos va fi în funcţiune deplină.

Cităm altă profeţie interesantă despre timpurile restabilirii: “Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele acesta, un ospăţ de mâncăruri gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de lucruri grase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite. Şi pe muntele acesta, înlătură vălul care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile; nimiceşte moartea pe vecie. Stăpânul, Domnul va şterge lacrimile de pe toate feţele şi va îndepărta de pe tot pământul dispreţul poporului Său; căci, Domnul a vorbit”. Is. 25:6-8.

Ce s-ar putea cere mai mult decât este scris în această profeţie despre binecuvântările viitoare ale restabilirii? Va fi cu adevărat un ospăţ, când “va veni dorinţa tuturor popoarelor” (Hag. 2:7). Ospăţul simbolizează mijloacele de restaurare şi întreţinere a vieţii în Împărăţia Mesianică.

Vălul, care simbolizează influenţele orbitoare ale “şarpelui cel vechi”, va fi îndepărtat. Acest lucru va fi posibil fiindcă Apocalipsa arată că Satan va fi atunci legat, ca să nu mai înşele neamurile. Apoc. 20:1-3.

Moartea va fi înghiţită de biruinţă. Da, moartea a intrat în lume şi a distrus fericirea tuturor. Dar “ce a fost pierdut” va fi restabilit, deci moartea trebuie să fie distrusă.

În Apocalipsa 21:4 ni se spune că “nu va mai fi moarte”. În trecut dificultatea noastră a fost că am încercat să aplicăm la cer toate aceste minunate promisiuni pământeşti, scăpând din vedere că numai puţini — adevăraţii urmaşi ai Învăţătorului din acest veac — vor avea o răsplată cerească. Aici pe pământ a domnit moartea, şi prin urmare aici pe pământ nu va mai fi moarte.

Ce fericiţi vor fi oamenii să accepte împărăţia, cu binecuvântările ei de viaţă şi mântuire! Să observăm ce spune prorocul (Is. 25:9) asupra acestui punct: “Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, pe El Îl aşteptam; acum să ne înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui”.

Într-adevăr, câte milioane de oameni au dorit să aibă o înţelegere mai bună a adevăratului Dumnezeu! Şi câţi au sperat şi s-au rugat pentru mântuirea pe care numai El o poate da! Lumea a aşteptat întoarcerea soarelui favorii divine — poate fără să ştie, neavând o idee clară cum şi când va veni. Dar când influenţele orbitoare ale marelui înşelător vor fi îndepărtate şi cunoştinţa slavei Domnului va umple pământul, atunci lumea va cunoaşte pe Dumnezeu şi se va întoarce în realitate la El cu toată inima.

Marea putere a lui Dumnezeu

Credinţa noastră să nu se clatine când ne gândim la imensitatea lucrurilor pe care Dumnezeu a promis că le va face pentru omenire. Să nu uităm că atotputernicul şi eternul Creator al universului este cel care a promis. Cel care a produs viaţa la început este cu prisosinţă capabil să o reproducă şi să-Şi împlinească făgăduinţele.

Această restabilire va include atât pe cei morţi cât şi pe cei care sunt pe calea spre moarte. De această făgăduinţă este legată învăţătura biblică despre înviere. Dar minunata învăţătură despre înviere a fost golită de conţinut prin teoria tradiţională că nu există moarte. Cum poate fi înviat cineva din moarte dacă nu este mort? Cât de greu, ba chiar imposibil, le este celor care sunt în confuzie să înţeleagă speranţa simplă a restabilirii, în timp ce mintea lor este orbită de tradiţia nemuririi sufletului! Dar acum, mulţumim lui Dumnezeu, putem vedea în ce constă mântuirea: înseamnă o trezire din morţi şi o restabilire la viaţă pe pământ. Biblia ilustrează moartea ca un somn, din care toţi trebuie să fie treziţi în dimineaţa zilei celei noi. Ceasul timpului divin marchează deja ora dimineţii, şi în timp ce întunericul este încă dens, ziua se apropie cu repeziciune, da, este foarte aproape.

Partea cea mai îmbucurătoare este că binecuvântările restabilirii sunt într-adevăr foarte aproape. Şi nu se cere o credinţă deosebită pentru a crede. Prorocii Bibliei au prezis atât de corect condiţiile actuale din lume — condiţiile premergătoare stabilirii împărăţiei lui Dumnezeu — şi multele binecuvântări care deja se văd şi care erau considerate imposibile nu cu mulţi ani în urmă. Şi nu este greu de crezut că aceeaşi putere şi aceeaşi înţelepciune divină care i‑au îndrumat pe profeţi să prezică lucrurile pe care noi acum le acceptăm ca realităţi, i-au îndrumat şi să prezică lucrurile mai măreţe care ne stau în faţă.

Să ne bucurăm de perspectiva care ne stă în faţă. Şi fie ca viziunea acelor bucurii viitoare să ne dea putere să suportăm cu răbdare încercările din prezent. Domnia păcatului şi a morţii a fost o noapte lungă şi obositoare pentru lume, dar pentru fiecare persoană timpul este scurt. În acest timp, fiecare pune temelia unor învăţăminte valoroase. Acum, dacă noi ne dăm seama că înţeleptul şi iubitorul Creator a permis domnia răului tocmai cu scopul creşterii aprecierii noastre pentru El şi pentru legile Lui, putem aştepta cu răbdare şi putem continua să ne rugăm pentru introducerea zilei celei noi.

Ce fapt binecuvântat este să ne amintim de asemenea că acei care dorm în moarte aşteptând să vină împărăţia divină, nu vor fi lipsiţi de binecuvântările zilei noi. Şi ei, ca şi aceia care trăiesc până la sfârşitul acestui timp de tranziţie, vor fi treziţi: “Nu vă miraţi de lucrul acesta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele”. Ioan 5:28, 29.

În ziua cea nouă, deşi toţi vor avea ocazie deplină să se întoarcă la Dumnezeu şi să primească în dar binecuvântarea vieţii veşnice, totuşi acest dar nu va fi dat cu forţa nimănui. Se va cere ascultare de legile mesianice; şi cei care nu se vor supune vor fi nimiciţi în ceea ce Biblia numeşte “moartea a doua”. Fapte 3:23; Apoc. 20:13-15.

CAPITOLUL 8 – ORDINEA CEA NOUĂ A LUI DUMNEZEU

“El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: “Iată, Eu fac toate noi”. Şi a spus: “Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate.” Apoc. 21:4, 5.

Dacă ar fi posibil să ne imaginăm că pământul nostru, sau oricare planetă din întinderea nesfârşită a Universului nu s-ar supune legilor divine care guvernează toate corpurile cereşti, ştim că asemenea anarhie ar duce imediat la distrugerea completă a acelei planete. Oamenii de ştiinţă pot prezice la secundă o eclipsă de soare cu mulţi ani înainte, şi pot face aceasta fiindcă ei ştiu că toate orbitele spaţiale ale planetelor sunt supuse unor legi, pe care se pot baza în studierea şi obţinerea corectă a rezultatelor.

Nu este oare raţional să prespunem că omul, cea mai nobilă dintre creaturile Sale pământene şi singura care are conştiinţa mai mult sau mai puţin reglată după principiile de drept şi nedrept, este şi el supus legii divine? Este într-adevăr. Neascultarea omului de legea lui Dumnezeu l-a aruncat în mlaştina tristeţii, suferinţei şi morţii. Şi numai prin ascultare de legea divină va putea omenirea să se întoarcă la Dumnezeu şi la binecuvântările vieţii şi fericirii care au fost pierdute prin păcat.

Dar nimeni să nu presupună că orice încercare actuală de ascultare de legea lui Dumnezeu, fără mijlocul pregătit de El, va avea ca rezultat întoarcerea în favoarea lui Dumnezeu. Nu. Legea lui Dumnezeu a fost încălcată de Adam cel perfect — care a fost informat şi a avut capacitatea să facă ce este bine — şi această încălcare a dus la condamnarea lui la moarte. De aceea, urmaşii lui Adam au fost copiii unui om condamnat şi în proces de moarte; aşa că toţi s-au născut imperfecţi şi sub condamnare la moarte. Astfel omul, în starea lui decăzută, pe calea morţii, nu poate ţine legea lui Dumnezeu fără să o încalce, şi, ca atare, este pierdut fără nici o speranţă în privinţa salvării prin el însuşi.

Dar Scripturile spun că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Din aceasta se vede că orice speranţă de mântuire se găseşte în Isus. El a plătit pedeapsa morţii prin moartea Sa pe cruce la Calvar. De aceea Isus a fost făcut trup. Omul Adam a păcătuit şi de aceea a fost nevoie ca un alt om — perfect şi necondamnat — să fie răscumpărător. Isus a făcut aceasta. Dar deşi Dumnezeu în marea Sa iubire L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc, dând astfel o cale de scăpare din moarte, numai o consimţire mintală la acest adevăr vital nu va aduce mântuire, nici acum nici mai târziu, când va fi stabilită împărăţia. Atunci, ce anume cere Dumnezeu?

Dumnezeu a exprimat legea Sa pentru Israel în Cele Zece Porunci. Acestea constituie baza celor mai multe legi din lumea civilizată. Isus a rezumat aceste porunci în două cerinţe majore: iubire supremă pentru Dumnezeu şi iubire pentru aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine. Această din urmă cerinţă este cuprinsă în ceea ce în mod obişnuit numim Regula de Aur. Aceste două porunci majore constituie temelia dreptăţii adevărate, şi nimeni nu poate fi în armonie cu Dumnezeul cel adevărat, nici acum nici în veacul viitor, dacă ignoră această lege sau refuză să fie condus de ea.

Până acum egoismul a fost la conducere. După aparenţele exterioare şi materiale, egoismul a fost folositor şi necesar. Adeseori s-a dovedit că aceia care n‑au rămas în trenul interesului personal, au rămas în urmă în căutarea fericirii. “Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă.” Mal. 3:15.

Iubirea trebuie să înlocuiască egoismul

În cei şase mii de ani trecuţi, Satan a fost marele asupritor al neamului omenesc şi el a condus după principiul rău al egoismului. Odată cu stabilirea împărăţiei celei noi, toată ordinea lucrurilor va fi inversată. Atunci Isus va fi conducătorul, iar oamenii vor învăţa iubirea în locul egoismului; şi iubirea va fi încurajată şi răsplătită.

Atunci se va împlini acea profeţie minunată a îngerilor: “Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi între oameni bună plăcere”. (Trad. Revizuită, subsol.) Această schimbare de la egoism la iubire nu va avea loc deodată. Profetul sugerează metoda treptată de instruire a lumii în legea iubirii, când zice: “Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea”. Is. 26:9.

Judecata se va face concomitent cu împărţirea binecuvântărilor împărăţiei. Dar ziua de judecată nu va fi cum este descrisă în mod tradiţional, pentru a speria pe oameni să intre într-o biserică sau organizaţie religioasă. Sistemul de instruire în dreptate al împărăţiei va fi aşa de bine pus la punct, încât, aşa cum spune profetul, legea lui Dumnezeu va fi scrisă chiar în inima oamenilor. Ier. 31:33.

Binecuvântările sunt chiar foarte aproape

Nimeni nu trebuie să aştepte însă până când împărăţia va fi stabilită vizibil, pentru a începe să înveţe şi să pună în practică legea lui Dumnezeu. Ce ne-ar împiedica să facem chiar acum eforturi sincere de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine? Sunt atât de multe moduri de a face bine altora, moduri care ne sunt la îndemână. Chiar dacă n-avem bani, putem ajuta pe alţii în alte moduri, inclusiv printr-un cuvânt bun, de mângâiere, de încurajare, sau prin împărtăşirea bucuriei din inima noastră, în legătură cu ceea ce va face Dumnezeu pentru omenire. În măsura în care ştim despre iubirea lui Dumnezeu care este descoperită în Cuvântul Său, să fim fericiţi să spunem şi altora despre ea. Nu există un mod mai bun de a încuraja pe cei cu inima întristată, decât să le spunem mesajul de bucurie în privinţa împărăţiei mesianice care va fi stabilită curând.

Dintre milioanele de oameni care nu sunt atinşi încă de una din nenumăratele boli care chinuie pe omul decăzut, puţini sunt astăzi cei care nu trăiesc cu frica constantă că în curând şi ei vor fi printre suferinzi. Din cauza spectrului de temut al sărăciei, bolii, războiului, pericolului nuclear, terorismului, poluării etc., inimile oamenilor sunt pline de groază, şi aceasta strică şi puţina fericire de care altfel unii s-ar putea bucura. Dar în lumea cea nouă, când domnia Împărăţiei lui Cristos va fi pe deplin în funcţiune, chiar şi frica de rău va fi îndepărtată. Promisiunea este că nu se va face nici un rău şi nici o pagubă în toată acea împărăţie sfântă (Is. 11:9). Da, ce minunat va fi când toate lacrimile vor fi şterse şi chiar cauzele plânsului vor fi îndepărtate. Is. 25:8.

Ce privilegiu mare avem acum deci, să spunem tuturor aceste veşti binecuvântate, când avem şi când ne facem ocazii! Dacă observăm teama prietenilor şi a vecinilor atunci când văd şi aud despre lucrurile care vin pe pământ, să dăm repede atenţie instrucţiunilor Domnului care ne îndeamnă: “Spuneţi celor slabi de inimă: “Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezul vostru: răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El însuşi va veni şi vă va mântui”. Is. 35:4.

În prezent nu putem face nimic mai bun ca să ne arătăm aprecierea faţă de Dumnezeu pentru speranţa dată nouă în Cuvântul Lui, decât să o facem cunoscută şi altora. Nu putem opri alergarea nebună a lumii egosite spre prăpastia nimicirii, dar putem spune celor care ascultă, că Dumnezeu va stabili curând o lume nouă, odată ce egosimul inuman va fi nimicit complet “lumea rea de acum” (Gal. 1:4). Astfel putem fi ambasadori ai împărăţiei celei noi, şi de pe poziţia avantajoasă a credinţei în împlinirea sigură a promisiunilor lui Dumnezeu, putem lua un loc alături de cei descrişi de profet, care spun Sionului, “Dumnezeul tău împărăţeşte!” Is. 52:7; 61:1-3.

Un pom sădit lîngă un izvor de apă

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştezesc: tot ce începe, duce la bun sfîrşit.” – Psalm 1:1-3.

Cu cît mai mult noi ne adîncim în cercetarea legilor care guvernează lumea firească şi cea spirituală, cu atît mai mult noi le găsim în armonie una cu cealaltă. Prin urmare noi concludem – că ambele îşi datorează existenţa lor unuia şi aceluiaşi autor. Omul firesc probabil va pune pe locul întîi legile naturii, dar omul lui Dumnezeu ştie – că legile spirituale sunt mai importante. De fapt, se pare că Dumnezeu, în realitate a aranjat toate lucrurile în natură în acest fel, pentru a ne face mai clare înţelegerii noastre, marile adevăruri spirituale, care altminteri ar putea fi dincolo de înţelegerea noastră.

Noi găsim multe astfel de exemple în Scripturi. De exemplu, naţiunea lui Israel este deseori simbolizată ca un lemn de viţă, un lemn care este aproape nefolositor cu excepţia unei singure sale destinaţii, producerea roadelor. Să privim în cartea lui Ezechiel capitolul 15 şi să vedem ce spune profetul: “Cuvîntul Domnului mi-a vorbit, astfel: “Fiul omului, ce are lemnul de viţă mai mult decît orice alt lemn, viţele de vie mai mult decît cele ce sînt printre copacii din pădure? Ia oare cineva din lemnul acesta, ca să facă vre-o lucrare?” – Cine se va gîndi să ia un lemn de viţă şi să facă ceva din el! – “Face cineva din el vre-un cîrlig de atîrnat ceva în el? Iată că este pus pe foc să ardă; dupăce îi arde focul cele două capete şi mijlocul, mai poate fi el bun de ceva? Iată, cînd era el întreg, nu se putea face nimic din el; cu cît mai puţin acum, dupăce l-a mistuit şi l-a ars focul, s-ar mai putea face vre-o lucrare din el? Deaceea aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: “Ca lemnul de viţă dintre copacii din pădure, pe care-l pun pe foc să-l ard, aşa voi da şi pe locuitorii Ierusalimului””. Domnul ar putea face viţa un copac mare ca şi Bradul sau Cedrul, dar El nu a ales să facă aşa, fără îndoială pentru că El a dorit să ne arate scopul Său cu privire la naţiunea lui Israel, şi anume, că singurul scop principal pentru care El I-a ales, a fost că ei puteau aduce roadele sfinţeniei: “Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decît să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului şi legile Lui pe cari ţi le dau astăzi, ca să fii fericit?” – Deuteronom 10:12, 13.

Profeţia lui Ezechiel s-a împlinit în anul 70 A. D, cînd naţiunea lui Israel a fost pusă pe focul strîmtorării şi distrusă. Domnul nostru Isus ne explică cauza în Matei 21:43: “Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu, va fi luată de la voi, şi va fi dată unui alt neam, care va aduce roadele cuvenite” – roadele sfinţeniei.

Creştinătatea a făcut aceeaşi greşeală în această privinţă ca şi Israelul natural. Ca şi naţiunea lui Israel, naţiunile Creştine s-au sprijinit pe puterea lor proprie şi pe înţelepciunea lor proprie în loc de cea a Domnului şi ele au devenit mari în ochii lumii. Ei n-au văzut că singurul scop principal pentru care Domnul I-a ales este că ei ar trebui să aducă roadele sfinţeniei, după cum explică Apostolul: “Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” – 1 Tes. 4:3. Pentru acest motiv, Domnul le varsă şi dă Împărăţia unei naţiuni, care aduce roadele dorite, naţiunei sfinte, răscumpărată din orice neam şi limbă şi popor, dispreţuită şi respinsă de oameni, dar aleasă de Dumnezeu. “De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, cari aţi fost chemaţi. Printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt; pentrucă nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” – 1 Cor. 1:26-29.

Ca să fim din poporul Domnului, noi trebuie nu numai să credem în Domnul, dar de asemenea trebuie să şi suferim pentru cauza Lui (Fil. 1:29); noi trebuie să ne negăm de sine şi să ne luăm crucea zilnic şi să-l urmăm. Cei care fac astfel sunt Israelul adevărat, adevărata viţă. Ei sunt naţiunea care va moşteni Împărăţia cerurilor. De ce? Deoarece ei au recunoscut că ei nu trebuie să se bizuie pe înţelepciunea lumească, puterea lumească, poziţia lumească, sau pe orice altceva ce ar putea oferi această lume, dar că sprijinul lor trebuie să fie total pe Domnul; şi ei se sforţează cu ajutorul Său să cultive roadele sfinţeniei. Deoarece Isus împreună cu ucenicii săi a urmat această cale, El a putut spune: “Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul”. “Eu sînt Viţa, voi sînteţi mlădiţele” – Ioan 15:1, 5.

Un Pom sădit lîngă un izvor de apă

 Pomul descris în Psalmul întîi, spre deosebire de butucul menţionat de Isus şi Ezechiel, totuşi nu se referă la naţiunea lui Israel, ci la personalitatea omului lui Dumnezeu. La prima vedere s-ar părea straniu că Dumnezeu, ar compara un om cu un pom; dar din întrebuinţarea ilustraţiei de către Psalmist, este evident că ar trebui să fie un adevăr care ar sta la baza acestuia, şi care ar sprijini şi ar susţine aceasta, şi dacă noi doar am găsi care este acest adevăr, fără îndoială că noi am fi îmbogăţiţi spiritual prin el.

Un pom sădit lîngă un izvor de apă posedă, de obicei, viaţă din abundenţă, deoarece el are acces la apă şi absoarbe din belşug apă. Dacă acelaşi pom ar fi transplantat în pustiu, ar muri repede din neajuns de apă. Deci tot astfel este şi cu omul lui Dumnezeu. Doar cînd el are acces la izvoarele apei adevărului, la Cărţile Bibliei, el poate creşte spiritual, şi cu cît mai mult adevăr el absoarbe şi foloseşte, cu atît mai multă vitalitate el capătă.

Înainte de a fi un pom, mai întîi trebuie să fie o sămînţă, şi acea sămînţă trebuie să fie semănată într-un pămînt pregătit. Dacă pămîntul este tare şi dur el necesită să fie fărămiţat, dar el nu necesită întotdeauna o astfel de prelucrare minuţioasă. În parabola semănătorului, Domnul nostru ne spune despre diferite feluri de pămînt, şi spune că pămîntul bun a fost o inimă sinceră şi curată. Pregătirea pămîntului înseamnă procesul prin care noi venim la înţelegerea că nu putem fi prin noi înşine plăcuţi Domnului, şi că, de aceea, noi avem nevoie de un Salvator. Dacă, în timp ce suntem în această atitudine a minţii şi a inimii, ne întoarcem şi ne îndreptăm spre Dumnezeu ca să avem credinţă în Dumnezeu prin Isus Hristos, şi fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, atunci noi suntem gata şi pregătiţi să primim sămînţa, Cuvîntul privitor la Împărăţie, în inimile noastre, şi devenim Noi Creaţii în Isus Hristos. Prin urmare pămîntul în care este semănată sămînţa este – mintea şi inima îndreptăţită.

Sămînţa, după cum a explicat Isus, în Matei 13:19, este Cuvîntul privitor la Împărăţie, vestea bună că Împărăţia lui Hristos urmează să fie stabilită pe pămînt, şi că, dacă numai ne negăm de sine şi luăm crucea noastră în fiecare zi şi-L urmăm pe Hristos, noi vom fi comoştenitori cu El în acea Împărăţie, pentru marele scop de binecuvîntare a tuturor familiilor de pe pămînt spre slava lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului său Isus Hristos. Dacă sămînţa este primită în mod potrivit într-o inimă cinstită şi curată, în acelaşi timp ea va începe să încolţească şi să prindă rădăcini. Rădăcina reprezintă – credinţa Noii Creaţii.

Sunt două trepte, nivele sau grade ale credinţei, credinţa îndreptăţirii şi credinţa consacrării. De la Domnul nostru Isus nu se cerea să facă primul pas, deoarece El niciodată nu a fost altceva decît drept, curat şi fără pată, dar El S-a consacrat pe Sine prin credinţă. El avu o astfel de credinţă în Tatăl Său din ceruri, încît El Îşi găsea plăcerea în a face voia Sa, chiar dacă El ştia că aceasta înseamnă predarea tuturor drepturilor Sale de viaţă ca fiinţă umană, că El va fi şters din existenţă, şi că Puterea nemaipomenită a lui Dumnezeu va fi necesară pentru a-L învia din morţi la o nouă natură, Natura Divină (Efeseni 1:19, 20). Aceasta nu necesită tot o aşa de mare credinţă în cazul nostru, deoarece Hristos a fost cel dintîi din învierea morţilor (Fapte. 26:23). El a fost Înaintemergătorul şi ne-a lăsat exemplu, şi noi ştim ce a făcut Tatăl nostru Ceresc pentru El, şi că El este din plin capabil şi dornic s-o facă şi pentru noi.

Aceste două trepte ale credinţei sunt arătate în capitolul 5 din Romani. În primul vers ni se spune că prin credinţă noi suntem îndreptăţiţi şi astfel avem pace cu Dumnezeu; şi apoi în versetul următor, ni se spune mai departe, că tot prin credinţă avem acces în acest har în care noi suntem, harul sau favoarea sfinţirii, şi astfel avem speranţa gloriei lui Dumnezeu. Prima etapă a credinţei, prin care noi suntem îndreptăţiţi, reprezintă pregătirea pămîntului, a inimii. Dacă sămînţa, Cuvîntul sau vestea bună a Împărăţiei, este primită în mod potrivit într-o astfel de inimă şi prinde rădăcină, atunci Noua Creatură este concepută. Rădăcina este credinţa Noii Creaţii, a doua treaptă a credinţei, credinţa consacrării. Acesta este un început mic care eventual, dacă îi este permis să crească, va creşte într-un copac matur fructifer şi roditor – omul lui Dumnezeu, Noua Creatură în Hristos Isus.

Cînd sămînţa copacului roditor este însămînţată, ea răspîndeşte nişte cîrcei mici pentru a absorbi apa şi multele minerale sau elemente pămînteşti care au fost dizolvate de apă. Mai apoi mica tulpină răsare şi se iveşte deasupra pămîntului. Această mică tulpină apoi răspîndeşte mici ramuri, care împreună cu rădăcina şi tulpina cresc mai groase, mai mari şi mai puternice an după an. Cînd ramurile se acoperă cu frunze şi în cele din urmă cu muguri, flori şi fructe, noi avem copacul matur fructifer şi roditor.

Noua Creatură Comparată cu un Pom

 Fie ca noi acum să luăm în considerare multele părţi ale pomului în detaliu şi să le comparăm pe acestea cu variatele trepte în dezvoltarea Noii Creaţii, după cum sunt ele prezentate în 2 Petru 1:5-7, şi vom fi impresionaţi de minunata potrivire a ilustraţiei, pe care, sub conducerea Spiritului Sfînt, o foloseşte Psalmistul în textul nostru.

Cuvintele Apostolului sunt: “De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea; cu virtutea, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostrea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” – (Cornilescu revizuită).

Rădăcina Credinţei

 Prima dintre haruri este rădăcina credinţei. Ca şi la rădăcina pomului, ramurile ei sunt la început subţiri şi mici, dar ele cresc şi se răspîndesc în toate direcţiile cu o continuă creştere a Noii Creaţii.

Rădăcina pomului are două funcţii:

(1) Aceasta este o parte a pomului care se ţine, se agaţă sau se sprijină de pămînt. La început această legătură, sau germinare, este foarte firavă, astfel încît chiar un copil o poate rupe; dar puţin cîte puţin, cînd copacul este mare, se va cere o unire a puterii a mulţi oameni puternici pentru a o rupe. La fel este şi cu credinţa noastră ca Noi Creaţii. Credinţa este aceea care se ţine, se agaţă de pămînt, de mintea şi inima îndreptăţită. La început, cînd credinţa nostră este mică, noi am fi uşor zmulşi, dacă Domnul nu s-ar îngriji de noi în această stare ca şi în toate celelalte. Treptat împreună cu dezvoltarea noastră spirituală, multele ramuri sau sfere ale credinţei noastre cresc şi se răspîndesc şi se extind într-atît încît se înfig cît mai stabil şi se stabilesc cît mai ferm în inimile noastre. Unele din ele se agaţă de acea parte a minţii sau a inimii care ne controlează gîndurile, astfel că noi ne apropiem tot mai mult de punctul să gîndim cum gîndea şi Isus; altele se agaţă de acele părţi ale minţii sau ale inimii noastre care ne controlează vorbirea noastră şi conduita în general, astfel că noi treptat ne apropiem de punctul de a vorbi cum a vorbit şi Isus, şi să umblăm cum a umblat şi El. Cu cît mai mult creşte credinţa noastră şi cu cît mai ferm ea se înfige şi se stabileşte în inima noastră, cu atît suntem mai capabili de a rezista şi a ne împotrivi atacurilor duşmanului. Credinţa este marele fundament al harului, unul fără de care ar fi imposibil pentru noi de a creşte. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” – Evrei 11:6.

(2) O altă funcţie a rădăcinii este absorbirea apei din pămînt şi a multelor elemente pămînteşti sau minerale din pămînt, care pot fi dizolvate de apă şi care sunt de folos pentru creşterea pomului. Apa alcătuieşte trei pătrimi din greutatea majorităţii plantelor. Prin urmare ea este esenţială. Dacă pomul va fi lipsit de ea chiar numai pentru o zi, el va începe a se vesteji. Venind din “izvoarele de apă”, lîngă care este sădit pomul, apa se strecură în pămînt, caută feluritele elemente pămînteşti care sunt acolo, şi atunci este absorbită de rădăcină. Toată apa care intră în structura pomului vine prin rădăcină; nimic din ea nu intră prin altă parte, nici chiar prin frunze.

Izvoarele de apă prin care Noua Creatură este cultivată, sunt diferitele cărţi ale Bibliei, şi apa Adevărului din ele pătrunde în inima noastră, prin canalele ochilor şi urechilor noastre. Cînd acestea intră în inima noastră, ele caută diferitele elemente naturale pe care le găseşte acolo, şi treptat le dizolvă. Una din aceste elemente este ambiţia, care îl conduce pe omul firesc să se străduie să fie mare în această lume, a-şi face un nume pentru sine, şi a-şi acumula bogăţii, etc. Totuşi cît de plăcut n-ar fi acesta din punctul de vedere lumesc, acesta este un principiu greşit în ceea ce îl priveşte pe omul lui Dumnezeu; dar cînd Adevărul intră în inimă, elementul natural al ambiţiei treptat se dizolvă, şi în timp ce devine absorbită împreună cu apa Adevărului, ea este transformată dintr-o ambiţie pămîntească într-o ambiţie spirituală, o ambiţie cerească. Ambiţia spirituală conduce noua Creatură spre a se strădui a plăcea lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce pot gîndi oamenii despre el; ea îl conduce spre a strînge pentru el comori în cer, şi îl face “gata de orice lucrare bună”, pentruca el să poată fi socotit vrednic de a deveni co-moştenitor cu Isus Hristos, şi astfel să fie în stare şi capabil să satisfacă dorinţele inimii sale în preamărirea lui Dumnezeu şi în ajutarea în binecuvîntarea tuturor familiilor pămîntului.

Un alt element natural sau firesc este cel al combativităţii, pe care mulţi din noi îl posedă într-o măsură mai mare sau mai mică. Omul firesc care are calitatea de combativitate este capabil de a fi foarte criticabil sau supărător, dar cînd un astfel de om devine o Nouă Creatură în Hristos, Adevărul găseşte combativitatea naturală în inima sa şi treptat o dizolvă, şi în timp ce ea este absorbită de credinţa Noii Creaturi, ea este transformată într-o combativitate spirituală. Această calitate este una dintre cele mai bune şi frumoase, care poate fi posedată de către omul lui Dumnezeu, deoarece, dacă este dirijată potrivit, ea îl face în stare să ducă o luptă împotriva lumii, cărnii, şi diavolului, şi astfel să lupte lupta bună a credinţei. Omul firesc îşi foloseşte combativitatea în lupta cu alţii în folosul său; omul lui Dumnezeu îşi foloseşte combativitatea în lupta cu sine în folosul altora. Noi toţi ar trebui să avem această calitate, cel puţin într-o măsură oarecare. Dacă noi nu posedăm această calitate de la natură, atunci avem nevoie de a ne ruga Tatălui Ceresc să ne ajute. Voi ştiţi cum grădinarul bun şi iscusit adaugă pămîntului orice elemente i-ar lipsi, dacă acestea sunt necesare pentru creşterea copacului. Eu sunt sigur că Domnul ne va da orice elemente care sunt necesare creşterii noastre spirituale.

Rădăcina, deci, reprezintă credinţa noastră, şi la fel după cum rădăcina este unica parte a copacului care absoarbe apa, tot astfel omul lui Dumnezeu primeşte Adevărul doar printr-un mijloc, şi anume prin credinţa sa. Dacă cuiva îi lipseşte credinţa, el nu va fi în stare să primească Adevărul. Aceasta ne explică faptul de ce atît de mulţi ne spun că Planul Divin al Vîrstelor este cea mai complicată carte pe care au citit-o. Ei nu au rădăcina credinţei în inimile lor. Dar Noua Creatură prin credinţa sa, poate şi trebuie să absoarbă apa Adevărului. Dacă el este deposedat de ea doar pentru o zi, el începe a se vesteji, a se ofili şi a se nimici.

Ce este în rădăcină, care îi permite să absoarbă apa cu elementele pămînteşti dizolvate? Aceasta este seva şi procesul de absorbţie este numit endosmoză. Prin endosmoză se are în vedere legea naturală, prin care, atunci cînd un lichid mai rar sau mai diluat este separat de către un zid poros de un lichid mai concentrat, mai dens, ultimul îl absoarbe pe primul. Seva este mai densă ca apa din pămînt şi astfel ea absoarbe apa împreună cu toate elementele pămîntului dizolvate în ea prin intermediul rădăcinei. La fel, Spiritul Sfînt, (care, eu înţeleg că este reprezentat prin sevă) printr-un proces spiritual corespunzător endosmozei, absoarbe apa Adevărului împreună cu elementele naturale care au fost dizolvate de către Adevăr; şi mijlocul prin care aceasta absorbţie este efectuată – este credinţa noastră, rădăcina Noii Creaţii. În acest fel măsura spiritului Sfînt treptat creşte în Noua Creatură, şi la fel ca şi seva care nu hrăneşte numai rădăcina dar care urcă şi la alte părţi ale pomului, tulpina, ramurile, frunzele, etc., şi le nutreşte pe fiecare, tot aşa şi Spiritul Sfînt astfel sporit în măsură şi în putere, dezvoltă în noi nu numai credinţa Noii Creaţii, dar de asemenea şi alte haruri pe care le avem încă a le aprecia.

Uniţi cu credinţa voastră – Virtutea

 Dacă sămînţa este semănată şi prinde rădăcini, la început nimeni nu este conştient de faptul acesta. Noi nu putem spune: “Ah, Iată ! Sămînţa a fost semănată şi a prins rădăcină”, pînă ce mica rădăcină nu-şi capătă tulpina şi pînă cînd tulpina nu apare deasupra pămîntului. Tulpina este prima manifestaţie vizibilă. Aceasta ne aduce la al doilea punct. Apostolul Petru spune: “Uniţi cu credinţa voastră – Virtutea”. Cuvîntul tradus aici prin “virtute” înseamnă în mod potrivit – “curaj, tărie morală” (vezi “Emphatic Diaglot” de Wilson). Cînd noi ne prezentăm corpurile noastre ca sacrificii vii Domnului, rădăcina credinţei, primul pas al dezvoltării Noii Creaţii, este în inima noastră, dar la început nimeni nu cunoaşte aceasta în afară de noi înşine. Alţii nu pot cunoaşte că Cuvîntul Adevărului a prins rădăcină în noi pînă ce nu am unit la credinţa noastră tăria, curajul, virtutea – fapta. Virtutea, curajul, fapta este prima manifestaţie vizibilă a Noii Creaţii. Dacă noi nu dezvoltăm faptele, credinţa noastră va muri; la fel ca şi în cazul seminţei naturale, dacă tulpina nu apare, rădăcina va muri.

Ce înseamnă această calitate a virtuţii? Ea înseamnă curajul credinţei noastre. Cînd noi adăugăm la credinţa noastră curaj, atunci noi nu numai că credem în inima noastră, dar de asemenea noi mărturisim cu limba noastră că Isus este Domnul nostru şi aceasta se întîmplă cînd noi începem a spune aceasta oamenilor şi a le arăta aceasta în viaţa noastră zilnică şi a ne purta astfel încît alţii să afle că noi suntem creştini. Nouă nu trebuie să ne fie ruşine de Hristos. Dacă ne va fi ruşine de El, şi El se va ruşina de noi, cînd va veni să se socotească cu noi. Eu îmi amintesc o zi, cînd stînd în tren, eu aveam cîteva tracte, pliante şi broşuri în geanta mea. Credinţa mea mi-a spus să le înmînez pasagerilor, dar carnea s-a revoltat. Eu eram foarte aproape să cedez cînd mi-a venit în minte gîndul: “Nu vă fie ruşine de Evanghelia lui Hristos”. Eu am scos pliantele din geanta mea şi le-am privit. Şi pe coperta celei de deasupra eu am văzut tocmai cuvintele care mi-au venit în minte: “Eu nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos”. Atunci credinţa avu victoria. Avînd acum curajul convingerilor mele, eu am împărţit pliantele şi după toate acestea nu am găsit aceasta atît de respingător.

De ce ar trebui să ne fie ruşine de Evanghelia lui Hristos? Ea conţine veşti atît de minunate. Săraca omenire gemîndă o aşteaptă. Chiar dacă oamenii se vor rîde sau îşi vor bate joc de voi, sau vă vor persecuta pentru credinţa în Evanghelie şi pentru proclamarea ei, puţin cîte puţin, în ziua cercetării, ei îşi vor aduce aminte de faptele voastre bune pe care le-au văzut, şi vor slăvi pe Dumnezeu în numele vostru – 1 Petru 2:12.

Virtutea sau curajul este acel har care ne face în stare să răspîndim adevărul la alţii şi să ne modelăm vieţile noastre după adevăr, şi să perseverăm în ambele, în ciuda opoziţiei şi de asemenea în ciuda repetatelor căderi. La început, cînd noi suntem doar plante tinere, ne aplecăm la orice suflare a adversităţii, dar puţin cîte puţin cînd noi creştem mai maturi, sîntem în stare să rezistăm la orice furtună care ar putea asalta credinţa noastră în Dumnezeu şi în Adevărul Său.

 Uniţi cu virtutea – Cunoştinţa

 Cînd începi a spune despre Adevăr altora, foarte curînd vei afla că nu îl poţi explica atît de clar după cum ai vrea, şi îţi sunt puse astfel de întrebări la care nu poţi răspunde. De exemplu, vei fi întrebat: “Nu este aceasta o a doua şansă?” şi “Nu va duce aceasta la păcat?”. Efectul acestora este de a te trimite din nou şi din nou la izvoarele Adevărului, pentru a-ţi împrospăta memoria, şi pentru a adăuga la virtutea ta – cunoştinţa; şi în timp ce îţi împrospătezi memoria, îţi vei găsi de asemenea şi inima reîmprospătată şi înviorată. Cu cît mai mult împarţi Adevărul la alţii, cu atît mai mult adaugi la cunoştinţa ta, şi Adevărul devine pentru tine tot mai clar şi mai preţios. În afară de aceasta, cînd începi a-ţi modela viaţa în acord cu voia lui Dumnezeu, variatele experienţe prin care treci, opoziţia pe care o primeşti, căderile pe care le ai, şi toate multele încercări şi dificultăţi pe care va trebui să le întîlneşti pe calea îngustă, te vor trimite din nou şi din nou la Cuvîntul lui Dumnezeu pentru instruire la fel ca şi pentru mîngîiere şi îndemnare.

După cum sunt multe ramuri într-un copac bun, tot la fel multe ramuri ale cunoştinţei se cer a fi cultivate de către Creştinul adevărat, care doreşte să fie conformat chipului lui Hristos. Căutînd a-L cunoaşte pe Dumnezeu, caracterul Său glorios şi planul Său minunat, şi pe Hristos, întipărirea Fiinţei Tatălui, adevăratul Creştin îşi dezvoltă ramurile cunoştinţei în direcţia cerească. Alături de acestea el găseşte necesar şi plăcut să dezvolte ramurile cunoştinţei privitor la Profeţi şi Apostoli şi alţi Sfinţi ai Noului şi Vechiului Testament, şi încă şi alte ramuri privitoare la roadele spiritului şi la Făgăduinţele Nespus de Mari şi Scumpe ale lui Dumnezeu. Pe lîngă acestea mai sunt încă multe altele! Incluzînd şi pe cele mai inferioare sau de mai de jos, ramurile cunoştinţei cu privire la şireteniile şi vicleniile diavolului, şi de asemenea cu privire la diferitele ispite, încercări şi ademeniri care vin spre noi din partea lumii şi din partea cărnii noastre. Noi trebuie să privim la acestea în aşa fel încît să putem spune împreună cu Apostolul Pavel: “Noi nu suntem în ignoranţă de înşelăciunile lui Satan”. Dacă credeţi că nu este necesar să cunoaşteţi despre înşelăciunile diavolului nu veţi fi preîntîmpinaţi sau preveniţi, şi nefiind preveniţi nu veţi fi pregătiţi şi înarmaţi din vreme, cu rezultatul probabil că mai devreme sau mai tîrziu veţi fi înfrînşi de către adversar.

Totuşi, ramurile mai inferioare, cele de mai de jos, cu tendinţa de a creşte mai spre pămînt, sunt multele ramuri ale cunoştinţei lumeşti, care nu sunt atît de importante ca şi altele. Cu toate acestea ele sunt necesare într-o măsură oarecare pentru o adecvată înţelegere a Bibliei. De exemplu, noi ar trebui să cunoaştem ceva despre gramatica şi însemnătatea cuvintelor. Este de asemenea de folos de a cunoaşte puţin din Greacă, şi probabil şi puţin din limba Ebraică de asemenea, cel puţin cîteva cuvinte pentru o înţelegere mai bună a Adevărului, şi o cunoştinţă în geografie, istorie, botanică, etc., este adesea de folos pentru prinderea înţelesului a multor ilustraţii şi aluzii istorice şi geografice, atît de mult întîlnite în Scripturi.

Dar în timp ce unim la virtutea noastră – cunoştinţa, este esenţial ca noi să trecem la următorul îndemn al Apostolului ca să:

 Uniţi cu Cunoştinţa – Înfrînarea (controlul de sine)

 Dacă într-un copac nu sunt ramuri, acolo nu vor fi fructe, şi ramurile mici vor aduce fructe mici. La fel este şi cu Noua Creatură în Hristos. Fără cunoştinţa lui Dumnezeu şi a Gloriosului plan de răscumpărare, Noua Creatură nu va aduce roadă, şi dacă cunoştinţa va fi mică, şi roadele de asemenea vor fi mici. Este evident deci, că noi ar trebui să cultivăm multe ramuri ale cunoştinţei. Dar un pom roditor nu creşte doar cu scopul de a da ramuri. Cît de bune şi frumoase aceste ramuri ar putea fi, pomul trebuie să dezvolte roadele, pentru a-şi justifica existenţa. Aceasta va necesita o curăţare chibzuită. Un pom care nu este curăţat este bun numai ca lemn. La fel, scopul pentru care omul lui Dumnezeu trebuie să dezvolte diferitele ramuri ale cunoştinţei este ca el să poată la timpul potrivit să aducă o roadă abundentă de iubire, şi pentru acest scop va fi necesară o pregătire şi curăţare atentă şi grijulie.

În cazul Noii Creaţii, totuşi – şi aici analogia dintre pom şi Noua Creatură nu se potriveşte – mult este lăsat la libertatea voinţei sale. Noua Creatură este tratată ca o fiinţă gînditoare, şi se aşteaptă de la ea să-şi facă mult din curăţarea sa. Pavel spune: “Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar cînd suntem judecaţi suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea” – 1 Cor. 11:31, 32. Cu alte cuvinte, noi ar trebui zilnic să ne examinăm şi să ne înfrînăm. Dacă nu o vom face, atunci noi nu vom folosi spiritul minţii sănătoase şi Domnul va trebui să ne curăţe sau să ne pedepsească, să ne îndrepte, la fel ca şi un grădinar iscusit şi priceput ar fi trebuit să-şi curăţe pomul care nu are putere de gîndire de a se călăuzi, a se îndrepta şi a se conduce singur.

Singurul scop al studiilor noastre trebuie să fie ca noi să ne arătăm aprobaţi înaintea lui Dumnezeu, ca un om care n-are de ce să-i fie ruşine. Dezvoltarea diferitelor ramuri ale cunoştinţei ar trebui să fie astfel controlate, ca noi să putem cultiva pe ele – roada iubirii. Iată pentru ce sunt ramurile; şi motivul pentru care sunt atît de multe ramuri, este că acolo trebuie să fie mai multe roade.

De la noi se cere să exercităm controlul de sine sau înfrînarea, în special în privinţa ramurilor cunoştinţei lumeşti. Într-un pom roditor natural, ramurile de mai jos tind să crească spre pămînt. În acelaşi mod ramurile cunoştinţei pămînteşti sunt înclinate să crească spre pămînt. Noi ar trebui să ţinem minte ca să nu cultivăm aceste ramuri cu scopul – doar de a acumula cunoştinţă, şi nici pentru alte scopuri pămînteşti decît profesia sau serviciul nostru de zi cu zi (şi aceasta la un nivel cît mai redus posibil), ci numai pentru scopul de a înţelege Cuvîntul lui Dumnezeu, şi astfel să ajutăm la creşterea noastră spirituală. Este cel mai bine de a fi mulţumit în cea mai mare parte cu acea cunoştinţă pămîntească pe care am avut-o înainte de a deveni Noi Creaţii în Hristos Isus. Cu cît mai mult timp şi energie noi devotăm pentru cultivarea ramurilor pămînteşti, cu atît mai mult creşterea noastră spirituală poate fi oprită din avansare, şi roada iubirii noastre poate deveni de o rea sau inferioară calitate. Fraţii pot fi de ajutor unul altuia în această privinţă. De exemplu, din studiul meu anterior a ramurii naturale a botanicii, eu mă stărui să vă explic înţelesul sau intenţia Psalmistului şi prin acesta îndemnul Apostolului Petru, astfel ca să fie sprijinită creşterea noastră spirituală, a mea şi a voastră.

Noi am văzut, deci, că un pom care nu este curăţat este bun doar ca lemn şi merge la lemnărie. El poate deveni mare şi impunător, dar fructele sale sunt rare şi de proastă calitate. La fel este şi cu Noua Creatură, dacă ea nu exercită controlul de sine, căci – “Cunoştinţa îngîmfă, dar dragostea zideşte”.

Controlul de sine trebuie să fie exercitat de asemenea pentru a ţine subordonat corpul, astfel ca noi să nu fim potriviţi sau conformaţi acestei lumi dar ca să fim transformaţi prin înnoirea minţii noastre, pentru a arăta care este voia lui Dumnezeu – cea bună, plăcută şi desăvîrşită şi acceptabilă. Controlul de sine este necesar ca noi să nu fim excesiv descurajaţi prin căderile şi greşelile noastre, şi nici să ne slăvim sau înălţăm prin succesele noastre. Ea este necesară pentru a ne preveni şi împiedica, de a nu ne îndepărta de pe calea îngustă prin eşecuri sau persecuţii, sau de a nu deveni plini de mîndrie din cauza laudei.

Uniţi cu Înfrînarea – Răbdarea

Noi nu putem dezvolta răbdarea pînă ce nu suntem în stare să exercităm înfrînarea sau controlul de sine. Această calitate a răbdării este reprezentată prin frunzele pomului. Puteţi spune: “Este foarte straniu. Ce este ceea ce putem cunoaşte despre frunze, care le face în stare să reprezinte răbdarea? Frunzele vor creşte pe copac chiar dacă n-au fost curăţate”. Aceasta este adevărat, şi aici din nou analogia dintre pom şi Noua Creatură cade, dar sunt cîteva puncte de o apropiată asemănare între frunzele unui pom şi răbdarea omului lui Dumnezeu.

Dacă vei vedea un pom fără frunze la timpul cînd te aştepţi la ele, imediat vei zice: “Mă tem că acest pom este pe moarte”, şi dacă ai careva interes în el, îl vei uda, dacă va fi posibil, pentru a-i da viaţă. Dar dacă vei vedea un belşug de frunze verzi, vei zice: “DA! În acest pom este o abundenţă de viaţă”, şi dacă acesta este un pom fructifer, te vei aştepta să capeţi o roadă bună în curînd. La fel este şi cu Noua Creaţie. Dacă vei vedea un om al lui Dumnezeu care nu şi-a dezvoltat această calitate a răbdării, la timpul cînd ai aştepta aceasta de la el, vei zice: “Mă tem că el moare spiritual”. Apoi îi vei oferi apa Adevărului şi te vei ruga pentru el, şi-l vei ajuta atît cît poţi, pentru a-i da, dacă ar fi cu putinţă – viaţă (Iacov 5:20; 1 Ioan 5:16). Pe de altă parte, odată ce vei vedea răbdarea dezvoltată, vei zice că acesta are viaţa spirituală într-însul, şi cu cît mai multă răbdare vei vedea, te vei gîndi că cu atît mai multă viaţă el are, şi cu atît mai mult te vei aştepta ca la timpul potrivit roada coaptă a iubirii să-şi facă apariţia.

Sunt două calităţi speciale pe care le posedă frunzele unui pom, care le fac să fie asemănate cu răbdarea. Una este mobilitatea lor, şi alta este faptul că ele absorb Bioxidul de Carbon, şi îl divizează în Carbon şi Oxigen. Carbonul este apoi folosit pentru creşterea pomului, şi Oxigenul, acest element al atmosferei care susţine viaţa omului şi a animalelor inferioare, este emis în aer.

(1) Ştiţi cît de mobile sunt frunzele unui copac. Cînd suflă vîntul, frunzele se apleacă şi se îndoaie după el, şi apoi, după ce vîntul trece, ele se refac sau se restabilesc imediat la loc, ca şi cînd n-a fost nimic. În această privinţă frunzele diferă considerabil de tulpina unui pom bine dezvoltat. Tulpina reprezintă tăria noastră, hotărîrea, fermitatea şi statornicia noastră la principii; frunzele, de altă parte, reprezintă răbdarea noastră, îngăduinţa noastră la greutăţi şi încercări, unde nici un principiu nu este în joc.

La fel ca şi în cazul unui pom natural bine dezvoltat, tulpina puternică, împreună cu puternica sau ferma poziţie pe care o are rădăcina în pămînt, previne pomul de a nu fi smuls de către un vînt puternic sau de o altă cauză, la fel este şi cu omul lui Dumnezeu matur, deoarece din cauza credinţei sale adînci şi a puternicului curaj în Domnul (nu în sine însuşi), el este în stare să stea ferm împotriva vîntului de oricare doctrină falsă sau orice altceva intenţionat de către adversar, pentru a cauza pe omul lui Dumnezeu să se abată de la datoria faţă de Domnul. Nouă ni s-a spus că servul Domnului nu trebuie doar să străduie sau să tindă, ci ni se spune de asemenea că el trebuie “să lupte pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” – Iuda 3. Foarte diferit de aceasta este răbdarea. Sunt multe încercări care ne vin din afară, care nu afectează chestiuni de principiu. În astfel de cazuri noi ar trebui să cedăm, noi trebuie să exercităm răbdarea.

Să ne amintim exemplul Domnului nostru Isus. Cînd adevărul era în joc, cînd el a fost ispitit să se abată de la voia lui Dumnezeu, nimic nu l-a putut face să se clatine şi să se abată. Ştiind că Domnul îl va ajuta, el şi-a făcut faţa ca o cremene; şi el ştia că el nu va fi dat de ruşine – Isaia 50:7. El avea o puternică tărie şi curaj, dar în acelaşi timp el avu o răbdare infinită. Persecuţiile şi adversităţile, el le-a îndurat supus, cu blîndeţe şi cu răbdare. Cînd el a fost insultat, el nu a insultat, şi el singur a îngăduit să fie biciuit, scuipat şi dispreţuit, fără a reproşa sau a se răzbuna.

(2) O altă calitate posedată de către frunze este puterea absorbirii Bioxidului de Carbon (CO2), descompunîndu-l în Carbon şi Oxigen, asimilîndu-l pe primul şi întorcîndu-l pe al doilea în atmosferă. Tot Carbonul (Cărbunele de lemn) din copac este extras din atmosferă, şi frunza este unica care face această minunată şi grea lucrare. Totuşi Carbonul formează o jumătate din greutatea netă a pomului. El este reprezentat în special în fibrele lemnoase care dau tărie diferitelor părţi ale pomului. Aceasta ne aduce aminte că doar cînd avem calitatea de răbdare noi putem adăuga stăpînirea morală (a înţelepciunii) la fiinţa noastră spirituală, şi astfel să dezvoltăm puterea caracterului. Iată de ce Apostolul Iacov ne-a îndemnat să lăsăm ca răbdarea să-şi facă desăvîrşit lucrarea, ca noi să putem fi desăvîrşiţi şi întregi, şi să nu ducem lipsă de nimic.

În partea inferioară a frunzelor sunt mulţi pori numiţi stomate (deschizături sau orificii), prin care Bioxidul de Carbon este absorbit în frunze şi Oxigenul este eliminat în atmosferă. Particulele mici, numite granule de Clorofil, care dau frunzelor culoarea verde, pun mîna pe Bioxidul de Carbon în momentul cînd acesta intră, şi îl descopmun în părţile lui componente, o parte de Carbon şi două părţi de Oxigen. Carbonul este asimilat pentru a da tărie diferitor părţi ale pomului. Cele două părţi ale Oxigenului, pe de altă parte, se degajă în aer. Astfel planta absoarbe Bioxidul de Carbon şi emite Oxigenul.

În cazul fiinţelor umane şi a animalelor inferioare, procesul este exact inversat. Prin plămînii lor ei absorb Oxigenul şi elimină Bioxidul de Carbon. Oxigenul este dătătorul de viaţă pentru om şi animale, şi Bioxidul de Carbon este otrăvitor pentru ei, şi dacă n-ar fi nici o plantă, atmosfera în curînd ar deveni golită de Oxigen şi supraîncărcată cu Bioxid de Carbon, şi toată carnea ar muri. Ce minunată este Înţelepciunea lui Dumnezeu în acest schimb reciproc şi balans al naturii.

Între omul firesc şi cel spiritual există aceeaşi relaţie ca şi între animale şi plante. Atmosfera în care trăiesc animalele şi copacii, reprezintă împrejurarea noastră, circumstanţele în mijlocul cărora ne trăim vieţile noastre. Oxigenul în mod potrivit reprezintă acele circumstanţe care conduc la prosperitate materială, şi Bioxidul de Carbon, pe acelea care duc la adversităţi, nenorociri sau greutaţi materiale. Omul firesc înfloreşte cu şi pe prosperităţi materiale, la fel cum creşte datorită Oxigenului. Acestea sunt dătătoare de viaţă pentru el. Doar observaţi efectul produs asupra unui om dîndu-i un adaos la salariu şi o poziţie mai bună. Nu va înflori el oare! Nu se va bucura el de sine! Cu cît el va deveni mai prosper în cele fireşti sau pămînteşti, cu atît mai mult el se va gîndi că răul în această lume a fost supraestimat. Dar presupuneţi că asupra lui vor veni adversităţi, adică necazuri, nenorociri sau greutăţi pămînteşti, în acelaşi timp el va fi deprimat şi descurajat. Dacă adversitatea va creşte, la fel va creşte şi disperarea sa, şi cu continuarea acesteia el va deveni tot mai descurajat, întristat şi mîhnit, pînă cînd în cazuri extreme el va cădea într-o astfel de stare de disperare, încît în final el ar putea comite sinucudere. Astfel, adversitatea materială, ca şi Bioxidul de Carbon, este otrăvitoare pentru omul firesc. “Întristarea lumii aduce moarte”.

Cu omul spiritual, Creatura Nouă în Hristos Isus, are loc situaţia opusă. Dacă Noua Creatură nu primeşte nici o adversitate, nenorocire sau greutate fizică, financiară sau socială, ea se va vesteji spiritual. “Cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mîntuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată”. Ea are nevoie de adversităţi pentru a creşte spiritual. Prin intermediul răbdării, ea le descompune, adică ia ceea ce este bun în ceea ce priveşte pentru a adăuga fibrele morale la fiinţa sa şi elimină dubla porţie a prosperităţii altora.

La fel există şi un schimb reciproc şi balans între omul lui Dumnezeu şi omul firesc cum este între plante şi animale. La fel cum oamenii şi animalele absorb Oxigenul şi elimină Bioxid de Carbon, şi copacii din contra, absorb Bioxidul de Carbon şi elimină Oxigenul, tot exact aşa şi omul firesc, în timp ce înfloreşte în prosperitatea materială, cauzează adversitate asupra celor care se străduie să trăiască evlavios în Hristos Isus, şi ultimii în loc de a fi vătămaţi de experienţe, folosesc fiecare adversitate pămîntească care le vine, pentru a face bine la toţi oamenii cît au putinţă, în timp ce în acelaşi timp ei adaogă tot mai mult la tăria lor spirituală şi menţin viaţa lor spirituală. Isus, vorbind ucenicilor săi, a spus: “Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentrucă Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: “Robul nu este mai mare decît stăpînul său”. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” – (Ioan 15:18-25). Dar întorcînd cu binele pentru rău, binecuvîntînd pe cei ce blastămă, făcînd bine celor ce-i urăsc, şi rugîndu-se pentru cei care îi folosesc în mod dispreţuitor, urmaşii în urmele blîndului Isus mustră, ceartă, sau condamnă lumea aceasta a păcatului, şi exercită o influenţă păzitoare sau conservantă asupra lumii, prevenind-o şi împiedicînd-o de a se duce rapid într-o mai adîncă degradare morală şi moarte.

Isus a exprimat acest adevăr cînd, după ce le-a spus urmaşilor săi, că profeţii adevăraţi ai lui Dumnezeu, totdeauna au fost persecutaţi pentru cauza dreptăţii şi i-a îndemnat să se bucure şi să fie nespus de fericiţi cînd ei vor fi insultaţi şi persecutaţi pentru cauza Sa, El adaogă: “Voi sînteţi sarea pămîntului” – (Matei 5:10-13). La fel după cum sarea exercită o influenţă conservantă sau păzitoare, de păstrare asupra cărnii, şi după cum plantele exercită o influenţă conservantă, de păstrare sau păzitoare asupra animalelor, la fel şi sfinţii lui Dumnezeu cu toţii înainte au exercitat o influenţă conservantă, păzitoare şi de păstrare asupra lumii, pentru că puţini oameni neprihăniţi în lume au păstrat lumea de a nu fi distrusă. La aceasta se referă Pavel cînd citează din Isaia: “Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămînţă, am fi ajuns ca Sodoma, şi ne-am fi asemănat cu Gomora” – (Rom. 9:29). Domnul a distrus Sodoma deoarece în ea nu erau nici zece oameni neprihăniţi – (Gen 18:16-32).

Înainte de a părăsi această parte a subiectului nostru, eu aş dori să vă atrag atenţia la alte două puncte importante. Primul este că proporţia Bioxidului de Carbon în atmosferă este foarte mică, doar a cinci-suta parte din Oxigen. La fel este şi în atmosfera spirituală a Noii Creaţii. Proporţia adversităţii este de regulă, cu mult mai mică decît cea a prosperităţii. Prin urmare noi trebuie să fim foarte cu luare aminte ca să nu risipim şi să nu irosim nimic din ea.

Un alt punct, este că, Bioxidul de Carbon este absorbit şi descompus doar sub influenţa luminii şi a căldurii care vin de la soare. În timpul nopţii acest proces încetează cu totul. În acelaşi mod, Noua Creatură doar cînd este sub influenţa luminii şi căldurii lui Dumnezeu, înţelepciunii şi iubirii Sale provenite din Evanghelie, doar atunci ea poate extrage binele din orice adversitate prin intermediul răbdării. “Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfîntă, rugaţi-vă prin Duhul Sfînt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” – Iuda 20, 21.

 Uniţi cu Răbdarea – Evlavia; cu Evlavia – Iubirea de fraţi; şi cu Iubirea de fraţi – Dragostea de oameni.

 Pomul acum este bine crescut, îşi are rădăcina, tulpina, şi ramurile, el a fost curăţit şi îndreptat, şi a produs din abundenţă frunze verzi şi sănătoase. Noi ne putem zugrăvi în minţile noastre doar un astfel de puternic şi frumos caracter, plin de viaţă spirituală şi energie, care dă recunoscător adăpost, ocrotire şi protecţie oamenilor şi animalelor. Plin de credinţă, şi cu o puternică tărie în Domnul, lui nu-i este ruşine să vorbească despre Hristos, şi a-şi modela viaţa sa în corespundere cu concepţia lui Hristos. El nu numai că cunoaşte Biblia de la Geneza la Apocalipsa, dar el o poate expune sau prezenta, tălmăci sau explica altora, şi le poate face clare misterele sau tainele lui Dumnezeu. Cu adevărat, atît de numeroase şi extensive pot fi ramurile cunoştinţei, pe care le-a cultivat, încît el ar putea fi chemat să fie un pastor al unei mari şi prospere adunări, sau a fi un ocupant al unui loc sau scaun în careva colegii teologice. Un astfel de caracter ca acesta, sigur ar fi o admiraţie a tuturor care îl cunosc, dar chiar aceasta ar putea să nu fie suma tuturor virtuţilor sale. Înfrînarea sa sau controlul său de sine poate fi de un aşa fel, ca el să se poată ţine calm în toate circumstanţele şi împrejurările, să-şi păstreze corpul în stăpînire, şi astfel să-şi aranjeze cititul şi observaţia sa încît să studieze doar astfel de subiecte şi pe acestea într-aşa un mod, încît creşterea sa spirituală să fie sporită. În sfîrşit, răbdarea sa poate fi atît de perfectă încît să fie în stare să îndure adversităţi, insulte, ocări, şi persecuţii, să fie întărit în caracter prin încercări la care este expus, şi să întoarcă cu bine la rău. În mod sigur, veţi spune – că un caracter aşa de minunat ca acesta ar fi potrivit pentru Împărăţia Cerească.

Nu dragi fraţi, este necesar ceva mai mult înainte ca el să fie acceptat ca comoştenitor cu Isus Hristos. Dacă cu toate aceste calităţi excelente, el nu şi-a cultivat şi dezvoltat la timpul necesar iubirea, Dumnezeu Îl va tăia ca nefolositor. Straniu, da? Nu, noi niciodată n-am crescut pomii fructiferi sau roditori pentru frunzişul lor; noi creştem aceşti pomi fructiferi sau roditori pentru fructele sau roadele lor. Dacă binele pe care un om îl face altora este în cel mai bun caz doar un rezultat sau produs al credinţei, cunoştinţei, şi răbdării sale, şi dacă acesta este făcut cu scopul de a-şi clădi caracterul său spiritual, dacă el nu a atins gradul cînd binele pe care el îl face altora este rezultatul sau produsul iubirii pentru aceştia şi pentru Dumnezeu, acest om nu a îndeplinit scopul pentru care Dumnezeu l-a ales. Iubirea trebuie să fie motivul de fundament sau susţinător al tuturor vorbelor şi a faptelor nostre, înaintea ca Dumnezeu să ne recunoască ca cultivînd roadele sfinţeniei. Doar unora ca aceştia, care astfel şi-au dezvoltat şi desăvîrşit această calitate a iubirii, calitatea de asemănare cu Dumnezeu, numai acestora Domnul le va spune la timpul său cuvenit: “Bine rob bun şi credincios; intră în bucuria Stăpînului Tău. Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri”.

Pavel ne dă acest gînd în cuvintele frumoase din 1 Cor. 13:1-3: “Chair dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sînt o aramă sunătoare sau un chimval zîngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sînt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toate averile pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”.

La fel ca şi un pom roditor şi fructifer care pentru a-şi îndreptăţi existenţa pe lîngă frunzele sale trebuie să-şi dezvolte muguri, flori, şi în sfîrşit roade, tot aşa şi omul lui Dumnezeu trebuie să adaoge la răbdarea sa – evlavia, la evlavia sa – dragostea de fraţi, şi la dragostea de fraţi – iubirea de oameni. Evlavia este reprezentată prin muguri, dragostea de fraţi este reprezentată prin flori, şi iubirea de oameni prin roade. Mugurii, florile şi roadele reprezintă trei trepte sau etape, ultima fiind roada, aceea pentru care pomul este crescut; în acelaşi fel evlavia, dragostea de fraţi şi iubirea de oameni reprezintă trei trepte, ultima fiind iubirea în sensul atotcuprinzător, roada pentru care Noua Creatură este pregătită, instruită, crescută, îngrijită, şi dezvoltată.

Uniţi cu răbdarea – Evlavia

 Unii pretind că evlavie înseamnă asemănare cu Dumnezeu. Este adevărat că însemnătatea originală este asemănarea cu Dumnezeu, dar acesta este un exemplu de eroare în care ar putea cădea cineva care ar insista prea tare asupra sensului original al cuvîntului. Evlavia este unul din multele cuvinte care şi-au schimbat sensul în decursul timpului. Dacă el ar însemna asemănarea cu Dumnezeu, la el n-ar fi necesar de a adăuga sau a uni cu el dragostea de fraţi sau iubirea de oameni, deoarece Dumnezeu este iubire, şi dacă noi suntem ca Dumnezeu, sau asemenea lui Dumnezeu, ar trebui să atingem punctul iubirii în sensul său atotcuprinzător, punctul iubirii desăvîrşite. Cuvîntul Grecesc tradus prin “evlavie” în versul pe care îl cercetăm este “eusebeia” care înseamnă pietate, cucernicie, respect şi reverenţă, adică veneraţie, adorare şi stimă pentru Dumnezeu. Cuvîntul Englez “evlavie” în sensul său curent, este totuşi, o bună traducere a termenului Grecesc.

Acesta este mugurele, prima treaptă în formarea roadei iubirii. Omul care a atins doar această treaptă nu este atît de atractiv sau drăguţ, ca unul care ar adăuga la răbdarea sa şi dragostea de fraţi. Mugurul este puţin dur, şi verde. Germenele, nucleul sau embrionul, florii şi a fructului se află în el, dar el este ascuns de la vedere, acoperit pe deasupra cu o capsulă tare, şi dacă pui mugurul în gură, vei găsi că el este amar, neplăcut la gust.

Acei care au atins treapta evlaviei se pot aştepta la timpul potrivit să dezvolte roada iubirii, dar pînă aici ei au doar începutul acesteia.

Poporul Scoţian de două sau trei generaţii în urmă, forma o ilustraţie a efectului acestui har al evlaviei. Aceşti oameni aveau o mare reverenţă faţă de Dumnezeu, şi o iubire de dreptate. Ei aveau ceea ce noi am putea numi o iubire din datorie, o dorinţă de a asculta poruncile lui Dumnezeu. Ei erau oneşti în treburile lor de afaceri şi în toate afacerile vieţii, şi erau foarte stricţi cu copiii lor. Ei erau respectaţi de toţi, dar ca şi germenul sau embrionul în mugur, iubirea lor, deşi era în ei, era ascunsă. Era considerat ca un semn de slăbiciune ca ei să-şi arate iubirea, ori de a fi demonstrativi în orice fel. Înfăţişările acestor oameni, după cum acestea pot fi observate din portretele lor, sau din feţele unora puţini care mai sunt încă în viaţă, erau severe şi aspre. Aceste caracteristici pot fi într-o măsură oarecare naturale poporului sau rasei Scoţiene, dar eu cred că acestea erau în principal rezultatele pregătirii, şcolii sau educaţiei Calviniste. Un om care este sincer, totdeauna încearcă de a fi ca şi dumnezeul căruia i se închină sau pe care îl venerează sau adoră, şi dumnezeul Calvinist este – aspru şi antipatic, care nu inspiră dragoste sau simpatie.

Uniţi cu evlavia – Iubirea de fraţi

 Evlavia este o calitate bună, dar aceasta este doar starea de mugur, prima treaptă sau treapta din datorie a iubirii. Acei care Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu mai bine, vor adăuga la evlavia lor – iubirea de fraţi. Aceasta este reprezentată prin flori.

La fel după cum vine un timp, cînd petalele, care formează interiorul mugurului, devin atît de mari şi întinse, încît într-o bună dimineaţă, datorită influienţei favorabile şi binevoitoare a luminii solare şi a căldurii, ele împing şi înlătură capsula tare şi mugurul devine floare, tot aşa vine şi un timp în dezvoltarea Noii Creaţii, care este conformată imaginii lui Hristos, cînd, datorită influenţei înţelepciunii şi iubirii lui Dumnezeu, care radiază din paginile Evangheliei iubirii, care creşte în inima sa şi înlătură bariera care pînă acum a restrîns-o, şi Noua Creaţie găseşte că ea şi-a adăugat sau şi-a unit la evlavia sa sau iubirea din datorie – iubirea de fraţi.

Ceea ce îl ajută cel mai mult pe un Creştin este porunca nouă a Domnului nostru: “Iubiţi-vă unii pe alţii, cum v-am iubit şi eu”. Şi explicaţia lui Ioan a acestor cuvinte în prima sa epistolă, capitolul 3, versetul 16: “noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”.

Un pom este atractiv în mod deosebit prin florile sale. Frumuseaţea şi mirosul aromat ne atrage la ele. Nu este oare exact la fel cu mulţi fraţi şi surori din cei cunoscuţi nouă? Frumuseţea caracterului lor şi mirosul plăcut al multelor fapte binevoitoare de sacrificiu de sine ale lor ne atrag la ei. Noi suntem atraşi la ei. Nu este oare la fel cu orice tovărăşie sau societate a fraţilor Domnului care reprezintă frumuseţea şi mirosul aromat a iubirii frăţeşti? Mulţi mi-au spus că primul lucru care i-a atras la adevăr, a fost iubirea manifestată printre fraţi.

Dar amintiţi-vă că “inima (naturală) este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea;”. Inima nostră ne va spune cîteodată că noi am dezvoltat acest har al iubirii frăţeşti cînd noi de fapt nu l-am dezvoltat. Atît timp, cît germenele sau embrionul este închis înăuntrul capsulei de păstrare, noi am atins doar treapta de mugure. Noi nu putem spune cu adevărat că am atins treapta frunzelor, pînă cînd petalele n-u şi-au deschis acoperămîntul dur. Pentru a fi atinsă treapta frunzelor, treapta iubirii de fraţi, iubirea nostră trebuie să fie vizibilă, să fie văzută. Aceasta nu trebuie să fie închisă în inimile noastre, dar trebuie să fie manifestată prin cuvinte amabile, binevoitoare, iubitoare şi prin multe acte mici şi posibil unele acte mari, de sacrificiu de sine ale iubirii. “Prin aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Dar cum vor cunoaşte oamenii aceasta, decît dacă ne vor vedea pe noi manifestînd această iubire? Dacă ei o vor vedea, şi în special dacă ei o vor vedea în circumstanţe sau împrejurări de încercări şi greutăţi, cînd ei cel mai puţin s-ar aştepta de la noi aceasta, atunci ei vor cunoaşte că noi suntem ucenicii lui Isus.

Aduceţi-vă totdeauna aminte de a vă întreba: “Am eu această iubire închisă în inima mea? – Dacă da, eu am dezvoltat doar mugurul sfinţeniei”. Sau: “Arăt eu iubirea mea fraţilor prin cuvintele mele şi prin faptele mele? – Dacă da, eu sunt bucuros, fericit şi mulţimit, pentrucă aceasta înseamnă că eu m-am dezvoltat la treapta de flori, şi în curînd ar trebui să mă aştept să dezvolt şi fructul sau roada iubirii atotcuprinzătoare”. Aduceţi-vă aminte că a iubi un frate înseamnă ai spune lui aceasta; dar aceasta înseamnă deasemenea ceva mai mult, după cum Apostolul Pavel zice: “Copilaşilor, să nu iubim cu vorba (numai), nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” – 1 Ioan 3:18. Dragi fraţi, fie ca noi să ne rugăm lui Dumnezeu ca El să ne facă în stare nu numai să avem gînduri şi dorinţă în direcţia iubirii fraţilor noştri în Hristos, cu o inimă curată şi aprinsă, dar ca să-i iubim cu adevărat aşa cum ne-a iubit Hristos, şi anume – să ne dăm vieţile noastre pentru ei la fel cum a făcut şi El, necontînd sunt ei cu noi amabili şi iubitori ca răspuns sau nu, sau chiar dacă vorbesc de rău de noi şi sunt aşpri faţă de noi. Fie ca noi să ţinem minte că noi suntem toţi încă în carne şi în stare să greşim.

Aceasta ne aduce la un punct special de asemănare între florile pomului şi această iubire de fraţi. Florile îşi dau sau îşi sacrifică viaţa lor una pentru alta. Aşa s-a întîmplat că Dumnezeu le-a format astfel că nici o frunză nu se poate fertiliza singură de sinestătător, pentrucă polenul, partea dătătoare de viaţă a florii, se coace mai întîi. Pînă ce polenul nu a fost eliminat sau aruncat din floare, germenul sau embrionul dinnăuntru nu se coace, fiind gata de a primi şi de a fi fertilizat de către polenul de la o altă floare. Cînd acesta a fost fertilizat, petalele cad şi fructul începe a creşte. Cum ajunge polenul la o altă floare? Cu ajutorul insectelor care zboară de la o floare la alta, ducînd polenul cu ele pe picioarele lor şi pe corpurile lor. Ele fac aceasta, nu pentru scopul de fertiliza florile, dar pentru a suge sau a absorbi dulceaţa din ele.

Aceasta este tocmai exact ceea ce se întîmplă cu noi. Cînd noi am înflorit spre iubirea de fraţi, noi suntem o ţintă pentru Satan. El nu este adversarul lumii, pentrucă întreaga lume, ni se spune, că deja zace în cel rău. (1 Ioan 5:19), dar el este adversarul acelora care arată spiritul lui Hristos, spiritul iubirii; şi cu cît mai mult noi manifestăm iubire de fraţi, cu atît mai mult noi suntem o pradă pentru Satan. El este cel care trimete în timpul vieţii noastre insectele necazului pentru a ne suge şi absorbi dulceaţa din viaţile noastre şi pentru a smulge vitalitatea noastră.

Insectele, majoritatea din ele, sunt frumoase la vedere; fregvent ele apar aproape nesemnificative; dar lăsaţi ca o astfel de creatură să se coboare pe mînile noastre sau pe gît sau pe o altă parte necoperită a corpului nostru, şi să înceapă să se mişte sau să se tîrască pe corpul nostru, cît de neplăcut şi de dezgustător ne simţim! Instinctiv noi îi dăm afară sau încercăm ai ucide. Dragi fraţi, aceste insecte reprezintă încercările care vin asupra Noii Creaţii. Cînd acestea vizitează pe alţi fraţi, ele nu arată aşa de rele, ele apar cîteodată aproape nesemnificative, dar lăsăte să vină peste noi, deodată găsim cît de neplăcute sunt ele, cu mult mai mult decît ne-am aştepta. Instinctiv noi încercăm a scăpa de ele, dar la fel ca şi cu insectele, cu cît mai mult ne luptăm împotriva lor cu atît mai rele ele devin, ca regulă, şi majoritatea lor sunt otrăvitoare.

În trimiterea încercărilor, cu scopul de a suge dulceaţa din vieţile noastre, şi otrăvindu-ne, Satan izbuteşte cu atît mai mult cu cît aceasta ţine de trupul nostru. Polenul nostru, vitalitatea noastră umană, se trece împreună cu încercările. Dar tocmai aici Satan îşi găseşte sfîrşitul, deoarece prin aceleaşi încercări, Noua Creatură este întărită în caracter, şi învaţă cum să simpatizeze cu alţii care trec prin experienţe similare. Noi suntem pregătiţi în acelaşi fel în care a fost pregătit Domnul nostru, pentrucă “se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvîrşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mîntuirii lor” – Evrei 2:10. Încercările pe care Dumnezeu Le-a permis lui Satan să-l ispitească şi să-l încerce pe Domnul nostru Isus au fost aceleaşi pe care noi le îndurăm. El “în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” – Evrei 4:15.

Cu cît mai multe încercări avem, dacă noi corect ne exersăm sau ne antrenăm prin ele, cu atît mai mult noi suntem în stare să simptaizăm cu fraţii noştri în suferinţele lor, nu numai cu aceia dintre ei care se bucură în lumina adevărului prezent, dar de asemenea şi cu acei care se mai află încă într-o stare fiind legaţi în sistemul nominal, sau care sunt în afară, în condiţia de pustiu, dezgustaţi de toate confesiunile şi ocupaţiile religioase. Cu cît noi simpatizăm mai mult cu ei, cu atît mai mult din timpul nostru, din banii, talentele, influienţa noastră şi energia noastră le vom cheltui pentru interesele lor temporale şi în special pentru interesele lor spirituale. Noi nu ne considerăm pe noi întăi şi pe fraţii noştri pe urmă, dar tocmai contrariul acestuia. Noi ne dăm, ne sacrificăm vieţile noastre, vitalitatea noastră umană, pentru ei, la fel cum şi florile îşi dau vieţile lor una pentru alta.

Un fapt foarte important de reţinut este că florile nu au nimic cu trimeterea insectelor la alte flori. Deşi noi ştim că încercările care ne vin la noi ca Creaturi Noi, lucrează împreună pentru binele nostru spiritual, şi sunt de fapt esenţiale pentru noi, totuşi noi nu trebuie să avem nimic cu punerea sau aducerea acestor încercări asupra altora. Cum a spus Isus: “Este cu neputinţă să nu vină prilejurile de păcătuire; dar vai de acela prin care vin!”. Domnul va permite Satanei şi tuturor care doresc să-i fie agenţii săi, să aducă încercări asupra fraţilor, ştiind că acestea vor lucra ca teste pentru ei, şi, dacă vor fi în mod potrivit folosite, îi va face în stare să devie mai dezvoltaţi spiritual, dar mînia Domnului sigur va veni, mai devreme sau mai tîrziu, asupra tuturor acelor “prin care vin”. Dumnezeu ne interzice ca nimeni din noi să nu fim, să nu facem, să nu lucrăm ca agenţii lui Satan în acest sau în oricare alt mod! Dacă nouă ni se întîmplă că suntem duşi în a da sau a duce sau a atrage încercări asupra fraţilor, fie ca noi să ne mărturisim păcatele la tronul harului şi să dorim să îndreptăm răul pe care l-am făcut.

Uniţi cu dragostea de fraţi – Iubirea de oameni 

La fel ca şi floarea, care şi-a dat dulceaţa şi vitalitatea, şi care este gata de a fi fertilizată şi să devină dezvoltată pînă la fruct, prin vizita în continuare a insectelor, aducînd polenul de la alte flori, la fel şi Noua Creatură, care prin încercări şi-a cheltuit mult din dulceaţa şi vitalitatea vieţii sale umane, şi care îşi dă, îşi sacrifică viaţa pentru fraţi, de asemenea este gata să se dezvolte de la dragostea de fraţi – în iubirea în sensul atotcuprinzător, prin vizitarea în continuare de către încercări, şi prin sprijinul, ajutorul şi cooperarea compătimitoare a fraţilor săi care îşi dau, îşi sacrifică, îşi cheltuie viaţa pentru el. În acest mod el învaţă să compătimească nu numai cu fraţii săi în Hristos Isus, dar de asemenea şi cu lumea, omenirea întreagă, şi în final chiar şi cu vrăjmaşii.

(1) În timp ce se străduie să iubească dreptatea şi să asculte de Dumnezeu (iubirea din datorie), el descoperă cît de slab el este, şi cît de mult el doreşte ca alţii să ierte, să fie îngăduitori sau să arate îngăduinţă cu slăbiciunile, neajunsurile sau greşelile sale. (2) Aceasta îl învaţă să treacă peste neajunsurile, slăbiciunile şi greşelile fraţilor, şi îl face în stare să înveţe cum să-i iubească (iubire frăţească). El vede cît de mult bine el poate face sieşi şi lor, prin purtarea răbdătoare cu ei şi tratînd cu ei binevoitor şi amabil, din inimă, iubitor, chiar dacă pentru a face aceasta de la el se cere să sacrifice ceea ce el ar putea destul de corect să numească drepturile sale. (3) În acest mod, prin aceste încercări continue şi prin ajutorul pe care el îl primeşte de la fraţi care îşi dau viaţa pentru el, el devine, cum s-ar spune, fertilizat, şi dezvoltă fructul sau roada iubirii – iubirea atotcuprinzătoare. El găseşte că el este acum în stare să compătimească atît cu prietenii cît şi cu duşmanii, să facă mari îngăduinţe pentru multele greşeli ale lor, şi să le facă bine atît cît are ocazii şi posibilitate, pentrucă “dragostea acoperă o sumedenie de păcate”. În acest fel el se pregăteşte să domnească cu Hristos şi să binecuvînteze omenirea.

Cea mai bună cale de a-ţi birui duşmanii este de a fi binevoitor cu ei. Foarte puţini duşmani pot rezista bunătăţii stăruitoare repetate, dacă iubirea voastră pentru ei este cinstită, sinceră, neprefăcută şi deschisă. Roada sau fructul iubirii implică iubire de Dumnezeu, iubire de dreptate, iubire de fraţi, iubire faţă de omenire în general, iubire faţă de vrăjmaşi, iubire faţă de tot în afară de rău. Este iubirea în sensul său atotcuprinzător. Cînd noi am atins această treaptă, noi am atins ţinta iubirii desăvîrşite.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu mai este nimic de dezvoltat. La început fructul este mic, dur, verde, zbîrcit, şi cu un miros neplăcut şi de un gust amar. Cînd este mîncat, acesta poate fi aruncat. Aceasta reprezintă calitatea noastră a iubirii la început. La timpul potrivit, dacă toate merg bine, fructul necopt face loc fructului copt, mare şi moale la pipăit. Este plăcut ochiului, mirosul este aromat şi înmiresmat, şi cînd este mîncat este delicios şi bun pentru hrană. Iată cum este iubirea noastră cînd este coaptă.

Dacă fructul este lăsat pe copac, insectele îl atacă la fel cum au atacat şi floarea, şi puţin cîte puţin el cade la pămînt şi se vestejeşte. Dar mai este ceva; acolo în el, înăuntru lui se află sămînţa, care, cînd este semănată, produce un alt pom. La fel este şi cu omul lui Dumnezeu. Încercările vin asupra lui pînă la moarte, şi atunci, cînd el cade în moarte, la timpul potrivit el va fi asociat cu Hristos în producerea sau naşterea altor pomi ai neprihănirii. Aşa a fost cu Isus, după cum El a spus: “Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă grăuntele de grîu, care a căzut pe pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” – Ioan 12:24. A fost estimat că proporţia celor morţi faţă de cei înviaţi va fi 144.000 la fiecare din membrii corpului lui Hristos.

Înainte de a încheia, mai sunt încă două puncte la care eu aş dori să vă atrag atenţia. (1) Cînd sămînţa este semănată, rădăcina nu creşte şi nu se răspîndeşte în toate direcţiile şi nu devine mare, înainte ca să crească pedunculul, şi pedunculul nu continuă a creşte pînă ce-şi va atinge deplina dezvoltare, înainte ca ramurile să înceapă a apărea, şi astfel este şi cu alte părţi ale pomului. În acelaşi fel, noi nu găsim credinţa atingîndu-şi deplina dezvoltare înainte ca curajul să înceapă să se manifeste, nici tăria sau curajul – înaintea cunoştnţei, etc. Ceea ce noi găsim este, ca şi în cazul pomului, că toate harurile enumerate de Apostolul Petru apar în ordinea menţionată de el, în decursul a unei perioade comparativ scurte, variind de la individ la individ, şi că atunci, an după an, ele continuă a creşte mai repede sau mai încet.

(2) Un alt punct care ar trebui reţinut este că, dacă sădeşti o sămînţă în pămînt, şi nimeni nu ia seama sau n-are grijă de ea, rezultatul va fi, că acolo va creşte un pom roditor, dar fructele care vor creşte pe acel pom sălbatic, vor fi de o calitate inferioară şi pomul însăşi va fi strijit, rău dezvoltat. De altă parte, dacă de pom se ocupă un grădinar priceput şi iscusit, acesta va creşte în întregime şi simetric, şi fructele sale vor fi mari, moi, şi dulci. Comparaţi, de exemplu, un pom de măr-de-pădure cu un pom de măr, cultivat cum se cuvine. La fel este şi cu Noua Creatură. Oricît de dornici şi nerăbdători am fi de faptul ca să producem fructele la timpul nostru şi ca frunzele să nu se vestejească, nici o îngrijorare sau efort sau străduinţă din partea noastră nu va da rezultatul dorit dacă este deosebit, separat sau aparte de grija iubitoare a Domnului nostru, Gospodarul. Spre deosebire de pom, noi avem inteligenţă şi suntem lăsaţi într-o mai mare măsură la liberatea voinţei noastre. Dacă noi însăşi ne îndepărtăm sau ne retragem de la grija Domnului, creşterea noastră spirituală va fi oprită din avansare, şi roada iubirii noastre va fi mică şi de o calitate inferioară. Cu cît mai mult noi ne supunem Lui, şi cu cît mai puţin noi ne bizuim pe noi, cu atît mai bună va fi creşterea noastră spirituală, şi cu atît mai bune fructe vom fi în stare a creşte. “Smeriţi-vă dar supt mîna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuş îngrijeşte de voi” – 1 Petru 5:6,7. Amin.

MĂRTURII ale catorva PREOŢI POCĂIŢI

1.   Marturie Cristian Florea ,fost preot  ortodox

__________________________________________________________________________________________

2.   Marturie Ioan Nechita -fost preot ortodox

________________________________________________________________________________________

3.Mărturie Florin Bistriceanu , fost călugăr

__________________________________________________________________________________________

4.Mărturie Bogdan Ionescu – fost preot ortodox

 

_________________________________________________________________________________

5.Mărturie soție fost preot ortodox

__________________________________________________________________________________________

6.Mărturie Daniei Popa -fost preot ortodox

__________________________________________________________________________________________

7.Mărturie preot Reformat pocăit

__________________________________________________________________________________________

Mărturia unui preot pocăit – 7 episoade video

http://www.trilulilu.ro/video-diverse/marturia-unui-nou-preot-intors-la-dumnezeu-1

__________________________________________________________________________________________

Marian Ilie Stefanescu
Preotul Protopop al Bisericii Romane Unite cu Roma(Greco- Catolica)Resita,jud.Caras Severin care s-a pocait.
Sa nascut in orasul Hunedoara la 20 iulie 1953.
O parte a copilariei si-o petrece in Simeria,si impreuna cu parintii participa la intalnirile Oastei Domnului in adunarile clandestine.L-a cunoscut personal inca din copilarie pe poetul crestin Traian Dorz,urmasul preotului Iosif Trifa la conducerea Oastei Domnului.
In adunarile Oastei Domnului a inceput sa traiasca cu adevarat in spiritul autentic al lui Hristos prin poezii,cantari,audieri de predici,rugaciune,invatarea pe de rost a unor versete biblice si prin trairea zilnica concreta.
In anul 1959 s-a mutat in Banat la Calnic,langa Resita,unde tatal lucra la Uzina Constructoare de Masini Resita.Tatal era urmarit de Securitate datorita participarii sale la Adunarile Oastei Domnului,dar si a unor suspiciuni legate de unele sabotaje contra regimului la otelaria din Hunedoara si a fost persecutat.
La Calnic-Resita,a urmat ciclul I si al II –lea al Scolii Primare.
Pentru clasa a VIII-a parintii l-au tranferat la Resita,la Scoala Generala a Liceului nr.2,atunci,acum Traian Lalescu.
Inepand cu anul 1969 urmeaza cursurile Liceului Pedagogic din Caransebes,pe care l-a absolvit primind Diploma de invatator,dar nu a urmat drumul dascaliei,pentru ca destinul ii netezea o alta cale.
Imediat dupa terminarea Liceului Pedagogic,a inceput pregatirea pentru examenul de admitere la Institutul Teologic din Sibiu.Examenul l-a trecut cu bine si astfel din anul 1973 era student al acestei cunoscute institutii de invatamant teologic ortodox.
In timpul studiilor il vizita in mod regulat pe preotul greco-catolic Pompei Onofrei dar si pe fratele Nicolae Moldoveanu.Duminica dupa amiaza participa la un grup de rugaciune,cantare si aprofundare a Sfintei Scripturi.Din dorinta de a cunoaste intreg spectrul confesional din Sibiu a folosit timpul liber ,participand la serviciile religioase ale altor biserici:romano-catolica,evanghelica,baptista,crestini dupa evanghelie si chiar sinagoga.
Providenta avea inclus in programul ei ca in decorul Institutului Teologic Ortodox din Sibiu sa intre in legatura cu realitatea Bisericii Romane-Unite,Greco-Catolica,aflata in Catacombe.
Incepand cu anul 1976 intra in legatura cu cardinalul greco-catolic PSS Alexandru Todea,cel care a suferit ani grei de condamnare pentru credinta.
Pentru colaborarea cu cardinalul Todea,avea sa fie urmarit de Securitate in toata activitatea de acum inainte,ca student si preot.
In anul 1979,se casatoreste cu Lenuta Moraru din Resita,pe care a cunoscut-o la adunarile Oastei Domnului.Dumnezeu le-a dat doua fetite:Gratiana -Mariana si Bernadeta- Rut.
In anul 1980 pe data de 29 ianuarie a fost hirotonisit diacon iar pe 31 ianuarie preot de catre episcopul Timotei Seviciu in Catedrala din Timisoara.Activitatea pastorala avea sa si-o inceapa in comuna Belint,langa Lugoj,jud.Timis.Comuna Belint avea o populatie de 3000 de locuitori si peste 1000 de gospodarii.Administrativ bisericesc apartinea de Protopopiatul ortodox roman din Lugoj.Satele apartinatoare erau:Babsa,Gruni si Chizatau.
La Lugoj s-a format un grup de preoti,,dizidenti”format din clerici sinceri si de buna credinta care nu doreau sa traiasca in triunghiul perversitatii:una gandeau,alta spuneau si alta faceau.Normalitatea consta in a spune ce gandesti si a actiona in conformitate cu ceea ce gandesti si spui.
Din acest grup de preoti a facut si domnia sa parte.Ei militau si adresau memorii autoritatilor comuniste pentru:-libertatea Bisericii Greco-Catolice
-libertatea Oastei Domnului
-eliberarea preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa
-combaterea antisemitismului
-admiterea religiei in scoli
-accesul bisericilor la mass-media
-accesul preotilor,pastorilor si liderilor religiosi in spitale,penitenciare,unitati militatre.
-reluarea procesiunilor publice de alta data.
Pe langa toate aceste introduce in parohia din Belint orele de cateheza pentru copii,invatandu-i cantarile Oastei si aratandu-le diapozitive cu imagini din Biblie.
A format grupe de rugaciune in casa unor credinciosi unde se adunau 10-15 persoane la rugaciune.Aici se rugau,cantau,citeau din Biblie si comentau textele pentru zidire sufleteasca.Erau un fel de ,,Betanii”biblice la credinciosii mai zelosi care-L cautau sincer pe Dumnezeu si doreau sa traiasca invatatura Domnului Isus Hristos.
Securitatea a inceput un razboi psihologic in timpul cat a slujit la Belint si s-a folosit de preoti colaboratori cu regimul,de oamenii gata de compromis.Preotii se imparteau in doua categorii:conformisti si non-conformisti.Conformisti faceau compromisuri iar non-conformistii cautau eliberarea fata de comunism si fata de ierarhii si preoti compromisi ai Bisericii Ortodoxe.Unii au plecat in America,Germania si alte tari.Domnia sa in forumul interior alesese:alaturarea de Biserica Greco- Catolica,care suferea in Catacombele romaniei.
Inca din anul IV al facultatii reusise sa ia legatura cu Comitetul Crestin Roman Pentru Apararea Libertatii Religioase si de Constiinta din Bucuresti.Ii cunoscuse pe marile personalitati ale momentului:Gh.Calciu Dumitreasa,Paul Nicolescu,Iosif Ton,Alexandru Todea,Nicolae Moldoveanu,Traian Dorz,Richard Wurmbrand,etc.
Datorita felului liber de a se purta in anul 1984 avea sa fie mutat la Barateaz,protopopiatul Timisoara.
In anul 1985,in catedrala din Timisoara,la predica pastorului Billy Graham,cand acesta a facut chemare la predare personala in fata Domnului Isus Hristos a ridicat mana in semn de predare alaturi de mitropolitul Nicolae Corneanu .
Inainte de revolutia din 1989 l-a cunoscut pe fratele pastor Petrica Dugulescu cu care a legat o frumoasa prietenie.A fost invitat la Biserica Baptista de pe strada Romulus sa predice Cuvantul dar si pastorul Petrica Dugulescu a fost invitat la dunarile Oastei Domnului unde se predica Cuvantul Domnului.
In anul 1990,si-a luat ramas bun de la credinciosii din Barateaz de la mitropolitul Nicolae Corneanu si a devenit unul din organizatorii diocezei Bisericii Unite din Banat cu sediul la Lugoj.
La Lugoj l-a intampinat cu dragoste PS.Ioan Ploscaru.care a reorganizat dioceza episcopiei Lugojului.Preotul Marian Stefanescu a fost repartizat la Resita.
Incepand cu anul 1990 a inceput prigoana din partea Bisericii Ortodoxe,care nu dorea sa cedeze locasul de cult pe care il foloseau,si care a apartinut Bisericii Greco-Catolice.
In anul 1997 incepe constructia unui locas de inchinare in cartierul Govandari care este finalizat in anul 2000 si sfintit de episcopul Mesian de la Lugoj.
Pe data de 21 Aprilie 2012 a organizat sfintirea statui Episcopului Martir Valeriu Traian Frentiu,proiect organizat de domnia sa.
A initiat o puternica miscare ecumenica la nivelul municipiului Resita,imprieteninduse cu pastorii:Samuel de la Biserica Penticostala si cu Daniel Barnutiu de la Biserica Baptista nr.1,punctul de unitate constituindu-l persoana Domnului Isus Hristos si Biblia.
In anul 2006 primeste din partea primariei Resita titlul de cetatean de onoare.
In calitate de protopop reinvie activitatea religioasa la bisericile din zona:Bocsa,Oravita si Resita.
Desi un om cu rezultate administrative vizibile in plan spiritual preotul protopop Marian Ilie Stefanescu si-a pus urmatoarele intrebari:-am atins sau macar m-am apropiat de esentialul vointei lui Dumnezeu?
-unde sunt copiii pe care timp de 23 de ani i-am botezat?
-unde sunt parintii si nasii lor?
-unde sunt copiii cu care am facut orele de cateheza?
-unde sunt mirii pe care i-am cununat in acest timp de mai bine de doua decenii?
-unde sunt sufletele pe care le-am indrumat,insotit si asistat in timpul de dinaintea mortii?
Cat am contribuit,oare,la mantuirea celor apropiati si a celor din comunitatea resiteana incredintata?
Si nu sunt intrebari retorice,ci reale!
Pe data de 15 noiembrie anul 2014,incheie legamant cu Domnul Isus Hristos,fiind botezat la maturitate in casa fratelui Nicolae Moldoveanu din Sibiu de catre fratii din gruparea ce functioneaza acolo!
Acum este parte a Asociatiei Preotilor Convertiti,lucrand cu evanghelia pentru ,,Reforma Spirituala”a poporului roman,alaturi de alti preoti convertiti.
A consemnat:Florea Daniel-Cristian,dupa intalnirea avuta cu fratele nostru pe data de 14 Ianuarie 2015.
Aceste date le-am extras din cartea scrisa de dumnealui intitulata:,,Drumul spre adevar al unui slujitor obisnuit”tiparita la Centrul Cultural,,Jacques Maritain”Blaj 2014.
Domnul sa fie slavit si prin acest slujitor al Sau.
Daca doriti sa comandati cartea cu marturia pe larg,scrisa intr-un mod foarte placut,puteti sa-mi scrieti mie si o ve-ti ptimi in cel mai scurt timp.
Telefon de contact:0728411592 si adresa de e-mail:danielcristianflorea@yahoo.com ori reformaspirituala@yahoo.com.Cartea este recomandat pentru cei care tin cu dintii de ortodoxie sau catolicism.

Preotul Protopop al Bisericii Romane Unite cu Roma(Greco- Catolica)Resita,jud.Caras Severin care s-a pocait.
Sa nascut in orasul Hunedoara la 20 iulie 1953.
O parte a copilariei si-o petrece in Simeria,si impreuna cu parintii participa la intalnirile Oastei Domnului in adunarile clandestine.L-a cunoscut personal inca din copilarie pe poetul crestin Traian Dorz,urmasul preotului Iosif Trifa la conducerea Oastei Domnului.
In adunarile Oastei Domnului a inceput sa traiasca cu adevarat in spiritul autentic al lui Hristos prin poezii,cantari,audieri de predici,rugaciune,invatarea pe de rost a unor versete biblice si prin trairea zilnica concreta.
In anul 1959 s-a mutat in Banat la Calnic,langa Resita,unde tatal lucra la Uzina Constructoare de Masini Resita.Tatal era urmarit de Securitate datorita participarii sale la Adunarile Oastei Domnului,dar si a unor suspiciuni legate de unele sabotaje contra regimului la otelaria din Hunedoara si a fost persecutat.
La Calnic-Resita,a urmat ciclul I si al II –lea al Scolii Primare.
Pentru clasa a VIII-a parintii l-au tranferat la Resita,la Scoala Generala a Liceului nr.2,atunci,acum Traian Lalescu.
Inepand cu anul 1969 urmeaza cursurile Liceului Pedagogic din Caransebes,pe care l-a absolvit primind Diploma de invatator,dar nu a urmat drumul dascaliei,pentru ca destinul ii netezea o alta cale.
Imediat dupa terminarea Liceului Pedagogic,a inceput pregatirea pentru examenul de admitere la Institutul Teologic din Sibiu.Examenul l-a trecut cu bine si astfel din anul 1973 era student al acestei cunoscute institutii de invatamant teologic ortodox.
In timpul studiilor il vizita in mod regulat pe preotul greco-catolic Pompei Onofrei dar si pe fratele Nicolae Moldoveanu.Duminica dupa amiaza participa la un grup de rugaciune,cantare si aprofundare a Sfintei Scripturi.Din dorinta de a cunoaste intreg spectrul confesional din Sibiu a folosit timpul liber ,participand la serviciile religioase ale altor biserici:romano-catolica,evanghelica,baptista,crestini dupa evanghelie si chiar sinagoga.
Providenta avea inclus in programul ei ca in decorul Institutului Teologic Ortodox din Sibiu sa intre in legatura cu realitatea Bisericii Romane-Unite,Greco-Catolica,aflata in Catacombe.
Incepand cu anul 1976 intra in legatura cu cardinalul greco-catolic PSS Alexandru Todea,cel care a suferit ani grei de condamnare pentru credinta.
Pentru colaborarea cu cardinalul Todea,avea sa fie urmarit de Securitate in toata activitatea de acum inainte,ca student si preot.
In anul 1979,se casatoreste cu Lenuta Moraru din Resita,pe care a cunoscut-o la adunarile Oastei Domnului.Dumnezeu le-a dat doua fetite:Gratiana -Mariana si Bernadeta- Rut.
In anul 1980 pe data de 29 ianuarie a fost hirotonisit diacon iar pe 31 ianuarie preot de catre episcopul Timotei Seviciu in Catedrala din Timisoara.Activitatea pastorala avea sa si-o inceapa in comuna Belint,langa Lugoj,jud.Timis.Comuna Belint avea o populatie de 3000 de locuitori si peste 1000 de gospodarii.Administrativ bisericesc apartinea de Protopopiatul ortodox roman din Lugoj.Satele apartinatoare erau:Babsa,Gruni si Chizatau.
La Lugoj s-a format un grup de preoti,,dizidenti”format din clerici sinceri si de buna credinta care nu doreau sa traiasca in triunghiul perversitatii:una gandeau,alta spuneau si alta faceau.Normalitatea consta in a spune ce gandesti si a actiona in conformitate cu ceea ce gandesti si spui.
Din acest grup de preoti a facut si domnia sa parte.Ei militau si adresau memorii autoritatilor comuniste pentru:-libertatea Bisericii Greco-Catolice
-libertatea Oastei Domnului
-eliberarea preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa
-combaterea antisemitismului
-admiterea religiei in scoli
-accesul bisericilor la mass-media
-accesul preotilor,pastorilor si liderilor religiosi in spitale,penitenciare,unitati militatre.
-reluarea procesiunilor publice de alta data de cateheza pentru copii,invatandu-i cantarile Oastei si aratandu-le diapozitive cu imagini din Biblie.
A format grupe de rugaciune in casa unor credinciosi unde se adunau 10-15 persoane la rugaciune.Aici se rugau,cantau,citeau din Biblie si comentau textele pentru zidire sufleteasca.Erau un fel de ,,Betanii”biblice la credinciosii mai zelosi care-L cautau sincer pe Dumnezeu si doreau sa traiasca invatatura Domnului Isus Hristos.
Securitatea a inceput un razboi psihologic in timpul cat a slujit la Belint si s-a folosit de preoti colaboratori cu regimul,de oamenii gata de compromis.Preotii se imparteau in doua categorii:conformisti si non-conformisti.Conformisti faceau compromisuri iar non-conformistii cautau eliberarea fata de comunism si fata de ierarhii si preoti compromisi ai Bisericii Ortodoxe.Unii au plecat in America,Germania si alte tari.Domnia sa in forumul interior alesese:alaturarea de Biserica Greco- Catolica,care suferea in Catacombele romaniei.
Inca din anul IV al facultatii reusise sa ia legatura cu Comitetul Crestin Roman Pentru Apararea Libertatii Religioase si de Constiinta din Bucuresti.Ii cunoscuse pe marile personalitati ale momentului:Gh.Calciu Dumitreasa,Paul Nicolescu,Iosif Ton,Alexandru Todea,Nicolae Moldoveanu,Traian Dorz,Richard Wurmbrand,etc.
Datorita felului liber de a se purta in anul 1984 avea sa fie mutat la Barateaz,protopopiatul Timisoara.
In anul 1985,in catedrala din Timisoara,la predica pastorului Billy Graham,cand acesta a facut chemare la predare personala in fata Domnului Isus Hristos a ridicat mana in semn de predare alaturi de mitropolitul Nicolae Corneanu .
Inainte de revolutia din 1989 l-a cunoscut pe fratele pastor Petrica Dugulescu cu care a legat o frumoasa prietenie.A fost invitat la Biserica Baptista de pe strada Romulus sa predice Cuvantul dar si pastorul Petrica Dugulescu a fost invitat la dunarile Oastei Domnului unde se predica Cuvantul Domnului.
In anul 1990,si-a luat ramas bun de la credinciosii din Barateaz de la mitropolitul Nicolae Corneanu si a devenit unul din organizatorii diocezei Bisericii Unite din Banat cu sediul la Lugoj.
La Lugoj l-a intampinat cu dragoste PS.Ioan Ploscaru.care a reorganizat dioceza episcopiei Lugojului.Preotul Marian Stefanescu a fost repartizat la Resita.
Incepand cu anul 1990 a inceput prigoana din partea Bisericii Ortodoxe,care nu dorea sa cedeze locasul de cult pe care il foloseau,si care a apartinut Bisericii Greco-Catolice.
In anul 1997 incepe constructia unui locas de inchinare in cartierul Govandari care este finalizat in anul 2000 si sfintit de episcopul Mesian de la Lugoj.
Pe data de 21 Aprilie 2012 a organizat sfintirea statui Episcopului Martir Valeriu Traian Frentiu,proiect organizat de domnia sa.
A initiat o puternica miscare ecumenica la nivelul municipiului Resita,imprieteninduse cu pastorii:Samuel de la Biserica Penticostala si cu Daniel Barnutiu de la Biserica Baptista nr.1,punctul de unitate constituindu-l persoana Domnului Isus Hristos si Biblia.
In anul 2006 primeste din partea primariei Resita titlul de cetatean de onoare.
In calitate de protopop reinvie activitatea religioasa la bisericile din zona:Bocsa,Oravita si Resita.
Desi un om cu rezultate administrative vizibile in plan spiritual preotul protopop Marian Ilie Stefanescu si-a pus urmatoarele intrebari:-am atins sau macar m-am apropiat de esentialul vointei lui Dumnezeu?
-unde sunt copiii pe care timp de 23 de ani i-am botezat?
-unde sunt parintii si nasii lor?
-unde sunt copiii cu care am facut orele de cateheza?
-unde sunt mirii pe care i-am cununat in acest timp de mai bine de doua decenii?
-unde sunt sufletele pe care le-am indrumat,insotit si asistat in timpul de dinaintea mortii?
Cat am contribuit,oare,la mantuirea celor apropiati si a celor din comunitatea resiteana incredintata?
Si nu sunt intrebari retorice,ci reale!
Pe data de 15 noiembrie anul 2014,incheie legamant cu Domnul Isus Hristos,fiind botezat la maturitate in casa fratelui Nicolae Moldoveanu din Sibiu de catre fratii din gruparea ce functioneaza acolo!
Acum este parte a Asociatiei Preotilor Convertiti,lucrand cu evanghelia pentru ,,Reforma Spirituala”a poporului roman,alaturi de alti preoti convertiti.
A consemnat:Florea Daniel-Cristian,dupa intalnirea avuta cu fratele nostru pe data de 14 Ianuarie 2015.
Aceste date le-am extras din cartea scrisa de dumnealui intitulata:,,Drumul spre adevar al unui slujitor obisnuit”tiparita la Centrul Cultural,,Jacques Maritain”Blaj 2014.
Domnul sa fie slavit si prin acest slujitor al Sau.
Daca doriti sa comandati cartea cu marturia pe larg,scrisa intr-un mod foarte placut,puteti sa-mi scrieti mie si o ve-ti ptimi in cel mai scurt timp.
Telefon de contact:0728411592 si adresa de e-mail:danielcristianflorea@yahoo.com ori reformaspirituala@yahoo.com.Cartea este recomandat pentru cei care tin cu dintii de ortodoxie sau catolicism.”
sursa: reformaspirituala.ro

Unde sunt morţii?

Aceasta este o întrebare care a preocupat mintea gânditorilor din toate timpurile. În zilele noastre răspunsurile sunt multe şi contradictorii. În zarva ciocnirii tuturor crezurilor, doar puţini oameni ştiu ce să creadă. Lordul Tennyson a dat glas dorinţei universale când a spus:

“Oh! Cristoase! Dacă ar fi posibil Măcar o oră scurtă să vedem Sufletele pe care le-am iubit, Ca să ne poată spune unde sunt şi ce sunt!”

Dar, dragi prieteni, noi nu avem nevoie să întrebăm sufletele care au plecat dintre noi; noi avem Cuvântul lui Dumnezeu şi acesta este suficient. Biblia dă un răspuns complet şi satisfăcător la întrebarea noastră.

Înainte însă de a analiza răspunsul scriptural, să vedem ce poate să ne spună raţiunea umană fără ajutorul Sfintei Scripturi. Vom vedea că răspunsul din această sursă este incomplet. Orice informaţie care provine din ştiinţă şi filosofie va fi însă găsită în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu; şi la aceasta ar trebui să ne aşteptăm pentru că Dumnezeu este autorul atât al legilor naturii şi raţiunii, cât şi al Bibliei. Cei care spun că ştiinţa şi Biblia se contrazic, pur şi simplu n-o înţeleg pe una din ele.

Ce ne poate spune ştiinţa?

Ce are de spus ştiinţa cu privire la trup, suflet şi spirit? Ştiinţa ne spune că trupul uman este compus din multe elemente. Nici unul din aceste elemente nu aparţine în exclusivitate corpului uman, ci ele se găsesc peste tot în jurul nostru pe pământ. Aceasta este în acord deplin cu Biblia, care afirmă că Dumnezeu “a făcut pe om din ţărâna pământului” (Gen. 2:7). |ărâna pământului este numai o altă formă de a spune “elementele pământului”.

Dar cu privire la suflet, persoana adevărată, “eul”, partea gânditoare a omului? Ce ne poate spune ştiinţa despre el? Concepţia populară este că sufletul este o fiinţă sau o persoană care locuieşte în organismul nostru şi este independentă de el, iar la moarte sufletul este eliberat din corp şi continuă să existe pentru totdeauna. Ştiinţa nu ştie nimic despre o asemenea fiinţă; n-a fost descoperită niciodată în sala de disecţie, nici în laborator. Ştiinţa poate dovedi că partea gânditoare a omului nu este independentă de organismul său. Animalele inferioare pot raţiona într-o anumită măsură, şi cu cât structura creierului lor este mai complexă şi mai fină cu atât au o mai bună putere de judecată. Omul, al cărui creier este cel mai complex şi a cărui structură este cea mai fină, posedă cel mai înalt grad de raţiune. Pe măsură ce copilul creşte spre maturitate şi creierul său se dezvoltă, puterea de a raţiona creşte; şi treptat, când omul îmbătrâneşte şi creierul începe să decadă, puterea de raţiune se diminuează constant. Este clar atunci că sufletul, partea gânditoare a omului, nu este independent de organismul său.

Deseori am văzut persoane duse la spital în stare de inconştienţă în urma unei leziuni la cap, care şi-au revenit după operaţie. Întrebând pacientul detalii privitoare la accident, întotdeauna aflăm că ultimul lucru pe care şi-l aminteşte este ceea ce s-a întâmplat chiar înainte de accident. Cu toate că intervalul până şi-a recăpătat cunoştinţa a fost de zile sau uneori de săptămâni, totuşi pentru el a fost un gol total. De ce este aşa? Unde a fost sufletul omului în acest interval? De ce nu şi-a putut aminti evenimentele de după accident dacă este independent de corp? Este deci, fără îndoială evident că sufletul este dependent de organism.

Dar în ce priveşte spiritul? Este o fiinţă în interiorul nostru? Ştiinţa n-a găsit o asemenea fiinţă. Singurul spirit pe care ştiinţa îl recunoaşte este spiritul sau puterea vieţii. În trecut se credea că viaţa se găseşte într-o anumită parte a corpului, dar acum, mulţumită Profesorului Virchow, ştim că organismul este compus din nenumărate celule şi că spiritul sau puterea vieţii le însufleţeşte pe fiecare din ele. Ştim de asemenea că această putere a vieţii este dependentă de anumite procese continue de consum şi de refacere a energiei.

Degetul, de exemplu, este alcătuit din multe celule, în fiecare dintre ele fiind prezent spiritul sau puterea vieţii şi această viaţă este dependentă de procesele biologice. Dacă aceste procese sunt deranjate, apare boala, dacă ele încetează, apare moartea. Când degetul moare, ce se întâmplă cu spiritul vieţii? Oare îşi ia el zborul undeva, ca să aştepte până ce restul spiritului din trup i se alătură? Cu siguranţă nu!

Mai degrabă noi înţelegem că moartea degetului şi a întregului corp pur şi simplu înseamnă încetarea proceselor vieţii, de consum şi refacere a energiei. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul animalelor şi al plantelor. Ele de asemenea sunt alcătuite din nenumărate celule, fiecare din ele având spiritul sau puterea vieţii, şi această putere a vieţii este dependentă de procese biologice similare. Noi nu înţelegem că spiritul vieţii lor este o fiinţă care continuă să aibă o existenţă independentă după moarte.

După ce viaţa s-a dus, omul nu este capabil să o redea. Doar Dumnezeu are această putere. Şi aşa citim în Eclesiastul 12:7 : “… ţărâna se întoarce în pământ cum a fost şi duhul îsau puterea vieţiiş se întoarce la Dumnezeu care l-a dat”. Numai Dumnezeu poate reda spiritul sau puterea vieţii. Nici un doctor din această lume nu poate da viaţă morţilor.

Aceasta este, pe scurt, ceea ce poate spune şiinţa privitor la întrebarea noastră. Ştiinţa nu ştie nimic despre o stare viitoare.

Răspunsul filosofiei

Filosofia consideră că noi, fiinţele umane, avem o putere de gândire considerabilă şi de asemenea o conştiinţă sau un simţ moral, adică însuşirea de a discerne între bine şi rău. Ea ne spune că, dacă urmăm cursul corect suntem buni sau virtuoşi şi ar trebui să ne aşteptăm la o răsplată corespunzătoare, şi dacă urmăm cursul greşit suntem răi sau vicioşi şi ar trebui să ne aşteptăm la o pedeapsă corespunzătoare. Dar adesea aflăm că în realitate nu vedem aceste consecinţe rezonabile. De fapt regula este în general chiar inversă. Maleahi 3:15 spune: “Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă”. Pe de altă parte, apostolul Pavel declară: “De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. 2 Timotei 3:12.

De aceea filosofia spune că trebuie să existe o stare viitoare în care cei virtuoşi vor fi răsplătiţi, iar cei vicioşi vor fi pedepsiţi. Dar filosofia nu ne poate spune ce sau unde va fi această stare viitoare, nici dacă aceasta este atinsă în momentul morţii sau după un timp. Unii, bazaţi pe o simplă presupunere, declară că nu este posibil să existe un interval între moarte şi începutul noii stări. Această eroare este bazată pe o altă presupunere, că Dumnezeu nu are destulă înţelepciune şi putere pentru a recrea pe aceia care au trăit şi au murit.

Revelaţia din partea spiritelor nedemnă de încredere

Sunt multe întrebări la care mintea umană, fără un ajutor din alte surse, nu are răspuns. Dacă nu putem obţine răspunsul complet din ştiinţă sau din filosofie, de unde ar trebui să ne aşteptăm să-l obţinem? Deoarece nu-l putem obţine de la noi înşine, evident trebuie să ne aşteptăm la o revelaţie dinafară.

Unii afirmă că primesc această revelaţie prin Spiritism. Nu vom discuta acum acest subiect, dar suntem convinşi că Spiritismul, când nu este înşelătorie sau scamatorie, după cum este adesea cazul, este o manifestare a spiritelor rele, a îngerilor decăzuţi. Domnul ne avertizează foarte puternic împotriva consultării celor care au legături cu spiritele, şi declară că toţi cei care fac acest lucru sunt o urâciune pentru El. Deut. 18:9-12; Lev. 19:31; Isa. 8:19, 20.

Răspunsul din Cuvântul lui Dumnezeu

Atunci, unde trebuie să căutăm această revelaţie? Noi trebuie să ne îndreptăm spre Însuşi Dumnezeu, şi nu trebuie să ne aşteptăm să obţinem răspunsul prin viziuni sau manifestări deosebite, ci prin Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, “credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Iuda 3.

În trecut, majoritatea creştinilor credeau că păgânii, care mureau în proporţia înspăimântătoare de aproximativ 70.000 pe zi, puteau fi salvaţi de chinul veşnic doar trimiţând misionari, pentru ca numele lui Isus să poată ajunge la ei înainte de a muri. Dar acum foarte puţini cred aceasta. Foarte puţini cred că Dumnezeu va chinui fără milă pe oameni pentru totdeauna, pentru simplul motiv că nu au avut niciodată ocazia să audă despre numele lui Isus. Cine ar putea să creadă un asemenea lucru despre Dumnezeu? Dar cei mai mulţi se mulţumesc să citeze: “Cel care judecă tot pământul nu va face ce este drept?” Ca şi fariseii, ei refuză acum să investigheze problema, preferând să creadă şi să înveţe tradiţiile oamenilor. Alţii, în zilele noastre, respingând oribila doctrină a chinului veşnic şi crezând că Biblia o învaţă, resping şi Biblia. Aceasta este una dintre cele mai triste şi mai rodnice surse de necredinţă.

Să recurgem la Biblie, căutând cu smerenie îndrumarea lui Dumnezeu în găsirea informaţiilor cu privire la acest subiect şi la alte subiecte referitoare la planul de mântuire. Dacă facem aceasta, dacă mergem la Biblie în atitudinea corespunzătoare, nu doar din curiozitate şi nici întrun spirit de mândrie şi prejudecată, ci blânzi, respectuoşi şi evlavioşi, căutând să cunoaştem ce are să ne spună Dumnezeu, fără să punem propriile noastre idei pe seama Bibliei şi fără să ne fixăm în minte că Biblia trebuie să înveţe anumite lucruri, fără idei preconcepute, spunândune nouă înşine, “Voi crede ceea ce are sămi spună Dumnezeu, indiferent ce ar spune oamenii despre subiectul acesta” — dacă mergem la Biblie în această atitudine, mai devreme sau mai târziu vom găsi adevărul. “El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.” “Prietenia DOMNULUI este cu cei care se tem de El.” Trebuie să avem în minte întotdeauna că nici un om nu poate fi mai înţelept decât Biblia. Oricât de mult îi onorăm şi ar trebui să-i onorăm pe părinţii şi pe învăţătorii noştri, totuşi, niciodată nu trebuie să ne înşelăm punând cuvântul lor înaintea Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu. Când cercetăm Cuvântul în acest spirit blând şi reverenţios, aflăm că acesta dă un răspuns complet şi satisfăcător la întrebarea noastră, răspuns care, pe deasupra, ne arată cât de minunată şi armonioasă este iubirea, dreptatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu.

Ce este sufletul

Ca să ajungem la o înţelegere corespunzătoare a subiectului nostru, trebuie să începem cu întrebarea: “Ce este sufletul?”. Pentru răspuns, fireşte, ne întoarcem la descrierea creării primului suflet omenesc, Adam, pe care o găsim în Geneza capitolul 2 versetul 7: “Şi DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu”.

Să studiem puţin aceasta. N-ar trebui să citim Biblia fără să medităm la ceea ce are Dumnezeu să ne spună. “Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului.” Corpul lui Adam a fost format din elementele pământului. El avea ochi, urechi şi gură, dar până la un moment dat n-avea capacitatea de a vedea, a auzi sau a vorbi. Apoi Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă. Remarcaţi, Biblia nu spune că Dumnezeu i-a suflat în nări un suflet. Ceea ce spune Cuvântul este că Dumnezeu “i-a suflat în nări suflare de viaţă”, spiritul sau puterea vieţii. Şi care a fost rezultatul? Oare găsim noi ideea că Adam avea acum un suflet în el? Nu, aflăm că el “a devenit un suflet viu” fiindcă Creatorul “i-a suflat în nări suflare de viaţă”. Cu alte cuvinte, sufletul nu este corpul, nici nu este spiritul vieţii; dar ca să fie un suflet viu trebuie să aibă atât corp cât şi spiritul vieţii. Aceasta este în acord cu ceea ce am văzut că învaţă ştiinţa, şi anume, că “eul”, adevărata persoană, partea gânditoare a omului nu este independentă de organismul său. Adam avea acum capacitatea să vadă, să audă, să vorbească, să gândească, să umble şi să muncească. El era acum o fiinţă simţitoare, o fiinţă înzestrată cu capacitate senzorială; şi astfel cea mai bună definiţie a unui suflet viu pe care cineva o poate da este că acesta este o fiinţă simţitoare. Se poate obiecta că o asemenea definiţie ar include şi animalele inferioare, şi că Scripturile nu învaţă că animalele inferioare sunt suflete. Dar Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre animalele inferioare că sunt suflete, deşi este cumva neclar în traducerea noastră engleză. Când cuvintele evreieşti nefeş şi caia (suflet viu) sunt utilizate cu referire la animalele inferioare, ele nu sunt niciodată traduse “suflet” (cu o singură excepţie, şi anume, în Numeri 31:28) îşi în Biblia românească, traducerea literală nouă, 2001 — n. e.ş, ci “vieţuitoare” sau “creaturi vii”, sau o altă expresie de felul acesta; pe când aceleaşi cuvinte, când apar cu referire la fiinţele umane, sunt traduse permanent “suflet” sau “suflet viu”. Două astfel de exemple pot fi văzute în primul capitol din Geneza, versetele 20 şi 30. În Geneza 1:20 citim: “Să mişune apele de vieţuitoare”. Aceia dintre voi care au Biblii traducerea King James cu trimiteri vor vedea la subsol, suflete îşi în Biblia românească, traducerea literară nouă, 2001 — n. e.ş. Apoi în Geneza 1:30 citim: “Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor celor ce se târăsc pe pământ având în ele viaţă” (traducerea engleză). Remarcaţi de asemenea că la margine, în dreptul cuvântului “viaţă” apar cuvintele “În ebraică, suflet viu”. Concluzia evidentă este că Biblia este în acord cu ştiinţa, declarând că animalele inferioare sunt suflete vii.

Este evident deci, că omului nu i se va acorda o stare viitoare pentru că este sau posedă un suflet, ci pentru că el singur, dintre toate creaturile pământeşti, a fost creat în chipul lui Dumnezeu, adică cu puteri mintale de raţiune, memorie, judecată şi voinţă, şi cu atribute morale de dreptate, bunăvoinţă, iubire etc., similare cu cele posedate de Dumnezeu, dar într-un grad inferior. Omul este singurul responsabil moral de acţiunile sale; şi nimeni, cu excepţia unui nebun, nu s-ar gândi să aducă unul dintre animalele inferioare în faţa curţii de justiţie.

Este sufletul nemuritor?

Următoarea parte a subiectului nostru este una foarte importantă. Şi această parte este răspunsul la întrebarea: Este sufletul nemuritor? Foarte multe depind de aceasta. Dacă sufletul ar fi nemuritor, n-ar exista decât două posibilităţi: fie că toţi ar ajunge la fericire eternă cu Dumnezeu, fie că unii ar fi sortiţi la o eternitate de durere, oricare ar fi forma acestei dureri. Dar, deoarece Biblia ne spune că unii vor fi mântuiţi, înseamnă că iubitul nostru Tată ceresc poate distruge sufletul. Pe de altă parte, dacă iubitul nostru Tată ceresc poate distruge sufletul, El nu va cere să fie ignorată libertatea de voinţă a omului, după cum ar cere doctrina “Universalismului”, nici nu va fi silit să-i condamne pe răufăcătorii cu voia la durere veşnică.

În Biblie nu există expresia “suflet nemuritor”. Acest lucru este uşor de constatat. Tot ce trebuie să faceţi este să luaţi o concordanţă completă, să vă uitaţi mai întâi la cuvântul “suflet” şi la fiecare cuvânt care înseamnă “suflet”, şi apoi la cuvântul “nemuritor” şi la fiecare cuvânt care înseamnă “nemuritor”, şi veţi afla că de la Geneza până la Apocalipsa nu există nici un verset care să declare că sufletul este nemuritor.

Defunctul Dr. Thomas Clark, autorul unei cărţi numite “Gândul unei vieţi despre Cristos”, a oferit o mie de lire oricărei persoane care putea găsi expresiile “suflet nemuritor” sau “suflet veşnic” în Scripturile ebraice, greceşti sau engleze. Dr. Thomas Clark a fost destul de sigur când a făcut această ofertă. Nimeni, n-a câştigat banii. Defunctul W. E. Gladstone a scris privitor la această întrebare: “Nemurirea naturală a sufletului este o doctrină cu totul necunoscută Sfintelor Scripturi, şi care stă pe un plan egal cu o opinie filosofică ingenios susţinută, dar serios şi impresionant contestată … şi s-a strecurat în Biserică prin uşa din spate, ca să spunem aşa”. (Studii auxiliare la lucrările Episcopului Bluter, pag. 197-198). Şi aşa este. Doctrina nemuririi naturale a sufletului nu este deloc învăţată de Scripturi; s-a strecurat în Biserică prin uşa din spate a filosofiei greceşti.

S-ar putea pune întrebarea: Dacă Scripturile nu declară că omul are inerent în el un suflet “nemuritor” sau “veşnic”, declară oare Cuvântul lui Dumnezeu că sufletul este muritor, că sufletul poate să moară? Cei care cred că sufletul este nemuritor, în general gândesc că Dumnezeu aşa a alcătuit sufletul încât nici El Însuşi nu poate să-l distrugă. Este aceasta adevărat? În Matei 10:28 citim că Dumnezeu este în stare să distrugă nu numai corpul ci şi sufletul în Gheenă. (Vom vedea mai târziu ce înseamnă “Gheena”.) Acum să ne întoarcem la Ezechiel 18:4. Acolo citim: “Iată, toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”.

Sufletul, fiinţa simţitoare este cea responsabilă pentru păcat, şi sufletul este, aşadar, cel care poartă pedeapsa păcatului, iar pedeapsa, după cum este scris, este fără îndoială moartea. Sufletul care păcătuieşte va muri “fiindcă plata păcatului este moartea” — nu chinul veşnic. Romani 6:23.

Odată ce înţelegem aceasta, multe din declaraţiile Bibliei devin clare. Multe pasaje neclare înainte, devin acum clare. În 1 Timotei 6:15, 16 citim: “… Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea”. După ce citim aceasta nici unul dintre noi să nu spunem că noi avem nemurirea, când Biblia declară atât de clar că numai Împăratul împăraţilor o are.

În Romani 2:7 (traducerea Cornilescu), apostolul se referă la cei care caută glorie, onoare şi nemurire. Pentru a ilustra: consider că am în mână un ceas şi dacă aş spune, “îmi caut ceasul”, voi aţi spune că ceva nu e în regulă cu mintea mea. De ce? Pentru că aş căuta ceva ce deja am. Dar mulţi creştini spun că ei sunt nemuritori, şi totuşi ei caută nemurirea! În 1 Corinteni 15:53, 54 apostolul spune: “… ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire”. Dar noi nu putem să îmbrăcăm ceva ce deja avem!

Nu, dragi prieteni, Cuvântul lui Dumnezeu este consecvent. El nu învaţă că nemurirea este posesia naturală a omului. Ceea ce spune este: “Plata păcatului este moartea, dar darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică, în Isus Hristos, Domnul nostru”. Noi nu avem în noi viaţă veşnică, în mod inerent, ci ne este oferită prin Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi o răscumpărare pentru păcatele noastre. Dacă avem credinţa necesară în Dumnezeu, noi vom fi răsplătiţi cu darul vieţii veşnice, la timpul Său potrivit. Aceasta este ceea ce ne spune psalmistul: “DOMNUL păzeşte pe toţi cei care Îl iubesc şi nimiceşte pe toţi cei răi” (Ps. 145:20). El nu-i va păstra pe cei răi indiferent de condiţii.

Unii îşi imaginează că dacă se va demonstra falsitatea doctrinei nemuririi naturale a sufletului, temelia credinţei creştine va cădea. Dar nu acesta este cazul nicidecum. Pretutindeni în Scripturi suntem asiguraţi că speranţa noastră întro viaţă viitoare depinde, nu de o presupusă nemurire inerentă, ci de o înviere a morţilor. Faptele Ap. 24:14, 15; 1 Corinteni 15.

Multora li s-ar putea părea ciudat că această idee a nemuririi sufletului a devenit atât de răspândită, deşi este atât de opusă învăţăturilor Scripturii. Pe vremea când oamenii gândeau că datoria lor era să tortureze pe ceilalţi care se deosebeau de ei în privinţa credinţei religioase, Biserica a adoptat această învăţătură a filosofilor greci; şi au adoptat-o fiindcă ea ajuta la spijinirea doctrinei chinului veşnic.

Argumentul obişnuit prezentat pentru a susţine teoria sufletului nemuritor este că o mică parte din Dumnezeu a fost suflată în Adam. Dacă cei care susţin această teorie ar judeca bine ce implicaţii are argumentul lor şi ce concluzie rezultă în mod firesc din acest argument, ar vedea că nu este posibil să fie adevărat. Ei nu trebuie să uite că nu corpul, ci sufletul este cel responsabil pentru păcat. Dacă sufletul este o mică parte din Dumnezeu, atunci această parte mică este responsabilă pentru păcat şi poate să ajungă sub sentinţa condamnării veşnice.

Unii, remarcând că afirmaţia din Geneza 2:7, în legătură cu faptul că Dumnezeu a suflat suflare (spirit) de viaţă în nările omului, se deosebeşte de descrierea creării animalelor inferioare, cred că nu sufletul, ci spiritul este o mică parte din Dumnezeu, şi că de aceea nu sufletul, ci spiritul este nemuritor. Aceştia nu observă că în Geneza capitolul 7 versetul 22 spune că şi animalele inferioare au spiritul vieţii în nările lor. De aceea, cei care caută să dovedească faptul că omul este nemuritor, vor dovedi şi că animalele inferioare sunt nemuritoare. Acelaşi argument li se aplică şi celor care caută să dovedească nemurirea naturală a omului prin imposibilitatea distrugerii materiei şi conservarea energiei. Dacă acestea sunt dovezi ale nemuririi omului, atunci ele ar fi dovezi şi ale nemuririi fiecărui animal şi a fiecărei plante. Cu siguranţă nici un om rezonabil nu crede că animalele inferioare şi plantele sunt nemuritoare!

Am aflat că cea mai bună definiţie a sufletului este că el este întreaga fiinţă simţitoare. Partea dominantă a fiinţei este mintea, voinţa, dar aceasta nu poate exista fără organism. În consecinţă, deşi într-un sens limitat sufletul poate fi descris ca mintea, voinţa, eul conştient, totuşi eul trebuie să aibă un corp de vreun fel. Am aflat, de asemenea, că nu există nici un verset în Biblie care să afirme că sufletul este nemuritor, ci că, dimpotrivă, Cuvântul lui Dumnezeu învaţă clar că sufletul care păcătuieşte acela va muri.

Când va fi dreapta răsplătire?

Ideea populară provenită din micuţa carte ce conţine atât de multe adevăruri preţioase, “Catehismul pe scurt”, este că la moarte “sufletele credincioşilor sunt desăvârşite în sfinţenie şi că imediat trec în glorie”. Este adevărat acest lucru? Aici vine o probă pentru noi. Vom crede “Catehismul pe scurt”, sau vom crede Cuvântul lui Dumnezeu? Cei mai mulţi oameni preferă cuvântul oamenilor în defavoarea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că acesta se potriveşte sentimentelor şi prejudecăţilor lor. La fel a fost şi în timpul lui Martin Luther, când el a arătat că Biblia, contrar învăţăturilor Bisericii din acea vreme, afirmă că “Cei drepţi vor trăi prin credinţă”. Majoritatea oamenilor au preferat să creadă ce învăţa Biserica în loc să accepte ce arăta Martin Luther din Scripturi. Aceea a fost o probă pentru oamenii care au trăit atunci, şi noi avem o probă similară astăzi. Reţineţi că nimeni nu poate fi mai înţelept decât Biblia.

Este oare adevărat că toţi morţii care au avut credinţă în Dumnezeu sunt acum în cer? Să luăm un exemplu. Ce vom spune despre David, care, cu toate greşelile sale, a fost un om preaiubit al Domnului, un om după inima lui Dumnezeu? Este David în cer? Poate că mulţi ar răspunde: “Da”. Să citim ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne uităm în Faptele Apostolilor 2:34 : “David nu s-a suit în ceruri”. Nimic n-ar putea fi mai limpede decât aceasta. Întrebarea este: Veţi crede aceasta? Unii ar putea spune: “Este ciudat. Am crezut că David este în cer, dar evident am greşit. N-a fost aşa bun cum am crezut”. Dar să ne gândim la ceea ce spune Isus. În Ioan 3:13 găsim scris: “Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care Sa coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer”. (Cuvintele “care este în cer” ar trebui omise — în traducerea Diaglott ele nu există.) “Nimeni”! Nu există nici o excepţie, în afară de Însuşi Isus care a venit din cer ca să fie făcut trup şi să locuiască printre oameni. Să avem grijă ca tradiţiile omeneşti să nu ne conducă la negarea cuvintelor lui Cristos.

În Faptele Apostolilor 26:23, ni se spune că Isus a fost primul înviat dintre cei morţi. El a fost “pârga celor adormiţi”, “Cel întâi-născut dintre cei morţi” (1 Corinteni 15:20; Coloseni 1:18). Unii ar putea spune: “Nu contrazice aceasta celelalte afirmaţii ale Scripturii cu privire la învierea lui Lazăr şi a altora?” Explicaţia este că Isus a fost primul care a înviat la viaţă perfectă. Ceilalţi au fost pur şi simplu treziţi din starea morţii la starea lor muritoare, şi după câţiva ani s-au întors din nou în mormânt. Trezirea lor din moarte n-a fost o înviere în adevăratul sens al cuvântului, adică o înviere la viaţă perfectă.

Dar ce vom spune despre timpul de la moartea lui Isus şi până la întoarcerea Sa? În timpul acestui Veac Evanghelic a primit fiecare dreapta sa răsplătire în momentul morţii? Răspunsul scriptural la această întrebare nu este cel acceptat de obicei. Apostolul Petru în 2 Petru 2:9 ne informează în legătură cu cei răi. Oare apostolul spune acolo că Dumnezeu ştie să-i pedepsească pe cei răi în momentul morţii lor? Nu. Petru ne spune clar că Dumnezeu “ştie să păstreze pe cei nedrepţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii”. Remarcaţi! Timpul când cei răi trebuie să fie pedepsiţi este în ziua judecăţii, când Cristos se întoarce. Domnul nostru spune clar în Matei 16:27: “Căci Fiul Omului va veni în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. Cum se potriveşte aceasta cu afirmaţia din “Catehismul pe scurt”, că sufletele celor credincioşi când mor sunt desăvârşite în sfinţenie şi imediat intră în glorie? Să credem Cuvântul lui Dumnezeu. Numai când Isus Se va întoarce în gloria Tatălui Său cu îngerii Săi, va răsplăti El fiecărui om după faptele sale.

Teologia curentă învaţă că la moarte fiecare credincios merge imediat să fie cu Isus, dar Domnul n-a dat acest gând ucenicilor Săi, celor pe care El îi iubea atât de mult. El nu le-a spus: “Vă voi primi la Mine în momentul când veţi muri”. Ceea ce a spus este: “În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:2, 3). Iar Pavel vorbindu-le colosenilor a spus: “Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3:3, 4). În Apocalipsa 11:18 citim: “Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei care se tem de Numele Tău, mici şi mari”. Versetele anterioare arată că timpul indicat aici este acelaşi timp indicat în pasajele deja citate, adică întoarcerea lui Cristos, timpul când El Îşi va lua marea Sa putere şi va domni, iar împărăţiile acestei lumi vor deveni împărăţia Domnului nostru şi a Cristosului Său. Multe alte versete pot fi citate în sprijinul aceluiaşi adevăr. Scripturile, înţelese corespunzător, răspund unanim la această întrebare.

Tâlharul de pe cruce

Obiecţia care este adusă în mod frecvent este răspunsul lui Isus dat tâlharului de pe cruce, relatat în Luca 23:43. Conform ideii obişnuite, în momentul când a murit tâlharul pocăit s-a alăturat Domnului în cer. Dar am văzut mărturia Scripturii, că toţi apostolii, martirii şi alţi sfinţi care au murit aşteaptă până la întoarcerea lui Cristos pentru a-şi primi răsplata. În consecinţă, dacă ideea obişnuită cu privire la răspunsul Domnului este corectă, atunci tâlharul trebuie să fi avut întâietate faţă de apostoli şi faţă de toţi sfinţii martiri. Dar Domnul nostru i-a spus Mariei, a treia zi de la promisiunea făcută tâlharului: “Încă nu M-am suit la Tatăl Meu”. Iar Petru, în Faptele Apostolilor 2:27, atrage atenţia asupra cuvintelor lui David din Psalmul 16: “Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor”, arătând că David nu vorbea aici despre el însuşi, ci ca un purtător de cuvânt profetic al Domnului Isus, el prevestea că sufletul lui Isus a mers în Locuinţa Morţilor, nu în Paradis, dar că nu va rămâne acolo. Ne vom referi la aceasta mai târziu.

Când examinăm problema, găsim că explicaţia este foarte simplă. Traducerea Rotherham a pasajului înlătură toate dificultăţile. Aceasta este: “Cu adevărat îţi spun Eu astăzi, vei fi cu mine în Rai”. El pune virgula după “astăzi”, în loc să o pună înainte. Are Rotherham vreo justificare să facă această schimbare? Da, pentru că atunci când a fost scrisă Biblia nu erau virgule. Semnele de punctuaţie n-au fost inventate decât cu patru secole în urmă, la scurt timp după inventarea artei tiparului. Este doar o convenţie modernă care indică faptul că scriitorul doreşte ca cititorul să facă pauze scurte în aceste locuri, ajutând astfel la înţelegerea textului. Dacă doriţi să vă convingeţi că nu există punctuaţie în manuscrisele vechi ale Bibliei, vă sfătuim să vizitaţi British Museum, şi acolo veţi găsi, lăsat deschis întro vitrină pentru a fi văzut, cel mai vechi manuscris al Bibliei. Ca şi celelalte două, este în greacă. Se numeşte: “Manuscrisul alexandrin”.

Fie că înţelegeţi limba greacă sau nu, veţi putea observa că toate cuvintele şi propoziţiile merg una după alta, nu există spaţiu între ele şi nu există nici o virgulă în tot manuscrisul. Aceasta înseamnă că virgula şi celelalte semne de punctuaţie, care apar în versiunea noastră engleză, nu sunt inspirate, ci au fost doar introduse de traducători pentru a arăta ceea ce ei credeau a fi înţelesul Scripturii.

Cei care au tradus Noul Testament în engleză credeau că “sufletele celor credincioşi trec imediat în glorie”, şi ca urmare au pus o virgulă după “Adevărat îţi spun”. Totuşi, noi am găsit că Isus şi apostolii Săi au spus că la întoarcerea Sa în slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri, credincioşii vor fi răsplătiţi şi cei răi vor fi pedepsiţi. În consecinţă, virgula ar fi trebuit pusă după “astăzi”. Isus a spus de fapt: “Cu adevărat îţi spun Eu astăzi, vei fi cu mine în Rai”. (Cuvântul grecesc esee poate fi la fel de bine tradus “tu vei fi” sau “vei fi tu”.) Vedem deci că Isus n-a contrazis cele spuse cu altă ocazie, nici n-a făcut o excepţie în cazul tâlharului pocăit.

Un exemplu de utilizare asemănătoare a cuvântului “astăzi” se găseşte în Deuteronom 30:16, “căci ţi-am poruncit azi să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău”. Când a rostit Isus cuvintele din textul nostru, faptul că El avea să devină vreodată împărat trebuie să fi părut lucrul cel mai puţin posibil. Fiind atârnat pe cruce, murind ca un criminal şi cu titlul “Împăratul Iudeilor” scris în batjocură deasupra capului Său, trebuie să fi părut dincolo de toate graniţele posibilului că El avea să primească vreodată un regat; dar când tâlharul I-a cerut lui Isus să-Şi amintească de el când va veni în Împărăţia Sa, Isus i-a onorat credinţa şi a spus: “Adevărat îţi spun astăzi — în această zi întunecată, când mor ca un criminal şi par a fi un impostor — vei fi cu mine în Rai”. Un alt motiv important pentru care Domnul nostru a folosit cuvântul “astăzi” a fost că în acea zi marele sacrificiu pentru păcatul lumii trebuia să se sfârşească, ceea ce avea să facă posibilă stabilirea Împărăţiei Sale.

Starea intermediară

Am văzut că Scriptura învaţă că este o stare intermediară, un timp de aşteptare între moarte şi răsplată. O mulţime de oameni care studiază Biblia au ajuns la această concluzie, dar din nefericire cei mai mulţi dintre ei se agaţă încă de ideea eronată a nemuririi sufletului. De aceea ei cred că sufletul în această stare intermediară este conştient, că poate gândi şi simţi, şi că ştie chiar mai multe după moarte decât a ştiut înainte. Haideţi să examinăm acest lucru.

Declară Scriptura că sufletul după moarte ştie mai multe decât a ştiut înaintea morţii sale? Uitaţivă în Eclesiastul 9:5: “cei morţi nu ştiu nimic”; de asemenea versetul 10: “Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Apoi amintiţi-vă rugăciunea lui Ezechia: “Căci nu Locuinţa Morţilor Te laudă, nu moartea Te sărbătoreşte şi cei care s-au coborât în groapă nu mai nădăjduiesc în adevărul Tău. Cel viu, da, cel viu Te va lăuda, ca mine astăzi” (Isaia 38:18, 19). Din nou psalmistul ne spune în Psalmul 146:4, că omul când moare, “se întoarce în pământ; şi în aceeaşi zi îi pier şi planurile”. Pare aceasta că ştie mai mult decât a ştiut înainte? În Psalmul 6:4 citim: “Întoarce-Te, DOAMNE, elibereazămi sufletul!” Apoi versetul 5: “Căci în moarte nu este aducere aminte de Tine; şi în Locuinţa Morţilor cine Te va lăuda?” Atunci nu este clar, dragi prieteni, că sufletul în această stare intermediară este într-o stare de inconştienţă, aşteptând trezirea învierii?

Numai când înţelegem ce este moartea putem vedea frumuseţea ilustraţiei, care este atât de des folosită în Vechiul Testament, somnul morţii. Ne amintim cum a spus Domnul: “Lazăr, prietenul nostru doarme”, şi când ucenicii Săi nu L-au înţeles, “atunci Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit”” (Ioan 11:1114). Moartea este comparată cu somnul pentru că este o stare de inconştienţă. Dacă am intra într-o cameră unde doarme cineva, am putea face şi spune multe lucruri şi persona ar fi total inconştientă de prezenţa noastră atâta timp cât ar dormi. De aceea moartea este comparată cu somnul.

Aceasta este starea morţilor. Când omul moare, el îşi închide ochii, trece într-o stare de inconştienţă şi trece un anumit timp (ar putea fi săptămâni, ani sau secole), dar indiferent cât de lungă ar fi perioada, pentru acel om ar fi un gol complet. Cu alte cuvinte, pentru fiecare dintre cei care se vor trezi în dimineaţa învierii va fi ca şi cum ar fi dormit o clipă şi în clipa următoare s-ar fi trezit. Aceasta este starea morţilor. Ei sunt complet inconştienţi. Ei “nu ştiu nimic”.

Dar “vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele” (Ioan 5:28, 29). Remarcaţi că Isus n-a spus: “toţi cei care sunt în fericire veşnică sau în chin veşnic”, ci “toţi cei din morminte”, starea morţii. “O, da”, spun unii, “aceasta se referă la trupurile celor morţi, nu se referă la sufletele lor; înseamnă că atunci când Isus cheamă sufletele celor mântuiţi şi ale celor pierduţi, ele vor zbura înapoi şi vor locui din nou în corpurile lor”. Dar nu aşa a spus Isus. Avem mărturia unanimă a ştiinţei şi a Scripturii că trupurile nu vor fi înviate. Ştiinţa arată că la moarte trupurile se dezintegrează, şi multe dintre ele ajung să fertilizeze plantele. Unii sunt mâncaţi de animale sălbatice sau de canibali şi ajung să formeze ţesuturile animalelor sau ale canibalilor. Este deci în mod clar imposibil ca acelaşi corp să învie.

Dar noi nu trebuie să ne sprijinim doar pe mărturia ştiinţei. Apostolul Pavel răspunzând la această întrebare, “Cum înviază morţii şi cu ce trup vor veni?” n-a spus: “Aceasta este o întrebare ciudată! De ce întrebaţi „Cum înviază morţii şi cu ce trup vor veni”? Nu şiţi că sufletul nu moare niciodată, şi doar corpul este cel care moare şi trebuie să fie înviat?” Nu! Pavel a spus: “Nebun ce eşti! … semeni nu trupul care va fi … Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei” (1 Cor. 15:35-38). Ce ar putea fi mai limpede ca aceasta? Atunci, nu corpul, ci sufletul este cel care moare, după cum citim în Isaia 53:12, despre Cristos: “El Şi-a dat sufletul la moarte” îtraducerea literală nouă, 2001 — n. e.ş. Atunci nu corpul, ci sufletul este cel care trebuie înviat; şi Dumnezeu va da fiecărui suflet un trup după cum doreşte, în funcţie de caracterul format în timpul vieţii sale.

Unde sunt morţii?

Din ceea ce am spus va fi limpede că răspunsul scriptural la întrebarea noastră este simplu: toţi morţii, buni şi răi, sunt întrun singur loc, în mormânt — nu în mormântul literal, ci în starea morţii. “Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână” (Eclesiastul 3:20). “Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri îinclusiv cei sleiţi în facerea de bineş. Prizonierii îmorţiiş sunt lăsaţi toţi în pace, nu mai aud glasul asupritorului; cel mic şi cel mare sunt acolo.” Iov 3:17-19.

Aşadar, învăţătura Scripturii este că morţii sunt morţi. Pare ciudat a fi necesar ca un lucru care este arătat atât de clar în Cuvântul lui Dumnezeu să trebuiască a fi dovedit. Motivul este că minţile majorităţii creştinilor au fost atât de încurcate de învăţăturile teologice ale trecutului, încât ei nu pot discerne mărturia limpede a Bibliei asupra acestui subiect.

În Vechiului Testament ebraic, cuvântul care este folosit pentru a desemna mormântul sau starea morţii, în care se odihnesc toţi morţii, este “şeol”. Acest cuvânt apare în total de 65 de ori în Scripturile ebraice. Totuşi, nu este tradus constant “mormânt”. De 3 ori este tradus “groapă”, de 31 de ori “mormânt”, şi de 31 de ori “iad”. Cuvântul “iad” apare în versiunea engleză a Vechiului Testament exact de 31 de ori, astfel că singurul cuvânt ebraic din Vechiul Testament care este tradus “iad” este “şeol”. Cuvântul ebraic “şeol” corespunde cuvântului grecesc “hades”, un cuvânt care apare în Noul Testament şi care înseamnă aceeaşi stare, starea morţii. Acest lucru este dovedit de faptul că apostolii Petru şi Pavel, în două locuri unde citează din Vechiul Testament unde apare cuvântul “şeol”, l-au tradus prin cuvântul grecesc “hades”. Comparaţi Psalmul 16:10 cu Faptele Apostolilor 2:27; şi Osea 13:14 cu 1 Corinteni 15:55, şi în ultimul text amintit remarcaţi că în Bibliile îengleze — n. e.ş cu referinţe, cuvântul “mormânt” are în dreptul lui, la margine, cuvântul “iad”.

Doctrina chinului veşnic, care s-a strecurat în Biserică odată cu îndepărtarea de la învăţăturile apostolice, a câştigat multă putere în timpul când oamenii îi chinuiau pe alţii pentru ceea ce ei numeau erezie. Cuvântul “iad” a fost asociat cu oribila teorie care spune că ar fi un loc de tortură, unde se presupune că demoni care nu pot fi atinşi de foc îi chinuie pentru totdeauna pe cei care au fost trimişi acolo de Dumnezeu. În nici un caz nu acesta este sensul originar al cuvântului “iad”. La început conţinea idea de loc “ascuns” sau “acoperit”, de aceea a fost o traducere destul de potrivită a cuvintelor “şeol” şi “hades”. Chiar şi astăzi cuvântul este folosit în sensul său originar în anumite regiuni agricole. “A pune cartofi în iad” nu înseamnă a-i “prăji”, aşa cum ar da de înţeles semnificaţia ortodoxă a cuvântului “iad”; însemnă a-i îngropa, a-i ascunde, a-i acoperi până la timpul cuvenit să fie scoşi.

Este foarte important să ştim că în Biblie nu există ideea de chin veşnic în utilizarea cuvintelor “şeol” şi “hades”. Să vedem ce a spus Iov: “Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor” (şeol) — ar fi o dorinţă ciudată dacă şeol ar fi un loc sau o condiţie de chin veşnic! — “de m-ai acoperi”. O, da! Acesta este gândul adevărat; şeolul este starea ascunsă — “până-|i va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine! Dacă omul odată mort ar putea să mai trăiască, încă aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci mai chema şi |i-aş răspunde; şi |i-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale.” Iov 14:13-15.

În Osea 13:14, suntem asiguraţi că şeolul (iadul, starea morţii) va fi distrus. De aceea nu poate fi nici un fel de loc sau de stare veşnică. Versetul arată că starea morţii va fi nimicită prin înviere. Cuvintele profetului sunt: “Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului (mormântului), îi voi scăpa de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a Morţilor (Şeol), unde îţi este nimicirea?” Apostolul Pavel, citând aceasta, exclamă la sfârşitul minunatului capitol despre învierea morţilor, din 1 Corinteni 15:55 : “Unde îţi este ţepuşul, moarte? Unde îţi este biruinţa moarte?”

Însuşi Isus, cel mai bun dintre oameni, a mers în iad — nu numai corpul Său, ci şi sufletul Său. Aceasta o aflăm din versetul care a fost deja menţionat, Faptele Apostolilor 2:27, citat din Psalmul 16:10: “Nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor”. Văzând că sufletul lui Isus a mers în iad, este clar că iadul nu reprezintă un loc sau o stare de chin veşnic, ci starea morţii. Aceasta este în acord cu afirmaţia profetului Isaia 53:12 — traducerea literală nouă, 2001, n. e.): “îIsusş Şi-a dat sufletul Său la moarte”.

Teoria obişnuită că morţii nu sunt morţi se presupune a fi susţinută de trei pasaje din Scriptură. Acestea sunt: (1) pilda bogatului şi a lui Lazăr, (2) arătarea lui Moise şi a lui Ilie pe Muntele Schimbării la faţă, şi (3) declaraţia lui Isus în legătură cu Avraam, Isaac şi Iacov, că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii. Să examinăm aceste trei pasaje.

Bogatul şi Lazăr

Din tot contextul acestui pasaj este evident că aceasta este o pildă. Dacă n-ar fi aşa, lecţia logică pe care am putea-o scoate din ea ar fi că nu vom intra niciodată în fericire veşnică dacă nu suntem nişte bieţi cerşetori plini de bube, şi că vom avea parte de chinul viitor dacă se întâmplă să purtăm in subţire şi purpură şi să mâncăm abundent în fiecare zi. În această pildă, Cristos învăţa un mare adevăr dispensaţional, adică, despre lepădarea evreilor şi aceptarea neamurilor în favoarea lui Dumnezeu. Dacă citiţi cu atenţie capitolul 32 din Deuteronom, veţi vedea că Isus doar a repetat într-un limbaj viu ceea ce deja spusese Moise. Uitaţi-vă în special la versetele de la 20 până la 29, şi de asemenea la ceea ce a citat Pavel din Deuteronom 32:21 în Romani 10:19, unde el arată că profeţia lui Moise se referă la lepădarea lui Israel ca urmare a respingerii Domnului Isus de către acea naţiune.

Omul bogat reprezintă naţiunea lui Israel, care la timpul când vorbea Isus mânca abundent în fiecare zi din favorurile şi promisiunile lui Dumnezeu. “Purpura” reprezintă faptul că evreii erau copiii Împărăţiei, naţiunea căreia îi aparţinea Mesia. “Inul subţire” simbolizează dreptatea atribuită lor prin sacrificiile tipice ale Legii.

Lazăr reprezintă pe aceia dintre neamuri care se temeau de Dumnezeu, dar erau “fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Singurele favoruri pe care le puteau primi erau fărâmiturile care cădeau de la masa abundentă a israeliţilor. Când femeia din Canaan Ia cerut Domnului nostru să-i vindece fiica, Isus a răspuns: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel. … Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei. „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”” (Matei 15:21-28). Ca răsplată a credinţei sale, Isus i-a dat fărâmitura de serviciu dorit.

Datorită faptului că Israel L-a respins pe Isus ca Mesia, a survenit o schimbare pentru ambele clase. Clasa “Lazăr” a “murit”, adică a încetat să mai existe ca proscrişi şi au fost primiţi în favoarea lui Dumnezeu. Corneliu a fost primul dintre aceştia. Acceptându-L pe Cristos, au fost primiţi în sânul lui Avraam în calitate de copii adevăraţi ai credinciosului Avraam şi moştenitori ai promisiunilor pe care Dumnezeu i le făcuse lui Avraam. Galateni 3:7, 26-29; Romani 11:7-9; 12-25.

Ulterior, în anul 70 d. Cr., “bogatul” “a murit”, adică a încetat să existe ca naţiune şi ca reprezentant naţional al favorii lui Dumnezeu. De atunci evreii au fost în chin, şi marea prăpastie a prejudecăţilor Legii lor i-a împiedecat să-L primească pe Cristos şi să se întoarcă în favoarea lui Dumnezeu. Totuşi, alte Scripturi ne asigură că aceasta nu va fi întodeauna aşa, ci că “o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra plinătatea neamurilor” şi atunci “tot Israelul va fi mântuit”. Romani 11:25, 26.

Moise şi Ilie pe munte

Mulţi cred că Moise şi Ilie li s-au arătat ucenicilor şi lui Isus în persoană. Unii ca aceştia au omis să remarce că Isus le-a spus clar ucenicilor, că ceea ce au văzut a fost o viziune (Matei 17:9). Petru explică, în cea de-a doua epistolă a sa, că viziunea preumbrea glorioasa Împărăţie a lui Cristos.

Cuvântul redat “viziune” în greacă este horama. Acest cuvânt apare în total de douăsprezece ori în Noul Testament, şi de fiecare dată este redat în mod corespunzător “viziune”. Să luăm două exemple: în Faptele Apostolilor 9:11, 12 citim: “Şi Domnul i-a zis îlui Ananiaş: „Scoală-te, du-te pe strada care se numeşte „Dreaptă” şi caută, în casa lui Iuda, pe unul cu numele Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă şi a văzut în viziune pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea””. Omul văzut de orbul Saul din Tars a fost, în mod clar, nu o realitate, ci o viziune. În Faptele Apostolilor 12:7, 9 citim: “Şi iată, un înger al DOMNULUI a stat lângă el şi o lumină a strălucit în închisoare; şi lovind pe Petru în coastă, îngerul l-a deşteptat şi i-a zis: „Scoală-te repede!” …. Petru a ieşit afară şi a mers după el, fără să ştie dacă ce făcea îngerul era adevărat; i se părea că are o viziune” — horama. Petru credea că ceea ce văzuse era o viziune, şi n-a ştiut că a fost o realitate. Aceste exemple dovedesc faptul că acest cuvânt horama, folosit de Isus, arată că Moise şi Ilie n-au fost în realitate prezenţi pe Munte, ci doar păreau să fie acolo. Întreaga scenă a fost o viziune.

A spune că Moise şi Ilie au stat în realitate cu Isus pe Munte ar fi în contradicţie cu învăţătura Scripturii că Isus a fost primul înviat din morţi. Faptele Apostolilor 26:23; 1 Corinteni 15:20.

Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii — Matei 22:32

Acest text este frecvent citat ca dovadă că morţii nu sunt morţi. Un studiu al contextului va arăta că Isus avea în vedere învierea, şi că pasajul învaţă exact contrar cu ceea ce se înţelege în general. Cuvintele Sale din versetul precedent sunt: “Cât priveşte învierea morţilor”. El nu spune, “învierea celor vii”, pentru că aceasta n-ar avea nici un sens. În vederea învierii Isus a putut spune cu adevărat că Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Aceasta este în acord cu ceea ce spune apostolul Pavel în Romani 4:17: “Dumnezeu … înviază morţii şi … cheamă cele ce nu sunt ca şi cum ar fi”.

Alte două texte frecvent aduse ca sprijin al teoriei că la moarte credincioşii “intră imediat în glorie”, sunt: 2 Corinteni 5:8, unde apostolul Pavel spune că “ne place mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul”, şi Filipeni 1:23, unde el exprimă: “aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos”. Totuşi, este evident din alte Scripturi (vezi 2 Timotei 4:8), că apostolul nu se aştepta să fie condus imediat în prezenţa Domnului în momentul în care îşi lăsa “cortul pământesc”. El ştia că trebuie să rămână adormit în moarte până la întoarcerea lui Cristos la ultima trâmbiţă, când la întâia înviere va fi trezit şi aşa va fi întotdeauna cu Domnul.

Cuvântul “să mă mut” din ultimul text nu este o traducere corectă a cuvântului grecesc analusai. În Luca 12:36 acelaşi cuvânt grecesc este redat “întoarcere”. Dar nici “întoarcere” nu exprimă exact sensul cuvântului analusai; traducerea literală este “să fiu dezlegat din nou”. Pavel era “strâns între două” lucruri — să trăiască sau să moară. Amândouă aveau avantaje, şi nu ştia ce să aleagă mai degrabă; dar “să fie dezlegat din nou” din închisoarea morţii de Domnul la a doua Sa venire era cu adevărat mult mai bine decât aceste două lucruri, şi aceasta dorea sincer apostolul mai presus de orice.

Două clase principale în starea morţii

Sunt două clase în starea morţii: morţii în Adam şi morţii în Cristos. Când Adam a păcătuit, sentinţa morţii a trecut nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii rase umane încă nenăscute. Mulţi neagă aceasta şi spun că Dumnezeu n-ar condamna întreagul neam omenesc din cauza păcatului unui singur om; dar noi vedem această lege în acţiune în fiecare zi. Ei trec cu vederea faptul că prin legea eredităţii copiii suferă din cauza păcatelor părinţilor lor. Aşa cum spune profetul: “Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii” (Ieremia 31:29). A fost o viaţă spre moarte: Adam se îndrepta spre moarte şi o astfel de viaţă spre moarte a dat el rasei sale. Râul a fost contaminat de la izvorul său. În consecinţă, “nu este nici un om drept, nu, nici unul măcar”. Toţi sunt vinovaţi în faţa lui Dumnezeu şi de aceea toţi au fost pe drept condamnaţi la moarte.

Aceasta este cunoscută ca doctrina păcatului originar. Este exact ceea ce ne spune Pavel în Romani 5:12: “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit”. Şi iarăşi în 1 Corinteni 15:22: “Şi după cum în Adam toţi mor …”. Scripturile nu învaţă nimic mai clar decât această doctrină a păcatului originar.

Cei care sunt morţi în Adam au fost condamnaţi la moarte din cauza păcatului înnăscut. Dumnezeu, Judecătorul cel drept, este sfânt. El urăşte păcatul şi nu putea permite nici unei fiinţe imperfecte, păcătoase, să aibă viaţă veşnică. În aceasta se vede dreptatea lui Dumnezeu; dar acum “Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Ioan 3:16.

Prin credinţă în Cristos nu se înţelege numai o formă mentală a credinţei care spune: “Cred că a existat un om ca Isus Cristos şi că El a fost răstignit de către romani”; nu o astfel de credinţă, ci o credinţă vie, care se încrede în Dumnezeu şi spune: “Cred că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât L-a dat pe Fiul Său să fie Mântuitorul omenirii şi cred promisiunea lui Dumnezeu că eu sunt îndreptăţit prin credinţa mea şi am pace cu El şi acum doresc să fac voia lui Dumnezeu în toate”.

Cei care practică această credinţă vie în Isus trec de la moarte la viaţă (vezi Ioan 5:24). Nu înseamnă că au viaţă în realitate; dar Dumnezeu le-o recunoaşte pentru că dreptatea Sa a fost satisfăcută prin moartea lui Cristos, şi ei au acceptat pregătirea pe care a făcut-o El în Cristos.

Înseamnă aceasta că aceia dintre noi care cred acum nu vor muri niciodată? Nu, dragi prieteni, dacă aşa ar fi cazul nici unul dintre apostoli n-ar fi murit. Şi mai este ceva. Când scăpăm de condamnarea care este asupra lumii şi căutăm să facem voia lui Dumnezeu, aflăm în Cuvântul Său sfânt că obţinem suspendarea condamnării pentru un scop special, şi dacă nu o folosim pentru acest scop, primim harul lui Dumnezeu în zadar; vezi 2 Corinteni 6:1.

Care este scopul special pentru care primim darul îndreptăţirii? Să vedem ce spune Isus cu privire la aceasta în capitolul 9 din Luca. În versetul 22 le explică ucenicilor Săi că El trebuia să sufere: “Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învieze”. Şi apoi în următoarele două versete El adaugă: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui”. Cu alte cuvinte, suntem îndreptăţiţi, adică suntem eliberaţi de sub sentinţa condamnării care rămâne încă asupra lumii şi am trecut din moarte la viaţă, doar pentru scopul special de a face ceea ce a făcut Isus, să ne dăm viaţa aşa cum a făcut El.

Aceasta este ceea ce ne spune Apostolul Pavel în Romani 12:1: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. I-ar putea spune lumii acest lucru? Nu. Unul care n-a fost îndreptăţit şi n-are pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, nu poate să-şi prezinte corpul ca o jertfă vie, pentru simplul motiv că n-are viaţă pe care s-o dea; viaţa a fost pierdută prin acţiunea dreptăţii. Acesta este mort în Adam.

Când urmăm exemplul lui Cristos, suntem recunoscuţi ca membri ai corpului Său. Aduceţi-vă aminte cum prezintă Pavel problema în capitolul 12 din 1 Corinteni: Isus este “capul”, şi noi, Biserica, urmaşii lui Cristos, suntem “trupul” Său şi membri, fiecare în parte. Toţi cei care sunt membri ai trupului lui Cristos, sunt de asemenea părtaşi la suferinţele şi la moartea lui Cristos. În capitolul 6 din Romani, versetul 3, Pavel spune: “Nu ştiţi că toţi îcasa credinţeiş câţi am fost botezaţi îscufundaţiş pentru Hristos Isus îdevenind membri ai corpului Săuş am fost botezaţi îscufundaţiş pentru moartea Lui?”

Astfel lumea în general este moartă în Adam, dar cei care au exercitat credinţa mântuitoare şi şi-au prezentat corpurile ca sacrificii vii, sunt morţi în Cristos. Morţii în Adam mor prin acţiunea dreptăţii; dar morţii în Cristos mor o moarte de sacrificiu. Dreptatea, chiar dacă a acceptat moartea lui Cristos, n-a putut-o cere, pentru că El a fost fără păcat şi moartea Lui a fost voluntară; dreptatea nu poate cere nici moartea urmaşilor lui Cristos, pentru că “nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Dragostea a fost cea care L-a constrâns pe Isus să-Şi dea viaţa pentru satisfacerea dreptăţii, şi dragostea este cea care îi constrânge pe membrii corpului Său să păşească pe urmele Sale, ale jertfirii de sine până la moarte.

Întâia înviere

Avem deci cele două clase principale din mormânt sau din starea morţii: morţii în Adam şi morţii în Cristos. În 1 Tesaloniceni 4:16 citim: “… întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Şi în Apocalipsa 20:6 citim: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani”. În Romani 8:17 ni se spune că trebuie să suferim cu Cristos înainte de a putea fi glorificaţi cu El, dar apostolul adaugă: “… suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi”. “Demn de crezare este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El îCristosş, vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.” 2 Timotei 2:11, 12.

Oferta este deschisă pentru toţi cei care au urechi de auzit Veştile bune, şi care îşi vor lua crucea în fiecare zi şi vor urma în urmele Învăţătorului. Dacă sunteţi credincioşi până la moarte, veţi primi coroana vieţii, şi apoi, când veţi domni cu Cristos, veţi fi ca El, pentru că veţi fi înviaţi în asemănarea gloriosului Său corp spiritual. Apocalipsa 2:10; 1 Ioan 3:2; Filipeni 3:21.

Învierea celor nedrepţi

Dar ce se întâmplă cu restul omenirii? Expresia “întâia înviere” implică faptul că va mai fi una, şi exact aceasta ni se spune în Scriptură. Va fi o înviere atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi (vezi Faptele Apostolilor 24:15). De ce vor fi ei înviaţi? Gândirea tradiţională spune că vor fi înviaţi pur şi simplu pentru a fi condamnaţi din nou. De aceea traducătorii Versiunii Autorizate a Scripturii englezeşti au tradus cuvântul grecesc krisis din Ioan 5:29, prin cuvântul “condamnare”, deşi înţelesul corespunzător este “judecată”, ca şi în Versiunea Revizuită. Isus a spus: “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele îSfinţii Vechiului Testament, precum şi urmaşii lui Cristosş, pentru învierea vieţii îîncercarea lor va fi trecut; ei se vor fi dovedit vrednici de viaţăş, iar cei care au făcut răul îcei nedrepţiş, pentru învierea judecăţii”. Krisis înseamnă o încercare sau o probă urmată de o sentinţă, sentinţă care va depinde de vinovăţia sau nevinovăţia persoanei. Cuvântul “criză” este derivat din cuvântul grecesc krisis. El este folosit cu referire la orice situaţie de afaceri în care problema nu este încă decisă; şi cei interesaţi sunt într-o stare de aşteptare încordată, aşteptând să vadă dacă rezultatul va fi succes sau eşec, viaţă sau moarte.

După ce sentinţa juridică a trecut, persoana nu mai este în această încercare; judecata lui s-a terminat. Lumea în general, cei nedrepţi, n-au fost niciodată în încercare ca indivizi. Încercarea strămoşului lor comun a avut loc la început în grădina Edenului, şi atunci a fost pronunţată sentinţa condamnării. Întregul neam omenesc s-a născut sub sentinţa condamnării, a fost “născut în nelegiuire şi conceput în păcat”, şi marea majoritate a murit fără să scape de acea condamnare, şi de aceea fără nici o încercare individuală. Spre deosebire de cei care au murit în Cristos, despre care Pavel a scris, “deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1), aceştia au murit fără credinţă adevărată sau fără credinţă în singurul Nume de sub cer, “dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. De aceea sunt numiţi nedrepţi; ei n-au fost îndreptăţiţi.

Relativ puţini dintre locuitorii pământului au auzit despre Cristos. Gândiţi-vă la milioanele şi milioanele care au murit înainte de a veni Fiul lui Dumnezeu să Se dea pe Sine Însuşi “ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2:6), şi privitor la care Pavel a scris că ei au fost “fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Gândiţi-vă la milioanele şi milioanele de oameni care trăiesc astăzi în ţările păgâne, care, fără să fi auzit de numele lui Isus, mor în proporţie de aproximativ 70.000 pe zi! Apoi gândiţi-vă la mulţimea vastă de oameni care, cu toate că au auzit, n-au înţeles Veştile bune de mare bucurie despre care îngerul a spus că vor fi pentru toţi oamenii! Nici unul dintre aceştia n-a avut o încercare individuală, deoarece condamnarea la moarte a trecut asupra lor datorită neascultării lui Adam, nu a lor proprie.

Ei vor fi aduşi din starea morţii ca să fie judecaţi, să fie încercaţi pentru viaţă sau moarte. Suntem asiguraţi de aceasta, deoarece ni se spune că Isus “prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi” (Evrei 2:9), că “El este ispăşirea pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”. 1 Ioan 2:2.

Scripturile dau învăţături clare despre faptul că Adam a vândut întregul neam omenesc păcatului, spre moarte (Romani 7:14), şi că Cristos a cumpărat întreagul neam omenesc cu sângele Său preţios, şi că “Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Romani 14:9). Este de asemenea clar că singura cale prin care cineva poate obţine viaţă veşnică este prin credinţa în moartea şi învierea lui Cristos. Însuşi Isus ne spune: “Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6); iar Pavel ne spune că nici evreii, nici neamurile nu se puteau îndreptăţi prin fapte, şi din acest motiv Dumnezeu La trimis pe Fiul Său Isus Cristos “să fie ispăşire, prin credinţa în sângele Lui”. Romani 2:14, 15; 3:9, 10, 25.

De aceea Dumnezeu, Mântuitorul nostru, a aranjat astfel încât toţi să vină “la cunoştinţa de adevăr” (1 Timotei 2:4). Ceea ce Îi permite să facă aceasta, să fie “drept şi îtotuşiş să îndreptăţească”, este faptul că omul Isus Cristos, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, “S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei”.1 Timotei 2:5, 6.

Amintiţi-vă că noi nu suntem judecătorii celor care au avut şi a celor care n-au avut o deplină şansă de mântuire în timpul vieţii lor şi acesta este un lucru bun, pentru că oamenii sunt înclinaţi să fie severi în a-i judeca pe alţii. Veţi gândi că dacă cineva a avut o şansă de mântuire, evreii care L-au răstignit pe Cristos cu siguranţă au avut. Ei nu numai că au mers la o biserică şi au auzit un preot propovăduind despre Cristos, ei chiar L-au văzut în realitate pe Cristos, au auzit minunatul mesaj din propria Sa gură şi au văzut minunatele lucrări pe care le-a făcut, şi totuşi L-au răstignit! Voi însă veţi spune: dacă cineva a avut responsabilitate, acei evrei au avut, şi dacă cineva suferă o condamnare veşnică, acei evrei trebuie să sufere. Totuşi, iată ce a spus apostolul Petru: “Din neştiinţă aţi făcut aşa”. Şi Pavel a spus: “Dacă ar fi cunoscut-o îînţelepciunea tainică a lui Dumnezeuş, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”; şi “dumnezeul veacului acestuia”, Satan, “a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (1 Corinteni 2:8; 2 Corinteni 4:4). Domnul este judecătorul. El ştie cine este şi cine nu este responsabil, şi noi putem lăsa problema cu încredere în mâinile Sale.

Dacă Dumnezeu vede că cineva are acum deplină cunoştinţă în privinţa responsabilităţii sale, dar nu ascultă de Evanghelie, El nu va mai da încă o şansă unei asemenea persoane. Care ar fi rostul ei? Totuşi, trebuie să recunoaştem că Dumnezeu este plin de îndurare iubitoare, “căci în veac ţine bunătatea Lui”. În Evrei 6:4-6, El a dat un indiciu referitor la ceea ce El consideră a fi o şansă deplină.

Pe de altă parte, dacă Domnul vede că un individ n-a auzit niciodată, sau n-a înţeles niciodată suficient fericitul mesaj al mântuirii, acel individ va avea o şansă.

Totuşi, aceasta nu înseamnă o autorizare de a păcătui, sau a fi indiferent în timpul acestei vieţi, pentru că ni se spune că în viitor va fi o măsură de pedeapsă în conformitate cu măsura de responsabilitate actuală. “Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6:7). În ziua de pe urmă va fi mai uşor pentru Sodoma şi Gomora decât pentru poporul Israel, pentru că sodomiţii au păcătuit dintro ignoranţă mult mai mare decât evreii (Matei 11:23, 24). Putem lăsa această chestiune cu încredere deplină în seama Domnului.

Totuşi, avem această asigurare că după cum toţi oamenii au fost condamnaţi într-un singur om, Adam, şi nici unul dintre ei n-a fost întrebat dacă vrea sau nu să fie condamnat în Adam, tot aşa toţi oamenii, fie în timpul vieţii de acum, fie la înviere, vor obţine darul liber al îndreptăţirii la viaţă datorită unui Mântuitor, Isus Cristos. “Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală a venit condamnarea peste TO|I oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către TO|I oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.” Romani 5:18, 19.

Planul lui Dumnezeu

Căile şi gândurile lui Dumnezeu nu sunt căile şi gândurile noastre. Ele sunt mai înalte decât ale noastre ca cerul faţă de pământ (Isaia 55:8, 9). El este îndelung răbdător. Planul Său este să lase omenirea să treacă printr-o înspăimântătoare noapte de necaz şi moarte, ca o consecinţă a păcatului; şi El aşteaptă până când lecţia va fi pe deplin învăţată. Între timp, El îi selectează pe cei curaţi şi nevinovaţi, “copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care strălucesc ca nişte lumini în lume” (Filipeni 2:15) — în total, o turmă mică. Buna plăcere a Tatălui este să le dea acestora Împărăţia (Luca 12:32), ca să poată lua parte la binecuvântarea lumii.

Deci, am văzut că lumea în general a fost condamnată în Adam şi că oamenii vor ieşi din starea morţii pentru prima lor încercare individuală. Acesta este scopul pentru care Cristos vine să împărăţească, “pentru că îDumnezeuş a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Faptele Apostolilor 17:31). Există mare mângâiere în expresia “dovadă de netăgăduit”; remarcaţi că dovada de netăgăduit nu este dată numai unora, ci “tuturor”. Ce asigurare este să ştim că lumea va fi judecată de blândul şi smeritul Isus! Urmaşii lui Cristos vor fi asociaţi cu El în această muncă glorioasă, după cum este scris: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Corinteni 6:2). Acesta este motivul pentru care urmaşii lui Cristos trebuie să dezvolte roadele spiritului.

Cei care susţin că credinţa fără fapte este suficientă, îşi închid ochii la afirmaţiile limpezi ale Scripturii, că credinţa fără fapte este moartă. În 1 Corinteni 13:1-3 este declarat în mod solemn că putem avea toată cunoştinţa şi o credinţă aşa de mare încât am putea muta munţii, şi totuşi dacă nu avem dragoste nu ne ajută la nimic. Nimeni nu va fi comoştenitor cu Cristos decât dacă cu ajutorul lui Dumnezeu zideşte pe temelia credinţei şi a cunoştinţei suprastructura iubirii. Înainte de a ni se încredinţa lucrarea de judecare a lumii alături de Cristos, noi trebuie să dovedim că “iubirea” este marele imbold sau marea putere motivantă a tuturor cuvintelor şi faptelor noastre. Nu înseamnă că Dumnezeu aşteaptă de la noi perfecţiune în carne, dar noi trebuie să creştem în har şi în cunoştinţa despre Domnul nostru Isus Cristos, “şi să fim asemenea chipului Fiului Său” în măsura celor mai bune capacităţi ale noastre.

Dacă facem aceasta, încrezându-ne în sângele lui Cristos, vom fi acceptaţi, nu datorită propriului nostru merit, ci datorită meritului lui Cristos. După cum spune Pavel: “ne-a făcut să fim acceptaţi în Cel Preaiubit” (Efeseni 1:6 — traducerea Cornilescu revizuită, subsol). Cei care vor fi credincioşi până la moarte Îl vor auzi pe Domnul spunându-le: “Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” Matei 25:21.

Cu toţii ştim că foarte puţini îşi iau crucea în fiecare zi şi învaţă să fie blânzi şi umiliţi şi iubitori aşa cum a fost Isus, şi deci nu suntem surprinşi când citim în Cuvântul lui Dumnezeu că “mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”, şi “strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află”. Aceşti puţini sunt sfinţii care vor fi privilegiaţi să stea cu Cristos pe tronul Său, (Apoc. 3:21). Ascultaţi cuvintele gingaşe ale Bunului păstor adresate nouă celor care Îl iubim şi facem tot ce putem pentru a-L asculta: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia”. Luca 12:32.

Ziua de judecată a lumii

De obicei se crede că aceasta este o zi de douăzeci şi patru de ore, dar Petru vorbind despre ziua judecăţii spune: “Preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o zi”. 2 Petru 3:8.

În “ziua” de judecată a lumii, domnia de o mie de ani a lui Cristos, condiţiile vor fi în cele mai multe privinţe opuse celor prezente. Timpul de acum este o noapte de necaz, suferinţă şi moarte. Aceea va fi ziua perfectă când “durerea şi gemetele vor fugi”. O teologie falsă i-a învăţat pe oameni să le fie teamă de ziua de judecată, în timp ce Scripturile vorbesc despre ea ca despre un timp de bucurie — “Închinaţivă înaintea DOMNULUI în splendoare sfântă; tremuraţi înaintea Lui, tot pământul! Spuneţi printre popoare: „DOMNUL împărăţeşte! De aceea lumea este tare şi nu se clatină”. El va judeca popoarele cu dreptate. Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul; să urle marea cu tot ce cuprinde ea! Să tresalte câmpia cu tot ce e pe ea, toţi copacii pădurii să cânte de bucurie înaintea DOMNULUI! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Sa”. Psalmul 96:9-13.

În ziua aceea pământul va fi plin de cunoştinţa Domnulului după cum apele acoperă marea, şi nu va mai fi necesar ca cineva să se urce pe un loc înalt sau la o tribună ca să spună oamenilor despre Domnul, pentru că toţi vor cunoaşte pe Domnul de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei (Isaia 11:9; Ieremia 31:34). Acela va fi un timp cu adevărat glorios. Va fi în contrast marcant cu timpul prezent când “întunericul acoperă pământul, şi negură mare popoarele” (Isaia 60:2). Întradevăr foarte puţini Îl cunosc pe Dumnezeu în acest timp. Există un văl peste ochii şi peste inimile oamenilor, vălul necredinţei. Mulţi cred că Dumnezeu este o fiinţă care, în răzbunarea Sa, chinuieşte oamenii pe vecie. Un preot, Reverendul Jonathan Edwards, credea că după moarte el va fi schimbat aşa încât va fi capabil să privească prin deschizătura cerurilor şi să-şi vadă tatăl, mama şi copilaşul zvârcolindu-se în chin, şi se va întoarce şi va lăuda pe Dumnezeu mai tare. Încă sunt mulţi care cred că Biblia învaţă chinul veşnic. Nu cu mult timp în urmă, doi oameni au fost condamnaţi în Glasgow pentru că au aruncat un câine într-un cuptor şi au urmărit agonia lui până când a murit. Judecătorul a caracterizat pe bună dreptate comportamentul lor ca fiind brutal. Totuşi, mulţi care s-ar îngrozi doar la simpla istorisire a unei astfel de brutalităţi, susţin că ei cred că Dumnezeu chinuie, nu câinii, ci fiinţele umane, nu pentru câteva momente până ce moartea încheie suferinţa, ci pentru toate eternităţile! Ce concepţie îngrozitoare despre Dumnezeu!

Inimile noastre se bucură să aibă fericita asigurare a Cuvântului lui Dumnezeu, că în glorioasa domnie Milenară a lui Cristos, ziua de judecată a lumii, ochii tuturor oamenilor vor fi deschişi să vadă că “DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE”. Uitaţi-vă în capitolul 25 din Isaia la cele spuse de profet despre acea glorioasă Zi Milenară! “Şi pe muntele acesta îîmpărăţieş, înlătură vălul care acoperă toate popoarele şi învelitoarea înecredinţeiş care înfăşoară toate neamurile; nimiceşte moartea pe vecie îprin învierea morţilorş: Stăpânul, DOMNUL va şterge lacrimile de pe toate feţele …. În ziua aceea vor zice: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este DOMNUL, pe El Îl aşteptam; acum să ne înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!”” (Isaia 25:7-9). Remarcaţi, dragi prieteni, că după ce oamenii ies din mormintele lor, Dumezeu îi va mântui!

Mai sunt încă multe privilegii pentru omenire. În vârsta prezentă calea spre viaţă este îngustă şi “puţini sunt cei care o află”. Satan încă “răcneşte ca un leu”, căutând pe cine ar putea devora. Dar în Vârsta Milenară va fi stabilită “calea sfinţeniei” — nu o cale îngustă şi dificilă, ci o cale mare, o cale uşoară, pe care nici cei fără minte nu se vor rătăci. Şi pe ea nu va fi nici un “leu”, pentru că Satan va fi legat în timpul Miei de ani (Isaia 35:8-10; Apocalipsa 20:2). Influenţa rea a lui Satan va fi restrânsă. Nici un rău social şi nici un alt rău nu va mai fi permis.

Un motiv important pentru care oamenii persistă în a face rău în timpul prezent este că ei nu sunt întotdeauna pedepsiţi imediat pentru fiecare faptă sau cuvânt păcătos. După cum a spus înţeleptul: “Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău” (Eclesiastul 8:11). Nu este oare adevărat acest lucru? De ce sunt închisorile noastre pline de deţinuţi? Din simplul motiv că oamenii recunosc că şansele de a scăpa de pedeapsă sunt mari, şi ei sunt dornici să-şi asume riscul de a fi condamnaţi. Când Cristos va fi regele care va domni, această stare rea va fi desfiinţată. În Isaia 26:9 ni se spune că atunci când judecăţile Domnului sunt pe pământ, locuitorii lumii vor învăţa dreptatea. În ziua acea Domnul nu va mai permite răul. Va fi o măsură dreaptă de pedeapsă pentru fiecare faptă şi cuvânt păcătos, şi această pedeapsă va duce la reformarea caracterului.

Pe de altă parte, conform psalmistului: “În zilele lui îale lui Cristosş, cel drept va înflori” (Psalmul 72:7). În această privinţă condiţiile de asemenea vor fi opuse celor de acum. Atunci va fi mai uşor să faci bine decât să faci rău, pe când în prezent este mai uşor să faci rău decât bine. Când judecăţile Domnului vor fi pe pământ, când fiecare faptă şi cuvânt păcătos vor fi pedepsite şi fiecare faptă şi cuvânt drept vor fi răsplătite, oamenii vor ajunge repede să recunoască iubirea, dreptatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Să ne mirăm că în acel timp “locuitorii lumii vor învăţa dreptatea”?

Credem că domnia Milenară a lui Cristos este foarte aproape, chiar la uşă; dar noi nu trebuie să înţelegem că pacea şi dreptatea perfecte vor predomina chiar de la început. Mulţi au idei false în privinţa Mileniului. Ei cred că în momentul începerii Mileniului toţi oamenii şi toate lucrurile vor fi imediat perfecte. Dar nu acesta va fi cazul. Vorbind despre noile ceruri şi noul pământ care vor fi stabilite, când Cristos Îşi va lua marea Sa putere şi va începe să domnească, profetul spune: “Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri în vârstă de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Aceasta arată că unii vor fi păcătoşi în acea Zi Milenară, şi că cei incorigibili vor avea o încercare de cel puţin o sută de ani. Apostolul afirmă clar (1 Corinteni 15:25) că Cristos “trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale”. Cu alte cuvinte, Mileniul nu va fi un timp de pace şi dreptate perfectă; va fi “ziua” hotărâtă de Dumnezeu cu scopul de a stabili pacea şi dreptatea perfectă (Faptele Apostolilor 17:31).

Mai întâi este necesar ca împărăţiile acestei lumi să fie înlăturate şi să fie stabilită Împărăţia Domnului nostru. Aceasta înseamnă că va fi un scurt timp de necaz mare. Atât Daniel cât şi Cristos îl numesc un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele (Daniel 12:1; Matei 24:21). Vedem semnele acestei strâmtorări apropiindu-se chiar acum. Fără îndoială necazul va veni, în principal prin conflictul dintre muncă şi capital. Va fi un timp de necaz mult mai mare decât Revoluţia Franceză, pentru că va fi în întreaga lume. Dar norul întunecos are o margine argintie, pentru că pe ruinele împărăţiilor prezente va fi stabilită Împărăţia lui Cristos; şi apoi “din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul”. Isaia 2:4.

Către sfârşitul Mileniului, toată omenirea va fi fost restaurată la perfecţiunea pierdută de Adam, natura umană perfectă; şi întregul pământ va fi restaurat la starea fostului paradis (vezi Faptele Apostolilor 3:21; Isaia cap. 35). Atunci, mia de ani fiind sfârşită, Satan va fi eliberat pentru o scurtă perioadă (Apocalipsa 20:3). “De ce?” vor spune unii, “aceasta va strica totul! De ce va trebui Satan eliberat după ce paradisul va fi restaurat?”

Când Adam şi Eva au fost la început puşi în grădina Edenului, ei au fost perfecţi, dar Dumnezeu i-a permis lui Satan să-i încerce. De ce? Ca să le încerce credincioşia faţă de El şi faţă de dreptate. Ei au căzut. Păcatul a intrat în lume şi prin păcat moartea; de aceea există tot suspinul, durerea şi plânsul din prezent, care au continuat timp de şase mii de ani, şi prin ele oamenii au învăţat lecţia amară că păcatul este peste măsură de păcătos (Romani 7:13). Cristos va începe în curând domnia Sa glorioasă. El va chema morţii şi toţi vor ieşi din starea de moarte. Cei care în trecut au fost părtaşi la suferinţele şi moartea lui Cristos vor lua parte la gloria Sa, şi vor domni împreună cu Cristos şi vor judeca pe toţi cei care au murit în Adam. Oamenii vor fi ridicaţi treptat până la perfecţiunea pierdută de Adam, şi apoi, după ce vor fi învăţat binecuvântările dreptăţii şi valoarea supunerii faţă de Domnul, lui Satan i se va permite să-i încerce. De ce? Pentru acelaşi motiv pentru care i s-a permis să-i încerce pe Adam şi pe Eva — să le probeze credincioşia faţă de Dumnezeu şi de dreptate. Nu ştim cât de mulţi vor cădea, dar cu siguranţă după experienţa lungă atât cu păcatul cât şi cu dreptatea, comparativ puţini îl vor urma pe Satan, pentru că toţi vor fi avut experienţa practică a iubirii şi dreptăţii lui Dumnezeu. Cei care vor cădea vor fi distruşi în moartea a doua.

Moartea a doua

Prima moarte este moartea în Adam, dar moartea a doua nu va fi în nici un sens datorită lui Adam. “În zilele acelea nu se va mai zice: „Părinţii au mâncat aguridă îpăcatş şi copiilor li s-au sterpezit dinţii”, ci fiecare îcare va muriş va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă, i se vor sterpezi dinţii!” (Ieremia 31:29, 30). În Veacul Milenar fiecare va primi o încercare individuală, şi toţi cei care vor muri, vor muri ca rezultat al propriului lor păcat, nu din cauza păcatului lui Adam. Aceasta va fi cea de-a doua moarte a lor, prima fiind cea pe care au suferito în trecut pe seama neascultării lui Adam. Romani 5:12, 18.

Moartea a doua este ilustrată ca “un iaz care arde cu foc şi cu pucioasă” (Apocalipsa 21:8), un simbol foarte puternic al unei astfel de nimiciri — o moarte din care nu va mai fi înviere: pentru că “Hristos … nu mai moare”, nu va mai fi o a doua răscumpărare a păcătoşilor (Romani 6:9). La această a doua moarte se face frecvent referire în versiunea grecească a Bibliei ca “Gheena”, unul dintre cele trei cuvinte traduse “iad” în Noul Testament englezesc. “Gheena” este forma grecească a numelui “Valea Hinnom”, valea situată imediat în afara Ierusalimului, mai jos de Muntele Sionului. Acesta a fost un loc de distrugere a gunoiului cetăţii. Focul era păzit ca să ardă constant în ea, iar pucioasa era adăugată pentru a susţine procesul distrugerii. Tot gunoiul cetăţii era aruncat în ea, precum şi corpurile criminalilor, aceasta ca să semnifice că ei nu erau vrednici de o înviere.

Vedem deci că nu este nici o idee de chin asociată cu Gheena, moartea a doua. Înseamnă o stare de distrugere pentru veşnicie. Exact aceasta spune psalmistul: “DOMNUL păzeşte pe toţi cei care Îl iubesc şi nimiceşte pe toţi cei răi” (Psalmul 145:20), nu-i păstrează în nici o stare, oricare ar fi ea.

Răsplata celor credincioşi

Pe de altă parte, celor care se vor împotrivi lui Satan şi vor fi loiali lui Dumnezeu şi dreptăţii, care Îl vor iubi pe Domnul Dumnezeul lor cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea, şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi, vor trece dincolo în veacurile care urmează, când “moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Numai cei care I se închină lui Dumnezeu în spirit şi în adevăr vor obţine starea de fericire eternă ca fiinţe umane perfecte pe un pământ perfect. Atunci, când prima domnie (a lui Adam) va fi restaurată, marele plan de mântuire al lui Dumnezeu va fi complet, şi rugăciunea cu care Domnul nostru i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage, “Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” va fi împlinită. Mesajul îngerului, “Vestea bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul” va fi împlinit. Luca 2:10.

În concluzie, sperăm că toţi vor recunoaşte faptul că deşi această restaurare pământească este o răsplată glorioasă pentru cei credincioşi, noi cei din acest Veac putem aştepta o stare mai înaltă. Serviciul nostru înţelept este să ne luăm crucea acum şi să-L urmăm pe Cristos. Dacă facem aceasta şi dacă suntem credincioşi până la moarte, vom domni cu El ca fiinţe spirituale glorioase de natură divină (vezi 2 Petru 1:4). Principala noastră cauză de bucurie va fi posibilitatea de a coopera cu Isus în a distribui toate acele minunate binecuvântări acestui pământ sărac şi blestemat prin păcat; pentru că, nu este oare mult “mai ferice să dai decât să primeşti”?

Sperăm că aceste cuvinte vă vor ajuta să înţelegeţi şi să apreciaţi Cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât înainte, şi că astfel iubirea voastră pentru Dumnezeu şi pentru dreptate va creşte.

Traducere din limba engleză.
Titlul original “Where are the dead?”
scrisă de John Edgar în 1908

Cum explicați Apoc. 21:8, unde spune că toți cei „necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua?

In acest text, ni se spune ca „cei lasi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua. Existenta unei morti inainte de a doua este clar implicata in acest verset. Pentru a intelege mai bine ce este „moartea a doua”, sa incercam sa identificam mai intai prima moarte.

Asa dupa cum aflam scris in Biblie, Adam a fost creat perfect, dar prin faptul ca a incalcat porunca lui Dumnezeu, a fost pedepsit cu moartea: „caci tarana esti, si in tarana te vei intoarce” (Geneza 3:19). De la el, sentinta mortii a trecut la intreaga rasa umana. „Asa cum in Adam toti mor, la fel, in Christos, toti vor fi inviati” citim in 1 Corinteni 15:22. Niciunul nu este scutit de ea. Aceasta este prima moarte, care vine peste orice om nascut in lume.

Dar, dupa cum tot acest verset ne spune mai departe, „in Christos, toti vor fi inviati”. Daca prima parte a versetului vedem ca se indeplineste, atunci si a doua se va indeplini negresit. In mare parte din misiunea sa pe pamint, Isus a vorbit si a invatat pe oameni despre Imparatia lui Dumnezeu. Ba, mai mult, cand discipolii i-au cerut sa ii invete cum sa se roage, El incepe aceasta rugaciune cu urmatoarele randuri pline de miez: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ!”

Aici vedem ca el ne invata sa ne rugam pentru venirea Imparatiei, timpul de restaurare al tuturor lucrurilor. Acest timp va veni ca rezultat al sacrificiului lui Isus. Isus da tuturor oamenilor o sansa la viata vesnica prin faptul ca a murit pentru Adam, si implicit pentru noi, el fiind un echivalent exact pentru Adam in starea acestuia perfecta initiala. Isus murind ca rascumparator, a satisfacut dreptatea perfecta a lui Dumnezeu.

Imparatia aceasta, in care „in Christos, toti vor fi inviati” si in care Satan va fi legat pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:2), va servi pentru restaurarea omenirii la starea inainte de caderea lui Adam, si la o relatie de impacare cu Dumnezeu. Aceasta Imparatie de o mie de ani va fi o scoala a dreptatii pentru toti oamenii veniti in lume, o scoala in care legea lui Dumnezeu va domni pe tot pamintul.

Referitor la aceasta, in Isaia 2:3 si Mica 4:2 citim: ‚Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.’ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim, cuvântul Domnului.” Este clar ca aceast verset nu si-a avut inca indeplinirea. Nu vedem inca popoarele pamintului sa fie doritoare sa ia cuvantul Domnului ca indrumator si nici nu vedem inca legea Domnului iesind din Ierusalim.

Cand aceasta frumoasa perspectiva va lua fiinta, cunostinta despre Dumnezeu va umplea tot pamintul. Nimeni nu va mai putea zice ca nu a auzit despre El.  Ieremia descrie acest timp in termeni lipsiti de ambiguitate: “Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul” (Ieremia 31:34).

Ieremia 31:29-30 face urmatoarea declaratie referitor la acest timp: „În zilele acelea nu se va mai zice: ‚Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii’, ci fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor strepezi dinţii!” Deci, acesta va fi timpul in care fiecare va trebuie sa aleaga pentru el insusi, in deplina cunostinta si ghidat de o lumina deplina, ascultarea de Dumnezeu sau neascultarea, viata sau moartea.

Dumnezeu, in marea lui mila si condus de dreptate si iubire, nu da nimanui o sentinta inainte ca persoana primind sentinta sa inteleaga perfect ce alege. Azi, omenirea este orbita de minciuna si inselaciunea lui Satan. In viitor cand influenta lui Satan va fi indepartata, fiecare va alege in deplina cunostinta de cauza.

Mai departea, aflam scris in Apocalipsa 20:7 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat si va iesi din temnita lui sa insele neamurile …” Aceasta va fi cu scopul de a incerca credinta tuturor. Cei care vor urma pe Isus dintr-o inima sincera, vor trai pe veci, dar cei care il vor fi urmat doar formal, nu din convingere, vor cadea la acest test. Acestia vor fi pedepsiti cu „moartea a doua”, aceasta fiind moartea din care nu mai este intoarcere. Aceasta este de fapt anihilare, opusul vietii, lipsa de viata.

Tot in Apocalipsa vedem ca moartea a doua este si destinul ingerilor cazuti si chiar si a lui Satan. Aceasta o citim in Apocalipsa 20:10: „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos.” Mai departe, 4 versete mai jos, aflam ce este acest iaz: “ Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua” (Apocalipsa 20:14).

Acum, in mod logic, ar putea urma intrebarea: „Exista un avantaj in a urma pe Isus astazi, in aceasta lume rea, inainte de stabilirea Imparatiei si inaine ca Satan sa fie „legat” si influenta lui asupra indivizilor oprita?” Da, desigur, raspunsul la aceasta intrebare este unul puternic afirmativ. Adevaratii credinciosi, care cu sinceritate cauta si urmeaza legea Domnului in ziua de azi, vor avea o inviere la viata si rasplata, si nu la judecata. Ei sunt cei carora li se promite ca a doua moartea nu va avea nici o putere asupra lor. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” Apocalipsa 20:6.

Ce minunata perspectiva! Ce promisiune frumoasa astepta pe cei care de bunavoie isi predau viata Lui! Sa domneasca impreuna cu Christos, si sa stea pe tronul Lui!  Dumnezeu doreste ascultare mai mult decat sacrificiu si el astepta de la noi sa il slujim manati de iubire si nu de frica mortii!

Ca intarire la acest subiect, mai putem observa in Biblie ca moartea adamica, sau cea dintai, este numita de multe ori „somn”, dar cu privire la moartea a doua aceasta comparatie nu se foloseste niciodata. De ce? Pentru ca tot asa precum va exista o ridicare din somn, tot asa va exista o sculare la viata din prima moarte. Dar nu din a doua. Moartea a doua nu este un somn pentru ca nu exista niciunde o speranta a ridicarii din aceasta moarte.

 

De aceea este scris: «Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu». Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.” – 1 Corinteni 15:45 – Partea 2

După cum toţi vom fi de acord, Cuvântul inspirat este o comoară de învăţături date nouă atât direct, literal, cât şi indirect, simbolic. De felul acestora din urmă sunt pildele, tipurile, umbrele, metaforele, alegoriile, comparaţiile. De exemplu, primele două soţii ale lui Avraam, Sara şi Agar, reprezintă două legăminte (Gal. 4:24-26). Adam, Isaac, Melchisedec, Moise, Aaron şi alţii, Îl reprezintă pe Domnul nostru în diferitele Sale roluri şi funcţii. Apoi Legea lui Israel, Cortul Întâlnirii din pustie, jertfele de animale, sunt tipuri şi umbre (Evrei, cap. 7, 8. 9, 10) ale „bunurilor viitoare”, din Veacul Evanghelic.

În Geneza 2:18, 21, 22 citim: „Şi Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el. … Atunci Domnul Dumnezeu … a luat una din costale lui … . Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.” Din Adam a venit în existenţă întreaga specie umană, după cum viaţa fiecărei fiinţe porneşte de la tată. Mama Eva n-a fost creată deci cum a fost creat Adam, ci a fost luată din Adam, dar ea le-a întreţinut viaţa şi i-a născut pe primii urmaşi ai lor şi astfel specia s-a propagat. Cu acest adevăr clar în minte, putem face în unele privinţe o foarte frumoasă paralelă, comparaţie, între primul Adam cu soţia sa, Eva, şi al doilea Adam, Domnul nostru, cu soţia Sa, Biserica, Mireasa, Soţia Mielului. Astfel, după cum din coasta primului Adam a fost luată Eva ca ajutor, tot aşa, din coasta sângerândă a lui Cristos, metaforic vorbind, Domnul Dumnezeu a văzut potrivit să formeze, în acest veac Creştin sau Evanghelic, o Biserică, a doua Evă pe plan spiritual, care să fie moştenitoare împreună cu Cristos şi ajutor în regenerarea promisă a speciei umane, de-a lungul „timpurilor de restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Domnul din cer, al doilea Adam, va fi El însuşi dătătorul vieţii omenirii la înviere, în Împărăţia Sa (Is. 9:6, 7), fiindcă El a murit pentru omenire, cumpărând-o cu sângele Său preţios. Biserica însă, a doua Evă, fiind în mod natural luată, aleasă din omenirea păcătoasă, va fi pregătită să-i ajute ca o mamă pe aceia care vor vrea, oferindu-le „apa vieţii fără plată” (Apoc. 21:17), ca să se ridice treptat la chipul lui Dumnezeu pierdut de primul Adam, şi astfel să trăiască veşnic.

Ce spune Biblia despre răpire, când va avea loc, cum va fi?

Cuvântul ”răpire’’ îl găsim în Scriptură în 1 Tes. 4:17: ”Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul’’. Aici Pavel se referă la speranţa binecuvântată şi mult aşteptată a sfinţilor Domnului de-a lungul veacurilor creştine cu privire la înviere. Ioan 14:3: „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi”. ”Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine’’ – aceasta este una din principalele bucurii aşteptate de către fiecare Creştin adevărat, şi Pavel ne explică cum se vor realiza aceste lucruri, ordinea acestora, deoarece aflăm că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduelii’’ – 1 Cor. 14:33.

Referindu-se  la „cei care au adormit în El” , apostolul clarifică că atunci când Domnul se va întoarce „din ceruri’’ (1 Tes. 1:10),  „mai întâi vor învia cei morţi în Cristos’’ (1 Tes. 4:16)  și „noi cei vii, cari vom rămânea până la venirea  Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi”. „Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (versetele 14,16). Deci întâi înviază credincioşii care au murit, şi apoi, în continuare, nu în acelaşi timp, ci doar după aceasta – „noi cei vii în timpul prezenţei Domnului (aici în textul originalul grecesc se află cuvântul grecesc „parousia’’, care  înseamnă prezenţă)”, „nu o vom lua înaintea celor adormiţi’’ ci „vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, ne vom alătura lor „împreună”, în acelaşi loc nu în acelaşi timp, în armonie cu acelaşi sens al locului, pentru cuvântul „împreună’’, folosit de Apostol în 1 Tes. 5:10: „care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El’’.

Acest loc, „în văzduh” unde „sunt răpiţi” „împreună” toţi cei credincioşi la timpul fiecăruia conform ordinii Dumnezeieşti, este acelaşi „văzduh”, sau casa lui Satan, unde Satan domneşte nevăzut ca „domn al puterii văzduhului’’ – Efes. 2:2, şi în care „văzduh’’ sau casă, Isus se întoarce ca Împărat pentru a-şi stabili Împărăţia şi „a-l birui”  (Luca 11:22), „a-l lega” (Matei 12:29; Apoc. 20:2) şi „a-i împărţi prăzile” (Luca 11:20-23; Isaia 53:12).

Acei care sunt vii în timpul când Domnul se întoarce nu mai au nevoie să doarmă pentru a aştepta în somnul morţii venirea Domnului, căci El fiind deja venit, nu mai e nevoie de aşteptat, ceea ce ne declară apostolul în 1 Cor. 15:51, 52: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într’o clipă, într’o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă (aceeaşi trâmbiţă din 1 Tes. 4:16 şi Matei 24:31). Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi”. Şi mai sus în context, apostolul ne explică detaliat despre această schimbare „în nemurire” şi în „trup ceresc” sau „duhovnicesc”, şi anume: pentru ca schimbarea să aibă loc, nu poate fi altfel decât dacă nu „este semănat trup firesc” şi „înviază trup duhovnicesc„ şi „ce semeni tu, nu înviază, dacă nu moare mai întâi” – vers. 37, 44, 42, 54.

Ceea ce este sumarizat şi în strânsă armonie cu declaraţia din versetul 50: „Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea”.

Deci schimbarea este prin moarte: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă’’ (Ioan 12:24). Şi Domnul confirmă lui Ioan în Apoc.3:10, cum putem căpăta coroana nemuririi: „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii”. Căci numai dacă ne „pierdem viaţa” pentru Isus şi Evanghelie, putem „câştiga viaţa” (Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 17:33). De asemenea dacă vrem să fim urmaşi adevăraţi ai Domnului, conform 1Ioan 2:6: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”, ca să fim printre cei care să fie răpiţi trebuie să ţinem minte că „Ucenicul nu este mai pe sus de învăţătorul său, nici robul mai pe sus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui’’ – Matei 10:24,25.

Să trăim deci şi să fim „ca Domnul”! Vrem să fim ca Domnul nostru? să mergem până la capăt ca El – până la moarte ca EL „ca domnul lui” (vers. 25). Sau suntem noi mai mari sau mai presus de Domnul ca să fim schimbaţi fără să murim cum s-a întâmplat cu El? (Ioan 13:16, 15:20). Deci ca să fim urmaşi în mod desăvârşiţi ai Domnului, vom fi ca El chiar şi urmându-l în moarte: „Ucenicul nu este mai pe sus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui” (Luca 6:40).

V-aţi gândit vreodată de ce apostolul Pavel în textul în discuţie de la 1 Tes. 4:15-17, consideră atât de vrednic de menţionat şi de explicat, încât se străduie să detalieze că: mai întâi învie credincioşii morţi şi apoi sunt răpiţi cei vii? ce importanţă are această ordine, de ce îi acordă atâta atenţie? Dacă nu ne-ar indica el această ordine în mod special, care ar fi deosebirea? Ce nu am şti noi, ce ni se comunică aici? Fără această explicare n-ar fi logic şi clar conform altor scripturi că atunci când vine Domnul, unii credincioşi cu siguranţă vor fi deja morţi şi alţii vii.  Fie 1). întâi vor învia cei morţi şi se vor alătura Domnului şi apoi cei vii; fie 2). întâi se vor alătura cei vii la Domnul, după care fapt, vor învia şi cei morţi? De ce a fost atât de important să ne comunice că se va împlini scenariul  nr.1?

Răspunsul îl găsim în Apoc. 14:13, unde scrie: „Şi am auzit un glas din cer, care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii, cari mor în Domnul!„ -„Da”, zice Duhul „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”. Deci Pavel ne explică faptul că, pentru cei „care mor în Domnul’’ este un moment „de acum încolo’’, adică de la întoarcerea Domnului, când, după cum am remarcat cuvintele Apostolului mai sus, nu le va mai fi necesar să aştepte în somnul morţii, „ei se vor odihni de ostenenile lor’’ şi „faptele lor continuă (din originalul grecesc)’’. Deci Pavel a vrut să ne clarifice că de la a doua venire a Domnului cei care sunt morţi „în Domnul’’ sunt înviaţi şi cei care de atunci încolo „mor în Domnul’’, în impul prezenței Sale, sunt îndată „răpiţi’’ schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi’’ (1 Cor. 15:52), şi fiind îmbrăcaţi în slavă şi nemurire „faptele lor continuă’’ fără „osteneală’’ şi fără aşteptare.

Acesta este unicul sens în care putem înţelege cu privire la cei „care mor în Domnul’’ că „de acum încolo faptele lor continuă”. „se vor odihni de ostenelile lor”, spre deosebire de cei care au murit până la întoarcerea Domnului care au trebuit să aştepte în somnul morţii.

Deci, pe scurt: răpirea celor care sunt vii după ce Domnul se întoarce, sau schimbarea spre starea cerească, are loc într-o clipă, într-o clipeală din ochi pentru fiecare care „moare în Domnul’’.

Isus, un dar minunat în folosul tuturor… 

“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Ioan 3:16

Dumnezeul cel atotputernic, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos este izvorul oricărui dar bun şi desăvârşit.

Dintre toate darurile Sale, cel mai mare dar pentru noi este acela că ne-a dat pe fiul Său ca mântuitor.

Este vrednic de remarcat, că toţi creştinii recunosc că moartea şi învierea Domnului Isus sunt punctele centrale ale operei de mântuire a omului şi constituie bazele credinţei creştine (Ioan 3:16, 1 Ioan 2:2).

Ne întrebăm însă, de ce oare a fost necesar să moară Isus pentru omenire?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în Biblie, considerând-o în totalitatea sa de inspiraţie divină.

Datorită neascultării, părintele nostru Adam a fost condamnat la moarte, această condamnare trecând asupra tuturor urmaşilor săi (Romani 5:12).

Pentru ca Adam şi urmaşii săi să poată fi răscumpăraţi (eliberaţi) din sentinţa morţii, trebuia să se plătească un preţ egal: un om desăvârşit pentru un om desăvârşit (cum a fost Adam înainte de cădere) — Exod 21:23. Deoarece nu era nici un om perfect pe pământ, Dumnezeu în marea Sa iubire a pregătit acest preţ corespunzător în persoana fiului Său, Isus. Astfel, Isus a lăsat mărirea cerească (2 Corinteni 8:9), a venit aici pe pământ şi a murit, “El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi” (1 Petru 3:18), pentru a câştiga omului drepturile pierdute: viaţa, fericirea şi domnia asupra pământului, pe care le-a avut la început (Genesa 1:28). Despre acest fapt Isus ne spune că “Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Luca 19:10), iar marele apostol Pavel spune că prin harul lui Dumnezeu “El   să guste moartea pentru toţi” (Evrei 2:9).

Ce valoare are pentru omenire moartea şi învierea Domnului?

Mulţi creştini cred că Isus a gustat moartea numai pentru cei care, în această eră creştină, acceptă pe Isus ca Mântuitorul lor, motiv pentru care toţi aceştia vor primi răsplată cerească. În cazul acesta ce se va întâmpla cu milioanele de oameni care au trăit înainte de Isus sau cu cei care au o altă religie decât cea creştină?

În baza autorităţii Bibliei, noi susţinem că în această eră creştină are loc o alegere şi mântuire prin credinţă, în condiţii nefavorabile, a unui popor deosebit despre care Isus spune că este compus dintr-un număr mic: “îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află” (Matei 7:14). Numai acestora le este promisă schimbarea naturii umane în natură spirituală, spre a fi pentru totdeauna cu Domnul în cer (Ioan 14:2).

Pentru restul omenirii Dumnezeu n-a intenţionat să-i schimbe “locuinţa” de pe pământ în cer. Dimpo-trivă, omul a fost creat pentru pământ şi urmează ca pământul să fie transformat pentru a deveni o “locuinţă” perfectă pentru om (Ezechiel 36:35).

Ar fi în totală contradicţie cu minunata însuşire a lui Dumnezeu — iubirea — dacă am crede că învierea celorlalţi oameni, care nu fac parte din cei aleşi, ar fi numai cu scopul de a-i pedepsi şi încă cu un chin veşnic pentru păcate comise “în vremurile trăite în neştiinţă” (Faptele Apostolilor 17:30).

Apostolul Ioan spune despre Isus: “Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). Fără îndoială, “Lumina”   n-a luminat pe cei dinainte de Isus, după cum nu toţi au fost luminaţi nici în cursul erei creştine (Matei 11:25; 13:11). Rezultă, deci, că în acord cu dreptatea şi iubirea absolută a Creatorului, El va da posibilitate tuturor să dobândească viaţă veşnică în Împărăţia de o mie de ani, sub conducerea gloriosului Rege al Regilor, Isus (Apocalips 20:2,6; 19:16; Daniel 7:27). De aceea luminarea tuturor popoarelor şi ajungerea lor, treptat, în condiţii favorabile, la cunoştinţa adevărului, face parte din programul divin de readucere a omenirii la starea de perfecţiune pierdută în Eden. “Despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime” (Faptele Apostolilor 3:21).

Iată câteva profeţii care ne vorbesc despre acest timp binecuvântat, ca fiind singurul remediu în vederea eliberării creaturii gemânde: “Nu se va face nici un rău … pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele ca-re-l acopăr” (Isaia 11:9), “… oamenii vor înflori în cetăţi ca iarba pământului” (Psalmul 72:16), “… după cum pământul face să răsară lăstarul lui … aşa va face Domnul Dumnezeu, să răsară mântuirea şi lauda, în faţa tuturor neamurilor” (Isaia 61:11).

S-au îndeplinit aceste preziceri profetice până în prezent? Este evident că nu. Pentru aceasta, noi creştinii “studenţi în Biblie” aşteptăm înnoirea tuturor lucrurilor (Matei 19:28) pe acest pământ, binefăcătoare pentru toţi cei care vor respecta legile divine, venite atunci din Sion (Isus cu Biserica — Apocalipsa 20:6) şi cuvântul lui Dumnezeu venit din Ierusalim (Mica 4:2, Isaia 2:3).

Realizarea acestor scopuri divine va convinge pe fiecare om că, într-adevăr, Isus este cel mai minunat dar făcut vreodată omenirii.

 

Cum sa devii crestin

 

A realiza cum sa devii crestin este cea mai mare descoperire din viata ta! A deveni crestin este mai mult decat sa apartii unei biserici sau sa spui o rugaciune. Este o relatie personala care va dura toata vesnicia. Stii ce ti se va intampla in momentul cand vei muri? Unde te vei afla? Care iti este destinatia? Exista doar doua destinatii – si amandoua sunt vesnice: Iti vei petrece vesnicia ori in cer, ori in iad. Unde vei fi tu?Vesnicia in cer – Aceasta destinatie este rezervata celor care accepta darul lui Cristos, viata vesnica. Contrar credintei populare, cerul nu este pentru cei care merg la biserica, pentru cei evlaviosi, sau “oamenii buni”. Singura conditie este sa primesti darul mantuirii al lui Dumnezeu.

Vesnicia in iad este rezervata pentru cei care Il resping pe Isus Cristos si Vestea Sa Buna. Biblia rezuma mesajul acestei Vesti Bune in felul urmator: “… Cristos a murit pentru pacatelee noastre, dupa Scripturi; a fost ingropat, si a inviat a treia zi, dupa Scripturi” (1 Corinteni 15:3b-4). Iadul este descris in Biblie ca un iaz cu foc si pucioasa.

Cum sa devii crestin – cercetarea faptelor

Biblia explica cum sa devii crestin in termeni foarte simpli:Trebuie sa intelegi ca toti au pacatuit si nu pot trai dupa standardul de sfintenie al lui Dumnezeu. Romani 3:23 spune: “Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.”

Trebuie sa intelegi ca pedeapsa pentru pacat este moartea. Romani 6:23 afirma: “Fiindca plata pacatului este moartea; dar darul fara plata al lui Dummnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru.”

Trebuie sa primesti darul lui Dumnezeu sa fie Cap,sa devii Una cu El,prin credinta care izvoraste din Dragostea Lui

 

. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau, Isus Cristos, sa moara in locul nostru, ca sa fim despartiti de iad. Romani 5:8 spune: “Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Cristos a murit pentru noi”. Conform invataturii Bibliei, nu este nevoie sa recurgem la vreo formula religioasa sau sa facem mai multe fapte bune decat rele. Dumnezeu ofera darul Sau in mod liber tuturor celor ce Il roaga. “Fiindca oricine va chema numele Domnului, va fi mantuit” (Romani 10:13).

Cum sa devii crestin – siguranta 100%

Odaca ce descoperi cum sa devii crestin si apoi accepti darul lui Dumnezeu, Biblia spune ca poti fi 100% sigur de destinatia ta vesnica.

 

1 Ioan 5:11-13 spune: “Si marturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata. V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi, care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu, aveti viata vesnica.”

 

Esti sigur ca iti vei petrece vesnicia cu Dumnezeu in cer? Daca nu, atunci aceasta este o decizie ce nu poate fi amanata.

Sa devii crestin

 

Sa devii astazi crestin!

Cum pot deveni crestin? Dupa ce ti-ai pus toate intrebarile, ai cantarit toate evidentele si ai analizat toate argumentele, in cele din urma te vei confrunta cu intrebarea fundamentala pe care a pus-o Domnul Isus ucenicilor Sai in Matei 16:15:

 

“Dar voi cine ziceti ca sunt?”

 

Simon Petru I-a raspuns:

 

“Tu esti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”.

 

Care este raspunsul tau?

 

Daca ai ajuns la aceeasi concluzie ca si Simon Petru, atunci mai ai cativa pasi pana la a avea o relatie personala cu Dumnezeul nostru iubitor. Aceasta este speranta noastra sincera si rugaciunea ca fiecare sa ajunga la aceasta concluzie, fiindca stim ca adevarata fericire, bucurie si pace vin doar atunci cand recunoastem scopul existentei noastre si predam vointa noastra Creatorului nostru. Asa cum vei vedea, crestinismul nu este bazat pe vreo cladire religioasa, formula sau ritual, ci inseamna pur si simplu sa crezi cu adevarat in inima ta.

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.