„Faceţi lucrul acesta în amintirea Mea”

Matei 26:17–30

Deşi susţinem, împreună cu marea majoritate, că Cina de Amintire a fost instituită de Domnul nostru joi seara în legătură cu ultima Sa celebrare a Paştelui şi că El a fost răstignit în ziua următoare, vineri, nu ne certăm cu acei care presupun că aceste evenimente au avut loc în alte zile ale săptămânii. Punem mare accent pe faptul împlinit atunci şi pe semnificaţia lui ca antitip al Paştelui instituit de Moise, şi ca încheiere a marii jertfe a Domnului nostru pentru păcate

— păcatele întregii lumi. Pentru aceste principii vitale suntem dispuşi să luptăm cu seriozitate, deoarece ele fac parte din „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; dar în privinţa zilelor anume din săptămână, nu ne vom certa, deoarece după părerea noastră acestea sunt lucruri mărunte, fără valoare, fără importanţă, şi de aceea în nici un sens al cuvântului nu trebuie să tulbure mintea sau părtăşia inimii poporului Domnului.

Lecţia noastră începe cu instrucţiunile Domnului nostru pentru ucenicii Săi, în privinţa locului unde să pregătească pentru El şi pentru ei, ca o familie evreiască specială şi deosebită, pentru a sărbători cerinţele Legii în legătură cu tipul care indica spre Domnul nostru Isus ca Miel al lui Dumnezeu. Domnul nostru a spus cu privire la această cină: „Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”. El nu S-a referit la sărbătoarea principală, care dura o săptămână, începând din 15 Nisan. El S-a referit la cina din mielul fript, mâncat cu ierburi amare, care preceda sărbătoarea generală, care le amintea de eliberarea lor din Egipt şi care a devenit baza bucuriei lor ulterioare ca popor eliberat. Camera de sus a fost pregătită pentru această cină. Lucrurile au fost pregătite, şi seara, la apusul soarelui, după ora şase, Domnul nostru şi cei doisprezece s-au adunat. Una dintre relatări ne spune că a fost o ceartă între ucenici în privinţa locurilor mai de cinste la cină, şi că Isus a mustrat acest spirit ambiţios care se afla în ei, spălându-le picioarele, ilustrând astfel umilinţa inimii Sale, promptitudinea de a-i sluji pe toţi. Astfel El a dat un exemplu, că acela pe care ei îl considerau cel mai mare între ei trebuia să fie slujitorul lor principal, doritor şi gata să slujească tuturor.

„Unul dintre voi Mă va vinde”

În timp ce mâncau, Isus a făcut observaţia că unul dintre ei Îl va vinde, şi dintr-o dată un spirit de întristare s-a răspândit printre ei şi fiecare — simţind obligaţia să-şi dovedeasca nevinovăţia de o astfel de acuzaţie — a răspuns: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” Şi Iuda a pus această întrebare împreună cu ceilalţi, dându-şi seama că dacă nu întreba, însemna că recunoaşte că el este acela, iar ca răspuns la întrebarea lui, Isus a răspuns: „Tu eşti”, adică, „Da, la tine Mă refer”. O altă relatare ne spune că Isus a răspuns la întrebare zicând că acela pentru care va înmuia o bucată în farfurie va fi trădătorul, şi după ce a înmuiat bucata — o bucată de miel şi o bucată din pâinea nedospită pe care o mâncau — Isus a dat-o lui Iuda, indicându-l astfel fără să-l numească direct. De asemenea, s-ar părea că ceilalţi ucenici nu ajunseseră până atunci să-l cunoască pe Iuda — că numai după aceea şi-au dat seama că era hoţ etc.

Printre evrei şi arabi înşelăciunea şi trădarea nu erau atât de neobişnuite, dar exista un cod de onoare recunoscut, potrivit căruia nimeni nu mânca din mâncarea persoanei căreia voia să-i facă rău într-un fel oarecare. Deoarece mâncarea era condimentată cu sare, probabil acest obicei era cel cunoscut ca „legământul sării” — legământul credincioşiei. Printre oamenii aceia, reuşita de a avea ca invitat la masă un duşman sau de a lua din mâncarea ta condimentată cu sare era în timpul acela echivalentul garanţiei unei prietenii durabile — că niciodată nu ţi-ar face rău. Se pare că lui Iuda i-a lipsit atât de mult spiritul potrivit, încât nici măcar n-a recunoscut şi nu s-a supus acestui obicei al timpului — să fie loial şi credincios aceluia din a cărui pâine mânca, din a cărui sare se împărtăşea. De aceea avem cuvintele Domnului: „Cel care a întins mâna în farfurie cu Mine, acela Mă va vinde”.

Cu toate acestea, Isus a mărturisit că moartea Sa nu era o victorie din partea trădătorului Său şi a duşmanilor Săi, ci era în armonie cu ceea ce fusese scris despre El mai înainte de către profeţi. Nici nu trebuie să considerăm că Iuda în această chestiune împlinea doar o profeţie fără a avea vreo responsabilitate, voinţa sa proprie în această chestiune: un astfel de gând este negat de Domnul prin declaraţia Sa, „vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Aceste cuvinte nu lasă nici o îndoială, credem noi, că Iuda se bucurase deja de partea sa deplină în marea lucrare de ispăşire prin ocaziile intime pe care le-a avut pentru a veni la o cunoştinţă clară a adevărului şi a responsabilităţilor corespunzătoare. Evident, păcatul lui a fost spre moarte — Moartea a Doua. Prin urmare, lăsând la o parte orice existenţă viitoare, trebuie să considerăm că viaţa lui a fost inutilă, irosită, şi că bucuriile ei n-au cântărit mai mult decât necazurile şi suferinţa ei, când la acestea din urmă s-au adăugat disperarea lui ulterioară şi sinuciderea.

„Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”

După Cina Pascală, după ce au mâncat mielul cu ierburi şi cu pâine nedospită etc., Isus a instituit Cina de Amintire care, pentru toţi urmaşii Săi, prin îndrumarea Sa, a luat locul Cinei Pascale a evreilor. Acesta a fost un lucru nou, şi apostolii au ascultat cu interes cuvintele Lui atunci când a binecuvântat turtele de pâine nedospită şi apoi le-a frânt şi a dat bucăţi fiecăruia dintre ucenicii săi spunând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Ce voia El să spună? În timpul celor trei ani cât au fost în compania Lui, ei învăţaseră că El vorbea în pilde şi în cuvinte tainice. Cu altă ocazie El declarase în auzul lor că El era pâinea care a venit din cer, pâine din care, dacă cineva se împărtăşea, trăia pentru totdeauna. Acum le întindea ceva pâine nedospită şi le spunea că este trupul Său. Ei au înţeles, evident, că El voia să spună că această pâine reprezenta sau simboliza pentru ei trupul Său, pentru că El le-a spus cu această ocazie că de atunci înainte ei să facă lucrul acesta în amintirea Lui — de atunci înainte ei să şi-L amintească drept mielul înjunghiat şi să folosească pâine nedospită pentru a reprezenta carnea Sa, şi să se împărtăşească din aceasta în loc să mânânce ca înainte dintr-un miel literal.

Nu se putea ca El să fi vrut să spună, aşa cum cred romano-catolicii şi unii protestanţi, că pâinea a fost transformată prin binecuvântarea Sa în carnea Sa reală, deoarece El era încă în carnea Sa — n-a fost omorât decât cam cu cincisprezece ore mai târziu. Prin urmare, toate argumentele în această direcţie sunt nechibzuinţă şi sofism. Când a spus „acesta este trupul Meu”, a fost o figură de stil la fel ca atunci când a spus ceva mai târziu „Eu sunt viţa”, „Eu sunt uşa”, „Eu sunt Păstorul cel bun”, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” etc. Înţelegerea corectă, sănătoasă a cuvintelor Învăţătorului este evidentă: El era reprezentat în toate aceste diferite feluri. În cazul în discuţie pâinea Îl reprezenta pe El, carnea Lui, pentru apostolii Săi şi pentru toţi urmaşii Săi de-a lungul Veacului Evanghelic.

Aşa cum pâinea reprezintă şi simbolizează toată hrana (se spune într-adevăr că grâul conţine toate elementele nutritive în proporţia potrivită), tot aşa învăţătura din acest simbol este că oricine vrea să aibă viaţa pe care o are de dat Cristos, trebuie să o accepte ca rezultat al jertfei Sale. El a murit pentru ca noi să putem trăi. Drepturile şi privilegiile pe care El le-a predat de bună voie pot fi mâncate, aplicate, însuşite de către toţi cei care au credinţă în El şi care-L acceptă pe El şi învăţăturile Lui — aceştia sunt socotiţi că li s-a atribuit natura umană perfectă, cu toate drepturile şi privilegiile pierdute prin Adam, răscumpărate prin Cristos. Nimeni nu poate avea viaţă veşnică decât dacă mănâncă din această pâine din cer. Aceasta se aplică nu numai la credincioşii din prezent, ci şi la cei din veacul viitor. Drepturile la viaţă şi privilegiile lor trebuie să fie recunoscute toate ca venindu-le prin jertfa Lui. Într-un cuvânt, pâinea care reprezintă trupul Domnului nostru ne învaţă despre îndreptăţirea noastră prin acceptarea jertfei Sale.

„Beţi toţi din el”

După aceea Domnul nostru a luat un pahar care conţinea rodul viţei. Nu ni se spune că era vin; prin urmare este o chestiune deschisă dacă era fermentat sau nefermentat, şi având în vedere toate împrejurările timpului nostru şi cerinţele Cuvântului Domnului, putem fi siguri că sucul de struguri nefermentat sau sucul de stafide îndeplinesc condiţiile îndemnului Său. Deoarece nu este numit niciodată vin, ci doar paharul şi rodul viţei, nu este loc de dispută printre urmaşii Domnului. Fiecare poate fi liber să-şi urmeze conştiinţa în privinţa felului de rod al viţei pe care-l va folosi: cât despre noi, îl preferăm pe cel nefermentat pentru că posibilitatea de a dăuna sau a trezi în urmaşii Domnului patimi latente pentru băutură este mai mică.

În legătură cu paharul Domnul a spus: „Acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (cele mai vechi manuscrise greceşti ale Noului Testament, Sinaitic şi Vatican, omit cuvintele „celui nou”). Este adevărat, Noul Legământ trebuie să fie pecetluit cu sângele lui Cristos înainte de a intra în vigoare, şi nu va intra în vigoare până la deschiderea Veacului Milenar. Dar a existat un alt Legământ — Legământul vechi, Legământul temelie a tuturor celorlalte legăminte — şi anume, Legământul Avraamic, care a fost pecetluit prin moartea Domnului nostru. Faptul că va fi pecetluit astfel a fost reprezentat tipic prin moartea figurată a lui Isaac de mâna lui Avraam şi învierea lui figurată din morţi. Apostolul ne asigură că Isaac a reprezentat pe Domnul nostru Isus, şi el spune de asemenea: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” — ai Legământului prin Jurământ. Gal. 4:28.

Aplicând astfel cuvintele Domnului nostru la Legământul Avraamic, pe care El îl pecetluia sau îl asigura, vedem că prin moartea Sa El a devenit moştenitorul acelui Legământ şi al tuturor prevederilor lui glorioase pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Şi din acest unghi, vedem o semnificaţie specială şi forţă în cuvintele lui Isus pentru urmaşii Săi: „Acesta este sângele Meu” … “beţi toţi din el”. Astfel înţeleasă, invitaţia de a bea din paharul Domnului înseamnă o invitaţie pentru toată Biserica Sa aleasă în acest Veac Evanghelic, să se împărtăşească împreună cu El din paharul Său de suferinţă şi moarte — să-şi dea viaţa cu El pentru ca să poată şi avea o parte cu El în gloriile viitoare ale Împărăţiei, care va constitui canalul divin pentru împlinirea făgăduinţei avraamice, binecuvântarea tuturor familiilor pământului.

Deşi mâncarea din pâine şi participarea la îndreptăţirea efectuată prin moartea Domnului nostru şi prin acceptarea acesteia vor fi necesare lumii întregi dacă oamenii vor dori să aibă binecuvântările restabilirii cumpărate prin jertfa Domnului nostru, totuşi paharul nu este pentru lume, ci numai pentru Biserică, numai pentru consacraţii din acest Veac Evanghelic. „Beţi toţi din el” — nu numai să beţi toţi din el, dar şi toţi să beţi tot din el — să nu lăsaţi nimic. Nu va mai rămâne nici o suferinţă a lui Cristos pentru veacul viitor, nici o suferinţă pentru dreptate nu va fi cunoscută atunci de lume — numai răufăcătorii vor suferi după aceea. Acum este timpul când ori cine doreşte să trăiască evlavios suferă persecuţie şi când toţi urmaşii Domnului care vreau să-I fie loiali Lui şi să fie socotiţi vrednici de a avea parte în gloriile Împărăţiei Sale trebuie să se aştepte să bea din paharul Lui. De aceea Domnul uneşte din nou cele două gânduri, zicând: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă”. Cei care se consacră în prezent ca ucenici ai Domnului, ca să urmeze în urmele Lui, trebuie nu numai să se împărtăşească de îndreptăţirea prin credinţă, ci trebuie şi să se împărtăşească de pahar prin sacrificiu dacă vreau să câştige viaţa veşnică promisă aleşilor care acuma lasă totul pentru a-I fi ucenici.

Vinul nou în Împărăţie

Când spune, „nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu”, Domnul nostru sugerează un vin nou în condiţii diferite, cândva într-un timp îndepărtat. El a confirmat astfel în mintea lor ceea ce-i învăţase timp de câteva săptămâni, şi anume, că nu atunci Îşi stabilea Împărăţia, ci că în loc de aceasta va suferi, va fi răstignit, şi că ei trebuiau să se aştepte de asemenea să sufere cu El; şi că în curând, când va fi stabilită Împărăţia şi El va fi în glorie, ucenicii Săi vor fi cu El pe tronul Său. Aceste gânduri noi din mintea lor au fost confirmate prin lecţia dată acum.

Paharul trebuia să le vorbească în timpul actual despre zdrobirea strugurilor, sângele din struguri, sângele Învăţătorului lor, viaţa sacrificată, vărsată, şi despre vieţile lor de asemenea sacrificate cu El în serviciul Lui, în cauza Lui. Dar suferinţele din prezent erau legate de slava care trebuia să urmeze, prin ideea că toţi care vor bea din paharul actual al suferinţei, infamiei şi morţii vor avea parte şi de paharul bucuriei şi binecuvântării, gloriei şi onoarei în Împărăţie. Acelaşi gând ar trebui să fie şi în mintea noastră, şi, ca pe apostolii din vechime, acesta ne va ajuta din ce în ce mai mult să aşteptăm cu nerăbdare Împărăţia, ca fiind timpul când suferinţa pentru numele lui Cristos va înceta şi când gloriile vor urma şi vor avea ca rezultat binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Domnul nostru identifică aici Împărăţia Sa cu a doua venire a Sa, şi în nici un sens al cuvântului nu sugerează că ei vor bea acest vin nou la Cincizecime, nici la distrugerea Ierusalimului, nici altă dată, ci în momentul menţionat în rugăciunea pe care El i-a învăţat zicând: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.

Acesta trebuie să fie şi gândul din mintea noastră: aşteptând Împărăţia aşteptăm a doua venire a Domnului nostru şi stabilirea apoi a Împărăţiei; adică, schimbarea învierii, glorificarea celor credincioşi care trebuie să fie cu El şi să aibă parte de gloria Lui. Nu-i de mirare că apostolul a declarat că acela care are această nădejde în El se curăţeşte, după cum El este curat (1 Ioan 3:3). Cel care are această nădejde a vinului nou în Împărăţie, participarea cu Învăţătorul său la acele glorii, onoruri şi ocazii binecuvântate pentru ridicarea omenirii, va lua cu uşurinţă, da, chiar cu bucurie, suferinţa, încercările, sacrificiile timpului prezent

— va fi bucuros să sufere împreună cu Învăţătorul pentru ca să fie şi glorificat cu El.

„Spre iertarea păcatelor”

În ceea ce ne priveşte pe noi, degeaba învaţă oamenii că Dumnezeu iartă păcatele fără a cere de la cineva o pedeapsă pentru ele. Degeaba pretind ei că Cristos n-a fost preţul de răscumpărare pentru păcătos, că n-a fost necesar ca El să moară, Cel drept pentru cei nedrepţi, pentru ca să ne aducă înapoi la armonie cu Dumnezeu — pentru ca Dumnezeu să poată fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe păcătos. De asemenea degeaba pretind ei că a fost destul că Isus a fost un mare învăţător, prin ale cărui cuvinte lumea trebuie să fie mântuită. Răspunsul nostru este în armonie cu declaraţia Domnului aici şi în alte locuri şi cu mărturia tuturor apostolilor, că a fost necesar ca Cristos să moară pentru păcatele noastre; că păcatele noastre n-ar fi putut fi iertate niciodată de către dreptatea divină decât prin aranjamentul divin prin care El a plătit pedeapsa noastră. Pentru noi este un gând foarte preţios, prin urmare, că sângele Domnului nostru a fost într-adevăr vărsat pentru iertarea păcatelor celor mulţi. Şi este de asemenea un gând preţios pentru noi, că avem privilegiul să fim atât de intim asociaţi cu El ca membre ale trupului Său; că micile noastre sacrificii acoperite de meritul Său sunt considerate în faţa lui Dumnezeu ca parte din marea jertfă pentru păcat în folosul lumii; că suferind împreună cu Cristos ni se permite să bem din paharul Său şi să fim botezaţi cu botezul Său în moarte. Tot aşa de inutil este ca evoluţioniştii şi adepţii Criticii Radicale să ne spună că omul, departe de a cădea de la asemănarea lui Dumnezeu în păcat şi moarte, dimpotrivă, el a evoluat pas cu pas tot mai sus, de la stările animalice la ceea ce este acum. Noi nu-i credem. Noi stăm ferm lângă mărturia inspirată divin, că a existat o cădere şi că aceasta a făcut necesară lucrarea răscumpărătoare; că Cristos a fost slujitorul distins al lui Dumnezeu, privilegiat şi autorizat să facă ispăşire pentru păcatele întregii lumi; că El a început această lucrare de ispăşire prin jertfirea de Sine; că El a dus-o la îndeplinire de-a lungul acestui Veac Evanghelic prin jertfirea membrilor trupului Său, şi că în curând o va completa, când El, cu toţi membrii glorificaţi, va distribui lumii în Veacul Milenar binecuvântările acelei lucrări de răscumpărare, făcând ca toţi să vină la o cunoştinţă a Adevărului, a iubirii lui Dumnezeu; că înălţimea şi adâncimea, lungimea şi lăţimea acesteia sunt nemăsurate, da, toate sunt îndeplinite prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.

„În amintirea Mea”

Apostolul Pavel, referindu-se la Cina de Amintire, Îl citează pe Domnul nostru care a zis: „Să faceţi lucrul aceasta în amintirea Mea”, şi apoi adaugă: “De câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El”. Gândul este că noi trebuie să celebrăm astfel această mare tranzacţie până vine timpul celebrării ei în Împărăţie cu vinul cel nou, cu bucuria, gloria, onorurile de care vom avea parte împreună cu Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat. Evident, apostolul nu vrea să spună că numai până la parousia, prezenţa Domnului pentru a-Şi aduna servitorii şi a-i răsplăti, ci mai degrabă până când toţi vor fi fost adunaţi şi clasa Împărăţiei va fi fost cu totul stabilită şi glorificată.

Acelaşi apostol în aceeaşi epistolă (1 Cor. 10:16, 17; 12:12) subliniază ideea unirii, unităţii Bisericii, unul cu altul şi cu Domnul. El spune: „Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie (comuniune) a trupului lui Hristos?” Nu suntem noi toţi ca părţi dintr-o singură pâine frântă împreună cu Domnul? „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine”; apoi el adaugă: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie (participare, comuniune) a sângelui lui Hristos?” În mod sigur acesta este deci gândul, că din punctul de vedere al lui Dumnezeu există un singur mare Mesia, Capul ales şi membrii aleşi ai trupului Său. Aceştia, ca o singură pâine, formează din punctul de vedere al lui Dumnezeu pâinea vieţii veşnice pentru lume, şi pentru a completa această imagine, toţi trebuie să fie frânţi, toţi trebuie să aibă parte de paharul suferinţei şi morţii lui Cristos înainte de a intra în slava Sa. Şi numai când toate aceste suferinţe vor fi fost completate va veni timpul Domnului pentru noua dispensaţie, noua zi, ziua binecuvântării în loc de a blestemului, ziua restabilirii în loc de a morţii, ziua ridicării în loc de a căderii, în ceea ce priveşte lumea. R — 5640 / martie 1915

Sângele stropirii de Paşti

“Când … va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, DOMNUL va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.” Exodul 12:23.

Perioada Paştilor, aşa cum sunt celebrate de către evrei, se apropie — în acest an începând din 30 martie (15 Nisan începând de fapt luni 29 martie la ora 6 după masă). Dar interesul creştinilor se centrează în special asupra junghierii mielului, care preceda această sărbătoare de Paşti. Mielul de Paşti era junghiat în a patrusprezecea zi a lunii Nisan, dată care în acest an începe duminică 28 martie, la ora 6 după masă. Comemorarea morţii Mielului de Paşti antitipic, Domnul nostru Isus, care se sărbătoreşte la aceeaşi dată, va fi ţinută de noi duminică seara, 28 martie. Ce mult regretăm că deşi milioane de creştini şi de evrei vor sărbători acest mare eveniment din istorie prin unele ceremonii formale şi într-un mod superficial, numai puţini din aceste religii discern adevărata semnificaţie a sărbătorii!

Instituirea Paştilor

Dacă mintea tuturor acestora ar putea fi trezită complet în privinţa adevăratei semnificaţii a acesteia, ar începe o reînsufleţire religioasă cum n-a mai cunoscut lumea până acum. Dar, vai! după cum spune apostolul, dumnezeul acestei lumi a orbit minţile multora; şi chiar despre unii ai căror ochi ai înţelegerii sunt parţial deschişi, Sf. Petru spune că sunt orbi şi incapabili să vadă departe, sau sunt opriţi şi incapabili să vadă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu în privinţa acestor ceremonii, care au fost celebrate în lume de 3500 de ani încoace. Şi, apropo, chiar şi adepţii Criticii Radicale şi agnosticii în general trebuie să admită că un eveniment atât de proeminent marcat, atât de larg respectat de atâta timp, trebuie să fie bazat pe o realitate. Trebuie să fi avut loc chiar o astfel de întâmplare în Egipt; întâii-născuţi din Egipt trebuie să fi pierit în acea plagă a zecea, iar întâii-născuţi ai Israelului trebuie să fi fost salvaţi din ea — toţi cei care au respectat porunca de a rămâne sub sânge — altfel această celebrare a evenimentului atât de răspândită ar fi inexplicabilă.

Nu trebuie să vă amintim amănuntele legate de instituire, decât că vom spune că israeliţii au fost ţinuţi într-o măsură de robie de către egipteni, iar când în providenţa Domnului a venit timpul eliberării lor, stăpânii lor au căutat în mod egoist să le menţină robia şi au refuzat să-i lase să plece spre ţara Canaanului. În timpul anului, Domnul a trimis asupra poporului din Egipt nouă plăgi diferite, una după alta, eliberându-i de ele, când împăratul lor cerea îndurare şi făcea promisiuni pe care apoi le călca. În cele din urmă, slujitorul Domnului, Moise, a anunţat un mare dezastru care le întrecea pe toate — că întâii-născuţi din fiecare familie a Egiptului aveau să moară într-o noapte, şi că în casa celor mai umili ţărani ca şi în casa împăratului avea să fie o mare jale, iar ca rezultat al acesteia ei aveau să fie bucuroşi în final să cedeze şi să lase pe israeliţi să plece — da, să-i îndemne să plece, şi încă în grabă — ca nu cumva Domnul să aducă în cele din urmă moarte asupra întregului popor, dacă împăratul lor continua să-şi împietrească inima şi să se împotrivească mandatului divin.

Primele trei plăgi au fost comune tuturor din Egipt, inclusiv în partea unde locuiau israeliţii. Următoarele şase plăgi au afectat numai partea ocupată de egipteni. Ultima plagă, a zecea, a fost declarat că trebuia să fie comună pentru toată ţara Egiptului, inclusiv partea destinată israeliţilor, în afară de faptul că aceştia arătau credinţă şi ascultare prin grija de a jertfi un miel, al cărui sânge să fie stropit pe stâlpii laterali şi pe pragul de sus al uşii, şi a cărui carne să fie mâncată în aceeaşi noapte, cu ierburi amare şi cu pâine nedospită, cei care o mâncau stând în picioare cu toiagul în mână şi încinşi, gata de călătorie — cu aşteptare deplină că Domnul va lovi cu moarte pe întâii-născuţi ai egiptenilor şi-i va face dispuşi să-i lase pe israeliţi să plece, şi cu deplină credinţă de asemenea că ei vor avea parte de aceeaşi calamitate dacă nu va fi sânge pe stâlpii şi pe pragul de sus al uşii.

Mielul de Paşti antitipic

Israeliţilor li s-a poruncit să sărbătorească aceste Paşti ca primul aspect al Legii iudaice şi ca unul din cele mai mari momente comemorative ale lor ca naţiune. De fapt, aflăm că Paştele este sărbătorit de către evrei într-o anumită măsură în toate părţile lumii — chiar şi de către aceia care pretind că sunt agnostici şi necredincioşi. Ei mai au o măsură de respect pentru el ca obicei antic. Dar nu este oare straniu că, cu mintea strălucită pe care mulţi dintre ei o au, prietenii noştri evrei nu s-au gândit niciodată că merită să cerceteze sensul acestei sărbători? De ce a fost junghiat şi mâncat mielul? De ce a fost stropit sângele pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus? Fiindcă aşa a poruncit Dumnezeu, desigur; dar ce temei, motiv, scop sau lecţie a fost în spatele poruncii divine? Desigur că un Dumnezeu raţional dă porunci raţionale şi la timpul cuvenit va vrea ca poporul Său credincios să înţeleagă semnificaţia fiecărei cerinţe. De ce sunt evreii indiferenţi la acest subiect? De ce prejudecata le împiedică mintea?

Deşi creştinismul are răspunsul la această întrebare, regretăm că majoritatea creştinilor, din cauza neglijenţei, nu sunt în stare să dea un motiv şi un temei pentru speranţa legată de această chestiune. Dacă evreul îşi poate da seama că ziua lui de Sabat este un tip sau o preumbrire a unei Epoci viitoare de odihnă şi binecuvântare şi eliberare de trudă, întristare şi moarte, de ce nu poate el vedea că, în mod asemănător, toate aspectele instituirii Legii Mozaice au fost intenţionate de către Domnul să fie preumbriri ale diferitelor binecuvântări, care vor fi acordate la timpul cuvenit? De ce nu pot discerne toţi că mielul de Paşti a fost un tip, a reprezentat pe Mielul lui Dumnezeu, că moartea lui a reprezentat moartea lui Isus, Mesia? Iar stropirea sângelui lui simbolizează, reprezintă atribuirea meritului morţii lui Isus întregii Case a Credinţei, clasa peste care se trece?

Binecuvântaţi sunt cei ai căror ochi ai credinţei văd că Isus a fost într-adevăr “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” — că anularea păcatului lumii este efectuată prin plătirea pedepsei lui Adam — că, după cum întreaga lume a pierdut favoarea lui Dumnezeu şi a venit sub sentinţa divină a morţii, cu însoţitorii ei de necaz şi durere, a fost necesar să se facă o satisfacere a Dreptăţii înainte ca această sentinţă sau acest blestem să fie îndepărtat; şi că, prin urmare, după cum declară apostolul, Cristos a murit pentru păcatele noastre — Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. Astfel El a deschis “o cale nouă şi vie” — o cale spre viaţă veşnică.

“Cele dintâi roade”

Cei care sunt familiari cu Biblia au observat că Biserica lui Cristos este numită “Biserica celor întâi-născuţi” şi “cele dintâi roade ale creaturilor Sale” (Evr. 12:23; Iacov 1:18; Apoc. 14:4). Aceste expresii implică faptul că sunt şi alţii în familia lui Dumnezeu, născuţi mai târziu — roadele târzii. Creştinii par să treacă cu vederea aceste scripturi în ceea ce priveşte aplicarea lor şi au ajuns să creadă în general că numai cei care sunt din primele roade vor fi vreodată mântuiţi, că nu vor fi roade târzii. Dar să privim la acest tip al Paştilor — să observăm că scopul lui Dumnezeu a fost să salveze pe toţi israeliţii şi că ei ca naţiune au reprezentat pe toţi din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu şi li se va acorda viaţă veşnică în |ara Făgăduită.

Să remarcăm de asemenea că au fost două paşti. A fost unul mare, când întreaga naţiune, prin putere divină a fost eliberată în mod miraculos de către Domnul şi condusă pe un banc de nisip prin canalul Mării Roşii special pregătit pentru ei prin accentuarea vânturilor şi mareelor. Imaginea aceea, sau tipul acela, arată eliberarea finală din puterea păcatului şi a lui Satan a fiecărei creaturi care în cele din urmă va veni în acord cu Domnul şi va dori să-i aducă închinare — nici un israelit n-a fost lăsat în urmă.

Însă Paştele de la Marea Roşie nu este cel pe care-l discutăm noi în mod special cu această ocazie — nu este cel al cărui antitip suntem noi pe cale să-l sărbătorim. Nu; evenimentul pe care-l sărbătorim este antitipul trecerii peste, sau cruţării întâilor-născuţi ai lui Israel. Numai întâii-născuţi au fost în pericol, chiar dacă eliberarea tuturor a depins de salvarea întâilor-născuţi. Aplicând aceasta în armonie cu toate Scripturile, vedem că numai Cele dintâi roade ale creaturilor Sale, Biserica întâilor-născuţi, sunt cruţaţi în prezent — trecându-se peste ei — cei care sunt sub sânge. Vedem că restul omenirii, cei care doresc să se înroleze şi să urmeze pe marele Moise antitipic atunci când în final va conduce poporul afară din robia păcatului şi morţii, nu sunt acum în pericol — numai Întâii-născuţi, ale căror nume sunt scrise în ceruri sunt în pericol.

“Biserica întâilor-născuţi”

Întâii-născuţi — “Biserica întâilor-născuţi” — sunt cei cărora înainte de restul omenirii li s-au deschis ochii înţelegerii ca să-şi dea seama de starea lor de robie şi de nevoia lor de eliberare şi de voinţa lui Dumnezeu de a-şi împlini faţă de ei făgăduinţele Sale bune. Mai mult, ei sunt cei care au răspuns la harul lui Dumnezeu, s-au consacrat Lui şi serviciului Lui, şi în schimb au fost concepuţi din nou de Spiritul sfânt. Pentru aceşti întâi-născuţi este o chestiune de viaţă şi moarte dacă rămân sau nu în Casa Credinţei — în spatele sângelui stropirii. Pentru aceştia, a ieşi din această stare ar implica o nesocotire a îndurării divine. Ar însemna că ei au făcut în ciuda bunătăţii divine şi că, după ce s-au bucurat de partea lor din îndurarea lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată prin sângele Mielului, ei n-au apreciat-o. Despre aceştia Scripturile declară: “Nu mai rămâne nici o jertfă” pentru păcatele lor. Ei trebuie să fie socotiţi ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată prin nimicirea întâilor-născuţi ai Egiptului.

Nu vrem să spunem că întâii-născuţi ai Egiptului care au murit în noaptea aceea şi vreunii din întâii-născuţi ai israeliţilor care au ieşit din casele lor contrar poruncii şi au murit din acea cauză, au mers în Moartea a Doua. Chiar dimpotrivă, înţelegem că toate aceste lucruri au fost tipuri, figuri, ilustraţii, preumbriri ale unor lucruri de pe un plan mai înalt, şi că realităţile aparţin Bisericii lui Cristos din timpul acestui Veac Evanghelic începând de la Cincizecime. Dacă păcătuim cu voia după ce am primit o cunoştinţă a Adevărului, după ce am gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu, după ce am fost făcuţi părtaşi Spiritului sfânt şi astfel membri ai Bisericii întâilor-născuţi — dacă atunci am cădea, ar fi cu neputinţă să ne reînoiască spre pocăinţă; Dumnezeu n-ar mai avea nimic pentru noi; nesocotirea îndurării Sale ar însemna pentru noi să murim în Moartea a Doua. 2 Pet. 2:12; Iuda 12.

Din acest punct de vedere Biserica întâilor-născuţi, prin conceperea Spiritului sfânt şi prin cunoştinţa şi privilegiile mai mari de care ei se bucură în toate modurile, au o responsabilitate mai mare decât lumea, fiindcă ei sunt până acum singurii în pericol de Moartea a Doua. Aceasta este lecţia tipului şi se aplică numai la creştini.

Curând noaptea va fi trecut, dimineaţa slăvită a eliberării va fi venit şi Cristosul, antitipicul Moise, Cap şi Corp, va conduce, va elibera tot Israelul — tot poporul lui Dumnezeu

— pe toţi care, atunci când vor şti, vor fi bucuroşi să respecte, să onoreze şi să se supună voinţei lui Dumnezeu. Ziua Eliberării va fi tot Veacul Milenar, la încheierea căruia tot răul şi toţi răufăcătorii, simbolizaţi prin oştile Egiptului, vor fi complet distruşi în Moartea a Doua.

“De câte ori” faceţi lucrul acesta

Apostolul identifică în mod clar şi hotărât mielul de Paşti cu Domnul nostru Isus, zicând: “Hristos Paştele nostru a fost jertfit. De aceea, să luăm parte la sărbătoare” (1 Cor. 5:7, 8). El ne informează că toţi “avem nevoie de sângele stropirii”, nu pe casele noastre, ci pe inimile noastre (Evr. 12:24; 1 Pet. 1:2). De asemenea trebuie să mâncăm pâinea fără aluat (nefermentată, pură) a Adevărului, dacă vrem să fim tari şi pregătiţi pentru eliberare în Dimineaţa Noii Dispensaţii. De asemenea trebuie să mâncăm Mielul, trebuie să ni-L însuşim pe Cristos, meritul Său, valoarea care a fost în El. Astfel ne îmbrăcăm cu Cristos, nu numai prin credinţă, ci tot mai mult, în măsura capacităţii noastre, ne îmbrăcăm cu caracterul Său şi suntem transformaţi zi de zi în chipul Său glorios în inimile noastre.

Noi trebuie să ne hrănim cu El aşa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare, care le-a crescut şi le-a ascuţit pofta, noi avem experienţe şi încercări amare, pe care Domnul ni le dă şi care ne ajută să ne dezlipim sentimentele de lucrurile pământeşti şi ne dau poftă crescută să ne hrănim din Miel şi din Pâinea nedospită a Adevărului. De asemenea, noi trebuie să ne amintim că aici n-avem o cetate stabilă, ci, ca peregrini, străini, călători, cu toiagul în mână, încinşi pentru călătorie, suntem în drum spre Canaanul ceresc şi spre toate lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru Biserica întâilor-născuţi, în asociere cu Răscumpărătorul lor ca împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu.

Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe deplin cu mielul de Paşti. În seara când a fost vândut şi chiar înaintea răstignirii, El a adunat pe ucenici în odaia de sus, zicând: “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”. A fost necesar ca ei în calitate de evrei să sărbătorească Cina de Paşti în acea noapte — salvarea întâiului­născut tipic de “prinţul acestei lumi” tipic. Dar de îndată ce au fost îndeplinite cerinţele tipului, Domnul nostru a instituit o Comemorare nouă pe temelia veche, zicând: “Ori de câte ori veţi” face lucrul acesta (veţi Comemora Paştile — anual) “să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” (1 Cor. 11:24, 25). Vecinii voştri evrei, ai căror ochi pentru înţelegere n-au fost încă deschişi, nu vor aprecia chestiunea în sensul ei antitipic adevărat, dar voi, care Mă recunoaşteţi ca Mielul lui Dumnezeu, junghiat în planul lui Dumnezeu de la întemeierea lumii — care recunoaşteţi că sunt pe cale de a-Mi da viaţa ca Preţul de Răscumpărare a lumii — veţi recunoaşte acest anotimp al Paştilor cu o semnificaţie specială şi sacră pe care alţii n-o pot aprecia. Ca atare voi nu veţi mai sărbători tipul, ci veţi comemora Antitipul, căci Eu sunt aproape de moarte ca Mielul lui Dumnezeu, şi astfel să dau sângele stropirii pentru Biserica întâilor-născuţi şi hrană adevărată pentru întreaga Casă a Credinţei.

“Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi”

Faptul că urmaşii Domnului nu mai trebuie să se adune cum făceau evreii înainte, ca să mănânce cina de Paşti din mielul literal pentru comemorarea eliberării din Egipt, este arătat de Domnul nostru prin alegerea simbolurilor noi — “pâinea nedospită” şi “rodul viţei” — ca să-L reprezinte pe El ca fiind Mielul. De atunci încolo urmaşii Săi, în acord cu porunca Sa, au sărbătorit în fiecare an moartea Sa ca Mielul lor de Paşti, până după ce apostolii au adormit în moarte şi o mare depărtare de credinţă a încurcat mintea creştinătăţii nominale, producând epoca cunoscută ca Veacurile Întunecate. Chiar şi în timpul Veacurilor Întunecate a persistat învăţătura că Cristos a fost Mielul de Paşti antitipic, chiar dacă celebrarea morţii Sale prin Cina de Paşti pe care a instituit-o Isus n-a mai fost respectată. Aceasta a fost înlocuită cu acea blasfemie îngrozitoare, care a înşelat şi a încurcat atâtea milioane din creştinătate — Liturghia — introdusă de romano-catolicism. În Scripturi aceasta este numită “urâciunea pustiirii”, din cauza influenţei dezastruoase pe care a avut-o asupra credinţei şi practicii poporului Domnului. Deşi protestanţii în general au respins Liturghia, ca fiind cu totul contrară învăţăturilor lui Cristos şi ale apostolilor, totuşi practicile protestanţilor sunt încă mult influenţate de acea eroare îngrozitoare, de care ei au scăpat numai parţial.

Liturghia nu este Euharistul

Mulţi protestanţi vor întreba cu inocenţă: Nu este Liturghia numai Euharistul, Cina Domnului, sub alt nume? O, nu! răspundem noi — este cu totul diferită! Cina Domnului sărbătoreşte moartea lui Cristos îndeplinită la Calvar. Liturghia reprezintă un nou sacrificiu pentru păcate, făcut de fiecare dată când se face Liturghia. Prietenii noştri romano-catolici cred că atunci când preotul binecuvântează pâinea, aceasta devine corpul real al lui Cristos în mâinile sale, cu scopul de a-L sacrifica din nou. Marea Liturghie este

o sacrificare specială a lui Cristos pentru un anumit păcat al unei anumite persoane. Mica Liturghie este o sacrificare a lui Cristos pentru păcatele generale ale unei adunări. Romano-catolicii pretind că ei cred în meritul sacrificiului lui Cristos la Calvar — că acesta a acoperit păcatul originar, păcatele generale trecute; dar ei pretind şi că păcatele zilnice, neajunsurile, greşelile fiecărei persoane, cer să fie curăţate din când în când prin noi sacrificări ale lui Cristos. Astfel, din punctul lor de vedere, aşa cum este reprezentat prin Liturghie şi cum este practicat de romano-catolici, greco-catolici şi de cei din Biserica Sacerdotală Episcopală, Cristos este sacrificat din nou în toată lumea în fiecare zi. În Scripturi aceasta este numită “urâciune” în ochii lui Dumnezeu, fiindcă nesocoteşte, nimiceşte faptul aşa cum este declarat în Biblie, că Cristos nu mai moare, că “printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna” pe cei care vin la Tatăl prin El. Rom. 6:9; Evr. 10:14.

Se va vedea uşor că repetarea sacrificiilor reprezentate prin Liturghie are efectul anulării sau minimalizării valorii marelui Sacrificiu de la Calvar, reprezentat prin Paşti şi prin Cina Comemorativă. Cum am putea aştepta ca acei care au ajuns să caute în mod special anularea păcatelor lor prin Liturghie, să privească în urmă la Paştele antitipic cu o preocupare atât de adâncă şi cu o apreciere atât de înaltă ca şi cum ar fi fost învăţaţi altfel? Prin urmare, în timp ce celebrarea Vinerii Mari a continuat, celebrarea Cinei Comemorative a căzut în uitare cu mult înainte.

În privinţa protestanţilor, respingând dogma Liturghiei ca fiind complet nescripturală, ei au abandonat-o şi s-au întors la o celebrare a Cinei Domnului. Între timp însă, obişnuiţi cu frecvenţa Liturghiei, ei au considerat frecvenţa cu care să fie celebrată Cina Domnului numai ca o chestiune de eficacitate. Ca atare, găsim că unii o celebrează la fiecare patru luni, alţii la fiecare trei luni, alţii în fiecare lună, alţii în fiecare duminică. Această neclaritate generală şi neputinţă de a se ajunge la un nivel general de conformitate este din pricina a două lucruri: (1) Creştinii în general au trecut cu vederea faptul că Domnul nostru a murit ca Mielul Antitipic şi că celebrarea morţii Sale este Cina de Paşti anititipică. (2) Ei au înţeles greşit cuvintele Domnului nostru “de câte ori faceţi aceasta”, că ar însemna, faceţi aceasta de câte ori vreţi, în timp ce cuvintele înseamnă de fapt, de câte ori voi, ucenicii Mei (toţi aceştia fiind evrei şi obişnuiţi cu ţinerea Paştilor), celebraţi această ocazie, faceţi-o în amintirea Mea — nu în amintirea mielului literal şi a eliberării tipice din Egiptul tipic şi din robia lui prin cruţarea întâilor-născuţi tipici.

Cei care celebrează săptămânal Cina Domnului consideră că ei au un precedent scriptural pentru a face astfel, fiindcă în Biblie citim că Biserica timpurie se aduna în prima zi a săptămânii şi în asemenea ocazii “frângeau pâinea”. Este însă

o mare greşeală a se confunda astfel de frângere a pâinii cu Cina Comemorativă, căci cea dintâi era numai o masă obişnuită. Nu există absolut nimic în relatare care să indice altfel; vinul, rodul viţei, nu este menţionat în legătură cu ea, iar despre pâine nu s-a spus că reprezintă corpul frânt al Domnului nostru. Era un obicei social de bucurie în Biserica timpurie să se sărbătorească învierea Domnului nostru în prima zi a săptămânii, şi acest obicei social comun a ajutat să se strângă legăturile de fraternitate şi părtăşie. În multe locuri poporul Domnului urmează încă acest obicei. Adunarea de la Tabernacol din Brooklyn are o astfel de frângere a pâinii în fiecare zi a Domnului între serviciul de după-masă şi cel de seară, pentru convenienţa celor care locuiesc departe şi în special ca o ocazie de dorit pentru mai multă părtăşie printre poporul Domnului.

Data Cinei Comemorative

După cum ştim cu toţii, evreii foloseau Luna mai mult decât noi pentru calcularea timpului. Fiecare Lună nouă reprezenta începutul unei luni noi. Luna nouă care era cea mai aproape de echinocţiul de primăvară era socotită ca începutul anului eclesiastic, prima zi a lunii Nisan. În a cincisprezecea zi a acelei luni începea Sărbătoarea de Paşti a evreilor, care ţinea o săptămână. Acea Sărbătoare de şapte zile reprezenta bucuria, pacea, binecuvântarea care rezultau pentru întâii-născuţi ai Israelului din trecerea peste ei, şi a simbolizat bucuria, pacea şi binecuvântarea completă pe care fiecare creştin adevărat le trăieşte prin înţelegerea că peste păcatele sale s-a trecut prin meritul sacrificiului răscumpărător al lui Cristos. Toţi creştinii adevăraţi, prin urmare, au în inimile lor continuu o celebrare a acestei Sărbători a Paştilor — caracterul complet al acestei chestiuni fiind reprezentat în cele şapte zile, şapte fiind un simbol al completului. Evreul, nevăzând chestiunea din acest punct de vedere, se gândea mai puţin la junghierea mielului de Paşti şi la mâncarea acelei cini decât la săptămâna care urma după aceasta. Dar Domnul nostru a accentuat importanţa junghierii mielului de Paşti când S-a anunţat pe Sine ca antitipul lui şi când ne-a invitat să celebrăm moartea Sa la aniversarea ei, până când, la a Doua Venire a Sa, intrarea noastră în Împărăţie va însemna împlinirea completă a tuturor binecuvântărilor noastre.

Fără îndoială, pentru mulţi creştini ar fi o mare binecuvântare dacă ei ar putea vedea acest subiect în adevărata lui lumină, dacă ar putea da mai mare greutate valorii morţii lui Cristos şi s-ar alătura mai inimoşi la celebrarea ei — la aniversarea ei, în loc de alte timpuri şi perioade, neregulat şi fără semnificaţie specială. Totuşi, în toată lumea civilizată au apărut mici grupuri din poporul Domnului care dau atenţie acestui subiect şi cărora le place să celebreze moartea Învăţătorului conform cerinţei Lui — “de câte ori” faceţi lucrul acesta — anual — “să-l faceţi în amintirea Mea”. Noi credem că o astfel de celebrare aduce binecuvântare specială, atât pentru inimă, cât şi pentru minte. Cu cât ne apropiem mai mult de cerinţele divine, cu atât este mai mare măsura binecuvântării noastre, cu atât suntem atraşi mai aproape de Învăţătorul şi Capul nostru şi unul de altul ca membri ai Corpului Său.

În acest an data celebrării va cădea pe 28 martie, după ora 6 seara, fiindcă la acea oră începe ziua a patrusprezecea a lunii Nisan, după calculul evreiesc. Îndemnăm pe toţi din poporul Domnului de pretutindeni să se adune, după cum le convine mai bine, în grupuri sau familii mici, pentru a face aceasta în amintirea marelui sacrificiu al Domnului nostru. Faptul că este aniversarea morţii Sale, face chestiunea cu atât mai impresionantă.

“Nu cumva sunt eu, Doamne?”

Ne amintim de împrejurările primei Comemorări, binecuvântarea pâinii şi a paharului, rodul viţei, de îndemnul Domnului nostru că acestea reprezentau trupul Său frânt şi sângele Său vărsat, şi ca acei care sunt urmaşii Săi să participe — nu numai hrănindu-se din El, ci fiind frânţi cu El, nu numai împărtăşindu-se din meritul sângelui Său, al sacrificiului Său, ci şi dându-şi viaţa în serviciul Său, în cooperare cu El în toate modurile. Ce preţioase sunt aceste gânduri pentru cei care sunt în mod corect în armonie cu Domnul!

Urmând aceste gânduri, ei îşi pot aminti calea lui Iuda care, deşi mult favorizat, a iubit un câştig urât până acolo încât a fost dispus să-L vândă pe Învăţătorul său, şi a fost destul de îndrăzneţ încât, chiar în timp ce îi era dezvăluită trădarea faţă de Domnul, să strige: “Nu cumva sunt eu?” Însuşi gândul că unul care-L însoţise pe Domnul a putut să se lepede astfel şi să-L vândă vrăjmaşilor Săi cauzează un

Privire generală

dezgust cuvenit faţă de asemenea purtare, şi trebuie pe bună dreptate să ne umple de precauţie, dacă nu de teamă, ca nu cumva în vreun sens al cuvântului, de dragul onoarei sau bogăţiei sau al oricărui alt lucru să vindem Adevărul sau pe careva din slujitorii lui, membrii Corpului lui Cristos.

Mintea noastră, deci, să urmeze pe Răscumpărătorul în Grădina Ghetsimani şi să-L privească rugându-Se cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea Să-L scape din moarte

— care exprimă teama de moarte a Învăţătorului ca nu cumva în vreun amănunt să nu fi putut îndeplini Planul Tatălui şi de aceea să fie considerat nevrednic de înviere. Observăm cum Domnul nostru a fost întărit de Tatăl prin mesagerul îngeresc, dându-I asigurarea că-Şi respectase cu credincioşie angajamentul de consacrare şi că în mod sigur va avea o înviere aşa cum a fost prezis. Privim ce calm a fost după aceea, când, în faţa marelui preot şi a lui Pilat, şi înaintea lui Irod şi iarăşi a lui Pilat — “ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” spre a Se apăra. Îl vedem credincios, curajos până la capăt, şi avem asigurarea Lui că ar fi putut cere de la Tatăl şi ar fi primit mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri pentru a-L proteja. Dar în loc de a cere ajutor să scape de sacrificiul Său, cererea Sa a fost pentru ajutor să-l îndure cu credincioşie. Ce lecţie pentru toţi urmaşii în urmele Sale!

O ocazie pentru examinare de sine

Pe de altă parte, ne amintim că până şi cei mai curajoşi dintre ucenicii Săi loiali L-au părăsit pe Domnul şi au fugit, iar unul dintre ei în timiditatea lui s-a lepădat de Învăţătorul său! Ce ocazie este aceasta pentru examinarea propriilor inimi în privinţa gradului credinţei noastre, a curajului şi a voinţei de a suferi cu Cel care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ne este astfel oferită pentru a ne fortifica mintea cu hotărâri, că prin harul Său nu ne vom lepăda de Învăţătorul în nici o împrejurare sau condiţie — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele, ci şi cu purtarea noastră. Apoi suntem uimiţi la gândul că poporul declarat al Domnului, evreii, a fost cel care L-a răstignit pe Prinţul Vieţii! Nu numai atât, dar liderii gândirii lor religioase, preoţii cei mai de seamă, cărturarii, fariseii şi învăţaţii Legii au fost aceia care au făcut-o, mai degrabă decât poporul de rând. Ascultăm cuvintele Învăţătorului, zicând: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”; şi vedem că El S-a referit la lumea religioasă şi în cazul nostru.

Beţi din acelaşi pahar

Lecţia pentru noi deci, este să nu fim surprinşi dacă opoziţia faţă de Adevăr şi persecuţiile purtătorilor de lumină care umblă în urmele lui Isus vor veni de la cei mai proeminenţi exponenţi ai creştinismului. Aceasta însă nu trebuie nici să ne facă să urâm pe împotrivitorii noştri, nici pe acei care L-au persecutat pe Domnul nostru până la moarte. Mai degrabă trebuie să ne amintim cuvintele apostolului Petru: “Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. O, da! neştiinţa, orbirea inimii şi minţii stau la baza tuturor suferinţelor lui Cristos — Cap şi Corp. Şi Tatăl permite să fie aşa, până când membrii Corpului vor fi împlinit ce lipseşte suferinţelor lui Cristos. Odată cu completarea numărului de membri ai Corpului lui Cristos, chiar cei aleşi, şi cu completarea încercării lor în privinţa credincioşiei până la moarte, va veni încheierea acestui Veac Evanghelic — schimbarea învierii Bisericii pentru a fi cu Domnul ei şi asemenea Lui. Atunci, aşa cum a declarat Învăţătorul nostru, cei care se împărtăşesc acum de corpul Său frânt şi se frâng împreună cu El în serviciul Adevărului, cei care participă acum la paharul Lui de suferinţă şi negare de sine, în curând vor bea împreună cu El vinul nou al bucuriei în Împărăţie — dincolo de văl. Mat. 26:29.

“Să luăm parte la sărbătoare”

Cu acea Dimineaţă glorioasă a Noii Dispensaţii va începe marea lucrare de eliberare a lumii din cătuşele păcatului şi morţii — marea lucrare de ridicare. Apostolul Petru numeşte acea mare Epocă “Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Ideea din mintea tuturor celor care participă la această Comemorare trebuie să fie cea exprimată prin cuvintele apostolului: “Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”; “dacă am murit împreună cu El vom şi trăi împreună cu El”; “suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi”. Rom. 8:17, 18; 6:8; 2 Tim. 2:11, 12.

Cu aceste gânduri în privinţa trecerii peste păcatele întâilor-născuţi prin meritul sângelui preţios, putem într-adevăr ţine Sărbătoarea Paştilor cu bucurie, în ciuda încercărilor şi greutăţilor. Făcând astfel şi continuând credincioşi ca urmaşi ai lui Isus, foarte curând vom avea marele privilegiu de a conduce oştirile Domnului — toţi cei care în final vor auzi, vor cunoaşte şi se vor supune marelui Împărat — afară de sub stăpânirea păcatului şi morţii, afară din Egipt, în Canaan. Da, dragi fraţi, în limbajul apostolului, “Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”.

Paharul bucuriei în Împărăţie

Cu ocazia instituirii Comemorării Morţii Sale, Învăţătorul în convorbirea Sa cu apostolii a spus: “Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu” (Mat. 26:29). Domnul nostru compara aici două Zile mari — Ziua de suferinţă şi Ziua de glorie. Acest Veac Evanghelic a fost Ziua de suferinţă. Veacul Milenar va fi Ziua de glorie şi aceasta este numită în mod special “Ziua lui Hristos”.

Rodul viţei, paharul literal, reprezintă două idei. Paharul cu vin este produs cu preţul vieţii strugurilor. Strugurii îşi pierd individualitatea. Sucul este stors şi astfel rodul viţei este pregătit pentru a fi folosit. Paharul cu vin — sucul strugurilor — reprezintă însă nu numai zdrobirea strugurilor, ci şi împrospătarea care vine ca rezultat. Aşa este când bem din acest pahar literal. Pentru noi el simbolizează suferinţele şi moartea Mântuitorului nostru şi participarea noastră cu El în aceste suferinţe. Dar vinul reprezintă şi bucuria, veselia, şi astfel este folosit în Scripturi. Astfel în sensul în care Domnul nostru a folosit cuvintele “rodul viţei” în textul tocmai citat, acesta a reprezentat bucuriile Împărăţiei.

Tatăl a marcat pentru Domnul nostru Isus un curs specific în experienţa Sa pământească. Acest curs a constituit Paharul Său de suferinţă şi moarte. Dar Tatăl I-a promis că, după ce El va bea acest Pahar cu credincioşie, I se va da un alt Pahar,

o altă experienţă — glorie, onoare şi nemurire. Apoi Mântuitorul a fost autorizat de Tatăl să facă aceeaşi propunere celor care ar dori să devină urmaşii Săi — că, dacă ei vor suferi cu El, vor bea cu El Paharul Său, al morţii, atunci vor participa cu El la Paharul Său viitor, al Bucuriei.

Prin cruce

“Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde.” Noi trebuie să trecem cu toţii prin experienţele grele reprezentate prin teasc. Trebuie să ne dăm viaţa în serviciul divin. Trebuie să ne supunem experienţelor de zdrobire, să ni se şteargă urmele ca oameni şi să devenim Creaturi Noi. “Dacă răbdăm (împreună cu El), vom şi împărăţi împreună cu El” — nu altfel. Astfel noi acceptăm cu bucurie invitaţia de a bea din Paharul Său. Şi numai după ce Paharul va fi golit până la fund vom primi celălalt Pahar — Paharul bucuriilor Împărăţiei. Deşi Domnul nostru a avut o mare binecuvântare în ascultarea de Tatăl, totuşi pentru El a fost un timp de încercare până în ultimul moment, când a strigat, “S-a sfârşit!” La fel este cu Biserica. Noi trebuie să bem tot Paharul. Trebuie să îndurăm toate experienţele. Nimic nu trebuie să rămână din Pahar.

Toate suferinţele lui Cristos vor fi complete când Corpul lui Cristos îşi va sfârşi cursul. Noul Pahar al Bucuriei I-a fost dat Domnului nostru când a fost primit în glorie. Atunci toţi îngerii lui Dumnezeu I s-au închinat. Curând ni se va da şi nouă Paharul Bucuriei. Desigur că a fost un timp de bucurie când sfinţii adormiţi au fost înviaţi şi au intrat în răsplata lor şi au primit Paharul Binecuvântărilor! (Vezi Vol. 3, pag. 233-240; Vol. 4, pag. 622.) Şi cei care au fost vii şi au rămas, la Venirea Învăţătorului sunt adunaţi acasă unul câte unul. Fără îndoială curând ne vom împărtăşi cu toţii de această bucurie, dacă suntem credincioşi. Noi credem că plinătatea bucuriei nu va fi atinsă până când toţi membrii lui Cristos vor fi cu El dincolo de văl. Atunci vom avea parte de Tronul Său şi ne vom împărtăşi de slava Sa. Atunci, împreună cu iubitul nostru Domn, vom bea din vinul nou în Împărăţie; căci făgăduinţa este pentru toţi sfinţii Săi credincioşi.

“Tot sângele de animale

De pe altarele evreieşti

N-a putut da pace conştiinţei vinovate

Sau petele să spele.

Cristos însă, cerescul Miel,

Păcatele noastre toate le ia

Un sacrificiu cu nume mai nobil

Cu sânge mai bogat ca ele.

Sufletu-mi în urmă se uită

Să vadă povara purtată de El,

Când viaţa-Şi vărsa pentru mine

Şi Răscumpărarea plătea.”

R — 5869 / martie 1916
Gânduri în legătură cu Cina de Amintire
“Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” 1 Corinteni 11:26.

Perioada Paştilor, aşa cum este sărbătorită de evrei, se apropie, în acest an începând din 17 aprilie. Dar interesul creştinilor se centrează în această perioadă în special pe junghierea mielului, care preceda Sărbătoarea Paştilor, şi care tipifica Mielul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Sărbătorirea de către noi a acestei perioade de Paşti este legată prin urmare de marele Antitip. Cu această ocazie, noi ca şi creştini comemorăm cel mai mare eveniment din istorie, moartea ca jertfă a Mântuitorului lumii. În acest an sărbătoarea noastră începe în mod cuvenit în seara zilei de 16 aprilie, după ora 6, care este începutul lui 14 Nisan.

Noi regretăm mult faptul că deşi milioane de creştini declaraţi şi evrei vor sărbători prin unele ceremonii formale şi într-o manieră formală acest eveniment care este cel mai important, totuşi numai puţini din aceste religii discern semnificaţia reală a sărbătorii. Dacă mintea lor ar putea fi cu totul trezită ca să înţeleagă adevărata semnificaţie, ar fi o reînsufleţire religioasă aşa cum lumea n-a mai cunoscut. Dar, după cum spune Sf. Pavel, “dumnezeul acestei lumi a orbit minţile” multora; şi chiar unii ai căror ochi ai înţelegerii sunt parţial deschişi, după cum îi descrie Sf. Petru, sunt orbi şi incapabili de a vedea departe. Ei sunt incapabili de a vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu în privinţa acestor ceremonii, care sunt sărbătorite de mai bine de trei mii de ani, în tip şi antitip.

Israeliţilor li s-a poruncit să sărbătorească Paştile ca prima trăsătură a legii şi ca unul din cele mai mari momente comemorative ale lor ca naţiune. De aceea aflăm că în oarecare măsură Paştile este sărbătorit de evreii din toate părţile lumii, chiar şi de către cei care pretind că sunt agnostici. Ei au totuşi o măsură de respect pentru Paşti ca obicei antic. Dar nu este oare straniu că având inteligenţa pe care mulţi dintre prietenii noştri evrei o au, ei nu s-au gândit vreodată că merită să cerceteze sensul acestei sărbători?

De ce a fost înjunghiat şi mâncat mielul de paşti? De ce a fost stropit sângele pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus? Desigur, aşa a poruncit Dumnezeu; dar care a fost motivul care a stat la baza poruncii divine — care este învăţătura, care este obiectivul? Cu adevărat un Dumnezeu raţional dă porunci raţionale; şi la timpul cuvenit Iehova are să-l facă pe poporul Său credincios să înţeleagă semnificaţia fiecărei cerinţe. Dacă evreul îşi poate da seama că ziua lui de Sabat este un tip al epocii viitoare de odihnă şi binecuvântare, de eliberare de sub trudă, necaz şi moarte, de ce n-ar putea el să vadă că în mod asemănător toate trăsăturile instituţiei Mozaice au fost intenţionate de Domnul pentru a preumbri diferitele binecuvântări care vor fi acordate “la timpul cuvenit”?

Roadele dintâi şi roadele târzii

Binecuvântaţi sunt cei ai căror ochi pot vedea că Isus a fost într-adevăr “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”; că anularea păcatului lumii va fi efectuată prin plătirea pedepsei omului, prin aplicarea la timpul cuvenit a meritului jertfei lui Isus pentru păcatele întregii omeniri. Numai Biserica a primit până acum din meritul jertfei morţii lui Isus. Mult favorizaţi sunt cei care pot vedea că după cum întreaga lume şi-a pierdut favoarea divină şi a venit sub condamnarea la moarte, cu însoţitorii ei, tristeţea şi durerea, tot aşa a fost necesar să fie făcută o satisfacere a Dreptăţii înainte ca această condamnare sau blestem să poată fi îndepărtată; şi că de aceea, după cum declară Apostolul, “Hristos a murit pentru păcatele noastre” — “Cel Drept pentru cei nedrepţi”, pentru ca El să ne poată aduce înapoi la Dumnezeu. Astfel El a deschis o cale nouă — o cale spre viaţă veşnică.

În Scripturi Biserica este numită “Biserica celor întâi-născuţi”, “cele dintâi roade ale creaturilor Sale”, “cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (Evrei 12:23; Iacov 1:18; Apoc. 14:4). Aceste expresii implică faptul că în cele din urmă în familia lui Dumnezeu se vor naşte mai târziu şi alţii; implică roade târzii. Creştinii în general par să treacă cu vederea aceste Scripturi, în privinţa aplicării lor, şi au ajuns să înţeleagă în general că numai aceia vor fi vreodată mântuiţi care sunt denumiţi în Biblie roadele dintâi — că nu vor mai fi roade târzii.

Dar tipul Paştilor indică faptul că scopul lui Dumnezeu a fost să salveze pe toţi israeliţii; şi ei ca naţiune reprezintă pe toţi aceia din omenire care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu şi li se va da viaţă veşnică în |ara Făgăduită. Să remarcăm că au fost două Paşti — cele în care numai întâii-născuţi au fost cruţaţi; şi altele mai mari la Marea Roşie, când prin putere divină toată naţiunea Israel a fost eliberată miraculos şi condusă prin canalul mării pregătit în mod special pentru ei, prin intensificarea vânturilor şi a mareelor. Aceştia au trecut cu încălţămintea uscată şi au fost salvaţi; în timp ce oştile lui faraon, reprezentând pe toţi aceia care în cele din urmă vor merge în moartea a doua, au fost nimicite în mare. Paştile de la Marea Roşie ilustrează eliberarea finală de sub puterea păcatului şi morţii a fiecărei creaturi din rasa lui Adam care doreşte să vină în armonie cu Domnul şi să I se închine, a tuturor care vor deveni parte din Israel; deoarece nici un israelit n-a rămas în robia egipteană.

Responsabilitatea întâilor-născuţi

Dar aceste Paşti nu sunt cele pe care le vom sărbători noi. Noi vom sărbători antitipul trecerii îngerului peste întâii-născuţi ai lui Israel în ţara Egiptului. Numai întâii-născuţi ai lui Israel au fost în pericol în noaptea aceea în Egipt, deşi eliberarea întregii naţiuni depindea de salvarea, de cruţarea celor întâi-născuţi. Astfel numai întâii-născuţi dintre fiii lui Dumnezeu de pe planul uman, Biserica lui Cristos, sunt cruţaţi acum în timpul acestei nopţi a Veacului Evanghelic; numai aceştia sunt în pericol din partea îngerului nimicitor. Aceştia sunt cu toţii sub sângele stropit. Noi vedem, în armonie cu toate Scripturile, că numai “turma mică“, “cele dintâi roade ale creaturilor Sale”, “Biserica întâilor-născuţi” sunt cruţaţi, se trece peste ei în timpul veacului prezent. Vedem că restul omenirii, care vor dori să urmeze pe marele Moise antitipic, atunci când în veacul care urmează acesteia El va conduce poporul afară din robia Păcatului şi Morţii, nu sunt acum în pericol de nimicire veşnică — ci numai întâii-născuţi.

Biserica întâilor-născuţi sunt aceia din omenire cărora, mai înainte de restul rasei, li s-au deschis ochii înţelegerii spre a-şi da seama de starea lor de robie şi de nevoia lor de eliberare, precum şi de bunăvoinţa lui Dumnezeu de a-Şi îndeplini faţă de ei toate promisiunile. Mai mult, ei sunt din aceia care au răspuns la harul lui Dumnezeu, au făcut o consacrare deplină faţă de El şi faţă de serviciul Său, şi în schimb au fost concepuţi de Spiritul sfânt. A rămâne sau nu în Casa Credinţei — sub sângele stropirii, pentru aceştia este o problemă de viaţă sau moarte.

Pentru această clasă, a ieşi de sub sânge ar însemna a nesocoti îndurarea divină. Ar însemna că ei fac în ciuda bunătăţii divine; şi că, după ce s-au bucurat de partea lor din îndurarea lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată în sângele Mielului, ei nu o apreciază. Pentru aceştia Scripturile spun că “nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat”; “Hristos … nu mai moare”. Ei trebuie să fie socotiţi ca adversari ai lui Dumnezeu, a căror soartă a fost simbolizată prin nimicirea întâilor-născuţi din Egipt. Biserica întâilor-născuţi, prin conceperea Spiritului sfânt şi prin cunoştinţa şi privilegiile mai multe de care se bucură în toate modurile, au o mult mai mare responsabilitate decât lumea; pentru că deocamdată ei sunt singurii în pericol de Moartea a Doua. Aceasta este lecţia tipului Paştilor, şi se aplică numai la creştinii adevăraţi.

Curând noaptea de păcat şi moarte va fi trecut, dimineaţa glorioasă a eliberării va fi venit, şi Cristosul, antitipicul Moise, va conduce, va elibera tot poporul lui Dumnezeu — pe toţi care, ajungând să cunoască voinţa lui Dumnezeu, vor fi bucuroşi s-o respecte, s-o onoreze şi să se supună. Acea Zi de Eliberare va fi întregul Veac Milenar, la sfârşitul căruia tot răul şi toţi răufăcătorii, simbolizaţi prin oastea egipteană, vor fi complet îndepărtaţi în Moartea a Doua — nimicire.

Isus, Mielul nostru de Paşti

Apostolul Pavel identifică hotărât şi clar în Mielul de Paşti pe Domnul nostru Isus, spunând, “Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare”. El ne informează că noi toţi avem nevoie de sângele stropirii, nu pe casele noastre, ci pe inimile noastre. Noi trebuie să ne împărtăşim din Miel, trebuie să ne însuşim meritul lui Cristos, valoarea jertfei Sale; de asemenea trebuie să mâncăm din pâinea nedospită a Adevărului, dacă vrem să fim tari şi pregătiţi pentru eliberare în Dimineaţa Noii Dispensaţii. Astfel noi ne îmbrăcăm cu Cristos, nu numai prin credinţă, ci tot mai mult ne îmbrăcăm cu caracterul Său şi suntem transformaţi în chipul Său glorios în inima şi viaţa noastră.

Noi trebuie să ne hrănim cu Cristos aşa cum evreii s-au hrănit cu mielul literal. În locul ierburilor amare, care le-a crescut şi ascuţit pofta, noi avem experienţe amare şi încercări pe care Domnul le pregăteşte pentru noi, şi care ne ajută să ne dezbărăm de iubirea lucrurilor pământeşti şi ne dă poftă crescută de a ne hrăni din Miel şi din Pâinea nedospită a Adevărului. Noi, de asemenea, trebuie să ne aducem aminte că n-avem aici o cetate care rămâne; ci, ca peregrini, străini, cu toiagul în mână, trebuie să ne încingem pentru călătoria spre Canaanul ceresc, spre toate lucrurile glorioase pe care le are Dumnezeu în păstrare pentru Biserica întâilor-născuţi, în asociere cu Răscumpărătorul, ca regi şi preoţi pentru Dumnezeu.

Domnul nostru Isus de asemenea S-a identificat pe Sine pe deplin cu Mielul de Paşti. În noaptea când a fost vândut, chiar înainte de răstignire, El i-a adunat pe apostolii Săi în odaia de sus, spunând, “Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi”. A fost necesar pentru ei ca evrei să sărbătorească Cina de Paşti în noaptea aceea — noaptea aniversării junghierii mielului de Paşti din Egipt, a salvării întâilor-născuţi tipici de “prinţul acestei lumi” cel tipic — Faraon — la aceeaşi dată la care Mielul de Paşti adevărat trebuia să fie junghiat. Dar de îndată ce cerinţele tipului au fost îndeplinite, Domnul nostru Isus a instituit o nouă comemorare pe temelia veche, spunând, “Faceţi aceasta în amintirea Mea”.

Prima semnificaţie a Pâinii şi a Paharului

Ne amintim împrejurările primei Cini de amintire — binecuvântarea Pâinii şi Paharului, a rodului viţei; şi declaraţia Domnului nostru că acestea reprezintă trupul Său frânt şi sângele Său vărsat, şi că toţi urmaşii Lui trebuie să se împărtăşească, nu numai hrănindu-se din El, ci şi frângându-se cu El; nu numai împărtăşindu-se din meritul sângelui Său, a jertfei Sale, ci şi punându-şi viaţa în serviciul Său, prin cooperare cu El în toate modurile, pentru a putea să se împărtăşească mai târziu de toată gloria şi onoarea Sa în Împărăţie. Cât sunt de preţioase aceste gânduri pentru aceia care sunt cum se cuvine în armonie cu Domnul nostru!

Prezentând ucenicilor pâinea nedospită ca simbol comemorativ, Isus a spus, “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Sensul evident al cuvintelor Sale este, aceasta simbolizează sau reprezintă trupul Meu. Pâinea n-a fost în realitate trupul Său; căci trupul Său nu fusese încă frânt în nici un sens. În nici un sens n-ar fi fost posibil ca ei să se împărtăşească din El în realitate sau în mod antitipic, jertfa nefiind încă sfârşită. Dar tabloul este complet când recunoaştem că pâinea nedospită (pură, nefermentată) reprezintă trupul fără păcat al Domnului nostru — aluatul fiind sub Lege un simbol al păcatului, şi în mod special recomandat a fi îndepărtat cu ocazia Paştilor. Cu altă ocazie Isus a dat o lecţie care interpretează pentru noi acest simbol. El a spus, “Pâinea lui Dumnezeu este Acela care se coboară din cer şi dă lumii viaţa”. “Eu sunt Pâinea vieţii.” “Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din Pâinea aceasta, va trăi în veac; şi Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.” Ioan 6:33, 35, 51.

Pentru a aprecia cum trebuie să mâncăm, sau să ne însuşim această Pâine vie, este necesar să înţelegem ce înseamnă pâinea. Conform explicaţiei date acestui subiect de către Domnul nostru, El Şi-a sacrificat trupul pentru noi. El nu Şi-a sacrificat existenţa preumană ca fiinţă spirituală, deşi El a lăsat-o pe aceasta împreună cu gloria ei pentru a putea lua natura noastră umană. Faptul că Domnul nostru Isus a fost sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi

— fără nici o contaminare de la tatăl Adam, şi de aceea fără păcat — I-a permis să devină Răscumpărătorul lui Adam şi al rasei lui, I-a permis să-Şi dea viaţa “preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei”. 1 Timotei 2:3-6.

Când vedem că natura pură, fără pată a Domnului nostru Isus a fost depusă pentru păcătoşi, ne dăm seama ce suntem privilegiaţi să ne însuşim. Tocmai ceea ce a depus El pentru noi trebuie să “mâncăm”, să ne însuşim; adică, viaţa Sa umană perfectă a fost dată pentru a răscumpăra rasa omului de sub condamnarea morţii, pentru a le permite oamenilor să se întoarcă la perfecţiune umană şi la viaţă veşnică, dacă vor vrea; şi noi trebuie să ne dăm seama de acest lucru şi să-L acceptăm ca Salvatorul nostru din moarte. Totuşi, Scripturile ne arată că dacă Dumnezeu ar considera toate păcatele din trecut anulate, şi ne-ar recunoaşte ca având drept la perfecţiune umană, aceasta nu ne-ar face perfecţi, nici nu ne-ar da dreptul la viaţă veşnică.

Pentru ca oricine din rasa lui Adam să poată avea folos de jertfa lui Isus, a fost necesar ca El să învie din mormânt pe planul vieţii divine, ca El să se înalţe la Tatăl şi să depună în mâinile Dreptăţii meritul morţii Sale de jertfă, şi să primească de la Tatăl “toată autoritatea în cer şi pe pământ”. În privinţa lumii, a fost de asemenea necesar ca la timpul cuvenit al Tatălui El să se întoarcă spre pământ, o Fiinţă glorioasă divină, apoi să fie Mijlocitor, Profet, Preot şi Rege pentru întreaga lume, ca să ajute să se întoarcă la perfecţiune şi la armonie cu Dumnezeu pe toţi cei care se vor folosi de privilegiile minunate care vor fi oferite atunci.

Biserica din acest Veac Evanghelic primeşte această binecuvântare prin credinţa în Răscumpărătorul lor; adică, îndreptăţire prin credinţă — nu îndreptăţire la o natură spirituală, pe care noi n-am avut-o niciodată şi n-am pierdut-o niciodată, şi pe care Cristos n-a răscumpărat-o; ci îndreptăţire la natură umană, pe care tatăl Adam a avut-o şi a pierdut-o, şi pe care Cristos a răscumpărat-o dându-Şi trupul Său fără păcat, viaţa Sa umană perfectă, ca jertfa noastră de Răscumpărare. Împărtăşirea din pâinea nedospită cu ocazia Comemorării, prin urmare, înseamnă pentru noi în primul rând însuşirea de către noi, prin credinţă, a îndreptăţirii la dreptul de viaţă umană — un drept la viaţă umană — cu toate privilegiile ei, pe care Domnul nostru pe propria Sa cheltuială l-a cumpărat pentru noi. La fel, rodul viţei simbolizează în primul rând viaţa Mântuitorului nostru dată pentru noi, viaţa Sa umană, fiinţa Sa, sufletul Său, vărsat până la moarte pentru noi; iar însuşirea acestuia de către noi de asemenea înseamnă, în primul rând, acceptarea de către noi a drepturilor şi privilegiilor Restabilirii asigurate prin sacrificarea lor de către Domnul nostru.

Semnificaţia mai adâncă a Pâinii şi a Paharului

Acum să notăm că obiectivul lui Dumnezeu în îndreptăţirea prin credinţă a Bisericii în acest Veac Evanghelic, mai înainte de îndreptăţirea lumii în Veacul Milenar prin fapte de ascultare, este chiar pentru scopul permiterii acestei clase care acum vede şi aude, care acum apreciază marele sacrificiu pe care Iubirea l-a făcut pentru om, să-şi prezinte corpurile o jertfă vie, şi astfel să aibă parte cu Domnul Isus în jertfa Sa — ca membri ai corpului Său. El nu S-a referit direct la acest sens mai adânc al Comemorării. Acesta a fost fără îndoială unul dintre lucrurile la care S-a referit când a spus, “Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot Adevărul … şi vă va vesti lucrurile viitoare”. Ioan 16:12, 13.

Acest Spirit al Adevărului, puterea şi influenţa Tatălui acordate prin Cristos, vorbind prin apostolul Pavel, explică clar semnificaţia înaltă a Comemorării; deoarece Sf. Pavel scriind către Biserica consacrată, spune, “Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea

o părtăşie a Trupului lui Hristos?” — părtăşia cu Cristos ca jertfitori împreună cu El chiar până la moarte, ca prin aceasta noi să putem fi socotiţi părtaşi cu El la gloria pe care El a primit-o ca răsplată a credincioşiei Sale? — “Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup.” 1 Cor. 10:16, 17.

Ambele vederi asupra acestei ceremonii impresionante sunt foarte importante. Întâi de toate este esenţial să vedem îndreptăţirea noastră prin jertfa Domnului nostru. Apoi este potrivit ca noi să ne dăm seama că Cristosul întreg, compania unsă întreagă este, din punct de vedere divin, un Corp compus din mulţi membri, al cărui Cap este Isus (1 Cor. 12:12-14), şi că acest Corp, această Biserică, trebuie să fie frântă ca întreg

— că fiecare membru al ei trebuie să devină o copie a Domnului Isus şi trebuie să umble în urmele Sale de sacrificiu. Noi facem aceasta dându-ne viaţa pentru fraţi, cum Şi-a dat-o Isus — direct pentru fraţii Săi evrei, dar de fapt pentru întreaga lume, conform scopului Tatălui.

Nu viaţa noastră spirituală o dăm, întocmai cum nici Isus nu Şi-a dat viaţa spirituală. După cum El Şi-a sacrificat fiinţa Sa reală, perfectă, umanitatea Sa, tot aşa şi noi trebuie să ne sacrificăm eul nostru îndreptăţit, socotit perfect prin meritul lui Isus, dar nu perfect în realitate. În mod asemănător, Pâinea şi Paharul reprezintă suferinţă. Boabele de grâu trebuie să fie zdrobite şi măcinate înainte de a putea deveni pâine pentru oameni; ele nu-şi pot păstra viaţa şi individualitatea ca boabe. Strugurii trebuie supuşi presiunii care să le extragă tot mustul, trebuie să-şi piardă identitatea ca struguri, pentru a deveni elixir dătător de viaţă pentru lume. Tot aşa este şi cu compania Cristosului, Cap şi Corp. Astfel vedem frumuseţea şi forţa declaraţiei lui Pavel, că, copiii Domnului sunt participanţi la aceeaşi Pâine şi la acelaşi Pahar. Dar ceea ce este important este sângele Său, valoarea jertfei Sale. Sângele nostru are valoare numai datorită meritului Său care ne este socotit, numai pentru că noi suntem membri ai Corpului Său.

Domnul nostru spune clar că Paharul, rodul viţei, reprezintă sângele; adică viaţa — nu viaţa reţinută, ci viaţa vărsată, cedată — sacrificată. El ne spune că viaţa Sa vărsată a fost pentru iertarea păcatelor; şi că toţi care vreau să fie ai Lui trebuie să bea din ea, trebuie să-I accepte jertfa şi să şi-o însuşească prin credinţă. Ei trebuie să primească viaţă din această sursă. Nu este potrivit ca cineva să pretindă nemurirea în afară de Cristos. Nu este potrivit să se spună că viaţa este rezultatul ascultării de Lege. Nu este potrivit să se spună că credinţa în vreun mare învăţător şi ascultarea de instrucţiunile lui înseamnă acelaşi lucru şi aduce viaţă veşnică. Nu există nici o altă cale de a obţine viaţă veşnică decât prin sângele o dată vărsat ca preţ de Răscumpărare pentru lumea întreagă. “Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:12). Tot aşa nu este nici o altă cale prin care să putem ajunge la natura cea nouă decât prin acceptarea invitaţiei Domnului de a bea din Paharul Său şi de a fi frânţi împreună cu El ca membri ai aceleiaşi Pâini, de a fi îngropaţi cu El în botezul în moartea Sa, şi astfel să fim cu El în învierea Sa în glorie, onoare şi nemurire. Romani 6:3-5; 2:7.

Sărbătorirea în Împărăţie

Cu ocazia instituirii Cinei de Amintire, scumpul nostru Domn, ca de obicei, a avut ceva de spus despre Împărăţie, tema fiecărui discurs al Său. Cei cărora le promisese o parte în Împărăţie dacă erau credincioşi le-a amintit despre ceea ce le spusese, că El va pleca să primească o Împărăţie şi că se va întoarce să-i primească la Sine pentru a avea parte în ea. El adaugă acum că această Comemorare pe care El o instituia îşi va avea împlinirea în Împărăţie, că El nu va mai bea din rodul viţei până când îl va bea cu ei într-un chip nou în Împărăţia Tatălui.

Exact ce a vrut Domnul nostru să spună cu această declaraţie, ar putea fi greu de determinat clar, dar pare că nu este nepotrivit a înţelege că a vrut să spună că drept rezultat al încercărilor şi suferinţelor simbolizate prin Paharul Său, va fi o bucurie în Împărăţie. “Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit.” El va privi în urmă la încercările şi dificultăţile îndurate în ascultarea credincioasă faţă de voinţa Tatălui, şi se va bucura de acestea văzând marele rezultat — binecuvântarea care va veni la toată omenirea. Această bucurie va fi împărtăşită de toţi ucenicii care au băut din acest Pahar, mai întâi în îndreptăţire, apoi în consacrare şi jertfire cu El. Aceştia au făgăduinţa Lui că vor domni împreună cu El; şi când domnia va fi început, când Împărăţia va fi fost stabilită, privind în urmă ei vor lăuda calea pe care Dumnezeu i-a condus zi de zi, chiar până la sfârşitul cursului lor pământesc, chiar dacă ea a fost o “cale îngustă”, o cale de sacrificiu de sine, o cale de lepădare de sine.

Credinţa scumpului nostru Învăţător a rezistat la proba din toate acele ceasuri grele, ceasuri despre care El ştia că erau atât de aproape de timpul prinderii şi morţii Sale. Faptul că El a adus mulţumiri Tatălui pentru pâine şi pahar este indicaţia unei consimţiri bucuroase la toate suferinţele implicate în frângerea pâinii şi în zdrobirea strugurilor. El era deja mulţumit cu aranjamentul Tatălui. În armonie cu acest spirit a fost cântarea de la despărţire, o cântare de laudă fără îndoială, mulţumind Tatălui că acest curs al Său pe pământ era atât de aproape de sfârşit, şi că până aici El găsise har îndeajuns pentru nevoia Sa.

Considerând evenimentele din ceasurile acelea solemne care au urmat Cinei de Amintire, să urmăm pe Răscumpărătorul în Ghetsimani, şi să-L privim rugându-Se “cu strigăte mari şi lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte” — exprimând teama de moarte a Învăţătorului nostru ca nu cumva în vreun amănunt să nu fi îndeplinit planul Tatălui, şi de aceea să fie considerat nevrednic de înviere. Remarcăm că Domnul nostru a fost mângâiat într-un anumit fel de asigurarea că-Şi ţinuse cu credincioşie angajamentul de consacrare, şi cu siguranţă va fi înviat după cum I se făgăduise.

Vedem cât de liniştit a fost după aceea, când era înaintea marelui preot şi a lui Pilat, înaintea lui Irod şi din nou a lui Pilat. “Ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” pentru a Se apăra. Îl vedem credincios, curajos până la sfârşit; şi avem asigurarea Sa că ar fi putut cere de la Tatăl şi ar fi putut primi mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ca să-L apere. Dar în loc de a cere ajutor ca să scape de sacrificiu, El a cerut ajutor ca să-l îndure cu credincioşie. Ce lecţie se află aici pentru toţi cei care urmează în urmele Lui!

Pe de altă parte, ne amintim că până şi cei mai curajoşi dintre ucenicii Săi L-au părăsit pe Învăţătorul şi au fugit; şi că unul dintre ei, în timiditatea sa, chiar S-a lepădat de Domnul său! Ce ocazie este aceasta pentru a ne examina inima în privinţa gradului propriei noastre credinţe, a propriului nostru curaj şi a voinţei noastre de a suferi cu Acela care ne-a răscumpărat! Ce ocazie ne este oferită astfel pentru a ne întări mintea cu hotărârea că noi nu ne vom lepăda de Învăţătorul în nici o împrejurare sau condiţie — că Îl vom mărturisi nu numai cu buzele, dar şi cu purtarea.

Opoziţia faţă de noi va fi din partea lumii religioase

Suntem şocaţi la gândul că poporul pretins al lui Iehova a fost acela care L-a răstignit pe Prinţul Vieţii! şi nu numai atât, ci conducătorii gândirii lor religioase, preoţii lor cei mai de seamă, cărturarii, fariseii, şi învăţaţii legii au fost responsabili de fapta aceea îngrozitoare, mai degrabă decât poporul de rând. Ne amintim de cuvintele Învăţătorului: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât îniantea voastră”. Vedem că El S-a referit la lumea religioasă; şi dându-ne seama de aceasta, ştim că lumea religioasă este cea care ne va urî şi pe noi, urmaşii Săi. Noi nu trebuie să fim surprinşi, deci, că opoziţia faţă de Adevăr şi persecutarea purtătorilor de lumină va veni de la exponenţii cei mai proeminenţi ai aşa-zisei creştinătăţi. Totuşi, acest fapt să nu ne facă să urâm nici pe împotrivitorii noştri, nici pe aceia care L-au persecutat pe Domnul nostru până la moarte. Mai degrabă să ne amintim cuvintele apostolului Petru cu privire la această chestiune: “Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. Fapte 3:17.

O, da! Neştiinţa şi orbirea inimii şi minţii stau la baza tuturor suferinţelor lui Cristos — atât ale Capului cât şi ale corpului. Tatăl permite acum să fie astfel, până când membrii corpului lui Cristos vor fi completat ce lipseşte din necazurile Capului lor (Coloseni 1:24). Curând, după cum a declarat scumpul nostru Domn, cei care se împărtăşesc acum din trupul Său frânt şi se frâng împreună cu El în serviciul Adevărului, cei care se împărtăşesc acum din Paharul Său de suferinţă şi lepădare de sine, vor bea împreună cu El din vinul nou al bucuriei în Împărăţie, dincolo de văl. Cu acea Dimineaţă glorioasă va începe marea lucrare de eliberare a lumii din lanţurile păcatului şi morţii — marea lucrare de ridicare, “Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:21.

Gândul care trebuie să fie în mintea fiecăruia dintre aceia care participă la serviciul Comemorării este cel exprimat în cuvintele Sf. Pavel: “Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El; dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El”; “suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi” (Rom. 8:18). Cu aceste gânduri referitoare la trecerea peste păcatele noastre ca întâi-născuţi, prin meritul sângelui preţios, şi la partea noastră împreună cu Domnul nostru binecuvântat în toată experienţa Sa de suferinţă şi de glorie, noi putem ţine într-adevăr sărbătoarea Paştilor cu bucurie, în ciuda încercărilor şi dificultăţilor. Făcând astfel, continuând credincioşi ca urmaşi ai Săi, noi vom avea foarte curând privilegiul de a conduce oştirile Domnului — pe toţi aceia care în cele din urmă vor auzi, vor cunoaşte şi se vor supune marelui Rege — afară de sub stăpânirea păcatului şi morţii, afară din Egipt, spre Canaan.

Aniversarea viitoare

Conform obiceiului, adunarea din New York şi Brooklyn se va întâlni să comemoreze marele eveniment care este atât de plin de semnificaţie scumpă pentru toţi sfinţii care au ajuns la aprecierea Adevărului prezent. Recomandăm ca prietenii dragi din diferitele părţi ale lumii să nu neglijeze această Comemorare binecuvântată. Noi nu sfătuim părăsirea grupurilor mai mici pentru a se întâlni cu grupuri mai mari, ci mai degrabă fiecare grup sau ceată mică să se adune după obiceiul lor; căci acesta pare să fi fost modul Bisericii timpurii. Să “ţinem sărbătoarea”, cu bucurie în inimă, dar cu aprecierea cuvenită a caracterului ei solemn, nu numai aşa cum ea este legată de sacrificiul Domnului nostru pentru noi, ci şi aşa cum ea este legată de legământul nostru de a fi morţi cu El. Recomandăm ca conducătorii fiecărui grup să facă aranjamente pentru a obţine pâine nedospită, şi fie must nefermentat de struguri, fie suc de stafide, fie alt rod al viţei. Recomandarea noastră este împotriva folosirii vinului fermentat, fiind o posibilă ispită pentru unii slabi în carne, totuşi s-ar putea face pregătiri pentru unii, dacă sunt din aceştia, care sunt convinşi în conştiinţa lor că a fost intenţionat să se folosească vin fermentat.

Noi recomandăm ca micile adunări să se facă fără ostentaţie. Cuviincios, ordonat, liniştit, să ne adunăm animaţi de gânduri scumpe referitoare la marele aranjament pe care-l comemorăm. Atenţia să nu ne fie prea mult prinsă de formalităţi şi ceremonii. În aceasta, ca şi în toate lucrurile, să căutăm să facem ceea ce I-ar place Domnului nostru; şi atunci vom fi siguri că serviciul va fi folositor pentru toţi cei care participă.

Până aici am sugerat ca nici unuia care declară credinţă în sângele preţios şi deplină consacrare faţă de Domnul să nu i se interzică a se împărtăşi din simboluri. De regulă, nu va fi nici un pericol că unii care nu sunt convinşi în inimă vor accepta privilegiul acestei părtăşii. Mai degrabă unii ar putea avea nevoie să fie încurajaţi, deoarece noi credem că uneori se înţeleg greşit cuvintele apostolului cu privire la “a-şi mânca şi a-şi bea propria judecată (condamnare), dacă nu deosebesc trupul Domnului” (1 Cor. 11:29). Pentru aceştia timizi, care, credem noi, nu vor lăsa să le scape privilegiul comemorării acestui mare aranjament, noi vom explica faptul că după înţelegerea noastră clasa menţionată de apostol este compusă din cei care nu-şi dau seama de importanţa reală a jertfei, şi care recunosc acest serviciu doar ca o formă ceremonială. Lipsa învestigării şi înţelegerii semnificaţiei acestuia aduce condamnare, mustrare.

Avem încredere că în acest an ocazia va fi scumpă şi folositoare pentru toţi sfinţii. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul cursului nostru, marea importanţă a Chemării noastre, a responsabilităţilor şi privilegiilor ei, să se imprime tot mai mult asupra inimii şi minţii noastre. Noi trăim vremuri minunate. Nu ştim ce ne poate aduce ziua de mâine. Să umblăm atunci cu mare grijă, cu mare seriozitate, totuşi cu bucurie şi veselie, ştiind că eliberarea noastră se apropie; şi că, dacă suntem credincioşi, ne vom împărtăşi curând din vinul bucuriei împreună cu Mirele nostru preaiubit în Împărăţia Sa şi vom fi cu El veşnic.