Mişcări de înnoire în catolicism…Încercări de reformă în Biserica Ortodoxă română; Ioel… Amos… Osea… Maleahi… Iona si ceilalti piloni ai universului… Interpretarea profețiilor… Prerechizite spirituale pentru interpretarea Bibliei…Tipuri mesianice…Interpretarea profețiilor …Pentru că preoţii de pretutindeni au minţit, au manipulat şi au violat minţi şi inimi din care ies spurcăciuni mai veninoase decât dejecţiile animale (Mat.15/10-20)! Pentru că l-aţi înlocuit pe Dumnezeu cel infinit, viu şi adevărat –cu unul cartonat, pictat, limitat, surd, orb şi iconat, aţi nivelat calea pentru icoana fiarei… Deci pregătiţi-vă şi voi să vă rugaţi la păreţi auriţi, dar muţi (Ps.115 si 135), căci vor fi  omorâţi toţi cei care nu se vor închina icoanei fiarei  (Ap.13/15 b)Prerechizite spirituale pentru interpretarea Bibliei…Tipuri mesianice…“Fiecare jura strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte;  IEREMIA – Profetul lacrimilor… Daniel… Ezechiel…Isaia…PSALMII PROFETICI etcFiara din Mare: Biserica Romano-Catolică din Profeție…Fiara care se ridică din Pământ: Statele Unite ale Americii în ProfeţieAvertizarea finala a omenirii – Vine Noua Ordine… Mondiala (VI) – Semnul fiarei…Semne in Cer – Marea Lupta dintre Hristos si Satana…Prima solie ingereasca! (Apoc. 14,7) – Un avertisment inspaimantator!…Negarea libertatii de constiinta Identificarea Icoanei / Semnului Fiarei…Cum sa ne ferim de semnul fiarei…Căderea şi distrugerea Babilonului…Să ne ocupăm de semnul fiarei…Balaurul, fiara, proorocul mincinos…Nunta Mielului…Încheierea primei învieri prin martiriÎmpărăţia păcii de o mie de ani…Splendoarea Ierusalimului cel nou…Soarta groaznică a celor pierduţi…..Femeia care şade pe fiară…Hristos şi ai Săi…Satana-balaurul roşu şi însoţitorii luiSe pun bazele tiraniei globale; Noua Ordine Mondiala – Supravegherea in Masa. Ocultismul. Controlul Populatiei. Controlul Mintii – Episodul 7; Guvern Mondial: Controlul minții, Organizația Națiunilor Unite, Lista statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite, Noua Ordine Mondială Broché –Ediția Română  de Sursă: Wikipedia; (Amintiri cu  tovarasii lui Ion Iliescu…) Recomandările zilei- Maxima zilei… „Problema acestei lumi este că idioţii sunt foarte siguri pe ei, iar cei inteligenţi sunt plini de dubii.” (Bertrand Russell); (Ca si Taika Ilyescu…) Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”; Al treilea război mondial se va duce cu viruși informatici și boli infecțioase, prezice un fizician american. „Spitalele vor fi cele mai lovite” ; O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică Volumul I – Cu pumnul de fier. Călăii (ebook)- Thierry Wolton; Jurnalistul şi istoricul Thierry Wolton: „Comunismul este ca un cancer”; Ghimpele sorosist în coasta putinistă; REZUMAT KGB-UL LA PUTERE. SISTEMUL PUTIN – THIERRY WOLTON; O capodoperă: ”Călăii. O istorie mondială a comunismului”;  „Eutanasia” salvează România; „Redactor șef al URSS”; Asaltul comunismului internațional asupra capitalismului „putred”: „partidul comunist unitar mondial” din 2 martie 1919; Vrancea roșie – comunism și postcomunism -Miliția Județului Vrancea ca poliție politică în ultimul deceniu al regimului communist; Suspecți de spionaj în favoarea U.R.S.S. la I.S.E.H. Focșani – Un raport al Securității Vrancea din 13 Octombrie 1982; Gabriel Liiceanu: „De m-aş putea transforma, la momentul potrivit, în înger-păzitor!” 29 de ani de la scrisoarea Doinei Cornea către Ion Iliescu: „Istoria vă va judeca”;„Comunismul e un orgasm intelectual” – interviu cu Thierry WOLTON; Putin și Occidentul Al treilea război mondial? Trezirea; Vasile Ernu -Anii 90 – imaginea dușmanului total: între mineriadă și bancheriadă; Averea impresionantă a şefei spitalului din Urziceni, acolo unde o tânără a născut pe trotuar; Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist; Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare comuniste; Cicerone Ionițoiu: vocea suferinței românești; ISTORIA care nu se învață în școli: Lista celor mai cunoscuți torționari comuniști socialiști; Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii; Blogosfera SF&F: Cele mai frumoase povestiri; Recenzie: Programatorul divin; Recenzie: O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri; REMUS RADINA – Testamentul Din Morga; Testamentul din morgă. Eugen Ionesco, despre mărturisitorul Remus Radina: ”unul dintre eroii sau sfinții epocii noastre. Un martir voluntar”; Despre patrihoţii care ne-au guvernat (citeşte „furat”) după 1989 (II); Generaţia Marii Uniri exterminată în gulagul communist; (Daca se pocaia,inger vesnic si sfant ramanea…) Turnătorul Bălăceanu-Stolnici a dat Securității planul casei unui prieten care lucra la Europa Liberă; Încă un băiat de bani gata, drogat, a ucis cu mașina doi tineri și a rănit alți trei; Romania, locul 1 in Europa si 2 mondial la rata de AVORTURI – raport ingrijorator; România are în continuare cea mai ridicată rată a mortalității în accidente rutiere; PUSTIIREA României: în trei ani am pierdut peste jumătate de milion de oameni. Un român pleacă din ţară la fiecare 5 minute. CIFRELE dezastrului; Sondaj. CORUPȚIA este văzută de 8 din 10 români drept cea mai mare amenințare la adresa democrației; (Deocamdata,doar…)Localitățile din România care nu mai au niciun locuitor. Sunt pustii, toate se află în același județ; Noua ordine mondială a Kremlinului: depopulare, pustiire, prăpăd. Este vizată și România; Noua variantă rusească de dezmembrare a Ucrainei; Gabriel Liiceanu: Dacă vom continua așa, nu am nici o îndoială că mergem în linie dreaptă către dispariția noastră ca nație Interviu; Drama unei familii de basarabeni deportate în Siberia: „Chinul lui Hristos a fost…”; Incredibil! De ce ajung românii din Diaspora sclavi pe plantații; Sindromul copilului abandonat- Cine ne iubește copiii?Poveștile sfâșietoare ale copiilor „abandonați” pentru un trai mai bun încep la frontieră – Rămâi aproape de copilul tău! Cel de-al Treilea Război Mondial a început pe controlul noilor resurse strategice; 13 COMPANII MARI RESPONSABILE de DEFRISAREA PADURILOR. Actiunile lor AMENINTA fiecare locuitor al PLANETEI! CAND vor fi trase la raspundere legal? Despre criza majoră și globală ce va veni; (Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei. Emil Cioran)… Citate despre prostie; UE ne vrea multi si prosti… ȘAPTE METODE PRIN CARE ȘCOLILE CREEAZĂ COPII GOI;  REVENIREA STÂNGII ACOPERĂ CRIMELE MARXISMULUI; BUSOLA MORALĂ FĂRÂMATĂ, de Walter Williams… Psihiatru despre „azilele groazei”: „Patologia profitului de natură sângeroasă. Nu se putea întâmpla fără complicitate pe verticala puterii. Angajații știau că sunt protejați de la vârful piramidei”…Toți știau. Episodul 2: Nela Vica Andrieș, sora Gabrielei Firea, a fost șefa unui serviciu care a făcut șapte anchete în căminele groazei cât timp ea a lucrat la Direcție

 

 

 

Se pun bazele tiraniei globale; Noua Ordine Mondiala – Supravegherea in Masa. Ocultismul. Controlul Populatiei. Controlul Mintii – Episodul 7; Guvern Mondial: Controlul minții, Organizația Națiunilor Unite, Lista statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite, Noua Ordine Mondială Broché –Ediția Română  de Sursă: Wikipedia; (Amintiri cu  tovarasii lui Ion Iliescu…) Recomandările zilei- Maxima zilei… „Problema acestei lumi este că idioţii sunt foarte siguri pe ei, iar cei inteligenţi sunt plini de dubii.” (Bertrand Russell); (Ca si Taika Ilyescu…) Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”; Al treilea război mondial se va duce cu viruși informatici și boli infecțioase, prezice un fizician american. „Spitalele vor fi cele mai lovite” ; O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică Volumul I – Cu pumnul de fier. Călăii (ebook)- Thierry Wolton; Jurnalistul şi istoricul Thierry Wolton: „Comunismul este ca un cancer”; Ghimpele sorosist în coasta putinistă; REZUMAT KGB-UL LA PUTERE. SISTEMUL PUTIN – THIERRY WOLTON; O capodoperă: ”Călăii. O istorie mondială a comunismului”;  „Eutanasia” salvează România; „Redactor șef al URSS”; Asaltul comunismului internațional asupra capitalismului „putred”: „partidul comunist unitar mondial” din 2 martie 1919; Vrancea roșie – comunism și postcomunism -Miliția Județului Vrancea ca poliție politică în ultimul deceniu al regimului communist; Suspecți de spionaj în favoarea U.R.S.S. la I.S.E.H. Focșani – Un raport al Securității Vrancea din 13 Octombrie 1982; Gabriel Liiceanu: „De m-aş putea transforma, la momentul potrivit, în înger-păzitor!” 29 de ani de la scrisoarea Doinei Cornea către Ion Iliescu: „Istoria vă va judeca”;

 

 „Comunismul e un orgasm intelectual” – interviu cu Thierry WOLTON; Putin și Occidentul Al treilea război mondial? Trezirea; Vasile Ernu -Anii 90 – imaginea dușmanului total: între mineriadă și bancheriadă; Averea impresionantă a şefei spitalului din Urziceni, acolo unde o tânără a născut pe trotuar; Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist; Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare comuniste; Cicerone Ionițoiu: vocea suferinței românești; ISTORIA care nu se învață în școli: Lista celor mai cunoscuți torționari comuniști socialiști; Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii; Blogosfera SF&F: Cele mai frumoase povestiri; Recenzie: Programatorul divin; Recenzie: O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri; REMUS RADINA – Testamentul Din Morga; Testamentul din morgă. Eugen Ionesco, despre mărturisitorul Remus Radina: ”unul dintre eroii sau sfinții epocii noastre. Un martir voluntar”; Despre patrihoţii care ne-au guvernat (citeşte „furat”) după 1989 (II); Generaţia Marii Uniri exterminată în gulagul communist; (Daca se pocaia,inger vesnic si sfant ramanea…) Turnătorul Bălăceanu-Stolnici a dat Securității planul casei unui prieten care lucra la Europa Liberă; Încă un băiat de bani gata, drogat, a ucis cu mașina doi tineri și a rănit alți trei; Romania, locul 1 in Europa si 2 mondial la rata de AVORTURI – raport ingrijorator; România are în continuare cea mai ridicată rată a mortalității în accidente rutiere; PUSTIIREA României: în trei ani am pierdut peste jumătate de milion de oameni. Un român pleacă din ţară la fiecare 5 minute. CIFRELE dezastrului;

 

 Sondaj. CORUPȚIA este văzută de 8 din 10 români drept cea mai mare amenințare la adresa democrației; (Deocamdata,doar…)Localitățile din România care nu mai au niciun locuitor. Sunt pustii, toate se află în același județ; Noua ordine mondială a Kremlinului: depopulare, pustiire, prăpăd. Este vizată și România; Noua variantă rusească de dezmembrare a Ucrainei; Gabriel Liiceanu: Dacă vom continua așa, nu am nici o îndoială că mergem în linie dreaptă către dispariția noastră ca nație Interviu; Drama unei familii de basarabeni deportate în Siberia: „Chinul lui Hristos a fost…”; Incredibil! De ce ajung românii din Diaspora sclavi pe plantații; Sindromul copilului abandonat- Cine ne iubește copiii?Poveștile sfâșietoare ale copiilor „abandonați” pentru un trai mai bun încep la frontieră – Rămâi aproape de copilul tău! Cel de-al Treilea Război Mondial a început pe controlul noilor resurse strategice; 13 COMPANII MARI RESPONSABILE de DEFRISAREA PADURILOR. Actiunile lor AMENINTA fiecare locuitor al PLANETEI! CAND vor fi trase la raspundere legal? Despre criza majoră și globală ce va veni; (Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei. Emil Cioran)… Citate despre prostie; UE ne vrea multi si prosti… ȘAPTE METODE PRIN CARE ȘCOLILE CREEAZĂ COPII GOI;  REVENIREA STÂNGII ACOPERĂ CRIMELE MARXISMULUI; BUSOLA MORALĂ FĂRÂMATĂ, de Walter Williams… Psihiatru despre „azilele groazei”: „Patologia profitului de natură sângeroasă. Nu se putea întâmpla fără complicitate pe verticala puterii. Angajații știau că sunt protejați de la vârful piramidei”…Toți știau. Episodul 2: Nela Vica Andrieș, sora Gabrielei Firea, a fost șefa unui serviciu care a făcut șapte anchete în căminele groazei cât timp ea a lucrat la Direcție

 

 

Toți știau. Episodul 2: Nela Vica Andrieș, sora Gabrielei Firea, a fost șefa unui serviciu care a făcut șapte anchete în căminele groazei cât timp ea a lucrat la Direcție

Curiosul caz al bugetarei Nelei Vica Andrieș, cumnata primarului Pandele

Cireșului e o stradă îngustă și înfundată din Voluntari, trasată parcă pentru o singură instituție. Dacă n-am fi în câmpia Bărăganului, aleea cu pretenții de stradă ducea la castelul de pe deal. Așa arată Direcția de Asistență Voluntari, aflată în subordinea Primăriei Voluntari. Ori, cum scrie peste tot, nu Primăria, ci Instituția Primarului, căci totul la Voluntari se încăpățânează să fie altfel.

Clădirea are trei etaje și e ridicată în stilul heirupist al marginii de București. Casa-bloc cu trei etaje de pe câmpul din Voluntari aparține unui fost consilier al primarului Pandele, Iulian Constantinescu, și este închiriată Direcției pe un preț „cam mare”. Nici măcar cele două balustrade dinspre intrarea principală în instituție nu sunt identice. 

Pe garduri sunt cocoțați vulturi de beton, în grădiniță e o remorcă, băile din interior sunt întortocheate și înguste.

Aici a lucrat, conform răspunsului oficial al DAS, din 2018 în 2023, Nela Vica (Vrînceanu) Andrieș, sora Gabrielei Firea. 

Așa ar rămâne în arhive, pentru că ea a avut raporturile de muncă suspendate între august 2018 și aprilie 2021, dar și „suspendate la cerere” între ianuarie 2022 și februarie 2023. 

Exact. Practic, imediat ce a câștigat concursul pentru poziția de inspector principal la DAS Voluntari, cumnata primarului și-a suspendat postul, nemuncind acolo deloc aproape doi ani.

Așadar, din 54 de luni, sora Gabrielei Firea a lucrat opt luni întregi, mai 2021-decembrie 2021.

56.000 lei a câștigat Nela Vica Andrieș în cele opt luni la DAS, adică 7.000 lei pe lună, conform declarațiilor de avere.

Mai apoi, în decembrie 2021, Nela Vica Andrieș a ajuns șefa Serviciului de Asistență și Protecție Socială a DAS.

Paradoxal, o lună mai târziu, în ianuarie 2022, Nela Vica Andrieș își suspendă din nou contractul de muncă, de data asta la cerere, pentru mai bine de un an. 

Revine la serviciu la DAS undeva în luna februarie 2023, imediat după ce BdB și CIM au publicat seria despre centrele din Ilfov care acum fac obiectul unei ample investigații a procurorilor DIICOT, doar pentru câteva zile, însă. În aceeași lună, conform documentului, sora ministrului Firea și cumnata primarului Pandele este transferată la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Ilfov.

Negocieri pe Legea 544

Reporterii au mers, marți, puțin după ora 11.00, la sediul DAS Voluntari pentru obține informațiile clare despre activitatea și atribuțiile Nelei Vica Andrieș la DAS Voluntari, solicitând o discuție on the record cu directoarea instituției. 

Pentru o informație ce putea fi transmisă verbal, lucru prevăzut chiar de Legea 544/2001, reprezentanții DAS au schimbat liniile ca la hochei.

Au început cu portarul, a urmat un inspector, apoi o reprezentantă de la resurse umane, înlocuită de o alta. Toți au transmis că directoarea Daniela Lazăr, deși este în instituție, nu poate sta de vorbă, fiind ocupată, și că presa ar trebui să meargă la Primărie, pentru că DAS nu are purtător de cuvânt. 

Apoi, după îndelungi parlamentări, Direcția a convenit că va răspunde până la finalul programului și va înmâna răspunsul reporterilor. Dar în scris. 

„Se ocupă fetele”, a transmis și Lazăr la unicul contact cu reporterii, ieșirea din clădire. Întrebată cum se face că a semnat pentru Florentin Pandele un document în jurul orei 23:15 cu o zi înainte, ea n-a comentat. S-a urcat în mașina care o aștepta și a plecat.

(Foto: Vlad Chirea, Libertatea)

Spre seară, după mai bine de cinci ore de așteptat pe scările de la intrarea în sediul DAS, reporterii au primit răspunsul la întrebări. 

După încheierea programului, când, în jurul orei 16:30, cei mai mulți dintre foșii colegi ai cumnatei lui Pandele s-au urcat în mașini, de la Opel la Range Rover, și au plecat de la serviciu.

„Șopârlele” din răspunsul DAS

Cum a ajuns sora ministrului Firea la DAS? Prin concurs, răspunde Direcția, fără să amintească și câte persoane au participat la el, deși jurnaliștii au cerut explicit informația.

Nici motivele suspendărilor de contract ale funcționarului Nela Vica Andrieș, deși solicitate, nu au fost incluse în răspuns. 

Despre cele șapte controale la unul dintre „lagărele Cristinei”, DAS Voluntari afirmă că Serviciul Asistență și Protecție Socială, pe care Nela Vica Andrieș a ajuns să-l și conducă în decembrie 2021, le-a făcut la „căminele care au avut sediul în orașul Voluntari, B-dul Eroilor, nr. 90, județul Ilfov”.

Chiar dacă în răspunsul oficial al DGASPC este trecută adresa „Bulevardul Eroilor 90, Voluntari”, ziariștii au cerut detalii despre doar patru locații din Ilfov, una dintre acestea fiind în Bulevardul Eroilor 96. Aici a funcționat centrul Cristinei Dumitra sub mai multe firme succesiv, deci de-aici pluralul din răspunsul DAS. 

În plus, din  informațiile și documentele consultate de reporteri, la adresa Bulevardul Eroilor 90 nu a funcționat niciodată vreun cămin de bătrâni. 

Am mers, totuși, din nou pe teren, miercuri. În Bulevardul Eroilor 90 se află o casă bătrânească în care nu putea exista vreun centru, astfel că avem, logic, de-a face cu o eroare în documentul ce ne-a fost transmis.

Reporterii au mai găsit și alte documente care contrazic informațiile primite de la DAS. Mai exact, sora Gabrielei Firea, pe când purta încă numele de familie Vrânceanu, a fost inspector la asistența socială din subordinea cumnatului ei încă din 2017, deși instituția vorbește de angajarea ei abia în 2018. 

Declarațiile de avere și interese completate de ea dovedesc clar acest lucru.

Reporterii au încercat să ia legătura cu Nela Vica Andrieș pentru a-i adresa întrebări în legătură cu activitatea sa profesională la DAS. Telefonul părea închis, nu pare să folosească whatsapp (sau poate l-a setat astfel încât să nu poată fi văzută decât de propriile-i contacte din agendă), așa că i-am transmis mesaje sms. Până la momentul transmiterii acestei știri nu am primit niciun răspuns. În cazul în care vom primi punctul de vedere al doamnei Andrieș, îl vom publica.

 

UPDATE: Joi, la ora 11.19, pe emailul reporterului CIM a fost transmis un drept la replică din partea DAS în legătură cu informațiile prezentate în acest material de presă.

Deși în răspunsul DAS la întrebările adresate de reporteri funcționarii fac ei înșiși diferența între „anchete sociale”, despre care afirmă că sunt 522, și „anchete în cadrul căminelor” din Eroilor 96, reprezentanții DAS insistă pe „confuzia gravă” pe care am fi făcut-o între „control”, cuvânt care nu apare în documentul primit, și „anchetă socială”.

Al doilea motiv de nemulțumire al asistenței sociale din Voluntari este că am afirmat că am insistat și așteptat o zi întreagă pentru a primi un răspuns, când, în realitate, am transmis întrebările pe email la ora 12.10 și am primit răspunsurile la ora 16.50. Funcționarii DAS evită să se refere și la cele 58 de minute de „negocieri” cu angajații pentru o discuție cu directoarea DAS care a refuzat să ne primească deși era la serviciu. Conform timestamp-ului unei fotografii realizate de colegul Vlad Chirea de la Libertatea, cei trei reporteri intră în curtea DAS la ora 11.12.

Cu toate acestea, pentru o corectă și „rotundă” informare a publicului, CIM alege să dea curs solicitării DAS. Găsiți mai jos, integral, dreptul la replică al instituției ilfovene, chiar dacă, de exemplu, nu este nici măcar semnat de vreo persoană:

 

 

Reporteri: Bianca Albu (Buletin.de), Răzvan Luțac (Libertatea), Ovidiu Vanghele (CIM), Vlad Chirea (foto-Libertatea)
A contribuit: Cătălin Doscaș, (Buletin de București) 

 

 

https://www.investigatiimedia.ro/stiri/toti-stiau-episodul-2-nela-vica-andries-sora-gabrielei-firea-a-fost-sefa-unui-serviciu-care-a-facut-sapte-anchete-in-caminele-groazei-cat-timp-ea-a-lucrat-la-directie

 

https://ziaristii.com/psihiatru-despre-azilele-groazei-patologia-profitului-de-natura-sangeroasa-nu-se-putea-intampla-fara-complicitate-pe-verticala-puterii-angajatii-stiau-ca-sunt-protejati-de-la-varful-piramidei/

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

BUSOLA MORALĂ FĂRÂMATĂ, de Walter Williams

Potrivit lui George Orwell, „unele idei sunt atât de cretine încât doar intelectualii pot crede în ele”. Multe idei cretine își au originea în universității sau în campusuri. Dacă ar rămâne acolo și nu ar infecta restul societății, ar putea fi o sursă de amuzament, la fel cum este, de pildă, circul. Să privim acum câteva astfel de idei colportate de intelectuali.

În timpul Războiului Rece, profesorii de stânga din universități au echivalat moral totalitarismul și democrația. Mai rau, i-au exceptat pe liderii comuniști de la critica dură pe care i-au făcut-o lui Adolf Hitler, deși cele 11 milioane de victime civile ale lui Hitler par, prin comparație, opera unui amator. Conform documentelor din cartea „Death by Government” a profesorului R.J. Rummmel, URSS a ucis sau a provocat, din 1917 și până la căderea regimului, moartea a 61 de milioane de persoane, majoritatea fiind proprii cetățeni. Regimul comunist chinez al lui Mao Zedong a fost responsabil, între anii 1949 și 1976, de moartea a aproximativ 78 de milioane de cetățeni.

În campusuri, același tip de echivalare se face între capitalism și comunism. Cu toate acestea, dacă se uită cineva la lumea reală, observă o diferență de proporții. Doar întrebați-vă: în care societăți este omul obișnuit mai bogat: în cele care sunt mai capitaliste sau în cele comuniste? În care societăți sunt protejate mai bine drepturile indivizilor: în cele mai capitaliste sau în cele comuniste? În fine, din care societăți fug oamenii: din cele capitaliste sau din cele comuniste? Și unde fug: în cele comuniste sau în cele capitaliste?

Mai recent, un alt nonsens, care poartă numele de multiculturalism și care susține că o cultură este la fel de bună ca oricare alta, a început să fie predat în campusuri. Cultul identității, diversitatea și multiculturalismul sunt comune și un motiv de sărbătoare la aproapte toate facultățile. Dacă cineva este negru, maro, galben sau alb, ideea predominantă este că ar trebui să fie mândru și să sărbătorească acest lucru, deși el nu are nimic de-a face cu asta. Gașca multiculturalistă pare să sugereze că rasa sau sexul reprezintă o mare realizare. Dar asta este o aberație cât toate zilele. Pentru mine, rasa și sexul ar putea fi o realizare demnă de sărbătorit, doar dacă un bărbat alb ar deveni prin eforturile și determinarea sa o femeie neagră.

Apoi, mai este „privilegiul albilor”. Facultățile au cursuri și seminarii despre „albitate”. O facultate are chiar un curs intitulat „abolirea albității”. În opinia intelectualilor universitari, albii se bucură de avantaje pe care non-albii nu le au. Câștigă mai mulți bani, trăiesc în case mai trainice iar copiii lor meg la școli mai bune și reușesc mai multe în viață. Pe baza statisticilor socio-economice, japonezii-americani sunt mai privilegiați decât albii. Și, ca o mărturie personală, fetița mea a avut parte de mai multe privilegii decât 95% dintre americanii albi. A urmat școli private, a făcut balet, a luat lecții de muzică, a călătorit în lume și a trăit în comunități cu venituri ridicate. Stângiștii ar trebui să se dezbare de conceptul de „privilegiu alb” și să-l numească pur și simplu „realizare”.

Apoi, este chestiunea violurilor din campus și a asalturilor sexuale. Înainte de a discuta despre asta, dați-mi voie să vă pun o întrebare. Am dreptul să-mi las portofelul pe mașină, să mă duc în casă, să iau prânzul, să trag un pui de somn, să mă întorc și să-mi găsesc portofelul la locul lui? Am tot dreptul să fac asta, dar adevărata problemă este dacă fac un lucru înțelept procedând astfel. Unele studente se îmbată criță, vorbesc porcării și dansează provocator. Eu cred că au dreptul să facă asta și nu să fie violate sau abuzate sexuale. Dar, la fel ca în exemplul cu portofelul plasat pe mașină, mă întreb dacă este o decizie înțeleaptă.

Multe dintre problemele noastre, atât în instituțiile de învățământ superior, cât și ale țării în general, provin din faptul că ne-am pierdut busola morală și nu există un prea mare interes să o redobândim. De fapt, dacă stau bine și mă gândesc, majoritatea oamenilor nu văd niciun fel de conexiune între problemele noastre majore și moralitate.

Articol apărut în engleză în The Richmond Times-Dispatch și retras ulterior de publicația americană.

https://contramundum.ro/2017/10/30/busola-morala-faramata/

/////////////////////////////////////////////

 

 

REVENIREA STÂNGII ACOPERĂ CRIMELE MARXISMULUI

de Roger Scruton

Pe măsură ce ne apropiem de centenarul Revoluției Ruse, se cuvine să ne întrebăm dacă am învățat ceva despre originile sale ideologice.  Ne dăm seama că ideologia marxistă distruge ordinea legală, opoziția politică și drepturile omuluui? Știm măcar ceva despre despre numărul victimelor apărute, fără excepție, după ce „avangarda partidului” a triumfat? Avem vreo noțiune fie și vagă despre costul colectivizării sau despre ce a însemnat Gulagul în termeni de umilință și distrugere umană?

Bineînțeles că în fiecare caz răspunsul este nu. Curriculum nostru școlar vorbește fără încetare despre Holocaust. Multe state au transformat negarea sa într-o crimă iar muzeele și monumentele dedicate victimelor nazismului și fascismului există în toată Europa. Dar milioanele de victime ale comunismului abia dacă sunt amintite. Una din istoriile standard de azi, foarte utilizată în școli, laudă Revoluția Rusă deoarece a țintit la „distrugerea completă a burgheziei ruse și europene”, necesară „pentru victoria socialismului”.  Această istorie (vezi Eric Hobsbawm cu a sa „Age of Extremes”) nu menționează desființarea tribunalelor, întemeierea CEKA (poliția secretă), experimentele distructive de expropiere care au pus la pământ economia rusească, sau foametea în masă din Ucraina. Este inadmisibil pentru un istoric să scrie despre tratamentul criminal aplicat de naziști evreilor altfel decât în termeni scârbiți. Dar tratamentul egal de nemilos aplicat pentru „distrugerea burgheziei” poate fi descris în termeni de aprobare absolută.

Conceptul de „burghezie” este un termen tehnic în teoria marxistă.  Dar are un referențial uman, iar acel referențial suntem tu și cu mine. Noi, cei care deținem proprietate, facem tranzacții pe piață, ne luăm salarii, avem neveste și copii și ne trăim viața în conformitate cu moralitatea de zi cu zi a comunității, suntem oamenii pe care Lenin și-a propus să-i distrugă. Suntem țintele resentimentului, iar marxismul este teoria acestui resentiment.

Un lucru pe care ar trebui neapărat să-l învățăm din Revoluția Rusă este că resentimentul se află întotdeauna în căutare de teorii care să-l justifice. De-a lungul călătoriilor mele în spatele Cortinei de Fier, am învățat sub diverse forme intense și de neuitat, că resentimentul, odată ajuns la putere, înseamnă moartea politicii.

Scopul real al politicii nu este să dea expresie resentimentului, ci să-l limiteze și să-l domolească.  Când, ca urmare a incendiului de la Grenfell, figuri politice de anvergură au început să clameze o „zi a furiei” și rechiziționarea proprietăților burgheze, am auzit din nou vocea vechiului resentiment. Și m-am întrebat cum se face că lecția nu a fost încă învățată?

Problema nu este lipsa de literatură în domeniu. Descrierile terorii comuniste abundă și includ capodopere pe care toți oamenii educați ar trebui să le știe, cum ar fi „Întuneric la amiază” de Koestler, „Doctor Jivago” de Pasternak,  „Arhipelagul Gulag” de Soljenițîn. Cu toate acestea, resentimentul anulează cu ușurință evidența. La fel cum antisemitismul a supraviețuit remomărărilor constante ale Holocaustului, la fel viziunea marxistă supraviețuiește în pofida mărturiilor despre moștenirea sa criminală. Resentimentarii prețuiesc ura lor mai mult decât respectă drepturile celor care le-a provocat-o.

Din acesst motiv, este cu siguranță momentul să punem bazele unor muzee dedicate moștenirii marxiste. Avem, într-adevăr, un model în Casa Terorii din Budapesta, apărută în 2002, sub conducerea Mariei Schmidt. Casa comemorează atât victimele fascismului cât și ale comunismului, drept pentru care a creat controverse. Chiar și în Ungaria, intelectualii de stânga ne spun că cele două rele nu pot fi comparate iar a comemora victimele celor două ideologii într-un singur muzeu înseamnă a nega cea mai importantă diferență dintre ele: scopurile comunismului au fost bune, iar cele ale fascismului rele. Tocmai pentu a contracara tipul acesta de argumente, Maria Schmidt a pus ambele ideologii sub aceeași lumină. Scopul era identic, insistă ea. Ce diferență este că unii își proiectează resentimentele pe evrei, iar alții pe burghezie, când scopul primar în ambele cazuri a fost crima în masă? Sau spunem, ca Eric Hobsbawm, că într-un caz, dar nu în celelălat, scopul justifică mijloacele?

Cum mișcarea Momentum (organizație politică de stânga – n.trad.) invită din ce în ce mai mulți oameni la amenzie istorică și extaz utopic, nevoia unui program de eduație publică în aceste chestiuni este mai urgentă decât niciodată. Dar mă tem că s-ar putea să fie prea târziu.

Articol apărut în The Spectator

https://contramundum.ro/2017/11/03/revenirea-stangii-acopera-crimele-marxismului/

////////////////////////////////////////

 

ȘAPTE METODE PRIN CARE ȘCOLILE CREEAZĂ COPII GOI

de Annie Holmquist

La începutul anilor 90, profesorul laureat din New York, John Taylor Gatto, a renunțat la învățământ prin celebra sa scrisoare deschisă publicată de Wall Street Journal „Renunț, deci gândesc”.

Motivul pentru care Gatto a renunțat era simplu. Nu mai putea să justifice predarea „unei curricule bazată pe confuzie, poziția în clasă, dreptate arbitrară, vulgaritate, violență, lipsă de respect pentru viața privată, indiferență la calitate, dependență totală”. În opinia lui Gatto, un astfel de sistem îi transformă pe copii în roboți fără minte.

În cartea sa „Istoria secretă a educației americane”, Gatto enumeră 15 căi prin care sistemul de educație duce la formarea unor „copii goi”. Șapte dintre ele se găsesc mai jos. Sunteți de acord că școlile și societatea în general au reușit să implementeze acești pași? Dacă așa stau lucrurile, cum putem inversa această tendință pentru a crește copii vii, imaginativi și cunoscători?

Țineți-i pe copii sub observație de dimineața până seara, în fiecare clipă. Nu le lăsați niciun fel de spațiu privat sau timp liber. Umpleți-le timpul cu activități colective. Înregistrați comportamentul cantitativ.

Creați-le dependență de mașinării și gagdeturi electronice. Învățați-i că acestea sunt lucrurile dezirabile atât pentru distracție cât și pentru educație.

Îndepărtați din viața tinerilor cât mai mult din obiceiurile private, cum ar fi obieciul de a pregăti masa și de a lua cina în familie

Dați-le note, evaluați-i și analizați-i constant și public. Începeți devreme. Asigurați-vă că orice copil își știe locul.

Premiați-i pe cei de sus. Țineți cât mai separate calificările din școală și cele din lumea reală, astfel încât să fie creată o falsă meritocrație, dependentă în permanență de sprijinul autorității. Împingeți-i pe copiii cei mai independență la margine; nu tolerați dezbaterile reale.

Interziceți transmiterea eficientă a cunoașterii utile, cum ar fi construcția unei case, repararea unei mașini, croirea unei rochii.

Îndepărtați toate rosturile importante din viața de familie și casă, cu excepția rolului de dormitor și tovărășie lejeră. Faceți-i pe părinți agenți neplătiți ai statului; recrutați-i ca parteneri pentru a monitoriza conformarea copiilor la agenda oficială

Editura Contra Mundum a lansat colecția de „Educație clasică”, adresată celor care vor să aibă o alternativă pentru instruirea și programa oficială.

https://contramundum.ro/2023/08/09/sapte-metode-prin-care-scolile-creeaza-copii-goi/

///////////////////////////////////////////

 

 

 

UE ne vrea multi si prosti

 

Publicat

de searchnewsglobal

Ai crezut vreo secunda ca Uniunea Europeana a fost gandita drept o poienita cu flori, capsunele, mure si fragi in care fiecare european poate pasi liber, cu drepturi egale in raport cu alt cetatean european? Te-ai inselat.

Ai crezut vreo secunda ca UE inseamna o piata comuna economica in care toate tarile membre au acces nepartinitor si unde orice stat membru are posibilitatea construirii bunastarii cetatenilor sai? Iarasi te-ai inselat.

Ai crezut ca esti european inainte de a fi roman si ca trendul corect e asta cu globalizarea, ca identitatea comunitara primeaza in fata celei nationale si ca vei fi respectat in Comunitate precum neamtul sau englezul? La faza asta ti-ai luat cea mai mare teapa.

Vorbind in termeni simplu, UE reprezinta o suprastructura administrativa si economica cu scopul clar si tot mai fatis de a asigura bunastarea unor state, cateva, in detrimentul altora, multe. Este mai mult decat utopic, mergand spre absurd, sa creada cineva ca prin existenta UE s-ar reusi omogenizarea culturalo-sociala a unui intreg continent, ce cuprinde state aflate pe trepte diverse de dezvoltare, cu identitati diferite, culturi diferite, rapoarte diferite cu vecinii etc.

Atat cat ma pricep eu, am realizat ca, in afara de faptul ca acum poti merge in Halkidiki in concediu fara pasaport, alte avantaje, nu-s. Cel putin nu sunt pentru noi, romanii. Tara noastra a aderat la UE printr-un tratat facut prost, negociat prost si cu efecte proaste asupra noastra. Este mai mult decat jenant sa asisti cum ai nostri politicieni bat apa-n piua cu „drumul european” si „directia catre vest”, in contextul in care puterile Europei isi protejeaza precum o leoaica puii interesele economice si propriile industrii. De pilda, pentru a fi mai clar, in timp ce francezii au impus tuturor hypermarket-urilor din tara ca un procent semnificativ de produse si bunuri sa fie de provenienta locala, protejandu-si, astfel, agricultorii si industriasii, in Romania bietul agricultor de la tara nu are loc pe tarabele din piete de tigani si turci. Sau, daca reuseste sa ajunga acolo, plateste de-l ustura sufletul taxe catre „cefalai”.

Asta nu ar fi totul. Daca te pune dracu, ca simplu producator de legume/fructe sau lapte sa ceri finantare, suport logistic de la stat etc, atunci te-ai pierdut de tot in itele unei birocratii a carei singura menire pare a fi tocmai distrugerea a tot ce inseamna produs romanesc.

De ce situatia asta? Pai e simplu. Revenind la ce am spus mai sus, UE inseamna cativa puternici, in timp ce aia mici sunt doar piete de desfacere si consum. Ca atare, Romania, cu unul dintre cele mai fertile soluri din Europa, cu resurse (inca) bogate si un potential agricol si economic urias, trebuia pusa la pamant astfel incat locuitorii sai sa cumpere numai rosiile italienilor, usturoiul spaniolilor si varza nemtilor.

Doar nu credeai ca Germania sau Franta iti este partener egal in toata ecuatia asta si iti va da voie sa te dezvolti astfel incat marfurile tale sa fie prezente pe pietele lor de consum precum sunt ale lor pe piata ta. Ei, haida, sa fim seriosi.

Cu toate astea, la care se pot adauga si altele, ai nostri „vajnici” politicieni „patrioti” o tin din tampenie in tampenie. Astfel, in timp ce alte state membre UE se gandesc tot mai serios sa paraseasca zona monedei unice euro, Romania trage tare sa intre in ea. Aberant, cred eu. Nu sunt economist, insa pot prezice cu toata certitudinea ca momentul intrarii noastre in zona euro va duce trei sferturi din populatie in pragul saraciei extreme. Ce este de facut

Cumparati marfuri romanesti, mancati legume si fructe romanesti, beti lapte de la taranii romani ca nu are nici pe dracu, e gustos si sanatos. Cultivati-va terenurile, cei care aveti, va asigurati astfel hrana, mamaliga romaneasca se face din porumb romanesc, nu german, de pilda. La fel si paine, tot mai buna este din graul nostru.

Tineti banii la saltea, depozitele bancare nu fac decat sa sustina un sistem care numai intereselor Romaniei nu serveste. Nu va mai luati dupa toate stirile ce anunta cu mare tam-tam ca produsele noastre sunt naspa, pentru ca nu este asa! Treaba asta face si ea parte din strategia de distrugere a agriculturii si economiei romanesti. Nu va vindeti pamanturile! In viitorul nu prea indepartat cine va avea pamant, va fi cu adevarat un om bogat.

Iar tu, cel ce inca mai crezi un bunatatea UE, nu mai fi naiv, trezeste-te! Mai devreme sau mai tarziu, UE se va dovedi ceea ce este, de fapt, un sistem de exploatare mascat sub idealuri utopice. Sursa

UE ne vrea multi si prosti

/////////////////////////////////////////////

(Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei. Emil Cioran)… Citate despre prostie

Publicat  de searchnewsglobal

Adună toţi proştii de partea ta şi poţi fi ales în orice poziţie. Frank Dane

În lume sunt mai mulţi proşti decât oameni. Heinrich Heine

Nimic nu e mai rău decât prostia agresivă. Johann Wolfgang von Goethe

Un nerod pune mai multe întrebări decât poate da răspunsuri un înţelept. Jonathan Swift

Nimeni nu e mai tâmpit decât un om învăţat, dacă îl determini să lase baltă ceea ce a învăţat. Will Rogers

Cine se retrage din faţa prostiei, devine avangarda acesteia. Valeriu Butulescu

Când prostia va primi aripi, se va întuneca cerul. Valeriu Butulescu

Să nu te crezi prostul satului, nu e modest. Valeriu Butulescu

Prostia este eternă şi invincibilă. Alexandru Paleologu

Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei. Emil Cioran

Proştii mor, dar prostia rămâne. Ion Luca Caragiale

Nu poţi prosti cu vorba o pisica aşa cum poti prosti un câine. Jerome Klapka Jerome

Prostul cel mai prost e prostul alterat de filosofie. Lucian Blaga

Numai prostia poate să n-aibă intermitenţe. Grigore Moisil

Cu cât regula e mai strictă, cu atât capul care a conceput-o e mai prost. Jean de la Bruyere

Prost nu e cel ce nu înţelege unele lucruri, cât de multe, ci acela care le înţelege pe toate pe dos. Nicolae Iorga

Orice prost poate şti, scopul este să înţelegi. Albert Einstein

În politică prostia nu e un handicap. Napoleon Bonaparte

Un prost care nu spune nici un cuvânt nu se deosebeşte de un savant care tace. Moliere

Un prost găseşte totdeauna unul mai prost, care să-l admire. Nicolas Boileau

O oarecare doză de prostie este necesară pentru a fi bun soldat. Florence Nightingale

Pentru a reuşi nu este suficient să fii stupid, trebuie să ai şi bune maniere. François-Marie Arouet de Voltaire

Cele mai comune două elemente ale universului sunt Hidrogenul şi prostia. Harlan Ellison

Să fii prost, egoist şi să ai o sănătate bună sunt trei cerinţe pentru a fi fericit, deşi dacă prostia lipseşte celelalte nu mai contează. Gustave Flaubert

Dacă nu există întrebări stupide, atunci ce gen de întrebări pun proştii? Devin brusc deştepţi în timp ce pun întrebările? Scott Adams

O greşeală des întâlnită, pe care oamenii o fac când încercă sa proiecteze ceva 100% antiprostie, este aceea de a subestima inventivitatea nebunilor veritabili. Douglas Adams

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa, inteligenţa are limitele ei, prostia nu. Umberto Eco

Prostii se plâng că nu sunt cunoscuţi suficient de mulţi oameni. Confucius

Este foarte periculos să fii sincer în condiţiile în care nu eşti şi prost. George Bernard Shaw

Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umană; iar de cea din urma sunt foarte sigur. Albert Einstein

Cu cât e mai mică mintea cu atât mai mare e îngâmfarea. Aesop

Prostia are oroare de anonimat. Vasile Ghica

Prostia ar putea contribui la progresul societăţii numai dacă devine impozabilă. Vasile Ghica

Sunt prostii extrem de complexe, pe care numai înţeleptii le pot comite. Valeriu Butulescu

Prostia e mai puţin densa decât inteligenţa, de aceea e tot timpul deasupra. Valeriu Butulescu

Trataţi cu îngăduinţă aceasta prostie, a fost comisă în numele unui ideal înalt. Valeriu Butulescu

Prostul care începe să se indoiasca de perfecţiunea lui devine simpatic. Valeriu Butulescu

Când un prost spune ca e prost, e semn bun, înseamnă că se deşteaptă. Valeriu Butulescu

Alfabetizand prostul, îi asiguraţi acces neîngrădit la cărţile proaste, citind, el îşi va putea largi uimitor ignoranţa.Valeriu Butulescu

Nu se poate trăi decât prost, acolo unde prostia conduce. Valeriu Butulescu

Cartelul proştilor, asta da, Invincibila Armadă. Valeriu Butulescu

Numai proştii cred că oamenii mari pot fi scoşi din istorie demolându-le statuile. Valeriu Butulescu

Ignorantul nu ştie, prostul a aflat, dar a înţeles gresit. Valeriu Butulescu

Imbecilitate, proprietate a unor creiere de a nu se lăsa contaminate de vreo idee. Valeriu Butulescu

Când eşti prost. nu mai e nevoie să fii şi rău. Vasile Ghica

Memoria prostului se depozitează la ficat, sub formă de piatră. Vasile Ghica |

Mă tem de proştii cu aspiraţii. Vasile Ghica

S-a dovedit că un prost nu poate conduce decât oameni inteligenţi. Vasile Ghica

Prostul nu-ţi intră în suflet cu plugul, ci cu buldozerul. Vasile Ghica

Prostul nu are acces la ironie, el se opreşte la insultă. Vasile Ghica

Prostul mizează totul pe igiena nepăsării. Vasile Ghica

Prostul încearcă orice pentru a solidariza pe omul superior cu mediocritatea. Vasile Ghica

E greu de suportat prostia, chiar şi pe vreme frumoasă. Vasile Ghica

Trebuie utilizat veninul proştilor în medicina, cel de cobra e rudimentar. Vasile Ghica

Toţi suntem responsabili de prosperitatea prostiei. Vasile Ghica

Prostia presară fire de nisip în cizmele progresului. Vasile Ghica

Prostia nu se simte nicaieri stingheră. Vasile Ghica

Prostia nu are acces la insomnii. Vasile Ghica

Prostia beneficiază de un machiaj din ce in ce mai fin. Vasile Ghica

Prostia beneficiază de cel mai rapid aluat. Vasile Ghica

Proştii sunt oameni serioşi, nu se lasa seduşi de umor. Vasile Ghica

Proştii nu-i invidiază pe inteligenţi, îi compătimesc. Vasile Ghica

Prostul se simte genial când vorbeşte, nu când ascultă. Vasile Ghica

Prostul râde mult, dar epidemic. Vasile Ghica

Proştii nu au necazuri cu absolutul. Vasile Ghica

Proştii nu au îndoieli, pentru ei toate lucrurile sunt clare. Vasile Ghica

Prostul şi din groapă te priveşte de sus. Vasile Ghica

Întregul întuneric al istoriei poartă şi semnătura prostiei. Vasile Ghica

În tandreţea ei nemasurată, prostia nu va ăsa nici un umorist să moară de inaniţie. Vasile Ghica

În mâna prostului, creionul devine mitraliera. Vasile Ghica

I se zăreşte chelia prostiei de câte ori încearcă să fie spiritual. Vasile Ghica

Fără vocaţie, prostul rămâne idiot. Vasile Ghica

Este un prost autentic, nu din cei care îţi mai oferă şansa să te inseli. Vasile Ghica

Este o prostie să cruţi ceea ce nu ştii pentru cine păstrezi. Publius Syrus

Dacă prostia ar produce suferinţă, sunt oameni care ar trebui să umble pe uliţă urlând de durere. Mihail Sadoveanu

Prostia, ca şi mirosul dihorului, uşor poate deveni armă. Valeriu Butulescu

Nu are rost să cerneţi prostia, în sită sau sub sită, tot se va face auzită. Valeriu Butulescu

A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare înţelepciune. Marcus Tullius Cicero

Nu există păcat mai mare decât prostia. Oscar Wilde

Exista două feluri de idioţi: cei care renunţă să facă ceva pentru că au primit o ameninţare şi cei care cred ceva pentru că ameninţă. Paulo Coelho

Câand spun o prostie, toatăa lumea mă tolerează, când spun un adevăr, toata lumea mă urăşte. Johann Wolfgang von Goethe

De multe ori taci fiindcă eşti convins de prostia adversarului. Nicolae Iorga

Ataci o părere a unui prost şi te trezesti cu prostul întreg în discuţie. Nicolae Iorga

Intimitate, o relaţie în care prostii sunt atraşi providenţial pentru distrugerea lor reciprocă. Ambrose Bierce

Proştii zidesc lumea şi deşteptii o dărâmă. Emil Cioran

Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulţi numărul capodoperelor.  Emil Cioran

Prostia tinde să atingă apogeul într-o epocă în care ştiinţa face eforturi disperate să demonstreze contrariul. Mariana Fulger

Nu există proşti mai dăunători decât cei care au duh. François de la Rochefoucauld

Un prost nu spune lucruri inteligente dar un om inteligent spune multe prostii. Garabet Ibraileanu

Nimeni nu e destul de inteligent ca să poată convinge pe un prost că e prost. Jean de La Fontaine

A râde de oamenii de duh este privilegiul proştilor, ei au pe aceasta lume rolul hărăzit bufonilor de la curte, adică sunt oameni lipsiţi de răspundere. Jean de la Bruyere

Prostia şi răutatea se însoţesc totdeauna. Victor Duta

Prostul cu memorie bună are la dispoziţia lui multe gânduri şi fapte, dar nu ştie să tragă din ele nici o concluzie. Luc de Clapiers

Nu este nici o ruşine să te naşti prost, ruşine e să mori prost. Marin Sorescu

Proştii se plâng că nu sunt cunoscuti de suficient de mulţi oameni, înţelepţii se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii. Confucius

Un prost care nu spune nici un cuvânt nu se deosebeşte de un savant care tace.  Moliere

Un prost învăţat e mai prost decât un prost neînvăţat. Moliere

Extazul este ramura netaiată a umilinţei în faţa prostiei. Sorin Cerin

Am răbdare când e vorba de prostie, însă nu cu cei care sunt mândri de ea. Edith Sitwell

Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj. Ion Creanga

Singurul nostru duşman pe lume este prostia, întunecimea de minte. Thomas Carlyle

Jumătate din lume este compusă din idioţi şi cealaltă jumătate din oameni destul de deştepţi cât să profite de ei. Walter Francis Kerr

Genialitatea poate avea limitările sale, dar prostia nu are acest handicap. Elbert Hubbard

Proştii se însoară totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptul nicicând. Mihai Eminescu

Nu există nici plante rele, nici oameni răi, nu există decât proşti cultivatori. Victor Hugo

Proştii sunt coşmarul raţiunii. Costel Zagan

Prostia: ştiinţa…vidului! Costel Zagan

Prostia n-are frontiere: oriunde se simte acasă! Caratele…prostiei. Costel Zagan

Prostia recunoaşte un singur sentiment şi acesta este frica. Marius Torok

Se spune că oamenii veseli spun multe prostii, pe când cei gravi mai puţine, dar mai mari. Tudor Octavian

Scara prostiei trece prin toate capetele; privirile o scoboară. Marcel Blecher

Cu toţii plătim tribut prostiei, doar că unii mai mult decât alţii. Marius Torok

Cel mai bun compliment care îl poţi face prostiei este să te dai la o parte ca să o vadă toata lumea. Marius Torok

Citate despre prostie

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Despre criza majoră și globală ce va veni

de Teodosie Paraschiv

Ce este criza? „Criză” provine de la cuvântul grecesc „crisis” care înseamnă punct de cotitură.

Criza poate fi definită ca o situație serioasa sau un punct de cotitură generat de un pericol sau de o oportunitate (Hoff, 1995). Gerald Caplan spunea așa:

„criza apare când o persoană se confruntă cu o problemă pentru care nu are o soluție imediată și care pe moment pare de nedepășit.”

El mai spunea:

„O criză apare atunci când o persoană se confruntă ca un obstacol important în viață și care pare pentru un timp insurmontabil prin utilizarea metodelor obișnuite de rezolvare a problemelor” (Caplan, 1964).

Eu aș numi criza o acțiune de spargere și rupere, sau de disoluție și distrugere a unei ordini existente. Din această perspectivă, o criză majoră, pe mai multe planuri, sau pe toate planurile, înseamnă distrugerea ordinii actuale și apariția haosului. Criza, prin distrugerea ordinii, crează haos. Este nevoie de o criză pentru a ajunge la haos.

Este nevoie de criză? Unii spun că, da. Și unul dintre aceștia a fost David Rockefeller care spunea că

„tot ce avem nevoie este o criză majoră, iar naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială”.

Pentru a trece la o nouă ordine este nevoie de distrugerea vechii ordini. Însă pentru a distruge ordinea actuală este nevoie de ceea ce numim criză. O criză majoră. Criza duce la dezordine și la haos. Așadar, pentru a ajunge la o nouă ordine, mai întâi este nevoie de haos. Interesant acest cuvânt. Parcă l-am mai auzit undeva.

Acest cuvânt „haos” îmi aduce aminte de sintagma mult îndrăgită de masoneriei: ORDO AB CHAOS (ordine din haos). Dintre cei neinițiați, puțini sunt cei care înțeleg adevăratul sens al acestor cuvinte.

La ce se referă aceste cuvinte „ordine din haos”? Se referă la crearea unei noi ordini din haosul apărut în urma distrugerii vechii ordini. Așadar, criza majoră, care ne este pusă în față, are drept scop distrugerea actualei ordini.

De ce este nevoie de acest lucru? Pentru a putea trece la o nouă ordine, spun ei, „mai bună”, „mai echitabilă”.

Auzim vorbindu-se despre criză climatică, alimentară, de apă, energetică, politică, socială, identitară, religioasă și multe alte tipuri de crize. Problema este că cele mai multe din aceste așa zise crize sunt false. Sunt create artificial. Se încearcă declanșarea unor crize în mod artificial. Întrebarea este: ne afectează sau nu aceste „crize”?

Dacă ar fi să vorbim de „criza climatică” pare că nu ne afectează chiar atât de direct, întrucât acționează la nivelul deceniilor sau poate a secolelor. Însă când vorbim de o criză alimentară sau de apă, lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. De asemenea, în cazul unei crize energetice. De ce? Îmaginați-vă o criză energetică, provocată de condițiile climatice sau de un atac cibernetic.

Dacă nu există alimentare cu energie, sau dacă infrastructura este distrusă, atunci toate sectoarele de activitate ale societății sunt paralizate. Fără energie nu poți să faci nimic. Nu mai există aprovizionare cu alimente și apă, transportul este paralizat, comerțul este paralizat, comunicațiile sunt paralizate, iar banii sunt blocați în conturi.

Cu alte cuvinte, printr-o criză energetică lumea, de la un capăt la altul, este aruncată într-un adevărat haos. Oamenii nu vor mai putea comunica, avertizările vor fi imposibile. Există pericolul ca această mare criză energetică să declanșeze în lanț multe alte crize, care vor duce cu adevărat la un haos, care va afecta în mod profund întreaga omenire. Vor apare, probabil, mari mase de oameni care vor migra dintr-un loc în altul, în căutarea unor condiții de viață mai bune. Oamenii se vor bate și se vor ucide, unii pe alții, pentru subzistență. Își vor distruge proprietățile și totul va fi un haos.

Acest haos este alimentat și lăsat deliberat să crească, pentru că servește scopurilor francmasoneriei și Ocultei satanice, care urmărește ca din haosul vechii ordini să instituie noua ordine mondială și un guvern mondial.

Acesta este scopul ascuns din spatele crizelor cu care tot suntem amenințați. Ele nu apar întâmplător, ci toate sunt provocate planificat. Războiul este provocat. Războiul din Ucraina, care este prezentat ca o cauză a crizei energetice și alimentare, sau a transporturilor, nu este decât un pretext.

O criză energetică o poți declanșa foarte ușor prin închiderea unor întrerupătoare. La fel și în cazul internetului. Nu este nevoie de un război, dar este nevoie de un pretext, ca să ai pe cine da vina, iar cei care declanșează aceste crize să poată rămâne în continuare în umbră.

Ideea este că omenirea trebuie determinată să accepte de bună voie să renunțe la libertate, în speranța că vor mai putea reveni la ceea ce a fost înainte de „pandemie”, în speranța că vor putea primi un pahar de apă și o bucată de pâine și în speranța că vor mai putea trăi un pic aici pe Pământ.

Când omul uită de viața veșnică și de Dumnezeu devine rob al acestei vieți și al demonilor care controlează lumea aceasta materială. De aceea, mai presus de orice este important să observăm că ne aflăm într-un război duhovnicesc, nu unul material, politic sau economic.

De ce o nouă ordine? De la ce ordine la ce ordine?

De la ordinea creștină la noua ordine luciferică. Dar aveți în minte mereu că satanismul întoarce totul pe dos.

Generalul Albert Pike, Marele Comandant, suveran pontif al francmasoneriei universale, dând instrucțiuni celor 23 de consilii supreme ale lumii.

„Ceea ce trebuie să spunem mulțimii este că ne închinăm unui zeu, dar este zeul pe care îl adorăm fără superstiție. Vouă, suverani mari inspectori generali, vă spunem acest lucru și puteți să le repetați fraților de gradele 32, 31 și 30 – religia masonică ar trebui să fie menținută, de către noi toți inițiați de grade înalte, în puritatea doctrinei luciferiene.”

„Dacă Lucifer nu ar fi dumnezeu, oare Adonay (Dumnezeul creștinilor) ale cărui fapte dovedesc cruzime, perfidie și ura față de om, barbarie și repulsie față de știință, L-ar calomnia Adonay și preoții Săi?”

„Da, Lucifer este dumnezeu și, din păcate, Adonay este și Dumnezeu, căci legea veșnică este că nu există lumină fără umbră, nu există frumusețe fără urâțenie, nu există alb fără negru, căci absolutul nu poate exista decât ca doi zei. Întunericul fiind necesar pentru ca lumina să-i servească drept folie, așa cum piedestalul este necesar statuii, iar frâna locomotivei.”

„Astfel, doctrina satanismului este erezie, iar religia filozofică adevărată și pură este credința în Lucifer, egalul lui Adonay, dar Lucifer, zeul luminii și zeul binelui, se luptă pentru omenire împotriva lui Adonay, zeul întunericului și rău”

Din afirmațiile de mai sus putem observa că pentru masoni, Lucifer este zeul cel bun, iar Dumnezeul Bibliei, Adonay, este cel rău.

Noua ordine mondială pe care o promovează de peste 100 de ani teosofii, membrii organizațiilor oculte, vrăjitorii, ghicitorii, astrologii noii ere, iezuiții și papa, este o ordine luciferică.

Albert Pike în cartea sa „Morală și Dogmă” afirmă că „Masoneria este identică cu Misterele antice”, ceea ce înseamnă că toate învățăturile lor din toate cărțile lor sunt exact aceleași cu Misterele antice, păgâne și satanice! [p. 624, Învățături pentru gradul 28]

Leo Zagami, un fost illuminati convertit la sufism, ne confirmă faptul că cercurile New Age sunt influenţate de grupările satanice, AMORC, OTO, martinişti, rosicrucieni şi alte societăţi secrete. Ei cred că pot controla lumea prin ritualuri satanice. Printre multe alte lucruri afirmă că

„Noua ordine mondială foloseşte la implementarea fascismului la scară globală. Pentru atingerea acestui scop ei se folosesc de tehnologie, de alte modalităţi precum microcipurile, tehnologia de supraveghere şi aceasta pentru a controla toate aspectele vieţii noastre. În zilele noastre supravegherea video este generalizată şi astfel ajungem să nu mai dispunem de intimitate.”[1]

La conducerea illuminati, spune Leo Zagami, există spirite, entităţi demonice, care îi controlează pe aceşti oameni. Satanismul are legături cu serviciile de informaţii şi cu tehnologia pentru controlul populaţiei.

„Tehnologia spiritelor este ceva necunoscut populaţiei de rând, este o tehnologie metafizică, nu este fizică. … Elitele de frunte nu aparţin unui rit anume, deoarece aceştia sunt satanişti.”

Așadar, crizele despre care veți tot auzi în mass-media și la TV sunt doar pretexte care să justifice restrângerea libertăților personale și instituirea noii ordini mondiale satanice, adică anticreștine.

În acest context, ce putem face fiecare dintre noi?

În primul rând trebuie să conștientizați existența acestor planuri satanice, să înțelegeți că nu sunt de glumă. Elitele satanice care conduc lumea vom să ne predea demonilor și lui Lucifer, cel care răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Dacă dormim sau dacă ne temem, atunci planurile lor se vor împlini.

Ce trebuie să facem? Să acționăm și să spunem un nu hotărât acestor planuri. Să le demascăm și să ne opunem implementării lor. Cum? Cât se poate de pașnic. Prin refuz categoric.

Nu acceptați otrăvirea și injectarea cu nanotehnologie și ARNm! Nu vă cedați libertatea! Refuzați orice documente biometrice!

Iertați pe toți, rugați-vă mai mult și faceți milostenie din tot ceea ce vă prisosește.

Fiți uniți!

Bibliografie

[1] Leo Zagami despre controlul mondial, https://www.youtube.com/watch?v=QOHjitwMjjQ

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2022/09/28/despre-criza-majora-si-globala-ce-va-veni/

///////////////////////////////////////

 

13 COMPANII MARI RESPONSABILE de DEFRISAREA PADURILOR. Actiunile lor AMENINTA fiecare locuitor al PLANETEI! CAND vor fi trase la raspundere legal?

O analiza recenta a Societatii Zoologice din Londra a constatat ca peste jumatate din cele mai importante 100 de companii tropicale de lemn si celuloza nu se angajeaza in mod public sa protejeze biodiversitatea si doar 44% nu s-au angajat public sa defriseze nimic.

Incepand cu anul 2021, padurile acopera inca aproximativ 31% din suprafata globala a pamantului, dar dispar intr-un ritm alarmant. Din anul 1990, lumea a pierdut 1,3 milioane de kilometri patrati de padure din cauza defrisarilor destinate utilizarii terenului si agriculturii comerciale. Suprafata padurii primare la nivel mondial a scazut de atunci cu peste 80 de milioane de hectare. Un numar de companii raman in continuare motoarele defrisarilor si ar trebui sa fie numite, facute de rusine si trase la raspundere pentru actiunile lor, care ameninta fiecare locuitor al planetei: om, animal si plante. Sunt multe, dar aici sunt 13 companii majore care sunt responsabile de defrișarea pădurilor.

Cine este responsabil pentru defrisare?

1. Cargill

Compania cu sediul in SUA are o istorie lunga de distrugere si una dintre cele mai mari companii care contribuie la defrisare, potrivit unui raport al ONG-ului Mighty Earth. Raportul detaliaza modul in care Cargill profita din distrugerea mediului si exploatarea oamenilor. In Brazilia, Argentina, Paraguay si Bolivia, Cargill este implicata in distrugerea ecosistemelor Amazon, Grand Chaco si Cerrado pentru productia de soia si carne de vita. In Côte d’Ivoire si Ghana, Cargill cumpara coca care a fost cultivata ilegal in zone protejate si parcuri nationale. In Indonezia si Malaezia, Cargill cumpara ulei de palmier de la companii care curata ilegal padurile tropicale. Raportul sustine, de asemenea, ca Cargill foloseste metode contabile inexacte pentru a subestima cat de daunatoare sunt practicile sale. Printre clientii sai corporativi se numara McDonald’s, Burger King, Walmart, Walmart, Unilever si altele.

2. BlackRock

In ianuarie 2020, firma de investitii BlackRock a anuntat ca va renunta la investitiile cu riscuri mari de mediu, inclusiv carbunele termic. Ei au mai spus ca vor lansa noi produse de investitii care cauta combustibili fosili. Cu toate acestea, firma BlackRock a fost acuzata de „ipocrizie climatica” de cand, in septembrie, un instrument de date mari a constatat ca fondurile ESG ale companiei detin companii cu un risc de defrisare care se ntinde pe 500 de hectare de teren, mai mult decat orice alt fond.

3. Wilmar International Ltd.

Cel mai mare rafinator si comerciant de ulei de palmier din lume, Wilmar International a primit un scor total de 25% la Forest 500, care evalueaza cele mai mari companii din lume in ceea ce priveste angajamentele lor impotriva defrisarilor. Compania este unul dintre cei mai mari proprietari si procesatori de plantatii de palmier de ulei din lume, controland aproximativ 45% din comertul mondial cu ulei de palmier provenit de la mai mult de 80% dintre cultivatorii globali de ulei de palmier. Wilmar are, de asemenea, o capacitate globala de zdrobire a soiei de 36 de milioane de tone metrice pe an, majoritatea fiind in China. Nu are niciun angajament de a proteja padurile prioritare si nici un angajament de a raporta despre lantul sau de aprovizionare. De asemenea, nu monitorizeaza sau verifica conformitatea furnizorilor. In plus, in aprilie 2020, compania a parasit un comitet care ajuta la identificarea zonelor forestiere pentru protectie.

4. Walmart

Walmart si-a stabilit obiective de defrisare zero pentru anul 2020, cu toate acestea, nu are un sistem in vigoare pentru a urmari si monitoriza originea marfurilor cu risc forestier – ulei de palmier, celuloza si hartie, soia si carne de vita; se spune ca implementarea unui astfel de sistem „nu este o prioritate imediata de afaceri”. Este putin probabil ca acesta sa indeplineasca obiectivele definite pentru aceste marfuri cheie, dar nici „nu stie” ce procent din soia si carnea de vita utilizate in produsul pe care il vinde este produs cu zero defrisare neta. In anul 2019, Mighty Earth a fost legat public de incendiile din Amazon, in timp ce desfasura afaceri cu compania braziliana de carne de vita JBS. Walmart este, de asemenea, un cumparator important al produselor Cargill, al doilea cel mai mare exportator brazilian de soia.

5. JBS

JBS este unul dintre cei mai importanti exportatori de carne de vita din Brazilia si una dintre cele mai cunoscute companii de defrisare. Opereaza cu peste 200 de unitati de productie in intreaga lume, procesand multe zeci de mii de vite pe zi. Pe langa carnea de vita, JBS foloseste soia in hrana pentru animale, in grajdurile pentru bovine, pasari si porcine. Pe indicele Forest 500, a primit un scor de doar 39%. Mai mult, in iulie 2020, JBS ar fi achizitionat vite de la o ferma din Amazonul brazilian, care este sanctionata pentru defrisare ilegala, a cincea oara intr-un an cand compania a fost legata de defrisarea ilegala.

6. IKEA

In ciuda afirmatiilor ca nu accepta lemn taiat ilegal printre produsele sale, un raport a acuzat IKEA ca isi aprovizioneaza produse manufacturate de la furnizori care au folosit busteni taiati ilegal in Ucraina. VGSM, unul dintre furnizorii IKEA, a taiat, de asemenea, copaci intr-o „perioada de tacere” intre aprilie si mijlocul lunii iunie, cand anumite forme de exploatare forestiera in Ucraina sunt interzise in perioada critica de reproducere pentru ras si alte specii. Acei busteni au fost, de asemenea, taiati in baza unui permis de „taieri sanitare”, o bresa folosita pe scara larga in ucraineana, care permite taierea si vanzarea copacilor cu conditia ca acestia sa fi fost deja deteriorati de boli sau infestare cu insecte. Aceste autorizatii sunt adesea eliberate chiar si atunci cand copacii taiati prezinta semne mici sau deloc de degradare. Potrivit companiei, acestia sunt cel mai mare producator de mobilier din lemn din lume, ceea ce inseamna ca operatiunile lor necesita cantitati mari de cherestea. In ciuda faptului ca a spus ca va investiga reclamatia si, eventual, va pune capat relatiei cu furnizorul care incalca legea, compania suedeza de mobila a primit un scor de 48% la indicele Forest 500, nereusind la categoriile de marfuri lemn, piele, celuloza si hartie si ulei de palmier. Forta sa de angajament pentru a proteja padurile prioritare este, de asemenea, scazuta pentru toate marfurile. In anul 2021, gigantul suedez a fost, de asemenea, implicat intr-o investigatie Earthsight pentru vanzarea de mobilier pentru copii din lemn legat de exploatarea forestiera ilegala in padurile protejate din Siberia din Rusia.

7. Korindo Group PT

Grupul Korindo este un producator, procesator si producator din Indonezia de diverse produse, inclusiv turnuri eoliene, separatoare de baterii, vehicule containere specializate si produse din fonta. Are plantatii de ulei de palmier si cherestea. Un proces de investigatie de doi ani de catre Consiliul international de administrație al Forest Stewardship Council (FSC), un organism global de certificare pentru gestionarea responsabila a padurilor, a gasit compania vinovata de incalcarea politicilor sale de asociere. Korindo s-a angajat in defrisari masive in Papua si North Maluku (mai mult de 30.000 de hectare in cei doi ani anteriori depunerii plangerii), Indonezia, si a folosit eticheta de eco-silvicie a FSC pentru a-si spala practicile ecologice. Ancheta a mai constatat ca compania distruge habitate critice ale vietii salbatice si incalca drepturile traditionale si ale omului. Isi vinde cherestea, placaj, lemn pentru celuloza, biomasa si hartie de ziar catre Asia Pulp & Paper, APRIL, Sumitomo Forestry, Oji Corporation si News Corps Australia. Compania a primit un scor de 38% la indicele Forest 500 pe baza puterii sale slabe de angajament, raportare si implementare si consideratii sociale.

8. Yakult Honsha Co. Ltd

Acesta este producatorul japonez al popularei bauturi probiotice cu lapte Yakult. De asemenea, produce o varietate de alte produse alimentare si bauturi, precum si produse farmaceutice si cosmetice. Prin diferitele sale linii de produse, Yakult este expusa uleiului de palmier, soia si celuloza si hartie, produse cu risc forestier. In mod socant, are un scor de 3% la indicele Forest 500; nu si-a asumat niciun angajament de a proteja vreo padure prioritara in care isi desfasoara activitatea. In anul 2018, s-a angajat sa puna capat defrisarilor pana in anul 2020, dar de atunci a renuntat la acest angajament.

9. Starbucks

In anul 2015, Starbucks a fost clasat ca cel mai mare lant de cafenele din lume dupa numarul de magazine; in anul 2017, a avut peste 24.000 de puncte de vanzare in 70 de tari. Starbucks vinde, de asemenea, ceaiuri, bauturi imbuteliate, produse de patiserie, gustari si alte alimente. Produsele si ambalajele sale expun compania la diferite marfuri cu risc forestier, cum ar fi uleiul de palmier, soia, carnea de vita si hartia. Pe indicele Forest 500, are performante foarte slabe pentru uleiul de palmier, soia și celuloza și hârtie, dar mai ales soia, unde puterea de angajament, raportarea si monitorizarea si scorurile de consideratie sociala sunt abisale. A obtinut un scor de 25% la indice general, ceea ce o face una dintre companiile care au provocat defrisarile. Starbucks spune ca 99% din cafeaua sa este acum din surse etice, dar inca nu a adoptat politici de aprovizionare care sa asigure ca uleiul de palmier din produsele sale de panificatie nu contribuie la defrisari, schimbari climatice si incalcari ale drepturilor omului. O investigatie Wall Street Journal a constatat incalcari ale drepturilor omului in plantatii din Malaezia.

10. McDonald’s

McDonald’s are peste 36.000 de locatii in peste 100 de tari. Burgerii, sandvisurile, garniturile si bauturile sale implica cantitati semnificative de carne de vita, soia si ulei de palmier, precum si hartie in ambalaje. In anul 2015, peste 120.000 de tone metrice de ulei de palmier au fost folosite de McDonald’s. Restaurantul fast-food isi obtine soia de la Cargill, una dintre cele mai renumite companii de defrisare. Aceste companii desfasoara afaceri in valoare de miliarde de dolari in intreaga lume – nu ar trebui sa li se permita sa-si continue actele de distrugere nebuneasca impotriva mediului, defrisarilor sau in alt mod. Ori de cate ori este posibil, tarile in care isi desfasoara activitatea ar trebui sa impuna fie sa isi aprovizioneze produsele intr-un mod etic si durabil, fie sa isi mute productia in alta parte. Daca fiecare tara ar lua o pozitie atat de dura, aceste companii lipsite de etica nu ar avea in curand incotro.

11. Yum! Brand

Corporatia americana de fast-food detine majoritatea celor mai mari lanturi de fast-food din tara, inclusiv KFC, Pizza Hut si Taco Bell. Avand in vedere cantitatile masive de carne, soia, ulei de palmier si hartie folosite in restaurantele sale din SUA si din intreaga lume, Yum! Brand este, fara a fi surprinzator, una dintre companiile majore care contribuie la defrisarea padurilor pentru a obtine aceste marfuri. Potrivit WWF Oil Oil, pe Tabloul de punctaj al cumparatorilor din anul 2019, Yum acumula pana la un total de 157.776 de tone de ulei de palmier utilizate intr-un an. In ciuda faptului ca corporatia si-a asumat angajamentul de a elimina defrisarile din lanturile lor globale de aprovizionare pana in anul 2020, un raport CDP privind defrisarile consumatorilor a constatat ca nu numai Yum nu a reusit sa atinga acest obiectiv, dar nici obiectivele de defrisare la nivel de industrie nu au fost indeplinite.

12. Procter & Gamble (P&G)

Gigantul de bunuri de larg consum P&G a primit recent nota F in tabelul de punctaj lansat de Rainforest Action Network (RAN) atunci cand a evaluat marile companii, banci si alte parti implicate in defrisare. P&G a fost criticata pentru actiunile lor inadecvate in abordarea impactului aprovizionarii sale cu marfuri cu risc forestier si pentru faptul ca nu se asigura ca aprovizionarea lor cu padure nu incalca drepturile indigene si nu are un impact negativ asupra speciilor amenintate. WWF a raportat ca P&G a folosit un total de 463.295 de tone de ulei de palmier in anul 2019 si nu a putut garanta aprovizionarea cu ulei de palmier 100% durabil.

13. Ahold Delhaize

Lantul de supermarketuri Ahold Delhaize, care formeaza o umbrela peste companii precum Stop & Shop, Food Lion, Giant, Hannaford si alte marci, a declarat ca isi propune sa obtina zero defrisari si conversie pana in anul 2025. Cu toate acestea, in anul 2018, au lansat o suma de 100 de milioane de dolari. Impreuna cu Cargill pentru a opera o noua fabrica de ambalare a carnii care aprovizioneaza magazinele Ahold Delhaize din SUA, precum si pentru a continua sa se aprovizioneze cu carne de la o alta companie lider de defrisare, JBS. Faptul ca obiectivul de defrisare zero in prezent se aplica doar companiei in sine si nu intregului grup corporativ, de asemenea, arata angajamentul sau fata de defrisare.

https://jurnal365.ro/globalizarea-noua-ordine-mondiala/13-companii-mari-responsabile-de-defrisarea-padurilor-actiunile-lor-ameninta-fiecare-locuitor-al-planetei-cand-vor-fi-trase-la-raspundere-legal/

/////////////////////////////////

 

Cel de-al Treilea Război Mondial a început pe controlul noilor resurse strategice

Înainte de începerea reuniunii BRICS din Africa de Sud, revine cu insistență proiectul în care, într-un fel sau altul, este logic să fie formalizat și, ca atare, fiecare dintre super-puteri știe că este obligată să intre în logica de control a organizației care va controla producția, piața și prețul de distribuție pentru principalele noi materii prime strategice.

Asta este miza tuturor tensiunilor și disputelor majore din acest moment și al repoziționării proxime a unor state în noi alianțe tocmai pentru că analiștii de riscuri geo-strategice au semnalat că lumea se împărți foarte rapid după criterii economice determinate de accesul la mineralele și pământurile rare necesare viitoarelor tehnologii. Se ocupă de asta statele care au avut capacitatea de a-și construi viziuni naționale bazate pe astfel de calcule economice care, în actualele circumstanțe și în condițiile modificărilor de ansamblu impuse de schimbările climatice bruște și violente, celelalte fiind trimise să se consume în naționalisme primitive pe teme provocate de demagogia electorală, anti-vaccinarea spre exemplu.

Între timp, așa cum veți vedea foarte curând, urmează ca unele țări să treacă în etapa a doua în marele și niciodată încheiatul război mondial al resurselor început, formal, în septembrie 1960, atunci când cinci țări producătoare de petrol s-au reunit la Bagdad pentru a forma Organizația țărilor exportatoare de petrol, OPEC, cu tot ce a însemnat încercarea ulterioară a americanilor și britanicilor de a domina piețele respective și de a controla fluxul producție mondiale. În acest moment însă, ca reacție la acest tip de control mult diluat  al controlului militar american în Orientul Apropiat și în Africa precum și a anti-americanismului virulent în unele țări din America centrală și de Sud, interesele OPEC și a țărilor din OPEC+ început să se alieze independent și să se anunțe ca o componentă a viitoarei structuri globale care începe acum, BRICS+.

image

Dar, oricât ar fi de interesantă această dezvoltare de sector strategic, ea însăși este doar o mică parte în marea structură de interese care se negociază de câțiva ani și care începe să fie anunțată ca marea remă care va domina fondul dezbaterilor dintre țările care formează acum proiectul țintit să schimbe ordinea mondială. Se anticipează astfel formarea unui „OPEC al materiilor prime strategice” în condițiile în care se poate repeta exact logica începuturilor OPEC din moment ce un număr redus de țări controlează acest tip de resurse: China controlează aproape toate tipurile de „pământuri rare”, incluzând 91% din rezervele de magneziu și 71% din rezervele de silicon, R.D. Congo controlează peste 60% din piața de cobalt, Rusia 40% din producția de palladium, iar Republica Sud Africană asigură 71% din aprovizionarea mondială cu platină.

image

image

Bătălia s-a deschis, super-protecționismele au intrat deja în funcțiune, încep să fie interzise la export materii prime strategice, se prevăd sancțiuni împotriva companiilor care lucrează sau vor lucra cu concurența. Contextul este extrem de propice pentru o înfruntare care să se extindă în momentul în care rezervele din depozitele marilor companii manufacturiere se vor epuiza și va crește presiunea pentru producția de mașini electrice, spre exemplu. „Uniunea Europeană este complet dependentă de importurile de antimoniu și borat, esențiale pentru posibilitatea asigurării de capacități mari de stocare și turbine de vânt și, în proporție de peste 80%, este dependentă de importurile de alte șase materii prime strategice. La nivel de rafinare, UE este dependentă de alte șase materii prime și dependentă în proporție de 80% de alte șapte. Se bazează ca resursă primară pe China pentru importurile de magneziu, germanium și pământuri rare precum și pe Turcia pentru importurile de borat. EU s-ar putea confrunta cu probleme în aceste sectoare dacă, din motive economice sau geopolitice, vor fi afectate aceste linii de aprovizionare” – scria recent Ludovic Subran, economist șef la Allianz.

Este adevărat că discuțiile despre formarea unui astfel de cartel nu sunt noi, au fost prefațate de întâlnirea din iulie 2022 atunci când miniștrii de resort din Comunitatea statelor latino-americane și din Caraibe (CELAC) s-au întâlnit la Buenos Aires, atunci vorbindu-se despre posibilitatea unui „triunghi al producătorilor de litiu” marii actori fiind Argentina, Bolivia și Chile – dar puterea de rezistență a acelor state este prea mică pentru a face față presiunilor globale, de aici noua soluție în cadrul BRICS+.

O rivalitate globală anticipată de participanții de la Davos în capitolul al treilea din Global Risks Report 2023.

Necesarul României în domeniul producției bazate pe tehnologii de vârf sau pe „setul a ceea ce ar putea fi următoarele tehnologii strategice” rămâne o necunoscută totală atâta timp cât ideea unei predicții care să se bazeze o o viziune națională în domeniu nu este decât o glumă proastă.

Drept urmare, toate aceste discuții despre viitor să le facă alții, noi tot ce știm este să ne ducem la Noua Înaltă Poartă de la Bruxelles, cu căciula în mână și rogojinile aprinse în cap, poate doar-doar li se face milă și pomană să ne dea ceva păsuri la plată, nu mult, doar până s-or strânge noile biruri.

https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/cel-de-al-treilea-razboi-mondial-a-inceput-pe-2292811.html

////////////////////////////////////////

 

Poveștile sfâșietoare ale copiilor „abandonați” pentru un trai mai bun încep la frontieră – Rămâi aproape de copilul tău!

Cu ochii în zare

Marius are 10 ani și este în clasa a IV-a. Bunicii îl consideră băiat mare de acum… Și el crede despre el că e băiat mare: nu plânge nici când îl doare și nu se mai joacă. Însă nu poate renunța la așteptare.

Marius se află în grija bunicilor materni de când părinții săi au plecat la muncă peste hotare. Se întâmpla într-o dimineață de toamnă mohorâtă pe când băiatul avea 6 ani. Își aduce aminte acea zi: a fost trezit brusc de bunici să-și ia la revedere de la părinți. Când mama l-a strâns în brațe, cu lacrimi în ochi, i-a promis jucării multe și centrală cu apă caldă. El nu a înțeles decât că părinții plecau.

„- De atunci tot iese în drum și se uită în zare, așteptând. Ne-am întrebat, și eu și asta bătrână, ce o tot face acolo. Uneori venea trist tare, apăsat parcă de suferință. I-am zis – ce tot astepti măi, Mariusică, ce te tot uiți?”.

„- Pe mama și pe tata… parcă nu mai vin…”.

„- Când vin ai lui îi aduc jucării, dar el îi vrea aproape, îi este greu”, povestește bunicul.

Aceasta este una dintre poveștile copiilor ai căror părinți au plecat să muncească în străinătate, părinți cărora le duc, cu greu, dorul.

Lor li s-au adresat astăzi, reprezentanții Organizației Salvați Copiii și polițiștii de frontieră, în cadrul unei campanii de conștientizare organizată în PTF Nădlac II.

Peste  21.000 de copiii români nu au niciun părinte cu ei, în țară; 9% dintre copiii cu cel puțin un părinte plecat sunt în această situație de peste 10 ani

Salvați Copiii România, cu sprijinul Poliţiei de Frontieră Române, derulează activități de informare pentru părinții care revin în România în perioada vacanţei de vară

Nădlac, 10 august 2022 – Mai mult de 9% dintre copiii ai căror părinți muncesc în străinătate sunt în această situație de peste 10 ani, în vreme ce 18% dintre copii au rămas în grija rudelor de o perioadă cuprinsă deja între șapte și nouă ani, pentru 37% dintre acești copii, părinții fiind plecați din țară de o perioadă cuprinsă între patru şi șase ani, potrivit analizei realizate de Salvați Copiii România, pe un eşantion format din beneficiarii programelor socio-educaţionale ale organizaţiei. În ceea ce priveşte frecvenţa comunicării părinţilor plecaţi cu copiii, cu 26% dintre copii părinţii comunică zilnic, cu 34% de două / trei ori pe săptămână, cu 23% dintre ei săptămânal, cu 4% o dată la două săptămâni, cu 5% lunar, cu 3% mai rar decât lunar, iar cu 5% deloc. În acest context, Organizația Salvați Copiii România, cu sprijinul Poliţiei de Frontieră Române, lansează, pentru al doilea an consecutiv, o serie de activităţi de informare pentru părinții care revin în România în perioada vacanţei de vară, cu privire la efectele negative pe care plecarea părinţilor le poate avea asupra dezvoltării copiilor și la importanța menținerii comunicării părinţi – copii.

La finalul anului 2021, 76.170 de copii aveau cel puțin un părinte plecat să muncească în alte țări, arată statisticile oficiale[1], care includ doar copiii aflaţi în evidenţa serviciilor publice de asistenţă socială. Dintre aceștia, 21.024 aveau ambii părinţi plecaţi peste hotare sau proveneau din familii în care părintele unic susţinător este plecat.

Analiza realizată de Salvaţi Copiii România în 2021, pe un eşantion de 700 de copii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate, dintre beneficiarii programelor socio-educaţionale ale organizaţiei, arată că 4% au părinţii plecaţi de mai putin de un an, iar 32% de o perioadă între un an şi trei ani.

„Fenomenul copiilor rămași în grija rudelor, în timp ce părinții lor sunt nevoiți să muncească peste granițe, este unul cronicizat. Așa cum arată și analiza Salvați Copiii România, sunt copii care au crescut, s-au dezvoltat emoțional, au trecut dintr-un ciclu școlar într-altul în lipsa părinților, plecați deja de mai bine de un deceniu. Menținerea comunicării între părinți și copii este crucială, pentru că nimic nu poate compensa, nici afectiv, nici social, absența unui părinte din viața copilului”, spune Mihai Gafencu, Președinte al Organizației Salvați Copiii România.

Pe parcursul lunii august, Organizația Salvaţi Copiii va derula, cu sprijinul Poliției de Frontieră Române, activități de informare destinate părinților care se întorc în țară cu privire la nevoile copiilor rămași acasă și importanța comunicării cu aceștia, la puncte de trecere a frontierei terestre și aeriene. Startul acestora va fi dat de activităţile realizate de specialiști și voluntari ai Organizației Salvați Copiii filiala Timiș în perioada 10-11 august, la punctul de trecere a frontierei Nădlac II, cu sprijinul Inspectoratului Teritorial de Poliție de Frontieră Oradea.

„Chiar dacă părinții sunt nevoiți să lucreze în alte țări și să își lase copiii în țară, cel mai adesea în grija rudelor, ei nu o fac cu inima ușoară. Dar important este ca absența de lângă copii să fie doar una fizică, pentru că ei trebuie să fie parte din viață emoțională a copiilor. De aceea e important să comunice ritmic, să vorbească, să povestească despre școală și altele, în așa fel încat părintele să rămană sprijin pentru copil. Ne bucurăm să derulăm pentru a doua vară la rand acest proiect, împreună cu Salvați Copiii Romania„, a declarat Victor Ştefan Ivaşcu, Împuternicit Inspector General Poliţia de Frontieră Română.

Activitățile fac parte din campania de informare Rămâi aproape de copilul tău!, derulată de Salvați Copiii în parteneriat cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului şi Adopţie, începând din 2021.

Totodată, în luna august, prin intermediul a 40 de programe locale ale organizaţiei destinate copiilor cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate, vor avea loc activități susținute de informare și suport pentru părinți reîntorși în țară, persoane în grija cărora au rămas copiii, din comunităţile respective, și specialişti din instituţii locale.

„Lucrăm de peste 10 ani cu copiii care rămân în grija rudelor, în centrele noastre educaționale. Sunt copii ale căror nevoi emoționale sunt acute și de aceea am demarat acest program de informare și consiliere a părinților, în punctele de trecere a frontierei, pentru a-i ajuta să înțeleagă de ce și cum pot menține comunicarea sănătoasă cu copiii lor, chiar și atunci când sunt nevoiți să lucreze în alte țări”, a explicat Gabriela Alexandrescu, Președinte Executiv Salvați Copiii România.

Servicii destinate protecției copiilor cu părinții plecați în străinătate

Amploarea fenomenului copiilor cu părinții plecați la muncă în străinătate face necesară dezvoltarea unei rețele de servicii specializate destinate acestor copii. Organizația Salvați Copiii a creat astfel de servicii, adresate atât copiilor, cât și părinților lor și persoanelor în grija cărora au rămas copiii, începând cu anul 2010. Peste 12.500 de copii şi 8.200 de adulţi, persoane în grija cărora au rămas sau părinți, au beneficiat până acum de servicii de intervenție directă. Peste 127.000 de persoane, părinți, copii și specialiști, au fost informate cu privire la impactul negativ pe care plecarea părinților îl are asupra copiilor rămași acasă şi la obligațiile ce le revin părinților la părăsirea țării.

https://www.glsa.ro/povestile-sfasietoare-ale-copiilor-abandonati-pentru-un-trai-mai-bun-incep-la-frontiera-ramai-aproape-de-copilul-tau/

//////////////////////////////////////////

Sindromul copilului abandonat- Cine ne iubește copiii?            

Multe familii nu pot supraviețui decât dacă și mama lucrează. Dar oamenii trebuie să fie conștienți că dezvoltarea emoțională a copilului este probabil să fie afectată dacă se abandonează copilul la 2 până la 12 săptămâni. Tot mai mulți psihoterapeuți asistă zilnic la rezultatele severe ale „deficitului mamei”. Atunci când un bebeluș nu are voie să formeze o legătură sigură cu o mamă iubitoare în primii săi ani cruciali de viață, daunele pot fi ireversibile – cu atât mai puțin decât daunele cauzate bebelușilor care nu obțin suficiente vitamine B, C sau D. Lipsa de vitamina I (Iubire!). Se poate manifesta în lupta pe tot parcursul vieții cu anxietatea, depresia, dependențele și tulburările de abuz. Pentru copii, timpul este dragoste. Ei simt ipocrizia când părinții proclamă: „Te iubesc, dar nu am timp pentru tine”.

„Aveam 28 de ani când s-a născut primul meu copil și m-am simțit norocoasă să pot rămâne acasă timp de patru ani cu ea. Totuși, în timp ce am iubit-o cu drag, am suferit de singurătate, precum și de lipsă de stimulare intelectuală și independență financiară. Astfel, după șapte ani, după ce s-a născut cel de-al doilea copil, am găsit un serviciu de predare la o școală de zi, lângă casa mea, timp de trei ore în fiecare dimineață. Am dat cea mai mare parte a salariului meu către o „bunică iubitoare”, pe nume Lori, care nu a făcut altceva decât să-l giugiulească și să se joace cu el. Mi-a fost bine să mă îndepărtez – aveam nevoie de structura pe care mi-o oferă doar învățarea. Dar când s-a născut al treilea copil, doi ani mai târziu, am văzut că îmi lipsește rezistența fizică și emoțională pentru a fi atât un profesor bun de școală de zi, cât și o mamă bună. Pur și simplu nu sunt una dintre acele super-femei super-eficiente, foarte organizate, energice, care ne-ar plăcea tuturor. Așa că am trecut la educația adulților de seară, care a fost mult mai puțin solicitantă, dar a oferit interacțiunea pe care mi-o doream” … este povestea unei tinere mamici.

Sunt numeroase povești dureroase atunci când mamele care lucrează spun: „Nu am timp să-mi iubesc copiii. Sunt pe o bandă de alergare, alergând pentru a ține pasul cu toate cerințele, încercând să rămân cu un pas înainte de temuta criză nervoasă. Da, lovesc și strig mult; sunt prea copleșită pentru a fi răbdătoare sau creativă”.

Cum vor învăța copiii lor să iubească dacă nu au experimentat niciodată iubirea? În timp ce mamele care lucrează tind să sufere de supra-stimulare, mama casnică se poate simți sub-stimulată și izolată, ceea ce este, de asemenea, dureros. Este posibil să se uite invidios la vecinii ei bine îmbrăcați, care pleacă de acasă pentru o zi plină de provocări sau cel puțin la interacțiunea socială a adulților. Poate crede că avansează intelectual și economic în timp ce se află în impas, în imposibilitatea de a-și îndeplini potențialul intelectual sau creativ. Ea poate fi invidioasă pe avantajele financiare și pe puterile de luare a deciziilor oferite femeilor care pot decide singure ce să facă cu câștigurile lor.

Dragostea a devenit o marfă rară. Într-adevăr, fiind mamă casnică nu garantează sănătate emoțională a celor mici. Dacă mămicile de acasă sunt deprimate sau dependente de faptul că trebuie să facă ceea ce văd ca treburi plictisitoare și repetitive, își vor transmite furia în sute de moduri subtile și nu atât de subtile. Și mamele care supra-răsfață și protejează excesiv pot, de asemenea, să crească niște copii deloc echilibrați, care habar nu au cum să spele o farfurie sau să-și dea seama de soluții la problemele lor. Cu toții trebuie să găsim o cale care să ne satisfacă propriile nevoi fără să sacrificăm bunăstarea copiilor noștri.

Dar este tragic faptul că școlile noastre nu oferă nicio pregătire pentru maternitate și că meseriei de maternitate nu i se oferă respectul și gloria pe care o merită pe bună dreptate. Deși suntem înzestrați cu toate instinctele și capacitățile minunate ale maternității, de ce ar trebui să ne abandonăm bebelușii imediat după naștere? Este o problemă de dezbatere dacă bebelușii au nevoie de iubirea mamelor lor? De ce cred oamenii că nu contează cine îngrijește sau hrănește un copil? Contează foarte mult! Un copil este deja legat emoțional de mama sa din pântece, atașat de vocea și ritmurile inimii sale. Atunci când o mamă privește cu dragoste în ochii bebelușului și este frecvent în contact vizual cu el, ea îi construiește un sentiment de încredere în sine și în capacitatea lui de a iubi și a fi iubit. În zilele noastre, mama obișnuită care lucrează are un „program ucigaș” care merge cam așa:

„Alarma sună la 6 dimineața. Trebuie să aduc trei copii, inclusiv un copil în vârstă de 6 săptămâni, să merg la școală și să fiu acolo până la 8 dimineața. Încerc să pompez laptele în baie, dar asta înseamnă să renunț la ora prânzului, așa că mă apuc de gătit. Ajung acasă între 2 și 3 după-amiaza, în funcție de diversele activități de la școală, încerc să dorm o oră în timp ce copiii se joacă singuri, dar cei doi mai mari se luptă adesea, ceea ce mă trezește. Trebuie apoi să le gătesc, să îi hrănesc, să le fac baie, apoi să curăț casa, lecții pentru a doua zi și discuțiile cu părinții care sună să se consulte cu mine. Apoi mă prăbușesc în pat. Soțul meu se plânge că nu mai sunt persoana fericită care eram. Sunt extrem de încordată încât nu mă pot relaxa și atât de obosită încât vreau doar să fiu lăsată în pace”.

Studiile au arătat că, atunci când o nouă mamă știe că va reveni la muncă în câteva săptămâni de la naștere, evită să se lege de copil pentru a diminua durerea despărțirii atunci când îl va lăsa în grija unei terțe persoane. Deoarece îngrijitorii știu, de asemenea, că acesta este un aranjament pe termen scurt, ei evită să devină implicați emoțional. Atunci când o mamă își reia copilul în brațe după muncă, el poate să nu știe cine este ea și ar putea să o privească cu apatie sau spaimă, pe care o poate lua ca semn de respingere. Și-a petrecut ziua învățând cum să nu se conecteze, să nu plângă sau să se întindă pentru confort, pentru că nu există confort pentru a fi obținut. În timp ce unii vor vedea apatia ca un semn că este un copil „bun”, acest model poate împiedica capacitatea sa de a se conecta mai târziu, ca adult. În timp ce mulți oameni pot face față acestui stil de viață și rămân bine reglați emoțional, pentru mulți, este tragic, crud și inuman.

În plus, deși este o necesitate economică care îi obligă pe mulți să lucreze, sunt prezente alte nevoi, cum ar fi dorința de a scăpa de haosul și cererile nesfârșite ale casei și, de asemenea, de a găsi împlinirea creativă și intelectuală. Multe mame caută să lucreze pentru a fi într-o atmosferă structurată care să ofere un sentiment de competență și control, care poate lipsi de acasă, mai ales dacă nu se simte apreciată sau adecvată.

Înainte de căsătorie, multe femei își supraestimează abilitățile și le promit cu blândețe viitorilor soți că pot lucra cu siguranță full-time, fără să-și dea seama cât de dificil este să jonglezi munca și familia sau cum e să lași un copil bolnav cu un străin. Cele mai bune eforturi sunt făcute la locul de muncă, unde se simte apreciată și răsplătită. Până când ajunge acasă, este probabil să fie epuizată și copleșită de nevoile copiilor ei. Nici o mamă nu-și poate ține copilul într-o manieră relaxată și plină de iubire sau poate participa la dialogul copiilor mai mari atunci când este epuizată și distrasă de nevoia de a cumpăra, de a găti, de a curăța și de a face alte mii de treburi.

Astfel, nu este de mirare că mulți „orfani emoționali” ajung să crească supărați și nefericiți. Aceasta este o consecință naturală a unei vieți care nu lasă loc iubirii. Mamele cu sindromul „burnout” și copiii cu sindromul „copilului abandonat” prezintă simptome familiare celor care au fost acolo.

Sindromul mamei „burnout”:

Resentiment: Cum se simte o mămică care lucrează când aude plânsul copilului noaptea, deoarece îi este foame, că-i apar dinții sau suferă de o infecție a urechii? Știind că nu va putea să funcționeze a doua zi fără somn, îl poate liniști cu mângâierile iubitoare care îl ajută să se simtă calm și în siguranță? Și va avea răbdare să răspundă cu drag la cerințele copiilor săi după o zi lungă la serviciu sau îi va certa pentru că își va face viața și mai grea cu cerințele și mizeria lor?

Anxietate: Femeile care lucrează, cu copii mici, au cel mai înalt nivel de hormoni de stres din lume. Privarea de somn (mai puțin de 7 ore) crește nivelul cortizolului, în timp ce vitamina B este redusă prin utilizarea cofeinei și a zahărului – stimulatoare rapide de energie. Adăugați la aceasta femeia care lucrează în panică, care se descoperă, sau situațiile când copilul este bolnav. Sistemul nervos al unei femei este mai sensibil decât cel al unui bărbat, iar producerea excesivă de hormoni de stres și proteine ​​C-reactive dăunează inimii și altor organe în timp. Nu este de mirare că din ce în ce mai multe femei suferă atacuri de cord în această epocă frenetică.

Vinovăție și rușine: auzim cu toții povești despre „superwomen” care gestionează locuri de muncă cu normă întreagă și familii numeroase și încă sunt calme, au case fără pată, sunt implicate în evenimente comunitare și distrează numeroși oaspeți. Cele care nu muncesc se pot simți ca niște ființe plictisitoare în comparație, incapabile să își îndeplinească obiectivele intelectuale sau potențialul creativ, în timp ce mamele care lucrează – iritabile și dezorganizate – se simt rușinate că nu pot atinge statutul de superwoman sau că copiii lor au tulburări emoționale, sau sunt rebeli și sunt adesea blamate de societate pentru aceste probleme.

Sindromul copilului abandonat:

Anxietate: Apropierea maternă dezvoltă sistemul nervos și creează valoare de sine și încredere în oameni. Mai târziu în viață, acei copii abandonați dezvoltă adesea dependențe și tulburări de anxietate, cum ar fi tulburarea obsesivă obligatorie și pot fi paranoici, nesiguri și neîncrezători. (Un rezultat al acestei generații „necondiționate” ar putea fi numărul mare de persoane single, dintre care multe nu au idee ce înseamnă să fii iubit și să menții o relație amoroasă pe termen lung cu o altă ființă umană?).

Depresie: Bebelușii plâng când sunt lăsați singuri pentru perioade lungi de timp. Lipsa de atingere și atenție poate duce la un sentiment de nedemnitate și tristețe de-a lungul vieții. Mesajul nerostit când părintele renunță la copil este: „Nevoile tale nu sunt importante. Nu contezi cu adevărat”. Copiii își trag propriile concluzii pe baza experiențelor lor; bebelușii abandonați învață să creadă: „Nu trebuie să fiu demn de iubire dacă nimeni nu mă iubește”. (Ar putea fi acesta un motiv pentru care prescripțiile pentru stabilizatorii stării de spirit au crescut cu 4000% în ultimii 10 ani?).

Agresiune: Mulți copii devin răi și rebeli în încercarea lor de a atinge un sentiment de putere și de a câștiga prețioase picături de atenție. Nu le pasă ce cred alții și nu au fost instruiți să împărtășească, sau să aibă grijă, sau să respecte sentimentele altora. Copiii mici sunt adesea lăsați în grija fraților mai mari care resimt pierderea libertății și recurg la cruzime pentru a-i determina pe frații lor mai mici să coopereze. Nu există niciun înlocuitor pentru iubirea mamelor! Uităm de Calitate versus Cantitate. Copiii au nevoie de calmare atunci când sunt în suferință, nu la ore programate. Cine își va face timp și efort pentru a insufla trăsături de caracter pozitiv copiilor noștri, a-i învăța să se auto-rețină, să-i învețe să împartă, să-și susțină drepturile, să se ocupe de emoții intense, să planifice viitorul și să găsească soluții non-violente la probleme ? Cine îi va proteja de abuzatori în școli și cartiere? Nu baby-sitter-ul!

Ce poți face?

Destinul a ales să îți ofere un copil. Poți alege să-ți asumi responsabilitatea pentru el sau ea:

Rămâi acasă cel puțin primele 6 luni din viața copilului, care pune bazele viitoarei sale sănătăți psihice și fizice.

Zâmbește mult! Mamele fericite, indiferent dacă lucrează sau nu, au copii mai bine echilibrați emoțional.

Încearcă să găsești un loc de muncă part-time, astfel încât să nu stai departe de casă mai mult de patru ore pe zi.

Muncește de acasă. Poți lucra independent sau poți începe o afacere online?

Când petreci timp cu copiii, bucură-te de ei! Oprește telefonul între 5-8 p.m. Pretuiește-ți timpul cu ei. Arată interes pentru lucrurile de care le pasă. Spune-le și arată-le că ei sunt prioritatea ta în viață.

Redu-ți standardele materiale. Nu ai nevoie de îmbrăcăminte de marcă, dar, sperăm, vei avea copii mai sănătoși.

Dacă lucrezi, nu pleca din nou seara devreme la cursuri sau evenimente sociale. Așteaptă până când copiii adorm. Au nevoie de prezența ta pentru a se simți iubiți.

Implică-ți soțul. Femeile sunt mult mai fericite, chiar dacă lucrează, dacă soții lor sunt parteneri adevărați, care ajută la treburile și la creșterea copiilor.

Iubirea a devenit o marfă rară. Fie ca toți să facem tot posibilul pentru a ne oferi nouă și copiilor noștri respectul, aprecierea și sprijinul de care avem cu toții nevoie.

https://inaschool.ro/sindromul-copilului-abandonat/

///////////////////////////////////////

Incredibil! De ce ajung românii din Diaspora sclavi pe plantații

Despre soarta românilor plecați în afara țării pentru a câștiga mai mulți bani s-au scris pagini. De cele mai multe ori, situațiile sunt aceleași – muncă brută, plătită la negru. Confederația Naţională a Antreprenorilor Mici şi Mijlocii (C.A.P.I.M.E.D. România) atrage atenţia cu privire la faptul ca românii din Diaspora nu sunt informaţi de către autoritățile române cu privire la consecințele noilor modificări ale legislației fiscale şi nici cu privire la pericolele la care se expun atunci când sunt racolați de către „caporali” când aleg să lucreze „la negru“ în Italia. „Sunt peste 3,5 milioane de români în Italia, din care statul român recunoaște doar 1,5 milioane. Datele statistice nu reflectă realitatea, pentru că românii care ajung să muncească la negru nu își declară domiciliul în Italia, iar cei care ajung sclavi pe plantațiile din Sicilia – nu este o figură de stil, ci crudă realitate! – nu le pot cere voie celor care i-au sechestrat, să meargă să-și declare reședința în zone care-i privează de libertate”, a declarat Carmen Luminița Andrei, președinte C.A.P.I.M.E.D. România.

Sunt zeci de mii de români în Italia care ar putea depune mărturie oricând că în ultimii ani, niciun material de informare nu a ajuns la ei. Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor românilor din Italia, în ultimii trei ani, Confederația C.A.P.I.M.E.D. România a încercat, fără nicio șansă, să obțină finanțare pentru proiecte care i-ar fi putut ajuta, atât cu informații cât și cu suport juridic, medical, material și moral. „Doamna ministru Natalia Intotero nu a văzut cum arată o femeie violată și bătută până la comă, abandonată pe o plantație din Sicilia. Sunt sute de cazuri. Femei, dar și copii, bărbați si bătrâni lăsați la porțile spitalelor, care nu beneficiază de îngrijire medicală. În fața tuturor acestora, autoritățile române închid ochii și se limiteaza doar la a face declarații politice, finanţând spectacole, festivalul iei și al cârnatului tradițional, petreceri cu manele și alte acte nonculturale, doar pentru a arăta că „le pasă”. Nu le pasă! Iar asta pot confirma românii aflați în sclavie, în Italia. Statul român se preface că nu știe că un român ajuns la muncă în Italia, care-și declară reședința fiscală, mai aduce cu el cel puțin doi, care nu-și găsesc imediat un loc de muncă și, drept urmare, nu declară nimic. De aici rezultă numărul de trei ori mai mare de români care se află în Italia față de cel oficial”, mai declară președintele C.A.P.I.M.E.D. România, Luminița Andrei Carmen.

Potrivit unui comunicat al C.A.P.I.M.E.D., dacă am face bilanțul ultimilor trei ani, am constata că milioane de euro s-au cheltuit anual, fără rezultate, pe proiecte la care sunt abonați doar câțiva colaboratori apropiați ai celor aflați la guvernare – indiferent de partid – în timp ce cazurile concrete de abuzuri, violuri, sechestrări, chiar şi omucideri nu au fost cercetate de autoritățile române. „C.A.P.I.M.E.D. România s-a implicat în soluționarea multor astfel de cazuri, fără fonduri, fără finanțare, cu ajutorul unor medici și avocați italieni. Toate acestea, în timp ce oficialii români s-au plimbat, după fiecare scandal mediatic, iar în urma plimbărilor lor în Italia au rămas fotografii frumoase și câteva comunicate sau declarații de presă, ca exercițiu de imagine. Femeile violate pe plantațiile italienilor, bătute și sechestrate, puse la muncă silnică, zi-lumină, nu sunt fetele frumoase care zâmbesc în pozele cu oficialii din România! Ceea ce fac autoritățile din România este în primul rând o ofensă adusă milioanelor de români din Diaspora, ale căror voturi vor să le câștige toți cei care vor intra în curând în campanie electorală, doar cu declarații de presă, cu selfie-uri și exerciții de imagine!

Mai mult decât atât, C.A.P.I.M.E.D. România condamnă prezumtivul proiect de lege despre care s-a vehiculat în spaţiul public, care prevede că se pot confisca banii românilor trimişi în ţară dacă nu sunt justificaţi cu documente, în caz contrar Statul român considerându-i infractori. În acest sens, C.A.P.I.M.E.D. România cere un răspuns ferm din partea Guvernului României, în special de la ministrul pentru Afacerile Externe, ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Premierului României, dar şi Preşedintelui României (în calitate de garant al Constituţiei), deoarece se încalcă grav un drept constituţional al românilor din Diaspora, şi anume articolul 17, care prevede dreptul acestora de a fi protejaţi de Stat“, transmite președintele C.A.P.I.M.E.D. România.

https://www.telegrafonline.ro/incredibil-de-ce-ajung-romanii-din-diaspora-sclavi-pe-plantatii

////////////////////////////////////

Drama unei familii de basarabeni deportate în Siberia: „Chinul lui Hristos a fost…”

 

Zeci de mii de familii din Basarabia au trăit adevărate drame în perioada deportărilor. Fraţii Feodora Filimon şi Grigore Tanasevici, din Ghetlova, Orhei, au acceptat să răscolească prin amintiri şi au retrăit încă o dată momentele triste de acum mai bine de 70 de ani.

Onisim Tanasevici, capul familiei, a fost primarul comunei Ghetlova în perioada administraţiei române. Odată cu venirea sovieticilor, represaliile au urmărit întreaga familie. În 1941, a fost deportat Onisim Tanasevici, iar peste câţiva ani au luat drumul Siberiei şi ceilalţi membri ai familiei.

„Tata a fost judecat pentru că era primar pe timpul românilor. L-au dus în Siberia, în Irkutsk. E greu de spus. El a fost dus în Chişinău mai întâi. A stat în Puşcăria nr. 1, cea mai mare din Chişinău. Acolo era greu de tot. Murdărie mare şi puţină mâncare. Puşcărie, ce vreţi. Şi de acolo l-au dus în Siberia”, mărturiseşte fiul acestuia, Grigore Tanasevici.

Mai bine de şapte ani, apropiaţii l-au crezut mort pe Onisim Tanasevici.

„Eu mă gândeam că el nici nu mai este pe lume. Mulţi ani nu am primit nicio scrisoare. Nu i-au dat voie să scrie de acolo. După mulţi ani a venit prima scrisoare, pe o bucată mică de hârtie, semnată Tanasevici Onisim. Mama a primit scrisoarea. Ne-am mirat. Tata este pe lume. Este în lagăr. A stat vreo 12 ani. Când a venit ordin să-i elibereze, a venit acasă”, mai povesteşte Grigore Tanasevici.

În 1949, agenţii NKVD au revenit după restul familiei.

„Eram acasă toţi. A venit poliţia. Să ne ridice. Mama nici nu ştia ce să zică. A tăiat găini. Aşa au rămas găinile. Nu a luat nimic”, îşi aminteşte Feodora Filimon.

„Eram la prăşit. Şi au venit doi să mă anunţe că am scrisoare de la părinţi. Când am venit acasă, mama se pregătea să plece. Plângea. Au venit vecinii să ne petreacă. Şi eu am făcut ce am făcut şi am fugit”, mai spune Grigore Tanasevici.

Feodora Filimon, care avea nouă ani, a fost deportată, împreună cu sora Valentina şi mama Alexandra, în Siberia. Chinurile îndurate în copilărie i-au rămas în memorie până astăzi.

„Ne-au dus la Călăraşi. Cum stăteau chibritele, aşa ne-au pus şi pe noi. Eu era să mor. Mama a încercat să iasă până la uşă. Dar nu aveai unde, nu se mişca nimic. Ne-au urcat într-un tren. Am mers 12 zile. Doamne fereşte ce era. Mureau oamenii, îi aruncau nici nu se uitau… Mama căra apă dintr-un iaz la 60 de grade de frig. Spărgea gheaţa şi umplea butoiul cu apă. Acolo era gheaţă multă. Cât intra în căldarea aceea, până la butoi îngheţa şi căldarea. Chinul lui Hristos a fost… Venea acasă. Nici nu ştiu cum mai vedea ea, săraca”, îşi mai aminteşte Feodora Filimon.

În memoria celor deportaţi, nepoţii familiei Tanasevici au ridicat un monument în centrul comunei Ghetlova, raionul Orhei. Represaliile staliniste au îngenuncheat sute de mii de basarabeni, majoritatea reprezentanţi ai elitei societăţii, în perioada anilor 1940 – 1953. Deşi istoria consemnează trei mari valuri de deportări, datele arată că familii de basarabeni au fost ridicate şi între cele trei valuri.

Material realizat de Doina Salcuţan, reporter TVR MOLDOVA.

https://tvrmoldova.md/deportarile-rana-basarabiei/video-drama-unei-familii-de-basarabeni-deportate-in-siberia-chinul-lui-hristos-a-fost.%E2%80%9D/

////////////////////////////////////////

 

Gabriel Liiceanu: Dacă vom continua așa, nu am nici o îndoială că mergem în linie dreaptă către dispariția noastră ca nație Interviu

 

 

E-Mail

magda.gradinaru

MAGDA GRĂDINARU

Gabriel Liiceanu: Dacă vom continua așa, nu am nici o îndoială că mergem în linie dreaptă către dispariția noastră ca nație

Acest articol face parte din proiectul

INTELECTUALI FAȚĂ CU ISTORIA

realizat cu sprijinul

Konrad-Adenauer-Stiftung

În România în care Legea Educației vrea mai degrabă să acopere plagiate și să adâncească disparitățile sociale, libăriile sunt patrii mici, citind poate cea mai potrivită descriere a țării, făcută de Gabriel Liiceanu, care a semnat apelul intelectualilor către ministrul Cîmpeanu: nu pentru că aștept ceva de la instituțiile statului actual, ci pentru că nu trebuie lăsați în pace în exersarea discreționară a puterii.

Dacă vom continua așa, nu am nici o îndoială că mergem în linie dreaptă către dispariția noastră ca nație. Pentru că dacă aceia ce ne guvernează sunt troglodiți, hoți de diplome, impostori, ajunși în posturi-cheie prin contra-selecție și clientelism, ei nu vor înțelege niciodată raportul care există între urgisirea culturii și educației și starea de decădere a unui popor. Cum să sprijine cartea oameni care n-au deschis o carte în viața lor? Cum să sprijine școala oameni agramați? Este firesc ca ei să se recunoască într-o populație care arată asemenea lor. Căci altfel cum de am ajuns să discutăm despre deschiderea unui spațiu dedicat cărții ca despre un act de eroism?

Prilejul micului dialog cu Gabriel Liiceanu a fost deschiderea unei noi librării Humanitas, chiar pe Lipscani, în centrul Capitalei, vineri, de la ora 16:00, când va susține și o conferință de presă.

Domnule Gabriel Liiceanu, deschideți o nouă librărie Humanitas, pe Lipscani. Să începem de aici: cum se împacă o nouă librărie cu statisticile care ne spun că românii cumpără puține cărți? Sfidați statistica sau aveți încredere că suntem suficienți cei care citim?

Nici una, nici alta. Cred că orice afacere este o împletire de idealism și pragmatism. În cazul magazinului Humanitas–Takumi de pe Lipscani, idealismul arată așa: nu cred că numărul de cititori dictează numărul librăriilor care se deschid, ci numărul librăriilor care se deschid dictează în final numărul cititorilor.

În comunicatul dat pe Facebook Humanitas, m-am referit la o vorbă a lui Saint-Exupéry, „Ctitorește iubirea de turnuri în pustie”. Și spuneam: „Ridică turnuri în ciuda pustiei. Să spunem și noi, așadar: «Deschide librării!» Populează pustiul. Cititorii vor apărea.” Riscul face parte din viața oricărei firme.

Cum arată pragmatismul: Din cele trei etaje ale magazinului de pe Lipscani, unul este ocupat de mii de produse ale artei și meșteșugurilor tradiționale japoneze. Se pare că Takumi, care în japoneză înseamnă „artizanul”, este în clipa de față cel mai mare și mai rafinat magazin de cadouri japoneze din Europa.

Cărțile din librărie beneficiază, așadar, de o plasă de siguranță înainte de a face saltul mortal în propria lor gratuitate.

În câteva luni, lumea va descoperi că există acest loc în care poți găsi cadouri ideale pentru orice ocazie. În octombrie-noiembrie vor sosi trei noi transporturi din Japonia care vor diversifica masiv oferta de artizanat japonez. Și, automat, toți cumpărătorii de cadouri pentru iarnă vor străbate și etajele de cărți.

Generația mea s-a maturizat cu cărțile pe care le edita Humanitas în anii 1990, erau anii jurnalelor – Eliade, Cioran, Monica Lovinescu și tot așa. Ce credeți că e astăzi important să citim? În fond, așa cum spunem despre jurnalist că face selecția știrilor relevante, și editorul este un astfel de paznic, al cărților care vor forma un public.

Și în acest caz funcționează perechea idealism-pragmatism de care vă vorbeam: există, la un pol al portofoliului editorial, autori gen Paulo Coelho, Emmanuel Schmitt, Isabelle Aliende etc., există cartea practică (Sanda Marin, Simona Tivadar etc.) și, la celălalt pol, există Homer, Herodot, Platon, Tucidide, traducerea ediției ebraice a Vechiului Testament, Vergiliu, Seneca, Marc Aureliu, Machiavelli, Montaigne, Martin Heidegger, Schopenhauer, Ezra Pound, Joyce, Musil  etc., publicați în ediții de lux.

Aceștia din urmă, care constituie marea cultură a lumii, n-ar putea apărea fără primii. Și există, desigur, și marile cărți ale culturii care sunt totodată best-seller-uri. A se vedea miracolul Marc Aureliu, ale cărui Gânduri către sine însuși au depășit 30.000 de exemplare.

Ce e important să citim astăzi? Gustul meu merge tot mai mult către cărțile care ne fac să înțelegem ce e cu specia umană, cum a apărut ea, ce a devenit, cum conviețuim și cum vom dispărea. Așadar literatură, istorie, biologie, filozofie politică, jurnale… În general, tot ce onorează rațiunea înțelegătoare – singurii pe lume care-o avem.

Cred că fiecare librărie din lanțul librăriilor Humanitas are o personalitate. Care e personalitatea magazinului „livresco-artizanal”de pe Lipscani?

Da, așa e. Fiecare pune în joc un raport cu spațiul, cu lumina, cu timpul. Și cu un public al ei.

Librăria Humanitas de la Cișmigiu se desfășoară, cu cei 250 de metri ai ei, pe orizontală. Tot interiorul se oferă dintr-o privire, deja din stradă, grație unor enorme vitrine. E ca o tipsie.

Cea de pe Lipscani e total opusă. Are 350 de metri dispuși pe trei etaje. E ca o peșteră cu mai multe niveluri. Are frontul la stradă îngust (nici 10 metri), și o adâncime impresionantă, cam de 30 de metri. E ca o vizuină de vulpe, cu două intrări: intri prin Lipscani și ieși pe partea opusă în Șelari.

Etajele te invită la o incursiune, la o descoperire a spațiului, pe care nu-l percepi decât pe bucăți. Lumina vine și ea prin ferestrele largi ale celor două străzi paralele și printr-un luminator de pe acoperiș de toată frumusețea.

Dar, mai important ca orice, e coborârea în timp. În forfota străzii și a centrului comercial (unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei) din urmă cu trei-patru sute de ani. În felul ăsta timpul capătă ființă. Străbați ființa de timp a Bucureștiului.

Librăria aceasta se deschide în București. Avem librării Humanitas în orașele mari. Dar avem și cazul Teleorman, județul fără librării. E un clivaj enorm și definitoriu pentru România. Cum poate ajunge cartea acolo, în urbanul mic, în rural, acolo de unde ne vin statistici îngrijorătoare privind accesul la cultură, notele la examene și așa mai departe?

Răspunsul scurt e: nu poate ajunge prin librării. Poate ajunge prin profesori, prin părinți, prin inițiativele unor oameni luminați, dar nu prin librării.

Ultimele librării deschise de noi au fost în Bistrița și în Brăila. Acolo unde existau semne că oamenilor le era sete și că nu aveau fântâni.

Cu puțin timp înainte, ați semnat un apel adresat ministrului Educației, să revină asupra Legii Educației și să acorde timp unei dezbateri reale. A răspuns cumva ministrul, spunând că semnatarii nu au făcut prea multe fapte de ispravă. Sunt două întrebări aici și le înghesui: care sunt consecințele mari ale Legii Educației, așa cum e ea propusă de ministrul Cîmpeanu, în linie cu România Educată la care ține atât de mult președintele Iohannis și, a doua întrebare, ce înseamnă acest răspuns al ministrului Educației?

L-am semnat nu pentru că aștept ceva de la instituțiile statului actual, ci pentru că nu trebuie lăsați în pace în exersarea discreționară a puterii.

Demult nu ne mai bagă în seamă, deși s-au angajat prin jurământ că vor sluji poporul român. Deocamdată nu pot decât să mă întreb: Cum de nu le e rușine? Chiar vor să ne distrugă țara?

Dacă vom continua așa, nu am nici o îndoială că mergem în linie dreaptă către dispariția noastră ca nație.

Pentru că, dacă cei ce ne guvernează sunt troglodiți, hoți de diplome, impostori, ajunși în posturi-cheie prin contra-selecție și clientelism, ei nu vor înțelege niciodată raportul care există între urgisirea culturii și educației și starea de decădere a unui popor.

Cum să sprijine cartea oameni care n-au deschis o carte în viața lor? Cum să sprijine școala oameni agramați?

Este firesc ca ei să se recunoască într-o populație care arată asemenea lor. Căci altfel cum de am ajuns să discutăm despre deschiderea unui spațiu dedicat cărții ca despre un act de eroism?

Alte articole din cadrul seriei INTELECTUALI FAȚĂ CU ISTORIA

Ce înseamnă

Ce înseamnă că dreapta radicală și ultrareligioasă a fost adusă la putere în Israel: O catastrofă politică cu efecte în toată lumea – Interviu cu prof. Liviu Rotman

Cel mai

Cel mai bun arcaș e cel care nu are nevoie de arc – Interviu Video

Ce mesaj

Ce mesaj au transmis SUA în Taiwan, inclusiv Rusiei și ce vrea China. Suntem pe muchia unui război mondial? Interviu

De ce

De ce înfrângerea cancelarului Nehammer nu e un motiv de bucurie pentru dosarul Schengen. Cât e despre Rusia? Interviu cu istoricul austriac Oliver Jens Schmitt

Ce e

Ce e în spatele deciziei Curții Supreme privind dreptul la avort? Legătura cu bisericile, dreapta radicală și Trump – Interviu

De ce

De ce acum Marine Le Pen are șanse să câștige în fața lui Macron și cât poate conta imaginea braț la braț cu Putin Interviu

Amenințările nucleare

Amenințările nucleare i-au adus un mare deserviciu lui Putin. Urăște atât de mult Ucraina, încât civilii morți nu contează Interviu

Miza este

Miza este neutralizarea lui Trump. Tema Rusiei s-ar putea să revină în competiția pentru președinție Interviu cu Vladimir Tismăneanu

În timp

În timp ce România este foarte secretoasă cu sprijinul acordat Ucrainei, este dornică să comunice foarte tare toate conflictele pe care le are cu Ucraina. De ce? Interviu cu istoricul Cosmin Popa

Thierry Wolton:

Thierry Wolton: România e singura țară în care planul croit de KGB a reușit. România a suferit cel mai mult, suferă și acum (Video)

Citește și:

Putin ca…

Putin ca fantomă a istoriei. Nu am fi ajuns aici, dacă Occidentul nu ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei Interviu cu Gabriel Liiceanu

Liiceanu, despre

Liiceanu, despre România Educată: E ceva mult mai dramatic decât un eşec. Iohannis nu ar putea spune un singur lucru făcut în orizontul acestui proiect

O librărie

O librărie online investește 300.000 de euro în panouri voltaice și devine independentă energetic

Ucraina interzice

Ucraina interzice muzica în limba rusă și cărțile rusești

Gabriel Liiceanu: Dacă vom continua așa, nu am nici o îndoială că mergem în linie dreaptă către dispariția noastră ca nație Interviu

 

Noua variantă rusească de dezmembrare a Ucrainei

E-Mail

victor.pitigoi

VICTOR PIȚIGOI

SENIOR EDITOR

“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Liderii de la Kremlin sunt de mai multă vreme obsedați de felul cum ar împărți prada, în stil curat medieval,  în cazul când ar câștiga războiul cu Ucraina.

Anul trecut fostul președinte Dmitri Medvedev se arăta mulțumit cu anexarea Crimeii și a unor teritorii estice și sud-estice din Ucraina, dar, după câteva luni, publica o hartă mai curajoasă, în care împărțea țara vecină între Rusia, Polonia, Ungaria, România și, mi se pare, Belarus. Ce rămânea era o Ucraină mică, în jurul Kievului.

Acum, ziarul Pravda pubică o nouă variantă, și mai îndrăzneață, unde Rusia își anexează aproape toată țara vecină, inclusiv capitala Kiev, „oferind” doar mici fragmente teritoriale Ungariei și Republicii Moldova.

Astfel, Ucraina rămâne și mai mică, un romb minuscul, cu capitala la Liov și fără ieșire la nicio mare. Întitulat „Viitoarea hartă șocantă a Ucrainei: un ciot fără mare și fără mari teritorii”, articolul prezintă cea mai recentă viziune a Rusiei cu privire la perspectivele statului ucrainean.

Harta, articolul și întreaga tevatură ar porni de la declarația unui înalt oficial al NATO despre posibila negociere de către Ucraina a unor teritorii, în schimbul păcii, declarație corectată ulterior cu explicația că, totuși, doar Kievul poate decide când și în ce condiții se poate încheia pacea.

Pravda ține să sublinieze faptul că, în ciuda revenirii oficialului NATO la declarația sa anterioară, ea „a produs déjà rumoare”.

La Kiev, consilierul prezidențial Mihail Podoliak  a calificat-o drept „ciudată” și capabilă să producă „pierderi pentru democrație”. La Moscova, oficialii declară că, atâta vreme cât se desfășoară Operațiunea Militară Specială (adică războiul), Rusia nici nu se gândește că ar putea conveni asupra vreunui acord cu NATO.

În plus, fostul președinte Dmitri Medvedev, în prezent șeful Consiliului Securității, a etichetat ideea ca fiind „curioasă”, întrucât toate teritoriile ucrainene sunt obiectul unor controverse, aflate în curs.

În orice caz, în viziunea domniei sale, autoritățile Ucrainei vor trebui să abandoneze Kievul, întrucât aici fusese, încă din vechime, capitala Rusiei. Ucraina nu are decât să-și mute reședința, împreună cu întregul aparat de stat, la Liov.

Articolul, ostentativ la adresa NATO, își permite să atenționeze că războiul (respectiv Operațiunea Militară Specială) ar fi fost declanșat ca reacție a Moscovei, după ce Occidentul ar fi ignorant un așa zis „ultimatum” prin care Rusia ar fi somat Alianța să revină la limitele sale de până în 1991.

ASTĂZI PE SPOT:

AUR-ul care

AUR-ul care le convine: cui folosește ca extremismul submediocru să ocupe scena

Exclusiv Satele

Exclusiv Satele românești din Deltă, lăsate fără apărare în fața nebuniei ruse

Ce mutație

Ce mutație stranie ne transformă în sinucigași veseli?

Ziarul mai citează și opinia unui expert militar – colonel în retragere – care lasă de înțeles că nu poate fi vorba despre cedarea de teritorii în baza vreunei înțelegeri și că nu există alt mod de a încheia războiul decât prin depunerea armelor, prin predarea Ucrainei în fața Rusiei.

Doar o predare totală poate satisface pretențiile Rusiei, căreia, și așa, îi vine greu să accepte ideea de a mai avea frontieră comună cu un „vecin atât de nebun cum este cel de la Kiev”.

Susținând noua propunere de împărțire a Ucrainei, articolul pretinde că, în actualele condiții politice, este imperativ necesar ca Ucraina să  nu mai aibă niciun acces la Mara Neagră. Pare incredibil, dar în viziunea autorului doar două state ar trebui să rămână riverane la această mare: Rusia și Turcia.

Ca să justifice cele declarate în articol, Pravda face trmitere la scriitorul rus Igor Pykhalov, care ar fi afirat că este normal ca „fiecare stat să acționeze conform propriilor interese, iar Rusia nu face excepție de la acest postulat”. Propriul interes al Rusiei este acesta: să stăpânească marea, împreună cu Turcia, dar nu cu altcineva. Ca și cum Bulgaria, România sau Georgia nici n-ar exista!

Făcând trimitere la faptul că „Statele Unite au ocupat o jumătate din Mexic și nu intenționează să restituie nimic”, ziarul sugerează că, existând acest precedent, și Rusia ar avea dreptul să ocupe oricât de mult din Ucraina, până la frontierele fostei URSS*).

De altfel, așa-zisele argumente cu care Rusia încearcă să justifice pretenția ei de a ocupa întreaga Ucraină se bazează pe o logică nu numai sofistică, dar și bolnăvicioasă. Delirul „argumentelor” continuă cu afirmația că „granița vestului postbelic al URSS coincide din punct de vedere istoric cu granița de vest a străvechii Rusii, iar Kievul însuși era cândva centrul vechiului stat rusesc”.

Pravda încearcă să concluzioneze susținând că „Țările occidentale – Marea Britanie și Statele Unite – au fost cele care au târât Rusia în conflictul cu Ucraina și, ca urmare, nu au dreptul moral de a decide soarta confruntării (…) Rusia este nevoită să continue până la capăt războiul (Operațiunea Militară Specială) împotriva  celor care l-au provocat și este nevoită să învingă”.

Niciodată nu a fost mai actuală decât acum o veche zicală românească: hoțul strigă hoții.

*) Ziarul se referă la evenimente istorice, petrecute în urmă cu aproape două secole. Este vorba de anul 1836 când Texas declara independența față de Mexic, iar în anul 1845 se integra în SUA, chiar la inițiativa noilor autorități texane, din noul stat independent.

De asemenea, urmare războiului americano-mexican din 1846 – 1848, vaste teritorii ale Mexicului au intrat în componența SUA:  California, New Mexico, Arizona, Nevada, Utah,  precum și o parte din Colorado, Wyoming și Kansas. În cele aproape două secole scurse de atunci, o nouă civilizație s-a dezvoltat pe aceste teritorii în noul context și orice îndoială privind apartenența lor la SUA se izbește de ridicol.

Noua variantă rusească de dezmembrare a Ucrainei

///////////////////////////////////////

Noua ordine mondială a Kremlinului: depopulare, pustiire, prăpăd. Este vizată și România

E-Mail

victor.pitigoi

VICTOR PIȚIGOI

“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

De la o vreme, apare tot mai des în presa rusă aservită o ciudată justificare privind invadarea Ucrainei: atacul a fost, de fapt, o contraofensivă a Rusiei, după ce Vestul a „atacat-o”, prin extinderea bazelor militare NATO tot mai departe spre est.

Ideea halucinantă este aceea că „spețoperația” ar fi legitimă „apărare” a Federației Ruse, în fața „expansiunii” agresive a NATO. Știți cum e asta? Ca în hoțul strigă hoții!

Totuși, pornind de la dreptul Rusiei de a invada un stat numai pentru că nu-i e pe plac, un editorial publicat în ziarul Pravda de duminică, bazat la rândul său pe un articol dintr-un site de limba franceză, avertizează că „spețoperația” ar fi pus deja față în față Federația Rusă și Statele Unite. Rezultatul nu poate fi altul decât prăbușirea Ucrainei și a altor state europene.

Autorul avertizează însă că „SUA nu vor îndrăzni să intre în război direct cu Rusia, după înfrângerea Ucrainei. Asta înseamnă că, pentru continuarea conflictului, vor folosi intermediari.

Candidați la așa ceva par a fi în acest moment Polonia, Lituania, România și Finlanda”.

Despre soarta acestor țări, editorialul opinează că aceasta va depinde doar de ceea ce va hotărî Rusia, în funcție de amenințare. Țara este deja în război cu NATO și nu are motive să-și impună vreo reținere.

Dacă Rusia ar învinge Ucraina – ceea ce autorului i se pare ca și cert, dar nu se confirmă prin realitățile de pe front – atunci articolul prevede următoarele alte ținte:

Polonia pare deja entuziasmată cu privire la o eventuală confruntare cu Rusia. Firește, ar fi o nebunie să se arunce singură în luptă, dar ideea unei puternice coaliții occidentale li se pare liderilor polonezi mai mult decât tentantă.

Cu privire la o eventuală invazie, articolul apreciază că Rusia n-ar avea de gând așa ceva. După ceea ce se petrece în Ucraina, Rusia ar prefera un alt scenariu: ploaia de foc asupra infrastructurii poloneze, pustiirea țării și împrăștierea populației într-un exod masiv, mai spre Atlantic sau chiar dincolo de ocean.

Articolul concluzionează: „Polonia riscă exact soarta Ucrainei – un teren pustiu, depopulat, ruinat și netentant pentru nimeni”.

Lituania n-ar dori să fie atrasă într-o confruntare militară cu Rusia. Dar nici nu se poate abține de la decizii provocatoare, care deranjează Moscova. Provocările însă au o limită, iar pentru Moscova n-ar fi un efort tocmai mare să zdrobească acest mic teritoriu care aparținea cândva imperiului rus.

Articolul se încheie printr-o malițioasă grosolănie, apreciind că Lituania există acum numai prin generozitatea Rusiei, care a cumpărat cândva acest teritoriu de la suedezi.

România ar fi, în opinia aceluiași jurnalist, un fel de berbece, tocmai bun ca să ciocănească NATO în zidul rusesc de apărare.

România prezintă un pericol pentru Federația Rusă doar prin faptul că poate constitui bază de pregătire pentru armatele NATO care s-ar putea desfășura înspre Odesa, pentru a-i împiedica pe ruși să ocupe orașul.

Dar prezintă un pericol și pentru Transnistria, pe care ar apăra-o cu greu cei 2.000 de soldați din garnizoana rusă dislocați acolo și care ar putea fi atacați, în cazul unui război local, cu Republica Moldova.

În oricare dintre aceste scenarii, reacția Rusiei n-ar putea fi alta decât cea din scenariul polonez, respectiv distrugerea întregii infrastructuri a României și transformarea țării într-un teritoriu pustiu, depopulat și ruinat.

Finlanda ar putea împărtăși, pe de o parte, soarta Ucrainei, dar ar putea fi totuși recunoscută, în cazul în care ar adopta o poziție neutră.

Iar poziția neutră s-ar putea fundamenta pe acordul încheiat în 1948 între Finlanda și URSS, acord în care Finlanda își salva suveranitatea, iar URSS își asigura securitatea.

Editorialul mai susține că, „în funcție de evoluția evenimentelor (locația bazelor, lansatoare de rachete), Rusia își rezervă dreptul de a reacționa până la dizolvarea acestui stat nordic”.

Mă înfioară ideea că un stat își permite să amenințe cu dizolvarea un alt stat, după atâtea alte amenințări cu depopularea și distrugerea.

Firește, toate cele de mai sus reprezintă opiniile unui jurnalist rus, preluate, la rândul lor, din opiniile altuia, care le publicase într-un site de limbă franceză. Dar, așa cum scriam și cu altă ocazie, mi se pare improbabil, chiar imposibil pentru un ziar aservit puterii, precum Pravda, să publice asemenea afirmații grave și cu implicații internaționale, fără să fi avut acordul Kremlinului, poate chiar la cel mai înalt nivel.

În opinia mea, este de necrezut să existe undeva pe glob o putere statală care să poată aproba sau măcar agrea amenințarea cu distrugerea și depopularea unor state independente.

În ultima vreme, domnul Putin și camarila de la Kremlin încearcă să ne inoculeze o noțiune despre care nu s-a vorbit până recent: noua ordine mondială. Care noua ordine, dragi tovarăși? Nu este destulă cea deja creată, aprobată de toate țările membre ale ONU, inclusiv cele despre care vorbim?

Nu este destulă ordinea mondială adoptată de înaintașii noștri, după ce au trecut prin experiența unui război nimicitor? Nu este destulă această ordine, în baza căreia păstrăm pacea lumii de aproape opt decenii?

Nu se vede și din satelit că singurul pericol care prejudiciază azi pacea lumii îl prezintă inițiatorii noii ordini mondiale, care își arogă în cadrul acestei ordini dreptul de a distruge, a ucide, a depopula și a trimite milioane de oameni în exil?

Mă întreb, ca un naiv ce sunt, unde este scrisă, unde este publicată, unde este însușită și aprobată de cineva competent respectiva „nouă ordine mondială”?

Mi-e teamă că nicăieri. Poate președintelui rus i se pare cumva că noua ordine mondială înseamnă dreptul Federației Ruse de a invada vecinii, de a nu respecta convențiile internaționale și a-și anexa teritoriile altor state (Doneţk, Lugansk, Zaporojie, Herson și Crimeea). Dacă pe asta contează domnia sa, dacă asta crede că va fi de acum încolo noua ordine mondială, atunci nu poate culege altceva decât disprețul întregii lumi civilizate.

Să-mi fie iertată asocierea, dar până și Hitler, înainte de a pune mâna pe armă, apărând noua sa ordine mondială, a scris-o și a publicat-o în volumul întitulat Mein Kampf. Kremlinul își improvizează ordinea sa mondială, încercând s-o scrie pe genunchi.

Nu cred că state cu galoane grele în ierarhia globală, precum China, India, Regatul Unit, Canada, Brazilia, sunt interesate de o nouă ordine mondială în care jupânul Kremlinului să aibă drepturi asupra altora.

Într-o oarecare măsură, turnesolul a fost deja testat la ONU, în octombrie anul trecut. Atunci a fost supusă votului anexarea unor teritorii ale Ucrainei de către Rusia. Atunci, marea majoritate a statelor a condamnat demersurile domnului Putin, cu excepția a patru state care le-au susținut: Siria, Coreea de Nord, Belarus și Nicaragua.

Siria care e ajutată de Rusia în propriul război, Coreea de Nord – ultima reminiscență stalinistă, Belarus – valetul lui Putin la poarta NATO, iar Nicaragua nu-mi amintește de altceva decât de comedia Doamna Ministru, scrisă de Branislav Nušić, unde un personaj venit din acest stat produce hohote de râs în sala de spectacol.

Bine zice o vorbă românească: ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns.

Noua ordine mondială a Kremlinului: depopulare, pustiire, prăpăd. Este vizată și România

//////////////////////////////////////////

 

(Deocamdata,doar…)Localitățile din România care nu mai au niciun locuitor. Sunt pustii, toate se află în același județ

 

Manolică Anca

Localitățile din România care nu mai au niciun locuitor. Sunt pustii, toate se află în același județ

Localitățile din România care nu mai au niciun locuitor

Efectul depopulării rurale merge mult mai departe decât abandonarea unor sate, ceea ce în sine este adesea un aspect negativ, deoarece afectează atât mediul, cât și calitatea vieții oamenilor. Iată care sunt localitățile din țara noastră unde nu mai locuiește nicio persoană.

Județul din România care are cele la multe localități pustii

Depopularea este o problemă care se adâncește tot mai tare în zonele rurale din întreaga țară. Calitatea vieții pe care o oferă un sat nu pare să îi mai atragă pe români, astfel că aceștia preferă să migreze spre orașe sau, în unele cazuri, direct peste hotare.

Această problemă accentuată din ultimii zece ani este vizibilă în rezultatele recensământului populației și locuințelor care s-a realizat în 2022. Astfel, potrivit datelor, într-un județ din România există nu mai puțin de 16 localități nu au niciun locuitor.

PLAYTECH.RO

A MURIT! Tragedie mare în familia lui Jador: „ERA ÎN COMĂ”

PLAYTECH.RO

Irina Tănase, lovitură FINALĂ pentru Dragnea! Cine e noul ei IUBIT, parcă îi face în…

16 comune nu mai au niciun locuitor

În județul Alba, 16 dintre localități nu mai au niciun locuitor. Este vorba, în principal, de cătune din Munții de Apuseni, dar și de sate din zona de podiș, unde accesul cu mașina se făcea extrem de dificil.

Oamenii s-au mutat la orașe sau, pur și simplu, cei bătrâni care locuiau de o viață acolo au decedat în decursul anilor. Foarte puțini tineri mai sunt atrași de viața la țară, iar aceia sunt pasionați de creșterea animalelor sau agricultură.

Citește și: Primești casă gratis în această localitate din România. Condiția pe care trebuie să o îndeplinești

Depopularea țării va continua în ritm accelerat în acest secol

Cele mai afectate zone sunt și vor fi, în continuare, cele de munte.

Potrivit estimărilor Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), România va avea în 2100 numai 11,9 milioane de locuitori, cu peste 7 milioane de persoane mai puţin decât sunt în prezent. ONU susţine, pe baza unei simulări făcute cu un program informatic, faptul că în 2100 România va avea 11.877.960 locuitori.

Din păcate, chiar și diferența faţă de situaţia din 2022 este uriaşă. În 2030, România va avea 18.306.092 locuitori, în timp ce în 2040, populaţia ar urma să ajungă la 17.306.604 locuitori, cu aproape 2 milioane de oameni mai puțin față de situația actuală.

Citește și: Orașul fantomă din România. De ce oamenii fug când ajung aici: „Nu găsești pe nimeni nici dacă mergi doi kilometri”

Ce se întâmplă cu fix 1 minut înainte să mori. Oamenii de știință au făcut…

„Am zis că n-o iert. Nu credeam că mai e fată mare”. Șumudică, dezvăluiri fabuloase…

De ce A DIVORȚAT Dana Budeanu. Detaliul dureros care S-A AFLAT, nimeni nu ar fi…

Localitățile din România care nu mai au niciun locuitor. Sunt pustii, toate se află în același județ

/////////////////////////////////////////////////////

 

 

Sondaj. CORUPȚIA este văzută de 8 din 10 români drept cea mai mare amenințare la adresa democrației

de EDUARD SEBASTIAN

Fundația Eidos, alături de compania internațională de sondare a opinie publice, Atlas Intel, a realizat două sondaje cu privire la starea democrației în România și Republica Moldova.

Din rezultatele sondajului aplicat în România reiese că 8 din 10 români cred că cea mai mare amenințare la adresa democrației este corupția.

Totodată, sondajul arată că deși democrația este sprijinită ca model guvernamental (79%), românii nu sunt mulțumiți de felul în care ea funcționează (72%).

Corupția (80%), interesele oligarhilor locali (34%), lipsa educației(33%) și globalizarea (26%) sunt percepute ca principalele amenințări la adresa democrației în România, iar controalele existente pentru a preveni abuzurile de putere nu sunt considerate eficiente de mai mult de jumătate dintre respondenți.

Semnal de alarmă

Andrei Roman, fondatorul Atlas Intel, a declarat că „rezultatele sondajului ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru liderii politici și pentru societatea civilă. Chiar dacă opțiunea prodemocrație este copleșitoare atât în ​​România, cât și în Republica Moldova, întrucât marea majoritate a oamenilor înțeleg valoarea democrației și susțin consolidarea instituțiilor acesteia, ei o percep ca fiind disfuncțională și care răspunde slab nevoilor lor.

Corupția și incompetența percepută a clasei politice (în mod surprinzător, acest model fiind mai pronunțat în România decât în ​Rep. ​Moldova), scăderea performanței în sistemul educațional și erodarea imparțialității și profesionalismului trusturilor mass-media sunt provocări cheie care afectează calitatea democraţiei în ambele ţări.

În aceste circumstanțe, riscurile legate de eroziunea democratică sunt în creștere, întrucât actorii politici oportuniști vor încerca în mod inerent să valorifice dezamăgirea generală a populației cu platforme populiste și radicale care ar putea amenința realizările ultimelor două decenii”.

Încrederea românilor

76% dintre respondenți nu cred că instituțiile media din România sunt independente și imparțiale atunci când relatează evenimente și probleme politice, iar când vine vorba de justiție, 40% dintre români consideră că ea a avut un rol important în garantarea și protejarea democrației, dar nu a fost gardianul principal, pe când 30% dintre aceștia percep justiția ca pe o amenințare.

NATO & UE

Alianțele NATO și Uniunea Europeană au în continuare sprijin din partea populației și consideră că acestea ajută la protejarea și consolidarea democrației în România, în contextul în care jumătate dintre aceștia consideră că viitorul democrației poate fi amenințat în viitorul apropiat de o țară străină.

Republica Moldova

Un alt sondaj referitor la starea democrației a fost realizat și in Republica Moldova, în cadrul căruia a reieșit ca aproximativ jumătate din populația țării consideră integrarea în UE un factor esențial în protejarea și consolidarea democrației. Totodată, sondajul arată că 5 din 10 moldoveni consideră Rusia o amenințare la adresa democrației.

Rezultatele sondajului au fost prezentate sâmbătă, 20 mai, la 33 de ani de la primele alegeri libere din România, în cadrul evenimentului de seară, de la Ateneul Român, parte din inițiativa internațională UNFINISHED Democracy.

https://editiadedimineata.ro/sondaj-coruptia-este-vazuta-de-8-din-10-romani-drept-cea-mai-mare-amenintare-la-adresa-democratiei/

///////////////////////////////////////

 

PUSTIIREA României: în trei ani am pierdut peste jumătate de milion de oameni. Un român pleacă din ţară la fiecare 5 minute. CIFRELE dezastrului

Autor: Identitatea Românească

Faptul că România trece printr-o criză demografică nu mai este un secret pentru nimeni, poate mai puţin pentru politicieni.

Academia Română atrăgea atenţia că în 15 ani, populaţia României va ajunge la nivelul atins după încheierea celui de-al doilea război mondial.

De curând, PF Daniel, Patriarhul României, a afirmat că România este o ţară în care înmormântările au depăşit botezurile, din cauza natalităţii scăzute şi a creşterii necontrolate a avorturilor.

Din păcate, ultimele cifre arată că situaţia se agravează pe zi ce trece. Astfel, conform datelor INS, la 1 iulie 2015, populaţia rezidentă a României este 19.535.841, în scădere cu 3% faţă de 2011, data ultimului recensământ.

Concret, ţara noastră pierde un român la fiecare 3 minute şi 19 secunde. În România, cineva se naşte la fiecare 2 minute şi 42 de secunde, dar se moare o dată la 2 minute şi 3 secunde.

Ca şi cum toate acestea n-ar fi de ajuns, migraţia externă îşi spune şi ea cuvântul. România pierde un rezident la fiecare 5 minute şi 27 de secunde. Principalii beneficiari ai acestei situaţii sunt Italia, unde trăiesc cu 5% mai mulţi români decât în 2014, dar mai ales Germania, unde numărul românilor a crescut cu 33%, faţă de anul trecut!

Pe scurt, faţă de 2011, populaţia României a scăzut cu 585.000 de oameni, echivalentă cu dispariţia de pe faţa pământului a populaţiei unui judeţ de mărimea Bihorului!

https://identitatea.ro/pustiirea-romaniei/

/////////////////////////////////////////

România are în continuare cea mai ridicată rată a mortalității în accidente rutiere

 

de Alexandru Monenciu

NEWSLETTER

Eşti curios de ceea ce se întâmplă în lumea auto? Îţi trimitem ştirile zilei direct pe e-mail.

Datele preliminare publicate de Comisia Europeană arată că România rămâne pe primul loc la rata mortalității în accidente rutiere din UE. Anul trecut, țara noastră a înregistrat 86 de decese cauzate de accidente rutiere la un milion de locuitori.

Anul trecut, circa 20.600 de persoane și-au pierdut viața în urma unui accident rutier, în Uniunea Europeană, arată datele preliminare publicate de Comisia Europeană. Această valoare reprezintă o creștere de 3% față de 2021, dar o scădere de 10% comparativ cu anul 2019.

Țara noastră a înregistrat, din nou, un record negativ. Cu 86 de decese, cauzate de accidente rutiere, la un milion de locuitori, România rămâne pe primul loc la rata mortalității în accidente rutiere din UE.

Suntem urmați de Bulgaria, cu 78 de decese și Croația cu 71. La capătul celălalt al topului regăsim țări ca Suedia (21 de decese), Danemarca (26) și Irlanda (31). Media UE a fost de 46 de decese la un milion de locuitori.

Așa cum era de așteptat, 52% din decesele cauzate de accidente rutiere au avut loc pe drumurile rurale. 39% au fost în mediul urban, iar 9% pe autostrăzi.

Șoferii și pasagerii autoturismelor au reprezentat 45% din totalul deceselor cauzate de accidente rutiere.

18% sunt trecute în dreptul pietonilor, 19% în dreptul utilizatorilor de motociclete și mopede, iar 9% în dreptul bicicliștilor.

În săptămânile următoare, Comisia Europeană urmează să prezinte un pachet de propuneri pentru a face drumurile europene și mai sigure. Până în 2030, UE vrea ca numărul deceselor cauzate de accidente rutiere și a accidentărilor grave să scadă cu 50%.

via Economica

https://www.automarket.ro/stiri/romania-are-in-continuare-cea-mai-ridicata-rata-a-mortalitatii-in-accidente-112565.html

///////////////////////////////////////

 

Romania, locul 1 in Europa si 2 mondial la rata de AVORTURI – raport ingrijorator

Demamici.ro

Diana Caciur, redactor

In Romania si Rusia, numarul de copii avortati e mai mare decat numarul populatiei in viata. Tara noastra se situeaza pe primul loc in Europa si pe locul doi in lume la numarul de avorturi. Organizatia Mondiala a Sanatatii a facut publice statisticile ingrijoratoare. 40-50 de milioane de suflete pier in fiecare an, inainte de a se naste. Acest numar inseamna ca zilnic sunt avortati 125.000 de copii.

 

Romania, locul 1 in Europa si 2 mondial la rata de AVORTURI – raport ingrijorator | Demamici.ro

Potrivit informatiilor furnizate de Institutul Allan Guttmacher (2009), tarile cu cea mai mare rata a avorturilor, din lume, sunt:

1. Vietnam 83,3 avorturi /1000 femei
2. Romania 78 /1000
3. Cuba 77 / 1000
4. Federatia Rusa 68,4 / 1000
5. Belarus 67, 5 / 1000

Intre anii 1958 si 2008 s-au inregistrat 22.178.906 avorturi, un numar mai mare decat cel al populatiei in viata. Cele mai multe avorturi s-au facut in anii 1964, ’65 si ’66.

 

Romania, locul 1 in Europa si 2 mondial la rata de AVORTURI – raport ingrijorator | Demamici.ro

In Romania, 1 din 3 copii conceputi este avortat. Asta inseamna ca zilnic se fac 400 de avorturi, iar anul 100.000 de suflete mor fara a cunoaste cu adevarat viata. Din pacate lipsa de educatie sexuala ne plaseaza si pe primul loc in topul tarilor in care cele mai multe adolescente (12-19 ani) raman insarcinate.

Jumatate dintre aceste fete aleg sa renunte la sarcina. Rata alarmanta a avorturilor se resimte si in rata scazuta a natalitatii. Dupa Germania si Japonia, Romania ocupa antepenultimul loc la natalitate.

Citeste si:

ROMANIA, LOCUL 3 IN EUROPA LA NUMARUL DE NASTERI PRIN CEZARIANA! CE SPUNE ORGANIZATIA MONDIALA A SANATATII VIDEO | DEMAMICI.RO

UN COPILAS DE 14 ZILE A MURIT DUPA CE PARINTII L-AU PUPAT PE GURA! MAMA INDURERATA A TRANSMIS UN MESAJ DISPERAT TUTUROR PARINTILOR | DEMAMICI.RO

A FOST INFECTAT CU STAFILOCOC AURIU SI A FACUT SEPTICEMIE! DARIUS S-A STINS LA O LUNA DE VIATA. ANCA A DEVENIT MAMA DE INGERAS: „NU EXISTA DURERE MAI MARE PE LUME. AM CREZUT CA MOR SI EU ATUNCI, CU EL” | DEMAMICI.RO

https://www.demamici.ro/romania-locul-1-in-europa-si-2-mondial-la-avorturi-demamici-ro/

///////////////////////////////

Încă un băiat de bani gata, drogat, a ucis cu mașina doi tineri și a rănit alți trei

De Andrei Paraschiv

Potrivit Poliției Constanța, în jurul orei 05.25, pe DN 39, în apropierea localității Vama Veche, un accident de circulație a curmat două vieți.

Polițiștii deplasați la fața locului au constatat că Vlad Pascu, în vârstă de 19 ani, a condus mașina pe DN 39, sub influența stupefiantelor, și a intrat într-un grup de pietoni, care se deplasa pe carosabil.

În urma accidentului rutier, au decedat la fața locului o tânără de 20 de ani și un tânăr de 21 de ani. De asemenea, au mai fost răniți doi tineri, de 19 ani, respectiv 20 de ani și o altă tânără, de 20 de ani.

Ulterior producerii accidentului, șoferul a părăsit locul accidentului, fiind depistat de polițiști, la scurt timp, în stațiunea Vama Veche.

 

Vlad Pascu e fiul unor oameni de afaceri în domeniul imobiliarelor:  Mihai Pascu și Miruna Pascu.

https://www.curentul.info/actualitate/inca-un-baiat-de-bani-gata-drogat-a-ucis-cu-masina-doi-tineri-si-a-ranit-alti-doi/#comment-33648

/////////////////////////////////////////

(Daca se pocaia,inger vesnic si sfant ramanea…) Turnătorul Bălăceanu-Stolnici a dat Securității planul casei unui prieten care lucra la Europa Liberă

De Alexandru Panait

CITEȘTE ȘI Mârlănie cu ștaif: Bălăceanu Stolnici o omagiază pe Ana Aslan, după ce ani la rând a turnat-o la Securitate

Concret, investigatorii CNSAS au anunțat, oficial, că: „Domnul Constantin Bălăceanu –Stolnici, fiul lui Grigore și Lucia-Ștefania, născut pe 7.07.1923, în București, a fost colaborator al poliției politice comuniste. Decizia nr. 2371/28.08.2007 a rămas definitivă și irevocabilă prin necontestare.“

„Laurenţiu” a fost un turnător valoros pentru Securitate, el folosindu-se de relaţiile personale pentru a intra în casele oamenilor importanţi pe care-i cunoştea, pentru a-i turna, bineînţeles, mai bine. Una din victmele sale, probabil nu singura, fostul director de la „Europa Liberă”, Vlad Georgescu, la care a fost în casă în calitate de oaspete. Cu ce a răsplătit „Laurenţiu” ospitalitatea lui Vlad Georgescu? Cu un raport amplu la securitate privind nu numai discuţia avută cu directorul de la „Europa Liberă”, ci şi planul casei în care locuia Georgescu împreună cu familia sa, în cazul în care securiştii ar fi avut vreodată nevoie de el. E posibil să fi avut nevoie, având în vedere că Vlad Georgescu a decedat în 1988, în condiţii nu tocmai clare, existând bănuieli de iradiere .

CITEȘTE ȘI Banii Securității – în punga lui Bălăceanu-Stolnici la schimb cu turnătoriile despre Ana Aslan și Casa Regală

Dar doar nu vă imaginați că Dunca are vreo problemă cu trecutul lui Stolnici?

https://www.curentul.info/actualitate/turnatorul-balaceanu-stolnici-a-dat-securitatii-planul-casei-unui-prieten-care-lucra-la-europa-libera/

///////////////////////////////////////////////

 

Generaţia Marii Uniri exterminată în gulagul comunist

Iuliu Maniu (1873-1953)

Organizator şi participant la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România. A fost apoi ales preşedinte al Consiliului Dirigent (guvernul de tranziţie al Transilvaniei până la 4 aprilie 1920), fruntaş al Partidului Naţional Român, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc (din 1926), preşedinte al Consiliului de Miniştri (1928-1930). Între 1938 şi 1944, se manifestă ca ferm opozant faţă de regimurile de esenţă totalitară ce s-au succedat în fruntea ţării: autoritarismul carlist, legionarismul şi dictatura militară a lui Antonescu. Joacă un rol important în preliminariile şi actul de la 23 august 1944, devenind într-o primă etapă ministru fără portofoliu în primul cabinet Sănătescu. După preluarea puterii de către comunişti la 6 martie 1945, aceştia şi-au propus distrugerea lui Iuliu Maniu şi a PNŢ, consideraţi ca principal obstacol în calea comunizării României.

În iulie 1947, partidul este scos în afara legii, iar Maniu, Mihalache şi ceilalţi conducători sunt arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. În etate de aproape 75 de ani la data arestării, Maniu este condamnat, la 11 noiembrie 1947, la temniţă grea pe viaţă pentru „înaltă trădare şi spionaj în favoarea anglo-americanilor”. Este întemniţat întâi în penitenciarul Galaţi, iar din august 1951 la Sighet. Aici va fi exterminat la 5 februarie 1953 şi aruncat într-o groapă anonimă.

În Occident, s-a aflat despre moartea lui Maniu, ca şi despre cea a lui Dinu Brătianu, abia în octombrie 1955. Radio „Europa Liberă” a redat atunci emoţia profundă pe care această veste a trezit-o în străinătate. Salvador de Madariaga, preşedintele Internaţionalei Liberale, declara: „Maniu a murit în închisoare. Brătianu a murit în închisoare. Regimului care se laudă cu cinism şi ipocrizie că este eliberatorul popoarelor i-a fost atât de teamă de Maniu, s-a temut atât de mult de Brătianu, încât a trebuit să-i îngroape de vii pentru ca poporul să nu le mai audă vocea”. Paul Reynaud, fost prim-ministru al Franţei, deplângea „aceste timpuri în care libertatea oamenilor a dispărut de pe o jumătate a feţei pământului. Figura lui Iuliu Maniu – spunea el – se înalţă, ca una din cele mai măreţe, printre rezistenţii Europei. Maniu a fost unul dintre creatorii Naţiunii Române. A luptat întreaga viaţă pentru libertatea popoarelor. A pierit odată cu libertatea”.

Iuliu Hossu(1885-1970)

Episcop greco-catolic de Gherla (din 1917) şi apoi de Cluj-Gherla (din 1930), militant pentru Unire, este cel care a citit la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia „Proclamaţia de Unire cu Ţara”. Membru al Consiliului Dirigent, a făcut parte din delegaţia care a prezentat Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand, la Bucureşti. Senator de drept în Parlamentul României. După Dictatul de la Viena, rămâne în Transilvania ocupată de horthyşti, protestând în numeroase rânduri împotriva represiunii la care era supusă populaţia românească, dar şi cea evreiască, de către autorităţile maghiare.

Arestat la 28 octombrie 1948, va rămâne privat de libertate timp de 22 de ani, trecând prin diverse închisori şi locuri de domiciliu obligatoriu. Între 25 mai 1950 şi 4 ianuarie 1955 a fost închis împreună cu alţi 50 de preoţi şi episcopi greco şi romano-catolici în penitenciarul Sighet. I s-a stabilit apoi domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat, întâi la mănăstirea Ciorogârla, apoi la mănăstirea Căldăruşani. Grav bolnav, a murit la 28 mai 1970 la spitalul Colentina din Bucureşti. În martie 1969 Papa Paul al VI-lea îl declarase cardinal „in pectore” al Bisericii Catolice.

Silviu Dragomir (1888-1962)

Istoric, participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 şi secretar al acesteia, profesor la Universitatea din Cluj, membru titular al Academiei Române (1928), fost ministru de Stat, apoi ministru al Minorităţilor; autorul unor importante lucrări despre istoria Europei de Sud-Est, despre legăturile dintre ţările române în epoca medievală, despre revoluţia de la 1848 din Transilvania, precum şi al monografiei conducătorului acesteia, Avram Iancu.

Arestat la 1 iulie 1949, a fost internat la Sighet în mai 1950 pe timp de 24 luni, detenţia fiindu-i „justificată” abia peste un an, prin Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat în 1955, a trăit la Cluj, până la moartea sa, în 1962.

Ioan Lupaş (1880-1967)

Istoric, participant la Marea Adunarea Naţională de la 1 decembrie 1918, demnitar în Consiliul Dirigent, deputat în Parlamentul României, ministru în mai multe guverne interbelice, membru corespondent al Academiei Române (1914), apoi membru titular (1916), preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române (1932-1935), fondator, alături de Alexandru Lapedatu, al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920); lucrări fundamentale despre istoria Transilvaniei.

Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559/1953. A fost eliberat la 5 mai 1955.

Ion Nistor (1876-1962)

Istoric şi militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naţionale de la Cernăuţi care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat Actul Unirii. Profesor la Universităţile din Viena şi Cernăuţi, rector al Universităţii din Cernăuţi, profesor universitar la Bucureşti, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii şi, în final, al Cultelor şi Artelor.

Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.

Mihai Popovici (1879-1966)

Demnitar în Consiliul Dirigent, fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc, ministru – succesiv – al Lucrărilor Publice, al Finanţelor, de Interne şi al Justiţiei.

Arestat la 21 august 1947, pentru „activitate intensă în Partidul Naţional Ţărănesc”, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.

George Grigorovici (1871-1950)

Membru fondator al Partidului Social-Democrat din Bucovina, deputat în Parlamentul austro-ungar înainte de 1918, a militat pentru unirea Bucovinei cu România. Preşedinte al CC al PSDR (1936-1938).

După instaurarea regimului comunist, liderii social-democraţi, care se pronunţaseră în 1921 contra transformării mişcării social-democrate în partid comunist, printre care a fost şi Grigorovici, au fost arestaţi. A murit în închisoarea Văcăreşti la 18 iulie 1950.

Ion Mihalache (1882-1963)

Combatant în primul război mondial, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”, învăţătorul Ion Mihalache înfiinţează după Unire Partidul Ţărănesc, care prin fuziunea cu Partidul Naţional din Transilvania formează în 1926 Partidul Naţional Ţărănesc. Mihalache participă în guvernele din anii 1928-1933 ca ministru al Agriculturii şi ministru de Interne. Împreună cu Iuliu Maniu se opune dictaturii regale şi Frontului Renaşterii Naţionale, când PNŢ este dizolvat.

După război se opune sovietizării ţării, fiind arestat în iulie 1947, după înscenarea de la Tămădău, şi condamnat în noiembrie la muncă silnică pe viaţă. După regimul exterminator din penitenciarele Galaţi şi Sighet este transferat în 1955 în arestul Ministerului de Interne, unde refuză orice fel de tranzacţie cu anchetatorii. Transferat în închisoarea de la Râmnicu Sărat, moare, la 5 martie 1963, după 16 ani de detenţie, la vârsta de 81 de ani.

Pantelimon Halippa (1883-1979)

Publicist şi om politic, vicepreşedinte (1917) şi preşedinte (1918) al Sfatului Ţării de la Chişinău, promotor al Unirii cu România, ministru al Basarabiei în mai multe guverne de după 1918, ministru al Lucrărilor Publice, al Comunicaţiilor, al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, senator şi deputat (1918-1934), membru corespondent al Academiei Române (1918).

Arestat în 1950 şi întemniţat la Sighet fără a fi judecat, a fost predat în 1952 autorităţilor sovietice, care l-au condamnat la 25 ani muncă silnică. A fost readus în ţară, fiind de astă dată închis la penitenciarul Aiud până în 1957.

Ilie Lazăr (1895-1976)

Doctor în Drept al Universităţii din Cluj. La sfârşitul războiului, organizează împreună cu alţi fruntaşi români administraţia românească în comitatul Maramureş, organizează Gărzile Naţionale şi reprezintă Maramureşul la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, apoi însoţeşte delegaţia ardelenilor la predarea actului Unirii la Bucureşti. După 1918, a fost deputat, membru în delegaţia permanentă a Partidului Naţional Ţărănesc, organizator al gărzilor ţărăneşti „Iuliu Maniu”, şef al organizaţiilor muncitoreşti centrale.

În timpul dictaturii carliste a fost internat în lagărul de la Turnu (Vâlcea), iar în timpul celei antonesciene la Târgu Jiu. Arestat prima oară la 27 mai 1946, a fost condamnat la 7 luni închisoare corecţională, pentru „omisiunea denunţării complotului”, în procesul „Mişcării Naţionale de Rezistenţă”, fiind eliberat condiţionat la 8 decembrie 1946. Implicat în „înscenarea de la Tămădău”, este arestat a doua oară, la 14 iulie 1947. Anchetat la Ministerul de Interne, a refuzat orice cooperare cu cei care-l anchetau. A fost condamnat la 12 ani temniţă grea, în procesul conducătorilor Partidul Naţional Ţărănesc, pentru „complot în scop de trădare” (noiembrie 1947). Încarcerat la Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat, Periprava, a fost eliberat abia la 9 mai 1964. După eliberare a trăit la Cluj, unde a murit în 1976.

Ion Flueraş (1882-1953)

Lider al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1926-1938). A fost reţinut timp de 3 luni, în 1945, de către autorităţile comuniste pe motiv că a răspândit „manifeste interzise”. A fost rearestat în iunie 1948 şi condamnat la 15 ani temniţă grea pentru „crimă de înaltă trădare”. A murit în închisoarea Gherla la 7 iunie 1953.

Gheorghe I. Brătianu (1898-1953)

La 18 ani, după ce debutase ca elev în „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu se înrolează voluntar, având consimţământul scris al tatălui său, Ion I.C. Brătianu, şi pleacă pe front. În 1917 este rănit în luptele de pe Valea Trotuşului şi trimis în spatele frontului. În 1918 revine pe frontul din Bucovina şi este rănit din nou.

Studiază istoria la Paris, trece prin arhivele de la Geneva şi Napoli, obţine doctoratul sub îndrumarea lui Nicolae Iorga şi, mai târziu, a lui Ferdinand Lot. După performanţe istorice strălucite devine la 30 de ani membru corespondent al Academiei. În noiembrie 1940 condamnă public asasinarea de către legionari a magistrului său, Nicolae Iorga. Va deveni în anul următor, la 1 martie, director al Institutului de Istorie Universală fondat de acesta cu câţiva mai înainte. În 1943 devine membru al Academiei Române.

În 1947 i se stabileşte arest la domiciliu în Bucureşti, str. Biserica Popa Chiţu, unde revizuieşte şi termină patru din lucrările sale de istorie. În 1948 este exclus din Academia Română.

În mai 1950 este arestat fără mandat şi dus la penitenciarul Sighet, unde va muri în 1953. Memoriile unui coleg de suferinţă spun că, în închisoare, Brătianu desenase pe un perete un plan de istorie universală.

Opera lui Gheorghe Brătianu, fragmentată în scrierea ei de război şi întreruptă definitiv de anii de detenţie, este una din cele mai obiective şi convingătoare pledoarii despre unitatea poporului român în spaţiul carpato-pontic.

Aurel Vlad (1875-1953)

Promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Naţional Român şi apoi fondator şi fruntaş P.N.Ţ., ministru al Finanţelor, ulterior al Cultelor şi Artelor. Arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, la 75 ani, a fost internat fără forme legale la Penitenciarul Sighet, unde a murit la 2 iulie 1953 . Pedeapsa administrativă i-a fost majorată după moarte cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953.

Daniel Ciugureanu (1885-1950)

Fruntaş al Partidului Naţional Moldovenesc şi unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Independente Moldoveneşti, apoi ministru de stat, reprezentând Basarabia, în patru guverne interbelice. Arestat la 5/6 mai 1950, ar fi murit – potrivit memoriilor lui C.C. Giurescu – la 6 mai 1950, la Turda, în timpul transportării foştilor demnitari spre penitenciarul Sighet. Potrivit evidenţelor fostei Securităţi, a decedat la 19 mai 1950, în penitenciarul Sighet, actul de moarte fiindu-i întocmit abia în 1957.

Sever Bocu (1874-1951)

Om politic şi ziarist bănăţean. Studii la Academia Comercială din Viena şi Hautes Études din Paris. A fost unul dintre promotorii activismului politic în susţinerea cauzei naţionale în Banat. În perioada primului război mondial s-a ocupat de organizarea detaşamentelor de voluntari pentru a lupta împotriva Imperiului austro-ungar. Ia parte, la Paris, la tratativele care au premers Conferinţa de Pace, aducând argumente de ordin politic, social, etnic, demografic în favoarea unirii Banatului istoric cu România.

Din 1921 este deputat în parlamentul României din partea PNR; unul din fruntaşii PNŢ din Banat în perioada interbelică. La alegerile din noiembrie 1946 devine singurul deputat al PNŢ din judeţul Timiş-Torontal, dar va refuza să participe la lucrările Parlamentului în semn de protest faţă de falsificarea scrutinului. Este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 şi încarcerat la Sighet, unde a şi murit la 21 ianuarie 1951. Certificatul său de deces a fost emis abia la 20 iulie 1957.

Ghiţă Popp (1883-1967)

Om politic şi publicist transilvănean, cu studii de Drept la Viena şi Budapesta. În 1915, condamnat la muncă de Curtea Marţială din Cluj pentru că a cerut guvernului de la Bucureşti intrarea în război pentru eliberarea Transilvaniei şi Banatului. Se înrolează în armata română şi contribuie la formarea regimentelor de voluntari români dintre prizonierii armatei austro-ungare aflaţi în Rusia.

Participant cu drept de vot la Marea Adunare de la Alba Iulia. Trimis de Consiliul Dirigent la Paris, ca ziarist, pe lângă misiunea română de la Conferinţa de Pace. Deputat în Parlamentul României în perioada interbelică, este apoi delegat în august-septembrie 1944 la Moscova, în Comisia de Armistiţiu. Este condamnat în ianuarie 1948 la 10 ani de închisoare pentru „insurecţie armată”. După ce execută pedeapsa este internat alţi 5 ani în domiciliu obligatoriu la Lăteşti, în Bărăgan.

Onisifor Ghibu (1883-1972)

Pedagog, doctor în filosofie şi pedagogie la Jena, militant pentru Unire, demnitar în Consiliul Dirigent, profesor la Universitatea din Cluj, unul dintre fondatorii şcolii de pedagogie româneşti; lucrări privind istoria învăţământului, membru corespondent al Academiei Române (1919).

După o primă arestare în 1945, este rearestat la 10 decembrie 1956 şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională pentru că „a întreprins acţiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958.

Zenovie Pâclişanu (1886-1957)

Teolog greco-catolic, istoric, secretar al Marii Adunări Naţionale de la 1 decembrie 1918, membru al Comisiei de încheiere a Concordatului cu Vaticanul, consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru problemele Ardealului, membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, membru corespondent al Academiei Române (1919) Arestat la 6 decembrie 1949, eliberat în 1953 şi rearestat în aprilie 1957, a murit în arestul „A” MAI Bucureşti la 31 octombrie 1957, cu o săptămână după condamnarea sa la 12 ani temniţă grea (recursul declarat a fost respins la 15 săptămâni după moarte).

Emil Haţieganu (1878-1959)

Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, fruntaş al Partidului Naţional Român şi apoi al P.N.Ţ., ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, apoi ministru de stat, reprezentând Transilvania, în guvernele naţional-ţărăniste. Din ianuarie până în noiembrie 1946 ministru fără portofoliu, reprezentând P.N.Ţ., în guvernul Petru Groza.

Arestat pentru „activitate P.N.Ţ.” la 6 noiembrie 1948, a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru „sabotaj”. Internat la Sighet pe timp de 36 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 638/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 671/1953. Eliberat la 15 iunie 1955.

Iosif Jumanca (1893-1949)

Membru al Partidului Social Democrat din Transilvania, membru al Consiliului Naţional Român Central (1918) şi al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920), deputat în Parlamentul României. În 1921 s-a pronunţat împotriva aderării Partidului Socialist Român la Internaţionala a III-a.

Arestat de autorităţile comuniste, a murit la Jilava în 1949.

Iuliu Moldovan (1882-1966)

Medic, demnitar în Consiliul Dirigent al Ardealului, membru corespondent al Academiei Române (1920), fruntaş P.N.T., fost subsecretar de stat la Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, director al „Astrei” (1932-1947), profesor universitar la Cluj, întemeietorul şcolii de Igienă şi Sănătate publică din Cluj; lucrări despre sistemul sanitar românesc.

Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia M.A.I. nr. 334/1951; pedeapsa majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.A.I. numărul 559/1953. Eliberat la 5 iulie 1955.

Citeste si articolele:

Analiza dictaturii comuniste (XLV)

Analiza dictaturii comuniste (XLIV)

Analiza dictaturii comuniste (XLIII)

Analiza dictaturii comuniste (XLII)

Analiza dictaturii comuniste (XLI)

Generaţia Marii Uniri exterminată în gulagul comunist

/////////////////////////////////////////////’

 

 

Despre patrihoţii care ne-au guvernat (citeşte „furat”) după 1989 (II)

Citat Andrei CaramitruSă-i dăm Berceanului ce este al lui Bercean

Prin alegerea (în 2004 – n.m.) prefectului Maramureşului, Ioan Buda, în Camera Deputaţilor, postul lui este vânat acum (în decembrie 2004 – n.m.) de Pamfil Bercean. Fost liberal, Bercean trece senin la democraţi (la Partidul Democrat = PD = PDL, n.m.), unde ocupă (ocupa în 2004 – n.m.) funcţia de vicepreşedinte al organizaţiei judeţene. Între ghearele lui, Marinel Kovacs, actualul (din decembrie 2004 – n.m.) preşedinte al Consiliului Judeţean Maramureş, pare un popândău înşfăcat de un lup bătrân.

Ultima însărcinare a lui Bercean este aceea de preşedinte al Euroregiunii Carpatice. A preluat-o la cheie de la fostul euromahăr Ioan Dulfu. Până acum (până în decembrie 2004 – n.m.), Euroregiunea Carpatică n-a produs decât cerbi, urşi, lupi şi păstrăvi. În curte la partid, euroregiunile cresc la tot pasul.

Să-i dăm Dulfului ce este al Dulfului şi lui Bercean ce este al lui Bercean. Dulfului o să-i dăm o nuia peste spinarea aia de răpitor pervers de euroregiune, iar lui Bercean, două nuiele. Pentru stricăciunile lui repetate, Dulfu a trebuit să demisioneze din funcţie, cu un an înainte de termen.

Pentru daunele pe care se pregăteşte (se pregătea în decembrie 2004 – n.m.) să le facă încă de pe acum, Bercean este gata demisionabil, încă dinainte de a se apuca serios de treabă. Când se apucă de treabă, înseamnă că Bercean s-a pus pe rele şi e bai. Când nu se apucă, înseamnă că face încurcături.

Noi o să vorbim acum despre ce face Bercean când zice că s-a pus pe treabă. Euroregiunea Carpatică înseamnă fonduri nerambursabile şi licitaţii imposibil de controlat. Din aceste licitaţii, Bercean face bani pe care îi investeşte în societatea lui personală, Ceramar.

Deşi produce aproape exclusiv pentru export, societatea nu are niciodată lichidităţi. Uneori, nici de salarii. Îl are, în schimb, pe Bercean. Şi mai are fonduri nesecate pentru dividendele vicepreşedintelui Bercean. Şi a mai avut şi pentru camapania electorală a Partidului Democrat din Maramureş.

Partidele sunt nişte euroregiuni mici şi şmechere, cu dinţi mari şi ascuţiţi. Ele sug vârtos şi produc ficţiuni. Una dintre cele mai periculoase ficţiuni pe care le-a inventat euroregiunea democrată este Pamfil Bercean. („Academia Caţavencu”, nr. 681/2004)

 

Citeste si articolele:

 

Despre patrihoţii care ne-au guvernat (citeşte „furat”) după 1989

De ce Ion Iliescu nu este judecat pentru crimele de la Mineriada din iunie 1990?

Cum au sprjinit, în 1999, patrihoţii lui Vadim Tudor, şi nu numai, hoardele minereşti montate pe distrugerea României

Cum a fost Valea Jiului jefuita de teroristul Cozma Miron

Minerii, hoarda care a devastat Romania in anii 1990

 

 

 

Despre patrihoţii care ne-au guvernat (citeşte „furat”) după 1989 (II)

///////////////////////////////////////////

Testamentul din morgă. Eugen Ionesco, despre mărturisitorul Remus Radina: ”unul dintre eroii sau sfinții epocii noastre. Un martir voluntar”

Podul Memoriei

Maria Cenușă

Istoricul Flori Bălănescu amintește, pe Facebook, că s-au scurs 9 ani de la trecerea la Domnul a regretatului Remus Radina, ofițer de carieră, fost deținut politic și mărturisitor esențial al temnițelor și lagărelor de exterminare comuniste.

Titlul volumului său memorialistic – ”Testamentul din morgă” – pleacă de la o brutală experiență directă: Remus Radina a fost închis în morga penitenciarului Gherla, în mai 1958.

”Nouă ani de la plecarea lui Remus Radina (1924-2012), ofițer de carieră, fost deținut politic al regimului comunist, luptător consecvent pentru conservarea memoriei, în ciuda condițiilor precare de trai din azilul politic parizian, a bolii și a tuturor oboselilor.

Remus Radina a început scrierea mărturiei despre detenția politică și despre natura criminală a regimului ideologic comunist de ziua independenței Statelor Unite, pe 4 iulie 1978, la Paris.

În scurta Prefață, Eugene Ionesco îl numește ‹unul dintre eroii sau sfinții epocii noastre. Un martir voluntar, care nu renunță nici la credința sa, nici la ceea ce îi dictează conștiința›; ‹Mă înclin înaintea curajului lui Remus Radina și-l invidiez de a fi îndrăznit totul›.

Titlul cărții nu este o găselniță ca atâtea altele, chiar a fost închis în morga penitenciarului Gherla, în mai 1958”, scrie Flori Bălănescu.

https://www.podul.ro/articol/14342/testamentul-din-morg-eugen-ionesco-despre-mrturisitorul-remus-radina-unul-dintre-eroii-sau-sfinii-epocii-noastre-un-martir-voluntar

////////////////////////////////////

REMUS RADINA – Testamentul Din Morga

 

 

PREFAŢĂ

Arestările politice, detenţiile, temniţele, tortura, masacrele, represiunea, denunţările, tentativele de evadare (dar unde, în această lume odioasă?) au devenit monedă curentă. în faţa ameninţării se răspunde prin laşitate, acceptare, dar de asemenea uneori prin curaj, eroism, sacrificiu. Este ceea ce face Remus Radina, unul dintre eroii sau sfinţii epocii noastre. Un martir voluntar, care nu renunţă nici la credinţa sa, nici la ceea ce îi dictează conştiinţa. „TESTAMENTUL DIN MORGA” nu este o carte literară. Literatura şi stilul frumos sunt pentru timpurile fericite. Cartea lui Remus Radina este o carte mare pe care puriştii o vor găsi simplă, uneori, dar care este o mare mărturie, încă una, vibrantă, simplă pe bună dreptate şi din fericire, adevărată, înalt şi brav omenească, care răscumpără josniciile noastre, slăbiciunile noastre: cine îşi pierde viaţa, o va câştiga; cine crede că o câştigă, o va pierde. Remus a căştigat-o. De fiecare dată când mă găsesc în faţa unui astfel de document, mă întreb cu îndoială şi îngrijorare: eu însumi, într’o situaţie asemănătoare, aş rezista? Mă înclin înaintea curajului lui Remus Radina şi-l invidiez de a fi îndrăznit totul. Eugene Ionesco

CAPITOLUL 1

Motto: „O singură clipă hotărăşte viaţa omului…” (Goethe)

Suntem în anul 1946. România geme sub ocupaţia trupelor sovietice, iar un guvern impus de „pumnul în masă” al lui Vişinski lucrează cu febrilitate pentru consolidarea dictaturii.

De ochii aliaţilor, Ruşii admit alegeri cu mai multe partide politice, care vor avea loc la 19 Noiembrie. Am 22 de ani şi sunt sublocotenent activ de cavalerie, la Cercul teritorial Câmpulung Bucovina. Armata, până acum „marea mută”, va lua parte la campania electorală. La mijlocul lunii Octombrie, sunt chemat de secretarul partidului comunist din jud. Câmpulung Bucovina, Sidorovici, care-mi vorbeşte rar şi categoric: —Te-am chemat din partea tovarăşului Emil Bodnăraş, candidatul nostru în judeţul Câmpulung. Ştim ce fel de ofiţer eşti. Mai ştim că în anul 1943, fiind trimis la şcoala de ofiţeri în Germania, ai refuzat să mai continui şcoala acolo şi te-ai înapoiat în ţară. Intră în partidul comunist şi vei ajunge general! Propunerea lui Sidorovici m’a uluit. I-am replicat: — Bine, dar armata aparţine neamului românesc şi nu unui partid. Uitaţi că eu am depus un jurământ? — Nu e nimic, intri în mod conspirativ! Căutând să-mi păstrez sângele rece şi să câştig timp, l-am întrebat: — Dar cum puteţi primi în partidul comunist oameni care nici nu vă cunosc doctrina? Vor fi aceştia devotaţi? — Este cam adevărat, îmi răspunde Sidorovici. Iată o importantă carte de doctrină comunistă, citeşte-o cât mai repede şi vino la mine! Apoi mi-a înmânat „Anti-Duhring”, de Friedrich Engels. Am plecat de acolo ca un om beat, cu convingerea că o mare primejdie pluteşte deasupra capului meu. Peste câteva zile, pe data de 21 Octombrie, toţi ofiţerii şi subofiţerii din garnizoana Câmpulung sunt chemaţi la un meeting electoral, în sala de spectacole a liceului „Dragoş Vodă”, din localitate. Meetingul este prezidat de către colonelul Constantin Ionescu, comandantul politic al Comandamentului 4 teritorial Iaşi. Fusese prizonier în U.R.S.S. şi venise în ţară cu divizia „Tudor Vladimirescu”, una dintre cele două divizii formate de sovietici din prizonieri români. La meeting ia parte şi o unitate din divizia „T.V.” Colonelul Ionescu începe să ridice în slăvile cerului realizările guvernului Petru Groza. El susţine cu insistenţă că armata română este astăzi la loc de cinste. Toţi cei din sală ştiau că acest colonel nu spune adevărul. în realitate, niciodată nu fusese armata ro mână mai umilită ca acum. Amintiri dureroase defilau în faţa ochilor minţii mele, ca într’un film. O revoltă puternică a început să pună stăpânire pe sufletul meu. Eram la vârsta când viaţa nu contează mai mult decât adevărul. în câteva clipe am intuit posibilitatea de a scăpa de presiunile lui Sidorovici pentru a mă înscrie în partidul comunist. Am luat hotărîrea bruscă de a părăsi armata, din care, cu câteva luni în urmă, prin legea cadrului disponibil, fuseseră îndepărtaţi cei mai integri şi capabili ofiţeri. Am luat hotărîrea de a pleca din armată şi fiindcă aveam ferma convingere că la alegerile din 19 Noiembrie

armata va fi folosită pentru oprimarea libertăţii poporului român şi nu voiam să comit această imensă crimă împotriva poporului meu. Nu credeam în alegeri libere şi nici în ajutorul imediat al Americanilor. Americanii distruseseră fascismul german cu ajutorul fascismului sovietic, care încălca cu brutalitate drepturile popoarelor şi drepturile omului. M’am ridicat ca electrizat, împins, parcă, de o mână tainică, şi m’am adresat cu voce puternică colonelului Ionescu: — Domnule colonel, eu nu sunt de acord cu principiile de care este călăuzit guvernul Petru Groza şi, prin urmare, nu mai înţeleg să rămân în armată! Colonelul Ionescu a amuţit. O linişte mormântală pune stăpânire pe toată sala. Inapoia mea, unitatea din divizia „T.V.” mă privea cu o ură care m’ar fi sfâşiat în clipa aceea. Apoi, colonelul Ionescu, bâlbâindu-se, mă întreabă: —Dar ce te-a făcut să spui asta, aici? —Nu suntem în campanie electorală? Principiul libertăţii cuvântului, i-am replicat eu. —Nu e nimic, vom vorbi după meeting!, a adăugat colonelul, pe un ton ameninţător. In sală domnea o atmosferă apăsătoare. Dar o imensă bucurie punea stăpânire pe sufletul meu, bucurie care sfida primejdiile ce mă aşteptau. Clipa aceea, în care am aruncat cătuşele sufletului în faţa celor ce profanau idealurile mele de Român şi militar, avea să-mi hotărască întreaga viaţă. După meeting, sunt luat într’o maşină mică de către colonelul Ionescu şi dus la sediul unităţii mele. Acolo începe o prelucrare insistentă. Colonelul Ionescu încearcă să mă convingă să retractez cele afirmate la meeting şi să nu cer plecarea din armată. Mi-a făcut chiar o confidenţă: la întoarcerea sa din prizonierat, a trebuit să lupte mult pentru a-şi convinge propriul copil de frumuseţea ideilor comuniste. După multe insistenţe, şi-a dat seama că hotărârea mea este de neclintit. Dezamăgit, mi-a cerut cuvântul de onoare că nu voi face propagandă ostilă guvernului Petru Groza, printre camarazii mei ofiţeri şi subofiţeri. I-am răspuns: — Imi dau cuvântul de onoare că nu voi face propagandă ostilă guvernului, timp de şapte zile! Grăbiţi-vă să-mi daţi drumul din armată! A doua zi, pe 22 Octombrie 1946, am înaintat următorul raport comandantului Cercului teritorial Câmpulung Bucovina, colonelul de artilerie Calmuschi: „Am onoare a vă ruga să binevoiţi a aproba îndepărtarea subsemnatului din cadrele active ale armatei, deoarece nu pot accepta principiile de care este călăuzit guvernul de „largă concentrare” democratică, dr. Petru Groza.

Acesta fiind un guvern împletit pe osatura oprimării libertăţii poporului român, vă rog stăruitor să binevoiţi a-mi da aviz favorabil, întrucât prefer să dezbrac această haină pe care am slujit-o cu dragostea fanatică a omului conştient că-şi iubeşte într’adevăr poporul său, decât să o port umilită, sub pecetea abdicării de la marile lupte întreprinse pentru salvarea patriei”. Colonelul Calmuschi, un ofiţer de elită, m’a chemat la el şi mi-a spus: — La ora actuală nu se mai aprobă plecări din armată. Există un ordin în acest sens. Nu este cazul să te pripeşti. Ştiu că eşti şi student la Facultatea de drept. Rămâi în armată, cel puţin până termini facultatea! Văzând că sunt ferm hotărît să părăsesc armata, colonelul Calmuschi mi-a spus că va înainta raportul meu, dar că va propune să nu mi se aprobe plecarea din armată. Apoi a adăugat, spre surprinderea mea: —In orice caz, eu mă simt mai mic decât dumneata! După această discuţie, am luat cartea „Anti-Duhring”, m’am dus la Sidorovici, secretarul partidului comunist, i-am restituit-o şi i-am spus: — Domnule Sidorovici, am ales un alt drum! Sidorovici m’a privit îndelung, fără ură, cu o tristeţe în ochi şi nu mi-a adresat nici un cuvânt. Peste câteva zile a sosit în unitatea mea colonelul de grăniceri Comişel, cel care mai târziu va deveni comandantul Corpului de grăniceri. în această calitate, el va avea ingrata misiune de a lua parte la delimitarea frontierei dintre România şi U.R.S.S., frontieră care tăia trupul Moldovei în două. Auzind de cele întâmplate la meeting, colonelul Comişel m’a chemat şi mi-a spus: — Cum ai îndrăznit să critici guvernul dr. Petru Groza? Eu, dacă eram la meeting, te linşam! — Aş vrea să văd, domnule colonel, cum ar putea un singur om să linşeze pe cineva!, i-am replicat. Apoi l-am salutat, am întors spatele şi am plecat. La ieşirea din birou, mai mulţi ofiţeri m’au întrebat ce s’a întâmplat. Le-am povestit scena, apoi am adăugat: —Ce mişel este acest Comişel! În zilele care au urmat, s’au prezentat la mine mai mulţi foşti prizonieri de război. In calitate de secretar al Comisiei pentru trierea prizonierilor de război, grade inferioare, am întocmit formalităţile de prezentare din prizonierat, pentru aproximativ 500 de foşti prizonieri în U.R.S.S., domiciliaţi în judeţul Câmpulung Bucovina. Declaraţiile acestor oameni te cutremurau: fuseseră luaţi prizonieri, în mare majoritate, după 23 August 1944. Ruşii, cu viclenia lor caracteristică, îi rugaseră să depună armele, pentru a pleca acasă. Dar, după ce iau dezarmat, i-au închis în vagoane de marfă şi i-au deportat în U.R.S.S. Acolo au murit mii şi mii de Români, iar cei care treceau acum prin faţa comisiei erau grav bolnavi sau distrofici, mulţi dintre ei au murit imediat ce au ajuns acasă. Poporul român a învăţat, în decursul zbuciumatei sale istorii, cât preţ se poate pune pe cuvântul Ruşilor! Rămâne să înveţe aceasta şi Americanii!

Pe data de 28 Octombrie, am expediat o carte poştală colonelului Ionescu, prin care-1 anunţam că începând cu acea dată „cuvântul meu de onoare că nu voi face propagandă ostilă guvernului” nu mai rămâne în vigoare. La începutul lunii Noiembrie, mi s’a comunicat că am fost mutat la Regimentul 12 călăraşi, din Bârlad. Colonelul Ionescu intra în acţiune. Mi-am predat lucrările de birou unui camarad, căpitanul de infanterie Gică Popescu, devenit mai târziu preşedintele Federaţiei române de football. Apoi m’am prezentat la Regimentul 12 călăraşi. Aici fusese înlocuit faimosul colonel Slăvescu, supranumit „papa” şi iubit de subalternii săi. El, ca şi ceilalţi ofiţeri de cavalerie, luase o atitudine fermă împotriva imixtiunii comuniştilor în treburile armatei. Intr’un ordin de zi pe care l-am citit ulterior, colonelul Slăvescu ataca pe ofiţerul politic din regiment: „Există ostaşi care reclamă pe comandanţii lor. Mă întreb cum pot exista urechi care să-i asculte. Probabil că sunt de teapa murdară a lor! ” Mai târziu, colonelul Slăvescu va fi închis pentru „înaltă trădare” şi va muri în închisoare. Ofiţerii de cavalerie erau atacaţi de elemente criminale. Un ofiţer din regimentul meu este aruncat într’o fântână. Sublocotenentul Popa, tot din regimentul meu, este lovit cu un fier în cap. Eu sunt mereu urmărit. Inainte de alegeri, toţi ofiţerii şi subofiţerii primesc o sumă de bani. Pe data de 18 Noiembrie sunt chemat telegrafic la Comandamentul 4 teritorial Iaşi. în dimineaţa zilei de 19 Noiembrie 1946, ziua alegerilor, plec cu trenul spre Iaşi. Ajuns în câteva ore la Comandamentul 4 teritorial, sunt condus într’o încăpere şi invitat să aştept. O uşă blocată mă despărţea de secţia de votare. După o oră, văzând că nu mă cheamă nimeni, încerc să ies din cameră, dar rămân înmărmurit: un soldat, cu baioneta la armă şi cu arma îndreptată spre mine, mă opreşte să ies. Eram, deci, arestat! Procedeul colonelului Ionescu era revoltător. Un ofiţer nu putea fi escortat decât de un alt ofiţer, în grad cel puţin egal cu el. Ii spun soldatului: — Anunţă, imediat, că cer să fiu scos la raportul domnului general! în caz contrar, voi comunica alegătorilor din camera vecină cât de libere sunt alegerile! Peste câteva minute sunt chemat la raportul generalului Stănculescu, comandantul Comandamentului 4 teritorial, căruia îi spun: — Domnule general, protestez împotriva modului arbitrar în care am fost arestat! Generalul Stănculescu îmi răspunde:

— Tinere, nu sunt eu vinovat de ceea ce ai păţit! Ţi-am citit raportul şi te-am chemat să te cunosc şi eu. Am crezut că eşti cine ştie ce fiu de moşier, dar văd că eşti un om necăjit, îngrijorat de soarta celor mulţi. Măi băiatule, eşti o picătură într’un ocean! Te vor distruge! Scuză-mă pentru cele ce ai păţit aici! Şi pleacă într’o permisie de şase zile, să mai uiţi de necazuri! Apoi mi-a strâns mâna cu căldură. Intors la Bârlad, am înaintat un raport colonelului Bălăşescu, comandantul Regimentului 12 călăraşi, prin care ceream trimiterea în judecată a colonelului Constantin Ionescu, pentru: 1. Arestarea mea ilegală. 2. împiedicarea de participare la vot. Bineînţeles că acest raport nu a fost luat în considerare.

CAPITOLUL 2

Motto: „Oamenii vor cădea pradă demagogilor”.

(Nietzsche)

Alegerile din 19 Noiembrie, primele şi ultimele alegeri din era comunistă la care au participat mai multe partide politice, treziseră Românilor mari speranţe. Se spunea şi se scria: „Dacă alegerile nu vor fi libere, ele vor fi nule”. Lucrurile păreau clare ca lumina zilei. Toată lumea aştepta cu înfrigurare rezultatul alegerilor. Se ştia că de acest rezultat depindea viitorul poporului român. S’a estimat că peste 80% din cei care participaseră la vot au votat cu partidele istorice: Partidul naţional — ţărănesc, Partidul naţional — liberal şi Partidul social —democrat. Publicarea rezultatului alegerilor a constituit o surpriză unanimă: cifrele erau inversate. Blocul comunist obţinuse o majoritate zdrobitoare, iar partidele istorice, pentru care masele se pronunţau pe faţă, obţinuseră un procentaj nesemnificativ! Deşi falsificarea rezultatului alegerilor era evidentă, în multe secţii de votare măsluitorii fiind surprinşi în flagrant delict, alegerile nu au fost anulate de nimeni. Americanii priveau neputincioşi cum democraţia românească îşi dă duhul sub cizma sovietică. In primul război mondial, Wilson lansase un tulburător ţel de luptă: „să salvăm lumea pentru democraţie”. In cel de-al doilea război mondial, Roosevelt declarase că luptă pentru „supravieţuirea democraţiei în lume”. Ce mai rămăsese din această cauză măreaţă? Poporul român era demoralizat. O nouă dictatură, de o cruzime nemaiîntâlnită, se instaura în această ţară lovită crunt de uraganele istoriei. Profesorul Stere, care fusese închis cu Lenin în închisorile ţariste, redă cuvintele pe care acesta i le spusese în închisoare: „Piară, la urma urmei, 90% din omenire, numai revoluţia mondială să reuşească, cu ajutorul oricui, chiar cu ajutorul tâlharilor de drumul mare”. Oare încălcarea brutală a voinţei poporului român nu înseamnă înaintarea sigură spre ţelul declarat de Lenin? Comparată cu această siluire a voinţei poporului român, „afacerea Watergate” pare un fapt moral. In luna Decembrie am fost chemat la Ministerul de război, la Bucureşti. M’am prezentat la biroul cavalerie.

Şeful biroului, colonelul Cristescu, un bărbat înalt, suplu şi drept ca un brad, m’a primit cu multă prietenie şi m’a felicitat pentru conţinutul raportului prin care ceream plecarea din armată. Apoi m’am prezentat la biroul unui ofiţer magistrat. Acesta mi-a spus că raportul prin care ceream plecarea din armată conţine afirmaţii grave şi că îmi recomandă, pentru binele meu, să retractez aceste afirmaţii. I-am răspuns că nu mă pot întoarce de pe drumul pe care am pornit. Atunci ofiţerul magistrat mi-a comunicat că voi fi judecat de Consiliul superior al oştirii şi că s’ar putea să fiu închis. Printre piesele de la dosarul meu se afla şi cartea poştală pe care o trimisesem colonelului Ionescu la 28 Octombrie. Am revenit la regiment, unde se ştia că urmează să plec din armată. Aceasta m’a salvat de la participarea la o nouă crimă împotriva poporului român. Un escadron din regimentul meu a fost detaşat în gara Tecuci, cu misiunea de a opri pe Moldovenii înfometaţi să plece spre regiunile ţării unde se mai găseau alimente. Se ştie că în Moldova bântuia atunci o foamete apocaliptică, urmare a secetei din anul 1946. Numărul morţilor îndolia întreaga ţară. Regimul comunist nu aducea Moldovenilor alimente şi nu-i lăsa nici să plece în alte regiuni ale ţării, pentru a şi le procura. Cine a ordonat, oare, această crimă de genocid? Nu cumva Stalin? Prea seamănă cu crimele comise de el împotriva oropsiţilor ţărani ruşi! Ca şi ţăranilor ruşi, ţăranilor români li s’a promis pământ. Demagogii au reuşit să amăgească un mic număr de ţărani, care credeau că vor rămâne stăpânii pământului primit prin aşa zisa „reformă agrară”. Fiindcă, vai, în curând ei vor fi obligaţi să „cedeze” statului nu numai acest pământ, ci tot pământul lor! După câteva luni, am fost judecat de Consiliul superior al oştirii, iar pe data de 16 Aprilie 1947, prin înalt Decret Regal, am fost trecut în retragere, prin aplicarea articolului 48, litera h, din legea înaintării în armată. Art. 48, litera h, prevedea că se trece din poziţia de activitate în poziţia de retragere „ofiţerul care s’a dovedit a fi activat într’o asociaţie sau partid politic sau care a întreprins o acţiune politică personală”. Intr’o asociaţie sau partid politic nu am activat niciodată. Refuzasem să dau curs şi insistenţelor lui Sidorovici de a intra în partidul comunist. Din câte am constatat ulterior, nici un ofiţer care s’a înscris în partidul comunist „în mod conspirativ” nu a fost judecat de Consiliul superior al oştirii. Dimpotrivă, toţi aceşti ofiţeri au avut avantaje materiale, unii ajungând până la gradul de general. Raportul prin care cerusem plecarea din armată a fost considerat „o acţiune politică personală”. Am părăsit, deci, armata! Acest deznodământ nu-1 întrezărisem când am păşit cu emoţie pe poarta Liceului militar „D.A. Sturdza”, din Craiova. Armata rămânea pe mâna colonelului Constantin Ionescu şi a altor ofiţeri politici de categoria lui. Dar ce s’o fi ales din acest colonel, care s’a dovedit un comunist atât de înfocat? Am auzit că după anul 1950 a fost condamnat pentru crimă de război. Dar ce ne miră acest fapt? Nu preconiza Lenin înfăptuirea revoluţiei mondiale cu ajutorul oricui? Chiar cu ajutorul tâlharilor de drumul mare! Şi mai ales al demagogilor! Şi poate chiar al teroriştilor! Rămas fără serviciu, am hotărît să fac eforturi pentru terminarea facultăţii. în toamna anului 1947 am susţinut ultimul examen din anul II: dreptul civil, cu profesorul Luţescu. Acest examen l-am pregătit cu cea mai mare atenţie, având şi timpul necesar.

Profesorul Luţescu mi-a cerut să supraveghez pe studenţii anului IV, care dădeau lucrare scrisă la dreptul comparat, într’o jumătate a amfiteatrului unde se ţinea examenul. Printre cei care dădeau lucrare scrisă se aflau şi doi cunoscuţi: locotenentul de cavalerie Ştefan Velea, fost instructor la Şcoala de ofiţeri activi cavalerie, din Târgovişte şi Mihai Sbenghe, fost coleg de liceu. La sfârşit, profesorul Luţescu mi-a propus să frecventez cursurile facultăţii, pentru a colabora cu el. Iam răspuns, cu regret, că nu am posibilităţi materiale. La început, un minim de existenţă îmi era asigurat cu greu de sărmanul meu tată, căruia i se anulase pensia de invalid din primul război mondial. La 30 Decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice, deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul „Victoria”. O manevră asemănătoare încercase Stalin şi în cazul Jugoslaviei. El îi ceruse lui Tito să accepte pe regele Petru, chiar dacă mai târziu îi va înfige un cuţit în spate. Iată morala lui Stalin, care după răpirea Basarabiei şi Bucovinei din anul 1940 fusese denumit „măcelarul din Piaţa roşie”! Iată pe mâna cui dăduse Roosevelt ţările din răsăritul Europei, ţări cu o zbuciumată istorie, dar cu o neastâmpărată sete de libertate! La începutul anului 1948, mi se oferă de către nişte cunoscuţi un post de pedagog la Şcoala normală de învăţători din Craiova, pentru anul şcolar în curs. Nu aveam altă alternativă. Aici am găsit aceeaşi atmosferă sufocantă din armată: şcoala era supusă unui proces de dezintegrare, pentru a se putea înfăptui mai uşor reforma urmărită de partidul comunist. Profesori bătrâni şi de valoare deosebită nu mai aveau nici cea mai mică autoritate asupra elevilor incitaţi la indisciplină. In această perioadă, m’am împrietenit cu maiorul de cavalerie în rezervă Lucian Dimitriu, cu numele conspirativ „MALU”. După rezoluţia cominformului din vara anului 1948, împotriva lui Tito, maiorul Dimitriu mi-a propus să încerc o trecere de frontieră în Jugoslavia, pentru a constata ce posibilităţi există acolo pentru rezistenţa românească. Deşi m’am declarat de acord cu propunerea sa, el a renunţat, pentru moment, la acest plan. Până în toamnă, am pregătit ultimele examene din anul III, dintre care dreptul internaţional public m’a atras în mod deosebit. învăţasem 52 de articole din Charta „Naţiunilor Unite”, ca pe „Tatăl nostru”, fără a omite un singur cuvânt. Preambulul Chartei l-am încrustat cu litere de aur în inima mea şi el îmi va fi de mare folos în viitorul apropiat. Voi face deseori uz, în special de prima parte a preambulului: „Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărîte să salvăm generaţiile viitoare de plaga războiului, care de două ori în decursul vieţii noastre a adus omenirii dureri nespuse şi pentru a reafirma credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în drepturile egale ale bărbaţilor şi femeilor şi în egalitatea tuturor naţiunilor mari sau mici. Şi spre a crea condiţii care să ajute la menţinerea justiţiei şi respectului faţă de obligaţiile ce decurg din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional……….” Acest impresionant preambul aducea accente din preambulul Constituţiei americane:

„Noi, popoarele Statelor Unite, în scopul de a stabili justiţia, şi de a ne asigura nouă şi urmaşilor noştri binefacerile libertăţii…” Venit la Bucureşti la examene, în luna Octombrie 1948, am dus-o foarte greu din punct de vedere material. Locuiam pe Splaiul Unirii, aproape de podul Mărăşeşti, într’o fostă baracă germană, plină de paraziţi. Primeam o masă pe zi, la cantina fabricii „Lemaître”. Am trecut examenul la dreptul internaţional public. Profesorul Nicolae Daşcovici era de o severitate ieşită din comun, dar a ştiut să ne strecoare în suflet dragostea pentru drepturile omului, atât de brutal încălcate în România anului 1948. De la el am reţinut faimoasa frază rostită de preşedintele Franţei, Al. Millerand, după primul război mondial, cu ocazia restituirii Ardealului către România: „O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască, dacă s’a dovedit a fi contrarie dreptăţii”. Tot el ne vorbea cu entuziasm despre ţelurile şi principiile „Naţiunilor Unite”, despre omul „cetăţean al lumii”, despre „dreptul sfânt de azil”. Am luat hotărîrea să aprofundez cândva studiile de drept internaţional. Marile institute de drept internaţional din Occident îmi păreau o lume de vis. Din cauza lipsei de bani pentru plata chiriei, am fost obligat să lucrez ca salahor la construirea unei expoziţii, lângă fostul cinematograf ARO. Condiţiile de lucru erau inumane. Lucram 12 ore, noaptea, cu o pauză la miezul nopţii. Aici mai lucrau ca salahori sute de elevi şi studenţi de la Facultatea de drept şi Academia comercială, într’una din seri, prezentându-ne la lucru, nu am mai fost angajaţi. Se spunea că un post de radio american ar fi criticat faptul că elevii şi studenţii lucrează ca salahori în România. Tinerii erau deprimaţi. Numai că, din lipsă de mână de lucru, constructorii au fost obligaţi să ne reangajeze. Intr’o noapte, un student originar din Banat mi-a spus că Românii trec frontiera în Jugoslavia, unde sunt bine primiţi. Mi-a încolţit gândul să încerc o trecere de frontieră în Jugoslavia, din mai multe motive. In primul rând, voiam să îndeplinesc o dorinţă a maiorului Lucian Dimitriu, care intenţionase să mă trimită în Jugoslavia în cursul verii trecute. Apoi, condiţiile materiale deveneau tot mai grele. Eu nu eram primit în nici-un serviciu, din cauza dosarului politic necorespunzător, şi nu mai puteam continua facultatea, deşi mai aveam un singur an. Atmosfera devenea din ce în ce mai apăsătoare. Arestările se ţineau lanţ. Aşteptam să fiu şi eu arestat, pentru atitudinea deschisă din timpul armatei. Cu câteva zile în urmă, văzusem oprită pe stradă o unitate aparţinând Institutului medico-militar, din Bucureşti. Am recunoscut şi câţiva foşti colegi de liceu. Toţi strigau fără încetare: – Stalin! Stalin! Stalin! Stalin! Stalin!……….. Am rămas uimit de această scenă dezolantă! Ce se întâmplase, oare, în armată, în ultimul an şi jumătate, de când eu o părăsisem, că oamenii se transformaseră astfel? Hotărîrea a fost luată: voi pleca singur, direct la frontieră, cât mai curând posibil, pentru a nu cheltui puţinii bani primiţi după munca istovitoare de salahor. Nu voi povesti planul meu nimănui, din cauza pericolului de trădare, voluntară sau involuntară. Maiorului Dimitriu îi voi comunica din Jugoslavia tot ce voia să ştie.

Voi trece frontiera pe data de 2 Noiambrie 1948, ziua alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Aceste alegeri îmi păreau de o importanţă deosebită şi trecerea frontierei în această zi demonstra simpatia mea pentru această ţară, pe care o consideram, ca Lincoln, „ultima bună speranţă a pământului”. In seara zilei de 31 Octombrie, mergând spre baraca mea, am trecut pe lângă o instituţie, în apropiere de podul Şerban Vodă, care era păzită de un militar. L-am întrebat ce instituţie este, dar a refuzat să-mi răspundă. Aveam să aflu în luna Martie 1950 ce instituţie era: Tribunalul militar Bucureşti, unde aveam să fiu judecat şi condamnat. A doua zi am plecat la gară şi nu m’am oprit până la frontiera româno – jugoslavă.

CAPITOLUL 3

Motto: „Aţi fugit de dracu şi aţi dat peste tată-său!” (Un ţăran român din Banatul sârbesc)

In noaptea de 2 Noiembrie, am trecut frontiera prin regina Comorâşte, din Banat. Am mers mai mult pe bâjbâite şi mi-a fost mai frică să nu fiu capturat de grănicerii români, decât de moarte. Am ajuns la o casă unde nişte ţărani făceau rachiu, în miezul nopţii. M’am oprit în întuneric şi am aşteptat să vorbească. Ţăranii vorbeau sârbeşte şi eram acum sigur că sunt pe teritoriul jugoslav. Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru ajutorul dat. Apoi am explicat ţăranilor, mai mult prin semne, că vin din România şi unul dintre ei m’a condus până în oraşul Vârşeţ. la securitate. Credeam că aici voi fi tratat omeneşte. Cel puţin aşa îmi spusese studentul salahor, la Bucureşti. Am fost condus într’o clădire veche, unde, credeam eu, voi fi găzduit provizoriu. Am intrat într’o cameră, după care o uşă masivă a fost zăvorită în urma mea. Primul contact cu închisoarea este îngrozitor, mai ales când te ştii nevinovat. Şocul produs de acest contact nu este departe de cel descris în versurile lui Radu Gyr:

Taică, tăicuţule, taică, Feciorul vostru se zvârcoleşte ca o lupoaică, Se zbate în cuşcă,

Zgârie drugii şi muşcă!

Dar şocul a ţinut numai câteva minute, fiind atenuat de o rugăciune şi de o scurtă meditare la cuvintele Domnului Isus: „In lume necazuri veţi avea, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” In celulă mai erau câţiva bărbaţi şi un copil, care s’au trezit la intrarea mea. Şi ei crezuseră că vor fi primiţi cu braţele deschise de Jugoslavi. Nu scria, oare, presa românească despre prezenţa Anglo-Americanilor în Jugoslavia? Ne-am încurajat unii pe alţii, în speranţa că situaţia actuală nu va dura mult. Copilul, elev în clasele primare, adusese cu el o carte de şcoală în care se afla fotografia Anei Pauker. El a desenat portretul Anei Pauker pe perete, cu un creion, şi, din proprie iniţiativă, a scris deasupra „Bestia umană”. Portretul era foarte reuşit şi copilul m’a rugat insistent să-i fac o „poezie” pe care să o scriu sub desen. I-am scris următoarele versuri, în stil popular:

Izgoniţi de-o crudă doamnă, Părăsirăm într’o toamnă, Toţi cu inima pustie, Scumpa noastră Românie. Stăm închişi de-o săptămână, Pentru Patria română. Şi-om mai sta cinci ani, măi frate, Pentru sfânta libertate! Toţi aveam convingerea că Ana Pauker era principala vinovată de plecarea noastră, că ea era „omul lui Stalin”, în România. Trebuie să mărturisesc, însă, că în cazul meu versurile de mai sus s’au dovedit profetice: voi fi condamnat la cinci ani de închisoare pentru această trecere de frontieră! In aceleaşi zile a trecut frontiera şi inginerul Economu, cu soţia, profesoară, şi cu doi copii, un băiat şi o fată, elevi. Copiii, în vârstă de 16-1 7 ani, erau înalţi şi frumoşi, inteligenţi, cunoşteau câteva limbi străine şi erau foarte bine educaţi. Era o plăcere să discuţi cu ei. Eu m’am împrietenit repede cu această familie. Dar nimeni din familia Economu nu bănuia atunci că nu peste mult timp toţi vor deveni eroii unei mari tragedii. După câteva zile, am fost transferaţi la închisoarea din Panciova. Pe când mergeam prin Panciova, noaptea şi pe o ploaie torenţială, un ţăran român din Banatul sârbesc, dând dovadă de mult curaj, a intrat în rândurile noastre şi ne-a întrebat: —Ce este, măi fraţilor, cu voi? —Am plecat din România, unde nu mai era de tră it, i-am răspuns cu.

—Aţi fugit de dracu şi aţi dat peste tată-său! a adăugat ţăranul, depărtându-se în grabă. Dar noi nu l-am crezut pe bietul om, care părea îndurerat de soarta noastră. Am ajuns la închisoare uzi şi tremurând de frig. A doua zi am fost transferaţi la închisoarea din Covaciţa. Această închisoare, unde se spunea că a fost executat Draja Mihailovici, devenise o închisoare de tranzit pentru refugiaţii români. La Covaciţa, unde am stat foarte puţin, am cunoscut pe profesorul Anton Crihan, despre care se spunea că făcuse parte din Sfatul Basarabiei şi pe preotul Gâldău. După câteva zile, un grup de aproximativ două sute de Români am fost trimişi la mina de cărbuni Bano-vici, din Bosnia. Cum am ajuns la Banovici, am scris maiorului Lucian Dimitriu, căruia, în mod cifrat, îi comunicam care este situaţia din Jugoslavia. Aici, timp de o lună, ne-am bucurat de o libertate relativă, având permisiunea să ne deplasăm în localităţile Banovici şi Litva. Eram repartizaţi la tot felul de munci legate de activitatea minei. Eu, spre exemplu, devenisem monteur de reţele telefonice şi trebuia să mă urc pe stâlpii de telefon. La sfârşitul lunii Decembrie 1948, toţi Românii am fost convocaţi într’o sală din mica localitate Litva. După ce ne-am adunat cu toţii, U.D.B.(securitatea jugoslavă) ne-a înconjurat şi sub stare de arest ne-a condus la Banovici. Nu voi uita niciodată solidaritatea noastră din acele momente. Tot drumul am cântat cu însufleţire „Pe-al nostru steag e scris unire” şi alte marşuri româneşti. La Banovici am fost închişi toţi la un loc (femei, bărbaţi şi copii) într’o baracă unde anterior fuseseră închişi prizonierii germani. Toţi bărbaţii am trecut la lopată. Mina de cărbuni fiind la suprafaţa pământului, încărcam cărbunii direct în vagoane. Lucram fără încetare, nici duminica nu era zi de odihnă. Intr’una din zile a venit în inspecţie o personalitate comunistă. Eu i-am vobit de „medgiunarodno prave” („dreptul internaţional”). Mi-a arătat lopata, spunându-mi: — Lopata este internaţională! Cinismul acestui comunist jugoslav mi-a adus în minte figura luminoasă a prof. Daşcovici, care ne vorbea cu atâta convingere despre „dreptul sfânt de azil”. Nu aş fi putut bănui atunci că există pe lume conducători cu orizontul atât de limitat încât să încalce acest drept. Profesorul Daşcovici ne spunea cum după primul război mondial Olanda a acordat drept de azil împăratului Wilhelm al II-lea şi a refuzat să-1 extrădeze cu toate insistenţele aliaţilor. Intr’o duminică din luna Februarie 1949, doi Români, Ovidiu Horeanu, din Cernăuţi, şi Tutoveanu, din Moldova, au evadat din baracă. Peste câteva ore am asistat la o scenă care ne-a îngrozit pe toţi, dar mai ales pe femei şi pe copii.

Securitatea a năvălit cu armele în baracă, urlând ş ameninţându-ne că ne împuşcă. Apoi a luat mai multi bărbaţi, dintre care mi-amintesc de Ion Pârvulescu, fost coleg de liceu, actualmente scriitor la Paris, şi de Nicolae Cristescu, şi i-a dus la câteva zeci de metri de baracă, pe un mic deal, în spatele toaletei. Acolo zăceau, împuşcaţi, Horeanu şi Tutoveanu. Ei aveau pielea jupuită de pe craniu, deoarece fuseseră apucaţi de picioare şi târîţi prin pădure, după execuţie. Pârvulescu, Cristescu şi ceilalţi Români, sub ameninţarea cu armele, au fost obligaţi să sape două gropi, unde i-au înmormântat pe Horeanu şi Tutoveanu, fără sicriu. Din cele două gropi mustea apa. U.D.B.-iştii erau în culmea fericirii, beau, cântau şi jucau în jurul gropilor. Aveam strania senzaţie că sunt prizonierul unui trib de canibali, care joacă în jurul meu, înainte de ospăţ. Petrecerea lor a ţinut câteva ore. Ei ne dădeau un exemplu de ce este în stare să facă U.D.B. In aceeaşi zi, părintele Bârna, ardelean, a oficiat slujba de înmormântare pentru cei doi Români asasinaţi. Seara, la numărătoare, comandantul gărzii ne-a anunţat că pe viitor va răspunde vecinul celui ce va evada. Doamna Timofte, o bună Româncă, i s’a adresat comandantului gărzii: — Eu nu voi pârî niciodată pe vecinul meu, dacă va evada, chiar de voi fi omorîtă! Datoria oricărui refugiat este să-şi caute libertatea! In prima duminică după asasinat, am refuzat să mai ieşim la lucru. Voiam să se respecte ziua Domnului şi eram extrem de obosiţi. Când au văzut îndrăzneala noastră, la numai o săptămână după asasinarea celor doi Români, U.D.Biştii au intrat înarmaţi în baracă şi înnebuniţi de furie au ţipat să ieşim la lucru, că ne împuşcă. Unii dintre noi, timoraţi, au ieşit imediat. Apoi, pentru a ne intimida, comandantul gărzii a strigat: — Cine nu vrea să iasă la lucru să facă un pas înainte! Mi-am dat seama că este un moment de cumpănă şi am făcut un pas înainte. —Kako se zoves? (Cum te numeşti?), m’a întrebat comandantul gărzii. —Radina!, i-am răspuns. —Sabotira, ne Radina!, a ţipat comandantul gărzii, înjurându-mă. Lasă că te împuşcăm noi! Intâmplător, Radina înseamnă în limba sârbească un fel de „muncitorul”. Iată de ce mi-a strigat el „Saboteorul, nu muncitorul!”. Apoi a întrebat: — Cine nu mai vrea să iasă la lucru? Atunci, dintr’un grup de aproximativ zece studenţi, Maramureşanul Iuga a strigat: — Nici noi nu ieşim la lucru!

Comandantul gărzii m’a apucat de mână şi m’a scos din baracă, în timp ce mai mulţi Români mă rugau să ies la lucru, U.D.B. fiind capabilă să mă omoare. Am fost dus în camera gărzii, unde comandantul a început să mă înjure, să mă lovească şi să mă ameninţe că mă împuşcă. Apoi m’a lăsat sub pază şi s’a dus la ceilalţi Români. După două ore, am fost dus în baracă. Oamenii fuseseră scoşi la lucru şi aduşi repede înapoi. Din ziua aceea nu s’a mai lucrat niciodată duminica. Voi descrie sumar pe studenţii care au refuzat să iasă la lucru şi anume pe cei pe care i-am putut fixa în câteva secunde, până când am fost scos din baracă de comandantul gărzii. Iuga, cel care a luat cuvântul în numele studenţilor, era un om hotărît şi avea un caracter integru. Nicolae Caranica, din Constanţa, fusese student la Facultatea de medicină veterinară. Era un om inteligent, însetat de cunoaştere şi un bun creştin, gata oricând să sară în ajutorul aproapelui. Ioan Cuşa, din Do-brogea, fusese student la Academia comercială. Era un om de acţiune, deschis şi autoritar. Tudor Grigorescu, din jud. Romanaţi, fusese student la Facultatea de medicină umană. Era un om sincer şi de o bunătate rară. Talentat, conducea corul nostru religios. îl vedeam deseori dus pe gânduri şi trist. Mă întreb dacă acest tânăr nu avea presentimentul că va fi ucis.

Gheorghe Caramiciu, din Dobrogea, fusese student la Facultatea de medicină veterinară. Era un om bun şi blând, care vorbea puţin şi se străduia să nu supere pe nimeni. Mihai Pop, Ardelean, fusese student la Academia comercială. Era un om de mare voinţă şi stăpânire de sine. Era tăcut şi prevenitor. Am prezentat pe aceşti studenţi şi dintr’un alt motiv: nu peste mult timp, trei dintre ei vor fi asasinaţi! Părintele Bârna, care călcase pe nervi securitatea jugoslavă prin rugăciunile înălţate pentru Românii asasinaţi, a fost în scurt timp ridicat şi dus într’un loc necunoscut. Dar rugăciunile noastre au continuat. La câteva zile după plecarea preotului, comandantul gărzii a exclamat stupefiat: — Ăştia toţi sunt popi!

CAPITOLUL 4

Motto: „Am jurat în faţa altarului lui Dumnezeu duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritului oamenilor”. (Thomas Jefferson)

Pe la începutul lunii martie, majoritatea Românilor au fost trimişi la lucru fără escortă. Mai rămăseserăm numai zece tineri care mergeam cu escortă. U.D.B. spunea: — Dacă nu va fugi nimeni, vom ridica şi escorta acestor tineri! Făcând această afirmaţie perfidă, U.D.B. era convinsă că nici un Român nu va încerca să fugă, pentru a nu periclita situaţia celor zece ostatici. Dar nu era suficient că lucram sub escortă, pe noi ne puneau şi Ia muncile cele mai grele. Din această cauză, am hotărît să declarăm greva lucrului. Se pare, însă, că U.D.B. a prins de veste. Inainte de a începe greva, într’una din zile când făceam săpături de pământ, U.D.B.-istul Petrovici, un tânăr foarte înapoiat, cu o privire care parcă împungea şi care ura mult pe Români, m’a ridicat din mijlocul tinerilor şi mi-a spus să mergem la baracă. El stătea cu pistolul mitralieră în spatele meu. e la mijlocul drumului, din senin, a început să mă lovească puternic cu ţeava pistolului mitralieră în coloana vertebrală. Loviturile de fier pe vertebre provoacă dureri insuportabile. în acel moment a apărut un fost prizonier german, care lucra acum cu contract la mină. In mod evident, pentru a-1 împiedica pe Petrovici să mă mai lovească, Germanul i-a strigat că nu are voie să stea aproape de cel escortat. Petrovici a rămas la o distanţă mai mare de mine, încetând să mă lovească. Ajunşi la baracă, m’a predat comandantului gărzii, spunându-i că „am vrut să fug”. Comandantul nu părea surprins. Înscenarea era grosolană şi ea a revoltat pe toţi Românii, care au înţeles că U.D.B. îmi plătea o poliţă mai veche. Durerile mari de coloană vertebrală nu mi-au permis să mai ies la lucru. După câteva zile, trei tineri, Ion Pârvulescu, Dan Căpşuneanu şi cu mine am fost ridicaţi şi îmbarcaţi în tren. Pe drum ne-am înţeles ca imediat ce vom ajunge la destinaţie să declarăm greva foamei, în semn de protest împotriva tratamentului inuman la care fuseserăm supuşi. Ajunşi în oraşul Tuzla, am fost conduşi la U.D.B., unde ne-au despărţit şi ne-au repartizat în celule cu Jugoslavii. Conform înţelegerii, eu am declarat imediat greva foamei. Colegii jugoslavi au fost foarte impresionaţi. Ei nu mai văzuseră o astfel de grevă şi în fiecare zi când se trezeau se întrebau cu voce tare dacă mai trăiesc.

In celula mea se afla şi un tânăr învăţător jugoslav, Dedici, care mi-a spus: — Remus, faci greva foamei în faţa unor oameni de o cruzime rară! Securitatea lui Tito nu cunoaşte mila! După cinci zile de grevă, unul dintre Jugoslavi m’a rugat să vin repede la uşă. Sprijinit de Dedici, am mers la uşă, de unde, printr’o crăpătură, Jugoslavul mi-a a-rătat că Dan Căpşuneanu primea mâncare. Atunci am încetat greva foamei, prima din viaţa mea, care a fost şi o grevă a setei, fiindcă timp de cinci zile nu am băut nici un strop de apă. în această perioadă de tăcere şi meditaţie am adoptat ca maximă esenţială a vieţii mele un citat din Thomas Jefferson: „Am jurat în faţa altarului lui Dumnezeu duşmănie veşnică oricărui fel de tiranie asupra spiritului oamenilor”. Greva foamei marcase tocmai un protest împotriva tiraniei. Jugoslavii din celula mea erau oameni foarte prietenoşi. Cu învăţătorul Dedici m’am împrietenit mai mult. Fiindcă fusesem pedagog la Şcoala normală de învăţători, i-am vorbit despre Pestalozzi şi despre luminosul său exemplu. Apoi i-am citat faimosul epitaf, cu mişcătorul său final: „Om, creştin, cetăţean. Totul pentru alţii, pentru sine nimic. Binecuvântat numele lui!” I-am amintit de Leibniz care credea că o educare temeinică a tineretului ar putea schimba faţa lumii. Dar pentru aceasta ar fi nevoie de mai mulţi „Pestalozzi”. De nişte „creştini adevăraţi”, era de părere musulmanul Dedici. în celulă am mai luat şi lecţii de limba sârbo-croată, de la Dedici şi de la Kubinek Alois, fost şef de gară în Croaţia, care era foarte timorat. Pe data de 10 Mai 1949, împreună cu Pârvulescu şi Căpşuneanu am fost transferat la Zrenianin, în Voievodina, unde fuseseră aduşi şi Românii din Banovici. Lagărul fusese înfiinţat de Germani, pentru prizonierii jugoslavi. Sub stratul de var alb, se mai putea citi şi acum faimoasa lozincă „Wirzimmerneine neue Welt.” („Noi construim o lume nouă”). Şi aceasta era tot un fel de revoluţie mondială. Apoi Jugoslavii au închis aici pe prizonierii germani, iar acum pe refugiaţii români şi unguri. Cruzimea U.D.B.-ei s’a făcut simţită şi în acest lagăr. La începutul anului 1949 a fost ucis aici căpitanul de marină Negoescu, pentru tentativă de evadare. La scurt timp după sosirea mea în lagăr, toţi Românii am fost îmbarcaţi în trenuri şi duşi pe frontiera româno-jugoslavă, pentru a fi extrădaţi. Nu ştiu datorită cărui fapt am fost luaţi de lângă frontieră şi aduşi înapoi în lagăr. Aceste manevre întreţineau o stare permanentă de nesiguranţă şi tensiune. Toţi ne simţeam umiliţi. Prin luna Iunie, mai mulţi Români şi Unguri din lagăr am fost duşi la munci agricole în comuna Cnicianin, lângă Titel, la confluenţa Tisei cu Dunărea. Populaţia acestei comune era de origine etnică germană şi ne spunea că Jugoslavii, din răzbunare, omorîseră pe toţi bărbaţii din comună şi acum nu mai avea cine să lucreze pământul. Noi lucram în condiţii foarte grele şi mulţi aveau afecţiuni intestinale. Din cauza recentei tentative a U.D.B. de a ne extrăda, am luat hotărîrea să încerc o evadare pentru a merge la ambasada americană din Belgrad şi a discuta problema refugiaţilor.

Şansele de reuşită erau foarte mici. Într’o zi foarte caldă de Iunie, ne aflam la prăşitul porumbului. La ora prânzului, am fost adunaţi toţi la un loc şi s’a format un cordon de securitate în jurul nostru. Prin porumbul înalt de aproxomativ 70 de cm., târîş, am ieşit din cordon şi m’am îndreptat spre desele canale de irigaţie, care începeau la câteva sute de metri de noi. în aceste canale mă puteam ascunde perfect şi mă puteam îndepărta fără a fi observat. Mai aveam numai 20 de metri până la primul canal, când am auzit glasuri agitate, în urma mea. U.D.B.iştii, cu armele în mâini, veneau în goană spre mine. Au început să mă lovească cu furie. Unul m’a lovit cu patul armei în cap. Altul m’a lovit peste muşchiul mâinii drepte cu atâta putere, încât a ţâşnit sângele. Loviturile curgeau ca ploaia. Apoi m’au legat cu mâinile la spate şi m’au dus la locul unde se servea masa. Comandantul gărzii a scos pistolul şi mi 1-a pus, demonstrativ, în frunte. M’au urcat într’o căruţă. în momentul când a pornit căruţa, un U.D.B.-ist a luat un bulgăre mare şi mi 1-a aruncat cu putere în spate. Pe drum, cămaşa a căzut peste mâinile legate, rămânând jumătate gol. Femeile şi copiii din comună mă priveau, speriaţi, ca pe un condamnat la moarte dus la ghilotină. Pe faţă şi pe corp eram murdar de noroi şi de sânge. Ajuns la şcoala unde eram cazaţi, toţi U.D.B.-iştii au început să mă lovească. Unul s’a repezit cu nişte cuie mari să-mi scoată ochii. Altul a început să mă înjure şi să mă lovească, spunându-mi că mi-am bătut joc de 1 700 000 de jertfe ale Jugoslaviei, din cel de-al doilea război mondial. De parcă eu eram vinovat că Jugoslavii, pe lângă faptul că au luptat cu Germanii, s’au omorît şi între ei! Cetnicii, comuniştii şi ustaşii se omorîseră unii pe alţii, fără milă! După cum spunea P.P.Negulescu, în „Destinul omenirii”, „ura ideilor muşcă mai rău decât ura naţionalităţilor”. Imediat am fost transferat în lagărul de la Zrenianin. Acolo am fost prezentat lui Fortunici, comandantul lagărului, care vorbea rămâneşte. Fortunici ne mărturisise că în timpul ocupaţiei germane, partizanii lui Tito treceau în Banatul românesc, unde Românii îi ascundeau şi le dădeau mâncare. Fortunici, cu o privire plină de ură, m’a întrebat: —Ai fost ofiţer de marină? —Nu, de cavalerie!, i-am răspuns. — Aici îţi vor rămâne oasele, în cimitirul din Zrenianin, lângă căpitanul Negoescu! Fortunici a dat dispoziţie să fiu închis în „bunker”. Mi-au legat mâinile la spate, cu cătuşele. Apoi m’au dus lângă bunker şi un U.D.B.-ist, cu o lovitură puternică, m’a prăvălit pe scara de beton. Doamna Timofte, care a văzut scena, a scos un ţipăt de groază. (Mă întreb dacă acelaşi ţipăt 1-a scos doamna Timofte şi în momentul când a fost asasinată de U.D.B.) Bunkerul era un beci de beton, construit de Germani, cu opt carcere tot de beton, înalte de aproximativ Im, fără acoperiş. Intrai în carceră pe deasupra, apoi te legau cu mâinile la spate, să nu poţi ieşi. In carceră nu te puteai nici aşeza, fiindcă jos era un strat de urină şi fecale. In noaptea aceea am aşteptat sub o tensiune maximă să fiu omorît. Bunkerul era aşezat între două garduri de sârmă ghimpată, unde era zonă interzisă şi unde te puteau uşor omorî. Aci fusese omorît şi

căpitanul Negoescu, în aceleaşi împrejurări. Din cauza aşteptării morţii, nu mai simţeam durerile pricinuite de loviturile primite. Dar s’a întâmplat un nou eveniment: în bunker au fost aduşi noaptea câţiva Unguri, care provocaseră un scandal. Acum, când eram mai mulţi în bunker, ştiam că e mai greu să mă omoare. A doua zi ne-au scos pe toţi din bunker. Românii s’au bucurat mult că nu am fost asasinat. Auziseră de la un prieten că intenţionasem să merg la ambasada americană din Belgrad. Toţi aşteptau o salvare de undeva. Românii mi-au spus că un Ungur a atras atenţia gărzii, când am evadat. Probabil, el mă văzuse din momentul plecării. Peste câteva zile, împreună cu alţi zece Români, am fost transferat la U.D.B. din Vârşet, lângă frontiera românească, cu scopul vădit de a fi extrădat. Aci era un regim alimentar de exterminare. Dimineaţa, o apă colorată cu zahăr ars se numea ceai. La prânz şi seara, invariabil, primeam o lingură de arpacaş fiert în apă, fără pic de legume, grăsime sau sare. Jugoslavii afirmau că nu au sare, iar Românii nu le mai dau. La prânz mai primeam şi 100 de grame de pâine sau turtoi. Pentru a servi această „mâncare”, eram scoşi în curte, de trei ori pe zi. Apa cu arpacaş ni se servea în cutii de conserve, fără linguri, şi deşi era foarte fierbinte, nu ne lăsau decât 2-3 minute să o sorbim. Aveam de ales între a ne frige buzele, gura şi stomacul sau a nu bea nimic. Am văzut Români şi Jugoslavi din Banatul sârbesc cărora după trei luni de astfel de regim alimentar li se mişcau dinţii ca mărgelele. Nu voi uita niciodată pe Drăgan, un ţăran din Banat, care, de foame, îşi înghiţea unghiile! Românii erau supuşi la torturi diabolice. Unui Român din Marcovăţ i-au legat mâinile la spate, astfel încât coatele se alipiseră între ele. Apoi a fost dus în carceră, în beciul U.D.B. După două ore, omul a avut senzaţia că i se desface toracele. In celula mea a fost adus un fost ofiţer jugoslav, adversar al lui Tito. A fost legat cu mâinile la spate şi obligat să stea toată noaptea aplecat deasupra hârdă-ului de fecale descoperit. Pe un alt fost ofiţer jugoslav, tot adversar al lui Tito, îl torturau în fiecare noapte, apoi îl duceau dezbrăcat într’un beci rece şi puneau un câine să-1 fugărească. Intr’o noapte, acest fost ofiţer s’a spânzurat în celulă, cu cureaua lui Victor Hărdălău, din Orăştie, fost student la Facultatea de drept. Naum Neagoe, din Cetate, judeţul Dolj, fost asistent la Facultatea de agronomie din Cluj, îmi povestea că şi în ţară se întrebuinţau acum astfel de metode. La siguranţă, el fusese fugărit cu câini. La Constanţa, l-au introdus noaptea într’un sac, au legat sacul la gură şi l-au aruncat în mare, lăsându-1 aproape să se înece. El făcuse parte din Partidul naţional-liberal. Pe data de 30 August 1949, am fost dus la frontiera româno-jugoslavă, împreună cu alţi zece Români, printre care trei femei şi o fetiţă. Spre ziuă, ne-au înşirat pe frontieră, ne-au pus puştile mitralieră în spate şi ne-au spus să trecem în România. Ne-au mai spus că dacă vreunul se va întoarce în Jugoslavia, va fi împuşcat. M’am închinat şi am pornit spre frontieră.

CAPITOLUL 5

Motto: „A fi filozof este a învăţa să mori.” (Montaigne)

Am păşit pe pământul românesc când ziua se îngâna cu noaptea. O linişte stranie învăluia cerul şi pământul. Am mers câteva zeci de metri printr’o iarbă uscată, apoi am intrat într’un lan de porumb. Am căzut în genunchi şi am început să sărut pă mântul. Apoi mi-am făcut semnul crucii şi am plecat mai departe. Unde? Unde va da Dumnezeu! Am trecut câteva tarlale şi tocmai mă pregăteam să ies din porumb pentru a trece un drum, când doi ostaşi au apărut lângă mine, trăgând rafale de pistol mitralieră pe deasupra capului meu. Ei tremurau de frică şi mi-au strigat: — Mâinile sus! Mi-au făcut percheziţie, apoi m’au condus la un post, unde m’au predat comandantului lor, un tânăr ofiţer care avea misiunea să mă ducă imediat la Timişoara. Până la Deta am fost dus cu o căruţă, iar de acolo cu trenul. Coincidenţa a făcut ca tânărul ofiţer care m’a es cortat să fie un coleg de la Liceul Militar „D.A.Sturdza”, din Craiova. Era mai mic decât mine şi el m’a recunoscut. S’a simţit foarte jenat de misiunea lui. în aceeaşi zi am ajuns la securitatea din Timişoara, în curtea securităţii, un tânăr gemea întins pe o pătură. După cum am aflat în celulă, fusese zdrobit în bătaie. In celulă am întâlnit un grup de studenţi de la politehnica din Timişoara, unii dintre ei în greva foamei. Mi-am dat seama că mă aşteaptă zile foarte grele, ca pe atâţia Români. Shakespeare spunea că „fiecare rob, în propria mână, deţine puterea de a sfărâma robia”. Dar cum să o sfărâmi? Din câte am înţeles eu atunci, nu puteai sfărâma robia decât prin sinucidere. Numai prin sinucidere aş fi putut scăpa de umilinţele şi suferinţele groaznice care ştiam că mă aşteaptă, fără a face cuiva vreun rău. Dar ce te faci cu morala creştină? Păcatul sinuciderii este considerat mai mare decât păcatul uciderii aproapelui, fiindcă prin sinucidere încâlci una din cele trei virtuţi teologice: speranţa. Nu! Sinuciderea este numai o soluţie a ateilor! Cu ajutorul Domnului, trebuie să suport toate nenorocirile! Nu mă avertizase, oare, Schiller că „nenorocirea cutre-eră liberă tot pământul”? Trebuie să fiu gata în orice clipă să mor cu curaj, fără a face nici cel mai mic rău aproapelui din închisoare. Montaigne rostise, parcă, pentru noi cuvintele „A fi filozof este a învăţa să mori.”

Fiindcă am întâlnit în închisori mii de deţinuţi politici care se străduiau în permanenţă să înveţe să moară oameni. La începutul lunii Septembrie 1949, aveam 25 de ani. Intram în apocalipsul închisorilor comuniste din România cu un suflet tare, dar cu un trup slăbit la maximum de suferinţele îndurate în Jugoslavia. Abia mă mai puteam ţine pe picioare. Aşa respectase Tito „dreptul sfânt de azil”, în care mă făcuse să cred profesorul Daşcovici! Mă urmărea mereu plânsul sfâşietor al fe meilor şi fetiţei care, într’o noapte, pe frontieră, sub ameninţarea armelor automate, erau împinse spre moarte! Dar ce s’a întâmplat, oare, cu ceilalţi refugiaţi, după extrădarea mea? Românii din lagărul de la Zrenianin au fost repartizaţi la lucru, în diferite regiuni ale Jugoslaviei. De acolo, unii au reuşit să fugă şi să ajungă în Occident. Mulţi Români care în fuga lor treceau prin Zagreb făceau o haltă la Petru Indrieş, Ardelean, care-i găzduia şi le dădea şi cele necesare pentru drum. Aşa fusese Indrieş la Banovici şi aşa a rămas: un bun creştin, totdeauna cu sufletul vibrând la suferinţele aproapelui său. Pe alţi Români, U.D.B. i-a omorât. Am arătat cum au fost omorîţi: Horeanu, Tutoveanu şi Negoescu. Voi cita numele altor Români despre care ştiu că au fost ucişi: inginerul Kconomu, cu soţia şi cu cei doi copii; studenţii Liciu, Iuga, Gheorghe Caramiciu şi Tudor Grigorescu; Doamna Timofte; Tase Tudor, fost magistrat militar; Cimpoicru, învăţător, şi Băncilă, subofiţer, ambii originari din judeţul Gorj. Numărul morţilor este, însă, mult mai mare. Familia Economu ar fi fost ucisă lângă graniţa greco-jugoslavă, împreună cu un grup de Români. Ei erau sub escortă, dar la un moment dat, Jugoslavii au început să tragă cu armele automate în ci, până i-au omorît pe toţi. Ar fi scăpat un singur Român, care se ascunsese puţin mai înainte în iarbă, de unde a văzut tot masacrul. Iuga şi Caramiciu ar fi fost ucişi lângă frontiera italiană. Cruzimea cu care au fost împuşcaţi nişte oameni nevinovaţi este greu de imaginat în secolul nostru. Au trecut aproape treizeci de ani de atunci şi parcă i-am întâlnit ieri. Privirea băiatului inginerului Economu, de o căldură fără margini, parcă mă întreabă când scriu aceste rânduri: — Pentru ce ne-au omorît? Oare, de uciderea acestor oameni nevinovaţi nu va răspunde nimeni, niciodată? Pedepsele celor care au ucis pe deţinuţii lagărelor naziste nu se prescriu niciodată! Este o obligaţie de onoare pentru refugiaţii români din Occident, care au trecut prin Jugoslavia, să scrie despre tratamentul inuman la care au fost supuşi acolo. Eu nu cunosc totul, fiindcă am stat în Jugoslavia numai zece luni, iar acum nu am timpul să scriu mai amănunţit. Când scriu această mărturie, aud, parcă, în permanenţă, o voce care-mi spune cuvintele lui Dante: „Andiam’ che la via lunga ne sospinge!” („Să mergem că lunga cale ne îmboldeşte!”). In ţară au fost extrădaţi mulţi Români, dintre ca re citez pe: profesorul Popovici Axente-Sever, fost elev al lui Nae Ionescu; generalul Seracin, din Arad; colonelul Badea Constantinescu, din Craiova; maiorul Bărbulescu, cu soţia, din Bucureşti (nepot al lui Rădescu); avocatul Licea, din Turnu Severin; avocatul Valeriu Cristescu, din Ploieşti; avocatul Drescanu; profesorul Valeriu Basarabeanu, din Basarabia, care în lagărul de la Zrenianin a vărsat cazanul cu mâncare, ca protest pentru faptul că se dădea mazăre cu gărgăriţe; profesorul Staicovici, din Bucureşti; preotul Bârna, ardelean; preotul Voştinaru, din Lugoj; Dan Cernovodeanu, din diplomaţie; studentul Pârleţeanu; studentul Goţea, din

Alba Iulia; studentul Şerban Negreţu, din Cetate, jud. Dolj; comisarul Vasile Muşat, din Brăila; comisarul Burlacu, din Basarabia; funcţionarul Octavian Negru, cu soţia, din Timişoara; subofiţerul Ioan Preda, din Segarcea; subofiţerul Ciobotaru; Micu; Tărăbuţă; Miron; Crăciunaş; Giulescu; Casapu. Toţi au cunoscut blestemul canalului, au plătit cu grele suferinţe setea lor de libertate! La securitatea din Timişoara am rămas două zile. Am fost chemat la anchetă numai să-mi spună că voi merge la Bucureşti şi să se laude că ei ştiau de extrădarea noastră şi că în noaptea de 30-31 August „mari unităţi militare” împânziseră frontiera româno-jugoslavă, pentru a ne captura pe toţi. Intors în celulă, m’am întrebat de unde să fi ştiut securitatea din Timişoara că vom fi extrădaţi în noaptea aceea. Oare să le fi comunicat U.D.B.? Exclus! Cele două securităţi se urau de moarte. Răspunsul l-am aflat peste câţiva ani. La securitatea din Timişoara lucrau ca anchetatori şi nişte Sârbi. îmi amintesc de Bugarschi şi Vida. Ei torturau îngrozitor pe reţinuţii politici români. In special Vida, o femeie din Becicherecul Mic, de o rară cruzime, care bătea bărbaţii peste organele genitale. Dar toţi aceştia făceau spionaj pentru Tito. Pentru a câştiga încrederea Ministerului de interne român, ei primeau din Jugoslavia anumite informaţii, cum a fost extrădarea noastră. Prinşi cu mâţa în sac, torsionării de odinioară au fost anchetaţi de colegii lor şi con damnaţi la moarte. Dar la reluarea legăturilor cu Tito, ei au fost graţiaţi. Vida, de teama celor pe care-i torturase în timpul anchetelor şi care se juraseră s’o omoare, a fugit imediat în Jugoslavia. In seara zilei de 2 Septembrie am plecat cu trenul spre Bucureşti. Ajuns în gara de nord, am fost îmbarcat într’o dubă şi dus la Ministerul de interne, pe calea Victoriei, vis-a-vis de fostul palat regal. Am coborît la subsol, unde m’a primit un hidos cap de mort, desenat pe perete. Apoi m’a luat în primire călăul de tristă amintire Brânzaru, un fost boxeur de categorie grea, lat în spate şi cu un rânjet permanent pe buze. In timpul când îmi întocmea formalităţile de încarcerare, o femeie a bătut în uşa unei celule alăturate. I-a deschis Brânzaru. Femeia, intelectuală, i-a spus: —Constituţia ţării nu vă permite să mă ţineţi aici fără motiv! Brânzaru i-a răspuns: —Ha…….ha…….ha…….ha……ha! Apoi i-a închis uşa cu violenţă. Privind această brută, care era torţionarul nr. 1 de Ia Ministerul de interne, mi-au venit în minte reptilele din era secundară, cu forţa lor gigantică, dar cu creierul subdezvoltat. Un subofiţer mi-a pus apoi faimoşii ochelari de tablă, prin care nu străbătea nici cea mai mică rază de lumină. Apoi m’a apucat de braţ şi m’a împins înain te. Subofiţerul avea o plăcere deosebită să mă conducă astfel ca să mă izbesc de pereţi sau să cad pe scări. Fiindcă orb, orb, dar trebuia să mergi foarte repede. Din câte am aflat mai târziu, celula în care am fost închis se afla la subsolul II. Celula era mică şi în ea am găsit trei oameni, care s’au speriat de halul de slăbiciune în care venisem. M’am aşezat pe prici (un pat lat de lemn) şi am început să răspund la întrebările colegilor mei. Peste puţin timp, am fost scoşi la W.C. în loc de hârtie igienică, mi s’au arătat nişte cutii de conserve cu apă, pentru spălat. Dar această metodă necesită o corectă spălare a mâinilor, ceea ce nu era posibil, fie pentru că nu aveai săpun, fie pentru că nu-ţi lăsau timpul necesar spălatului.

Aceasta mi s’a părut o înjosire deliberată a persoanei umane. Probabil că de aici le-a venit ideea ca la închisoarea Piteşti, studenţii, mândria de totdeauna a neamului românesc, să fie depersonalizaţi, în primul rând, prin obligaţia de a mânca fecale şi de a bea urină! Fiindcă un om care a acceptat să facă aceasta de frică nu se mai poate redresa niciodată în proprii ochi! Astfel va fi aplicat în anii 1950 principiul marxist „Omul este cel mai preţios capital”! A doua zi am fost scos la anchetă. Anchetatorul meu era un om foarte simplu, fost dulgher. Mi-a arătat o declaraţie dată de un alt Român venit din Jugoslavia, în care acesta spunea despre mine: „maltratat în mod bestial în lagărele din Jugoslavia.” Anchetatorul mi-a spus: — Vezi că tot mai buni suntem noi, Românii? Mi-a mai spus că pentru frontieriştii veniţi din Jugoslavia ancheta merge repede, deoarece există probe certe pentru condamnare. In curând voi pleca la o altă închisoare, depozit al Ministerului de interne, unde voi aştepta câteva luni, până vor cerceta tot trecutul meu. Mâncarea era foarte proastă, dar mai bună decât cea din închisoarea Vârşeţ. Terciul de dimineaţa, puţin mălai fiert în apă, ni se va părea tot restul închisorii o mâncare excelentă. Iată care era părerea lui Nichifor Crainic despre terci: In ţara turmelor şi-a pâinii, Visez o mână de ciuperci. Lăsaţi-mă la cir, cu câinii, La raiul unui blid de terci! Tratamentul de la Ministerul de interne este redat şi de poezia „La interne”, a lui Mihail Manoilescu, pe care am învăţat-o chiar de la el şi din care citez începutul:

Când zi de zi spăl, în genunchi, celula, Ascultător, trudind cu braţul gol, Salutul prosternat dat dimineţii Îmbracă înţelesuri de simbol. Mişcările aicea mi le’ndrumă Porunci cu vorbe tari, ce mă’ nfior! Mâncarea pusă’ n blid, jos pe podele,

Mi-o’mpinge gardianul cu’ n picior.

CAPITOLUL 6

Motto: „Mai presus de orice: rămâi credincios ţie însuţi şi aţa precum ziua urmează nopţii, nu vei putea trăda pe nimeni. ” (Shakespeare)

In luna Octombrie, am fost transferat cu duba la Jilava. Care este istoricul acestei închisori? Regele Carol I dispusese construirea mai multor forturi pentru apărarea capitalei. Fortul nr. 13, construit sub nivelul pământului, a devenit ulterior „închisoarea Jilava”. La Jilava ni s’a făcut o percheziţie amănunţită. Nu voi uita niciodată scena când gardienii Jilavei, înarmaţi cu ciomege, ţipau la Mihail Manoilescu, fost ministru de externe, un om cu părul alb care, tremurând de frică, a trebuit să se aplece pentru a fi percheziţionat în rect! Am fost repartizat la celula nr. 13 de la secret, împreună cu Manoilescu. Aceasta era prima celulă pe mâna stângă. M’am prezentat noilor colegi, care erau aşezaţi pe un prici de lemn cu două nivele. Oamenii au fost impresionaţi de starea de slăbiciune în care fusesem adus de Jugoslavi. Nici nu m’am dezmeticit bine, că doctorul Marin Enăchescu, fost conferenţiar la Facultatea de medicină din Bucureşti, mi-a făcut o riguroasă vizită medicală. Mi-a spus că nu am nici o boală, dar mă apropii de distrofic. Apoi a făcut următoarea propunere: la fiecare masă, toţi să contribuie cu câte o lingură de mâncare din raţia lor, pentru a face un supliment pentru mine. Am refuzat politicos, dar toţi au insistat să primesc, spunând că după o lună va trece la supliment un alt coleg, care va fi găsit de medic cel mai slăbit. Este atât de impresionantă forţa morală a unor oameni înfometaţi, care mai au tăria să-şi rupă din bucătura lor insuficientă, pentru a ajuta pe aproapele să supravieţuiască! La Jilava fusese înlocuit vechiul director, Berezowschi, despre care am auzit numai cuvinte frumoase. Din ordinul lui Teohari Georgescu, el a fost închis şi torturat pentru atitudinea lui umanitară. în locul lui a fost adus Maromet, care te speria numai cu privirea. Maromet era bâlbâit şi nu era în stare să lege nici o propoziţiune. Dintre „colaboratorii” lui, citez pe cei cu care am venit mai mult în contact: Ivănică, Fătu, Geamănu şi sanitarul Oprea. Voi descrie pe reţinuţii politici care au trecut prin celula 13, până la jumătatea lunii martie 1950, când am plecat la proces. Mihail Manoilescu, despre care am mai vorbit, a fost ministru de externe în timpul dictatului de la Viena (1940), când s’a rupt trupul Ardealului în două.

Era un om foarte cult. Acum devenise foarte religios, cum erau aproape toţi cei din celula 13. in fiecare dimineaţă, după ce se spăla, se întorcea cu faţa la răsărit şi se ruga îndelung. George Fotino fusese decanul Facultăţii de drept din Bucureşti, unde fusesem şi eu student. Dăduse demisie din funcţia de decan, în semn de protest pentru numirea lui Mircea Manolescu ca profesor de filozofia dreptului, fără respectarea tradiţiei universitare. Făcuse parte din conducerea Partidului naţional — liberal, fapt pentru care fusese închis. Şi el devenise un om foarte religios şi aşa a rămas toată viaţa. Nu voi putea uita că la 26 Octombrie 1956 l-am întâlnit la o coadă imensă, în faţa patriarhiei ortodoxe române, aşteptând să sărute mâna sfântului Dumitru! Coco Dumitrescu era profesor de procedura civilă, tot la Facultatea de drept din Bucureşti. Era specialist şi în dreptul minier şi fusese închis pentru vina de a fi fost directorul unei societăţi petroliere. Era un om foarte bun şi cu un veşnic surâs pe buze. A avut o tragică soartă: a murit în cutremurul din 4 Martie 1977! George Fotino, adresându-se lui Coco Dumitrescu şi mie, ne-a spus: — Triste, dar înălţătoare timpuri, când profesori ai Facultăţii de drept se întâlnesc în celulă cu studenţii lor, fiind prigoniţi pentru libertate! În celula vecină se afla bătrânul profesor de drept administrativ Anibal Teodorescu. Un mare număr de profesori ai Facultăţii de drept din Bucureşti au cunoscut apocalipsul închisorilor. Citez pe câţiva: Istrate Micescu, George Strat, Dumitru Gerota, Ovidiu Sachelarie, Finţescu, Leon. Marin Enăchescu era arestat fiindcă făcuse parte din Partidul naţional-ţărănesc. El se îngrijea neîncetat de sănătatea noastră. Eugen Haţeganu, avocat, fratele celebrului doctor Iuliu Haţeganu şi al profesorului de la Facultatea de drept din Cluj, Emil Haţeganu, era arestat pentru vina de a fi făcut parte din Partidul naţionalţărănesc. Rămăsese un tenace greco-catolic, deşi confesiunea greco-catolică fusese interzisă în toamna anului 1948. La ministerul de interne fusese torturat în mod îngrozitor: Brânzaru cu şleahta lui îi striviseră penisul. Şi el a avut o soartă tragică: a fost găsit ucis într’o pădure, după evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956! El a fost vecinul meu de pat şi ne împrieteniserăm în mod deosebit. Eugen Dobrescu, un tânăr conferenţiar la Institutul de mine din Petroşani,era un mare matematician şi fusese închis fiindcă făcea parte din Partidul social-democrat. Inginerul Mavrocordat, din familia domnitorului, era simpatizant ţărănist. Niculescu-Malu, învăţător, fusese membru marcant al Partidului social-democrat. Prin celula 13 au mai trecut: generalul de artilerie Mitrea; doctorul Petrasievici; avocatul Niţă; inginerii Folgo şi Diesler. Deşi cei citaţi mai sus erau oameni de diferite nuanţe politice, o solidaritate deplină domnea în celula 13. Toţi aveam acelaşi crez măreţ: Dumnezeu şi democraţia! O activitate intelectuală permanentă ne ajuta să evadăm cu spiritul din celulă, tocmai ca în poezia lui Voiculescu:

Şi-atunci când iarna peste noi s’abate

Şi lupi şi neguri vor să ne sugrume, Din albe piscuri de singurătate, Luăm drum sufletului şi ieşim din lume. Mihail Manoilescu ne-a vorbit despre două evenimente importante din istoria neamului nostru, în care a jucat un rol primodial şi pentru care a fost condamnat de toată lumea. Primul a fost aducerea în ţară, în anul 1930, a regelui Carol al II-lea. Toţi consideram că venirea lui Carol al II-lea a constituit o nenorocire pentru neamul românesc. Al doilea a fost semnarea dictatului de la Viena, din anul 1940, prin care ni se răpea jumătate din Ardeal. Manoilescu încerca să se scuze, afirmând că el a fost trimis la Viena pentru a îmblânzi pe Germani, care1 considerau prieten. El susţinea că ar fi obţinut câteva judeţe de la Germani, iniţial hărăzite Ungariei. După expunerea lui Manoilescu despre dictatul de la Viena, a urmat o seară de poezie patriotică. Fiecare a recitat versuri despre Ardeal. Eu am venit cu două încercări originale, din care citez câteva strofe:

Ardealul (Decembrie 1944) ………………………………………………… Bătrân castel, cu’mprejmuiri de munte, Cu brazi înalţi şi Sarmisegetuze, Murit-am îngânându-te pe buze Şi sărutându-ţi brazdele cărunte!

Cu braţ de fier, cu inimi de eroi, Vom străjui de-a pururi la hotare. De nu te-om apăra cu’nverşunare, Să se dărâme munţii peste noi!

Noi nu ne-am jertfit în zadar (1946) ………………………………………………

Flăcăi voinici, cu glas de aramă, Căzuta-au năvalnic, dând iureş. Ca să fii mândră de mine, mamă, Eu mi-am lăsat trupul în Mureş! Eu nu sunt mort, mamă, respir, Prin cute de steag, peste veac! Mi-am dăruit lutul, ca bir, Pentru ţară, pentru pământul dac. Eu n’am putut suporta robia, Am apărat libertate, credinţă. Trebuia, mamă, pentru România, Să-mi jertfesc pământeasca fiinţă! ……………………………………………… Manoilescu, care ştia câteva limbi străine, învăţase la bătrâneţe ceva engleză, de la Dan Brătianu. Acum îmi preda şi mie limba engleză. Hârtie nu a existat niciodată în închisori. Dar oamenii au inventat o metodă care se generalizase: se acoperea un ciob de geam sau o parte exterioară a gamelei cu o soluţie de săpun, se presăra puţin praf de var sau D.D.T. şi se lăsa să se usuce. Apoi se scria cu un beţişor. Bineînţeles că acesta era un lucru riscant. Manoilescu făcuse şi poezii în închisoare. El mi-a recitat o poezie despre închisoarea Jilava, cu o frumoasă imagine: sârma ghimpată de pe închisoare era comparată cu cununa de spini de pe capul Mântuitorului. George Fotino ne-a povestit întâmplări din viaţa sa politică. Mie mi-a ţinut mai multe prelegeri din istoricul dreptului românesc, curs pe care-1 preda la facultate şi la care nu dădusem încă examen. După terminarea cursului, mi-a pus întrebări, apoi mi-a spus: — Dacă Dumnezeu va face să ne întâlnim din nou la facultate, eu voi considera că examenul l-ai trecut astăzi! Numai că nici unul din noi nu a mai ajuns la Facultatea de drept. Coco Dumitrescu mi-a ţinut zeci de prelegeri de procedură civilă, exact ca la facultate. La sfârşit m’a pus să-i povestesc tot cursul şi mi-a dat calificativul „bilă albă”. Eu luasem deja acest examen, dar la celălalt profesor, M.G. Constantinescu. In nici un caz nu mă putusem pregăti la acest examen ca aici, la Jilava. Coco Dumitrescu mi-a ţinut şi prelegeri de drept civil anul IV şi de drept minier. Fiind foarte slăbit, Coco Dumitrescu a urmat la suplimentul de mâncare după mine. Eu începusem să mă întremez. Marin Enăchescu ne-a ţinut nenumărate prelegeri de anatomie. Eugen Dobrescu ne-a predat algebră. Inginerul Mavrocordat, care făcuse studii în Anglia ne-a predat limba engleză. Pentru pronunţarea corectă a vocalelor, ne-a alcătuit nişte fraze cu iz de închisoare. Voi cita frazele referitoare la vocalele A şi E: Our fate is to fast, because we have no fat in our food (Soarta noastră este să postim, fiindcă noi nu avem grăsime în hrana noastră). Even when in bed, we freeze. (Chiar când în pat, noi îngheţăm).

Se apropia Crăciunul anului 1949. Pe lângă programul de post şi rugăciuni, în ajun am cântat şi colinde. Eu am prezentat şi căpriţa, care se termina cu următoarele versuri: Domnul Fâtu dacă vine Suge sângele din tine! Fătu era un gardian foarte crud, ţigan din Jilava, care avea o expresie preferată: „Sug sângele din tine!” Am avut un mare noroc că Fătu nu a venit şi nici alţi gardieni. Sau poate gardianul care ne păzea, uitând că e comunist, a ascultat şi ci colindele şi nu a reclamat nimănui. Trebuie să precizez că în această perioadă se aplicau pedepse colective distrugătoare. Cu puţin timp înainte, într’o seară, pe secţia noastră s’au auzit ţipete de groază. Am aflat mai târziu ce se întâmplase. Oamenii dintr’o celulă au fost scoşi pe sală complet dezbrăcaţi (la Crăciun) şi crunt bătuţi cu ciomegele. După bătaie, bieţii oameni au fost închişi într’o celulă neagră, unde au fost ţinuţi dezbrăcaţi toată noaptea. Nu am aflat care era vina lor. Mâncarea era foarte slabă, cea mai bună era considerată mâncarea de cartofi cu „intestine de pasăre”. Uneori ne scoteau la aer, în ţarc. Plimbarea se făcea în cerc, exact ca în poezia lui Radu Gyr:

Din temniţa noastră, închisă’ n milenii, Ne-au scos în curtea hâdă, gardienii. Cu ochii goi şi stinşi de suferinţă, Ne învârtim într’ o circumferinţă. Păşim absenţi, mecanice cadenţe, Făcând maneju-acestei penitenţe. Reglementar, sub cerul ca o zdreanţă, Păşim unul după altul, la distanţă. Cu ochi de mort, cu faţă de mumie, Strigoi în uniformă pământie, In geometria cercului tăcerii, Tăcem, cum ne ordonă temnicerii. Intr’una din zile, pe când ne aflam în ţarc, am văzut la o fereastră de la secţia a II-a un bărbat care desena în aer o cruce mare cât fereastra. Am atras, discret, atenţia colegilor. Iniţial, nu l-am înţeles, dar imediat ne-am dat seama ce vrea să ne spună: era condamnat la moarte! L-am privit atent şi i-am întâlnit privirea senină şi pătrunzătoare. Am aflat că era artist şi se numea Emilian. Impreună cu el mai erau condamnaţi la moarte doi ofiţeri superiori de cavalerie: Eliade şi Tetorian. In dimineaţa zilei de 13 Decembrie, ne-am trezit în rafale de arme automate. Terciul ni s’a servit foarte târziu. Am aflat că atunci ar fi fost executaţi Emilian, Eliade şi Tetorian. Mi-au venit în minte cuvintele lui Jammes: „Eroismul este singurul înţeles al vieţii.” Asistenţa medicală era numai pe hârtie. Un reţinut politic din celula vecină se îmbolnăvise foarte rău. Gardianul a luat patru oameni din aceeaşi celulă, l-au pus pe bolnav pe o pătură şi l-au dus la infirmerie. Sanitarul Oprea, care era o fiară, cum i-a văzut a pus mâna pe un ciomag şi a început să-i lovească cu furie pe cei ce transportaseră bolnavul.

Aceştia au fugit înnebuniţi. Dar la câteva zeci de metri şi-au adus aminte de bolnav. S’au oprit să se uite şi au rămas uimiţi: bolnavul fugea după ei de mânca pământul! Călăul Oprea îl vindecase cu ciomagul! Intr’o zi, gardianul ne-a anunţat că suntem obligaţi ca pe viitor să spunem „să trăiţi!” gardienilor care vin la numărătoare. Ne aştepta deci o nouă umilinţă! Majoritatea considera că trebuie să ne supunem, altfel vom fi torturaţi. Eu am susţinut că nu este normal să spunem „să trăiţi!” torsionărilor noştri, cum face generalul Mociul ski. După lungi discuţii, bietul Eugen Haţeganu a găsit o soluţie: va spune numai el „să trăiţi!”, totdeauna, pentru a-i salva pe ceilalţi de la umilinţă. Aşa s’a procedat totdeauna în celula noastră. In perioada cât am stat în celula 13, nu au existat delatori printre noi. Oamenii rămâneau credincioşi lor înşişi. Termenul consacrat în închisori pentru denunţător era cel de „turnător”, termen intrat în dicţionar şi devenit odios pentru întregul popor român. La mijlocul lunii Martie 1950, mi s’a spus să-mi fac bagajul. M’am despărţit cu emoţie şi cu tristeţe de a-ceşti fraţi de suferinţă, care făcuseră din celula 13 o adevărată sală de cursuri. Profesorii de aici ajunseseră la concluzia că valoarea umană trebuie căutată în însuşirile morale ale individului. Aceeaşi afirmaţie o voi auzi din gura a sute de elite intelectuale, în închisorile pe unde mă va duce soarta. De la Jilava am fost transferat la închisoarea Uranus şi judecat de Tribunalul militar Bucureşti. La proces am fost obligat să pun lacăt la gură, din cauza familiei mele, care a plâns tot timpul. Am primit o condamnare de cinci ani.

CAPITOLUL 7

Motto: „Noi şi înspăimântătoare filozofii au apărut pe lume, ca să înţelegem ce însemnează în termeni de sânge, de ferocitate, credinţa că statul e totul, iar individul, nimic.” (P.P.Negulescu)

După câteva zile, am fost transferat din nou la Jilava, dar acum în celula 6 de la reduit. Această celulă avea forma unui tunel, cu o singură fereastră. De-a lungul pereţilor se montaseră priciuri, pe două nivele. In această celulă zăceam două sute de oameni, aşa de înghesuiţi că nu ne puteam întoarce de pe o parte pe cealaltă şi că eram în permanenţă uzi de transpiraţie. Mulţi dormeau pe beton, chiar şi sub pat, până lângă hârdăul cu fecale, la care se putea ajunge cu mare greutate. Cine privea din curte fereastra celulei noastre, vedea că din interior iese un abur permanent, ca dintr’o baie. Intr’una din zile, am fost scos la amenajarea terenului din prima curte. Cel care ne dirija munca era generalul Mociulski. Voiam să comunic cu prietenii de la celula 13, dar generalul Mociulski mi-a strigat: — Nu încerca nimic, că dacă te prinde Maromet, te omoară în bătaie!

Intervenţia lui Mociulski m’a revoltat şi i-am răspuns: — Domnule general, ce sunteţi aşa de fricos? Este dureros că trebuie să vă vorbească astfel un fost ofiţer. Lumea ştie că spuneţi „să trăiţi!” gardienilor şi se vorbeşte că aţi făcut mult rău foştilor dumneavoastră camarazi. Generalul Mociulski mi-a replicat: — Lumea poate vorbi orice, dar eu îţi spun că nu am făcut rău camarazilor mei, ci i-am salvat pe mulţi. Aceasta se va vedea cândva! Se apropiau sfintele Paşti. Era Vinerea Mare. Niciodată această zi de imens doliu nu-mi păruse atât de tristă. In gând, am făcut următoarea poezie: Vinerea Patimilor la Jilava(1950)

E stranie Jilava în noaptea de aramă! Din negrele cavouri, spre zări de foc mă cheamă Altarul, libertatea şi dragostea de mamă.

Intins între schelete, în noaptea sfintei denii, Mă sting în catacombe, cum răposau mirenii, In vremea’ntunecată a stinselor milenii.

Tăceri de ţintirime spre Golgota mă’mbie Doar luna muribundă pătrunde în chilie, Să-mi picure în suflet lumini de veşnicie. Târziu, ascult prohodul, cu sfintele refrene. Şi cum Te văd sub biciul urgiei pământene, Ţi-aş duce, Doamne, crucea, ca Simon din Cirene! In ziua de Paşti, am fost scoşi la săpături de pământ, pentru construirea unui drum. Deşi eram toţi slăbiţi, am lucrat peste puteri, sub ciomegele lui Maromet şi ale gardienilor săi. La începutul lunii Mai, doi Jugoslavi, dintre care unul se numea Obradovici, au evadat din celula noastră. Cum a aflat vestea, Maromet şi-a luat toţi gardienii şi i-a înşirat în curte, pe două rânduri, faţă în faţă, cu nişte ciomege solide în mâini.

Apoi ne-a obligat să ieşim afară la numărătoare, trecând printre cele două rânduri de gardieni. Loviturile cădeau ca ploaia în capul şi spatele nostru, iar numărătoarea s’a făcut de vreo zece ori. După ce ne-au bătut bine, ne-au închis fereastra şi uşa. După aproximativ două ore, cei de la nivelul superior am început să ne sufocăm. Am gândit să cobor sub pat, unde aerul mai avea ceva oxigen. Dar mi-am zis că este o laşitate să fac aceasta! Trebuie să stau la nivelul superior, chiar dacă-mi voi pierde cunoştinţa! Peste puţin timp, au venit hârdaiele cu mâncare fierbinte. Aceasta ne-a îngrozit. Un călugăr, Dobre, ne-a propus să refuzăm mâncarea. Propunerea lui era de un curaj excepţional, dacă Maromet ar fi aflat aceasta l-ar fi omorît. Era iar un moment de cumpănă. Fiindcă nimeni nu mai spunea nimic, am sărit de la locul meu şi am propus să scoatem hârdaiele afară. Toată lumea a fost acum de acord. Dar unul dintre colegi şi-a pierdut cunoştinţa, din cauza lipsei de aer, iar altul a făcut o criză de epilepsie. Am bătut la uşă şi am cerut să se scoată hârdaiele cu mâncare afară. In faţa hotărîrii noastre, gardienii au luat hârdaiele şi în scurt timp au deschis geamul. La câteva zile a venit la Jilava colonelul Constantinescu, din Direcţia penitenciarelor, să ne trieze pentru trimitere la canalul Dunăre-Marea Neagră. Am ajuns în faţa comisiei. Sanitarul Oprea insista să nu fiu trimis la canal, că sunt prea slăbit, dar Constantinescu a decis să merg la canal. Dacă aş fi fost respins, m’ar fi trimis la faimoasa închisoare Piteşti, unde se făcea „reeducarea” studenţilor. La această închisoare trebuia să alegi fie moartea trupului, fie moartea sufletului. Nu exista o altă posibilitate. Imediat după plecarea colonelului Consatantinescu, cei care trebuia să mergem la canal am fost îmbarcaţi în dube speciale pe calea ferată. Drumul a fost un calvar. Era o aglomeraţie de ne-descris, transpiram tot timpul şi ne sufocam din cauza lipsei de aer. Singura înlesnire o constituia un scaun de W.C., montat în vagon. Am ajuns la lagărul de muncă „Poarta Albă”, unde am fost încadraţi în brigada a 28-a, brigadier fiind un vestit infractor de drept comun, Bănică. Acesta, auzind că am fost ofiţer, se lăuda în faţa mea că a făcut culcări nenumărate cu generalul Paul Teodorescu, fost aghiotant regal, şi cu colonelul de cavalerie Vladimir Constantinescu. După câteva zile, am fost transferat la lagărul de muncă ,,Cernavodă”. Când mă aflam aci, au sosit două brigăzi de studenţi „reeducaţi”, de la închisoarea Piteşti, care peste puţin timp vor deveni faimoasele brigăzi 13 şi 14, la lagărul de muncă „Peninsula”. Printre ei aveam şi un cunoscut, Ion Stancu, originar din judeţul Romanaţi, fost student la Facultatea de medicină din Cluj. Acesta locuise la aceeaşi gazdă cu mine, pe strada Calomfirescu din Craiova, în anul şcolar 1937-1938, după care plecase la Liceul militar „Mihai Viteazu”, din Târgu Mureş. Am discutat cu el deschis, criticând nedreptăţile strigătoare la cer comise de noul regim, fără să ştiu că Stancu se „reeducase” la Piteşti şi devenise un periculos turnător. In scurt timp, am fost transferaţi toţi la „Peninsula”, un lagăr de muncă din apropiere de Mamaia, unde se aflau deţinuţii politici cu pedepse de la cinci la zece ani. Perioada canalului a fost una dintre cele mai negre perioade din viaţa mea. Parcă însuşi numele comunei Valea Neagră, lângă care se afla lagărul Peninsula, era predestinat. Pe aceste locuri, doar, fusese exilat Ovidiu, cu două milenii înainte. Am fost încadrat în brigada lui Marinovici, supranumit ,^câinele roşu”, şi lucram la săpături de pământ lângă Mamaia. Munca la pământ era distrugătoare, mulţi au murit făcând eforturi supraomeneşti să-şi îndeplinească o normă imposibil de realizat.

In faţa intenţiei criminale a regimului de a ne extermina (Gheorghiu-Dej declarase deschis că acest canal „va fi mormântul reacţiunii”) eu am depus un jurământ: că nu mă voi lăsa pradă fricii şi în clipa când voi constata că munca mă ucide, să refuz a mai munci, pentru a fi ucis pe faţă de tirani. Mâncarea era foarte slabă: arpacaş, varză, morcovi dulci, morcovi muraţi şi cartofi. In cei peste patru ani, cât am stat în lagărele de la canal, nu am văzut nici un ou. Oamenii, pradă foamei permanente, rupeau în fiecare zi iarbă şi o puneau în mâncare. Eu nu am mâncat nici un fir de iarbă, fiindcă mi se părea sub demnitatea umană să faci aceasta. Tatăl meu îmi povestea cum în timpul primului război mondial, când fiind rănit a căzut prizonier la Unguri, văzuse oameni mâncând iarbă de foame. Mulţi dintre aceştia nu au supravieţuit războiului. La canal domnea o teroare permanentă. Comandantul şi securitatea erau foarte aspri, iar brigadierii, deşi erau recrutaţi din rândul deţinuţilor, erau nişte unelte oarbe, gata să ne ucidă fără ezitare, pentru a se salva pe ei. In brigada lui Marinovici am avut colegi pe: comandorii de aviaţie Titus Ceauşu şi Cară; maiorul de infanterie Marinescu; scriitorul Răutu; economistul Ion Boian; doctorul Nour; învăţătorul Vasile Batin. Deşi nu am făcut eforturi mari, realizând numai jumătate din normă, după câteva săptămâni eram complet epuizat. Brigadierul Marinovici a început să mă persecute, forţându-mă să muncesc peste puterile mele. Conform jurământului meu, am refuzat să mai ies la lucru. Cum s’a întors seara în lagăr, Marinovici m’a scos la raportul locotenentului Ghinea, care ţinea locul comandantului. Acesta mi-a tras o bătaie şi mi-a spus să ies la lucru, chiar dacă acolo nu voi putea lucra. Conflictul meu cu Marinovici lua proporţii. I-am atras atenţia că tratamentul aplicat de el oamenilor este o adevărată crimă împotriva umanităţii. Văzându-mă în conflict cu Marinovici, aproape toţi colegii m’au izolat. N’au mai avut curaj să stea de vorbă cu mine decât trei colegi: doi Români macedoneni, Mihai şi Apostol Gospodin şi un Moldovean, David Tăr-cuţă. Tărcuţă, un om simplu şi cinstit, era şi el foarte slăbit, dar s’a refăcut numai cu cartofi cruzi, pe care îi primea de la un prieten ce lucra la bucătărie. Între timp eu am slăbit mai rău, încât nu mă mai puteam ţine pe piciore. Dar eram obligat să merg la muncă. Colegii mă duceau de braţe până la şantier, acolo mă culcam pe pământ, iar seara mă aduceau tot de braţe. Un coleg care se oferea mereu să mă ducă de braţ era Vasile Batin, Moldovean. în timpul marşului nu aveam voie să mă opresc, pentru nimic în lume. Nu voi uita scena cu Marin Dondoe, din Craiova, fost student la Facultatea de medicină. Acesta s’a îmbolnăvit de enterită din cauza alimentelor alterate, care ni se dădeau în permanenţă. în timpul marşului, a cerut voie să meargă la W.C. Ostaşii din securitate nui-au dat voie, ameninţându-1 că-1 împuşcă. Şi bietul băiat a trebuit să-şi facă necesităţile din mers! Iată cum reafirma regimul „credinţa în demnitatea şi valoarea persoanei umane”, de care vorbea preambulul Chartei „Naţiunilor Unite”! Trebuie să precizez că Marin Dondoe era un om de foarte frumos caracter. Nu ştiu nici acum dacă starea de epuizare fizică în care mă aflam era cauzată de tratamentul inuman din Jugoslavia sau dacă nu am avut o boală pe care medicii nu au depistat-o. După mai mulţi ani, mi s’a găsit un nodul la plămânul drept, fără să fi ştiut când am avut T.B.C., şi o insuficienţă suprarenală. Mergând la cabinetul medical, doctorul Eugen Suroiu, Ardelean, m’a consultat şi s’a adresat doctorului Ahile Sari, care nu lucra la infirmerie, dar se afla acolo întâmplător: — Le malade imaginaire! (Bolnavul închipuit!), şi a arătat cu capul spre mine.

M’am adresat şi eu doctorului Sari, arătându-i pe doctorul Suroiu: —Le medecin malgre lui! (Doctorul fără voie!) Numai că doctorul Suroiu era o unealtă ticăloasă a securităţii, în timp ce doctorul Sari prefera să lucreze la pământ, decât să asuprească pe ceilalţi deţinuţi. I-am mai spus lui Suroiu: — Doctorul Paulescu a descoperit „insulina”, iar dumneata ai descoperit ,,peninsulina”! — Ce e aia „peninsulina”?, m’a întrebat Suroiu. — Numele vine de la lagărul „Peninsula” şi înseamnă tratamentul bolnavilor cu bâta! După câteva zile am făcut şi un flegmon la mâna stângă, cu diametrul de aproximativ 7 cm. Aşa bolnav, m’au scos la lucru. Atunci lucram la construirea unei căi ferate de şantier. Au format o echipă pentru introducerea şuruburilor în traverse, compusă din sublocotenentul de cavalerie Mircea Magearu, nepot al economistului Magearu, şi din mine. Am încercat să lucrez, dar nu mă puteam ţine pe picioare. I-am spus lui Mircea Magearu că sunt complet epuizat şi că merg să refuz lucrul. Mircea Magearu, care terminase Şcoala de ofiţeri activi cavalerie, din Târgovişte, înaintea mea, mi-a spus: — Eu am încă putere, rămâi numai de formă lângă mine şi eu voi lucra singur! Nu intra în conflict cu aceste brute! I-am răspuns: — Nu e corect să accept soluţia dumneavoastră. Chiar dacă mă vor omorî, nu pot să vă distrug ultimele rezerve de energie. Aici pe toţi ne pândeşte moartea! Cu toate rugăminţile lui Mircea, m’am dus şi i-am comunicat lui Marinovici că nu lucrez, fiindcă sunt foarte slăbit şi am şi un flegmon la mână. Marinovici m’a reclamat imediat primului brigadier, Buiuga, un marinar din Constanţa, „binehrănit”în lagăr. Buiuga a venit furios şi a început să mă lovească cu pumnii în cap, piept şi abdomen. Dar nu m’am ridicat la lucru, ci am strigat colegilor mei: — Priviţi domnilor, libertatea muncii în secolul al XX-lea! Peste câteva zile, a venit în inspecţie colonelul de securitate Albon, din Turda, fost ceaprazar, despre care se spunea că este comandantul tuturor lagărelor de pe canal. M’am dus la maşina lui, i-am arătat flegmonul şi pieptul pe care se numărau coastele şi i-am spus că am fost lovit de Buiuga. L-am întrebat: — Dumneavoastră admiteţi sau nu aceste torturi? Pus în faţa acestei întrebări directe, Albon mi-a răspuns că nu este de acord cu asemenea practici. Apoi m’a trimis la infirmerie. Inaintea mea a fost operat, tot de flegmon, un coleg din brigada mea., Florea Stancu.

Eu am fost operat fără anestezie. La aceste operaţii a asistat şi un brigadier de la construcţii, Petrini. A doua zi, Petrini a venit la mine şi mi-a spus: —Domnule Radina, am intenţia să te aduc în brigada mea, unde te vei pune pe picioare. Şi asta numai pentru răbdarea dumitale din timpul operaţiei de ieri. Stancu a ţipat tot timpul, iar dumneata nu ai scos nici un cuvânt. Cum se explică această stăpânire de sine? I-am răspuns: —Folosesc toate împrejurările acestea, pentru a face exerciţii de voinţă. Vreau să fiu totdeauna pregătit pentru eventualele torturi. Peste câteva zile a venit în inspecţie şi colonelul Cosmici, tot cu o funcţie mare în conducerea Lagărelor de pe canal. Cosmici avea multe crime pe conştiinţă, totuşi i-am semnalat abuzurile lui Buiuga şi Marinovici. Am gândit totdeauna că trebuie să semnalăm toate crimele comise celor cu funcţii de răspundere, pentru ca aceştia să nu spună vreodată că nu au ştiut ce s’a petrecut. La câteva zile am aflat o veste care a căzut ca o lo vitură de trăznet: sublocotenentul de cavalerie Mircea Magearu fusese împuşcat de securitate pe şantier! Călăul numărul unu al lagărului de exterminare Peninsula a fost ofiţerul politic, Chirion, care ocupă şi azi o funcţie într’un minister!

CAPITOLUL 8

Motto: „Răbdarea in suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune” (Seuse)

După câteva zile, am fost mutat în brigada lui Petrini. Aici era o atmosferă cu totul diferită de cea din brigada torţionarului Marinovici. Petrini era un om inteligent şi bun, care a ştiut să ducă la liman corabia cu toţi oamenii săi.

Pe mine m’a repartizat să lucrez cu Hans, care m’a învăţat să zidesc sobe de cărămidă, necesare în barăcile pe care le construiam în permanenţă pe traseul canalului. Pe la începutul anului 1951, au venit la canal şi în brigada noastră câţiva deosebiţi intelectuali, pe care îi voi descrie succint. Profesorul şi avocatul Mihail Paulian, fost director al Colegiului naţional „Carol I”, din Craiova, fusese fruntaş naţional-ţărănist. Era un om foarte cult şi de o demnitate deosebită. Arşavir Acterian, din Bucureşti, scriitor, era fratele regretatului critic Haig Acterian, căzut eroic pe front. Arşavir era un bun creştin, partizanul cel mai convins al non-violenţei. El era un neîntrecut povestitor. Totdeauna cu zâmbetul pe buze, el căuta să ne descreţească frunţile cu povestirile lui. Oricât de mari ar fi fost suferinţele, noi tot găseam prilejuri să râdem, cum au făcut şi strămoşii noştri, în decursul zbuciumatei noastre istorii. Avocatul Chita, din Cluj, care lucra la tencuieli şi avea ca ajutor pe preotul Oţoiu, din Sibiu, şi-a făcut următoarea epigramă: Mare crimă la canal, Să audă tot norodul! Chita a ucis mortarul, Popa i-a cântat prohodul. Comentând o altă epigramă a lui Chita, i-am spus:

In epigrama ta, băiete, O nimerişi „ca Luca’n perete”!

Luca era avocatul Luca Sindile, din Bucureşti, care lucra la tencuieli şi scotea nişte pereţi cu valuri. O dată cu Paulian şi Acterian, a venit şi doctorul Traian Mihăilescu, fost comandant al spitalului militar „Regina Elisabeta”, din Bucureşti. In scurt timp, el a fost mutat la infirmerie, fiind un mare chirurg. Cum a ajuns la infirmerie, doctorul Traian Mihăilescu a fost crunt bătut de către ajutorul de comandant, locotenentul Cojan, pentru vina de a fi făcut injecţii cu penicilină unui bolnav pe moarte. Penicilina era rezervată porcilor securităţii şi nu oamenilor. Iată cât preţ punea regimul pe viaţa oamenilor!

Alţi oameni de caracter din brigada Petrini au fost: Marţian, din Bucureşti, licenţiat al Academiei comerciale, Virgil Tălpăşanu, din Oltenia, învăţător şi Cornel Dumitraşcu, din Oltenia, marinar. In aceeaşi brigadă erau şi trei Unguri cu un frumos caracter. In această perioadă, am aflat de la mai mulţi studenţi amănunte despre ororile comise de regim la închisoarea pentru studenţi din Piteşti, în anii 19491950. Unealta principală a regimului a fost Ţurcanu, din Câmpulung Bucovina, student Ia Facultatea de drept din Iaşi. Ţurcanu, cel mai mare călău pe care 1-a cunoscut neamul românesc în era comunistă, tortura pe studenţi până la moarte. Studenţii au încercat să riposteze, s’a găsit şi unul care să aducă la cunoştinţă generalului de securitate Nicolski cele ce se întâmplau acolo: este vorba de studentul Gigi Vătăşoiu, care locuise în Bucureşti, pe calea Griviţei. Rezultatul: după plecarea lui Nicolski, Gigi Vătăşoiu a fost ucis, iar reeducarea a luat forme demenţiale. Nu voi vorbi mai amănunţit despre crimele săvârşite în închisoarea Piteşti, deoarece există valoroasa lucrare a lui Dumitru Bacu „Piteşti, centru de reeducare”, în care sunt prezentate pe larg aceste crime. Voi aminti numai de un mare tortionar nesemnalat: Gebac Lebonard, din Iaşi. Voi mai sublinia că în aşa zisa acţiune de „depersonalizare” studenţii au fost constrânşi prin torturi inimaginabile să bea urină şi să mănânce fecale. Omul era astfel nimicit. Dezgustat de slăbiciunea sa, el nu se va mai putea redresa niciodată în faţa propriei conştiinţe! Cunosc pe studentul la medicină Jianu, din Craiova, fiul proprietarului fostului cinematograf Apollo, care mi-a mărturisit că a băut mai multe gamele de urină. Fiul profesorului Ciuceanu, din Craiova, şi-a distrus ficatul din cauza fecalelor pe care a trebuit să le mănânce. Nicolae Nedelcu, fost coleg de liceu, a fost bătut până şi-a pierdut minţile. După ani, el şi-a revenit. Se spune că metodele diabolice practicate la închisoarea Piteşti fuseseră experimentate, iniţial, în închisoarea Liublianca, din U.R.S.S. Ele nu pot fi o creaţie a poporului român, care a respins totdeauna terorismul. O condiţie sine qua non a reeducării o constituia lepădarea de cele mai scumpe fiinţe: Dumnezeu şi proprii părinţi. Ca să închei scurta prezentare a acestei zguduitoare perioade, voi cita câteva versuri dintr’o poezie a lui Scr-giu Mandinescu, din Craiova, fost coleg de liceu, care a trecut prin torturile din închisoarea Piteşti, a cunoscut depersonalizarea, apoi redresarea, şi a murit la scurt timp după eliberare: Atât de groaznică a fost urgia, Că mulţi dintre noi şi-au pierdut minţile, Iar alţii şi-au pierdut veşnicia!

Unul dintre studenţii care mi-au povestit despre ororile din închisoarea Piteşti a fost Mihai Spuză, din Mehadia, care absolvise Liceul militar „Mihai Viteazu” şi fusese student la Facultatea de medicină din Cluj. Mihai Spuză era un mare caracter. Acum se afla în brigada lui Bogdănescu, care l-ar fi ucis dacă l-ar fi prins că povesteşte despre „reeducare”. Intr’una din zile, mă aflam pe un şantier unde se construiau barăci din stuf. Trebuia să construiesc o sobă într’o încăpere, dar încăperea avea uşa blocată. Am sărit pe fereastră să încerc deblocarea uşii şi am căzut pe o scoabă de fier, care mi-a perforat laba piciorului drept. Mi-am scos singur scoaba din picior. Arşavir Acterian, care era lângă mine, a îngălbenit. Am fost dus la un dispensar civil, unde am fost pansat şi mi s’a făcut o injecţie antitetanică. Medicul mi-a şoptit că are o mare admiraţie pentru deţinuţii politici. Noaptea am făcut alergic din cauza serului şi a trebuit să mă plimb prin curtea lagărului, pentru a mai scăpa de urticarie. Am observat nişte mişcări ciudate prin curte, dar abia peste câteva zile am aflat ce se întâmplase în acea noapte de 22 Iunie 1951, când se împlineau zece ani de când mareşalul Antonescu declarase război U.R.S.S., pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord. Zeci de studenţi „reeducaţi”, din faimoasele brigăzi 13 şi 14, au luat un grup de peste douăzeci de deţinuţi consideraţi „reacţionari” şi, pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de U.R.S.S., i-au bătut în mod îngrozitor. Torţionarii, tineri şi bine hrăniţi, se dezbrăcaseră de cămăşi, pentru a se recunoaşte uşor în timpul bătăii. Toate victimele au fost torturate în aceeaşi încăpere, ore în şir. Dintre cei torturaţi cunosc pe: inginerul agronom Bătrân, din Arad, căruia i-au fracturat clavicula; Toriceanu, din Bucureşti, căruia i-au fracturat coastele; pictorul Dobre, căruia i-au fracturat coloana vertebrală. Brigăzile studenţeşti 13 şi 14 erau conduse de torţionarii Bogdănescu şi Enăchescu, ambii studenţi la Facultatea de medicină din Cluj. Ei erau bine dezvoltaţi şi, ca foşti studenţi la medicină, ştiau unde să-şi lovească victimele. Enăchescu, pentru a dovedi că nu mai recunoaşte pe nimeni în afară de partidul comunist, 1-a bătut crunt pe propriul său unchi, deţinut tot la Peninsulă, fruntaşul ţărănist Piţigoi. La fel a făcut şi studentul torţionar Lunguleac, cu unchiul său. Deşi rana de la piciorul meu se infectase, nu am fost scutit nici o zi. In această perioadă am avut bucuria de a întâlni pe Cicerone Ioaniţoiu, din Craiova, fost coleg de liceu. El era profesor de istorie, iar în timpul alegerilor din 19 Noiembrie 1946 fusese şeful tineretului naţional-ţărănesc de la Facultatea de litere şi filozofie, din Bucureşti. Ioaniţoiu este unul dintre organizatorii „protestelor studenţeşti” din primăvara anului 1944, prin care se cerea mareşalului Antonescu să se ia măsuri imediate pentru a se pune capăt atrocităţilor comise de Unguri împotriva Românilor ardeleni şi pentru a se declanşa lupta de eliberare a Ardealului subjugat. Ioaniţoiu îmi povestea că în anul 1945 a fost răpit de trupele sovietice, la Craiova, cu intenţia de a-1 asasina. Dar el a reuşit să arunce nişte bileţele din încăperea în care era închis, prin care ruga pe cei ce le vor găsi să anunţe pe profesorii Ilie Ion şi Mihail Paulian, fruntaşi ai Partidului naţional-ţărănesc din judeţul Dolj, în ce loc se află sechestrat. Bileţelele au ajuns pe mâini bune, cei doi profesori au intervenit, iar colegul meu a fost salvat. Cicerone Ioaniţoiu avea o atitudine demnă la canal, el se conducea, parcă, după cuvintele lui Rostand: „Tranzacţii nu fac cu mişelia!”

Într’o seară, venind de la lucru, am asistat la o scenă cu totul ieşită din comun: deţinutul Dumitrache, fost marinar, era legat la stâlpul infamiei, în mijlocul lagărului. Toţi deţinuţii trebuia să treacă pe lângă el şi să-i condamne fapta: evadase şi fusese prins. Mi-am dat seama că se pregăteşte ceva. Am trecut pe lângă el, m’am oprit şi i-am spus: — Domnule Dumitrache, curaj! Orice rob are dreptul sa-şi caute libertatea. Roagă-te lui Dumnezeu! Un zâmbet a înflorit pe faţa lui Dumitrache, care fusese torturat în mod barbar. Dar noaptea s’a întâmplat un lucru de o cruzime fără precedent: Dumitrache a fost împuşcat şi aruncat lângă reţelele de sârmă ghimpată, ca şi cum ar fi încercat să evadeze din nou. Cum nici o crimă nu rămâne ascunsă (şi asta ar trebui să o ştie toţi criminalii de pe lume!),toţi deţinuţii au aflat adevărul: crima a fost organizată de ofiţerul politic, Chirion. Acesta i-a dat un pistol chiar unui deţinut politic, primului brigadier Madan, originar din Basarabia. Dumitrache a fost dus într’un beci de cartofi, unde a fost împuşcat de Madan. Un alt deţinut a văzut toată scena. Menţionez că asasinul Madan era licenţiat în teologie. Comandantul lagărului Peninsula era atunci Zamfirescu, fost hamal în portul Constanţa. Ofiţerul politic, Chirion, a mai comis şi alte crime. El a mutat pe doctorul Simionescu în brigada tortionarului Bogdănescu, pentru a fi ucis. Doctorul Simionescu, originar din Turnu Măgurele, fost ministru al sănătăţii, fusese şeful generaţiei din 1922. Vina lui? Ar fi comunicat unui alt deţinut o veste pe care o aflase, probabil, chiar de la un turnător: că în Franţa ar fi venit la conducere Charles de Gaulle. In Franţa ar ti venit la conducere Charles de Gaulle. Zvonul a circulat în tot lagărul şi deţinuţii politici îşi puneau mari speranţe în generalul de Gaulle. Chirion lansa deseori ştiri false, pentru a demoraliza pe deţinuţi. Doctorul Simionescu a fost torturat zi de zi, cu o cruzime fără margini, chiar de către studenţii pe care-i iubise totdeauna. Bogdănescu şi echipa lui de şoc i-au fracturat coastele, apoi l-au scos la fabrica de cărămidă de la Năvodari, bătându-1 să muncească. Doctorul Simionescu nu a mai putut suporta chinurile şi umilinţele: într’una din zile, s’a îndreptat spre cordonul securităţii, simulând că vrea să fugă. Deşi abia se putea mişca, având fracturi de oase, un soldat din securitate a tras în el, omorându-1 pe loc. Asasinul a primit un concediu drept răsplată. Chirion a mai mutat în brigada lui Bogdănescu şi pe comandorul de aviaţie Titus Ceauşu, care intrase în conflict cu brigadierul Marinovici, fostul meu torţionar. Comandorul Ceauşu era crunt bătut în fiecare zi de Bogdănescu şi echipa lui. Intr’o zi l-am întâlnit în curte şi l-am întrebat: —Ce se întâmplă cu dumneavoastră, domnule comandor? Mi-a şoptit, îngrozit: —Depărtează-te de mine, că sunt urmărit! Comandorul Ceauşu, beneficiind de o bună condiţie fizică, muncea foarte mult, ceea ce mai tempera din zelul călăilor. Numai asasinarea doctorului Simionescu, care se pare că a avut un oarecare ecou, 1-a salvat pe comandorul Ceauşu de la moarte. Călăul Chirion constituise o brigadă disciplinară numai din preoţi, condusă de torţionarul Vasile Matei. Preoţii erau supuşi la o muncă grea şi la bătăi permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul

foarte ridicat şi, după cum mi-a spus un preot, ei credeau, ca Seuse, că „Răbdarea în suferinţă este mai mare decât învierea din morţi sau decât orice altă minune”. Pe mine mă spovedea la Crăciun şi la Paşti părintele Munteanu, din brigada de preoţi, care sfida primejdiile ce-1 pândeau. Acum a fost numit comandant al lagărului de muncă Peninsula Lazar Tiberiu, din Dej, fost şofer. Deşi el avea momente de cruzime deosebită, a ameliorat mult situaţia deţinuţilor. El era ostil reeducării practicate de brigăzile studenţeşti 13 şi 14. Bogdănescu, Enăchescu, Lie Pompilie şi alţi studenţi torţionari au fost ridicaţi de la canal şi nu iam mai văzut niciodată. Dar am auzit că regimul le-a mulţumit pentru crimele lor: toţi aceştia (şi alţi torţionari, printre care şi Ion Stancu) au avut dreptul să termine facultatea de medicină şi azi sunt medici! Dar alţi studenţi nu au mai primit aprobarea să-şi termine facultatea. Lazăr Tiberiu a interzis bătaia, rezervându-şi numai lui dreptul de a bate pe deţinuţii politici. Numai că s’a găsit un deţinut politic care să ceară reintroducerea bătăii: profesorul universitar Golimas, de la Academia comercială, care la canal era brigadier. Se pare că acest torţionar este astăzi profesor universitar la Craiova. Lazăr Tiberiu a îmbunătăţit mâncarea şi a dat dispoziţie ca toţi deţinuţii bolnavi sau slăbiţi să fie mutaţi în patru brigăzi de la secţia K. Cum şi eu figuram ca slăbit în scriptele infirmeriei, am fost mutat aci. în secţia K am avut marea bucurie să reîntâlnesc pe maiorul de cavalerie Lucian Dimitriu, din Craiova, cel care intenţionase să mă trimită în Jugoslavia, în vara anului 1948. I-am amintit ce sperase el că este în Jugoslavia şi i-am povestit ce a fost în realitate. Maiorul Dimitriu mi-a spus că fusese arestat cu puţin înainte de plecarea mea în Jugoslavia, când mă aflam la examene, în Bucureşti. El făcea parte din organizaţia secretă a generalului Carlaonţ, de la Craiova. In această organizaţie fuseseră încadraţi de securitate mai mulţi Craioveni, printre care: profesorul Mihail Paulian; colonelul Grigorescu; colonelul Ştefan Hălălău, fost comandant al Şcolii de ofiţeri rezervă artilerie, care acum era în aceeaşi brigadă cu mine; studenţii Marin Dondoe, Sergiu Mandines cu şi Vlad Drăgoiescu; sublocotenentul Tiberiu Tolescu, din comuna Cârcea, judeţul Dolj. în secţia K am mai cunoscut şi pe doctorul Chişiu, din Bădăcin, care mi-a fost vecin de pat. După eliberare, el a devenit un savant, dar a avut o tragică soartă: a murit în cutremurul din 4 Martie 1977. Chişiu era un partizan înfocat al democraţiei pluraliste. Tot partizanii democraţiei pluraliste erau şi inginerul Ieronim Popescu, din Ploieşti, şi Fay Petreanu, din Bucureşti, student la medicină, care trecuse prin închisoarea Piteşti fără a face pactul cu diavolul. Deşi capii torţionarilor din brigăzile 13 şi 14 fuseseră ridicaţi de la canal, mai erau unii care continuau teroarea. Printre aceştia era şi Ion Stancu, fostul meu coleg, despre care am mai vorbit. M’am dus la brigăzile studenţeşti, l-am chemat afară şi i-am spus: — Măi Ioane, ai trecut prin reeducare, ai căzut, ai făcut atâta rău colegilor tăi. Vezi că reeducarea prin metodele voastre este respinsă chiar de administraţia lagărului. Ce mai aştepţi şi nu te schimbi? — Am văzut multe nedreptăţi în viaţă, chiar tatăl meu a fost un exploatator!, mi-a răspuns el. — Ai curajul să critici pe tatăl tău chiar în faţa mea?, l-am întrebat. Din cauza tatălui tău loveşti fără milă în semenii tăi? Eu îţi amintesc cuvintele lui Thomas Carlyle, care ar trebui să-ţi dea de gândit: „Chiar dacă minciuna ar trebui să se înalţe până la ceruri şi să acopere lumea, va veni o zi când falimentul va trebui să o măture şi să ne mântuie de ea”!

Dar Stancu nu a înţeles nimic din cele discutate, el a ajuns brigadier în locul lui Bogdănescu şi a continuat să asuprească pe colegii săi.

CAPITOLUL 9

Motto: „ Voi, toţi ce-aţi plâns în întuneric Şi nimeni nu v’a mângâiat, Din lumga voastră ‘ngenuncfiere, Sculaţi! Cristos a înviat!” (Alexandru Vlahuţă)

Au venit şi Sfintele Paşti ale anului 1952. Am recitat colegilor două poezii pe care le recitam totdeauna de Paşti, atât în închisoare, cât şi după eliberare, uneori chiar în biserică. Este vorba de poeziile ,,La Paşti”, de Gheorghe Coşbuc şi „Cristos a înviat!”, de Alexandru Vlahuţă. Sfintele Sărbători au fost totdeauna prilej de înălţare şi întărire sufletească. Într-una din seri, a năvălit în baraca noastră un om cu capul roşu de sânge, care nu mai putea să vorbească, ci răgea ca un animal şi căuta să se ascundă. Am rămas toţi îngroziţi. Nu bănuiam ce se putuse întâmpla cu el, parcă intrase cu capul în gura unui tigru. Profesorul Valeriu Basarabeanu a încercat să-1 liniştească, dar omul părea ieşit din minţi. Nu peste mult timp am aflat ce se întâmplase: nenorocitul se numea Maxim şi ajunsese la raportul comandantului Lazăr Tiberiu, care aluat o piatră şi 1-a lovit peste faţă, pânăi-a scos dinţii! După câteva zile, am asistat la o altă scenă: Lazăr Tiberiu a scos în curte un grup de deţinuţi, pe care i-a pus să se culce în nişte bălţi cu apă murdară. Apoi i-a pus să facă broasca şi el îi lovea din spate cu piciorul în testicule. Privind scena cu maiorul Lucian Dimitriu, pe fereastra barăcii noastre, i-am spus acestuia: — Vă dau cuvântul de onoare că niciodată nu voi executa aceste culcări, cu riscul de a fi omorît! Maiorul Dimitriu mi-a răspuns:

— Cred că acum gândeşti aşa, dar să ştii că în faţa lui Lazăr Tiberiu, de groază, vei uita de cuvântul dat. El ţine la această pedeapsă, pe care a aplicat-o şi la închisoara Făgăraş. Eu am fost de două ori voluntar pe front, de două ori rănit, dar îţi mărturisesc că mult mai greu este lagărul decât războiul! Din acea zi, de câte ori treceam pe lângă comandantul lagărului, ştiind că s’ar putea să ne culce şi cum eram hotărît să nu mă culc, îmi aminteam de faţa plină de sânge a lui Maxim şi instinctiv îmi duceam mâna la faţă. Dar s’a întâmplat şi inevitabilul. într-una din zile, Lazăr a oprit brigada noastră şi a ordonat: —

Culcat!

Eu am rămas în picioare. —

Culcat!, a răcnit el, din nou. Dar eu nu m’am clintit. Atunci el s’a apropiat de mine şi mi-a strigat:

— Mă, tu nu auzi să te culci? I-am răspuns: —Aceasta este o pedeapsă degradantă şi eu nu mă culc! Lazăr mi-a strigat, ieşit din minţi: —

Culcă-te mă, că te culc eu, pe veci!

Apoi s-a apropiat de mine şi cum eu nu m’am ferit, mi-a tras o lovitură puternică la carotidă. Am căzut în genunchi şi deşi eram foarte ameţit, am făcut eforturi să rămân aşa. Lazăr mi-a strigat din nou: —

Culcă-te, mă, nu auzi?

Văzând că tot nu mă culc, a început să se scarpine în cap, apoi a zis: —Staţi puţin, să mă calmez! Luaţi pe banditul ăsta şi duceţi-1 la carceră! Am fost dus la carceră, unde am început să-mi pipăi faţa, pregătit să suport loviturile de piatră care-mi vor scoate dinţii. Se făcuse noapte, când am auzit că se deschide uşa carcerei. Mi-am făcut semnul crucii, aşteptând masacrul.

Dar, spre uimirea mea, nu era Lazăr Tiberiu, ci Leon Humulescu, un deţinut care mi-a spus: —

Domnul comandant a dat dispoziţie să mergi la baracă!

Nu ştiu nici azi de ce Lazăr nu s-a dezlănţuit împotriva mea, dar din ziua aceea nu a mai făcut niciodată culcări cu deţinuţii. La baracă mă aşteptau, îngrijoraţi patru prieteni care asistaseră la scena în care refuzasem să mă culc: maiorul Lucian Dimitriu, comandorul Mocanu, profesorul Basarabeanu şi studentul medicinist Pârleţeanu. Eu lucram tot la construirea de sobe din cărămidă şi mi se repartiza totdeauna un ajutor, pentru a-mi prepara pământul galben şi a-mi aduce cărămizi. Unul din ajutoare a fost profesorul Valeriu Basarabeanu, pe care-1 cunoşteam din Iugoslavia şi pe care 1-am învăţat să construiască sobe. Un alt ajutor a fost Nicolae Ghiţă, din Bucureşti, Român macedonean, închis pentru a fi făcut parte din Partidul naţional-liberal. Era un om în vârstă şi eu îmi aduceam singur materialul, pentru a-1 scuti de eforturi. Nicolae Ghiţă era un bun Român şi un om de mare curaj, cu care am rămas prieten. Am mai avut ajutor pe un tânăr arestat din armată şi condamnat la şapte ani închisoare, pentru vina de a fi ars cu ţigara un portret al Anei Pauker, în dreptul urechii. Chiar după ce Ana Pauker a fost aruncată de pe tron, bietul ostaş a continuat să facă închisoare! In aceeaşi perioadă, a sosit la canal un lot de preoţi greco-catolici, închişi pentru vina de a fi refuzat să treacă la ortodoxism, după interzicerea bisericii grecocatolice. Am luat ca ajutor, pentru a-1 scăpa de munca distrugătoare, pe părintele Onofrei Pompei, din Sibiu, un om bătrân şi foarte firav. Eu îmi aduceam singur materialul. După dictatul de la Viena, părintele Onofrei Pompei rămăsese în teritoriul ocupat de Unguri. Ungurii, după ce l-au maltratat, l-au dus în podul casei şi l-au spânzurat. Dar, minune: după plecarea asasinilor, frânghia s-a rupt şi părintele şi-a revenit! Acum părintele Onofrei avea o privire care iradia o lumină stranie, el părea un adevărat sfânt. In brigadă aveam un prieten romano-catolic, Vasile Ungureanu, din Roman, învăţător, cu care mergeam la părintele Onofrei Pompei, în timpul liber. Părintele ne spunea versete din Evanghelie sau rugăciuni.

Ungureanu încerca mereu să mă convertească la catolicism, dar l-am făcut să înţeleagă că sunt un ortodox convins, care visează la unirea bisericilor. Trebuie să mărturisesc că şi organizaţiile politice, în special ţărăniştii, liberalii şi legionarii, au încercat mereu să mă atragă în rândurile lor, aşa cum încercau cu miile de tineri neangajaţi. Eu nu voiam să mă încadrez în nici un partid, dar eram pentru o democraţie pluralistă, pentru recunoaşterea dreptului poporului român de a-şi alege în mod absolut liber partidul pe care-1 doreşte. In această perioadă am cunoscut pe preoţii greco-catolici: Remus Păcuraru, Lungu şi Miclea, care mi-au plăcut pentru credinţa lor puternică şi pentru com portarea lor. La 12 Septembrie 1952, au fost înfiinţate două brigăzi disciplinare: O. 1 şi O. 2. Brigada O. 1 avea ca brigadier pe faimosul torţionar Zubrinski, iar ca pontator pe Segal. Zubrinski provocase multe suferinţe colonelului Badea Constantinescu, din Craiova, ofiţer decorat cu „Mihai Viteazul” şi om de mare caracter. Brigada O. 2 avea ca brigadier pe torţionarul Mureşanu, iar ca pontator pe Mărăcine, student „reeducat”. Eu am fost mutat în brigada lui Mureşanu. Baraca noastră a fost izolată de restul barăcilor cu un gard de sârmă ghimpată. Tratamentul era foarte dur: muncă grea, raţia de mâncare redusă la jumătate, interzicerea de a primi scrisori sau pachete de la familie. Vecinul meu de pat era Ionel Nacu, Român macedonean, din Bucureşti, licenţiat al Academiei comerciale. El era un om cinstit şi bun. Deşi era legionar, Ionel Nacu nu făcea nici o discriminare între cei pe care-i considera ostaşi ai neamului românesc. Nu mai vorbesc de atitudinea lui consecventă împotriva tiraniei, fiindcă în brigăzile O. 1 şi O. 2 aproape toţi oamenii erau caractere tari, care considerau, ca Rousseau, că pe lume „sunt bunuri mai de preţ decât viaţa şi care trebuie puse înaintea ei”. Concentrarea în aceste brigăzi a unor oameni care rămâneau cu fruntea sus a fost o mare greşeală a administraţiei lagărului, care se va întoarce ca un bumerang împotriva ei. La mijlocul lunii Octombrie, mă aflam pe un şantier din apropierea comunei Ovidiu, unde trebuia să alimentez cu pietre mari un concasor. Dar cum brigadierului Mureşanu nu-i plăcea ritmul în care lucram, a început să ţipe la mine. I-am replicat pe acelaşi ton. Mureşanu m’a reclamat unui militar din gardă, Vrăjitorescu, din judeţul Buzău. Acesta mi-a aplicat un pumn în maxilar, rupându-mi un dinte. Din cauza acestui incident, am luat o hotârîre care m’ar fi putut costa viaţa: pe data de

22 Octombrie 1952 voi declara grava lucrului, pentru toată perioada cât voi mai sta la Peninsulă. La 22 Octombrie se împlineau şase ani de când înaintasem raportul prin care ceream plecarea din armată. În ziua stabilită, l-am anunţat pe brigadierul Mureşanu că nu voi mai lucra niciodată la Peninsulă. Mureşanu a plecat cu brigada la lucru şi la poartă m’a reclamat că nu mai vreau să lucrez. Am fost chemat la poartă. Locotenentul Vornicu a ţipat să ies la lucru, dar cum eu i-am spus că nu voi mai lucra niciodată în acest lagăr, m’a apucat de piept şi târîndu-mă m’a scos pe poartă, apoi m’a predat gărzii, dându-i dispoziţie să tragă, dacă voi încerca să plec. Le-am spus că pot ieşi pe şantier, dar nu voi lucra. Ajuns pe şantier, m’am aşezat pe pământ şi am refuzat să lucrez. In aceeaşi zi, brigadierul a raportat gărzii pe colegul Nistor Man, din Şieu, judeţul Maramureş, elev. Comandantul gărzii 1-a bătut în mod barbar. Dar, când s-a întors de la bătaie, Nistor, un tânăr slăbuţ şi blond, ţinea fruntea sus şi râdea. Această atitudine scotea din minţi pe torsionări. Eu am fost mereu ameninţat, dar nu m’au mai bătut în acea zi. A doua zi nu m’au mai scos cu forţa pe poartă, ci m’au lăsat în baracă. Mâncarea era distrugătoare, ceea ce a determinat pe colegii din lagăr să organizeze un ajutor în alimente fără precedent. Intr’o zi, aflându-mă în ţarcul brigăzii, am vorbit cu un coleg despre Larousse. Brigadierul Mureşanu, care tocmai trecea pe acolo, s-a repezit la mine, răcnind: — Ce-ai zis de Rus, ce-ai zis de Rus? M’am întors spre el şi i-am replicat: —Nu am vorbit de „Rus”, ci de „Larousse”. Dumneata eşti cu gândul numai la Ruşi! La fel s-a întâmplat cu ocazia unei percheziţii efectuate la mine acasă, mai târziu. Găsind un caiet cu idei extrase de mine din Emile, al lui Rousseau, maiorul de securitate Rădulescu m’a luat la fix: —

Spune-mi de când scrii la Emile! I-am replicat că dacă aş fi scris eu Emile, astăzi nu aş mai sta de vorbă cu el.

Jenat, a renunţat la ideea de a mă acuza că am scris un roman „subversiv”. Norocul lui Rousseau că s-a născut în secolul al XVIII-lea şi în Franţa. În jurul datei de 1 Noiembrie, 15 colegi din brigăzile disciplinare au fost puşi în lanţuri şi ridicaţi de la Peninsulă, din cauza atitudinii lor intransingente. Îi voi prezenta pe scurt: doctorul Ahile Sari, din Constanţa; căpitanul de geniu Iuliu Căpăţână, din Tîrgu Jiu; locotenentul de artilerie Dan Iliescu, din Bucureşti, fost coleg la Liceul militar ,,D.A.Sturdza; Arsenescu, din Bucureşti, comisar; Radu Simina, din Ploeşti, student; Octavian Rădulescu, din Bucureşti, student; Frunză, din Moldova, funcţionar; inginerul Vernescu, din Bucureşti; Grig Popoiu, din Panciu, elev; Nilă Roman, din Beiuş, student; Iordăchescu, din Buzău, elev; Curpăna ru, din Bacău, elev; Milan Heimovici, din Bucureşti, pastor protestant; Furduiescu, din Roman, funcţionar; David Tărcuţă, despre care am mai vorbit. Pe data de 11 Noiembrie, mai mulţi colegi din brigada O. 2 au declarat greva lucrului. După ce administraţia lagărului le-a promis îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, ei au renunţat la grevă. Cum eu am refuzat, în continuare, să ies la lucru, am fost dus la raportul lui Lazăr Tiberiu. Acesta mi-a citit motivul pentru care fusesem mutat în brigada disciplinară: „Activitate reacţionară în rândul studenţilor”. Mi-am dat seama imediat cine fusese turnătorul: Ion Stancu, din brigăzile studenţeşti, pe care încercasem să-1 schimb, cu câteva luni mai înainte. Lazăr m’a ameninţat că va lua măsuri severe, dacă nu ies la lucru. Mi-a venit iar în minte pedeapsa pe care o aplicase el lui Maxim: scoaterea dinţilor cu piatra! I-am declarat lui Lazăr că sunt ferm hotărît să nu mai lucrez la Peninsulă. Lazăr a dat dispoziţie să fiu dus la carceră. A venit noaptea, era frig şi eu eram îmbrăcat subţire. Pe la ora 22 s-a deschis uşa carcerei şi a fost închis împreună cu mine Minică, din Maramureş, elev. Era fără haină şi mirosea a sânge. Minică m’a rugat săi pun mâna pe cap. Când i-am pus mâna pe cap, am rămas îngrozit: tot capul era numai cucuie şi era plin de sânge. Comandantul Lazăr îl bătuse cu un vătrai peste cap şi peste un picior bolnav şi mai scurt. El aruncase mâncare colegilor mei din brigăzile disciplinare şi fusese prins de brigadieri, care l-au dus la comandant. Lazăr 1-a bătut ore înşir, să declare cine i-a dat mâncarea şi pentru cine. Dar el nu a spus nimic. Acum aştepta să fie anchetat din nou. Cum tremuram amândoi de frig, ne-am rezemat spate de spate, să ne mai încălzim. Apoi am căutat să-1 încurajez pe acest firav copil. I-am spus rugăciuni, texte evanghelice, poezii şi maxime, astfel că nici nu-i mai păsa de anchetă. Dimineaţa, pe la ora 7, copilul a fost luat. Nu l-am mai întâlnit niciodată.

Am fost scos şi eu din carceră, mi s-au bătut lanţuri la picioare şi împreună cu şase colegi, care refuzaseră lucrul în ajun, iar acum erau tot în lanţuri, am fost îmbarcaţi într-o maşină, spre o direcţie necunoscută. Voi prezenta pe aceşti şase colegi: Ştefan Pintilescu, din Bucureşti, comandor de aviaţie; Petre Gheor-ghe, din Bucureşti, muncitor, comunist care luase parte la grevele de la Griviţa, din 1933; Bănică Matei, din comuna Balaci, judeţul Ilfov, subofiţer; Matei Hang, din Ardeal, comerciant; Ion Tofoleanu, din Cărei, student la Facultatea de medicină din Cluj, care a trecut demn prin închisoarea Piteşti, Nistor Man, despre care am mai vorbit.

CAPITOLUL 10

Motto:

„Oamenii trăiesc în viitor.” (Campanella)

Am fost duşi la penitenciarul de pedeapsă „33″, din interiorul lagărului „Poarta Albă” şi am fost închişi în prima celulă de pe partea stângă. în celulele de vis-a-vis se aflau cei 15 colegi, aduşi tot în lanţuri din brigăzile ,,0″ de la Peninsulă, la începutul lunii Noiembrie. Prima întrebare pe care aceştia ne-au pus-o: — Care e situaţia cu „Fieraru”? Le-am comunicat că Fieraru fusese ales preşedinte al S.U.A. Vestea a bucurat nespus pe colegi, cum ne bucurase şi pe noi. Dar trebuie să precizez că Fieraru era numele „conspirativ” dat de noi lui Eisenhower. De alegerea lui Ei-senhower se legau speranţe uriaşe. Gardienii ne-au prins că vorbeam de la o celulă la alta. Am fost scoşi toţi în curte şi întrebaţi cine a vorbit. Am asistat atunci la o scenă care mi-a umplut inima de bucurie: cu un zornăit ascuţit de lanţuri, toţi cei 22 am făcut un pas înainte! Această atitudine i-a dezarmat pe gardieni, obişnuiţi numai cu oameni timoraţi. Ei nu au pedepsit pe nimeni. Pe data de 25 Noiembrie mi-a apărut o greaţă accentuată, care a devenit pemanentă. Săptămâni în şir am trăit numai cu 250 g de pâine pe zi, fiindcă nu mai puteam mânca altceva. Am început să slăbesc, dar nu mi s-a acordat nici o asistenţă medicală. A venit şi ajunul Crăciunului 1952. Fiecare celulă a prezentat datinile strămoşeşti. Celula noastră a încheiat serbarea cu colindul „O, brad frumos!”, textul lui Radu Gyr, din care citez ultima strofă: Omătul spulberat de vânt Se cerne prin zăbrele

Şi-mi pare temniţa mormânt Al tinereţii mele! Am întors, instinctiv, capul spre fereastră. Fulgi de nea zburau printre zăbrele, în celula noastră. Trebuie să precizez că pentru deţinuţii politici români, de diferite nuanţe politice, Radu Gyr nu era un poet legionar, ci un poet al tuturor celor oprimaţi în închisori. Nichifor Crainic era considerat de mulţi cel mai mare poet din închisorile comuniste. Eu consider că poezia lui este străbătută de harul lui Dumnezeu. Crainic nu este departe de Eminescu şi faptul că n’a fost, încă, reconsiderat constituie o mare pierdere pentru neamul nostru. David Tărcuţă, cu care mă împrietenisem în brigada torţionarului Marinovici, mi-a cântat următoarele versuri, cu ocazia prezentării „Căpriţei”: Radina cu capra lui, Cere dreptul omului. Pentru revelion am făcut fiecăruia câte o epigramă şi o epigramă adresată tuturor, pe care o citez:

Celor 22, în lanţuri la „33″……………….. Azi, când stând în închisoare, Fac, de anul nou, bilanţul, Vă promit o zi cu soare Şi-un „Fierar” să taie lanţul! Peste câteva zile a venit fierarul şi ne-a tăiat lanţurile de la picioare. Se realizase o parte din epigrama mea. Mai rămânea ca şi celălalt „Fierar” (Eisenhower) să vină şi să taie lanţul ţării. Dar, gândeam noi, abia începea mandatul lui, mai este tot timpul! Ara fost împărţiţi în două grupuri: cei cu pedepse până la 6 ani am fost duşi în lagărul de muncă „Galeş”; cei cu pedepse de la 6 ani la 10 ani au fost duşi în lagă rul „Capul Midia”, unde comandantul Borcea aplica un regim de exterminare. La Peninsulă, administraţia lagărului a lansat zvonul că deţinuţii plecaţi în lanţuri au fost executaţi. în acea perioadă, când oamenii mureau în toate lagărele de pe traseul canalului, totul era posibil. La Galeş, renumitul Petre Burghişan instaurase un regim de exterminare. Mâncarea era mai slabă decât la celelalte lagăre, oamenii nu primeau nici apă suficientă. Sublocotenentul de cavalerie Tiberiu Ţolescu mi-a mărturisit că a băut lături de rufe dintr-o baltă. Până la şantier mergeam printr-un noroi care ne trecea peste încălţăminte. Ritmul foarte viu de marş se realiza prin mijloace originale: garda lovea în permanenţă cu armele pe ultimii din coloană, astfel că toţi fugeau pentru a nu rămâne ultimii. Loviturile le primeau cei bătrâni şi bolnavi, care nu puteau fugi. Munca era distrugătoare, noi spărgeam mari cantităţi de piatră, cu ciocanul.

La mijlocul lunii Ianuarie, am aflat că un deţinut închis de Burghişan în carceră a murit de frig.

Situaţia din acest lagăr nu mai putea fi tolerată. Am luat hotărîrea să organizez o grevă a lucrului, cu ajutorul prietenilor cu care stătusem în lanţuri la Poarta Albă. Am vorbit, iniţial, cu Matei Hang şi cu Nistor Man, cărora le-am propus să începem o grevă a lucrului în ziua de 19 Ianuarie 1953, la zece zile de la venirea în acest lagăr de exterminare. I-am prevenit că s’ar putea să ne aştepte momente grele, că un deţinut ar fi îngheţat în carceră. Ei s’au declarat imediat de acord. Apoi toţi trei am mai convins pe următorii să participe la grevă: Ştefan Pintilescu, Nilă Roman, Grig Popoiu şi Radu Simina. Trei deţinuţi care fuseseră cu noi în lanţuri au refuzat să mai participe la grevă. Petre Gheorghe mi-a comunicat că nu s’a decis încă. In ziua de 19 Ianuarie, dimineaţa, când începeam greva, m-am trezit cu Petre Gheorghe, care mi-a spus: — Colega, merg cu dumneavoastră! Era impresionant ca un om în vârstă, comunist care participase la grevele de la Griviţa din 1933, să ia parte la o grevă care viza salvarea vieţii unor oameni oprimaţi pe nedrept tocmai de comunişti! Am anunţat că declarăm greva lucrului şi că nu vom sta de vorbă decât cu o comisie venită de la Bucureşti. Am fost închişi în penitenciarul de pedeapsă din lagăr. Ceilalţi deţinuţi ne-au trimis nenumărate mesaje de încurajare. Am primit şi o bucată de slănină din care am mâncat şi eu. Dar a doua zi m-am trezit cu o greaţă mai mare, iar colegii mi-au spus că mi s’au îngălbenit ochii. Aveam, deci, icter. Toţi au înţeles de ce nu puteam mânca de două luni. Colegii au fost de părere că trebuie să protestez vehement în faţa comisiei care va veni, fiindcă eu aveam argumentul cel mai tare: bolnav de două luni, nu primisem nici o asistenţă medicală, In faţa hotărîrii noastre de a nu sta de vorbă cu conducerea lagărului, comandantul Petre Burghişan a anunţat Ministerul de interne. La câteva zile a sosit o comisie de ofiţeri superiori. Chemaţi în faţa acestei comisii, toţi am arătat tratamentul inuman care se aplică deţinuţilor politici din acest lagăr. Eu am semnalat şi lipsa de asistenţă medicală. Deoarece printr-o coincidenţă în acele zile se împlineau douăzeci de ani de la declanşarea grevelor din 1933, la care participase şi Petre Gheorghe, comisia credea că acesta organizase greva de la Galeş, deşi el se hotărîse ultimul.

Am fost transferaţi din nou la penitenciarul de pedeapsă „33″ de la Poarta Albă şi izolaţi în câte o celulă fără pat. Eu mă simţeam foarte rău. îngheţat de frig, m-am culcat pe scândură şi am intrat într-un somn care mi se părea somnul morţii. Peste câteva orc, cineva mă trăgea puternic. Era gardianul, care m-a întrebat: — Ce e cu dumneata de nu te mai trezeşti? I-am răspuns că sunt bolnav. Gardianul a adăugat: —Comisia de la Bucureşti, care e aici, a dat dispoziţie să mergi la doctor! M-am ridicat cu greu. La spitalul din Poarta Albă m-au consultat doi medici deţinuţi: unul se numea An-dronescu, era din Câmpulung Muscel şi era turnător. Altul se numea Holban, era din Constanţa şi era om integru. După ce mi-au făcut câteva analize, au comunicat gardianului că am hepatită epidemică şi că trebuie să fiu internat imediat, ceea ce au şi făcut. Mi-am dat seama de unde am luat virusul hepatitei: prin nişte injecţii făcute de doctorul turnător Şerbănescu, la Peninsulă. Am aflat de la alţi medici că el îngrijea bolnavii de hepatită epidemică şi nu steriliza seringile. Hepatita epidemică atinsese proporţii îngrijorătoare. Faptul că bolnavii de hepatită epidemică sau T.B.C. erau ţinuţi în celule cu oameni sănătoşi constituie o altă crimă comisă împotriva deţinuţilor politici români. Mi s’a indicat un pat într-un colţ izolat al salonului. Aici am avut bucuria de a reîntâlni pe Ionel Nacu, care fusese internat pentru operaţie de apendicită. Directorul spitalului era colonelul medic Traian Mihăilescu, pe care-1 cunoşteam de la Peninsulă. Deoarece fusesem ofiţer, Traian Mihăilescu mă considera prieten, într-o zi mi-a arătat un registru cu morţii din spitalul Poarta Albă. Uneori mureau douăzeci pe zi, deoarece erau aduşi la spital prea târziu. Cei mai mulţi dintre morţi erau ţărani, în vârstă de 40-50 de ani! Într-o zi, Blazian, din Bucureşti, profesor de limba franceză şi student la Facultatea de medicină, închis pentru uciderea şi disecarea amantei, acum administrator al spitalului Poarta Albă, a întrebat pe un ţăran: —Pentru ce eşti condamnat, taică? —Pentru cotă, a răspuns bietul ţăran. —Dumneata pentru „cotă”, eu pentru „cocotă”!, a adăugat Blazian. Acest macabru joc de cuvinte reliefa situaţia tragică a ţăranilor români, închişi şi exterminaţi după exemplul lui Stalin, pentru a nu fi putut preda enormele cote de cereale. Iată prin ce metode se realiza colectivizarea! După cifrele oficiale, au fost închişi peste 80.000 de ţărani. Iată de ce ar fi timpul să se treacă la îmbunătăţirea condiţiei ţăranului român. Pe data de 5 Martie 1953, colonelul doctor Traian Mihăilescu m’a chemat în cabinetul lui şi mi-a spus:

—Trebuie să-ţi comunic o ştire de o importantă, crucială pentru omenire: a murit cel mai mare călău din istorie! —Stalin!, am adăugat eu. La auzirea acestei veşti, am rămas înmărmurit. Aveam senzaţia că o piatră de mormânt se ridică de pe trupul României. Am comunicat vestea celorlalţi bolnavi, în sufletul cărora a încolţit o nouă speranţă. Oamenii trăiau numai în viitor. Doctorul Mihăilescu a fost chemat de ofiţerul politic, care i-a cerut să-mi facă ieşirea din spital, pentru a fi dus la izolare. Doctorul i-a spus că nu este posibil ca în timpul convalescenţei de hepatită epidemică să fiu dus la izolare, ci numai într-o secţie de bolnavi. Am fost transferat din nou la Galeş, acum la secţia de bolnavi „F”, pe care bolnavii o denumeau „SANTA FE”. Aici am aflat că doctorul Mihăilescu şi alţi medici integri de la spitalul Poarta Albă au fost duşi la Ministerul de interne, fiind acuzaţi de moartea deţinuţilor de la canal. Martorii acuzării erau turnătorii Andronescu şi Blazian. Dar Ministerul de interne nu a reuşit să însceneze acest proces. La Galeş fusese înlocuit crudul comandant Petre Burghişan. Noul comandant se numea Dincă şi el era un comunist de omenie, care a ameliorat mult situaţia deţinuţilor. In această perioadă am cunoscut mai mulţi deţinuţi politici, care mi-au făcut o impresie de neuitat. Profesorul de filozofie Creangă fusese prefect legionar, la Sighişoara. Un cunoscut al lui mi-a povestit că la Crăciunul anului 1940 voia să meargă la familie, într-o localitate mai îndepărtată. Dar nu a putut sărbători Crăciunul în mijlocul familiei, fiindcă nu a găsit o maşină şi a refuzat categoric să plece cu maşina prefecturii. Iată un exemplu demn de urmat! Ochii profesorului Creangă iradiau o lumină de sfânt. Vocea lui era blândă şi caldă, avea, parcă, ceva din vocea Mântuitorului Isus, aşa cum o descrie Nichifor Crainic: Că vorba Ta era mai dulce ca rodiile din Edom Şi omenea Dumnezeirea şi-1 îndumnezeia pe om. Dimineaţa, în curtea lagărului, el se ruga îndelung cu faţa la răsărit. După el, scopul vieţii era desăvârşirea morală, pentru mântuirea sufletului. Profesorul Creangă cunoştea pe de rost capitole întregi din Noul Testament. Eu am învăţat de la el versetele referitoare la iubirea vrăjmaşilor, din predica de pe munte, şi „imnul dragostei”, al sfântului apostol Pavel. Profesorul Creangă iubea pe vrăjmaşii săi. In aceeaşi perioadă am cunoscut şi pe preotul greco-catolic Simion Crişan, din Blaj. Părintele Crişan a fost cea mai proeminentă personalitate greco-catolică de la canal. El ne cita mereu cuvintele episcopului Suciu, din cartea „Eroism”: „Dumnezeu ne va recunoaşte că suntem ai Săi după rănile noastre. Vai tânărului care fuge de răni! şi „Vinerea Mare sălăşluieşte în viaţa eroilor”. Părintele Ştef Ştefan, tot greco-catolic, fost călugăr în Franţa, era un om bun şi blând. Exprimându-mi încă o dată admiraţia pentru credinţa şi faptele preoţilor greco-catolici întâlniţi în închisori, trebuie să subliniez necesitatea recunoaşterii bisericii greco-catolice, care a păstrat vie în sufletul

Românilor conştiinţa originii lor latine. România este o insulă latină, într-o mare de Slavi. Să recunoaştem biserica greco-catolică, fiindcă ea reprezintă o punte de unire cu ţările de origine latină. Această recunoaştere este reclamată şi de declaraţia universală a drepturilor omului. Pe data de 16 Aprilie 1953, a fost publicat faimosul discurs al preşedintelui Eisenhower, care a ajuns şi în lagărul nostru. Fiindcă ziarul trebuia distrus repede, o noapte întreagă, sub pătură, am învăţat jumătate din acest discurs. A doua zi, mai mulţi deţinuţi politici proeminenţi, printre care citez pe: Oni Brătianu, ziaristul Zurescu, din Bucureşti, avocatul Cosmescu, din Bucureşti, avocatul Dinei Iliescu, din Craiova, avocatul Marin, din Târgovişte, s’au strâns în jurul meu pentru a le prezenta discursul lui Eisenhower. Două fraze ne-au dat aproape certitudinea că ziua eliberării este aproape: „Acestea sunt primejdiile şi speranţele pe care le aduce cu sine această primăvară a anului 1953.” „Setea de pace e prea mare, ora istoriei prea târzie, pentru ca vreun guvern să-şi poată bate joc de speranţele oamenilor, rezumându-se doar la cuvinte, promisiuni şi gesturi.” Zeci de prieteni au venit la mine să le prezint discursul şi toţi au crezut în „era de aur a libertăţii şi păcii”, pe care o vestea Eisenhower. Revenind la Oni Brătianu, voi spune că a fost cel mai demn naţional-liberal pe care l-am întâlnit în închisoare. O figură luminoasă a Partidului naţional-ţărănesc a fost avocatul Liciu Faina, un bun creştin greco-catolic şi partizan al democraţiei pluraliste. Un alt deţinut curajos şi demn a fost avocatul Duiliu Vinogradschi, care făcea parte din conducerea Partidului social-democrat. El era un partizan înfocat al democraţiei pluraliste. Avocatul Saghin, din Câmpulung Bucovina, era socrul faimosului torţionar Ţurcanu. Când i-am povestit ce crime a comis Ţurcanu, a fost de acord cu mine să acesta este cel mai mare călău pe care 1a cunoscut neamul românesc în era comunistă. Saghin a cerut fiicei sale să divorţeze imediat. Voi mai cita pe câţiva buni Români, care merită să fie înscrişi în cartea de aur a neamului nostru: colonelul de cavalerie Traian Ionescu; Andriescu Andriade, din Roşiori de Vede; Tomorog, din Moldova, învăţător, fost prizonier în U.R.S.S.; Petruţ Pintilie, din Brăila, profesor de filozofie; Octavian Botoş, din Şoşdea, jud. Timiş, profesor; Sabin Corăbeanu, din Cluj, student; Anton Crişan, din Cluj, profesor; Octavian Nicolae, din Turnu Măgurele, ofiţer; Mihai Moţa, din Orăştie, student; Cornel Nichita, din Bacău, ofiţer de cavalerie; Narcis Constantinescu, din Sibiu, ofiţer de cavalerie; Nicolae Călinescu, din Pleniţa, jud. Dolj, elev; Simion Jucan, din Mănăstirea Humorului, elev; Florin Manea, din Bucureşti, elev. In vara anului 1953, eram încă în convalescenţă după hepatita epidemică. Ofiţerul politic, Şerban, mi a cerut să ies la lucru. Am refuzat şi iar am ajuns la penitenciarul de pedeapsă din lagăr. Mâncarea era foarte slabă, dar doi Români macedoneni, Nicolae Ghiţă şi Stere Palavra, îmi introduceau zilnic mâncare printre zăbrele, cu riscul de a fi şi ei izolaţi. Într-o seară stăteam pe pat, singur în izolare, plutind între amintiri şi speranţe. In acel ceas de taină, un cântec duios a prins viaţă dincolo de zăbrele. Era „Seul dans la nuit” („Singur în noapte”) pe care mi 1au cântat cu emoţie doi prieteni: Cornel Nichita, fost camarad la Şcoala de ofiţeri activi cavalerie, din Târgovişte, şi profesorul Armaşu, cu studii în Franţa. Solidaritatea Românilor din închisorile staliniste ar trebui să dea de gândit unora dintre Românii din exil.

Studentul Rizescu, care lucra la zidărie, a fost pus în lanţuri pentru vina de a fi refuzat să zidească la noul penitenciar de pedeapsă.

CAPITOLUL 11

Motto: „Iar visuri şi iluzii, Pe marginea uitării, Trec şi se pierd în zare Ca păsările mării.” (Eminescu)

Prin luna Iulie 1953, s-a făcut o triere a tuturor deţinuţilor politici din lagărul Galeş, de către ofiţeri de securitate străini. Fiindcă am refuzat să iau poziţia de „drepţi” când am fost strigat, m’au dus la carceră. Dar am avut şi marea onoare de a mi se lega mâinile la spate cu „cătuşe americane”. Nu e nimic! Vine el „Fieraru” şi le scoate, cât de curând! După două zile, m’au scos din carceră. Pe data de 15 August, în-ziua de Sfânta Mărie, câţiva deţinuţi am fost duşi la carceră, ca „măsură de securitate pentru 23 August”. Carcerele erau noi, de beton. Betonul nu era uscat. Revoltat de faptul că nu prevăzuseră nici o aerisire, am declarat greva foamei. Am fost chemat să dau o declaraţie de greva foamei, în care am scris că protestez împotriva închiderii deţinuţilor în carcere fără aer. Citez şi două fraze exacte: „Aici nu se respectă principiul eliberării de mizerie şi de teamă, ci un alt principiu indigen: al eliberării de viaţă.” ,,Declar greva foamei până la venirea procurorului sau până la moarte.”

După cinci zile am fost scos din carceră şi dus la infirmerie. Imediat a venit la fereastra din spate a infirmeriei un bun prieten, Florin Fonea, din comuna Gogoşu, judeţul Dolj, ofiţer de infanterie. Fereastra la care a venit era lângă zona interzisă şi risca să fie împuşcat. Dar a apărut un gardian care 1-a dus la carceră. Florin Fonea era frate cu George Fonea, poetul prizonierilor din U.R.S.S. şi un martir al neamului românesc. M’a impresionat povestea tristă a acestor doi fraţi, crescuţi cu mare trudă de o mamă văduvă de război şi ţărancă săracă. Dar ce educaţie le-a făcut! Aici voi cita şi pe ceilalţi prizonieri din U.R.S.S., pe care i-am cunoscut. Ei mi s’au părut nişte munţi. Am vorbit de doctorul Ahile Sari şi de învăţătorul Tomorog. Mai citez pe: Gabriel Constantinescu, ofiţer de cavalerie; Aurel State, profesor; Godinescu, profesor; Rădulescu, medic; Ispas, avocat; Clonaru, avocat; Stoenescu; Ilarion Stănescu. În infirmerie se mai afla şi avocatul Nelu Ionescu, din Iaşi, care era bolnav de inimă. Cunoştea multe capitole din Noul Testament. Era un om de o bunătate rară, care iubea pe vrăjmaşii lui. În ziua de 22 August a venit un procuror din Medgidia, care avea pregătire juridică. Mi-a comunicat că a vizitat carcerele, care sunt lipsite de aer, şi că a scos pe toţi deţinuţii care se aflau în carcere. Am încetat greva în momentul când m’am convins că toţi cei pedepsiţi, inclusiv Fonea, au fost scoşi din carcere. Eram mulţumit că pentru prima oară reuşisem să aduc un procuror în lagăr, pentru a semnala abuzurile ofiţerului politic, Şerban. După încetarea grevei, a venit la mine un copil slăbuţ, Bura, elev din Orăştie, care mi-a adus nişte alimente din partea prietenilor. Nu voi uita niciodată mâna lui tremurândă de emoţie. În închisorile comuniste, oamenii oropsiţi iubeau pe Dumnezeu şi pe aproapele şi pentru acele clipe sublime voi spune totdeauna ca Shakespeare: „Temniţă, te binecuvinţez!” La sfârşitul lunii Septembrie, toţi deţinuţii politici din Galeş am fost transferaţi la Peninsulă. Dar chiar a doua zi am fost lovit de sergentul Şerban, unul dintre cei mai criminali gardieni. Motivul: nu am fugit mai repede la numărătoare. Petre Iogu, Ro mân macedoanean din Bucureşti, student, care îmi era prieten, a încercat să mă calmeze. Dar am fost dus şi la carceră, care şi aici era acum din beton şi betonul nu era uscat.

Când mi-au mai comunicat şi pedeapsa de zece zile de carceră, am declarat scris greva foamei şi am precizat că ,,nu voi mai mânca niciodată în lagărul Peninsula”. După câteva zile a sosit în lagăr colonelul Constantinescu, de la Direcţia penitenciarelor, care mi-a spus că dacă nu renunţ la grevă „mă aruncă în sârma ghimpată”. Dar gura păcătosului adevăr grăieşte! Deci, şi pe Dumitrache îl aruncaseră în sârma ghimpată! După şase zile am fost internat în infirmerie. După nouă zile a venit Procurorul de la Constanţa. El m’a întrebat cine a aruncat o scrisoare în curtea Procuraturii din Constanţa, prin care erau avertizaţi că vor răspunde de moartea mea. Dar nu ştiam nimic de scrisoare. I-am cerut procurorului să pună capăt bătăii, o metodă barbară care înjoseşte neamul nostru. A doua zi a venit să-şi ia rămas bun de la mine Constantin Dumitrescu, prahovean, student la Facultatea de medicină. El făcuse parte din tineretul naţional-ţărănesc şi acum se elibera. Şeful lotului său, Aurel Căzănişteanu, un om de mare valoare morală şi intelectuală, fusese ucis la securitatea din Ploeşti, în timpul anchetei. Dintre tinerii prahoveni de la canal, unii partizani ai democraţiei pluraliste, mai citez pe: Costel Opriş, avocat; Costel Popilian, avocat; Puiu Georgescu, cântăreţ ; Brătilă, doctor ;Moga, student; Morărescu, student. Alţi doi tineri intelectuali prahoveni, Safin şi Apostol, ar fi devenit turnători după eliberare. În după masa aceleiaşi zile, pe targa, am fost transferat la spitalul Poarta Albă. împreună cu mine, tot pe targa, a fost transferat şi Cioată, un tânăr ţăran arde lean, paralizat. El era tot victima asasinului Şerban, care 1-a lovit cu un fier în coloana vertebrală, apoi 1-a aruncat într’o groapă de var. Din fericire, groapa nu mai avea mult var. Cioată s’a eliberat tot paralizat. La spitalul Poarta Albă, am intrat pe mâna a doi medici valoroşi, profesori universitari: doctorul Ioan Jovin, din Bucureşti şi doctorul Metz, din Timişoara. Doctorul Jovin a fost un adevărat apostol, care a îngrijit cu devotament un număr considerabil de bolnavi, în timpul închisorii şi după eliberare. După ce am fost pus iar pe picioare, am fost repartizat la secţia de inapţi de la Poarta Albă. Aici am întâlnit mulţi cunoscuţi. Ernest Bernea, originar din Brăila, profesor la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti, era un om de o cultură excepţională. El învăţa pe tineri ce să citească şi cum să citească. Pentru că mulţi ani au fost liţsiţi de cărţi, ei trebuie să citească numai cărţile cruciale ale omenirii. Ernest Bernea era pentru unirea bisericii ortodoxe cu biserica catolică şi era pentru democraţia pluralistă.

Alexandru Herlea, din Orăştie, profesor la Academia comercială din Cluj, era fruntaş naţional-ţărănist. Profesorul Herlea ne ţinea prelegeri de drept şi ne vorbea despre istoria zbuciumată a Ardealului. El era partizanul convins al democraţiei pluraliste. Alexandru Claudian, din Craiova, fusese profesor la Facultatea de litere şi folozofie din Iaşi şi era fruntaş al Partidului social-democrat. Profesorul Claudian era un om bun şi tolerant, avea un mare respect pentru fiinţa umană. El era partizanul democraţiei pluraliste. Lăzeanu fusese profesor la Academia comercială din Bucureşti. Victor Jinga fusese profesor la Academia comercială din Cluj. Generalul de cavalerie Filitti era printre puţinii supravieţuitori ai faimoasei şarje de la Robăneşti, judeţul Dolj, din primul război mondial. Avocatul Drincu, din Arad, era fruntaş naţional-ţărănist. Maiorul de infanterie Moreanu, din Turnu Severin, a fost întrebat de colonelul Crăciun, una din figurile sinistre ale securităţii: —Pentru ce ai luptat contra U.R.S.S.? —Am luptat să iau Basarabia, care a fost, este şi va fi românească!, a răspuns maiorul Moreanu. —Dar ce ai căutat, atunci, dincolo de Nistru?, a mai întrebat Crăciun. —Ce-aţi căutat dumneavoastră dincolo de Tisa!, a răspuns Moreanu. Preotul Toma Marcu, din Buftea, deşi grav bolnav de T.B.C. şi foarte slăbit, făcea post negru de două ori pe săptămână şi of erea mâncarea altor deţinuţi slăbiţi. Şi Dumnezeu 1-a scos din închisoare! De câte ori m’am spovedit părintelui Toma Marcu, el a rostit todeauna rugăciunile plângând. În ajunul Crăciunului s’au cântat colinde. Citez două versuri din „căpriţa”:

Ieronim, băiat isteţ,

Laudă pe Eisenf-leţ.

Oamenii se dezumflaseră după promisiunile lui Eisenhower din primăvară. În ziua de Crăciun, la deşteptare, 15 tineri am rămas surprinşi văzând că Moş Crăciun ne vizitase noaptea şi ne pusese un pachet cu bunătăţi la cap. Am găsit şi halva, despre care uitasem şi cum arată. Moş Crăciun era Marcel Cazacu, din Rădăuţi, un elev foarte tânăr, inteligent şi de un altruism fără egal. Copilul se îmbol năvise de inimă la canal şi nu avea alt ţel decât desăvârşirea morală. Cu puţin timp înainte de Crăciun, primise un pachet de la familie. Deşi pachetele se primeau foarte rar, Marcel Cazacu şi-a împărţit tot pachetul. În baracă mai găsisem o serie de prieteni apropiaţi: Lucian Dimitriu, Cicerone Ioaniţoiu, Mitru Moldovea-nu, Ieronim Popescu, Octavian Rădulescu, Nelu Dumitru, Cristache Stratulat, Istrate, Preotul Florea Popescu-Bascov. Sergiu Popescu, din Balş, orbise la „Capul Midia”, într’o explozie. Deşi nu mai vedea lumina soarelui, el vedea lumina lui Dumnezeu. Avea un moral foarte ridicat, el încuraja pe ceilalţi deţinuţi. Maiorul Dimitriu preconiza organizarea grevei foamei, în primăvară, pentru ameliorarea regimului alimentar. Pe data de 12 Februarie 1954, am fost dus la izolare, împreună cu Octavian Rădulescu, fiindcă luasem apărarea lui Cristache Stratulat, în faţa gardianului. Am fost închişi amândoi în aceeaşi celulă, care avea un strat de gheaţă de 2 mm pe pereţi. Dormeam pe nişte scânduri de lemn, fără saltea. In această gheţărie, Rădulescu trebuia să petreacă cinci zile, iar eu zece. Eu am propus să începem o grevă a foamei. Rădulescu mi-a spus că e riscant să facem grevă pe un aşa ger, să o amânăm până în primăvară, când maiorul Dimitriu voia să organizeze o grevă de amploare. Pentru a nu-1 antrena şi pe Rădulescu în grevă, nu am declarat-o atunci. Dar pe data de 17 Februarie, când Rădulescu a fost scos din celulă, am declarat greva foamei. Declaraţia am semnat-o cu sângele meu. Apoi, cu un cui găsit în celulă, am săpat o cruce în zid şi deasupra ei am scris cuvinte scumpe oricărui creştin: „In hoc signo vinces”. După cinci zile, am fost dus la infirmerie, unde au început să mă alimenteze cu forţa. Eram ţinut de patru oameni, mi se deschidea gura cu o spatulă de fier, mi se punea un căluş în gură şi se introducea un tub de cauciuc până în stomac. Prin tub, prevăzut cu o pâlnie la capăt, se turna ceai.

Comandantul lagărului, Fecioru, a venit şi mi-a spus: — Trenurile nu circulă, din cauza viscolului. Incetează greva şi-ţi dau cuvântul meu că cu primul tren va veni procurorul şi un ofiţer de la Ministerul de interne. I-am răspuns: — Eu mi-am dat cuvântul faţă de mine şi nu-1 pot călca, chiar dacă voi muri! Comandantul s’a înnegrit de mânie. Zăpada creştea mereu, suntem în timpul faimosului viscol din 1954. După 16 zile de grevă, în ziua de 4 Martie, au venit procurorul şi un ofiţer superior de la Ministerul de interne, cărora le-am spus că mulţi oameni sunt în pragul morţii, din cauza subnutriţiei. Am cerut să scriu un memoriu şi mi s’a aprobat să-1 scriu până a doua zi, când va veni cineva să-1 ia. În memoriu ceream: —regim alimentar special pentru distrofici; —asistenţă medicală; —să se pună cruci pe mormintele deţinuţilor; —controale periodice ale procuraturii în închisori; —respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi desfiinţarea pedepsei administrative, care este o „monstruozitate juridică”. Cam pe la 14 Martie am aflat de la medicii deţinuţi o veste tristă: murise tânărul sublocotenet de cavalerie Anastasiade, din Brăila, în greva foamei. Pe data de 9 Martie, patruzeci de bolnavi începuseră o grevă a foamei. Ei cereau, printre altele, regim alimentar pentru distrofici. Deţinutul Silberman, care fusese internat la Auschwitz, şi-a desfăcut cămaşa şi a strigat: — Aici e mai rău ca la Auschwitz! Bolnavii au încetat, treptat, greva. Ultimii au rămas Cicerone Ioaniţoiu şi Octavian Rădulescu: 16 zile. Hrana s’a ameliorat mult. La sfârşitul lunii Martie, din izolarea infirmeriei, am fost dus iar în izolarea penitenciarului, pentru „instigaţie în masă”. Ei mă acuzau pe nedrept de greva inapţilor. Cei care au organizat-o s’au ferit să aflu, pentru a nu intra iar în greva foamei, din care abia ieşisem.

într’una din zile, am fost dus de ofiţerul politic, Moraru, în celula vecină. Aci se afla farmacistul Stratulat, din Tecuci, în greva foamei. El mi-a spus: —Domnule Radina, am declarat că nu voi înceta greva foamei, până ce nu vei fi adus aici. Acest Machiavelli (şi mi-a arătat pe Moraru) a afirmat că ne va omorî pe amândoi! Moraru era alb ca varul, iar eu am început să zâmbesc. Într’altă zi, a venit în celulă un bătrân, care s’a recomandat doctorul deţinut Vasiliu, fost director al spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, din Bucureşti, şi care mi-a spus: —Am fost trimis de administraţie să te declar nebun, pentru grevele pe care leai făcut. Dar nu le voi face jocul, sunt şi eu un bun Român! In primele zile ale lunii Mai, au fost eliberaţi toţi deţinuţii cu pedepse administrative. Pe data de 10 Mai, un ofiţer a venit în celulă, m’a insultat în mod provocator şi m’a lovit. Fiindcă eu mai speram pe atunci că se poate pune capăt acestei pedepse otomane, am declarat greva foamei şi a setei şi am solicitat venirea procurorului. Intr’a şaptea zi, am fost dus la infirmerie şi alimentat cu forţa. Îmi distruseseră dinţii cu tot felul de fiare cu care îmi deschideau gura. Prietenii din secţie m’au rugat să fac eforturi pentru a obţine scoaterea din izolare. Am cerut administraţiei să fiu scos din izolare şi am declarat şi greva tăcerii. Dar cum pedeapsa era dată de la Bucureşti, ei au cedat abia după 26 de zile, când eram la un pas de moarte. Administraţia mi-a trimis doi prieteni, pe maiorul Moreanu şi pe Marcel Cazacu, pentru a mă convinge că izolarea înceta, după aproape patru luni. După câteva săptămâni, mi s’a comunicat că voi fi transferat. Plecam cu un grup mai mare. Farmacistului Stratulat şi mie ni s’au bătut lanţuri la picioare. (Doar amândoi eram pe lista neagră a ofiţerului politic Moraru). Ajuns la poarta lagărului, i-am arătat comandantu lui Fecioru un castru roman de pe deal, spunându-i:

— Domnule Fecioru, ne plâng strămoşii noştri din castru, pentru halul de decădere în care am ajuns! Astfel părăseam canalul, după mai mult de patru ani. Acest uriaş mormânt al neamului românesc! Voi încheia perioada canalului cu versurile lui Eisenbraun, din poezia ,,O nouă tristie la Pontul Euxin”:

Danubiu, fluviu care varsă Pe trei guri apă şi pe una sânge.

Am fost transferaţi la Jilava. Fiindcă picioarele mi se subţiaseră, le puteam scoate uşor din brăţările lanţurilor. Fiind chemaţi la baie, am scos lanţurile şi le-am lăsat sub pat. După baie, lui Stratulat i s’a făcut rău şi a căzut pe coridor. Gardianul a dat dispoziţie să fie dus în celulă, dar Ioaniţoiu şi cu mine am cerut să-1 lase la aer. Drept rezultat, ni s’au bătut imediat lanţuri la picioare şi am fost duşi la izolare, într’o celulă cu apă pe jos. Peste puţin timp a fost adus şi Stratulat în celula noastră. Dar nu am rămas aci decât câteva zile, după care am fost transferaţi la închisoarea din Oradea. La Oradea am luat legătura cu celula vecină, în care se aflau: Miron, din Târgu Trotuşului, Românu, din Banat, şi Coţofan, din Ardeal. Ei fuseseră condamnaţi la moarte pentru evadare de la mină şi li se comutase pedeapsa. Cel care organizase evadarea fusese executat. El se numea Ţucă, era fiul unui preot gorj an şi absolvise Liceul militar din Craiova şi Şcoala de ofiţeri activi artilerie. Pe Miron îl cunoscusem în Jugoslavia. Pe data de 29 August 1954, am fost eliberat. Când am păşit fără gardieni, după aproape şase ani, m’am oprit sub cerul dimineţii, cu ochii pironiţi la soare. Mi au venit în minte versurile lui Nichifor Crainic: Şi cum creşte’n cer, mereu, Răsăritul pare Zâmbetul lui Dumnezeu înflorind în zare.

Mi-am amintit că pe un şantier de la canal găsisem o bucăţică murdară de ziar, în care Truman vorbea de „dreptul omului la raza lui de soare”. Noaptea, am aşteptat în gara Timişoara plecarea unui tren de dimineaţă, spre Oltenia. Câteva ore am rătăcit pe străzile din jurul gării, privind fascinat un dumnezeiesc cer înstelat. Pe boltă domnea maiestuoasă constelaţia Orion. Familia m’a primit ca pe un înviat. Bolnav de hepatită cronică, am rămas perioade îndelungate la părinţi, în vara anului 1956, am lucrat în localitatea Mănăstirea Neamţ, unde un prieten bun, Jean Fântâneanu, din Homorâciu, judeţul Prahova, conducea o echipă de muncitori. Eu lucram la zidărie. Aici m’am împrietenit cu părintele Petru Pogonat, fost decan al baroului din Iaşi. Se călugărise după moartea soţiei. îmi cerea zilnic să-i recit poezii de închisoare. Tot în această perioadă am vizitat mănăstirile din munţii Neamţului şi Cetatea Neamţului, unde am scris în registrul vizitatorilor două versuri din Doina lui Eminescu:

Ştefane, Măria Ta, Tu Ia Putna nu mai sta!

Pentru data de 10 Decembrie 1956, ziua drepturilor omului, am pregătit un memoriu către O.N.U., în care ceream: 1. Eliberarea deţinuţilor politici din România. 2. Alegeri libere, în toate ţările lumii, sub control internaţional. Imi dau seama că propunerea a doua era născută prea devreme. Sugerez acum preşedintelui Statelor Unite ale Americii să reflecteze la această propunere. Nici o ţară cu adevărat democratică, oricât de mare ar fi, nu va respinge ideea de a pune alegerile sub control internaţional, în mod sigur, cel mai mare zgomot îl vor face ţările totalitare, care, vezi Doamne, nu permit amestecul în treburile lor interne! Lupii vor să devoreze oile în tihnă, fără nici un amestec din afară! Pe ziua de 10 Decembrie 1956, ziua drepturilor omului, am intrat în ambasada americană de la Bucureşti. Un funcţionar de la uşă mi-a notat numele. Am predat

memoriul unui diplomat american, cu numele Segal. El m’a primit cu multă căldură, dar mi-a spus: — Cred că acum va fi rău de dumneavoastră. Cel care v’a notat numele este Român. Când am ieşit din ambasada americană, eram urmărit. Am scăpat ca prin minune de urmăritor. Dar aveau numele meu. Atunci m’am hotărît să încerc o nouă trecere de frontieră, tot prin Jugoslavia, dar fără a mă mai preda autorităţilor. Dacă voi reuşi să ajung în Occident, voi putea face mai mult pentru deţinuţii politici, cei mai oropsiţi dintre Români. Şansele erau mici, era iarnă şi nu aveam nici bani. În noaptea de 20-21 Decembrie, am trecut frontiera printr’ un loc foarte dificil: pe la Cacova. Am trecut prin mlaştini, păduri foarte dese şi reţele de sârmă ghimpată. În Jugoslavia am fost obligat să iau legătura cu un Român din comuna Misiei, care m’a trădat. Şi astfel, după trei zile, în prima zi de Crăciun, un regim fără Dumnezeu mă extrăda a doua oară, de data aceasta oficial, la punctul de frontieră Stamora Moraviţa.

CAPITOLUL 12

Motto: „Va veni seara şi fiecare va fi judecat după dragoste. ” (Sfântul Ioan al Crucii)

Am fost dus la securitatea din Timişoara, unde am intrat în conflict cu anchetatorul, care nu voia să includă în declaraţie anumite acuzaţii aduse de mine regimului. Eu am refuzat cu hotărîre să semnez declaraţia şi i-am spus că nu o voi semna, cu riscul de a fi ucis. Anchetatorul a chemat pe procuror, care mi-a propus să ataşez un memoriu la declaraţie. Am acceptat această soluţie. Voi da un citat exact din acest memoriu:

„Guvernul actual din R.P.R. afirmă că am trecut fraudulos frontiera. El vede paiul din ochiul meu, dar nu vede bârna din ochiul său. El uită ceea ce poporul român nu a uitat: că s’a instaurat în mod fraudulos la conducere, falsificând pe faţă rezultatul alegerilor din 19 Noiembrie 1946, iar de atunci răpind poporului român dreptul de a-şi alege forma de guvernământ şi sistemul economic care-i convin, în lumina acestui simplu şi crud adevăr, este evident pentru oricine că legile actuale din R.P.R. nu au autoritatea morală necesară pentru a fi respectate”. La proces, la ultimul cuvânt, am acuzat regimul că nu respectă drepturile omului. Mi s’a dat pe loc pedeapsa maximă: zece ani. Avocatul angajat de familie a făcut recurs şi s’au mai redus patru ani. La penitenciar am fost repartizat în celula mare dinspre oraş. A venit săptămâna mare, cu post şi rugăciune. în noaptea învierii, am adormit. Am avut atunci un vis minunat. Se făcea că mă aflu în mijlocul unei fâşii de frontieră, o fâşie lată de pământ arat, greblat şi ud. Mă simţeam în mare primejdie şi nu ştiam încotro să mai merg. Deodată a coborît un înger, care m’a apucat de mână şi m’a scos afară din fâşia udă. În acel moment, m’a trezit cineva. Era vecinul meu de pat, un tânăr, Rău, din comuna Vaideeni, jud. Vâlcea, care mi-a spus: — Treziţi-vă, să auziţi ce mândru bat clopotele învierii! Nu crezusem niciodată în vise, dar visul acesta mi-a format convingerea fermă că nu voi muri în închisoare, deşi prietenii mi-au făcut şi epitaful. În ziua de Paşti, zeci de oameni din celula mea au cântat „Cristos a înviat!” Ofiţerul de serviciu şi gardienii au năvălit în celulă, urlând la noi. L-am întrebat pe ofiţerul de serviciu de ce în Polonia se respectă Crăciunul şi Pastile. Am fost dus la izolare, iar de aici m’au dus în camera condamnaţilor la moarte, după ce mi-au bătut lanţuri la picioare. Am cunoscut doi condamnaţi la moarte, din Măge-rat, judeţul Arad: Adrian Mihuţ, student la Politehnica din Timişoara şi Suciu, ţăran, fost prizonier în U.R.S.S. Ei trăseseră cu armele în lucrătorii din securitate. Au fost executaţi la Jilava. Din Timişoara am înaintat un memoriu către procuratura generală, prin care ceream introducerea de Biblii în închisori. Reproduc un citat exact: „Isus Cristos a spus: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.” Apoi întrebam pe procuror: „Cum pot prejudicia aceste cuvinte guvernanţilor actuali?” Ştiind că aceasta este voia lui Dumnezeu, noi ne rugam pentru vrăjmaşii noştri. Mie o singură dată în închisoare, în timpul unor torturi şi umilinţe pe care nu mai am timpul să le povestesc, mi-a încolţit gândul sinuciderii. Dar am aflat o linişte deplină, după ce am spus o rugăciune a bisericii ortodoxe, pentru vrăjmaşi: „Doamne, Isuse Cristoase, primeşte smerita mea rugăciune şi iertându-mi toate greşelile, adu-ţi aminte de toţi vrăjmaşii mei, cei ce mă urăsc şi mă asupresc. Nu le răsplăti după faptele lor, ci, după mare mila Ta, întoarce-i pe dânşii, ca nici unul din ei să nu fie osândit înaintea Ta. Iar pe mine, nevrednicul robul Tău, mă păzeşte cu milostivirea Ta, de tot răul şi strâmtoarea. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!”

Am fost transferat la Jilava, unde în ziua de 23 August 1957, Iamandi, care era călăul închisorii, mi-a pus lanţuri la picioare, pe care le-am ţinut 53 de zile. Aceasta pentru că am refuzat să car hârdaiele cu murdărie din toată închisoarea. Şapte zile am fost închis în „turela” reduitului, o încăpere fără lumină. în jurul meu zburau în permanenţă lilieci. în luna Octombrie am fost transferat la Gherla, unde domnea asasinul Goiciu, originar din Galaţi, de origine etnică „Găgăuţ”. Am fost repartizat în celula mare, unde în anii 1950 avusese loc faimoasa „reeducare”. în celulă cu mine zăcea profesorul Bobei, din Turnu Severin, în vârstă de peste 80 de ani. înainte de moarte, el mi-a repetat cuvintele apostolului Pavel: „Si deus pro nobis, quis contra nos?” („Dacă Dumnezeu e cu noi, cine poate fi împotriva noastră?”). A fost scos din celulă cu puţin înainte de moarte. Intr’o seară, turnătorul Cocheci fost şofer al lui Doncea, a atacat pe părintele Bochiş, din Dej, închis pentru vina de a fi refuzat trecerea la ortodoxism, după interzicerea bisericii greco-catolice, în anul 1948. I-am luat apărarea părintelui, apoi m’am adresat celor peste o sută de colegi: — Scândurile acestei celule sunt stropite cu sângele martirilor care au fost torturaţi în timpul „reeducării”. Să nu mai permitem niciodată turnătorilor să comită asemenea crime! Toată lumea s’a revoltat împotriva turnătorilor. Am asistat atunci la o scenă rară: turnătorii cunoscuţi, printre care şi Cocheci, plângeau şi-şi cereau iertare de la ceilalţi deţinuţi. Dar pe Cocheci aceste regrete nu l-au ţinut mult. Noaptea a pândit când se deschide vizeta şi a cerut gardianului să-1 scoată urgent la Goiciu. Dimineaţa, studentului Vulpe, din Târgu Jiu, studentului Gheorghe Păcuraru, din Agnita, şi mie ni s’au bătut lanţuri la picioare, pentru o lună. Am fost dus la comandantul Goiciu, care mi-a tras o bătaie şi mi-a spus că ar fi fost bine să mă fi lichidat la frontieră. Am fost izolat într’o celulă, fără saltea şi pătură, în luna Decembrie. La prânz am primit o mâncare cu gust amar. Am crezut că turtoiul e făcut din mălai alterat, doar ni se dăduse şi turtoi care mirosea a petrol. Dar noaptea am început să vomez violent, iar a doua zi un gardian mi-a spus că am ochii galbeni. Convingerea mea fermă este că Goiciu, cu ajutorul sanitarului, mi-a pus otravă în mâncare. Timp de şapte zile nu am putut mânca absolut nimic. După o lună, am fost dus într’o celulă mai mică, împreună cu studenţii Vulpe şi Păcuraru. Ei făceau parte dintr’un grup de 30 de studenţi din Timişoara, arestaţi după evenimentele din Ungaria, din 1956. Studentul Stanciu, dintr’o familie modestă, a întrebat la proces: —Cum puteţi simţi pulsul poporului român, când mâinile-i sunt legate în lanţuri? Pop, un tânăr minunat, fusese profesor de marxism la politehnică. Ajuns în închisoare (această şcoală a suferinţei), în sufletul lui, Isus Cristos îl prăvălise pe Marx. El se ruga zilnic, îndelung. După convingerea mea, rugăciunea este una din marile minuni ale lumii. In noua celulă am cunoscut pe ţăranul Mermeza, închis pentru mişcările ţărăneşti din judeţul Bihor. El a scăpat ca prin minune de la moarte, mulţi cunoscuţi ai lui fiind executaţi. Radu Gyr îndemna pe ţărani să se ridice pentru libertate : Nu pentru bucata de rumenă pâine, Nu pentru pătule, nu pentru pogoane, Ci pentru văzduhul tău liber de mâine;

Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane! Dar acest ţăran simplu avea un ţel mai sfânt. El a ridicat ţăranii cu cuvintele: „Comuniştii ne fură mântuirea copiilor!” Printre ţărani au existat figuri legendare. Este cunoscut cazul unui ţăran din Făgăraş, care a cerut unui medic să-i otrăvească fiul. Copilul fusese partizan şi căzuse rănit în mâinile securităţii, iar tatăl lui voia să-1 otrăvească, pentru a nu trăda pe ceilalţi partizani. Se apropiau Sfintele Paşti 1958. Deasupra mea se aflau doi prieteni: Mitru Moldoveanu din comuna Lisa, judeţul Făgăraş şi Dionisie, din Moldova. Ei mi-au trimis prin alfabetul Morse binecuvântarea episcopului greco-catolic Rusu. Apoi ne-au transmis şi sfânta împărtăşanie. In luna Mai am fost mutat în camera mare de deasupra bucătăriei, unde mai erau peste o sută de frontierişti. La începutul lunii Iunie, plutonierul Şomlea (supranumit „Vacă”), unul din cei mai mari torsionări din închisorile staliniste, a venit în celula noastră şi a comandat „Culcat!” Cum procedasem cu comandantul Lazăr Tiberiu, la canal, aşa am procedat şi cu Şomlea: nu m’am culcat. Şomlea m’a dus la raportul lui Goiciu, care mi-a tras o bătaie şi m’a închis în morgă. Am declarat imediat greva foamei, „până la moarte sau până la venirea procurorului.” Cu o zi înainte învăţasem poezia lui Nichifor Crainic „Unde sânt cei care nu mai sânt?” în morgă am repetat această poezie, pentru a o fixa. Redau ultima strofă:

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic, Oarba care vede’n întuneric Tainele neprinse de cuvânt: — Unde sânt cei care nu mai sânt? Zis-a bufniţa: — Când va cădea Marele ‘ntuneric, vei vedea! Martirii din Gherla trecuseră prin morga în care mă aflam acum. Tânărul ţăran moţ Onac a fost omorât de Goiciu, în torturi. Dar a fost închis în morgă înainte de moarte. Reflectând la grozăviile prin care a trecut generaţia mea, m’am întrebat care va fi soarta generaţiilor viitoare. Din morga închisorii Gherla, aş fi dorit să le las un scurt testament: Omul nu-şi va putea găsi salvarea decât în împlinirea poruncilor lui Isus Cristos: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Din iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui rezultă cele şapte năzuinţe formulate de deţinuţii politici români:

1. Năzuim spre înviere. 2. Luptăm pentru împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. 3. Vrem să aducem neamurile la biserică, pentru a le împăca cu Dumnezeu. 4. Vrem să creăm o şcoală de înaltă cultură şi educaţie creştină, care să canalizeze toate energiile creatoare omeneşti. 5. Vrem să creăm un om nou, născut din nou din Dumnezeu şi din strădania lui personală. Prin acest om nou, vrem să dăm expresie în con ţinut şi în formă tuturor problemelor omeneşti, existente în toate timpurile. 7. Vrem să smulgem pe om din suferinţa fizică şi morală. După o altă poruncă a lui Isus Cristos, generaţiile viitoare trebuie să dea şi „cezarului ce este al cezarului”. Dumnezeu 1-a făcut pe om liber, El i-a permis să-şi nege creatorul. Atunci ce drept au oamenii să fure libertatea semenilor lor? Oamenii nu-şi vor putea asigura libertatea decât prin democraţia pluralistă. Nimeni nu a înţeles mai bine ca Thomas Masaryk că „din punct de vedere moral, democraţia apare ca aplicarea politică a iubirii aproapelui” şi că „o adevărată democraţie, întemeiată pe caritate şi pe respectul aproapelui, oricare ar fi el, ar fi realizarea în lumea aceasta a ordinii divine.” Democraţie pe plan extern însemnează independenţă şi egalitate şi ea se va putea realiza prin perfecţionarea Organizaţiei Naţiunilor Unite”. Iată succintul meu testament pentru generaţiile viitoare, aşa cum l-am văzut în morgă şi aşa cum îl văd şi azi! Deţinuţii politici care au trăit după aceste principii au reuşit să treacă prin moarte, fără a trăda pe nimeni. Fără Dumnezeu nu am fi putut rezista. Tinerilor, luaţi aminte! După cum spune Sfântul Ioan al Crucii, „va veni seara şi fiecare va fi judecat după dragoste”!
2.  

https://pdfcoffee.com/remus-radina-testamentul-din-morga-pdf-free.html

//////////////////////////////////////

 

Recenzie: O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri

Dragii moșului, pe vremea mea, hăt hăt demult, nu se scriau astfel de cărți. Adică atunci când eram eu la liceu, nu existau romane pentru tineri care să vorbească despre mental health, care să-ți transmită că e ok să fii altfel decât ceilalți, că e ok să fii tu însuți. Nu, noi aveam parte doar de vampiri sclipicioși și de triunghiuri amoroase.

Povestea:

Esther se îmbracă în fiecare zi altfel. Scufița Roșie, Morticia Adams sau o stewardesă vintage, toate sunt costume pe care ea le-a purtat ca pe un scut împotriva colegilor care râdeau de ea. Pentru că îmbrăcată în pielea altora, Esther a putut să facă față, spunându-și că râd de costumele ei.

Familia ei n-a putut-o sprijini în lupta cu bullying-ul, pentru că aveau propriile probleme. Tatăl ei n-a mai ieșit din beci de ani de zile, după ce un atac de cord l-a transformat într-o umbră palidă și înfricoșată a bărbatului care era. Mama ei reușește să întrețină familia din banii câștigați jucând la cazino, așa că toată casa familiei Solar este plină de talismane aducătoare de noroc. Fratele geamăn al lui Esther se teme de întuneric, așa că a lipit toate întrerupătoarele cu bandă adezivă, pentru ca monștri să nu poată stinge lumina.

Și totul li se trage de la bunicul lui Esther, cel care a întâlnit Moartea și care a adus un blestem pe capul familiei: toți vor muri uciși de lucrul de care se tem cel mai tare. De aceea, Esther refuză să lase frica s-o controleze și lucrează la lista ei semidefinitivă, unde notează lucrurile care o sperie pentru a le putea evita. Astfel, niciuna dintre frici nu va deveni suficient de mare ca să-i guverneze viața.

Dar fostul ei coleg, Jonah Smallwood, îi fură într-o zi lista. Și așa începe aventura lor în înfruntarea fricilor, pentru a provoca Moartea să li se arate.

Părerea mea:

Mi se pare extraordinară abordarea pe care și-a propus-o autoarea atunci când a scris povestea lui Esther. Mai exact, deși subiectele romanului sunt unele foarte serioase (anxietatea, depresia, sinuciderea, violența în familie), cartea începe foarte simplu și drăguț, cu povestea simpatică a reîntâlnirii dintre Esther și Jonah. Ei sunt amândoi adorabili și quirky, se tachinează unul pe altul într-un mod înduioșător și încep proiectul înfruntării fricilor ca pe o aventură.

Însă pe măsură ce ei doi încep să se cunoască mai bine și să aibă încredere unul în celălalt, povestea devine și ea mai serioasă. Aflăm detalii despre viața amândurora și despre dificultățile lor, despre istoria familiei Solar și despre viața în familia Smallwood. De asemenea, în aventura lor li se alătură ocazional și Eugene, fratele lui Esther, dar și Hephzibah, prietena ei cea mai bună (care suferă de mutism selectiv, ceea ce înseamnă că nu vorbește aproape niciodată, deși are capacitatea să o facă).

Am adorat personajele și felul în care au fost folosite pentru a ilustra efectele pe care le au diversele lucruri care li s-au întâmplat. În special Eugene mi s-a părut o metaforă ambulantă. Fratele lui Esther e o persoană veșnic înconjurată de lumină, deși întunericul îl devorează din interior, așa că uneori, lui Esther i se pare că devine transparent, că dispare. De asemenea, și ideea costumelor care ascund anxietatea lui Esther mi s-a părut fascinantă.

Toată cartea e plină de astfel de idei din sfera psihologică și chiar dacă personajele par puțin exagerate pe alocuri, e genul de roman la care cred că mesajul e mai important decât povestea. Aventura lui Esther e simpatică, dar descoperirile și concluziile ei sunt cele care îți rămân în minte și în suflet și te pun pe gânduri. Bine, și Fleayonce, desigur (vă las pe voi să descoperiți cine e acest personaj 😉).

Pop-up Book Club:

Tocmai pentru că e un roman care abordează multe subiecte profunde și transmite multe idei faine, m-am bucurat să mă întâlnesc cu fetele care au participat la book club-ul organizat de Storia Books.

pop-up-book-club-iunie.jpg

Am discutat cred că vreo două ore, dar n-am simțit cum trece timpul. Am vorbit despre agorafobie și anxietate, despre frici și cum le depășim, dar și despre personaje și cât de convingătoare au fost.

Nu toată lumea a fost la fel de impresionată de carte, desigur. Deși am reușit să cădem de acord că e un roman fain care transmite niște idei importante, nu toate ne-am atașat de Esther și de anturajul ei. Pentru că toată lumea din familia Solar suferă de o formă sau alta de fobie sau de boală mentală, e greu de crezut că o serie atât de variată de personaje ar fi putut crea o familie în realitate. Și deși pe mine m-a cucerit prea tare povestea ca să mă întreb cât de plauzibilă ar fi, nu toată lumea a avut aceeași părere ca mine.

Totuși, ne-am bucurat cu toții că se scriu și se traduc astfel de romane. O listă semidefinitivă a celor mai îngrozitoare coșmaruri e un roman care poate sta la baza multor discuții despre subiecte considerate tabu, dar despre care consider că oamenii ar trebui să vorbească. Și nu pot să nu recomand acest roman în special adolescenților, care ar putea descoperi că dețin și ei la fel de mult curaj ca Esther.

Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul editurii Storia Books sau din librării online precum Cartepedia.

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2019/7/recenzie-o-lista-semidefinitiva

/////////////////////////////////////////

 

Recenzie: Programatorul divin

Mi-am cumpărat cartea aceasta anul trecut pentru că era la reducere. Am găsit-o la un târg de carte și deși nu știam nimic despre ea, m-au atras titlul și faptul că zăcea pur și simplu uitată pe un colț de raft, cu o bulină mare pe care scria 5RON.

A durat un an până s-o citesc, mai mult pentru că mă provoca sora mea, căreia îi plăcea titlul și tot glumea că Ești ceea ce citești. Dintr-un noroc și o glumă, am dat peste o revelație. Nu știu cum îi va afecta acest roman pe alții, dar pe mine m-a ajutat să-mi fac ordine în ideile legate de un domeniu foarte spinos: credința.

coperta-programatorul-divin.jpg

Povestea:

Atunci când extratereștrii aterizează pe Terra, toată lumea este luată prin surprindere, dar nu neapărat de existența lor, ci de acțiunile acestora. În primul rând, nu aterizează în SUA sau Rusia, ci în Canada. Nu aterizează lângă vreun monument sau lângă clădirea Guvernului, ci în curtea unui muzeu. Și nu vor să ne cunoască liderii, ci vor să discute cu un paleontolog. Nici măcar nu îi interesează oamenii, nivelul nostru tehnologic, ADN-ul nostru, resursele noastre… ci fosilele noastre.

Și de parcă asta n-ar fi de-ajuns, forhilnorii cred în Dumnezeu. Însă Dumnezeul lor nu e entitatea supremă a vreunei religii terestre, ci este ființa care a proiectat Universul. Țelul extratereștrilor nu e mântuirea, ci Cunoașterea. Iar unealta lor nu e rugăciunea, ci știința.

Ajungând pe o planetă unde Știința a trebuit să lupte cu Religia la fiecare pas, forhilnorul Hollus nu va cunoaște doar trecutul planetei noastre, ci va descoperi și prezentul nostru și motivele din spatele modului nostru de a gândi. Iar Tom, paleontologul însărcinat cu a-i oferi lui Hollus răspunsurile pe care le caută, va descoperi că Universul nu e neapărat așa cum și-l imaginase.

Părerea mea:

De câțiva ani încoace, încerc să evit discuțiile pe tema credințelor personale. Motivul principal este faptul că mare parte din prejudecățile oamenilor țin de credință. O dată ce spui că ești credincios, majoritatea vor presupune că nu se poate discuta logic cu tine. O dată ce spui că nu ești credincios, automat ești un ateu care crede că ne tragem din maimuțe și orice discuție cu tine se va reduce la asta. Cu un credincios nu poți discuta despre știință iar cu un necredincios nu poți discuta despre reîncarnare. Cu un singur cuvânt, ai fost eliminat din aproape jumătate dintre conversațiile interesante care se pot purta. Așa că prefer să mă abțin.

În plus, un alt motiv pentru care refuz să mă bag în astfel de discuții este faptul că eu de fapt nu știu exact în ce cred. Sunt multe lucruri care mi se par logice, unele dintre ele sunt chiar contrare și încerc să ajung la o consens cu mine însămi înainte să mă cert cu alții. (Apropo, asta e altă chestie care mă deranjează, imediat ce doi oameni cred chestii diferite, fiecare trebuie să-l convingă pe celălalt că greșește…)

Totuși, mi-am dat seama de mult că Religia, Credința și Morala sunt trei lucruri extrem de diferite pe care unii oameni le amestecă. Eu le înțeleg în felul următor: Religia e un set de ritualuri și nimic mai mult; Credința este a fiecăruia și este nici mai mult nici mai puțin decât setul de lucruri pe care el le crede despre lucrurile care nu au neapărat dovezi solide (spre exemplu, gravitația nu poate fi inclusă în acest set, pentru că ea există, o simți zi de zi, poți s-o negi sau să nu știi despre ea și nu dispare); Morala este modul în care fiecare face diferența dintre bine și rău. Cele trei s-au împletit de-a lungul istoriei, dar în final sunt lucruri separate.

Acestea fiind zise, vă puteți imagina cam care era mentalitatea mea atunci când am început această carte. Spuneam în primul paragraf că romanul m-a ajutat să-mi fac ordine în ideile legate de credință. Până la acest roman, credeam că nu poate avea nimic în comun cu știința, însă forhilnorii mi-au demonstrat că greșesc. Ei sunt ființe perfect raționale, cu o gândire care nu ascunde nimic mistic sau lipsit de logică și totuși pentru ei, întregul Univers e dovada existenței lui Dumnezeu.

Însă îl spun Dumnezeu în lipsa unui cuvânt mai bun. Nu e vorba de șeful raiului care a trimis potopul și a avut un fiu care a murit pentru mântuirea oamenilor. Nu e o entitate care ascultă rugăciuni și care ia în seamă nevoile unui individ. Nu există un popor ales, o rasă aleasă sau o planetă aleasă. Există doar Universul, care a fost de fapt Planul, Scopul. Nu a fost creat în șase zile, nu a spus nimeni „Să fie lumină”. În schimb, au fost aleși dinainte niște parametrii, niște constante fizice aparent întâmplătoare, dar care, puse la un loc, au făcut posibil acest Univers și existența vieții în el.

E o idee extrem de interesantă și demnă de luat în seamă, însă ceea ce mi-a plăcut cel mai mult n-a fost ceea ce credeau forhilnorii, ci discuțiile pe care Hollus le poartă cu Tom. Mi-a plăcut mentalitatea extraterestrului, faptul că empatiza cu omul. Nu încerca să-și impună punctul de vedere, doar îl explica. Nu îi spunea lui Tom că greșește și atât, ci încerca să-i înțeleagă argumentele și să-i explice unde greșește atunci când faptele, nu opiniile, erau greșite.

Pe scurt, îl lasă mereu pe Tom să gândească pentru sine. Cu o astfel de persoană, fie ea extraterestră sau nu, mi-ar plăcea și mie să discut ore întregi despre orice subiect. Nu puteai uita că Hollus e extraterestru, dar asta îl făcea și mai ușor de îndrăgit pentru că deși se confrunta cu o întreagă specie nouă, era mai empatic decât majoritatea oamenilor.

Povestea în sine e superbă, ideea de la baza ei e extrem de interesantă, dar cel mai mult mi-au plăcut discuțiile lui Tom cu Hollus. Forhilnorul e un model de interlocutor ideal și chiar am luat lecții de la el. Nu știu dacă v-am povestit destul ca să vă conving să citiți romanul, dar e genul de carte despre care nu poți spune prea multe pentru că experiența e destul de personală. Totuși, vă recomand Programatorul divin cu multă, multă căldură pentru că mie cel puțin mi-a lăsat senzația că am purtat o conversație profundă cu un prieten bun 🙂

Categorii: Editura Leda, Programarorul divin, Recenzie, Robert J. Sawyer

(click pe orice categorie pentru articole similare)

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2014/09/recenzie-programatorul-divin.html

/////////////////////////////////////////

 

 

Blogosfera SF&F: Cele mai frumoase povestiri

SF&F ale anului 2017 (antologie)

coperta-antologie-povestiri-sff-2017.jpg

În timp ce citeam antologia asta, am realizat că nu am mai citit un volum care să conțină povestirile mai multor autori de o grămadă de vreme. Și mi-am dat seama că asta s-a întâmplat pentru că astfel de cărți nu sunt genul meu de lectură.

O antologie comună are rol de informare, cred eu. Spre exemplu, Povești din umbră era cartea unor debutanți, așa că scopul ei era să afli cum scriu niște oameni primele lor texte. Povestiri SF era antologia unor persoane din afara cercurilor autorilor de gen, deci citind-o puteai descoperi cum arată textele unor oameni care n-au avut parte de interacțiuni cu scriitorii consacrați de SF. Așadar, părerea mea e că și această antologie are un rol asemănător: de a te ajuta să te informezi cu privire la cum scriu românii SF și Fantasy.

Doar că eu mă consider o persoană care citește și urmărește îndeaproape autorii SF&F contemporani din țară, așa că nu am simțit că aș face parte din publicul țintă al acestei cărți. Dacă vreți să descoperiți cum se scrie azi în România, citiți-o. Nu e o selecție care să cuprindă toți autorii activi în acest moment, dar nu mi se pare părtinitoare, cred că apar oameni din cam toate „bisericuțele”. Nu sunt prezente în cuprins cele mai bune texte ale anului trecut, dar sunt niște texte destul de reprezentative, zic eu. Unele sunt faine, unele nu, unele mi s-au părut ușor se îndrăgit, altele prea confuze ca să merite… Cred că am citit o carte cu de toate.

Dar, desigur, toate sunt niște texte frumoase. Conform prefeței, sunt „[…] texte frumoase, plăcute la lectură, care să-ți dea și satisfacția unor înșiruiri de cuvinte cum nu sunt altele […]”. Adică poate n-au idei fabuloase, dar sunt scrise interesant. Doar că frumusețea e și un lucru subiectiv, așa că mie personal nu toate poveștile mi s-au părut scrise bine. Unele da, altele ba. Oricum, pentru mine SF-ul bun e cel care propune cititorului niște idei faine, stilul contând mai puțin. Dar acesta e gustul meu, la fel cum gustul altora e pentru alte aspecte ale unui text. Și, din nou, e un volum cu de toate, așa că am găsit și texte pe gustul meu.

Știu, am fost foarte vagă. Aș putea spun câteva cuvinte despre fiecare povestire în parte, aș putea să le enumăr pe cele care mi-au plăcut și pe cele care m-au dezamăgit, dar nu mi se pare că are sens. Antologia asta e pur și simplu o paletă de texte din care fiecare poate alege ce vrea. Și ce-mi place mie poate va plăcea altora, poate nu. Oricum, nu mi s-a părut execrabil sau necitibil niciun text. Nici măcar ilogic, poate doar tras de păr. Nu mi s-a părut nici extraordinar vreunul, nu-mi vine să mă duc să-l recomand tuturor. Cele care mi-au plăcut mi-au confirmat că autorii pe care îi citeam cu drag și înainte scriu bine. Și povestirile faine semnate de scriitori pe care i-am citit acum pentru prima dată m-au făcut mai curioasă cu privire la un posibil roman al lor. Dar în sine, volumul acesta mi s-a părut o colecție de mostre de texte.

Sunt niște CV-uri faine, așa că dacă sunteți curioși cu privire la autorii români contemporani, cartea asta e pentru voi. Puteți descoperi scriitori pe care nu-i cunoșteați înainte, care „au condei”, cum se spune. Dar după ce dați pagina la următoarea povestire, o să rămâneți doar cu dorința de a le citi volumele individuale. Sau, cel puțin, asta am pățit eu, chiar și în cazul povestirilor pe care le știam deja din antologiile personale ale autorilor.

Așadar, vă recomand cartea doar dacă nu cunoașteți deja texte ale tuturor autorilor din cuprins și vreți să vedeți o mostră din ceea ce scriu ei. Altfel, vă pot recomanda cu mult mai mare căldură niște volume semnate de câte un singur om.

blogosfera sf&f.png

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vrei să citești și alte impresii despre Cele mai frumoase povestiri SF&F ale anului 2017, le găsești pe blogurile:

Assasin CG

În decembrie vom scrie despre Flamura neagră de Miloș Dumbraci. Dacă ești blogger și vrei să ni te alături, te așteptăm în grupul de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Citește și alte recenzii din Blogosfera SF&F

https://jurnalul-unei-cititoare.ro/blog/2018/11/blogosfera-sf-f-cele-mai-frumoase-povestiri-2017

//////////////////////////////////////

 

Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica

rezistenţei româneşti împotriva dictaturii

Cicerone lonitiu

GUVERNUL COMUNIST DIN ROMÂNIA ERA O SUCURSALĂ A MOSCOVEI

După ce a obţinut de la anglo-americani mai mult decât a obţinut din partea lui

Hitler, Rusia a

început să se poarte ca stăpână absolută peste o jumătate de Europă. Stalin

a fost cel care a dat

directivele atât în politica internă cât şi în cea externă. Scopul urmărit era de a

interzice orice influență

străină de cea rusească, prin orice mijloace. De aceea s-a recurs la

distrugerea opoziţiei şi a instituţiilor

de bază din ţările subjugate, înlocuindu-le cu modele sovietice, pentru a se

putea trece la o cruntă

exploatare. Desigur că s-au găsit unelte murdare care, alături de oamenii

instalați de Moscova, să

aducă ţara la sapă de lemn.

Şi tot Moscova a transformat ţările ocupate în adevărate închisori şi centre de

exterminare.

Paralel cu teroarea internă se ducea o politică de aversiune împotriva tuturor

țărilor necomuniste pentru

a le îndepărta din zona de influenţă rezervată lor.

Ca la o comandă au început să se intenteze procese, în acelaşi timp, în toate

țările zise de

democraţie populară, în care să fie implicate ambasadele şi legaţiile străine,

de la ministru, până la

ultimul funcționar.

În România asistăm la procese în care au fost implicate peste o sută de

persoane din legaţiile

țărilor occidentale, aducându-se acuzaţii şi mai ales insulte şefilor de State,

Vaticanului şi miniştrilor.

Dar în acest timp pe teritoriul României se pregătea muniţia pentru

întreţinerea războiului din Coreea

şi expansiunea comunismului în lume. Şi tot România hrănea armatele de

diversiune de peste tot

Statele Unite erau învinuite că uneltesc împotriva regimului comunist popular

din România şi

întreţin o propagandă războinică ajutând grupările de opoziţie. S-a refuzat

acceptarea planului de

ajutorare american pentru Europa, pretextându-se că are substrat politic, în

timp ce, printr-o cruntă

exploatare, Rusia a secătuit solul şi subsolul României.

La protestele făcute împotriva abuzurilor, a falsificării voinţei naţionale şi a

teroarei dezlănţuite

de un guvern străin de interesele poporului român, oamenii Kremlinului sfidau

şi dezlănţuiau un nou

val de teroare.

Prin aceste procese s-au urmărit:

– Represalii împotriva Statelor Unite deoarece a expulzat pe consilierul de

presă român de la

Washington şi a interzis intrarea în America a unor propagandişti comunişti

printre care

Constantinescu laşi, Emil Petrovici şi Matei Socor.

– Să se „demonstreze” că partidele de opoziție urmăreau răsturnarea

regimului din România,

prin forță.

– Că Partidul Social Democrat – Independent de sub conducerea lui

Constantin Titel Petrescu

lucra sub influenţa laburiştilor englezi în scopul ruperii social-democraţilor de

comunişti. S-a spus că,

în acest scop, din Anglia au venit Morgan Philips (Secretarul General al

Partidului Laburist) şi Sam

Hatson (Preşedintele Uniunii Sindicale a minerilor englezi), care au sfătuit pe

Titel Petrescu să nu

fuzioneze cu comuniştii. În aceste procese s-a vorbit de multe nume de

social-democraţi, adepţi ai lui

Const. Titel Petrescu, printre care: Adrian Dimitriu (Secretar General), Eftimie

Gherman, Hromatka,

losif Musteţiu, Virgil Patru (Secretarul Preşedintelui), Bellu Silber, Saşa

Wolhmann, Şerban Voinea.

– S-a încercat să se inventeze că sioniştii ar fi fost folosiţi ca o armă împotriva

guvernului

comunist şi că organizaţia Irgun Zwei Leumi ar putea fi folosită la acte

teroriste

– S-a urmărit îndepărtarea corespondențţilor de presă, acuzându-i că

deformează realitățile şi

întrețin atmosfera de încordare internaţională.

Regimul comunist a trecut la desfiinţarea Oficiilor culturale şi de informaţii

american şi englez,

învinuindu-le de spionaj şi a procedat la arestarea a mii de oameni, nu numai

români, dar şi cetățeni de

naționalități străine.

Numele funcţionarilor diplomatici de la toate legaţiile occidentale au circulat în

toate procesele

înscenate de guvernul comunist.

Din cadrul legaţiei angleze s-a vorbit despre: Generalul Greer (şef de stat

major), Le Bougetell

(şeful misiunii politice); Bodman, John Benett; Bowden; Chastelaine; Cleaver;

Chipperfield; Eck

Alexander (profesor de bizantinologie); Faure; Grees; Gibson; Kay; Kendel;

King A. Robert (secretar

de legaţie); Kirschen Leonard, Hogg Ton (ofiţer); Hoggarih; Hollman

(ministru); Marchant-Benet

Francisc (şef oficiu presă); Porter Ivor (căpitan), Ramsden; Raitz; Reed John;

Roberts (ofiţer);

Robinson Charles (ataşat militar); Sarrell Roderik (prim secretar); Watson

(ataşat comercial); Wats

(prim-secretar).

Numele americanilor care au circulat în timpul proceselor, au fost

următoarele:

Berry Bourton (şeful misiunii); Buta Serafim; Donald; Dunham ( şeful presei

americane);

Fergusson; Gantenbein; Garrvey; Glod (maior); Halle (maior); Hamilton;

Kohler; Mac Donald George;

Melbourne Roy; Leveritch (consilier); Lowelle (colonel); Springfield; Shea

Robert (şeful oficiului de

cultură şi informații); Wattson; Wilcok (colonel); Williams Murat; Young Bill;

Markham R.

Italienii nu au lipsit nici ei: Scammacca (ministru); Americo Roşa (vice consul);

Beltrani Vito

Alvari; Benedetti; Bertolotti (agent consular); Carguelli (inginer); Cerbore

(ministru); Cesare Regard

(prim secretar); Giacomelo; Lazza (inginer); Manzone Bruno (profesor) Paris

(vice consul); Purini Puri

(prim secretar); Schisano; Spinedi Antonio (ataşat comercial); Vignati (agent

consular).

Franţa. Aici s-a vorbit de interesul pe care-l purta Doamna Bidault (soţia

ministrului de

externe) faţă de unele persoane din România; Ministrul Franţei la Bucureşti a

fost amintit şi el; Barit;

Baumartner; Borel; Boulen Pierre (consul); Damais; Grafeuille (secretar);

Gurrier; Guirot Pierre

(profesor); Karpe (ataşat militar la Istambul); Lamy Leon (secretar); Parisol

Serge (colonel ataşat

militar); Perry; D-na Prie; D-şoara Racia; Thibaudet (profesor); Varas Felix.

Din partea Elveţiei a fost pomenit numele lui Ruedi Jaques (prim secretar de

legație).

Turcia a fost prezentă prin numele consului Regeb Bei şi al lui Emin.

Ministrul Suediei Reutersward Patrie nu a lipsit nici el.

Austria a fost deasemenea pomenită prin numele soției reprezentantului

Schmidt.

Nunţiatura de la Bucureşti a fost implicată prin: O’Hara Patrie, nunțiu apostolic

şi arhiepiscop

de Savannah; Msg. Guido Del Mestri; Kirk.

Zile de-a rândul s-a aruncat cu noroi în „clica” lui Tito-Rancovici şi în uneltele

lor de la

Ambasada din Bucureşti: Baldjici Voia (consul); Bogdanovici Dobriţa (consul);

lancovici Duşco,

Jupanschi Vasa (consul); Ranco Zeţ; Velebit (general-ministru).

Cunoscuţii acestor persoane şi cunoscuții cunoscuțţilor lor şi aşa mai departe

au fost arestați,

judecaţi şi condamnaţi chiar la pedeapsa cu moartea.

Corespondenții de presă străini au fost fie judecaţi şi condamnați, fie

expulzați:

Brower Saint (de la ziarul New York Times);

Ştefănescu Fernanda (de la acelaşi ziar) ;

Gardony Ştefan (de la ziarul laburist Daily Herald);

Kirschen Leonard (de la Associated Press);

Phonc Marcel (corespondent al Agenţiei Israeliene de presă);

Stoianov Pavle (corespondent la Tanjug) . . .

Şi pentru a face un ghiveci naţional, s-a recurs şi la pomenirea numelor celor

ce scăpaseră din

țară:

Arhiducesa Ileana; Caranfil Nicolae; Doctor Willy Filderman; Minai Fărcăşanu

şi cu soția lui

Pia Pilat-Fărcăşanu; Grubert; Mircea loaniţiu; Josette Lazăr; Niculescu

Buzeşti; Augustin Popa;

…………………………………………………………………………………………..Cont. aici https://archive.org/stream/cicerone-ionitoiu-morminte-fara-cruci/Cicerone%20Ionitoiu%20-%20Morminte%20fara%20cruci_djvu.txt

////////////////////////////////////////

 

 

ISTORIA care nu se învață în școli: Lista celor mai cunoscuți torționari comuniști socialiști

 

În contextul unei resuscitări a propagandei socialiste în întreaga Europă, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului a realizat o selecție cu cei mai cunoscuți torționari din perioada regimului comunist. O afișez și eu aici, în memoria victimelor acestor călăi (printre aceștia se regăsesc și trei clujeni). Poate-și mai vin în simțuri cu această ocazie și cei care se simt mereu chemați să facă pe avocații ”umanismului” de tip comunist, căutându-i mereu circumstanțe atenuante. Din păcate, Clujul de azi se radicalizează tot mai mult în mediul universitar. Revoluționarii se înmulțesc în rândurile studenților, dar și printre cadrele universitare. Anii care vin par a ne rezerva surprize deloc plăcute. Grupul ”Tinerii Mânioși” își consolidează rândurile și se ia tot mai în serios: artiști anxioși, ong-iști și studenți breji opinează nervos, sau chiar își revendică spații publice (inviolabilitatea proprietății e iluzorie pentru teoreticienii materialismului dialectic). Toate acestea le sunt permise de minunata democrație, unde vecinătățile sunt adeseori neonorante, din moment ce ”buruiana” și ”excelența” cresc laolaltă.

Dar să vedem o parte din istoria nestudiată în școli, tocmai pentru că socialiștii (puii de revoluționari de azi) se opun condamnării comunismului, în timp ce nazismul e interzis de ceva timp. Să facem cunoștință cu cei care ne-au nenorocit neamul pentru multe, multe zeci de ani, și ai căror urmași încă ne dau lecții și ne diriguiesc destinele.

Albon Augustin, locotenent colonel. Numeroase mărturii ale supravieţuitorilor de la Canal îl pomenesc pentru cruzimea sa; el a inventat tortura “stâlpul infamiei”: deţinutul era legat de stâlp, bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi deţinuţi. Se afirmă că a omorât mulţi deţinuţi la Canal, bătându-i cu lopata sau călcându-i în picioare, călare pe calul său alb.

Alimănescu, fost delincvent, integrat ofiţer în Securitate ca “ghid” pentru depistarea adăposturilor partizanilor, de către miliţienii din comuna Şovarna, jud. Mehedinţi. Pentru a-l determina pe partizanul Ursunoiu să se predea, acesta, împreună cu alţi securişti, i-au spânzurat fetiţa.

Androne, sergent major la colonia Salcia. O mărturie a unui fost deţinut politic îl caracteriza ca fiind “o brută cu cap şi chip lombrozian, demonstra zilnic ultimele tehnici de tortură, aplicate atât cu mâinile, cât şi cu picioarele, când căuta să te lovească la testicule, dar şi cu cei doi câini-lupi, dresaţi să muşte”. O altă mărturie relatează: “a aliniat în şir indian şapte deţinuţi…după ce l-a ciomăgit bine pe primul, a trecut la al doilea. Lovea, icnea, înjura, iar lovea. Învârtea ciomagul cu pricepere, loviturile cădeau grindină pe spinările oamenilor”

Anghel Marin, căpitan la arestul din str. Uranus, Bucureşti. În 1960 a anchetat-o, în lotul Noica-Pillat, pe Simina Mezincescu, pe care a torturat-o lovind-o cu capul de pereţi şi smulgându-i părul. De asemeni a anchetat-o şi pe soţia liderului naţional-ţărănist Ion Mihalache, aflată în domiciliu obligatoriu, bătând-o sălbatic cu un baston pentru că nu a vrut să semneze o declaraţie redactată de el.

Aranici Pavel, colonel, secretar de stat în Ministerul de Interne între 27 ianuarie 1961 şi 11 iunie 1963. În 1952 era şeful biroului “Bande” destinat capturării rezistenţei anticomuniste din munţi, a dat ordinul arestării şi torturării familiilor celor fugiţi pentru a descuraja sprijinirea partizanilor şi pentru a grăbi predarea rebelilor. De asemeni a fost la originea ideii dresării unor câini antrenaţi să atace omul, pe care i-a trimis apoi în munţi

Baciu Ioan, directorul Direcţiei Penitenciare, lagăre, colonii. A introdus în locurile de detenţie metoda “ştergerii urmelor”, ordonând ascunderea în locuri necunoscute a cadavrelor deţinuţilor

Bădicuţ Tănase, locotenent major, Securitatea Piteşti. A ucis mai mulţi partizani din grupul de luptători Arnăuţoiu-Arsenescu din satul Nucşoara, a anchetat şi bătut pe mulţi săteni, bănuiţi că ar ajuta grupul. A anchetat-o pe Elisabeta Rizea pe care a torturat-o cu bestialitate. Bistran Iosif, locotenent, Securitatea Bucureşti. A condus ancheta Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, arzând ca “nefolositoare pentru anchetă” obiecte personale ale lui Eugen Lovinescu, cărţi, manuscrise, autografe, scrisori.

Blehan Octavian, locotenent, anchetator la Suceava. A rămas în amintirea unui deţinut politic pe care l-a anchetat cu o tortură groaznică: după ce l-a legat de mâini şi de picioare şi i-a astupat gura cu ciorapii, l-a bătut cu cravaşa şi cu biciul. În trecut, pentru că violase mai multe fete şi femei, Blehan fusese condamnat la 8 ani închisoare.

Bob, sanitar la Gherla, avea obiceiul să-i bată până la sânge pe deţinuţi, cu bâta, după care îi invita la cabinetul medical să le panseze rănile deschise. Era un “monstru solid şi bine legat”, relatează foştii deţinuţi.

Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa), general. A fost şeful D.G.S.P. din august 1948, ministru adjunct şi locţiitor al ministrului de Interne (1949-1956). L-a arestat personal pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Singurul asasinat care i se atribuie personal este cel al lui Ştefan Foriş, în subsolul unei clădiri de pe Aleea Alexandru, în 1946. Ajutat de şoferul lui, Dumitru Neciu, Pantiuşa l-a ucis cu o rangă de fier, apoi l-a aruncat într-o groapă săpată în prealabil în aceeaşi curte, acoperindu-l cu moloz.

Borcea Liviu, locotenent major la colonia Capul Midia de la Canal. Individ de o cruzime ieşită din comun. Supravieţuitorii spun că verifica starea cadavrelor înfigând în ele o ţeapă lungă de fier. Cei decedaţi erau depozitaţi într-o magazie, ridicaţi săptămânal, apoi aruncaţi în gropi comune, fără nici un semn.

Brânzaru Emil, colonel, şeful echipei de bătăuşi profesionişti a Direcţiei de Cercetări Penale a M.A.I., echipă mobilă care se deplasa unde era nevoie. Fost boxer de categoria grea, era foarte brutal. Folosea diverse metode de tortură, strivirea organelor genitale, apropierea flăcării lumânării de ochi), bătea încă înainte de începerea anchetei, numind aceasta o “bâză”, un antrenament.

Briceag Nicolae, colonel, şef al Regionalei de Securitate Sibiu (1954) şi adjunct al şefului Miliţiei Regiunii Cluj (1956-1967). La ancheta internă a Securităţii din 1968 s-a descoperit că la 4 dec. 1954, din ordinul ministrului Drăghici, îl executase pe Ibrahim Sefit, fost deţinut de drept comun, care făcuse diverse servicii comuniştilor ilegalişti la închisoarea Văcăreşti, înainte de 1944.

Bulz Vasile, maior. În 1948 a ucis cu sălbăticie o studentă, Ecaterina Titi Gâţea, sfâşiindu-i sânii cu dinţii, bătând-o şi apoi sufocând-o, toate acestea sub ochii fratelui ei.

Burghişan Petre, căpitan la coloniile de la Galeş şi Peninsula de la Canal. Renumit pentru cruzimea lui, îi înfometa pe deţinuţi şi le interzicea să bea apă când era cald. A redus raţia de hrană celor care nu-şi făceau norma până la 20 de grame pe zi. Un deţinut a murit de frig în carceră în urma ordinului lui.

Butyka Francisc, maior, şeful Direcţiei de Anchete Penale în Securitatea Statului (din 1952), şeful Direcţiei Anchete Penale al Regiunii Bucureşti (1958). S-a ocupat de lotul Pătrăşcanu şi a fost principalul anchetator al lui Vasile Luca. După arestarea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, aceasta fiind grav bolnavă, i-a propus asistenţă medicală în schimbul scrierii unei scrisori către fiica sa, Monica Lovinescu, cu o ofertă de colaborare a acesteia cu regimul. Refuzul ofertei a dus la moartea deţinutei.

Cârcu Nicolae, la Poarta Albă îi bătea pe deţinuţi la infirmerie, cu parul, cu picioarele şi cu pumnii. Pe un bolnav cu acte de eliberare, Tudor Veliţki, l-a bătut până la moarte; la fel, a mai asasinat în bătăi pe Mircea Niculescu şi Ioachim Craiu, ambii înfometaţi până la distrofie (gradul III). Instalase o priză de curent electric în grajdul coloniei, unde electrocuta deţinuţii după ce îi bătuse deja. Pe Iosif Schwartz l-a bătut cu ciomagul, apoi l-a electrocutat. După 2 zile acesta a murit.

Cârnu Ioan, căpitan, Nucşoara. L-a bătut pe soţul Elisabetei Rizea de “i-a rupt carnea de pe el”. Pe Elisabeta Rizea a agăţat-o într-un cui din tavan ,de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbuşit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecţie, pentru că la orice înţepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte şi în genunchi. Cârnu a bătut-o şi în spital, într-o rezervă specială.

Chirion, locotenent, Canal. “Călăul nr. 1″ al lagărului de la Peninsula, avea o putere diabolică în a născoci chinurile ce se practicau în brigăzile 13-14, cele ale studenţilor reeducatori. El l-a schingiuit pe dr. Simionescu care, nemaisuportând chinurile a simulat evadarea, fiind împuşcat de gardieni. Împuşca fără ezitare deţinuţi, sau, când nu o făcea el, punea arma în mâna unor deţinuţi obligându-i să ucidă.

Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet, a înmormântat în locuri secrete cincizeci de deţinuţi, neraportând superiorilor decesele. Sustrăgând lemnul pentru gospodăria sa, îi înmormânta fără sicrie. Cocean, maior, Bucureşti. La ancheta din noiembrie 1987 i-a bătut pe Marius Boeriu şi pe Aurică Geneti.

Marian Ricu relatează tot despre el: “m-a ameninţat cu o scândură de lemn, zicând că dacă nu spun nimic, mă toacă”.

Condurache, colonel. La Periprava unde era el comandant, se lucra la tăiat stuf, în timpul iernii, cu apa până la piept, mişunând de şerpi. Deţinuţii erau obligaţi să transporte snopi de 80 de kg. Pe cei prăbuşiţi de efort îi sfâşiau câinii special dresaţi Crăciun Gheorghe, colonel, Sibiu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, A fost inventatorul unui instrument de tortură şi pedeapsă: carcera de 60 cm pe 60 cm căptuşită pe interior cu cuie. L-a împuşcat în închisoare pe Petre Mărgineanu, fratele prof. Nicolae Mărgineanu, alături de alţi 6 ţărani răsculaţi.

Doicaru Nicolae, căpitan, ajuns treptat general, Constanţa, Şeful Securităţii Constanţa (1948), şeful Direcţiei de Informaţii Externe (1963-1978), prim-adjunct al Ministerului de Interne (1972-1978)., A condus alături de Ceauşescu reprimarea ţăranilor care s-au împotrivit colectivizării. A ordonat prigoana, arestarea şi uciderea partizanilor din Dobrogea (1949). A fost un timp şeful serviciului “Lichidări”, pentru răpirea şi executarea adversarilor regimului.

Enoiu Gheorghe, colonel, Bucureşti. Deosebit de violent, bătea personal anchetaţii, dezbrăcat până la brâu, acoperit de un cearceaf pentru a nu se murdări de sânge. A fost şeful anchetelor studenţilor arestaţi în toamna anului 1956, după protestele din mediile universitare. Studenţii anchetaţi atunci şi-l amintesc ca fiind de o duritate extremă.

Fecioru Ion, locotenent major, Poarta Albă.Considera că deţinuţii nu au “dreptul decât la soare şi la aer”, obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor.

Feller Moritz, locotenent, Botoşani.Torţionar sadic, pe tatăl lui Ilie Alexoaie l-a torturat folosind curentul electric de peste 80 de ori, pe Gh. Anghelache l-a bătut cu funia udă şi l-a scuipat. Conform mărturiei lui Emanuel Babii, Toderiţă Fediuc a decedat în urma bătăilor aplicate de Feller.

Fuchs (Fux) Iani, maior, Fălticeni- estase copii de 12 ani fiindcă se jucaseră de-a partizanii la marginea unei păduri, cu arme de jucărie. Conform documentelor interne ale Securităţii, pe aceşti copii i-a torturat într-un mod barbar. Tot la Fălticeni, superiorii lui veniţi în control au relatat despre starea îngrozitoare a unei femei arestate de circa opt luni. Reţinută într-o celulă al cărei pat nu avea scânduri, cu răni grave la şoduri, stătea direct pe ciment unde îşi făcea şi nevoile. De jur-împrejurul ei forfoteau viermii, iar mirosul era sufocant. Femeia înnebunise deja, urlând de disperare când i s-a deschis uşa. Irina Itu, curiera personală a lui Iuliu Maniu şi-l aminteşte şi ea pe “fiorosul maior Fux” care i-a scos unghiile cu cleştele.

Goiciu Petre, colonel. În timpul directoratului lui, la Gherla, se băteau deţinuţii în mod curent, în camera de baie, care păstra pe pereţi urmele de sânge, iar închisoarea răsuna de urlete. În 1958 când un grup de deţinuţi s-au revoltat, Goiciu a tras cu mitraliera în celule. Obişnuia să bată până la leşin toate loturile noi care soseau. Din ordinul lui, timp de câteva luni, un deţinut a fost zidit de viu, lăsându-i libere doar mâinile şi un orificiu la înălţimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deţinutul abia mai respira.

Gruia Manea, maior, Cluj. Mărturiile păstrate despre el vorbesc despre bătaia aplicată la tălpi cu o ţeavă de oţel, pe picioarele încălţate. La aceşti bocanci li se spunea “papucii lui Hristos”. Pe profesorul N. Mărgineanu l-a anchetat violent la Cluj chiar înainte de eliberarea deţinuţilor politici din 1964. A fost exclus din Securitate şi, ulterior, condamnat pentru deturnare de fonduri. Iliescu Gr. Ion, sergent, Canal.Foştii deţinuţi au relatat că a prins cu câinii un grup de trei evadaţi pe care i-a călcat în picioare. Pe unul, care a încercat să-l lovească, a asmuţit câinii, apoi l-a împuşcat pe loc, iar pe ceilalţi doi i-a predat în stare de comă locţiitorului comandantului, Ghinea. Un al doilea evadat a decedat în decurs de câteva ore

Ioaniţescu, maior. Aflat în inspecţie la Grindu, la începutul anilor 60, l-a pedepsit pe deţinutul Preda la izolare. A dat ordin ca, din oră în oră, în celula de pedeapsă să i se arunce câte o găleată cu apă rece. Treptat celula se acoperea cu un strat de gheaţă, iar maiorul, după ce a aruncat personal prima găleată, a supravegheat aplicarea ordinului.

Istrate Constantin, locotenent major, Gherla. Era şeful grupei care executa condamnările la moarte. Avea program pentru bătaie, duminica era zi fixă, aplica deţinuţilor câte 25 de lovituri la fund. Împreună cu gardianul Şomlea l-a bătut pe Paul Goma cu o cruzime incredibilă, cu o zi înainte de eliberare.,

Italo, Huşi. Rău, fără scrupule, nemilos, nu numai cu oamenii, dar şi cu animalele, avea obiceiul să împuşte câinii de pază care nu i se păreau suficient de feroce. Manifesta o frenezie a violenţei, aplicând în tortură metoda “rotisorului” (deţinutul, legat de mâni şi de picioare era suspendat pe o rangă). Bătea deţinuţii cu cravaşa, cu un cablu împletit, apoi cu ghioaga.

Jianu Marin, adjunctul lui Teohari Georgescu la Ministerul de interne. A introdus împreună cu Baciu Ioan reguli inumane de trai în închisorile politice.

Lazăr Tiberiu, Gherla. Într-un ipotetic clasament al cruzimii, Lazăr ar intra pe primele locuri. Un fost deţinut relatează că în luna aprilie 1950, a doua zi de Paşti, Lazăr, directorul penitenciarul Gherla, a organizat o bătaie a circa 100 de deţinuţi, pe care i-a aranjat în cerc, dându-le ordin să meargă în pas alergător, el aflându-se în mijlocul cercului, de unde a început să-i bată pe deţinuţi cu ciomege, lovindu-i unde nimerea. Când cădeau erau obligaţi să se ridice şi să continuie alergarea. După o oră de bătaie, aceiaşi deţinuţi au fost obligaţi să bea apă şi li s-a dat ordin să se dezbrace de haină şi cămaşă, fiind forţaţi să se întindă cu pieptul gol de piatra mozaicului. Pe deţinutul Maxim la Peninsula îl bătuse cu o piatră peste gură până îi scosese toţi dinţii.

Macavei Ioan, locotenent colonel, Cluj. Se mândrea cu numărul mare de condamnări la moarte din dosarele lui, ca şi cu palmele date unui preot căruia începuse să îi curgă sângele şuvoaie. În 1992 i-a mărturisit lui Victor Lungu că cei condamnaţi “în contumacie” erau de fapt împuşcaţi în drum spre tribunal şi îngropaţi în locuri rămase necunoscute

Manciulea I. Petre, locotenent, Salcia. În februarie 1953 un subaltern al său declara: “lt. M.P a ales în faţa mea 30-40 de deţinuţi şi a început să-i bată cu pumnii, picioarele, arătându-mi că aşa trebuie. A bătut aşa de tare pe unul, lovindu-l cu pumnul în inimă, de a început să se zbată la pământ, făcând spume la gură şi tremurând”.

Mândreş, căpitan, Piteşti. Inspira teroare atât deţinuţilor, cât şi subalternilor, faptul ducând la o alianţă nefirească între victime şi călăi, de teama represiunilor aplicate de el. Avea sadica plăcere să practice, în miez de noapte, simulări de stingere a incendiilor, inundând camerele cu apă şi apoi aruncând nisip. , Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele

Marici Petre, sublocotenent. În 1951, la închisoarea Suceava, l-a trimis la carceră pe deţinutul Pânzariu numai în cămaşă şi izmene, după ce-l bătuse. Carcera nu avea geam, iar deţinutul a leşinat de frig. Cât timp se afla în nesimţire a aruncat terciul fierbinte peste el. În timpul căutării partizanilor grupului lui Liviu Mărgineanu, în septembrie 1952, a torturat familiile, suspecte că îi alimentează, inclusiv pe copii, pe care i-a dezbrăcat în pielea goală, i-a întins cu faţa în jos în curte şi a sărit de pe prispă pe trupurile lor. “Erau aşa de bătuţi că nu mai puteau fi recunoscuţi sub valurile de sânge” relatează un martor. Pe cei condamnaţi la moarte îi executa personal. Îi ducea în cimitir şi îi împuşca cu un glonţ în ceafă.

Maromet Nicolae, căpitan, Jilava, , Era fioros ca aspect, bâlbâit şi incapabil să vorbească corect. Îi bătea personal pe deţinuţi, chiar şi când erau scoşi la plimbare. Mai avea obiceiul să sară pe deţinuţi cu calul.

Marunescu Vasile, căpitan, închisoarea Botoşani. O bestie cu chip de om. Printre cei care au fost torturaţi de el în anii 1961-1963 se numără Constantin Ticu Dumitrescu .

Micutelu Constantin, locotenent major, Piteşti. Omologase o tortură personală: ridicarea celui în cauză cu scripetele până la tavan, de unde-i dădea drumul, brusc. Aşa a omorât câţiva ţărani care refuzaseră colectivizarea. Lui Anghel Ilie din Vişina i-a scos un testicol cu creionul. L-a anchetat şi pe Constantin Noica de ale cărui ţipete răsuna închisoarea Piteşti.

Moldovan, ofiţer politic la Luciu-Giurgeni, unde deţinuţii aveau un regim strict de muncă forţată şi înfometare şi erau păziţi cu câini care erau dresaţi să îi sfâşie dacă se prăbuşeau la pământ. Deţinuţii morţi erau zidiţi direct în dig, ori, până se hotăra ce să se facă cu ei, erau lăsaţi pradă şobolanilor, pe o scândură, cu un cartonaş de identificare în gură.,

Muraviov, maior. La Aiud, cu prilejul unei percheziţii a rămas în amintirea unui fost deţinut ca având un comportament sadic. Deţinuţii fuseseră scoşi toţi afară din celule, lângă zidul celularului unde li s-a ordonat să se dezbrace la piele şi să se alinieze culcaţi la pământ. Pentru că oamenii voiau să evite bălţile cu apă şi noroi, Muraviov şi-a pus cizma pe spatele unuia, împingându-l cu faţa în noroi. După aceasta toţi gardienii călcau peste deţinuţi, ca pe un pod viu.

Negulescu, căpitan, Târgşor. Pe Gheorghe Fedorovici, operat la coloana vertebrală, Securitatea l-a luat din spital în ghips, iar după anchetă a fost nevoie să fie operat din nou la coloană. La Târgşor a ajuns cu ghips de la brâu în jos. Negulescu i-a rupt coloana în bătaie pentru a treia oară.

Oancă Constantin, căpitan, Craiova. Deţinuţilor închişi în arestul unde ancheta el li s-a dat să mănânce ciorbă de iarbă. Era un anchetator deosebit de crud, există mărturii că a bătut cu o rangă o mamă pentru a spune unde este fiul ei, iar pe celălalt fiu l-a torturat în faţa ei. Documentele de arhivă descriu metodele de tortură aplicate de el: de la ora 19,30 la 20 bătaie continuă la tălpi, ţinerea în picioare, lovirea în cap cu saci de nisip, readucerea în simţiri cu şocuri electrice, întinderea corpului pe scripeţi.

Pandele Nicolae, locotenent colonel, şeful Securităţii Iaşi (1948). Petre Arsinte, anchetat la Iaşi în timpul şefiei lui, scria: “după bătăi de nedescris, mi s-au legat degetele de la mâini cu câte un cablu electric şi am fost supus la electrocutări în trepte, având senzaţia că întregul corp mi se descompune în celule. M-am trezit când mi se turna apă rece în cap şi pe corp… ceea ce s-a repetat şi alte dăţi… muşchii faciali îmi erau măcelăriţi de loviturile anchetatorilor, aşa că nici nu puteam mânca”.

Paşca Vasile, subofiţer, Dej. A participat la uciderea lui Alexandru Bel, ţăran recalcitrant la colectivizare, condamnat în lipsă şi devenit fugar în munţi. În seara de Crăciun i s-a înconjurat casa, a fost capturat, dus la Târgu Lăpuş şi torturat, apoi readus în satul lui, Cufoaia, pus să alerge în grădina propriei case. Securiştii aşezaţi în semicerc trăgeau spre el ca să-l înspăimânte, Paşca, în schimb, l-a ţintit, după care i-a strigat soţiei lui: “hai, scroafă puturoasă, ia-ţi porcul din grădină, că a fost lichidat”.

Pavel Ion, locotenent major. La Salcia, când era el comandant, se practicau bătăi fără nici o justificare, cu ranga de fier, cu cazmaua, lopata, cravaşa, asasinate prin împuşcare, introducerea deţinuţilor în carcere dezbrăcaţi, iarna; obligarea deţinuţilor de a intra în apă până la brâu pentru a tăia stuf şi papură, chiar şi iarna; alergarea deţinuţilor de către supraveghetori călare şi călcarea lor sub copitele cailor; scoaterea deţinuţilor iarna, la muncă, dezbrăcaţi şi pedepsirea lor să stea în apa îngheţată ore în şir; expunerea deţinuţilor în pielea goală, legaţi de mâini şi de picioare, pentru a fi muşcaţi de ţânţari; profanarea cadavrelor deţinuţilor; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ, mulţi deţinuţi murind astfel, sau rămânând schilozi pe viaţă. Ca urmare a acestor torturi, între iunie 1952 şi martie 1953 au decedat 63 de deţinuţi, iar alţii au ajuns invalizi pe viaţă.

Popa Ion, locotenent, Salcia. Bătea deţinuţii cu parul. În ianuarie 1953 a dat ordin ca deţinutul Lunca Dionisie să fie izolat la carceră, dezbrăcat, omorându-l astfel. Prisecaru, poreclit Cap-de-Mort, plutonier, Balta Brăilei. Căpitanul Stareşin a fost bătut într-un mod îngrozitor de Prisecaru, cu pumnii şi picioarele, deţinuţii care asistau au văzut, în scurt timp, doar “o masă de carne şi sânge, care zvâcnea totuşi vie”.

Stănciugel Marin, brigadier. La Canal era supranumit Hercules. I se atribuie o crimă sinistră: a aruncat în cuptorul de cărămidă un deţinut. Identitatea acestui deţinut nu e certă, ar fi putut fi Dragoş Rambela, frontierist din Bucureşti, fiu de general.

Şaramet (Şeremet), plutonier, colonia de la mina Cavnic. Lui îi aparţine invenţia carcerii cu sârmă ghimpată pe interior. Nu accepta întreruperea muncii la mina din Cavnic, pedepsele erau executate în timpul liber, după ieşirea din schimbul minier. A obţinut şi prime datorită hărniciei muncitorilor lui. Pe deţinutul Tăbăcaru l-a lovit cu un piolet în cap, perforându-i craniul, acesta şi-a pierdut memoria definitiv, comportându-se ca un copil de un an.,

Ştefan, locotenent. În 1950, ca locţiitor al comandantului Maromet de la închisoarea Jilava, a hrănit deţinuţii, o vară întreagă, cu iarba cosită de deasupra fortului pe care a fiert-o. Era deosebit de violent cu deţinuţii.

Ştrul Mauriciu, colonel, director al Securităţii Galaţi (1948). Foştii deţinuţi politici îi atribuie acte de o deosebită cruzime. În zona Vrancei, cu prilejul revoltelor ţărăneşti din 1950-1951, Securitatea îi lega, pe cei capturaţi, cu sârmă ghimpată, scuipându-i şi umilindu-i înainte de a-i împuşca.

Ţandără Franţ, torţionar, Bucureşti. Ca torţionar a aplicat următoarele metode: strângerea degetelor cu uşa, bătaia la testicole, sugrumarea, asfixierea, lovirea cu săculeţii de nisip şi cu cearşafuri ude. Fusese instruit să simuleze nebunia şi îşi exercita misiunea în saloane secrete ale Spitalului 9 la Bucureşti. După propria mărturie a ucis, prin injecţii letale, circa 100 de oameni.

Vasile Gheorghe, locotenent major, şeful secţiei Anchete a Direcţiei Securităţii Ploieşti. Deşi era şeful serviciului se ocupa şi cu torturarea anchetaţilor care rezistau în anchete. Constantin Ticu Dumitrescu a fost bătut şi torturat de acesta între anii 1949-1951. Datorită lui a murit în timpul anchetei Aurel Căzănişteanu, un tânăr de 33 de ani, la 6 luni după arestare.

Vârlan (Vârban) Dumitru, activist de partid, Vlaşca. A condus trupele de securitate în Vlaşca, la înăbuşirea răscoalei ţăranilor din Ciuperceni. A ucis, descărcând automatul în trupul ei, o fată de 19 ani, Maria Gărgăianu, care trăgea clopotul la biserică pentru a chema oamenii la răscoală. Fata, chiar moartă, încă mai atârna de frânghie, iar Vârlan s-a urcat în clopotniţă şi a aruncat trupul fetei, cu intestinele ieşite, în gol. Imaginea groaznică i-a făcut pe săteni să uite de frică, l-au prins pe Vârlan şi l-au ucis, zdrobindu-l cu picioarele.

Vişinescu, director al închisorii Râmnicu Sărat în 1951, l-a torturat personal pe Ion Mihalache, de asemeni i-a refuzat îngrijirea medicală, ba mai mult, în plină iarnă, punea să se arunce apă peste el, în celulă.

Bibliografie: Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele. Marius Oprea, Banalitatea răului. Constantin Trifan în revista “Memoria”. Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Vestul. Marius Oprea, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită. Cicerone Ioniţoiu, Criminali, schingiuitori, colaboraţionişti. Doina Jela, Lexiconul negru. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Al. Maier, Am fost medic la Gherla. Colecţia Anale Sighet. Arhiva de istorie orală a Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet (AIOCIMS) Cezar Zugravu, O antologie a crimei.

https://timpul.md/articol/istoria-care-nu-se-invata-in-scoli-lista-celor-mai-cunoscuti-tortionari-comunisti-socialisti-66864.html

////////////////////////////////////

 

 

Cicerone Ionițoiu: vocea suferinței românești

sursa: revista22.ro, de Dinu G. Ionescu

La 25 ianuarie a încetat din viață Cicerone Ionițoiu.

Ce a fost și ce a făcut acest om este greu de spus în câteva cuvinte. Opera lui a fost atât de mare, încât în fața ei rămâi uimit de admirație. Reușind să plece din țară, într-o epocă de barbară opresiune comunistă, el s-a consacrat total în a o de­masca, în a arăta Apusului toată gro­zăvia acelor timpuri întunecate.

Nu cunosc om care să fi făcut atât de mult pentru acest scop, neprecupețind nici timp, nici energie, nici puținele mijloace materiale pe care le-a avut la dispoziție. Cu o extraordinară tenacitate, pe care a pă­­s­trat-o până în ultima clipă, a scris, operă după operă, arătând atât figuri lu­minoase de eroi chinuiți sau chiar asa­si­nați în tem­nițe, cât și pe odioșii lor tor­ționari. Ajutat de o prodigioasă memorie, știa mii de nu­me, cunoscând, pentru fie­care, locul și da­ta detenției. A dat o deo­se­bită atenție vie­ții acelui mare fruntaș al vieții noastre politice care a fost Iuliu Maniu, arătând cursa perfidă care i s-a în­tins și modul infam în care acest erou na­țional și-a sfâr­șit zilele în temnița de la Si­ghet.

Sunt greu de citat toate titlurile lucrărilor lui Cicerone Ionițoiu. Vom spicui unele din­tre ele, fiind departe de a reda în­trea­ga lor listă: Morminte fără cruci; Per­se­cuția bisericii din România sub dic­ta­tura co­munistă; Comunismul, o mașină in­fer­nală: criminali, schingiuitori, co­la­bo­ra­ționiști; Rezistența armată an­ti­co­mu­nis­tă din munții României, 1946-1958; Car­tea de aur a rezistenței românești îm­potriva comunismului (mai multe edi­ții), Înscenarea Tămădău, 14 iulie 1947; Mar­tirii neamului de la revoluţia din de­cem­brie 1989 etc. Apoi, în zeci de vo­lume, dic­ționarul Victimele terorii co­mu­niste, cu zeci de mii de nume. Până aproa­pe de sfârșit nu a încetat să publice, ultima sa lucrare fiind Figuri de legendă, o zgu­dui­toare evocare a 23 de eroi care și-au dat viața în luptă cu teroarea co­mu­nistă.

Am avut privilegiul de a-l cunoaște și de a-i putea aprecia calitățile: delicatețe, no­blețe sufletească și, mai ales, fierbinte pa­triotism.

Ne înclinăm cu smerenie la mormântul acestui om, cel mai neobosit luptător al exi­lului românesc în expunerea celei mai negre pagini din istoria noastră. Amintirea sa va dăinui mereu vie, prin tot ce a scris.

https://www.corneliu-coposu.eu/articol/index.php/4278-cicerone-ionitoiu-vocea-suferintei-romanesti/

//////////////////////////////////////////

 

 

Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare comuniste

Cezar Zugravu, un fost deţinut politic, a făcut, într-o comunicare publicată în „Anale Sighet” 5: Anul 1947 – căderea cortinei (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 478-486) un inventar, desigur incomplet, al metodelor de tortură fizică şi psihică aplicate aşa-zişilor „duşmani ai poporului”.

înjurăturile cele mai abjecte;

loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul, asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală);

bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii incomode;

bătaia la palme;

atârnarea anchetatului cu capul în jos;

bătaia cu beţe subţiri sau cu „vâna de bou”, anchetatul fiind mobilizat;

strivirea unghiilor cu un cleşte special;

arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică;

bătaia testicolelor cu un creion greu, până la leşin;

prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme;

ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de magnetofon);

bătaia în cap cu un ciomag;

bătaia cu un ciomag în regiunea renală;

bătaia cu un sac de nisip;

bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei;

asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug;

spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete;

ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei;

bătaia cu un cablu peste gambe;

bătaia peste plăgi deschise;

aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere;

smulgerea unghiilor de la mâini şi picioare;

bătaia zilnică a deţinuţilor condamnaţi la termene lungi de închisoare (în Zarca Aiudului, la Gherla şi la Râmnicu Sărat);

ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului;

ancheta cu ţigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen;

„broasca” (aplicată în lagărul de exterminare Valea Neagră-Peninsula): întorşi de la lucru, deţinuţii erau obligaţi să ţopăie în poziţia „pe vine”, cu mâinile în şolduri, fiecare ţinând în spate un alt coleg;

bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deţinuţi; 28. deţinuţii erau obligaţi să stea în poziţia „culcat”, cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări;

„carcera”

27 Ziarul „România”, an V, nr. 55, ianuarie-februarie 1951, editat de Comitetul Naţional Român, New York.

(în lagărul Valea Neagră era o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi câte doi, câte o noapte întreagă)

ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei;

interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi întregi;

ancheta cu şocuri electrice;

ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă;

ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase cu şobolani;

„camera de chibzuinţă”: în timpul anchetei, deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în cătuşe cu „autostrângere”;

izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau ani;

legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi „recalcitranţi”;

interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi;

bărbieritul cu barba nemuiată, torţionarul scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă şi săpun;

violarea fetelor şi femeilor deţinute;

„Crucificarea”.

(apud Addenda alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, coordonator Romulus Rusan, în Stéphane Courtois şi alţii, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, p. 743)

Prezentăm o listă cu câţiva dintre cei mai cunoscuţi şi mai odioşi „torţionari”

Albon Augustin, locotenent colonel. Numeroase mărturii ale supravieţuitorilor de la Canal îl pomenesc pentru cruzimea sa; el a inventat tortura „stâlpul infamiei”: deţinutul era legat de stâlp, bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi deţinuţi. Se afirmă că a omorât mulţi deţinuţi la Canal, bătându-i cu lopata sau călcându-i în picioare, călare pe calul său alb.

Alimănescu, fost delincvent, integrat ofiţer în Securitate ca „ghid” pentru depistarea adăposturilor partizanilor, de către miliţienii din comuna Şovarna, jud. Mehedinţi. Pentru a-l determina pe partizanul Ursunoiu să se predea, acesta, împreună cu alţi securişti, i-au spânzurat fetiţa.

Androne, sergent major la colonia Salcia. O mărturie a unui fost deţinut politic îl caracteriza ca fiind „o brută cu cap şi chip lombrozian, demonstra zilnic ultimele tehnici de tortură, aplicate atât cu mâinile, cât şi cu picioarele, când căuta să te lovească la testicule, dar şi cu cei doi câini-lupi, dresaţi să muşte”. O altă mărturie relatează: „a aliniat în şir indian şapte deţinuţi…după ce l-a ciomăgit bine pe primul, a trecut la al doilea. Lovea, icnea, înjura, iar lovea. Învârtea ciomagul cu pricepere, loviturile cădeau grindină pe spinările oamenilor”.

Anghel Marin, căpitan la arestul din str. Uranus, Bucureşti. În 1960 a anchetat-o, în lotul Noica-Pillat, pe Simina Mezincescu, pe care a torturat-o lovind-o cu capul de pereţi şi smulgându-i părul. De asemeni a anchetat-o şi pe soţia liderului naţional-ţărănist Ion Mihalache, aflată în domiciliu obligatoriu, bătând-o sălbatic cu un baston pentru că nu a vrut să semneze o declaraţie redactată de el.

Aranici Pavel, colonel, secretar de stat în Ministerul de Interne între 27 ianuarie 1961 şi 11 iunie 1963. În 1952 era şeful biroului „Bande” destinat capturării rezistenţei anticomuniste din munţi, a dat ordinul arestării şi torturării familiilor celor fugiţi pentru a descuraja sprijinirea partizanilor şi pentru a grăbi predarea rebelilor. De asemeni a fost la originea ideii dresării unor câini antrenaţi să atace omul, pe care i-a trimis apoi în munţi.

Baciu Ioan, directorul Direcţiei Penitenciare, lagăre, colonii. A introdus în locurile de detenţie metoda „ştergerii urmelor”, ordonând ascunderea în locuri necunoscute a cadavrelor deţinuţilor.

Bădicuţ Tănase, locotenent major, Securitatea Piteşti. A ucis mai mulţi partizani din grupul de luptători Arnăuţoiu-Arsenescu din satul Nucşoara, a anchetat şi bătut pe mulţi săteni, bănuiţi că ar ajuta grupul. A anchetat-o pe Elisabeta Rizea pe care a torturat-o cu bestialitate. Bistran Iosif, locotenent, Securitatea Bucureşti. A condus ancheta Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, arzând ca „nefolositoare pentru anchetă” obiecte personale ale lui Eugen Lovinescu, cărţi, manuscrise, autografe, scrisori.

Blehan Octavian, locotenent, anchetator la Suceava. A rămas în amintirea unui deţinut politic pe care l-a anchetat cu o tortură groaznică: după ce l-a legat de mâini şi de picioare şi i-a astupat gura cu ciorapii, l-a bătut cu cravaşa şi cu biciul. În trecut, pentru că violase mai multe fete şi femei, Blehan fusese condamnat la 8 ani închisoare.

Bob, sanitar la Gherla, avea obiceiul să-i bată până la sânge pe deţinuţi, cu bâta, după care îi invita la cabinetul medical să le panseze rănile deschise. Era un „monstru solid şi bine legat”, relatează foştii deţinuţi.

Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa), general. A fost şeful D.G.S.P. din august 1948, ministru adjunct şi locţiitor al ministrului de Interne (1949-1956). L-a arestat personal pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Singurul asasinat care i se atribuie personal este cel al lui Ştefan Foriş, în subsolul unei clădiri de pe Aleea Alexandru, în 1946. Ajutat de şoferul lui, Dumitru Neciu, Pantiuşa l-a ucis cu o rangă de fier, apoi l-a aruncat într-o groapă săpată în prealabil în aceeaşi curte, acoperindu-l cu moloz.

Borcea Liviu, locotenent major la colonia Capul Midia de la Canal. Individ de o cruzime ieşită din comun. Supravieţuitorii spun că verifica starea cadavrelor înfigând în ele o ţeapă lungă de fier. Cei decedaţi erau depozitaţi într-o magazie, ridicaţi săptămânal, apoi aruncaţi în gropi comune, fără nici un semn.

Brânzaru Emil, colonel, şeful echipei de bătăuşi profesionişti a Direcţiei de Cercetări Penale a M.A.I., echipă mobilă care se deplasa unde era nevoie. Fost boxer de categoria grea, era foarte brutal. Folosea diverse metode de tortură, strivirea organelor genitale, apropierea flăcării lumânării de ochi), bătea încă înainte de începerea anchetei, numind aceasta o „bâză”, un antrenament.

Briceag Nicolae, colonel, şef al Regionalei de Securitate Sibiu (1954) şi adjunct al şefului Miliţiei Regiunii Cluj (1956-1967). La ancheta internă a Securităţii din 1968 s-a descoperit că la 4 dec. 1954, din ordinul ministrului Drăghici, îl executase pe Ibrahim Sefit, fost deţinut de drept comun, care făcuse diverse servicii comuniştilor ilegalişti la închisoarea Văcăreşti, înainte de 1944.

Bulz Vasile, maior. În 1948 a ucis cu sălbăticie o studentă, Ecaterina Titi Gâţea, sfâşiindu-i sânii cu dinţii, bătând-o şi apoi sufocând-o, toate acestea sub ochii fratelui ei.

Burghişan Petre, căpitan la coloniile de la Galeş şi Peninsula de la Canal. Renumit pentru cruzimea lui, îi înfometa pe deţinuţi şi le interzicea să bea apă când era cald. A redus raţia de hrană celor care nu-şi făceau norma până la 20 de grame pe zi. Un deţinut a murit de frig în carceră în urma ordinului lui.

Butyka Francisc, maior, şeful Direcţiei de Anchete Penale în Securitatea Statului (din 1952), şeful Direcţiei Anchete Penale al Regiunii Bucureşti (1958). S-a ocupat de lotul Pătrăşcanu şi a fost principalul anchetator al lui Vasile Luca. După arestarea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, aceasta fiind grav bolnavă, i-a propus asistenţă medicală în schimbul scrierii unei scrisori către fiica sa, Monica Lovinescu, cu o ofertă de colaborare a acesteia cu regimul. Refuzul ofertei a dus la moartea deţinutei.

Cârcu Nicolae, la Poarta Albă îi bătea pe deţinuţi la infirmerie, cu parul, cu picioarele şi cu pumnii. Pe un bolnav cu acte de eliberare, Tudor Veliţki, l-a bătut până la moarte; la fel, a mai asasinat în bătăi pe Mircea Niculescu şi Ioachim Craiu, ambii înfometaţi până la distrofie (gradul III). Instalase o priză de curent electric în grajdul coloniei, unde electrocuta deţinuţii după ce îi bătuse deja. Pe Iosif Schwartz l-a bătut cu ciomagul, apoi l-a electrocutat. După 2 zile acesta a murit.

Cârnu Ioan, căpitan, Nucşoara. L-a bătut pe soţul Elisabetei Rizea de „i-a rupt carnea de pe el”. Pe Elisabeta Rizea a agăţat-o într-un cui din tavan ,de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbuşit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecţie, pentru că la orice înţepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte şi în genunchi. Cârnu a bătut-o şi în spital, într-o rezervă specială.

Chirion, locotenent, Canal. „Călăul nr. 1” al lagărului de la Peninsula, avea o putere diabolică în a născoci chinurile ce se practicau în brigăzile 13-14, cele ale studenţilor reeducatori. El l-a schingiuit pe dr. Simionescu care, nemaisuportând chinurile a simulat evadarea, fiind împuşcat de gardieni. Împuşca fără ezitare deţinuţi, sau, când nu o făcea el, punea arma în mâna unor deţinuţi obligându-i să ucidă.

Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet, a înmormântat în locuri secrete cincizeci de deţinuţi, neraportând superiorilor decesele. Sustrăgând lemnul pentru gospodăria sa, îi înmormânta fără sicrie.

Cocean, maior, Bucureşti. La ancheta din noiembrie 1987 i-a bătut pe Marius Boeriu şi pe Aurică Geneti. Marian Ricu relatează tot despre el: „m-a ameninţat cu o scândură de lemn, zicând că dacă nu spun nimic, mă toacă”.

Condurache, colonel. La Periprava unde era el comandant, se lucra la tăiat stuf, în timpul iernii, cu apa până la piept, mişunând de şerpi. Deţinuţii erau obligaţi să transporte snopi de 80 de kg. Pe cei prăbuşiţi de efort îi sfâşiau câinii special dresaţi.

Crăciun Gheorghe, colonel, Sibiu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, A fost inventatorul unui instrument de tortură şi pedeapsă: carcera de 60 cm pe 60 cm căptuşită pe interior cu cuie. L-a împuşcat în închisoare pe Petre Mărgineanu, fratele prof. Nicolae Mărgineanu, alături de alţi 6 ţărani răsculaţi.

Doicaru Nicolae, căpitan, ajuns treptat general, Constanţa, Şeful Securităţii Constanţa (1948), şeful Direcţiei de Informaţii Externe (1963-1978), prim-adjunct al Ministerului de Interne (1972-1978)., A condus alături de Ceauşescu reprimarea ţăranilor care s-au împotrivit colectivizării. A ordonat prigoana, arestarea şi uciderea partizanilor din Dobrogea (1949). A fost un timp şeful serviciului „Lichidări”, pentru răpirea şi executarea adversarilor regimului.

Enoiu Gheorghe, colonel, Bucureşti. Deosebit de violent, bătea personal anchetaţii, dezbrăcat până la brâu, acoperit de un cearceaf pentru a nu se murdări de sânge. A fost şeful anchetelor studenţilor arestaţi în toamna anului 1956, după protestele din mediile universitare. Studenţii anchetaţi atunci şi-l amintesc ca fiind de o duritate extremă.

Fecioru Ion, locotenent major, Poarta Albă.Considera că deţinuţii nu au „dreptul decât la soare şi la aer”, obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor.

Feller Moritz, locotenent, Botoşani.Torţionar sadic, pe tatăl lui Ilie Alexoaie l-a torturat folosind curentul electric de peste 80 de ori, pe Gh. Anghelache l-a bătut cu funia udă şi l-a scuipat. Conform mărturiei lui Emanuel Babii, Toderiţă Fediuc a decedat în urma bătăilor aplicate de Feller.

Fuchs (Fux) Iani, maior, Fălticeni- estase copii de 12 ani fiindcă se jucaseră de-a partizanii la marginea unei păduri, cu arme de jucărie. Conform documentelor interne ale Securităţii, pe aceşti copii i-a torturat într-un mod barbar. Tot la Fălticeni, superiorii lui veniţi în control au relatat despre starea îngrozitoare a unei femei arestate de circa opt luni. Reţinută într-o celulă al cărei pat nu avea scânduri, cu răni grave la şoduri, stătea direct pe ciment unde îşi făcea şi nevoile. De jur-împrejurul ei forfoteau viermii, iar mirosul era sufocant. Femeia înnebunise deja, urlând de disperare când i s-a deschis uşa. Irina Itu, curiera personală a lui Iuliu Maniu şi-l aminteşte şi ea pe „fiorosul maior Fux” care i-a scos unghiile cu cleştele.

Goiciu Petre, colonel. În timpul directoratului lui, la Gherla, se băteau deţinuţii în mod curent, în camera de baie, care păstra pe pereţi urmele de sânge, iar închisoarea răsuna de urlete. În 1958 când un grup de deţinuţi s-au revoltat, Goiciu a tras cu mitraliera în celule. Obişnuia să bată până la leşin toate loturile noi care soseau. Din ordinul lui, timp de câteva luni, un deţinut a fost zidit de viu, lăsându-i libere doar mâinile şi un orificiu la înălţimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deţinutul abia mai respira.

Gruia Manea, maior, Cluj. Mărturiile păstrate despre el vorbesc despre bătaia aplicată la tălpi cu o ţeavă de oţel, pe picioarele încălţate. La aceşti bocanci li se spunea „papucii lui Hristos”. Pe profesorul N. Mărgineanu l-a anchetat violent la Cluj chiar înainte de eliberarea deţinuţilor politici din 1964. A fost exclus din Securitate şi, ulterior, condamnat pentru deturnare de fonduri.

Iliescu Gr. Ion, sergent, Canal. Foştii deţinuţi au relatat că a prins cu câinii un grup de trei evadaţi pe care i-a călcat în picioare. Pe unul, care a încercat să-l lovească, a asmuţit câinii, apoi l-a împuşcat pe loc, iar pe ceilalţi doi i-a predat în stare de comă locţiitorului comandantului, Ghinea. Un al doilea evadat a decedat în decurs de câteva ore.

Ioaniţescu, maior. Aflat în inspecţie la Grindu, la începutul anilor 60, l-a pedepsit pe deţinutul Preda la izolare. A dat ordin ca, din oră în oră, în celula de pedeapsă să i se arunce câte o găleată cu apă rece. Treptat celula se acoperea cu un strat de gheaţă, iar maiorul, după ce a aruncat personal prima găleată, a supravegheat aplicarea ordinului.

Istrate Constantin, locotenent major, Gherla. Era şeful grupei care executa condamnările la moarte. Avea program pentru bătaie, duminica era zi fixă, aplica deţinuţilor câte 25 de lovituri la fund. Împreună cu gardianul Şomlea l-a bătut pe Paul Goma cu o cruzime incredibilă, cu o zi înainte de eliberare.

Italo, Huşi. Rău, fără scrupule, nemilos, nu numai cu oamenii, dar şi cu animalele, avea obiceiul să împuşte câinii de pază care nu i se păreau suficient de feroce. Manifesta o frenezie a violenţei, aplicând în tortură metoda „rotisorului” (deţinutul, legat de mâni şi de picioare era suspendat pe o rangă). Bătea deţinuţii cu cravaşa, cu un cablu împletit, apoi cu ghioaga.

Jianu Marin, adjunctul lui Teohari Georgescu la Ministerul de interne. A introdus împreună cu Baciu Ioan reguli inumane de trai în închisorile politice.

Lazăr Tiberiu, Gherla. Într-un ipotetic clasament al cruzimii, Lazăr ar intra pe primele locuri. Un fost deţinut relatează că în luna aprilie 1950, a doua zi de Paşti, Lazăr, directorul penitenciarul Gherla, a organizat o bătaie a circa 100 de deţinuţi, pe care i-a aranjat în cerc, dându-le ordin să meargă în pas alergător, el aflându-se în mijlocul cercului, de unde a început să-i bată pe deţinuţi cu ciomege, lovindu-i unde nimerea. Când cădeau erau obligaţi să se ridice şi să continuie alergarea. După o oră de bătaie, aceiaşi deţinuţi au fost obligaţi să bea apă şi li s-a dat ordin să se dezbrace de haină şi cămaşă, fiind forţaţi să se întindă cu pieptul gol de piatra mozaicului. Pe deţinutul Maxim la Peninsula îl bătuse cu o piatră peste gură până îi scosese toţi dinţii.

Macavei Ioan, locotenent colonel, Cluj. Se mândrea cu numărul mare de condamnări la moarte din dosarele lui, ca şi cu palmele date unui preot căruia începuse să îi curgă sângele şuvoaie. În 1992 i-a mărturisit lui Victor Lungu că cei condamnaţi „în contumacie” erau de fapt împuşcaţi în drum spre tribunal şi îngropaţi în locuri rămase necunoscute.

Manciulea I. Petre, locotenent, Salcia. În februarie 1953 un subaltern al său declara: „lt. M.P a ales în faţa mea 30-40 de deţinuţi şi a început să-i bată cu pumnii, picioarele, arătându-mi că aşa trebuie. A bătut aşa de tare pe unul, lovindu-l cu pumnul în inimă, de a început să se zbată la pământ, făcând spume la gură şi tremurând”.

Mândreş, căpitan, Piteşti. Inspira teroare atât deţinuţilor, cât şi subalternilor, faptul ducând la o alianţă nefirească între victime şi călăi, de teama represiunilor aplicate de el. Avea sadica plăcere să practice, în miez de noapte, simulări de stingere a incendiilor, inundând camerele cu apă şi apoi aruncând nisip. (Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele)

Marici Petre, sublocotenent. În 1951, la închisoarea Suceava, l-a trimis la carceră pe deţinutul Pânzariu numai în cămaşă şi izmene, după ce-l bătuse. Carcera nu avea geam, iar deţinutul a leşinat de frig. Cât timp se afla în nesimţire a aruncat terciul fierbinte peste el. În timpul căutării partizanilor grupului lui Liviu Mărgineanu, în septembrie 1952, a torturat familiile, suspecte că îi alimentează, inclusiv pe copii, pe care i-a dezbrăcat în pielea goală, i-a întins cu faţa în jos în curte şi a sărit de pe prispă pe trupurile lor. „Erau aşa de bătuţi că nu mai puteau fi recunoscuţi sub valurile de sânge” relatează un martor. Pe cei condamnaţi la moarte îi executa personal. Îi ducea în cimitir şi îi împuşca cu un glonţ în ceafă.

Maromet Nicolae, căpitan, Jilava, , Era fioros ca aspect, bâlbâit şi incapabil să vorbească corect. Îi bătea personal pe deţinuţi, chiar şi când erau scoşi la plimbare. Mai avea obiceiul să sară pe deţinuţi cu calul.

Marunescu Vasile, căpitan, închisoarea Botoşani. O bestie cu chip de om. Printre cei care au fost torturaţi de el în anii 1961-1963 se numără Constantin Ticu Dumitrescu.

Micutelu Constantin, locotenent major, Piteşti. Omologase o tortură personală: ridicarea celui în cauză cu scripetele până la tavan, de unde-i dădea drumul, brusc. Aşa a omorât câţiva ţărani care refuzaseră colectivizarea. Lui Anghel Ilie din Vişina i-a scos un testicol cu creionul. L-a anchetat şi pe Constantin Noica de ale cărui ţipete răsuna închisoarea Piteşti.

Moldovan, ofiţer politic la Luciu-Giurgeni, unde deţinuţii aveau un regim strict de muncă forţată şi înfometare şi erau păziţi cu câini care erau dresaţi să îi sfâşie dacă se prăbuşeau la pământ. Deţinuţii morţi erau zidiţi direct în dig, ori, până se hotăra ce să se facă cu ei, erau lăsaţi pradă şobolanilor, pe o scândură, cu un cartonaş de identificare în gură.

Muraviov, maior. La Aiud, cu prilejul unei percheziţii a rămas în amintirea unui fost deţinut ca având un comportament sadic. Deţinuţii fuseseră scoşi toţi afară din celule, lângă zidul celularului unde li s-a ordonat să se dezbrace la piele şi să se alinieze culcaţi la pământ. Pentru că oamenii voiau să evite bălţile cu apă şi noroi, Muraviov şi-a pus cizma pe spatele unuia, împingându-l cu faţa în noroi. După aceasta toţi gardienii călcau peste deţinuţi, ca pe un pod viu.

Negulescu, căpitan, Târgşor. Pe Gheorghe Fedorovici, operat la coloana vertebrală, Securitatea l-a luat din spital în ghips, iar după anchetă a fost nevoie să fie operat din nou la coloană. La Târgşor a ajuns cu ghips de la brâu în jos. Negulescu i-a rupt coloana în bătaie pentru a treia oară.

Oancă Constantin, căpitan, Craiova. Deţinuţilor închişi în arestul unde ancheta el li s-a dat să mănânce ciorbă de iarbă. Era un anchetator deosebit de crud, există mărturii că a bătut cu o rangă o mamă pentru a spune unde este fiul ei, iar pe celălalt fiu l-a torturat în faţa ei. Documentele de arhivă descriu metodele de tortură aplicate de el: de la ora 9,30 la 20 bătaie continuă la tălpi, ţinerea în picioare, lovirea în cap cu saci de nisip, readucerea în simţiri cu şocuri electrice, întinderea corpului pe scripeţi.

Pandele Nicolae, locotenent colonel, şeful Securităţii Iaşi (1948). Petre Arsinte, anchetat la Iaşi în timpul şefiei lui, scria: „după bătăi de nedescris, mi s-au legat degetele de la mâini cu câte un cablu electric şi am fost supus la electrocutări în trepte, având senzaţia că întregul corp mi se descompune în celule. M-am trezit când mi se turna apă rece în cap şi pe corp… ceea ce s-a repetat şi alte dăţi… muşchii faciali îmi erau măcelăriţi de loviturile anchetatorilor, aşa că nici nu puteam mânca”.

Paşca Vasile, subofiţer, Dej. A participat la uciderea lui Alexandru Bel, ţăran recalcitrant la colectivizare, condamnat în lipsă şi devenit fugar în munţi. În seara de Crăciun i s-a înconjurat casa, a fost capturat, dus la Târgu Lăpuş şi torturat, apoi readus în satul lui, Cufoaia, pus să alerge în grădina propriei case. Securiştii aşezaţi în semicerc trăgeau spre el ca să-l înspăimânte, Paşca, în schimb, l-a ţintit, după care i-a strigat soţiei lui: „hai, scroafă puturoasă, ia-ţi porcul din grădină, că a fost lichidat”.

Pavel Ion, locotenent major. La Salcia, când era el comandant, se practicau bătăi fără nici o justificare, cu ranga de fier, cu cazmaua, lopata, cravaşa, asasinate prin împuşcare, introducerea deţinuţilor în carcere dezbrăcaţi, iarna; obligarea deţinuţilor de a intra în apă până la brâu pentru a tăia stuf şi papură, chiar şi iarna; alergarea deţinuţilor de către supraveghetori călare şi călcarea lor sub copitele cailor; scoaterea deţinuţilor iarna, la muncă, dezbrăcaţi şi pedepsirea lor să stea în apa îngheţată ore în şir; expunerea deţinuţilor în pielea goală, legaţi de mâini şi de picioare, pentru a fi muşcaţi de ţânţari; profanarea cadavrelor deţinuţilor; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ, mulţi deţinuţi murind astfel, sau rămânând schilozi pe viaţă. Ca urmare a acestor torturi, între iunie 1952 şi martie 1953 au decedat 63 de deţinuţi, iar alţii au ajuns invalizi pe viaţă.

Popa Ion, locotenent, Salcia. Bătea deţinuţii cu parul. În ianuarie 1953 a dat ordin ca deţinutul Lunca Dionisie să fie izolat la carceră, dezbrăcat, omorându-l astfel.

Prisecaru, poreclit Cap-de-Mort, plutonier, Balta Brăilei. Căpitanul Stareşin a fost bătut într-un mod îngrozitor de Prisecaru, cu pumnii şi picioarele, deţinuţii care asistau au văzut, în scurt timp, doar „o masă de carne şi sânge, care zvâcnea totuşi vie”.

Stănciugel Marin, brigadier. La Canal era supranumit Hercules. I se atribuie o crimă sinistră: a aruncat în cuptorul de cărămidă un deţinut. Identitatea acestui deţinut nu e certă, ar fi putut fi Dragoş Rambela, frontierist din Bucureşti, fiu de general.

Şaramet (Şeremet), plutonier, colonia de la mina Cavnic. Lui îi aparţine invenţia carcerii cu sârmă ghimpată pe interior. Nu accepta întreruperea muncii la mina din Cavnic, pedepsele erau executate în timpul liber, după ieşirea din schimbul minier. A obţinut şi prime datorită hărniciei muncitorilor lui. Pe deţinutul Tăbăcaru l-a lovit cu un piolet în cap, perforându-i craniul, acesta şi-a pierdut memoria definitiv, comportându-se ca un copil de un an.

Ştefan, locotenent. În 1950, ca locţiitor al comandantului Maromet de la închisoarea Jilava, a hrănit deţinuţii, o vară întreagă, cu iarba cosită de deasupra fortului pe care a fiert-o. Era deosebit de violent cu deţinuţii.

Ştrul Mauriciu, colonel, director al Securităţii Galaţi (1948). Foştii deţinuţi politici îi atribuie acte de o deosebită cruzime. În zona Vrancei, cu prilejul revoltelor ţărăneşti din 1950-1951, Securitatea îi lega, pe cei capturaţi, cu sârmă ghimpată, scuipându-i şi umilindu-i înainte de a-i împuşca.

Ţandără Franţ, torţionar, Bucureşti. Ca torţionar a aplicat următoarele metode: strângerea degetelor cu uşa, bătaia la testicole, sugrumarea, asfixierea, lovirea cu săculeţii de nisip şi cu cearşafuri ude. Fusese instruit să simuleze nebunia şi îşi exercita misiunea în saloane secrete ale Spitalului 9 la Bucureşti. După propria mărturie a ucis, prin injecţii letale, circa 100 de oameni.

Vasile Gheorghe, locotenent major, şeful secţiei Anchete a Direcţiei Securităţii Ploieşti. Deşi era şeful serviciului se ocupa şi cu torturarea anchetaţilor care rezistau în anchete. Constantin Ticu Dumitrescu a fost bătut şi torturat de acesta între anii 1949-1951. Datorită lui a murit în timpul anchetei Aurel Căzănişteanu, un tânăr de 33 de ani, la 6 luni după arestare.

Vârlan (Vârban) Dumitru, activist de partid, Vlaşca. A condus trupele de securitate în Vlaşca, la înăbuşirea răscoalei ţăranilor din Ciuperceni. A ucis, descărcând automatul în trupul ei, o fată de 19 ani, Maria Gărgăianu, care trăgea clopotul la biserică pentru a chema oamenii la răscoală. Fata, chiar moartă, încă mai atârna de frânghie, iar Vârlan s-a urcat în clopotniţă şi a aruncat trupul fetei, cu intestinele ieşite, în gol. Imaginea groaznică i-a făcut pe săteni să uite de frică, l-au prins pe Vârlan şi l-au ucis, zdrobindu-l cu picioarele.

Vişinescu, director al închisorii Râmnicu Sărat în 1951, l-a torturat personal pe Ion Mihalache, de asemeni i-a refuzat îngrijirea medicală, ba mai mult, în plină iarnă, punea să se arunce apă peste el, în celulă.

Bibliografie

Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele

Marius Oprea, Banalitatea răului

Constantin Trifan în revista „Memoria”

Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor

Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Vestul

Marius Oprea, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită

Cicerone Ioniţoiu, Criminali, schingiuitori, colaboraţionişti

Doina Jela, Lexiconul negru

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Al. Maier, Am fost medic la Gherla

Colecţia Anale Sighet

Arhiva de istorie orală a Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet (AIOCIMS)

Cezar Zugravu, O antologie a crimei

Selecţie realizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorial Sighet, 2006

Citeste si articolele:

Analiza dictaturii comuniste (XXXVII)

Analiza dictaturii comuniste (XXXVI)

Analiza dictaturii comuniste (XXXV)

Analiza dictaturii comuniste (XXXIV)

Analiza dictaturii comuniste (XXXIII)

Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare comuniste

///////////////////////////////////////

 

Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist

 

Anul 2002 este crucial pentru Romania atat in ceea ce priveste imbunatatirea vietii economico – sociale, cat si in privinta integrarii tarii noastre in NATO. Nu putem sa nu sesizam ca in calea ambelor deziderate ale Poporului Roman se ridica o serie de oprelisti pe care, numai cunoscandu-le, opinia publica si factorii de decizie din Romania le vor putea inlatura.

1. Transformarea PSD in partid stat.
2. Conducerea discretionara a tarii exercitata de seful partidului majoritar si al Guvernului.
3. Asemanarea comportamentala tot mai accentuata intre Adrian Nastase si Nicolae Ceausescu.
4. Averile considerabile si luxul afisat de liderii PSD de la nivel central si local, in contradictie cu nivelul de trai precar al majoritatii populatiei.
5. Coruptia institutionalizata si presiunile in crestere, la nivel central si local, in vederea colectarii de fonduri pentru partidul de guvernamant.

Pornind de la aceste 5 puncte care se regasesc si in majoritatea analizelor de tara care se fac la nivelul institutiilor internationale si a ambasadelor marilor puteri la Bucuresti, unele chestiuni aparand cu foarte mare claritate, impotriva uzantelor diplomatice, in discursul unor personalitati ca Lordul George Robertson secretarul general al NATO si Michael Guest ambasadorul SUA, vom prezenta periodic diverse aspecte care pot lamuri anumite chestiuni.

Nota referitoare la situatia materiala a familiei Nastase si a legaturilor cu diversi oameni de afaceri.

Familia Nastase dispune de 4 locuinte de lux in Bucuresti si provincie:

– Str. Jean Texier nr 4 – Sotii Nastase au locuit cu chirie in aceasta locuinta inainte de 1989 si au cumparat-o ulterior. In prezent aici isi au sediul Cabinetul de avocatura Adrian Nastase si Fundatia Romania mileniului trei condusa de dna. Dana Nastase;

– Vila de vacanta in statiunea montana Cornu construita de sotii Nastase la inceputul anilor 90;

– Str. Aviator Petre Cretu nr. 60 imobilul revendicat de mama dlui. Adrian Nastase in justitie si obtinut prin hotarare judecatoreasca in 1994, apartine de fapt dlui Nastase, desi, fictiv, mama primului ministru a vandut acest imobil dnei. Dana Maria Barb, sora dlui. Nastase;

-Str. Maresal Prezan nr. 4, locuinta de protocol pe care dl. Nastase o ocupa din 1992 in calitate de demnitar.

Familia Nastase are in constructie 2 imobile de lux:

-Hotel de lux in Predeal, str. Muncii. In constructie (S.C. EDILCONST-Campina). Urmeaza a fi finalizat pana la sfarsitul lunii Ianuarie 2002.

-Imobil de 6 nivele pe strada Muzeul Zambaccian nr. 16, langa Televiziunea Romana. In constructie.

In legatura cu acest imobil exista date certe cu privire la modul fraudulos prin care dl. Adrian Nastase a intrat in posesia terenului pe care se realizeaza constructia, fiind intrunite toate elementele constitutive ale unei operatiuni de spalare de bani. Astfel, in anul 1998 proprietarii de drept ai terenului in suprafata de 700 m.p. si cu o valoare de piata de circa 400.000 de dolari vand acest teren pentru numai 2.000 de dolari unui intermediar, care, dupa numai o luna revinde terenul, cabinetului de avocatura Adrian Nastase pentru echivalentul in lei a sumei de 10.000 de dolari.

Aceasta manevra „clasica” in zona afacerilor imobiliare mascheaza fie o „spaga” de 400.000 de dolari primita de dl. Nastase pe aceasta cale, fie spalarea de catre acesta a sumei de 400.000 de dolari obtinuti anterior si pe care nu putea sa-i justifice. Construirea de catre dl. Nastase a acestui imobil a facut obiectul unui articol de presa, relevant fiind faptul ca in dreptul la replica pe care Primul Ministru l-a dat ulterior in acelasi ziar, acesta evita orice precizare cu privire la modul in care a „reusit” sa cumpere cu 10.000 de dolari terenul care valora 400.000 de dolari.

Colectia de arta a familiei Nastase este apreciata, in cercurile cunoscatorilor, la aprox. 2.000.000 de dolari (circa 65 miliarde lei).

Cunoscuta fiind apetenta aproape patologica a dlui. Adrian Nastase pentru obiecte de arta, cu ocazia zilei sale aniversare acesta a primit astfel de cadouri evaluate la 300.000 de dolari (circa 9,6 miliarde lei)

– Exista informatii privind participarea celor doi soti Nastase ca actionari importanti la o serie de societati comerciale cu profil agricol din judetele Calarasi si Ialomita, precum si la S.C. Murfatlar S.A., familia Nastase intrand in posesia acestor actiuni in urma decesului lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase (fost ministru al Agriculturii inainte de 1989)

– Costurile scolarizarii copiilor familiei Nastase se ridica la valoarea de 20.000 de dolari pe an echivalentul a circa 650 milioane lei. Cei doi fii ai domnului Adrian Nastase invata la Scoala Americana Internationala din Bucuresti.

Este cunoscuta usurinta cu care cei doi soti Nastase cheltuiesc sume exorbitante, ceea ce indica existenta unor venituri importante care nu se justifica prin salariul dlui. Adrian Nastase sau prin castigurile cabinetului de avocatura al acestuia.

-Subscrierea de catre dl. Adrian Nastase a sumei de 102 milioane lei pentru achizitionarea de actiuni la Dracula Parc.

-Donarea sumei de un miliard de lei pentru repararea unei manastiri. (Aceasta donatie s-a facut prin intermediul Fundatiei Romania mileniului trei, condusa de dna. Nastase, fundatie prin care s-au derulat sume de mai multe zeci de miliarde de lei pe parcursul anului 2001.)

-Achizitionarea de catre dl. Adrian Nastase de obiecte de arta, suveniruri, imbracaminte cu sume de ordinul miilor de dolari cu ocazia deplasarilor in strainatate inca din perioada 1992-1996.

– In acest sens se detin informatii ca sotii Nastase au efectuat in perioada 1995-1996 mai multe deplasari la Istanbul, folosind un avion al unei companii private pentru perfectarea unor afaceri si achizitionarea unor obiecte de arta. La Istambul persoana de sprijin era dl. Oreste Ungureanu, seful Agentiei Economice din Turcia.

Informatiile despre sursele de venituri ale familiei Nastase sunt legate de relatiile celor doi cu o serie de oameni de afaceri din Romania.

– In perioada 1993 – 1995 a existat o apropiere intre dl. Adrian Nastase si Sever Muresan concretizata dupa afirmatiile acestuia din urma prin oferirea unor importante sume de bani dlui. Adrian Nastase, care a pretins ca banii respectivi sunt folositi pentru finantarea partidului. Relatia a fost intrerupta de catre dl. Nastase la interventia dlui. Viorel Hrebenciuc (atunci Secretar General al Guvernului), care l-a informat pe dl. Nastase despre iminenta izbucnire a unui scandal financiar legat de Sever Muresan si Banca Dacia Felix.

– Inca de la inceputul anilor ’90 o puternica prietenie leaga familia Nastase de contoversatul om de afaceri Alexandru Bittner. Aceasta prietenie s-a materializat intr-o serie de afaceri derulate de catre acesta din urma si intermediate de dna. Nastase si de dl. Sorin Tesu omul de incredere al familiei Nastase actualmente Sef de Cabinet al primului ministru. Alexandru Bittner a afirmat in mai multe randuri ca in perioada 1997-2000 a finantat periodic familia Nastase cu sume cuprinse intre 5000 si 10000 de dolari, sume transmise fie direct dnei. Nastase, fie prin intermediul lui Sorin Tesu. In prezent, firme apartinand lui Bittner Alexandru

desfasoara afaceri cu diverse regii sau societati cu capital de stat cum sunt: Petrom si RAPPS, afaceri mijlocite si de a caror buna desfasurare se ocupa Sorin Tesu.

– In anul 1999 Directorul General al Petrom, Ioan Popa, l-a abordat pe dl. Adrian Nastase propunandu-i sa finanteze partidul, in schimbul mentinerii in functia de director dupa castigarea alegerilor de catre PDSR. Este cunoscut faptul ca Popa Ioan i-a dat dlui. Nastase sume de ordinul zecilor de miliarde de lei, gestionarea acestor sume in folosul partidului, sau in folos personal, fiind la discretia actualului prim ministru. Nu avem informatii cu privire la modalitatile prin care se efectuau platile de catre Popa, ceea ce ne face sa banuim ca acestea erau facute nemijlocit. Nu exista informatii in legatura cu continuarea platilor efectuate de Popa si dupa alegerile din 2000. Relatia Nastase – Popa s-a intarit continuu, incat primul ministru a afirmat in doua randuri, in prezenta unui cerc restrans de ministri si de lideri PSD, ca de Petrom se ocupa el personal si ca orice chestiune legata de Popa sau de Petrom trebuie discutata direct cu el pentru ca numai el decide in aceste chestiuni.

– Dl. Adrian Nastase a fost in relatii apropiate cu omul de afaceri romano-francez Adrian Costea, pe care l-a cunoscut prin intermediul lui Virgil Magureanu.

Pana in anul 1997 dl. Adrian Nastase l-a vizitat de mai multe ori pe Costea la Paris sau Deauville, singur sau impreuna cu dna. Nastase, de fiecare data costul sejurului si al cumparaturilor efectuate de cei doi fiind acoperit de omul de afaceri. Adrian Costea a afirmat la Paris intr-un cerc restrans, in cursul anului 2000, ca inainte de alegerile din 1996 i-a adus dlui. Nastase la Bucuresti, in cateva randuri, bijuterii de mare valoare si doua lingouri de aur, lasand sa se inteleaga ca nu intotdeauna i-a rambursat contravaloarea acestor bijuterii. Tot el a afirmat in mai multe randuri ca fraudarea BANCOREX cu circa 6 milioane de dolari in urma unei afaceri cu motorina intre Costea si statul roman, si care a constituit obiectul unui proces in care au fost acuzati Temesan si doi secretari de stat din perioada 1992-1996, a fost facuta la initiativa si cu implicarea lui Angelo Miculescu, tatal dnei. Nastase, in prezent decedat. Adrian Costea considera ca unul dintre principalii vinovati pentru problemele pe care le-a avut cu justitia franceza este dl. Adrian Nastase si l-a acuzat public pe acesta de ingratitudine.

-Pana in 1996 principalul interlocutor al lui George Constantin Paunescu in PDSR a fost Viorel Hrebenciuc. La inceputul anului 2000, G.C. Paunescu aflat in SUA l-a contactat direct pe dl. Adrian Nastase oferindu-si serviciile si propunandu-i diverse colaborari. Este de notorietate faptul ca G.C. Paunescu s-a oferit sa sponsorizeze vizitele in SUA ale dlui. Adrian Nastase si Presedintelui Ion Iliescu, dar ca, in final nu a achitat organizatorilor vizitelor (firma Eurasia Group) decat o parte din totalul de 205.000 dolari, ceea ce l-a determinat pe Ian Bremmer, presedintele Eurasia Group, sa se adreseze direct primului ministru. Dl. Bremmer se adresa dlui. Nastase cu „Draga Adrian” si, scuzandu-se pentru ca-l retine cu astfel de probleme, suma fiind relativ mica pentru dl. Nastase, incheia rugandu-l pe acesta „sa-si foloseasca autoritatea morala pe care o are asupra Paunestilor” pentru a-i determina sa-si achite datoriile. Din informatiile pe care le avem, dl. Nastase a incercat sa faca presiuni asupra lui G.C. Paunescu pentru a-l determina sa plateasca, dar acesta a refuzat reprosandu-i primului ministru ca face aceste demersuri uitand tot ce a facut Paunescu pentru PDSR si pentru dl. Adrian Nastase personal. In final, se pare ca suma a fost achitata de o firma americana cu care Paunescu intentiona sa deschida un post de televiziune in Romania, aceasta firma intrerupand ulterior orice afacere cu G.C. Paunescu. Consecinta acestui scandal a fost racirea relatiilor intre dl. Nastase si Paunescu.

-Este cunoscuta relatia dintre familia Nastase si Gigi Netoiu, relatie intretinuta mai ales de prietenia dintre dna. Nastase si dna. Luchi Grigorescu, concubina omului de afaceri. Si in acest caz, se vorbeste despre sume mari de bani primite de dna. Nastase in urma facilitarii unor afaceri ale lui Gigi Netoiu.

– Un alt afacerist care are legaturi stranse cu dl. Nastase este Gheorghe Dimitrescu. Dl. Dimitrescu este vicepresedintele si unul dintre patronii firmei Jaro International. Aceasta este compania de transport aerian implicata in afacerea de contrabanda cu tigari cunoscuta sub numele de „Portelanul”. Intre februarie si noiembrie 1996, 14 transporturi de tigari, continand 35.000 de baxuri, au fost aduse, prin intermediul companiei Jaro, la Baneasa, de unde, sub acoperirea unor transporturi de portelan, erau trimise in Occident. In mai multe randuri compania lui Gheorghe Dimitrescu s-a ocupat de transportul dlui. Nastase si a familiei acestuia. In urma cu cativa ani, dl. Adrian Nastase impreuna cu dna. Nastase au facut o excursie in Tibet prin intermediul Jaro International. Pentru a-i recompensa serviciile, primul ministru l-a numit pe Gheorghe Dimitrescu consul general al Romaniei la New York.

– Incepand cu anul 1996, Sorin Ovidiu Vantu l-a finantat pe dl. Adrian Nastase cu sume cuprinse intre 3.000 si 5.000 de dolari lunar. Aceasta finantare a fost intrerupta de catre dl. NASTASE in septembrie 2001 din cauza riscurilor mari de expunere.

Datorita marii mediatizari a relatiilor oculte intre omul de afaceri Sorin Ovidiu Vantu si clasa politica romaneasca, dorim sa prezentam cateva aspecte mai putin cunoscute. Actualul scandal este o etapa in cadrul razboiului din PSD intre Ion Iliescu si Adrian Nastase in care acesta din urma avand si o echipa de sprijin mult mai competitiva a reusit sa puncteze decisiv indreptand atentia opiniei publice aproape exclusiv asupra oamenilor politici din anturajul Presedintelui Romaniei. In realitate, relatii pecuniare cu Sorin Ovidiu Vantu au avut alaturi de dl. Adrian Nastase si persoane din anturajul acestuia, printre ei figurand: Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Ovidiu Musetescu, Dan Matei Agathon, Sorin Tesu. Ingrijorat de scandalul tot mai mare din jurul numelui sau, dar si de racirea brusca a relatiilor cu Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a facut presiuni asupra acestuia in cursul lunilor noiembrie si decembrie 2001, pentru a-l determina sa-si respecte promisiunile de protectie facute inca din anul 2000. La sfarsitul lunii decembrie a anului trecut, considerand iremediabil compromisa relatia cu dl. Adrian Nastase si iritat de informatiile pe care le avea ca Mihai Iacob, adversarul sau, este sustinut de Primul Ministru, Sorin Ovidiu Vantu a hotarat sa-l atace pe dl. Nastase, anuntand dezvaluiri extraordinare pentru inceputul anului 2002 dezvaluiri menite sa duca la caderea Guvernului. In ultimele zile ale anului trecut si in primele zile ale noului an s-au purtat negocieri intense intre reprezentanti ai Primului Ministru si Sorin Ovidiu Vantu. In substanta, Primul Ministru i-a promis omului de afaceri ca va fi protejat in continuare si ca, in plus, studiaza cateva planuri de a-l scoate pe Sorin Ovidiu Vantu de sub presiunea opiniei publice, cerand in schimb asigurari ferme ca numele sau si ale persoanelor din anturajul sau nu vor fi facute publice de catre omul de afaceri.

Reactia lui Sorin Ovidiu Vantu s-a vazut la emisiunea Antenei 1, pe care a decis ca nu este bine sa o contramandeze, dar in care nu a facut nici o dezvaluire. Atacul impotriva primului ministru din finalul emisiunii, care nu a adus nimic in plan informativ, a fost menit sa indeparteze suspiciunile legate de un acord intre dl. Adrian Nastase si Vantu.

Interesant in acest context este si avertismentul transmis in direct la televiziunea OTV duminica 6 ianuarie, de catre adversarul lui Vantu, Mihai Iacob, care, informat despre acordul realizat in ultimul moment intre dl. Adrian Nastase si Sorin Ovidiu Vantu a anuntat ca detine casete video cu inregistrarea unor intalniri din Delta Dunarii intre Vantu si o serie de personaje extrem de importante pe care a refuzat sa le nominalizeze precizand ca numele lor reprezinta asigurarea lui pe viata. Din informatiile pe care le detinem si care provin din imediatul anturaj al lui Sorin Ovidiu Vantu aceste personaje filmate de Mihai Iacob sunt:

Primul Ministru – Adrian Nastase,

Ministrul Transporturilor si al lucrarilor publice – Miron Mitrea,

Ministrul Privatizarii – Ovidiu Musetescu,

Ministrul Turismului – Dan Matei Agathon.

Inregistrarile au fost facute in primavara si vara anului 2001.

Citeste si articolele:

Ultima soluţie: înc-o revoluţie

Raportul Armaghedon: jaful PeSeDist

/////////////////////////////////////

 

Averea impresionantă a şefei spitalului din Urziceni, acolo unde o tânără a născut pe trotuar

Daniela Ianuş, şefa spitalului din Urziceni, acolo unde o tânără a născut pe trotuar, are o avere impresionantă. În direct la Antena 3 CNN, ministrul Sănătăţii a dezvăluit că a sunat-o pe şefa spitalului pentru a-i cere explicaţii, însă aceasta nu i-a răspuns.

de Redacția Antena 3 CNN

Daniela Ianuş, managerul spitalului din Urziceni, a declarat, ieri, că nu se vede obligată să îşi dea demisia, după ce o tânără a născut pe trotuarul din faţa spitaluluil.

Şefa spitalului din Urziceni are o avere impresionantă, potrivit ultimei declaraţii de avere.

Citeşte şi: PNL Ialomiţa cere demisia managerului spitalului din Urziceni: „Şi-a pierdut calitatea de membru al PNL”

Daniela Ianuş deţine cinci terenuri, două maşini, cinci case, timbre filatelice de 8.500 de euro, acţiuni la o societate în valoare de 155.140 de lei, un venit anual de 199.500 de lei, dar şi două credite bancare în valoare de 104.924 de lei.

(doar la vedere)

Concret, şefa spitalului are un salariu lunar de 16.625 de lei.

În direct la Antena 3 CNN, Alexandru Rafila, ministrul Sănătăţii, a declarat că, după ce cazul tinerei care a născut în faţa spitalului a fost făcut public, a încercat să ia legătura cu şefa spitalului, însă aceasta nu i-a răspuns la telefon.

„Eu am sunat-o de mai multe ori, ieri, pe doamna manager. Nu a răspuns la telefon, nu am avut cum să iau legătura cu ea. Am sunat-o în cursul zilei de ieri şi nu am reuşit să discutăm.

Trebuie să înţelegem că un spital nu este o instituţie oarecare, ci este o instituţie care trebuie să acorde servicii medicale, ăsta este rolul spitalului”, a declarat Alexandru Rafila, ministrul Sănătăţii.

https://www.antena3.ro/emisiuni/decisiv/avere-daniela-ianus-sefa-spital-urziceni-tanara-nascut-trotuar-681934.html?fbclid=IwAR0Yk05gZ6TVWo6hFQpwaJ4jtG7P7teyxj6iDZ8gQqgNVP646I5D08QVr8E

///////////////////////////////////////

 

Vasile Ernu -Anii 90 – imaginea dușmanului total: între mineriadă și bancheriadă

Anii 90 au produs traume imense: de la marele război nu avem o epocă mai violentă. Anii 90 sunt cei mai violenți – o violență structurală care atinge aproape toată societatea, toate păturile sociale. Mulți perdanți puțini câștigători. Eu o numesc Epoca canibală.

În anii 90 se construiesc eroi și antieroi noi. Alții decât cei din anii 60, 70, 80.

Imaginea eroului negativ – întruchiparea răului absolut –  o capătă minerul. Tema tabu a ”elitei” și clasei de mijloc. Dacă încalci tabuul ”minerul diabolic” – atribuită universal întregului grup: ești terminat. Este un tabu sacru: ”clasele privilegiate” care domină mass-media au stabilit –”minerul este răul absolut” și așa trebuie să rămână. A te solidariza azi cu suferința acestui grup social este și mai damnabil – tot mainstreamul de o violență și intoleranță sistemică rar întâlnită nu iartă. E ca o molimă – te-ai atins de cel ”necurat” devii ”necurat”. ”Mainstreamul sacru” nu acceptă impurități – nuanțele sunt damnate. Cam în această zonă se află și săracul, pensionarul – categorii damnabile. Minerul însă e ”răul absolut”.

Eu am însă o nedumerire. De ce este ales Minerul ca ”rău absolut” al anilor 90? Doar pentru mineriade?

Mai sunt câteva grupuri sociale, grupuri profesionale, care au ceva păcate mult mai grave decât ale minerilor. Da, o parte a minerilor – nu toți – au produs Mineriadele. Pentru asta există justiție: fiecare răspunde pentru greșelile făcute – păcatul unora nu se atribuie întregului grup profesional pe toată istoria. Dar mai avem și alte grupuri.

De exemplu Armata. Armata a produs la Revoluție morți destui. Armata însă se bucură de o încredere mare în rândul populației – românii au mare încredere în instituția Armată: pe locul doi cred.

De ce?

Alt exemplu: casta bancherilor. Anii 90 sunt anii marilor falimente și catastrofe financiare. Bancherii au fost casta care au produs catastrofe care au afectat viețile a milioane de români – de o violență și cu urmări de proporții greu de estimat. Violență care vine din aceasta zonă este imensă. Bancheriada a produs o violență de proporții mult mai mari. Această violență nu s-a micșorat ci s-a amplificat și sofisticat. Casta bancherilor însă este una aproape ”sacralizată” de mainstreamul  mediatic și ”noua elită parvenită”.

De ce?

Întrebarea mea este simplă: de unde această diferență de percepție? De ce din cele trei grupuri care au produs violență în perioada anilor 90 un grup este damnat și condamnat la dispariție iar alte două sunt privilegiate? În ce constă acest secret?

Caci dacă am fi fost corecți ar fi trebuit să punem pe aceeași linie Minerii, Armata, Bancherii. Noi nu? Pe mineri îi distrugem radical, îi diabolizăm pentru eternitate pe toți de-a valma, fără minimă reținere la nuanțe. Armata însă nu. Bancherilor le ridicăm statuie – sunt noii ”mari preoți” ai cultului actual.

Deci secretul nu se ascunde în adevăr ci în cu totul alte lucruri. Adică nu adevărul ne interesează ci poate cu totul altceva. De ce urâm minerii și iubim bancherii dacă ambii au produs violență în anii 90?

Dacă am iubi adevărul imaginea ar arăta total altfel. Adevărul este o forță strașnică – noi însă preferăm să trăim în minciună. E mult mai comod.

E atât de ușor și facil să urăști pe cel fără putere și să te închini umil celui cu putere.

https://www.facebook.com/informatii.agrorurale

//////////////////////////////////////////

 

Trezirea

 

Editorial

 Margareta Spânu-Cemârtan

Motto: A tăcea înseamnă a fi complice.

În anul 1988 am vizitat prima data Patria-mamă. Am dorit s-o văd de când m-am întors din Siberia. Din spusele tatei, era ceva nemaipomenit.

Și într-adevăr, m-au frapat arhitectura deosebită, locurile dumnezeiești cu multe mânăstiri și muzee îngrijite, munții și văile, râurile și lacurile. Cândva fusesem la odihnă în Crimeea, credeam că acolo e rai, dar aflându-mă în Țară, am înțeles că raiul adevărat anume e aici. Te uitai în jur și de-acuma îți părea că ești la Dumnezeu în sân.

Și oamenii mi-au părut mai deosebiți, mai ales tineretul. Comportamentul lor se deosebea mult de comportamentul tinerilor noștri din Moldova sovietică ca ziua cu noaptea. Erau frumos îmbrăcați. Mergeau pe stradă cu capul sus și pieptul înainte. Radiau la față de parcă erau cu toții îndrăgostiți. Siguri pe sine, cu zâmbete senine. Erau parcă mai înalți decât ai noștri, mai voinici, mai hotărâți și, desigur, mai deștepți și vorbeau o limbă impecabilă. Fiecare a treia familie avea câte o mașină cu toate că magazinele alimentare erau semigoale. Îi invidiam și nu înțelegeam – cum poți să ai un așa comportament pe stomacul semigol? Pentru mine a rămas o enigmă.

Întorcându-mă la Bălțiul meu rusificat la 99%, mi-am zis: ”Da ce, eu nu-s ca ei, Om?”. Mi-am îndreptat spinarea. Am văzut soarele și am pornit la luptă.

În primul rând, vecinilor din blocul cu 80 de apartamente nu le mai ziceam ”zdrastvuite”, ci ”bună ziua” sau ”salut”, chiar de erau cu toții ruși. De la început ei se holbau la mine ca la un extraterestru și mă întrebau ce am zis. Eu cu mare răbdare și amabilitate le traduceam acele trei cuvinte de salut. Însă a doua zi ei uitau și iarăși îmi puneau aceeași întrebare:

– Ce-ai zis?

Peste o lună mi-a crăpat răbdarea. Mai înainte mi se plângeau de țigani, cică e foarte bine de trăit la Moldavia, numai dacă nu ar fi țigani. Și-i numeau cu cele mai josnice cuvinte. Atunci, eu le zic:

– Iată, ați zis că nu vă plac țiganii, dar ei sunt de 4-5 ori mai deștepți ca dvs, căci cunosc vreo 4-5 limbi și unde nu s-ar muta cu traiul, ei învață imediat limba băștinașilor. Dar voi ce faceți? Reiese că nu ei sunt inferiori, ci voi debili cu totul, dacă timp de 30 de zile nu vă puteți însuși nici trei cuvinte.

Cucoanele mele de pe banca de lângă scara blocului au amuțit. Apoi, una mai în vârstă își reveni și-mi zice:

– Noi putem, dar nu vrem! Voi nu meritați de a fi stimați! De ce credeți că am rămas anume aici cu traiul după război? De atâta că am văzut că poporul vostru conciliant ne pupa mâinile, se închina până la pământ în fața noastră și ne punea la masă. Am crezut că ați înțeles cu cine aveți de-a face. Așa că limba rusă trebuie să o învățați voi, nu noi să învățăm limba voastră!

Să știți că de data asta am amuțit eu. Dar nu pe mult timp, căci eram abonată la săptămânalul ”Literatura și Arta”, de unde mă informam în privința istoriei (să-i dea Domnul sănătate dlui Nicolae Dabija) și-i atacam cu argumente și îi întrebam: ce ar face rușii cu noi, dacă în țara lor ne-am purta ca dânșii aici? Câteodată își recunoșteau vina, dar nu trecea mult și iar îmi ziceau:

– Nu, noi suntem velikoruși, noi am luptat și v-am eliberat, așa că fără noi, voi nu erați nimica!

Argumentele s-au epuizat și atunci mi-am zis: ”Cât l-ai hrăni pe lup, el tot la pădure se uită… Trebuie de trezit din somnul cel adânc pe frații noștri și nu pe ruși!”.

De aici s-a pornit lupta mea prin presa scrisă, pe când mulți se temeau să deschidă gura. Dacă a ajutat la ceva – să judece cititorul.

https://www.podul.ro/articol/21450/trezirea

/////////////////////////////////////////

 

 

Putin și Occidentul Al treilea război mondial?

Mihai TUDOR

„Rusia este o țară cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil.” – Proverb sovietic

Nu sînt expert în politica externă, nici analist în relațiile internaționale, nici politolog.

Sînt doar un cetățean simplu al Europei și al lumii, îngrijorat și revoltat de războiul din Ucraina care va schimba pentru totdeauna ansamblul de securitate al relațiilor internaționale și care a aruncat lumea în crize și incertitudini. Un război crud și barbar amenințînd după 80 de ani din nou lumea civilizată.

Nu emit nicio pretenție de a încerca să deslușesc tenebrele unui conflict pe cît de sîngeros, tot atît de periculos pentru stabilitatea și siguranța zilei de mîine. Îmi pun doar întrebări sperînd să trezesc interesul cititorilor, care, la fel ca și mine, privesc îngroziți la excesele naționalismului feroce ale unui dictator pervers și corupt, crezînd cu tărie că restaurează un imperiu cîndva puternic, însă în realitate nu face altceva decît să-i grăbească și mai mult sfîrșitul. Las la aprecierea celor cărora mă adresez cît de bine mi-am atins scopul.

Pentru a-l înțelege pe Putin trebuie mai întîi să înțelegi Rusia. Cu o istorie milenară, fiind invadată de vikingi, cînd se naște poporul rus, apoi de mongoli, teutonii cruciați, poloni, francezii lui Napoleon și în sfîrșit germanii lui Hitler și datorită lipsei unor granițe clare aflîndu-se într-un proces constant de expansiune, neavînd granițe naturale și nefiind un singur neam sau popor nu a avut o adevărată identitate centrală. Se întinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeană Kaliningrad pînă la Strîmtoarea Bering aflată la doar 82 de kilometri de Alaska, fiind cel mai mare stat de pe glob. Multe dintre regiunile sale sînt greu accesibile, populația fiind izolată, astfel că menținerea controlului central a fost dintotdeauna o adevărată provocare pentru conducătorii ei.

De la primii cneji medievali, la ofițerii țariști și pînă la demnitarii lui Putin toți au avut și au și în prezent cam aceleași îngrijorări – de a ține unită țara cu mînă de fier pentru a nu se destrăma.

Același lucru îl urmărește și actualul țar de la Kremlin, care nu își permite pentru prestigiul țării sale atît de importante în politica mondială să piardă zone de influență din spațiul postsovietic eurasiatic, cum este și Ucraina, și care va face tot posibilul să cucerească cît mai multe teritorii din această țară, încercînd să-și creeze avantaje pentru o eventuală împărțire la masa negocierilor.

Occidentului nu îi rămîne decît opțiunea de a ajuta sub toate aspectele statul invadat, putînd, și mai ales fiind obligat să cîștige acest război. Politica sa ezitantă și prea tolerantă față de Rusia trebuia să înceteze de mult și acum își arată consecințele. Este un conflict în care trebuie mers pînă la capăt și din care va ieși un singur învingător. Indiferent de costuri și de eforturile depuse.

Întrebarea din titlu nu este una retorică. După cum se știe există alți poli de putere ai lumii, mă refer aici la Iran, China sau India, care nu au avut o politică tranșantă în privința afilierii sau neafilierii față de Rusia. De aceea Occidentul, dacă își dorește pace și stabilitate în viitor, este condamnat să nu facă pași greșiți. Agresiunea Rusiei lui Putin nu este îndreptată doar împotriva Ucrainei, ci a întregii lumi libere și prospere existente pînă acum.

Putin își dorește pentru Rusia să devină o putere dominantă în lume, alături de celelalte forțe care își dispută astăzi supremația. O lume multipolară acordînd țării pe care o conduce respectul și aprecierea pe care din punct de vedere istoric consideră că le merită. Intenționează să scoată Statele Unite ale Americii din poziția de hegemon al lumii, unic jandarm care veghează la pacea și prosperitatea pe glob. Sînt mutări strategice încercînd reconfigurarea actualelor sfere de influență de pe mapamond. Retorica belicoasă folosită și manipularea de rigoare sînt doar perdele de fum și nu au nicio relevanță în acest joc numit geopolitică. Amenințările nucleare sînt parte a întregului și constituie monede de schimb.

Închei cu un citat edificator pentru politica lui Putin și a Rusiei în general din cartea „Hai să vorbim despre Putin! Ce nu înțelege Occidentul”, scrisă de reputatul istoric și analist Mark Galeotti, una dintre cele mai autorizate voci în domeniul politicii și securității Rusiei, citat al unui angajat al Administrației Prezidențiale în care își amintește o poveste spusă chiar de Putin : „în copilărie, pe cînd trăia printre ruinele din Leningrad, el și prietenii lui vînau șobolanii care mișunau în blocul lor. Într-o zi a dat peste unul neobișnuit de mare, l-a urmărit pe scări, apoi jos, pe hol, pînă l-a băgat într-un colț. Ce-a făcut șobolanul încolțit? S-a întors și l-a atacat. Micul Putin, înfricoșat, a fugit.”

„Rusia crede că Putin vînează șobolani, dar de fapt noi sîntem șobolanul. Toată lumea se teme de noi, deși nu facem decît ceea ce e firesc. Cu toate astea, dacă ne încolțiți, o să vă

atacăm.” Rusul s-a oprit, apoi a adăugat : „De fapt, ăsta este Putin – șobolanul cel mare, cel care vrea să atace. Dar întotdeauna există și altul, undeva în umbră.”

Așadar atenție la șobolanul care așteaptă în casa scării. Trebuie să fim pregătiți pentru ce va urma erei post-Putin. Viitorul aparține celor curajoși și înțelepți, cu multă experiență și cunoștințe temeinice în arta negocierii și a compromisului. Timpul este inamicul tuturor, așa că nu ne rămîne decît să-l folosim cu responsabilitate și discernămînt, rugîndu-ne să nu-și piardă răbdarea cu noi …

Bibliografie :

Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei, București: Humanitas, 2022.                                         Mark Galeotti, Hai să vorbim despre Putin!  Ce nu înțelege Occidentul, București: Humanitas, 2022.

https://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/putin-si-occidentul-al-treilea-razboi-mondial-2255404.html

/////////////////////////////////////

 

 

 

„Comunismul e un orgasm intelectual” – interviu cu Thierry WOLTON

Matei MARTIN

Publicat în Dilema Veche nr. 841

Există comunism generic? Există o definiție generală a acestui regim? Thierry Wolton este autorul trilogiei O istorie mondială a comunismului și al volumului Negaționismul de stînga, ambele publicate la Editura Humanitas. „Dacă luăm toate țările care au fost comuniste, adică cele 26 de state comuniste din secolul XX, și urmărim ce s-a întîmplat acolo vom constata că sistemul a fost întotdeauna același”, explică istoricul francez. „Regimul s-a comportat la fel. A urmat aceeași politică. Și a avut aceleași rezultate, adică zero în plan uman, ecologie, politică socială etc. În acest sens, putem vorbi într-adevăr despre un comunism generic. În plus, este destul de simplu să înțelegem că toate partidele comuniste care au luat puterea au urmat aceeași doctrină, marxism-leninism. Ele au aplicat rețeta lui Lenin, sistemul inventat de el. Ceea ce definește comunismul și astăzi este binomul partid unic – ideologie unică. Astăzi mai există doar șase țări din lume care îndeplinesc acest criteriu: Coreea de Nord, Vietnam, Laos, China, Cuba și Eritreea.”

ADVERTISING

Mulți oameni de stînga de astăzi spun că forța dictaturii este un derapaj, că regimul totalitar nu e o marcă a programului comunist…

Acest lucru este total neadevărat. Acești negaționiști încearcă într-adevăr să acrediteze ideea că nu a existat niciodată un comunism adevărat și că totul trebuie luat de la capăt pentru a aduce la putere un regim comunist autentic. De fapt, dacă te uiți la originea comunismului, vei vedea că totul a fost deja spus. Nu se poate face o distincție între teoria și practica comunismului. Ce ne învață marxism-leninismul? Că trebuie creat un partid revoluționar „profesionist” care să facă revoluția în locul proletariatului, care să instaureze dictatura proletariatului în numele proletariatului. Este un viciu de formă, dacă vreți: un partid unic care va institui o dictatură în numele unei clase sociale. Dictatura este intrinsecă comunismului dintr-un motiv simplu. Gîndiți-vă: un partid creat de intelectuali în general mic-burghezi decide să facă revoluția în numele proletariatului. Creează o ideologie. Apoi adaptează realitatea acestei ideologii. Acesta e și motivul pentru care pierderile și suferințele au fost atît de mari.

Cum se explică orbirea unei bune părți a intelectualității occidentale cu privire la ceea ce se petrecea în Europa de Est, sub regimurile comuniste?

Puțin spus, orbire… Pe mulți i-aș numi complici. Iar această orbire, cum o numiți, e boală veche. Între 1918 și 1927 apăruseră deja cărți și articole care relatau ce se petrecea în Rusia bolșevică. Se vorbea deja de lagăre. Se vorbea de execuțiile sumare. Inocența nu e o scuză. În cazul ororilor comunismului aveam de a face cu o orbire voluntară. Acestea fiind spuse, cred că partidele comuniste sînt mai scuzabile decît elitele intelectuale. Pentru că partidele comuniste au fost create ex nihilo. Începînd cu 1921, Moscova decide să construiască Internaționala a III-a. Și o face forțînd sciziuni în interiorul partidelor socialiste (partidele socialiste fiind, deci, primele victime ale comuniștilor). Așadar, mai toate partidele comuniste din lume erau subordonate Moscovei. Ba chiar, unele dintre ele, erau susținute, financiar, de Moscova. În ultima parte a trilogiei O istorie mondială a comunismului, intitulată Complicii, explic, printre altele, cum circulau acești bani. E ca și cum aceste partide ar fi străine. În cazul acestora, nu putem vorbi de orbire: e vorba de supunere. Și – nu putem s-o negăm – de credința că sistemul nu avea cum să fie greșit. Conducătorii chiar credeau că partidele comuniste reprezintă Rațiunea și că vor îndrepta omenirea spre fericire. Oricare ar fi pagubele! Scopul scuză mijloacele.

În schimb, orbirea intelectualilor este mai greu de explicat. Unii au fost comuniști din convingere și, da, nu vedeau, pentru că nu voiau să vadă ororile din Est. Dar ei sînt mai vinovați decît membrii de partid, din mai multe motive. În primul rînd, pentru că te aștepți să fie mai cultivați, mai informați decît restul lumii; că au mijloacele să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc; că nu cad în capcanele întinse de propagandă. Dincolo de Cortina de Fier încă pot înțelege compromisurile făcute cu regimul comunist de mulți intelectuali: acolo, dacă ieșeai din rînd, riscai să fii marginalizat – sau chiar mai rău. Însă aici, în Occident, în libertate, să alegi din proprie inițiativă să fii de partea totalitarismului… O explicație ar putea fi chiar originea intelectuală a comunismului. Căci comunismul, așa cum a fost gîndit de Marx, de Lenin, e o „afacere” a intelectualilor. Să ne amintim doar de faptul că Marx n-a prestat niciodată muncă fizică. El a fost susținut, întreținut de Engels. Lenin a trăit de pe urma moștenirilor și din gangsterism – Stalin a spart bănci pentru a finanța partidul. Mao, fără să muncească, a devenit un revoluționar „profesionist”. Cînd devii revoluționar de profesie nu mai poți face nimic altceva decît revoluție. Ei bine, mulți intelectuali s-au regăsit în acest model. Care e visul intelectualului, de la Platon încoace? Pentru că sînt savanți, pentru că sînt cultivați, rolul intelectualilor e să ghideze omenirea ignorantă pe căi mai bune. Pentru prima dată, un partid de intelectuali mic-burghezi va arăta calea de urmat pentru fericirea omenirii. Comunismul e un orgasm intelectual.

p14 coperta jpg jpeg

În Franța au existat și cîțiva intelectuali care au depășit această orbire…

Da, unii au deschis ochii. André Gide, care este un bun exemplu. André Gide, poate cel mai cunoscut scriitor francez în anii 1930 a fost invitat în Uniunea Sovietică. Comuniștii francezi îl știau drept un simpatizant al regimului, se gîndeau că se va întoarce de la Moscova și că va scrie cu entuziasm despre această călătorie – ceea ce ar fi însemnat un cîștig enorm pentru propagandă. Doar că s-a întîmplat exact pe dos. Deși autoritățile i-au întins covorul roșu, deși a fost primit ca un oaspete de seamă, Gide a fost vigilent și a văzut tot felul de neajunsuri. Revenit în Franța, a publicat volumul Întoarcere din URSS, o carte foarte critică despre cele descoperite acolo.

În schimb, Romain Rolland a rămas cu orbirea. L-a întîlnit pe Stalin, în persoană, exact cînd în URSS fusese adoptată o nouă lege potrivit căreia inclusiv persoane de 12 ani puteau fi condamnate la moarte și executate. La întîlnirea cu Stalin, umanistul Romain Rolland i-a reproșat că o asemenea lege va atrage atenția lumii întregi că regimul de la Moscova e inuman. Conducătorul i-a dat atunci asigurări că legea nu va fi aplicată niciodată – iar scriitorul, întors în Franța, s-a grăbit să transmită acest mesaj în mod evident mincinos.

Ce este, de fapt, negaționismul de stînga și care e amploarea fenomenului?

Negaționismul este negarea realității istorice. Atenție, nu vorbesc despre interpretarea faptelor – aici, oricine are dreptul la opinie, în numele libertății de exprimare. Negaționismul se referă la negarea faptelor dovedite. Negaționism înseamnă negarea realității. O formă de negaționism e să spui, de pildă, că regimurile comuniste nu sînt comuniste; și că comunismul nu a fost niciodată implementat cu adevărat. Asta e ceea ce aș numi super-negaționism. Haideți să luăm un exemplu. L-aș numi „marea gaură neagră în memoria secolului XX”. Foametea din țările comuniste. Mă refer la foametea din timpul Marelui Salt Înainte din China, de Holodomor din Ucraina sovietică, de foametea din timpul khmerilor roșii în Cambodgia. Foametea din țările comuniste a făcut tot atîtea victime cîte au făcut, cumulat, cele două războaie mondiale. Asta e o gaură neagră a memoriei. Pe fondul acestei găuri negre au apărut negaționiști care profită pentru a nega această realitate.

Un alt tip de negaționism e să găsești scuze crimelor comunismului. Exemplul cel mai grăitor se referă la ceea ce s-a petregut în Cambodgia. Există, chiar și în cazul acesta, încercări de inocentare a regimului. Așa zisele-argumente: acele oribile crime în masă sînt un răspuns la războiul din Vietnam; sau că bombardamentele americane au împins oamenii spre ură. Aceste pseudoargumente apar în unele cărți devenite de referință, dar și într-un film hollywoodian de mare succes. Negaționismul e deci transmis în bandă largă.

interviu de Matei MARTIN

Credit foto Thierry Wolton: J.F. Paga

https://dilemaveche.ro/sectiune/regimul-artelor-si-munitiilor/comunismul-e-un-orgasm-intelectual-interviu-cu-630147.html

////////////////////////////////////////

 

 

29 de ani de la scrisoarea Doinei Cornea către Ion Iliescu: „Istoria vă va judeca”

 

Scris de Melania Cincea

Se împlinesc astăzi 29 de ani de la scrisoarea deschisă adresată de Doina Cornea preşedintelui de atunci, Ion Iliescu, intitutală Istoria vă va judeca, scrisă la o lună după fratricidul din 13-15 iunie 1990. Privind retrospectiv, am putea spune acum: „Doar istoria vă va judeca”…

„Domnule Iliescu, istoria vă va judeca, va fi poate singura judecată căreia nu vă veţi putea sustrage, în planul omenesc. Iar istoria vă va judeca pentru că din prima clipă aţi încercat să o falsificaţi. Cu luni, poate cu ani înainte de revolta populară, vă pregăteaţi, împreună cu alţii, să preluaţi puterea. Căci numai puterea o doreaţi; altfel, aţi fi combătut public sistemul comunist. Iar acum v-aţi fi alăturat poporului, şi nu Securităţii. Nu aţi avut curajul să păşiţi în faţă, aţi profitat de momentul când alţii – tinerii ţării – s-au sacrificat pentru libertate”.

Aşa începea scrisoarea deschisă către Ion Iliescu datată 12 iulie 1990, un rechizitoriu moral, s-ar putea spune, pe care Doina Cornea îl făcea la adresa noii Puteri instalate, după decembrie 1989, prin minciună şi manipulare, care nu era altceva decât un eşalon doi al fostei nomenclaturi dirijat de Moscova, care nu voia abolirea comunismului, ci doar o edulcorare a lui. O scrisoare în care Ion Iliescu a fost acuzat de preluarea puterii sub o falsă identitate: „Suntem o emanaţie a revoluţiei”, de o înţelegere cu Securitatea şi nomenclatura pentru punerea în scenă a ceea ce Doina Cornea numeşte o „contrarevoluţie totalitară de extremă stângă, cu caracter net represiv”. Apoi, după preluarea puterii, s-a făcut vinovat de reinstaurarea intoleranţei la orice formă de opoziţie, reinstaurarea boicotării sistematice a presei independente şi a pluralismului politic, a războiului împotriva elitei intelectuale, de refuzul dialogului (cu trimitere spre cazurile Târgu Mureş, Piaţa Universităţii şi Alianţa de la Timişoara), de menţinerea neschimbată a fostei Procuraturi şi schimbarea doar de faţadă a fostei Securiăţi, de  inventarea de noi mecanisme de represiune şi chiar de cruzime: „Ceea ce aţi provocat în zilele de 13-15 iunie împotriva populaţiei Capitalei – şi mai ales a tinerilor – ţine de domeniul coşmarului. Prin actul dvs. aţi scos ţara în afara legilor şi a instituţiilor, iar acest lucru este foarte grav. Aţi provocat moartea şi rănirea a zeci şi sute de oameni, umilirea şi jignirea a mii de cetăţeni nevinovaţi, a mii de tineri cărora le datoraţi, ca noi toţi, eliberarea din decembrie. V-aş mai aminti că nicio specie animală nu loveşte în tânăra ei generaţie. Să fie oare cruzimea cea care vă caracterizează? Mă gândesc la simulacrul de proces al soţilor Ceauşescu, la povestea cu teroriştii, la militarii şi civilii răniţi sau ucişi în acea perioadă, la demnitarii «sinucişi»… Aţi început să vă exercitaţi puterea prin vărsare de sânge, în ziua de Crăciun; minerii i-aţi mai chemat în două rânduri; sânge a curs şi la Târgu Mureş…; totuşi, aţi fi putut să-l opriţi… Acum ţineţi în închisoare oameni nevinovaţi, recrutaţi din Piaţa Universităţii.”

Privind retrospectiv la modul în care Justiţia a tratat cele două dosare, al Revoluţiei şi al Mineriadei, lui Ion Iliescu i s-ar putea spune acum „Doar istoria vă va judeca”…

Doina Cornea, „Puterea fragilităţii”, Humanitas, 2019, a II-a revăzută, cu fotografii, 360 p.

Această scrisoare deschisă fusese publicată în iulie 1990, în Revista 22 şi în ziarul Dreptatea, iar mai apoi, inclusă într-un volum apărut la Humanitas, Puterea fragilităţii, publicat întâi în 2006, apoi anul acesta, un volum care reia şi scrisorile deschise către Nicolae Ceauşescu, în care denunţa minciuna şi impostura regimului comunist, scrisori pe care Doina Cornea le-a trimis, timp de şapte ani, la Radio Europa Liberă şi care, după revoluţie, fuseseră publicate, în 1991, tot de Humanitas, în volumul Scrisori deschise si alte texte.

De ce a reeditat Humanitas, acum, acest volum? Explică Gabriel Liiceanu, în Cuvântul înainte, publicat sub titlul Singurătatea unei doamne: „Răspunsul – paradoxal ar fi: tocmai pentru că lipsa acestor volume nu o resimte astăzi, la un an după moartea ei, aproape nimeni. Ceea ce, în ultimă instanţă, înseamnă: tocmai pentru că societatea românească actuală şi-a evacuat trecutul înainte de a-l fi cunoscut. Ne-am fi aşteptat ca, după 1989 să i se ridice Doinea Cornea o statuie a recunoştinţei noastre, una care să apere puţinele legende ale rezistenţei şi bruma de demnitate dobândită prin numele cuiva care, în singurătatea curajului său, a îndulcit batjocura şi umilinţa la care ne condamnase regimul lui Ceauşescu. Şi totuşi, nu Doinei Cornea i-am pus flori zilnic în poarta casei ei, unde fusese bătută de oamenii Securităţii. Între timp, i-am ridicat statui lui Adrian Păunescu şi am omagiat apoi, la moartea lui, patriotismul de ticluitor de asasinate al generalului de securitate Iulian Vlad.”

Citiţi şi: Ingratitudine la moartea unui simbol al anticomunismului

În Puterea fragilităţii se regăseşte practic întreaga sa activitate de opozantă a dictaturii comuniste –  reflectată în scrisorile, publicate aici integral, difuzate de Europa Liberă între anii 1982-1989, dar şi în interviuri realizate, după 1990, cu Michel Combes şi cu Rodica Palade. Opoziţia faţă de dictatura comunistă i-a atras Doinei Cornea intrarea în colimatorul Securităţii, destituirea de la Universitatea din Cluj Napoca, persecuţii, izolarea socială, ameninţări, bătăi din partea Miliţiei şi Securităţii, arestarea şi riscul condamnării la 15 ani de puşcărie, iar în ultimii doi ani ai regimului, arestul la domiciliu, pe care îl descria ca  fiind „o închisoare ambulantă cu pereţii tot mai groşi”.

Volumul – care poate fi sursă bibliografică în manuale de istorie contemporană – include şi mărturii despre primii ani ai democraţiei româneşti post-comuniste, pentru că, după Revoluţia din decembrie 1989, Doina Cornea fusese cooptată în Consiliul Naţional al Frontului Salvării Naționale, ca prim nume de pe lista iniţială de membri – din care, realizând falia între valorile în care credea şi cele care stăteau la baza acţiunilor reprezentanţilor noii Puteri, a demisionat însă în 23 ianuarie 1990. În aceeaşi perioadă, a devenit membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, apoi al Forumului Democrat Antitotalitar din România, al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului Cluj şi al Alianţei Civice, postură din care a continuat să apere public idealurile în care credea, a continuat opoziţia, de data aceasta faţă de nelegiuirile comise de noul regim. Ieşirile sale publice prin care a înfruntat regimul au avut, şi ele, un preţ: „Uneori mă întreb – scria Doina Cornea, în jurnalul său, tot în iulie 1990 – dacă acest imens sacrificiu are vreun sens. Nu credeam totuși că nelegiuirea va merge atât de departe încât să fie lovit Tin-Tin în locul meu. Dar uite, iraționalul și arbitrariul iau locul rațiunii și al legalității. Cu toate acestea, mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să rămânem indiferenți la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunța ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârșirea lor, ca autori morali.”

Dar, cum spune Gabriel Liiceanu , în Cuvântul înainte al volumului Puterea fragilităţii, „Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor. Adevărul e că, de peste două decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care au pus treptat stăpânire pe noi. Cei care fac opinia publică în țara asta au uitat-o repede și și-au amintit, scurt, de ea abia când a plecat dintre noi. Făcând ce a făcut, Doina Cornea n-a așteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat în absoluta lui gratuitate: fără punerea în scenă a unei parade etice şi fără gândul de a prezenta vreodată nota finală societăţii care beneficiase de pe urma îndrăznelii ei. Disidenţa Doinei Cornea n-a fost, până la urmă, decât expresia publică pe care a căpătat-o, în chip firesc, o devenire interioară.”

https://putereaacincea.ro/29-de-ani-de-la-scrisoarea-doinei-cornea-catre-ion-iliescu-istoria-va-va-judeca/

//////////////////////////////////////

 

Gabriel Liiceanu: „De m-aş putea transforma, la momentul potrivit, în înger-păzitor!”

Scris de Melania Cincea

La puţin timp după publicarea dialogului epistolar, Despre destin, dintre Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, l-am invitat pe Gabriel Liiceanu la un dialog pe marginea unor teme care pot fi aşezate sub semnul destinului.

Am vorbit despre prietenia de peste 40 de ani cu Andrei Pleşu, despre anii păltinişeni şi întâlnirea cu Constantin Noica şi Alexandru Dragomir, despre Humanitas – editura căreia i-a dat viaţă –, la cei 30 de ani de la înfiinţare, despre întâlnirile sau prietenia cu „oameni-comoară”, cum îi numeşte, printre ei numărându-se Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Emil Cioran, Neagu Djuvara, Matei Călinescu, Petru Creţia, Nicolae Steinhardt, pe care i-a convocat şi invocat la Humanitas, pentru „a ne vindeca minţile avariate” de aproape 50 de ani de comunism, despre cărţi, despre memorie şi necesitatea ei.

„Orice discipol îşi întâlnește maestrul înainte de a-l cunoaşte”

CV Gabriel Liiceanu

Este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă. În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii”: Despre minciună” (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Așteptând o altă omenire (2018), Despre limită (2019, reeditare), Tragicul (2019, reeditare), Caiet de ricoşat gânduri (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020) şi Despre destin, în dialog cu Andrei Pleşu (2020).

Sursă CV: Editura Humanitas

Domnule Gabriel Liiceanu, aţi publicat de curând, împreună cu domnul Andrei Pleşu, un dialog epistolar, Despre destin, în care – împingându-ne pe noi, cititorii, spre introspecţie – v-aţi provocat reciproc la „un turnir modern al ideilor”, cum îl numiţi, fiecare venind însă din altă direcţie: „unul dinspre lecturi teologice, cu precădere ezoterice, celălalt mai mult dinspre filozofia tradițională”. De domnul Pleşu vă leagă o prietenie de peste 40 de ani. O simţiţi ca fiind aşezată sub semnul destinului?

O întrebare bine țintită, al cărei răspuns va contrazice aparent ceea ce am afirmat despre destin în acest volum epistolar. În speță, că destinul ți-l faci cu mâna ta, ca om liber care alege în direcția proiectelor de viață proprii. Chiar și în condiții de restriște. „Îți dai un destin”, spun eu, nu-l primești, dirijat fiind de o instanță nedefinită sau de întâmplare pur și simplu.

Or, în cazul acestei relații, voința nici unuia dintre noi doi nu a jucat vreun rol. Andrei și cu mine nu ne-am împrietenit, ci am fost împrieteniți. Nu ne știam decât din vedere, lucrând la institute diferite ale Academiei de Științe Sociale. Și nu ne simpatizam. Dacă n-ar fi apărut Noica, prietenia noastră n-ar fi existat. Bine, am putea spune că pe Noica îl așteptam amândoi și că-l „cunoscuserăm” înainte de a-l cunoaște. Când l-am întâlnit, l-am recunoscut ca pe gurul visat. Îl aleseserăm înainte de a ne fi ales el pe noi. Și, odată întâlnit, evident că ne-am lăsat pe mâna lui.

Oricum, a rămas un mister cum de a stră-văzut în doi tineri cu temperamente diferite, venind din domenii diferite (istoria și teoria artei și filozofie), termenii unui binom cultural care urma să aibă propriul său parcurs. Unul care, cum spuneam, contrazice „riguroasa” mea teorie despre destin: nici unul dintre noi nu l-a ales pe celălalt, ci altcineva a hotărât să ne pună viețile „la pachet”. Ne amuză să spunem că „am fost căsătoriți” peste capetele noastre, așa cum se făceau căsătoriile pe vremuri, după voia părinților, copiii neavând nici un cuvânt de spus. Nu „ne-am luat” din iubire, ci din „interese culturale” pe care doar Noica le știa pe-atunci.

„Există o fantasmă a culturii așa cum există una a iubirii”

Analizând ce au însemnat pentru dumneavoastră anii păltinişeni şi întâlnirea cu Constantin Noica ori cu Alexandru Dragomir, aţi spune că sunt părţi ale drumului prestabilit sau ale unui destin modelat de dumneavoastră?

Cam fiecare dintre noi, de la o vârstă încolo, știe ce nevoi are, ce-și dorește, ce fel de oameni visează să întâlnească. Vorba faimoasă „nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit” se aplică dincolo de contextul teologic în care a fost spusă. Ea trimite la faptul că întâlnirile noastre sunt țintite, fixate pe o hartă a minții pe care ulterior încercăm să o proiectăm în real. Până la vârsta la care nu e prea târziu pentru a avea proiecte, câtă vreme zarea timpului e încă generoasă cu noi, trăim cu toții în orizontul așteptării. Romeo, vă amintiți, se află în starea de îndrăgostire înainte de a o întâlni pe Julieta și o găsește tocmai pentru că o aștepta, Margareta se duce la întâlnirea cu Maestrul, cu un buchet de flori galbene în brațe, pentru că știa pur și simplu, fără să-l cunoască, că-l va întâlni. Am scris undeva că splendoarea vieţii vine poate tocmai din vagul în care sunt învăluite lipsurile şi, astfel, năzuinţele noastre. Orice seducţie cade pe un teren pregătit de aşteptare şi dorinţă și orice seducător intră în viaţa noastră purtând cu el promisiunea de împlinire a acestei așteptări.

Să înțeleg că faceți din relația maestru-discipol o specie a relației de iubire?

Da, în măsura în care orice discipol îşi visează maestrul înainte de a-l cunoaşte, pentru că pur și simplu are nevoie de el. Aici intră în joc nevoia de satisfacere a unui soi de „instinct spiritual”, dacă acceptați această sintagmă paradoxală. Unii oameni simt nevoia să se dăruiască în spirit. Așa cum cel îndrăgostit trăiește într-o fantasmă a iubirii căreia-i caută întruparea, la fel tânărul poate trăi într-o fantasmă a culturii în care se prefigurează chipul viitorului antrenor spiritual. De fapt, fiecare dintre cei doi – maestru și discipol – îl așteaptă și-l caută pe celălalt.

Eu am trăit din plin asta cu Noica. Forma întâmplătoare în care a avut loc întâlnirea (l-am cunoscut în timp ce-și punea galoșii în vestibul la o cunoștință comună) a fost dictată de necesitatea ei prealabilă. Întâmplarea aceasta (încălțarea galoșilor într-un vestibul) devine eminentă doar în măsura în care se înscrie în câmpul de necesitate al întâlnirii îndelung așteptate. Dacă n-ar fi existat acest câmp magnetic, faptul că Noica își încălța galoșii într-un vestibul ar fi căzut în neant. Destinul nu stă în galoși, ci e provocat de viitorul discipol care a sunat atunci la ușa apartamentului în care se afla Noica. În acest sens mi-am „construit” destinul: căutându-l cu lumânarea.

În Jurnalul de la Păltiniș am descris lucrul ăsta mai bine decât l-aș putea reformula acum. Nu e frumos să te auto-citezi, dar iată că sunt constrâns s-o fac: „Face însă parte din miracolul adolescenţei de a deţine în codul aşteptărilor, şi deci al găsirilor ei, prezenţa viitoare a celui care, la rândul lui, are înscrisă în destinul propriu capacitatea de a răspunde acelei chemări confuze şi de a o elibera înspre măsura ei. Din această pricină, cel care mai târziu – şi în mod cu totul întâmplător – s-a numit Noica a putut fi găsit cu mult înainte ca întâlnirea cu el să fi avut loc. Când s-a produs, ea a părut a fi simplă recunoaştere şi a avut firescul pe care îl dă unei întâlniri orice îndelungă, grijulie şi pregătită aşteptare a ei.”

Despre „oamenii-comoară”

Foto: Radu Sandovici

Afirmaţi că destinul e în mare parte operă a omului. Aşadar, Humanitas e parte a destinului dumneavoastră. Editura căreia i-ați dat viață a împlinit anul acesta 30 de ani. Și, repet și aici, ceea ce am mai spus: sunt unul din oamenii care vă mulțumesc pentru că existați. Parafrazându-vă, „construcția de socluri pentru gloriile altora”, pe care aţi făcut-o în toţi anii aceştia, presupune doar o bucurie sau și o mare responsabilitate?

Când vorbim de responsabilitate, ar fi bine să avem în minte cele trei „instanțe” în fața cărora răspundem: în fața noastră, în fața celorlați și, se mai spune, „a răspunde în fața lui Dumnezeu”, ceea ce pentru mine înseamnă a răspunde în fața „conștiinței noastre mai bune”. La cei 48 de ani pe care-i aveam când a apărut editura Humanitas, am crezut că întreita mea răspundere privea valorile culturale șterse din memoria comunității noastre. Până la 18 ani, nu auzisem de Noica. Și nici de alții din generația lui. Fuseseră azvârliți într-o pivniță a istoriei.

O vreme, ni s-a reproșat că ne-am întors în interbelic. E adevărat: trebuia să te întorci ca să poți merge înainte. Orice recuperare este o avansare prin întoarcere. Este reintegrarea unui lucru prețios care trebuie urgent regăsit. Deci ne-am întors pentru a recupera ce pierduserăm pe drum: istoria noastră, cu bune și rele, dar nu trucată și nu machiată. De aici lunga serie a colecției de memorii. Apoi, recuplarea la cultura necenzurată a Occidentului. Da, am început „să construiesc socluri pentru gloriile altora”, convins că, atunci când cineva e unic prin ce a oferit celorlalți, merită o statuie. Și mai ales că, acum când el nu mai e, trebuie să-i ții vie memoria. O comunitate care nu-și celebrează ființele alese – modelele, arhetipurile, „eroii” într-un sens larg – navighează pe apele Istoriei lipsită de repere. Și termină prin a nu avea istorie.

Un filozof german, vrând să definească rostul marilor oameni ai culturii, a folosit dubla semantică a cuvântului bewahren, care în vorbirea curentă înseamnă „a păstra”, dar care, avându-l în el pe wahr, „adevărat”, înseamnă, spunea el, „a păstra un lucru în adevărul lui”. Căci, altminteri, la ce să păstrezi un lucru? Puțini oameni, în viață fiind, „adeveresc”, ating adevărul, sunt „păstrători și adeveritori”. Făcând asta, ei devin „entități de patrimoniu”, puncte de iradiere.

Fiul meu mi-a povestit că în Japonia există un nume pentru acest titlu onorific: „om-comoară”, Ningen Kokuhō (tradus în engleză prin living national treasure), care e definit ca „păstrător al proprietăților spirituale importante”. Titlul se acordă de către Ministerul Educației celor care au făcut ceva excepțional în domeniul creativității naționale.

Și care au fost pentru dumneavoastră „oamenii-comoară” pe care, îndată după ʼ90, v-ați propus să-i scoateți la lumină?

Au fost acele personaje care, în lunga noapte a istoriei mincinoase în care am intrat după 1945, „ne-au păstrat” adevărul. Pe ei i-am invocat și convocat, începând cu 1 februarie 1990, ca să ne vindece mințile avariate și, nu întâmplător, aceștia au dat „nucleul tare” al editurii Humanitas vreme de 30 de ani. Acestora am încercat să le ridic socluri. Poate îi vom numi pe parcursul dialogului nostru.

În rest, răspunderea mea pentru „copilul Humanitas”, care a trecut de-acum de vârsta adolescenței, va înceta firesc la un moment dat. Tot ce pot promite este că voi încerca să mă transform, la momentul potrivit, în îngerul-păzitor al editurii. Ar fi păcat ca ea să dispară, plătind tribut lipsei de continuitate care e blestemul acestui loc. Noi, românii, stăm prost cu „păstrarea”. La noi nimic nu durează. Vorba lui Cioran: „adamismul românesc”. O luăm mereu de la capăt, instalați într-un început reiterabil la nesfârșit.

Răscrucea istoriei noastre și păstrătorii adevărului

Vă amintiți care a fost prima carte care a primit bunul de tipar sub sigla Humanitas?

Primele cărți din portofoliul Humanitas (nepunând la socoteală două titluri existente în flux dinainte de 1 februarie 1990) care au plecat la tipografie au fost: Armand Călinescu, Însemnări politice 1916 – 1939 (6 februarie 1990), Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești (16 februarie 1990) și Paul Goma, Gherla (19 februarie 1990). Două din aceste titluri au inaugurat practic seria „Procesul comunismului”, care se încheie anul acesta cu ultimul volum din trilogia O istorie mondială a comunismului (2300 de pagini!)

Adevărul e că Humanitas s-a ivit la o răscruce a istoriei noastre. Și nu e întâmplător că totul a început cu cartea lui Ierunca, care descrie formele extreme ale terorii instaurate de comunism în România, și se încheie cu trilogia lui Thierry Wolton, așadar cu procesul complet și lămuritor făcut celui mai criminal regim politic din lume: comunismul.

„O relație completă e cea care nu presupune rezerve mentale”

Și în Povestea insulei Humanitas – volumul pe care l-ați scris pentru aniversarea celor 30 de ani –, la fel ca în Declarație de iubire, sesizez reverențe pe care le faceți în fața unor Oameni. V-aș propune să vorbim despre întâlnirile cu unii dintre aceștia care și-au intersectat drumurile cu al dumneavoastră pe această „insulă”, oameni care, și datorită Humanitas, au însemnat și înseamnă mult și pentru cititori, cărțile lor fiind îndelung așteptate și bine primite de public. Un loc aparte în edificiul dumneavoastră afectiv este ocupat de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cărora le-ați făcut public o declarație de iubire. Cum și când a avut loc prima întâlnire cu ei?

În 1982 am beneficiat de o bursă DAAD de 80 de zile în Republica Federală a Germaniei. Un sejur sub 90 de zile în Occident nu comporta aprobarea specială a „cabinetului 2”, așa încât am obținut un pașaport numai pe baza recomandării rectorului Institutului de Arte Frumoase, profesorul Vasile Drăguț, care, iarăși, infirmându-mi teoria despre destin, a contribuit decisiv la conturarea lui.

Odată ajuns în Germania, am concurat pentru o bursă Humboldt care, împărțită în două etape, putea urca până la doi ani. Grație acestei generozități a statului german, m-am putut mișca liber între Heidelberg și Paris și, astfel, am avut posibilitatea de a cunoaște faimosul cuplu de la „Europa liberă”.

Când i-am întâlnit, eram deja copilul lor răsfățat din țară. Știau de Andrei Pleșu și de mine din cele două vizite anterioare ale lui Noica la Paris, Virgil Ierunca „mă ridicase în slăvi” deja din 1975 pentru cartea mea despre tragic, apoi ne pomenise în repetate rânduri pe amândoi ca speranțe renăscute ale filozofiei într-o vreme în care „filozofii instituționali” transformaseră filozofia în ideologie de Partid. Reprezentam pentru ei, grație lui Noica, reînnodarea firului cu gândirea tradițională a Occidentului.

Întâlnirea „pe viu” – m-au invitat într-o seară la ei acasă, în 8, rue François Pinton (astăzi acolo e sediul Fundației Lovinescu-Ierunca, unde  sunt cazați bursieri români) – a fost întâlnirea dintre oameni care se cunoscuseră, se creditaseră și se „îndrăgostiseră” unii de alții înainte de a se fi întâlnit față către față. Ardeam toți trei de curiozitate și nerăbdare să „ne vedem”, să ne recompunem chipurile dincolo de povești, de voci, de gânduri puse pe hârtie. Felul de a fi al cuiva, firea lui, nu se dezvăluie decât de visu, prin detalii aparent nesemnificative – gestica, mimica, felul de a rosti, de „a se purta”, de a-și exterioriza sufletul. Relația mea cu ei s-a născut, din prima clipă, ca o relație umană completă. E „completă” o relație în care nu există rezerve mentale, în care cei implicați se deschid fără rest unii față de alții, tocmai pentru că încrederea în celălalt, bazată pe împărtășirea acelorași valori, e cea mai puternică legătură din lume.

Proiect pentru un grup statuar

Mai există astăzi pentru unii dintre noi Monica Lovinescu și Virgil Ierunca?

E dramatic că oameni de calibrul celor doi încep să dispară din memoria colectivă și asta vorbește despre cât de mizerabil a fost guvernată politic această memorie. Există bustul lui Adrian Păunescu, pus ilegal în Parcul Icoanei – spuneam cândva despre Păunescu că a făcut, în slujba regimului lui Ceașescu, cât jumătate din Securitate –, în vreme ce oamenii aceștia, care au fost vocea noastră în deceniile când cuvintele adevărului fuseseră interzise, intră în uitare. „Bucureşti, oraş fără monumente şi fără istorie”, scria Caragiale în 1902. Nimeni, astăzi, nu lasă impresia că le-ar datora ceva. I-am folosit câtă vreme ne-au vorbit de la un radio pe care mulţi dintre noi îl ascultam cu plapuma pusă în cap.

Credeți, așadar, că istoria noastră i-a uitat definitiv?

Nu știu. Însă o să pot spune că destinul meu s-a împlinit în clipa în care Fundația „Humanitas Aqua Forte” va reuși să obțină plasarea unui grup statuar al Monicăi și al lui Virgil într-unul dintre scuarurile Bucureștiului. Când Vlad Voiculescu a fost numit viceprimar al Capitalei (pe timpul ministeriatului său de la Sănătate în Guvernul Cioloș îl numeam „Maica Tereza”) și l-am sunat să-l felicit, l-am rugat să-mi promită că va pune în operă proiectul pe care l-am înaintat Primăriei Bucureștiului în urmă cu patru ani (arhitectul Răzvan Luscov era autorul monumentului, iar artistul Virgil Scripcaru, sculptorul) și de care nu s-a ales nimic.

Este proiectul unui grup statuar care ar reprezenta, la nivelul circulației pietonale și în firescul unei posturi curente – odihna de o clipă pe o bancă –, cele două personaje. Acest tip de sculptură integrată la scara trecătorului este foarte raspândită în Statele Unite și în Europa occidentală (în special în Germania), dând privitorului, prin „coborârea de pe soclu”, o senzație de familiaritate cu personajul sculptat.

Ei bine, Vlad Voiculescu mi-a promis că va duce la capăt acest proiect și nu pot decât să mă rog zeilor culturii să se poată ține de cuvânt.

„De ce Cioran?”

Emil Cioran a fost printre primii autori publicați de Humanitas, în 1990 – spuneți că a avut un tiraj record pentru volumul Pe culmile disperării –, mult așteptat de public, și cel care a deschis splendida serie „Mari autori români interbelici”. În iunie 1990 ați ajuns în mansarda lui din rue de l’Odeon pentru a filma Exerciții de admirație și Apocalipsa după Cioran. De ce l-ați ales pe el, „Iovul domolit la școala moraliștilor”, cum l-ați numit, pentru a deschide acea serie, și nu un alt nume din galeria marilor autori români interbelici?

În primul rând, pentru că fusese „cel mai interzis” autor interbelic și care se bucura, astfel, de o prioritate a recuperării. Comunismul este un naționalism grețos. A vorbi despre români, așa cum făcea Cioran, cu acea severitate pe care nu ți-o poate da decât o iubire extremă, însemna pentru regimul comunist de la noi – „denigrare”. Drept care fusese considerat, vreme de patru decenii, Dușmanul. În al doilea rând, pentru că este unul dintre cei mai liberi și mai autentici gânditori. În al treilea rând, pentru că, prin felul în care a scris, a făcut ca filozofia să devină accesibilă dincolo de specializarea trufașă a filozofilor de catedră. Este unul dintre marii seducători culturali ai lumii.

Cioran era – sau doar părea – un tip ursuz. Cum ați reușit să-l convingeți să vi se deschidă, mai ales, în premieră, în fața camerelor de filmat?

Din clipa în care îți deschidea ușa – mie mi-a deschis-o grație Monicăi și lui Virgil Ierunca –, devenea omul cel mai fermecător. Era hâtru, era viu, clocotea de energie. Nu accepta interviuri filmate și în niciun caz pentru televiziunile franceze. Știu un singur interviu filmat cu Cioran, acordat Televiziunii belgiene când avea cam 50 de ani. L-am văzut. Era torențial. Când a acceptat cele două interviuri cu mine, în vara lui 1990, împlinise de două luni 79 de ani. Nu mai avea vibrația extraordinară din urmă cu trei decenii, dar era altfel spectaculos.

Știți ce m-a impresionat cel mai mult în felul în care reacționa în fața aparatului de filmat? Atât la el, cât și, o săptămână mai târziu, la Eugène Ionesco, tot într-un interviu filmat? Cabotinismul. Cabotinismul e forma în care se manifestă libertatea în spațiul public. Numai oamenii liberi sunt dezinhibați când vorbesc pentru public. Își privesc interlocutorul în ochi, au o mimică vastă, o gesticulație abundentă, exprimă cu toată ființa lor ceea ce au de spus. Pe scurt, sunt mari actori. Iar când ajung la senectute, libertatea lor e totală. Nu mai au calcule de oportunitate, nu mai au de dat socoteală nimănui. „Ils sʼen fichent pe-acoperiș”, îmi place să spun. Djuvara, la 100 de ani, își permitea, în plină „corectitudine politică”, să vorbească, apropo de teroriștii ascunși printre migranți, bătând cu bastonul în podium, de „liftele păgâne care au invadat Europa”.

Așa ceva nu putea să observe decât un om venit din Est, cum eram eu, obișnuit să poarte tot timpul mască, să ascundă în loc să exprime. Lipsa de libertate devenită regulă a vieții scoate în lume oameni țepeni, extrem de atenți la ce spun și la cum spun. Îmi amintesc și acum interviurile de la Televiziunea română din primul an de după decembrie ʼ89: cei intervievați erau cataleptici. Stăteau cu privirea înfiptă în biroul din fața lor sau priveau nedefinit undeva în lateral. De fapt, nu vorbeau cu nimeni. Cioran râdea cu poftă, ca un copil, și te privea cu fața luminată de bucuria a ceea ce povestea.

„Neagu Djuvara, o viață care a început când viețile celor mai mulți sfârșesc”

Neagu Djuvara a intrat și el în viața dumneavoastră, devenind „una din cele mai frumoase întâmplări”.

Știți, o editură îți prilejuiește, prin marii ei autori, cunoașterea unor oameni hors série. Cum altfel putea să-ți apară un intelectual a cărui viață – în secolele XX și XXI! – fusese picarescă, un intelectual care a trăit cam într-o duzină de orașe ale Europei și Africii fără să fi locuit vreodată într-o casă a lui. (Un „pribeag”, cum singur și-a spus când și-a scris Amintirile.) Care a fost licențiat în istorie la Paris și apoi doctor în drept, artilerist pe frontul de Est, angajat la Ministerul de Externe la Direcția Cifrului, secretar de legație la Stockholm, „activist” în exilul românesc, jurnalist la „Europa Liberă”, consilier diplomatic și juridic al Președintelui Republicii Niger și profesor de drept internațional la Univesitatea din Niamey, doctor în istorie la Sorbona (cu Raymond Aron!), din nou activ în exilul parizian, licențiat al Institutului de Limbi și Civilizații Orientale de la Paris, profesor-asociat de istorie la Universitatea din București, în sfârșit, intelectualul îndrăgit al României de după 1990. În mare, trei vieți – cea franceză, cea africană, cea românească: fiecare sfârșit al uneia trimițând la un nou început, cel mai spectaculos fiind ultimul, cel al vieții de după întoarcerea definitivă în România după o absență de 45 de ani.

Ați afirmat că viața lui începe când viețile celor mai mulți sfârșesc.

Așa e, de vreme ce, spre deosebire de toți ceilalți mari exilați care și-au împlinit destinul în afara țării, Djuvara e singurul care și l-a împlinit revenind în locul de baștină, și asta petrecându-se în ultimul pătrar al vieții: de la 75 până la 100 de ani! Când s-a întors în țară după 1990, nimeni nu-l mai știa; când a murit, era intelectualul cel mai faimos, cel mai respectat și cel mai iubit din România. Nu vi se pare că am toate motivele să fiu fericit că am pus umărul la soclul lui?

„Pe lângă Petru Creția mă simt un pigmeu”

În edificiul dumneavoastră afectiv l-ați așezat și pe Petru Creția. În Caiet de ricoșat gânduri relatați de câteva ori că v-a apărut în vis. A rămas cumva ceva ce nu ați apucat să-i spuneți?

Da. Nu i-am spus îndeajuns cât de mult l-am prețuit. Că a fost un model cultural pentru mine. Nici că-l simțeam ca pe fratele meu mai mare. Și că el m-a învățat ce înseamnă scrisul onest, precum și că nu există negociere când e vorba de rigoarea folosirii cuvintelor.

Cum să vă spun? Nu-mi dă pace gândul că nu l-am făcut să știe la timpul potrivit ce reprezenta pentru mine. Eram răzgâiat și primeam fără să știu să mulțumesc îndeajuns. Petru Creția a ieșit din viață frustrat și nedreptățit, știind foarte bine că avea câteva clase bune peste „noi”, cei care deveniserăm peste noapte niște mici vedete culturale la modă. Cred că în sinea lui era amărât de orbirea oamenilor și a mediului cultural care nu îi dădea onorul cuvenit. Sângera ca un erou ignorat. Degeaba a publicat Noica în ultimul an al vieții, în 1987, un articol în care îl numea pe Creția omul cel mai împlinit cultural al momentului. Nu l-a auzit nimeni. Și astăzi, când întorc o privire recunoscătoare către cel care a fost, mă simt ca un pigmeu.

„Întâlniri care s-au petrecut fără să fi avut loc”

Pe Nicolae Steinhardt l-ați cunoscut personal? Când și în ce împrejurare l-ați întâlnit?

Poate să-l fi întâlnit o dată în prezența lui Noica, dar, de vreme ce nu sunt sigur, chiar dacă a avut loc, întâlnirea n-a lăsat urme. Fiind însă des evocat de Noica și Paleologu, cu care era prieten încă din interbelic, era o prezență continuă pentru noi, tinerii din anii ʼ70. Cronica răutăcioasă pe care a făcut-o Jurnalului de la Păltiniș – avea titlul Catarii de la Păltiniș – a primit o replică dură din partea lui Andrei Pleșu în Epistolar.

L-am recuperat după ce n-a mai fost, prin Jurnalul fericirii. O socotesc una dintre cele mai importante cărți ale culturii românești, iar pe autor, unul dintre cei mai frumoși oameni apăruți între noi. Steinhardt avea măreția eticii autentice. Era moral fără gesticulație, fără spectatori, fără „frumosisme” de operetă. Era așa prin croiala firii, prin bun-gust și prin experiența lui de viață. Lectura Jurnalului său m-a marcat profund, tocmai pentru că e tipul de meditație existențială care-mi e cel mai aproape de suflet. În plus, mi se pare printre puținii gânditori creștini liberi și inteligenți, apt să poarte un dialog cu credincioși și necredincioși deopotrivă, poate singurul care trăiește dogma putând, în mod paradoxal, s-o depășească chiar dacă se află în ea.

Este vreun autor din cei pe care i-ați publicat la Humanitas și pe care v-ați fi dorit să-l fi întâlnit, dar, dintr-un motiv sau altul, întâlnirea nu a avut loc?

Da. Matei Călinescu. Ca și în cazul lui Steinhardt, e vorba de un autor pe care, chiar dacă am apucat să-l întâlnesc, n-am apucat să-l descopăr omenește decât prin cărți, când el nu mai era, ca să-l pot lua în brațe ca om. Acum, nu-l mai pot îmbrățișa decât ca spirit. Și asta am făcut când am citit Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp, apărut postum la Humanitas în 2016, la șapte ani după moartea sa. Lectura acestei formidabile cărți m-a marcat prin cantitatea de omenesc care se revarsă din ea. În afară de englezul Barbellion, cu Jurnalul unui om dezamăgit (1917), nu mai știu un alt reportaj făcut în tête-à-tête cu moartea. Și nici o asemenea punere în scenă a ipostazelor timpului în viața noastră de muritori.

Să înțeleg că totuși l-ați întâlnit.

Ne-am văzut în două rânduri. Odată scurt, la Paris, în fața casei lui Eugène Ionesco, pe bd. Montparnasse, unde am schimbat câteva cuvinte. Apoi într-o emisiune TV la București, în care am apărut împreună. Mi s-a părut, spiritualmente vorbind, uscat-academic, iar ca om, șters. Dacă aș fi putut intui atunci ce minune de om era! Cred că am scris undeva că, după lectura Ieșirii din timp, Matei Călinescu s-a transfigurat în ochii mei, prin neverosimila poveste a propriului sfârşit, în erou. Ultimele pagini ale cărții le dictează, murmurând doar (nu mai putea rosti), soției sale. E un erou cel care, trăindu-și suferința, poate în același timp să iasă din ea pentru a da seama de ea. E, cum spunea Kafka, ca în operă, unde eroul moare pe scenă continuând să cânte. Neverosimilul cărții provine tocmai din faptul că îndeobște, din clipa în care un om e pe punctul să părăsească lumea, intră în dispensă totală, nu-i arde să scrie. Or, Matei scrie o carte care s-ar fi putut la fel de bine numi, cum spuneam, Reportaj în fața morții.

„Colecția «Procesul comunismului» este o exorcizare a răului”

Foto: Matei Buţă / BrandedCont

Cum de colecția „Procesul comunismului” – pe care o descrieți ca fiind „un gest de voință editorială născut dintr-o urgență istorică” – a luat ființă abia în 1998, timp în care Humanitas a publicat o serie de cărți emblematice despre urgia roșie? La începutul anilor 90 pentru unele, cum ar fi Fenomenul Pitești, Unde scurte, Panta rhei ori Întuneric la amiază, lumea a stat la cozi interminabile, așa cum, cu doar un an înainte, stătea la cozi pentru alimente.

Cu titlul acesta, pus pe copertă, colecția apare, așa cum spuneți, începând cu 1998. Dar dacă socotim cărțile care fac „procesul comunismului” începând cu prima lună de existență a editurii – am pomenit Fenomenul Pitești și Gherla –, ajungem la sute și sute de titluri, semnate deopotrivă de autori români și străini: istorici, sovietologi, politologi, memorialiști, romancieri…

Cui aparține ideea acestei colecții care azi are aproape 40 de titluri?

Ea a ținut de politica editorială din prima clipă. Iar aceasta a fost făcută, după cum vă spuneam, la o răscruce a istoriei, fapt care impunea, mai presus de orice, o exorcizare a răului istoric trăit. Când intră într-o țară, întotdeauna în urma unei lovituri de stat, pătrunzând apoi în celulele societății printr-o vastă campanie de manipulare și propagandă mincinoasă, comunismul reprezintă o tragedie. El lasă în urmă nu numai cadavre, ci și oameni dezarticulați sufletește, un popor bolnav și mințit. Vindecarea nu se poate face decât prin exorcizarea răului, iar aceasta presupune o cât mai eficientă administrare a adevărului. Terapie prin cuvânt, ca răspuns la îmbolnăvirea prin mutilarea lui. Asta a fost principala funcție a editurii Humanitas. Recuplarea la sursele culturale ale Occidentului s-a făcut mână în mână cu „dezvrăjirea” utopiei comuniste. M-ați făcut curios să număr cărțile de la Humanitas care s-au îndeletnicit cu asta, dincolo de titlul formal al unei colecții.

„Am uitat înainte de a fi apucat să ne aducem aminte”

„«Procesul comunismului» era un titlu de direcție incisiv, chiar dacă unul de hârtie, în care se auzea un preludiu și se anunța speranța că, mai devreme sau mai târziu, el se va muta de pe piața cărții într-o sală de tribunal”, scrieți în Povestea insulei Humanitas. Iată că la 20 de ani după acel moment și la peste 30 de ani de la căderea comunismului, oficial nu știm nici măcar cine a tras în miile de oameni la Revoluția din Decembrie 1989, dosarul fiind tergiversat în justiție de  30 de ani. La fel, dosarul care vizează o altă barbarie, Mineriada din iunie 1990, se reia de la zero, iar torționarii disidentului Gheorghe Ursu sunt achitați. În schimb, se ridică osanale publice, în presă sau chiar la Academia Română, unor foști capi ai Securității, iar unor barzi ai fostului regim le sunt ridicate statui, în timp ce oamenii care au condamnat moral comunismul au fost huiduiți, înjurați, agresați în Parlamentul României. De ce credeți, domnule Liiceanu, că am uitat „ceea ce nici nu am apucat să ne aducem aminte”, cum spunea Monica Lovinescu?

Pentru că „ei” nu au uitat – „ei” își aduceau foarte bine aminte! –, cei cărora le-a fost din prima clipă teamă că vor trebui să dea seama de tot ce făcuseră pentru instaurarea și menținerea în viață a unui „regim ilegtim și criminal”. Au făcut tot ce au putut ca noi să uităm ceea ce ei își aminteau perfect: propriile lor mârșăvii. Cum punctele-cheie ale instituțiilor statului au fost preluate de foștii activiști de partid și de salariații „Maleficei Instituții” (cum botezase Matei Călinescu fosta Securitate), travestiți acum în campioni ai democrației și liberalismului, s-a făcut tot ce a fost cu putință pentru ca pagina trecutului să fie întoarsă en douceur. Au manipulat cum s-au priceput mai bine memoria colectivă. Securiștii s-au declarat mari patrioți care apăraseră țara de „dușmani”, copiii, la școală, nu au aflat nimic despre esența malefică a comunismului, condamnarea lui în Parlament, în noiembrie 2006, de către președintele României s-a făcut în huiduielile și fluierăturile PSD-ului și ale partidului cu nume aburitor și patriotard „România Mare”, foști securiști îmbogățiți peste noapte au devenit patroni de presă, sucind zi de zi prin televiziuni mințile a milioane de români… Așadar, n-am fost lăsați să ne aducem aminte, iar cei care n-au acceptat să uite au devenit obiect al denigrării sistematice și al celor mai crase calomnii.

Vom ieși din asta? Cum se poate ieși?

Cât timp îți ia să cureți podeaua istoriei murdărită câteva decenii la rând? Nu o poți face decât cu tenacitate și răbdare. Spunând la nesfârșit cuvintele adevărului. Chiar când aceste cuvinte sunt furate de „ceilalți”, chiar când „minciuna este instalată de preferinţă într-un cuvânt al adevărului” (Denis de Rougemont), adevărul are șansa să învingă pentru simplul motiv că e slujit de oameni care nu mint și nu tac. E o chestiune de inteligență să distingi.

https://putereaacincea.ro/gabriel-liiceanu-despre-carti-istorie-destine-si-alte-lucruri-omenesti/

/////////////////////////////////////////////

Suspecți de spionaj în favoarea U.R.S.S. la I.S.E.H. Focșani – Un raport al Securității Vrancea din 13 Octombrie 1982

Bogdan Constantin Dogaru

De combaterea spionajului țărilor socialiste în România se ocupa, în epoca Ceaușescu, celebra U.M. 0110 a Securității (cunoscută și sub denumirea de unitatea de contraspionaj „anti-K.G.B.”). La nivelul Securității Județului Vrancea, sarcini de combatere a spionajului sovietic îl aveau ofițerii din cadrul Biroului III Contraspionaj.

Agenții sovietici de spionaj, folosindu-se de legăturile de rudenie pe care le aveau în județ, căutau să stabilească contacte cu diverși cetățeni pe care îi analizau ulterior în vederea recrutării. Erau preferați cei cu sentimente filosovietice și/sau cei profund nemulțumiți de lipsurile care începuseră să se resimtă deja în România la începutul ultimului deceniu de dictatură ceaușistă.

Un astfel de agent sovietic a fost prezent și în Județul Vrancea fiind pus sub o strictă supraveghere de către ofițerii de contraspionaj ai Securității. Rezultatele supravegherii au fost sintetizate de către șeful Securității Vrancea, colonelul Savin Dănilă, într-o notă-raport din 13 octombrie 1982 care a fost înaintată conducerii P.C.R. Vrancea solicitându-se aprobarea de „a fi lucrate informativ” acele persoane, membre de Partid care stabiliseră contacte cu agentul sovietic. Interesantul document se află în dosarul 38/1982 aflat la Arhivele Naționale Vrancea în fondul Comitetul Județean Vrancea al P.C.R. Rămâne de cercetat prin arhiva deținută de C.N.S.A.S. pentru a descoperi care au fost rezultatele concrete ale acțiunilor lui Sorel. Adică dacă a reușit sau nu să recruteze pe cineva care să fi făcut și spionaj pentru U.R.S.S.

Arhivist Bogdan C. Dogaru

https://www.ziaruldevrancea.ro/proiecte/pe-urmele-istoriei/suspecti-de-spionaj-in-favoarea-u.r.s.s.-la-i.s.e.h.-focsani-un-raport-la-securitatii-vrancea-din-13-octombrie-1982

//////////////////////////////////////////////

 

Vrancea roșie – comunism și postcomunism -Miliția Județului Vrancea ca poliție politică în ultimul deceniu al regimului comunist

 

Bogdan Constantin Dogaru

Alături de Securitate, Miliția Județului Vrancea s-a implicat în mod activ în acțiunile represive ale regimului comunist din România. Ultimul deceniu al regimului comunist este cel mai interesant de studiat din perspectiva cadrelor care au lucrat în Miliția din Vrancea și au fost implicate în activități de poliție politică deoarece acele persoane au ocupat ulterior funcții extrem de importante în Inspectoratul de Poliție al Județului Vrancea dar și în cadrul Serviciului de Informații și Protecție Internă Vrancea (celebrul serviciu secret al M.A.I. „Doi Ș`un Sfert”).

Latura penală represivă a Miliției a constat în întocmirea unor dosare penale pentru: avort și complicitate la avort (femei, moașe, asistente medicale, medici); sacrificarea ilegală a animalelor, speculă, deținere ilegală de valută, aur și pietre prețioase.

Avortul era considerat infracțiune fiind incriminat de art. 185-188 din Codul Penal al R.S.R. (republicat în Buletinul Oficial al R.S.R., partea I, nr. 55-56 din 23 aprilie 1973).

Sugestivă este informarea din 1 iulie 1983 trimisă de comandantul Miliției Județului Vrancea, colonelul Gheorghiță Teodor către Comitetul Județean Vrancea al P.C.R. Documentul începe cu prezentarea pe scurt a acțiunilor de propagandă ale organelor de miliție pe linia combaterii avorturilor care erau considerate ilegale de către legislația comunistă:

„Pentru aplicarea hotărârii Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din aprilie 1983, cu privire la evoluția populației și a principalelor fenomene demografice, conform planului de măsuri aprobat de dumneavoastră împreună cu Direcția Sanitară Vrancea, am executat acțiuni de popularizare și pregătire antiinfracțională a populației pe linia prevenirii și combaterii avorturilor ilegale în următoarele unități: Întreprinderea de Confecții, F.L.P. Focșani, Fabrica de Tricotaje, Fabrica de bumbac cardat, Cooperativa Prestarea, Fabrica de Tricotaje Panciu, C.P.L. Focșani, I.S.H. Focșani, I.C.S.M.A.-A.P. Focșani”.

Șeful Miliției Vrancea a continuat apoi cu expunerea măsurilor concrete luate împotriva personelor implicate în săvârșirea avorturilor:

„De asemeni, pe timp de noapte și de zi, după terminarea programului, am efectuat controale la spitalele orășenești și din municipiu pe linia modului de păstrare a instrumentelor folosite la efectuarea chiuretajului uterin, luând măsuri ca acestea să fie folosite numai în cazurile prevăzute de lege”.

Au fost instruite toate sursele de informare pentru a sesiza aspecte de întreruperi ilegale de sarcină.

Au fost depistate ca autoare ale întreruperilor ilegale de sarcină, în scopul obținerii de foloase materiale, următoarele femei:

1) M. D. din Focșani, fostă dactilografă la Judecătoria Focșani, a provocat ilegal avort la un număr de 4 femei, în schimbul unor sume de bani, cuprinse între 1.000 – 1.500 lei.

2) C. I. din Focșani, soția unui ofițer de aviație, fără ocupație, a provocat avort prin sondaj uterin numitei G. M., în schimbul sumei de 500 lei.

3) B. M. din Focșani, muncitoare la F.L.P. a provocat avort la un număr de 6 femei, în schimbul unor sume de bani cuprinse între 200 – 500 de lei.

4) A. M., muncitoare la Fabrica de tricotaje, a provocat avort la un număr de 9 femei, majoritatea colege de serviciu.

5) T. I., soră medicală la Spitalul Județean Vrancea – maternitate – a provocat surorii sale B. E.

6) M. V., membră CAP în comuna Milcovul, a provocat avort la un număr de 5 femei în schimbul unor sume de bani cuprinse între 200 – 500 de lei.

7) I. T., muncitoare la I.C. Focșani a întrerupt ilegal sarcina numitei O. V. pentru suma de 1.000 lei.

8) C. M. din Focșani, fără ocupație, elevă (în) clasa a XII-a la Liceul Economic – seral – a întrerupt ilegal sarcina la un număr de 3 femei, din care la una în vârstă de 16 ani.

9) G. L. din Focșani, fără ocupație, fostă asistentă medicală, a întrerupt ilegal sarcina la un număr de 5 femei, în schimbul unor sume de bani.

10) I. E. din Focșani, pensionară, fostă soră medicală, a întrerupt ilegal sarcina la un număr de 5 femei.

11) R. E. din Focșani, om al muncii la Întreprinderea de vase emailate Focșani, i-a provocat avort numitei C. C., colegă de serviciu.

12) G. T. din Focșani, casnică, a provocat avort la un număr de 11 femei, în schimbul unor sume de bani, între 500 – 1.000 lei.

Ca urmare a acestor măsuri, natalitatea pe trimestrul II/1983, a crescut de la 12,7% în trimestrul I/1983, la 16%.

De asemeni, au fost depistate un număr de 25 femei gravide care au fost înregistrate la circumscripțiile medicale și sunt urmărite până la naștere.

Acționăm în continuare împreună cu medicii ginecologi, pentru a efectua în unitățile economice pregătirea anti-infracțională și sanitară a populațieI.”

Avorturile erau interzise cu desăvârșire chiar și în cazul minorelor fapt ce provoca traume fizice și psihice inclusiv elevelor însărcinate. Același comandant al Miliției Județului Vrancea trimitea la 22 octombrie 1987 forului conducător al P.C.R. Vrancea informarea cu nr. 571 în care se consemnau următoarele:

„În ziua de 21 octombrie 1987 am fost sesizați despre faptul că eleva G. O. din clasa a X-a la Școala Generală Jariștea nu mai merge la școală de circa 5 zile, deoarece i s-a provocat un avort. Trecând la verificare am constatat că G. O. se află la domiciliu cu starea sănătății alterată. Fiind internată în Spitalul Județean Vrancea, secția ginecologie, s-a constatat că prezintă urme ale unei sarcini oprită din evoluție recent.

Cercetările efectuate au stabilit că eleva G. O. a întreținut relații sexuale cu un tânăr din comuna Jariștea, care-i este și rudă apropiată, rămânând însărcinată. Aflând despre aceasta, mama sa a dus-o în Focșani la o soră a sa pe nume L. A., rugând-o să rezolve problema. L. A. a discutat situația în care se află nepoata sa cu C. T. din Focșani, muncitoare la Școala (de) surdo-muți care i-a spus că îl cunoaște pe numitul Baniță Costică din comuna Țifești, fost cadru medical, actualmente pensionar care provoacă avorturi. După o zi i-a comunicat că a luat legătura cu acesta și a fost de acord, pretinzând suma de 4.500 lei.

Cu ocazia percheziției care s-a făcut la B. C. s-au găsit mai multe pense de col și pense hemostatice pe care le folosea la provocarea de avorturi fără să mai lase urme.

Avortul s-a comis în noaptea de 16/17 octombrie 1987, orele 3,00 la locuința lui Baniță Costică care a primit suma de 3.000 lei, iar diferența de 1.500 lei și-a oprit-o C. T. ca intermediară.

Autorul Baniță Costică a lucrat ca oficiant sanitar în comuna Țifești, iar din anul 1984 este pensionat pe caz de boală. Autorul și complicele sale au fost reținuți pentru definitivarea cercetărilo.”

Implementarea legislației represive comuniste a determinat ca avorturile să aibă loc în secret, în condiții improprii, deseori în lipsa personalului și instrumentarului medical adecvat sau cu instrumentar care nu era sterilizat corespunzător având uneori ca rezultat decesul femeilor sau răspândirea unor boli grave.

Articolele 185-188 din Codul Penal comunist privind întreruperile ilegale de sarcină au fost abrogate prin Decretul-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 (publicat în Monitorul Oficial al României nr. 4/27 decembrie 1989) după ce timp de mai bine de mai bine de două decenii provocaseră drame imense, atât fizice cât și psihice, în special femeilor.

Intens supravegheați și controlați de organele de miliție erau și cei care dețineau, chipurile ilegal, diverse sume în valută și diverse cantități de metale prețioase, în special aur. La 25 iulie 1983 conducerea Miliției Județului Vrancea raporta Comitetului Județean Vrancea al P.C.R. că în urma datelor „primite de la rețeaua informativă” rezulta faptul că numitul Bornaz Nicolae din Focșani, meseriaș particular autorizat să confecționeze și să vândă articole de artizanat pentru litoral, intra deseori în relații cu turiștii străini și vindea acestora diverse articole pe valută. În urma exploatării informațiilor primite de la rețeaua informativă a Miliției Economice s-a stabilit că Bornaz Nicolae convenise cu turiștii străini să depună sume în valută în contul său personal deschis la Banca Română de Comerț Exterior în schimbul unor bunuri și servicii prestate, acesta reușind să acumuleze pe această cale suma de 1.000 de mărci vest-germane. De asemenea, Bornaz Nicolae investise sume importante de bani atât prin cumpărarea de bijuterii din aur cât și prin procurarea de obiecte de proveniență străină, respeciv 6 minicalculatoare, ceasuri electronice, o combină muzicală J.C.V., 100 de perechi de ciorapi de damă, 4 kg de cafea boabe precum și alte bunuri a căror valoare totală depășea suma de 100.000 de lei. La perchezițiile efectuate au fost găsite și 5 haine de damă confecționate din nutrii valorând peste 80.000 de lei. Multe din aceste bunuri (în valoare de peste 50.000 de lei) fuseseră achiziționate chiar în vara anului 1983 fiind găsite într-un imobil din Municipiul Constanța unde soții Bornaz locuiau temporar. De asemenea, a fost ridicată o cantitate de 0,700 kg de bijuterii din aur.

Cercetările efectuate de milițieni au fost extinse și asupra fratelui său, Bornaz Ionel din comuna Urechești, județul Vrancea la care s-au găsit 1.400 de mărci vest-germane care aparțineau lui Bornaz Nicolae și proveneau din operațiuni interzise cu mijloace de plată străine.

Împotriva lui Bornaz Nicolae s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de efectuare de operațiuni interzise cu mijloace de plată străine și deținere ilegală de aur, acuzatul fiind cercetat în stare de arest. Totodată șefii milițienilor au dispus continuarea cercetărilor deoarece existau informații că acesta ar mai dispune de însemnate cantități de aur și valută pe care le-ar fi ascuns. Planșele fotografice cu obiectele din aur și alte bunuri confiscate de la inculpat au fost realizate de maiorul Boțoc Adrian de la Biroul Criminalistic din cadrul Inspectoratului Județean Vrancea al Ministerului de Interne

Astfel, la 3 decembrie 1983, conducerea Miliției Județului Vrancea raporta forului diriguitor județean al P.C.R. că în urma cercetărilor întreprinse asupra unui „grup de infractori” care activa pe linia traficului și deținerii ilegale de aur și valută fusese prinsă numita Hamcho Nadia, fostă Stanciu, căsătorită cu cetățeanul sirian Hamcho Imad care cumpărase de la un cetățean străin suma de 275 dolari pentru psihologul Goglează Iordache. Sus-numita a fost reținută iar Procuratura Locală Focșani a dispus arestarea preventivă. Tot în această cauză a fost depistată și Istan Milica în vârstă de 52 ani, pensionată pe caz de boală, domiciliată în Focșani pe strada Constructorului care primise de la un cetățean străin circa 150 gr bijuterii din aur pe care le-a revândut unor oameni ai muncii din cadrul mai multor unități socialiste, I.F.L.P. Focșani, Întreprinderea de Tricotaje Focșani și Complexul Comercial BIG. La Întreprinderea de Tricoteje le revânduse prin intermediul muncitoarelor Bogdan Maria și Răduță Catrina. Împotriva celor 3 traficante organele de miliție au dispus „începerea urmăririi penale și cercetarea în stare de arest”.

În cadrul aceleiași acțiuni a Miliției Vrancea mai fusese depistat și un electromecanic de la Direcția Județeană de Poștă și Telecomunicații Vrancea, Vlad Constantin, membru PCR domiciliat în Focșani pe strada Lupeni care cumpărase circa 100 gr bijuterii din aur de la un cetățean costarican, student la Institutul Mecanic Naval din Galați. Respectivele bijuterii au fost revândute ulterior unor persoane care lucrau în cadrul I.F.P.L. Focșani. Împotriva lui Vlad Constantin milițienii au dispus reținerea, începerea urmăririi penale și au propus arestarea preventivă, măsură încuviințată de Procuratura Locală Focșani.

O mare cantitate de bijuterii, provenite de la „traficanții” menționați mai sus fusese cumpărată de către directorul Spitalului Orășenesc Panciu, Băleanu Eugen și de soția acestuia Băleanu Angela, medic ginecolog la același spital. Drept urmare, la data de 28 noiembrie 1983 milițienii au efectuat o percheziție domiciliară la locuința celor doi doctori fiind depistată o cantitate de 120 gr de bijuterii: o brățară, verighete, inele, cruciulițe, lănțișoare cu medalioane. Totodată în locuința cadrelor medicale fusese găsită și suma de 43.000 de lei în bancnote de 100 de lei. Aurul descoperit în urma percheziției nu era însă cel cumpărat de la grupul de „traficanți” menționat anterior. Cei doi medici au declarat în primă fază ca mai au o cantitate de bijuterii dată spre păstrare unei rude din București dar ulterior, fiind conduși la sediul Miliției pentru investigații amănunțite, au recunoscut că în toamna anului 1982 cumpăraseră de la un asistent medical de la Secția de Reumatologie a Spitalului Județean Focșani, Popescu Nicolae, două brățări și un lănțișor de aur pentru care plătiseră suma de 110.000 lei iar aceste bijuterii le-au dat spre păstrare profesoarei Gheorghiu Antigona de la Liceul Panciu. În urma percheziției efectuate la domiciliul cadrului didactic din Panciu s-au găsit cele două brățări de aur care cântăreau 78,5 gr și un lănțișor de aur de 45 gr, în total 123,5 gr aur.

Popescu Nicolae a declarat în timpul cercetărilor că lănțișorul îl procurase de la Lepădatu George, lucrător la IPRALCOOP Focșani care la rândul său îl achiziționase de la Blaga Nicolae (aflat deja în stare de arest pentru trafic de metale prețioase) iar cele două brățări le cumpărase de la Peltichi Cornel, șef de depozit la ICSMA-AP Focșani. Bijuteriile, care fusesese cumpărate cu un preț de 800 de lei pe gram și apoi revândute cu 900 de lei, respectiv 1.000 de lei pe gram, au fost ridicate în vederea confiscării iar împotriva „traficanților” s-a dispus începerea urmăririi penale pentru comiterea infracțiunii de operațiuni interzise cu metale prețioase prevăzută de Decretul 244/1978 și art. 37 din Decretul 210/1960.

Deoarece din delarațiile soților Băleanu și din probele administrate rezulta că numai pentru o parte din bijuteriile depistate și confiscate aceștia puteau fi considerați cumpărători de bună credință, Miliția a decis să aprofundeze cercetările urmând a da „soluția legală împreună cu organul de procuratură”. Totodată conducerea Miliției Vrancea solicita Comitetului Județean Vrancea al P.C.R. să ia măsuri statutare împotriva celor doi medici din Panciu care erau membri P.C.R. deoarece activitatea lor de cumpărare și depozitare de bijuterii „depășea cu mult normele de comportare în societate”.

De regulă de problema posesorilor și „traficanților” de valută, metale și pietre prețioase se ocupa Serviciul Miliției Economice din cadrul Miliției Județului Vrancea. Uneori însă aceste activități considerate „infracțiuni” de legislația penală comunistă erau depistate și de alte structuri represive ale Miliției, inclusiv de cele care supravegheau transportul C.F.R.  De exemplu, la 29 octombrie 1983, șeful Miliției Vrancea, colonelul Gheorghiță Teodor informa conducerea județeană de Partid că timp de 4 zile milițienii, împreună cu organele de control din Regionala C.F.R. Galați făcuseră verificări ale pasagerilor de pe trenurile de călători și în stațiile C.F.R. de pe raza județelor Vrancea și Bacău. Între persoanele depistate care comiseseră „diferite fapte infracționale” se număra și Pândar Vasile, subinginer la Secția Drumuri și Poduri din Moinești, domiciliat în Focșani, județul Vrancea asupra căruia s-au găsit 30 lănțișoare din aur iar cu ocazia verificărilor ulterioare s-au mai ridicat de la acesta, în vederea confiscării, alte 14 lănțișoare, 3 verighete, 2 brățări și o pereche de cercei din aur „făcându-se vinovat de deținere ilegală, nedeclarare și efectuare de operații interzise cu metale prețioase conform prevederilor Decretului nr. 244/1978”.

Nu doar cetățenii români, care se ocupau cu comercializarea sau achiziționarea de valută și metale prețioase sau alte bunuri care erau la mare căutare în țară, erau ținuți sub observație de către milițieni, ci și cetățenii străini care se aflau temporar pe raza județului Vrancea, și în special polonezii. La 30 septembrie 1988, comandantul Miliției Vrancea, locotenent-colonelul Nicolae Ciupercă raporta conducerii județene a P.C.R. că în ziua de 29 septembrie 1988 desfășurase o acțiune pe Drumul Național E 85 „pentru prevenirea și combaterea actelor de speculă cu bunuri de proveniență străină, a traficului de metale prețioase și valută de către cetățenii polonezi aflați în diferite locuri de parcare pe teritoriul județului nostru cât și a cetățenilor români cunoscuți ca speculanți și bijnițari”. În urma raziei au fost depistați 16 cetățeni polonezi care oferiseră spre vânzare unui număr de 25 de cetățeni români bunuri de proveniență străină: țigări, cafea, produse cosmetice, băuturi alcoolice (whisky), blugi, valută. De la cei 16 cetățeni polonezi organele de miliție au ridicat în vederea confiscării: 483 de dolari americani, 793 ruble, 600 forinți, suma de 17.460 de lei și diverse produse în valoare de peste 45.000 de lei. Cetățenii români au fost la rândul lor sancționați contravențional conform Legii 3/1972 și avertizați, confiscându-li-se totodată bunuri în valoare de peste 12.000 de lei”

Miliția Județului Vrancea a desfășurat și o importantă activitate informativ-operativă de supraveghere a societății care implica acțiuni vădite de poliție politică. Un prim aspect care ne reține atenția este implicarea în activitatea de eliberare a pașapoartelor pentru cei care doreau să călătorească în străinătate. Serviciul de Pașapoarte al Județului Vrancea era o structură independentă care nu era subordonată conducerii Securității sau Miliției Vrancea ci direct șefului Inspectoratului Județean Vrancea al Ministerului de Interne (o unitate mamut care îngloba sub comandă unică instituțiile represive). Colaborarea dintre Miliție și Serviciul de Pașapoarte avea la baza o serie de reguli stabilite prin Instrucțiunile Ministerului de Interne nr. 001250 din 20.12.1977 pentru aplicarea prevederilor actelor normative care reglementează activitatea în materie de pașapoarte, vize și cetățenie. Secțiunea a III-a a acestor Instrucțiuni (art. 15-17) se referea la sarcinile pe care le aveau milițienii care trebuiau să efectueze o serie de verificări la domiciliu, la cererea formațiunii de pașapoarte, asupra persoanelor care doreau să călătorească în țările nesocialiste, în Jugoslavia sau Cuba. Persoanele care făceau parte din nomenclatura C.C. al P.C.R., sau îndeplineau funcții de conducere în domeniul economic, științific sau al cercetării, cele care lucrau la invenții deosebite precum și  toți cei care aveau acces la documente strict secrete de importanță deosebită erau exceptate de la verificarea Miliției Vrancea, investigarea situației lor căzând în sarcina exclusivă a organelor de Securitate.

Pentru toate celelalte persoane verificările la domiciliu se făceau de către Miliție care trebuia să stabilească: dacă solicitanții de pașapoarte și vize întrețin legături cu cetățenii străini sau elemente suspecte care intenționau să treacă fraudulos frontiera de stat; dacă aveau o comportare necorespunzătoare în familie și societate; dacă duceau o viață parazitară; dacă erau despărțiți în fapt ori mai fuseseră căsătoriți și aveau copii din alte căsătorii sau din afara căsătoriei și erau obligați la plata pensiei de întreținere; dacă aveau preocupări de a rămâne ilegal în străinătate; dacă aveau rude în străinătate care au refuzat să se mai înapoieze în țară ori au plecat fraudulos din R.S. România; dacă se preocupau cu contrabanda sau comercializau obiecte aduse din străinătate și erau cunoscuți că efectuează operațiuni interzise cu valută, dacă au avut o comportare necorespunzătoare cu ocazia altor deplasări în străinătate sau au încălcat regimul vamal-valutar; dacă aveau debite față de o organizație socialistă sau față de o persoană fizică iar prin plecarea în străinătate încearcau să se sustragă de la plata lor; orice alte date care ar fi condus la cunoașterea cât mai completă a persoanelor în cauză.

Ulterior, rezultatele verificărilor erau consemnate într-un formular de la anexa nr. 3 care era restituit formațiunii de pașapoarte de la care se primise inițial. Dacă organul de miliție formula obiecțiuni asupra plecării în străinătate, acestea urmau a fi motivate și semnate de șeful ierarhic”.

Pentru plecările temporare în interes personal în țările nesocialiste, în Jugoslavia și Cuba, formațiunile de pașapoarte aveau obligația de a comunica în scris organelor de securitate și miliție de la care s-au cerut verificări, aprobările date, în termen de 48 de ore de la luarea hotărârii. Toate persoanele care primeau aprobarea de a călători temporar în străinătate rămâneau în continuare în atenția organelor de securitate și miliție până la plecarea din țară

Verificările securiștilor și milițienilor erau valabile timp de 6 luni, cele efectuate pentru aprobarea deplasării într-o țară nesocialistă fiind valabile pentru oricare altă țară nesocialistă sau socialistă iar verificarea pentru o țară socialistă era valabilă și pentru celelalte țări socialiste, cu excepția Jugoslaviei și Cubei. Verificările asupra persoanelor care călătoreau în străinătate de mai multe ori în baza unei vize erau valabile pe întreaga perioadă pentru care fusese acordată viza.

Activitatea de bază a Miliției ca poliție politică era însă axată pe munca de securitate în mediul rural sub controlul și coordonarea Securității Județului Vrancea. Documentul de bază, clasificat strict secret, care reglementa această activitate era Ordinul Ministrului de Interne nr. D/00140 din 1 august 1981 privind organizarea și desfășurarea muncii informativ-operative de securitate în mediul rural. Încă de la art. 1 se preciza că supravegherea informativă a persoanelor, obiectivelor, locurilor și mediilor din localitățile rurale, ce prezintau interes pentru securitatea statului, se realiza de către lucrătorii posturilor de miliție comunale, cu excepția celor date în răspunderea nemijlocită a organelor de securitate și avea drept scop obținerea de informații de primă sesizare cu privire la pregătirea sau comiterea de infracțiuni, fapte ori fenomene de natură să aducă atingere securității statului, precum și cunoașterea temeinică și controlul permanent al situației operative de securitate.

Controlul Securității Vrancea asupra activității posturilor de miliție din județ era total deoarece urmărirea informativă și aplicarea măsurilor de securitate împotriva oricăror persoane din localitățile rurale se realiza doar de către ofițerii de securitate. Totuși, lucrătorii posturilor de miliție, puteau fi, de la caz la caz, angrenați la obținerea și verificarea informațiilor sau la realizarea unor măsuri întreprinse în cadrul urmăririi informative sub îndrumarea și controlul ofițerilor de securitate care lucrau la cazurile respective.

La art. 3 al Ordinului menționat mai sus se specifica că în mediul rural se constituia o rețea informativă specială în problemele de securitate, formată din informatori, colaboratori și rezidenți. Rețeaua informativă era recrutată atât de ofițerii de securitate (în problemele, obiectivele, locurile și mediile în care supravegherea informativă era asigurată nemijlocit de organele de securitate) cât și de lucrătorii posturilor de miliție comunale sub îndrumarea și controlul ofițerilor de Securitate (pentru persoanele obiectivele și locurile a căror supraveghere informativă pe profil de securitate cădea în răspunderea nemijlocită a organelor de miliție). Recrutarea și activitatea cu rețeaua se realiza de către milițieni conform normelor muncii de securitate iar dosarele informatorilor și colaboratorilor respectivi se păstrau de către ofițerii de Securitate care care îndrumau și sprijineau activitatea posturilor de miliție rurale.

În vederea completării și îmbunătățirii calitative a informațiilor pe profil de securitate, lucrătorii posturilor de miliție se puteau folosi și de sursele recrutate pentru nevoile muncii de miliție care urmau să fie instruite special pentru acest scop. Folosirea surselor de miliție în munca de securitate trebuia să se facă doar după o selecție prealabilă și o pregătire adecvată care urma a se realiza cu sprijinul ofițerilor de securitate.

Foarte interesantă era prevederea de la art. 5 în care se sublinia că pentru asigurarea contactării cu operativitate a rețelei informative din mediul rural aflată în legătura nemijlocită a ofițerilor de securitate, precum și pentru transmiterea continuă a informațiilor obținute vor fi recrutați rezidenți și căsuțe poștale din rândul persoanelor care, prin natura preocupărilor (medici, cadre didactice, specialiști, personal silvic și poștal, funcționari ai unor organe județene cu activitate de teren) se deplasau frecvent în centrele de județe, respectiv în comune. Ofițerii Serviciului I Informații Interne din cadrul Securității Vrancea răspundeau de organizarea și desfășurarea muncii de securitate de la posturile de miliție rurală. În arhiva Securității Vrancea predată la C.N.S.A.S. s-au păstrat destule dosare privind munca informativ-operativă a miliției în mediul rural pe linie de securitate. Periodic se desfășurau ședințe comune organizate de ofițerii de securitate la care participau subofițerii de miliție din mediul rural. O astfel de ședință s-a desfășurat la 23 februarie 1984 făcându-se un bilanț al activității desfășurată pe linia muncii de securitate în mediul rural. La ședință au participat șeful Securității Vrancea Savin Dănilă și ofițeri din cadrul Serviciului I Informații Interne, Serviciului II Contrainformații în Sectoare Economice și de la Biroul III Contraspionaj. După analizele și rapoartele ofițerilor de securitate a venit rândul subofițerilor de miliție din comune să își prezinte fiecare rezultatele. Plutonierul Antohi Miluță a arătat că la Postul de Miliție Fitionești, în urma controlului primit de la reprezentanții Securității Statului în 1983, s-a îmbunătățit calitatea și volumul informațiilor, reușindu-se avertizarea unui element și includerea în tabelul „B” și supravegherea informativă a mai multor persoane. Totodată a scos în evidență faptul că au fost recrutați 5 noi informatori în obiective, locuri și medii și că în 1984 vor fi introduse în rețea alte 5 persoane. Subofițerul s-a angajat ca și pe viitor să militeze pentru sporirea calitativă a muncii de securitate în comuna Fitionești.

Plutonierul major Coșereanu a evidențiat rezultatele bune de la Postul de Miliție Vulturu dar a scos în evidență faptul că încă se mai obțineau informații fără valoare operativă de la surse. De asemenea a ținut să sublinieze că „ajutorul șefului de post, încadrat direct în Miliție, nu are cunoștințele necesare muncii de securitate și din acest motiv a avut și unele neajunsuri în muncă”.

Plutonierul Drăgan Vasile a arătat că localul Postului de Miliție Corbița nu este corespunzător apoi a menționat că specificul comunei este că aceasta este compusă din „sate mici și răspândite” ceea ce impune racolarea a noi surse de informare dar aceasta nu s-a putut realiza în anul precedent (1983) când la acel post nu fusese recrutat niciun  informator. Milițianul se recunoștea vinovat de acea stare de lucruri și se angaja ca pe parcursul anului 1984 să recruteze 4 informatori.

La rândul său, plutonierul major Ginghină s-a asociat părerii exprimate de plutonierul major Coșereanu că lucrătorii de miliție nou încadrați sau proaspăt absolvenți ai școlii de subofițeri de miliție nu aveau cunoștințele necesare muncii de securitate. Totodată a raportat despre preocuparea de a efectua întâlniri cu rețeaua în afara postului de miliție și că era pe cale de a obține o cameră în satul Bătinești pe care să o utilizeze pentru activități concrete de miliție și, sub această acoperire, să efectueze acolo întâlniri cu membrii rețelei pe linie de securitate din localitate.

Plutonierul Crăciun Gicu, șeful Postului de Miliție Jariștea a propus ca membrii rețelelor din legătura posturilor comunale, cu rezultate bune, să fie remunerați din fondul CIS, cu sprijinul și în prezența ofițerului de securitate. Mai mult, subofițerul a apreciat că rezultatele bune obținute pe linia muncii de prevenire erau urmarea firească a implicării directe a ofițerului în activitatea de verificare și documentare a informațiilor și a propus ca și pe viitor ofițerul de securitate să stea mai mult timp în comună până la epuizarea tuturor problemelor care trebuiau rezolvate.

Tânărul locotenent de securitate Ardeleanu Simion a criticat aspru pe lucrătorii posturilor de miliție comunale care în loc să informeze organele de securitate despre stările de spirit negative de pe raza localităților rurale  trimiteau respectivele informări la Serviciul de Pază și Ordine din cadrul Miliției Vrancea.

Locotenent-colonelul Ene Aurel de la Securitatea Vrancea a atenționat pe șefii de posturi asupra faptului că toate verificările solicitate de B.I.D. direct posturilor de miliție trebuiau efectuate cu prioritate, formulând critici severe la adresa celor care întârziaseră astfel de lucrări.

Locotenent-colonelul Apostol Dumitru a arătat că activitatea posturilor de miliție s-a axat mai mult pe aspecte care țineau de munca de securitate pe linia Serviciului I dar că milițienii s-ar fi preocupat prea puțin de munca de securitate pe linia Biroului III Contraspionaj. În acest sens ofițerul a subliniat necesitatea îmbunătățirii supravegherii informative a diplomaților și străinilor care se deplasau în comune precum și a rudelor persoanelor care în diferite împrejurări au plecat și s-au stabilit în străinătate. De asemenea, a arătat și necesitatea obținerii de informații despre cei care întrețineau relații cu cetățenii străini și în special legăturile studenților străini pe profil antiterorist și de securitate și gardă.

În perioada 3-9 august 1985, șeful Serviciului I din Securitatea Vrancea, colonelul Vâlcu Nicolae, a efectuat un control pe linia Ordinului 00140/1981 la Posturile de Miliție din comunele Jariștea, Bolotești, Țifești, Vidra, Valea Sării și Tulnici. La Jariștea a constatat că Postul de Miliție era încadrat cu 3 subofițeri: sergentul major Plisc Nica, sergentul major Banu Ion și sergentul major Tîrîlă–ultimii doi ajutori de șef de post. Rețeaua informativă pe linie de securitate era formată din 15 informatori iar rețeaua informativă „cu posibilități” din 8 informatori. În problema legionară erau urmărite 32 de elemente. Ca foști membri PNL erau urmărite 14 persoane, foști membri P.N.Ț.–3 persoane, F.C.–3 precum și 3 sectanți. De asemenea erau supravegheate 16 obiective, locuri și medii. Totodată erau supravegheate 18 elemente fără antecedente politice sau penale.

La Bolotești munca de securitate era făcută tot de 3 milițieni: plutonierul adjunct Păduraru Gheorghe (șef de post) și sergenții majori Răduță Viorel și Macovei Silica. Rețeaua informativă cuprindea în total 16 informatori, 9 informatori „cu posibilități”. Erau urmăriți un număr de 38 legionari și descendenți legionari, 17 foști membri P.N.L., 17 foști membri P.N.Ț., 6 sectanți și 9 persoane fără antecedente politice sau penale. Ofițerul de securitate atrăgea atenția șefului de post ca informatorul „Adam” să fie verificat cu atenție pentru a se stabili dacă a fost atras la secta Martorii lui Iehova.

În comuna Țifești, plutonierul major Ginghină Gheorghe (șeful postului), plutonierul adj. Potîrniche Marin și sergentul major Sava Traian aveau o rețea informativă compusă din 20 de informatori, 14 „cu posibilități”. Erau luate în lucru 63 de persoane în problema legionară, 12 foști membri și simpatizanți P.N.L. și 18 P.N.Ț. Totodată erau 14 elemente supravegheate, consemnate în tabelul „B” și un număr de 15 obiective, locuri și medii.

La Postul de Miliție Vidra cei 3 subofițeri, plutonierul Gaman Gheorghe și sergenții majori Moise I. și Berehoi Emil aveau o rețea alcătuită din 21 de informatori din care 12 informatori „cu posibilități”. Ofițerul de securitate care a efectuat controlul a trasat sarcini milițienilor ca profesoara Lăzărică Violeta, semnalată în relații cu cetățeni străini și care, la acea dată, era plecată în județul Constanța, să fie „identificată și semnalată”.

Doar doi milițieni se ocupau de munca de securitate în mediul rural în comuna Valea Sării, plutonierul Badiu Emil și sergentul major Bâra Ghe. Aceștia dezvoltaseră în localitate o rețea informativă compusă din 8 informatori, 5 informatori „cu posibilități”. La problema legionară erau în supraveghere 20 de persoane, la P.N.L.-16, la P.N.Ț.-5 iar la F.C.-2. În tabelul „B” erau luate în evidență 11 elemente. În urma verificărilor organului de securitate se constataseră unele neajunsuri. Informatorii din legătura lucrătorilor de miliție dădeau doar câte o notă informativă pe lună. Trebuia „să se ia măsuri ca la întâlniri sursele să furnizeze mai multe materiale informative și, în general, să existe continuitate în furnizarea informațiilor”. Totodată s-a dispus ca informatorii „Crișan” și „Dobrescu” pe linie de miliție „să nu mai fie dirijați să furnizeze informații pe linie de securitate. Lucrătorii să se rezume la acoperirea B.L. la informatorii recrutați pe linie de securitate și la cei de la miliție cu posibilități pe linie de securitate dar, în prealabil, aprobați de conducerea organului de securitate”. Rețeaua informativă trebuia completată cu surse din rândul intelectualilor care lucrau în învățământ și sănătate.

La Tulnici cei 3 milițieni, plutonierul major Șerbănoiu Gheorghe, plutonierul adj. Geabana Gh. și sergentul major Chirilă Ion aveau un număr de 15 elemente încadrate în rețeaua informativă din care 9 „cu posibilități”. Erau urmărite 19 persoane în problema legionară, 3 la P.N.L., 8 la P.N.Ț. și 7 la F.C. Alte 18 elemente erau luate în lucru și menționate în tabelul „B”. Un număr total de 37 obiective, locuri și medii se aflau sub atentă supraveghere.

Dramatic era faptul că printre sursele de informare pe linie de securitate se numărau și mulți elevi din mediul rural. Având în vedere că în satele și comunele județului Vrancea nu existau licee, funcționând doar școli cu 10 clase, vâsta minorilor recrutați era cam de 14-16 ani. De exemplu, șeful Securității Vrancea, colonelul Țambrea Aurel, într-un proces-verbal din 20.10.1987, încheiat în urma controlului efectuat la Postul de Miliție din comuna Nănești, consemna că șeful de post, plutonierul major Feraru Petrică recrutase, în cursul anul 1987, 3 elevi, „Daniel”, „Pascu” și „Fănel”, până la acea da. otă doar ultimul dând o notă informativă. Oganizarea arhivei privind munca de securitate era detaliată la art. 9 al Ordinului Ministrului de Interne nr. D/00140 din 1 august 1981 privind organizarea și desfășurarea muncii informativ-operative de securitate în mediul rural., fiecare post de miliție comunal urmând să constituie câte un dosar special care trebuia să cuprindă următoarele documente: un tabel cu persoanele cu antecedente politice sau penale reacționare cuprinse în cartoteca generală de securitate care aveau domiciliul stabil pe raza comunei respective; un tabel cu persoanele necunoscute cu antecedente politice ori penale reacționare dar care, prin poziție, activitate, suspiciunile ce le ridică ori legăturile ce le au, erau pretabile la comiterea de infracțiuni ori a altor fapte împotriva securității statului și necesitau a fi supravegheate informativ; un tabel al obiectivelor, locurilor și mediilor unde se puteau produce fapte și fenomene de natură să aducă atingere securității statului și care trebuiau controlate informativ pentru cunoașterea și prevenirea oricăror acțiuni cu caracter ostil. Informațiile obținute în procesul supravegherii informative a persoanelor, obiectivelor și locurilor din răspunderea nemijlocită a lucrătorilor posturilor de miliție comunale, trebuiau păstrate în original, în mape speciale pentru fiecare persoană, obiectiv și loc.

O altă piesă arhivistică importantă era mapa anexă a fiecărui informator și colaborator de securitate aflat în legătura nemijlocită a lucrătorilor posturilor de miliție, cuprinzând numai numele conspirativ și opisul informațiilor furnizate, cu mențiuni referitoare la modul de exploatare.

Evidența cetățenilor străini care rămâneau mai mult de 24 de ore pe raza comunelor se ținea într-un registru special al cărui conținut era stabilit de către Direcția a III-a Contraspionaj și Direcția pentru pașapoarte, evidența străinilor și controlul trecerii frontierei. Periodic arhiva rezultată din munca informativ-operativă desfășurată în mediul rural era inventariată în comun de către ofițerii de securitate și subofițerii de miliție. Astfel, la 7 mai 1985, căpitanul de securitatea Cîndea Petrică și sergentul major Păvăloiu Tomiță de la Postul de Miliție din comuna Mera au încheiat un proces-verbal în care au consemnat unitățile arhivistice existente în urma inventarieii documentelor:

„INSTRUCȚIUNI: îndrumar pe linia evidenței și controlului străinilor nr. 5839 din 1977; instrucțiuni privind aplicarea Legii 25/1969-privind regimul cetățenilor străini în R.S.R.–nr. 20/15.02.1971, ex. 3848; I.P.M.–155–ex. nr. 789/1981;

REGISTRE: pentru evidența străinilor veniți temporar pe raza comunei–nr. 0283 din 1970; registru intrare-ieșire documente secrete pe linie de securitate din 1981–F.N.;

CAIETE PREGĂTIRE DE SECURITATE: NR. 00188/12.08.1981; 015/08.03.1983 – I.J. Vrancea, al doilea fiind caiet de la reciclare – plt. Popa Nicolae; nr. 00217/25.05.1984 – sg. Maj. Păvăloiu Tomiță; nr. 00223/25.05.1984 – control pe linie de securitate.

Nu s-au găsit alte documente în arhivă. Cei doi care au semnat procesul-verbal de inventariere menționat mai sus aveau să ocupe, după căderea regimului comunist din decembrie 1989, funcții importante în Serviciul Român de Informații și Poliția Română. Căpitanul de securitate Petre Cîndea va ajunge ofițer la Direcția a III-a Contraspionaj în București (1985  – octombrie 1987), Șef de Cabinet al ministrului secretar de stat și șef al D.S.S., generalul Iulian Vlad, șef al Serviciului de Contraspionaj la Securitatea Județului Neamț (ianuarie 1989 – februarie 1990), locțiitor al Șefului Secției Județene Vrancea a S.R.I. (martie 1990 – februarie 1993), Șeful Secției Județene Vrancea a S.R.I. (februarie 1993 – mai 1999), Șef al Direcției Economice a S.R.I. (mai 1999 – 2000) și șef al Corpului de Control al Directorului S.R.I. Radu Timofte (2001 – 2006) trecând în rezervă cu gradul de general de brigadă. Acesta și-a publicat o carte de 120 de pagini cu memoriile sale în anul 2014. Referitor  la tânărul sergent major de miliție Tomiță Păvăloiu (născut la 23 mai 1963 în comuna Vidra, Raionul Focșani) acesta urmase cursurile școlii de subofițeri de miliție în anii 1982-1984 apoi a fost ajutor de șef de post la Posturile de Miliție din Mera și Dumbrăveni (1984-1988), șef de post la Postul de Miliție/Poliție Pufești (1988-1992). După căderea regimului comunist și-a completat studiile  ajungând ofițer de poliție la Odobești (1992-1993), șef al Poliției Orașului Odobești (1993-1997), ofițer în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Vrancea-Cercetări Penale (1997-2009). La scut timp după ce a  obținut gradul de comisar șef în 2008, anul următor, în 2009 a fost promovat Inspector Șef Adjunct al Inspectoratului de Poliție al Județului Vrancea, funcție pe care o va deține în perioada 2009-2016 (cu o scurtă perioadă de suspendare în 2010). Într-un județ precum Vrancea, cu peste 60% din populație trăind în mediul rural, munca de securitate a fost destul de amplă în sate și comune, în ultimul deceniu al regimului comunist și va trebui analizată în detaliu de către istorici pentru a reda adevărata dimensiune represivă a organelor de miliție.

Arhivist Bogdan Constantin Dogaru

https://www.ziaruldevrancea.ro/proiecte/pe-urmele-istoriei/vrancea-rosie—comunism-si-postcomunism-militia-judetului-vrancea-ca-politie-politica-in-ultimul-deceniu-al-regimului-comunist

//////////////////////////////////////////////

Asaltul comunismului internațional asupra capitalismului „putred”: „partidul comunist unitar mondial” din 2 martie 1919

Cătălin Mocanu

„Simbol al proiectului mondial al lui Lenin și al solidarității muncitorești și revoluționare internaționale, Internaționala Comunistă a devenit în decursul anilor un instrument în mâinile conducătorilor sovietici, care le-a permis să intervină în întreaga lume prin intermediul partidelor comuniste, simple secții naționale ale Internaționalei Comuniste, și formării între 1920 și 1939 a unei generații de cadre comuniste staliniste care a asigurat până în anii 1970 stabilitatea mișcării în dimensiunea ei mondială” (STÉPHANE COURTOIS coord., Dicționarul comunismului, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 317).

La 28 septembrie 1864, la Londra, Karl Marx înființează celebra „Asociație Internațională a Muncitorilor” sau Internaționala I. Marx a fost sufletul acestei asociaţii, autorul primei ei „Adrese“ şi al unei serii de rezoluţii, declaraţii şi manifeste. Reunind mişcarea muncitorească din diferite state, pentru a iniția pe făgaşul unei activităţi comune diversele forme ale socialismului neproletar, premarxist (Giuseppe Mazzini, Pierre-Joseph Proudhon, Louis-Auguste Blanqui, Mihail Bakunin, trade-unionismului liberal englez, devierea lui Ferdinand Lassalle spre dreapta în Germania etc.), combătînd teoriile tuturor acestor curente, Marx creează o tactică unitară a luptei proletare a clasei muncitoare din diferitele ţări. După căderea „Comunei din Paris” în 1871 şi după scindarea Internaţionalei de către bakunişti, existenţa acesteia în Europa devenise imposibilă. După Congresul de la Haga din 1872 al Internaţionalei, din care Bakunin a fost exclus, la propunerea lui Friedrich Engels sediul Internaționalei I a fost mutat la New York. Dar slăbită de fracțiunea anarhică, Internaționala I s-a autodizolvat oficial la Congresul de la Philadelphia, din 1876.

ADVERTISING

Internaționala a II-a sau Internaționala Socialistă a fost fondată în 1889 la Bruxelles, fiind o federație de partide socialiste și sindicate muncitorești care a influențat mișcarea muncitorească europeană, susținând democrația parlamentară și opunându-se anarhiei. Sub influența social-democrației germane și austriece și a Partidului Muncitoresc Francez al lui Jules Guesde, Internaționala a II-a afirma oportunitatea înființării de partide socialiste în diverse țări, evitând alianțele cu partidele „burgheze”. În 1900 s-a format la Bruxelles un secretariat permanent, Biroul Socialist Internațional, dar abia în 1905 Internaționala a II-a și-a format o structură centrală. Începând cu 1907, conducerea sa a fost preluată de „revoluționari de profesie”, precum Gustave Hervé, Rosa Luxemburg și Vladimir Ilici Lenin. În 1912, Internaționala a II-a reprezenta deja partidele socialiste din toate statele europene, S.U.A., Canada și Japonia, având aproape 9 milioane de membri. În acea perioadă, principala preocupare a Internaționalei a II-a a devenit prevenirea unui conflict european general, iar când acesta s-a declanșat, în 1914, mișcarea și-a încheiat activitatea. Socialiștii din statele neutre s-a întrunit, totuși, la conferințele de la Zimmerwald (1915) și Kienthal (1916). Socialiștii întruniți la Zimmerwald au adoptat și un manifest prin care era condamnat „războiul imperialist”, colaborarea socialiștilor din unele țări cu burghezia, lipsa de reacție a Biroului Socialist Internațional, susținându-se, totodată, începerea unei mișcări pentru încheierea păcii fără anexiuni și fără contribuții de război.Din partea României, manifestul a fost semnat de Cristian Racovski. Textul avea să fie publicat în limba română, în ziarul „Lupta zilnică” din 25 septembrie 1915. Socialiștii din România nu au fost reprezentați la cea de-a doua „conferință socialistă internațională pentru pace”, desfășurată tot în Elveția, la Kienthal, în zilele de 24-30 aprilie 1916. Aici au lansat un apel, cunoscut sub numele de Manifestul Kienthal, solicitând oamenilor muncii să „folosească toate mijloacele posibile pentru a pune capăt rapid măcelului uman”.

În urma revoluției bolșevice din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Lenin preia puterea în Rusia, considerând că a sosit momentul să extindă la scara întregii lumi procesul început prin „Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”. Între 2-6 martie 1919, la Kremlin are loc congresul de înființare a Internaționalei Comuniste, în prezența a nouă revoluționari veniți din străinătate. Troțki, la momentul respectiv în funcția de președinte al Consiliului Militar Revoluționar al Republicii, îi redactează Manifestul, în care se sublinia relația de filiație cu  Internaționala I a lui Marx, recunoștea Manifestul Partidului Comunist ca platformă-program a mișcării internaționale comuniste și îi stabilea obiectivul: înlocuirea „vechii orânduiri burgheze” cu dictatura proletariatului, formă a „democrației muncitorești”, superioară celei a burgheziei. Primul președinte al Comitetului Executiv al Cominternului a fost Grigori Evseievici Zinoviev, din 1919 până în 1926, când a fost destituit după ce a ieșit din cercul favoriților lui Stalin.

Constituirea efectivă a Internaționalei Comuniste se realizează la al doilea congres al său, desfășurat la Petrograd, apoi la Moscova, între 19 iulie-7 august 1920, chiar în perioada în care trupele Armatei Roșii înaintau spre Varșovia, generând mari speranțe într-o revoluție europeană. La congres au participat peste 200 de delegați, veniți din 37 de țări. În legătură cu acest congres, Stéphane Courtois menționează că „ideea este de a crea un partid revoluționar mondial, al cărui Comitet Executiv (CEIC) ar conduce activitățile fiecărei secții naționale și ar menține coeziunea ansamblului expulzând partidele, grupurile sau indivizii care ar contraveni directivelor sale. Internaționala Comunistă formulează 21 de condiții de admitere, destinate să provoace ruptura ideologică și politică de social-democrație, să provoace sciziuni în interiorul acesteia care să ducă la formarea unor fracțiuni comuniste, embrioni ai viitoarelor partide comuniste care să accepte modelul de organizare bolșevic – disciplină de fier, centralism democratic, structuri clandestine, infiltrare a organizațiilor adverse. Internaționala Comunistă consideră într-adevăr că, în țările Europa și din America, «lupta de clasă intră într-o perioadă de război civil»” (STÉPHANE COURTOIS coord., op. cit., pp. 317-318). Același lucru îl spune și Yvan Vanden Berghe, într-o lucrare dedicată „Războiului Rece”: „Cominternul era un fel de organizație umbrelă care reunea toate partidele comuniste din lume. Obiectivul afirmat al acesteia era de a combate capitalismul și de a organiza revoluția mondială. (…) Congresele Internaționalei, care se țineau la intervale regulate la Moscova, erau culmi ale violenței revoluționare verbale. Sub conducerea sovieticilor, comuniștii trebuiau să combată capitalismul pretutindeni în lume. Această tactică a fost ajustată de mai multe ori. Comuniștii trebuiau să încurajeze conflictele, considerate inevitabile, dintre țările imperialiste; Marea Britanie împotriva Statelor Unite, Statele Unite împotriva Japoniei și Franța împotriva Marii Britanii. Trebuiau să creeze sau să ajute la crearea unor mișcări de autonomie în colonii” (YVAN VANDEN BERGHE, O istorie a Războiului Rece: 1917-1990, București, Editura Orizonturi, 2019, pp. 24-25).

Prezentăm cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev, denumite și cele 21 de puncte ale lui Lenin, din iulie 1920:

„1. Propaganda și agitația sunt comuniste și vizează în același timp burghezia și reformismul.

2. Epurarea posturilor de răspundere în mișcarea muncitorească. A se înlocui reformiștii prin comuniști.

3. Acțiunea legală combinată întotdeauna cu cea ilegală.

4. Propaganda ideilor comuniste în armată.

5. Propagandă și agitație comuniste la țară.

6. Denunțarea patriotismului social și a pacifismului social.

7. Ruptura completă și definitivă cu reformiștii (Turati, Kautski, Hilferding, Hillquit, Longuet, MacDonald, Modigliani și alții).

8. Susținere nu prin vorbe, ci prin fapte, a oricărei mișcări de emancipare colonială.

9. Crearea unor nuclee comuniste în sindicate.

10. Combaterea Internaționalei sindicale de la Amsterdam.

11. Epurarea grupurilor parlamentare.

12. Organizarea partidului comunist trebuie să fie bazată pe o disciplină de fier, de tip militar.

13. Epurarea periodică din partidele comuniste a elementelor mic-burgheze.

14. Ajutor necondiționat republicilor sovietice în lupta lor împotriva contrarevoluției.

15. Fiecare program național-comunist trebuie adaptat la condițiile speciale ale țării.

16. Hotărârile Cominternului, partid mondial unic, au un caracter obligatoriu.

17. Partidele sunt partide comuniste, și nu socialiste.

18. Toate ziarele comuniste trebuie să publice toate documentele importante ale Cominternului.

19. La patru luni după al II-lea congres va fi convocat un congres, pentru a dezbate propunerile.

20. Noul Comitet Central va fi ales cu 2/3 de membrii comuniști.

21. A exclude din partidul comunist pe cei care resping propunerile prezente”.

Thierry Wolton, autorul unei monumentale istorii mondiale a comunismului, tradusă de curând în limba română, atrage atenția că „în mintea conducătorilor bolșevici, partidele comuniste naționale trebuie să fie simple secțiuni locale ale Cominternului, cum stipulează una dintre cele 21 de condiții de aderare. Acest statut face din militanții comuniști de pretutindeni o armată potențială de agenți în slujba U.R.S.S., lucru de care Kremlinul e tot mai interesat în anii 1930, când situația internațională se degradează. Partidele comuniste «frățești» au obligația să asculte ordinele Moscovei, chiar și atunci când ele se dovedesc sinucigașe. (…) Afacerile Cominternului sunt totdeauna tratate direct de Politbiuroul sovietic, cea mai înaltă instanță a partidului-stat, ca o ramură a politicii externe” (THIERRY WOLTON, O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică, vol. I. Cu pumnul de fier. Călăii, București, Editura Humanitas, 2018, p. 214).

Christopher Read, într-un volum consacrat vieții lui Lenin, arată: „concepția lui Lenin cu privire la revoluția internațională a rămas complexă până la sfârșit. El a oscilat între nevoia Rusiei sovietice de a supraviețui și necesitatea ca revoluțiile să aibă loc pretutindeni. În același timp însă, a criticat mereu cu asprime stânga din țară și din străinătate fiindcă punea prea mult accentul pe revoluția internațională. Spre deosebire de aceștia, Lenin nu voia să mobilizeze forțe serioase care să susțină revoluțiile străine. (…) În mintea lui Lenin, revoluția mondială a fost întotdeauna necesară pentru ca victoria «finală», «deplină» sau «totală» a socialismului să fie cu putință. În ce consta însă victoria lui finală? Cât de departe se putea merge între timp? Aceasta este o altă chestiune pe care Lenin n-a rezolvat-o. Nici nu putea. Nu era un clarvăzător. Principiul lui a continuat să fie, așa cum se exprimase în 1917, citându-l pe Napoleon: «On s’engage, et puis, on voit», ceea ce înseamnă, aproximativ, «începe și vezi ce se-ntâmplă». Ceea ce începea să facă Lenin, înainte de toate, era să construiască structurile interne ale socialismului din Rusia” (CHRISTOPHER READ, Lenin. O viață de revoluționar, București, Editura Meteor Publishing, 2015, p. 264). Același lucru îl remarcă și Orlando Fighes, într-o lucrare foarte bine documentată despre revoluția rusă: „Este adevărat, pe parcursul anilor 1919 și 1920 Lenin va cocheta cu ideea de a exporta comunismul prin intermediul Cominternului; dar nu va realiza mare lucru. Din toate punctele de vedere importante, «revoluția permanentă» se încheiase, iar din acel moment scopul regimului avea să se limiteze la consolidarea socialismului într-o singură țară, conform faimoasei expresii a lui Lenin” (ORLANDO FIGHES, Revoluția rusă:1891-1924. Tragedia unui popor, Iași, Editura Polirom, 2016, p. 499).

Al treilea congres al Cominternului a avut loc la Moscova, între 22 iunie-12 iulie 1921, oferind, așa cum scrie Jacques de Launay, în stilul său caracteristic, „o lecție a eșecurilor. La Budapesta și la Berlin, în Franța greva generală a lucrătorilor de la căile ferate nu a izbutit, în mai 1920, în Italia grevele care aveau ca scop ocuparea uzinelor nu au dus la nimic concret, în Cehoslovacia greva generală din decembrie 1920 a eșuat. Reluate în Germania cu ajutorul conducătorilor Cominternului, în martie 1921, grevele au suferit riposta armatei și o înfrângere de mari proporții” (JACQUES DE LAUNAY, Istoria secretă a Cominternului: 1919-1943. Eșecul unei speranțe, București, Editura Venus, 1993, p. 29).

În 1926, președinte al Cominternului devine Nikolai Ivanovici Buharin, despre care Lenin, pe patul de moarte, scria că „nu este doar cel mai valoros și mai remarcabil teoretician al partidului, este considerat, de asemenea, drept favoritul întregului partid, dar opiniile sale teoretice pot fi foarte îndoielnic atribuite complet marxiste, pentru că există ceva scolastic în el, nu a studiat și, cred, niciodată nu a înțeles pe deplin dialectica”.  Buharin s-a opus colectivizării agriculturii, iar Stalin i-a atacat opiniile economice și politice și l-a forțat să renunțe la ele. Ca urmare, Buharin a fost destituit de Stalin în 1928, și-a pierdut poziția în Comintern în aprilie 1929 și a fost exclus din Biroul Politic în noiembrie 1929.

În 1935, la al VII-lea congres al organizației de la Moscova, desfășurat între 25 iulie-21 august, conducerea Cominternului este preluată de liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, un veritabil marxist. Acesta a condus Cominternul până la desființarea lui oficială, din 15 mai 1943.

Diversiunea lui Troțki, care în 3 septembrie 1938, prin congresul constitutiv de la Périgni, în Franța, în casa unui vechi sindicalist revoluționar, Alfred Rosmer, înființează Internaționala a IV-a, demascând genenerările dictatoriale ale stalinismului, nu reușește să afecteze unitatea Cominternului. Internaționala a IV-a relua proiectul lui Troțki, exilat în Mexic, de lansare a principiului „revoluției mondiale permanente” și nu a supraviețuit ca anvergură rostului imaginat de creatorul său, asasinat cu toporișca (piolet) la 20 august 1940, în reședința de la Coyoacán (suburbie a  Mexico City) de către Ramón Mercader, comunist spaniol și agent NKVD deghizat în militant troțkist.

a 22 mai 1943, Agenția TASS difuza o știre cutremurătoare despre dizolvarea Cominternului, decisă la 15 mai:

„Trebuie să se constate că Internaționala Comunistă, așa cum a fost organizată la Congresul din 1919, răspundea foarte bine necesităților epocii, dar acum este depășită de evenimente. Sarcina ce se impune azi mișcării internaționale a muncitorilor nu mai este în concordanță cu posibilitățile de organizare actuale ale Cominternului. Aceasta constituie un obstacol în fața unei serioase consolidări a mișcării muncitorilor. Războiul mondial a accentuat diferențele în ceea ce privește situația partidului comunist în diverse țări. În prezent, sarcina esențială a popoarelor și în special a clasei muncitoare în Germania și în țările Axei este de a lupta pentru a face să dispară regimul actual…

Comuniștii nu au încetat niciodată să păstreze forme de organizare depășite. Karl Marx nu a ezitat să dizolve Internaționala I, când a considerat că era momentul. Tinând seama de aceste fapte, Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste propune: dizolvarea Internaționalei Comuniste ca organ director al mișcării mondiale a muncitorilor; eliberarea partidelor comuniste de obligațiile care le legau ca membre ale Cominternului; cheamă pe toți partizanii Internaționalei de a lua parte la lupta împotriva coaliției lui Hitler și de a acționa pentru căderea dușmanului clasei muncitoare: fascismul german și aliații săi.

Toate secțiile Cominternului au aprobat această dizolvare.

Comentariile asupra acestei hotărâri, făcute de organele clandestine ale partidelor comuniste, ne lasă perplecși. Mulți nu au înțeles sau nu vor să înțeleagă avantajele dizolvării Internaționalei Comuniste. Ei declară, de o manieră cu totul inoportună, că aceasta reprezintă o dovadă de neputință”.

La 28 mai 1943, Stalin însuși a explicat corespondentului la Moscova al Agenției Reuters decizia de desființare a Cominternului:

1. Dizolvarea pune capăt acestei minciuni care susține că Moscova vrea să se amestece în politica internă a altor țări și să le bolșevizeze. Minciuna aceasta a dăinuit.

2. Dizolvarea pune capăt, de asemenea, calomniilor proferate de dușmanii comunismului și ai mișcării muncitorești, care pretind că partidele comuniste din diferite țări nu acționează în interesul propriului lor popor, ci ascultă de ordine străine.

3. Dizolvarea va permite patrioților națiunilor însetate de libertate să unească toate forțele progresiste ale țărilor lor, oricare ar fi opiniile lor politice sau convingerile lor religioase, pentru a făuri frontul comun al libertății naționale, având drept obiect extinderea luptei împotriva fascismului.

4.. Dizolvarea va permite patrioților din toate țările să reunească toate popoarele însetate de libertate într-un front internațional împotriva amenințării hitleriste de hegemonie mondială și să se pună astfel primele jaloane ale cooperării tuturor națiunilor”.

Evident, dizolvarea Cominternului a fost urmată de constituirea altei organizații comuniste mondiale de aceeași factură. La propunerea „tovărășească” a lui Stalin, la 22-27 septembrie 1947, în orașul polonez Szklarska Poręba,  nouă lideri ai partidelor comuniste din U.R.S.S., Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Iugoslavia, Franța și Italia înființează Biroul de Informații al Partidelor Comuniste și Muncitorești (Cominform). Primul sediu al Cominformului, la care mai târziu au aderat și partidele comuniste olandez și albanez, a fost stabilit la Belgrad, dar după ruptura dintre U.R.S.S. și Iugoslavia, sediul a fost stabilit la București. În data de 28 iunie 1948, Partidul Comunist din Iugoslavia este exclus din Cominform.

Scopul constituirii Cominformului a fost acela de a coordona activitatea partidelor comuniste europene după dizolvarea Cominternului. Moartea lui Stalin, în 1953, a generat și pierderea din importanță a Cominformului, mai ales că cele două „blocuri”, comunist și occidental, se îndreptau spre o „coexistență pașnică”, grație inițiativelor „pacifiste” ale lui Nikita Hrușciov. O simplă notă, datată 17 aprilie 1956, anunța dizolvarea Cominformului. Tot atunci sucomba și gazeta oficială a Biroului, Pentru pace durabilă, pentru democrație populară!

Cătălin Mocanu

Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea

Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea

https://www.ziaruldevrancea.ro/proiecte/pe-urmele-istoriei/asaltul-comunismului-international-asupra-capitalismului-putred-partidul-comunist-unitar-mondial-din-2-martie-1919

//////////////////////////////////////////////

 

„Redactor șef al URSS”

 

Doina Jela

-câteva impresii de lectură –

Am fost foarte curioasă să citesc cartea asta. M-am temut, judecând după titlu, și după unele accente din prezentarea ei, că pentru a-și face loc în bibliografia temei, va dori să fie diferită de altele. Și cum poate fi diferită de altele o carte despre una dintre figurile întunecate ale istoriei, decât punând pe ea un pic de lumină? Și ce lumină mai bună poți pune pe un chip, decât chiar lumina cărții? Așadar, Stalin cititor asiduu, Stalin cărturar. Este pe de altă parte frecvent, ca la intervale mari, perspectiva asupra unei teme să se schimbe până la a bascula în contrariul ei. Rusia azi trăiește din plin un asemenea moment. Dar restul lumii cam tremură.

M-am liniștit oarecum. Cartea lui Geoffrey Roberts (n.1952), istoric britanic, specializat în diplomația sovietică și în istoria militară a URSS, este pur și simplu o cercetare a unui aspect al vieții lui Stalin și implicit a istoriei imperiului pe care l-a avut în stăpânire absolută, încă inedit.

Stalin a avut o bibliotecă de câteva zeci de mii de volume, iar din adnotările, însemnările, sublinierile, pe paginile unora dintre ele, ca și din memoriile unora dintre interlocutorii săi, rezultă un adaos la chipul și biografia sa, poate surprinzător, poate nu, acela că era un cititor asiduu. Și cu toate că cele 300 de pagini pe zi de care vorbesc unii memorialiști reprezintă o performanță greu de atins chiar și pentru un om mai puțin ocupat cu alte treburi, surpriza nu ar trebui să fie prea mare. S-a spus: comunismul s-a născut din idei, este o ideocrație, comuniștii au vrut să realizeze pe pământ ceva ce exista doar în mintea unora, mulți, puțini nu contează. Părinții comunismului sunt utopiștii, vechi de două mii de ani. Înfăptuitorii lui sunt cititori asidui. Toți erau, chiar și echipa lui Stalin: Molotov avea și el o mare bibliotecă, la fel Troțki, care avea chiar mai multe idei, nu mai vorbim de Lenin, Engels, Marx etc. Aceia însă nu erau atât de ocupați. Nu aveau de controlat și înfăptuit Marea Teroare, Marele Război pentru Apărarea Patriei, de primit diplomați străini, de urmărit adversari, de prezidat întruniri consacrate tuturor domeniilor vieții sociale și politice, de la lingvistică la pomicultură.

Cărțile lui Stalin, catalogate după reguli de biblioteconomie, de către specialiști ( bibliotecara lui Lenin a devenit bibliotecara lui) cuprindeau în principal lucrările clasicilor marxismului, apoi lucrările lui Kautki, Plehanov, Lenin, propriile sale opere complete, câțiva dintre clasicii ruși și ai literaturii europene, cum ar fi Shakespeare, Balzac, Maupassant, scriitori ruși contemporani, cărți ale foștilor colaboratori și mai apoi adversari ai săi politici, cei mai mulți înlăturați și executați, ca Buharin, Kamenev, Zinoviev și, desigur, Troțki, multe cărți de istorie militară și de istorie a Rusiei, cu personalitățile admirate, Petru cel Mare, Ecaterina și, foarte semnificativ, Ivan cel Groaznic. Ca fost elev la seminar, fie el și cu studiile neîncheiate Stalin intra în viața politică cu un bagaj rezonabil de cultură generală clasică. Nici mai vastă, nici mai restrânsă decât cea normală. Apoi, din frecventarea literaturii contemporane a putut culege indirect idei utile scopurilor sale, despre gândirea și creația unor mari autori, Tolstoi, Dostoievski, în care nu avea încredere, cum n-avea nici în Gogol, preferându-i-l, oarecum surprinzător, pe Cehov. Contextul vieții politice interne și internaționale pe care se desfășoară această activitate intens intelectuală, autorul insistă repetat asupra calității de „intelectual bolșevic” a lui Stalin, este atent reconstituit șila nevoie amendat, din multele biografii studiate. Cu o excepție, notabilă, prima biografie substanțială, cea scrisă în 1935, de Boris Souvarine (1895-1984), evreu ucrainean, devenit francez o dată cu părinții, când avea abia doi ani, socialist, apropiat de Lenin și Troțki, încă dinainte de revoluție. Avem două explicații pentru această absență: 1.foarte solida documentare a activității de terorism revoluționar a lui Stalin și a relațiilor cu colaboratorii și femeile, din prima tinerețe, 2. Omiterea deliberată a biografiilor scrise fără acces la arhive sovietice. Poate, nespecificată, dar ușor de dedus, adversitatea de o viață a lui Souvarine, față de personajul său, ca o consecință a repulsiei sale de o viață față de orice violență.

Mărturisesc că aprehensiunea de a descoperi o tentativă de luminare a întunecimii lui Stalin, pornind de la revelația că „tiranul mustăcios de la Kremlin”, cum spune Mandelstam în poezia care l-a costat viața, citea mult, s-a dovedit nu chiar cu totul nejustificată. În mai multe rânduri, Raportul lui Hrusciov din februarie 1956 care dezvăluie crimele stalinismului este prezentat aici ca o „încercare de defăimare”; întârzierea ripostei la invazia neprevăzută (de el!), a lui Hitler beneficiază de circumstanțe atenuante și de îndoiala autorului că relatările contemporanilor ar fi veridice; votului covârșitor al rușilor care l-au desemnat în 2018, cel mai mare conducător al lor din toate timpurile, nu i se rezervă niciun rând de analiză, ci e adus în discuție doar ca să sprijine schimbarea de opinie pe care un Roy Medvedev a trăit-o, cu anii. Venerația lui Stalin și loialitatea lui pentru Lenin, așa lipsită de reciprocitate cum a fost, apare de asemenea într-o lumină mai degrabă pozitivă. Venerația pentru Ivan cel Groaznic, „creatorul cel mai puternic stat rus”, prin mijloacele terorii și faimoasei cruzimi, sau raptul asupra unor bucăți din teritoriile vecine, sub pretextul protejării granițelor; trecerea în revistă a câtorva opinii foarte favorabile lui Stalin, din partea unor nume cu greutate, din politică și diplomație, chiar îndulcesc imaginea lui Stalin, mai mult decât cititul de cărți.

În special mărturia mai multor diplomați străini, care l-au întâlnit, și au fost impresionați pe termen lung de el. Mi-a fost foarte greu să înțeleg în ce-ar consta „măreția”, „grandoarea” lui Stalin, nu sunt sigură că înțeleg nici după multă reflecție. Mă întreb doar dacă acești termeni nu traduc sentimentul de inavuabilă admirație pentru capacitatea cuiva de a induce frica, teroarea. Care poartă numele de tiranofilie. Numai umorul unor autori ca Mandelstam, sau Bulgakov este de natură să ne lumineze. Leșinul la auzul vocii, ca al lui Moise în fața rugului aprins, ne traduce în termeni umani, acest sentiment de „grandoare”. Cât despre faptul că cruzimea lui n-ar fi fost „patologică, ci politică” ( este reprodusă confesiunea lui Stalin care spune, nici mai mult nici mai puțin că „să ucizi nu e o treabă plăcută”, dar e necesară), ea este contrazisă de dezvăluirile de arhivă despre anchetele adversarilor, mărturiile despre paralizia în care au trăit Bulgakov, Platonov, Șostakovici. Autorul însuși admite la un moment dat, că elogiul public la adresa lui Troțki, la o lună după ce fusese asasinat la comanda sa, „ sună macabru”.

Și totuși, citită cu atenție, investigația lui Geoffrey Roberts nu este o „recuperare” a figurii întunecate a lui Stalin. Capitolul pentru mine definitoriu în acest sens este cel intitulat „Redactor-șef al URSS” .

Extraordinar titlu, demn de toată admirația. În el mi se pare că autorul își trage concluzia așteptată, la o întrebare care ne frământă pe toți: De ce citea Stalin? Fiindcă altceva citea nu citea el, din tot ce se scria în lume, dar în URSS, trebuia, implorat chiar de către autorii îngroziți de consecințele propriilor „greșeli”, să citească tot, să modifice titluri, să scoată paragrafe, să introducă, să certe părintește. Și o făcea cu pasiune și uitare de sine. Cum citim noi, oamenii de rând, romane.

Cititul, corectatul manuscriselor tuturor lucrurilor care se scriau în URSS, platitudinea observațiilor sale, eficiența lor, capacitatea de a simplifica lucrurile făcându-le accesibile, toate astea ne spun că Stalin citea din aceeași nevoie din care rezulta toată activitatea lui politică, diplomatică, represivă, criminală: nevoia de a controla tot ce mișcă. Ceva uman se afla și în spatele măreției Vojdului: teama de a nu pierde acest control….

Și cumva, concluzia pe care autorul însuși simte că trebuie să o pună peste investigația sa: „(…) în primul rând dictatorul era un bolșevic, și în plan secund un intelectul. Dacă ar fi fost mai intelectual și mai putin bolșevic ar fi putut să-și tempereze acțiunile și să obțină mai mult cu costuri mai mici pentru umanitate.”

Dacă….

Doina Jela

este jurnalista, editoare, traducatoare si scriitoare. A coordonat colectiile „Procesul comunismului” de la Editura Humanitas si „Actual” de la Curtea Veche Publishing. A fondat Asociatia Ziaristilor Independenti din Romania, filiala romaneasca a Asociatiei Jurnalistilor Europeni cu sediul la Bruxelles (AEJ) – din care s-a retras în decembrie 2020. A contribuit la numeroase volume colective: Vinzatorul de enigme (1993), Analele Sighet (1997, 1998, 1999, 2001, 2002), Cum era? Cam asa… (2006), Cartea cu bunici (2007), Razboiul de 30 de zile (2007). Dintre volumele publicate mentionam: Cazul Nichita Dumitru. Incercare de reconstituire a unui proces comunist (1995), Aceasta dragoste care ne leaga. Reconstituirea unui asasinat (1998, 2004), Drumul Damascului. Spovedania unui fost tortionar (1999, 2002; carte ecranizata de Lucian Pintilie in Dupa-amiaza unui tortionar, 2001), Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste (2001), Afacerea Meditatia Transcendentala (in colab. cu Catalin Strat si Mihai Albu, 2004), Ungaria 1956: revolta mintilor si sfirsitul mitului comunist (coord. in colab. cu Vladimir Tismaneanu, 2006), O suta de zile cu Monica Lovinescu (2008). La Editura Polirom a publicat Telejurnalul de noapte (1997; ed. a II-a, Vremea, 2005); Vila Margareta (2015) și Efectul fluturelui (2018)”

https://www.lapunkt.ro/2023/08/redactor-sef-al-urss/

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

„Eutanasia” salvează România

Liviu Gaiță

Aici voi împărtăși cum văd eu eventuala eutanasie a câinilor comunitari.

Sunt membru al comunității profesionale care ar fi chemată de societate să execute această operațiune. Sunt medic veterinar. Cu mâinile unora ca mine ar fi omorâți toți acești câini, zeci de mii, dacă asta ar decide concetățenii. Tot așa cum noi, oameni responsabili, am decis, și ne ținem de decizie, să fie omorâte cu mâinile altor oameni – muncă cinstită, pe salariu impozitat – mii, milioane, miliarde de păsări, oi, porci, vaci, cai, pești, iepuri, șoareci, șobolani, balene, foci, broaște, raci, gândaci, viermi de mătase sau omizi, muște sau melci, animale și ele, membre alături de homo sapiens ale regnului animalia.

Animalele sunt mobile (cel puțin într-o etapă a existenței lor) și sunt heterotrofe, adică hrana lor este alcătuită din materie biologică de la alte viețuitoare. Toate animalele (cu excepția spongilor și a Placozoa) au corp și țesuturi diferențiate, între care celule sau țesut nervos. Un vierme intestinal are peste 300 de neuroni și circa 5000 de sinapse, iar o musculiță de vin are 100000 de celule nervoase și circa 107 sinapse.

Într-un grad sau altul, toate animalele sunt „simțitoare”.

Câte, cum, când, ce animale omorâm, direct sau indirect, azi, mâine, zilele următoare – de cele mai multe ori nu este subiect de deliberare. Dar, uneori, este.

Aproape o treime din căutările pe internet care se finalizează cu vizitarea site-ului clinicii ORTOVET, unde lucrez, se referă la eutanasie. O pondere impresionantă o are aceeași temă în apelurile telefonice pe care le primim la clinică. Peste 80% dintre aceste comunicări se blochează prin insistența noastră că, de fapt, cazurile respective necesită evaluare medicală și tratament medical, iar nu eutanasie „la cererea clientului”. Despre eutanasie, așadar, în continuare – din perspectivă veterinară, mai precis din perspectiva strict subiectivă a unui veterinar, a mea, care nu reprezint nici breasla nici pe nimeni altcineva decât pe mine însumi.

Cum se eutanasiază câinii?

Câinii se eutanasiază așa cum hotărăsc oamenii. Oamenii decid care e definiția eutanasiei si când să o aplice. Ca urmare, eutanasia câinilor înseamnă lucruri diferite în fiecare țară și se modifică drept practică în timp. Cum, de obicei, se înțelege prin eutanasie o omorâre fără durere, în cele mai multe locuri eutanasia câinilor este considerată o procedură medicală. Ea reclamă competențe medicale de cunoaștere și control ale mecanismelor generării și percepției durerii în organismul animal. În consecință, eutanasia ajunge să fie definită, ca procedură, de corpul profesional medical veterinar. În România, Colegiul Medicilor Veterinari din România a adoptat, prin Hotărârea 19/01.07.2011, „Ghidul pentru eutanasia animalelor”. Conform Legii nr. 160/30 iulie 1998, CMVR are exclusivitate de reglementare în practica veterinară din România:

„Art 1.1 Profesiunea de medic veterinar este o profesie liberală şi independentă, cu organizare autonomă reglementată. Este organizată şi funcţionează în baza principiului autonomiei, în cadrul forului profesional reprezentat de Colegiul Medicilor Veterinari.”.

Există totuși reglementări suplimentare ale ANSVSA (Agenția Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor) care limitează și ele metodele de eutanasie folosite, dar se referă mai ales la speciile animale la care se practică uciderea în scopul valorificării economice. Ghidul, după o introducere amplă privind fiziologia durerii și a morții și modul de acțiune a agenților de ucidere propuși sau folosiți istoric, precizează pentru eutanasia câinilor:

metode acceptabile: barbiturice, anestezice inhalante, dioxid de carbon, monoxid de carbon, clorura de potasiu în asociere cu anestezia generală

metode conționat acceptabile: azot, argon, bolțul captiv penetrant, electrocutarea, T-61 in asociere cu anestezia obligatorie

metode neacceptabile pentru eutanasie (listă ne-exclusivă): embolia cu aer, lovitura la nivelul capului, arderea, cloralhidratul, cloroformul, cianuri, decompresia, înecul, sângerarea, formalina, produse și solvenți din gospodărie, hipotermia, agenți blocanți neuromusculari (nicotina, sulfatul de magneziu, clorura de potasiu, toți agenții curariformi), înghețarea rapidă, asfixierea, stricnina, asomarea (cu excepția animalelor nou născute).

Reglementările legale privind gestionarea câinilor fără stăpân au inclus în ultimii ani posibilitatea ca dintre câinii capturați și aduși într-un adăpost să fie eutanasiați cei care suferă de boli incurabile. Pentru a limita abuzurile – dar și acuzațiile de abuz, Colegiul Medicilor Veterinari a adoptat, prin Hotărârea 24/03.12.2011 o listă a bolilor incurabile la câine.

Ce se întâmplă cu organismul unui câine când este eutanasiat? Dar cu veterinarul care eutanasiază?

Câinele, când este eutanasiat, moare. Moartea organismului este definită la fel la toate mamiferele – om, câine, șoarece sau delfin – prin încetarea funcțiilor vitale: respirația și contracțiile inimii. Oprirea acestora generează prompt hipoxia, insuficienta oxigenare la nivelul tuturor țesuturilor, aduse în imposibilitatea de a susține energetic procesele biochimice, astfel încât apar stări modificate toxic ale celulelor și, progresiv, în câteva zeci de minute, se instalazează și moartea celulară, la nivelul majorității celor aproximativ 1013 celule care alcătuiesc corpul unui mamifer. Continuă, modificat, viața unora dintre microorganismele saprofite care trăiesc în tubul digestiv și pe piele, care fac parte din corpul mamiferului dar nu provin genetic din aceeași celulă ou originară.

Mamiferele sunt în vârful piramidei din punct de vedere al percepției durerii: dintre toate animalele, mamiferele indică, prin reacții fiziologice diferite de la specie la specie, cel mai amplu răspuns la stimuli dureroși. Perturbarea funcțiilor vitale în condiții de conștiență generează durere acută intensă și induce modificări maxime de comportament integrate în sindromul de panică. Cum se compară percepția și integrarea conștientă a durerii între specii este obiectul unor studii, blocate, în linii mari, în aceeași problemă a subiectivității și necomunicabilității experiențelor psihice, a qualia. Trebuie însă reținut că, pe lângă indicii comportamentale cunoscute, sunt identificați și studiați de ceva timp parametri fiziologici obiectivi (între care care ritmurile cardiac și respirator, nivelurile de glucorticoizi și ale unor neuro-transmițători) care definesc atât starea de percepție a durerii, cât și condiția de bunăstare, de stare de bine. Mai recent a devenit posibilă și evidențierea imagistică, prin rezonanță magnetică nucleară funcțională, a întregii activități neuronale din sistemul nervos central, cu redistribuirea nivelurilor de intensitate în diverse regiuni în funcție și de inconfortul sau durerea percepute. Unii speră să „vadă” astfel ce gândește un om. Poate vom afla ceva și despre ce gândește și simte un câine.

Eutanasia efectuată conform exigențelor medicale induce întâi blocarea capacității organismului de a percepe durerea și apoi oprește funcțiile vitale, sau realizează simultan cele două obiective, într-un timp cât mai scurt. Mijloacele de eutanasie agreate de medicii veterinari variază deoarece țin cont de particularitățile de reacție ale fiecărei specii la diverși factori chimici sau mecanici, dar și de particularitățile legate de posibilitatea practică de administrare a procedurii (contenție, abord anatomic pentru inocularea de substante etc.).

Toate complicațiile etice ies la lumină în eutanasia câinelui considerat membru al familiei (sau a unui animal de companie din orice specie, cu statut similar). El este pacientul medicului veterinar, iar eutanasia este o procedură care este decisă în interesul său, al pacientului. În acest sens este esențială evaluarea prin toate mijloacele posibile nu numai a stării de sănătate și a posibilităților curative sau paleative, dar și a disponibilității și interesului animalului pacient de a continua să trăiască. În opinia unor medici veterinari (printre care mă număr), pentru ca omorârea nedureroasă să se numească eutanasie trebuie să fie îndeplinite minim două condiții, similare cu cele care condiționează eutanasia oamenilor, acolo unde aceasta este legală:

pacientul să dea semne de suferință fizică intensă și

să existe o certitudine medicală rezonabilă că suferă de o afecțiune neremediabilă medical.

Stări post-traumatice, faze terminale ale unor boli degenerative și ale câtorva boli virale, cancerul în faze avansate sunt câteva din situațiile de acest fel întâlnite des în clinica veterinară, dar problematică este verificarea și respectarea riguroasă a celor două condiții. Eu consider că ar trebui găsit un alt termen pentru omorârea nedureroasă a unui animal decisă pentru considerente exterioare intereselor și aspirațiilor sale individuale, specifice, fără îndeplinirea celor două condiții de mai sus. Eventual s-o numim chiar așa: ucidere nedureroasă, pentru a o distinge de eutanasie, care se face în interesul pacientului.

Eutanasia, așa cum am efectuat-o eu la pacienți ai mei, este o administrare de medicament care oprește simultan respirația și bătăile inimii la un animal complet areactiv, dormind foarte profund, aflat în narcoza profundă pe care eu i-o indusesem în prealabil. Însoțitorii care asistă sunt surprinși de calmul situației, de scurtimea procedurii, de lipsa de manifestări ale organismului animalului. Relaxarea sfincterelor și stingerea unor spasme tonice sau clonice pre-existente sugerează, uneori, o ușurare. Pentru medic este un exercițiu epuizant de suspendare a instinctului etic, este o omorâre premeditată, o distrugere pentru care planul rațional se chinuie să construiască un eșafodaj de justificări, o răsturnare amețitoare a atitudinii obișnuite a medicului de încordare în efortul de a salva, de a vindeca, de a prelungi viața. I-am omorât pe unii dintre cei care, săptămâni de zile, s-au uitat în ochii mei cu speranța că de la mine le poate veni vindecarea. În doar câteva minute, prin actul meu, prin voința și gesturile mele, prin două injecții, din ființa care mă privea a rămas un cadavru, cald încă.

Așa să fie la toate eutanasiile sau „eutanasiile” câinilor? Cu siguranță, nu. Toate produc cadavre de câine, dar nu toate produc medici tulburați. Altfel, ar trebui să fim o breaslă de oameni tulburați.

Omorârea câinilor – ca îndeletnicire cotidiană

Dezbaterea publică despre eutanasia câinilor crește în efervescență pe posturile TV, la radio, pe forumuri. Cuvântul salvează conținutul, se poate vorbi despre eutanasie la orice oră și în fața oricărui copil: sună elevat, academic, misterios, aproape esoteric – de fapt, puțini știu exact ce înseamnă. Nu vorbim despre ucidere, omorâre, chinuire, masacrare – acestea știm ce sunt, ci despre … eutanasie. Așa cum putem vorbi la ora de business depre producători și distribuitori onorabili de „filme pentru adulți” – probabil opere cinematografice rezervate intelectului cultivat al unui adult, la fel se pare că avem întreprinzători legitimi și prosperi specializați în eutanasia câinilor. O posibilă meserie pe lista opțiunilor din care copilul alege ce vrea să se facă el când va fi mare. N-ar fi de mirare, urmărind cariera ascendentă a altei sintagme care îmbracă atrocitatea în onorabilitate: „vânătoarea sportivă” – ajunsă marker al succesului în parvenirea pe scara socială, cu reviste și canale TV dedicate. În general, cu vorbe meșteșugite, putem avea bilanțuri de activitate care să nu dea nimănui fiori la lectură, în care să ne referim relaxați la mii de eutanasii, la milioane de sacrificări (de parcă abatoarele ar fi niște gigantice altare păgâne) sau la „reduceri de efective”.

Nu voi zăbovi asupra celor câteva sute de mii de eutanasii de câini raportate în ultimii 12 ani în România, de când Traian Băsescu a re-aprins la București făclia sportului național de prindere și omorâre a câinilor, asezonat cu activități hors-compétition de omorâre fără prindere prealabilă, prin otrăvire sau împușcare (făclie care tocmai se stingea atunci, cu sprijinul doamnei Brigitte Bardot și al Fundației Vier Pfoten). Bilanțul acțiunii este continuu detaliat în presă, iar cât de fără dureri a fost moartea acelor câini, ca s-o pot încadra în vreun fel la eutanasie, nu am bază să mă pronunț; sunt doar foarte sceptic. Nu mă opresc nici la fermele de câini pentru carne din Asia de Sud-Est. Aș vrea să punctez pe scurt situația din câteva țări de la care învățăm în ultimii ani mai totul, inclusiv medicina veterinară modernă.

În SUA, 4 milioane de câni și pisici sunt eutanasiați în fiecare an, aproximativ unul la 8 secunde, în adăposturi. Imensa lor majoritate sunt animale sănătoase iar omorârea se face pentru limitarea suprapopulației; 25% la sută dintre acei câini sunt de rasă pură. La cele 4 milioane de animale se adaugă cele eutanasiate în clinici și cabinete veterinare și la domiciliul celor care îi ocrotesc. În același timp, vânzările de animale de companie în SUA au totalizat 2,3 miliarde $ în anul 2012. În Marea Britanie, numai în adăposturile principalei organizații de protecție a animalelor, RSPCA, au fost eutanasiate în anul 2011 un număr de 53000 de animale, reprezentând 44% din numărul celor care au intrat în adăposturi în acel an.

Acestea sunt doar exemple. În Danemarca situația este de-a dreptul oribilă, din acest an au început să omoare suplimentar sute de câini cu stapân, perfect normali și sănătoși, doar pentru că aparțin anumitor rase; având în vedere ritualul anual de masacrare a balenelor pilot din insulele Faroe (teritoriu danez), cel la care participarea copiilor este cvasiobligatorie, pentru prezervarea tradiției, nimeni nu e mirat, așa că nimeni nu obiectează, măcar la nivelul Uniunii Europene. Am cel puțin 5 cazuri de câini salvați, tratați și stabilizați la ORTOVET în ultimii 4 ani, pentru ca apoi să fie eutanasiați prin Anglia, Franța, Danemarca „pentru a nu se mai chinui” de îndată ce au avut ghinionul să ajungă acolo, adoptați fiind sau pur și simplu în vizită. În Finlanda, o cățelușă metis de pekinez, sănătoasă, adoptată din România unde fusese culeasă de pe străzi, a fost dusă la veterinar să o curețe în urechi și a sfârșit prin a fi eutanasiată pentru că avea două microcipuri de identificare implantate, din greșeală.

Sunt iuți la eutanasie, colegii veterinari din țările cu PIB-ul pe cap de locuitor de 10-20 ori mai mare decât România, cele spre care tindem.

Medic sau călău?

Emil Cioran reține și citează gândul contra-revoluționarului Joseph de Maistre: „Piatra unghiulară a edificiului social este călăul.” Medicii veterinari sunt împinși în postura critică de călăi de două evoluții simultane: creșterea populației de câini și pisici, provocată de iresponsabilitatea cetățenilor și a administrației numite de ei, împreună cu creșterea numărului de cetățeni care privesc câinii și pisicile ca ființe simțitoare, cu drepturi fundamentale, a căror ucidere devine o culpă morală.

În 1997 lucram în cu totul alt domeniu și am fost îndrumat de soție în primii pași de implicare în ajutarea animalelor de pe străzi: hrănire, adăpostire, prezentare la veterinar pentru sterilizare, pentru tratamente. Am acceptat soluția medicului veterinar de eutanasie pentru un pui de câine lovit de mașină, „ca să nu se mai chinuie”. N-o să uit niciodată cum m-am întors cu el mort în cutia de carton acasă. Azi știu că fractura de bazin pe care o avea s-ar fi vindecat chiar și fără vreun tratament și ar fi avut o viață probabil lungă și normală. Pe fratele lui l-am luat în casă iar azi avem în îngrijire mai multe animale salvate de pe stradă.

Prin 1998, aflat cu treburi în Anglia, am vizitat un adăpost RSPCA și am început să fiu serios preocupat de tema drepturilor animalelor. Curând, Peter Singer m-a făcut, prin cărțile lui Animal Liberation, Practical Ethics și Rethinking Life and Death: The Collapse of Our Traditional Ethics să devin vegan, să-mi abandonez ocupația anterioară și să deschid clinica ORTOVET. Singer este implicat major în dezbaterea amplă și chinuitoare privind locul eutanasiei în medicina umană. Dar alăturarea dintre dreptul animalelor la justă considerare a propriilor interese, individuale și problema etică a eutanasiei a fost, pentru mine, naturală și permanentă de când am intrat în profesia de veterinar.

Utilitarianismul promovat de Peter Singer e fondat pe ideea că moral este să acordăm considerație egală tuturor ființelor care sunt capabile de suferință și de bucurie și afirmă activ un proiect individual în exercitarea acestor capacități. Să acordăm, așadar considerație egală – nu drepturi egale, tuturor – noi între ceilalți, fără discriminare de rudenie, rasă, etnie, națiune, apropiere geografică sau, atenție, specie! Consecințele abordării sunt tulburătoare, în particular în domeniul avortului, infanticidului în cazurile de afecțiuni handicapante, eutanasiei și tratamentului rezervat animalelor. Complicațiile nu sunt puține, mai ales din dificultatea de a compara sau a însuma capacitățile a doi indivizi (cu atât mai mult din specii diferite!) de a simți și de a proiecta planuri pentru viitor. Dar parcurgerea argumentelor lui Singer, ilustrate continuu cu exemple de situații practice mi-a modelat ireversibil atitudinea față de pacienții mei, aceste animale ne-umane paciente ale unui medic – în definitiv tot animal, dar din altă specie. În fața deciziilor grele, a opțiunilor terapeutice cu risc letal mare sau a hotărârii de eutanasie, recomandarea mea se află la capătul unei dezbateri a problemei ce e mai bine pentru el, pentru pacient?, dezbatere care include rularea scenariului eu, dacă aș fi în locul lui, ce aș prefera să mi se facă? Bineînțeles că este importantă ponderarea cu ce știu că este specific speciei respective sau chiar individului respectiv, așa cum îl cunosc. Dar corelate cu specia pot fi fiziologia, înclinațiile, preferințele pacientului, nu abuzurile discreționare, speciiste ale celui care se cheamă tot medic, și când are în față un animal uman și când are un animal ne-uman.

Se cuvine clarificat și că, în prezent, majoritatea medicilor veterinari, în România ca și în toate țările lumii, nu sunt formați și nu lucrează pentru interesul pacientului, ci pentru interesul oamenilor care sunt proprietarii pacientului sau pur și simplu pentru oameni: fermele – mici, mari și industriale, industria cărnii, industria laptelui, transportul animalelor, transportul alimentelor, comercializarea alimentelor, laboratoare pentru testări și experiențe pe animale, centre de producție de animale pentru testări și experiențe, abatoare, instituții de reglementare și control – acestea sunt locurile în care societatea îi plasează și îi plătește pe cei mai mulți dintre medicii veterinari.

La problemele presiunii societății de a rezolva relația cu mediul viu înconjurător cu mâna celor pe care îi numește medici, se adaugă așadar presiunea economică. Medicul britanic Michael W. Fox identifică „o viziune ambiguă, o misiune contradictorie” care tarează istoric profesia de veterinar:

„Profesia de veterinar pare sfâșiată între acțiunea în interesului animalelor și, în același timp, satisfacerea intereselor clienților proprietari ai animalelor, ale societății în ansamblu – acestea fiind, posibil, în dezacord cu interesele animalelor. (…) De mult timp văd această profesie în miezul confruntării între două seturi de forțe și valori care sunt în conflict, dar – cred eu – un conflict rezolvabil: 1. preocuparea și responsabilitatea pentru suferința, sănătatea și bunăstarea animalelor (chemarea la care răspund majoritatea celor ce se înscriu la școlile veterinare), pe de o parte și 2. realitățile economice, precum costul serviciilor prestate și valoarea monetară a animalelor, mai curând decât cea emoțională (sau de altă natură).”

Doctorul Fox întrevede soluția în noua mișcare One Health (Sănătate unitară), „în care sănătatea și bunăstarea umane sunt, în sfârșit, corelate cu sănătatea și bunăstarea animalelor, ca și cu sănătatea mediului și ecologică.”

Până la One Health, însă, în majoritatea țărilor avansate economic se eutanasiază foarte multe animale de companie pentru motive fără legătură cu interesul lor individual ca pacienți. Alte multe animale sunt eutanasiate dintr-o frenetică și abuzivă invocare a „evitării suferinței”. Condiții medicale de handicap sau stări tratabile sau stări cu permamentizare a unui inconfort sau chiar dureri moderate (cum au mulți bătrâni, de pildă) sau stari în care suferința e probabil să intervină – dar în viitor, toate sunt rezolvate prompt la câini și pisici cu eutanasie, administrată fără ezitare, uneori cu aroganță. O cățelușă de 14 ani era în tratament la ORTOVET încă de pe la 9 ani pentru afecțiuni cardiace serioase. Ajunsă cu ocrotitoarea sa prin Danemarca, anul trecut, s-a decompensat și a fost dusă la o clinică de acolo. Imediat i-a fost efectiv refuzată evaluarea medicală și ajustarea tratamentului și a fost impus un ordin de eutanasie pentru rele tratamente aplicate animalului, proprietarei comunicându-i-se că „a fost o barbarie ce au făcut veterinarii care au prelungit viața câinelui până la această vârstă”.

Karl Popper, în Societatea deschisă și dușmanii săi, propunea, pornind de la Bentham și Mill, renunțarea la obiectivul utilitarianist al maximizării plăcerii și menținerea doar a celui de minimizare a suferinței. Argumentul: echibrul social s-ar distruge dacă s-ar promova simetria de legitimitate morală între aspirația la mai bine a celui care o duce foarte bine și aspirația la mai puțin rău a celui care o duce foarte rău. Dar încă R.N. Smart a evidențiat monstruozitatea la care poate duce propunerea lui Popper, împinsă la extrem, numind-o utilitarianism negativ: dacă păstrăm doar aspirația la reducerea suferinței ca reper moral, atunci o armă letală totală ar reprezenta binele suprem, deoarece ar anihila complet toată suferința. Într-acolo deraiază mulți veterinari din avangarda civilizației occidentale, care maschează cu o retorică agresivă privind eutanasia din considerente de bunăstare a animalelor faptul că, de fapt, răspund docil comenzii sociale de minimizare a costurilor și a stresului emoțional al oamenilor, pe socoteala interesului specific al pacienților. Protecția animalelor prin eutanasie este o realitate în practica veterinară occidentală și un model de respins.

Câinii comunitari: ce-i de făcut?

Soluția este cunoscută, dar e greu de adoptat. Costă bani – dar e cea mai ieftină. Necesită organizare, responsabilizare și muncă, ceea ce e descurajant. E progresivă, cere timp până demonstrează rezultatele, ceea ce e respingător politic. E lipsită de spectacol și spectaculozitate, ceea ce e greu să mobilizeze și să entuziasmeze. Alternativa e eutanasia, mai bine zis omorârea pe bandă fără sfârșit așa cum am văzut și am plătit ca să vedem.

Pilonii soluției realiste sunt, așadar:

Identificarea tuturor câinilor.

Sterilizarea gratuită (plătită de stat) a tuturor femelelor și licențierea (taxarea) femelelor păstrate intacte, puse sub control veterinar al gestațiilor. Nicio excepție la taxare, poate chiar o majorare pentru reproducția în scopuri economice.

Întoarcerea în teritoriu a câinilor ridicați pentru sterilizare.

Penalizarea abandonului și încurajarea, facilitarea, stimularea adopțiilor.

Taxarea are fundamentul în efectul pe care îl aduce orice gestație nouă împotriva comandamentului public de reducere a populației canine. Adăpostirea este doar o intoxicare, o falsă soluție folosită apoi ca țintă falsă de cei care obiectează la costurile ridicate reclamate de „întreținerea câinilor”. Întoarcerea în teritoriu este singura abordare dovedit eficace de reducere progresivă a populației existente pe străzi. Stabilirea și administrarea excepțiilor de la regulă (spații publice obligatoriu eliberate de îndată de câini, câini bolnavi, câini incurabil agresivi) sunt aspectele în etern litigiu. Identificarea și sterilizarea câinilor închid robinetul iar timpul aduce, treptat rezolvarea stabilă a problemei. Va rămâne fluxul de abandonuri care, fără fătări necontrolate, este redus cu ordine de mărime. Asta în ipoteza că putem implementa, cât de cât riguros, un plan stabilit.

Blocajul prelungit în care ne aflăm cu această chestiune mai are câteva cauze. Organizațiile de protecție a animalelor s-au dezvoltat mult în ultimii zece ani, sunt un segment remarcabil de activ al societății civile, sprijinit de câteva persoane publice cu notorietate. Din păcate au fost nevoite să se afirme ca niște reprezentate ale unei minorități de opinie, în cvasi-permanentă opoziție sau chiar în conflict cu autoritățile: administrație locală, poliție, agenție sanitar-veterinară. Mai mult, suspiciunea, prezumția de vinovăție s-au extins și asupra altor parteneri necesari, a medicilor veterinari, a Colegiului Medicilor Veterinari. Abuzurile, chiar atrocitățile de care sunt acuzați unii veterinari au rămas nesancționate și acum orice plan pleacă de la premisa că asemenea acte se vor repeta și vor fi tolerate, dacă nu chiar încurajate. Sunt convins că respectul față de animale va crește în ritmul în care medicii veterinari vor învăța să respecte ei înșiși animalele, nu să mimeze atitudinea corectă când asta se așteaptă de la ei. Pe de altă parte, niciun astfel de program nu va reuși decât dacă are sprijinul celor care respectă animalele, pentru că, de fapt, ei sunt acea parte a societății interesată în rezolvarea problemei, ceilalți doar vor să nu mai audă de ea.

Colegiul Medicilor Veterinari a făcut pași excepționali pentru a pregăti formal, procedural o soluție care să nu se bazeze pe omorâri masive. A afirmat chiar explicit, prin Președintele său, că se opune folosirii eutanasiei ca mijloc de control al suprapopulației canine. Acesta a fost un act de asumare curajoasă, pentru că un vot național între medicii veterinari nu știu la ce rezultat ar fi condus… Dar rămân unele deficiențe importante. Resursa umană competentă nu cred că ar fi asigurată pentru un program național de sterilizări de amploarea celui necesar. Identificarea tuturor câinilor cu proprietar ar fi fost de mult accesibilă, integrată programului național de combatere a epizootiilor care impune vaccinarea antirabică; dar există o rezistență deja tradițională a românilor la claritate și transparență în privința efectivului de animale, care s-a manifestat și în tentativele de identificare completă a oilor, caprelor, porcilor, vacilor și cailor. În sfîrșit, nu s-a schimbat încă suficient, mai ales în mediul rural (unde sunt 4,5 milioane de câini în gospodării) tradiția abordării animalelor ca unelte, nu ca ființe și, eventual pacienți. Ea are rădăcini zdravene în tradiția autohtonă, de castrare „pe viu” și a vierului și a scroafei, legați pe scară, de omorâre în atmosferă sărbătorească, cu copiii mobilizați la spectacol, a porcului de sărbătoarea nașterii Mântuitorului și a mieilor de sărbătoarea învierii Lui, cu rezolvarea fătărilor la pisică „făcând puii marinari” și așa mai departe. În biserică aflăm de la preot că e o blasfemie să spui că un animal are suflet, căci numai omul are suflet, pentru mântuirea căruia Dumnezeu și-a jertfit unicul Fiu; concluzia promptă e că dreptul omului de a ucide animale oricât și oricum e nu numai natural dar chiar divin. Chinuirea animalului nu e păcat, animalul nu e un „altul” căruia e rău să-i faci ce ție nu-ți place și e bine să-l iubești ca pe tine însuți. Nu știu când vom ajunge să avem, de-a lungul și de-a latul țării noastre cu atât de buni creștini, medicii veterinari recunoscuți drept paveze ale intereselor naturale și individuale ale animalelor de care se ocupă. Cam câtă încredere se poate avea în rigoarea aplicării unor eventuale proceduri de eutanasie de către colegii mei ne poate sugera modul în care s-a reușit aplicarea normelor de asomare impuse de Uniunea Europeană pentru animalele omorâte pentru carne. Noi facem tentative repetate să înregistrăm sângerarea porcului și bătuta cocoșului ca tradiții culturale exceptate de la regulile de asomare și să încercăm valorificarea lor turistică, iar politicieni de prim rang (un fost ministru de interne!) participă la concursuri de tăiat porcul, cu public și televiziuni invitate.

Pe de altă parte, mai durează până când realismul administrativ și abilitățile de interacțiune constructivă cu restul societății se vor maturiza la organizațiile de protecție a animalelor. Deocamdată acestea sunt energizate și focalizate de presiunea cazurilor, enorme ca număr, de câini comunitari care au nevoi presante (hrană, adăpostire, servicii medicale, salvare din acte de abuz) și de lupta pentru evitarea adoptării politice a unei soluții catastrofale, de legalizare și finanțare a unei campanii de ucidere a câinilor. Rezultatele sunt spectaculoase uneori, în unele confruntări cu administrații locale, în demersul reușit la Curtea Constituțională și, mai ales, în salvarea multor câini. Departe de a li se recunoaște utilitatea publică a muncii și sacrificiului în folosul comunității, persoanele implicate în organizațiile de protecție a animalelor sunt deseori ostracizate și ridiculizate ca excentrice, excesive, afectate de devieri de comportament. În plus, din totdeauna au consumat energii impresionante pentru a se decredibiliza reciproc, de obicei prin acuze de fraudă, iar acesta a fost deseori singurul lucru preluat și promovat în presă. Să sperăm că vor reuși să convingă restul societății că omorârea câinilor, pisicilor și a multor altor animale este ceea ce trebuie să reducem cât putem, iar nu să contemplăm drept soluție pentru problema pe care o acceptăm cu toții, a suprapopulației. Apoi va rămâne eterna problemă a resurselor: niciodată nu vor fi bani suficienți pentru a trata toate bolile pisicilor și câinilor comunitari sau abandonați. Iar problema/soluția eutanasiei va rămâne pe masă. Și vom ajunge și la ferme, abatoare și, mai ales, la laboratoarele de cercetare.

„Eutanasia” ca soluție

Apetența primarilor români și, de fapt, a unei bune părți dintre cetățenii obișnuiți, pentru eutanasia câinilor exprimă preferința noastră pentru o soluție expeditivă, pentru o scurtătură sau „cale regală” în rezolvarea oricărei probleme care este presantă, dar complicată. O astfel de problemă ar reclama decizii dificile, efort și disciplină pentru a fi depășită, dar noi asociem acestea cu străinul fraier, ridiculizat în toate bancurile de uz intern de către un român șmecher. „Eutanasia”, respectiv împingerea în neființă – cu o preocupare mimată pentru limitarea durerii asociate – a spitalelor mici, a întreprinderilor de stat, a serviciilor publice, a grupurilor etnice incomode, a clădirilor sau parcurilor care stau în calea proiectelor „de dezvoltare”, și multe altele asemenea, toate sunt non-decizii. Ele relevă falsul curaj și autentica lașitate a celui care încearcă să nimicească problema, în loc să se angajeze la umilitorul efort de a o înțelege și de a face tentative de rezolvare, păstrând și valorizând ce e de păstrat, schimbând ce e de schimbat. Progresul prin eutanasii succesive este doar o trecere prin timp în derivă, avansând cu o continuă întârziere față de apa vieții care ne petrece; asociate vin multă suferință și dezintegrarea acelei persoane colective – comunitatea locală, națiunea – care s-a eschivat de la răspunderea deciziei, a cumpătării și a muncii organizate.

Dezintegrarea este lentă, iar nu rapidă și dramatică. Această „metodă”, ne-asumată dar aplicată, a „eutanasiilor” repetate, anunțate și ratate (uneori numite pompos reforme), este la români o tergiversare, o „cumpărare de timp” cum spun englezii. Și britanicii și americanii „eutanasiază” masiv și variat. Dar pentru alte motive: cei de peste ocean pentru că este good for business, crescând vânzările pentru înlocuirea a ce s-a distrus, iar cei din Europa pentru că decid, uneori cu costuri emoționale, să aloce resursele identificate în altă direcție. Noi doar încercăm să omorâm problemele, nu să le rezolvăm. Când torentul civilizator mobilizat de alții ne împinge și pe noi la soluție, abia atunci o aplicăm. Pentru România, pentru români, acesta este modul găsit spontan de a amâna momentul disoluției complete a ambalajului statal și de autodeterminare, al eșuării precipitate într-o identitate strict culturală și lingvistică; precum cea a rromilor, de pildă, care „orice s-ar zice, cântă frumos”. Vom vedea dacă noi avem vreun colac de salvare, măcar cultural, precum ei. S-ar putea ca „eutanasia” – generic, la nivelul fiecărei probleme cu care ne confruntăm – să salveze România. Temporar. Pentru că ne maschează lenea morală și rațională. Și așa, cu ne-ființa mascată, mai trec 10 ani și suntem încă pe lume ca un fel de țară. Poate dacă, în loc să ne eschivăm, chiar am hotărî ceva și am face ceva, lucrurile s-ar precipita – nefast sau salutar.

Eutanasia câinilor de pe stradă este, insa, prea mult pentru prea puțin. E crimă pentru nimic. Dacă mi se va cere, ca medic veterinar, să fiu arma crimei, voi refuza.

Mai puteţi citi:

„Animal Liberation”, sau de ce am devenit vegetarian

Inteligența asimetrică (II): Swarm intelligence, inteligența de roi

Inteligența asimetrică (III): Post-adevărul – adevărul roiului

Inteligența asimetrică (I): Chomski vs. Google

Liviu Gaiță

Medic veterinar (ORTOVET). Inginer de aeronave (ICA-Ghimbav Brașov). Cercetător în dinamica structurilor aeronautice (INCREST-STRAERO). Consultant în managementul proiectelor (FIMAN – Fundația Internațională de Management). Corespondent în România al Central European University Privatization Project (1994-1998); rapoarte sintetice publicate în România de Revista „22”. Doctor în medicină veterinară, studii privind aplicații oncologice ale analizei fractale și ale rețelelor neuronale artificiale. Membru AMVAC, HSVMA.

https://www.lapunkt.ro/2013/04/eutanasia-salveaza-romania/

//////////////////////////////////////////////

O capodoperă: ”Călăii. O istorie mondială a comunismului”

 

Cristian Pătrăşconiu

Mărturisesc cu încîntare privilegiul de a fi legat de Thierry Wolton de o deja verificată afecțiune (inclusiv în sens fotbalistic, pentru că în vara acestui an, la Sighet, am văzut împreună finala Cupei Mondiale de Fotbal – și, de asemenea, împreună cu Ana Blandiana, Stephane Courtois și cu Denie Delletant; mai mult chiar, am fost, în minoritate în clubul în care am văzut meciul Franța-Croația, suporterii echipei care avea să devină campioană mondială). Știam de cartea sa, de marea sa ”Istorie mondială a comunismului”, știam mai multe povești despre ea, știam detalii despre ”laboratorul” în care a fost creată și abia așteptam să apară în românește. Știam, desigur, așa cum de altfel știa cam tot mediul editorial românesc, că la tîrgul de carte de toamnă în 2018, vom avea primul volum al acestei istorii.

A lucrat la această carte mai bine de 10 ani. În 2017 a fost gata ultimul volum; precedentele două (căci avem de-a face cu o trilogie, una realmente fabuloasă!) îi apăruseră, ambele, în 2015. Toate trei, în ediția primă, la prestigioasa editură franceză Grasset. ”O istorie mondială a comunismului” – este titlul cărții acestuia, o trilogie cum spuneam. În noiembrie 2017, de altfel,  Wolton a primit Premiul „Jan Michalski“ pentru O istorie mondială a comunismului.

A fost jurnalist la Libération (1975-1979) şi Le Point (1982-1987) și, în timp, a devenit unul dintre acei ziarişti care s-au adăugat istoricilor şi eseiştilor francezi preocupaţi de problema comunismului şi a metodelor sale de subversiune. Astăzi este, în Occident, unul dintre numele cele mai respectate în acest domeniu (istoria comunismului) – unul care este, vai, puternic contestant, și de cohorte de ”idioți utili”. Thierry Wolton a publicat lucrări de referinţă privind influenţa sovietică în Occident, el fiind autorul a peste 20 de lucrări consacrate relaţiilor internaţionale, istoriei ţărilor comuniste şi politicii franceze. În prezentarea pe care i-o face Fundația Academia Civică – o instituție din România de care Thierry Wolton este foarte apropiat și cu care a colaborat în repetate rînduri -, se menționează despre acest foarte spectaculos istoric, publicist și eseist francez că ”la începutul anilor ’90 a avut acces la documente din arhivele PCUS de la Moscova. Pe baza acestei documentări a publicat în 1993 cartea Le Grand Recrutement (Marea recrutare). În 1999 îi apare volumul Rouge-brun. Le mal du siècle (Roşu-brun, răul secolului), o analiză comparată a celor două totalitarisme ale secolului XX, volum publicat în 2001 în limba română de Fundaţia Academia Civică, în versiunea Micaelei Slăvescu, editor Romulus Rusan, cu o prefaţă de Stéphane Courtois. În 2005 a publicat cartea Quatrième guerre mondiale, iar trei ani mai târziu Le KGB au pouvoir, le système Poutine (versiunea română KGB-ul la putere, sistemul Putin, Humanitas, 2008). În 2010 a încredinţat spre publicare Fundaţiei Academia Civică – editor Romulus Rusan – volumul De Gaulle şi Moscova (traducere: Denisa Oprea), un studiu despre încercările preşedintelui istoric al Franţei de a realiza o lume fără hegemonii. Alte lucrări : Le KGB en France, 1986 (versiunea română KGB-ul în Franţa, Humanitas, 1992), Les Visiteures de l’ombre, 1990, La France sous influence, 1997, L’Histoire interdite, 1990.”

Așadar, la mijloc de noiembrie 2018, Wolton a venit încă o dată în România. Domnia sa a fost, cum spuneam, vedeta internațională a celei de-a 25 ediții a Tîrgului de carte Gaudeamus. A venit în țara noastră la invitația editurii Humanitas – aici unde a început laborioasa muncă de traducere și de publicare a monumentalei sale opere dedicate ”Istoriei mondiale a comunismului”. Spun bine ”a început” fiindcă proiectul de traducere vizează, desigur, aducerea în limba română a tuturor celor trei volume. Deocamdată, așadar, avem volumul ”Călăii”. Ediția în limba română a acestui prim volum merge spre 900 de pagini – și, în mod cert, și celelalte două volume vor fi de dimensiuni comparabile, ala încît la finele acestui demers și ediția românească se va rotunji la un triptic de peste 3.000 de pagini, așa cum e și ediția primă, cea franceză.. Dacă lucrurile vor sta în interiorul calendarului actual cu privire la traducerea integrală a acestei colosale opere, atunci, și în toamna lui 2019, și în toamna lui 2020 – cînd sunt programate lansările publice ale celorlalte două volume – îl vom avea alături de noi pe Thierry Wolton, direct în raport cu trilogia sa. De venit, va veni sigur mai devreme în România, în primele săptămâni ale lui 2019, cel puțin la Timișoara, pentru o conferință, și foarte probabil la Iași și la Cluj-Napoca.

”Comunismul este conștiința vinovată mondială. Nici o altă ideologie, într-un interval de timp comparabil, nu a cucerit atât de multe țări, atât de multe minți și nu a distrus atâtea vieți omenești. Și tocmai omul se află în inima cărții mele. Nu inventez nimic în această istorie a comunismului, nu există dialoguri fabricate, toate situațiile despre care vorbesc sunt atestate, în general sunt cunoscute, nu sunt eu cel dintâi care le descoperă. Meritul meu, singurul pe care îl am în raport cu această narațiune, este acela de a fi adus laolaltă sute de elemente disparate, pentru a vedea lucrurile în ansamblu. Am vrut să-l iau pe cititor de mână și să-l însoțesc de-a lungul istoriei dramatice a comunismului. Sper că am reușit; în această carte există carne și viață.”, spune autorul acestei cărți, într-unu dintre argumentele sale de pornire cu privire la specificul cercetării sale în privința ”Istoriei mondiale a comunismului.

Primul volum (care, a propos, beneficiază și de o prefață punctuală a autorului la ediția în limba română) este, și tot așa sunt și celelalte două, dedicate ”victimelor”. Este o dedicație cu tîlc; în noiembrie 2018, cînd a fost în București, am înregistrat cîteva ore cu Thierry Wolton și despre această dedicație mi-a spus următoarele: ” este esențial să fie așa. Victimele sunt, uman vorbind, cele mai importante. În timpul comunismului, nu există, de fapt, cîștigători; sigur, există Stalin, Lenin, Mao care pot fi considerați ”cîștigători”, dar ei nu sunt așa, sunt niște criminali. Pentru mine, a fost mereu o evidență că victimele au fost cele mai importante și că lor trebuie să le fie dedicate aceste cărți. Dedicația aceasta, care e, într-adevăr, pe fiecare dintre cele trei volume, e făcută tocmai pentru a întări această idee: că victimele sunt cele mai importante”.

”Călăii. Încercare de investigație istorică” privilegiază, în raport cu celelalte două volume ale acestei monumentale trilogii, metoda istoric-cronologică. Așa încât, după ce bifează acest obligatoriu parcurs ”pe săgeata timpului”(de la Revoluția din octombrie 1917 pînă la decembrie 1979, Afganistan!) pe care alege să îl parcurgă mai ales din perspectiva marilor călăi ai comunismului, realizează, în volumul 2 și în volumul al treilea, o abordare de tip tematic/comparativist. În același dialog privilegiat din noiembrie invocat mai sus, dl Wolton punctează unghiul specific al celor trei volume: ”pentru a rezuma, e vorba de trei volume în care vorbesc din următoarele perspective: primul volum e despre istoria văzută de sus în jos, despre putere și despre istoria conducărilor; al doilea volum e despre istoria văzută de jos în sus, din unghiul de vedere al celor care au fost striviți de istoria conducătorilor comuniști; al treilea volum este istoria văzută din lateral, din punctul de vedere al țărilor care nu au cunoscut comunismul ca regim politic, dar care au avut tangență cu el, într-un fel sau altul, spre exemplu, prin partide comuniste sau prin intelectuali de stînga care au fost complici.”.

E firească, desigur, întrebarea – cine au fost călăii comunismului? Iată, sintetic, în cuvintele lui Thierry Wolton: ” Sunt toți cei care făceau parte din nomenclatura comunistă. Fie conducătorii, fie membri de partid, fie poliția politică. Cum i-am ordonat? Dacă ar fi să fac un fel de top, un fel de ”hit parade” al călăilor din istorie, aș începe cu Lenin – pentru mine, el ocupă poziția numărul unu și mi se pare că este cel mai rău dintre toți. Spun aceasta mai ales pentru că restul călăilor comuniști nu au făcut altceva decît să cînte pe muzica pe care a compus-o Lenin. Pentru mine, așadar, Lenin e călăul cel mai crunt din comunism și după el nu vine Stalin, așa cum s-ar putea crede, ci Mao. Și după Mao Tze Dung, Stalin și kmerii roșii.”. Cu toții, a propos, ”călăi ai comunismului” care au avut parte, fără excepție, de o posteritatea mai bună, iar în cazul multor, cu mult mai bună decît cea pe care o meritau. De ce? Din acest motiv: ”cred că după căderea comunismului, voința generală a fost aceea de a se uita și de a se trece peste ceea ce a fost cu adevărat comunismul și, totodată, și peste epurări, lustrații și toate acestea care ar fi putut scoate la iveală numele acestor călăi”.

Rapid (și împreună cu invitația de a privi cu mare mare atenție această carte!): suntem martorii privilegiați și, sper, suntem și vom fi cît mai mulți citititori ai uneia dintre cele mai vaste, mai valoroase, mai profunde, mai clare (dpdv moral) cărți care a fost vreodată scrise despre comunism. Aș avansa, fără să gîndesc că risc cine știe ce, o formulă cu privire la volumul lui Thierry Wolton: aceasta nu este o carte despre comunism, este Cartea despre comunism. O uluitoare și de neocolit operă de istorie și  despre (in)umanitate!

notă: acest text a fost publicat în premieră în revista RAMURI

Mai puteţi citi:

Interviu Isabel Allende: Îmi este mult mai ușor să scriu…

Interviu Sorin LAVRIC: Drojdia fantastă a vieții

Interviu Martin S. Martin: Suflet, medicină și cultură – partea…

https://www.lapunkt.ro/2019/03/o-capodopera-calaii-o-istorie-mondiala-a-comunismului/

/////////////////////////////////////////////

REZUMAT KGB-UL LA PUTERE. SISTEMUL PUTIN – THIERRY WOLTON

In anii tulburi care au urmat destramarii imperiului sovietic, Rusia s-a trezit napadita de o specie noua de pradatori, oligarhii, care si-au insusit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele si diamantele.

Dar lantul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au cazut prada adevaratilor stapani ai societatii sovietice si postsovietice: membrii fostei politii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informatie si expertiza. Stiind ca, in Rusia, este mai profitabil sa administrezi decat sa ai in posesie, Putin si oamenii sai ii forteaza pe oligarhi sa restituie statului, dar nu in folosul acestuia si nici al cetatenilor, ceea ce isi insusisera in anii ’90. Ultimele evenimente arata care este ratiunea de a fi a „sistemului Putin”. Sub ceea ce credeam a fi un giulgiu zace un colos militar si ideologic care viseaza la „splendoarea” pierduta a Uniunii Sovietice si chiar a Rusiei tariste. Nu ne ramane decat sa ne intrebam, ingrijorati, daca acest muribund, cand se va ridica, nu va restaura si „splendoarea” politiei sale politice.   Thierry Wolton, renumit specialist in relatii internationale, a investigat cu talent spatiul comunist si mai ales pe cel postsovietic. A facut senzatie cu volumul KGB-ul in Franta – care dezvaluia metodele subversive ale detestabilului serviciu de informatii – si a starnit o aprinsa dezbatere cu volumul care, prin titlul sau, spune totul: Marea recrutare. Traducere din limba franceza de Gabriela Ciubuc.

https://booknation.ro/carti/carte.php?product_id=27983375

//////////////////////////////////////////

 

 

Ghimpele sorosist în coasta putinistă

Scris de Melania Cincea

Valorile democratice promovate de fundațiile și universitățile finanțate de George Soros sunt un ghimpe în coasta regimului de la Kremlin, a susținătorilor săi declarați, dar și a admiratorilor săi mai timizi care, dependenți de banii europeni, nu au curajul încă să-și asume public admirația

Decizia regimului Orban de a închide Universitatea Central Europeană, de la Budapesta, înființată și finanțată de George Soros, devine și mai gravă, pusă în context. Pentru că ceea ce se petrece la Budapesta are ca fals argument pericole la adresa securității naționale. Şi pare parte a unei conjurații anti-Soros. De fapt, împotriva valorilor democratice promovate de fundațiile și universitățile finanțate de către acesta.

Înăsprirea legislației învăţământului superior, care va atrage după sine închiderea Universității Central Europene, vine după ce Viktor Orban a criticat dur, nu o dată în ultimii, ONG-urile societății civile finanțate de Soros, pe motiv că reprezintă interese străine și se amestecă în treburile interne ale Ungariei. Spre sfârșitul anului trecut, premierul ungar declara chiar că orice organizație a societății civile care primește finanțare de le George Soros trebui „alungată” de pe teritoriul ungar.

Ofensiva împotriva ONG-urilor finanțate de George Soros, de fapt a valorilor promovate prin intermediul lor, nu se duce doar în Ungaria. Și s-a ascuțit după decembrie 2015, când regimul de la Kremlin a dat un semnal beligerant clar, interzicând ONG-urile Fundaţiei Soros, invocând ca fals argument, așa cum face, acum, Viktor Orban, securitatea națională. Potrivit unei analize recente a NY Times, aceste ONG-uri au ajuns nu doar ținte ale discursului populist al politicienilor în mai multe țări ale fostului bloc sovietic (adică, exact acele state care, după căderea comunismului, au beneficiat de serviciile acestora, de expertiza oamenilor pregătiți pe banii lor, și pe care Rusia și le-ar dori, din nou, în sfera sa de influență) – Macedonia, Polonia, Serbia, Bulgaria, Slovacia, Ungaria și România –, dar, în unele țări, fac și obiectul unor inițiative legislative ce le vor scoase în afara legii.

România a intrat și ea în acest „select” club anti-sorosist, prin retorica unor politicieni ai Puterii. Și, după ultimele indicii, se încearcă și la noi trecerea de la discurs la fapte. Zilele acestea, Guvernul Grindeanu, prin Ministerul Consultării Publice, anunță „preconsultări” cu organizațiile guvernamentale pentru a analiza cadrul legislativ al asociațiilor și fundațiilor și de a identifica eventuale disfuncționalități. Consultări în orb, pentru că nu se precizează temele de discuție, propunerile de modificare a legii, nici argumentele.

Inițiativa aceasta vine la câteva zile după ce deputatul PSD Liviu Pleșoianu a depus la Senat un proiect de lege pentru modificarea OG 26/2000, cu scopul declarat de transparentizare a finanțărilor obținute de ONG-uri și de clarificare a recunoașterii utilității lor publice. Neoficial, legea vizează ONG-uri ce au criticat Puterea. Pe cele care fac şi au făcut, în ultimii doi ani, opoziție unui partid politic sau unui candidat pentru o funcție publică. Adică acele ONG-uri care au criticat derapajele Puterii şi au atras atenția asupra legilor cu dedicație, menite a proteja averi ilegale, asupra călcării în picioare a justiției și statului de drept, sau care au apărat aceste valori, inclusiv participând la protestele împotriva celebrei deja OUG 13.

Pe aceeași linie s-a situat și președintele PSD, Liviu Dragnea care, în ianuarie, cu puțin timp înainte ca Guvernul să acționeze „noaptea, ca hoții”, afirma că trebuie făcute verificări financiare ale ONG-urilor. Ținta, însă, tot structurile „sorosiste”: „Această persoană (George Soros – n.r.), bazele și structurile pe care le-a înființat (…) au finanțat răul în România.” Și tot Soros e bănuit că stă în spatele atacurilor care l-au vizat, fapt pentru care dl Dragnea ameninţă: „l-am tot atacat și o să-l atac până când țara asta va reuși să scape de toată influența acestui om nefast.”

În context, ar trebui amintită și o declarație recentă a lui Bogdan Diaconu, fondatorul și liderul ultranaționalistului PRU: „La vârful statului sunt oameni finanțați de Soros, care «infestează» instituțiile statului”. De ce trebuie amintită? Pentru că dl Diaconu a fost parlamentar PSD, în legislatura trecută. Postură din care, până în decembrie 2014, adică, perioada în care Puterea de la București dăduse semne că cochetează cu ideea schimbării liniei strategice pe care era poziționată România, a fost un fervent colaborator al Vocii Rusiei, postul guvernamental rus. Și pentru că PRU, potrivit afirmațiilor lui Victor Ponta (care, ca o paranteză, aplaudă și el inițiativa lui Viktor Orban, anunțând că va depune un proiect similar în Parlament), „a început să spună tot ce gândim noi (PSD – n.r.), dar nu avem curaj să spunem.”

De ce aceste structuri înfiinţate după 1989 şi finanțate de George Soros sunt ca un ghimpe în coastele regimului de la Kremlin, ale susținătorilor săi declarați, dar și ale admiratorilor săi mai timizi care, dependenți de banii europeni, nu au curajul încă să-și asume public admirația? Pentru că, în spațiul fostului bloc comunist, au fost un reper pentru promovarea valorilor democratice, pentru guvernare transparentă, pentru libertate de exprimare. Valori care nu sunt pe placul unui regim ce și-ar dori popoare controlabile şi, din nou, hegemonia în zonă. Nici al partidelor mult prea legate, prin oameni și interese, de vremuri în care democrația era doar cuvânt în dicționar.

Articol publicat şi în Revista 22.

https://putereaacincea.ro/ghimpele-sorosist-coasta-putinista/

////////////////////////////////////////////

 

Jurnalistul şi istoricul Thierry Wolton: „Comunismul este ca un cancer”

Scris de Melania Cincea

Thierry Wolton, jurnalist, scriitor și istoric, se va afla, în zilele următoare, în România, pentru a-şi lansa, în câteva oraşe, primul volum al trilogiei „O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică”, publicată de Humanitas, volum dedicat călăilor comunismului. Regim pe care îl defineşte ca fiind „un cancer ce se dezvoltă pe baza slăbiciunii societăţilor, aşa cum o face boala în corpul uman, profitând de deficienţele sistemului imunitar”.

În interviul pe care mi l-a acordat, Thierry Wolton vorbeşte despre cauzele succesului comunismului la noi, dar şi în lume – a reuşit să acapareze, pentru zeci de ani, o mare parte a globului –, despre motivele susţinerii acestuia de către mare parte din intelectualii din Occident, despre motivele lipsei unui proces al criminalilor comunismului, după modelul procesului de la Nürnberg, şi vinovăţia globală de care se poate vorbi, despre revoluţia sângeroasă din Decembrie 1989 şi eşecul procesului care a urmat, despre planul lui Gorbaciov pentru România, dar şi despre revirimentul naţionalismului şi pericolul pe care îl reprezintă.

„Comunismul a dezvoltat naţionalismul pentru a satisface un complex vechi”

CV Thierry Wolton

Thierry Wolton, născut în 1951, este jurnalist, scriitor și istoric, profesor la École Supérieure de Commerce din Paris. E preocupat în mod special de istoria regimurilor comuniste, de Războiul Rece și de influența sovietică în Occident.

A mai publicat: Vivre à l’Est (1977), L’Occident des dissidents (în colaborare cu Christian Jelen, 1979), Culture et pouvoir communiste (în colaborare cu Natalia Diujeva, 1979), Le KGB en France (1986, în traducere românească, KGB-ul în Franța, apărut la Humanitas, 1992), Silence, on tue (în colaborare cu André Glucksmann, 1986), Les visiteurs de l’ombre (în colaborare cu Marcel Chalet, 1990), Le Grand Recrutement (1993), La France sous influence: Paris–Moscou, 30 ans de relations secretes (1997), L’Histoire interdite (1998), Rouge-brun: Le Mal du siècle (1999, în traducere românească, Roșu-brun: Răul secolului), Le grand bluff chinois: Comment Pékin nous vend sa „révolution” capitaliste (2007), Le KGB au pouvoir: Le système Poutine, (2008, în traducere românească, KGB-ul la putere: Sistemul Putin, Humanitas, 2008, ed. a II-a în 2014), O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică. Cu pumnul de fier. Călăii (Humanitas, 2018).

Sursă CV: Humanitas

Domnule Thierry Wolton, primele două volume ale monumentalei dumneavoastră trilogii le consacraţi celor 26 de ţări în care comunismul a fost la putere în secolul XX și afirmați că, în esență, toate regimurile comuniste au fost identice, fiind vorba despre un comunism generic mai ales în statele în care a fost impus de Armata Roșie. Dar că, totuși, sub formula generică s-au dezvoltat mai multe tipuri de comunism. Cel din România – condusă aproape 50 de ani de regimuri comuniste – unde l-ați încadra?

Modelul comunist care a fost aplicat peste tot este cel dezvoltat de Lenin: o ideologie unică, un partid unic, un lider unic, cu un mod similar de funcţionare (birou politic, comitet central, celule etc.) şi aceasta indiferent de geografia, istoria, cultura ţărilor vizate. În acest sens putem vorbi despre comunismul generic. Ceea ce nu înseamnă că sistemul nu s-a adaptat la diferite contexte. În general, comunismul este ca un cancer, se dezvoltă pe baza slăbiciunii societăţilor, aşa cum o face boala în corpul uman, profitând de deficienţele sistemului imunitar.

În ceea ce priveşte România, o ţară în criză de identitate, din cauza poziţiei sale geografico-istorice, prinsă între Imperiul Austro-Ungar şi civilizaţia turcofonă, comunismul a dezvoltat naţionalismul pentru a satisface un complex vechi. Republica Socialistă România a fost un bun exemplu de naţional-comunism cu Ceauşescu, aşa cum se întâmplă astăzi şi în China, de exemplu.

De ce, vorbind despre integrarea României și a Ungariei în tabăra socialistă, după 1945, aţi invocat, metaforic, în primul volum al Istoriei mondiale a comunismului, „tactica salamului”?

Tactica salamului este o expresie a comunistului maghiar Mátyás Rákosi, care constă în confiscarea puterii puţin câte puţin, cu felia, dacă vrem, ca atunci când cineva mănâncă o bucată de salam. În primul rând, forţele de securitate (Poliţie, Armată), apoi presa, cultura pentru propagandă, economia etc. Această tactică a fost aplicată în mai multe ţări estice, unde comuniştii postbelici reprezentau o minoritate extrem de redusă. Au fost nevoiţi, deci, să acţioneze în etape, cu sprijinul Armatei Roşii, înainte de a acapara toată puterea. Nu are nimic de-a face cu lovitura de stat  din octombrie a lui Lenin, sau dobândirea puterii în China prin război civil, care au adus Rusia şi China dintr-o dată în comunism.

„Comunismul a fost întotdeauna impus poporului de o minoritate de oameni care au preluat puterea prin forţă”

Nazismul s-a manifestat prin călăi germani, într-o perioadă relativ scurtă. Comunismul a reuşit să aibă călăi de mai multe naţionalităţi, şi o face de zeci de ani. Cum se explică această situaţie?

Nazismul era o ideologie totalitară exclusivistă: exista poporul ales şi „ceilalţi”. Deci, pentru a fi călău, trebuia să faci parte din acest popor ales. Comunismul, la fel de totalitar, se adresează tuturor popoarelor pe care se pretinde că le eliberează, deci cei care şi-au înmuiat mâinile în sânge pentru „binele umanităţii” au fost diverşi şi numeroşi. De altfel, această diversitate a făcut ca aceşti complici ai crimelor comuniste să depăşească cu mult numărul celor ai crimelor naziste

În anii 80, spuneți, 26 de state erau adepte ale marxism-leninismului, iar 14 dintre ele erau conduse de mai mult de 30 de ani de un partid comunist, țări a căror populație însuma aproape 35 la sută din totalul populației planetei… Ce credeți că a generat succesul pe care comunismul l-a înregistrat în secolul XX? Chiar au crezut milioane de oameni în ideologia pe care s-a bazat acesta?

Nu a existat niciodată o revoluţie comunistă în lume, în sensul unei mişcări populare care ia puterea pentru a instaura acest sistem în sine. Comunismul a fost întotdeauna impus poporului de o minoritate de oameni (de obicei, ideologi intelectuali) care au preluat puterea prin forţă (lovitura de stat din octombrie 1917, războiul civil din China, războaiele de eliberare naţională în imperiile coloniale, maquis în Cuba etc.). Deci, nu putem vorbi de succesul comunismului ca fenomen de aderare voluntară a unei majorităţi. Chiar dacă, odată ce puterea a fost acaparată, şi o parte a populaţiei i s-a alăturat, din oportunism politic, ambiţie şi chiar convingere, aceasta nu a dat mai multă legitimitate regimurilor în cauză. De aceea comunismul a avut întotdeauna nevoie de forţă, de teroare, pentru a conduce.

„Comunismul este negarea inteligenţei”

Al treilea volum al trilogiei îl dedicați complicilor comunismului. Cum explicaţi susţinerea manifestată de intelectualii din Occident, cu preponderenţă de cei din Franţa, față de comunism şi tăcerea lor în faţa atrocităţilor comise de regimuri comuniste?

Raymond Aron, un filosof francez al secolului al XX-lea, a considerat comunismul opiul intelectualilor. Ideologia i-a intoxicat, pentru că îi plasează în centrul sistemului. Trebuie să ne întoarcem la lucrarea Ce-i de făcut?, a lui Lenin, pentru a înţelege. Constatând, la începutul secolului al XX-lea, că proletariatul nu-şi dorea de fapt să realizeze revoluţia – muncitorii doreau mai degrabă să trăiască mai bine, doreau chiar să devină burghezi – liderul bolşevic a decis că intelectualilor (revoluţionarilor profesionişti) le revine datoria de a conduce omenirea spre fericirea comunistă. Lenin a plasat astfel intelectualul în centrul istoriei. Le oferea, deci, un vis intelectual la fel de vechi ca şi Republica Platonică. De aici provenea, aşadar, atracţia lor, chiar dacă intelectualii – cei capabili să gândească liber – au fost întotdeauna primii sacrificaţi de regimurile comuniste. S-ar putea vorbi în această privinţă despre o atracţie fatală, deoarece comunismul este negarea inteligenţei, căci partidul nu cere gândire, ci supunere, ceea ce este tocmai opusul a ceea ce defineşte un intelectual.

Cât de mult a contribuit susţinerea venită din partea mişcărilor intelectuale de stânga la consolidarea comunismului mai ales în statele din blocul ex-sovietic?

Regimurile comuniste au rezistat în timp, în ciuda ororilor comise, în ciuda dificultăţilor economice întâmpinate, în mare parte din cauza sprijinului occidentalilor – intelectuali, dar şi oameni de afaceri care au negociat cu ele şi oamenii politici care au închis ochii – tocmai prin indiferenţă faţă de suferinţele cauzate. În acest sens, vinovăţia este globală, şi de aici survine astăzi dificultatea de a aborda franc, în faţă, această poveste: oamenilor nu le place să aibă pete pe conştiinţă. Deci, se preferă uitarea.

Citiţi şi: Thierry Wolton, în turneu de lansări şi sesiuni de autografe, cu „O istorie mondială a comunismului”

„Un proces al comunismului ar însemna să se pună o lume întreaga în banca acuzaţilor. Imposibil”

Care sunt cauzele dezinteresului Occidentului faţă de un proces al criminalilor comunismului, după modelul procesului de la Nürnberg?

Procesul de la Nürnberg a fost posibil deoarece Germania nazistă a fost învinsă pe plan militar. Prin urmare, învingătorii au fost judecători. Comunismul s-a prăbuşit singur, nu există învingători. Deci, este dificil să se ia în considerare un proces. Mai mult, dacă recunoaştem că, de fapt, complicităţile cu privire la comunism au fost globale, unde să găsim judecători imparţiali? Pe de altă parte, ar fi putut fi lustraţii în diferitele ţări eliberate de jugul comunist, dar nimeni nu şi-a dorit acest lucru: foştii călăi în niciun caz, dar nici cei care au închis ochii la ceea ce s-a întâmplat, inclusiv, prin urmare, occidentalii. Un proces al comunismului ar însemna să se pună o lume întreaga în banca acuzaţilor. Imposibil.

„România este singura ţară în care planul lui Gorbaciov a reuşit parţial”

Cum vă explicaţi faptul că România a fost singura ţară din fostul bloc sovietic unde, în 1989, schimbarea de regim s-a făcut cu morţi şi răniţi?

România este singura ţară în care planul lui Gorbaciov a reuşit parţial. Liderul sovietic a vrut să reformeze sistemul, să-l facă mai atractiv pentru occidentali, ca să atragă capitalul necesar pentru a salva economiile socialiste distruse. Pentru a face acest lucru, vechea gardă comunistă a trebuit să fie înlocuită cu alte cadre, mai prezentabile. Aceasta a fost ceea ce s-a încercat în Cehoslovacia, RDG, în Polonia, în Ungaria. A fost un eşec în aceste ţări, deoarece oamenii nu mai voiau comunismul. Acest plan a reuşit numai în România cu lichidarea lui Ceauşescu şi cu preluarea puterii de către Iliescu şi tovarăşii săi, care s-au impus prin forţă, singurul mod pe care comuniştii l-au adoptat întotdeauna pentru a-şi îndeplini scopul.

Dar faptul că în România, procesul Revoluţiei nu a ajuns nici măcar să fie judecat, după aproape 30 de ani de la comiterea faptelor, cum îl comentaţi? Dosarul trebuie să stabilească vinovaţii pentru uciderea a peste 1.100 de oameni, în Decembrie 1989 – majoritatea, peste 940, împușcați între 22 şi 27 Decembrie, deci după căderea regimului Ceauşescu.

Transformarea ex-comuniştilor (inclusiv a celor din poliţia politică) în oligarhi sau „democraţi” nu permite stabilirea vinovăţiei şi cu atât mai puţin organizarea de procese. Pentru a face acest lucru, va trebui să aşteptăm să dispară toţi martorii şi actorii epocii comuniste. Nu este un lucru care să se întâmple peste noapte.

„În toate ţările comuniste s-a constatat o exarcerbare a naţionalismului”

O parte a clasei politice aflate la putere la București manifestă vădite puseuri naționaliste, aliniindu-se altor state desprinse de comunism unde se resimte o revigorare a naţionalismului. Ce o cauzează?

Dacă naţional-comunismul a cunoscut o dezvoltare accentuată în România, pentru motivele deja explicate, acesta a fost şi calea aleasă de toate ţările comuniste. Pentru un motiv simplu: comunismul este o utopie care nu poate avea succes, chiar dacă este impusă prin forţă. Popoarele care s-au îmbarcat, în ciuda voinței lor,  în această aventură tristă au constatat repede acest lucru. Puterile vremii au ales un alt combustibil ideologic pentru a rămâne la conducere (pe lângă teroare) şi a încerca să mobilizeze populaţia: naţionalismul. În toate ţările comuniste s-a constatat o exarcerbare a naţionalismului. După ce comunismul s-a prăbuşit, a rămas naţionalismul, aşa cum se poate vedea în majoritatea ţărilor ex-socialiste.

La nivel de mase, există tendinţa unei confuzii între naţionalism şi patriotism. Unde e graniţa dintre ele?

Patriotism înseamnă dragoste faţă de pământ, rădăcini, origini. Naţionalismul este o ideologie produsă şi răspândită de stat pentru a realiza o coeziune în jurul său, în jurul puterii. Unul este înnăscut, celălalt, dobândit, este regretabil dacă le confundăm, deoarece naţionalismul poate fi instrumentalizat ca orice ideologie şi devine foarte periculos. Primul război mondial a dovedit acest lucru, în ceea ce priveşte ciocnirile naţionalismelor exacerbate de statele-naţiune.

Vedeţi posibilă o recrudescenţă a naţional-comunismului?

Cum acest sistem a fost conceput de Lenin, nu cred că va reveni vreodată. Comunismul s-a bazat pe profunde tropisme umane (egalitarismul, invidia, pizma pentru ceea ce posedă celălalt, instinctul gregar, frica de libertate etc., toate acestea impunându-se a fi dezvoltate ), şi este sigur că vom cunoaşte alte forme de puseuri colectiviste, de dorinţă de a începe totul de la zero. Cea mai bună definiţie a comunismului a fost dată de numărul 2 din regimul Khmerilor Roşii din Cambodgia: „Comunismul este 0 pentru tine, 0 pentru el”. O uniformizare generală la nivelul de jos şi, din nefericire, acest lucru este mai uşor de obţinut decât o creştere generală spre un nivel superior, care necesită mult efort şi voinţă.

Mulţumiri Institutului Francez din Timişoara, pentru intermedierea realizării interviului.

https://putereaacincea.ro/jurnalistul-si-istoricul-thierry-wolton-comunismul-este-ca-un-cancer/

///////////////////////////////////////////

 

O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică Volumul I – Cu pumnul de fier. Călăii (ebook)- Thierry Wolton

Cu o prefață a autorului la ediția româneascã

Traducere de Adina Cobuz, Wilhelm Tauwinkl, Emanoil Marcu, Vlad Russo, Mariana Piroteală, Marieva-Cătălina Ionescu, Georgeta-Anca Ionescu și Elena Ciocoiu

Carte recompensată cu Premiul Jan Michalski (Elveția, 2017) și Premiul Aujourd’hui (Franța, 2018)

„Avem dictatura proletariatului, avem o putere care face uz de teroare.“ — LENIN

„Nu s-a ucis la scară suficient de mare. Noi trebuie să ucidem, şi afirmăm că a ucide este un lucru bun.ׅ“ — MAO

„Comunismul este conștiința vinovată mondială. Nici o altă ideologie, într-un interval de timp comparabil, nu a cucerit atât de multe țări, atât de multe minți și nu a distrus atâtea vieți omenești. Și tocmai omul se află în inima cărții mele. Nu inventez nimic în această istorie a comunismului, nu există dialoguri fabricate, toate situațiile despre care vorbesc sunt atestate, în general sunt cunoscute, nu sunt eu cel dintâi care le descoperă. Meritul meu, singurul pe care îl am în raport cu această narațiune, este acela de a fi adus laolaltă sute de elemente disparate, pentru a vedea lucrurile în ansamblu. Am vrut să-l iau pe cititor de mână și să-l însoțesc de-a lungul istoriei dramatice a comunismului. Sper că am reușit; în această carte există carne și viață.“ — THIERRY WOLTON

„O întreprindere extraordinară. Thierry Wolton sfâșie vălul care încă acoperă crimele regimului comunist și sfidează imperativele care-au împiedicat condamnarea lui chiar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.“ – ALAIN BESANÇON

„Thierry Wolton propune o manieră inedită de a sublinia «caracterul universal malign» al ideii comuniste. Volumul 1 al trilogiei, al cărui subiect central sunt «călăii», arată cum, din URSS și până în Etiopia, fiecare generație de conducători preia de la precedenta metodele prin care «constrâng realitatea să se supună canoanelor utopiei», cu prețul exterminării unor populații întregi. Avem de-a face aici cu un sfâșietor și întunecat tablou al unei himere din care cu greu izbutim să ne desprindem.“ – Philosophie Magazine

„N-ai cum să nu te-ntrebi, citind aceste pagini care valorează greutatea lor în sânge, cum de, în numele fericirii și al libertății, unii oameni au putut să dea dovadă, și încă în mod sistematic, de o asemenea cruzime față de alți oameni. După căderea Zidului Berlinului, după căderea regimurilor comuniste din Europa și implozia Uniunii Sovietice, ai crede că ne-am eliberat de «spectrul comunismului». Și totuși, în lipsa unei condamnări internaționale efective, nici crimele comunismului nu pot fi judecate în adevărata lor lumină.“ – Le Figaro

> Volumul II – Victimele

https://www.libhumanitas.ro/o-istorie-mondiala-a-comunismului-incercare-de-investigatie-istorica-thierry-wolton-b978-973-50-6457-0-x.html

////////////////////////////////////////////

 

Al treilea război mondial se va duce cu viruși informatici și boli infecțioase, prezice un fizician american. „Spitalele vor fi cele mai lovite”

de  Cristina Radu

Atacul Rusiei asupra Ucrainei în februarie anul trecut i-a făcut din nou pe istorici, pe analiștii politici și pe politicieni să vorbească despre posibilitatea declanșării unui al treilea război mondial. Dar este foarte probabil ca rachetele și trupele militare să nu facă parte din acest conflict global, ci mai degrabă armele biologice și virușii informatici, scrie omul de știință Richard A. Muller, într-o opinie publicată de ziarul american Wall Street Journal. Războiul, dacă va avea loc, se va duce concomitent pe două fronturi: medical și informatic, e de părere Richard A. Muller, fizician și profesor emerit de fizică la Universitatea Berkeley din California, SUA. Timp de mai bine de trei decenii, Muller a făcut parte din JASON, un grup independent de oameni de știință care consiliază guvernul Statelor Unite în chestiuni de știință și tehnologie. Cum ar arăta WWIII Cercetătorul spune că tehnologiile avansate vor crea armele prin care „Statele Unite vor fi învinse înainte să știe ce le-a lovit”. El face, de asemenea, o analiză a modului în care va arăta al treilea război mondial, cu conspirații și primele victime, și începe printr-o comparație cu pandemia de COVID-19. Chiar dacă aceasta nu a fost un atac deliberat, a reușit să zguduie bine economia Americii. „Orice stat care se gândește să folosească un virus mortal drept armă, întâi își va imuniza propriii oamenii, poate sub forma vaccinului antigripal, ca acoperire. Un eventual virus ar trebui să conțină o genă care să reducă puterea primelor simptome, astfel încât să-i permită să se răspânească prin asimptomatici, și va fi lansat nu în orice țară, ci în țara care se dorește atacată, eventual lângă un laborator, ca oamenii să creadă că de-acolo s-a scurs”, scrie fizicianul în WSJ.

RECOMANDĂRI

O investigație publicată de jurnalista Iulia Marin a condus la un dosar DNA, trimis azi în judecată În paralel, pentru un maximum haos, agresorul va lansa un atac cibernetic către spitale. Apoi, către infrastructura energetică, rafinării, rețelele de transport, bănci și alte infrastructuri utilitare. Spitalele vor fi țintele cele mai lovite. Iar evitarea atacurilor asupra obiectivelor militare va crea iluzia că nu a început al treilea război mondial. Atacatorul ar putea inclusiv să susțină că și sistemul său a fost lovit. O direcție falsă este mai eficientă decât o cortină de fum. Richard A. Muller, profesor emerit de fizică la Universitatea Berkeley: Profesorul Richard A. Muller

Un astfel de atac pe două fronturi ar avea un uriaș succes, scrie fizicianul, pentru că își poate atinge pe ascuns obiectivele distructive. Pregătiți să răspundem și în apărare, și în atac Pentru a împiedica următorul posibil război mondial, este nevoie de un răspuns prompt, notează Muller. „Dacă China, Rusia sau amândouă atacă SUA în felul ăsta, cum vom reacționa? Politicienii trebuie să vină cu un răspuns clar la asta. Un embargo (interzicerea importului și exportului într-o sau dintr-o țară, n.r.) nu este suficient. Iar mulți vor interpreta o ripostă nucleară disproporționară. Dezvoltarea unui virus în contraatac ia timp, dar un răspuns în felul ăsta încalcă oricum convenția armelor biologice”, spune omul de știință.

RECOMANDĂRI „Nu sunt gata să ucid un alt om”. Ucrainenii care refuză să se înroleze pe front se confruntă cu scepticism și ostilitate Rămâne, așadar, apărarea, care stă într-o mai bună infrastructură a spitalelor, în primul rând, atât pentru dezvoltarea de vaccinuri, cât și informatică. Muller mai susține că identificarea atacatorului este, de asemenea, importantă: „Un atac puternic către forțele militare ale inamicului este cheia. Spitalele ar trebui cruțate, ca victima să nu se transforme ea însăși în agresor”. Sunt multe motive pentru care SUA ar putea fi atacate, explică cercetătorul, iar liderii americani ar trebui să ia în calcul posibilitatea că una dintre cele mai mari puteri ale lumii va fi învinsă fără să fie invadată și fără măcar să știe că este sub atac. „Potențialii atacatori trebuie convinși că nu vor avea succes, iar consecințele unui atac vor fi severe. SUA mai trebuie să-și reafirme poziția că angajamentele față de aliații NATO, Ucraina, Taiwan și ceilalți nu vor fi zdruncinate nici dacă economia lor își va pierde puterea”, conchide Richard A. Muller.

Citeşte întreaga ştire: Al treilea război mondial se va duce cu viruși informatici și boli infecțioase, prezice un fizician american. „Spitalele vor fi cele mai lovite”

https://www.libertatea.ro/stiri/al-treilea-razboi-mondial-se-va-duce-cu-virusi-informatici-si-boli-infectioase-prezice-un-fizician-american-spitalele-vor-fi-cele-mai-lovite-4632968?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-fresh-articles-weekday-820

////////////////////////////////////////

 

(Ca si Taika Ilyescu…) Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”

Presa, obsesia şi coşmarul PSD

Din stenogramele discutiilor purtate de liderii PSD in spatele usilor inchise rezulta ca Nastase si oamenii sai voiau sa aiba control total asupra mass-media. Preocuparea pentru imaginea proprie este aproape patologica. Acolo unde conducatorii tarii nu puteau interveni prin autoritate, cumparau institutii sau jurnalisti. Presa este pentru PSD nu doar un mijloc de manipulare a electoratului, ci si o marfa. Mass-media este conceputa de Nastase ca instrument de acoperire a minciunilor guvernantilor, a traficului de influenta si a coruptiei la nivel inalt.

Adrian Nastase:

„Avem nevoie de zece oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar. Asta este complicat si de asta cine se ocupa la noi de lucrurile astea? Unul scrie desene, altul face desene, altul face diagrame, altul pune pe pereti, este vorba de munca aia de saiba. (…) Dar noi am lasat Televiziunea Romana sa preia ce a vrut ea, noi nu i-am spus vrem mesajul asta, nu am spus la PRO TV: vrem mesajul asta. Cineva care sa stea la pupitru sa vada tot ce s-a intimplat si sa spuna, domnule, noi vrem sa apara pe televiziune mesajul asta, vrem imaginea asta. La Televiziunea Romana a aparut Octav Cozmanca din spate filmat de trei ori. (…) Dar pentru asta trebuie sa avem noi un om care sa stabileasca mesajul pe care il vrem.

(29 septembrie 2003)

Valer Dorneanu: „Apropos de stradania televiziunilor, incepind cu televiziunea nationala si a celorlalte si a presei, eu tot ma intreb de ce noi continuam sa sprijinim in diverse modalitati institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame, iar ceea ce primim noi sint cel mult vagi scutiri individuale. In rest, dv., presedintele, partidul, guvernul s-au lasat… Parlamentul, cred, nu mai conteaza, ca in capul lui se sparg toate. Sintem tinte si la televiziunea nationala, si la toate ziarele pe care noi le sprijinim. Nu cred ca tot trebuie sa ne intrebam retoric despre aceste lucruri si sa vedem totusi ce trebuie facut. Eu nu zic ca trebuie sa revedem ordonanta aceea cu facilitatile, ar fi o greseala, dar macar sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei. Repet, ma gindeam la un moment dat asa, in naivitatea mea, probabil cind o incepe campania electorala, toate ziarele astea pe care le tinem asa serios sa existe, sa aiba audienta si sa prospere, poate atunci vor veni si ne-or ajuta, dar pina atunci ne toaca atit de solid incit nu stiu daca ne mai revenim in campania electorala cu sprijinul lor consistent.”

(29 septembrie 2003)

Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer

Nastase:

„Chiar daca este foarte bine intentionata, ea nu stie ce vrem noi. Asta este problema. Ea este, dupa parerea mea, fata asta, Ghiurco, foarte bine intentionata. Ce anume?”

Dorina Mihailescu: Nu se intelege… Jumatate dintre ei (jurnalisti – n.r.) sint anti-PSD. Nu poti sa-i determini… Asa se intimpla cu… Dar daca noi am avea o echipa foarte bine asezata si… Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer, nu trebuie sa asteptam noi ca altii sa ne faca jobul… decit corpul politic in sine care este interesat. Imi cer scuze, evaluezi… Cu exceptia lui Gherasim, care a aratat asa, pe ici, pe colo, cu Basescu…

Nastase: Alea au costat. (29 septembrie 2003)

Nastase: Chiar Televiziunea Publica Nationala a aratat astazi un caz de persoana care a murit din cauza ca sistemul nostru sanitar este la pamint. Aici practic ar trebui intervenit. Cum a fost in perioada anterioara, ce s-a intimplat acum, cit s-a dat la sanatate, ce s-a intimplat in ultimele saptamini, deci ar trebui un mesaj de reactie de la nivelul ministerului. (29 septembrie 2003)

Cu urechea mereu ciulita

Nastase: Eu, de dimineata, fac urmatorul lucru, dau drumul la radio la stiri si in acelasi timp ma uit la imaginile de la TVR 1, la ora 7.00. Si rugamintea mea, daca puteti sa faceti, Dorina si Vasile, un sincron pe o singura caseta si puneti sunetul de la Radio Romania pe imaginile de la TVR 1. La radio a inceput cu Ziua Unirii, cu nu stiu ce, cu ce trebuie. In imaginile de la TVR 1 era tipul ala care a intrat cu masina in pom. Pe urma, era cineva cu medicamentele. Daca ascult radioul si nu inteleg ce spune… deci tot ce a insemnat. In momentul in care astia de la Radio Romania ajunsesera deja la sport si nu mai stiu pe unde, a inceput si la televiziune sa dea ceva cu Ziua Unirii. (2 decembrie 2003)

Miron Mitrea: Eu cred ca aici trebuie sa facem niste miscari simbolice si singurul lucru care poate sa atraga atentia populatiei este Televiziunea Nationala prezentindu-l pe presedintele partidului, viitor sau neviitor vom vedea, nu asta vom vedea, actualul prim-ministru, in discutia cu oamenii simpli. (2 februarie 2004)

“Nasul” lucreaza pentru PSD

Nastase: In orice caz, vreau sa va spun – ma uit acum rapid pe scriptul de la B1 TV – baiatul asta (n.r. – Radu Moraru, emisiunea “Nasul”) a facut tot ce a putut, a pus intrebari mai bune decit noi, adica…

Dorina Mihailescu: Mai avea un pic si…

Nastase: O stringea de git! (n.r. – pe Emma Nicholson, raportor la acea data al Parlamentului European pentru Romania). Adica a tocat-o – cel putin asa cum am vazut eu foarte rapid – extraordinar de interesant. (…) Am o rugaminte, sa faceti liniste si sa-i ascultati pe cei care vorbesc. (10 februarie 2004)

Nastase: Presa este tema pe care noi o gestionam cel mai prost si asta pentru ca nu vrem sa ajungem pina la urma la o formula coagulata. (…) E vorba de mass-media in general, pentru ca, practic, mass-media doreste sa arate ca ea de fapt este singura putere care conteaza in tara si ca ea schimba guvernele si regimurile politice. Si asta este de fapt tema foarte clara. Si nu conteaza ca noi sintem la putere, a facut acelasi lucru si in 2000. Este o problema de mentalitate. Presa nu este in concurenta, cum sint partidele politice, ziarele sint cartelate, ele nu sar unul la altul, se fac intelegeri si se stabilesc. Cred ca aici avem o foarte mare problema si daca nu ne trezim rapid sa vedem ce facem… (…) La televiziune – m-am uitat duminica – era o emisiune de divertisment. Cine era marea vedeta a Televiziunii Romane? Marcel Iures, care vorbea despre statul care ne supara pe toti. Cel care facea emisiunea nu a stiut sa-i spuna sau nu a vrut ca el a participat la campania electorala a lui Constantinescu si a fost intr-un clip care-l recomanda pe Constantinescu poporului sa fie sef de stat. Chiar nu mai exista nici un alt actor din Romania capabil sa vina la prima emisiune de divertisment a anului? Noi am mai facut la un moment dat, l-am rugat pe Valentin Nicolau (presedintele TVR – n.r.) sa faca nu numai o analiza a stirilor. La stiri lucrurile se echilibreaza cumva, ca rar mai reusim noi sa dam o informatie pe pozitiv, dar, in orice caz, nu intra nimic pe negativ despre ceilalti. (…) TVR 2, in orice caz, a crescut foarte mult, ceea ce este bine, dar daca 1 discuta criticindu-ne pe noi nu e bine. (…)

Nicolae Vacaroiu: O ora a fost numai cu scandalurile din agricultura. (5 ianuarie 2004)

Valer Dorneanu: Eu nu am spus totul despre televiziunea nationala, totusi. Si presedintele si cei de la stiri si cei de la TVR International sint absolut impotriva noastra. Eu vad emisiunile de la TVR International vara. (…). Este inadmisibil. Si ne urmaresc efectiv asa, cu binoclul si in camere, si guvernul si va spun, uneori cu subtilitate, uneori… Cred ca ar trebui sa ne gindim la ceva cu privire si la presedinte si la cei de la stiri. Daca noi tot asteptam… (29 septembrie 2003)

Nastase: M-am uitat la comentariul lui Silviu Brucan, ieri, la PRO TV. Mi s-a parut foarte bun si mai optimist decit l-as putea face eu. In orice caz, cred ca este foarte bun asa, ca mesaj, si cred ca este foarte bine felul in care a comentat el anul 2003 si perspectivele pentru 2004. (5 ianuarie 2004)

Fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda

Nastase: Este foarte greu. Trebuie facuta o monitorizare de la cap la coada, ca altfel, asa, nu ne dam seama. TVR 2 insa a inceput sa creasca si devine un canal si ar trebui sa-l folosim mai bine. (…) Mai avem niste probleme legate de monitorizari, de reactie rapida. Nu stim unele lucruri care par mai importante. Noi monitorizam numai ziarele centrale, nu avem o monitorizare atenta sau in orice caz eu am una. (…) Cu presa locala. Bun. Este foarte important sa vedem cum reactionam, ce introducem. Nu reusim sa dam suficient de… (…) Acum, ca este domnul Seuleanu presedinte executiv (la Radio Romania Actualitati – n.r.) cred ca lucrurile se vor rezolva. (…) Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe. (5 ianuarie 2004)

Si cu banii luati, si criticati

Nastase: Sa incepem sa aratam cel putin care este situatia, pentru ca totusi sintem si cu banii luati si mi se pare ca nu este normal. Se vorbeste despre lipsa de libertate a presei si daca te uiti, practic, singurii care sint atacati in presa in mod obisnuit sintem noi. Cel putin sa aratam aceste lucruri. La televiziuni o sa va uitati, la televiziuni lucrurile sint mult mai echilibrate. Nu stim noi sa lucram suficient de bine si, iata, spunea Valentin Nicolau, ca sint colegi din guvern care nu accepta sa mearga la talkshow-uri la TVR 1. La Foc incrucisat si altele. Dan Matei stie despre cine e vorba, dar n-o sa dea acum exemple, dar rugamintea mea… (…) E foarte important. Daca avem un format la care putem sa vorbim la doua milioane de oameni este foarte important. Trecem la monitorizari radio. Aici va trebui efectiv sa vedem ce se intimpla. Problema este ca unele dintre zonele astea de mass-media isi fac rating atacindu-ne pe noi, chiar daca sint mai apropiate de noi, dar dimensiunea comerciala intra in functiune. (…) Eu cred ca in curind vom avea si un format de ziar comercial, un ziar la care vom avea actiuni si vom vinde actiunile cui vrea sa le cumpere. Va fi un ziar cumva… Nu va spun pina apare formatul. Va fi un format foarte sobru. Serban (Mihailescu – n.r.), vorbeam despre tine acum. Hilde a ascultat Radio 21 si era extrem de nemultumita si i-am spus ca tu te ocupi de Radio 21.

Serban Mihailescu: Mie mi l-ati dat… Radio 21 e…

Nastase: Ce anume?

Ioan Mircea Pascu: Radio 21 face parte din vechea filiera…

Nastase: Da, pentru ca ei au jumatate din actiuni, asa este. Nu stiu, hai sa clarificam lucrurile astea, Puiu. Ce anume? Am spus. Victor este acolo, am vorbit cu Serban, care e prieten cu…

Ioan Mircea Pascu: 51%… 49% noi…

Nastase: Victor, la sfirsitul saptaminii vreau un raport in legatura cu situatia, cu actiunile, propuneri si asa mai departe. Ce spui?

Victor Ponta: Va dau raportul si acuma…

Ioan Mircea Pascu: Dar Nica de ce a…

Nastase: Nu stiu. Victor, vezi de ce au vindut licenta unor unguri radicali cei de la Radio 21.

Valer Dorneanu: Au vindut licenta Radio 21, deci Radio 21 din Harghita a ramas fara licenta ca au vindut-o unuia din Gheorghieni, care este printre sponsorii celor din tinutul secuiesc. Putem sa anulam licenta acuma, avind in vedere ca nu avea voie sa vinda licenta.

(1 martie 2004)

Avem nevoie de 10 oameni, fiecare sa discute cu cite o televiziune, 7 sa discute cu cite un ziar.

Adrian Nastase, prim-ministru

„Continuam sa sprijinim institutii de presa cu foarte mare audienta cu facilitatile vechi, cu sponsorizari, cu reclame…”

Valer Dorneanu, presedintele Camerei Deputatilor: „Fiecare cu experienta lui, ce ziare a facut fiecare, ca asta trebuie sa vedem pina la urma, ne implicam cu bani, cu cunostinte, care sint analistii pe care ii trimitem la televiziuni. Data viitoare poate facem un text asa si fiecare sa treaca 10 analisti pe care el ii recomanda pentru televiziuni, radiouri si asa mai departe.”

Adrian Nastase, 5 ianuare 2004

Steno decriptaj: Iluzionistii

Inca in papuci, cu ochii cirpiti de somn, Nastase da drumul la radio si la televizor. Asculta si se enerveaza. Citiva “idioti de ziaristi” il critica. Culmea, exact pe posturile platite de ei. “Asa nu mai merge. Si cu banii luati, si criticati”, tuna premierul in sedintele de partid. Toti sint de acord. Trebuie facut ceva. Dar ce? Mass-media, o marfa ca atitea altele, le mai scapa uneori printre degete. Dar Partidul e inventiv. Metodele de control au fost experimentate si de inaintasi: PCR si Securitate. Acum trebuie doar diversificate si nuantate. Scopul ramine insa acelasi, subordonarea totala. De departe, cel mai versat in aceasta actiune e Adrian Nastase. Cele mai bune idei, cele mai subtile sau mai dure metode vin de la el. Delegatii la sedintele PSD sint simpli executanti, iar propunerile lor par niste glumite in comparatie cu machiavelismul ideilor sefului. Aproape te pufneste risul cind il auzi pe Mitrea indemnindu-l “sa se arate la geaca, la caminul cultural” din Dimbovita. Flacaul nu stie meserie. Lectia i-o da Nastase. “Trebuie sa avem oameni care sa spuna pe caseta respectiva, de la secunda cutare la secunda cutare si asta dam, deci control”. Premierul viseaza ceva de genul echipelor de securisti din televiziunea ceausista, care stateau la pupitru si nu le scapa nici un amanunt. Tovarasa era filmata numai din dreapta, pomii vestejiti din fundal erau scosi, iar sincroanele erau lucrate la secunda. Acum, in campanie, se vede ca lectia este pusa in practica. La televiziunea platita de contribuabili lucrurile sint relativ simple. Valentin Nicolau, directorul general, este chemat si tras de urechi. Daca nu se executa imediat, i se arata pisica Raportului parlamentar. La fel de simplu e si la PRO TV, unde Adrian Sirbu “cere in fiecare zi cite ceva”. Printre care si reesalonarea datoriilor. La Antena 1 nu sint motive de nemultumire, “ca lucrurile merg bine”. Iar la o adica, mai e si ordonanta cu facilitatile, sponsorizarile, reclamele. “Sa le aducem aminte baietilor astia din cind in cind de existenta ei”.Cit despre ceilalti, presa scrisa si radiouri, aici trebuie lucrat mai finut. Ziaristii trebuie fie periati, fie cumparati, iar cind nu merge cu nici una, pur si simplu batuti. Dar mentalitatea de samsar a PSD este cea care isi spune ultimul cuvint. Totul are un pret. “Sa stim foarte clar ce bani, ce ne cer”.

PSD si Nastase sint obsedati de imagine. Motivul este simplu. Ea trebuie sa camufleze realitatea. Sa acopere coruptia si jaful. Sa le implementeze saracilor un zimbet nating si fericit pe fata. Evident, in fata camerelor de luat vederi, pentru ca in rest nu are nici cea mai mica importanta. Mortii de prin spitale trebuie pusi in circa vointei divine. Asta doar daca nu se reuseste raportarea lor la guvernarea Constantinescu. Fara imaginea prefabricata in sedintele de iluzionism de la Delegatia Permanenta, intreg edificiul s-ar prabusi rapid. De aceea Partidul si maestrul de ceremonii Nastase consuma cea mai mare a timpului punind la cale strategii de control si subordonare ale presei. Cu cit realitatea devine mai infricosatoare, cu atit intregul mecanism de recompunere a ei, felie cu felie, trebuie mai bine elaborat. E o cursa contra cronometru. Spre propria nefericire, PSD nu a reusit sa aiba controlul total. Asa ca presa ramine in continuare cosmarul care ii bintuie somnul de marire.

Copyright © 1996-2004 Evenimentul Zilei Online.

Citeste si articolele:

Stenogramele PSD (controlul justitiei)

Mafioţi din PSD, care au condus România spre ruină (I)

Stenogramele PSD (II)

Din culisele urmasului PCR: stenogramele PSD (I)

Sex si santaj in Famiglia PSD

Adrian Năstase: „Ziariştii trebuie fie periaţi, fie cumpăraţi, iar când nu merge cu nici una, pur şi simplu bătuţi”

/////////////////////////

 

(Amintiri cu  tovarasii lui Ion Iliescu…) Recomandările zilei- Maxima zilei… „Problema acestei lumi este că idioţii sunt foarte siguri pe ei, iar cei inteligenţi sunt plini de dubii.” (Bertrand Russell)

 

LECTURĂ (pentru cei care-l regretă pe criminalul Nicolae Ceaușescu)

„Omul acela mic (- Ceaușescu) în scurtă albastră, mi-a tras un bocanc în burtă și m-a înjurat. Cinci zile, cinci zile am sângerat. Da ‘io n-am zis nimica, numai am gemut și l-am blestemat, așa, în gând, să moară cum au murit ai mei, neîmpărtășit și cu mâinile legate la spate, ca Aurică al nostru, căruia îi țâșnea sângele pe gură.”

Scăpat din accidentul de la Moscova, unde s-a prăbușit cu un avion, pe 4 noiembrie 1957, generalul Nicolae Ceaușescu, ajuns, la 39 de ani, al doilea om din Ministerul Forțelor Armate, merge, personal, la Vadu Roșca, în Vrancea, unde țăranii se opun colectivizării. Împușcă, pe loc, nouă dintre ei, rănește și arestează zeci. Dana Radu piere la nici 28 de ani împliniți. Sătenii îl blestemă pe Ceușescu să moară cu mâinile la spate, fără să se poată ruga, așa cum s-au stins și semenii lor…

Dintre toate țările peste care ciuma comunistă și-a întins neagra mantie, România a opus cea mai înverșunată și mai lungă rezistență. În iarna lui 1957, Nicolae Ceaușescu, proaspăt scăpat din accidentul aviatic de la Moscova, din 4 noiembrie, unde Grigore Preoteasa și-a pierdut viața iar el a fost rănit și ars la mâna dreaptă, află că sătenii din Vadu Roșca, Vrancea, se opun colectivizării. La 39 de ani are, deja, gradul de general, este al doilea om, ca importanță, din Ministerul Forțelor Armate, după ministrul Leontin Sălăjan. Deși nerefăcut complet, anunță că se va ocupa, personal, de ”stârpirea chiaburilor”. Se suie, efectiv, pe tancuri, cheamă camioane în care pune mitraliere, dă ordin ca unitățile Securității Statului, cele de Intervenție, de la Tecuci, să înconjoare satul și pleacă într-acolo.

În 1957, Ceaușescu era deja o persoană importantă printre comuniști, deși nu împlinise, încă, 40 de ani.

În martie 1949, Plenara Comitetului Central al Partidului Munctoresc Român decisese colectivizara agriculturii, dar Galațiul și Vrancea rămăsese printre ultimele județe ”libere”, pentru că aici ”oamenii locului erau îndărătnici, iar sărăcimea, puțină”. Miliția dă târcolae, în toamnă, vrea să afle ce și cum, care-s capii rebeliunii. Ceaușescu nu mai are, însă, timp de anchete, trece direct la acțiune.

”Crengile au început să tremure, deși vântul nu se pornise”, își mai aduc aminte sătenii. E 4 decembrie 1957 când tancurile ajung în sat. Sunt așteptate cu furci și topoare. Pământul e al sătenilor, nu vor să-l deie. Ceaușescu n-are vreme. Stă fix între două tancuri cu turelele îndreptate spre biserică atunci când își lasă mâna în jos, cu o mișcare iute. Mitralierele din camioane trag. Trag mult. Clopotul satului le acoperă moartea. Lângă Nițu Stan, Costică Arnabaș căzu în genunchi și-și desfăcu, la piept, cămașa, rupând-o. Alături, Aurică Dimofte și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Dana a lui Radu are doar 28 de ani. E mamă. Împușcată pe loc. ”Să le dăm răzvrătiților ceea ce vor”, urlă Ceaușescu.

”Omul acela mic (n.r. – Ceaușescu) în scurtă albastră, mi-a tras un bocanc în burtă și m-a înjurat. Cinci zile, cinci zile am sângerat. Da ‘io n-am zis nimica, numai am gemut și l-am blestemat, așa, în gând, să moară cum au murit ai mei, neîmpărtășit și cu mâinile legate la spate, ca Aurică al nostru, căruia îi țâșnea sângele pe gură”, pomenește Marin Crăciun. La Vadu Roșca, sunt, pe 4 decembrie 1957, 48 de răniți. Morții sunt adunați noaptea și aruncați într-o groapă comună, pe undeva pe lângă Focșani, fără cruce, fără nume. Arestații sunt bătuți, zi și noapte. Crunt. ”Pe mine, că eram mai tânăr, m-au bătut cu parul numa-n cap. De atunci nu prea mai aud”, își mai aduce aminte nea Crăciun…

„Era îmbrăcat în pantaloni bufanţi, groşi, din stofă de lână de culoarea cenuşii, ţesută în forma literei V peste care avea o scurtă din aceeaşi ţesătură. Şapca de pe cap întregea setul vestimentar al ministrului. În picioare avea bocanci maro, din piele, cu talpa groasă şi tureaca înaltă, de unde se vedeau şireturile prinse în capse aşa cum poartă ofiţerii în aplicaţii”…

Pe 17 ianuarie 1958 începe procesul. Ioniță Haralambie e considerat ”insigator”. Primește 14 ani. Cea mai mică pedeapsă e de cinci ani, plus doi de interdicție și confiscarea averii. ”Nu s-a terminat, atunci, totul. Ca să nu mai facem nimic, au lăsat niște ghiogari (n.r. – activiști înarmați cu bâte, cu ghioage, pentru a-i determina pe țărani să intre în colectiv), care ne terorizau mereu”, mai spun țăranii.

După 1990, supraviețuitorii au ridicat un monument modest. pentru Aurel Dimofte (29 de ani), pentru Ionuț Cristea (22 de ani), pentru Ion Arcan (14 ani), pentru Dumitru Crăciun (29 de ani), pentru Toader Crăciun (49 de ani), pentru Stroie Crăciun (31 de ani), pentru Dumitru Marin (29 de ani), pentru Marin Mihai (42 de ani) și pentru Dana Radu (28 de ani).” (Nicu Murguşanu)

Dictatorul comunist Ceauşescu, tiranul care a împuşcat ţărani

Citește, analizează, discerne

Reeducarea prin tortură în comunism

Securitatea, instrument al Partidului Comunist Român de rusificare a României

Securitatea, instrument al terorismului de stat

Brutalitatea şi încălcările drepturilor omului ca politică de stat în comunism

Mijloace de tortură utilizate de Securitate

Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare comuniste

Cronologia şi geografia represiunii comuniste

Lagăre de exterminare în România comunistă

Morţii din gulagul comunist

Generaţia Marii Uniri exterminată în gulagul comunist

………………………….

https://asapteadimensiune.ro/mafioti-din-psd-care-au-condus-romania-spre-ruina-i.html

////////////////////////////////////////////////

Guvern Mondial: Controlul minții, Organizația Națiunilor Unite, Lista statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite, Noua Ordine Mondială Broché

 

Ediția Română  de Sursă: Wikipedia (Autor)

Vedeți toate formatele și edițiile

Volum broşat

—

Sursă: Wikipedia. Pagini: 52.

Capitolele: Controlul minții, Organizația Națiunilor Unite, Lista statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite, Noua Ordine Mondială, Skull and Bones, Consiliul de Securitate al ONU, Sfârșitul lumii, KFOR, Experimentul Pitești, David Rockefeller, Curtea Internațională de Justiție ie , Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Iluminații, Observatori la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Lista misiunilor de menținere a păcii a Națiunilor Unite, Boutros Boutros-Ghali, Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite, Dag Hammarskjö ld , Drapelul Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, Carta Organizației Națiunilor Unite, Agenția Internațională pentru Energie Atomă, Secretarul General al Națiunilor Unite, Zombi, IPCC, UNESCO-IHE, Candidatul manciurian, Sediul Central al Națiunilor Unite, Protocoalele înțelepților Sionului, Biroul Națiunilor Unite de la Geneva, Kofi Annan, Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 242, Javier Pérez de Cuéllar, Trygve Lie, Organizația Mondială a Turismului, Kurt Waldheim, U Thant, Ban Ki-moon, Teoriile conspirației masonice, Sistemul Bretton Woods, Ziua Națiunilor Unite, Sistemul Informațional al ONU pentru Menținerea Păcii, Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi, GATT, Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, Biroul Națiunilor Unite de la Viena, Supraveghere în masă, Programul Alimentar Mondial, Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate ONU, Persuasiune, Istoria Națiunilor Unite, Consolidarea ideilor într-o comun ate, Internationalism , Renato Raffaele Martino, Seria de Tratate ale Națiunilor Unite, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, Mesaj subliminal, Cabal, DPKO. Extras: 192 state sunt membre ale Organizației Națiunilor Unite. Această listă denumirile țărilor date de UN. It pot fi difere de cel generate de utilitorii în Wikipidia. RFG și RDG s-au integrat în ONU în aceeași zi, …

//////////////////////////……………/////////////////////

 

Noua Ordine Mondiala – Supravegherea in Masa. Ocultismul. Controlul Populatiei. Controlul Mintii – Episodul 7

Teoreticienii conspiratiei preocupati de abuzul de supraveghere cred ca Noua Ordine Mondiala este implementata prin cultul inteligentei din centrul complexului industrial de supraveghere prin supravegherea in masa si folosirea numerelor de securitate sociala, codarea de bare a marfurilor cu amanuntul cu produs universal Marcaje de cod si, cel mai recent, etichetare prin Identificarea Frecventei Radio (RFID) cu implanturi microchip.

 

Sustinand ca corporatiile si guvernul intentioneaza sa urmareasca fiecare miscare a consumatorilor si a cetatenilor cu RFID ca cel mai recent pas catre o stare de supraveghere asemanatoare in anul 1984, sustinatorii confidentialitatii consumatorilor, precum Katherine Albrecht si Liz McIntyre, au devenit teoreticieni ai conspiratiei crestine care cred ca spyckips-urile trebuie rezistate, deoarece sustin ca bazele de date moderne si tehnologiile de comunicatii, insotite de echipamentele de captare a datelor din punctele de vanzare si de sisteme sofisticate de identificare si autentificare, fac acum posibila necesitatea unui numar sau a unei marci asociate biometric pentru a face cumparaturi. Ei se tem ca abilitatea de a implementa un astfel de sistem seamana indeaproape cu Numarul fiarei prorocite in Cartea Apocalipsei.

In ianuarie 2002, biroul de sensibilizare a informatiilor (OIA) a fost infiintat de Agentia de proiecte de cercetare avansata a apararii (DARPA) pentru a reuni mai multe proiecte DARPA axate pe aplicarea tehnologiei informatiei pentru a combate amenintarile asimetrice la adresa securitatii nationale. In urma criticilor publice ca dezvoltarea si desfasurarea acestor tehnologii ar putea duce la un sistem de supraveghere in masa, OIA a fost defundata de Congresul Statelor Unite in anul 2003. Cea de-a doua sursa de controversa a implicat logo-ul original al OIA, care infatiseaza „ochiul atotvazator” al Providentei in varful unei piramide care priveste in jos pe glob, insotit de sintagma latina scientia est potentia (cunoasterea este putere). Desi in cele din urma DARPA a eliminat sigla de pe site-ul sau web, a lasat o impresie durabila pentru avocatii de confidentialitate. De asemenea, a inflamat teoreticienii conspiratiei, care interpreteaza gresit „ochiul si piramida” ca simbol masonic al iluminatilor, o societate secreta din secolul al XVIII-lea pe care o speculeaza continue sa existe si care comploteaza in numele unei noi Ordini Mondiale.

Istoricul american Richard Landes, care este specializat in istoria apocalipticismului si fost co-fondator si director al Centrului pentru Studii Milenare de la Universitatea Boston, sustine ca tehnologiile noi si emergente declanseaza deseori alarmism in randul milenarilor si chiar introducerea tipografiei Gutenberg in anul 1436 a provocat valuri de gandire apocaliptica. Problema Anului 2000, codurile de bare si numerele de securitate sociala au declansat toate avertismentele de finalizare, care fie s-au dovedit a fi false, fie pur și simplu nu au mai fost luate in serios odata ce s-a obisnuit cu aceste schimbari tehnologice. Libertarianii civili sustin ca privatizarea supravegherii si cresterea complexului industrial de supraveghere din Statele Unite ale Americii ridica ingrijorari legitime cu privire la eroziunea vietii private. Cu toate acestea, scepticii supravegherii in masa a conspirationismului avertizeaza ca astfel de preocupari ar trebui sa fie dezlantuite de paranoia seculara despre Fratele cel Mare sau isteria religioasa despre Anticrist.

 

Ocultismul

Teoreticienii conspirației dreptului crestin, incepand cu istoricul revizionist britanic Nesta Helen Webster, considera ca exista o conspiratie oculta antica – inceputa de primii mistagogi ai gnosticismului si perpetuata de presupusii lor succesori ezoterici, precum cabalistii, catarii, cavalerii templieri, ermeticisti Rosicrucienii, francmasonii si, in cele din urma, iluminatii – care incearca sa subverteze fundamentele iudeo-crestine ale lumii occidentale si sa puna in aplicare Noua Ordine Mondiala printr-o religie unica, care pregateste masele pentru a imbratisa cultul imperial al antihristului. Mai pe larg, ei speculeaza ca globalistii care comploteaza in numele unei Noi Ordini Mondiale sunt directionati de agentii oculte de un fel: superiori necunoscuti, ierarhi spirituali, demoni, ingeri cazuti sau Lucifer. Ei cred ca acesti conspiratori folosesc puterea stiintelor oculte (numerologie), simboluri (Ochiul Providentei), ritualuri (grade masonice), monumente (repere ale National Mall), cladiri (Cladirea Legislativa din Manitoba) si facilităati (Aeroportul International Denver) pentru a inainta complotul lor pentru a guverna lumea.

De exemplu, in iunie 1979, un binefacator necunoscut sub pseudonimul „R. C. Christian” avea un megalit imens de granit construit in statul american din Georgia, care actioneaza ca o busola, un calendar si un ceas. Un mesaj cuprinzand zece ghiduri este inscris pe structura oculta in multe limbi, pentru a servi instructiuni pentru supravietuitorii unui eveniment de zi cu zi pentru a stabili o civilizatie mai luminata si mai durabila decat cea care a fost distrusa. „Orientarile din Georgia” au devenit ulterior un test spiritual si politic Rorschach asupra caruia se poate impune orice numar de idei. Unii New Agers si neo-paganii o reveleaza ca un nexus al puterii liniei de legatura, in timp ce cativa teoreticieni ai conspiratiei sunt convinsi ca sunt gravate cu „Zece Porunci” anti-crestine ale Noului ordin mondial. Daca ghidajele supravietuiesc timp de secole asa cum intentionau creatorii lor, ar putea aparea multe alte semnificatii, fara legatura cu intentia initiala a designerului.

Scepticii sustin ca demonizarea esoterismului occidental de catre teoreticienii conspiratiei este inradacinata in intoleranta religioasa, dar si in aceleasi panici morale care au alimentat procesele de vrajitoare in perioada moderna timpurie si acuzatiile de abuzuri rituale satanice in Statele Unite ale Americii.

 

Controlul Populatiei

Teoreticienii conspiratiei considera ca Noua Ordine Mondiala va fi pusa in aplicare si prin utilizarea controlului populatiei umane pentru a monitoriza si controla mai usor miscarea indivizilor. Mijloacele variaza de la oprirea cresterii societatilor umane prin programe de sanatate reproductiva si de planificare a familiei, care promoveaza abstinenta, contraceptia si avortul sau reducerea intentionata a majoritatii populatiei mondiale prin genocide, prin menajarea razboaielor inutile, prin ciumele prin inginerie de virusi emergenti si defaimare vaccinurile si prin catastrofele de mediu prin controlul vremii (HAARP, chemtrails) etc. Teoreticienii conspiratiei sustin ca globalistii care comploteaza in numele unui Noul Ordin Mondial sunt neo-malisuzienii care se angajeaza in suprapopularea si alarmarea schimbarilor climatice pentru a crea sprijin public pentru controlul coercitiv al populatiei si in cele din urma guvernul mondial. Agenda 21 este condamnata ca „reconcentrarea” oamenilor in zonele urbane si depopularea celor rurale, generand chiar un roman distopic al lui Glenn Beck, unde casele unifamiliale sunt o amintire indepartata.

Scepticii sustin ca temerile de control al populatiei pot fi urmarite de mostenirea traumatica a „razboiului impotriva celor slabi” din miscarea eugenica din Statele Unite ale Americii in primele decenii ale secolului alXX-lea, dar si a doua sperietoare rosie din Statele Unite ale Americii, la sfarsitul anului 1940 si anul 1950, si intr-o masura mai mica in anul 1960, cand activistii de extrema dreapta a politicii americane s-au opus in mod regulat programelor de sanatate publica, in special fluorizarea apei, vaccinarea in masa si serviciile de sanatate mintala, afirmand ca toate fac parte dintr-un complot de anvergura pentru a impune un regim socialist sau comunist. Opiniile lor au fost influentate de opozitia fata de o serie de schimbari sociale si politice majore care s-au intamplat in ultimii ani: cresterea internationalismului, in special a Natiunilor Unite si a programelor sale; introducerea de prevederi privind asistenta sociala, in special a diferitelor programe stabilite prin New Deal; si eforturile guvernului de a reduce inegalitatile in structura sociala a Statelor Unite ale Americii. Opozitia fata de vaccinarile in masa a primit, in special, o atentie semnificativa la sfarsitul anului 2010, atat de mult incat Organizatia Mondiala a Sanatatii a enumerat ezitarea vaccinului drept una dintre primele zece amenintari la adresa sanatatii globale din anul 2019. Pana in acest moment, persoanele care au refuzat sau au refuzat sa le permita copiilor lor sa fie vaccinati erau cunoscuti sub denumirea de „anti-vaxxers”.

 

Controlul mintii

Criticii sociali acuza guvernele, corporatiile si mass-media de a fi implicati în fabricarea unui consens national si, in mod paradoxal, o cultura a fricii datorita potentialului unui control social crescut pe care o populatie neincrezatoare si care se tem temeinic ar putea oferi celor aflati la putere. Cea mai grava teama a unor teoreticieni ai conspiratiei este insa ca Noua Ordine Mondiala va fi pusa in aplicare prin utilizarea controlului mintii – o gama larga de tactici capabile sa submineze controlul unei persoane asupra propriei gandiri, comportamente, emotii sau decizii. Se spune ca aceste tactici includ totul, de la spalarea creierului in stil candidat manchuriana a agentilor (Project MKULTRA, „Project Monarch”) pana la operatii psihologice de inginerie (fluorizare a apei, publicitate subliminala, „Silent Sound Spread Spectrum”(Spectru de raspandire a sunetului tacut), MEDUSA) si operatiuni parapsihologice (Stargate Proiect) pentru a influenta masele. Conceptul de a purta o palarie din folie de staniu pentru protectia impotriva unor astfel de amenintari a devenit un stereotip popular si termen de derizoriu; fraza serveste drept cuvant pentru paranoia si este asociata cu teoreticieni ai conspiratiei.

Scepticii sustin ca paranoia din spatele obsesiei unui teoretician conspirativ pentru controlul mintii, controlul populatiei, ocultismul, abuzul de supraveghere, Big Business, Big Government si globalizarea provine dintr-o combinatie de doi factori, cand el sau ea: 1) detine valori individualiste puternice si 2) nu are putere. Primul atribut se refera la persoanele carora le pasa profund de dreptul individului de a-si alege propriile alegeri si de a-si directiona propria viata fara interferente sau obligatii catre un sistem mai mare (cum ar fi guvernul), dar combina acest lucru cu un sentiment de neputinta in propria viata, si unul primeste ceea ce unii psihologi numesc „panica de agentie”, anxietate intensa in privinta unei pierderi aparente de autonomie fata de fortele exterioare sau de regulatori. Cand individualistii fericiti simt ca nu isi pot exercita independenta, ei experimenteaza o criza si presupun ca fortele mai mari sunt de vina pentru uzurparea acestei libertati.

-VA URMA-

http://jurnal365.ro/globalizarea-noua-ordine-mondiala/noua-ordine-mondiala-supravegherea-in-masa-ocultismul-controlul-populatiei-controlul-mintii-episodul-7/

///////////////////////////////////////////

 

Se pun bazele tiraniei globale

 

de Teodosie Paraschiv

Europarlamentarul Cristian Terheș atrage atenția că prin acordul dintre UE și OMS, privind implementarea unui certificat verde digital, se pun bazele tiraniei globale. Cred că ar trebui să luăm foarte în serios aceste averismente.

Acest „certificat digital” va fi strâns legat de identitatea digitală și, mai apoi, de „banii digitali”. Toate aceste instrumente digitale vor pava calea pentru instituirea dictaturii mondiale, a sclaviei la nivel mondial. Conectați aceste informații cu cele despre orașele de 15 minute.

Comisia Europeană și Organizația Mondială a Sănătății au semnat un Parteneriat pentru sănătate digitală, care are ca scop transformarea Green Pass-ului sau a Certificatului Digital Covid al UE în standard internațional pentru facilitarea mobilității la nivel mondial. De exemplu, acesta ar putea înlocui actualul certificat internațional de vaccinare pe suport de hârtie. Certificatul digital Covid a fost creat de UE pentru a depăși mulțimea certificatelor naționale Covid-19 și pentru a facilita astfel mobilitatea în interiorul Uniunii, care a fost grav compromisă în anii pandemiei; unele guverne, de exemplu cel italian, l-au folosit și în scopuri interne, dar instrumentul a fost creat în primul rând pentru a depăși problema lipsei de recunoaștere transfrontalieră a testelor, care făcea foarte dificilă călătoria în interiorul Uniunii în perioadele de pandemie.

În luna iunie a acestui an, spune Comisia, OMS va adopta sistemul de certificare digitală Covid-19 al UE pentru a stabili un sistem care

„va contribui la facilitarea mobilității globale și la protejarea cetățenilor din întreaga lume împotriva amenințărilor actuale și viitoare la adresa sănătății”.

Dar trebuie să fim atenți la limbajul orwelian folosit de UE și OMS. „Facilitarea mobilității globale” se traduce prin restricționarea mobilității globale.

Acesta este, precizează Comisia, primul element constitutiv al Rețelei globale de certificare digitală în domeniul sănătății a OMS, care va dezvolta o gamă largă de produse digitale. Parteneriatul va include o colaborare strânsă în ceea ce privește dezvoltarea, gestionarea și punerea în aplicare a sistemului OMS, beneficiind de expertiza tehnică acumulată de Comisia Europeană în acest domeniu.

 

Print Friendly, PDF & Email

Citește și alte articole:

Vaccinurile sunt destinate să otrăvească oamenii!

Identitate digitală, portofel digital și control total

Este noua ordine mondială o ordine satanică? (III)

Acest articol a fost publicat în Marea Resetare, noua ordine mondiala și etichetat cu Cristian Terhes, dictatura, ID digital, noua ordine mondiala, NWO, OMS, orase inchisoare, UE. Salvează legătura permanentă.

← Pacienții – o mare afacere pentru Big-PharmaOMS anunță lansarea „rețelei de certificare digitale de sănătate” →

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2023/06/09/se-pun-bazele-tiraniei-globale/

////////////////////////////////////////

Nelegiuirile Poporului Evreu- scos din cuptorul faraonic, sunt la degetul cel mic, faţă de păcătuirea popoarelor de azi! ” Creştini  “ ai tuturor noroadelor nu-l primesc pe Isuss nici în ieslea cu fân; îl denaturează şi îi pironesc falsa pictură pe pereţi “căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” (Rom.1/25) ; Adulterul Duhovnicesc, hoţiile la drumul mare, săvârşite, inclusiv de preoţi, idolatria demonică, infidelitatea faţă de Tatăl nostru, vor întoarce asupra lumii “răsplata”  … Ascultaţi cuvântul Domnului, copiii ai TUTUROR POPOARELOR, făcătorii tuturor relelor- pe care le inflacăraţi in cuptorul incins al  globalizării ! Căci Domnul are o judecată cu locuitorii tuturor tărilor, pentru că nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în nici o ţară…(Osea 4)

“Fiecare jura strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri.De aceea, ţara se va jeli, toţi cei ce o locuiesc vor tânji împreună cu fiarele câmpului şi păsările cerului; chiar şi peştii mării vor pieri. Dar nimeni să nu certe pe altul, nimeni să nu mustre pe altul, căci poporul tău este ca cei ce se ceartă cu preoţii. Te vei poticni ziua, prorocul se va poticni şi el împreună cu tine noaptea, şi pe mama ta o voi nimici. Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţă, şi Eu te voi lepăda şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi! Cu cât s-au înmulţit, cu atât au păcătuit împotriva Mea. De aceea, le voi preface slava în ocară. Ei se hrănesc din jertfele pentru păcatele poporului Meu şi sunt lacomi de nelegiuirile lui.

Dar şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului; îl voi pedepsi după umbletele lui şi-i voi răsplăti după faptele lui.. Vor mânca, şi tot nu se vor sătura, vor curvi, şi tot nu se vor înmulţi, pentru că au părăsit pe Domnul şi poruncile Lui. Curvia, vinul şi mustul iau minţile omului.

Poporul Meu îşi întreabă lemnul lui, şi toiagul lui îi proroceşte; căci duhul curviei îi duce în rătăcire şi sunt necredincioşi Dumnezeului lor. Aduc jertfe pe vârful munţilor, ard tămâie pe dealuri, sub stejari, plopi şi terebinţi a căror umbra este plăcută. De aceea, fetele voastre curvesc, şi nurorile voastre sunt preacurve. Nu pot pedepsi pe fetele voastre pentru că sunt curve, nici pe nurorile voastre pentru că sunt preacurve, căci ei înşişi se duc la o parte cu nişte curve şi jertfesc împreună cu desfrânatele din temple. Poporul fără minte aleargă spre pieire. Dacă tu curveşti, Israele, măcar Iuda să nu se facă vinovat. Nu vă duceţi măcar la Ghilgal, nu vă suiţi la Bet-Aven şi nu juraţi zicând: „Viu este Domnul!” Pentru că Israel dă din picioare ca o mânzata neîmblânzită; şi să-l mai pască Domnul acum ca pe un miel în imaşuri întinse! Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace! Abia au încetat să bea şi se dedau la curvie; cârmuitorii lor sunt lacomi, da, sunt lacomi după ruşine! Vântul îi va strânge cu aripile lui şi vor fi daţi de ruşine cu altarele lor!” Osea 4

Ascultaţi lucrul acesta, preoţi! Ia aminte, casa lui Israel (ŞI LUMEA TOATA- s.n.)! Şi pleacă urechea, casa împăratului! Căci pe voi vă ameninţă judecata, pentru că aţi fost o cursă la Mitpa şi un laţ întins pe Tabor! Necredincioşii se afundă în nelegiuire, dar voi avea Eu pedepse pentru toţi!

Cunosc Eu doar pe Efraim, şi Israel nu-Mi este ascuns; ştiu că tu, Efraime, ai curvit şi că Israel s-a spurcat. Faptele lor nu le îngăduie să se întoarcă la Dumnezeul lor, căci un duh de curvie este în inima lor şi nu cunosc pe Domnul! Dar mândria lui Israel va fi martora împotriva lui, şi Israel şi Efraim vor cădea prin nelegiuirea lor, şi Iuda va cădea şi el cu ei. Vor merge cu oile şi boii lor să caute pe Domnul, dar nu-L vor găsi nicidecum: căci S-a depărtat din mijlocul lor. Au fost necredincioşi Domnului, căci au născut copii din curvie; acum îi va înghiţi o lună nouă cu avuţiile lor. Sunaţi din trâmbită la Ghibeea, sunaţi din trâmbită la Rama! Strigaţi la Bet-Aven! Iată-i pe urma ta, Beniamine! Efraim va fi pustiit în ziua pedepsei: ce vestesc Eu împotriva seminţiilor lui Israel va veni negreşit! Căpeteniile lui Iuda sunt ca cei ce mută semnul de la hotare; ca apa Îmi voi vărsa mânia peste ei!

Efraim este asuprit, zdrobit în judecată, căci a urmat învăţăturile care-i plăcea

Voi fi ca o molie pentru Efraim, ca o putreziciune (a dinţilor) pentru casa lui Iuda. Când îşi vede Efraim boala, şi Iuda rănile, Efraim aleargă în Asiria şi trimite la împăratul Iareb, măcar că împăratul acesta nu poate nici să vă facă sănătoşi, nici să vă lecuiască rănile. Voi fi ca un leu pentru Efraim şi ca un pui de leu pentru casa lui Iuda; Eu, da, Eu voi sfâşia şi apoi voi pleca, voi lua, şi nimeni nu-Mi va răpi prada. Voi pleca, Mă voi întoarce în locuinţa Mea, până când vor mărturisi că sunt vinovaţi şi vor căuta faţa Mea. Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine.” Osea 5

“Veniţi să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca;

El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile. El ne va da iarăşi viaţă în două zile; a treia zi ne va scula, şi vom trăi înaintea Lui. Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte că zorile dimineţii şi va veni la noi că o ploaie, că ploaia de primăvara care udă pământul!””Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă şi ca roua care trece curând. De aceea îi voi biciui prin proroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele, şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina! Căci bunătate voiesc, nu jertfe, şi cunoştinţă de Dumnezeu, mai mult decât arderi de tot! Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând; şi nu Mi-au fost credincioşi atunci. Galaadul este o cetate de nelegiuiţi, plină de urme de sânge!

Ceata preoţilor este ca o ceată de tâlhari care stă la pândă, săvârşind omoruri pe drumul Sihemului; da, se dedau la mişelii. În casa lui Israel am văzut lucruri grozave: acolo Efraim curveşte, Israel se spurcă. Şi ţie, Iudo, îţi este pregătit un seceriş, când voi aduce înapoi pe robii de război ai poporului Meu! “Osea 6

Când vreau să vindec pe Israel, atunci se descoperă nelegiuirea lui Efraim şi răutatea Samariei, căci lucrează cu vicleşug. Înăuntru vine hoţul, şi ceata de tâlhari jefuieşte afară. Şi nu se gândesc în inima lor că Eu Îmi aduc aminte de toată răutatea lor; faptele lor îi şi înconjoară şi stau înaintea Mea! Ei înveselesc pe împărat cu răutatea lor şi pe căpetenii cu minciunile lor. Toţi sunt preacurvari, ca un cuptor încălzit de brutar: şi brutarul încetează să mai aţâţe focul, de când a frământat plămădeala până s-a ridicat.În ziua împăratului nostru, căpeteniile se îmbolnăvesc de prea mult vin, împăratul da mâna cu batjocoritorii. Le arde inima după curse ca un cuptor; toată noaptea le fumega mânia, iar dimineaţa arde ca un foc aprins. Toţi ard ca un cuptor şi îşi mănâncă judecătorii; toţi împăraţii lor cad; niciunul din ei nu Mă cheamă. Efraim se amestecă printre popoare, Efraim este o turtă care n-a fost întoarsă. Nişte străini îi mănâncă puterea, şi el nu-şi dă seama, îl apucă bătrâneţea, şi el nu-şi dă seama.

Măcar că mândria lui Israel (SI,MAI ALES,A TUTUROR popoarelor S N )mărturiseşte împotriva lui, tot nu se întorc la Domnul Dumnezeul lor şi tot nu-L caută, cu toate aceste pedepse!

Ci Efraim a ajuns ca o turturică proastă, fără pricepere; ei cheamă Egiptul şi aleargă în Asiria. Dar ori de câte ori se duc, Îmi voi întinde laţul peste ei, îi voi doborî ca pe păsările cerului; şi-i voi pedepsi cum le-am spus în adunarea lor. Vai de ei, pentru că fug de Mine! Pieirea vine peste ei pentru că nu-Mi sunt credincioşi! Aş vrea să-i scap, dar ei spun minciuni împotriva Mea! Nu striga către Mine din inimă, ci se bocesc în aşternutul lor; turba după grâu şi must şi se răzvrătesc împotriva Mea. I-am pedepsit, le-am întărit braţele, dar ei gândesc rău împotriva Mea.Se întorc, dar nu la Cel Preaînalt; sunt ca un arc înşelător. Mai marii lor vor cădea ucişi de sabie, din pricina vorbirii lor îndrăzneţe care-i va face de râs în ţara Egiptului.” Osea 7

Pune trâmbiţa în gură! Vrăjmaşul vine ca un vultur peste Casa Domnului! Căci au călcat legământul Meu şi au păcătuit împotriva Legii Mele. Atunci vor striga către Mine: „Dumnezeule, noi Te cunoaştem, noi, Israel!” Israel a lepădat binele cu scârbă; de aceea vrăjmaşul îi va urmări.

Au pus împăraţi fără porunca Mea şi căpetenii fără ştirea Mea; au făcut idoli din argintul şi aurul lor: de aceea vor fi nimiciţi. Viţelul tău este o scârbă, Samario! Mânia Mea s-a aprins împotriva lor! Până când nu vor vrea ei să se ţină curaţi? Idolul acesta vine din Israel, un lucrător l-a făcut, şi nu este Dumnezeu. De aceea, viţelul Samariei va fi făcut bucăţi! Fiindcă au semănat vânt, vor secera furtuna. Nu le va creşte un spic de grâu; ce va răsări nu va da faină, şi, dacă ar da, ar manca-o străinii. Israel este nimicit! Acum ei au ajuns printre neamuri ca un vas fără preţ. Căci s-au dus în Asiria, ca un măgar sălbatic care umblă răzleţ. Efraim a dat daruri ca să aibă prieteni! Chiar dacă ei dau daruri neamurilor, tot îi voi apăsa, ca să înceteze pentru puţină vreme să mai ungă vreun împărat şi domni. Căci Efraim a zidit multe altare ca să păcătuiască, şi altarele acestea l-au făcut să cadă în păcat. Chiar dacă-i scriu toate poruncile Legii Mele, totuşi ele sunt privite ca ceva străin. Ei înjunghie vitele pe care Mi le aduc, şi carnea le-o mănâncă: de aceea, Domnul nu le primeşte! Acum Domnul Îşi aduce aminte de nelegiuirea lor şi le va pedepsi păcatele: se vor întoarce în Egipt! Căci Israel a uitat pe Cel ce l-a făcut, şi-a zidit palate, şi Iuda a înmulţit cetăţile întărite; de aceea voi trimite foc în cetăţile lor, şi le va mistui palatele.”Osea 8

Nu te bucura, Israele, nu te înveseli ca popoarele, pentru că ai curvit părăsind pe Domnul, pentru că ai iubit o plată necurată în toate ariile cu grâu!

Aria şi teascul nu-i vor hrăni, şi mustul le va lipsi. Nu vor rămâne în ţara Domnului; ci Efraim se va întoarce în Egipt şi vor mânca în Asiria mâncăruri necurate. Nu vor aduce Domnului vin ca jertfă de băutură: căci nu-I vor fi plăcute. Pâinea lor le va fi ca o pâine de jale; toţi cei ce vor mânca din ea se vor face necuraţi; căci pâinea lor va fi numai pentru ei, nu va intra în Casa Domnului! Ce veţi face în zilele de praznic, la sărbătorile Domnului? Căci iată că ei pleacă din pricina pustiirii; Egiptul îi va aduna, Moful le va da morminte; ce au mai scump, argintul lor, va fi pradă mărăcinilor şi vor creşte spini în corturile lor. Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii: Israel va vedea singur dacă prorocul este nebun sau dacă omul insuflat aiurează. Şi aceasta din pricina mărimii nelegiuirilor şi răzvrătirilor tale. Efraim stă la pândă împotriva Dumnezeului meu, prorocului i se întind laturi de păsări pe toate căile lui, îl vrăjmăşesc în Casa Dumnezeului său.

S-au afundat în stricăciune, ca în zilele Ghibei; Domnul Îşi va aduce aminte de nelegiuirea lor, le va pedepsi păcatele.

„Am găsit pe Israel ca pe nişte struguri în pustiu, am văzut pe părinţii voştri ca pe cele dintâi roade ale unui smochin în primăvară; dar ei s-au dus la Baal-Peor, s-au pus în slujba idolului scârbos şi au ajuns urâcioşi ca şi acela pe care îl iubeau. Slava lui Efraim va zbura ca o pasăre: nu mai este nicio naştere, nicio însărcinare şi nicio zămislire! Chiar dacă îşi vor creşte copiii, îi voi lipsi de ei înainte ca să ajungă oameni mari; şi vai de ei, când Îmi voi întoarce privirile de la ei! Efraim, după cum văd, îşi dă copiii la pradă; şi Efraim îşi va duce singur copiii la cel ce-i va ucide!” Dă-le, Doamne!… Ce să le dai?… Dă-le un pântece care să nască înainte de vreme şi ţâţe seci!… „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor sunt nişte îndărătnici. Efraim este lovit, rădăcina i s-a uscat; nu mai dau rod; şi chiar dacă au copii, le voi omorî rodul iubit de ei.” Dumnezeul meu îi va lepăda, pentru că nu L-au ascultat: de aceea vor rătăci printre neamuri.” Osea 9

Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade. Cu cât roadele sale erau mai multe, cu atât mai multe altare a zidit; cu cât îi propăşea tara, cu atât înfrumuseţa stâlpii idoleşti. Inima lor este împărţită: de aceea vor fi pedepsiţi. Domnul le va surpa altarele, le va nimici stâlpii idoleşti.

Şi curând vor zice: „N-avem un adevărat împărat, căci nu ne-am temut de Domnul; şi împăratul pe care-l avem, ce ar putea face el pentru noi?” Ei rostesc vorbe deşarte, jurăminte mincinoase, când încheie un legământ: de aceea, pedeapsa va încolţi ca o buruiană otrăvitoare din brazdele câmpiei! Locuitorii Samariei se vor uimi de viţeii din Bet-Aven; poporul va jeli pe idol, şi preoţii lui vor tremura pentru el, pentru slava lui care va pieri din mijlocul lor. Da, el însuşi va fi dus în Asiria ca dar împăratului Iareb. Ruşinea va cuprinde pe Efraim, şi lui Israel îi va fi ruşine de planurile sale. S-a dus Samaria şi împăratul ei ca o ţăpligă pe faţa apelor.

Înălţimile din Bet-Aven, unde a păcătuit Israel, vor fi nimicite; spini şi mărăcini vor creşte pe altarele lor. Şi vor zice munţilor: „Acoperiţi-ne!”, şi dealurilor: „Cadeţi peste noi!”

„Din zilele Ghibei ai păcătuit, Israele! Acolo au stat ei, ca războiul făcut împotriva celor răi să nu-i apuce la Ghibeea. Îi voi pedepsi când voi vrea, şi se vor strânge popoare împotriva lor, când îi voi pedepsi pentru îndoita lor nelegiuire! Efraim este o mânzata învăţată la jug, căreia îi place să treiere grâul, şi i-am cruţat gâtul său cel frumos; dar acum voi înjuga pe Efraim, Iuda va ara, şi Iacov îi va grăpa.” Semănaţi potrivit cu neprihănirea, şi veţi secera potrivit cu indurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă ploua mântuire. Aţi arat răul, aţi secerat nelegiuirea şi aţi mâncat rodul minciunii. Căci te-ai încrezut în carele tale de luptă, în numărul oamenilor tăi viteji. De aceea se va stârni o zarvă împotriva poporului tău şi toate cetăţuile tale vor fi nimicite, cum a nimicit în lupta Salman-Bet-Arbel, când mama a fost zdrobită împreună cu copiii ei. Iată ce vă va aduce Betel, din pricina răutăţii voastre peste măsură de mare. În revărsatul zorilor, se va isprăvi cu împăratul lui Israel!” Osea 10

„Când era tânăr Israel, îl iubeam şi am chemat pe fiul Meu din Egipt. Dar cu cât prorocii îi chemau, cu atât ei se depărtau: au adus jertfe Baalilor şi tămâie chipurilor idoleşti. Şi totuşi Eu am învăţat pe Efraim să meargă şi l-am ridicat în braţe; dar n-au văzut că Eu îi vindecăm.

I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste, am fost pentru ei că cel ce le ridică jugul de lângă gură. M-am aplecat spre ei şi le-am dat de mâncare. Nu se vor mai întoarce în ţara Egiptului; dar asirianul va fi împăratul lor, pentru că n-au voit să se întoarcă la Mine. Sabia va năvăli peste cetăţile lor, va nimici, va mânca pe sprijinitorii lor, din pricina planurilor pe care le-au făcut. Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sunt chemaţi înapoi la Cel Preaînalt, niciunul din ei nu caută să se ridice. Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Teboimul? Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă! Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om. Eu sunt Sfântul în mijlocul tău şi nu voi veni să prăpădesc. Ei vor urma pe Domnul, că pe un leu care va răcni; căci El însuşi va răcni, şi copiii vor alerga tremurând de la apus. Vor alerga tremurând din Egipt, că o pasăre, şi din ţară Asiriei, că o porumbiţă. Şi-i voi face să locuiască în casele lor, zice Domnul. Efraim Mă înconjoară cu minciuni, şi casa lui Israel, cu înşelătorii. Iuda este tot hoinar faţă de Dumnezeu, faţă de Cel sfânt şi credincios.” Osea 11

Lui Efraim îi place vântul şi aleargă după vântul de răsărit; zilnic măreşte minciuna şi înşelătoria; face legământ cu Asiria şi duc untdelemn în Egipt. Domnul este în ceartă şi cu Iuda şi va pedepsi pe Iacov după purtarea lui: îi va răsplăti după faptele lui.

Încă din pântecele mamei a apucat Iacov pe fratele său de călcâi; şi, în puterea lui, s-a luptat cu Dumnezeu. S-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el. Iacov l-a întâlnit la Betel, şi acolo ne-a vorbit Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul oştirilor; numele Lui este Domnul. Tu, dar, întoarce-te la Dumnezeul tău, păstrează bunătatea şi iubirea şi nădăjduieşte totdeauna în Dumnezeul tău. Efraim este un negustor care are în mână o cumpănă mincinoasă. Îi place să înşele. Şi Efraim zice: „Cu adevărat, m-am îmbogăţit, am făcut avere; şi în toată munca mea nu mi s-ar putea găsi nicio nelegiuire care să fie un păcat.” Şi totuşi, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău din ţara Egiptului şi până acum; Eu te voi face să locuieşti iarăşi în corturi ca în zilele de sărbătoare! Eu am vorbit prorocilor, am dat o mulţime de vedenii şi am spus pilde prin proroci.” Dacă Galaadul s-a dedat la slujba idolilor, galaaditii vor fi nimiciţi negreşit. Ei jertfesc boi în Ghilgal: de aceea, altarele lor vor ajunge nişte mormane de pietre pe brazdele câmpiilor. Iacov a fugit odinioară în câmpia Aram, Israel a slujit pentru o femeie şi pentru o femeie a păzit turmele. Dar printr-un proroc a scos Domnul pe Israel din Egipt şi printr-un proroc a fost păzit Israel. Efraim a mâniat rău pe Domnul: dar Domnul său va arunca asupra lui sângele pe care l-a vărsat şi-i va răsplăti ocara pe care I-a făcut-o. “Osea 12

Când vorbea Efraim, răspândea groază în Israel. Dar cum a păcătuit cu Baal, a murit. Şi acum ei păcătuiesc întruna, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei şi, jertfind oameni, săruta vitei!

De aceea, vor fi ca norul de dimineaţă, ca roua care trece repede, ca pleava suflată de vânt din arie, ca fumul care iese din horn. „Dar Eu sunt Domnul Dumnezeul tău din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu afară de Mine şi nu este alt Mântuitor afară de Mine. Eu te-am cunoscut în pustiu, într-un pământ fără apă. Dar când au dat de păşune, s-au săturat, şi, când s-au săturat, inima li s-a umflat de mândrie; de aceea M-au uitat. Eu M-am făcut ca un leu pentru ei şi-i pândesc ca un pardos pe drum.Mă năpustesc asupra lor ca o ursoaică lipsită de puii ei, le sfâşii învelişul inimii; îi înghit îndată ca un leu, şi fiarele câmpului îi vor face bucăţi.

Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta. Unde este împăratul tău, ca să te scape în toate cetăţile tale? Unde sunt judecătorii tăi, despre care ziceai: „Dă-mi un împărat şi domni”?

Ţi-am dat un împărat în mânia Mea, şi ţi-l iau în urgia Mea! Nelegiuirea lui Efraim este strânsă, păcatul lui este păstrat. Îl vor apuca durerile naşterii; este un copil neînţelept, căci nu poate să nască la vremea sorocită! Îi voi răscumpăra din mâna Locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a morţilor, unde îţi este nimicirea? Căinţa este ascunsă de privirile Mele!”. Oricât de roditor ar fi Efraim în mijlocul fraţilor săi, tot va veni vântul de răsărit, se va stârni din pustiu un vânt al Domnului, îi va usca izvoarele şi-i va seca fântânile: va jefui vistieria de toate vasele ei de preţ. Samaria este pedepsită pentru că s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului ei. Vor cădea ucişi de sabie; pruncii lor vor fi zdrobiţi şi vor spinteca pântecele femeilor lor însărcinate.”Osea 13

Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta. Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: „Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce în loc de tauri, lauda buzelor noastre.

Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai şi nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: „Dumnezeul nostru!” Căci la Tine găseşte milă orfanul.” „Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei! Voi fi ca roua pentru Israel; el va înflori ca crinul şi va da rădăcini ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde; măreţia lui va fi ca a măslinului, şi miresmele lui ca ale Libanului. Iarăşi vor locui la umbra lui, iarăşi vor da viaţa graului, vor înflori că via şi vor avea faima vinului din Liban. Ce mai are Efraim a face cu idolii? Îl voi asculta şi-l voi privi, voi fi pentru el ca un chiparos verde: de la Mine îţi vei primi rodul.”Cine este înţelept să ia seamă la aceste lucruri! Cine este priceput să le înţeleagă! Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele.”Osea 14

Osea

Ezechiel

 

Isaia 

Daniel

 

Ioel