Domnilor creştini de pretutindeni, a sosit ziua să nu va mai senzualizati ca iepurii! Aduceţi pe lume numai copii ai făgăduinţei… căci “nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi că sămânţa.” (Rom.9/8) Fi ţi mai înţelepţi decât şerpii globalişti, fesenisti, comunişti, deci satanişti, căci aceştia vă vor ţepui pruncii şi…” În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.” (Ap.9/6); Faceţi-vă una, nu doar cu plăcerile de o clipă ale senzualităţii ci, prin botezul în Moartea Lui (Rom. cap.6) faceţi-vă UNA cu răstignirea Lui, ca să puteţi învia, rodi şi veşnici dimpreună cu El… Primiţi moartea Lui -Dumnezeiască, pentru a vă elibera de orice poftă…” Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” (Ioan 12/24)…” Creştin” ce eşti! “Ce semeni tu nu învie, dacă nu moare mai întâi.” (1 Cor.15/36) etc

Nu va mai lăsaţi  învăţati de nici o şcoală, filozofie, ştiinţă, politică sau religie, pentru că toţi ne vor preş pentru ei… Iată contrastul dintre roada „educaţiei” lor şi educaţia Învăţăturii Dumnezeieşti a fiecăruia … prin Duhul lucrării Lui (Isaia 61)…Globalizarea pornografiei şi fesenizarea lumii: cauze, efecte şi soluţii

 Oamenii străini de Dumnezeu, rănesc şi omoară din priviri, gesturi, dar şi cu vorba… Scopul şi  semnele distinctive ale omului născut din nou… Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu… Ferice de cei cu inima curată… Ferice de cei milostivi… Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire… Ferice de cei blânzi… Ferice de cei ce plâng…Ferice de cei ce plâng… Ferice de cei săraci în duh…Oferta lui Dumnezeu

Nu va mai lăsaţi  învăţati de nici o şcoală, filozofie, ştiinţă, politică sau religie, pentru că toţi ne vor preş pentru ei… Iată contrastul dintre roada „educaţiei” lor şi educaţia Învăţăturii Dumnezeieşti a fiecăruia … prin Duhul lucrării Lui (Isaia 61)

 

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” În vremea în care trăim, avem nevoie mai mult ca oricând de oameni peste care să se odihnească Duhul Domnului. În aceste timpuri din urmă, există o nevoie disperată de lucrători ai lui Dumnezeu cu ungere specială din partea Duhului Sfânt, pentru a face faţă atacurilor furibunde ale celui rău şi pentru a împlini lucrarea de zidire a Bisericii, în vederea pregătirii întâlnirii cu Domnul Isus. Avem nevoie stringentă de oameni cu discernământ şi autoritate în ce priveşte lumea spirituală, şi cu pasiune de a recupera, ridica, proteja şi zidi pe cei cu inima zdrobită şi mâhnită. Este imperios necesară ridicarea unor lucrători care să fie mistuiţi în suflet de acelaşi foc care L-a mistuit pe Domnul Isus.
Slujirea omului peste care se odihneşte Duhul Domnului, şi care poartă pe capul său Ungerea divină, poate fi descrisă prin aceleaşi cuvinte prin care este descrisă lucrarea Domnului Isus în Isaia capitolul 61. În ce priveşte realizarea mântuirii, lucrarea Domnului Isus este unică şi irepetabilă, însă în sensul propagării ei, ea reprezintă modelul fiecăruia dintre noi. Ni se cere să facem lucrările Lui şi să fim călăuziţi de acelaşi Duh cu al Său. În Ioan 14:12 Domnul Isus spune următoarele cuvinte: ,,Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl”. Haideţi în continuare să descoperim din textul Scripturii direcţiile principale de slujire ale omului care are peste el Duhul Domnului şi care poartă pe capul său Ungerea divină:
1.Îmbogăţirea celor săraci.(să vestesc săracilor Evanghelia)
Întreaga lume pierdută este o lume săracă. Lucrul acesta nu se datorează Dumnezeului creaţiei, ci faptului că noi nu am păzit Edenul încredinţat spre păstrare şi am fost jefuiţi de către cel mai mare hoţ al universului. Numele său este diavolul: hoţul care nu vine decât să fure să junghie şi să prăpădească. De aceea există în lume atâta lipsă, criză, nevoie şi neajunsuri de tot felul. Însă cele mai mari valori care ne-au fost furate nu sunt banii, nici proprietăţile funciare, mobiliare sau imobiliare, ci sufletul, viaţa, trupul, mintea, libertatea, pacea, familia şi fericirea. Dar Domnul Isus, dupăcum spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 8:9, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogăţiţi. A hrănit pe cei flămânzi, a vindecat pe cei bolnavi, a plâns împreună cu cei ce plâng, a mângâiat pe cei întristaţi, a iertat pe cei vinovaţi şi a graţiat pe cei condamnaţi. Ne-a adus Pâinea care se coboară din cer, şi ne-a turnat în suflet Apa Vieţii, care stâmpără setea cu adevărat. Viaţa Sa a fost exemplul cel mai concludent de modestie, ca să ne arate faptul că adevăratele comori nu sunt cele trecătoare ci sunt cele veşnice. Aceste bogăţii le avem în Isus Hristos şi le primim prin Evanghelie. Omul care are peste el Duhul Domnului, este un îmbogăţit al lui Hristos şi are pasiunea de a îmbogăţi şi pe alţii. El este un îndrăgostit de Hristos şi de Scripturi; sursa bogăţiei lui. El este gata să deschidă atât punga cât şi Scriptura pentru a îmbogăţi pe cei săraci.
2.Vindecarea celor cu inima zdrobită.(să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită) Există în jurul nostru oameni cu inima zdrobită şi mâhnită, care au ajuns să se hrănească cu lacrimi şi suspine, mai mult decât cu pâine şi apă. Şi acestea se întâmplă din cauza păcatului, necazurilor, problemelor, ispitelor şi altor suferinţe cauzate de vrăjmaşul nostru diavolul. Cel care are peste el Ungerea divină este preocupat să vindece astfel de inimi. Veniţi cu mine în Isaia 61, ca să vedem, prin modelul Domnului Isus ce presupune această lucrare de vindecare a celor cu inima zdrobită:
-a da cunună împărătească în loc de cenuşă. (v3) Când fratele meu îşi pune cenuşă în cap, şi se smereşte ca urmare a pocăinţei pentru păcatele sale, Duhul Domnului mă îndeamnă să îl spăl cu grijă şi în locul cenuşii să îi pun pe cap o cunună împărătească. Modelul nostru de comportament, este cel al Tatălui faţă de fiul risipitor, întors acasă în zdrenţe. ,,Dar tatăl a zis robilor săi: Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit. Şi au început să se veselească. (Lc.15:22-24)
-a da un untdelemn de bucurie în locul plânsului. (v3) Când fratele meu varsă lacrimi, datorită păcatului sau necazurilor prin care trece, Duhul Domnului mă învaţă să îl mângîi până când acestea vor înceta, şi apoi să îl ajut spiritual până când va începe să zâmbească şi să se bucure. Aşa procedează şi Domnul cu mine, iar El doreşte ca şi eu să fiu o unealtă prin care să facă această lucrare şi faţă de alţii.
-a da o haină de laudă în locul unui duh mâhnit. (v3) Când fratele meu este mâhnit, deprimat, amărât şi îndurerat, datorită înşelăciunii celui rău, Duhul Domnului mă îndeamnă să îl laud, să îi apreciez pocăinţa, şi să îl îmbrac în demnitate ca şi cu o haină.
-a da cinste în loc de ocară. (v7) Când fratele meu a ajuns de ocara lumii, Duhul Domnului mă îndeamnă să îi dau cinste, să ajut la refacerea imaginii sale ştirbite şi să apreciez tot ce este pozitiv în el.
-a da veselie în locul ruşinii. (v7) Când faţa fratelui meu se umple de ruşine, când nu mai are curajul să iasă în lume, Duhul Sfânt mă învaţă să ajut cu tot ce îmi stă în putinţă la îndepărtarea ruşinii ca să ajungă din nou să se veselească în Domnul.
3.Eliberarea celor stăpâniţi de diavolul.(să propovăduiesc robilor de război slobozirea) Cel mai mare război purtat vreodată n-a fost nici primul, nici al doilea mondial, ci războiul dintre Dumnezeu şi diavolul. Iniţiatorul acestui război este diavolul împreună cu duhurile rele, şi prin înşelăciune i-a luat în captivitate pe toţi oamenii. Biblia vorbeşte de o diversitate de soiuri de duhuri rele: -duh de gelozie ( Numeri:5:14), -duh rău (Judec.9:23…), -duh de minciună ( 1Împ.22:23), -duh de ameţeală (Isaia 19:14), -duh de adormire (Isaia 28:6), -duh de curvie ( Osea 5:4), -duh necurat (Mc. 1:23), -duh mut (Mc.9:17), -duh mut şi surd (Mc.9:25), -duh de neputinţă (Lc. 13:11), -duh de ghicire (Fap. 16:16), -duh de gîlceavă (Rom. 2:8), -duh de robie ( Rom.8:15), -duh de adormire (Rom. 11:8), -duh de ceartă ( Filip.1:15), -duh de slavă deşartă ( Filip. 2:3), -duh de tulburare ( 2 Tes. 2:2), -duh de frică (2Tim. 1:7), -duh de răzbunare (Lc.9:55), -duhul lui anticrist (1Ioan4:3), -duh de răzvrătire (Deut.31:27), -duh care chinuieşte (1Sam.16:14), -duhul lumii (1Cor.2:12), -duh care lucrează acum în fiii neascultării (Efes.2:2), -duhuri de răutate (Efes.6:12), -duhuri înşelătoare (1Tim.4:1), -duhul rătăcirii (1Ioan4:6), -duhuri care fac semne şi minuni (Apoc.16:14).
Mântuire înseamnă trecerea din împărăţia întunericului, în împărăţia Fiului dragostei Sale. Omul lui Dumnezeu care are plinătatea Duhului peste viaţa sa, are discernământ spiritual în a identifica prezenţa unui astfel de duh rău, şi are puterea de a i se împotrivi. El nu luptă împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva duhului care ţine în captivitate carnea şi sângele. Chiar şi ucenicilor a trebuit să li se spună într-o împrejurare că sunt însufleţiţi de un alt duh decât Cel care vine de la Dumnezeu, cu atât mai mult putem cădea noi în această capcană. Capacitatea deosebirii duhurilor implică o bună cunoaştere a modului lui Dumnezeu de a lucra, un dar spiritual special de deosebire a duhurilor de la Duhul sfânt, cât şi perceperea falsurilor subtile introduse de cel rău pentru a duce în rătăcire. Isaia 61 poate constitui un test de deosebire a duhurilor. Capacitatea de a te împotrivi duhurilor rele presupune îmbrăcarea armăturii din Efeseni 6, putere specială de la Duhul Sfânt, şi disponibilitatea la a lupta prin post şi rugăciune. Omul care are Ungere divină se luptă cu duhuri rele pentru eliberarea sufletelor prinse în captivitate.
4.Deschiderea ochilor orbiţi de diavolul.(orbilor căpătarea vederii)
Conform cu Ioan capitolul 9, orbirea fariseilor era mai cumplită decât orbirea celui vindecat de Mântuitorul. Există o orbire mai cumplită decât aceea a unui nevăzător, şi anume aceea produsă de către diavolul cu scopul de a duce suflete în rătăcire. Noi toţi ne-am născut orbi, şi n-avem nici o vină pentru aceasta. Vina noastră este dacă nu venim la lumină. În Ioan 3:19-21 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă Sunt făcute în Dumnezeu.” Iluminarea se realizează în urma rugăciunii în prezenţa lui Dumnezeu şi prin Cuvânt. Elisei s-a rugat lui Dumnezeu ca să i se deschidă ochii slujitorului său şi să vadă. Pavel s-a rugat pentru biserica din Efes prin următoarele cuvinte: ,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efes.1:17-21) Psalmistul deasemenea spune: ,,Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.” (Ps.119:105) Iată deci din aceste versete biblice lucrurile care condiţionează căpătarea luminii spirituale: rugăciunea, Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos, Duhul Sfânt. Omul care are Ungere divină, în primul rând, el are ochii deschişi şi vede bine. Un orb nu poate călăuzi pe un alt orb, deoarece se vor poticni şi vor cădea amândoi în groapă. În al doilea rând, omul plin de Duhul Sfânt este preocupat să călăuzească şi pe alţii spre lumină. El este un om al rugăciunii, mijlocind înaintea lui Dumnezeu pentru toţi cei care au probleme de vedere. El este un om al Scripturii, cunoscând Cuvântul care se aplică în fiecare situaţie dată. El este plin de Duhul Sfânt, într-o relaţie strânsă cu Domnul Isus Hristos, primind călăuzire divină la fiecare pas pe care îl face.
5.Despovărarea celor apăsaţi.(să dau drumul celor apăsaţi) În jurul nostru există oameni apăsaţi de tot felul de poveri. Poveri ale păcatului şi ale vinovăţiei conştiinţei. Poveri ale fricii şi ruşinii. Poveri trupeşti, materiale sau relaţionale. Omul care are Duhul Domnului peste el, ajută cu tot ce poate la despovărarea celui apăsat. El devine batista care şterge lacrima de pe obrajii celui ce plânge, umărul care se apleacă şi care preia o parte din povara celui prăbuşit, ochiul care priveghează la căpătâiul celui bolnav, faţa care zâmbeşte celui întristat, cuvântul care mângâie pe cel rănit, buzunarul care plăteşte nota de plată a celui sărac, spinarea care preia loviturile pedepsei celui condamnat, mâna care ridică pe cel căzut, şi piciorul care merge alături de cel singur.
În concluzie:
Există prea mulţi oameni care fac lucrarea dracului în numele Domnului. Am făcut-o şi eu prea multă vreme. Am rănit prea multe suflete cu Biblia în mână, mânat de cele mai bune intenţii. Am lucrat prea mult din duh de ceartă sau de slavă deşartă. Chiar dacă nu am cerut foc din cer ca fiii lui Zebedei, am aprins prea multe suflete cu focul limbii. Am fost destulă vreme negativist, pesimist şi acuzator. Am vorbit de prea multe ori despre păcat şi iad fără să plâng în hohote. Am predicat prea multă vreme despre dragostea lui Dumnezeu cu o răceală sufletească de neângăduit. Am mângâiat de prea multe ori prin cuvinte dure şi aspre total nepotrivite cu această chemare. M-am purtat de prea multe ori cu brutalitate şi grosolănie faţă de durerile şi sensibilităţile celor din jur. Am fost de prea multe ori în lucrare însufleţit de alte duhuri decât de Duhul lui Isus. ,,Doamne: lasă ca Duhul Tău Cel Sfânt să se odihnească peste mine. Dă-mi acea Ungere divină care să mă învrednicească să mă port cu sufletele oamenilor aşa cum Te-ai purtat Tu. Ajută-mă să mijlocesc pentru poporul Tău, ca Moise, fiind gata chiar să iau asupra mea pedeapsa păcatelor lor. Şi Te mai rog: ridică-Ţi o generaţie de lucrători unşi cu Duhul tău Cel Sfânt, nu cu alifiile oamenilor de lume. Fă să-Ţi simţim dulceaţa harului, măreţia slavei, şi puritatea sfinţeniei. Vrem să fim copleşiţi de minunile Tale, nu de isprăvile noastre. Vrem să fim umpluţi de Duhul Tău cel Sfânt nu de resursele noastre. Te rugăm revarsă peste secerişul Tău, ploaia târzie a rusaliilor, şi împlineşte-Ţi toate promisiunile făcute în sfânt Cuvântul Tău. Pregăteşte-Ti Biserica pentru apropiata întâlnire cu Domnul din văzduh”

 

Globalizarea pornografiei şi fesenizarea lumii: cauze, efecte şi soluţii

 

1.Cauze ale pornografiei.
Vidul existenţial cauzat de scoaterea lui Dumnezeu din viaţa omului, conduce la înlocuirea Acestuia cu depresii, violenţe, sau dependenţe de tot felul. Pornografia este unul din lucrurile cu care omul încearcă să-şi umple golul sufletului fără Dumnezeu. În ultimii câţiva zeci de ani, pornografia a cunoscut o dezvoltare şi extindere fără precedent. Există câţiva factori care au favorizat această dezvoltare, şi pe care îi vom aminti, pe scurt, în cele ce urmează:
1.1. Cultura modernă a dependenţelor.
Cultura modernă în care trăim este o cultură a dependenţelor. Oamenii s-au învăţat să depindă: fie de un tranchilizant, fie de un somnifer, de o pastilă, de o anumită substanţă, de o activitate, de jocuri de noroc, de mass-media, etc. Pornografia crează dependenţă. Ea activează în creierul uman, aceleaşi circuite neuronale, care sunt activate şi de heroină. Deci dependenţa de pornografie, este la fel de puternică ca şi dependenţa de cel mai puternic drog. Ba încă, unii specialişti spun că este mai uşor să te laşi de heroină, decât de pornografie.
1.2. Degradarea morală a societăţii nihiliste în care trăim.
Nihilismul este o filosofie despre lume şi viaţă care afirmă că existenţa umană nu are un scop obiectiv, că nu există adevăruri absolute, şi nici valori esenţiale. Nihiliştii nu cred într-un creator sau cârmuitor suprem, nici într-o moralitate sau etică adevărată. Prin urmare nu există păcat şi moralitate ci doar lucruri pe care le agreezi şi lucruri pe care nu le agreezi, lucruri care îţi fac bine şi lucruri care nu îţi fac bine. Totul este relativ şi interpretabil. Într-un asemenea context, şi pornografia nu este decât o chestiune de preferinţă, iar dependenţa de aceasta în cel mai bun caz o deviaţie de natură psihică, nicidecum un păcat. Aşadar nu ar trebui să ne mire dezvoltarea rapidă a acestei maladii.
1.3. Dezvoltarea tehnicii şi infrastructurii într-un ritm fără precedent.
Dezvoltarea telefoniei, cinematografiei, televiziunii şi a internetului, au oferit pornografiei posibilităţi nelimitate de exprimare şi propagare. Aceste structuri nu sunt rele în sine. Dezvoltarea lor a deschis căi nelimitate şi de răspândire a Evangheliei, însă într-o societate bolnavă ele sunt folosite cu precădere înspre rău. De fapt fiecare persoană are posibilitatea să aleagă în slujba cui va pune aceste cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii. Mouseul şi telecomanda sunt în mâna noastră, şi fiecare ce caută aceea găseşte.
1.4. Manipularea maselor prin mass-media.
Mulţi specialişti, afirmă că mijloacele de informare în masă sunt şi mijloacele de manipulare în masă. Oamenii puternici din spatele camerelor de filmare, urmăresc nişte scopuri precise, şi vor să-şi ducă telespectatorii într-o direcţie dinainte stabilită. Există tehnici de manipulare a maselor prin mass-media. Este cunoscut faptul că promovarea erosului constituie o metodă foarte eficientă de manipulare, iar momeala este sexul. Această formă de manipulare aduce multe venituri celor care o folosesc. Pornografia, la ora actuală este una dintre cele mai puternice şi profitabile industrii. Folosindu-se de forţa impulsului sexual, oamenii preocupaţi doar de bani, nu se mai gândesc la ravagiile pe care le produce această murdară afacere, ci doar la câştigurile pe care le pot obţine de pe urma acesteia.
1.5. Curiozitatea.
Această cauză face ravagii în special în rândul copiilor şi adolescenţilor. Există o curiozitate de a cunoaşte înainte de vreme care este situaţia cu aceste lucruri din domeniul tabu-urilor. Curiozitatea este accentuată şi pe fondul tăcerii părinţilor, bisericii sau şcolii pe acest subiect. Este greşită metoda tăcerii absolute, în faţa copiilor, asupra subiectului sexualităţii, dar la fel de greşită este şi discutarea excesivă a lucrurilor, dincolo de puterea de percepţie potrivit cu o anumită vârstă. S-a constatat că deviaţiile comportamentale sexuale au apărut şi în cazul în care subiectul a fost ţinut sub cheie, dar şi în cazul în care copilului i s-au dat prea multe informaţii înainte de vreme.
2.Consecinţe ale pornografiei.
2.1. Îţi face trupul incapabil de a îndeplini voia lui Dumnezeu.
Pornografia îţi murdăreşte mintea, ochii, şi îţi robeşte voinţa. Îţi plantează adânc în minte imagini pe care nu le vei mai putea scoate de acolo ani de zile. Acestea te urmăresc când te aşezi pe genunchi pentru rugăciune, când pui mâna pe Biblie ca s-o citeşti şi când stai pe scaun, la predică, în cadrul închinării din biserică. Acest păcat te aruncă într-o confuzie spirituală şi emoţională din care este foarte dificil de ieşit. Treptat, pornografia te înstrăinează de Biblie, rugăciune, biserică şi în definitiv de Dumnezeu.
2.2. Te face vinovat de păcatul curviei cu privirea.
În predica de pe munte, Domnul Isus pune semnul egalităţii între curvia în gând şi curvia în faptă: ,,Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu preacurveşti. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Mat.5:27-30)
2.3. Produce efectul de cascadă.
Te aruncă într-o goană după împlinire pe care niciodată nu o mai primeşti. Ce astăzi îţi produce plăcere mâine nu te mai satisface. Omul robit de pornografie are nevoie de stimulente din ce în ce mai puternice pentru a obţine plăcerea iniţială. Asta înseamnă că cel robit de pornografie se afundă din ce în ce mai mult în mocirla păcatului, cu fiecare imagine murdară pe care o acceptă în minte.
2.4. Crează în viaţa ta fortăreţe ale diavolului greu de cucerit.
Cu orice gând păcătos te deschizi pentru diavol. Fiecare imagine pornografică acceptată în minte, îi permite celui rău să mai zidească încă o cărămidă la cazemata din care te atacă pentru a te distruge definitiv şi despărţi de Dumnezeu.
2.5. Deschide uşa inimii şi pentru alte păcate.
De obicei, pornografia este păcatul care atrage după sine multe alte păcate. Pornografia merge mână în mână cu masturbarea. Curând acest păcat va afecta negativ relaţia cu alte persoane. În fiecare persoană de sex opus, vei vedea doar un obiect al plăcerii, nicidecum o persoană cu trăiri şi sentimente. Pornografia îl transformă pe cel robit într-un om posesiv, agresiv, egoist, individualist şi incapabil de relaţii profunde. Dependenţa de pornografie afectează negativ şi viaţa de cuplu. Cel afectat de acest păcat, dobândeşte înclinaţii spre perversiuni. El îşi va compara mereu partenerul de viaţă cu vedetele play boy pe care le vizionează, ceea ce va conduce la o nemulţumire permanentă faţă de aptitudinile şi performanţele fizice ale propriului partener. Dragostea va fi redusă doar la sex, plăcerea sexuală  va începe să depindă doar de stimulentele pornografice, iar violenţa împotriva femeilor va începe să crească.
2.6. Aduce blestemul lui Dumnezeu peste tine şi familia ta.
Nepăcăinţa şi stăruinţa în acest păcat aduce pedeapsa şi judecata lui Dumnezeu. Cel mai dureros este atunci când de pe urma păcatelor părinţilor încep să sufere copiii.
3. Soluţii la problema pornografiei.
3.1. Recunoaşte că pornografia este păcat.
Soluţia la orice păcat începe cu recunoaşterea acestuia. Trebuie să recunoaştem faptul că pornografia este un păcat îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Până când numim dependenţa de pornografie doar ca o deviaţie comportamentală sau o afecţiune de natură psihică nu avem nici o şansă să scăpăm de ea. Pornografia este păcat şi plata păcatului este moartea.
3.2. Recunoaşte că pornografia este o otravă pentru suflet.
Şi în pornografie ca şi în oricare alt păcat, există o plăcere de o clipă. Însă această plăcere încetează odată cu închiderea calculatorului, după care încep consecinţele devastatoare despre care deja am vorbit. Dacă ai în faţă un pahar cu apă, şi şti că în el există câteva picături de otravă, nu bei apa respectivă oricât de chinuitoare ar fi setea. Este evident faptul că trupul afectat de păcat, însetează după apa pornografiei, dar în ea există otravă de moarte, care îşi va face efectul imediat după ce o vom termina de băut. Domnul Isus vorbeşte despre o altă apă care are întradevăr capacitatea de a stâmpăra setea noastră: ,, Isus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:13-14)
3.3. Cercetează tot ce spune Scriptura în legătură cu acest subiect.
Am amintit deja cuvintele Domnului Isus din predica de pe munte, în care pune semnul egalităţii între curvia în gând şi curvia în faptă: ,,Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu preacurveşti. Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Mat.5:27-30)
Din vechiul Testament învăţăm că descoperirea goliciunii celuilalt era pedepsită cu moartea. Experienţa lui David ne vorbeşte deasemenea despre pornografie. Chiar dacă el nu era conectat la internet, tot privirea trupului dezgolit al unei femei l-a dus la dezastru. În Efeseni 5:3 Pavel ne spune că: ,,Curvia sau orice altfel de necurăţie sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi.” Asta presupune deja că aceste lucruri nu trebuie să fie nici văzute.
3.4.Caută eliberarea de duhul curviei.
Biblia vorbeşte despre duhuri de curvie. (Osea 5:4) Omul stăpânit de patima pornografiei, este sub influenţa demonică. Prin urmare soluţia trebuie căutată, nu la psihologi, ci la Dumnezeu. Trebuie să te încrezi în puterea lui Dumnezeu, nu în terapiile propuse de către nişte oameni păcătoşi. În Coloseni 2:15 Pavel spune că Domnul Isus: ,,A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.”Doar El este cel care poate porunci Diavolului să plece din viaţa celui care se pocăieşte de păcat, şi noi în Mumele Lui.
3.5. Rupe orice legătură cu păcatul acesta.
Păcatul acesta nu se biruieşte treptat ci dintr-o dată. Fă legământ ferm cu ochii tăi la fel ca Iov. Închide calculatorul şi pleacă din faţa lui ori de câte ori simţi că vine ispita. Dacă simţi că nu poţi face lucrul acesta, instalează-ţi programe de filtrare a site-urilor pornografice sau deconectează-te o vreme de la internet. Aruncă din casa, telefonul sau calculatorul tău toate materialele pornografice. Fugi de ispită ca Iosif. Cu acest gen de păcate nu se stă la taclale ci de ele se fuge. Rupe orice relaţie cu persoane care constituie pentru tine un mediu care să te ducă la păcat.
3.6. Înlocuieşte vechile activităţi păcătoase cu altele noi.
Dedică-te sportului, cititului, muncii sau altor activităţi constructive care să le înlocuiască pe cele vechi. Caută un stil de viaţă sănătos cultivând în viaţa ta rugăciunea, postul, studierea Bibliei şi părtăşia cu biserica. Poartă-te aspru cu trupul tău şi ţine-l în stăpânire. Caută să creşti mereu în relaţia cu Dumnezeu.
3.7. La nevoie cere ajutor de la un consilier creştin.
Consilierul nu poate face nimic în locul tău, dar te poate îndruma şi asista în procesul de eliberare de acest păcat.
3.8. Sfat pentru părinţi.
Este foarte important ca părinţii să supravegheze activitatea de pe internet a copiilor lor. Televizorul sau calculatorul nu trebuie lăsate într-un loc în care copilul să fie singur. Instalează programe ,,parental control” de filtrare a site-urilor cu conţinut pornografic.
În concluzie:
Pornografia este un mare flagel al moralităţii timpurilor noastre. Ea are efecte devastatoare asupra relaţiei cu Dumnezeu, asupra minţii, trupului, familiei şi relaţiilor celui dependent de ea. Partea frumoasă este că pornografia poate fi învinsă. Dumnezeu ne-a pus toate resursele la dispoziţie pentru aceasta. Se cere doar dorinţă şi fermitate. Dumnezeu să păzească familiile, copiii şi tinerii noştri de acest păcat.

Oamenii străini de Dumnezeu, rănesc şi omoară din priviri, gesturi, dar şi cu vorba

Subiectul asupra căruia aş dori să ne concentrăm atenţia în cele ce urmează se intitulează: ,,A răni cu vorba’’. Biblia subliniază foarte clar şi limpede potenţialul distructiv pe care îl are acest mic mădular din trupul nostru, numit limba. Iată cum este ea prezentată în câteva texte biblice: (Psalmi 64:3) ,,Ei îşi ascut limba ca o sabie, îşi aruncă vorbele lor amare, ca nişte săgeţi’’, (Psalmi 52:2) ,,Limba ta nu născoceşte decât răutate, ca un brici ascuţit, viclean ce eşti!’’ (Psalmi 140:3) ,,Ei îşi ascut limba ca un şarpe, au pe buze o otravă de năpîrcă.’’ (Proverbe 12:18) ,,Cine vorbeşte în chip uşuratic, răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare.’’ (Ieremia 9:3 ) „Au limba întinsă ca un arc şi aruncă minciuna;’’ (Ieremia 9:5) ,,Se trag pe sfoară unii pe alţii, şi nu spun adevărul; îşi deprind limba să mintă, şi se trudesc să facă rău.”(Ieremia 9:8) ,,Limba lor este o săgeată ucigătoare, nu spun decât minciuni; cu gura vorbesc aproapelui lor de pace, şi în fundul inimii îi întind curse.’’ (Iacov 3:5-8) ,,Tot aşa şi limba, este un mic mădular, şi se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde! Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblînzesc, şi au fost îmblînzite de neamul omenesc,dar limba nici un om n-o poate îmblînzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrîna, este plină de o otravă de moarte.’’ Sabie, brici, şarpe, otravă, arc, săgeată ucigătoare, capcană, foc, fiară sălbatică; iată numai câteva din epitetele folosite de Scriptură pentru a descrie efectele devastatoare pe care le poate produce vorbirea. În ceea ce urmează vă propun să medităm la câteva aspecte legat de acest subiect:
1) Vorbe care pot răni. Care sunt acele vorbe care prin definiţie rănesc pe cei spre care sunt îndreptate, şi de care trebuie să ne ferim: Psalmul 12 prezintă patru dintre ele:
a) Minciuna. Minciuna este unul din proiectilele cele mai fregvent folosite, care aşezată în vârful limbii şi azvârlită spre cei de lângă noi poate produce răni foarte dureroase. (Ieremia 9:3) „Au limba întinsă ca un arc şi aruncă minciuna; şi nu prin adevăr Sunt ei puternici în ţară; căci merg din răutate în răutate, şi nu Mă cunosc, zice Domnul.”
b) O altă vorbă care răneşte este linguşirea. A linguşi presupune a câştiga favorurile cuiva satisfăcându-i vanitatea prin atitudini şi cuvinte măgulitoare. A te pune bine cu cineva, de obicei cu o persoană de la care ai de profitat. Deşi în prima etapă cel linguşit se va simţi flatat prin cuvintele mieroase şi curtenitoare care i se adresează, însă când va constata că sunt false se va simţi rănit, deoarece linguşirea este, dupăcum spunea cineva, plata anticipată a trădării care ţi se pregăteşte.
c) Vorbirea cu trufie. Azvârlirea cuvintelor de undeva de sus, cu un aer de importanţă, aroganţă, şi înfumurare îi va face pe cei de lângă noi să se simtă dispreţuiţi, respinşi, neacceptaţi, lipsiţi de însemnătate, fapt care le va răni sufletele şi îi va face să sufere.
d) Vorbirea prefăcută. Diplomaţia, în care cuvintele pe care le adresezi aproapelui nu corespund cu ceea ce gândeşti şi simţi despre el, vor răni în profunzime atunci când se va descoperi falsitatea. Omul nu poate păstra aparenţele la nesfârşit. Nimeni nu este actor desăvârşit aşa încât să-şi poată juca prefăcătoria fără nici o greşală. Psihologii spun că numai 5% din comunicare se realizează prin cuvintele pe care le rostim, 38% prin felul în care le rostim, incluzându-se aici dicţia intonaţia înălţimea şi intensitatea vocii, iar 55% prin limbajul corpului adică: expresia feţei, gestica, poziţia corpului. Fiecare amănunt este foarte important şi comunică celuilalt adevărul de dincolo de cuvinte. În manualele de specialitate aceasta este numită comunicarea non-verbală. Aşa că dacă am ales cuvintele cele mai potrivite pentru o situaţie dată am rezolvat cam 5% din comunicare. Iar dacă acele cuvinte sunt prefăcute restul de până la 95% le vor contrazice în mod flagrant şi vizibil că nu-i cu putinţă să falsificăm totul. Şi apoi chiar dacă ar exista acel actor desăvârşit, care ar putea să-şi controleze impecabil nu doar cuvintele ci şi mimica, gestica şi expresivitatea corpului, reusind să simuleze stările şi sentimentele cele mai nobile cu putinţă, tot ar fi descoperit, ca fals, prin Duhul Sfânt, care realizează legătura Bisericii. Când folosim cuvinte prefăcute suntem cam la fel de caraghioşi ca struţul care îşi ascunde capul în nisip. Dacă presupunem că acesta reprezintă aproximativ 5% din corpul total al struţului, chiar dacă devine foarte bine protejat sub nisip, problema mare este cu restul de 95% ,,carne macră”, care rămâne expus pericolului. Uneori suntem caraghioşi şi noi predicatorii, când doar vreo 5% din noi predică, adică vorbele, restul de 95% oferind spectacole de prost gust. Alteori suntem ridicoli când ne rugăm sau când cântăm sau când ne întâlnim unii cu alţii. Când vorbim cu prefăcătorie oamenii nu ne vor auzi vorbele ci doar atitudinile.
Psalmul 15 mai prezintă vreo 3 tipuri de vorbe care pot răni:
e) Clevetirea. Mă întreb dacă poate fi cineva rănit mai adânc decât atunci când află că a fost bârfit în lipsă. Clevetirea este echivalentul mişeliei, pentru că presupune atacul pe la spate. Dacă aţi fost vreodată hăituiţi de câini aţi putut observa că un câine slab totdeauna caută să-ţi apară în spate şi să te atace de acolo. Doar câinele puternic acceptă o confruntare de genul ,,face to face.’’Clevetirea este arma oamenilor slabi, a celor fără coloană şi fără demnitate, şi tocmai de aceea rănile pe care le produce sunt mai dureroase.
f) Ocara. Cuvintele jignitoare, dispreţuitoare, insultele, rănesc cu forţa unei săbii. Ele pătrund treptat şi sistematic în sufletul victimei şi merg până la distrugerea personalităţii.
g) A-ţi lua vorba înapoi. A nu-ţi onora promisiunile, a nu fi om de cuvânt răneşte pe cei cu care ai de a face. Este interesant că uneori nu ni se pare deloc grav să-i lăsăm cu marfa-n soare pe cei cărora le-am dat cuvântul, şi ne tot întrebăm de ce fac atâta caz pentru ceva ce nouă ni se pare doar un fleac. Da e fleac numai pentru că le-am făcut-o noi lor. Dacă ne-ar fi făcut-o ei nouă n-ar mai fi fost fleac, ci s-ar fi transformat în tragedie.
Vreau să mai amintesc încă 4 categorii de vorbe care rănesc folosind alte câteva texte :
h)Vorbele răutăcioase.(Ps 52:2) Când urăşti pe cineva, cea mai la îndemână modalitate pentru a-ţi exprima răutatea este vorbirea. Omul rău îşi pune în valoare toată imaginaţia de care este capabil, în scopul de a-i face celui de lângă el viaţa cât mai insuportabilă. Uneori te şi miri de atâta inventivitate şi profesionalism, păcat că sunt folosite spre rău.
i)Vorbele amare.(Ps.64:3) Cred că acestui soi de cuvinte cel mai bine i se potriveşte comparaţia cu otrava. Nimic nu înveninează mai tare decât cineva care nu are pe limbă decât cuvinte pesimiste, descurajatoare, lipsite de orice fel de speranţă. Cu fiecare vorbă amară îţi strecoară în suflet o substanţă letală care te cufundă tot mai adânc în disperare.
î) Vorbele provocatoare sau ademenitoare.(Prov.6:24) Atât în domeniul relaţiilor trupeşti cât şi în orice alt domeniu orice vorbă provocatoare la păcat produce rănirea spirituală a celuilalt. Cel care foloseşte astfel de cuvinte devine un agent al ispitei, deci un ispititor.
j) Vorbirea uşuratică.(Prov.12:18) De multe ori ne lăsăm conduşi de tendinţa de a rosti cu uşurinţă orice cuvânt care ne vine la gură, indiferent dacă se potriveşte sau nu situaţiei respective. A vorbi cu uşurinţă este echivalent cu a te juca cu o sabie, cu un brici, cu un şarpe, cu otrava, cu o capcană cu focul sau cu o fiară sălbatică. De ce ? Pentru că acestea sunt lucrurile cu care este comparată limba. Deci imaginati-vă efectele vorbirii uşuratice.
2) Vorbe care trebuie să rănească. Deşi sună paradoxal şi în contrast cu ceea ce am afirmat până acum, există vorbe a căror menire este să rănească. Există cuvinte care trebuie rostite cu scopul de a produce răni celui căruia îi sunt adresate. Chiar şi medicul a cărui profesie de credinţă este sănătatea pacienţilor, are în dotarea cabinetului său şi ustensile a căror scop este producerea de răni pacienţilor. Ce s-ar face un stomatolog fără cleşti, fără polizor, fără freză, fără ferăstraie, sau fără celelalte unelte din dotare, care îţi dau senzaţia că te afli mai degrabă într-o cameră de tortură decât într-un cabinet medical. Ce s-ar face un chirurg fără trusele de cuţite, foarfeci, instrumente şi aparate medicale a căror specialitate este incizionarea, găurirea, tăierea, nu în lemn nici în fier, ci în carne vie. Ce ar însemna să ajungi cu o apendicită acută în faţa unui medic care mărturiseşte că el din principiu este împotriva oricărei forme de rănire a corpului, şi în loc de operaţie ar începe să-ţi administreze calmante. Când răul este înăuntru, şi când se impune îndepărtarea lui, atunci rănirea devine o acţiune nobilă şi chiar indispensabilă, pentru că are ca scop nu distrugerea ci vindecarea. La fel stau lucrurile şi din punct de vedere spiritual. Mustrarea este o astfel de acţiune. Iată ce scrie Pavel corintenilor: ,,Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi chiar dacă mi-ar fi părut rău-căci văd că epistola aceea v-a întristat (măcarcă pentru puţină vreme) – totuş, acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nici o pagubă din partea noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de desvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că Sunteţi curaţi în privinţa aceasta. Aşa că, dacă v-am scris nu v-am scris nici din pricina celui ce a făcut ocara, nici din pricina celui ce a suferit ocara, ci ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi înaintea lui Dumnezeu.’’(2 Cor.7:8-12) Când viaţa spirituală a fratelui este în pericol, neasumarea responsabilităţii confruntării cu păcatul lui, chiar dacă aceasta îl răneşte, este o dovadă de laşitate nu de dragoste. În Proverbe 27:6 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui, dar sărutările unui vrăjmaş Sunt mincinoase.’’ Nu totdeauna cel care evită să-ti spună lucruri stânjenitoare îţi vrea binele, poate efectiv nu-i pasă de tine. De multe ori, prieten adevărat este cel care te răneşte cel mai mult, şi care o face pentru că nu-i este indiferentă soarta ta. Biblia conţine îndemnuri, care pentru nişte oameni care se cred mai înţelepţi decât Ea, sună foarte nelaloc şi nepotrivit. Ce facem cu versete ca acesta: ,,Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă frică.’’(1Tim.5:20) A îmbrăţişa un fel de pacifism din acesta prost înţeles, în care nimeni nu cere socoteala nimănui ca să nu-l supere, nu numai că nu este biblic dar este şi foarte distrugător. Chiar dacă nu este deloc plăcut, uneori trebuie să ne asumăm şi această ingrată slujbă, de a mustra, şi de a-l confrunta pe fratele nostru cu păcatul său. Uneori asta implică multă fermitate, o intervenţie fără mănuşi sau menajamente pentru că altfel n-ar avea efect. Este vorba de aceeaşi fermitate de care dă dovadă stomatologul după ce a prins măseaua cu cleştele.
3) Vorbe care trebuie să vindece rănile.
Una din marile probleme cu care ne confruntăm este aceea că după ce am produs rana, în vederea îndepărtării răului, nu stăpânim îndeajuns tehnica de vindecare a rănii pentru grăbirea însănătoşirii. Aţi auzit celebra zicală: ,,Operaţia a reuşit, pacientul a murit’’? De ce a murit pacientul? Pentru că şi-a uitat doctorul foarfecele înăuntru, sau datorită condiţiilor insalubre din spital, ori datorită unor seringi sau bisturiuri nesterilizate, sau cine ştie, datorită unor neglijenţe privind perioada de convalescenţă. Igiena personală a medicului, sterilizarea instrumentelor folosite, dezinfectarea rănilor, tratarea corespunzătoare a acestora postoperator în vederea vindecării, sunt cel puţin la fel de importante ca şi operaţia în sine dacă nu şi mai mult. Ce înseamnă toate acestea din punct de vedere spiritual? Fratele Marcu Nechifor spunea odată că aşa cum un medic se spală pe mâini timp îndelungat înainte de o operaţie tot aşa şi eu trebuie să mă curăţesc cu mare atenţie înainte de a mă atinge de vieţile şi problemele celor din jur. Dacă voi încerca să scot paiul din ochiul fratelui, în timp ce într-al meu se află o bârnă, cu toate bunele intenţii de care aş putea da dovadă, miopia mea spirituală mă va determina să-i fac mai mult rău decât bine. Deasemenea rana trebuie unsă cu untdelemn legată cu pansament steril şi totul trebuie făcut cu o deosebită gingăşie pentru a atenua durerile. Niciunul nu dăm buzna în cabinetele medicilor, care în scurgerea timpului, şi-au câştigat faima de măcelari. In armată am avut şi eu nefericita ocazie să stau pe scaunul (nu electric) ci stomatologic a unui asemenea măcelar, care pe lângă puţinele aptitudini medicale, mai avea şi multe aptitudini fizice, pe care le folosea în loc de anestezic şi aceasta pentru simplul motiv de a ne arăta cum contribuie armata la a ne căli spre a face faţă vicisitudinilor vieţii. Problema noastră este că prea adesea ne pricepem la a tăia în carne vie şi prea puţin la a pune balsam pe rană. Oare câţi oameni au murit spiritual în mâinele noastre în timp ce încercam să îndepărtăm răul din viaţa lor dar uitând cu desăvârşire să ne ocupăm şi de rănile rezultate? Biblia oferă multe învăţături în sensul acesta. Iată câteva texte: ,,Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.’’(2Tim.2:24-26) ,,Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuieşte-l ca pe un tată; pe tineri sfătuieşte-i ca pe nişte fraţi; pe femeile bătrâne, ca pe nişte mame; pe cele tinere, ca pe nişte surori, cu toată curăţia.’’(1Tim.5:1-2) ,,Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.’’(2Tim.4:2)
În concluzie: Trebuie să ne curăţim limbajul de: minciună, vorbe linguşitoare, cuvinte pline de trufie sau de prefăcătorie. Trebuie să îndepărtăm din vocabularul nostru: clevetirea, ocara, cuvintele răutăcioase, amare, provocatoare şi uşuratice. Toate acestea sunt arme albe la fel ca sabia, briciul şi arcul producând răni adânci în sufletul celor spre care sunt îndreptate. Este adevărat că există situaţii în care Dumnezeu ne cere să ne asumăm rolul ingrat de a-l confrunta pe fratele nostru cu păcatul său şi cu adevărul Scripturii, chiar dacă aceasta răneşte, dar ne cere să facem lucrul acesta nu ca nişte măcelari de suflete ci ca nişte medici. Misiunea noastră nu se încheie odată cu spunerea lucrurilor pe nume, tranşant, sau mai degrabă tranşând simţămintele fratelui nostru, ci ea continuă cu exprimarea dragostei care este leac alinător pentru o inimă zdrobită şi mâhnită. Mustrarea trebuie echilibrată prin îmbărbătare, certarea prin sfătuire, iar fermitatea prin blândeţe. Dumnezeu este exemplul suprem în această privinţă: El face rana şi tot El o vindecă. Domnul Isus a îmbinat în modul cel mai desăvârşit fermitatea cu delicateţea. Întâlnirea Sa cu tânărul bogat, cu Samariteanca, cu Nicodim sau cu alte persoane, sunt relevante în sensul acesta. O viaţă trăită sub călăuzirea Duhului Sfânt ne va ajuta să-i urmăm exemplul.

Domnilor creştini de pretutindeni, a sosit ziua să nu va mai senzualizati ca iepurii! Aduceţi pe lume numai copii ai făgăduinţei… căci “nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi că sămânţa.” (Rom.9/8) Fi ţi mai înţelepţi decât şerpii globalişti, fesenisti, comunişti, deci satanişti, căci aceştia vă vor ţepui pruncii şi…” În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.” (Ap.9/6); Faceţi-vă una, nu doar cu plăcerile de o clipă ale senzualităţii ci, prin botezul în Moartea Lui (Rom. cap.6) faceţi-vă UNA cu răstignirea Lui, ca să puteţi învia, rodi şi veşnici dimpreună cu El… Primiţi moartea Lui -Dumnezeiască, pentru a vă elibera de orice poftă…” Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” (Ioan 12/24)…” Creştin” ce eşti! “Ce semeni tu nu învie, dacă nu moare mai întâi.” (1 Cor.15/36)

“Având în vedere strâmtorarea de acum” (1 Cor.7/26), cum puteţi privi cu un ochi la Sângerarea Lui, şi cu altul la Doamna Lume! Voi, care vă credeţi “Nuntaşii” Lui, vă faceţi una şi   cu Iisus, dar şi cu amanta plăcerilor de o clipă? Nu ştiţi că “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Mat.6/24) De ce nu vă aduceţi “trupul ca o jertfă vie, căci va fi “Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia.” (Luca21/23). Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Mat.5/20)

 

Aşa cum, prin păcătuire, am bătut cuie în carnea lui Iisus, căci toţi purtăm răstignirea Lui, să ne lăsăm pătrunşi de învăţătura Cristică –aidoma… “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” (1 Cor.6/12)… Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.” (Gal.1/10) A –l sluji pe Iisus, nu înseamnă că îl poţi ascunde sub obroc, (din când în când), pentru a-ţi satisfice, fie şi numai pofta senzuală… Precum feciorii şi fecioarele înţelepte, să murim faţă de orice (fără) de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu, nu pentru senzualizare… Oricât de mare este atracţia…” Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţă în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine..” (Gal.2/19-20) Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei..” (Gal.5/24) În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignita faţă de mine, şi eu faţă de lume! Căci, în Hristos Isus, nici tăierea împrejur, nici netaierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă..” (Gal.6/14-15)

Inclusiv poftele senzuale  au fost luate şi …“El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru că noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.1 Petru 2/24)… “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Rom 12/1-2)

“Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizma; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” (Rom.13/12-14)…” “Cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o da adevărul.” (Ef, 4/22-24)…” Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Iac.4/4)…” Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2/15-17)…” În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti,” (Col.2/11)… Până când spunem că îl slujim pe Isus, dar noi, îl punem sub obroc şi, în funcţie de pofte, gusturi, interese, împrejurări, îl trădam şi…

 

” Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţa, după chipul Celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netaiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.,” (Col.3/9-11)

 

 

Pentru că am dat Roada Duhului Sfânt pe rodul plăcerilor de o clipă …, iată, Isus cheamă azi la sine pe FAMENI, FECIORI şi FECIOARE (înţelepte), care ard de dragoste pentru Cer, nu pentru robia păcatului… Dumnezeu a ÎNGĂDUIT ca bărbatul să se lipească de femeie- nu pentru dezmăţ, nu pentru avorturi şi nici pentru a pângări nu numai pământul, ci şi luna şi stelele cu…” parfumul” celui rău (Gal.5/20)… De aceea avenit, a pătimit, a murit, pentru că NUMAI prin îngroparea, prin botezul în moartea Lui, să innecăm tot ce avem lumesc… ca să ieşim din “apă” PURIFICAŢI/înviaţi, umpluţi cu Plinătatea Lui, ca să urcăm în “Corabia Cristică”, goliţi de sine, prin înnoirea dăruită în Ioan, cap 3. Să nu uităm că LA ÎNCEPUT am fost creaţi ca să ne lipim de Domnul, pentru a rămâne una cu El. De aceea Tata a creat şi fameni-verguri -pentru care stă scris: “Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.” (1 Cor.10/23)… dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine… Dar trupul nu este pentru curvie; el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup…

 

Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos, şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!…” Nu ştiţi că oricine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: “Cei doi se vor face un singur trup”. Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El. Fugiţi de curvie!…”

 

 

… “Orice alt păcat, pe care-l face omul, este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri…” 1 Corinteni 6/12-20). Să nu uităm că Este un singur trup, un singur Duh, … o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, “(Ef.4/4-6) Pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta  sa, şi cei doi vor fi un singur trup.”  … “(Ef.5/30-32). Abţinerea, abstinenţa practicată cu plăcere, este oferită de Dumnezeiasca Lui putere prin care” ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui…, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru 1/3-4)

 

  Dacă Tata le-a spus în vechime să se sfinţească timp de trei zile, să nu se atingă de femeie, cu atât mai mult acum,la revenirea Lui Iisus- pentru cei care vor să ajungă în Cananul Ceresc, stă scris: fi-ţi sfinţi, că şi eu sunt sfânt pentru veşnicie 

 

Aşa putem trece Marea Lumească pe valuri, fără să ne scufundăm în vicleana senzualitate  a plăcerilor de o  clipă ale păcatului … Să urcăm în “Corabia” Isus, înnoiţi, descălţaţi de proaste obicee , năravuri demonice si alte nămoluri care umplu  papucii păcătuirii;Să intram in Templul Sau  dezbrăcaţi de hainele murdare  şi cârpite cu petece  senzuale  şi cu alte pofte. Fie-vă greaţă de păcat şi groază de păcătuire. Deslipiti-vă cu bucurie şi cu plăcere de tot ce este lumesc, senzual, trecător… Lipiţi-vă TARE de Bine. Căci aşa cum a îngăduit Tata ca ei să se facă “un singur trup,… Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică) pentru mădularele, pietrele vii, înzidite în Templul lui Isus “(Efeseni 5/31-32) şi (Gen.2/24), cu atât mai mult ne doreşte cu gelozie pentru sine şi ne iubeşte cu o iubire veşnică, pentru a deveni UNA cu El. Căci este scris:” Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El… Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Cor 6/16-20). Pentru asta am fost creaţi ,ca astfel  să intâmpinăm Venirea Domnului şi Biruirea Urgiilor Apocaliptice, prin Rănile şi durerile îmblânzite, domesticite de El!

 

 Pentru că “Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.” (1 Petru 4/7), în vederea ajutorării semenilor, în vederea ÎNTIMPINĂRII LUI Isuss, a mărturisirii Cuvântului şi jertfirii de sine

 

“… Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcuta şi desăvârşită.” (Romani 12/1-2)… “Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflam: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13/11-14)

 

  Pentru că acum trăim vremurile de pe urmă, să învăţăm din Biblie:” Iată, dar, ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum: este bine pentru fiecare să rămână aşa cum este. “Eşti legat de o nevastă? Nu cauta să fii dezlegat”… “Nu eşti legat de o nevastă? Nu cauta nevastă

 

Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri pământeşti, şi eu aş vrea să vi le cruţ. Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta pentru că acei ce au neveste să fie ca şi cum n-ar avea; cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece. Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cine nu este însurat se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei. Tot aşa, între femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă, şi cu trupul, şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei. Vă spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca să vă prind într-un laţ, ci pentru ceea ce este frumos şi ca să puteţi sluji Domnului fără piedici. Dacă crede cineva că este ruşinos pentru fata lui să treacă de floarea vârstei, şi nevoia cere aşa, să facă ce vrea: nu păcătuieşte; să se mărite. Dar cine a luat o hotărâre tare şi nu este nevoit, ci este slobod să lucreze cum vrea, şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze pe fiica sa fecioară, face bine. Astfel, cine îşi mărită fata, bine face, şi cine n-o mărită, mai bine face…” (1 Corinteni 7/26-40)

 

  Tineri, învăţaţi ce este bun de la părinţii voştri trecuţi (fără Dumnezeu) prin Pustia Komunismului, ca să nu mai practicaţi dezmăţul Globalismului, care luptă CONTRA lui Dumnezeu; “Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii” (Apocalipsa lui Ioan 14/1-6) de verguri/fameni pentru veşnicie

 

 

“Atunci am zis fiilor lor în pustiu: “Nu vă luaţi după rânduielile părinţilor voştri, nu ţineţi obiceiurile lor şi nu vă spurcaţi cu idolii lor! Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; umblaţi întocmai după rânduielile Mele, păziţi poruncile Mele şi împliniţi-le. Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!” Dar fiii s-au răzvrătit şi ei împotriva Mea. N-au umblat după rânduielile Mele, n-au păzit şi n-au împlinit poruncile Mele, pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele, şi au pângărit Sabatele Mele. Atunci am avut de gând să-Mi vărs urgia peste ei, să-Mi sting mânia împotriva lor în pustiu. Dar Mi-am tras mâna înapoi şi am avut în vedere Numele Meu, ca să nu fie pângărit înaintea neamurilor în faţa cărora îi scosesem din”… “(Ez.20/18-22).

Şi, din cauza idolatriilor şi învăţăturilor preoţeşti (nedumnezeiesti) – “am să-i împrăştii printre neamuri şi să-i risipesc în felurite ţări, pentru că n-au împlinit poruncile Mele şi au lepădat învăţăturile Mele,au pângărit Sabatele Mele şi şi-au întors ochii spre idolii părinţilor lor… “Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Părinţii voştri M-au batjocorit şi mai mult, arătându-se necredincioşi faţă de Mine… şi-au adus darurile de mâncare care Mă mâniau, acolo şi-au ars miresmele de un miros plăcut şi acolo şi-au turnat jertfele de băutură…

 

De aceea spune Românilor de acasă şi celor dintre străini:” “Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Voiţi voi să vă spurcaţi în felul părinţilor voştri şi să curviţi alergând după uraciunile lor? “(Ez.20/23-30)… În preajma urgiilor Apocaliptice – “Iată, dar, ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum: este bine pentru fiecare să rămână aşa cum este… şi să vină la Salvator

 

 

 

…” căci pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară… (Ioan 6/37-40). Nu ajută la nimic îmbrăcămintea, ori spălarea exterioară, lumânările, pomenile, sau florile pe care le luăm să-l întâmpinăm pe MIRELE care ne vrea madulare sfinte,inzidite in NOUA cetate… Nu-l păcălim nici prin feciorie, dacă nu ne umplem inimile şi minţile cu Roadele Duhului Sfânt… La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: “Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”-Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: “Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns: “Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: “Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: “Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.” (Mat.25/6-13) Să punem la inima Invitaţia Cerească şi să ne umplem cu Plinatatea Dumnezeiască,inclusiv cu adevarata  Credinţă Întrupată în Isus, dăruită gratis şi nouă:”   Isus le-a răspuns:  …“Dacă astfel sta lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare.” El le-a răspuns: “Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt FAMENI, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.” (Matei 19/8-12)

 

  Ajunge răsfăţul… Se apropie vremea Famenilor; Deci Pregătiţi-vă şi aduceţi-vă  la intâlnirea cu El -trupurile nespurcate ,”ca o jertfă vie”pentru Veşnicia de dincolo, unde nu este nici sexualitate, nici fabrica de lumânări, avorturi, sicrie, viagra, căci aşa vorbeşte Domnul: “Famenilor care vor păzi Sabatele Mele, care vor alege ce-Mi este plăcut şi vor stărui în legământul Meu, le voi da în Casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un loc şi un nume mai bune decât fii şi fiice;…

 

 

… le voi da un nume veşnic, care nu se va stinge. Şi pe străinii care se vor lipi de Domnul ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, şi pe toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele.” (Isaia 56/4-7)…” Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii,… care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu lăuta, şi cântau din lăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântărea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, că cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vina înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod.” (Apocalipsa lui Ioan 14/1-6)

Metoda biblică de soluţionare a conflictelor

 

Timotei era prezbiterul bisericii din Efes. La un moment dat, în biserica păstorită de el, s-au ridicat două persoane, pe nume Imeneu şi Filet, care s-au abătut de la adevăr, au răsturnat credinţa unora, producând o mare tulburare între fraţi. În 2Timotei capitolele 2 şi 3, apostolul Pavel, îl învaţă pe ucenicul său, metoda divină de soluţionare a conflictelor, metodă cu şanse de reuşită de sută la sută. În cele ce urmează aş dori să privim asupra acestor două capitole ale epistolei, şi să descoperim această metodă pentru a o putea aplica oridecâte ori este nevoie. În cadrul acestui studiu vom urmări trei aspecte: Robul Domnului în conflict, omul cu formă de evlavie în conflict şi cum poţi să te verifici dacă eşti pe drumul cel bun sau nu într-un conflict.
1.Robul Domnului în conflict
,,Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.” (v24-26)
Vă rog să notaţi un lucru foarte important. Există doar două categorii de robi în universul acesta: robi ai Domnului şi robi ai Diavolului. Într-un conflict robul Domnului acţionează doar aşa cum am citit. Cine nu acţionează în felul acesta, nu este robul Domnului, şi prin urmare i-a mai rămas doar o singură opţiune: robul Diavolului.
Într-un conflict, robul Domnului nu foloseşte cearta ca metodă de soluţionare a problemelor. El nu ridică tonul, nu debitează cuvinte jignitoare şi ofensatoare la adresa celuilalt, nu revarsă asupra fratelui său un potop de răutate, nu aruncă priviri ameninţătoare şi nu amplifică tensiunea existentă deja în relaţie.
Robul Domnului este blând cu toţi. Are capacitatea de a-şi păstra cumpătul, de a-şi cântări vorbele, de a păstra o atmosferă destinsă şi de a discuta problemele fără pasiuni şi isterie. Este atent cu cel de lângă el, delicat cu aspectele intime, lăsând uşa comunicării deschisă.
Robul Domnului este în stare să înveţe pe toţi. Are capacitatea de a aduce perspectiva biblică asupra problemelor, şi de a îndrepta mereu atenţia spre voia lui Dumnezeu cu privire la situaţia respectivă.
Robul Domnului este plin de îngăduinţă răbdătoare. Este îngăduitor cu slăbiciunile, greşelile şi defectele fratelui său, şi în acelaşi timp are o îndelungă răbdare cu acesta ştiind că rezolvarea problemelor nu este ceva care se petrece peste noapte, ci uneori are nevoie de ani sau chiar zeci de ani.
Robul Domnului caută să îndrepte pe potrivnici cu blândeţe, nu cu mânie, răutate sau violenţă. Mai mult decât atât, el are nădejdea că Dumnezeu este Cel care poate schimba lucrurile: El dă pocăinţa, El îi ajută pe oameni să ajungă la cunoştinţa adevărului, şi tot El le dă putere ca venindu-şi în fire să se desprindă din cursa diavolului din care au fost prinşi ca să-i facă voia.
Vă rog să vă imaginaţi puţin ce s-ar putea întâmpla într-un conflict în care fiecare dintre părţi ar adopta atitudinile descrise în aceste versete: Când fiecare ar fi foarte atent să nu cumva să alunece spre ceartă, când fiecare s-ar purta cu celălalt cu o deosebită blândeţe, atenţie şi delicateţe, când fiecare ar pune mâna pe Biblie plin de dorinţa de a vedea unde s-a greşit şi ce trebuie făcut, când fiecare ar avea o deosebită îngăduinţă faţă de slăbiciunile celuilalt şi o îndelungă răbdare, acordând timp de schimbare celui greşit, când fiecare şi-ar pune toată nădejdea în Dumnezeu care poate da pocăinţa şi eliberarea din cursa diavolului. Într-un asemenea context, conflictul ar fi stins în cel mai scurt timp, ne-am întâlni cu toţii la mijlocul drumului, iar Duhul Sfânt ar putea realiza fără nici un fel de bariere unitatea pentru care S-a rugat Domnul Isus. Aşa se întâmplă când oamenii sunt pocăiţi. Dar când printre ei se află câte un Imeneu şi Filet atunci lucrurile iau o întorsătură nefericită despre care ne vorbeşte capitolul 3 din 2 Timotei.
2.Omul cu formă de evlavie în conflict.
Omul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu ci are doar o formă de evlavie, în conflict va acţiona aşa cum ni se descrie în capitolul 3: ,,Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia. Sunt printre ei unii, care se vâră prin case, şi momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului. După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care Sunt stricaţi la minte şi osîndiţi în ce priveşte credinţa. Dar nu vor mai înainta; căci nebunia lor va fi arătată tuturor, cum a fost arătată şi a celor doi oameni.” (1-9)
Omul cu forma de evlavie, dar fără putere, într-un conflict este preocupat doar de sine şi de reputaţia sa, că doar pe sine se iubeşte. Banii joacă un rol important în împărţirea dreptăţii, acordând-o celor de la care are mai mult de profitat. El nu mai conteneşte cu lauda de sine la care adaugă dispreţul şi badjocura faţă de ceilalţi. El este genul de persoană care nu ascultă de părinţi şi nu se supune nici unei autorităţi civile sau eclesiastice care îl cheamă la socoteală. Un astfel de om este nemulţumit de toată lumea. La fiecare găseşte ceva să îi bage de vină şi pentru el nimeni nu-i cum trebuie decât cine îi dă dreptate. Un astfel de om n-are evlavie, nu ştie ce-i acela respect faţă de lucrurile sfinte, badjocorind tot ce are chef. Acestui om îi lipsesc chiar noţiunile elementare de dragoste firească, ce să mai vorbim de cea creştinească. El este neânduplecat, imposibil de a fi clintit din locul lui chiar şi cu un buldozer. Bârfa, clevetirea este mâncarea cu care se hrăneşte, şi nimeni nu poate să-i pună frână nici la gură nici la pornirile firii. El este neâmblânzit, dând pe faţă toată sălbăticia şi cruzimea naturii sale de lup care până atunci a stat frumos ascunsă sub o piele de oaie. Fiind neiubitor de bine, nu se abţine de la nici un fel de act de răutate, vânzare sau trădare a unor vechi prieteni. Obrăznicia, îngâmfarea şi dispreţul pentru ceilalţi sunt la ele acasă în inima lui. Astfel de oameni se vâră prin case spre a-şi face adepţi din sufletele uşuratice şi împovărate de diferite probleme vechi nerezolvate, totodată împotrivindu-se autorităţii lăsate de Dumnezeu, la fel ca Iane şi Iambre faţă de Moise în vechime.
N-am făcut altceva decât să parcurg din nou, sub o traducere mai liberă versetele de mai sus. Vreau să vă întreb: Tabloul prezentat, vi se pare cumva familiar? L-aţi mai văzut pe undeva? Ce se întâmplă când ambele părţi aflate în conflict acţionează după acest calapod? Răspunsul poate fi dat chiar printr-un singur cuvânt: dezastru. Se întâmplă destule dezastre în jurul nostru.
Dar, să nu ne amărâm prea mult sufletul cu astfel de crude realităţi, ci să ne punem o întrebare importantă: Ce şanse am eu de soluţionare a conflictului, dacă acţionez după modelul robului Domnului în faţa unui adversar care acţionează după modelul omului care are doar o formă de evlavie? Răspunsul este: sută la sută. Dacă eu acţionez conform modelului robului Domnului, iar celălalt personaj implicat în conflict acţionează conform modelului omului cu formă de evlavie, am şanse de sută la sută pentru soluţionarea conflictului. Într-un asemenea caz două lucruri se pot întâmpla: Primul, şi cel mai fericit este ca potrivnicul să-şi vină în fire şi să se desprindă din cursa diavolului în care a fost prins ca să-i facă voia. Al doilea, şi mai puţin fericit, este ca potrivnicul să nu mai poată înainta, iar nebunia lui să fie dată pe faţă înaintea tuturor.
3.Cum poţi să te verifici dacă eşti pe drumul cel bun sau nu într-un conflict.
Într-un conflict, fiecare consideră că dreptatea este de partea lui, şi că celălalt a greşit. Nimeni nu zice: eu am greşit şi celălalt are dreptate, că dacă ar fi aşa conflictul ar înceta. Problema este că fiecare se consideră posesorul adevărului, iar pe celălalt îl consideră în cel mai bun caz ca pe o victimă a diavolului. Dar întrebarea este următoarea: Într-o asemenea ceaţă şi confuzie, cum mă pot verifica dacă sunt sigur de partea adevărului sau nu? Cred că şi Timotei a fost cel puţin pentru o vreme în stare de confuzie, neştiind sigur ce se petrece. Dacă n-ar fi fost aşa n-ar avea sens cuvintele lui Pavel care urmează. În capitolul 3:10-17, apostolul Pavel oferă două teste de verificare:
1.1. Urmăreşte modelul unor oameni vrednici de urmat
,,Tu, însă, ai urmărit de aproape învăţătura mea, purtarea mea, Hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea, prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat; şi totuşi Domnul m-a izbăvit din toate.”(11-12) Pavel parcă ar vrea să-i spună lui Timotei ceva de genul următor: ,,Timotee calităţile mele pe care le-am menţionat, cred că mă califică să-ţi dau un sfat în problema cu care te confrunţi. La mine nu-i prima dată când mănânc pâinea aceasta. Din Antiohia, Iconia, şi Listra, am avut de a face cu mulţi ,,Imenei şi Fileţi”. Am fost de multe ori pe drumul acesta şi ştiu unde duce.
În situaţii de conflict este înţelept să cerem sfatul unor lucrători, păstori cu experienţă a căror vrednicie a fost probată în timp şi a căror lucrare a trecut prin proba focului.
1.2. Rămâi la principiile pe care le-ai învăţat încă din pruncie.
Parcă îl aud pe Pavel adresându-se pe un ton autoritar de părinte ucenicului său: ,,Timotee ce se petrece cu tine? Ce ai învăţat tu din pruncie? Cum se poate ca imediat ce apare câte un Imeneu şi un Filet să uiţi toate principiile pe care le şti de o viaţă şi să te laşi hipnotizat de nişte oameni specializaţi în arta manipulării? Unde ţi-e capul Timotee?” ,, Tu să rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat: din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (14-15) Dacă din pruncie ai fost serios în relaţia ta cu Dumnezeu, ai luptat cu sinceritate împotriva păcatului, şi te-ai luptat din toată inima ca să-i fi plăcut, poţi fi sigur că Dumnezeu nu te va lăsa să rătăceşti nici într-un anumit moment de conflict. Principiile biblice care au funcţionat pe parcursul a câţiva zeci de ani, vor funcţiona cu siguranţă şi într-un moment de criză. Nu este cazul să-ţi schimbi teologia pentru că aşa vrea Imeneu şi Filet. Dar poate veţi spune, ce mă fac dacă eu nu cunosc din pruncie Sfintele Scripturi, ci doar de doi, trei ani? În primul rând nu te crede mai înţelept decât cel care o cunoaşte şi o trăieşte din pruncie, iar în al doilea rând gândeşte-te mai atent la sfaturile pe care le primeşti din partea celui care s-a dedicat din pruncie, studierii şi trăirii Sfintelor Scripturi. Iată ce spune Pavel filipenilor: ,,Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese, ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu.” (1:9-11) Dragostea pentru Domnul este foarte bună, dar dacă nu se adaugă la ea şi cunoştinţa, există pericolul de a nu putea alege lucrurile alese, pericolul de a te întina şi de a cădea. Am văzut de multe ori în viaţă, oameni cu dragoste de Dumnezeu, dar care nu s-au lăsat învăţaţi de cei puşi de către Dumnezeu peste ei, şi conduşi de o mândrie spirituală au ajuns să cadă şi să se întineze.
În concluzie: Situaţiile conflictuale nu sunt de dorit, dar sunt prilejurile cele mai nimerite pentru a arăta cu claritate cine sunt copiii Domnului şi cine sunt copiii Diavolului. Testul este foarte simplu. Copiii Domnului , în conflict se comportă potrivit cu cuvintele: ,,Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.” Copii diavolului, în conflict se comportă potrivit cu cuvintele: ,,Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia. Sunt printre ei unii, care se vâră prin case, şi momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului. După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care Sunt stricaţi la minte şi osîndiţi în ce priveşte credinţa. Dar nu vor mai înainta; căci nebunia lor va fi arătată tuturor, cum a fost arătată şi a celor doi oameni.”

(Luca 22:7-13)
De multe ori, ne speriem de dificultatea împlinirii responsabilităţilor, încredinţate nouă, de către Domnul. Adesea, avem senzaţia, că ceea ce ne cere El să facem este foarte greu, în cele mai multe cazuri aproape imposibil de realizat: Să-ţi slujeşti aproapele, să iubeşti chiar şi duşmanii, să fi martor al lui Hristos, să propovăduieşti Evanghelia la orice făptură, să faci ucenici din toate neamurile, etc, etc… ni se par porunci prea înalte pentru a le îndeplini. Dar oare chiar aşa să fie? Scriptura afirmă că poruncile Lui nu sunt grele. (1Ioan 5:3) Din Biblie înţelegem, că Dumnezeu nu ne dă niciodată sarcini de care să nu ne putem achita. Dimpotrivă, înţelegem că a lucra cu El este un har cât şi un mare privilegiu.
În cele ce urmează, vă propun să observăm în textul de astăzi câţiva paşi, care ne vor ajuta să lucrăm pentru Domnul cu uşurinţă, cu bucurie, cu dăruire şi din toată inima. Ucenicii au primit însărcinarea de a pregăti paştele. Datorită anumitor aspecte pe care le vom studia în continuare, sarcina aceasta li s-a prezentat plăcută şi foarte uşoară. Deci: ce paşi trebuie să facem, pentru ca să putem lucra, cu plăcere şi bucurie pentru Domnul:
1) Iubeşte-L pe Isus. Este uşor să lucrăm pentru Domnul, dacă Îl iubim cu adevărat. Dacă nu-L iubim, orice ne-ar cere să facem ni se pare imposibil. Găsim scuze şi justificări la toate cele. Dupăcum spune chiar El în Ioan 14:15 ,, Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”. Dragostea sau lipsa ei fac ca un lucru să fie uşor sau greu de îndeplinit. Dragostea este o motivaţie suficient de puternică, care să ne determine să facem ceea ce în alte condiţii ni s-ar părea imposibil.
În textul nostru, Domnul Isus avea nevoie de cineva care să-i pregătească paştele. Pentru îndeplinirea acestei misiuni, îi alege pe: ucenicul iubirii şi pe cel care, peste câteva zile, avea să răspundă la întrebarea: ,,mă iubeşti tu mai mult decât toţi aceştia?” prin cuvintele ,,şti că te iubesc”. Pentru Petru şi Ioan această misiune era uşoară, deoarece erau împinşi înainte de dragoste. Nu acelaşi lucru l-am fi putut spune despre Iuda. Cu siguranţă, pentru el, această misiune ar fi fost foarte grea, afară de faptul că ar fi căzut şi de acolo nişte arginţi.
Cum poţi ajunge să-L iubeşti pe Isus? Isus Hristos este genul de persoană, de care n-ai cum să nu te îndrăgosteşti, cu condiţia să Îl cunoşti suficient şi să petreci destul timp în prezenţa Sa. Iubirea Lui este irezistibilă. Trebuie numai să-ţi aşezi capul pe pieptul Său la fel ca Ioan, şi să-I permiţi să te reabiliteze ca şi pe Petru. Vei deveni îndrăgostit de El, doar să-L auzi zilnic tâlcuindu-ţi Scripturile, ca celor doi dinspre Emaus, şi să-L vezi descoperindu-Şi faţa la timpul liniştit şi tihnit de părtăşie. Nimic nu schimbă viaţa mai mult ca astfel de experienţe. Inima începe să se încălzească umplută de fiorii unei iubiri necunoscute până atunci. Încerci o stare sufletească de iubire, superioară chiar şi celei femeieşti. Te simţi ca înviat din morţi, ca o fecioară inocentă curtată de Însuşi Prinţul universului. Vârsta pe care o ai dispare, şi dintr-o dată devii tânăr, îndrăgostit şi visător, ca la prima adolescenţă. În suflet, îţi prind viaţă nişte trăiri, pe care nici măcar nu le-ai crezut cu putinţă. În fiinţa ta, încep să vibreze nişte corzi de a căror existenţă nici măcar n-ai bănuit. În acele minunate clipe, ai vrea să cânţi, să te rogi, să reciţi poezii, să scri, să compui ceva frumos pentru Persoana iubită, şi singurul lucru care te doare este vocabularul tău atât de limitat. Atunci cuvintele cele mai pline de farmec îţi clocotesc în inimă, ca lui David, atunci oftezi adânc, ca şi poetul care zice: O de-aş avea eu limbi o mie, şi mii de buze să cuvânt, pe tonuri mii o armonie, spre slava Celui pururi sfânt. Atunci realmente părăseşti pământul şi începi să trăieşti într-o lume ca de basm, într-o lume, nu fantasmagoreică şi imaginară, ci reală, dar faţă de care ai fost orb până atunci. Totul devine atât de real, dincolo de orice posibilitate de autoânşelare. Nu-i halucinaţie, nici efectul unor practici spiritiste de factură păgână, ci este intimitatea cu Domnul Isus Hristos, care se realizează în duh şi în adevăr. Atunci întreaga atitudine faţă de lume şi viaţă ţi se schimbă. Nu mai ai dusmani decât pe diavolul, nu mai ai obstacole de netrecut în cale, iar problemele se transformă toate în provocări. Ai curajul tineresc de a sări peste cel mai înalt zid, chiar şi la 80 de ani, cu încrederea în Dumnezeu care îţi vine în ajutor. Alergi fără nici o frică spre Goliat, chiar dacă eşti numai un ţânc pe lângă el. Îi sfidezi pe cei ce tremură cu săbiile în mână lângă el, şi alergi spre uriaş ca să-l răpui, chiar dacă ai la dispoziţie doar o praştie şi o piatră. Pentru cei din jurul tău, eşti nebun de legat, ca să nu zic fanatic, dar eşti nebun pentru Hristos. Chiar Dumnezeu Însuşi este nebun pentru înţelepţii lumii acesteia, însă nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii. Deci iubeşte-L pe Isus şi acesta îţi va aduce mult entuziasm în lucrarea Sa.
2) Cunoaşte Scripturile. În întâmplarea care se petrece în textul nostru, ucenicii nu întreabă: Cum să pregătim paştele? Dacă totuşi ar fi pus această întrebare, Domnul Isus le-ar fi răspuns: Luaţi Biblia şi citiţi! Acolo scrie totul despre modul în care trebuie pregătite paştele. Cercetaţi cărţile lui Moise şi veţi afla. Prezenţa lui Isus cu ucenicii nu anulează datoria lor de a cerceta Scripturile, dupăcum n-o anulează nici prezenţa Duhului Sfânt în viaţa credinciosului. Domnul Isus doar le tâlcuia Scripturile, şi acelaşi lucru Îl face şi Duhul Sfânt în viaţa noastră. Misiunea de a fi martori ai lui Hristos, în lume, prin trăire şi prin vorbire, poate fi dusă la îndeplinire doar prin cunoaşterea temeinică a Cuvântului lui Dumnezeu.
Să privim puţin spre un caz din Vechiul Testament. Moise robul Domnului murise. Iosua urma să conducă mai departe poporul Israel înspre ţara promisă. Spre a-l pregăti pentru uriaşa responsabilitate pe noul lider, Dumnezeu îi recomandă o bibliografie obligatorie, la fel cum ar proceda orice profesor în faţa studenţilor pe care îi pregăteşte: ,,Întăreşte-te numai, şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să isbuteşti în tot ce vei face. Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune.” (Iosua 1:7-8) Mă întreb, cum ar fi arătat lista bibliografică pentru Iosua, dacă responsabilitatea de a i-o recomanda ar fi fost încredinţată unui erudit al lumii contemporane? Cred că nu-i foarte complicat să ne imaginăm ce cărţi i-ar fi indicat un ,, dr. Prof. Univ….” al marilor centre academice de astăzi. Să facem un mic efort de imaginaţie: ,, Iosua: ca lider vei avea nevoie de nişte cursuri de leadershiep pentru a şti cum să te impui înaintea oamenilor, şi cum să-i convingi să te urmeze în direcţia pe care le-o propui. Trebuie să cunoşti şi ceva despre psihologia maselor, despre modul de comportare a mulţimilor, cu scopul de a le putea ţine în frâu. Ca administrator al unei imense prăzi de război, pe care o vei dobândi, va trebui să ai studii şi în domeniul managementului. Acestea te vor ajuta să duci cu bine la sfârşit, imensa responsabilitate de împărţire a ţării între seminţiile lui Israel şi apoi în administrarea ei ulterioară. Pentru că fişa postului pe care îl vei ocupa prevede şi sarcina de a face dreptate, ai nevoie şi de facultatea de drept. Nu uita că vei ocupa şi postul de comandant suprem al forţelor armate, aşa că va trebui să dobândeşti şi cunoştinţe militare superioare. Pentru că ţi se va cere să supraveghezi şi activitatea religioasă a preoţilor şi leviţilor, va trebui să cunoşti toate tipurile de interpretare a Pentateuhului, şi toate comentariile rabinilor scrise pe marginea acestuia. Nu uita nici de datoria de a lăsa posterităţii o carte scrisă, pentru îndeplinirea căreia trebuie să fi puţin şi om de litere. Trebuie să citeşti literatura contemporană existentă, pentru a intra în tagmă, şi să descoperi principiile de a scrie o carte, dacă se poate un best-seller. Ca om politic, diplomat, cred că îţi dai seama că va trebui să studiezi şi tainele acestei complicate îndeletniciri. Ar fi deasemenea foarte indicat să vorbeşti şi câteva limbi de circulaţie internaţională, şi n-ar strica să ,,ai habar” şi despre cultura celor şapte popoare cananite pe care vrei să le confrunţi.” Astfel eruditul timpurilor noastre l-ar fi îngropat pe Iosua sub un munte de cărţi, şi l-ar fi târât vreo patruzeci de ani de la Oxford la Sorbona şi de la Londra la Paris, care i s-ar fi părut conducătorului lui Israel mai grei decât cei petrecuţi în pustie fără apă şi fără pâine.
Faptul care este de-a dreptul surprinzător, este că Dumnezeu pentru a pregăti omul cu cele mai înalte responsabilităţi în stat, îi recomandă o singură carte: Cartea Legii. Si pe deasupra îi garantează, că dacă va lucra cu credincioşie, după toată legea primită, şi dacă nu se va abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, va izbuti în tot ce va face şi va lucra cu înţelepciune. Pare prea simplu ca să fie şi adevărat. De fapt toate cerinţele lui Dumnezeu sunt foarte simple. Omul are darul de a complica totul. Vezi reformele din învăţământ, şi uriaşele tentacule ale caracatiţei aparatului birocratic, ce sufocă toată ţara.
Recunosc importanţa faptului de a citi cât mai multe cărţi. Aceasta ajută la dezvoltarea gândirii a cunoştinţelor cât şi a limbajului. Dar recunosc şi pericolul de a pune prea mare accent pe alte cărţi până la a neglija Scriptura. Din păcate există atâţia predicatori care sunt îndrăgostiţi de cărţi dar care neglijează Cartea Cărţilor. Sunt atâţia oameni care citesc cu mare atenţie comentariile tuturor teologilor cu privire la Biblie, dar ei nu au timp să stea singuri cu ea.
Eficienţa în lucrare va creşte în măsura în care ne vom întoarce la Scriptură, şi într-un mod simplu şi personal, vom învăţa să medităm zi şi noapte asupra ei.
3) Înţelege că eşti conlucrător cu Dumnezeu. Ucenicii au făcut totul întocmai după cum li se spusese. Misiunea lor nu era una imposibilă, pentru că Domnul a mers înaintea lor pregătind toate detaliile pentru a le asigura biruinţa.
-Să observăm câteva lucruri făcute de Domnul în această misiune:
1) Le-a răspuns la întrebarea pe care o aveau în minte legat de locul în care trebuiau să fie pregătite paştele. Nu-i lasă în confuzie, nici în delicata situaţie de a alege singuri locaţia.
2) Le-a indicat locul unde urma să se întâlnească cu persoana de legătură: ,,la intrarea în cetate”. Nu-i lasă să alerge, aiurea, peste tot, de colo până colo, doar vor reuşi să dea cumva peste omul de care aveau nevoie.
3) Le-a oferit şi semnalmentele de recunoaştere: ,,va purta un ulcior pe umăr.” Nu vor fi puşi în penibila situaţie de a se înfiinţa pe urma altor oameni decât a celui aşteptat.
4) Le-a indicat şi drumul spre casa în care vor pregăti paştele: ,,urmaţi-l”. Servitorul îi va duce exact la casa cu pricina. Nu li se pune în mână o hartă complicată a oraşului, cu străzi întortochiate, ca după două trei încercări nereuşite să fie nevoiţi să abandoneze.
5) A pregătit dinainte inima stăpânului casei. Nu lasă în seama ucenicilor să-şi tot formuleze în minte, pe drum, cuvintele cele mai convingătoare, cu care să încerce să-l înduplece pe proprietar să dea o cameră pentru Domnul. Lucrul acesta fusese făcut deja de către Dumnezeu. Treaba ucenicilor este simplă. Ei trebuie doar să întrebe: ,,Unde-i?” Aşa merg treburile când lucrează Domnul. Toate se potrivesc la milimetru. Când lucrăm noi, riscăm să fim scoşi afară de nişte oameni nervoşi la inima cărora Dumnezeu n-a lucrat, şi spre casa cărora poate nici măcar n-am fost călăuziţi.
6) A dispus deja pregătirea camerei. Ucenicii nu trebuie să vină cu mături cu făraşe, cu perii de rădăcină, şi cu cârpe. Ei vin la totul gata. În ce priveşte ligheanul, acesta trebuie păstrat pentru altceva.
7) A oferit ucenicilor semnalmente de recunoaştere a camerei respective: mare, de sus, pregătită gata. Era exclusă orice posibilitate de a ajunge pe o pistă greşită.
Fraţilor: este atât de simplu să îndeplineşti misiuni pentru Domnul în felul acesta. Mai greu ar fi fost dacă lucrurile de mai sus trebuiau făcute de ucenici, sau dacă s-ar fi crezut deştepţi, aşa ca noi, luând-o pe unde le-ar fi tăiat capul. Dacă la intrarea în cetate Petru ar fi zis lui Ioan: Ăsta nu-i loc de îmtâlnire, hai să ne ducem în centru. Sau dacă atunci când a apărut omul cu ulciorul pe umăr Ioan ar fi zis: Mie nu-mi place mutra lui, arată ca un ţărănoi. Eu nu mă duc după ăsta. Tu treaba ta ce faci. Da iată-l pe ăla cu diplomatul. Nu-i aşa că-i simpatic? Hai s-o luăm după el. Oricum trebuie să aibă o casă mai acătării decât maimuţoiul ăla. Si iată-i pe Petru şi pe Ioan intrând în frumoasa vilă a omului cu diplomatul. Stau de vorbă cu gazda, şi în loc de bun venit li se răspunde cu o găleată rece de apă în cap. Ies amândoi plouaţi şi la propriu şi la figurat pe poartă, şi zic unul către altul plângându-şi de milă: ,,Greu mai e să fi ucenic al lui Isus” Ne vine să râdem, dar tare mă tem că râdem de noi. Complicaţiile în lucrare apar atunci când o luăm pe cont propriu. Când nu-L întrebăm pe Domnul unde vrea să-I pregătim paştele şi alegem noi locaţia care ni se pare mai potrivită. După atâtea greşeli făcute nu ar trebui să ne mire că ne lovim numai de obstacole şi nimerim numai peste oameni împietriţi.
Observaţi cât de simplu este să lucrezi pentru El când respecţi instrucţiunile. Toate se potrivesc ca la marele fix, dar cât de anevoie este să lucrezi aşa cum îţi vine la socoteală. Oare nu cumva zbaterea noastră istovitoare în lucrare se datorează faptului că nu lucrăm călăuziţi de Duhul Sfânt ci de căşunelile noastre? Sunt atâtea exemple biblice din care rezultă că misiunea martorilor adevăraţi ai lui Hristos era atât de simplă tocmai datorită faptului că partea cea mai dificilă era făcută de Duhul Sfânt:
-Propovăduirea lui Petru din ziua de rusalii. La fel ca şi în cazul cu pregătirea paştelor şi aici ucenicii respectă instrucţiunile Domnului Isus date înainte de înălţare, şi rezultatul este deasupra tuturor aşteptărilor: 3000 de convertiţi.
-Filip şi Famenul etiopian. După ce îl identifică corect pe ,, omul cu ulciorul” Filip se ia după el şi ajunge acolo unde trebuie, la cel care avea deja odaia inimii pregătite şi cu totul gata să o ofere Domnului.
-Petru şi Corneliu. După ce Petru renunţă să se creadă mai deştept decât Dumnezeu se duce la locul indicat, chiar dacă nu corespunde logicii sale. Rezultatul: o odaie gata pregătită pentru Domnul. Rolul lui Petru: mai mult ca simplu.
–Pavel şi temnicerul din Filipi. Aici ,,omul cu ulciorul pe umăr” îi apare lui Pavel în vis:,,treci în Macedonia şi ajută-ne”. Pavel se ia după el chiar dacă acesta îl duce prin închisoare, convins că şi acolo Dumnezeu a pregătit o odaie în care avea să fie primit: odaia inimii temnicerului.
Concluzie:
O dacă am înţelege că suntem conlucrători cu Dumnezeu, şi dacă l-am întreba pe El în fiecare dimineaţă: Doamne astăzi unde doreşti să-ţi pregătesc paştele? În odaia cărei inimi doreşti ca jertfa Ta să fie prăznuită? Unde mă voi întâlni cu omul pe care l-ai pregătit? La intrarea în cetate, la serviciu sau la şcoală? După ce semnalmente îl voi recunoaşte? Cine mă va conduce la omul care are deja odaia inimii pregătită pentru Tine? Cum să procedez ca să nu mă rătăcesc? Sunt acestea rugăciunile noastre din fiecare dimineaţă? A lucra pentru Domnul este plăcut şi frumos, dar numai dacă Îl iubeşti, cunoşti Scripturile şi asculţi de El în fiecare clipă.

 

Semnele distinctive ale omului născut din nou

Totdeauna a existat tendinţa de falsificare a lucrurilor de valoare, şi aceasta pentru că există cineva al cărui nume este ,,Înşelătorul”. Orice om îmţelept, sau care s-a ars cel puţin odată în viaţă: nu cumpără ,,Euro” de la persoane a căror calitate morală este îndoielnică, nu aruncă grămezi de bani pe bijuterii oferite într-o parcare de nişte tipi dubioşi care cică au rămas fără benzină şi n-au bani lichizi decât ghiuluri, şi nu sună la numărul de telefon primit prin SMS ca să-şi ridice televizorul LCD şi cele zece mii de Euro câştigate într-un concurs la care nici măcar n-a participat. Dar acţiunea diavolului de falsificare, nu se limitează doar la domeniul: banilor, bijuteriilor, şi operelor de artă, ci este folosită cu atât mai mult în domeniul spiritual. Acolo miza este mult mai mare. El ştie că un singur suflet valorează mai mult decât toată lumea. De aceea există zeci de mii de copii false ale credinţei adevărate, care circulă în toată lumea.
Biblia conţine o mulţime de îndemnuri la a ne verifica dacă suntem cu adevărat sau nu pe calea credinţei. În 2 Corinteni 13:5, adresându-se bisericii din Corint, Pavel zice: ,,Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă Sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă.” Cu ocazia Cinei Domnului el se adresa aceleiaşi biserici astfel: ,,Fiecare să se cerceteze, deci, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea.”(1Cor.11:28-32) Biblia ne învaţă că pericolul autoânşelării este unul cât se poate de real. Ziua revenirii Domnului Isus, va fi o zi a marilor surprize, pentru mulţi nu tocmai plăcute. Iată cuvintele rostite de Mântuitorul în finalul predicii de pe munte: ,,Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mat.7:22-23) Cu altă ocazie, El s-a adresat astfel ascultătorilor Săi: ,,Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrîşnirea dinţilor.” (Mat.8:11-12) Într-o altă împrejurare, un om preocupat de statistici, L-a întrebat zicând: ,,Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns: Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strîmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.” (Lc. 13:23-24) La o citire atentă a Scripturii, nu poţi să nu observi faptul că peste tot, din Ea răzbate un mesaj de atenţionare, o alertă care ne cheamă să stăm în gardă, să veghem, să ne cercetăm, să ne verificăm, deoarece ne pândeşte pericolul autoânşelării. Expresia: ,,nu vă înşelaţi” cu derivatele sale, apare de mai multe ori în Sfânta Scriptură. Să privim doar la câteva exemple: Matei 24:5,11: ,,Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi…. Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.” Matei 24:24: ,,Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. 1Corinteni 6:9-11: ,,Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” 1Corinteni 15:33: ,, Nu vă înşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” Galateni 6:7-8: ,,Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce samănă omul, aceea va şi secera. Cine samănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine samănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Galateni 5:19-21: ,,Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” Marii oameni ai lui Dumnezeu au vegheat asupra vieţii lor, ţinând cont de acest pericol iminent. David se ruga lui Dumnezeu astfel: ,,Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps.139:23-24) Pavel, la rândul său declara: ,,Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” (1Cor.9:26-27) Despre o altă categorie de oameni Pavel afirma: ,,Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.” (2Tim3:13) Adevărul este că în vremea în care trăim, acest simţ spiritual al vegherii şi cercetării este atât de rar întâlnit în poporul lui Dumnezeu. Dar ideea de veghere şi verificare nu se contrazice deloc cu lucruri pe care le facem zilnic în viaţa cotidiană. Când plecăm în oraş, verificăm de două ori dacă am închis apa, gazul, dacă ne-am luat actele şi banii, şi cu toate acestea se mai întâmplă să avem şi surprize. Prudenţa nu exclude ideea de siguranţă ci dimpotrivă o întăreşte. Chiar şi în şoferie, cu cât conducem mai prudent, cu atât siguranţa călătoriei va fi întemeiată pe baze mai solide. Cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă încă odată la cercetare, la a ne verifica dacă suntem cu adevărat copii ai lui Dumnezeu. Partea frumoasă este că ea ne oferă şi criteriile adecvate după care o putem face. Să urmărim în continuare câteva dintre acestea:
Semne distinctive ale omului născut din nou.
1.Schimbarea atitudinii faţă de păcat.(1Ioan3:6,9, 5:18, 2Pet.1:4) Pentru omul firesc păcatul este principalul mijloc de dobândire a satisfacţiei şi plăcerii. Mintea, sentimentele şi voinţa lui sunt subjugate firii pământeşti şi angajate în slujba acesteia. În schimb pentru omul născut din nou, păcatul este cel mai groaznic accident care i s-ar putea întâmpla. Natura din Dumnezeu existentă în el, face o reacţie de tip alergic la păcat, datorită totalei incompatibilităţi dintre cele două. Din experienţă ştim foarte bine că de alergie se poate muri, dacă nu te fereşti de elementele la care trupul tău reacţionează, sau dacă în caz de criză nu ajungi la medic, în timp optim, pentru administrarea antidotului necesar. Omul născut din nou nu este desăvârşit, ci datorită firii sale pământeşti, se mai întâmplă să păcătuiască. Însă reacţia lui la păcat nu este una euforică ci una convulsivă, a unui om aflat în criză. Prin urmare, în cel mai scurt timp va alerga la sângele Domnului Isus, care curăţeşte de orice păcat, iar pe viitor îşi va lua toate măsurile necesare pentru îndepărtarea tuturor factorilor alergeni spirituali din viaţa sa.
2.Principala preocupare de a fi sfânt ca Dumnezeu. (1Ioan3:3, 4:5,) Orice copil îşi doreşte să devină ca Tatăl său. Iată argumentul folosit de către Domnul Isus pentru a dovedi originea diabolică a fariseilor: ,,Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut… Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi.” (Ioan 8:39,40,44,45) Cei care sunt ai lui Dumnezeu îşi dau toate silinţele, dupăcum spune Petru să semene cât mai mult cu El în gândire, vorbire, trăire şi lucrare.
3.Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de Domnul Isus. (1Ioan5:1-3) Orice om iubeşte lumea căreia îi aparţine. Aşa ne-a spus Domnul Isus în Matei 6:21: ,,Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” sau cu alte cuvinte, lumea în care eşti ancorat, pe aceea o vei iubi. Cei care aparţin lumii lui Dumnezeu Îl iubesc pe Dumnezeu, şi sunt preocupaţi de lucrurile de sus. Cei care aparţin lumii acesteia, iubesc lumea şi lucrurile din lume, iar Ioan spune despre aceştia că dragostea lui Dumnezeu nu rămâne în ei. Dar prin ce se exprimă cel mai bine dragostea faţă de Dumnezeu? Să citim versetul trei: ,,Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” Părinţilor ce preferaţi: un copil care toată ziua spune că vă iubeşte, dar niciodată nu vă ascultă, sau unul mai reţinut cu declaraţiile de dragoste, dar generos când este vorba de ascultare? Este adevărat că ar fi de preferat ambele, dar niciodată vorbele nu vor putea înlocui ascultarea, deoarece: ,,Ascultarea face mai mult decât jertfele”, fie ele chiar şi cele de laudă.
4.Atitudine pozitivă faţă de Legile şi Poruncile lui Dumnezeu. (Rom.7:22, 4:6, Ps.119:131) Legile şi poruncile lui Dumnezeu nu sunt altceva decât descrierea caracterului Său, şi a criteriilor de bază după care funcţionează Împărăţia Sa. A avea reacţie negativă faţă de acestea, înseamnă a nu face parte din Împărăţia Sa. În Împărăţia lui Dumnezeu nu există dezbinare, pentru că ea este veşnică, iar o împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui. Da, este adevărat faptul că Legea lui Dumnezeu trebuie aşezată la locul ei în raport cu doctrina mântuirii prin Har. Am fost mântuiţi: ,,Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”, dar ,,pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” ,,Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos.” (Tit2:11-13)
5.Iubire faţă de semeni.(1Ioan4:7-8, 12) Când Biblia vorbeşte despre iubirea semenilor se referă la ceva mai mult decât la o dragoste firească de care sunt capabili chiar şi mulţi oameni nenăscuţi din nou. ,,Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobicinuit faceţi? Oare păgînii nu fac la fel? Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Mat.5:43-48) Dumnezeu n-a intenţionat să adune în Biserica Sa vameşii cei mai de treabă nici păgânii cei mai parolişti, ci să-i transforme pe toţi aceştia în copii ai Săi, capabili să-şi iubească duşmanii şi prigonitorii.
6.Biruinţa asupra lumii.(1Ioan5:4, 2:15-17) Copiii lui Dumnezeu chiar dacă mai cad, chiar dacă mai sunt amăgiţi de diavolul, totuşi ei au resursele necesare, să ajungă la biruinţă. În Proverbe 24:16 ni se spune: ,,Căci cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire.” Chiar dacă viaţa noastră de credinţă mai are şi sinusoide neplăcute, totuşi ,,omul nostru dinăuntru se înoieşte din zi în zi.” (2Cor.4:16) Chiar dacă nu avem, de la început, putere să iubim pe cei care ne fac rău, totuşi dorim lucrul acesta, ne rugăm, postim, încercăm, şi apoi Dumnezeu ne dă putere.
7.Preocupare de implicare în lucrarea lui Dumnezeu. Ioan 5:19 spune că: ,,Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” Există o vârstă la care copiii ne exasperează cu tendinţa lor de imitare. Dar imitarea este cea mai bună metodă de învăţare şi formare a deprinderilor. Priveşti la ceea ce face maestrul tău şi apoi încerci să faci şi tu. Aceasta este ideea de bază a uceniciei. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: ,,Urmaţi, deci, pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.” De aceea Isus a trăit printre noi ca să ne fie un model de urmat.
8.Dumnezeu se poartă aspru cu copiii Lui. În Evrei12:6-11 citim: ,,Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă Sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, Sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”
9.Mentalitate de străin şi călător aici pe pământ.(Evrei11:13-16, Filipeni3:20, Matei6:19-21, Col.3:1-2, 1Pet.5:10, 2Tes.2:14) Omul născut din nou se va raporta la lumea aceasta şi la bogăţiile ei, ca la nişte lucruri puse în nişte geamantane, necesare pentru efectuarea unei călătorii. Dar adevăratele şi permanentele sale preocupări vor fi lucrurile de sus, neprihănirea şi Împărăţia lui Dumnezeu. Este adevărat că unii îşi iau mai multe lucruri într-o călătorie, în funcţie de pretenţii şi posibilităţi, dar oricum acestea reprezintă doar un procentaj foarte mic în comparaţie cu lucrurile care rămân acasă.
10.Acceptarea urii şi persecuţiei din partea lumii.(Matei5:10-12) În Ioan15:18-20 citim: ,,Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi.”
În concluzie: Nu încerc să definesc naşterea din nou în termenii desăvârşirii. La desăvârşire se ajunge doar după o viaţă întreagă de umblare cu Domnul. Omul născut din nou poate întâmpina serioase dificultăţi în oricare dintre domeniile amintite. Dar ele există în viaţa lui sub formă de instincte, aspiraţii şi preocupări. Cea mai clară dovadă a naşterii din nou este dorinţa şi lupta lui de a le transforma în trăsături de caracter.
Poate veţi spune că un mesaj ca acesta este incompatibil cu dragostea lui Dumnezeu. Însă vă rog să observaţi că cele mai multe versete citate provin din partea ucenicului iubirii. Cel care a stat rezemat pe pieptul lui Isus, şi a cărui mesaj principal în epistole este dragostea, rosteşte şi cuvintele cele mai categorice în ce priveşte, a fi sau a nu fi copil al lui Dumnezeu. El este cel mai ferm, direct şi precis, în a defini semnele distinctive ale acestuia. De fapt, şi Dumnezeu, tocmai datorită faptului că ne iubeşte, nu ne lasă pradă lucrărilor de rătăcire ale diavolului, ci ne prezintă cât se poate de clar diferenţa dintre original şi imitaţie.
Cei care verificându-şi viaţa, în lumina acestor teste biblice, constată că în viaţa lor totul este în regulă, au încă un motiv de a-şi întări convingerea că sunt pe calea cea bună, de a-L lăuda pe Domnul şi de a merge cu şi mai mult entuziasm spre desăvârşirea cerută de El. Cei care constată că pe ici pe colo lucrurile stau sub semnul întrebării, au încă o ocazie de a face ordine şi lumină în viaţa lor, de a verifica şi consolida suportul nădejdii mântuirii. Cei a căror viaţă este departe de caracteristicile descrise aici, au încă o dată şansa de a fi confruntaţi cu bunătatea lui Dumnezeu care îi cheană la pocăinţă, la a ieşi din capcana autoânşelării, a renunţa la religia falsă şi de a se întoarce cu adevărat la Dumnezeu.

Scopul naşterii din nou

 
Naşterea din nou este una dintre cele mai mari minuni care se întâmplă în univers. Ea este miracolul prin care oameni simpli, păcătoşi şi muritori, primesc natură dumnezeiască, devenind nici mai mult nici mai puţin decât copii ai Lui. A fi născut din nou înseamnă a avea aceleaşi: înclinaţii, instincte, porniri, dorinţe, pasiuni, aspiraţii, tendinţe ca ale Domnului Isus. Aceasta nu se realizează prin eforturile noastre personale, ci are la bază lucrarea de la cruce şi este realizată de către Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. Noi suntem născuţi din nou ,,nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.”(1Pet.1:23) La baza naşterii noastre din nou, stă învierea Domnului Isus din morţi, cea mai mare minune a tuturor timpurilor, şi se realizează prin unirea noastră cu El în moarte şi înviere. Naşterea din nou este opera exclusivă a lui Dumnezeu, fiind realizată din apă şi din Duh. Atât apa cât şi Duhul vin de la Dumnezeu, şi fără intervenţia divină orice strădanie omenească este zadarnică. Naşterea din nou este lucrarea specială a lui Dumnezeu prin care căpătăm o natură care poartă în ea tiparul genetic al lui Hristos. Aceasta era şi convingerea lui Pavel când se adresa galatenilor astfel: ,,Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, pânăce va lua Hristos chip în voi!”(Gal.4:19) Dupăcum Hristos este oglindirea slavei şi întipărirea Fiinţei Lui Dumnezeu, (Evr.1:3) tot aşa şi noi, prin naştere din nou, avem întipărite în noi, înclinaţiile cele mai adânci ale naturii Domnului Isus. Însă aceste înclinaţii divine trebuie cultivate până când se vor transforma în trăsături de caracter. Un copil se naşte cu înclinaţiile: de a mânca, de a vorbi, de a cunoaşte, de a se apăra, de a lega relaţii sociale şi aşa mai departe. Vă rog să observaţi că le-am amintit doar pe cele pozitive. Însă aceste înclinaţii trebuie transformate în trăsături de caracter. Copilul trebuie învăţat cum să ţină lingura în mână, cum să vorbească în limba maternă, căt face doi plus doi, cum să se apere de câinii vagabonzi, cum să spună mulţumesc după ce primeşte o bomboană şi aşa mai departe. Aici intervine rolul educaţiei, maturizării şi creşterii. Tot aşa este şi din punct de vedere spiritual. Lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră nu se termină odată cu naşterea din nou, ci abia atunci începe. Scopul Său nu este să rămânem la stadiul de prunci nou născuţi, ci să devenim oameni mari. Această creştere spirituală are ca punct zero de plecare răstignirea firii pământeşti. Noi avem deja o natură cu înclinaţii spre păcat, moştenită prin naştere biologică, prin părinţi de la Adan, iar în urma anilor, în care aceste înclinaţii rele au fost alimentate şi cultivate ele s-au transformat în obiceiuri proaste sau trăsături negative de caracter. Prin urmare creştinul are o dublă misiune de îndeplinit: Una de demolare a tot ce este lumesc, firesc, pământesc în el, iar alta de zidire a tot ce este divin, ceresc şi conform cu natura primită de sus. Dar haideţi să observăm cum se văd toate aceste lucruri, din Romani capitolul 8. Romani 8 este unul dintre cele mai mari capitole din Biblie. Versetul 29 conţine scopul pentru care am fost născuţi din nou: ,,Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.” Dumnezeu doreşte să avem aceleaşi trăsături de caracter cu ale Domnului Isus. Prin naştere din nou avem deja întipărite, în structura noastră lăuntrică, instinctele Sale, iar prin procesul creşterii spirituale, aceste instincte divine trebuie să devină trăsături de caracter. Aceasta trebuie să devină principala noastră preocupare în viaţă. Întrebarea care ne preocupă în mod special este următoarea: Cum se realizează acest lucru?
1.A nu mai trăi după îndemnurile firii, ci după îndemnurile Duhului. (8:1,5)
Firea pământească ne îndeamnă să umblăm după lucrurile ei, iar Duhul Sfânt ne îndeamnă să umblăm după lucrurile Lui. Misiunea noastră, în primul rând, este aceea de a identifica lucrurile firii şi lucrurile Duhului, iar în al doilea rând, a ne goli viaţa de primele şi a ne-o umple de următoarele. În continuare folosind câteva texte ale Scripturii doresc să vă prezint lucrurile spre care ne îndeamnă firea pământească în contrast cu lucrurile spre care ne îndeamnă Duhul. Lista nu este exhaustivă, ci doar orientativă. Ea conţine aproximativ cincizeci perechi de astfel de lucruri. Primul din fiecare pereche aparţine firii pământeşti, şi este notat cu negru, iar al doilea din fiecare pereche aparţine Duhului, fiind notat cu roşu. (Am folosit culorile doar pentru o mai bună vizualizare)
Idolatrie-închinare lui Dumnezeu. Firea ne îndeamnă la închinare la idoli, precum sinele, banii, lucrurile materiale, trupul personal sau al altuia, vicii, plăceri, hobby-uri, alte persoane sau lucruri care ne acaparează întreaga viaţă şi ne-o stăpâneşte în întregime. Duhul ne îndeamnă la închinare înaintea lui Dumnuzeu în duh şi în adevăr. Vrăjitorie-călăuzire divină. Firea ne îndeamnă la vrăjitorie, la rezolvarea problemelor vieţii cu ajutorul demonilor, prin practici spiritiste, pe când Duhul ne îndeamnă la rezolvarea problemelor de viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu şi al călăuzirii divine. Hulirea lui Dumnezeu-Lăudarea Numelui Său. Firea ne îndeamnă să hulim numele lui Dumnezeu, să-L nesocotim, să-L badjocorim sau să-L blestemăm, pe când Duhul ne îndeamnă să-L lăudăm, să-L cinstim şi să-I aducem slavă. Necredinţa-credinţa. Firea ne îndeamnă la necredinţă pe când Duhul ne îndeamnă să credem în Dumnezeu şi în cuvântul Său. Răzvrătire-ascultare. Firea ne îndeamnă să adoptăm o atitudine de răzvrătire şi nesupunere atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de orice altă formă de autoritate existentă, pe când Duhul ne îndeamnă la ascultare şi supunere. Cârtirea-mulţumirea. Cârtirea, nemulţumirea, bombănirea este o altă atitudine spre care ne îndeamnă firea pe când Duhul ne îndeamnă să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Desfrânarea-înfrânarea. Firea ne îndeamnă la o viaţă desfrânată fără nici un fel de oprelişti şi îngrădiri, pe când Duhul ne îndeamnă la înfrânarea poftelor şi pornirilor păcătoase. Necurăţia-curăţia. Firea ne îndeamnă la necurăţie fizică şi mai ales morală, pe când Duhul ne îndeamnă la curăţie a trupului, a minţii şi a inimii. Mânia-calmitatea. Mânia, abcesele de furie, ieşirile explozive şi necontrolate sunt o altă direcţie spre care ne îndeamnă firea, pe când Duhul ne îndeamnă la calmitate, autocontrol şi linişte sufletească. Îmbuibare-cumpătare. Îmbuibarea, excesele, depăşirea limitelor normalităţii stabilite de către Dumnezeu, sunt alte preferinţe ale firii, pe când Duhul ne cheamă la cumpătare, moderaţie, socotinţă. Amărăciune-bucurie. Amărăciunea, proasta dispoziţie, nefericirea, disperarea sunt alte lucruri ale firii, iar în contrast cu ele Duhul ne îndeamnă la bucurie, nădejde şi fericire. Îngrijorare-pace. Firea ne îndeamnă la îngrijorare, stres, nelinişte, tulburare, provocând boli pe bază nervoasă, pe când Duhul ne îndeamnă la pace, linişte şi odihnă. Neveghere-veghere. Firea ne îndeamnă la neveghere, imprudenţă, a merge cu capul înainte fără a gândi lucrurile, pe când Duhul ne îndeamnă la veghere, alertă şi conştientizarea pericolelor. Mândrie-smerenie. Firea ne conduce către mândrie, aroganţă şi etalarea realizărilor personale, pe când Duhul ne îndeamnă la smerenie şi lepădare de sine. Făţărnicie-sinceritate. Preferinţa firii este făţărnicia, prefăcătoria, purtarea măştilor, pe când Duhul preferă şi ne îndeamnă spre sinceritate şi transparenţă. Răutate-bunătate. Natura firii este răutatea, pe când a Duhului este bunătatea. Curvie-fidelitateconjugală. Firea pământească ne ademeneşte către curvie, către împlinirea fără oprelişti a poftelor carnale, în trup, privire şi gând, pe când Duhul ne conduce spre fidelitate conjugală şi ţinerea sub controlul Duhului Sfânt a pasiunii sexuale. Cearta-vorba liniştită. Modul de exprimare a firii este cearta, discuţia în contradictoriu, într-o atmosferă foarte tensionată, pe când modul de exprimare a Duhului este vorba liniştită, constructivă, într-o atmosferă amiabiă. Duşmănie-prietenie. Firea ne îndeamnă la duşmănie, la a ridica tot felul de bariere în relaţii, iar Duhul ne îndeamnă la prietenie. Dezbinarea-unitatea. Dezbinarea, dezintegrarea, ruperea, fărâmiţarea este o altă lucrare a firii, pe cănd lucrarea Duhului este unitatea, strângerea laolaltă, punerea împreună. Minciuna-adevărul. Firea ne îndeamnă la minciună, înşelăciune, la a induce pe alţii în eroare, pe când Duhul ne cheamă la adevăr şi corectitudine. Zgârcenie-dărnicie. Zgârcenia şi dărnicia sunt un alt domeniu în care firea şi Duhul sunt în opoziţie. Firea mereu strânge, pe când Duhul mereu dăruieşte. Egoism-altruism. Egoismul şi altruismul reprezintă o altă deosebire fundamentală între cele două naturi amintite. Firea ne îndeamnă să ne preocupăm numai de sine, pe când Duhul ne îndeamnă să ne concentrăm atenţia asupra altora. Lăudăroşie-modestie. Firea are o predilecţie către lăudăroşie, pe când Duhul preferă modestia. Firea nu încetează să-şi etaleze meritele, pe când Duhul nu se scoate pe sine în evidenţă. Critica-aprecierea. În raport cu cei care nu sunt ca noi, firea ne îndeamnă la a-i critica şi judeca pe când Duhul ne îndeamnă la a aprecia şi încuraja tot ce este bun în ei. Invidie-bucuria faţă de realizările altora. În legătură cu realizările celor din jur, firea ne îndeamnă la invidie pe când Duhul ne îndeamnă să ne bucurăm pentru succesul şi realizările altora. Firea moare de ciudă când celuilalt îi merge bine, pe când Duhul se bucură, cel puţin la fel, ca de binele propriu. Crima-protejarea vieţii. Crima este o altă înclinaţie diabolică a firii pe când Duhul ne îndrumă către o atitudine de protejare a vieţii. Sămânţa uciderii se află în noi încă din copilărie, şi dacă legile ar fi ca pe vremea lui Cain, probabil că mulţi dintre noi l-am ucide pe Abel. Duhul, însă ne îndeamnă să ocrotim viaţa, ca pe cel mai de preţ bun al omului. Beţie-plinătatea Duhului. Firea îşi găseşte starea de euforie în beţie pe când Duhul ne oferă această stare nu în umplerea cu alcool ci cu Duhul Sfânt. Între alcool şi Duhul Sfânt există o incompatibilitate absolută. Locul pe care-l ocupă unul este în mod absolut cedat de celălalt. Ură-iubire. Firea are o înclinaţie către a urâ tot ce o incomodează, de la lucruri la persoane, pe când Duhul ne îndeamnă să iubim chiar şi pe cei care ne fac rău. Facerea de rău-facerea de bine. Firea se simte bine cu cât reuşeşte să facă mai mult rău celor din jur, pe când Duhul se bucură cu cât poate face mai mult bine celor din jur. Sălbăticia-blândeţea. Firea prin natura ei sălbatică preferă brutalitatea, ferocitatea sau bestialitatea pe când Duhul prin natura lui divină preferă blândeţea şi delicateţea. Furt-munca cinstită. Firea este satisfăcută atunci când poate să fure, să înşele, să obţină lucruri pe care nu le merită, pe când Duhul se bucură de munca cinstită, chiar dacă nu este atât de bine plătită. Strigare-ton potrivit al vocii. Modul de exprimare a firii este prin strigăte, răgete, mugete şi alte forme onomatopeice, pe când modul de exprimare a Duhului este printr-o voce caldă care se exprimă pe un ton potrivit şi prietenesc. Bârfa-vorbirea de bine. Bârfa este o arma letală în arsenalul firii cu care îi transformă în victime pe toţi cei pe care-i injectează, pe când arma Duhului este zidirea lor prin vorbirea de bine. Cruzime-milă. Datorită provenienţei sale sălbatice firea are o predilecţie spre cruzime, pe când Duhul datorită naturii Sale divine, are o predilecţie spre milă. Firea nimiceşte cu sânge rece, condamnă la distrugere fără măcar să clipească din ochi, pe când Duhul nu zdrobeşte trestia frântă, nici nu stinge fitilul care mai fumegă. Răzbunare-iertare. Firea este foarte răzbunătoare cu cei care îi cad în plasă, ea nu va rata nici o ocazie de a-şi lua revanşa. Duhul, însă ne învaţă să iertăm pe cei care ne greşesc. Glume proaste-umor constructiv. Omul firesc are sacul plin de glume proaste şi cuvinte vulgare, chiar şi atunci când ajunge la o vârstă când ai zice că se aşteaptă mai mult de la el. În schimb omul duhovnicesc cunoaşte umorul constructiv şi vorbele înţelepte. Stăpânire-slujire. Firea are o atitudine de stăpânire, de subjugare a semenilor, pe când Duhul cultivă în noi o atitudine de slujire chiar şi faţă de cei care merită aceasta mai puţin. Intoleranţă-acceptare. Firea este intolerantă cu tot ce este altfel decât ea, pe când Duhul ne îndeamnă să acceptăm atât greşelile cât şi slăbiciunile celor din jur. Încăpăţânare-cooperare. Firea are o atitudine de încăpăţânare, ea nu este deloc cooperantă. Se ambiţionează ca un catâr, ţine de ce ştie ca porcul de straiţă, pune mâna pe coarnele caprei şi jură că-i şută. Pe când Duhul ne îndeamnă să ne lăsăm înduplecaţi, convinşi atunci când situaţia o cere. Obrăznicie-respect. Firea are o atitudine de obrăznicie chiar şi faţă de cei mai vrednici dintre oameni, pe când Duhul ne îndeamnă să acordăm respect tuturor semenilor noştri. Violenţa-nonviolenţa. Metoda favorită a firii de a soluţiona problemele este forţa şi violenţa, de la cea verbală până la cea fizică, pe când Duhul pledează totdeauna pentru nonviomenţă, preferând dialogul şi calea argumentului. Încredere în sine-încredere în Dumnezeu. Firea se bazează pe sine şi pe resursele proprii, pe când Duhul ne învaţă să ne încredem în Dumnezeu. Neospitalitate-ospitalitate. Firea nu ştie ce este ospitalitatea, cel puţin aceea dezinteresată, pe când Duhul ne învaţă să primim în casele noastre nu doar pe cei care ne-ar putea răspunde cu aceeaşi monedă ci pe cei care n-au cum să o facă. Frica-curajul. Firea pe cât este de sălbatică şi agresivă, totuşi în momentele grele ale vieţii tremură pantalonii pe ea de frică, pe când Duhul ne inspiră îndrăzneală şi curaj. Firea, deşi este foarte curajoasă la rău, se ruşinează să facă binele, doar Duhul ne inspiră curaj când este vorba de bine. A răni-a mângâia. Firea ne îndeamnă să rănim inimile celor din jur, pe când Duhul ne îndeamnă să alinăm rănile şi să aducem mângâiere. Descurajare-încurajare. Firea ne provoacă să semănăm descurajarea oricărei iniţiative pozitive a semenilor noştri, pe când Duhul ne îndeamnă să încurajăm pe cei care au nevoie de aceasta.
Munca principală de o viaţă a unui om născut din nou, este de a-şi goli viaţa de tot ce înseamnă lucrurile firii şi de a şi-o umple de tot ce înseamnă lucrurile Duhului. În epistolele lui Pavel către Efeseni şi Coloseni, aceste două procese spirituale poartă numele de: dezbrăcare şi îmbrăcare. ,,cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.(Efes.4:22-24) Lucrul acesta nu este la fel de simplu ca dezbrăcarea de hainele de lucru, şi îmbrăcarea cu hainele de biserică, ci este un proces de durată care implică un efort susţinut.
2) A face prin Duhul să moară faptele firii. (8:13)
Este adevărat că nu putem realiza aceste lucruri singuri. Însă Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie toate resursele de care avem nevoie pentru aceasta. ,,Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui” (2 Pet.1:3) Toate aceste resurse sunt depozitate în Hristos şi le avem prin Duhul. Să enumerăm câteva dintre ele: naşterea din nou, biblia, rugăciunea, postul, unirea cu Hristos, plinătatea Duhului Sfânt, părtăşia bisericii, participarea la Cina Domnului, focul încercărilor şi aşa mai departe. Despre aceste resurse ne vom ocupa în viitor.
În concluzie: Nimic nu poate fi mai important, nici mai urgent în viaţa unui creştin ca implicarea cu toată inima în realizarea acestui proces spiritual de dezbrăcare a firii şi de îmbrăcare a Duhului. Nici măcar implicarea în lucrarea lui Dumnezeu, nu trebuie să intre înaintea acestei preocupări. Apostolul Pavel ne spune foarte clar în Galateni 6:7-8: ,,Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce semenă omul, aceea va şi secera. Cine semenă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine semenă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Dacă fac lucrarea lui Dumnezeu din firea nu din Duhul, voi secera putrezirea, iar în ziua judecăţii voi auzi cuvintele Domnului Isus: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”(Mat.7:22) Totdeauna înaintea unei mari treziri spirituale, Dumnezeu şi-a curăţit lucrătorii. Cred că trăim o astfel de perioadă. Eu unul personal, văd că prin tot ce mi se întâmplă, Dumnezeu urmăreşte cu mine acest lucru. I-am cerut lucruri mari. El este gata să mi le dea. Însă înainte de aceasta doreşte să mă curăţească. Procesul acesta este mai dureros decât mi-aş fi putut imagina în cele mai negre vise ale mele. Când El va considera că procesul este definitivat, va începe trezirea. Pentru că am înţeles importanţa curăţirii, în vederea declanşării trezirii, cu ajutorul lui Dumnezeu, anul acesta voi acorda cea mai mare importanţă împlinirii şi propovăduirii acestor lucruri. Vom lua pe rând acele perechi de trăsături ale firii şi a Duhului şi în conformitate cu Biblia vom căuta să ne pocăim de primele şi să le cultivăm pe următoarele.

Răstignirea firii pământeşti

Răstignirea firii pământeşti: Iată una dintre cele mai uriaşe provocări ale creştinului. Nu am suficiente cuvinte în vocabular, pentru a-mi exprima profunda admiraţie, pentru măreaţa ingeniozitate divină, care ne-a prescris o cale atât de eficientă spre a putea trăi viaţa la cel mai înalt nivel posibil. Dacă altădată aş fi privit spre această metodă cu dezgust şi neplăcere, astăzi, după ce i-am simţit efectele benefice pe pielea mea, mă închin înaintea atotânţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu. Deşi extrem de dureroasă, mai ales pentru cei care o iau în serios, răstignirea firii pământeşti reprezintă cea mai sigură cale spre a ne bucura din plin de viaţă. Despre omul care nu i-a experimentat efectele, încă nu se poate spune că a trăit cu adevărat, ci cel mult că a vegetat la fel ca alte vieţuitoare terestre preocupate doar de hrană, adăpost şi perpetuarea speciei. Răstignirea firii pământeşti, este calea care te dezleagă de putreziciune şi de glie. Prin ea dobândeşti aripile care te ajută să te desprinzi de ţărână şi să te lansezi, ca o rachetă spaţială, spre lumile spirituale unindu-te în mod personal, intim, organic şi afectiv cu Domnul Isus Hristos, spre a trăi cea mai extraordinară aventură de dragoste posibilă. Cei mai mulţi creştini rămân blocaţi pe neplăcerile produse de răstignirea firii, pierzând, ca ’ntr-un abis, imensele beneficii pe care aceasta le produce. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră va trebui să vă prezent, atât dificultăţile cât şi beneficiile acestui proces. Dar pentru a face legătura între cele două aspecte, vă voi arăta şi calea prin care acest supliciu numit răstignirea firii pământeşti, se transformă în ceva pe care suntem gata să ni-l asumăm cu toată bucuria.
1) Dificultăţile răstignirii firii pământeşti. Cine spune că răstignirea firii pământeşti este o chestiune simplă şi uşoară, nu ştie despre ce vorbeşte sau n-a făcut-o aşa cum se cere. Răstignirea firii, este de departe cel mai greu şi dificil proces la care suntem chemaţi în calitate de creştini. Să urmărim câteva elemente care conturează dificultatea răstignirii firii pământeşti:
a) Răstignirea firii pământeşti este un proces extrem de dureros datorită faptului că ni se cere să ne răstignim noi pe noi înşine. Cred că am fi fost mult mai motivaţi şi mai determinaţi dacă ni s-ar fi cerut să ne răstignim firea unii altora. Oricum, de multe ori mai încercăm noi aşa ceva, chiar dacă nu ni se cere. Câteodată, suntem atât de fermi, dârji şi principiali când este vorba de firea altora, la fel ca David în cazul prezentat de Natan, însă când este vorba de sărmana noastră fire, cerşim milă şi îndurare căutând să înduioşăm pe toată lumea cu zmiorcăielile noastre. Ne pricepem să ne purtăm aspru cu trupul altuia, şi ştim să dăm lecţii despre modul în care acesta trebuie ţinut în stăpânire, însă când vine vorba de trupul nostru ni se sfâşie inima de mila pe care i-o purtăm. Dificultatea problemei constă în faptul că răstignirea doare, şi această durere trebuie să ne-o aplicăm singuri, cu fermitate, fără a ţine seama de jalnicele lamentaţii ale firii.
b) Răstignirea firii pământeşti este un proces extrem de dificil datorită numărului mare de provocări existente în jurul nostru. La fiecare pas, întâlnim o mulţime de tentaţii adresate firii pământeşti. Ochii, urechiile, mintea, trupul şi sufletul sunt bombardate clipă de clipă cu tot soiul de invitaţii insistente şi persistente la păcat. Tentaţiile sexuale sunt gata să-i devoreze, din toate părţile, într-o singură clipă de neatenţie, pe cei nestăpâniţi şi uşuratici. Materialismul este ca o plasă de păianjen în care stau atârnaţi ca nişte muşte încătuşate, fără posibilitatea de a se mai salva, orbii spirituali, incapabili să vadă dincolo de culoarea sclipitoare a banilor. Demonii s-au înmulţit, şi mai în fiecare zi întâlneşti câte un om în care există cel puţin o legiune, provocându-te la ceartă, scandal, zavistie şi nebunie. În familie diavolul se luptă cu îndârjire să dezbine chiar şi cele mai închegate cupluri. În biserică, acelaşi personaj malefic, urmăreşte să provoace cele mai stupide tensiuni. Într-un asemenea context, mai este oare posibil să-ţi răstigneşti firea?
c) Răstignirea firii pământeşti este dificilă datorită filozofiei lumii acesteia care încurajează exprimarea liberă a poftei, nicidecum a înfrânării ei: ,,Trăieşte clipa!, Urmează-ţi inima!, Fă-o!”, iată câteva dintre sloganurile omului modern. Mass-media profitând de lipsa de stăpânire a generaţiei actuale, a transformat-o într-o societate de consum aflată la cheremul marilor magnaţi ai pieţei. Televizorul îţi serveşte la pat, ca ’ntr-un hotel de lux: sex, violenţă, magie şi divertisment cât îţi pofteşte inima. Publicitatea agresivă şi ritmul vieţii parcă te obligă să fi la curent cu fiecare nou produs apărut, şi să ţi-l achiziţionezi, pentru că altfel societatea te exclude din rândurile ei. Ascetismul nu mai este la modă ca pe vremea stoicilor greci sau a călugărilor medievali ci acum lumea s-a îndreptat spre libertinism şi exhibiţionism. Recunosc faptul că într-un asemenea context nu-i deloc amuzant să-ţi răstigneşti firea pământească. Dinăuntru eşti asaltat de poftele irezistibile ale cărnii, de afară te copleşesc la tot pasul provocări insistente la împlinirea lor, iar pe deasupra nici cel mai mic lucru nu te încurajează să lupţi pentru biruinţă. Dar înainte de a cădea în ghiarele disperării, haideţi totuşi să vedem dacă există vreo posibilitate să biruim în acest teribil război de moarte.
2) Posibilitatea răstignirii firii pământeşti. Evaluând situaţia strict din punct de vedere teoretic, răstignirea firii pământeşti ar fi posibilă doar dacă am descoperi o activitate mult mai interesantă decât împlinirea poftelor firii pământeşti. Ştiţi cunoscuta zicală: ,,Dacă vrei să-i smulgi unui câine osul pe care-l ţine în gură, oferă-i o bucată de carne.” Spiritualizând lucrurile, această zicală ar putea suna astfel: ,,Dacă vrei să convingi un om să renunţe la plăcerile poftelor firii, oferă-i nişte plăceri mai mari.” Însă aceste plăceri mai mari trebuie neapărat să aibe aceleaşi caracteristici cu plăcerile firii pentru a putea fi atractive. Plăcerile firii ar putea fi caracterizate după cum urmează: sunt reale, răspund unor nevoi presante interioare şi vizează prezentul nu doar viitorul. De ce aleg oamenii să trăiască mânaţi de firea pământească? Pentru că stările pe care le experimentează nu sunt imaginare, nici abstracte, nici teoretice ci practice şi reale. Pentru că plăcerile pe care le trăiesc reprezintă răspunsul unor nevoi presante elementare ale fiinţei lor. Pentru că aceste stări plăcute nu vizează un bine viitor, greu de aşteptat, ci prezentul actual. Datorită acestor caracteristici au succes ispitele sexuale, dependenţele de alcool, tutun, droguri şi oricare alte ispite ale firii pământeşti. Scumpi fraţi şi surori, răstignirea firii pământeşti este posibilă doar dacă descoperim o plăcere care să prezinte aceleaşi trei caracteristici, dar care să fie mult mai puternică. Plăcerea care ne-ar putea motiva la răstignirea firii pământeşti, ar trebui să fie reală, să răspundă unei nevoi interioare presante şi să îşi găsească împlinirea în prezent nu doar în viitor. Vă propun să supunem acestor exigenţe câteva din elementele religioase care ar putea reprezenta o astfel de motivaţie la răstignirea firii:
Doctrina sănătoasă. A avea o doctrină sănătoasă, deşi este un lucru necesar, nu constituie o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii. Aceasta datorită faptului că nu satisface cerinţele primului criteriu enunţat: este foarte teoretică, abstractă. Am văzut prea mulţi teologi luptându-se ,,cu armele firii” pentru doctrina lor sănătoasă, dar prea puţini zdrobiţi în omul dinlăuntru pentru simplul motiv că au avut-o. De multe ori şi în biserică este ca şi la parlament: doctrina cuiva este sănătoasă sau nu, funcţie de interesele care îl leagă sau nu de acea persoană. Atitudinea de ,,Pro” sau ,,contra”, într-o anumită problemă, a multor creştini, nu depinde neapărat de acurateţea doctrinară, ci de nişte chestii care trec prin stomac, portmoneu sau alte locuri care nu-i evlavios a fi amintite. Deci a avea o dctrină sănătoasă nu-i suficient a ne motiva la răstignirea firii.
Religiozitatea. A fi om religios, deasemenea, nu constituie o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii pământeşti. Aceasta datorită faptului că nu satisface cerinţele celui de-al doilea criteriu enunţat: adică nu răspunde unei nevoi presante interioare. Omul poate trăi mult şi bine şi fără religie. Sunt atâţia creştini care nu simt nici o presiune interioară să meargă la biserică mai des de două ori pe an. Sunt destui oameni religioşi pentru care cititul Bibliei, rugăciunea, postul, dărnicia şi practicarea altor fapte religioase este o pacoste, nicidecum rezultatul unei nevoi presante interioare. De obicei oamenii religioşi sunt cei mai plini de firea pământească nicidecum cei care şi-o răstignesc cel mai mult. Pentru exemplificare vezi partida fariseilor.
Promisiunea raiului sau frica iadului. S-ar putea să dezamăgesc pe unii dacă voi spune că nici măcar aceste elemente nu reprezintă o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii. Aceasta pentru că nu îndeplinesc cerinţele celui de-al treilea criteriu enunţat: nu răspund unei nevoi prezente ci viitoare. Chiar Scriptura afirmă în Proverbe 13:12 că: ,,O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă.” Până să se hotărască ce să facă cu viaţa de dincolo, oamenii vor să ştie ce se va întâmpla cu aceasta. Până în rai sau în iad este un drum atât de lung încât oamenii nu-şi pot permite să-şi omoare prezentul. Doar un lucru vă întreb ca să vă daţi seama că aşa stau lucrurile: Câţi dintre dumneavoastră toleraţi în propria trăire preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea, cu toate că ştiţi foarte clar din Biblie că toţi cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă toate aceste lucruri amintite nu sunt satisfăcătoare spre a ne putea motiva la a ne răstigni firea pământească, atunci totuşi care motivaţie ar fi satisfăcătoare? Răspunsul este următorul: Relaţia cu Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu, satisface toate cele trei criterii care fac ca un lucru să fie irezistibil. Relaţia cu Dumnezeu, nu-i teorie nici vorbă goală, ci un lucru cât se poate de concret şi practic. Domnul poate fi auzit, văzut, simţit, iubit, gustat. Chiar dacă acestea nu se realizează prin cele cinci simţuri ci prin credinţă, faptul în sine este cât se poate de real. Relaţia cu Dumnezeu răspunde unei nevoi presante interioare. Omul a fost creat cu o nevoie profundă după Dumnezeu. Solomon după ce a căutat fericirea în toate lucrurile de sub soare, a ajuns la concluzia că totul este deşertăciune şi goană după vânt, iar încheierea tuturor lucrurilor este să te temi de Dumnezeu şi să păzeşti poruncile Lui. Relaţia cu Dumnezeu, se adresează unei nevoi prezente nu numai unei nevoi viitoare. Noi ne putem bucura acuma de relaţia cu Dumnezeu, nu doar cândva în viitor. Deasemenea, relaţia cu Dumnezeu, produce o plăcere superioară oricărei plăceri produsă de satisfacerea poftelor firii pământeşti. David în Psalmul 34:8 ne îndeamnă să gustăm şi să vedem ce bun este Domnul. Creştinii care au gustat dulceaţa relaţiei cu Dumnezeu, vor fi suficient de motivaţi să-şi răstignească firea pământească. Ei vor fi gata de orice sacrificiu, cu scopul de a păstra minunata lor părtăşie cu Domnul. Pe lângă plăcerea părtăşiei cu Dumnezeu, toate celelalte plăceri pălesc. Părtăşia cu Dumnezeu, este singura motivaţie suficient de puternică spre a ne determina să îndurăm neplăcerile şi suferinţele răstignirii firii pământeşti. Disponibilitatea la această acţiune depinde de seriozitatea cu care abordăm relaţia cu Dumnezeu, prin rugăciune şi meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu.
3) Consecinţele răstignirii firii pământeşti. Ceea ce conferă greutate spirituală unui creştin este răstignirea firii pământeşti. Răstignirea firii pământeşti, realizează acea etanşietate spirituală care permite păstrarea întregului potenţial spiritual aşezat de către Dumnezeu în noi. Dumnezeu a aşezat în noi nişte rezervoare inimaginabile de dragoste, fericire şi bucurie. Aceste capacităţi spirituale le avem în unire cu Hristos când firea pământească este răstignită. Când păcătuim, relaţia cu Hristos se întrerupe, fiinţa noastră se desface, iar energiile puse de către Dumnezeu în noi, pe care ni le-a dat pentru a trăi stări de bucurie şi de fericire în relaţia cu El şi cu Biserica Sa, se scurg din noi, şi prin urmare dispare farmecul relaţiei cu Dumnezeu, cu familia şi cu Biserica. Când dragostea de Dumnezeu se fărămiţează către idoli, când pasiunea pentru soţie se scurge către vedetele play-boy, iar când iubirea de fraţi se risipeşte spre tovărăşiile rele, atunci din creştinul respectiv rămâne doar o coajă fără nici un conţinut. Fiecare păcat presupunere o risipă de energie, putere, forţă, pusă de către Dumnezeu în noi pentru a trăi viaţa la maximă intensitate. Astăzi sunt pline bisericile de oameni vlăguiţi, storşi ca o lămâie de orice vlagă, plictisiţi de toate, îmbătrâniţi înainte de vreme. Unii tineri sunt mai ramoliţi decât bunicii lor, pentru că se uită la porno şi ascultă muzică rock. Creştinul care nu-şi răstigneşte firea pământească, este un om fără greutate, sau dacă vreţi un creştin de paie.Vorbele lui sunt de paie, fiind purtate de vânt de colo, colo. Stările sufleteşti prin care trece sunt de paie. Astăzi se află pe vârful muntelui, iar mâine în fundul văii. Relaţiile pe care le are sunt de paie. Un astfel de om este incapabil de relaţii profunde şi de lungă durată. Dacă este predicator, şi predicile pe care le rosteşte sunt de paie. După un ceas de sporovăială, n-ai ce strânge pe vârful unui făraş. Când acest creştin zideşte, materialele pe care le foloseşte sunt: paie, lemn, fân, trestie. Statornicia lui este de paie, adică la cea mai mică adiere de vânt el este în aer, fiind purtat în direcţia curenţilor. Însă atunci când suntem fermi şi consecvenţi cu răstignirea firii, experimentăm cel mai extraordinar lucru care ni s-ar putea întâmpla: Hristos trăieşte în noi.
Cum arată omul în care locuieşte Hristos? Ca Hristos. Pe unde trece el totul se înviorează, înfloreşte, prinde viaţă. În prezenţa lui orice faţă posomorâtă se înseninează, orice obraji palizi capătă culoare, orice frunte încruntată se descreţeşte şi orice inimă disperată capătă speranţă. Când predică un astfel de om, biserica se zideşte, iar părtăşia şi unitatea prind cheag. Când stai de vorbă cu o astfel de persoană, oricât ai fi de tensionat, simţi eliberare, descătuşare, iar pacea îţi inundă întreaga fiinţă. Cuvintele unui astfel de om îţi pătrund la inimă ca un balsam sau ca o hrană, nicidecum ca o otravă sau ca un venin. Omul în care locuieşte firea, pe unde trece samănă moarte. În urma lui totul păleşte, se ofileşte şi se dezintegrează. Pe unde apare imediat reuşeşte să indispună pe toată lumea, iar când îşi deschide gura într-o clipă strecoară un gust amar în sufletul tuturor. O discuţie cu un astfel de om te încarcă cu amărăciune chiar şi atunci când vorbeşte despre cele mai spirituale lucruri.
În concluzie: Trăim vremuri în care oamenii în care locuieşte Hristos sunt extrem de rari. Trebuie să rupi multe perechi de opinci până să întâlneşti unul. Trebuie să consumi mulţi litri de benzină până să-l ai în faţă. Aceasta datorită faptului că foarte puţini sunt dispuşi să plătească preţul răstignirii firii pământeşti. Da, este cel mai cumplit lucru cu putinţă: să-ţi produci tu singur durere suprimându-ţi toate dorinţele neconforme cu voia lui Dumnezeu, să lupţi împotriva talazului de nelegiuire cu care eşti asaltat. Dar numai aşa vom descoperi extraordinara frumuseţe a relaţiei cu Dumnezeu, şi vom fi o binecuvântare şi pentru alţii.

Ce este naşterea din nou  

În capitolul trei din prima sa epistolă, apostolul Ioan afirnă cu o deosebită exuberanţă şi exaltare următoarele cuvinte: ,,Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi Suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (v1-3) Aceste versete biblice conţin trei adevăruri majore despre copiii lui Dumnezeu: Primul, este că noi nu doar ne numim copii ai lui Dumnezeu, ci suntem copii ai Lui. Purtăm înăuntrul nostru fire dumnezeiască, natură divină sau dacă vreţi genele lui Dumnezeu. Noi suntem descendenţi ereditari direct din Dumnezeu. Suntem purtători de sămânţă dumnezeiască, şi suntem concepuţi prin Duhul Sfânt. Al doilea adevăr, este că într-o bună zi vom fi ca El, tot aşa cum într-o bună zi, la vârsta maturităţii, şi copilul devine ca Tatăl său. Aici apostolul ne poartă de la realitatea prezentă, la nădejdea viitoare; de la ceea ce suntem deja acum, la ceea ce vom deveni în viitor. Dumnezeu nu ne-a născut din nou, aşa pur şi simplu, că n-a avut altă treabă, ci ca să devenim asemenea Lui. Naşterea din nou este doar o etapă din procesul devenirii noastre ca Dumnezeu, şi are scopul acesta. Al treilea mare adevăr din text, este că omul născut din nou poate fi identificat din preocupările pe care le are. El înţelege, foarte curând, că principala lui menire este să se curăţească dupăcum şi Dumnezeu este curat. Standardul său de sfinţenie este, nici mai mult nici mai puţin decât, Tatăl său. Principala pasiune a vieţii sale este să devină ca Dumnezeu. Dacă eu, am alte standarde decât acestea, înseamnă că n-am în mine sămânţă dumnezeiască, eventual sămânţă religioasă sau morală. În acest caz, sunt doar o imitaţie de creştin, o copie falsă, sau mai simplu spus, nu sunt născut din nou. Aşadar în Biblie avem teste obiective şi precise de verificare a naşterii din nou. Aici lucrurile sunt foarte clare. Copilul ori e viu ori e mort. Nu există loc de a filozofa pe această temă. Noi avem datoria să ne aplicăm personal aceste teste, dupăcum, chiar Pavel îi îndemna pe corinteni: ,,Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” Iată deci trei lecţii biblice foarte importante despre naşterea din nou. Haideţi, de data aceasta, să le enumerăm sub formă de întrebări:
1. Ce este naşterea din nou?
2. Care este scopul pentru care am fost născuţi din nou?
3. Cum putem verifica cu siguranţă dacă suntem născuţi din nou?
Acestea sunt temele pe care le vom dezbate, dacă va fi cu voia lui Dumnezeu în următoarele trei mesaje, în cadrul subiectului naşterii din nou. Pentru astăzi:
Ce este naşterea din nou?
Naşterea din nou este una dintre cele mai mari minuni care se întâmplă în univers. Ea este miracolul prin care oameni simpli, păcătoşi şi muritori, primesc natură dumnezeiască, devenind nici mai mult nici mai puţin decât copii ai Lui. Prin ea, omul sortit disperării şi morţii, este ridicat la rangul de fiu cu drepturi depline, în familia lui Dumnezeu. Acest fapt se realizează, nu numai printr-un act juridic de adopţie, ci printr-o naştere autentică din însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Noi nu moştenim doar averea şi educaţia lui Dumnezeu, ca şi în cazul unei adopţii, ci inclusiv înclinaţiile Sale, preocupările Sale, pasiunile Sale şi felul Său de a gândi, de a vorbi şi de a fi. Biblia vorbeşte şi despre adopţie pentru a explica anumite aspecte ale mântuirii noastre, dar tot ea insistă asupra faptului că naşterea din nou este mai mult decât atât. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu prin naştere din El. Pentru a înţelege mai bine acest miracol, să observăm întâi:
1.Termeni biblici care definesc naşterea din nou.
a)Născuţi dintr-o sămânţă care nu poate putrezi.(1Pet.1:23) Din sămânţa de morcovi nu se pot naşte iepuri, nici din alune, veveriţe, deşi există o anumită legătură între acestea. Din sămânţă din Dumnezeu se pot naşte doar copii de Dumnezeu, având natură ca a lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul folosit de El pentru naşterea noastră din nou. El nu poate putrezi, este viu şi veşnic. Acolo se produc naşteri din nou, unde Cuvântul lui Dumnezeu este propovăduit: cu putere, claritate, şi deosebită acurateţe.
b)Născuţi prin învierea lui Hristos din morţi. (1Pet.1:3, Rom.6:4-6, Efes.1:17-20) Naşterea noastră din nou este posibilă doar în baza lucrării Domnului Isus de la cruce. Ea s-a realizat prin unirea noastră, prin credinţă, cu Hristos în moarte şi înviere. Este adusă în fiinţă prin puterea nemaipomenită a lui Dumnezeu care l-a ridicat din morţi. Acolo se produc naşteri din nou unde Evanghelia propovăduită Îl are în centru pe Isus Hristos şi lucrarea Sa realizată la cruce. Deci iată că începe să se profileze încă un subiect legat de naşterea din nou, şi anume: condiţiile în care aceasta se realizează. Pocăinţa cerută de Cuvântul lui Dumnezeu, şi credinţa în Domnul Isus. Pe viitor, vom aborda şi aceste aspecte ale problemei în discuţie.
c)Născuţi din apă şi din duh (Ioan3:5) Apa şi Duhul sunt întâlnite împreună şi în câteva texte biblice din Vechiul Testanent. (Ezech. 36: 25-28) Deocamdată citim Isaia 44:1-5: ,,Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele pe care te-am ales! Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit, şi care de la naşterea ta este sprijinul tău: Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu pe care l-am ales. Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale, şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pîraiele de apă. Unul va zice: Eu Sunt al Domnului! Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mâna lui: Al Domnului Sunt! Şi va fi cinstit cu numele lui Israel.” Expresia: ,,născut din apă şi din Duh” subliniază ideea că această lucrare este opera exclusivă a lui Dumnezeu. Şi apa şi Duhul vin de sus, şi dacă Dumnezeu nu ni le dă, toate străduinţele şi eforturile noastre sunt zadarnice.
d)Hristos să ia chip în noi (Gal.4:19, Rom.8:29) A fi născut din nou înseamnă ca Hristos să prindă contur în noi. Trăsăturile Sale fundamentale de caracter să se întipărească pe fiinţa noastră. Dupăcum Hristos este: ,,oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”, tot aşa şi omul născut din nou poartă în genele sale, în ADN-ul său spiritual, tiparul fiinţei lui Hristos. Dupăcum fiecare celulă din trupul nostru poartă în ea tiparul genetic moştenit de la părinţi, tot aşa şi omul născut din nou poartă în fiecare celulă a duhului său, tiparul genetic al lui Hristos. Nu ne rămâne decât să studiem viaţa Domnului Isus, să descoperim acest tipar, şi să vedem dacă el se regăseşte şi în noi. Dar la acest subiect vom reveni într-o întâlnire viitoare.
Deci ce înseamnă a fi născut din nou: A fi născut din nou înseamnă a avea în noi aceleaşi: înclinaţii, instincte, porniri, dorinţe, pasiuni, aspiraţii, tendinţe ca ale Domnului Isus. Aceasta nu se poate întâmpla prin eforturile noastre personale, ci are la bază lucrarea de la cruce şi este realizată de către Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu, în urma pocăinţei şi credinţei.
2.Realitatea conflictului spiritual. Cu toate că tot ce am afirmat până aici este adevărat şi biblic, omul născut din nou nu se află dintr-o dată înafara oricărei posibilităţi de a mai păcătui. Da, natura spirituală, dobândită în urma naşterii din nou nu poate să păcătuiască, tot aşa cum nici Dumnezeu nu poate păcătui. Dar în noi mai există încă o natură pe care o moştenim în urma naşterii fizice prin părinţi de la Adam. Creştinul născut din nou, dintr-o dată se află pus în faţa unui mare conflict interior. Dacă înainte de naşterea din nou ştia precis ce are de făcut, deoarece toată fiinţa lui îl îndemna într-o singură direcţie, adică spre păcat, după naşterea din nou, dintr-o dată, se simte atras cu putere în două direcţii diametral opuse. Iată cum explică aceasta apostolul Pavel: ,,Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu Sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom.7:14-24) Lăsăm soluţia la această problemă pentru mai târziu. Deocamdată să înţelegem corect problema. Prin cuvintele citite, apostolul Pavel, în primul rând îşi mărturiseşte atitudinea sa faţă de Legea lui Dumnezeu. Legea este bună, îi place de ea, şi are dorinţa să o împlinească. Iată trei semne distinctive, esenţiale, ale omului născut din nou, la care vom reveni mai târziu. În al doilea rând, în acest text, Pavel îşi mărturiseşte problema cu care se confruntă atunci când se apucă de treabă. Ceva din el se pune de-a curmezişul, ridicându-i în cale piedici atât de mari încât lucrurile în faptă ,,ies taman pe dos”. Nedumerit până la culme Pavel se întreabă ce se petrece, deoarece în adâncul sufletului una îi place, iubeşte şi doreşte, iar în practică cu totul altceva, iese. Concluzia lui la această problemă este următoarea: Nu sunt eu cel care păcătuieşte, deoarece eu urăsc păcatul şi nu vreau să păcătuiesc. Înseamnă că altceva cu care eu nu mă mai identific îmi creează aceste probleme, şi acel ceva este firea pământească.
Lucrul pe care trebuie să-l facem, în acest punct al discuţiei, este să înţelegem cine suntem noi. Prin ce anume ne identificăm? Lucrul acesta este foarte important, deoarece la fiecare păcat săvârşit, diavolul va veni şi ne va spune: ,,te mai consideri copil al lui Dumnezeu?… nu vezi că eşti lepădat de mult?…uită-te la tine cât eşti de păcătos!” Haideţi deci să încercăm să răspundem la întrebarea: Cine sunt eu? Sunt eu trupul acesta format din sânge, oase, muşchi şi organe interne? Nu. Trupul este al meu, dar eu pot trăi şi fără anumite părţi din el. Adevărat mi-ar fi mai greu fără ele dar tot om întreg aş fi. Şi chiar când trupul mi se va nimici, eu tot voi continua să exist într-o altă dimensiune, într-un alt trup, deoarece eu sunt mai mult decât trupul, în care locuiesc. Atunci cine sunt eu? Sunt eu mintea mea? Nu. Dacă voi ajunge la o sută de ani şi mă voi scleroza nu voi deveni altă persoană. Sunt eu sentimentele mele? Nu. Dacă astăzi e soare şi mă simt bine, iar mâine va ploua şi mă voi simţi rău, nu mi se va schimba identitatea. Sunt eu voinţa mea? Nu. Dacă la un moment dat, voi fi legat în lanţuri, şi mi se va lua voinţa liberă, nu voi fi anihilat prin aceasta ca persoană, ci voi continua să fiu liber să iubesc, să cred, să aspir, şi aşa mai departe. Dacă eu nu sunt nici trupul meu nici sufletul meu atunci cine sunt? Există ceva mai profund în mine care mă defineşte. Ce-a mai rămas din om înafară de trup şi suflet? Duhul. Identitatea mea este dată de ceea ce sunt în duhul meu. Eu sunt fie copul al lui Dumnezeu, fie copil al diavolului. Eu sunt fie în împărăţia lui Dumnezeu, fie în împărăţia celui rău. Această realitate ultimă mă defineşte. Toate celelalte aspecte, amintite anterior pot să fluctueze sau să se schimbe, fără să-mi afecteze identitatea. Pot să mă îmbolnăvesc de o boală foarte gravă, dar voi rămâne şi atunci copil al lui Dumnezeu. Pot să-mi pierd mintea, libertatea, sau alte lucruri, dar eu voi rămâne şi atunci copil al lui Dumnezeu. Pot să mor şi să fiu îngropat în pământ, dar nu eu voi muri ci doar trupul meu, şi în timp ce trupul meu se va descompune eu mă voi bucura în gloria eternă, de statutul meu de copil al lui Dumnezeu, aşa cum fac înaintaşii noştri care au plecat deja la Domnul.

În concluzie: Acesta sunt eu. Sunt copil al lui Dumnezeu. Iar în calitate de copil al lui Dumnezeu, iubesc Legea lui Dumnezeu, îmi place de ea şi doresc s-o împlinesc. Natura mea cea mai profundă nu poate să păcătuiască. Da este adevărat, există ceva foarte aproape de mine, care îmi creează mari dificultăţi, şi anume firea pământească, ce are stăpânire peste trupul meu. Dar Dumnezeu a găsit soluţia şi la aceasta. Prin unirea mea cu Domnul Isus, în moarte şi înviere, trupul a fost dezbrăcat de puterea păcatului, iar firea pământească a fost răstignită. Mi se cere şi mie să mă dezic total de ea, deoarece pentru ea nu mai există nici o şansă de salvare, iar cât despre trupul meu mi se promite că va fi răscumpărat, dacă-mi răstignesc firea şi rămân ancorat în Hristos. Da sunt responsabil înaintea lui Dumnezeu să-mi răstignesc zilnic firea. Însă dacă se mai întâmplă să mă păcălească, nu mă identific cu felul ei de a acţiona. Mă pocăiesc imediat de păcat şi neveghere, primesc iertare şi curăţire prin jertfa lui Hristos, îmi reconsider relaţia mea cu Hristos, o ţintuiesc din nou pe cruce şi merg mai departe condus de pasiunea vieţii mele, şi anume de a împlini Legea lui Dumnezeu. Da ştiu că cuvântul ,,Lege” stârneşte reacţii negative, însă nu uitaţi naşterea din nou este definită şi astfel: ,,Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” (Ier.31:33) Citim şi Ezechiel 36:25-28 ,,Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.” Dacă fac reacţie la legile şi poruncile lui Dumnezeu, nu sunt născut din Dumnezeu, sau în cel mai bun caz sunt un om firesc şi dacă nu mă pocăiesc voi avea aceeaşi soartă ca cei nenăscuţi din nou. Omul născut din Dumnezeu, chiar dacă are probleme cu firea, când este vorba despre legile lui Dumnezeu, el zice din toată inima: ,,Legea lui Dumnezeu este bună, îmi place de ea, şi doresc s-o împlinesc” Atitudinea negativă faţă de poruncile lui Dumnezeu, este rezultatul unei răstălmăciri a doctrinei Harului, şi are mare trecere printre creştinii de astăzi, datorită faptului că unii nu sunt născuţi din nou şi le place păcatul. Susţinătorii acestei erezii, printr-o încălcare flagrantă a metodelor şi principiilor de studiu biblic, condamnă pe cei care propovăduiesc evanghelia curată, de legalism şi promovarea doctrinei mântuirii prin fapte. Însă adevărul nu este acesta. Naşterea din nou, repet, nu este rezultatul vreunei strădanii omeneşti. Ea este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, în baza jertfei Domnului Isus, realizată de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. În urma acestei lucrări Dumnezeu pune în noi instinctele, pasiunile şi aspiraţiile Domnului Isus. Şi principala pasiune a Domnului Isus a fost să împlinească voia lui Dumnezeu. Omul născut din nou vibrează pe aceeaşi fregvenţă cu voia lui Dumnezeu. Prin naşterea din nou Dumnezeu schimbă inima noastră de piatră, ne dă o inimă de carne şi aşează în ea Legile Sale. Rezultatul este o dragoste şi o dorinţă puternică pentru a le împlini.

 

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.

 

Înainte de a aprofunda această fericire, aş dori să observăm puţin modul în care se armonizează toate fericirile între ele şi formează un tot unitar. Am afirmat deja în mesajele anterioare, că primele patru fericiri au de a face cu nevoile omului: cu conştientizarea şi împlinirea acestora, iar următoarele patru au de a face cu consecinţele care decurg din viaţa celui care şi-a găsit împlinirea nevoilor sale reale, în Dumnezeu. Tot în mesajele anterioare, am observat că fericirea care realizează trecerea de la nevoile omului la consecinţele împlinirii acestora este fericirea a patra. Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire căci ei vor fi săturaţi.
Vă rog să vă imaginaţi fericirile, ca pe un munte, care are o parte de urcuş şi o parte de coborâş. La urcare avem fericirile unu, doi, trei şi patru, care exprimă nevoile omului.  În vârful muntelui cei săraci şi însetaţi după neprihănire sunt săturaţi, apoi urmează coborârea unde avem celelalte patru fericiri, care exprimă consecinţele care decurg din viaţa celor care au fost deja săturaţi de Domnul. Imaginaţi-vă că muntele despre care vorbim este muntele schimbării la faţă. Pe vârful muntelui are loc săturarea sufletului în prezenţa lui Dumnezeu. Acolo spunem împreună cu Petru: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibi: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” (Mat.17:4) Ca să ajungi pe vârful muntelui, şi să te bucuri de slava Domnului împreună cu Petru, trebuie mai întâi să parcurgi urcuşul primelor patru fericiri. Trebuie să treci prin şocul sărăciei spirituale, constatând că nimic bun nu locuieşte în tine şi că despărţit de El nu poţi face nimic. Trebuie să parcurgi porţiunea de drum numită ,,agonia lacrimilor pocăinţei” în care din stâncă şi cremene să te transformi în lacrimi pentru a deveni mai uşor de modelat. Apoi urmează panta numită ,,zdrobirea îmblânzirii” în care natura sălbatică şi fioroasă trebuie să fie îmblânzită de Domnul. Cea mai cruntă porţiune de urcare se numeşte: ,,arşiţa foamei şi setei după Dumnezeu” în care simţi că te usuci pe picioare tânjind de dor după prezenţa lui Dumnezeu. Odată parcurse în întregime aceste patru etape, ajungi pe platoul muntelui schimbării la faţă, unde te bucuri din plin împreună cu Domnul Isus şi cu ucenicii de slava lui Dumnezeu. Atunci sufletul tău îşi găseşte împlinirea şi fericirea după care a tânjit atâta vreme, şi simţi că nu ai mai pleca niciodată de acolo. Dar nu după mult timp, eşti întrerupt din extaz de glasul Domnului care te cheamă să cobori de pe munte. De ce, dacă totul este atât de frumos? Pentru că la poalele muntelui există oameni cu probleme şi necazuri mari, care au nevoie disperată de nişte persoane transformate de prezenţa lui Dumnezeu. La coborârea de pe munte, ucenicii înţeleg ce înseamnă, ferice de cei milostivi căci ei vor avea parte de milă, în confruntarea cu îndrăcitul care îi aştepta în vale. Acolo ei descoperă importanţa de a avea inima curată, spre a putea porunci cu autoritate duhurilor rele, ca să iasă din om. Astfel ei devin nişte împăciuitori, propovăduind vrăjmaşilor evanghelia păcii. Dar procedând în felul acesta, nu fac altceva decât să atragă asupra lor tot dispreţul, ura şi persecuţia lumii, deoarece astfel de oameni sunt ţinta numărul unu a atacurilor diavolului. Imediat după coborârea de pe muntele schimbării la faţă Domnul Isus le vorbeşte ucenicilor despre moartea Sa. (Mat.17:22-23)
Să privim puţin la fericiri şi dintr-o altă perspectivă. Primele patru fericiri vizează mai mult relaţia omului cu Dumnezeu. Omul firesc zice: ,,N-am nevoie de Dumnezeu, mă descurc singur” Parcurgând paşii indicaţi în primele patru fericiri, se rezolvă relaţia omului cu Dumnezeu. Omul ajunge să capituleze în faţa lui Dumnezeu, şi devine hrănit şi săturat în prezenţa Sa. Odată rezolvată relaţia cu Dumnezeu, aceasta influenţează şi relaţia cu semenii. Aceasta se întâmplă parcurgând următoarele patru fericiri. Omul devine milostiv, curat la inimă , împăciuitor, şi nu reacţionează negativ la persecuţiile celor din jur. Deci iată ce minunat se armonizează aceste învăţături ale Domnului Isus, formând un tot unitar.
Dar haideţi să ne apropiem puţin de a şaptea fericire: ,,Ferice de cei împăciuitori căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu.”
Ce înseamnă a fi împăciuitor?
1.A fi împăciuitor înseamnă a avea un caracter paşnic, a fi un om de pace care inspiră la armonie.
Există o categorie de oameni care poartă în ei sămânţă de scandal. Ei nu sunt sănătoşi dacă undeva lucrurile merg bine. Profesiunea lor de credinţă este să producă certuri, dezbinări şi partide. Ei simt o responsabilitate extraordinară în direcţia aceasta. Atunci se simt bine când reuşesc să se certe cu toată lumea şi să-i pună pe toţi cap în cap. Aşa procedează în casele lor, în biserică şi ori pe unde ajung. Pe ei pacea îi plictiseşte şi îi face să se simtă inutili. Mereu sunt în căutare de prilejuri pentru a provoca, aţâţa sau ademeni pe cineva în capcanele lor. Atunci se simt vedete când reuşesc să se certe cu păstorul cu primarul sau cu directorul. Pe aceşti oameni Biblia îi numeşte nebuni. Şi tot Biblia îi avertizează pe cei înţelepţi să nu se pună cu nebunii, deoarece cu nebunul n-ai cum s-o scoţi la capăt, şi pe nebun nu-l poţi învăţa înţelepciunea.
Există o altă categorie de oameni, care au în ei sămânţa păcii. Unde apar ei toate spiritele încinse la maxim se liniştesc. Simpla lor prezenţă sau privire, detensionează relaţiile, alungă norii negri ai urii şi face să răsară soarele păcii şi al iubirii. Ei sunt specialişti în dezamorsarea conflictelor gata să explodeze. Prin natura de sus sunt paşnici, blânzi şi uşor de înduplecat. Astfel de oameni reprezintă o binecuvântare pe unde ajung. De fapt fiecare creştin autentic trebuie să fie un astfel de om. Tu te-ai întrebat vreodată din care categorie faci parte?
2.A fi împăciuitor înseamnă a interveni, potrivit Scripturii, în situaţii de conflict, pentru a aduce pace.
Există conflicte peste tot în jurul nostru. Există conflicte între soţi, în care cei doi ajung până în pragul divorţului. Există conflicte între fraţii de corp, în care pentru bani sau alte motive ajung mai rău ca nişte duşmani. Există conflicte în biserică, dezbinări şi partide. Există dezbinări între colegi, vecini sau prieteni.
A fi împăciuitor presupune a trăi în pace cu toţi oamenii, întrucât atârnă de tine. Ce nu atârnă de tine, lasă în seama lui Dumnezeu.
A fi împăciuitor presupune a ajuta pe cei aflaţi în conflict să ajungă la pace. Metoda biblică pentru realizarea acestui lucru este descrisă în 2 Timotei: ,,Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.” (23-26) Despre aceste lucruri am vorbit mai pe larg în mesajul intitulat: ,,Metoda biblică de soluţionare a conflictelor” care poate fi citit la adresa: ,,https://predicipredici.wordpress.com/2012/03/17/metoda-biblica-de-solutionare-a-conflictelor/ ” de aceea nu voi insista aici asupra lor.
A fi mediator în situaţii de conflict, este una din cele mai dificile slujbe. Aceasta se datorează superficialităţii cu care oamenii sunt obijnuiţi să soluţioneze conflictele. Puţini sunt dispuşi să se lase confruntaţi cu păcatele lor de relaţii, şi mai puţini sunt dispuşi să-şi ceară iertare pentru ele, şi foarte puţini sunt dispuşi să se pocăiască de ele. Cei mai mulţi trăiesc după dictonul că timpul rezolvă problemele, iar când după luni sau ani de zile ajung din nou în faţa lui Iosif, pe care cândva l-au trădat, adoptă atitudinea oamenilor de treabă, şi mai au şi pretenţia ca Iosif să le vorbească şi să le zâmbească frumos. Se tot întreabă ce are Iosif cu ei de-i prigoneşte atât de tare şi de ce nu este la fel de curtenitor ca ei. Ba mai au şi cutezanţa să-l acuze de lipsă de pocăinţă. Sunt realităţi crute trăite, dragilor. Dar fiindcă tot veni vorba de Iosif, oare care a fost motivul pentru care, o vreme, Iosif le face tot felul de ,,şicanii”, abia după aceea dezvăluindu-şi înaintea lor adevărata identitate? Iosif i-a iertat pe fraţii săi cu mult timp înainte ca aceştia să vină în Egipt. Altfel Domnul n-ar fi fost cu el. Dar atunci când Iosif s-a văzut din nou în faţa fraţilor săi, s-a întrebat ce tip de relaţie trebuia să lege cu ei. Cum trebuia să-i considere? Avea cel puţin trei opţiuni: fraţi aşa cum ar fi fost normal să fie, oameni de treabă, aşa cum singuri s-au numit, sau duşmani aşa cum au demonstrat faptele lor din trecut. Cu fraţii ai un anumit gen de relaţii: bazate pe părtăşie, unitate şi dragoste. Cu oamenii de treabă ai un alt gen de relaţii: te vezi mai rar cu ei şi le zâmbeşti frumos pe stradă. Cu duşmanii ai alt gen de relaţii: cel puţin faci ce l-a sfătuit Pavel pe Timotei: ,, Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el, pentru că este cu totul împotriva cuvintelor noastre.” (2Tim.4:14-15) Pe ce bază să aleagă una dintre aceste variante. Aici a avut rol comportamentul lui Iosif cu iscoadele, cu paharul ascuns la gura sacilor, şi cu Beniamin care trebuia să-i rămână rob. Iosif dorea să vadă dacă aceşti oameni ticăloşi ş-au pocăit între timp şi şi-au schimbat atitudinea lor faţă de fraţi. Faptul că fraţii lui nu l-au recunoscut l-a ajutat mult în sensul acesta. Aţi auzit despre povestea prinţului bogat care s-a îndrăgostit de o fată săracă, şi care pentru a se convinge dacă fata aceea îl va iubi pentru ceea ce este el sau numai pentru averea sa, alege să se deghizeze în om sărac. Mijlocirea lui Iuda pentru Beniamin, şi substituirea lui în locul acestuia, cât şi remuşcările lor pentru fapta crudă săvârşită cu ani în urmă, l-au convins pe Iosif că fraţii lui s-au pocăit, şi că-şi poate dezvălui identitatea. Pe oamenii de treabă poţi să-i respecţi, iar la duşmani poţi să le întorci răul cu bine, dar părtăşie nu poţi avea decât cu fraţii sfinţi. C.G. Finney spunea că există două tipuri de dragoste: dragostea binevoitoare pe care trebuie să o avem faţă de toţi oamenii şi dragostea aprobativă pe care o putem avea doar pentru sfinţi. Chiar şi Dumnezeu iubeşte în felul acesta. El face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi, dar are părtăşie numai cu sfinţii. De aceea Finney spune că trebuie să ne rugăm mai mult pentru sfinţire decât pentru unitate şi dragoste, deoarece doar între sfinţi se pot realiza acestea. Deci, a fi împăciuitor, nu înseamnă a fi un pacifist superficial, care lasă problema păcatului nerezolvată, ca să nu supere pe cineva, afişând un zâmbet ieftin, care vrea să spună: ,,Lasă că totul va fi bine.” Va fi bine doar dacă ne pocăim cu adevărat de păcatele săvârşite împotriva fraţilor noştri.
3.A fi împăciuitor înseamnă a fi un propovăduitor al împăcării omului cu Dumnezeu.
,,Şi toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, deci, Suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor.5:18-20)
A fi un mesager al împăcării presupune: să fi tu însuţi împăcat cu Dumnezeu, să ai trimitere de la El, putere, mesaj şi autoritate.
De fapt, aici trebuie spus un lucru esenţial: Nu poţi să-l împaci pe cineva cu un duşman al său, până când nu s-a împăcat mai întâi cu Dumnezeu. Împăcarea cu semenii vine în urma împăcării cu Dumnezeu. Când un om ajunge să aibă pace cu Dumnezeu, aceasta îi afectează în mod decisiv toate celelalte relaţii pe care le are. De aceea, principala noastră chemare, nu este să ne cheltuim tot timpul şi toată energia cu tot felul de mizerii, bârfe, şi conflicte interminabile generate de nişte oameni fireşti care n-au nici o dorinţă să se împace cu Dumnezeu. În loc de a ne lupta cu pumnul în vânt, sau cu morile de vânt, ca don quijote, trebuie să mergem direct la ţintă, adică la problema relaţiei cu Dumnezeu. Totdeauna un conflict pe orizontală, este generat de o problemă în relaţia pe verticală. Iată câteva întrebări de bază pe care trebuie să le punem unei persoane aflate în conflict cu alte persoane: ,,Care este relaţia ta cu Dumnezeu? Cum stai cu părtăşia zilnică cu Dumnezeu? Cum stai cu citirea Bibliei şi rugăciunea? Cum stai cu sfinţirea? Există în viaţa ta vreun păcat care te-a separat de Dumnezeu?” Vom constata că atunci când aceste probleme se rezolvă, conflictul dispare aproape de la sine.
În concluzie:
Cei împăciuitori vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. De ce? Pentru că doar ei seamănă cu Tatăl lor. Cei neâmpăciuitori, şi ei seamănă cu tatăl lor, adică cu Diavolul. Lucrurile sunt foarte clare şi simple, numai noi le complicăm mereu, deoarece nu ne place pocăinţa. Testul paternităţii mele este următorul: Ce se întâmplă acolo unde apar eu? Ce vine împreună cu mine? Pacea, unitatea, dragostea, sau războiul, dezbinarea şi ura? Cine-i Tatăl meu? Cine-i Tatăl tău? Aici nu contează câtă teologie cunoşti. Mai multă teologie ca ,,dracu” nu ştim niciunul dintre noi. Aici contează cu cine te asemeni: cu Hristos sau cu Satana. Eşti om de pace sau om de scandal?

 

Ferice de cei cu inima curată

Tema vederii lui Dumnezeu este una dintre cele mai minunate teme ale Scripturii. Acest subiect a captivat atenţia multor teologi, gânditori creştini, şi oameni ai lui Dumnezeu de-a lungul timpului. Pe această temă s-au scris multe cărţi, s-au rostit multe predici, meditaţii, s-au compus multe versuri şi cântece creştine. Visul oricărui închinător adevărat este să-L vadă pe Dumnezeu. Dorul cel mai profund al oricărui creştin adevărat, este să stea faţă în faţă cu Creatorul, Mântuitorul şi Tatăl său. Mai ales într-o lume pervertită de Satan, în care oriunde îţi întorci privirea, vezi numai noroi şi cioburi ca urmare a păcatului, copilul lui Dumnezeu ştie că dacă există ceva în universul acesta ce merită văzut, atunci Acel ceva este Dumnezeu. În structura noastră lăuntrică este înscrisă această dorinţă arzătoare, dupăcum spune şi David în Psalmul 27:8: ,,Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Faţa Mea!” Şi Faţa Ta, Doamne, o caut!”
De fapt, aici avem un test major după care pot fi identificaţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Principala lor dorinţă, în viaţă, este să Îl vadă pe Dumnezeu. Inima lor bate la unison cu a psalmiştilor care şi-au exprimat dorul după Dumnezeu, atât de frumos: ,,Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă. Aşa Te privesc eu în locaşul cel Sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava. Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa,… Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase, şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu, şi când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopţii. Căci Tu eşti ajutorul meu, şi Sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale. Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta mă sprijineşte.” (Ps.63) ,,Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? Cu lacrămi mă hrănesc zi şi noapte, când mi se zice fără încetare: Unde este Dumnezeul tău?” (Ps.42:1-3)
Dar vă rog să reţineţi un lucru foarte important: A-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă neapărat a căuta experienţe religioase. Există mulţi, aşa zişi creştini, a căror căutări se limitează la predicatori în vogă, spectacole religioase deosebite, clădiri moderne, confortabile şi ultra-dotate. Când se duc la adunare, aceştia trec pe lângă trei biserici şi se opresc la a patra, deoarece doar acolo dobândesc experienţele religioase care-i interesează, şi dacă nici acolo nu găsesc ceea ce caută, foarte curând se vor duce în lume. Este adevărat faptul că trăirea în prezenţa lui Dumnezeu, implică şi experienţe religioase deosebite, dar noi trebuie să-L căutăm pe El nu un anumit gen de experienţe, deoarece altfel, s-ar putea să-L pierdem pe El şi să ne rătăcim prin locurile alunecoase şi mlăştinoase ale experienţelor religioase.
Adevărul esenţial din această fericire este că pe Dumnezeu Îl pot vedea doar cei cu inima curată. De fapt primul lucru pe care l-a pângărit cel rău în Eden, a fost chiar inima omului. Acela a fost momentul în care faţa Domnului s-a ascuns în spatele zidului de păcat ridicat între om şi Dumnezeu, dupăcum spune Isaia: ,,nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!” (59:2)
În cele ce urmează, aş dori să vedem ce înseamnă inimă curată şi în ce sens cei cu inima curată, Îl vor vedea pe Dumnezeu.
1.Ce înseamnă o inimă curată?
În sens biblic, prin inimă se înţelege centrul personalităţii omului, cuprinzând: mintea (Lc.2:35), sentimentele (Ps.4:7) şi voinţa (2Cor.9:7). Inima este locul unde s-a produs stricăciunea fiinţei umane: mintea s-a întunecat (Rom.1:21), sentimentele au fost tulburate (Rom.1:24) iar voinţa a devenit roabă păcatului (Ef.2:1-3).
În Biblie inimă curată înseamnă trei lucruri, dupăcum urmează:
1.1.Inimă curată înseamnă o inimă întreagă predată Domnului. (Iacov4:8) : ,,Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!” (2Cron. 16:9) ,,Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.” A-I da Domnului inima în întregime înseamnă a-i da mintea, sentimentele şi voinţa. A-I da lui Dumnezeu mintea înseamnă a împlini Psalmul 1:1-2: ,,Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” A-I da lui Dumnezeu sentimentele înseamnă a împlini cea mai mare poruncă: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.”Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mat.22:37-39) A-i da lui Dumnezeu voinţa presupune ascultare, lucru mai important chiar decât jertfele şi arderile de tot: ,,Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” (1Sam.15:22)
Sunt unii creştini care Îl slujesc pe Dumnezeu doar cu mintea, alţii doar cu sentimentele, iar alţii cu câte puţin din fiecare. Dumnezeu nu acceptă jumătăţi de măsură.
1.2.Inimă curată înseamnă inimă sinceră. (1Petru1:22) ,,Deci, ca unii cari, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima;”. Inimă curată înseamnă inimă fără ascunzişuri, fără vicleşug, fără prefăcătorie. Iată cum descrie psalmistul o inimă prefăcută: ,,Oamenii îşi spun minciuni unii altora, pe buze au lucruri linguşitoare, vorbesc cu inimă prefăcută.” (Ps.12:2) Oamenii cu adevărat sinceri sunt foarte rari, dar un om sincer este văzut şi apreciat de Domnul. Văzându-l pe Natanael Domnul Isus a exclamat: ,,Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug.” (Ioan 1:47) Inimă curată înseamnă sinceritate în gândire, în dragoste şi în ascultare. Chiar şi noi oamenii, suferim mult în relaţii când constatăm că gândurile celor de lângă noi n-au fost sincere, că vorbele dulci şi sentimentele lor au fost mincinoase, iar acţiunile lor interesate. Cu cât mai mult este rănit Dumnezeu, de o inimă nesinceră. Noi oamenii, mai reuşim să ne păcălim unii pe alţii, dar Dumnezeu nu poate fi indus în eroare, deoarece înaintea Lui totul este gol şi descoperit.
1.3. Inimă curată înseamnă inimă fără păcat. Iată ce spune Domnul Isus despre inima omului: ,,Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru, şi spurcă pe om.” (Mc.7:21-23) O inimă curată este o inimă golită de toate aceste lucruri. Schimbarea pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi, nu este una exterioară, de tip fariseic, ci una lăuntrică, de structură a esenţei naturii noastre.
În Ieremia 17:9 ni se spune că: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima, şi cerc rinichii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtare lui, după rodul faptelor lui.” Lucrarea de transformare a inimii este a lui Dumnezeu. Iată cum este descrisă aceasta în Ezechiel: ,,Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.” (Ezechiel 36:25-28) Această lucrare este realizată de către Dumnezeu prin Duhul Sfânt, în urma pocăinţei noastre. Duhul Sfânt ne iluminează mintea (Efes.1:17-18), ne eliberează voinţa din robie (Efes.2:1-5), şi ne dă capacitatea de a iubi (Rom.5:5). Dar datoria noastră este să ne păstrăm inima curată şi să o umplem cu lucrurile lui Dumnezeu: ,,Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Prov.4:23) ,,Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Ps.119:11)
2.Ce înseamnă că cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu?
Există cel puţin trei sensuri în care cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu.
2.1. Cei cu inima curată, Îl văd pe Dumnezeu, aici şi acum prin ochii credinţei: în Scripturi, în natură, în istorie, în părtăşia lor zilnică cu Dumnezeu, în adunarea celor neprihăniţi, în tot ce li se întâmplă în fiecare zi şi în fiecare clipă.
Creştinul adevărat umblă cu Dumnezeu, vorbeşte cu El, Îi aude glasul, vede slava Lui şi se bucură în fiecare zi de intimitatea sa cu Domnul. În această umblare permanentă cu Dumnezeu, constă farmecul vieţii de credinţă. Când umblăm cu Domnul, avem pace, bucurie, fericire, şi trăim acea viaţă din belşug despre care ne-a vorbit Domnul Isus. Frumuseţea acestei vieţi o pot cunoaşte doar cei care au trăit-o. De aceea zice psalmistul: ,,Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (34:8) Însă această viaţă minunată poate fi trăită doar de către un om cu inima curată: Un om cu inima întreagă predată Domnului, un om sincer cu sine cu Dumnezeu cu semenii, şi un om care nu tolerează păcatul sub nici o formă în viaţa sa. Cel care încearcă să slujească şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, cel care are o credinţă prefăcută şi cel care cochetează cu păcatul n-are nici o şansă să-L vadă pe Dumnezeu. Sunt atâţia oameni care au impresia că se află într-o relaţie extraordinară cu Dumnezeu, pentru simplul fapt că ei strigă: ,,Doamne, Doamne”, dar care în ziua judecăţii vor auzi amarele cuvinte: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Mat.7:23)
2.2.Mulţi dintre cei cu inima curată Îl văd pe Dumnezeu, aici pe pământ, prin vise, vedenii, teofanii, sau manifestări speciale ale slavei lui Dumnezeu.
Avraam, Iacov, Ghedeon, Moise, Iosua, Samuel, Ilie, Iov, Isaia, Daniel, Ştefan, Pavel, Ioan, sunt doar câţiva dintre cei cărora li s-a dat harul acesta. Deasemenea, mulţi oameni ai lui Dumnezeu de-a lungul istoriei, şi chiar din zilele noastre, pot confirma că au avut întâlniri speciale cu Dumnezeu prin vise, vedenii, voce audibilă, teofanie sau manifestare specială a slavei lui Dumnezeu. La un anumit nivel, în special în momente de criză ale vieţii, fiecărui creştin adevărat, Dumnezeu i se arată într-un anumit fel, cu scopul de a-l îmbărbăta, încuraja, ridica sau zidi. Însă, aceste experienţe personale cu Dumnezeu nu sunt normative. Nu am dreptul să impun experienţa mea cu Dumnezeu, ca regulă pentru credinţa altora. Biserica din Corint a greşit la acest capitol, încercând să impună experienţa vorbirii în limbi, ca normativă în ce priveşte umplerea cu Duhul Sfânt. Creştinii din Corint spuneau că dacă nu ai vorbirea în limbi nu ai Duhul Sfânt. Biserica din Corint are urmaşii ei şi astăzi, care fac mult rău lucrării lui Dumnezeu. Personal cred în vorbirea în limbi. Deşi nu am umblat niciodată după acest dar, pot mărturisi că într-un moment de grea cumpănă în viaţă, la timpul personal de rugăciune, când aveam nevoie de o călăuzire specială din partea lui Dumnezeu, am auzit un glas care mi-a transmis un mesaj într-o altă limbă, după care am primit şi traducerea în româneşte. Mesajul acela m-a condus tot spre Scriptură, şi mi-a fost de mare ajutor în situaţia în care mă aflam. Dar a fost experienţa mea personală cu Dumnezeu, care m-a ajutat doar pe mine, şi pe care nu am nici un drept s-o impun şi altora, iar când mă ridic în faţa oamenilor, le predic Cuvântul lui Dumnezeu nu experienţele mele personale. Deasemenea, pot mărturisi că am experimentat slava lui Dumnezeu într-un mod asemănător cu al lui Isaia în templu, că Dumnezeu mi-a descoperit de mai multe ori anumite lucruri care aveau să se întâmple cu mine în viitor, şi care s-au petrecut întocmai, dar astfel de experienţe nu pot înlocui valoarea normativă a Scripturii şi nici nu pot deveni regulă pentru alţii. Experienţele sunt date de Dumnezeu, în special în momentele grele ale vieţii, când credinţa este greu încercată, cu scopul de a aduce un plus de îmbărbătare copilului lui Dumnezeu care îşi trăieşte viaţa călăuzit de Scripturi.
2.3.Cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu în ziua de apoi.
,,Prea iubiţilor, acum Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1Ioan3:2) Moise când cere să vadă slava lui Dumnezeu, Dumnezeu îi răspunde că un om nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască. (Ex.33:20) Trupurile noastre şubrezite şi vlăguite de păcat, nu pot suporta atâta lumină şi strălucire divină. Dar vine ziua când: ,,El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.”(Fil.3:21) Atunci vom putea să ne desfătăm pe deplin privind frumuseţea Domnului. Până atunci însă: ,, Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2Cor.3:18) sau: ,,Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă.” (1Cor.3:12)
Cât despre cei care nu au inima curată: ,,Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apoc.21:8) ,,Afară Sunt cînii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apoc.22:15)
În concluzie:
Suntem chemaţi fiecare dintre noi să facem un calcul matematic. Acest calcul presupune a răspunde la două întrebări:
1.Cât câştig dacă rămân mai departe cu păcatele pe care le am în inima mea? Câţi bani voi obţine în plus, cât confort, câte distracţii?
2.Cât pierd dacă rămân în continuare cu păcatele mele în inima mea? Pe Dumnezeu Îl pierd cu siguranţă, mântuirea o pierd sigur, viaţa veşnică o pierd cu certitudine.
Un bun matematician va şti să aleagă varianta cea mai profitabilă. ,,Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.”

Ferice de cei milostivi

(Matei 5:7)
Odată cu această fericire, ajungem la un punct de cotitură în expunerea Domnului Isus. Asistăm la o schimbare de accent şi de perspectivă în ce priveşte descrierea caracterului creştin. Dacă în primele patru fericiri, Domnul Isus abordează omul prin prisma nevoilor sale, a conştientizării şi soluţionării acestora, în următoarele patru, priveşte la creştin din perspectiva consecinţelor care decurg din împlinirea nevoilor sale. Primele patru fericiri le condiţionează pe următoarele. Cu alte cuvinte nu putem fi milostivi, cu inima curată, împăciuitori, şi prigoniţi pentru neprihănire, dacă mai întâi nu am devenit săraci în duh, deprinşi cu plânsul, milostivi, flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Viaţa de creştin nu poate fi începută cu efectele ci cu cauzele. Mântuirea începe cu împlinirea nevoilor, apoi se ajunge la experimentarea efectelor. Cine sfidează acest avertisment, şi totuşi se încumetă să meargă mai departe, va dobândi neprihănirea cărturarilor şi fariseilor nu a Domnului Isus Hristos. Spre neprihănirea lui Hristos, trebuie să trecem neapărat prin: şocul constatării sărăciei spirituale, prin agonia lacrimilor pocăinţei, prin zdrobirea şi frângerea lăuntrică a îmblânzirii personale şi prin arşiţa dogoritoare a foamei şi setei după neprihănire. Acesta este parcursul spiritual în urma căruia ajungem să fim săturaţi. În prezenţa Sa, înţelegem că tot ce am crezut, în trecut despre noi înşine este fals, că toate lucrurile în care ne-am pus nădejdea sunt înşelătoare, şi că toate proptele pe care ne-am sprijinit viaţa s-au prăbuşit în gol. Atunci ajunsem să ne scârbim de noi înşine, într-o aşa măsură încât ne copleşesc lacrimile şi suspinele. Conştienţi de nevrednicia noastră personală, încetăm a ne mai îndreptăţi în faţa celor care ne jignesc şi ne dispreţuiesc. Renunţăm la a ne mai apăra drepturile şi la a ne dovedi superioritatea în faţa semenilor noştri. Începem să ne îndrăgostim de Dumnezeu, dorind cu disperare să fim umpluţi de neprihănirea Sa. Acesta este momentul în care Dumnezeu începe să ne sature, să ne umple şi să ne îmbogăţească. Primul lucru pe care ni-l sădeşte în inimă este o atitudine de milă şi dragoste supranaturală pentru semeni, şi în special pentru cei care ne fac rău.
Haideţi în continuare să discutăm mai pe larg, ce înseamnă a fi milostiv, cum se poate ajunge milostiv şi ce înseamnă că cei milostivi vor avea parte de milă.
1.Ce înseamnă a fi milostiv?
Ca să înţelegem mai bine semnificaţia acestei virtuţi, haideţi mai întâi să vedem ce nu înseamnă a fi milostiv. A fi milostiv nu înseamnă a trece uşor cu vederea peste păcatele altora. A fi milostiv, nu înseamnă a fi orb la ceea ce fac cei din jur, nici a-ţi întoarce privirile în altă parte. În lumea de astăzi, în care cei mai mulţi oameni nu cred în justiţie, dreptate sau disciplină, om milostiv este considerat cel care închide ochii în faţa călcărilor de lege, care zâmbeşte cu îngăduinţă şi zice că nu-i nici o problemă. Dar în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. Când îţi intră ceva în ochi, dovadă de milă nu dă cel care zice: ,,mi-e milă de tine şi nu vreau să te ating”, ci cel care zice: ,,mi-e milă de tine, de aceea vreau să te ajut cu tot ce pot, chiar dacă atingerea mea îţi va produce, pentru moment, un plus de disconfort”. Din punct de vedere spiritual, a avea milă de fratele nostru, nu înseamnă a-l lăsa să stea liniştit în păcat, ci a face tot ce ne stă în putinţă pentru a-l scoate de acolo. Lui Iosif i-a fost milă de fraţii săi, dar cu toate acestea n-a trecut cu vederea peste trădarea lor. El nu era adeptul unor relaţii superficiale, clădite pe vorbe goale contrazise de problemele nerezolvate ale trecutului, ci a unor relaţii trainice zidite pe pocăinţă şi iertare.
Prin urmare, ce înseamnă a fi milostiv? Putem defini mila sau îndurarea în comparaţie cu harul. Harul este asociat cu oamenii şi păcatele lor. Mila este asociată cu oamenii şi nenorocirile lor. Harul priveşte spre problema păcatului ca întreg, pe când mila priveşte spre oameni confruntaţi cu consecinţele păcatului lor. Harul este ceva ce poate fi acordat doar de către Dumnezeu, iar mila este ceva ce poate fi acordat şi de către noi. Milă înseamnă să-l vezi pe cel care păcătuieşte ca pe o victimă a diavolului, şi să faci tot ce îţi stă în putinţă spre a-l smulge de acolo. Cel mai bine se vede câtă milă avem, atunci când cineva păcătuieşte împotriva noastră. A fi milostiv înseamnă să ai o atitudine de bunătate în locul uneia de răzbunare. Lui Ştefan i-a fost milă de cei care aruncau în el cu pietre, de aceea în loc să-i urască s-a rugat pentru ei.
2.Cum se poate deveni milostiv?
Răspunsul la această întrebare a fost dat deja. Atitudinea de a fi milostiv este o consecinţă care decurge din experimentarea primelor patru fericiri. Cel care parcurge cu seriozitate drumul acesta, va fi schimbat în mod radical de Dumnezeu, în ce priveşte atitudinea şi modul de a-i privi pe cei care păcătuiesc sau trec prin diferite necazuri. Să urmărim deci cum decurge atitudinea de milă din primele patru fericiri:
-Ferice de cei săraci în duh. Un om sărac în duh, nu va condamna nici nu va critica pe nimeni, deoarece cel mai vrednic de judecată şi pedeapsă este tocmai el însuşi. În concepţia lui, cel mai mare păcătos şi cel mai nevrednic om de pe faţa pământului este chiar în propria persoană. El nu va găsi niciodată pe cineva mai condamnabil, vrednic de asprime sau chiar de moarte decât pe sine. Această stare va conduce inevitabil la o comportare cu mai multă milă faţă de semeni decât faţă de sine. Sărăcia în duh şi atitudinea de cruzime, răzbunare sau răutate sunt incompatibile între ele. Lipsa milei, vorbeşte despre o problemă cu mult mai gravă, şi anume: necunoaşterea lui Dumnezeu şi încrederea în sine şi neprihănirea proprie.
-Ferice de cei ce plâng. Între milă şi plâns există o mare legătură. Deseori mila este acompaniată de lacrimi. Când cel milostiv nu-l mai poate ajuta cu nimic pe cel sărman, atunci poate începe să plângă pentru el. Lipsa milei este asociată cu râsul ironic, sarcastic, dispreţuitor, badjocoritor, sau de sus. Omul nemilostiv este restant şi la acest capitol.
-Ferice de cei blânzi. Omul blând a renunţat la competiţia cu cei din jur pentru supremaţie. El nu mai reacţionează la jigniri, provocări, sau altfel de atacuri asupra propriei persoane. Prin urmare nu are nici un motiv de răzbunare, sau de a face rău celor de lângă el. Cu alte cuvinte, piedicile din calea exprimării milei au fost îndepărtate. Doar cei sălbatici nu ştiu ce este mila.
-Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Omul flămând şi însetat după neprihănire, va fi flămând şi însetat şi după cultivarea milei faţă de semeni, deoarece mila este parte integrantă a neprihănirii lui Dumnezeu. În predica de pe munte, una dintre formele de manifestare a neprihănirii lui Dumnezeu este milostenia: ,,Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. Tu, deci, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” (Mat.6:1-4)
Deci a fi milostiv este o consecinţă naturală a cultivării caracterului creştin descris în fericiri. Pornind pe drumul trasat de către El în predica de pe munte, nu facem altceva decât să-I permitem lui Dumnezeu să realizeze în noi neprihănirea Sa.
3.Ce înseamnă că cei milostivi vor avea parte de milă?
Aceasta nu sună cumva a neprihănire dobândită prin fapte? Versetul acesta face parte dintr-o categorie de texte care trebuie interpretate cu atenţie şi prudenţă. Iată câteva texte asemănătoare: ,,şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6:12, Greceşte: Lasă-ne datoriile noastre, cum şi noi am lăsat pe ale datornicilor noştri.); ,,Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei7:2); pilda robului nemilostiv (Matei 18:21-35), etc. Toate aceste texte cât şi alte similare, au o cheie comună de interpretare, şi vizează acelaşi principiu spiritual. Haideţi să vedem despre ce este vorba:
3.1. În primul rând, niciunul dintre aceste texte nu se aplică celor necredincioşi ci copiilor lui Dumnezeu.Predica de pe munte este adresată fiilor, nu păgânilor. Cei milostivi despre care se spune că vor avea parte de milă, ei deja au avut parte de milă, şi aceasta s-a întâmplat atunci când nu au avut nici un merit. Cei ce se roagă ca Dumnezeu să le acorde iertarea în funcţie de modul în care îşi iartă şi ei greşiţii, deja au experimentat-o, şi aceasta s-a întâmplat atunci când nu aveau nici o putere de a ierta pe alţii. Cei cărora Domnul Isus le spune că vor fi judecaţi cu aceeaşi judecată cu care judecă şi ei pe alţii, şi că li se va măsura cu aceeaşi măsură cu care măsoară şi ei altora, deja au beneficiat de anularea sentinţei celei mai crunte judecăţi şi li s-a măsurat total diferit decât au măsurat ei altora. Robului nemilostiv din Matei 18, când strigă după îndurare, nu i se cere mai întâi să facă nişte fapte de caritate faţă de tovarăşii săi, ci mila îi este acordată sută la sută gratuit prin mila stăpânului. Aceasta a fost anulată ulterior, când s-a dovedit că este nevrednic de ea.
Prin urmare, niciunul din aceste texte, nu contrazice cu nimic, doctrina mântuirii prin Harul lui Dumnezeu. Dumnezeu când mântuieşte pe cineva, îl iartă, şi îi măsoară, fără a ţine cont de nimic ce ar fi legat de trecutul bun sau rău al acestuia. Deci: cei cărora li se adresează Domnul Isus, prin cuvintele acestei fericiri, deja au fost mântuiţi prin har.
3.2.În al doilea rând, de la copiii Săi, Dumnezeu aşteaptă un anumit tip de comportament, care să le confirme noua lor identitate. Versetul cheie al predicii de pe munte este 5:20: ,,Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” O simplă citire a capitolelor 5-7 din Matei, evidenţiază că standardele morale trasate celor care vor să moştenească Împărăţia Cerurilor, sunt foarte înalte. Dar aceasta nu înseamnă că ele sunt atinse prin propriile noastre puteri. Prin puterile noastre, singura neprihănire la care putem ajunge este cea a cărturarilor şi fariseilor. Neprihănirea lui Dumnezeu, este opera exclusivă a lui Dumnezeu. Primele patru fericiri demonstrează cu prisosinţă acest lucru.
Cînd Domnul Isus spune: ,,Ferice de cei milostivi căci ei vor avea parte de milă”, El se adresează unor oameni care au experimentat deja, în mod nemeritat mila lui Dumnezeu, care au devenit copii ai Lui, şi care dacă urmează drumul Fericirilor, vor ajunge ca Dumnezeu, adică milostivi. Dacă cineva nu ajunge milostiv, înseamnă că a călcat în picioare mila divină care i-a fost acordată. Pentru el fericirile sunt o teorie goală, iar neprihănirea lui Dumnezeu este departe de preocupările şi priorităţile sale. El este doar un creştin cu numele, străin de tot ce a spus Domnul Isus în predica de pe munte. El a intrat de bună voie în categoria fariseilor, refuzând lucrarea lui Dumnezeu în el, şi zădărnicind harul lui Dumnezeu pentru viaţa sa.
La fel se interpretează şi versetele Matei 6:12 şi 7:2: Cine nu-şi iartă aproapele calcă în picioare iertarea lui Dumnezeu acordată lui, prin urmare nu este vrednic de ea. Cine judecă cu asprime pe cel de lângă el, demonstrează că inima lui a rămas complet neatinsă şi neschimbată de lucrarea harului divin, şi că în viaţa lui totul este fals ca în cazul fariseilor. Pilda robului nemilostiv este o ilustraţie practică a acestui principiu. Robul nemilostiv a primit iertarea fără merite, prin har. Dar faptul că inima lui a rămas la fel de neagră, crudă şi nemiloasă ca mai înainte demonstrează că a călcat-o în picioare nefiind vrednic de ea.
Prin urmare, cei milostivi vor avea parte de milă, deoarece doar ei demonstrează că în viaţa lor, harul lui Dumnezeu n-a fost zadarnic, ci şi-a atins scopul, realizând în ei neprihănirea care asigură intrarea în cer.
În concluzie:
Mântuirea este prin har, dar realitatea ei în viaţa omului este dovedită prin fapte. ,,Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efes.2:10) Una din faptele pregătite pentru noi de către Dumnezeu este mila. Cine nu umblă în ea, conform textului biblic: Nu este zidit în Hristos.
Ne aflăm în faţa unui test sigur care ne indică cu precizie, dacă suntem ai Domnului sau nu. Omul Domnului poate fi identificat prin faptul că are milă de slăbiciunile, păcatele şi neputinţele altora.
Evident că în această atitudine sfântă trebuie să creştem zilnic până când vom avea o inimă la fel ca şi a Domnului Isus.

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire

1.O încercare greşită de stâmpărare a foamei şi setei sufleteşti

Când Adam s-a trezit din ţărâna pământului, primul chip pe care l-a văzut a fost Cel al lui Dumnezeu aplecat asupră-i spre a-i da viaţă. Prima zi completă din viaţa cuplului edenic, a fost sabatul; ziua de odihnă, în care Adam şi Eva, nestingheriţi de vreun copac dubios, nici de vreo târâtoare cuvântătoare, au putut contempla în voie frumuseţea Domnului şi s-au putut bucura în părtăşie intimă cu El. O, cât mi-aş fi dorit să fi fost eu în locul lor, în acele sublime momente, cînd în răcoarea dimineţii, coroana creaţiunii se întâlnea cu Creatorul ei spre a se desfăta în intimitate sfântă. De fapt, acesta a fost scopul cu care Dumnezeu ne-a creat, ca să ne găsim pacea, echilibrul emoţional şi fericirea doar în prezenţa Sa. Dar din păcate, totul a durat atât de puţin: Un pom al încercării, un şarpe vorbitor, o soţie curioasă şi vorbăreaţă, un soţ neveghetor, un gust amar şi coşmarul veacurilor începu. Grădina a fost închisă, chipul Creatorului S-a ascuns după un zid de păcat, iar în sufletul omului a rămas doar amintirea şi căutarea paradisului pierdut. Fiecare descendent al lui Adam, poartă o nostalgie după ceva minunat care s-a pierdut şi o căutare după ceva himeric, care mereu îi scapă. În sufletul fiecărui muritor, a rămas un gol imens, tulburând mereu existenţa-i zbuciumată. Este strigătul după Dumnezeu; este nostalgia după trăirile edenice din răcoarea dimineţii. Dar, diavolul, păcatul şi lumea au produs în inima omului atâta confuzie, ceaţă şi întuneric încât să nu mai ştie ce se petrece cu el, nici care sunt lucrurile după care tânjeşte şi suspină. Astfel că omul pierdut, nenorocit, sărac, orb şi gol a început să alerge în dreapta şi-n stânga, fără încetare, ascultând de orice voce care-i şoptea ceva în ureche, doar va reuşi să-şi stâmpere setea sufletului care nu-i mai da pic de odihnă.
Materialiştii i-au şoptit că această sete, poate fi stâmpărată prin a strânge cât mai multă avere. Vrăjiţi de această himeră, sărmanii oameni au început să se trezească cu noaptea în cap, muncind fără încetare până cu mult după apusul soarelui, de luni până duminică, din tinereţe până la bătrâneţe. Mulţi şi-au sacrificat sănătatea, familia, trăind ani întregi departe de căldura căminului şi de zâmbetul copiiilor, în speranţa că va veni o vreme, când bucurându-se de toate lucrurile cărora altădată le-au dus dorul, să poată fi fericiţi. Însă cei mai mulţi au fost surprinşi să constate, că atunci când visul lor de o viaţă era pe cale să devină realitate, o disperare şi mai rea decât cea dintâi, avea să le încolţească viaţa. Fericirea n-a venit odată cu banii. Au descoperit la fel ca Solomon, că totul este deşertăciune şi goană după vânt. Unii au fost nevoiţi să-şi cheltuiască averea pe la doctori, alţii întorcându-se acasă de peste mări şi ţări, în locul căldurii căminului, au găsit un partener de viaţă infidel sau nişte copii rebeli şi total înstrăinaţi de părinţi. Pentru unii şocul acestor descoperiri a fost atât de zguduitor încât nu i-au putut face faţă şi şi-au pus capăt zilelor. O Doamne dacă aş putea să simt doar o mică parte din agonia şi suferinţa oamenilor, cred că ar trebui să mă transform pe de-a-ntregul în lacrimi şi să mă consum în întregime ca o lumânare în rugăciune pentru izbăvirea lor.
Hedoniştii, la rândul lor, n-au mai contenit să afirme cu deosebită emfază şi convingere, că setea sufletului poate fi alinată doar printr-o viaţă trăită în distracţii şi plăceri. Astfel că nenorociţii fii ai lui Adam, înfometaţi după fericire, au început să se avânte cu disperare, să stoarcă, la fel ca dintr-o lămâie, până la ultima picătură, tot ce se putea mai mult de la viaţă. Paharele au început să curgă unele după altele, muzica să mergă la maxim sau în surdină, după împrejurări, banii să circule, platourile să se golească, iar sentimentele, dorinţele şi poftele să se exprime liber fără nici un fel de bariere sau oprelişti morale. Rezultatul, în loc să fie cel scontat, s-a materializat doar în dureri de cap, facturi neplătite, copii alungaţi pe drumuri, divorţuri, lacrimi şi sinucideri. Oare unde să se ascundă himera pe care o căutăm? Unde să fie tărâmul fermecat al fericirii?
Raţionaliştii au început să afirme că viaţa capătă sens doar prin cunoaştere: că raţiunea este funcţia cea mai înaltă a omului şi prin satisfacerea ei se poate ajunge la fericire. Astfel, omul s-a aruncat cu toată abnegaţia asupra universului micro, macro şi a celui perceptibil cu ochiul liber, spre a-i cunoaşte legile şi limitele. Însă se pare că cea mai mare realizare a raţionalismului a fost apariţia concepţiei nihiliste despre lume şi viaţă. Sensul şi fericirea au rămas tot nişte noţiuni teoretice şi intangibile. Luarea în serios a teoriei Darwiniste despre lume şi viaţă, n-a putut produce decât un pesimist ca Nietzsche. Întronarea dumnezeului impersonal al hazardului şi întâmplării, nu poate conduce decât la scepticism, neâncredere şi disperare.
Sataniştii, la rândul lor, au început să afirme, sub forme mai directe sau mai voalate, că cea mai mare satisfacţie în viaţă este dobândită prin violenţă şi crimă. Oamenii dezamăgiţi şi disperaţi, în căutarea lor după fericire, au început să aleagă calea violenţei, a dominării victimei, a vărsării de sânge, în scopul de a găsi măcar aici un gram de satisfacţie. Televiziunile comerciale, simţind din ce direcţie bate vântul, s-au vândut diavolului şi au început să le servească, oamenilor flămânzi şi însetaţi, violenţă pe tavă în regim non-stop. Îmbătaţi de drogul acesta, unii au încercat să retrăiască experienţele de pe micul ecran în viaţa practică, nevirtuală, unde culorile şi imaginile sunt înlocuite cu carne şi sânge uman. Astfel, au început să se înmulţească actele de agresiune pentru simplul motiv de a trăi un anumit gen de senzaţii tari, promiţătoare de fericire. Însă în locul experienţelor extatice aşteptate, şi-au făcut apariţia coşmarurile şi remuşcările conştiinţei, cel mai crud torţionar al fiinţei căzute.
Acestea nu sunt decât doar câteva din glasurile care s-au făcut auzite de-a lungul timpului, în alergarea disperată a omului după fericire.
Însă, în mijlocul acestui vacarm de nedescris, în puţinele momente de linişte, când omul a ales să se retragă în sine însuşi, a putut auzi un susur blând şi subţire care zicea: ,,Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” Oamenii care au ajuns suficient de disperaţi aşa încât să nu mai încerce altceva, şi suficient de credincioşi încât să nu mai asculte de alte glasuri, ci să-L ia pe Dumnezeu pe cuvânt, au putut constata cât adevăr există în aceste puţine cuvinte.
2.Flămând şi însetat după neprihănire
În contextul predicii de pe munte cuvântul ,,neprihănire” este echivalent cu cuvântul ,,religie”. Versetul 48 din capitolul 5 ne oferă cheia acestei înţelegeri: ,,Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” În Matei 6 sunt discutate chiar şi câteva elemente specifice ale acestei religii sau neprihăniri: postul, rugăciunea, milostenia. A fi flămând şi însetat după neprihănire înseamnă a fi flămând şi însetat după religia lui Isus, după religia care ne leagă de Dumnezeu sau simplu spus, după Dumnezeu, deoarece El este neprihănit.
Cum se poate ajunge în această stare? Pe drumul fiului risipitor. Când punga cu galbeni se goleşte. Când hainele împărăteşti se transformă în zdrenţe. Când prietenii şi femeile îţi întorc spatele. Când toată demnitatea şi mândria personală se face ţăndări. Când ajungi păzitor la porci şi când nu ţi se mai permite să mănânci nici măcar roşcovele acestora. Când foamea îţi sfredeleşte stomacul, şi când te afli cu câteva clipe înainte de a muri. Atunci cantr-un vis frumos, al muribundului, te vezi în casa Tatălui Tău, îmbrăcat în veşminte scumpe, înconjurat de dragoste, prieteni şi hrană din belşug. Însă unul dintre porcii aceia nesuferiţi din cocina în care ai adormit, te trezeşte cu râtul lui din frumoasa ta reverie şi începi să plângi când îţi dai seama că totul a fost doar vis. Dar atunci cu un ultim efort al minţii îţi zici: ,,Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai Sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Lc.15:17-19) Cu o ultimă sforţare fizică, te ridici, şi împleticindu-te, mai mult târâş decât pe picioarele tale, te îndrepţi spre casa Tatălui. Când căzut în nesimţire, datorită epuizării fizice şi spirituale, cauzate de păcat, dintr-o dată te trezeşti în nişte braţe puternice şi iubitoare ale Tatălui, şi îţi este dat să auzi un glas ceresc care spune: ,,Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” (Lc.15:22-24) De data aceasta nu mai este vis ci realitate. Nici un grohăit nu te mai teleportează înapoi în cocină, şi cu toate că îţi trebuie timp ca să te dumireşti de cele ce se întâmplă cu tine, totul este prea real ca să te poţi înşela.
Poate că cineva se va simţi ofensat de această descriere şi va zice: ,,Eu nu mă identific cu un astfel de om!” Posibil să aveţi dreptate. Tatăl despre care vorbeşte Domnul Isus în pildă mai avea un fiu. Unul mai mare, care n-a ajuns niciodată în zdrenţe, nici la porci, dar care avea o inimă şi mai neagră decât cea a fratelui său. Deşi cu trupul trăia în casă, inima lui era la fel de înstrăinată de Tatăl, ca a fratelui său. Deşi tot ce era al Tatălui îi aparţinea, trăia la fel ca un cerşetor care nu-şi permitea nici măcar un ied, cu prietenii lui. Deşi înăuntru era ospăţ, veselie şi viaţă din belşug, el se încăpăţâna să rămână afară. În pilda Domnului Isus, acesta este fiul care rămâne pentru totdeauna pierdut, pentru că nu are capacitatea de a se smeri, a-şi recunoaşte păcatul şi a se pocăi. La starea de flămând şi însetat după neprihănire se poate ajunge doar recunoscându-ţi păcătoşenia şi strigând la Dumnezeu după ajutor.
Aşadar există o continuitate între fericiri. În prezenţa lui Dumnezeu ne vedem adevărata noastră păcătoşenie, devenind săraci în duh. Dezamăgiţi de sursele personale de încredere, ne abandonăm cu totul în braţul Său. Atunci începem să plângem cu amar pentru păcatele noastre cât şi pentru ale altora. Mândria şi încrederea noastră în sine sunt îngenunchiate, iar noi îmblânziţi. Scârbiţi de tot ce am fost în trecut, şi fascinaţi de tot ce am descoperit în Dumnezeu, devenim flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Respingem orice voce care ne promite fericirea în alte lucruri din lume şi ne focalizăm toată viaţa pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe umplerea cu toată plinătatea Sa.
Care sunt deci elementele care ne ajută să devenim flămânzi şi însetaţi după neprihănire?
-Experimentarea eşecului păcatului. Să devenim convinşi de urâţenia, gravitatea şi consecinţele dezastruoase ale fărădelegii. C.G. Finney a spus următoarele cuvinte: ,,Niciodată nu şi-a văzut vreun păcătos păcatele sale mai mari sau mai grave decât sunt ele în realitate. Niciodată vreun păcătos nu a avut o idee corespunzătoare despre adevăratele dimensiuni ale vinovăţiei sale. Nu cred că un om ar putea supravieţui dacă ar avea o vedere completă a gravităţii păcatelor sale. În îndurarea Lui, Dumnezeu a cruţat creaturile Sale de posibilitatea de a putea privi, în toată amploarea sa, cel mai înfiorător spectacol şi anume acela al inimii omeneşti aşa cum este ea în realitate.Vinovăţia păcătosului este cu mult mai mare şi mai condamnabilă decât ar crede el, iar pericolul spre care aleargă este cu mult mai înfiorător decât şi-ar putea da el seama” De altă parte lucrarea Duhului este aceea de a ne conştientiza de păcat. Toate trezirile spirituale au cunoscut această dimensiune.
-Experimentarea naşterii din nou. Dupăcum foamea şi setea după mâncare şi apă este semnul existenţei vieţii biologice în trupul uman, tot aşa foamea şi setea după Dumnezeu şi neprihănire este semnul vieţii spirituale în sufletul acestuia. Naşterea din nou produce schimbarea înclinaţiilor şi a dorinţelor sufletului omului.
-Experimentarea frumuseţii lui Dumnezeu şi a faptului că El este răspunsul la strigătul sufletului nostru.În Psalmul 34:8 Cuvântul lui Dumnezeu spune: ,,Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” Încă nu s-a descoperit nici o altă metodă pentru a cunoaşte gustul unei mâncări decât ducând-o la gură, mestecând-o şi înghiţind-o. Tot aşa stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Cine vrea să cunoască cum este Dumnezeu va trebui să rişte, gustând din El. În Ioan 7:17 Domnul Isus spune că: ,,Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” Cunoaşterea despre care vorbeşte Domnul Isus aici este una obţinută în urma experienţei. Noi avem un proverb în popor care spune că foamea vine mâncând, sau cu alte cuvinte, că apetitul spre un anumit lucru se dezvoltă prin exerciţiu. În felul acesta unii ajung pasionaţi de fotbal, alţii de pescuit, alţii de muzică simfonică iar alţii de slava lui Dumnezeu. Foamea după Dumnezeu şi după neprihănirea Sa se dezvoltă prin părtăşia zilnică cu El, rugăciune, post, studiul Scripturii şi trăirea unei vieţi de sfinţire în fiecare zi. Cu cât practici cu mai multă seriozitate aceste lucruri, cu atât Îl cunoşti mai mult pe Dumnezeu, devi mai flămând şi însetat după El şi după neprihănirea Sa.
3.Fericirea celor flămânzi şi însetaţi după neprihănire. Această fericire constă în faptul de a fi săturat. Neprihănirea lui Dumnezeu este lucrul care satură cu adevărat. Cel flămând şi însetat după neprihănire, este săturat prin Pâinea vieţii, şi stâmpărat prin Apa vieţii. Amândouă aceste elemente Îl înfăţişează pe Hristos. Prin urmare, fericirea celor flămânzi şi însetaţi după neprihănire este în Domnul. El a spus, prin gura profetului: ,,Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă, deci, şi veţi mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase.” (Is.55:1-2)
În concluzie: Vreau să închei prin a-mi prezenta experienţa mea, folosind un limbaj ceva mai diferit decât cel de până acum: ,,Am fost în casa Tatălui! E extraordinar! Am văzut atâta belşug cât n-a putut să încapă nici măcar în mintea mea, darmite în buzunarele sparte ale zdrenţelor care le aveam pe mine. Nu am avut suficient curaj să mă aşez lângă Cel ce şedea în capul mesei, deşi după cum se părea, locul acela era liber, iar privirea Stăpânului mai mult decât binevoitoare. Am ezitat să iau furculiţa şi cuţitul, ca să tai din bucatele grase, miezoase şi pline de măduvă, care făceau deliciul mesenilor, şi aceasta nu din cauză că nu aveam bani, deoarece totul era gratuit. Pesemne eram mai reţinut datorită faptului, că atâta vreme, am fost atras spre un altfel de meniu care se servea prin alte case cu o reputaţie mai îndoielnică. Chiar dacă veţi râde de mine, am să fiu sincer cu dumneavoastră şi vă voi spune adevărul: Îmi plăceau roşcovele. Mă dădeam în vânt după ele. De fapt nici nu-mi puteam imagina ce gust ar putea avea altceva. Eram gata să mă bat cu porcarii şi cu porcii pentru a le dobândi. Acolo mi-am risipit aproape jumătate din viaţă, tixindu-mi cu susnumitele ,,delicatesuri” orice spaţiu personal pe care-l puteam umple, cu toate că proveneam dintr-o familie împărătească. Aşa se face că atunci când prin acea întâmplare providenţială am ajuns în casa Tatălui, aveam la îndemână, doar burta goală şi buzunarele zdrenţuite, iar timpul alocat expirat pe jumătate. Având reţinerile despre care deja v-am pomenit, am observat sub masa Stăpânului nişte firimituri. Cu ochii sclipitori de foame, aţintiţi spre ele mi-am zis în gândul meu:,, Nu-s vrednic de cinstea de-a sta lângă Stăpân, nici pentru mine cuţitul şi furculiţa nu-s, dar aceste firimituri voi încerca să le dobândesc.’’ Cu astfel de gânduri în minte, am întins mâna spre o fărâmă mică ce era mai aproape de mine, am dus-o la gură şi am înghiţit-o pe dată. Nu vă pot spune ce s-a întâmplat, dar am avut senzaţia că a fost inversul a ceea ce a experimentat Adam în clipa când a muşcat din fructul oprit. Îndată mi s-au deschis ochii şi mintea, am văzut ce nu mai văzusem niciodată, şi am cunoscut ceva ce nu semăna cu nimic din ce cunoscusem până atunci. Împins de curiozitatea stârnită la maxim am făcut un pas mai aproape de masa plină cu bucate cereşti, şi am întins mâna spre o firimitură mai mare ce îmi stăruia în privire. Am dus-o lacom la gură şi am simţit că pe măsură ce îmi pătrundea în trup, mă umplea cu fiorii dulci ai unei noi vieţi. Atunci am trăit pentru prima dată în viaţă sentimentul unei îndestulări cum nici n-am bănuit c-ar putea exista. M-am tot întrebat cum de a fost posibil să fiu atât de neghiob încât să alerg ani buni din viaţă, după acele nenorocite de roşcove. Am hotărât că voi folosi tot timpul ce mi-a mai rămas, cât şi buzunarele pe care le mai aveam, pentru a strânge cât mai multe firimituri de la masa Bogatului. Deasemenea a început să mă cuprindă o milă adâncă şi o durere sfâşietoare pentru cei de lângă mine, care orbi şi surzi la fel cum am fost eu, aleargă din zori şi până-n noarte, de luni până duminică inclusiv, de când se nasc şi până mor, numai şi numai după roşcove. Ei nu-şi doresc altceva pentru că nu ştiu că ar putea exista şi altceva decât eternele roşcove de porci, aşa cum am crezut şi eu. În timp ce-mi îndesam stomacul cu o poftă din ce în ce mai nestăpânită, mi-am făcut timp să strâng nişte rezerve şi în buzunarele mici cum erau,… găsindu-mă uneori ora cinci dimineaţa scriind în faţa calculatorului,… dar mi-am zis eu: ,,poate i-o folosi cuiva’’. Această predică conţine una din aceste firimituri, şi cred că vor urma şi altele. Vreau să vă fac clar faptul că ea nu este scrisă de unul care stă la masă lângă Stăpân, nici de către un maestru în ale mânuirii ,,cuţitului şi furculiţei”, ci de unul care stă îngenunchiat sub masă trăindu-şi fiecare zi din mila Tatălui, şi care apucă cu nesaţ, spre a o devora şi oferi şi altora fiecare firimitură care cade de la masa Stăpânului”

 

Ferice de cei blânzi

Studiem caracterul pe care trebuie să-l aibă cei care doresc să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Aceste trăsături de caracter sunt descrise în fericiri şi apoi exemplificate în tot restul predicii de pe munte. Pentru astăzi: ,,Ferice de cei blânzi căci ei vor moşteni pământul.”
O, cât de straniu trebuie să sune aceste cuvinte în mijlocul lumii stricate în care trăim! Lumea gândeşte moştenirea pământului în termenii: forţei, puterii, încrederii în sine, agresivităţii, nicidecum în termenii blândeţii. Lumea zice că dacă eşti blând îţi fuge moştenirea printre degete. Se ridică unul mai iute de picior şi ţi-o ia înainte. Omul cu mai mult tupeu şi obrăznicie, îţi ia farfuria de sub nas iar tu rămâi flămând. În popor se spune că dacă eşti blând, vin câinii şi îţi apucă pâinea din mână iar tu rămâi cu buzele umflate.
Ce ciudat trebuie să fi sunat cuvintele acestei fericiri în urechile evreilor care aşteptau un Mesia războinic, un mare conducător militar care să-i elibereze de sub jugul roman. Însă, când au descoperit că Cel în care îşi puseseră toate speranţele era blând şi smerit cu inima, s-au descotorosit de El răstignindu-L pe cruce.
Dar chiar şi pentru credincioşii de astăzi, învăţătura Lui Isus despre blândeţe sună atât de straniu. Mulţi se întreabă, cum poţi să fi blând într-o lume plină de nedreptate şi de înşelăciune, unde funcţionează legea junglei şi a luptei de clasă? Cum poţi să fi miel în mijlocul unei haite de lupi? Oare nu ar trebui să ne adaptăm şi noi la mediu? Nu ar trebui să ne confecţionăm nişte ghiare pe măsura condiţiilor de viaţă? Nu ar trebui să mergem la stomatolog ca să ne pună nişte colţi bine ascuţiţi cu care să ne putem apăra? Nu ar fi cazul să ne exersăm zilnic urletul şi rânjetul, până când îl vom practica atât de bine încât să facă infarct chiar şi leul când ne aude? Dacă mă gândesc bine, am impresia că metoda aceasta de luptă şi de apărare, a fost adoptată de către mulţi din mieii lui Hristos. Vorba lui Darwin, ne-am adaptat bine la mediu. Sau cu alte cuvinte, ne-am cam sălbăticit. Ne-a cam apucat pe mulţi dintre noi turbarea. Facem ca lupii. Însă nu aceasta a fost intenţia Domnului Isus. Secretul mielului nu constă în a urla mai tare decât lupul. Superioritatea lui constă tocmai în a rămâne miel. Chiar şi în lumea animalelor: lupii cei fioroşi sunt o specie pe cale de disparişie, iar blânzii mieluşei moştenesc pământul şi toate dealurile.
Haideţi să studiem mai atent această fericire, şi să observăm cum se leagă de primele două, cum este ea definită şi în ce mod cei blânzi moştenesc pământul.
1.Relaţia acestei fericiri cu primele două.
Totul începe cu hotărârea omului de a-L căuta mai mult pe Dumnezeu. Încetăm a ne mai lăsa vrăjiţi de fascinaţia ecranului, mirosul banilor, strălucirea aurului şi tentaţiile păcatului. Ne concentrăm întreaga atenţie asupra Scripturii, rugăciunii, postului, sfinţirii şi părtăşiei frăţeşti, ca să-L cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Evident aceasta implică luarea anumitor decizii legat de priorităţi, folosirea timpului şi consumarea energiei. În urma acestor schimbări, Dumnezeu începe să se descopere. Când ajungem să-L cunoaştem mai real şi mai de aproape pe El, se întâmplă două lucruri: În primul rând ne scârbim de tot ceea ce vedem în noi, iar în al doilea rând ne îndrăgostim de tot ceea ce vedem în Dumnezeu. Dintr-o dată ne vedem pe noi slabi, nenorociţi, săraci, ticăloşi, orbi şi goi, iar pe Dumnezeu cea mai minunată persoană din univers, vrednică să Îi dedicăm întreaga viaţă de acum înainte. Renunţăm la toate sursele personale de încredere şi ne aruncăm în braţul Său cu toată hotărârea. Când am ajuns în punctul acesta, tocmai am devenit săraci în duh. Atunci începe să ne curgă lacrimi din ochi pentru păcatele noastre. Începe să ne doară sufletul şi inima pentru tot ce am făcut. Inima de piatră, tocită şi bătătorită de păcat, se transformă într-o inimă de carne. Începem să simţim în suflet dorul după Dumnezeu. Începem să suspinăm să gemem să plângem după El mai mult decât după cei foarte apropiaţi pe care nu i-am mai văzut de multă vreme. Începe să ne doară despărţirea de Domnul mai mult chiar decât despărţirea de partenerul de viaţă. Apoi privind la fraţii noştri prinşi în cursa diavolului, alergând după bani, plăceri, distracţii sau trântiţi la pământ din pricina problemelor vieţii, începe să ni se frângă inima pentru ei şi nu putem să nu plângem gândindu-ne la starea lor. Atunci începem a fi preocupaţi să-i ajutăm să scape de acolo şi să cunoască ceea ce am cunoscut şi noi. În acel moment tocmai am devenit blânzi. Nu mai suntem preocupaţi să ne apărăm prestigiul, reputaţia sau drepturile în faţa potenţialilor duşmani. Nu mai avem mereu tendinţa de a sta în gardă şi a ne apăra. De fapt nu mai avem ce apăra. Ce să apărăm, un ticălos şi un netrebnic ca noi? Nu mai reacţionăm la jignirile altora. În loc să fim preocupaţi de a ne apăra onoarea, devenim preocupaţi să apărăm viaţa altora şi onoarea lui Dumnezeu. Când cineva ne condamnă, în loc să ne apărăm, zicem: ,,Frate ai perfectă dreptate în tot ceea ce spui, încă sunt mai rău decât atât. Dumneata ai fost indulgent cu mine, dar eu mă văd mult mai rău decât atât. Te rog ajută-mă să mă schimb.” Cu această atitudine dezarmezi orice duşman şi pui capăt oricărui conflict. Aceasta înseamnă blândeţe şi această atitudine decurge natural din a fi sărac în duh şi a plânge.
2.Exemple de oameni blânzi. Definirea blândeţii.
2.1. Moise. ,,Maria şi Aaron au vorbit împotriva lui Moise din pricina femeii etiopiane pe care o luase el de nevastă; căci luase o femeie etiopiană. Şi au zis: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?” Şi Domnul a auzit-o. Moise însă era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului.” (Num.12:1-3) Moise este numit cel mai blând om de pe faţa pământului, într-un context în care este contestat ca lider al lui Israel, şi încă de proprii lui fraţi. Evident în astfel de situaţii se vede cel mai bine blândeţea cuiva, nu în timpul orei de rugăciune. Există o legătură între exercitarea autorităţii şi blândeţe. De fapt blândeţea este modalitatea în care Dumnezeu cere ca autoritatea să fie exercitată. Omul blând nu se impune pe sine cu forţa peste alţii. Este gata oricând să predea funcţiile şi autoritatea, dacă Dumnezeu o cere. Oricum el se vede total nevrednic pentru slujba încredinţată, şi oricând ar fi dispus să o cedeze unuia mai vrednic decât el. Dar blândeţea lui Moise iese şi mai bine în evidenţă spre sfârşitul capitolului 12. După ce Maria este umplută de lepră pentru păcatul de a se fi ridicat împotriva lui Moise, Moise strigă pentru ea către Dumnezeu ca să o vindece. În loc să umble ţanţoş şi satisfăcut printre ei, că Dumnezeu i-a făcut în sfârşit dreptate, în loc să-i ţină o predică Mariei despre judecata lui Dumnezeu, Moise uită de onoarea lui lezată şi se roagă pentru vindecare. Parcă este prea de tot. Mă întreb, oare câţi dintre noi am fi fost capabili de aşa ceva. Noi uneori suntem supăraţi că nu vine odată lepra peste cei care ne jignesc, sau chiar o cerem în rugăciunile noastre. Nu degeaba se spune că Moise era cel mai blând om de pe faţa pământului. Dar a umblat pe faţa pământului, Cineva şi mai blând decât el.
2.2.Domnul Isus. ,, Toate lucrurile Mi-au fost date în mâni de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Mat.11:27-29) Şi în acest text descoperim o legătură între blândeţe şi exercitarea autorităţii. Domnul Isus tocmai îşi afirmase poziţia sa de autoritate asupra întregului univers.(Toate lucrurile mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu) Apoi imediat îşi afirmă şi metoda prin care îşi va exercita această autoritate. (Eu sunt blând şi smerit cu inima) După care îşi invită şi ucenicii să procedeze la fel. (învăţaţi de la Mine)
Aşadar blândeţea este modul lui Dumnezeu de exercitare a autorităţii. Mesia, Alesul lui Dumnezeu, este numit ,,Robul Domnului”, iar modul Său de exercitare a autorităţii este următorul:,, El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frîntă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” (Is.42:2-3) Când ucenicii se frământau cu întrebarea cine să fie cel mai mare, Domnul Isus le arătă din nou că în Împărăţia Sa există un alt mod de exercitare a autorităţii decât în lume. ,,Isus i-a chemat, şi le-a zis: Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” (Mat.20:25-28)
În cadrul Bisericii, Dumnezeu ne-a dat autoritate unii asupra altora. Autoritatea de a ne zidi, învăţa, sfătui, îndrepta, mustra şi aşa mai departe. Însă ni se cere să facem totul cu blândeţe. Să cităm câteva texte biblice: ,,Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, care Sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.” (Gal.6:1), ,,Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţă pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.” („Tim.2:24-25), ,,propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura.” (2Tim.4:2), ,,Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă,” (1Pet.3:15).
Deci: Blândeţea este calea divină de exercitare a autorităţii în relaţiile dintre noi. Blândeţe nu înseamnă nepăsare faţă de starea celuilalt, nici moliciune sau lipsa puterii de decizie. Blândeţe nu înseamnă a lăsa mincinosul să treacă drept predicator, nici hoţul drept om cinstit. Blândeţe înseamnă să fi plin de delicateţe cu cei căzuţi, răniţi sau cu inima zdrobită. Blândeţe înseamnă tact când atingi punctele spinoase şi vulnerabile. Blândeţe înseamnă bunăvoinţă cu cei care doresc să se pocăiască, dar în acelaşi timp fermitate cu cei nesinceri şi prefăcuţi.
Blândeţea este roada Duhului Sfânt. Prin urmare doar un om plin de Duhul Sfânt va şti care este atitudinea corectă pe care trebuie să o adopte în fiecare situaţie dată.
Lucrul care mi se pare de-a dreptul fascinant, este că până şi în relaţie cu duşmanii Săi, modul de exercitare a autorităţii lui Dumnezeu este tot blândeţea. Dumnezeu îşi biruieşte duşmanii tot prin blândeţe. Lovitura de graţie, dată lui Satan a avut loc la cruce, prin Mielul care nu şi-a deschis gura în faţa celor care L-au omorât. În Apocalipsa, fiara, balaurul şi şarpele cel vechi sunt biruiţi tot prin Mielul lui Dumnezeu. Aceasta este calea biruinţei lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei poporului Său: Miei contra lupi; sângele martirilor este sămânţa creştinilor.
3.Fericirea celor blânzi. Marea întrebare, şi nedumerire este următoarea: ,,În ce constă fericirea celor blânzi? Fericirea celor blânzi decurge tocmai din esenţa lucrurilor. Însăşi starea de blândeţe şi bunătate produce fericire. Însăşi starea de cruzime şi ferocitate produce nefericire. Blândeţea îndreptată spre alţii, în primul rând face bine celui care o are şi apoi celui căruia îi este oferită. Cruzimea şi ferocitatea, în primul rând otrăveşte pe cel care o are şi apoi pe cel căruia îi este oferită. Aşa-i făcută lumea. Când urmăreşti armonia ei, în primul rând o ai tu. Când urmăreşti dezintegrarea ei, în primul rând eşti dezintegrat tu. Iată ce zice Scriptura în Proverbe 1:32 ,,Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde;”sau în Iov 5:2 ,,Nebunul piere ucis de mânia lui, prostul moare ucis de aprinderea lui.” Nu aţi experimentat niciodată că atunci când urăşti pe cineva sau îl vorbeşti de rău, în primul rând tu eşti împovărat şi legat, indiferent dacă o faci pe drept sau pe nedrept? Nu v-aţi dat seama că atunci când faci bine cuiva sau îl vorbeşti de bine, indiferent dacă merită sau nu merită, în primul rând tu te simţi mai bine şi eşti fericit? Cei care se poartă cu semenii lor cu blândeţe, aceia vor fi fericiţi deoarece aşa a construit Dumnezeu lumea. Cu moştenirea pământului este tot aşa. De mii de ani luptă diavolul cu lupii lui împotriva creştinilor, ca să-i stârpească, însă ei moştenesc pământul şi în curând vor moşteni şi cerul.
În concluzie: ,,Doamne ajută-ne să avem mentalitate cât şi natură de miel nu de lup. Dorim ca în slava prezenţei Tale să fim din ce în ce mai mult metamorfozaţi după chipul şi asemănarea Ta. Ajută-ne să ne golim de orice apucături de lup care mai există în fiinţa noastră. Ajută-ne să ne tăiem ghiarele cu care ne mai înţepăm unii pe alţii. Ajută-ne să renunţăm la copitele cu care ne mai împroşcăm unii pe alţii. Ajută-ne să ne scoatem colţii cu care ne mai muşcăm unii pe alţii. Schimbă-ne limba cu care ne înveninăm unii pe alţii. Dă-ne putere să ne dezvăţăm de obiceiul de a urla şi a rânji spre a intimida pe cei din jur. Ajută-ne să mergem aşa cum ne-ai trimis Tu: ca nişte miei în mijlocul lupilor. Umple-ne cu Duhul Tău Cel Sfânt. Cultivă în noi răbdarea, şi delicateţea Domnului Isus. Ajută-ne să biruim prin lepădare şi jertfă de sine. Dorim acestea pentru ca tot pământul să devină moştenirea Ta, aşa cum ne-ai promis. Amin.”

Ferice de cei ce plâng… 

Matei 5: 4

Prima întrebare care mi-a venit în minte meditând la acest text a fost următoarea: ,,Cum aş putea să predic din acest verset fără să am ochii scăldaţi în lacrimi? Nu ar fi aceasta o minciună din partea mea?” Ceea ce pot să vă spun, legat de această problemă, este următorul lucru: Deşi încă nu am pretenţia că experimentez din plin toate realităţile acestui verset, totuşi privind la modul în care a lucrat Dumnezeu, în ultima vreme la viaţa mea, pot să afirm că sunt în procesul Său de formare şi din acest punct de vedere. Sufletul meu suspină către Domnul. De cele mai multe ori, sunt foarte aproape de a plânge, iar din când în când, mai pot să vărs câte o lacrimă sau câte un mic şuvoi de lacrimi.
Dar de ce ar trebui să plângem? Plânsul despre care vorbeşte Scriptura aici, arată clar că am priceput şi împlinit prima fericire. Lacrimile sunt o dovadă de necontestat că am ajuns săraci în duh. Omul sărac în duh, plânge după Domnul, ca Israel pe vremea lui Samuel. (1Sam.7:2) Plânsul după Domnul, este o condiţie de bază pentru ca Domnul să vină în viaţa cuiva. Până nu poţi să plângi după Domnul, El nu vine şi nu-şi arată slava. Cine nu poate plânge după Domnul, încă nu este convins sută la sută de faptul că are nevoie de El. Încă consideră că se poate descurca şi singur. Încă nu este sărac în duh, şi Domnul chiar dacă ar veni, nu ar putea face nimic cu el, deoarece nu L-ar primi, ci prin atitudinea sa L-ar scoate afară. De aceea, o condiţie de bază ca Dumnezeu să vină în viaţa cuiva sau în tabăra poporului Său este ca poporul să plângă după Domnul.
Dar haideţi vă rog să analizăm mai profund această fericire, şi să vedem: pentru ce trebuie să plângem, cum putem ajunge să plângem şi în ce constă fericirea celor ce plâng.
1. Pentru ce anume trebuie să plângem?
Încă de la bun început, trebuie să vă spun că plânsul nu este ceva ce Dumnezeu a intenţionat pentru om. Omul a cunoscut această realitate doar după căderea lui în păcat. În Isaia 61:3 lucrarea Domnului Isus este descrisă astfel: ,,să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.” În cerul nou şi pe pământul nou din ziua de apoi, nu va mai exista plânsul. Scriptura spune că: ,,El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apoc.21:4)
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu suveran, prin urmare, deşi plânsul ţine de lumea păcatului, este folosit, de către El, tocmai pentru a ne aduce fericire. Este adevărat faptul că nu orice plâns aduce fericire. Când Agar plângea văzându-şi fiul cum murea de sete, acel plâns nu i-a adus fericire. Când Iacov îl jelea pe Iosif pentru dispariţia sa, plânsul acela nu avea legătură cu fericirea. Când David plângea pe Absalom pentru moartea sa, acel plâns nu era cel despre care vorbim aici. În jurul nostru, plâng atâţia oameni datorită faptului că trec prin boli, necazuri, nenorociri sau pentru că şi-au pierdut pe cei dragi. Aceste lacrimi nu au nimic cu fericirea din textul nostru ci dimpotrivă.
Atunci care este plânsul care aduce fericirea? Să privim la câteva exemple biblice:
-,,Trecuse destulă vreme din ziua când fusese pus chivotul în Chiriat-Iearim. Trecuseră douăzeci de ani. Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul.” (1Sam.7:2) În acest text, Israel plânge după Domnul, un plâns al pocăinţei şi drept urmare Dumnezeu vine din nou în mijlocul lor şi le dă o mare izbăvire militară împotriva filistenilor.
-,,Pe malurile râurilor Babilonului, şedeam jos şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.” Aici Israel plânge de dor după casa lui Dumnezeu, în timp ce se afla departe în robie. Acest plâns a condus la fericire deoarece i-a vindecat de închinarea la idoli.
-,,Istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia. În luna Chişleu, în al douăzecilea an, pe când eram în capitala Susa, a venit Hanani, unul din fraţii mei, şi cîţiva oameni din Iuda. I-am întrebat despre Iudeii scăpaţi care mai rămăseseră din robie, şi despre Ierusalim. Ei mi-au răspuns: Cei ce au mai rămas din robie Sunt acolo în ţară, în cea mai mare nenorocire şi ocară; zidurile Ierusalimului Sunt dărîmate, şi porţile Sunt arse de foc. Când am auzit aceste lucruri, am şezut jos, am plâns, şi m-am jelit multe zile. Am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor,” (Neem.1:1-4) Acest plâns a condus la fericire, deoarece l-a motivat pe Neemia la acţiune în vederea refacerii zidurilor Ierusalimului.
-,,De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi nopate, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare din voi.” (Fap.20:31) Lacrimile lui Pavel l-au făcut fericit, deoarece i-a convins pe fraţi de faptul că el întradevăr îi iubea şi le dorea binele, motivându-i astfel la pocăinţă.
-,,De ce să se plângă omul cât trăieşte? Ficare să se plângă mai bine de păcatele lui!” (Pl.3:39) Lacrimile pocăinţei pentru păcat aduc fericirea iertării.
Dacă analizăm textele amintite, şi încercăm să sistematizăm motivele pentru care trebuie să plângem, descoperim următoarele: În primul rând, trebuie să plângem pentru păcatele noastre, iar în al doilea rând, trebuie să plângem pentru starea spirituală şi nevoile celor din jur.
Constatăm faptul că şi în această privinţă, concepţia biblică este total diferită de cea a lumii. Lumea nu numeşte deloc fericiţi pe cei ce plâng, ci pe cei care râd. Lumea se fereşte cât se poate de lacrimi. Filozofia ei este următoarea: ,,Chiar dacă ai necazuri şi probleme, caută să uiţi de ele. Întoarce-le spatele şi caută râsul, veselia şi distracţia.” Există o serie întreagă de căi şi mijloace prin care omul de lume încearcă să scape de necazuri: băutură, droguri, somn, activităţi, hobby-uri, amuzament, etc. În lume există o întreagă industrie a râsului, amuzamentului şi divertismentului.
2.Cum putem ajunge să plângem pentru păcatele noastre şi nevoile velor din jur? Pentru început aş vrea să răspundem la întrebarea:
-De ce nu putem plânge? Există cel puţin două motive care opresc lacrimile noastre să curgă: În primul rând o doctrină superficială despre păcat, şi în al doilea rând o înţelegere superficială a doctrinei despre bucuria mântuirii. Când vom vedea păcatul aşa cum îl vede Dumnezeu, ne va fi imposibil să nu plângem. Dacă am putea privi, numai pentru o clipă, păcatul şi păcătoşii cu ochii lui Dumnezeu atunci ne-am prăpădi de plâns. Dar societatea modernă se luptă din răsputeri să scoată din mintea oamenilor noţiunea despre păcat, fiind considerată inadecvată şi să o înlocuiască cu altele mai blânde şi mai uşor de digerat. Doctrina greşită a ,,harului ieftin” câştigă popularitate prin biserici, împiedicându-i pe mulţi creştini să experementeze o pocăinţă adevărată, implicit o bucurie a mântuirii mai profundă. Cei care nu s-au confruntat niciodată cu sfinţenia, dreptatea şi măreţia lui Dumnezeu nu ştiu să plângă pentru păcatele lor, şi prin urmare nici nu se vor bucura prea mult de iertarea acordată. David a putut rosti cu bucurie cuvintele: ,,Ferice de cel cu fărădelegea iertată, şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!” (Ps.32:1-2) Dar motivul principal pentru care a putut face aceasta este dat de cuvintele care urmează: ,,câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge de loc.” (Ps.32:3-6) Cei care n-au simţit apăsarea mâinii lui Dumnezeu asupra vieţii lor, din pricina păcatelor săvârşite, nu vor cunoaşte nici fericirea de a fi iertaţi. Duhul Sfânt mai întâi convinge de păcat, neprihănire şi judecată, apoi mângâie şi adevereşte că suntem copii ai lui Dumnezeu. Marile treziri spirituale au început cu experimentarea unui sentiment puternic de groază a credincioşilor, datorită păcatelor lor în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu. Tot pe acest calapod s-au desfăşurat şi experienţele deosebite cu Dumnezeu ale marilor bărbaţi ai Bibliei. Rezolvarea corectă a problemei păcatului va duce la creşterea bucuriei creştine.
-Cum putem ajunge să plângem? A plânge, este ceva ce decurge cu necesitate din atitudinea de a fi sărac în duh. Când suntem confruntaţi cu puritatea sfinţeniei lui Dumnezeu, când vedem unde ne aflăm şi unde ar trebui să fim, începem să ne simţim complet neajutoraţi şi lipsiţi de orice speranţă. Singurul lucru natural care ni se întâmplă atunci, este că începem să plângem în hohote. În faţa desăvârşirii divine şi în faţa falimentului personal nu există altă opţiune. Lacrimile încep să curgă de la sine.
În urma plânsului nostru se întâmplă ceva foarte minunat. Dumnezeu se apropie de noi, ne ridică din ţărână, ne şterge lacrimile, ne mângâie şi apoi ne dă bucurie. Tiparul acesta se repetă pe tot parcursul vieţii de credinţă. Cu cât Îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu, ajungem să vedem mai desluşit frumuseţea fiinţei Sale. În faţa acelei descoperiri divine superioare, din nou începem să plângem, deoarece Duhul Sfânt descopere în noi alte păcate mai suptile şi ascunse, despre a căror existenţă nici nu am ştiut. În urma pocăinţei noastre sincere, Dumnezeu ne mângâie cu mai multă dragoste şi pune în noi o bucurie şi mai mare, decât aceea experimentată anterior. Şi astfel prin ciclul: plâns, mângâiere, bucurie, noi creştem din treaptă în treaptă în cunoaşterea lui Dumnezeu, în sfinţenie şi în experimentarea bucuriei creştine.
Însă cu cât ne ridicăm mai sus pe această scară spirituală, ni se stârneşte mai tare mila pentru starea celor din jur. Privim la cei de lângă noi, şi îi vedem zăcând în groapa în care am fost şi noi odinioară. Ne amintim imediat cât de cumplit ne-am simţit, şi ne gândim că tot aşa trebuie să le fie şi lor. Atunci în mod natural începem să plângem pentru starea lor spirituală şi dorim cu tot dinadinsul să îi putem ajuta, cu rugăciuni, îndemnuri sau alte mijloace pe care Duhul Sfânt ni le pune la dispoziţie. În urma lucrării noastre, Dumnezeu îi ridică, îi mângâie, le dă bucurie şi atunci dintr-odată şi bucuria noastră se dublează.
În concluzie: Aşadar, viaţa creştină se desfăşoară între lacrimi şi bucurie. Cu cât lacrimile sunt mai reale cu atât şi bucuria este mai mare. Deci ce anume trebuie să facem? În primul rând să-l căutăm pe Dumnezeu mai mult decât orice. Să facem din cunoaşterea Sa prioritatea numărul unu în viaţa noastră. Scriptura, rugăciunea, postul, părtăşia frăţească, sunt câteva din mijloacele realizării acestui lucru. În funcţie de sinceritatea şi intensitatea cu care Îl căutăm, Dumnezeu ni se va descoperi. Experienţele personale cu El, ne vor copleşi de măreţia fiinţei Sale, cât şi de micimea şi păcătoşenia noastră. Astfel vom deveni săraci în duh. Atunci ochii noştri uscaţi vor începe să plângă. În urma pocăinţei noastre vom cunoaşte adevărata bucurie, şi minunata noastră aventură cu Domnul va începe. Bucuria noastră se va dubla cu fiecare suflet pierdut pe care îl recuperăm ridicându-l lângă noi.

Ferice de cei săraci în duh 

Matei 5: 3

Neprihănirea pe care Domnul Isus ne cere să o căutăm şi să o dobândim, este aceea descrisă în fericiri, şi apoi exemplificată practic, în tot restul predicii de pe munte. Acolo sunt prezentate trăsăturile de caracter, care fac cel mai bine diferenţa, dintre creştin şi necreştin, dintre copilul lui Dumnezeu şi fariseu. Dar aceste trăsături de caracter, nu sunt dobândite prin naştere naturală, ci prin intervenţia supranaturală a lui Dumnezeu. De aceea prima dintre fericiri este: ,,Ferice de cei săraci în duh.” Încă de la bun început, Domnul Isus ne atrage atenţia, foarte clar, asupra faptului că această neprihănire, nu-şi are originile în noi, nu vine dintr-o bogăţie a duhului nostru personal şi n-o putem obţine prin propriile noastre eforturi personale. Chiar din primele cuvinte, ni se comunică foarte clar, faptul că predica de pe munte, este ceva ce noi nu putem împlini, sub nici o formă, prin puterile noastre. Prima dintre fericiri, este cheia pentru înţelegerea tuturor celorlalte, şi chiar a întregii predici de pe munte. Cine nu a înţeles ce înseamnă sărac în duh, şi cine nu a devenit sărac în duh, n-are rost să meargă mai departe, deoarece îşi pierde vremea degeaba, şi când va ajunge la situaţii în care va trebui să aplice versete precum: ,,Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,” va zice că astea sunt teorii frumoase dar irealizabile; utopii la fel ca cele propovăduite de către Marx şi Engels. În cele ce urmează vă propun să descoperim împreună: ce înseamnă sărac în duh şi cum se poate ajunge în felul acesta?
1.Ce înseamnă sărac în duh?
Starea de a fi sărac în duh, descrie o atitudine a omului faţă de sine, sau atitudinea corectă a omului faţă de sine; Un mod de a se vedea pe sine, sau modul corect de a se vedea pe sine. De fapt ,,sinele” acesta reprezintă cea mai mare problemă cu care se confruntă omul în căutarea după neprihănirea lui Dumnezeu. Ascultaţi-l pe fariseu cum se roagă: ,,Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sineastfel: „Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu Sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” (Lc.18:11-12) Problema fariseului era tocmai acest ,,eu” atotprezent şi atotsuficient în neprihănirea cu care se prezenta înaintea lui Dumnezeu. De aceea Domnul Isus spune: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” (Mat.16:24) A fi sărac în duh înseamnă renunţarea la ,,Eu” ca sursă de încredere în viaţă.
-Această primă fericire subliniază cel mai clar diferenţa radicală dintre creştin şi lume. O câtă importanţă are pentru lume credinţa în mijloacele proprii, în puterea sinelui, şi în exprimarea propriei personalităţi. Peste tot auzi rostindu-se cuvintele magice: ,,trebuie să crezi în tine”. Prin aceste cuvinte, omul s-a aplecat deja ca să se închine înaintea sinelui. Dacă vrei să reuşeşti într-o profesie, trebuie ca prin priviri, vorbe, atitudini, să laşi tuturor impresia că eşti o persoană de succes, astfel încât ei să spună: ,,acesta este omul de care avem nevoie”. Omul căutat de societatea contemporană este: omul atotputernic, cu ochii pătrunzători, care ştie totdeauna ce vrea, conştient de puterile sale înăscute, mândru, cu sânge rece, rezistent la uzură psihică, ambiţios, capabil să înfrunte orice fel de problemă. Acesta este prototipul care ajunge în vârful piramidei, în toate structurile societăţii: afaceri, politică şi din păcate uneori chiar şi în biserică. Unele anvoane au fost transformate în scene de teatru, unele servicii divine au devenit spectacole unde se cultivă vedetismul şi se elogiază puterea umană. Avem predicatori cu un limbaj impecabil care oricând s-ar putea înscrie la cuvânt şi la tribuna parlamentului, însă prea puţini umpluţi de puterea Duhului. Avem programe religioase care satisfac până şi gusturile celor mai pretenţioşi consumatori, însă prea puţine servicii divine în care să se arate slava Domnului. Dar totuşi ce înseamnă a fi sărac în duh? Nu voi încerca să răspund la această întrebare prin nişte definiţii abstracte şi sofisticate din care să nu pricepem nimic, ci voi da nişte exemple biblice de oameni săraci în duh.
-Ghedeon. După ce Îngerul Domnului îi cere lui Ghedeon să izbăvească pe Israel de madianiţi, acesta pune următoarea întrebare: ,,Rogu-Te Domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel?” Parcă-l văd pe Ghedeon făcând inventarul resurselor sale personale: ,,Casa mea este cea mai săracă din Israel, iar eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu. Armata lui Israel este o adunătură de fricoşi, şi la cel mai mic semnal două treimi o vor lua-o la fugă. Ceilalţi sunt nedisciplinaţi şi neobijnuiţi cu greutăţile unui război, şi abia dacă voi reuşi să adun vreo trei sute de soldaţi adevăraţi. Despre arme ce să mai vorbesc, o singură sabie în toată ţara, cu care nu am face faţă situaţiei nici dacă s-ar aşeza duşmanii în urma ei la coadă ca şi la pâine. Singura noastră şansă ar fi dacă ar începe să se taie între ei, sau dacă am merge să ne batem cu ulcioarele, şi trâmbiţele de la famfară. Aşa că Doamne noi vom birui doar dacă vei lupta Tu pentru noi. De aceea strigătul nostru de luptă va fi: Sabia Domnului şi a lui Ghedeon.” Asta înseamnă a fi sărac în duh.
-Moise. Priviţi-l la rugul aprins, şi urmăriţi cu câtă insistenţă îşi prezintă totala sa incompetenţă şi insuficienţă în a îndeplini lucrarea lui Dumnezeu. Nu seamănă deloc cu luptele pentru funcţii şi întâietate din culisele bisericilor noastre.
-David. Ascultaţi-l pe David atunci când Dumnezeu îi promite o casă veşnică în Hristos: „Cine Sunt eu, Doamne Dumnezeule, şi ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde Sunt? Şi încă atât este puţin înaintea Ta, Doamne Dumnezeule! Tu vorbeşti despre casa robului Tău şi în viitor. Şi binevoieşti să înveţi pe un om cu privire la aceste lucruri, Doamne Dumnezeule! Ce Ţi-ar putea spune David mai mult? Tu cunoşti pe robul Tău, Doamne Dumnezeule! După cuvântul Tău, şi după inima Ta, Tu ai făcut toate aceste lucruri mari, ca să le descoperi robului Tău! Ce mare eşti Tu, Doamne Dumnezeule! Căci nimeni nu este ca Tine, şi nu este alt Dumnezeu în afară de Tine, după tot ce am auzit cu urechile noastre. Este oare pe pământ un singur neam care să fie ca poporul Tău, ca Israel pe care a venit să-l răscumpere Dumnezeu, ca să facă din el poporul Lui, ca să-Şi facă un Nume şi ca să facă pentru el, pentru ţara Ta, minuni şi semne, izgonind dinaintea poporului Tău pe care l-ai răscumpărat din Egipt, neamuri şi pe dumnezeii lor? Tu ai întărit pe poporul Tău Israel, ca să fie poporul Tău pe vecie; şi Tu, Doamne, Te-ai făcut Dumnezeul lui.” (2Sam.7:18-24)
Din exemplele amintite, sărac în duh înseamnă două lucruri: În primul rând, renunţare la orice sursă personală de încredere şi a o considera inadecvată. (înţelepciune, forţă, frumuseşe fizică,avere, relaţii cu persoane influente, sănătate, alţi oameni, familia, religiozitatea, etc) În al doilea rând, înseamnă a te agăţa cu disperare de Dumnezeu şi a trăi viaţa în totală dependenţă şi ascultare de El. Însuşi Domnul Isus a fost sărac în duh. El nu s-a bizuit pe nimic altceva decât pe pelaţia Sa cu Tatăl.
2.Cum se poate deveni sărac în duh?
Am afirmat deja că prin naştere naturală nu suntem săraci în duh. Nici societatea în care trăim nu ne ajută cu nimic în sensul acesta. Renunţarea la resursele personale de încredere şi ancorarea cu toată fiinţa în Dumnezeu, este lucrul care se realizează cel mai greu în viaţa creştinului. Uneori acest proces durează zeci de ani, alteori este nevoie de multă suferinţă, necazuri şi încercări. Acesta este motivul pentru care trezirile spirituale întârzie să apară. Ne vine foarte greu să aruncăm din mână tot ce avem, pentru a ne prinde cu toată puterea de Dumnezeu.
Pasul hotărâtor, care ne ajută să devenim săraci în duh, este acela de a înceta să mai privim la noi înşine şi a începe a privi la Dumnezeu. Când privim la noi înşine, fie ne încredem în ceea ce vedem, fie ne descurajăm de lucrurile descoperite. Nici încrederea în sine nici complexul de inferioritate nu au ce căuta în viaţa creştinului. Când privim la Dumnezeu, se întâmplă două lucruri foarte importante cu noi: În primul rând, ne vedem toate falimentele şi toată insuficienţa în a atinge standardul neprihănirii cerute de Dumnezeu. (Isaia 6:1-5) În al doilea rând, ne luminăm de bucurie, ne îndrăgostim de Dumnezeu, şi ne umplem de plinătatea Sa, la fel ca Moise, Pavel sau Stefan. (Ps.34:5)
Dar întrebarea care se pune este următoarea: ,,Unde putem să Îl vedem pe Dumnezeu?”. În orice caz nu la televizor. Acolo vedem violenţă, femei, păcat, şi destrăbălare. Nu pe bagnota de 100 de Euro sau Lei, deoarece pe acestea este imprimat chipul lui Mamona. Nu în vitrinele bine luminate ale hipermarketurilor nici în maşini luxoase. Nu în falnicile clădiri zgârie-nori, nici în strălucirea bijuteriilor în bătaia razelor de soare. Pe Dumnezeu Îl putem vedea: în Scriptură, în Hristos, în natură şi în istorie. In funcţie de locurile la care privim mai des, vom avea predispoziţie spre încredere în sine sau spre sărăcie în duh. Dacă privim mereu la om şi la realizările sale, vom fi copleşiţi de un sentiment al propriei importanţe şi vom aluneca spre încredere în sine. Dacă privim mereu la Dumnezeu şi la realizările Sale, vom fi copleşiţi de un sentiment al nevredniciei noastre personale şi vom înclina spre încredere în El.
Problema este că foarte greu reuşim să ne luăm privirea dinspre om, materie, bogăţie şi să ne-o mutăm spre Scriptură, Hristos, Dumnezeu. Dumnezeu se luptă în fiecare zi cu omul, spre a-l determina să se oprească din îngâmfarea şi trăirea sa independentă, spre a-l motiva să se întoarcă cu faţa spre El şi să se încreadă pe deplin în Creatorul Său. Sirenele morţii, instalate pe acele mici dubiţe roşii, care aleargă cu mare viteză pe străzile noastre, şi care fac până şi pe un câine să tresară şi să schelelăie, răsună zilnic în urechile noastre, vrând parcă să ne trezească la o altă realitate decât aceea cu care suntem preocupaţi atât de mult. Locuinţa morţilor îşi îngroaşă zilnic rândurile, prin tot felul de nenorociri, accidente, morţi năprasnice, toate acestea întâmplându-se destul de aproape de noi. Economiile naţiunilor se clatină, guvernele se schimbă, totul pare să intre în blocaj. Dar oare pricepem noi ceva din toate acestea? Se opreşte cineva să interpreteze din punct de vedere spiritual toate aceste lucruri, ca un adevărat proroc al Domnului, sau ne alăturăm şi noi analiştilor politici şi economici? Peste tot întâlnim oameni cu nervii întinşi la maxim, gata să cedeze la cea mai mică perturbaţie. Ne certăm, claxonăm, trecem pe roşu, doar pentru a ajunge la timp la destinaţie. Dar unde vrem să ajungem? Nu vedem că Dumnezeu ne stă împotrivă? Ne luptăm cu apele, cu zăpezile, înălţăm diguri, construim case din oţel, le dotăm cu paratrăznete, şi le asigurăm contra dezastrelor, pentru a ne ţine departe de mânia lui Dumnezeu. Ce-ar trebui să mai facă Dumnezeu pentru a înfrânge mândria noastră, şi pentru a ne îngenunchia în faţa autorităţii Sale? Mergem la biserică aşa cum ne permit treburile cotidiene, iar dacă se întâmplă să mai fim sensibilizaţi din când în când printr-o predică, totul durează până în clipa în care am coborât scările, apoi uităm totul şi o luăm de la capăt, zicând sau gândind: ,,Doamne nu am nevoie de Tine. Mă descurc şi singur. Stiu să fur, ştiu să mint, nu mă las călcat în picioare de nimeni, iar pentru liniştirea conştiinţei am găsit foarte avantajoasă religia cărturarilor şi fariseilor, pe care o practic de treizeci de ani.” Această mentalitate este cauza principală care ne ţine departe de binecuvântările lui Dumnezeu, şi doar când ea va fi schimbată cu mentalitatea omului sărac în duh, Dumnezeu va începe să lucreze.
În concluzie:
Împărăţia cerurilor este doar pentru cei săraci în duh. Pentru cei care îşi vor face timp să se oprească din alergarea lor şi să mediteze la absurditatea trăirii vieţii fără Dumnezeu. Pentru cei care vor înţelege că a-ţi lua viaţa în propriile tale mâini este echivalent cu a intra într-o mlaştină, unde eşti sortit să-ţi epuizezi cu zi ce trece toate resursele proprii, iar în loc de a te ridica să te afunzi tot mai adânc cu fiecare mişcare, zbatere sau zvâcnire, până la pieire. Nu vi se pare că acestea sunt coordonatele pe care se desfăşoară viaţa zilelor noastre? Alergăm din ce în ce mai mult pentru din ce în ce mai puţin? Nu observaţi mlaştina? Unde vreţi să mai mergem? Împărăţia cerurilor este pentru cei care vor înţelege şi vor declara falimentul lor total în cârmuirea vieţii prin propriile resurse, le vor abandona pentru totdeauna şi se vor arunca cu tot ce au în braţul Domnului strigând: ,,Doamne ai milă de mine, păcătosul!”
Când ajungem în punctul acesta se întâmplă ceva foarte minunat. Dumnezeu coboară în inima noastră, dupăcum spune Isaia: ,,Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar Sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.” (57:15) De ce doar atunci? Pentru că doar în inima zdrobită şi mâhnită Dumnezeu are libertate deplină să lucreze. Doar cei săraci în duh îi permit Domnului să se manifeste în viaţa lor. David a experimentat şi el această frângere şi a exclamat: ,,Jertfele plăcute lui Dumnezeu Sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită. În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului, şi zideşte zidurile Ierusalimului!” (Ps.51:17-18) De ce duhul zdrobit este jertfa plăcută lui Dumnezeu? Pentru că doar prin el Dumnezeu Îşi poate revărsa binefacerile asupra Sionului şi poate binecuvânta zidurile Ierusalimului. Aceasta este fericirea celui sărac în duh: Fericirea scăpării de tirania sinelui, fericirea de a-L găsi pe Dumnezeu, fericirea trăirii în prezenţa Sa şi fericirea experimentării tuturor binefacerilor şi binecuvântărilor Sale.
,,O Doamne fă ceva cu noi. Ieşi-ne în cale fiecăruia. Pune capăt nebuniei noastre. Opreşte-ne din alergarea noastră prostească. Dacă este necesar, fă-ne praf toate pricinile noastre de încredere, chiar dacă aceasta doare. Dă-ne înţelepciunea să privim spre Tine, şi să strigăm după ajutorul Tău. Doamne ai milă de noi păcătoşii!”

 

Oferta lui Dumnezeu de anul nou

De revelion, cu gândul la anul care abia începe, fiecare om îşi doreşte, atât lui cât şi celor din jur, tot ce este mai bun, frumos şi plăcut. Mesajele transmise celor dragi, pe toate căile posibile, urările, felicitările şi toasturile, conţin tot felul de gânduri şi dorinţe bune care vizează o viaţă lungă plină de sănătate, belşug, prosperitate, fericire şi dragoste, departe de orice durere, sărăcie, necaz şi ură. Numele lui Dumnezeu este, adesea, invocat în mesajul urărilor de anul nou, deoarece, sentimentul religios, ne învaţă că lungimea vieţii, sănătatea, binele şi fericirea atârnă de Dumnezeu. Este suficient să menţionăm aici tradiţionalul cântec de: La mulţi ani, ca să constatăm că aşa stau lucrurile: ,, La mulţi ani cu sănătate, Să vă dea Domnul tot ce doriţi, Zile senine şi fericire, La mulţi ani să trăiţi!”
Cred că acesta este momentul, în care deja, ar trebui să ne punem câteva întrebări pertinente: Oare este suficient să-ţi doreşti anumite lucruri, sau să urezi cuiva ceva, pentru ca Dumnezeu să le şi ofere? Oare câte din urările rostite de anul nou, sunt valide?…sau câte nu sunt altceva decât vorbe goale, care nu vor schimba cu nimic mersul lucrurilor, în anul care stă să înceapă? Simpla urare : ,,La mulţi ani!”, poate să lungească, cel puţin cu o secundă, firul vieţii, pe care Dumnezeu L-a rânduit pentru cineva? Nu credeţi că ar fi mai bine să ne întrebăm: Oare are Dumnezeu vreo ofertă pentru noi, cu ocazia anului nou?…şi eventual nişte cerinţe care condiţionează această ofertă?
Biblia nu este altceva decât ,,pachetul de oferte” al lui Dumnezeu pentru om. Perioada de timp în care trăim, în Biblie, este numită: ,,Anul de îndurare al lui Dumnezeu”. Prin urmare, consider că cel mai bun lucru, pe care l-am putea face, în prag de revelion, spre a ne putea face unii altora, nişte urări valide, este să consultăm, oferta lui Dumnezeu de anul nou, cât şi lucrurile care o condiţionează. Textul biblic cel mai potrivit pentru aceasta este cuvântarea Domnului Isus din sinagoga din Nazaret, din Luca 4: ,,A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.” (Lc.4: 16-21)
În cele ce urmează, din acest text biblic, aş dori să privim la oferta lui Dumnezeu de anul nou, cât şi lucrurile care o condiţionează.
1. Oferta lui Dumnezeu de anul nou.
,,… să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi”
Oferta lui Dumnezeu de anul nou, pentru om, cuprinde cinci aspecte:
a) Bogăţia. (Să vestesc săracilor Evanghelia)
Cea mai mare bogăţie din universul acesta, pe care un om o poate dobândi, este aceea care se capătă prin Evanghelie. Evanghelia este vestea bună a lui Dumnezeu pentru om. Evanghelia este vestea bună că Dumnezeu L-a dăruit lumii pe Cristos, conform mesajului îngerului, de pe câmpiile Betleemului: ,,Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un mântuitor, care este Hristos, Domnul.” (Lc.2: 10-11) Omul care îl are în inimă pe Cristos, este cel mai bogat om din lume, conform cuvintelor Scripturii: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Col.2:10) Când am studiat epistola către Coloseni, am descoperit că Noul Testament conţine peste 150 de lucruri pe care noi le avem în Cristos. Iată doar câteva dintre ele: În Cristos avem: alegere, har, pace, neprihănire, răscumpărare, ispăşire, împăcare, iertare, izbăvire de păcat, de moarte şi osândă, naştere din nou, strămutare din împărăţia Satanei în împărăţia Fiului dragostei Sale, eliberare de orice robie, sfinţire, binecuvântare, putere, înţelepciune, gândire nouă, biruinţă, mângâiere, Duhul Sfânt, statutul de copii ai lui Dumnezeu, cetăţenie cerească, domnie împreună cu Cristos, hrană, bucurie, plinătate, schimbarea răului în bine, un Logodnic, un Prieten, o familie, un scop în viaţă, o moştenire, înviere, proslăvire, răsplată, toate lucrurile, etc. Pentru mai multe detalii vezi articolul intitulat: ,,Voi aveţi totul deplin în El” (https://predicipredici.wordpress.com/2012/07/15/voi-aveti-totul-deplin-in-el/)
Vă puteţi imagina vreo ofertă de anul nou, mai bogată decât aceasta?
b) Vindecarea. (Să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită)
Cea mai cumplită boală de care un om ar putea suferi este păcatul. Păcatul este cauza a tuturor celorlalte boli, cât şi a morţii. Păcatul distruge atât trupul cât şi sufletul, având consecinţe, nu numai în viaţa aceasta ci şi în cealaltă. De aceea, cea mai mare vindecare de care un om ar putea beneficia, este vindecarea inimii zdrobite de păcat. Vindecându-ne de boala păcatului, Cristos ne vindecă de cauza tuturor bolilor şi durerilor, oferindu-ne posibilitatea, de a moşteni împărăţia unde nu va mai fi durere, boală, lacrimă şi moarte, conform cu Apocalipsa 22:4: ,,El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
c) Eliberare. (să propovăduiesc robilor de război slobozirea)
Cel mai mare război purtat vreodată, n-a fost nici primul nici al doilea mondial, ci războiul dintre Dumnezeu şi Diavolul. Iniţiatorul acestui război a fost Diavolul, iar prin amăgire, i-a făcut pe toţi oamenii robi ai lui. Mulţi sunt robi ai alcoolului, tutunului, drogurilor, pornografiei, jocurilor de noroc, banului, oamenilor, răutăţii, etc, şi în definitiv orice om născut din femeie este rob al lui Satan. Este adevărat, că oamenii nu vor să recunoască acest lucru, după cum nu l-au recunoscut nici cei de pe vremea Domnului Isus, dar asta nu schimbă cu nimic starea de fapt a lucrurilor: ,, Ei I-au răspuns: „Noi Suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: „Veţi fi slobozi! Adevărat, adevărat, vă spun” le-a răspuns Isus „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan :33-36) Lucrarea Domnului Isus realizează eliberarea omului din robia Diavolului şi strămutarea acestuia în Împărăţia Fiului lui Dumnezeu.
d) Perspectiva. (orbilor căpătarea vederii)
În Ioan 9 Domnul Isus vindecă un orb din naştere. Fariseii şi cărturarii norodului, datorită invidiei, pe care o aveau în inimă faţă de Domnul Isus, caută să-l convingă pe cel vindecat că Isus nu este altceva decât un păcătos, care nu merită crezut şi urmat. Însă Domnul Isus când îl întâlneşte pe orbul vindecat în templu, îi adresează câteva cuvinte şocante despre misiunea Sa în lume: ,,Apoi Isus a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd, să vadă, şi cei ce văd, să ajungă orbi.” Unii din Fariseii care erau lângă el, când au auzit aceste vorbe, I-au zis: „Doar n-om fi şi noi orbi!” „Dacă aţi fi orbi” le-a răspuns Isus „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: „Vedem.” Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” (Ioan 9:39-41) Din cuvintele Domnului Isus, înţelegem că există o orbire mai mare decât orbirea celui care n-a văzut niciodată soarele, şi anume orbirea celor care nu-l văd şi nu-L recunosc pe Dumnezeu. Starea în care se aflau fariseii era mai deplorabilă decât a orbului din naştere, care deşi sănătoşi în trup, totuşi nu-L recunoşteau pe Cristos. Isus Cristos a venit să ne deschidă ochii credinţei ca să-L vedem pe Dumnezeu, planurile şi Împărăţia Sa care s-a apropiat de noi. De aceea Pavel se roagă astfel: ,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.”(Efes.1:17-21)
e) Despovărare. (să dau drumul celor apăsaţi)
Înstrăinarea omului de Dumnezeu, l-a încărcat pe acesta cu nişte poveri, pe care nu le poate duce şi nici nu este chemat la aceasta. Pe expresia feţei celor mai mulţi oameni se poate citi, oboseala, îngrijorarea, stresul, tulburarea şi povara tuturor problemelor şi greutăţilor pe care acesta încearcă să le poarte fără de Dumnezeu. Însă Domnul Isus a spus: ,,Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:2-30)
2. Lucrurile care condiţionează oferta lui Dumnezeu de anul nou
După ce am enumerat, pe scurt, oferta lui Dumnezeu, pentru om, de anul nou, aş dori să observăm, pentru cine este această ofertă. Cine poate să beneficieze de ea? Există anumite condiţii care trebuie îndeplinite?
Daţi-mi voie să recitesc cuvintele care conţin oferta Domnului Isus pentru om: ,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi…” Ca să pot beneficia de această ofertă, trebuie mai întâi să recunosc că sunt sărac, că am inima zdrobită, că sunt rob al diavolului, că sunt orb, şi că sunt împovărat, şi că am nevoie de mântuire. Fariseii au replicat Domnului Isus: ,, noi n-am fost niciodată robii nimănui…, Doar n-om fi şi noi orbi!” (Ioan 8:33, 9:40) Ei, tocmai această atitudine a lor i-a împiedecat să fie mântuiţi, şi de aceea Domnul Isus le-a spus: ,,Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” (Mc.2:17) A-ţi recunoaşte starea de păcat şi nevoia de schimbare nu înseamnă altceva decât pocăinţă. Deci prima condiţie necesară pentru a primi oferta lui Dumnezeu este pocăinţa.
Dar mai există încă o condiţie, iar pentru a o descoperi, aş dori să rămânem tot la textul din Luca 4, şi să analizăm puţin reacţia oamenilor din sinagogă, la cuvintele Domnului Isus: ,,Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui, şi ziceau: „Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?”
Pe faţă, toţi Îl vorbeau de bine, Îl apreciau pentru cuvintele Lui pline de har, pe care nu le puteau contesta, însă în şoaptă sau chiar în gând, nutreau anumite suspiciuni faţă de El şi faţă de provenienţa Sa.
Domnul Isus nu este mulţumit, cu această atitudine duplicitară a ascultătorilor. Isus nu acceptă să fie lăudat pe faţă, iar în şoaptă să fie pus sub semnul întrebării. Domnul Isus nu este mulţumit când oamenii dau din cap aprobator la predicile Sale, iar apoi rămân indiferenţi la mesajul Evangheliei. Isus îşi provoacă ascultătorii la decizie. În faţa Evangheliei, nu ai voie să rămâi indiferent, nici măcar să dai din cap aprobator. În faţa Evangheliei trebuie să hotărăşti dacă o primeşti sau o respingi. De aceea Domnul Isus continuă: ,,Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: „Doftore, vindecă-te pe tine însuţi”; şi Îmi veţi zice: „Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.” „Dar” a adăugat El „adevărat vă spun că, nici un prooroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, în afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; şi totuşi nici unul din ei n-a fost curăţit, în afară de Naaman, Sirianul.”
Prin aceste cuvinte Domnul Isus vrea să le spună că, oferta Evangheliei este valabilă pentru cei care cred în El, adică cei care-L recunosc pe El, ca Doctorul Suprem care poate să-i vindece. Cei care zic despre Isus: ,,Doftore, vindecă-te pe tine însuţi”, adică nu cred în El, n-au parte de vindecarea Lui, aşa cum niciunul din Leproşii din Israel, n-au avut, afară de Naaman sirianul, care a crezut în Dumnezeu, şi nu sunt chemaţi în lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum nici una din văduvele din Israel, n-a fost aleasă să-l hrănească pe Ilie, afară de văduva din Sarepta, care a crezut în Dumnezeu.
În concluzie:
Cu ocazia anului nou, Dumnezeu are pentru noi cele mai extraordinare oferte, cu condiţia să ne recunoaştem, prin pocăinţă, starea deplorabilă în care ne-a dus Diavolul, iar prin credinţă să-L primim în inimă pe Cristos, care reprezintă soluţia lui Dumnezeu la toate problemele noastre.
Dacă ar fi să închei cu o urare validă de anul nou, aş alege una pe care am auzit-o de la un predicator: ,,Cu Domnul în anii care urmează”

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.