Oameni vinonaţi- de pretutindeni, întoarceţi-vă inimile spre Venirea Lui- Prietenul tuturor păcătoşilor, şi minţile aţintiţi- le spre Jertfirea Sa, căci satan a cerut să martirizeze lumea cu urgii Apocaliptice ; Neteziţi-I Calea, cu plăcere, prin martirajul Duhovnicesc, nivelaţi umblările voastre prin înnoirea – (naşterea din nou) din Sămânţa Învăţăturii  şi Jertfirii Lui (Ioan, cap 3), goliţi-vă de sine prin botezul în moartea Sa… Astfel să-L întâmpinăm cu toţii, umpluţi cu Plinătatea Dumnezeirii; Dumnezeu culcat într-o iesle etc

Daniel, cap. 1-8 şi … „Slujbaşii Domnului” din toată lumea l-au înlocuit pe Creatorul cel viu, infinit şi adevărat, cu unul limitat, cartonat, aurit şi iconat, dar mut, surd, olog şi orb, ca să niveleze calea pentru Icoana Fiarei; ca să poată minţi, păcăli, exploata -oamenii morţi în păcate, pentru că aceştia -dacă se nasc din nou (Ioan, cap.3), învie şi nu mai pupă nici moaşte, nici…Pregătind calea Domnului… Lucrând cu plăcere şi bucurie pentru Domnul… Răstignirea firii pământeşti… Roada Duhului-Cum ne-o putem însuşi ?…

Pregătind calea Domnului

Dorinţa lui Dumnezeu din totdeauna a fost aceea de a locui în mijlocul poporulul Său, iar prin poporul Său în mijlocul oamenilor. El vrea să-şi stabilească reşedinţa şi slava între noi si in noiii. Însă pentru realizarea acestui lucru, are nevoie de oameni care să-I pregătească calea. Nu că I-ar fi imposibil să se descurce singur, însă ne acordă harul de a fi conlucrători împreună cu El. Este adevărat faptul că Ioan Botezătorul a avut o parte mai specială în această lucrare, pregătind calea Domnului pentru misiunea fizică şi pământească a Domnului Isus, însă şi noi avem partea noastră în ce priveşte pregătirea lucrării spirituale a Lui între oameni. De fapt, fie că vrem fie că nu vrem, fie că ne dăm seama fie că nu ne dăm seama, noi oricum pregătim cuiva calea: fie Domnului Isus, fie diavolului. Între lumea noastră şi lumea spirituală există o legătură foarte strânsă. În funcţie de ceea ce suntem, şi ceea ce facem, în urma noastră vine Dumnezeu sau cel rău. Caracterul nostru şi faptele noastre, pregătesc cadrul pentru lucrarea unuia sau a altuia. Astfel se face că în urma unor oameni vine: bucuria, pacea, zâmbetul, zidirea, mântuirea, în definitiv Dumnezeu, iar în urma altora vine: potopul, lacrimile, scandalul, praful şi pulberea, în definitiv diavolul. Întrebarea esenţială este următoarea: Cum trebuie să trăiesc pentru ca în urma mea să vină Dumnezeu? Cum putem să pregătim calea Domnului? Exemplul vieţii lui Ioan ne poate fi de folos în a răspunde la această întrebare.
1. Pregătim calea Domnului, micşorându-ne pe noi şi lăsându-L pe El să crească. Lucrarea prorocului Ioan a fost cel puţin ciudată. Şi-a exercitat slujba pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Fiind doar cu şase luni mai în vârstă decât Domnul Isus, la numai aproximativ treizeci şi unu de ani, Ioan este nevoit să îşi termine lucrarea. A avut o perioadă foarte scurtă de explozie la nivelul întregii naţiuni iudee, în ce priveşte activitatea profetică. Când atinge momentul culminant de popularitate, este nevoit deja să se retragă, printr-o modalitate, ce-i drept nu tocmai confortabilă. Ucenicii lui îl părăsesc unul câte unul, ciudat, ca să-L urmeze pe un alt învăţător, şi anume pe Isus. Cănd nişte ucenici zeloşi, geloşi şi fideli lui Ioan i s-au adresat astfel: „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan, şi despre care ai mărturisit tu, iată că botează, şi toţi oamenii se duc la El.”(Ioan3:26), Ioan răspunde că ,,Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer”, şi că ,,trebuie ca El să crească iar eu să mă micşorez” (Ioan3:27,30) Aici se observă o diferenţă esenţială între Ioan şi farisei. Şi primul şi ceilalţi au constatat, că la un moment dat, au început să-şi piardă ucenicii, din pricina faptului că aceştia au mers după Isus. Într-o situaţie normală, acesta ar trebui să fie cel mai mare motiv de bucurie pentru un învăţător, şi acesta a fost cazul lui Ioan. Însă în cazul fariseilor, lucrurile s-au petrecut tocmai invers. Când au văzut că ucenicii lor îi părăsesc şi că Îl urmează pe Isus, s-au supărat atât de tare încât I-au pus la cale moartea. (Ioan12:19) Liderii religioşi, trebuie să fie foarte atenţi ca nu cumva să cadă în capcana să-şi formeze adepţi care să-i susţină, să-i aprobe, să-i apere la nevoie, mai degrabă decât să formeze ucenici ai Domnului. O astfel de preocupare greşită ne va determina să predicăm pe placul oamenilor, căutând să nu incomodăm pe nimeni cu Evanghelia, spre a nu ne expune poziţia vreunui pericol. Însă cine are ca scop să formeze ucenici ai Domnului, va fi gata să-şi expună nu doar ,,scaunul” ci chiar şi capul, la fel ca profetul despre care vorbim. Fiecare lucrător, sau simplu creştin, care doreşte să pregătească calea Domnului, trebuie să fie preocupat mai întâi, cum să fie plăcut Domnului, nu oamenilor. Noi suntem chemaţi să pregătim calea Domnului către sufletele oamenilor, nu calea noastră către glorie sau succes. De fapt, El creşte doar în măsura în care noi suntem dispuşi să ne micşorăm.
2. Pregătim calea Domnului, nefiind mulţumiţi doar cu o religie fără Isus. Pe vremea lui Ioan, Israel avea o religie, şi avea oameni religioşi. Fariseii erau lucrul cel mai de preţ pe care îl aveau evreii în ce priveşte religiozitatea. Văzând popularitatea crescândă a lui Ioan, au venit la el ca să se ,,împrietenească”. Aceasta este tehnica eternă a fariseilor, de a se pune bine pe lângă oamenii celebri. De ce? Ca să se molipsească şi ei de celebritate. Însă celebritatea lui Ioan nu era construită pe tehnici fariseiste, de aceea când le-a văzut ipocrizia, le-a adresat nişte cuvinte foarte aspre: ,,Pui de năpîrci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Mat.3:7-8) Pocăinţa adevărată, cât şi propovăduirea acesteia, ne va diminua popularitatea, în schimb Îl va face pe Hristos să devină mai popular. Pocăinţa adevărată cât şi propovăduirea acesteia, pregătesc calea Domnului. Aşa s-a profeţit despre Ioan: ,,Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii, şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.” (Lc.1:17) Unde există roade vrednice de pocăinţă, acolo vine Dumnezeu. Însă o asemenea lucrare îl poate costa scump pe lucrător. Pe Ioan l-a costat pierderea unei bucăţi destul de însemnate din trupul său. Însă Ioan a înţeles că este mai bine a fi închis în temniţă sau chiar decapitat, dar Isus să fie liber, decât a fi liber iar Isus şi Cuvântul Său să fie legate. O, dacă am înţelege toţi creştinii că mai bine să fim mai nepopulari dar să crească popularitatea Domnului Isus, şi mai bine să fim legaţi dar Cuvântul Domnului să nu fie legat. Mai bine să fim întemniţaţi dar Duhul Sfânt să lucreze în voie.
3.Pregătim calea Domnului, asigurându-ne mereu că întradevăr Lui Îi pregătim calea, nu altcuiva.Acest mare bărbat al lui Dumnezeu, a trecut şi prin perioade de confuzie. Iată cuvântul Domnului din Luca 7 ,, Ioan a chemat pe doi dintre ucenicii săi, şi i-a trimis la Isus să-L întrebe: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul? Chiar în clipa aceea, Isus a vindecat pe mulţi de boale, de chinuri, de duhuri rele, şi multor orbi le-a dăruit vederea. Şi, drept răspuns, le-a zis: Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii Sunt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.” (v19-22) Chiar dacă textul acesta prezintă un moment de slăbiciune din viaţa lui Ioan, când am meditat asupra lui mi-am dat seama, în sinea mea, cât de important este să mă verific mereu şi mereu dacă credinţa mea şi lucrarea pe care o fac sunt în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât contextul în care trăim este unul de mare confuzie spirituală. Chiar şi David s-a rugat lui Dumnezeu astfel: ,,Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă Sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!” (Ps.139:23-24) Şi acest proces este cu atât mai benefic, cu cât avem un Dumnezeu gata să aducă lumină oamenilor sinceri. N-aş vrea sub nici o formă ca în ziua judecăţii să fiu printre cei descrişi în Matei 7:22-23: ,,Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Cu cât îţi cercetezi mai frecvent credinţa şi lucrarea, cu atât ai mai multe şanse de a fi pe calea cea bună, deci a pregăti calea Domnului.
În concluzie: Sunt convins că în perioada următoare, Dumnezeu va face lucrări mari şi extraordinare în ţara noastră. Şi aceasta pentru că există în ea oameni asemenea lui Ioan care s-au uitat pe ei înşişi, împreună cu problemele şi nevoile lor, şi s-au dedicat întru totul mijlocirii înaintea lui Dumnezeu, cu post şi rugăciune, într-o viaţă sfântă, pentru mântuirea multor suflete. Dumnezeu care este credincios promisiunilor Sale, nu poate să nu răspundă acestor strigăte necontenite către El. Dar mai sunt convins încă de un lucru: Sunt convins că şi diavolul va pregăti replici pe măsură. Aşa a fost din totdeauna. Când Moise a transformat, prin puterea Domnului, toiagul în şarpe, diavolul a zis: ,,ce mare găselniţă, şi eu pot face asta”, şi astfel a strecurat confuzie în casa lui Faraon, dar numai până la o vreme. Dacă va face Dumnezeu minuni, şi diavolul va încerca să le imite. Dacă va ridica Dumnezeu bărbaţi plini de puterea Duhului Sfânt, şi diavolul va ieşi cu oamenii lui care pe dinafară vor semăna foarte mult cu ai Domnului, dar pe dinăuntru vor fi exact ca diavolul. Dumnezeu este lumină, şi oriunde se manifestă, o face cu limpezime. Diavolul este întuneric, şi oriunde apare strecoară confuzia. Dacă vrem să nu ne rătăcim, să alegem totdeauna lucrurile clare, limpezi, curate, conforme cu Cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii sinceri, dornici de a împlini cu credincioşie voia lui Dumnezeu, nu se rătăcesc, ei se află ca şi Israel totdeauna sub norul luminos al lui Dumnezeu. Cei nesinceri şi şovăitori în a împlini voia Domnului, se află sub norul întunecos, poticnindu-se de tot ce le iese în cale. ,,Doamne încinge-te la luptă şi nimiceşte-l pe cel rău. Condu-ne către o mare biruinţă spirituală în România. Nu pentru că noi am fi ceva înaintea Ta. Ci pentru faptul că Tu asculţi rugăciunile. Ajută-ne să-Ţi pregătim calea pentru îndeplinirea planurilor pe care le ai cu ţara noastră în generaţia actuală. Îţi cerem aceasta pentru slăvirea Numelui Tău Celui mare. Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi în România.”

Lucrând cu plăcere şi bucurie pentru Domnul

(Luca 22:7-13)
De multe ori, ne speriem de dificultatea împlinirii responsabilităţilor, încredinţate nouă, de către Domnul. Adesea, avem senzaţia, că ceea ce ne cere El să facem este foarte greu, în cele mai multe cazuri aproape imposibil de realizat: Să-ţi slujeşti aproapele, să iubeşti chiar şi duşmanii, să fi martor al lui Hristos, să propovăduieşti Evanghelia la orice făptură, să faci ucenici din toate neamurile, etc, etc… ni se par porunci prea înalte pentru a le îndeplini. Dar oare chiar aşa să fie? Scriptura afirmă că poruncile Lui nu sunt grele. (1Ioan 5:3) Din Biblie înţelegem, că Dumnezeu nu ne dă niciodată sarcini de care să nu ne putem achita. Dimpotrivă, înţelegem că a lucra cu El este un har cât şi un mare privilegiu.
În cele ce urmează, vă propun să observăm în textul de astăzi câţiva paşi, care ne vor ajuta să lucrăm pentru Domnul cu uşurinţă, cu bucurie, cu dăruire şi din toată inima. Ucenicii au primit însărcinarea de a pregăti paştele. Datorită anumitor aspecte pe care le vom studia în continuare, sarcina aceasta li s-a prezentat plăcută şi foarte uşoară. Deci: ce paşi trebuie să facem, pentru ca să putem lucra, cu plăcere şi bucurie pentru Domnul:
1) Iubeşte-L pe Isus. Este uşor să lucrăm pentru Domnul, dacă Îl iubim cu adevărat. Dacă nu-L iubim, orice ne-ar cere să facem ni se pare imposibil. Găsim scuze şi justificări la toate cele. Dupăcum spune chiar El în Ioan 14:15 ,, Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele”. Dragostea sau lipsa ei fac ca un lucru să fie uşor sau greu de îndeplinit. Dragostea este o motivaţie suficient de puternică, care să ne determine să facem ceea ce în alte condiţii ni s-ar părea imposibil.
În textul nostru, Domnul Isus avea nevoie de cineva care să-i pregătească paştele. Pentru îndeplinirea acestei misiuni, îi alege pe: ucenicul iubirii şi pe cel care, peste câteva zile, avea să răspundă la întrebarea: ,,mă iubeşti tu mai mult decât toţi aceştia?” prin cuvintele ,,şti că te iubesc”. Pentru Petru şi Ioan această misiune era uşoară, deoarece erau împinşi înainte de dragoste. Nu acelaşi lucru l-am fi putut spune despre Iuda. Cu siguranţă, pentru el, această misiune ar fi fost foarte grea, afară de faptul că ar fi căzut şi de acolo nişte arginţi.
Cum poţi ajunge să-L iubeşti pe Isus? Isus Hristos este genul de persoană, de care n-ai cum să nu te îndrăgosteşti, cu condiţia să Îl cunoşti suficient şi să petreci destul timp în prezenţa Sa. Iubirea Lui este irezistibilă. Trebuie numai să-ţi aşezi capul pe pieptul Său la fel ca Ioan, şi să-I permiţi să te reabiliteze ca şi pe Petru. Vei deveni îndrăgostit de El, doar să-L auzi zilnic tâlcuindu-ţi Scripturile, ca celor doi dinspre Emaus, şi să-L vezi descoperindu-Şi faţa la timpul liniştit şi tihnit de părtăşie. Nimic nu schimbă viaţa mai mult ca astfel de experienţe. Inima începe să se încălzească umplută de fiorii unei iubiri necunoscute până atunci. Încerci o stare sufletească de iubire, superioară chiar şi celei femeieşti. Te simţi ca înviat din morţi, ca o fecioară inocentă curtată de Însuşi Prinţul universului. Vârsta pe care o ai dispare, şi dintr-o dată devii tânăr, îndrăgostit şi visător, ca la prima adolescenţă. În suflet, îţi prind viaţă nişte trăiri, pe care nici măcar nu le-ai crezut cu putinţă. În fiinţa ta, încep să vibreze nişte corzi de a căror existenţă nici măcar n-ai bănuit. În acele minunate clipe, ai vrea să cânţi, să te rogi, să reciţi poezii, să scri, să compui ceva frumos pentru Persoana iubită, şi singurul lucru care te doare este vocabularul tău atât de limitat. Atunci cuvintele cele mai pline de farmec îţi clocotesc în inimă, ca lui David, atunci oftezi adânc, ca şi poetul care zice: O de-aş avea eu limbi o mie, şi mii de buze să cuvânt, pe tonuri mii o armonie, spre slava Celui pururi sfânt. Atunci realmente părăseşti pământul şi începi să trăieşti într-o lume ca de basm, într-o lume, nu fantasmagoreică şi imaginară, ci reală, dar faţă de care ai fost orb până atunci. Totul devine atât de real, dincolo de orice posibilitate de autoânşelare. Nu-i halucinaţie, nici efectul unor practici spiritiste de factură păgână, ci este intimitatea cu Domnul Isus Hristos, care se realizează în duh şi în adevăr. Atunci întreaga atitudine faţă de lume şi viaţă ţi se schimbă. Nu mai ai dusmani decât pe diavolul, nu mai ai obstacole de netrecut în cale, iar problemele se transformă toate în provocări. Ai curajul tineresc de a sări peste cel mai înalt zid, chiar şi la 80 de ani, cu încrederea în Dumnezeu care îţi vine în ajutor. Alergi fără nici o frică spre Goliat, chiar dacă eşti numai un ţânc pe lângă el. Îi sfidezi pe cei ce tremură cu săbiile în mână lângă el, şi alergi spre uriaş ca să-l răpui, chiar dacă ai la dispoziţie doar o praştie şi o piatră. Pentru cei din jurul tău, eşti nebun de legat, ca să nu zic fanatic, dar eşti nebun pentru Hristos. Chiar Dumnezeu Însuşi este nebun pentru înţelepţii lumii acesteia, însă nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii. Deci iubeşte-L pe Isus şi acesta îţi va aduce mult entuziasm în lucrarea Sa.
2) Cunoaşte Scripturile. În întâmplarea care se petrece în textul nostru, ucenicii nu întreabă: Cum să pregătim paştele? Dacă totuşi ar fi pus această întrebare, Domnul Isus le-ar fi răspuns: Luaţi Biblia şi citiţi! Acolo scrie totul despre modul în care trebuie pregătite paştele. Cercetaţi cărţile lui Moise şi veţi afla. Prezenţa lui Isus cu ucenicii nu anulează datoria lor de a cerceta Scripturile, dupăcum n-o anulează nici prezenţa Duhului Sfânt în viaţa credinciosului. Domnul Isus doar le tâlcuia Scripturile, şi acelaşi lucru Îl face şi Duhul Sfânt în viaţa noastră. Misiunea de a fi martori ai lui Hristos, în lume, prin trăire şi prin vorbire, poate fi dusă la îndeplinire doar prin cunoaşterea temeinică a Cuvântului lui Dumnezeu.
Să privim puţin spre un caz din Vechiul Testament. Moise robul Domnului murise. Iosua urma să conducă mai departe poporul Israel înspre ţara promisă. Spre a-l pregăti pentru uriaşa responsabilitate pe noul lider, Dumnezeu îi recomandă o bibliografie obligatorie, la fel cum ar proceda orice profesor în faţa studenţilor pe care îi pregăteşte: ,,Întăreşte-te numai, şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să isbuteşti în tot ce vei face. Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune.” (Iosua 1:7-8) Mă întreb, cum ar fi arătat lista bibliografică pentru Iosua, dacă responsabilitatea de a i-o recomanda ar fi fost încredinţată unui erudit al lumii contemporane? Cred că nu-i foarte complicat să ne imaginăm ce cărţi i-ar fi indicat un ,, dr. Prof. Univ….” al marilor centre academice de astăzi. Să facem un mic efort de imaginaţie: ,, Iosua: ca lider vei avea nevoie de nişte cursuri de leadershiep pentru a şti cum să te impui înaintea oamenilor, şi cum să-i convingi să te urmeze în direcţia pe care le-o propui. Trebuie să cunoşti şi ceva despre psihologia maselor, despre modul de comportare a mulţimilor, cu scopul de a le putea ţine în frâu. Ca administrator al unei imense prăzi de război, pe care o vei dobândi, va trebui să ai studii şi în domeniul managementului. Acestea te vor ajuta să duci cu bine la sfârşit, imensa responsabilitate de împărţire a ţării între seminţiile lui Israel şi apoi în administrarea ei ulterioară. Pentru că fişa postului pe care îl vei ocupa prevede şi sarcina de a face dreptate, ai nevoie şi de facultatea de drept. Nu uita că vei ocupa şi postul de comandant suprem al forţelor armate, aşa că va trebui să dobândeşti şi cunoştinţe militare superioare. Pentru că ţi se va cere să supraveghezi şi activitatea religioasă a preoţilor şi leviţilor, va trebui să cunoşti toate tipurile de interpretare a Pentateuhului, şi toate comentariile rabinilor scrise pe marginea acestuia. Nu uita nici de datoria de a lăsa posterităţii o carte scrisă, pentru îndeplinirea căreia trebuie să fi puţin şi om de litere. Trebuie să citeşti literatura contemporană existentă, pentru a intra în tagmă, şi să descoperi principiile de a scrie o carte, dacă se poate un best-seller. Ca om politic, diplomat, cred că îţi dai seama că va trebui să studiezi şi tainele acestei complicate îndeletniciri. Ar fi deasemenea foarte indicat să vorbeşti şi câteva limbi de circulaţie internaţională, şi n-ar strica să ,,ai habar” şi despre cultura celor şapte popoare cananite pe care vrei să le confrunţi.” Astfel eruditul timpurilor noastre l-ar fi îngropat pe Iosua sub un munte de cărţi, şi l-ar fi târât vreo patruzeci de ani de la Oxford la Sorbona şi de la Londra la Paris, care i s-ar fi părut conducătorului lui Israel mai grei decât cei petrecuţi în pustie fără apă şi fără pâine.
Faptul care este de-a dreptul surprinzător, este că Dumnezeu pentru a pregăti omul cu cele mai înalte responsabilităţi în stat, îi recomandă o singură carte: Cartea Legii. Si pe deasupra îi garantează, că dacă va lucra cu credincioşie, după toată legea primită, şi dacă nu se va abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, va izbuti în tot ce va face şi va lucra cu înţelepciune. Pare prea simplu ca să fie şi adevărat. De fapt toate cerinţele lui Dumnezeu sunt foarte simple. Omul are darul de a complica totul. Vezi reformele din învăţământ, şi uriaşele tentacule ale caracatiţei aparatului birocratic, ce sufocă toată ţara.
Recunosc importanţa faptului de a citi cât mai multe cărţi. Aceasta ajută la dezvoltarea gândirii a cunoştinţelor cât şi a limbajului. Dar recunosc şi pericolul de a pune prea mare accent pe alte cărţi până la a neglija Scriptura. Din păcate există atâţia predicatori care sunt îndrăgostiţi de cărţi dar care neglijează Cartea Cărţilor. Sunt atâţia oameni care citesc cu mare atenţie comentariile tuturor teologilor cu privire la Biblie, dar ei nu au timp să stea singuri cu ea.
Eficienţa în lucrare va creşte în măsura în care ne vom întoarce la Scriptură, şi într-un mod simplu şi personal, vom învăţa să medităm zi şi noapte asupra ei.
3) Înţelege că eşti conlucrător cu Dumnezeu. Ucenicii au făcut totul întocmai după cum li se spusese. Misiunea lor nu era una imposibilă, pentru că Domnul a mers înaintea lor pregătind toate detaliile pentru a le asigura biruinţa.
-Să observăm câteva lucruri făcute de Domnul în această misiune:
1) Le-a răspuns la întrebarea pe care o aveau în minte legat de locul în care trebuiau să fie pregătite paştele. Nu-i lasă în confuzie, nici în delicata situaţie de a alege singuri locaţia.
2) Le-a indicat locul unde urma să se întâlnească cu persoana de legătură: ,,la intrarea în cetate”. Nu-i lasă să alerge, aiurea, peste tot, de colo până colo, doar vor reuşi să dea cumva peste omul de care aveau nevoie.
3) Le-a oferit şi semnalmentele de recunoaştere: ,,va purta un ulcior pe umăr.” Nu vor fi puşi în penibila situaţie de a se înfiinţa pe urma altor oameni decât a celui aşteptat.
4) Le-a indicat şi drumul spre casa în care vor pregăti paştele: ,,urmaţi-l”. Servitorul îi va duce exact la casa cu pricina. Nu li se pune în mână o hartă complicată a oraşului, cu străzi întortochiate, ca după două trei încercări nereuşite să fie nevoiţi să abandoneze.
5) A pregătit dinainte inima stăpânului casei. Nu lasă în seama ucenicilor să-şi tot formuleze în minte, pe drum, cuvintele cele mai convingătoare, cu care să încerce să-l înduplece pe proprietar să dea o cameră pentru Domnul. Lucrul acesta fusese făcut deja de către Dumnezeu. Treaba ucenicilor este simplă. Ei trebuie doar să întrebe: ,,Unde-i?” Aşa merg treburile când lucrează Domnul. Toate se potrivesc la milimetru. Când lucrăm noi, riscăm să fim scoşi afară de nişte oameni nervoşi la inima cărora Dumnezeu n-a lucrat, şi spre casa cărora poate nici măcar n-am fost călăuziţi.
6) A dispus deja pregătirea camerei. Ucenicii nu trebuie să vină cu mături cu făraşe, cu perii de rădăcină, şi cu cârpe. Ei vin la totul gata. În ce priveşte ligheanul, acesta trebuie păstrat pentru altceva.
7) A oferit ucenicilor semnalmente de recunoaştere a camerei respective: mare, de sus, pregătită gata. Era exclusă orice posibilitate de a ajunge pe o pistă greşită.
Fraţilor: este atât de simplu să îndeplineşti misiuni pentru Domnul în felul acesta. Mai greu ar fi fost dacă lucrurile de mai sus trebuiau făcute de ucenici, sau dacă s-ar fi crezut deştepţi, aşa ca noi, luând-o pe unde le-ar fi tăiat capul. Dacă la intrarea în cetate Petru ar fi zis lui Ioan: Ăsta nu-i loc de îmtâlnire, hai să ne ducem în centru. Sau dacă atunci când a apărut omul cu ulciorul pe umăr Ioan ar fi zis: Mie nu-mi place mutra lui, arată ca un ţărănoi. Eu nu mă duc după ăsta. Tu treaba ta ce faci. Da iată-l pe ăla cu diplomatul. Nu-i aşa că-i simpatic? Hai s-o luăm după el. Oricum trebuie să aibă o casă mai acătării decât maimuţoiul ăla. Si iată-i pe Petru şi pe Ioan intrând în frumoasa vilă a omului cu diplomatul. Stau de vorbă cu gazda, şi în loc de bun venit li se răspunde cu o găleată rece de apă în cap. Ies amândoi plouaţi şi la propriu şi la figurat pe poartă, şi zic unul către altul plângându-şi de milă: ,,Greu mai e să fi ucenic al lui Isus” Ne vine să râdem, dar tare mă tem că râdem de noi. Complicaţiile în lucrare apar atunci când o luăm pe cont propriu. Când nu-L întrebăm pe Domnul unde vrea să-I pregătim paştele şi alegem noi locaţia care ni se pare mai potrivită. După atâtea greşeli făcute nu ar trebui să ne mire că ne lovim numai de obstacole şi nimerim numai peste oameni împietriţi.
Observaţi cât de simplu este să lucrezi pentru El când respecţi instrucţiunile. Toate se potrivesc ca la marele fix, dar cât de anevoie este să lucrezi aşa cum îţi vine la socoteală. Oare nu cumva zbaterea noastră istovitoare în lucrare se datorează faptului că nu lucrăm călăuziţi de Duhul Sfânt ci de căşunelile noastre? Sunt atâtea exemple biblice din care rezultă că misiunea martorilor adevăraţi ai lui Hristos era atât de simplă tocmai datorită faptului că partea cea mai dificilă era făcută de Duhul Sfânt:
-Propovăduirea lui Petru din ziua de rusalii. La fel ca şi în cazul cu pregătirea paştelor şi aici ucenicii respectă instrucţiunile Domnului Isus date înainte de înălţare, şi rezultatul este deasupra tuturor aşteptărilor: 3000 de convertiţi.
-Filip şi Famenul etiopian. După ce îl identifică corect pe ,, omul cu ulciorul” Filip se ia după el şi ajunge acolo unde trebuie, la cel care avea deja odaia inimii pregătite şi cu totul gata să o ofere Domnului.
-Petru şi Corneliu. După ce Petru renunţă să se creadă mai deştept decât Dumnezeu se duce la locul indicat, chiar dacă nu corespunde logicii sale. Rezultatul: o odaie gata pregătită pentru Domnul. Rolul lui Petru: mai mult ca simplu.
–Pavel şi temnicerul din Filipi. Aici ,,omul cu ulciorul pe umăr” îi apare lui Pavel în vis:,,treci în Macedonia şi ajută-ne”. Pavel se ia după el chiar dacă acesta îl duce prin închisoare, convins că şi acolo Dumnezeu a pregătit o odaie în care avea să fie primit: odaia inimii temnicerului.
Concluzie:
O dacă am înţelege că suntem conlucrători cu Dumnezeu, şi dacă l-am întreba pe El în fiecare dimineaţă: Doamne astăzi unde doreşti să-ţi pregătesc paştele? În odaia cărei inimi doreşti ca jertfa Ta să fie prăznuită? Unde mă voi întâlni cu omul pe care l-ai pregătit? La intrarea în cetate, la serviciu sau la şcoală? După ce semnalmente îl voi recunoaşte? Cine mă va conduce la omul care are deja odaia inimii pregătită pentru Tine? Cum să procedez ca să nu mă rătăcesc? Sunt acestea rugăciunile noastre din fiecare dimineaţă? A lucra pentru Domnul este plăcut şi frumos, dar numai dacă Îl iubeşti, cunoşti Scripturile şi asculţi de El în fiecare clipă.

Răstignirea firii pământeşti

 
Răstignirea firii pământeşti: Iată una dintre cele mai uriaşe provocări ale creştinului. Nu am suficiente cuvinte în vocabular, pentru a-mi exprima profunda admiraţie, pentru măreaţa ingeniozitate divină, care ne-a prescris o cale atât de eficientă spre a putea trăi viaţa la cel mai înalt nivel posibil. Dacă altădată aş fi privit spre această metodă cu dezgust şi neplăcere, astăzi, după ce i-am simţit efectele benefice pe pielea mea, mă închin înaintea atotânţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu. Deşi extrem de dureroasă, mai ales pentru cei care o iau în serios, răstignirea firii pământeşti reprezintă cea mai sigură cale spre a ne bucura din plin de viaţă. Despre omul care nu i-a experimentat efectele, încă nu se poate spune că a trăit cu adevărat, ci cel mult că a vegetat la fel ca alte vieţuitoare terestre preocupate doar de hrană, adăpost şi perpetuarea speciei. Răstignirea firii pământeşti, este calea care te dezleagă de putreziciune şi de glie. Prin ea dobândeşti aripile care te ajută să te desprinzi de ţărână şi să te lansezi, ca o rachetă spaţială, spre lumile spirituale unindu-te în mod personal, intim, organic şi afectiv cu Domnul Isus Hristos, spre a trăi cea mai extraordinară aventură de dragoste posibilă. Cei mai mulţi creştini rămân blocaţi pe neplăcerile produse de răstignirea firii, pierzând, ca ’ntr-un abis, imensele beneficii pe care aceasta le produce. Ca să fiu sincer cu dumneavoastră va trebui să vă prezent, atât dificultăţile cât şi beneficiile acestui proces. Dar pentru a face legătura între cele două aspecte, vă voi arăta şi calea prin care acest supliciu numit răstignirea firii pământeşti, se transformă în ceva pe care suntem gata să ni-l asumăm cu toată bucuria.
1) Dificultăţile răstignirii firii pământeşti. Cine spune că răstignirea firii pământeşti este o chestiune simplă şi uşoară, nu ştie despre ce vorbeşte sau n-a făcut-o aşa cum se cere. Răstignirea firii, este de departe cel mai greu şi dificil proces la care suntem chemaţi în calitate de creştini. Să urmărim câteva elemente care conturează dificultatea răstignirii firii pământeşti:
a) Răstignirea firii pământeşti este un proces extrem de dureros datorită faptului că ni se cere să ne răstignim noi pe noi înşine. Cred că am fi fost mult mai motivaţi şi mai determinaţi dacă ni s-ar fi cerut să ne răstignim firea unii altora. Oricum, de multe ori mai încercăm noi aşa ceva, chiar dacă nu ni se cere. Câteodată, suntem atât de fermi, dârji şi principiali când este vorba de firea altora, la fel ca David în cazul prezentat de Natan, însă când este vorba de sărmana noastră fire, cerşim milă şi îndurare căutând să înduioşăm pe toată lumea cu zmiorcăielile noastre. Ne pricepem să ne purtăm aspru cu trupul altuia, şi ştim să dăm lecţii despre modul în care acesta trebuie ţinut în stăpânire, însă când vine vorba de trupul nostru ni se sfâşie inima de mila pe care i-o purtăm. Dificultatea problemei constă în faptul că răstignirea doare, şi această durere trebuie să ne-o aplicăm singuri, cu fermitate, fără a ţine seama de jalnicele lamentaţii ale firii.
b) Răstignirea firii pământeşti este un proces extrem de dificil datorită numărului mare de provocări existente în jurul nostru. La fiecare pas, întâlnim o mulţime de tentaţii adresate firii pământeşti. Ochii, urechiile, mintea, trupul şi sufletul sunt bombardate clipă de clipă cu tot soiul de invitaţii insistente şi persistente la păcat. Tentaţiile sexuale sunt gata să-i devoreze, din toate părţile, într-o singură clipă de neatenţie, pe cei nestăpâniţi şi uşuratici. Materialismul este ca o plasă de păianjen în care stau atârnaţi ca nişte muşte încătuşate, fără posibilitatea de a se mai salva, orbii spirituali, incapabili să vadă dincolo de culoarea sclipitoare a banilor. Demonii s-au înmulţit, şi mai în fiecare zi întâlneşti câte un om în care există cel puţin o legiune, provocându-te la ceartă, scandal, zavistie şi nebunie. În familie diavolul se luptă cu îndârjire să dezbine chiar şi cele mai închegate cupluri. În biserică, acelaşi personaj malefic, urmăreşte să provoace cele mai stupide tensiuni. Într-un asemenea context, mai este oare posibil să-ţi răstigneşti firea?
c) Răstignirea firii pământeşti este dificilă datorită filozofiei lumii acesteia care încurajează exprimarea liberă a poftei, nicidecum a înfrânării ei: ,,Trăieşte clipa!, Urmează-ţi inima!, Fă-o!”, iată câteva dintre sloganurile omului modern. Mass-media profitând de lipsa de stăpânire a generaţiei actuale, a transformat-o într-o societate de consum aflată la cheremul marilor magnaţi ai pieţei. Televizorul îţi serveşte la pat, ca ’ntr-un hotel de lux: sex, violenţă, magie şi divertisment cât îţi pofteşte inima. Publicitatea agresivă şi ritmul vieţii parcă te obligă să fi la curent cu fiecare nou produs apărut, şi să ţi-l achiziţionezi, pentru că altfel societatea te exclude din rândurile ei. Ascetismul nu mai este la modă ca pe vremea stoicilor greci sau a călugărilor medievali ci acum lumea s-a îndreptat spre libertinism şi exhibiţionism. Recunosc faptul că într-un asemenea context nu-i deloc amuzant să-ţi răstigneşti firea pământească. Dinăuntru eşti asaltat de poftele irezistibile ale cărnii, de afară te copleşesc la tot pasul provocări insistente la împlinirea lor, iar pe deasupra nici cel mai mic lucru nu te încurajează să lupţi pentru biruinţă. Dar înainte de a cădea în ghiarele disperării, haideţi totuşi să vedem dacă există vreo posibilitate să biruim în acest teribil război de moarte.
2) Posibilitatea răstignirii firii pământeşti. Evaluând situaţia strict din punct de vedere teoretic, răstignirea firii pământeşti ar fi posibilă doar dacă am descoperi o activitate mult mai interesantă decât împlinirea poftelor firii pământeşti. Ştiţi cunoscuta zicală: ,,Dacă vrei să-i smulgi unui câine osul pe care-l ţine în gură, oferă-i o bucată de carne.” Spiritualizând lucrurile, această zicală ar putea suna astfel: ,,Dacă vrei să convingi un om să renunţe la plăcerile poftelor firii, oferă-i nişte plăceri mai mari.” Însă aceste plăceri mai mari trebuie neapărat să aibe aceleaşi caracteristici cu plăcerile firii pentru a putea fi atractive. Plăcerile firii ar putea fi caracterizate după cum urmează: sunt reale, răspund unor nevoi presante interioare şi vizează prezentul nu doar viitorul. De ce aleg oamenii să trăiască mânaţi de firea pământească? Pentru că stările pe care le experimentează nu sunt imaginare, nici abstracte, nici teoretice ci practice şi reale. Pentru că plăcerile pe care le trăiesc reprezintă răspunsul unor nevoi presante elementare ale fiinţei lor. Pentru că aceste stări plăcute nu vizează un bine viitor, greu de aşteptat, ci prezentul actual. Datorită acestor caracteristici au succes ispitele sexuale, dependenţele de alcool, tutun, droguri şi oricare alte ispite ale firii pământeşti. Scumpi fraţi şi surori, răstignirea firii pământeşti este posibilă doar dacă descoperim o plăcere care să prezinte aceleaşi trei caracteristici, dar care să fie mult mai puternică. Plăcerea care ne-ar putea motiva la răstignirea firii pământeşti, ar trebui să fie reală, să răspundă unei nevoi interioare presante şi să îşi găsească împlinirea în prezent nu doar în viitor. Vă propun să supunem acestor exigenţe câteva din elementele religioase care ar putea reprezenta o astfel de motivaţie la răstignirea firii:
Doctrina sănătoasă. A avea o doctrină sănătoasă, deşi este un lucru necesar, nu constituie o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii. Aceasta datorită faptului că nu satisface cerinţele primului criteriu enunţat: este foarte teoretică, abstractă. Am văzut prea mulţi teologi luptându-se ,,cu armele firii” pentru doctrina lor sănătoasă, dar prea puţini zdrobiţi în omul dinlăuntru pentru simplul motiv că au avut-o. De multe ori şi în biserică este ca şi la parlament: doctrina cuiva este sănătoasă sau nu, funcţie de interesele care îl leagă sau nu de acea persoană. Atitudinea de ,,Pro” sau ,,contra”, într-o anumită problemă, a multor creştini, nu depinde neapărat de acurateţea doctrinară, ci de nişte chestii care trec prin stomac, portmoneu sau alte locuri care nu-i evlavios a fi amintite. Deci a avea o dctrină sănătoasă nu-i suficient a ne motiva la răstignirea firii.
Religiozitatea. A fi om religios, deasemenea, nu constituie o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii pământeşti. Aceasta datorită faptului că nu satisface cerinţele celui de-al doilea criteriu enunţat: adică nu răspunde unei nevoi presante interioare. Omul poate trăi mult şi bine şi fără religie. Sunt atâţia creştini care nu simt nici o presiune interioară să meargă la biserică mai des de două ori pe an. Sunt destui oameni religioşi pentru care cititul Bibliei, rugăciunea, postul, dărnicia şi practicarea altor fapte religioase este o pacoste, nicidecum rezultatul unei nevoi presante interioare. De obicei oamenii religioşi sunt cei mai plini de firea pământească nicidecum cei care şi-o răstignesc cel mai mult. Pentru exemplificare vezi partida fariseilor.
Promisiunea raiului sau frica iadului. S-ar putea să dezamăgesc pe unii dacă voi spune că nici măcar aceste elemente nu reprezintă o motivaţie suficient de puternică pentru răstignirea firii. Aceasta pentru că nu îndeplinesc cerinţele celui de-al treilea criteriu enunţat: nu răspund unei nevoi prezente ci viitoare. Chiar Scriptura afirmă în Proverbe 13:12 că: ,,O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă.” Până să se hotărască ce să facă cu viaţa de dincolo, oamenii vor să ştie ce se va întâmpla cu aceasta. Până în rai sau în iad este un drum atât de lung încât oamenii nu-şi pot permite să-şi omoare prezentul. Doar un lucru vă întreb ca să vă daţi seama că aşa stau lucrurile: Câţi dintre dumneavoastră toleraţi în propria trăire preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea, cu toate că ştiţi foarte clar din Biblie că toţi cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă toate aceste lucruri amintite nu sunt satisfăcătoare spre a ne putea motiva la a ne răstigni firea pământească, atunci totuşi care motivaţie ar fi satisfăcătoare? Răspunsul este următorul: Relaţia cu Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu, satisface toate cele trei criterii care fac ca un lucru să fie irezistibil. Relaţia cu Dumnezeu, nu-i teorie nici vorbă goală, ci un lucru cât se poate de concret şi practic. Domnul poate fi auzit, văzut, simţit, iubit, gustat. Chiar dacă acestea nu se realizează prin cele cinci simţuri ci prin credinţă, faptul în sine este cât se poate de real. Relaţia cu Dumnezeu răspunde unei nevoi presante interioare. Omul a fost creat cu o nevoie profundă după Dumnezeu. Solomon după ce a căutat fericirea în toate lucrurile de sub soare, a ajuns la concluzia că totul este deşertăciune şi goană după vânt, iar încheierea tuturor lucrurilor este să te temi de Dumnezeu şi să păzeşti poruncile Lui. Relaţia cu Dumnezeu, se adresează unei nevoi prezente nu numai unei nevoi viitoare. Noi ne putem bucura acuma de relaţia cu Dumnezeu, nu doar cândva în viitor. Deasemenea, relaţia cu Dumnezeu, produce o plăcere superioară oricărei plăceri produsă de satisfacerea poftelor firii pământeşti. David în Psalmul 34:8 ne îndeamnă să gustăm şi să vedem ce bun este Domnul. Creştinii care au gustat dulceaţa relaţiei cu Dumnezeu, vor fi suficient de motivaţi să-şi răstignească firea pământească. Ei vor fi gata de orice sacrificiu, cu scopul de a păstra minunata lor părtăşie cu Domnul. Pe lângă plăcerea părtăşiei cu Dumnezeu, toate celelalte plăceri pălesc. Părtăşia cu Dumnezeu, este singura motivaţie suficient de puternică spre a ne determina să îndurăm neplăcerile şi suferinţele răstignirii firii pământeşti. Disponibilitatea la această acţiune depinde de seriozitatea cu care abordăm relaţia cu Dumnezeu, prin rugăciune şi meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu.
3) Consecinţele răstignirii firii pământeşti. Ceea ce conferă greutate spirituală unui creştin este răstignirea firii pământeşti. Răstignirea firii pământeşti, realizează acea etanşietate spirituală care permite păstrarea întregului potenţial spiritual aşezat de către Dumnezeu în noi. Dumnezeu a aşezat în noi nişte rezervoare inimaginabile de dragoste, fericire şi bucurie. Aceste capacităţi spirituale le avem în unire cu Hristos când firea pământească este răstignită. Când păcătuim, relaţia cu Hristos se întrerupe, fiinţa noastră se desface, iar energiile puse de către Dumnezeu în noi, pe care ni le-a dat pentru a trăi stări de bucurie şi de fericire în relaţia cu El şi cu Biserica Sa, se scurg din noi, şi prin urmare dispare farmecul relaţiei cu Dumnezeu, cu familia şi cu Biserica. Când dragostea de Dumnezeu se fărămiţează către idoli, când pasiunea pentru soţie se scurge către vedetele play-boy, iar când iubirea de fraţi se risipeşte spre tovărăşiile rele, atunci din creştinul respectiv rămâne doar o coajă fără nici un conţinut. Fiecare păcat presupunere o risipă de energie, putere, forţă, pusă de către Dumnezeu în noi pentru a trăi viaţa la maximă intensitate. Astăzi sunt pline bisericile de oameni vlăguiţi, storşi ca o lămâie de orice vlagă, plictisiţi de toate, îmbătrâniţi înainte de vreme. Unii tineri sunt mai ramoliţi decât bunicii lor, pentru că se uită la porno şi ascultă muzică rock. Creştinul care nu-şi răstigneşte firea pământească, este un om fără greutate, sau dacă vreţi un creştin de paie.Vorbele lui sunt de paie, fiind purtate de vânt de colo, colo. Stările sufleteşti prin care trece sunt de paie. Astăzi se află pe vârful muntelui, iar mâine în fundul văii. Relaţiile pe care le are sunt de paie. Un astfel de om este incapabil de relaţii profunde şi de lungă durată. Dacă este predicator, şi predicile pe care le rosteşte sunt de paie. După un ceas de sporovăială, n-ai ce strânge pe vârful unui făraş. Când acest creştin zideşte, materialele pe care le foloseşte sunt: paie, lemn, fân, trestie. Statornicia lui este de paie, adică la cea mai mică adiere de vânt el este în aer, fiind purtat în direcţia curenţilor. Însă atunci când suntem fermi şi consecvenţi cu răstignirea firii, experimentăm cel mai extraordinar lucru care ni s-ar putea întâmpla: Hristos trăieşte în noi.
Cum arată omul în care locuieşte Hristos? Ca Hristos. Pe unde trece el totul se înviorează, înfloreşte, prinde viaţă. În prezenţa lui orice faţă posomorâtă se înseninează, orice obraji palizi capătă culoare, orice frunte încruntată se descreţeşte şi orice inimă disperată capătă speranţă. Când predică un astfel de om, biserica se zideşte, iar părtăşia şi unitatea prind cheag. Când stai de vorbă cu o astfel de persoană, oricât ai fi de tensionat, simţi eliberare, descătuşare, iar pacea îţi inundă întreaga fiinţă. Cuvintele unui astfel de om îţi pătrund la inimă ca un balsam sau ca o hrană, nicidecum ca o otravă sau ca un venin. Omul în care locuieşte firea, pe unde trece samănă moarte. În urma lui totul păleşte, se ofileşte şi se dezintegrează. Pe unde apare imediat reuşeşte să indispună pe toată lumea, iar când îşi deschide gura într-o clipă strecoară un gust amar în sufletul tuturor. O discuţie cu un astfel de om te încarcă cu amărăciune chiar şi atunci când vorbeşte despre cele mai spirituale lucruri.
În concluzie: Trăim vremuri în care oamenii în care locuieşte Hristos sunt extrem de rari. Trebuie să rupi multe perechi de opinci până să întâlneşti unul. Trebuie să consumi mulţi litri de benzină până să-l ai în faţă. Aceasta datorită faptului că foarte puţini sunt dispuşi să plătească preţul răstignirii firii pământeşti. Da, este cel mai cumplit lucru cu putinţă: să-ţi produci tu singur durere suprimându-ţi toate dorinţele neconforme cu voia lui Dumnezeu, să lupţi împotriva talazului de nelegiuire cu care eşti asaltat. Dar numai aşa vom descoperi extraordinara frumuseţe a relaţiei cu Dumnezeu, şi vom fi o binecuvântare şi pentru alţii.

(Gal.5:16-25)
Omul născut din nou, posedă în interiorul său, două naturi. Prima dintre ele, se numeşte firea pământească. O dobândim în urma naşterii fizice şi o purtăm în noi până la moarte. A doua, se numeşte, natura Duhului, sau simplu ,,Duhul”. O dobândim la naşterea din nou şi o purtăm până în veşnicie. Fiecare dintre aceste două naturi, tinde să ne atragă către un anumit tip de comportament, care îi este specific. Comportamentul spre care ne atrage firea pământească este numit ,,faptele firii pământeşti”, iar comportamentul spre care ne atrage Duhul poartă numele de ,,roada Duhului”.
Aceste două tipuri comportamentale sunt într-un conflict permanent. Ele tind să ne atragă în direcţii diametral opuse. În ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, firea pământească ne îndeamnă către închinare la idoli şi vrăjitorie, iar Duhul ne îndeamnă la: dragoste, bucurie şi pace. În relaţia cu semenii, firea pământească ne îndeamnă la: preacurvie, curvie, vrăjbi, certuri, zavistii, mânii, neânţelegeri, certuri de partide, pizme şi ucideri, iar Duhul ne îndeamnă la: îndelungă răbdare, bunătate şi facere de bine. În relaţia cu sinele, firea ne îndeamnă la: necurăţie, desfrânare, beţii şi îmbuibări, iar Duhul ne îndeamnă la: credincioşie, blândeţe şi înfrânare a poftelor.
Este foarte simplu de observat, că între cele două tipuri de conduită există o incompatibilitate absolută. Nu putem fi şi creştini fireşti, şi creştini duhovniceşti. Nu putem avea în viaţa noastră şi faptele firii şi roada Duhului. Ca să ne fie şi mai clar, vreau să vă dau câteva exemple: Nu putem pretinde că suntem soţi fideli, dacă între timp ne întreţinem şi cu o amantă, chiar dacă aceasta se întâmplă doar câte o zi pe lună. Infidelitatea din acea zi, va şterge fidelitatea din toate celelalte treizeci. Deasemenea, nu putem purta numele de iubitori de semeni, dacă în acelaşi timp omorâm şi oameni, chiar dacă faptul cu pricina se petrece doar odată la câţiva ani. Acea singură zi, ne va atrage stigmatul de ucigaşi şi peste celelalte zile, în care n-am ucis pe nimeni. Nu putem fi acasă demoni, iar în biserică îngeri. Este imposibil, să fim, peste săptămână creştini fireşti, iar duminica creştini duhovniceşti. Cuvântul lui Dumnezeu este cât se poate de clar în această privinţă. Iacov 3:11-12 spune: ,,Oare din aceeaşi vână a izvorului ţîşneşte şi apă dulce şi apă amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce.” 2Corinteni 6:14-16 ne întreabă: ,, ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” Domnul Isus Însuşi a afirmat că: ,, Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urâ pe unul şi va iubi pe celalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”(Mat.6:24) Prin urmare identitatea noastră, de copii ai lui Dumnezeu sau ai diavolului, se conturează în funcţie de tipul de comportament pe care ni-l asumăm. A crede că ne putem însuşi câte puţin din fiecare, este cea mai mare nebunie. Ca să fiu cât se poate de clar, este la fel cu a crede că ne putem considera oameni cinstiţi, dacă am spart casa unui om, în timp ce pe celelalte câteva sute sau mii din localitate le-am lăsat neatinse. Deasemenea, a crede că numele de ortodox, penticostal sau baptist ajută la ceva, este cea mai mare înşelăciune. Scriptura afirmă, că judecata se va face, după ,,fapte”, nu după ,,nume”. Rom.2:6-8 spune că: Dumnezeu… ,,va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.” Dacă Harul cu care mă laud, nu mă ajută să umblu în faptele bune pregătite, de către Dumnezeu, pentru mine, cum spune Efeseni 2:10, sunt un om înşelat. Dacă El nu mă învaţă s-o rup cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăiesc în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, înseamnă că încă nu l-am cunoscut. Dacă Harul nu realizează în mine roada Duhului Sfânt, l-am călcat în picioare şi l-am făcut zadarnic! Textul biblic sună foarte clar: ,,Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Gal.5:21) Aşadar, a ne însuşi comportamentul Duhului, sau roada Duhului, este o problemă de însemnătate capitală. În continuare aş vrea să învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu: Cum ne putem însuşi roada Duhului. Ce paşi trebuie să facem pentru a o avea?
1) Răstignirea firii pământeşti. Dacă firea şi Duhul se află în totală opoziţie, este cât se poate de limpede, că pentru a-i permite Duhului să se manifeste, firea trebuie îndepărtată. Acest lucru este atât de important, încât versetul 24 ne spune că doar cei care îşi răstignesc firea, sunt ai lui Hristos. Despre răstignirea firii, am vorbit mai multe, în mesajul intitulat: ,, Răstignirea firii pământeşti”. Însă datorită importanţei cruciale a acestui subiect, doresc să mai adaug câteva cuvinte. În epistola lui Pavel către Galateni, există două versete care vorbesc despre răstignirea firii pământeşti: 2:20 (Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.) şi 5:24. (Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.) Dacă privim cu atenţie asupra celor două versete, vom descoperi că este vorba despre două răstigniri diferite. În 2:20 Pavel vorbeşte despre o răstignire a noastră, pe care a realizat-o Hristos odată cu răstignirea Lui. Este vorba despre aceeaşi răstignire la care face referire în Romani 6:6 :,, Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Această lucrare spirituală a fost realizată, în momentul unirii noastre prin credinţă cu El, şi are ca rezultat eliberarea noastră de sub robia păcatului. Însă, în 5:24 Pavel vorbeşte despre o răstignire pe care trebuie să ne-o aplicăm noi, nouă înşine, în mod voluntar. Verbul ,, a răstigni” din acest verset, este la timpul aorist, ceea ce, în limba greacă, desemnează o acţiune începută în trecut dar neterminată în prezent. Deci, această răstignire, este un proces care a început în momentul convertirii, şi care continuă în fiecare zi. Este vorba de acelaşi lucru despre care vorbeşte Domnul Isus în Luca 9:23: „Dacă voeşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.” Deci, această răstignire trebuie să aibă loc în fiecare zi. Dar se ridică o întrebare: De ce este nevoie de două tipuri de răstigniri, şi care este legătura dintre ele? Răspunsul este următorul: Prima, a fost necesară pentru a o face posibilă, pe a doua. Fără unirea noastră, împreună cu Hristos, în răstignirea lui de pe Calvar, n-am fi fost niciodată capabili să ne răstignim propria fire pământească, cu toate bunele intenţii de care am fi putut da dovadă. Mărturie a acestui adevăr, stau atâţia alcoolici, fumători înrăiţi, dependenţi de droguri, de pornografie şi de alte vicii, care nu au nici o putere să se elibereze din robie, în ciuda eforturilor disperate pe care le depun. Mărturie, mai stau şi mulţi dintre cei amintiţi anterior, care după ce au venit la Hristos, unindu-se în răstignire cu El, prin credinţă, au avut puterea de a renunţa la felul lor de viaţă din trecut. Concluzia pe care o putem trage de aici este că, o convertire superficială, făcută numai cu numele, nu este de absolut nici un folos. Omul care nu a experimentat, la modul cel mai real, unirea sa cu Hristos, în moarte şi înviere, în momentul convertirii, nu va fi capabil, niciodată, să-şi răstignească firea pământească. Oare de ce bisericile de astăzi se confruntă cu probleme de morală creştină, pe care nu mai au capacitatea să le rezolve? Nu cumva datorită faptului că au pătruns în rândurile ei oameni nenăscuţi din nou? Celor nenăscuţi din nou, le lipsesc noţiunile elementare de răstignire a firii pământeşti. Ei sunt total incapabili de aşa ceva, pentru că ei sunt încă robi ai păcatului, şi odată pătrunşi în rândurile Bisericii, devin focarul unor probleme irezolvabile. Nădăjduiesc să nu fie cazul Bisericii noastre, dar dacă totuşi este cazul cuiva, niciodată nu-i târziu pentru pocăinţă. Odată implicaţi, cu fermitate şi consecvenţă, în procesul răstignirii firii noastre pământeşti, principala piedică, în însuşirea tipului de comportament spre care ne atrage Duhul, este dată la o parte. Obstacolul, de netrecut, de care ne izbeam mereu, ori de câte ori doream să ne însuşim roada Duhului, este îndepărtat, şi rămâne îndepărtat, atâta timp cât vom rămâne fermi şi consecvenţi în răstignirea firii. În momentul în care dăm din nou frâu liber poftelor ei, s-a zis cu roada Duhului. Deci, răstignirea zilnică a firii pământeşti, păstrează drumul deschis spre însuşirea roadei Duhului Sfânt. Dar acest prim pas nu este suficient. Mai trebuie să facem unul, şi acesta poartă numele: Trăirea prin Duhul.
2) Trăirea prin Duhul. Roada nu este a noastră, ci a Duhului. Dar ca să ne-o putem însuşi, în trăirea noastră, trebuie să trăim prin Duhul. Dar ce presupune această trăire prin Duhul? Textul nostru foloseşte două expresii pentru a descrie atitudinea pe care trebuie să o adoptăm faţă de Duhul Sfânt, spre a ne putea însuşi roada Sa. Acestea sunt următoarele: a fi călăuzit de Duhul, şi a umbla prin Duhul. Să le luăm pe rând:
a) A fi călăuzit de Duhul. Mie nu îmi place teologia teoretică şi complicată, ci îmi plac lucrurile simple şi clare. Când am citit versetele 16 şi 18, m-am tot întrebat, ce-o fi oare cu această călăuzire a Duhului? ,, Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti… Dacă Sunteţi călăuziţi de Duhul, nu Sunteţi sub Lege.” De ce este pusă cârmuirea Duhului în contrast cu împlinirea poftelor firii pământeşti, şi ce legătură are călăuzirea Duhului, cu a fi, sau a nu fi sub lege? Ce este această călăuzire a Duhului? Vă rog să observaţi un lucru extrem de minunat în versetul 16: Călăuzirea Duhului este pusă în contrast cu pofta firii, şi umblarea cârmuit de călăuzirea Duhului, este pusă în contrast cu împlinirea poftelor firii. Mai simplu spus, ceea ce reprezintă pofta pentru omul de afară, reprezintă Duhul pentru omul dinlăuntru. Şi mai simplu spus: dupăcum există o poftă a firii, există o poftă a Duhului. Călăuzirea Duhului nu este altceva, decât pofta pe care ne-o stârneşte Duhul, pentru lucrurile de sus. A avut perfectă dreptate Pavel când a spus:,, Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” (Efes.5:18), deoarece pofta pe care o stârneşte Duhul în omul dinlăuntru, al creştinului, este ca pofta pe care o stârneşte alcoolul în omul de afară al beţivului. Aşa cum beţivul nu mai poate după alcool, şi creştinul adevărat nu mai poate după lucrurile de sus. Călăuzirea Duhului, este acea poftă curată, sfântă, şi adâncă pe care o stârneşte Duhul în credincios după cele duhovniceşti. Călăuzirea Duhului este acel sentiment puternic de dragoste pentru Dumnezeu, care te obligă să laşi baltă chiar şi cele mai urgente activităţi, şi să te retragi în cămăruţă pentru a-ţi stâmpăra cea mai chinuitoare sete a sufletului, şi să te desfătezi în cele mai năvalnice izbucniri ale sufletului dornic să se contopească cu Creatorul său. Călăuzirea Duhului este acea dragoste irezistibilă, care te împinge pe sus, prin foc şi prin apă, spre părtăşia cu fraţii, cu oamenii evlavioşi. Călăuzirea Duhului este acea milă sfâşietoare, care te determină să-ţi rupi bucata ta de pâine cu cel flămând. Călăuzirea Duhului este acea dorinţă arzătoare de a face bine celui ce îţi face rău, şi de a te ruga pentru cel care te prigoneşte. Dacă aceasta este călăuzirea Duhului, atunci are dreptate Pavel când afirmă că cei călăuziţi de Duhul nu sunt sub lege. Omului călăuzit de Duhul, nu trebuie să i se poruncească să fie sfânt, aşa cum nu trebuie să i se poruncească beţivului să se ducă la birt. Omul duhovnicesc, face aceste lucruri, nu sub presiunea legii, ci sub îndemnul Duhului. Duhul nu impune din exterior, aşa cum face Legea, ci motivează din interior aşa cum face pofta.
Notaţi, însă, un lucru extrem de important, pe care noi, adesea, îl uităm, şi care generează probleme foarte mari. Tot ce am afirmat până aici, este valabil doar pentru cei care şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Când facem ghiveci din îndemnurile Duhului, amestecate cu poftele firii, rezultă un terci spiritual extrem de periculos pentru biserică. Pe fondul unor lucrări spirituale foarte bune, dar făcute de oameni cu firea nerăstignită se nasc cele mai urâte probleme. De fapt aceasta este tehnica cea mai eficientă a diavolului de a distruge o biserică. El nu se foloseşte pentru aceasta de curvari şi beţivani, că oamenii s-ar prinde de jmecherie şi ar reacţiona, ci se foloseşte de oameni spirituali cu intenţii foarte bune, dar care mai păstrează în viaţa lor, câte puţină mândrie, încredere în sine, dispreţ faţă de alţii, ură subtilă, nişte vicii personale, compromisuri şi alte vulpi mici care până la urmă strică viile mari. Înaintea trezirii spirituale, trebuie să se înfăptuiască reforma morală. În mesajul intitulat: ,,Calitatea de membru al Bisericii”, am formulat câteva caracteristici de bază, care definesc, conform Scripturii, statutul de membru al Bisericii. Am să vă dau fiecăruia câte un exemplar, ca în luna Decembrie să puteţi reflecta asupra lui. Voi sta la dispoziţia tuturor celor care întâmpină dificultăţi şi probleme în a le împlini. Voi căuta să fac aceasta fără a zdrobi trestia frântă şi fără a stinge fitilul care mai fumegă, la fel ca Domnul Isus. Nu consideraţi aceste cuvinte ca nişte presiuni din exterior, că oricum, dacă Duhul nu ne motivează din interior, nu este valabil. Luaţi aceste cuvinte ca pe o provocare pentru anul 2012: Haideţi să vedem ce se întâmplă dacă luăm Cuvântul lui Dumnezeu în serios. Luaţi aceste cuvinte ca pe nişte şoapte a Duhului Lui Dumnezeu care ne îndeamnă la pocăinţă. Însă nu uitaţi, că aceste şoapte pot fi distinse, doar de către cei care au redus la tăcere şoapta firii. Firea urlă cât o ţin puterile, pe când vorbirea Duhului este sub forma unui susur blând şi subţire, care pentru a putea fi auzit are nevoie de linişte. Dar pentru a ne însuşi comportamentul Duhului, nu este suficient să auzim călăuzirea Lui, ci mai este nevoie de încă un pas:
b) A umbla prin Duhul. Spre a câştiga competiţia, pilotul unei maşini de curse, nu-i suficient să audă toate indicaţiile primite de la copilotul său, în legătură cu starea traseului ce urmează a fi străbătut, ci trebuie să facă şi manevrele necesare potrivit cu indicaţiile primite. Bunăoară nu va apăsa pe accelerator, când primeşte indicaţia: curbă dreapta la 180 de grade, şi nu va întoarce volanul spre dreapta când primeşte indicaţia: viraj spre stânga. Rolul Duhului Sfânt se aseamănă foarte mult cu a unui copilot. Prin călăuzire, ne va indica cu multă precizie, starea traseului pe care îl avem de parcurs, dar niciodată nu se va arunca asupra volanului spre a imprima maşinii vieţii noastre o anumită direcţie cu care nu consimţim. Această sarcină ne aparţine în exclusivitate. Luaţi cele 17 puncte din mesajul intitulat: ,,Calitatea de membru al Bisericii” drept călăuzirea Duhului Sfânt. Nu veţi greşi făcând lucrul acesta, deoarece fiecare cuvânt este susţinut de Scriptură. Însă decizia de a le împlini, sau nu, ne aparţine în exclusivitate. Adevărat, Duhul ne dă şi putere ca să le împlinim, dar n-o va face peste voinţa noastră. Da întradevăr, Duhul ne călăuzeşte, dar nu El umblă în locul nostru, ci noi trebuie să umblăm prin El. În limba greacă, ca de altfel şi în limba română, verbul a călăuzi este la diateza pasivă, (El ne călăuzeşte) iar verbul a umbla este la diateza activă (noi umblăm). Dupăcum noi nu putem face nimic fără Duhul, nici El nu va face nimic fără noi.
În concluzie: Doresc să închei acest mesaj, folosind tot ilustraţia cu pilotul de curse. În cazul omului nenăscut din nou, ,,pilotul” este firea pământească. Ea are putere deplină asupra destinului acelui om. Cu toate silinţele pe care şi le dă, el nu are nici o putere, să schimbe, cu ceva, direcţia impusă de către firea pământească. Odată cu naşterea din nou, omul primeşte în mână volanul de pilot asupra vieţii sale. Dar pentru locul de copilot se luptă: Duhul şi cu firea. Este vorba de aceeaşi luptă despre care vorbeşte Pavel în Romani 7. Duhul vrea titlul de copilot, spre a-i arăta omului calea cea dreaptă, iar firea doreşte acest titlu spre a-l aduce pe om din nou la robia de mai înainte. Ilustraţia aceasta are şi un neajuns. Duhul Sfânt este mai mult decât un copilot. El nu doar că ne arată drumul pe care trebuie să mergem, ci ne dă si putere să mergem într-acolo. Conform spuselor scumpului frate Iosif Ţon, Această maşină, despre care vorbim, este una specială. În partea dreaptă a copilotului, ea are un buton pe care scrie ,,putere”, iar când umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, El apasă pe acest buton iar maşina vieţii noastre se transformă într-o rachetă spaţială, deplasându-se cu viteză, precizie, şi forţă pe direcţia dorită de Dumnezeu.
De fapt, direcţia aceasta de deplasare este Roada Duhului Sfânt. Cum ne-o putem însuşi? Răstignirea firii pământeşti, deschiderea urechilor larg la călăuzirea Duhului Sfânt, realizată prin cuvânt, şi hotărârea fermă de a merge în direcţia cerută de El. De aici în colo, este treaba lui. Butonul puterii este la El, dar acesta este acţionat doar după ce s-au făcut paşii amintiţi.

Daniel, cap. 1-8 şi

„Slujbaşii Domnului” din toată lumea l-au înlocuit pe Creatorul cel viu, infinit şi adevărat, cu unul limitat, cartonat, aurit şi iconat, dar mut, surd, olog şi orb, ca să niveleze calea pentru Icoana Fiarei; ca să poată minţi, păcăli, exploata -oamenii morţi în păcate, pentru că aceştia -dacă se nasc din nou (Ioan, cap.3), învie şi nu mai pupă nici moaşte, nici…

Daniel: Introducere

Tema generală a cărţii lui Daniel, este: Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. În fiecare capitol al cărţii, ne întâlnim cu Dumnezeul suveran care împărăţeşte.
Înainte de a începe studierea cărţii, capitol cu capitol, aş dori să observăm două aspecte generale şi esenţiale despre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. De fapt, aceste două aspecte, reprezintă esenţa cărţii Daniel, sau învăţătura cărţii Daniel, într-o coajă de nucă. Cu aceste două aspecte generale ale Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu în minte, ne va fi mult mai uşor să înţelegem mesajul cărţii de faţă. Deci: Aspecte generale ale Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.
1.Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu se descoperă în mijlocul unor împărăţii potrivnice.
Conform cu primele 6 capitole din Daniel, aceste împărăţii potrivnice sunt reprezentate prin haldei iar mai apoi prin medo-persani. Conform cu următoarele 6 capitole din Daniel, aceste împărăţii potrivnice sunt reprezentate prin cele 4 fiare cu coarnele lor, din viziunile lui Daniel, care reprezintă tot împăraţi şi împărăţii, care se vor succeda unele după altele pe pământ.
Atât în primele 6 capitole, cât şi în ultimele 6, împărăţiile despre care se vorbeşte sunt ostile Împărăţiei lui Dumnezeu. Haldeii, cuceresc Ierusalimul, distrug cetatea şi Templul, omoară pe unii, iar pe alţii îi duc în robie, în trei valuri succesive, împreună cu obiectele sfinte din interiorul Templului. Fiarele se ridică împotriva lui Dumnezeu, fac război cu sfinţii şi li se dă putere ca să-i biruiască.
Ideea de bază a cărţii, este că în ciuda tuturor acestor lucruri, Împărăţia lui Dumnezeu rămâne veşnică. Împeriile şi fiarele cu toată aroganţa şi ura lor, se ridică pentru o clipă pe scena istoriei, apoi cad urmând ca altele să le ia locul, dar Împărăţia lui Dumnezeu rămâne veşnică.
Dar, Dumnezeu nu doar că rezistă împotriva atacurilor acestor împărăţii potrivnice, ci El este Acela care-i ridică şi care-i coboară. De aceea, cartea Daniel ne oferă o lecţie extraordinară despre Suveranitatea lui Dumnezeu. Pe marele şi îngâmfatul Nebucadneţar, Dumnezeu îl numeşte robul Meu, şi acesta nu face altceva decât să împlinească planurile Sale. Chiar şi fiarele din partea a doua a cărţii, nu fac ce vor ele ci doar ceea ce li s-a dat de sus. Biblia spune că li s-a dat putere să-i biruiască pe sfinţi. Fără această putere primită de sus, ele nu pot face nimic. Când Pilat l-a ameninţat pe Domnul Isus prin cuvintele: ,,Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!” ” Domnul Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, i-a răspuns Isus dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus.” (Ioan 19:10-11)
Lecţia aceasta a suveranităţii lui Dumnezeu, este foarte importantă pentru noi care ne desfăşurăm viaţa, la fel ca Daniel, în mijlocul unei lumi ostile. Este extraordinar să şti că tot ce ţi se întâmplă este în conformitate cu voia cea bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu, şi că toate lucrurile lucrează împreună spre binele tău. (Rom.12:2, 8:28) Este minunat să şti că indiferent ce ar veni asupra ta, pe tine nu te pot afecta nici flăcările cuptorului aprins, nici colţii leilor. Lecţia suveranităţii lui Dumnezeu are efect de întărire a credinţei noastre şi de a ne da putere să rămânem tari în mijlocul încercărilor vieţii.
2. Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu se descoperă atunci când se găsesc oameni care hotărăsc să trăiască în conformitate cu principiile acestei Împărăţii.
Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, nu se descoperă aşa pur şi simplu, ci ea se învederează lumii acesteia, prin oameni ai lui Dumnezeu. Ea se arată lumii doar atunci când există oameni asemenea lui Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria, care hotărăsc să trăiască în lume dar altfel decât lumea. Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu se descoperă când există oameni pentru care a trăi în conformitate cu principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, este mai important decât însăşi vieţile lor. Împărăţia lui Dumnezeu coboară pe pământ când există oameni, care mai degrabă renunţă la o funcţie de prestigiu la curtea lui Nebucadneţar, decât să se spurce, mai degrabă intră în cuptorul aprins, decât să se închine idolilor şi mai degrabă coboară în groapa cu lei, decât să înceteze de a se ruga.
Iată impactul trăirii sfinte a doar patru tineri, la nivelul celui mai mare imperiu de atunci: ,,Atunci împăratul Nebucadneţar a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui Daniel, şi a poruncit să i se aducă jertfe de mâncare şi miresme. Împăratul a vorbit lui Daniel şi a zis: Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor, şi El descopere tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!” (2:46-47)
,, Nebucadneţar a luat cuvântul şi a zis: Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor! Iată acum porunca pe care o dau: orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut bucăţi şi casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că… nu este nici un alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El.” (3:28-29) ,,Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscut semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Prea Înalt faţă de mine. cât de mari Sunt semnele Lui şi cât de puternice Sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Lui dăinuieşte din neam în neam!… Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui Sunt adevărate, toate căile Lui Sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (4:1-3, 37) ,,După aceea împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghirele leilor!” (6:25-27)
Iată deci câteva versete biblice din Daniel care ne arată ce se întâmplă atunci când copiii lui Dumnezeu sunt sarea pământului şi lumina lumii.
Marea problemă apare atunci când intervine compromisul. Când Daniel, începe să ţină într-o mână cărţile lui Ieremia, iar în cealaltă paharul cu vinul lui Nebucadneţar. Dacă începe să ne şi predice, că important este să nu întreci măsura, falimentul este garantat. Dezastrul se apropie atunci când Hanania, Mişael şi Azaria, în valea Dura, zic unul către altul: ,,Hai să ne plecăm şi noi puţin, de fapt ne legăm şireturile de la încălţăminte. Zicem ca ei şi facem ca noi.” Nenorocirea bate la uşă când Daniel zice: ,,De ce să mă rog cu ferestrele deschise spre Ierusalim? De ce trebuie să ştie ei la cine mă rog? Pot să mă rog lui Dumnezeu în gând, oricum aşa nu mă vor putea opri.”
Compromisul ne ascunde Împărăţia lui Dumnezeu. Compromisul aduce lumea în Biserică în loc să ducă Biserica în lume. Compromisul ne face să devenim ca lumea, iar apoi ne distruge mărturia. Un Daniel cu paharul în mână nu mai are nimic de spus lumii, iar dacă nu are măcar bunul simţ să tacă, devine ridicol. Nişte tineri încovoiaţi în faţa chipului veacului acestuia, n-au ce spune celor din jur despre Dumnezeu, iar dacă totuşi îndrăznesc să-şi deschidă gura, sunt luaţi în derâdere. Un Daniel, care de frica oamenilor a încetat să se mai roage, s-a descalificat de la lucrarea de evanghelizare a lumii, şi dacă nu înţelege lucrul acesta, nu face altceva decât să atragă hulă asupra lui Dumnezeu.
Tocmai datorită păcatului, Dumnezeu l-a pedepsit pe Israel, dezrădăcinându-l din Ţara sfântă, şi împrăştiindu-l printre neamuri.
Astăzi, nu doar că compromisul s-a înmulţit printre creştini mai mult ca oricând, ci a ajuns să fie protejat prin învăţături false, care au căpătat valoare de doctrină. Astăzi, compromisul a devenit act de cult, la fel ca şi prostituţia din vechiul Babilon. Astăzi, compromisul este justificat şi practicat, prin şi sub umbrela Harului lui Dumnezeu. Felul în care unii teologi, apăruţi la comanda adunăturilor setoase după păcat de prin biserici, înţeleg şi explică doctrina Harului, este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu.
De fapt, aşa cum găsim în capitolul 11 din Daniel, totdeauna în poporul lui Dumnezeu au existat două categorii de oameni: unii care rup legământul şi se transformă în trădători, iar alţii care îl cunosc pe Dumnezeu, rămân tari în încercări şi fac mari isprăvi: ,,Nişte oşti trimise de el, vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată, şi vor aşeza urîciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari, şi vor face mari isprăvi.” (11:31-32) Contextul acestor versete, este profeţia despre Antioh Epifanes, cel care desacralizat Templul, jertfind pe altar o scroafă, şi intrând acolo condus tocmai de către Marele Preot transformat în trădător. Marea întrebare este următoarea: Tu din care categorie faci parte?
În concluzie:
În urma acestui studiu asupra cărţii lui Daniel, aş dori să se întâmple două lucruri cu noi: În primul rând, să cunoaştem că Împărăţia lui Dumnezeu este veşnică, în ciuda tuturor fiarelor şi împărăţiilor potrivnice. Să cunoaştem suveranitatea lui Dumnezeu. În al doilea rând, să ne dedicăm mai mult unei trăiri sfinte, care să permită arătarea Împărăţiei lui Dumnezeu, prin noi spre cei din jur. Noi ne rugăm în rugăciunea Tatăl Nostru: ,,vie Împărăţia Ta”, dar oare ştim că aceasta vine doar prin ceea ce spune rugăciunea mai departe: ,,facă-se voia Ta”? Împărăţia lui Dumnezeu vine acolo unde se face voia lui Dumnezeu. Făcând voia lui Dumnezeu, în viaţa privată, în familie, în biserică şi în societate, noi contribuim la lărgirea acesteia în lume.

Daniel: Capitolul 1

Tema cărţii Daniel este: Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu, se descoperă, în această lume, în mijlocul unor împărăţii potrivnice, atunci când se găsesc oameni ca Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria, care hotărăsc să trăiască în conformitate cu principiile acestei Împărăţii. În capitolul 1 al cărţii pe care o studiem, Daniel ia o astfel de hotărâre: ,,Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul, şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce.”
În cele ce urmează, vă propun să analizăm contextul hotărârii lui Daniel, cât şi efectele ei asupra vieţii sale şi asupra celor din jur.
1. Contextul hotărârii lui Daniel
În veacurile şapte şi şase înainte de Cristos, trei mari puteri politice şi militare îşi disputau supremaţia asupra bazinului mediteranean: Asiria, Egiptul şi Babilonul. În anul 612, sub conducerea generalului Nebucadneţar, Babilonul zdrobeşte cea mai puternică forţă militară de până atunci, şi anume Asiria. Faimoasa cetate Ninive este distrusă. Campaniile militare ale lui Nebucadneţar, sunt încununate apoi cu răsunătoarea biruinţă asupra Egiptului, de la Carchemiş din 606-605. Plin de laurii victoriei, la întoarcerea lui spre casă, Nebucadneţar întră în Ţara Sfântă, de unde ia nişte ostatici, împreună cu vasele sfinte de la Templu, şi le duce în Babilon. Printre aceşti ostateci se afla şi Daniel împreună cu cei trei tineri. În drum spre casă, primeşte vestea morţii tatălui său, care era împărat, iar la ajungerea sa în Babilon, este uns în locul său. Nebucadneţar, se mai întoarce în Tara Sfântă, în 593 şi 586, când omoară pe unii, pe cei mai mulţi îi duce în robie, iar cetatea Ierusalimului, cât şi Templul, sunt distruse.
Acesta este contextul istoric al hotărârii lui Daniel. Dar pe lângă suferinţele fizice şi sufleteşti, cauzate de război, Daniel avea de îndurat şi suferinţe spirituale. Concepţia vremii era că în spatele fiecărui conflict armat, se aflau bătălii spirituale între zeităţile acelor popoare. Poporul al cărui zeu era mai puternic, câştiga războiul, iar poporul înfrânt trebuia să-şi asimileze religia şi zeităţile poporului învingător. Israelul de sud, adică Iuda, tocmai suferise cele mai umilitoare înfrângeri de la formarea lor ca naţiune şi până atunci. Cuvintele care se puteau auzi pe buzele tuturor babilonienilor, erau că Dumnezeul lui Israel a fost înfrânt. Templul Său a fost dărâmat, iar obiectele de cult duse în Babilon. Gângiţi-vă puţin la toate presiunile interioare şi exterioare exercitate, în acele timpuri, asupra lui Daniel, care după toate calculele nu avea mai mult de 14-16 ani. Încercaţi să vă imaginaţi toate întrebările care-i treceau prin minte, mai ales în legătură cu Dumnezeul lui Israel.
Dar ca şi cum toate acestea n-ar fi fost deajuns ca să distrugă pentru totdeauna credinţa şi speranţa oricărui tânăr evreu, Daniel este aruncat în inima idolatriei, imoralităţii şi păgânismului. Babilonul, cea mai impunătoare cetate din lume la acea vreme, exercita o extraordinară putere de seducţie asupra oricărui privitor. Babilonul fascina prin arhitectură, civilizaţie, cultură, grădinile suspendate ale Semiramidei, zeităţi, temple cât şi prin cultivarea unui stil de viaţă destrăbălat. Prostituţia era act de cult care trebuia practicat cu titlu de obligativitate în templele păgâne. Orice femeie trebuia, ca cel puţin odată în viaţă, să se culce cu un bărbat străin, în unul din aceste temple idoleşti.
Aşadar, în spate, Daniel avea mormintele, ruinele şi rănile războiului, iar în faţă, cea mai provocatoare cetate a lumii.
Dar ca şi cum n-ar fi fost destul, Daniel este recrutat pentru ceva mult mai special la curtea lui Nebucadneţar: ,,Împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să-i aducă vreo cîţiva din copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească, nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului, şi pe care să-i înveţe scrierea şi limba Haldeilor.” (1:3-4) Babilonul începe să exercite presiuni şi mai agresive asupra lui Daniel. Se pare că Daniel a fost făcut famen, după profeţiile lui Isaia: ,,Şi vor lua din fiii tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte, ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului.” (Isaia 39:7) De fapt, logic vorbind, căpetenia famenilor dregători era căpetenie peste fameni, prin urmare Daniel a fost făcut famen, la fel şi Hanania, Mişael şi Azaria. Gândiţi-vă la traumele fizice şi psihice suferite de aceşti tineri de doar 14-16 ani.
Planul Babilonului cu privire la Daniel şi la cei trei tineri, era să-i dezrădăcineze de trecutul lor, să-i determine să-şi uite casa, poporul şi Dumnezeul. În acest scop le sunt schimbate chiar şi numele: Daniel, al cărui nume însemna: Dumnezeu este judecătorul meu, primeşte numele Belşaţar, sau prinţul zeului Bel. Hanania, al cărui nume se traducea prin: iubit de Domnul, a primit numele, Şadrac sau iluminat de zeul-soare. Mişael care înseamnă: cel ce este ca Dumnezeu, a primit numele Meşac sau cel care este ca zeul-lună.
Azaria care se traduce prin: Domnul este ajutorul meu, a primit numele Abed-Nego sau slujitorul zeului Nego. Aceşti tineri sunt incluşi într-un program de spălare a creierului. Din mintea lor trebuia să se şteargă tot ce au învăţat în trecut, şi să se scrie ceea ce dorea Nebucadneţar, spre a-i modela după chipul Babilonului. Nu doar că li s-a schimbat numele, dar au fost nevoiţi să-şi uite şi limba maternă, fiind învăţaţi limba şi scrierea haldeilor. Tot ce au învăţat în Israel, trebuia înlocuit cu învăţătura şi ştiinţa Babilonului. Dar Nebucadneţar avea un plan şi pentru trupurile lor. Ei trebuia să mănânce şi să bea din bucatele împăratului. Pentru ca planul remodelării să aibă succes, Nebucadneţar dorea să aibă un control absolut chiar şi asupra dietei lor.
Iată deci, o parte din contextul deciziei lui Daniel. Iată o parte din lucrurile care exercitau presiune asupra lui, în momentul în care s-a hotărât să nu se spurce.
Cei care ne plângem că vremurile în care trăim sunt prea grele pentru a putea fi pocăiţi cu adevărat, ar trebui să ne gândim puţin la Daniel.
2. Ce l-a ajutat pe Daniel să ia o asemenea hotărâre în condiţii atât de vitrege.
Secretul vieţii sale ne este prezentat tot de Daniel în 11:32: ,,Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari, şi vor face mari isprăvi.” Daniel Îl cunoştea pe Dumnezeu. Daniel ştia că Dumnezeu este suveran, nu Nebucadneţar. El ştia că dacă poporul lui Dumnezeu a ajuns în robie, este pentru că aşa a hotărât Dumnezeu. Chiar de la începutul cărţii sale, Daniel ne spune că: ,,Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său.” (1:2), iar aceasta s-a întâmplat datorită păcatului.
Daniel era şi un bun cunoscător al Scripturii. În carte, îl găsim preocupat de profeţiile lui Ieremia. De acolo, el înţelege scopul robiei cât şi durata acesteia. Studiind cartea Daniel, vom constata că acesta avea cunoştinţe temeinice despre Ieremia, Isaia cât şi alte cărţi biblice.
Dar succesul lui Daniel s-a datorat şi faptului că El şi-a ales cu grijă prietenii. El nu se împrieteneşte cu oameni care ar fi putut să-l canalizeze spre rău, ci cu tineri care erau animaţi de aceleaşi pasiuni sfinte ca a lui. Hanania, Mişael şi Azaria, erau persoanele la care Daniel a apelat totdeauna, atât în vremuri bune, cât şi în vremuri de strâmtorare.
3. Efectele hotărârii lui Daniel.
Daniel a înţeles că problema cu care se confrunta, era mai mult decât o chestiune de dietă şi de preferinţe culinare. El a priceput că la mijloc era un sistem diabolic care dorea să pună stăpânire pe minţile şi pe trupurile lor. De aceea hotărârea lui implica decizia de a nu se lăsa modelat după chipul lumii şi de a rămâne fidel Dumnezeului său.
Dumnezeu n-a rămas indiferent la hotărârea lui Daniel. Efectele hotărârii lui Daniel sunt imediate.
În primul rând, Daniel a capătat trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători. Deşi cererea lui Daniel în ce priveşte schimbarea dietei, era foarte primejdioasă, punând în pericol viaţa lui, cât şi a căpeteniei lui, totuşi el a capătat trecere înaintea dregătorului fiind primit cu bunăvoinţă. Daniel trebuie să fi ştiut cuvintele lui Solomon, că atunci ,,Când Sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui.” (Prov.16:7)
În al doilea rând, hotărârea lui Daniel de a nu se spurca cu lucrurile lumii, a avut efecte benefice asupra trupului său cât şi a prietenilor săi: ,,Căpetenia famenilor i-a zis lui Daniel: Mă tem numai de domnul meu împăratul, care a Hotărât ce trebuie să mâncaţi şi să beţi, ca nu cumva să vadă feţele voastre mai triste decât ale celorlalţi tineri de vârsta voastră, şi să-mi puneţi astfel capul în primejdie înaintea împăratului. Atunci Daniel a zis îngrijitorului, căruia îi încredinţase căpetenia famenilor supravegherea lui Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria: Încearcă pe robii tăi zece zile, şi să ni se dea de mâncat zarzavaturi şi apă de băut; să te uiţi apoi la faţa noastră şi la a celorlalţi tineri care mănâncă din bucatele împăratului, şi să faci cu robii tăi după cele ce vei vedea! El i-a ascultat în privinţa aceasta, şi i-a încercat zece zile. După cele zece zile, ei erau mai bine la faţă şi mai graşi decât toţi tinerii care mâncau din bucatele împăratului. Îngrijitorul lua bucatele şi vinul care le erau rânduite, şi le dădea zazavaturi.” (1:10-16) O trăire în conformitate cu voia lui Dumnezeu, are efecte pozitive chiar şi asupra trupului. Dumnezeu a creat trupul nostru în aşa fel, încât el funcţionează corect doar în limitele stabilite de El. Îmbuibarea, băutura, dependenţa de tot felul de substanţe, nu fac altceva decât să producă urâţirea, ramolirea şi îmbătrânirea trupului. Un fotograf care făcea poze la nunţi a spus că la pocăiţi pozele sunt cele mai reuşite, pentru că nefolosindu-se alcool şi tutun, faptul acesta păstrează tonusul muşchilor ridicat, iar pozele sunt reuşite. Însă la nunţile cu alcool şi tutun, băutura şi fumul de ţigară produc un fel de ramolire şi urâţire a trupului fapt care este foarte evident în poze.
În al treilea rând, Dumnezeu i-a înzestrat pe aceşti patru tineri cu multă înţelepciune şi pricepere, aşa încât în urma probelor au fost găsiţi de zece ori mai destoinici şi pricepuţi decât ceilalţi tineri de vârsta lor, în toate domeniile în care erau întrebaţi şi care necesitau înţelepciune şi pricepere. Prin urmare au fost promovaţi în slujba împăratului. Înţelepciunea este un dar de la Domnul şi acesta este oferit celor ce se tem de El, pentru că frica de Domnul este începutul înţelepciunii.
În concluzie:
Nici un context istoric, politic, economic sau social nu este prea vitreg sau dificil ca să ne împiedice în a fi sfinţi. Nu putem justifica lipsa noastră de sfinţenie cu criza economică nici cu instabilitatea politică. Dacă Daniel a putut să nu se spurce, atunci putem şi noi. În ziua judecăţii, el va fi martorul acuzator al tuturor celor care dau vina pentru nepocăinţa lor, pe guverne, preşedinţi, sisteme sau alianţe. De fapt un lucru trebuie să ne fie foarte clar: Împărăţia lui Dumnezeu se descoperă în mijlocul împărăţiilor potrivnice. Fiarele şi împăraţii care se ridică împotriva lui Dumnezeu sunt în jurul nostru. Dar Dumnezeu este deasupra tuturor, iar cei care Îl cunosc pe El, care cunosc Scripturile şi care se împrietenesc cu cine trebuie, au toate şansele să rămână în picioare. Iar cei care au curajul, în această lume ostilă, să rămână de partea lui Dumnezeu, vor constata că nu sunt singuri. Dumnezeu va interveni prompt şi decisiv în favoarea lor. Vor căpăta trecere unde nici nu se aşteaptă, vor fi metamorfozaţi chiar şi în trupurile lor, şi vor căpăta înţelepciune pentru misiunea pe care Dumnezeu le-o va încredinţa spre a-L face pe El cunoscut în mijlocul lumii.
Nu ştiu care este domeniul dumneavoastră în care trebuie să luaţi anumite hotărâri ca să nu vă spurcaţi: poate domeniul sexual, poate cel financiar, poate cel relaţional, al vorbirii sau al eului. Ceea ce cunosc, sunt domeniile în care eu trebuie să mă sfinţesc. Cert este faptul că nu suntem toţi la fel. Dar toţi avem anumite hotărâri de luat. Ceea ce vreau să vă spun este că merită să fi în întregime al Domnului. Vă încurajez să luaţi hotărâri sfinte, şi să rămâneţi lângă ele, cu orice preţ, şi n-o să regretaţi niciodată.

Daniel: Capitolul 2

Evenimentul se petrece în al doilea an al domniei lui Nebucadneţar. Oare are vreo semnificaţie lucrul acesta? Care trebuie să fi fost gândurile şi frământările unui împărat la început de domnie? Vă propun, să încercăm, pentru câteva momente, să întrăm puţin sub pielea lui Nebucadneţar, pentru a-i ghici frământările. Primul an de domnie, cu siguranţă că a fost umplut de febra întronării, cu felicitările de rigoare şi cu entuziasmul şi emoţiile stârnite de un astfel de început. În al doilea an de domnie, Nebucadneţar trebuie că a început să gândească la probleme mai serioase. Începea să domnească peste un imperiu fragil, care tocmai se închegase. Asiria şi Egiptul nu erau puteri militare tocmai de neglijat. Deşi înfrânte, ele încă puteau deveni oricând periculoase. Probabil Nebucadneţar, uneori, se întreba: Oare, se vor răscula? Oare vor reuşi să se alieze, să se reorganizeze, pentru a se ridica împotriva mea? Imperiul nou format, va avea suficientă forţă şi coeziune pentru a rezista? Nu cumva voi fi asasinat? Nu cumva, unii din dregătorii mei se vor alia cu asirienii sau egiptenii, pentru a răsturna situaţia politică existentă? Este foarte posibil, ca astfel de gânduri să-l fi frământat, destul de fregvent, pe Nebucadneţar, la acea vreme.
Dupăcum visele se nasc din mulţimea gândurilor, Nebucadneţar visă un vis foarte interesant: un vis care l-a marcat într-un mod foarte profund, şi prin care Dumnezeu îi răspundea frământărilor sale lăuntrice. Fiecare din noi avem, din când în când, câte un vis, care îşi pune atât de puternic amprenta asupra noastră, încât ne urmăreşte ani de zile sau chiar toată viaţa. Dumnezeu, conform Scripturii, vorbeşte oamenilor şi prin vise de noapte. Am această experienţă, şi pot relata zeci de visuri prin care Dumnezeu mi-a vorbit specific, răspunzându-mi la frământările pe care le aveam, şi descoperindu-mi lucruri care aveau să se întâmple. În special, în momentele grele ale vieţii, Dumnezeu mi-a oferit călăuzire suplimentară prin vise, descoperindu-mi lucruri de care mă minunez, ori de câte ori mă gândesc la ele.
Dar tragedia lui Nebucadneţar, a fost că acest vis, care l-a tulburat atât de mult, i-a scăpat din minte. Cunosc şi această experienţă. Ştiu ce înseamnă să te trezeşti pe la două, trei noaptea, profund copleşit de un anumit vis, iar pe dimineaţă să ţi se şteargă total din minte, rămânând doar tulburarea şi senzaţia unei cumplite zdruncinături. De aceea m-am obijnuit ca atunci când mă trezesc marcat de un anumit vis, care ar putea avea vreo semnificaţie mai deosebită, să mă ridic noaptea din pat, şi să-l notez. Probabil că aşa a procedat şi Nebucadneţar, cu al doilea vis pe care l-a visat, şi care este relatat în capitolul patru, având în vedere faptul că nu l-a mai uitat.
În acest context, Nebucadneţar cere ajutorul înţelepţilor, vrăjitorilor, descântătorilor şi cititorilor în stele. Cererea lui este simplă şi clară: Spuneţi-mi ce am visat şi ce înseamnă acesta. Gândind strict din punct de vedere uman, această cerere pare absurdă şi irealistă. Dar având în vedere pretenţiile pe care le emiteau aceşti vrăjitori ai Babilonului, de descoperitori de taine şi de oameni de legătură între muritori şi zei, având în vedere faptul că ne aflăm în inima păgânismului şi idolatriei, cererea lui Nebucadneţar este una foarte legitimă. De fapt aceşti vrăjitori trăiau de la bugetul lui Nebucadneţar, fiind remuneraţi tocmai pentru astfel de servicii. Descoperirea lucrurilor tainice era elementul lor.
Însă, toţi înţelepţii Babilonului se dovedesc total neputincioşi în faţa unei asemenea provocări: ,,Haldeii au răspuns împăratului în limba aramaică: Vecinic să trăieşti, împărate! Spune robilor tăi visul, şi-ţi vom arăta tîlcuirea lui! Împăratul a luat iarăşi cuvântul şi a zis Haldeilor: Mi-a scăpat din minte lucrul acela: dacă nu-mi veţi veţi face cunoscut visul şi tîlcuirea lui, veţi fi făcuţi bucăţi, şi casele voastre vor fi prefăcute într-un morman de murdării. Dar dacă-mi veţi spune visul şi tîlcuirea lui, veţi primi de la mine daruri şi răsplătiri, şi mare cinste. De aceea, spuneţi-mi visul şi tălmăcirea lui! Ei au răspuns a doua oară: Să spună împăratul robilor săi visul, şi i-l vom tălmăci! Împăratul a luat iarăşi cuvântul şi a zis: Văd, cu adevărat, că voiţi să câştigaţi vreme, pentru că vedeţi că lucrul mi-a scăpat din minte. Dacă, deci, nu-mi veţi spune visul, vă aşteaptă pe toţi aceeaşi soartă, fiindcă vreţi să vă înţelegeţi ca să-mi spuneţi minciuni şi neadevăruri, până se vor schimba vremurile. De aceea, spuneţi-mi visul, ca să ştiu dacă Sunteţi în stare să mi-l şi tîlcuiţi! Haldeii au răspuns împăratului: Nu este nimeni pe pământ, care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată nici un împărat, oricît de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva de la nici un vrăjitor, cititor în stele sau Haldeu! Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, în afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori! La auzul acestor cuvinte, împăratul s-a mâniat, şi s-a supărat foarte tare. A poruncit să piardă pe toţi înţelepţii Babilonului.” (2:4-12)
Împăratul Nebucadneţar, care nu era prost, îi dovedeşte pe toţi vrăjitorii Babilonului ca fiind nişte şarlatani, care nu sunt în stare de altceva decât să consume bani de la bugetul statului. Nebucadneţar îi acuză pe vrăjitorii Babilonului de trei lucruri: În primul rând îi acuză de tragere de timp, cu scopul de a se sfătui şi a-i spune minciuni. În al doilea rând, îi acuză de tragere de timp, cu scopul de a aştepta un moment mai prielnic, de schimbare a împrejurărilor şi de a-l găsi pe împărat în nişte toane mai bune. În al treilea rând, îi acuză de incompetenţă şi şarlatanie când este vorba despre interpretarea visurilor. Logica lui este simplă: ,,spuneţi-mi visul, ca să ştiu dacă Sunteţi în stare să mi-l şi tîlcuiţi!”. Cu alte cuvinte: orice şarlatan, pentru bani, poate spune tot felul de minciuni, ca tâlcuire a unui vis pe care l-a auzit, dar dacă chiar aveţi puteri supranaturale, aşa cum vă pretindeţi, faceţi ceva supranatural, adică spuneţi-mi visul. Modul acesta al lui Nebucadneţar de a pune problema se aseamănă foarte mult cu o întâmplare din viaţa Domnului Isus. Un slăbănog este adus la Domnul Isus, iar Domnul Isus îi spune acestuia: ,,Iertate îţi sunt păcatele” Fariseii încep să cârtească în gând, obiectând că numai Dumnezeu singur are putere să ierte păcatele. Domnul Isus cunoscându-i le răspunde: ,,Ce este mai lesne: a zice: Păcatele îţi Sunt iertate sau a zice: Scoală-te, şi umblă? Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: -,Ţie îţi poruncesc a zis El slăbănogului scoală-te, ridică-ţi patul, şi du-te acasă” (Lc.5:23-24) A acorda iertarea păcatelor, este o chestiune care nu poate fi verificată. Cine poate să verifice, cât adevăr este în cuvintele: ,,iertate îţi sunt păcatele”? Dar cuvintele ,,scoală-te şi umblă” pot fi verificate. Şi dacă în urma rostirii acestor cuvinte slăbănogul s-a ridicat şi s-a dus acasă, înseamnă că şi cele despre iertarea păcatelor au fost adevărate. Tot aceasta este şi logica lui Nebucadneţar. Eu nu pot verifica dacă tâlcuirile voastre sunt autentice, dar pot verifica dacă sunteţi în stare să-mi spuneţi ce am visat. Aceasta va fi dovada că nu sunteţi nişte şarlatani.
Îngăduiţi-mi vă rog, în acest moment să fac o aplicaţie. Nu de puţine ori, liderii spirituali ai bisericilor, au fost numiţi şarlatani. Ei sunt acuzaţi de faptul că se pricep foarte bine la vorbe frumoase, practici ritualice, şi la tot felul de lucruri care nu pot fi verificare, dar când este vorba de anumite probleme reale, cu care se confruntă oamenii şi societatea, sunt la fel de neputincioşi ca şi ceilalţi. Cineva mi-a spus că Biserica este locul unde se vinde la cel mai bun preţ ,,nimicul” şi că singura preocupare a preoţilor şi pastorilor este legat de bani. Din păcate, spre ruşinea noastră, de multe ori, astfel de acuzaţii sunt întemeiate. Lucrarea autentică a lui Dumnezeu nu se desfăşoară într-o zonă a teoriilor ce nu pot fi aplicate, nici a vorbelor ce nu pot fi probate. Lucrarea lui Dumnezeu se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu. De aceea Pavel spune: ,,Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. (1Cor.2:4-5) Astfel că atunci când apostolii au plecat să predice Evanghelia: ,,Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele, care-l însoţeau.” Domnul Isus îi învăţa pe oameni nu cum o făceau cărturarii şi fariseii ci ca Unul care avea putere. De astfel de lideri spirituali este nevoie şi astăzi. De fapt aceştia sunt adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu, şi pe această linie vine şi Daniel.
Daniel când a auzit despre aspra poruncă ieşită de la împărat, a cerut timp pentru a putea oferi răspunsurile de care avea nevoie. Apoi s-a dus la cei trei prieteni ai săi rugându-i să ceară îndurare de la Dumnezeu, pentru descoperirea acestei taine, ca să nu piară Daniel şi prietenii săi odată cu toţi înţelepţii Babilonului. (2:17-18) O ce mare binecuvântare este aceea, ca în vremuri de criză, să ai nişte prieteni credincioşi la care să poţi apela, împreună cu care să poţi plânge şi cu care să te poţi ruga. Am experimentat şi această fericire şi vă spun că nu există nimic mai frumos pe lume. Nimic nu-ţi dă mai mult curaj în vremurile grele, decât faptul de a şti că nu eşti singur. Aşa suntem noi creaţi, să depindem unii de alţii.
În urma rugăciunii celor patru tineri, Dumnezeu îi descoperă, lui Daniel, într-o vedenie taina lui Nebucadneţar. După ce înţelege visul şi tâlcuirea, Daniel savurează prima dată el frumuseţea lucrurilor descoperite, lansându-se într-o extraordinară rugăciune de laudă la adresa lui Dumnezeu: ,,Daniel a luat cuvântul şi a zis: Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descopere ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina…. Pe Tine, Dumnezeul părinţilor mei, Te slăvesc şi Te laud că mi-ai dat înţelepciune şi putere, şi mi-ai făcut cunoscut ce Ţi-am cerut noi; căci ne-ai descoperit taina împăratului!”. (2:20-23)
Apoi Daniel se înfăţişează înaintea împăratului spre a-i oferi visul şi tâlciurea. Când Nebucadneţar îl întreabă dacă este el în stare să ofere împăratrului răspunsurile de care avea nevoie, Daniel nu se scoate pe sine în evidenţă ci pe Dumnezeu: ,,este în ceruri un Dumnezeu, care descopere tainele, şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.” (2:28) Convingerea mea este că şi în zilele noastre, Dumnezeu ar face mult mai multe minuni, dacă noi am fi mai smeriţi. Dar multe din lucrările lui Dumnezeu nu se arată tocmai datorită tendinţei noastre de a-i fura slava.
Dar, iată visul şi tâlcuirea: ,,Tu, împărate, te uitai, şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare, şi de o strălucire nemai pomenită. Stătea în picioare înaintea ta, şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era din aur curat; pieptul şi braţele îi erau din argint; pântecele şi coapsele îi erau din aramă; fluierele picioarele, din fier; picioarele, parte din fier, şi parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâni, a izbit picioarele din fier şi de lut ale chipului, şi le-a făcut bucăţi. Atunci ferul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărîmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra, care sfărîmase chipul, s-a făcut un munte mare, şi a umplut tot pământul. Iată visul. Acum îi vom spune şi tîlcuirea înaintea împăratului. Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâni, ori unde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul din aur! După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi din aramă, şi care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra împărăţie, tare ca ferul; după cum ferul sfărîmă şi rupe totul, şi ea va sfărîma şi va rupe totul, ca ferul care face totul bucăţi…. Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărîma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.” (2:31-40, 44)
Istoria a demonstrat că visul face referire la imperiile: babilonian, persan, grecesc şi roman, care se vor succeda pe scena istoriei, şi că în timpul celui de-al patrulea, prin venirea Domnului Isus în această lume, ,,Piatra”, de altfel lepădată de zidari, ne va aduce o Împărăţie veşnică. Ce minunată panoramă istorică de câteva secole prezentată într-un singur vis. Aceste patru imperii le mai găsim şi în partea profetică a cărţii, sub forma a patru fiare înfiorătoare. Interesant că în capitolul doi, aceste patru împărăţii au un aspect strălucitor, iar în capitolul şapte au un aspect monstruos. Diferenţa este una de perspectivă. Privite de pe pământ, împărăţiile lumii sunt strălucitoare, tentante, provocatoare, însă privite din cer sunt diabolice, malefice şi dezgustătoare. Noi trebuie să privim lumea prin ochii lui Dumnezeu, astfel vom rezista tentaţiilor ei, aşa cum a rezistat şi Domnul Isus când diavolul i-a prezentat şi oferit toată strălucirea împărăţiei lumii acesteia, cu condiţia închinării.
Reacţia lui Nebucadneţar, la auzirea visului şi tâlcuirii, este una profund emoţională. De fapt Nebucadneţar a fost un om impulsiv şi temperamental: ,,Atunci împăratul Nebucadneţar a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui Daniel, şi a poruncit să i se aducă jertfe de mâncare şi miresme. Împăratul a vorbit lui Daniel şi a zis: Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor, şi El descopere tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta! Apoi împăratul a înălţat pe Daniel, şi i-a dat daruri multe şi bogate; i-a dat stăpânire peste tot ţinutul Babilonului, şi l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor Babilonului.” (2:46-48) Dar impresia acestor lucruri asupra împăratului, n-a fost chiar atât de profundă, încât să-l conducă la închinare şi supunere faţă de Dumnezeul veşnic. Dupăcum vom vedea în următorul capitol, el confecţionează în mărime naturală chipul pe care l-a visat şi cere închinare înaintea acestuia, nu înaintea lui Dumnezeu. Astfel că Dumnezeu este nevoit să utilizeze unelte mai dure de lucru la caracterul lui Nebucadneţar.
Întrebarea este: Cum reacţionăm noi în faţa realităţii Împărăţiei lui Dumnezeu, care se ridică deasupra tuturor împărăţiilor lumii acesteia? Ce facem atunci când diavolul ne duce pe un munte înalt, ca pe Domnul Isus, şi ne arată toată strălucirea lumii acesteia şi ne-o promite cu condiţia închinării înaintea lui? Care sunt reacţiile noastre, atunci când vedem împărăţiile pământului clătinându-se iar pe Dumnezeu rămânând deasupra? Reacţionăm doar emoţional sau suntem gata să ne închinăm înaintea Lui şi să-I dăm toată ascultarea?

Daniel: Capitolul 3

Să învăţăm de la “creştinul globalizator” Nebucadnetar, care a făcut un dumnezeu din “excrementele gândirii aurii” ale comunismului multilateral de capitalist- fesenizant; Acesta i-a pus pe toţi oamenii planetei să pupe oase mute, surde, oarbe, scârboase, pentru a-i obliga pe toţi CIP-uitii să se închine la Icoana Fiarei…, ca să facă din toţi, precum din cei 3 EVREI-niste terorişti, buni de aruncat în cuptorul faraonic, încins de 7 ori mai tare pentru martirii, pentru torţele nestinse de mine, care se împotrivesc sataniştilor globalizoi

Întâmplarea descrisă în Daniel capitolul trei, ne arată cât de puţin a învăţat Nebucadneţar din descoperirile pe care-a primit, din partea Domnului, despre Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. După visul cu chipul acela mare şi înfricoşător, care reprezenta imperiile care se vor succeda pe scena istoriei, care a fost zdrobit de piatra desprinsă din munte şi care reprezintă Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, după ce Nebucadneţar s-a aruncat cu faţa la pământ uimit de descoperirile Domnului, după toate acestea, împăratul în loc să se închine lui Dumnezeu, se hotărăşte să realizeze în mărime naturală chipul pe care l-a visat şi să pretindă tuturor supuşilor săi închinare înaintea lui. Iată cât de puţin a durat impresia profundă, despre Dumnezeul lui Israel, asupra temperamentalului împărat.
Dar Nebucadneţar a mai avut încă un motiv care l-a determinat la construirea acelui idol. La baza acestei acţiuni a lui, stăteau raţiuni politice. Pentru a ţine laolaltă un imperiu, format dintr-o mulţime de popoare, de toate limbile şi toate culturile, trebuie să ai anumiţi factori unificatori. Şi ce factor unificator ar fi mai potrivit decât religia? Mulţi împăraţi şi conducători de popoare sau naţiuni, au folosit religia ca element de coeziune între oameni, pentru întărirea stabilităţii politice a împărăţiei. Un sistem unic de valori, o concepţie unică despre lume şi viaţă, are rolul de a-i ţine pe oameni împreună şi de a-i face mai uşor de stăpânit.
Aşadar, uitând totul despre efemeritatea imperiilor pământeşti, şi despre veşnicia Împărăţiei Dumnezeului cerului, Nebucadneţar construieşte un mare chip de aur şi impune închinarea înaintea acestuia, drept religie unică de stat.
Pentru ca intenţiile sale să fie înţelese cât se poate de limpede, porunca este însoţită şi de o aspră pedeapsă pentru cei care ar avea cutezanţa să i se împotrivească: Flăcările unui cuptor aprins vor mistui carnea şi oasele potenţialilor nesupuşi.
Chipul este construit, locul procesiunii de sfinţire este ales, dregătorii din toate ţinuturile sunt convocaţi; pe scurt, marea zi a lui Nebucadneţar sosise.
Şi ca atmosfera să producă o puternică impresie asupra celor prezenţi, spre a-i determina la supunere şi închinare, instrumente şi o muzică cu grijă alese, sunt pregătite pentru momentul culminant.
Un împărat sentimentalist, care reacţiona sub presiunea impulsurilor de moment, nu putea concepe determinarea celor din jur la ascultare, decât tot prin astfel de metode.
De fapt tehnicile diavolului de manipulare a oamenilor, merg tot după acest calapod: inhibarea minţii şi dezinhibarea simţurilor. Toate pregătirile din valea Dura se adresau simţurilor, nicidecum minţii: Înălţimea de vreo treizeci de metri a chipului, strălucirea aurului, cuptorul aprins, instrumentele şi muzica, crainicul care striga cu glas tare, marea mulţime adunată, toate acestea se adresau simţurilor, urmărind un singur lucru: manipularea maselor spre a obţine o ascultare necondiţionată. Chiar şi Nebucadneţar, şi-a autoinhibat mintea, preferând să uite complet visul şi tâlcuirea despre Împărăţia lui Dumnezeu, din anul doi al domniei sale, şi şi-a dezinhibat simţurile, complăcându-se cu ideea că el este cel mai de seamă împărat al momentului.
Astăzi, mai mult ca oricând, trăim într-o lume care cultivă inhibarea minţii şi dezinhibarea simţurilor: Epoca audio-vizualului care a înlocuit era cărţii, moda vestimentară care a divinizat goliciunea trupului, industria publicitară care a creat o societate de consum, Hollywood-ul şi Las-Vegas-ul, nu sunt altceva decât aspecte ale tehnicii de inhibare a minţii şi dezinhibare a simţurilor. Omul contemporan nu mai gândeşte cu mintea ci cu stomacul şi cu viscerele. El nu mai reacţionează la ,,cuvânt” ci la culori, sunete şi senzaţii. Asistăm la un proces de dezumanizare a omului, planificat de diavolul şi dus la îndeplinire cu succes de societatea contemporană. Procesul are ca scop determinarea omului să nu mai reacţioneze la Cuvântul lui Dumnezeu, şi să rămână rece la propovăduirea Evangheliei. De fapt, exact aceasta este lumea în care trăim: o lume care şi-a pierdut capacitatea de a reacţiona la Evanghelie. O viaţă trăită în conformitate cu instinctele primare, sub presiunea senzaţiilor produse de sunete, culori şi atingeri, are efecte distrugătoare asupra minţii. Astăzi trăim într-o lume a nebunilor, psihopaţilor şi schizofrenicilor, şi asta datorită faptului că Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat la o parte.
Lucrarea lui Dumnezeu se desfăşoară după un alt tipar: Iluminarea minţii şi ţinerea în frâu a sentimentelor şi instinctelor. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa, iar funcţia gândirii este cel mai important aspect al acestui chip. Prima lucrare a Duhului Sfânt în om este iluminarea minţii, iar pocăinţă înseamnă ,,metanoia” sau schimbarea minţii. Dacă astăzi avem nevoie de ceva, atunci acest ceva este o puternică lucrare a Duhului Sfânt de iluminare a minţii oamenilor, ca să priceapă adevărata realitate. Dar acest lucru se realizează doar prin rugăciune. Iată cuvintele apostolului Pavel: ,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efes.1:17-21)
Dar să revenim în valea Dura, unde torentul sau taifunul bine gândit de Nebucadneţar, mătură totul în cale, manipulând cu succes mulţimile adunate, formate din demnitari, dregători, şi oameni cu funcţii de răspundere în imperiul babilonian. Însă la momentul bilanţului, se constată că trei tineri au rămas în picioare: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Ei nu sunt ca ceilalţi. Programul lui Nebucadneţar, aplicat asupra minţilor şi trupurilor lor, n-a avut succes. Ei sunt făcuţi din altă plămădeală.
Care a fost secretul rămânerii în picioare a celor trei tineri? Secretul lor poate fi desprins chiar din cuvintele rostite de ei la noua provocare a împăratului: ,,Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului din aur pe care l-ai înălţat!” (3:16-18) Aceşti trei tineri, aveau un Dumnezeu pe care Îl cunoşteau. Acest Dumnezeu era al lor, nu al poporului lor, nici al părinţilor lor. Ei aveau o relaţie personală şi nemijlocită cu Dumnezeu. Din cuvintele acestor tineri se pot desprinde câteva lucruri esenţiale pe care aceştia le ştiau despre Dumnezeu. În primul rând, tinerii ştiau că Dumnezeului acestuia trebuie să i se dea socoteală nu înaintea lui Nebucadneţar. Că de judecata Lui trebuie să te temi nu de judecata oamenilor. În al doilea rând, cei trei tineri ştiau că Dumnezeu pretinde slujire necondiţionată, şi că prima loialitate a lor trebuie să fie pentru Dumnezeu şi apoi pentru împărat. Convingerea lor era că atunci când sunt puşi în faţa unui conflict de loialităţi, trebuie să primeze loialitatea faţă de Dumnezeu. În al treilea rând, cei trei tineri credeau în atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu este mai puternic decât Nebucadneţar, şi are putere să-i scoată din mâna lui. În al patrulea rând, tinerii credeau în bunătatea lui Dumnezeu. Ei răspund lui Nebucadneţar prin cuvintele: ,,şi ne va scoate din mâna ta, împărate” În al cincilea rând, ei se încredeau şi în planurile desăvârşite ale lui Dumnezeu. În răspunsul lor pentru împărat, ei acceptă ideea că din motive care s-ar putea să le scape, ar exista posibilitatea ca Dumnezeu să nu-i scoată vii din cuptor. Oricum n-ar fi fost singurii. În istoria Bisericii, avem atâtea exemple de creştini la fel de credincioşi ca Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care au fost aruncaţi în mijlocul flăcărilor, şi pentru salvarea cărora Dumnezeu n-a intervenit. In primele secole ale erei creştine, cât şi în întunecatul ev mediu, rugurile care ardeau trupurile creştinilor evlavioşi, au ars fără încetare. În al şaselea rând, cei trei tineri afirmă că Dumnezeu merită ascultare indiferent de modul în care va interveni în cuptorul aprins: pentru salvarea lor imediată sau pentru chemarea lor din lumea aceasta. Deci, iată din câteva cuvinte, desprinzându-se o adevărată teologie despre Dumnezeu, şi încă una trăită, deoarece a fost proclamată în faţa unui cuptor aprins. Cei trei tineri, au înţeles că a-L sluji pe Dumnezeu înseamnă renunţare la viaţa aceasta, de dragul Său. Când John Calvert şi cu misionarii săi, se îndrepta spre insulele Fiji, populate de canibali, spre a le duce Evanghelia, cei de pe vapor au început să-şi bată joc de ei zicând ,,vă duceţi să fiţi hrană la canibali”. La aceste insulte, replica lui Calvert a fost aceasta: ,,Domnilor noi am murit deja”. Ca să-l poţi urma pe Domnul Isus, trebuie mai întâi să mori: Iată cuvintele chemării la ucenicie a Domnului Isus: ,,Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.” (Mc.8:34-34)
Dar cu cei trei tineri, Dumnezeu a avut un alt plan decât acela de a-i chema acasă, şi anume acela de a-i face o mărturie pentru Nebucadneţar. De aceea, flăcările cuptorului încins de şapte ori mai mult ca de obicei, n-au avut nici un efect asupra lor, iar Domnul Isus umbla împreună cu ei în mijlocul focului. Creştinii adevăraţi, trebuie să se aştepte la astfel de intervenţii supranaturale ale lui Dumnezeu, menite să-i facă o mărturie pentru necredincioşi. Partea frumoasă în încercări, este că acolo simţi cel mai real prezenţa şi dragostea lui Dumnezeu. Am citit despre oameni ai lui Dumnezeu, care şi-au petrecut mulţi ani în închisoare pentru Evanghelie, dar care după eliberare, au tânjit din nou după temniţă, tocmai datorită experienţelor înălţătoare trăite acolo cu Domnul. Printre aceştia se numără chiar şi Traian Dorz. Chiar şi atunci când Cristos murea pe cruce, Dumnezeu era în El, împăcând lumea cu Sine. Dumnezeu nu-şi lasă niciodată copiii singuri în încercare. El suferă acolo împreună cu ei.
Lui Nebucadneţar i se oferise încă o ocazie de cercetare, în care a putut să vadă că Împărăţia Lui Dumnezeu este veşnică şi că El merită toată ascultarea. Dar dupăcum suntem deja obijnuiţi, Nebucadneţar reacţionează tot emoţional, fără să decidă a se supune acestui Dumnezeu, fapt care, dupăcum vom vedea în capitolul patru, L-a obligat pe Dumnezeu să apeleze la metode mult mai aspre pentru cercetarea sa: ,,Nebucadneţar a luat cuvântul şi a zis: Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor! Iată acum porunca pe care o dau: orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut bucăţi şi casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că… nu este nici un alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El. După aceea împăratul a înălţat pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego la mare cinste, în ţinutul Babilonului.” (3:28-30)
În încheiere aş dori să facem o aplicaţie practică la acest mesaj biblic: Astăzi, cel puţin la noi în ţară, trăim vremuri de libertare religioasă, nefiind obligaţi să ne asumăm o anumită religie impusă. Nu există pericolul aruncării în cuptorul aprins, în cazul refuzului proşternerii cu faţa la pământ, înaintea unui anumit chip cioplit sau turnat. Dar totuşi există un ,,chip” care exercită în permanenţă presiuni asupra copiilor lui Dumnezeu: este vorba despre ,,chipul veacului acestuia”. Chipul veacului acestuia, reprezintă sistemul de valori al lumii, cât şi direcţia în care aceasta se deplasează. Chipul veacului acestuia se caracterizează prin: materialism excesiv, trăire pentru plăcere, reacţie împotriva oricăror norme morale, respingerea oricăror forme de autoritate, negarea existenţei lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte nihilismul postmodernist. Chipul veacului acestuia exercită presiuni asupra copiilor lui Dumnezeu prin: concepţiile ateiste despre lume şi viaţă promovate în mediile academice, mass-media, muzică, vestimentaţie, viaţa vedetelor Hollywoodului, industria publicitară, şi aşa mai departe. Există o întreagă psihologie, bine pusă la punct, de manipulare a maselor, prin aceste mijloace, în direcţia dictată de satan. Copiilor lui Dumnezeu Biblia le spune: ,,Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Vom fi eu şi cu tine, oameni la fel ca Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care vom pune stavilă puhoiului de stricăciune, făcând loc manifestării Împărăţiei lui Dumnezeu, în generaţia noastră? Domnul să ne ajute la aceasta.

Daniel: Capitolul 4

Tema principală a cărţii Daniel, este Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, care se descoperă în mijlocul împărăţiilor ostile, prin oameni care sunt gata să trăiască pe baza principiilor acestei Împărăţii.
Lecţia pe care o învăţăm din capitolul patru al cărţii, este una simplă şi clară: Împărăţiei lui Dumnezeu n-ai cum să i te împotriveşti, chiar dacă ai purta numele de Nebucadneţar, şi ai fi împăratul celui mai strălucitor imperiu. Dacă nu eşti gata să i te supui de bună voie, Împărăţia lui Dumnezeu trece peste tine, strivindu-te şi ducându-te la un loc cu fiarele sălbatice. Capitolul patru din Daniel, cuprinde una din cele mai dureroase experienţe, prin care a putut trece un împărat de-a lungul istoriei, pentru îngenunchierea mândriei acestuia şi a-l determina să se supună lui Dumnezeu.
Dar nu uitaţi, experienţa lui Nebucadneţar din capitolul patru, vine după o serie de alte experienţe ale sale cu Dumnezeu. Dumnezeu a început să-i vorbească acestui mândru împărat, încă din capitolul întâi. Prima dată, îi vorbeşte prin exemplul de trăire frumoasă a unor tineri, care au hotărât să nu se spurce. Nebucadneţar a văzut că există un secret în spatele înţelepciunii şi frumuseţii acestor tineri, dar nu s-a străduit să-l afle. Apoi Dumnezeu i-a vorbit mândrului împărat prin vis, descoperindu-i în somn efemeritatea împărăţiilor pământului şi veşnicia Împărăţiei cerului. Dar nici de data aceasta, Nebucadneţar n-a luat aminte. Mai târziu, Dumnezeu îi vorbeşte lui Nebucadneţar printr-o vedenie. Păgânul de el, a avut harul să-L vadă pe Fiul lui Dumnezeu, plimbându-se prin cuptorul aprins, ca un gest de sfidare la toată furia acestuia îndreptată împotriva celor care n-au vrut să i se supună. Dar Nebucadneţar nici de data aceasta nu se pocăieşte. După toate acestea, Dumnezeu hotărăşte să îi vorbească într-un mod mult mai dureros, ca până acuma. De fapt, acesta reprezintă modul general al lui Dumnezeu de a se purta cu omul. Dumnezeu începe prin a ne vorbi cu multă blândeţe şi gingăşie, dar dacă nu luăm seama la cuvintele Sale, el ştie să ne vorbească şi prin boli, accidente, morţi năpraznice sau nenorociri de tot felul. Omul înţelept ia aminte asupra Cuvântului lui Dumnezeu, înainte de a fi nevoit să-l asculte de pe patul spitalului sau de după gratiile puşcăriei.
Lucrul esenţial, este faptul că Dumnezeu, mai întâi, îl anunţă pe Nebucadneţar de nenorocirea care i se pregăteşte. De ce aceasta? Ca omul să aibă timp pentru pocăinţă. Dar nu Dumnezeu este cel care a afirmat următoarele cuvinte: ,,Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici. dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac.” (Ier.18:7-10) Dumnezeu nu pedepseşte cu plăcere pe fiii oamenilor, ci o face doar atunci când aceştia nu vor să asculte de bună voie, dar dacă intervine pocăinţa, pedeapsa anunţată este anulată. Oare, n-a iertat Dumnezeu cetatea Ninive, a cărei nimicire a fost anunţată, şi n-a anuat El pedeapsa atunci când ei ş-au întors din toată inima de la căile lor rele, cu pocăinţă către Dumnezeu?
Dumnezeu îl înştiinţează pe Nebucadneţar despre ce avea să i se întâmple, tot printr-un vis. De data aceasta, Nebucadneţar n-a mai uitat ce a visat, probabil a învăţat să-şi noteze visurile, la fel ca mine. Şi de data aceasta, Nebucadneţar a simţit că acest vis trebuie să aibă o semnificaţie mai deosebită, deaceea este preocupat să-i afle tâlcuirea.
Lucrul cel mai şocant, este că Nebucadneţar apelează din nou la vrăjitori, cititori în stele şi haldei. După ce a trecut prin cumplita experienţă din capitolul doi, când a demonstrat că toţi vrăjitorii Babilonului sunt nişte şarlatani şi mincinoşi, după ce a fost la un pas de a-i ucide împreună cu casele lor, după ce a descoperit că în împărăţia lui există un singur om capabil să dezlege astfel de mistere, este de neconceput cum Nebucadneţar, în loc să apeleze din prima la Daniel, se duce tot la aceşti neisprăviţi. Dar înainte de a-l judeca prea aspru, să ne întrebăm dacă nu cumva suntem şi noi la fel. Ajungem într-o mare criză în viaţă: începem să apelăm la banii noştri, mintea noastră, prietenii noştri şi abia când constatăm că nimeni nu ne poate ajuta, ne agăţăm cu disperare de Dumnezeu. Dumnezeu în bunătatea Lui ne dă biruinţa. După doi- trei ani, trecem printr-o situaţie similară: Ghiciţi dumneavoastră la cine apelăm după ajutor? Nu la Dumnezeu. Ci o luăm de la capăt, epuizând rând pe rând resursele umane, iar doar atunci când ajungem în disperare de cauză strigăm la Dumnezeu. Aşa este firea noastră decăzută. Tendinţa ei este să se descurce fără Dumnezeu. Dar tocmai de aceea, Domnul Isus ne porunceşte să rămânem în El pentru că despărţiţi de El nu putem face nimic. A rămâne în Cristos înseamnă a te descurca în viaţă cu resursele pe care le ai în El. Încă nu am uitat Coloseni 2:10: ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” Este evident faptul că lui Nebucadneţar nu-i convenea să apeleze la ajutorul lui Daniel, pentru că Daniel îi vorbea despre necesitatea de a renunţa la păcat şi a se întoarce la Dumnezeu, iar aceste cuvinte erau ultimele pe care Nebucadneţar ar fi vrut să le audă. De aceea prefera să se înconjoare cu nişte şarlatani, care cel puţin îl periau şi îi spuneau cuvintele pe care acesta ar fi vrut să le audă.
Dar şi de data aceasta, s-a dovedit încă odată că resursele lumii nu pot să rezolve problemele lui Nebucadneţar. Înţelepţii Babilonului îşi dovedesc încă odată incompetenţa, iar împăratul cu toată neplăcerea, se vede silit să apeleze la ajutorul lui Daniel.
Nu vom insista prea mult asupra detaliilor visului, le găsim în text, însă ceea ce putem spune este că acesta anunţa judecata lui Dumnezeu, prin care Nebucadneţar avea să fie scos din împărăţie şi dus laolaltă cu fiarele sălbatice, până va recunoaşte stăpânirea Celui Preaânalt.
Lucru interesant este că după tâlcuirea visului, Daniel îi ţine lui Nebucadneţar o predicuţă prin care îl îndemna să pună capăt păcatelor sale şi să se întoarcă la Dumnezeu. De data aceasta Nebucadneţar nu mai are nici o reacţie. Deja totul îl privea atât de personal, şi prezenta o notă atât de tragică, încât nu mai era loc de teatru şi spectacole ieftine. Dar Nebucadneţar nu este dispus nici să se pocăiască.
Probabil că în următoarea noapte, Nebucadneţar n-a putut să doarmă. Probabil că următoarele zile a fost foarte atent ca nu cumva să-l pască vreo nenorocire. Probabil a devenit mai suspicios şi în acelaşi timp mai precaut. Dar timpul se scurgea la fel ca mai înainte, toate lucrurile decurgeau într-un mod cât se poate de natural, ceea ce l-a determinat pe Nebucadneţar să se relaxeze din nou. După un an de zile, nici nu-şi mai amintea nimic despre nefericitul său vis şi îngrijorătoarea tâlcuire. Sigur pe sine, într-o plimbare făcută pe terasele sale împărăteşti, exclamă următoarele cuvinte: ,,După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul şi a zis: Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele? Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a pogorât din cer şi a zis: Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, şi vor trece peste tine şapte vremuri, până vei recunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea!” (3:29-32) Există o vorbă în popor că: ,,Morile lui Dumnezeu macină încet dar sigur”, însă atunci când se pun în mişcare sunt cu neputinţă de oprit. Dumnezeu are îndelungă răbdare cu păcătoşii, dar când aceasta este călcată sistematic în picioare, urmează judecata lui Dumnezeu. Şi nu trebuie judecată mai mare decât să-ţi ia Dumnezeu mintea. Aceasta s-a întâmplat şi în cazul lui Nebucadneţar.
Dumnezeu s-a atins puţin de mintea lui, şi prin urmare cel mai mare om al lumii a fost coborât mai prejos decât ultimul din împărăţia lui. Nebucadneţar s-a îmbolnăvit de ceea ce psihologii numesc schizofremie paranoidă. La Nebucadneţar această boală s-a manifestat, făcându-l să creadă că este bou. Prin urmare a început să se comporte ca un bou, până în clipa când ridicându-şi ochii spre cer a recunoscut stăpânirea veşnică a lui Dumnezeu. Personal am întâlnit un om care suferea de o boală asemănătoare: un om care se credea Napoleon. Probabil că acesta a fost personajul său preferat din istorie. Odată cu îmbolnăvirea minţii sale, a început să creadă că el este Napoleon. Răspundea doar la numele acesta, se prezenta cu numele acesta, iar în momentele sale de delir, trăia intens scene de război din cariera militară a împăratului francez. Nimic nu lipsea din tot ce însemna un Austerlitz sau un Waterloo: soldaţi, ofiţeri, cai, arme, răniţi, morţi, ordine, încordare, bucurie, disperare, etc.
Iată ce spune Scriptura despre judecata lui Dumnezeu care se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor: ,,mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi; fiindcă, cu toate că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înebunit; şi au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii, au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; Sunt şoptitori, bîrfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, cu toate că ştiu Hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, Sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” (Rom.1:18-32)
Trăim într-o lume a nebunilor. De fapt, vechile manuale de psihologie, încadrau deviaţiile sexuale, amintite în Romani unu, la categoria bolilor psihice, numai noua orientare psihologică, la cererea pieţei, consideră astfel de comportamente drept o chestiune de preferinţă. Conform Scripturii, homosexualii, lezbienele, şi toţi cei care practică asemenea păcate, şi nu numai, sunt bolnavi psihici. Păcatul ia minţile omului ducându-l la starea de nebunie. Se estimează că aproximativ 40% din populaţia Europei suferă de probleme psihice. Soluţia la aceste probleme nu se găseşte în cabinetele psihologilor şi psihiatrilor, ci la Dumnezeu. Aceasta este lecţia pe care o învăţăm de la Nebucadneţar: ,,După trecerea vremurii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului Sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: Ce faci? În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui Sunt adevărate, toate căile Lui Sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (4:34-37)
Istoria, confirmă faptul că Nebucadneţar, în ultimii ani ai domniei sale, a condus imperiul ca un om temător de Dumnezeu. Dar ca să ajungă acolo a trebuit să treacă printr-un lung şi greu drum al frângerii mândriei şi ambiţiilor personale, de către Dumnezeu. Noi avem istoria lui şi teoretic nu ar trebui să trecem pe acolo, şi dacă avem frică de Dumnezeu, vom fi feriţi de multe nenorociri. Dar sunt printre noi oameni care pentru a ajunge la pocăinţă, trebuie să treacă prin experienţe dureroase, ca ale lui Nebucadneţar. Oricum este mai bine ca cineva să sufere câţiva ani aici pe pământ, decât o veşnicie în iad. Probabil că Dumnezeu a continuat să-l cerceteze pe Nebucadneţar, până la capitularea acestuia, în faţa cerului, ca urmare a rugăciunilor lui Daniel. Cei care aveţi în casele dumneavoastră oameni grei la cerbice, ca Nebucadneţar, continuaţi să vă rugaţi pentru ei, că Dumnezeu poate să înmoaie chiar şi pietrele, iar dacă va trebui să treacă şi prin experienţe dureroase, tot este mai bine decât să ajungă în iad.

Daniel: Capitolul 5

Evenimentele din Daniel capitolul 5, se petrec în anul 539 înainte de Cristos. Trecuseră deja 66 de ani, de la sosirea lui Daniel în Babilon. Dacă mai adăugăm la aceştia cei 14 sau 16 ani pe care îi avea la sosirea lui în robie, ,,tânărul Daniel” avea deja peste 80 de ani. Aşa trebuie să-l privim pe Daniel în capitolele 5 şi 6 ale cărţii.
La conducerea imperiului se află un alt împărat, pe nume Belşaţar, fiul marelui Nebucadneţar. De fapt, numărul unu în împărăţie era un anume Nabonidus, militar de carieră, şi care a pus mâna pe tron, printr-o lovitură de palat. Dar neputând stabili pacea şi liniştea în împărăţie, alege soluţia de a-l ridica pe Belşaţar, fiul lui Nebucadneţar, la rangul de co-regent, dându-i în grijă totodată şi Babilonul, el retrăgându-se spre a se ocupa de expediţiile militare. Aşa se explică faptul că Belşaţar promite celui care va citi şi tâlcui scrierea de pe perete, locul al treilea în împărăţie, deoarece primele două erau ocupate de el şi de Nabonidus.
Spre deosebire de Nebucadneţar, Belşaţar a fost un om preocupat doar de petreceri şi de distracţii. La el nu întâlnim nimic din înclinaţiile pentru cultură, arhitectură şi militărie ale tatălui său. Singura preocupare a lui Belşaţar a fost să bea şi să se distreze.
Aşa se face că în timp ce mezii şi perşii asediau zidurile Babilonului, Belşaţar simţindu-se în siguranţă în spatele acestora, organizează o petrecere fără precedent în istoria Babilonului. Cei mai mari o mie de demnitari ai imperiului, sunt invitaţi să participe la petrecerea Babilonului, alături de împărat, de nevestele şi ţiitoarele sale.
După ce vălul de sobrietate, ce învăluie începutul oricărei petreceri, a fost dat la o parte, după ce momentul de decenţă şi timiditate a fost depăşit, în clipa când vinul a început să-şi facă efectul de inhibare a minţii şi dezinhibare a limbii şi a simţurilor, Belşaţar a considerat că sosise momentul culminant al serii. Împăratul a poruncit să fie aduse vasele sfinte, pe care le luase tatăl său din Ierusalim, pentru a bea vin din ele şi pentru a lăuda dumnezeii de aur, de argint, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră. Astfel Belşaţar îl badjocoreşte pe Dumnezeul evreilor, profanând obiectele cultice de la templu.
Reacţia lui Dumnezeu nu s-a lăsat aşteptată. În acel moment, o mână cerească s-a arătat şi a început să scrie un mesaj, pe tencuiala zidului, înaintea şfeşnicului, deasupra locului unde sta împăratul.
Împactul acestei apariţii neaşteptate a fost atât de puternic, încât întreaga activitate a petrecerii a fost întreruptă. Împăratul însuşi a fost cuprins de o asemenea spaimă, încât i s-a îngălbenit faţa, i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor, iar genunchii i s-au lovit unul de altul. Dupăcum spunea un iubit predicator, într-o singură noapte, Belşaţar a avut trei culori, ca cele ale steagului românesc: Roşu de vin, galben de spaimă, şi albastru fiindcă a fost omorât. Tragic dar adevărat.
Petrecerea fiind întreruptă, preocuparea principală a împăratului a fost descifrarea cuvintelor de pe perete cât şi a mesajului acestora.
Deja anticipăm ce a urmat. Imediat au fost convocaţi toţi vrăjitorii, cititorii în stele şi înţelepţii Babilonului, făgăduindu-li-se bogăţii nemaipomenite, un lănţişor de aur la gât şi locul al treilea în împărăţie. Dar ca de obicei, încă odată, iese la iveală totala lor incompetenţă, în a descifra astfel de mesaje. Pentru a înţelege cuvintele lui Dumnezeu este nevoie de Duhul lui Dumnezeu. Aşadar la starea de panică s-a adăugat şi starea de disperare, cauzată de neputinţa vrăjitorilor de a dezlega enigma.
În acel moment de panică şi confuzie generală, intră în sala de petrecere Împărăteasa, care nu era alta decât mama lui Belşaţar şi fosta soţie a lui Nebucadneţar. Ea îi aminteşte fiului ei, că în împărăţia lui există un om, care are în el Duhul Dumnezeilor sfinţi, şi că pe vremea tatălui său, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască, fapt pentru care Nebucadneţar, l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori în stele, Haldei, ghicitori, şi anume, pentru că s-a găsit la el, la Daniel, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere, putinţa să tîlcuiască visele, să lămurească întrebările grele, şi să deslege lucrurile încîlcite.
Astfel este adus în imensa sală de ospăţ, transformată într-o sală a groazei, şi Daniel, care de remarcat nu participase la acea petrecere. I se fac şi lui promisiunile de rigoare, în cazul în care va reuşi să ofere răspunsurile cerute, dar Daniel care la 14 ani n-a râvnit după astfel de lucruri, cu atât mai puţin la 80.
Înainte de a-i descifra şi tâlcui mesajul de pe perete, Daniel îi ţinu o predică lui Belşaţar, în care îl condamnă pentru faptul că n-a învăţat absolut nimic din toată experienţa tatălui său, că deşi în Nebucadneţar a avut o mărturie puternică a lucrării lui Dumnezeu, el n-a învăţat nimic din toate acestea.
Mesajul lui Dumnezeu pentru Belşaţar era compus din trei cuvinte: Numărat, cântărit şi împărţit.
,,Numărat, înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt.” (5:26) Dacă în calendarul lui Belşaţar acea noapte era ,,noaptea vieţii sale” în calendarul lui Dumnezeu, acea noapte era ,,noaptea morţii sale”, dar pentru care Belşaţar nu era deloc pregătit. Dumnezeu este Cel care ne-a dat un anumit număr de zile fiecăruia, iar când acestea se scurg până la ultima, suntem chemaţi acasă. Deasemenea, Biblia ne învaţă să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă. Asta înseamnă că trebuie să fim pregătiţi pentru moarte în orice clipă.
,,Cântărit, înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor!” (5:27) Cumpăna este un dispozitiv de măsurare a greutăţii, prin comparare. Cumpăna nu are gradaţii, care să indice valoarea de cântărit. Singurul lucru pe care poate să-l facă, este să indice când greutăţile aşezate pe cele două talere se află în echilibru. Pe unul din talere se aşează greutatea etalon, iar pe celălalt taler se aşează greutatea de cântărit. Dacă Dumnezeu ne aşează în cumpănă, înseamnă că pe celălalt taler aşează o greutate ca şi care doreşte să fim. Ce anume pune Dumnezeu pe celălalt taler? În nici un caz nu pune altă persoană, pentru că El nu ne-a creat pe toţi la fel. Pe celălalt taler Dumnezeu ne pune tot pe noi, dar aşa cum ne-a planificat El să fim. Dacă nu ne ridicăm la greutatea spirituală pe care El a intenţionat-o pentru noi, urmează judecata. Autorul epistolei către Evrei, evaluându-i pe credincioşi, deasemenea îi găseşte uşori: ,,În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.” (Evr.5:12-14) Noi creştem în măsura în care rămânem în Cristos, în Trupul Său, şi în măsura în care luăm prin credinţă tot ce vine de la El. Dar dacă trăim în neascultare, înafara voiei Sale, împotrivindu-ne mereu planurilor Sale, atunci rămânem uşori, iar la test vom fi descalificaţi.
,,Împărţit, înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită, şi dată Mezilor şi Perşilor!” (5:28) Lucrul pe care îl descoperim aici este faptul că pentru păcatele lui Belşaţar trebuie să sufere tot imperiul. Păcatele noastre nu ne afectează numai pe noi, ci şi pe cei din jurul nostru. Lucrul acesta este valabil şi în ce priveşte trăirea în neprihănire. Ea aduce beneficii, nu numai asupra vieţilor noastre, ci şi asupra vieţii celor din jurul nostru. Aşadar, noi putem fi o binecuvântare sau un blestem, pentru semenii noştri.
Lucru foarte important de remarcat, este faptul că dacă lui Nebucadneţar i s-a acordat încă un an de graţie, de la anunţarea pedepsei, în care a avut timp să se pocăiască, lui Belşaţar nu i se mai acordă nici o clipă de pocăinţă. Pentru el pedeapsa era iminentă, fără acordarea şansei pocăinţei. Acest lucru se datorează faptului că Belşaţar a avut mai mult har decât Nebucadneţar, având în casa lui, zeci de ani, mărturia unui om, în viaţa căruia Dumnezeu a lucrat prin semne şi minuni. Harul lui Dumnezeu nu este acordat pentru a fi călcat în picioare, iar cei care nu ţin seama de acest lucru, s-ar putea să se trezească într-o bună zi înafara perimetrului de operare al acestuia.
Judecata lui Dumnezeu a fost rostită, iar aplicarea pedepsei s-a făcut fără întârziere. Ca o ironie din partea lui Dumnezeu, cea mai fortificată cetate a timpului, a căzut fără nici o luptă. Zidurile înalte de 100 de metri, groase de 30 metri şi adânci tot de 100 de metri, n-au putut să o scape de la dezastru. Turnurile de deasupra porţilor de aramă, canalele de apă din spatele zidurilor, cât şi cel de-al doilea rând de ziduri de apărare, nu i-au putut opri nimicirea. Ca orice lucru creat de om, şi Babilonul avea punctul lui vulnerabil, pe care Darius medul, după planul lui Dumnezeu, i l-a descoperit. Râul Eufrat trecea prin mijlocul cetăţii, tâind-o în două de la un capăt la celălalt. Dar şi acolo unde apa trecea pe sub zid, era coborâtă printr-un canal la 30 metri sub nivelul solului, zidul de apărare era săpat până la canal şi cobora încă vreo 30 metri şi sub canalul prin care curgea Eufratul. Practic, era imposibil de intrat în cetate prin apă, scafandrii nefiind inventaţi la acea vreme. Însă în noaptea aceea, Darius a deturnat cursul râului, iar perşii au intrat în cetate prin canalul liber al Eufratului. De fapt, toate aceste lucruri au fost profeţite de Isaia cu 200 de ani în urmă, şi de Ieremia cu 60 de ani în urmă.
Să cităm câteva versete biblice: ,,Proorocie asupra pustiei mării. Cum înaintează vijelia de la miazăzi, aşa vine el din pustie, din ţara înfricoşată. O vedenie grozavă mi s-a descoperit. Asupritorul asupreşte, pustiitorul pustieşte. Suie-te, Elamule! Împresoară, Medio! Căci fac să înceteze toate oftările lor, zice Domnul. De aceea mi s-a umplut inima de nelinişte, m-apucă durerile, ca durerile unei femei când naşte. Zvârcolirile nu mă lasă s-aud, tremurul mă împiedică să văd. Îmi bate inima cu putere, m-apucă groaza; noaptea plăcerilor mele ajunge o noapte de spaimă. Ei pun masa, straja veghează, şi ei mănâncă, beau… Dar deodată se aude strigând: În picioare, voievozi! Ungeţi scutul! Căci aşa mi-a vorbit Domnul: Du-te şi pune un străjer, ca să dea de veste despre ce va vedea. El a văzut călărime, călăreţi doi câte doi, călăreţi pe măgari, călăreţi pe cămile; şi asculta cu luare aminte, cu cea mai mare băgare de seamă. Apoi a strigat, ca un leu: Doamne, am stat mereu în turnul meu de pază, şi stam de strajă în toate nopţile. Şi iată că a venit călărime şi călăreţi doi câte doi. Apoi a luat iarăşi cuvântul şi a zis: A căzut, a căzut Babilonul, şi toate icoanele dumnezeilor lui Sunt sfărîmate la pământ!” (Isaia 21:1-9) ,,Aşa vorbeşte Domnul: Iată, ridic împotriva Babilonului, şi împotriva locuitorilor Haldeii, un vânt nimicitor. Trimet împotriva Babilonului nişte vânturători care-l vor vântura, şi-i vor goli ţara. Vor veni din toate părţile asupra lui, în ziua nenorocirii…. Înălţaţi un steag împotriva zidurilor Babilonului! Întăriţi-i străjile, puneţi caraule, întindeţi curse! Căci Domnul a luat o Hotărâre, şi aduce la îndeplinire ce a rostit împotriva locuitorilor Babilonului. Tu, care locuieşti lângă ape mari, şi care ai vistierii nemărginite, ţi-a venit sfârşitul şi lăcomia ta a ajuns la capăt! Domnul oştirilor a jurat pe Sine însuş: Da, te voi umplea de oameni ca de nişte lăcuste, şi vor scoate strigăte de război împotriva ta…. Se clatină pământul, se cutremură; căci planul Domnului împotriva Babilonului se împlineşte; şi El va face din ţara Babilonului un pustiu nelocuit. Vitejii Babilonului nu mai luptă, ci stau în cetăţui; puterea le este sleită, şi au ajuns ca nişte femei. Vrăjmaşii pun foc locuinţelor lor şi le sfărîmă zăvoarele! Se întâlnesc alergătorii, se încrucişează solii, ca să vestească împăratului Babilonului, că cetatea lui este luată din toate părţile, că trecătorile Sunt luate, bălţile cu trestie Sunt uscate de foc, şi oamenii de război îngroziţi…. Când vor fi încălziţi de vin, le voi da să bea, şi-i voi îmbăta, ca să se veselească, şi apoi să adoarmă somnul cel de veci, ca să nu se mai scoale, zice Domnul. Îi voi pogorâ ca pe nişte miei la tăiere, ca pe nişte berbeci şi nişte ţapi… voi îmbăta pe voievozii şi înţelepţii lui, pe cârmuitorii, pe căpeteniile şi vitejii lui; vor adormi somnul cel de veci, şi nu se vor mai trezi, zice Împăratul, al cărui Nume este Domnul oştirilor. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate, şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc. Astfel popoarele muncesc degeaba, şi Neamurile se trudesc pentru foc!…Ieremia a scris într-o carte toate nenorocirile, care aveau să vină asupra Babilonului, toate cuvintele acestea scrise asupra Babilonului. Ieremia i-a zis lui Seraia: Când vei ajunge la Babilon, vezi să citeşti toate cuvintele acestea, şi să zici: „Doamne, Tu ai spus că locul acesta are să fie nimicit, şi că n-are să mai fie locuit nici de oameni nici de dobitoace, ci are să ajungă un pustiu pentru totdeauna. Şi când vei isprăvi citirea cărţii acesteia, să legi de ea o piatră, şi s-o arunci în Eufrat, (Ier.51:1-2, 12-14, 29-32, 39-40, 57-58, 60-63)
Totul a fost profeţit: ospăţul, vinul, Eufratul, nimicirea. Cu Dumnezeu nu te poţi juca. Bunătatea lui este îndelung răbdătoare, îndemnând la pocăinţă, dar şi judecata Lui este necruţătoare, pentru cei care o calcă în picioare. Împărăţia lui Dumnezeu este veşnică. Nebucadneţar şi Belşaţar au murit dar Dumnezeu a rămas, la fel şi slujitorul Său Daniel. Să învăţăm şi din această tristă lecţie de istorie, spre a nu o mai repeta.

Daniel 7

Intrăm în partea profetică a cărţii Daniel. Aici lucrurile sunt ceva mai complicate, pentru că avem de a face cu un limbaj simbolic. Capitolele 7-12 conţin viziuni cu fiare, coarne, fiinţe cereşti, personaje ciudate, evenimente greu de identificat şi asupra cărora teologii au păreri împărţite. De fapt, nici Daniel n-a priceput toate lucrurile, şi uneori când a cerut lămuriri, nu i s-au dat, aşa cum şi-ar fi dorit. În cartea Daniel, există şi lucruri pecetluite, care vor fi cunoscute abia atunci când îşi vor găsi împlinirea. Expresii precum: ,,şaptezeci de săptămâni”, ,,două mii trei sute de seri şi dimineşi”, ,,o mie două sute nouăzeci de zile”, ,,o mie trei sute treizeci şi cinci de zile”, ,,o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” reprezintă perioade de timp imposibil de identificat cu precizie de sută la sută. Putem spune anumite lucruri despre ele, dar identificarea lor precisă încă ne scapă.
Însă cu toate acestea, capitolele 7-12 din Daniel au fost scrise pentru noi, şi Dumnezeu are şi aici multe lucruri pe care doreşte să ni le descopere.
De fapt, pentru a nu ne rătăci în această parte de Scriptură, trebuie să pornim de la ideea principală a cărţii: Împărăţia lui Dumnezeu este veşnică, ea se descoperă în mijlocul împărăţiilor potrivnice, prin oameni ai lui Dumnezeu care hotărăsc să trăiască în conformitate cu principiile acestei împărăţii. Cheia interpretării capitolelor 7-12 o găsim în capitolele 1-6. Profeţiile din capitolele 7-12, prezintă anumite principii care vor guverna istoria, până la a doua venire a Domnului Isus, şi pe care le găsim întrupate în capitolele 1-6, pe vremea lui Daniel. Aşadar, accentul în cartea Daniel nu cade pe ani, date istorice, sau termene apocaliptice, ci pe principii care vor guverna istoria până la sfârşit. Cu umilinţa unor oameni care cunoaştem doar în parte, să ne apucăm de treabă, pentru a învăţa lucrurile pe care Dumnezeu doreşte să ni le descopere.
Capitolul 7 al cărţii, conţine un vis şi nişte vedenii pe care le-a avut Daniel pe când era în pat. Ulterior, Daniel a scris visul şi a istorisit lucrurile de căpetenie. Aşadar, tot ce scrie în capitolul 7 este esenţial, pentru că acesta conţine lucruri de căpetenie.
Conform versetului 1, totul se întâmpla în anul întâi de domnie al lui Belşaţar. Oridecâte ori se ridică la putere un nou conducător, oamenii îşi pun tot felul de întrebări, legat de ce va aduce noutatea respectivă. De data aceasta, Dumnezeu hotărăşte să răspundă, nu doar la întrebările legat de viitorul domniei lui Belşaţar, ci de viitorul a sute şi mii de ani de istorie.
Viziunea lui Daniel, începe cu o mare întinsă şi cu vânturile lui Dumnezeu care au început să sufle peste ea. Conform cu Apocalipsa 17:15, în limbajul profetic, apele reprezintă: ,,noroade, gloate, neamuri şi limbi.”, cu alte cuvinte, scena existenţei umane. Lucrul interesant, este că pe această scenă, vânturile lui Dumnezeu dictează ce trebuie să se întâmple, şi aceasta pentru că numai Împărăţia Lui este veşnică.
Sub acţiunea vânturilor lui Dumnezeu, din mare se ridică patru fiare, a căror descriere o găsim între versetele 3-8: ,,Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu, şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, până în clipa când i s-au smuls aripile; şi, sculîndu-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om, şi i s-a dat o inimă de om. Şi, iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o rînă; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s-a zis: Scoală-te, şi mănâncă multă carne! După aceea m-am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s-a dat stăpânire. După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari din fier, mânca, sfărîma, şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne. M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie.”
Lucrul esenţial, este că orice ar semnifica fiarele, oricât de urâte şi înfiorătoare ar fi şi oricât de mult rău ar face, ele se ridică pe scena istoriei, doar la porunca lui Dumnezeu şi fac doar ce este hotărât de sus. Oare nu-l numeşte chiar Dumnezeu pe Nebucadneţar ,,robul Meu”, iar pe asirian ,,nuiaua mâniei mele”? Textul ne prezintă o lecţie despre suveranitatea lui Dumnezeu, care foloseşte chiar fiarele cu coarne pentru împlinirea planurilor Sale.
Atenţia lui Daniel, este atrasă în special către fiara a patra, pentru că aceasta era cea mai înspăimântătoare dintre toate, şi mai ales asupra unui corn mic al ei, care vorbea cu trufie, rostea cuvinte de hulă, a făcut război sfinţilor şi i-a biruit.
În timp ce Daniel era copleşit de priveliştea acestor arătări ciudate, şi mai ales de ultima dintre ele, undeva pe un alt plan, se instalează un complet de judecată: ,,Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lînă curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile. Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars. Şi celelalte fiare au fost desbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit. M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” (Dan.7:9-14)
Aici avem o lecţie extraordinară, despre ceea ce trebuie să facem atunci când privirea noastră este chinuită de arătările ciudate şi monstruoase din jur: Când fiarele din preajma noastră, cu bestialitatea şi sălbăticia lor, ne invadează ochii, mintea şi inima, trebuie să ne abatem privirea de pe planul terestru şi să scrutăm orizontul, pentru a descoperi perspectiva şi planul divin. În acest plan divin al acţiunii, totdeauna Îl vom descoperi pe Dumnezeul suveran, care îl foloseşte chiar şi pe diavolul la împlinirea voiei şi scopurilor Sale. Privind la evenimentele din jurul nostru, prin perspectiva divină, totdeauna ne vom lumina de bucurie, pentru că vom descoperi un Dumnezeu suveran şi atotânţelept.
Uneori ne întrebăm, dacă Dumnezeu este suveran, atunci de ce a ales să-şi descopere Împărăţia Sa veşnică în mijlocul împărăţiilor ostile? Nu putem oferi un răspuns complect la această întrebare, putem doar să spunem că acolo străluceşte mai frumos Măreţia lui Dumnezeu şi acolo este cadrul perfect pentru formarea oamenilor lui Dumnezeu. Credinţa lui Daniel şi a celor trei tineri, trebuia supusă la probă. Lui Daniel trebuia să i se treacă pe dinainte vinul împăratului, bucatele lui alese, dărâmăturile Ierusalimului cât şi frumuseţile Babilonului, ca să fie încercat. Pentru formarea lui Daniel era necesar, să fie ameninţat cu moartea, să fie promovat în cea mai înaltă funcţie din imperiu, să fie aruncat la lei, apoi să fie umplut de onoruri şi bogăţii. Aici avem ceva asemănător cu procesul de călite a fierului, care este aruncat când în foc, când în apă. Mulţi oameni ai lui Dumnezeu au trecut cu bine prin vremuri de persecuţie dar s-au pierdut în vremuri de libertate, printre bani, faimă şi femei. Fiarele şi coarnele sunt uneltele lui Dumnezeu pentru formarea copiilor Săi. Ele se ridică pe scena istoriei, la porunca lui Dumnezeu, li se permite să se atingă se sfinţi, atât cât este spre binele lor, iar apoi sunt păstrate pentru ziua judecăţii.
După ce Daniel vede aceste lucruri, el a dorit să afle tâlcuirea vedeniei, şi cere lămuriri temeinice, unui personaj ceresc, care se afla în apropierea sa. Versetele 17 şi 18 conţin interpretarea vedeniei şi reprezintă miezul capitolului 7: ,,Aceste patru fiare mari, Sunt patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ. Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie.”
În contextul cărţii Daniel, cele patru împărăţii se referă, în principal, la imperiul babilonian, persan, grec şi roman, iar în general, la toate sistemele politice care se vor succeda în istorie, până la vremea judecăţii de apoi. Aceste patru imperii le mai găsim şi în capitolul 2 al cărţii, în visul lui Nebucadneţar. Interesant că în capitolul doi, aceste patru împărăţii au un aspect strălucitor, iar în capitolul şapte au un aspect monstruos. Diferenţa este una de perspectivă. Privite de pe pământ, împărăţiile lumii sunt strălucitoare, tentante, provocatoare, însă privite din cer sunt diabolice, malefice şi dezgustătoare. Noi trebuie să privim lumea prin ochii lui Dumnezeu, astfel vom rezista tentaţiilor ei, aşa cum a rezistat şi Domnul Isus când diavolul i-a prezentat şi oferit toată strălucirea împărăţiei lumii acesteia, cu condiţia închinării.
Ideea de bază a capitolului 7 este că în ciuda ridicării pe scena istoriei a puterilor ostile, sfinţii lui Dumnezeu vor împărăţi, şi nu doar în ziua de apoi, ci chiar aici şi acum.
Acest principiu este ilustrat în fiecare din primele 6 capitole ale cărţii. În capitolul 1, patru tineri hotărăsc să trăiască conform principiilor Împărăţiei lui Dumnezeu, şi Dumnezeu le dă Împărăţia, făcându-i să capete trecere înaintea celor mari, dându-le de zece ori mai multă înţelepciune, decât celorlaltor tineri de vârsta lor, şi promovându-i în cele mai înalte posturi de conducere din imperiu. În capitolul 2, domnia lui Nebucadneţar este doar aparentă. Nebucadneţar se mânie pe sfetnicii săi datorită incapacităţii lor de a-i spune şi tâlcui visul, şi hotărăşte să-i omoare pe toţi. Însă adevăratul domnitor, în capitolul 2 este tot Daniel, pentru că hotărârea lui este aceea care se împlineşte, nu a împăratului. Prin rugăciune, în părtăşie cu ceilalţi trei tineri, Daniel împărăţeşte peste Babilon, răspunzând întrebărilor împăratului şi salvând viaţa tuturor înţelepţilor. În capitolul 3, este rândul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego să domnească. Nebucadneţar, deşi turbă de furie că nişte iudei au curajul să-l înfrunte şi să nu se închine chipului său, deşi poate porunci încălzirea cuptorului de şapte ori mai mult, spre a-i arunca pe răzvrătiţi acolo, trebuie să se declare înfrânt, când i-a văzut pe cei trei, împărăţind împreună cu Cristos, chiar în mijlocul flcărilor, iar în locul închinării la chipul de aur, Nebucadneţar trebuie să decreteze că Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego este adevăratul Dumnezeu. În capitolul 4, avem o lecţie cutremurătoare a faptului că Dumnezeu împărăţeşte şi că El dă Împărăţia celor plăcuţi Lui. Cel mai mare om al lumii, trebuie să se coboare mai prejos decât ultimul din împărăţie, până L-a recunoscut pe Dumnezeu. În capitolul 5, deşi Belşaţar este dispus să împartă cinste, averi şi funcţii, celor care ar putea să-i tâlcuiască scrierea de pe perete, trebuie să moară, pentru că Altul mai mare decât el împărăţeşte, iar Daniel era reprezentantul Lui pe pământ. În capitolul 6, Daniel împărăţeşte prin rugăciune. El poartă luptele lui Dumnezeu, şi câştigă victorii spirituale, alături de Domnul Cristos şi arhanghelul Mihail. Au trecut împăraţi, imperii, şi vreme aproape de un secol, Daniel rămâne ocupând tot funcţii înalte de conducere la palat, ca o dovadă a faptului că sfinţii lui Dumnezeu au primit Împărăţia.
Principiul acesta este valabil pentru orice om care se hotărăşte să trăiască aici şi acum în conformitate cu principiile Împărăţiei lui Dumnezeu. În Romani 5:17, apostolul Pavel afirmă că: ,,Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)” Suntem chemaţi să domnim împreună cu Cristos aici şi acum.
În urma tâlcuirii vedeniei, Daniel cere lămuriri suplimentare, în legătură cu fiara a patra, şi mai ales în legătură cu cornul acela mic, care rostea cuvinte de hulă şi care a făcut război cu sfinţii. Răspunsul la această întrebare îl primeşte în capitolele următoare şi de aceea ne vom ocupa de el la momentul potrivit.
Versetul 27 subliniază încă odată ideea esenţială a acestui capitol, cât şi a cărţii: ,,Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care Sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!”
În concluzie:
Vrei să împărăţeşti şi tu în viaţă împreună cu Cristos aici şi acum? Urmează exemplul lui Daniel şi al prietenilor săi. Hotărăşte să nu te spurci cu lucrurile lumii acesteia, decide să nu te închini chipului veacului, chiar dacă te-ar costa viaţa, continuă să te rogi chiar dacă ar fi să sfârşeşti între lei! Nici un context istoric, economic sau politic nu este prea cumplit aşa încât să împiedice învederarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nici o fiară nu este prea sălbatică spre a nu putea fi supusă planurilor cereşti. Singurul lucru care ar putea împiedeca arătarea Împărăţiei lui Dumnezeu în lume este nepocăinţa mea şi a ta. Eu aleg să fiu un Daniel, tu ce alegi?

 

Daniel capitolul 8

Pentru a înţelege mai bine capitolul 8 din Daniel, trebuie să pornim din capitolul 7. Ideea de bază a capitolului 7, este că atunci când în poporul lui Dumnezeu există oameni sfinţi ca Daniel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, prin ei se arată Împărăţia lui Dumnezeu, indiferent cât de mare ar fi întunericul spiritual, în lume. Primele 6 capitole ale cărţii, reprezintă o ilustraţie practică a acestui principiu, vis-a vis de generaţia lui Daniel. Adevăraţii împăraţi şi domnitori, din primele şase capitole din Daniel, n-au fost Nebucadneţar, Belşaţar sau Darius ci Daniel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. În ciuda faptului că Templul lor era dărâmat, în ciuda numărului lor mic şi a statutului de sclavi pe care-l aveau, printr-o viaţă sfântă ei au avut un impact extraordinar în inima păgânismului, idolatriei şi imoralităţii.
Împăraţii pământeşti reprezintă doar nişte marionete, în mâna lui Dumnezeu, folosite pentru îndeplinirea planurilor Sale, la fel ca şi la teatrul de păpuşi. Însă cei care domnesc cu adevărat sunt sfinţii lui Dumnezeu. Ei domnesc în viaţă, împreună cu Cristos, chiar sub ameninţarea cu moartea, şi chiar în mijlocul cuptorului cu foc. Ei împărăţesc prin rugăciune, în locurile cereşti, făcând lucrurile să se mişte în direcţia împlinirii planurilor lui Dumnezeu. Ei schimbă legile mezilor şi perşilor, şi provoacă iniţierea unor acţiuni legislative, care să-L cinstească pe Dumnezeu, pe tot întinsul ţinuturilor Babilonului sau Persiei.
Capitolul 8 din Daniel, ne arată ce se întâmplă în lume, când în poporul lui Dumnezeu nu există oameni ca: Daniel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Când dintre cei care se numesc copii ai Domnului, lipsesc astfel de oameni, în lume se umple măsura nelegiuirilor, stârnind mânia lui Dumnezeu, şi creându-se premisele ridicării unui împărat viclean şi fără ruşine, care face pustiiri de necrezut, ridicându-se chiar împotriva lui Dumnezeu cât şi împotriva poporului Său: ,,La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuş; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbîndirii vicleniilor lui, inima i se va îngîmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi, şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâni omeneşti.” (Daniel 8:23-25)
Poporul lui Dumnezeu, pe lângă celelalte misiuni, în lume, are şi un rol de moderator. El are mandatul de a regla şi menţine principiile moralităţii între nişte limite, care să permită vieţii să continue pe pământ.
De fapt, tocmai aceasta înseamnă a fi sare şi lumină. În alimentaţie, unul din rolurile sării este acela de a împiedeca extinderea răului, şi de a păstra alimentul respectiv între nişte limite în care să poată fi consumat. Când sarea îşi pierde gustul de a săra, factorii alteranţi din mediul înconjurător, duc alimentul dincolo de aceste limite, făcându-l nociv pentru oricine încearcă să-l consume.
La fel stau lucrurile şi din punct spiritual: Alimentul din pilda noastră este lumea în care locuim. Factorul alterant este păcatul. Sarea este poporul lui Dumnezeu. Pentru ca în această lume să se poată locui, ea trebuie păstrată între nişte limite ale dragostei, dreptăţii şi moralităţii. Când sarea îşi pierde gustul de a săra, păcatul escaladează, într-o aşa măsură, încât se depăşeşte pragul critic de la care lumea mai poate fi locuită. Stâlpii de bază ai societăţii, precum: familia, biserica, şcoala şi stăpânirea se prăbuşesc, iar în lume se instalează: imoralitatea, violenţa, corupţia şi anarhia, făcând-o nelocuibilă.
Atunci se crează contextul pentru accederea la putere a unor dictatori, tirani, oameni de nimic, corupţi, vicleni şi fără ruşine la care nu le pasă de nimic decât de ei înşişi. Atunci se crează premisele instalării la putere a unor regimuri politice naţionaliste şi totalitariste care Îl sfidează pe Dumnezeu şi care persecută pe poporul Lui. Aceasta este explicaţia biblică a ridicării pe scena politică a unor oameni ca Hitler sau Stalin, împreună cu sistemele ideologice pe care le-au promovat.
Tot în astfel de condiţii, alteori se dezlănţuie mânia directă a lui Dumnezeu, care loveşte crunt asupra pământului, făcând judecată şi dreptate. Dumnezeu este plin de bunătate, şi are o îndelungă răbdare cu cei care păcătuiesc, aşteptând ani şi zeci de ani fără să-i pedepsească, dar atunci când păcatul lor trece de anumite limite şi ajunge într-o zonă în care afectează stabilitatea şi echilibrul celor din jur, cât şi al societăţii, El intervine în mod direct, îngăduind tot felul de catastrofe şi calamităţi naturale, ca în cazul potopului sau al nimicirii Sodomei şi Gomorei.
Vedeniile lui Daniel din capitolul 8, fac trimitere spre nişte timpuri când măsura nelegiuirilor lui Israel se va umple din nou, când Daniel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego nu vor mai fi, ca să oprească puhoiul de stricăciune, iar Dumnezeu va fi nevoit să-i lase pe mâna unui împărat care va face pustiiri de necrezut, şi anume Antioh Epifanes. Dar dupăcum este specific profeţiilor biblice, profeţiile lui Daniel nu vizează doar perioada intertestamentală, şi istoria lui Israel, pe vremea lui Antioh Epifanes, ci şi perioada sfârşitului. Conform avertismentelor Scripturii, şi perioada sfârşitului va fi caracterizată printr-o lepădare de credinţă, când sarea îşi va pierde din nou puterea de a săra, iar faptul acesta va favoriza ridicarea unui alt ,,Antioh Epifanes” şi anume a Anticristului.
Aşadar aceste învăţături ne vizează în mod direct: Haideţi să le analizăm mai pe larg:
Iată vedeniile lui Daniel: ,,Când am avut vedenia aceasta, mi s-a părut că eram la capitala Susa, în ţinutul Elam; şi în timpul vedeniei mele, mă aflam lângă râul Ulai. Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că într-un râu stătea un berbec, şi avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt, şi cel mai înalt a crescut cel din urmă. Am văzut cum berbecul împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi; nici o fiară nu putea să-i stea împotrivă şi nimeni nu putea să scape pe cine-i cădea în mână; ci el făcea ce voia, şi a ajuns puternic. Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap de la apus, şi a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi. A venit până la berbecul care avea coarne, şi pe care-l văzusem stând în râu, şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui. L-am văzut cum s-a apropiat de berbec, s-a arunct încruntat asupra lui, a izbit pe berbec, şi i-a frînt amândouă coarnele, fără ca berbecul să i se fi putut împotrivi; l-a trîntit la pământ, şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbec din mâna lui. Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot i s-a frînt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor. Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit, şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborît la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată, şi i-a surpat locul locaşului său celui Sfânt.” (Daniel 8:2-11)
Pentru a nu ne rătăci printre detaliile vedeniei, capitolul opt conţine şi tâlcuirea ei: ,,Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, Sunt împăraţii Mezilor şi Perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui, este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frînt, Sunt patru împărăţii, care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere. La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuş; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbîndirii vicleniilor lui, inima i se va îngîmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi, şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâni omeneşti.” (Daniel 8:20-25)
Aşadar împlinirea istorică a profeţiei este foarte clară: În anul 333-332 Ţapul nimiceşte Berbecele. Alexandru Macedon cucereşte imperiul persan prin bătălia de la Carchemiş. Însă la scurt timp după aceea el moare, împărăţia lui împărţindu-de între cei patru generali ai săi mai de seamă: Seleucus preia Babilonul, Ptolemeu preia Egiptul, Lysimach conduce peste Tracia, iar Kassandros peste Grecia şi Macedonia.
În secolul al doilea înainte de Cristos, din regatul lui Seleucus, adică dintre seleucizi se ridică acel împărat viclean şi fără ruşine, din profeţie, în persoana lui Antioh Epifanes. El a stăpânit, prin teroare, asupra Ierusalimului, timp de aproximativ şapte ani, perioadă ce corespunde celor două mii treisute de seri şi dimineţi, menţionate în Daniel opt.
El a omorât zeci de mii de evrei, a interzis tăierea împrejur, iar oricine îndrăznea să o practice era aruncat de pe o stâncă într-o prăpastie adâncă. El a făcut să înceteze jertfa necurmată, a jertfit pe altar sânge de scroafă, pângărind tot templul cu sângele acesta şi a interzis închinarea pentru mai mulţi ani.
Dar care a fost contextul religios din Israel care a favorizat ridicarea unui astfel de împărat? Citind istoria intertestamentală, cât şi cărţile Macabeilor, vom constata că tonul stricăciunii morale a fost dat chiar de către marii preoţi. Cei care trebuiau să conducă poporul lui Israel în prezenţa lui Dumnezeu, îşi cumpărau funcţia de mare preot pe bani, se omorau între ei pentru putere, iar în loc să fie preocupaţi de Legea Domnului, erau preocupaţi de fregventarea anfiteatrelor greceşti de distracţii, de jocuri şi de petreceri. Paharul nelegiuirilor se umpluse, iar poporul trebuia să îndure consecinţele faptelor lor.
Însă în profeţiile lui Daniel se face referire şi la vremea sfârşitului. Cartea conţine multe descrieri care se potrivesc foarte bine cu vremea lui Anticrist. De fapt, principiile din cartea Daniel sunt valabile pentru toată istoria pământului, până la cea de a doua venire a Domnului Isus. În orice perioadă istorică, în care există oameni, ca cei patru din Babilon, se întâmplă evenimente şi minuni similare ca cele trăite de ei, iar în orice perioadă istorică, din care lipsesc astfel de oameni, se întâmplă evenimente similare cu cele trăite de către Israel, pe vremea lui Antioh.
Iată ce spune Scriptura despre vremea sfârşitului: ,,cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce Sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi.” (2Tes.2:1-12)
Studiind cu atenţie acest text biblic, vom descoperi, în el, aceleaşi principii din cartea Daniel. Conform acestui text biblic, lucrul care va pregăti apariţia lui Anticrist pe scena internaţională, este tocmai lepădarea de credinţă. Dar cine se va lepăda de credinţă? Evident că nu cei care nici măcar nu au o credinţă, ci ,,Daniel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego”, adică cei care se numesc Biserica lui Cristos. Totodată textul biblic ne spune că există ceva care-l împiedică să se arate, iar din contextul Scripturii, înţelegem că acel ceva sunt Sfinţii. Dar vine o vreme când cel ce-l împiedică să se arate, va fi dat la o parte din drumul lui, şi atunci se va aşeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu, şi va face tot felul de semne şi minuni cu puteri mincinoase.
Oare această dare la o parte a celui care-l opreşte pe Anticrist se referă la răpirea Bisericii sau la o apostazie generală de mari proporţii? Nu ştim exact, însă ştim că atâta vreme cât noi suntem sare şi lumină, lucrările Anticristului sunt paralizate, şi asta înseamnă Har şi mântuire pentru cei din jurul nostru.
În concluzie:
Nu ştim exact cum se vor întâmpla toate lucrurile, la vremea sfârşitului, legat de necazul cel mare, arătarea Anticristului, răpirea Bisericii şi venirea Domnului. Dar ştim precis că, eu şi cu tine, putem decide în ce vremuri vrem să trăim noi şi copiii noştri: Vremuri în care împăraţii să dea legi care să-L înalţe pe Dumnezeu şi să protejeze pe cei care se închină Lui, ca pe vremea lui Daniel, sau vremuri în care împăraţii să aşeze urâciunea pustiirii în Locul Preasfânt, ca pe vremea lui Antioh Epifanes. Noi putem să domnim în viaţă împreună cu Cristos, sau putem decide să nu facem lucrul acesta, lăsând să se umple măsura nelegiuirilor şi să domnească răul şi stricăciunea.
Nu cred că ar fi alte cuvinte mai potrivite pentru încheiere, ca acelea rostite de Domnul Isus, în predica de pe munte: ,,Voi Sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni.”

Emanuel: Dumnezeu este cu noi 

Acest verset biblic, reprezintă o profeţie biblică a prorocului Isaia, despre naşterea Domnului Isus, rostită cu şapte sute de ani înainte de eveniment: ,,De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” (Isaia 7:14)
Întrebarea mea, este următoarea: Oare câţi dintre cei care cităm această profeţie biblică, cu ocazia crăciunului, cunoaştem şi contextul istoric în care a fost rostită? Această profeţie biblică, la fel ca toate celelalte, a fost rostită unui om anume, într-un context istoric specific, şi cu un scop precis. Doar în măsura în care cunoaştem aceste aspecte de context istoric, vom înţelege cu exactitate, mesajul pe care a intenţionat Dumnezeu să ni-l transmită prin cuvintele: ,,Emanuel: Dumnezeu este cu noi.”
Ceea ce vă propun în continuare este, ca prin intermediul Scripturii, şi cu ajutorul imaginaţiei iluminate de Duhul Sfânt, să ne întoarcem în timp, cu vreo două mii şapte sute de ani, în perioada lui Isaia, şi să umblăm o vreme alături de el, cu scopul de a înţelege mai precis, cadrul şi semnificaţia cuvintelor profetice: ,,Emanuel: Dumnezeu este cu noi.”
1. Context istoric.
Ne aflăm în Israel, în Regatul de Sud, cu două sute de ani după divizarea împărăţiei. Regatul de Nord, avusese parte doar de împăraţi răi, care L-au părăsit pe Dumnezeu şi care au târât poporul în idolatrie, iar Dumnezeu era pe punctul de a rupe legământul cu ei şi a-i da pradă robiei asiriene. În Regatul de Sud, printre mulţimea de împăraţi răi, s-au mai găsit şi câţiva buni, care au mai adus câte o gură de aer proaspăt în Iuda, ceea ce i-a prelungit viaţa cu mai bine de o sută de ani. Însă direcţia pe care pornise Iuda, era aceeaşi cu a Israelului de Nord, de aceea şi el avea să sfârşească în robia babiloniană.
În vremea de care ne ocupăm, pe tronul din Ierusalim, tocmai urcase Ahaz, un împărat care a făcut ce este rău înaintea Domnului. Iată cum este descrisă domnia lui în cartea Cronicilor: ,,Ahaz avea douăzeci de ani când a ajuns împărat, şi a domnit şasesprezece ani la Ierusalim. El n-a făcut ce este bine înaintea Domnului, cum făcuse tatăl său David. A umblat în căile împăraţilor lui Israel; şi a făcut chiar chipuri turnate pentru Baali, a ars tămâie în valea fiilor lui Hinom, şi a trecut pe fiii săi prin foc, după urîciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel. Aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi, pe dealuri şi sub orice copac verde.” (2Cr.28:1-4)
Pentru a-l cerceta şi întoarce de pe drumul dezastrului pe care pornise, Dumnezeu a ridicat împotriva lui cu război, pe Reţin împăratul Siriei şi pe Pecah împăratul Israelului de Nord. Scopul acestor doi împăraţi era să bată Ierusalimul, să-l omoare pe Ahaz, şi să pună, ca împărat, în locul lui, pe un anume, fiu al lui Tabeel: ,,Să ne suim împotriva lui Iuda, să batem cetatea, s-o spargem, şi să punem împărat în ea pe fiul lui Tabeel.” (Isaia 7:6)
Când această veste a ajuns la urechile lui Ahaz, a produs asupra lui un impact foarte puternic, pe care Scriptura ni-l descrie într-un mod foarte plastic: ,,Când au venit şi au spus casei lui David: „Sirienii au tăbărât în Efraim!” a tremurat inima lui Ahaz şi inima poporului său, cum se clatină copacii din pădure când bate vântul.” (Is.7:2)
Acesta este momentul cheie, în care Dumnezeu se apropie de Ahaz, cu oferta Sa: ,,Atunci Domnul i-a zis lui Isaia: „Ieşi înaintea lui Ahaz, tu şi fiul tău Şear-Iaşub, la capătul canalului de apă al iazului de sus, pe drumul care duce la ogorul nălbitorului, şi spune-i: „Ia seama şi fii liniştit; nu te teme de nimic, şi să nu ţi se moaie inima, din pricina acestor două cozi de tăciuni care fumegă: din pricina mâniei lui Reţin şi a Siriei, şi din pricina fiului lui Remalia! Nu te teme că Siria gândeşte rău împotriva ta, şi că Efraim şi fiul lui Remalia zic: „Să ne suim împotriva lui Iuda, să batem cetatea, s-o spargem, şi să punem împărat în ea pe fiul lui Tabeel.” Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Aşa ceva nu se va întâmpla şi nu va avea loc.” (Is.7:3-7) Iar pentru ca mesajul primit să fie cât mai credibil, iar inima lui Ahaz să se poată încrede cu mai multă uşurinţă în Dumnezeu, Isaia îl provoacă, pe împărat, să ceară un semn de la Domnul: ,,Cere un semn de la Domnul, Dumnezeul tău; cere-l, fie în locurile de jos, fie în locurile de sus.” (Is.7:11)
La această generoasă ofertă divină, Ahaz răspunde într-un mod pe care nu l-am priceput multă vreme, şi care a stârnit, atât mânia profetului, cât şi a lui Dumnezeu: ,,Ahaz a răspuns. „Nu vreau să cer nimic, ca să nu ispitesc pe Domnul.” (Is.7:12)
La prima vedere, răspunsul lui Ahaz, pare de bun simţ, a unui om evlavios care nu vrea să-L supere pe Dumnezeu cu insistenţele sale: Ceva de genul lui Avraam care zice: ,,Să nu Te mânii, Doamne, dacă voi mai vorbi numai de data aceasta.” (Gen.18:32) Însă, în cer, cuvintele lui Ahaz nu au fost percepute, ca o expresie a evlaviei, sau a fricii de Domnul, ci ca o tehnică de prefăcătorie a unui om care oboseşte şi răbdarea oamenilor şi pe a lui Dumnezeu. Asta înseamnă că vorbele lui Ahaz nu au fost sincere, şi că de fapt realitatea din inima lui era cu totul alta. Biblia ne lămureşte şi acest lucru, arătându-ne că adevăratul motiv pentru care el n-a vrut să ceară semn de la Domnul, n-a fost evlavia nici frica de Domnul, ci că inima lui şi-a pus deja nădejdea într-un sprijin militar, venit din partea Asirienilor. Ascultaţi cuvintele Scripturii: ,,Atunci Reţin, împăratul Siriei, şi Pecah, fiul lui Remalia, împăratul lui Israel, s-au suit împotriva Ierusalimului ca să lupte împotriva lui. Au împresurat pe Ahaz, dar n-au putut să-l biruiască…. Ahaz a trimis soli lui Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei, să-i spună: „Eu Sunt robul tău şi fiul tău; suie-te, şi izbăveşte-mă din mâna împăratului Siriei, şi din mâna împăratului lui Israel, care se ridică împotriva mea.” Şi Ahaz a luat argintul şi aurul din Casa Domnului şi din vistieriile casei împăratului, şi l-a trimis ca dar împăratului Asiriei. Împăratul Asiriei l-a ascultat. S-a suit împotriva Damascului, l-a luat, a dus pe locuitori în robie la Chir, şi a omorât pe Reţin. Împăratul Ahaz s-a dus la Damasc înaintea lui Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei. Şi, văzând altarul din Damasc, împăratul Ahaz a trimis preotului Urie chipul şi înfăţişarea acestui altar, întocmai cum era făcut. Preotul Urie a făcut un altar întocmai după chipul trimis din Damasc de împăratul Ahaz, şi preotul Urie l-a făcut mai înainte ca să se întoarcă împăratul Ahaz din Damasc. La venirea lui din Damasc, împăratul a văzut altarul, s-a apropiat de el, şi s-a suit pe el. A ars pe el arderea-de-tot şi darul de mâncare, a vărsat jertfele de băutură, şi a stropit pe altar sângele jertfelor de mulţumire. A îndepărtat dinaintea casei altarul din aramă care era înaintea Domnului, ca să nu fie între noul altar şi Casa Domnului; l-a pus lângă noul altar, spre miazănoapte. Şi împăratul Ahaz a dat următoarea poruncă preotului Urie: „Să arzi pe altarul cel mare arderea-de-tot de dimineaţă şi darul de mâncare de seară, arderea-de-tot a împăratului şi darul lui de mâncare, arderile-de-tot ale întregului popor din ţară şi darurile lor de mâncare, să torni pe el jertfele lor de băutură, şi să stropeşti pe el tot sângele arderilor-de-tot şi tot sângele jertfelor; cât despre altarul din aramă, nu-mi pasă de el.” Preotul Urie a făcut întocmai cum poruncise împăratul Ahaz. Şi împăratul Ahaz a sfărîmat tăbliile de la temelie, şi a scos lighenele de pe ele. A dat jos marea de pe boii din aramă care erau sub ea, şi a pus-o pe o pardoseală din piatră. De hatîrul împăratului Asiriei, a schimbat în Casa Domnului pridvorul Sabatului care fusese zidit acolo, precum şi intrarea de afară a împăratului.” (2Împ.16:5,7-18)
Iată adevăratul motiv pentru care Ahaz a respins oferta lui Dumnezeu: i s-a părut mai avantajoasă oferta Asiriei, iar în loc să-i spună lui Isaia, cu sinceritate, că el n-are nevoie de Domnul, a ales calea prefăcătoriei, dându-se un om superevlavios, care de teama de a nu-L supăra pe Domnul, nu îndrăzneşte să-i ceară nici un semn. Din păcate, Ahaz are mulţi fraţi şi în zilele noastre, care ştiu să-L respingă pe Dumnezeu, într-un mod foarte elegant, invocând tot felul de motive şi pretexte care mai de care mai credibile.
Acesta este momentul în care Dumnezeu Însuşi intervine, şi prin Isaia, rosteşte profeţia despre venirea lui Emanuel: ,,De aceea Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” (Is.7:14)
2. Ce înseamnă cuvintele: ,,Emanuel: Dumnezeu este cu noi” pentru un împărat care, într-o formă atât de elegantă, spune că el nu are nevoie de Dumnezeu?

Răspunsul îl găsim în continuarea textului din Isaia. Un copil avea să se nască în scurt timp, şi înainte ca copilul să poată rosti cuvintele ,,mama” şi ,,tata” , aceşti doi împăraţi de care se temea Ahaz aveau să fie nimiciţi. Dar mai mult decât atât, Asirienii în care Ahaz şi-a pus nădejdea, vor tăbărâ în Iuda şi se vor întoarce împotriva lui Ahaz: ,,Dar înainte ca să ştie copilul să lepede răul, şi să aleagă binele, ţara de ai cărei doi împăraţi te temi tu, va fi pustiită.” „Domnul va aduce peste tine, peste poporul tău şi peste casa tatălui tău, zile cum n-au mai fost niciodată, din ziua când s-a despărţit Efraim de Iuda (adică pe împăratul Asiriei). În ziua aceea, Domnul va şuiera muştelor, de la capătul râurilor Egiptului, şi albinelor din ţara Asiriei; ele vor veni, şi se vor aşeza toate în vîlcelele pustii, şi în crăpăturile stâncilor, pe toate stufişurile, şi pe toate imaşurile. În ziua aceea, Domnul va rade, cu un brici luat cu chirie de dincolo de Râu, şi anume cu împăratul Asiriei, capul şi părul de pe picioare; ba va rade chiar şi barba.” (Is.7:16-20) ,,Domnul mi-a zis: „Ia o tablă mare, şi scrie pe ea, aşa ca să se înţeleagă: „Grăbeşte-te de prădează, aruncă-te asupra prăzii.”Am luat cu mine nişte martori vrednici de credinţă: pe preotul Urie, şi pe Zaharia, fiul lui Berechia. M-am apropiat de proorociţă. Ea a zămislit, şi a născut un fiu. Apoi Domnul mi-a zis: „Pune-i numele Maher-Şalal-Haş-Baz.” (Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii.) Căci înainte ca să ştie copilul să spună: „Tată!” şi „mamă!” se vor lua dinaintea împăratului Asiriei bogăţiile Damascului şi prada Samariei.” Domnul mi-a vorbit iarăşi, şi mi-a zis: „Pentru că poporul acesta a dispreţuit apele din Siloe care curg lin, şi s-a bucurat de Reţin şi de fiul lui Remalia, iată, Domnul va trimite împotriva lor apele puternice şi mari ale Râului (Eufrat), adică pe împăratul Asiriei cu toată puterea lui; pretutindeni el va ieşi din albia lui, şi se va vărsa peste malurile lui; va pătrunde în Iuda, va da peste maluri, va năvăli, şi va ajunge până la gât. Iar aripele întinse ale oastei lui vor umple întinderea ţării tale, Emanuele!” Scoateţi strigăte de război cât voiţi, popoare, căci tot veţi fi zdrobite; luaţi aminte, toţi cei ce locuiţi departe! Pregătiţi-vă oricît de luptă, căci tot veţi fi zdrobiţi. Pregătiţi-vă oricît de luptă, căci tot veţi fi zdrobiţi. Faceţi la planuri, cât voiţi, căci nu se va alege nimic de ele! Luaţi la Hotărâri cât voiţi, căci vor fi fără urmări! Căci Dumnezeu este cu noi (Emanuel).”
Deci ce înseamnă: ,,Emanuel, Dumnezeu este cu noi” pentru cei care-L resping pe El? Răspunsul este: ,,Maher-Şalal-Haş-Baz.” (Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii.)” Pentru cei care nu au nevoie de Dumnezeu, Emanuel, înseamnă judecată, pedeapsă, nenorocire şi distrugerea tuturor surselor personale de încredere. Aceasta a însemnat Emanuel şi pentru Ahaz. Ascultaţi cuvintele Scripturii: ,,Pe vremea aceea, împăratul Ahaz a trimis să ceară ajutor de la împăraţii Asiriei…. Tilgat Pilneser, împăratul Asiriei, a venit împotriva lui, s-a purtat cu el cum s-ar purta cu un vrăjmaş, şi nu l-a ajutat. Căci Ahaz a prădat Casa Domnului, casa împăratului şi a mai marilor, ca să facă daruri împăratului Asiriei; dar nu i-a ajutat la nimic. Pe vremea aceea, chiar când era la strîmtoare, a păcătuit şi mai mult împotriva Domnului, el, împăratul Ahaz. A adus jertfă dumnezeilor Damascului, care-l bătuseră şi a zis: „Fiindcă dumnezeii împăraţilor Siriei le vin în ajutor, le voi aduce şi eu jertfe, ca să-mi ajute.” Dar ei au fost prilejul căderii lui şi a întregului Israel. Ahaz a strâns uneltele din Casa lui Dumnezeu, şi a făcut bucăţi uneltele din Casa lui Dumnezeu. A închis uşile Casei Domnului, şi a făcut altare în toate colţurile Ierusalimului. şi a ridicat înălţimi în fiecare cetate a lui Iuda, ca să aducă tămâie altor dumnezei. Şi a mâniat astfel pe Domnul, Dumnezeul părinţilor săi.” (2Cr.28: 16, 20-25)
3. Ce înseamnă: ,,Emanuel, Dumnezeu este cu noi” pentru cei care-L primesc?
După această vestire a judecăţii divine, împotriva celor care resping oferta lui Dumnezeu, găsim şi cuvintele dătătoare de speranţă, a ceea ce înseamnă Emanuel pentru cei care-L primesc: ,,Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor. Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. Tu înmulţeşti poporul, îi dai mari bucurii; şi el se bucură înaintea Ta, cum se bucură la seceriş, cum se veseleşte la împărţirea prăzii. Căci jugul care apăsa asupra lui, toiagul, care-i lovea spinarea, nuiaua celui ce-l asuprea, le-ai sfărîmat, ca în ziua lui Madian. Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei, şi orice haină de război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse de foc. Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face rîvna Domnului oştirilor.” (Is.9:1-7) Potrivit cu acest text, pentru cei care-L primesc pe Isus Cristos, Emanuel înseamnă: lumină, viaţă, înmulţirea poporului, veselie, seceriş, eliberarea din robie, belşug, şi intrarea într-o împărăţie în care Cristos este Marele Sfătuitor, Dumnezeul care prin puterea Lui face minuni, Părintele veşniciilor, biruitor asupra morţii şi Domnul păcii.
4. Cum este prezentat Emanuel în alte texte din Scriptură?
Exact în felul acesta ni-l prezintă şi evanghelistul Ioan pe Emanuel, mântuitor pentru cei care-L primesc, şi judecător pentru cei care-L resping: ,,Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan1:9-14) Aceste versete ni-L prezintă pe Emanuel pentru cei care L-au primit. Dar cum este Emanuel pentru cei care nu L-au primit? Iată răspunsul lui Ioan: ,,Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă Sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan3:17-21)
Tot acesta este modul în care ni-L prezintă şi bătrânul Simeon, pe Emanuel: ,,Simeon i-a binecuvântat şi a zis Mariei, mama Lui: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn, care va stîrni împotrivire.” (Lc.2:34)
La fel ni-L prezintă şi Petru pe Emanuel: ,,Căci este scris în Scriptură: „Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.” Cinstea aceasta este, deci, pentru voi care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi „piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului”; şi „o piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta Sunt rânduiţi.” (1Pet.2:6-8)
În concluzie:
Cu ocazia crăciunului, cred că fiecare ar trebui să ne punem foatre serios următoarea întrebare: Ce reprezintă pentru mine Emanuel: Grăbeşte-te de prădează, aruncă-te asupra prăzii, sau Minunat sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor şi Domnul păcii?
Răspunsul la această întrebare este următorul: Depinde de atitudinea pe care o am faţă de El. Dacă L-am primit în inima mea, ca Impărat, dacă mă încred în El, dacă Îl ascult necondiţionat şi fac voia Sa, atunci El este Mântuitorul care îmi aduce lumină, bucurie, eliberare din robie, belşug, pace şi viaţă veşnică. Însă dacă Îl resping, fie chiar şi într-un mod foarte suptil şi elegant atunci Emanuel este Judecătorul care îmi rosteşte cea mai crudă sentinţă.
Crăciunul este sărbătoarea în care suntem chemaţi să ne reevaluăm şi reconsiderăm atitudinea pe care o avem faţă de Fiul lui Dumnezeu.
Facă Dumnezeu, ca la aceste sărbători, mulţi din cei care L-au respins până acum prin atitudinea lor, să-L primească ca Domn al vieţii lor, iar noi care am făcut deja acest lucru, să ne deschidem mai mult inima pentru El şi printr-o predare deplină să ascultăm cu şi mai multă hotărâre de Cuvântul Său.

 

 

Închinarea Magilor 

Sărbătoarea crăciunului, printre altele, ne oferă şi o lecţie despre închinarea adevărată. Fără a intra într-o dezbatere teologică a conceptului închinării, pentru înţelegerea mesajului de faţă, este suficient să afirmăm că, închinarea este acea dedicare totală a omului faţă de Dumnezeu. Am fost făcuţi de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Omul a fost creat cu un sentiment religios, cu o nevoie de închinare, cu o dorinţă de dedicare, în totalitate, Fiinţei supreme.
Însă de la căderea în păcat, de când Dumnezeu a fost scos din centrul preocupărilor omului, acest sentiment religios s-a îndreptat spre sine, spre lucrurile şi fiinţele create. Aşa au apărut idolii, care uneori pot fi foarte suptili, cât şi capcana închinării înaintea acestora. De aceea avem nevoie de o lecţie a închinării.
Una din principalele funcţii ale Bisericii este închinarea. Copiii lui Dumnezeu se caracterizează prin faptul că ei umblă cu Dumnezeu, îşi trăiesc viaţa în prezenţa Sa, participă în mod activ la tot ce înseamnă viaţa Dumnezeiască, şi aduc lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti.
Având în minte mandatul închinării, cât şi pericolul idolilor, vă provoc, ca folosind descrierea biblică a evenimentelor crăciunului, să medităm puţin asupra lecţiei închinării adevărate.
În cadrul acestui subiect vom urmări următoarele aspecte:
1. Obiectul închinării adevărate.
2. Caracteristicile închinării adevărate.
3. Consecinţele închinării adevărate.
1. Obiectul închinării adevărate.
Poate veţi spune, că la acest capitol, lucrurile sunt foarte simple şi clare: ,,Închinarea adevărată este închinarea îndreptată către Dumnezeu.” Da, acesta este adevărul. Teoretic lucrurile sunt foarte simple, însă dacă le privim prin prisma experienţei practice, constatăm, că de multe ori, în spatele unor afirmaţii atât de frumoase, se ascund realităţi tragice. De cele mai multe ori, idolii nu intră în viaţa omului pe uşa din faţă, ci pe cea din dos. Sub masca închinării înaintea lui Dumnezeu, se pot ascunde multe mizerii. De aceea vă propun să observăm câteva lucruri şi despre obiectul închinării adevărate.
Închinarea adevărată nu este închinarea adusă vreunei fiinţe umane
În vremea naşterii Domnului Isus, în lume se practica cultul împăratului. Împăraţii pământului se considerau coborâtori direcţi de pe tărâmul zeilor, şi pretindeau închinare.
Irod cel Mare s-a tulburat nespus de mult când a auzit, de la magi, că s-a născut altcineva care merită închinarea, pe care şi-o dorea doar pentru el. De fapt, un nepot al lui Irod cel Mare, pe nume, Irod Agripa I, a murit mâncat de viermi, tocmai pentru că s-a considerat divin şi a pretins închinare de la oameni. (Fap.12:21-23)
Chiar dacă în lumea civilizată, cel puţin în rândurile celor care se numesc creştini, a cam trecut vremea închinării înaintea statuetelor din aur, totuşi n-a trecut vremea idolilor.
Un idol este orice obiect sau persoană căreia îi oferi locul pe care îl merită doar Dumnezeu. Unii îşi fac idoli din oameni, celebrităţi din lumea muzicii, a filmului sau a sportului; se îmbracă ca ei, adoptă un stil de viaţă ca al lor şi aleargă după autografele, posterele şi suvenirurile lor. Alţii îşi fac idol dintr-o femeie, un bărbat, un copil sau din propria lor persoană, închinându-se pântecelui şi plăcerilor cărnii. Alţii se închină banului, pământului sau altor lucruri materiale. Cei cărora le place cearta, dezbinarea, sau zavistiile, se închină zeului Ares, vechiul zeu al războiului din mitologia greacă, chiar dacă nu recunosc acest lucru. Oamenii cărora le place vinul, petrecerile şi distracţia, chiar dacă se declară creştini, ei se închină lui Dionysos, zeul vinului şi chefurilor, din mitologia greacă. Oamenii de tip: ,,Don Juan” care preamăresc dragostea erotică, seducţia, amanţii şi amantele, se închină lui Eros, zeul iubirii de la greci, sau Cupidon de la romani, chiar dacă nu-şi dau seama de aceasta. Idolii vechi ai lumii antice n-au dispărut odată cu apariţia timpurilor moderne, ci doar şi-au schimbat numele.
Închinarea adevărată nu este închinarea adusă religiei.
Preoţii şi cărturarii din Ierusalim se închinau religiei. Ei erau atât de îndrăgostiţi de straiele lor, de Templu, de tradiţii şi ritualuri încât nu mai aveau loc pentru Cristos. Fariseii posteau de două ori pe săptămână, în zilele de Marţi şi Joi, arătând lucrul acesta înaintea oamenilor printr-o înfăţişare exterioară mai deosebită. Motivul pentru care posteau în aceste zile, era că la evrei, în aceste zile era piaţă, iar lumea trebuia să-i prindă în zi de post, spre a-i putea lăuda. În ziua sabatului, puteai să mori liniştit în drum, că niciunul n-ar fi încălcat sabatul, dându-ţi o mână de ajutor. Chiar şi astăzi, în oraşele din vest, cu o densitate mare de evrei, în ziua sabatului, chiar şi lifturile blocurilor sunt programate să oprească la fiecare etaj, ca nu cumva evreul pios să încalce sabatul, apăsând pe buton. Pe bună dreptate, Domnul Isus a condamnat un asemenea fanatism religios.
Dar oare astăzi situaţia este mai bună? Unii se închină Mariei, sfinţilor, moaştelor, în timp ce Domnul Isus este lăsat pe dinafară. Alţii se leagă de clădiri, etichete, şabloane, tradiţii, şi vai să schimbi locul amvonului din biserică, ediţia cărţii de cântări sau timpul de începere a orei de rugăciune.
Închinarea adevărată nu este închinarea adusă banului.
La casa de poposire din Betleem, religiozitatea avea legătură directă cu dinarii din pungă. Dacă punga era ,,grasă” se făcea loc şi pentru Cristos, dar dacă nu aveai pungă, Cristos era trimis în staul.
Astăzi, într-o mare măsură, crăciunul a devenit o sărbătoare pur comercială, deoarece pentru cei mai mulţi oameni, crăciun înseamnă mâncare şi băutură. Mamona, sau zeul banului, n-a dispărut ci încă are mulţi închinători. Dar nu uitaţi că Scriptura spune: ,,Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Lc.16:13)
Închinarea adevărată este închinarea adusă lui Cristos.
Mulţi oameni pretind că se închină lui Dumnezeu, dar realitatea din viaţa lor contrazice acest lucru. Şi Irod a declarat, în faţa Magilor, că doreşte să se închine lui Cristos, dar în realitate căuta să-L omoare. Este posibil să fi un om foarte religios, dar obiectul închinării tale să fie altul decât Dumnezeu.
În continuare vă propun trei teste după care ne putem verifica obiectul închinării noastre:
Trei teste ale obiectului închinării:
Testul căutării: Cercetându-ne cu atenţie preocupările, dorinţele şi căutările dintr-o anumită perioadă de timp, vom descoperi cui ne-am închinat. Unde am căutat mai des luna care a trecut: prin Evanghelii sau prin magazine, prin psalmi sau prin buzunare, prin biserică sau printre canalele TV? Răspunsul sincer la astfel de întrebări ne va conduce spre adevăratul nostru obiect al închinării.
Testul sacrificiilor: Cercetându-ne cu atenţie domeniile în care ne-am sacrificat cea mai multă energie şi cel mai mult timp vom descoperi cui ne închinăm. Dacă în decurs de o săptămână, 90% din timp şi din energie s-au consumat pentru pântece, este absurd să afirmăm că me-am închinat lui Cristos.
Testul investiţiilor: Obiectul închinării noastre poate fi descoperit şi din modul în care ne cheltuim banii. Magii s-au prezentat înaintea Domnului Isus, cu aur, tămâie şi smirnă. Irod căra şi el aur, dar la Roma, pentru a-şi asigura stabilitatea tronului.
2. Caracteristicile închinării adevărate.
Închinarea adevărată, pe lângă faptul că se adresează Dumnezeului adevărat, are şi nişte caracteristici, pe măsură. Să urmărim câteva dintre ele:
Smerenia: Închinarea adevărată este incompatibilă cu mândria. Nu te poţi închina înaintea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să te lauzi cu realizările tale personale. În pilda vameşului şi a fariseului, care s-au dus la Templu să se roage, fariseul a fost respins, deoarece s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu plin de mândrie şi încredere în sine, iar vameşul a fost primit, deoarece a venit cu smerenie şi pocăinţă. Închinarea adevărată implică o frângere a tot ce înseamnă încredere în sine şi în realizările personale, şi o atârnare totală de Dumnezeu.
Închinarea Magilor înaintea lui Cristos, a fost caracterizată de smerenie. Magii, de obicei, erau oameni bogaţi, şi trăiau prin preajma palatelor împăraţilor. Faptul că au fost găzduiţi în palatul lui Irod, cât şi darurile oferite Pruncului Isus, confirmă acest lucru. Intrarea lor în casa umilă şi sărăcăcioasă a lui Iosif şi Maria, cât şi aruncarea lor cu faţa la pământ înaintea Pruncului din iesle, a fost un act de profundă smerenie.
Sinceritatea: Magii, deşi nişte vrăjitori păgâni, o urâciune înaintea lui Dumnezeu, erau sinceri, atât în căutarea cât şi în închinarea lor. De aceea Dumnezeu alege să li se descopere, chiar printr-o stea, metodă consacrată vrăjitoriei.
Dumnezeu nu condamnă păcătosul sincer care caută adevărul, ci i se descoperă. Dumnezeu condamnă sfântul prefăcut. Magii au fost sinceri chiar şi atunci când au greşit drumul, rărăcindu-se prin casa lui Irod, dar când l-au găsit din nou, tot în sinceritatea lor, n-au mai putut de bucurie.
Irod nu era sincer. Pe faţă declara că şi el doreşte să se închine lui Cristos, dar pe la spate îşi ascutea sabia.
Dacă vrei să fi primit în închinare înaintea lui Dumnezeu, trebuie să vi la El aşa cum eşti, fără a încerca să te dai drept altul. Anania şi Safira au fost omorâţi de Duhul Sfânt, tocmai datorită faptului că au încercat să pară mai consacraţi decât erau în realitate.
În duh, (sau prin credinţă.) Stând de vorbă cu Samariteanca, pe tema închinării, Domnul Isus a afirmat că: ,,Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24)
Închinarea Magilor a fost, în duh şi prin credinţă. Acest lucru reiese din faptul că, deşi în faţa lor aveau un copil, la fel ca toţi ceilalţi copilaşi, sărac şi fără aureolă în jurul capului, prin Duhul Sfânt, la fel ca Simeon, au înţeles că Acela era Fiul lui Dumnezeu, care este vrednic de toată închinarea.
Cu evlavie şi cu frică. (Evr.12:28) Ascultaţi cuvintele bătrânului Simeon despre Domnul Isus: ,,Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn, care va stîrni împotrivire.” (Lc.2:34) A te închina înaintea lui Cristos cu evlavie şi cu frică, presupune să şti că Cel în faţa Căruia stai, poate fi Cel care te ridică sau Cel peste care te prăbuşeşti, asta în funcţie de alegerile tale. Dacă îl primeşti în inima ta, Cristos este Mântuitorul tău, iar dacă-L respingi prin păcat, El este judecătorul tău.
În Isaia 7 şi 8, descoperim un lucru foarte interesant: Ahaz, împăratul lui Iuda, era în război cu Siria şi cu Israelul de Nord, iar Dumnezeu îi dă un semn, cu valoare profetică, ca să-L asugure de victorie. Semnul acesta era reprezentat prin numele a doi copii, prin care se făcea referire şi la Domnul Isus: Emanuel (Dumnezeu este cu noi) şi Maher-Şalal-Haş-Baz.” (Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii.) Întrebarea este următoarea: care dintre aceşti doi copii Îl reprezintă pe Domnul Isus, primul sau al doilea? Dacă ne gândim la cuvintele lui Simeon, trebuie să spunem că amândoi. Pentru unii, Cristos este Emanuel (Dumnezeu este cu noi), iar pentru alţii acelaşi Cristos este Maher-Şalal-Haş-Baz. (Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii.), în funcţie de atitudinea fiecăruia faţă de El.
3. Consecinţele închinării adevărate.
Bucuria. Nu există bucurie mai mare decât bucuria celor care se închină cu adevărat lui Dumnezeu. Mesajul îngerului de pe câmpiile Betleemului a fost acesta: ,,Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul” (Lc.2:10)
Despre Magi ni se spune: ,,Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie.” (Mat.2:10)
Bucuria lui Simeon a fost atât de mare încât a spus: ,,Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzutochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel.” (Lc.2:29-32)
Maria a zis: ,,Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atot Puternic a făcut lucruri mari pentru mine.” (Lc.1:46-49)
Ceea ce mi se pare foarte interesant este faptul că această bucurie, nu ne este dată fără necazuri şi probleme. Aceeaşi Marie care acum se bucura de harul primit, peste 33 de ani avea să stea sub crucea pe care avea să fie atârnat Fiul ei, răstignit între cer şi pământ. La întrebarea, cum se împacă bucuria cu necazurile, ne răspunde Petru: ,,Voi Sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, Sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobîndi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” (1Pet.1:5-9)
Schimbarea vieţii. Totdeauna în urma închinării adevărate, ceva în viaţa noastră, trebuie să se schimbe în bine. Dacă plecăm de la închinare la fel cum am venit, înseamnă că aceasta n-a fost autentică. Pavel le reproşa corintenilor: ,,vă adunaţi laolaltă nu ca să vă faceţi mai buni, ci ca să vă faceţi mai răi.” (1Cor.11:17)
Magii în urma închinării lor, şi-au schimbat drumul, întorcându-se în ţara lor pe un alt drum.
O atitudine de laudă. În închinare, inima se umple de bucurie, viaţa se schimbă iar gura începe să-L laude pe Dumnezeu, cu toată puterea.
În cântarea lui Zaharia, există un lucru foarte interesant. După ce Dumnezeu i se descoperă în Templu, şi după ce se împlineşte promisiunea naşterii lui Ioan, când acesta îşi începe cântarea, uită şi de sine şi de pruncul primit, şi Îl laudă pe Dumnezeu pentru un alt prunc care s-a născut, şi anume pentru Isus Cristos. (Lc.1:69) Aceasta este închinarea adevărată, te face să uiţi de tine şi să-L vezi numai pe Dumnezeu.
Păstorii după ce s-au închinat înaintea Domnului Isus, s-au întors pe drum lăudând pe Dumnezeu. De fapt, adevărata cântare, nu este aceea pe care o cântăm atunci când se strânge colecta, ci aceea pe care o cântăm în drum spre casă.
Mărturisirea lui Cristos celor din jur. Pe lângă bucurie, transformarea vieţii, şi o atitudine de laudă, o a patra consecinţă a închinării adevărate este mărturisirea lui Cristos celor din jur. După ce te-ai bucurat în prezenţa Domnului, n-ai cum să taci şi să nu-L mărturiseşti şi altora, chiar dacă ai 84 de ani, la fel ca Ana fata lui Fanuel.
În concluzie:
Sufletul nostru îşi găseşte adevărata împlinire şi fericire doar atunci când ne apropiem de Dumnezeu cu o închinare sinceră şi adevărată. Nimic nu poate să ne împlinească pe deplin, decât prezenţa Lui.
Să folosim prilejul sărbătorii crăciunului, ca în lumina evenimentelor pe care le descrie, să ne evaluăm modul nostru de a ne închina lui Dumnezeu.
Iată câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem: Este cu adevărat Dumnezeu obiectul închinării noastre? Ce îmi spune despre obiectul închinării mele, testul căutării, al sacrificiilor şi al investiţiilor? Este închinarea mea înaintea lui Dumnezeu după voia lui: dintr-o inimă smerită, sinceră, în Duhul şi cu evlavie şi frică? Se văd în viaţa mea efectele închinării adevărate: bucuria, schimbarea vieţii, lauda şi mărturisirea lui Cristos la cei din jur?

Dumnezeu culcat într-o iesle

De-a lungul istoriei şi civilizaţiei umane, acest tablou a reprezentat sursă de inspiraţie şi temă principală, pentru pensula pictorilor şi pana scriitorilor. Priveliştea Dumnezeului culcat într-o iesle, a stârnit visarea poeţilor, dând naştere celor mai extraordinare versuri recitate vreodată. Acest spectacol inedit a reprezentat izvor de melodie şi armonie, pentru muzicieni şi compozitori, zmulgându-le din inimă monumentale cântece şi opere muzicale, care au supravieţuit peste secole. Filosofi, scenarişti, oameni de rând şi predicatori, au găsit, de-a lungul timpului, în acest tablou, sursă inepuizabilă de inspiraţie.
După două mii de ani de la petrecerea evenimentului, tabloul Dumnezeului culcat într-o iesle, încă rămâne una din marile fascinaţii ale crăciunului. Indiferent că eşti un sentimentalist, raţionalist sau un tip pragmatic, nu poţi trece chiar indiferent pe lângă acest tablou.
De aceea provocarea mea este, ca prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, şi folosindu-ne de puterea imaginaţiei luminate de Duhul Sfânt, să ne mai oprim o clipă în dreptul acestui tablou, spre a-i admira farmecul: Un Dumnezeu culcat într-o iesle.
Dar ce fel de Dumnezeu este acela care stă culcat într-o iesle?
Iată primul lucru care şochează atunci când priveşti spre acest tablou. Nu există nici un fel de compatibilitate între noţiunea de Dumnezeu şi noţiunea de iesle. Locul lui Dumnezeu nu este nicidecum într-o iesle.
Ce poţi gândi despre un Dumnezeu culcat într-o iesle? Ori este un Dumnezeu sărac lipit pământului, ori este un Dumnezeu învins în lupta cu ceilalţi dumnezei, sau poate un Dumnezeu fals, un idol, o plăsmuire a minţii, o închipuire a imaginaţiei sau, cine ştie, vreo tradiţie bisericească. Dar de ce n-ar putea fi un Dumnezeu neânţeles, respins, abandonat, nedorit sau neacceptat? De ce n-ar putea fi un Dumnezeu a cărui dragoste de oameni, întrece orice imaginaţie şi închipuire omenească?
Dar haideţi să ne apropiem mai mult de tablou, ca să vedem despre ce este vorba: Cine este Dumnezeul culcat în iesle?
El este creatorul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute: ,,Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” (Ioan1:3), ,,Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care Sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.” (Col.1:16) El este Cel care acoperă iarna câmpul, ca de sărbători, cu o manta albă imaculată, şi umple văzduhul cu steluţe albe şi strălucitoare. El este Cel care primăvara îl îmbracă, ca pe un copilaş, cu hăinuţe colorate, şi rochiţe verzi brodate cu floricele, de cele mai variate nuanţe şi culori. El este Cel care ne îmbată simţurile cu parfumul florilor şi cu mirosul câmpului. El este Cel care caută să ne stârnească dragostea şi să ne-o cucerească prin muzica izvoarelor, freamătul pădurii, concertele păsărelelor şi liniştea muntelui.
El este creatorul fiinţelor noastre: Este Cel care ne-a înzestrat cu un trup atât de minunat. El este Cel care ne-a dat minte ca să putem gândi, ochi ca să putem privi, mâini ca să putem atinge, crea sau chiar strica şi gură ca să putem binecuvânta sau blestema. El este Cel care ne-a dat picioare cu care să putem alerga spre El sau de El, inimă cu care să-L putem iubi sau urâ, şi voinţă liberă cu care să-L putem face Împărat sau răstigni.
Dumnezeul culcat în iesle este creatorul universului. El este Cel care a aşezat soarele pe cer ca să ne lumineze şi să ne încălzească. El este Cel care ne hrăneşte, în fiecare zi, cu pâine şi cu apă, din cămările sale îmbelşugate. El este Cel care a ascuns aurul, cu mâna Sa, în burta munţilor, ca împăraţii pământului să-şi poată construi din el tronuri şi coroane, făurite cu multă migală, ca apoi pentru Creator să nu găsească decât o iesle rece şi o coroană de spini.
Cine este Dumnezeul culcat în iesle? Este Cel care, prin puterea Lui, l-a înălţat pe Irod cel Mare, ca împărat al Iudeii, iar pe marii preoţi în fruntea naţiunii lui Israel. El este cel mai mare Împărat, în faţa Căruia, se aruncă cu faţa la pământ, îngerii şi toate fiinţele cereşti, este Cel căruia îi cântă corurile celeste, este Cel mai slăvit din univers.
Dumnezeul culcat în iesle este susţinătorul tuturor lucrurilor. Datorită Lui planetele îşi urmează mersul pe orbite, şi nu se ciocnesc unele de altele. Datorită Lui ziua şi noaptea, vara şi iarna, căldura şi frigul, semănatul şi seceratul, continuă de mii de ani, şi vor mai continua până la vremea hotărâtă tot de El. Datorită susţinerii Lui pământul încă n-a fost înghiţit de ape sau topit de flăcări. Datorită Lui, în această dimineaţă, ai putut să te scoli din pat. Singurul motiv pentru care, în această clipă, inima nu ţi se opreşte în loc, şi nu dai ochii peste cap, este că El te ţine în palma Lui şi te iubeşte mult.
Cine este Dumnezeul culcat într-o iesle? Este Cel care a venit să hrănească pe cei flămânzi, să vindece pe cei bolnavi, să ofere un adăpost văduvelor şi orfanilor, să dea speranţă celor disperaţi şi să moară pentru cei păcătoşi. Dumnezeul culcat într-o iesle este Cel care te iubeşte mai mult decât întregul univers, este Cel care are cele mai înalte planuri şi idealuri pentru viaţa ta. El vrea să te ducă în slavă şi să facă din tine Prinţesa Cerurilor, Mireasa Măririi. El este Cel care vrea să-ţi dea demnitate, cinste, dragoste, fericire, cum niciodată n-ai fi putut visa.
Cuvintele mele sunt mult prea sărace pentru a-L descrie pe Cel care stă în iesle.
Dar, vai, un asemenea Dumnezeu ce caută într-o iesle?
Cristos stă în iesle pentru că în palatul lui Irod nu este loc pentru încă un împărat. Irod nu este dispus să-şi împartă tronul cu nimeni. Pentru un asemenea Dumnezeu, Irod nu are, în casa lui, decât o sabie, cu care să-L omoare. Pentru Irod, Dumnezeul din iesle este un rival, o ameninţare, şi nu are linişte până nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a-L elimina.
Cristos stă în iesle, pentru că la Templu, marii preoţi sunt deosebit de încântaţi de religia lor, care le conferă prestigiu şi câştig, şi nu au nevoie de nimeni care să vină să le încalce datinile şi să le anuleze privilegiile.
Cristos stă în iesle, pentru că la casa de poposire din Betleem nu este vremea actelor de caritate, nici a primirii cerşetorilor, ci este sezonul câştigurilor.
Cristos se află într-o iesle, pentru că cei care L-au primit erau oameni săraci, dar care au oferit cu bucurie puţinul lor, spre a-I face bucurie Domnului Isus.
Cristos se află într-o iesle ca să ne arate că El este gata să intre chiar şi în casa celui mai neânsemnat dintre oameni.
Dacă vă veţi uita cu băgare de seamă, la ceea ce se întâmplă în universul religios, cu ocazia sărbătorilor, ve-ţi observa că lucrurile s-au schimbat atât de puţin, în două mii de ani: Cristos este tot în iesle, pentru că cei mai mulţi se comportă faţă de El aşa cum s-au comportat şi cei din vremea Lui.
Unii se raportează la Domnul Isus, la fel ca Irod, zicând: ,,Isuse în palatul vieţii mele nu există loc pentru încă un împărat. Dacă vrei, ca slugă te pot primi, şi chiar am nevoie de una ca Tine, care se pricepe la înmulţit pâinile, la vindecat bolile şi la potolit furtunile. Însă nu uita lucrul cel mai important: locul slugilor este în iesle. Pe tron stau eu. Eu comand şi tu execuţi. În casă nu am loc pentru Tine. În living este pomul de crăciun, şi mai am şi ceva musafiri, de care trebuie să mă ocup. În bucătărie totul este plin ochi: frigiderele sunt pline, sticlele şi paharele deasemenea, iar despre locurile de la masă ce să mai vorbim. În dormitor mă îndoiesc că o să-ţi placă, deoarece televizorul va merge non-stop. Dar dacă vrei am o iesle, în care te pot primi. Animalele oricum le-am vândut, aşa că poţi locui acolo, iar când o să am nevoie de Tine, ca să-mi slujeşti, vin eu până acolo ca să te chem.”
Alţii se raportează la Domnul Isus, ca marii preoţi din Ierusalim zicând: ,,Doamne n-am vrea să ne strici tradiţiile şi obiceiurile noastre care ne sunt atât de dragi. Ne mai gândim noi, de crăciun, şi la Tine, dar personajul principal este tot ,,Moşu”, mai dăm noi şi pe la Biserică, dar religia noastră este să mâncăm şi să bem. Acuma este crăciun, ne mai vedem pe la paşti, iar între timp lasă-ne un număr de telefon, ca în caz de boală sau necaz să te putem apela. De fapt, să ne fie cu iertare, dar nu ne prea place de Tine, deoarece eşti foarte curios şi indiscret. Îţi vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala. Te interesează ce vorbim, ce gândim, umbli prin acte, tragi cu ochiul prin bibliotecă, cauţi prin portmoneu, şi pe lângă toate astea mai pui şi tot felul de întrebări incomode, cum ar fi: ,,Ce caută, banii ăştia negri în portofelul tău? Ce caută sticla asta în pivniţa ta?” Doamne deja ai depăşit orice limită, nu te mai suportăm, pleacă afară din casa noastră, altfel Te răstignim din nou, locul Tău este în iesle! Nu faci altceva decât să ne strici sărbătorile!” Ei, a prins ceva Dostoievski în Marele închizitor, din Fraţii Karamazov.
Alţii se raportează la Domnul Isus la fel ca patronul hotelului din Betleem, zicând: ,,Acuma nu-i vreme de umblat după năluci, nici după vorbe de ,,popi beţi” care n-au chef de lucru. Astea nu ţin de foame. Acuma-i sezonul de făcut bani. ,,Doamne, dacă pică ceva părăluţe, mai stăm de vorbă, dar nu de alea în valută de vatican, ci în valută mai profană, cu care ne-am obijnuit. Dacă ne îmnulţeşti pâinile şi ne transformi apa în vin mai discutăm, altfel să şti că noi avem treabă.”
Însă din când în când, se întâmplă câte o minune extraordinară, pentru care Domnul Isus zice că s-a meritat să stea în iesle. Din când în când, câte un suflet sătul de toate minciunile Diavolului, dezamăgit de toate sclipirile înşelătoare ale lucrurilor din lume, dezgustat de hrana otrăvită care i-a servit-o Satana pe tavă, ani de zile, …din când în când câte un suflet trudit şi împovărat de păcatele sale şi cu visele spulberate, se apropie de ieslea Domnului Isus şi zice: ,,Doamne ai milă de mine păcătosul! N-am să-ţi ofer decât păcate, dezamăgiri, regrete, dureri şi o inimă zdrobită. Doamne m-ai biruit! Ai învins! M-ai cucerit. Nu mai pot rezista stând nepăsător şi rece privind la tabloul Dumnezeului culcat într-o iesle. Mă prăbuşesc cu totul înaintea ieslei Tale. Mă pocăiesc pe deplin înaintea Ta. Nu vreau să mai lupt împotriva Ta. Dragostea Ta este irezistibilă. Sunt al Tău în întregime pentru tot restul vieţii. Fă tot ce vrei cu mine. Din inima mea fă-Ţi tron, din viaţa mea fă-Ţi împărăţie, din casa mea fă rai, din biserică fă-Ţi Mireasă iar din lumea aceasta fă cer.”
N-ai vrea să fi tu omul acesta? N-ai vrea ca ziua de astăzi să fie ziua întâlnirii tale cu cea mai frumoasă persoană din univers, sau ziua rededicării tale faţă de acest minunat Împărat? N-ai vrea să-I spui?: ,,Doamne m-am săturat de formalismul meu religios lipsit de putere. Nu mai suport să-mi conduc viaţa din faliment în faliment. Nu mai simt nici o satisfacţie în nimic din ceea ce-mi poate oferi lumea aceasta. Te vreau pe Tine.Vreau ca veşnicia să umple spaţiul meu limitat. Vreau ca puterea Ta să înghită toate neputinţele mele. Vreau ca slava Ta să acopere toată hidoşenia mea. Vreau ca abundenţa Ta să îndestuleze tot pustiul din mine.”
Dacă din toată inima, Îi vei adresa Domnului o astfel de rugăciune, atunci El te va copleşi cu o pace cum n-ai avut niciodată. Te va inunda cu o bucurie căreia abia că îi vei putea rezista. Fiecare zi petrecută de tine cu Domnul va fi o nouă aventură spre infinit, spre profunzimi şi tărâmuri nebănuite. Cititul Bibliei, rugăciunea, închinarea publică cu poporul Domnului, trăirea în sfinţenie, se vor transforma din poveri greu de purtat în pasiunea vieţii tale. În prezenţa lui Dumnezeu vei ajunge să uiţi de foame, de sete, de neputinţa din trup, de necazuri, de crize şi de neajunsuri. Noaptea nici nu-ţi va veni să te duci să te culci, de dulceaţa umblării tale cu Domnul.Vei uita de pat şi de pâine, la fel ca Moise pe muntele Sinai, iar când vei coborâ de acolo, în mijlocul oamenilor, faţa ta va străluci, şi tot poporul va şti că în cer există un Dumnezeu Minunat, care merită să fie iubit şi ascultat, şi că tu eşti slujitorul Său. Duhul Sfânt se va odihni peste tine şi va face lucrări şi minuni demne de Numele lui Dumnezeu în şi prin viaţa ta. Trăirea ta va deveni asemenea lui Cristos, familia ta un colţ de rai, iar pământul pe care calci se va asemăna din ce în ce mai mult cu cerul.
Acesta este adevăratul creştinism. Aceasta este adevărata religie. Religia pe care o practică cei mai mulţi oameni de astăzi, este o minciună, un surogat, un fals pe care li l-a vârât Diavolul pe gât, ca să-i ţină cât mai departe de viaţă, iar pe Fiul lui Dumnezeu coborât din cer, ca să ne mântuiască, l-au făcut sluga lor, aruncându-L într-o iesle.
În concluzie:
În încheierea acestui mesaj, aş dori să pun câteva întrebări, iar cei care simt cercetarea Duhului Sfânt să răspundă: Cât mai dorim să credem minciunile Diavolului? Cât mai avem de gând să rămânem neputincioşi, neajutoraţi şi nenorociţi? Cât mai vrem să ne hrănim cu roşcove, când Dumnezeu are pentru noi Pâinea vieţii? Cât timp vom mai rămâne cu mentalitate de cerşetori, când Dumnezeu vrea să fim prinţi ai cerurilor? Cât ne vom mai târâ prin viaţă, în timp ce Dumnezeu vrea să fim luceferi strălucitori?
Biblia are peste treizeci de mii de versete, şi aproape tot atâtea promisiuni. Aproape fiecare verset biblic conţine câte o promisiune a lui Dumnezeu. Când avem de gând să le luăm în serios?…sau este mai credibil Diavolul care le pune la îndoială?
Nu se vede suficient de clar că lumea aceasta se prăbuşeşte în toate hăurile şi abisurile posibile, şi asta doar datorită faptului că ne-am făcut pe noi înşine dumnezei, iar pe Cristos L-am aruncat într-o iesle, făcându-L sluga noastră?
Haideţi să-L întronăm iarăşi pe Cristos ca Domn al vieţilor noastre, al caselor noastre, al bisericilor noastre cât şi al Ţării noastre. Haideţi să ascultăm de El, în mod necondiţionat, indiferent de ce va zice gura lumii şi indiferent cât ne-ar costa. Haideţi să renunţăm la orice păcat, că tot mai tare doare despărţirea de Dumnezeu decât despărţirea de păcat.
Şi nu uitaţi un lucru foarte important: Cristos nu rămâne pentru totdeauna în iesle. El stă acolo doar o anumită vreme, iar în Scriptură, această vreme este numită: ,,îndelunga răbdare a lui Dumnezeu”, vreme în care El ne dă şansă şi Har de pocăinţă. Dar El este şi rămâne Stăpânul absolut al universului, şi într-o zi va trebui să stăm în faţa Lui pentru a da socoteală de vieţile noastre. Dacă vrei să fi fericit, fă din inima ta o iesle pentru El, iar El la rândul Său, va împărţi tronul Lui cu tine.

 

 Suveranitatea lui Dumnezeu în evenimentul întrupării

 

 

Într-o lume în care, la tot pasul, te izbeşti de obstacole şi capcane de tot felul, într-un context în care te confrunţi cu neputinţe şi slăbiciuni, indiferent ce ai încerca să faci, într-o societate în care evenimentele istorice scăpă de sub control, singura soluţie pe care o ai, ca să nu-ţi pierzi minţile, este să te ancorezi cât mai puternic în suveranitatea lui Dumnezeu. Când diavolul vrea să te distrugă cu orice preţ, când trupul, mintea, şi resursele personale nu mai reuşesc să facă faţă provocărilor, iar împrejurările cotidiene împing societatea umană către colaps, singurul punct de sprijin de care te poţi agăţa, spre a nu te prăbuşi în gol, este suveranitatea lui Dumnezeu. Mă bucur, din tot sufletul, că această doctrină, nu este o invenţie teologică, ci un adevăr revelat de necontestat, în baza căruia exist şi trăiesc. Dumnezeu se află în controlul universului, în ciuda numeroşilor Săi duşmani şi contestatari. Ba mai mult decât atât, aceştia nu sunt altceva decât uneltelele Sale de lucru. Existenţa răului în lume, nu periclitează cu absolut nimic ducerea la îndeplinire a planurilor Sale. Ba dimpotrivă, în suveranitatea Sa, are puterea de a-l converti în bine. Cum este posibil aşa ceva, e o chestiune care ne depăşeşte. Nu putem înţelege cum se poate ca oamenii să ne facă rău, iar Dumnezeu să-l transforme în bine, dar avem dovezi clare că aşa se întâmplă. Evaluând retrospectiv tristele evenimente din viaţa sa, Iosif a putut afirma cu destulă convingere: ,,Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume: să scape viaţa unui popor în mare număr.” (Gen.50:20) Însă, această convertire a răului în bine, se aplică doar unei anumite caregorii de oameni, descrisă în Romani 8:28 după cum urmează: ,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.” Pentru aceşti oameni: necazurile, bolile, crizele, acţiunile celor răi îndreptate împotriva lor, şi chiar moartea nu reprezintă întâmplări nefericite şi devastatoare, ci acţiuni premeditate ale lui Dumnezeu, având ca scop formarea, disciplinarea, zidirea şi pregătirea acestora pentru statutul de moştenitori împreună cu Hristos ai universului. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Domnul Isus. Întreaga Lui viaţă şi lucrare s-au desfăşurat sub semnul suveranităţii lui Dumnezeu. De la naştere până la moartea şi învierea Sa, a trăit conform planului divin, şi nicidecum conform simpatiilor sau antipatiilor celor din jur. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre întărirea credinţei noastre, în cele ce urmează, aş dori să medităm puţin la: Suveranitatea lui Dumnezeu aşa cum este văzută în evenimentul întrupării Mântuitorului.
1) Suveranitatea lui Dumnezeu, şi împotrivitorii Săi. În ciuda atacurilor furibunde ale celui rău, naşterea Domnului Isus a avut loc conform planului divin. Împotriva naşterii Domnului Isus, diavolul a luptat încă cu mult timp înainte de conceperea Lui în fecioara Maria. Din clipa în care Dumnezeu a promis că izbăvirea va veni din sămânţa femeii, cel rău şi-a concentrat toate forţele pentru a o nimici. Unii teologi, afirmă că în felul acesta se explică, lupta dintre Cain şi Abel, prezenţa uriaşilor pe faţa pământului înainte de potop şi numeroasele încercări din partea popoarelor păgâne de a-i nimici pe evrei, culminând cu planul diabolic al lui Haman agaghitul. Diavolul lupta împotriva lui Israel, pentru că acesta purta în coapsele sale împlinirea promisiunii mesianice. Cât despre Irod cel mare, dincolo de ambiţiile sale nemăsurate de putere, era mâna diavolului, care făcea o ultimă încercare pentru zădărnicirea împlinirii promisiunii milenare. Caracterul său violent şi egoist l-a făcut o unealtă perfectă în mâna sa. Deşi, în aparenţă, Irod avea toate atuurile puterii, (armată, susţinători, informaţii) încercarea de eliminare a Pruncului din Betleem a fost zadarnică, pentru că Dumnezeu este suveran. În loc să moară Isus moare Irod. Sursele istorice datează moartea sa la scurt timp după măcelirea pruncilor. Însă, lucrul care mi se pare de-a dreptul fermecător, legat de suveranitatea lui Dumnezeu, este faptul că toată înverşunarea lui Irod de a-L ucide pe Isus, a avut ca rezultat, doar împlinirea încă a unei profeţii biblice. ,,Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama lui, noaptea, şi a plecat în Egipt. Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlineacă ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.” (Mat.2:14-15) Ce ironie a sorţii? Să lupţi cu toată îndârjirea împotriva lui Dumnezeu, iar la urmă să constaţi că n-ai făcut altceva, decât să-I împlineşti planurile. Aceasta este suveranitatea lui Dumnezeu. Acesta este Dumnezeul în care mă încred.
Există aici o lecţie spirituală foarte importantă pe care trebuie să o învăţăm. Dumnezeu nu are duşmani, ci doar vase de lucru. Este adevărat, conform cu 2 Timotei 2:20 ,,Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară.” Istoria Lui Israel şi a Bisericii, confirmă cu prisosinţă aceste adevăruri. Iosif şi Maria erau vase folosite pentru o lucrare de cinste, pe când Irod şi curtea lui erau vase folosite pentru o lucrare de ocară. Şi unii şi alţii împlineau voia lui Dumnezeu. Moise era un vas de cinste folosit pentru eliberarea lui Israel din robie, pe când Faraon era un vas de ocară folosit pentru arătarea Slavei lui Dumnezeu. Iată ce spune Exod 14:4 ,,Eu voi împietri inima lui Faraon, şi el îi va urmări; dar Faraon şi toată oastea lui vor face să se arate slava Mea, şi Egiptenii vor şti că Eu Sunt Domnul.” Simon din Cirene, Iosif din Arimateia, Nicodim şi mulţi alţii au fost vase de cinste folosite de către Dumnezeu pentru îngrijirea trupului lui Hristos, însă Iuda, Pilat, marii preoţi şi alţii asemenea lor au fost vase de ocară folosite tot de către El, să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Sa şi sfatul Său. (Fap.4:28) Cir a fost unealta Celui de sus pentru eliberarea poporului Domnului din robie, dar tot unealtă a Sa a fost şi asirianul şi babilonianul, folosită pentru pedepsirea păcatelor lor. Exemplele ar putea continua la nesfârşit, însă spaţiul nu ne permite acest lucru. Mai rămâne o întrebare foarte importantă la care trebuie să răspundem: Care este factorul determinant în ce priveşte tipul de vas care voi fi, în mâna lui Dumnezeu? Pe ce criterii Dumnezeu alege pe unii ca vase de cinste, iar pe alţii, ca vase de ocară. De ce unul este Iuda, iar altul Petru? Răspunsul îl găsim tot în 2 Timotei: ,,Deci dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.”(21) Cu alte cuvinte, eu îmi aleg caracterul, iar Dumnezeu îmi alege lucrarea care mi se potriveşte. Nu vreau să mă las atras spre eterna controversă dintre predestinare şi liber arbitru. Cred din toată inima tot ce spune Scriptura cu privire la acest domeniu, deşi nu am pretenţia să pot explica totul. Însă, stă în puterea deciziei mele să împlinesc tot ceea ce mi se porunceşte. Iuda înainte de a-L vinde pe Isus cu treizeci de arginţi, a permis ca în sufletul său să se cuibărească iubirea de bani, iar lui Faraon înainte ca Domnul să-i împietrească inima, şi-a împietrit-o el singur. Am toate motivele să cred că dacă aceste persoane ar fi împlinit ce era poruncit, altfel s-ar citi astăzi istoria lor. Mai ştiu că potrivit cu Evrei 3:12-13, inima rea şi necredincioasă poate să mă despartă de Dumnezeul cel viu, iar înşelăciunea păcatului produce împietrirea inimii. Mi se încredinţează mie responsabilitatea de a decide în aceste probleme de morală creştină, ca nu cumva să mă trezesc pe dinafară. Da, nu pot face nimic fără ajutorul Său, dar nici nu va face nimeni partea care îmi revine. În ceea ce mă priveşte, concluzia biblică este următoarea: aleg deciziile lui Moise, voi primi o lucrare potrivită cu blândeţea şi smerenia lui. Aleg deciziile lui Hitler, Domnul are ceva de lucru şi pentru criminali. Hotărăsc să nu mă spurc, ca şi Daniel, voi primi o lucrare asemănătoare cu a sa, mă îngâmf şi eu ca Nebucadneţar, o să mi se transforme şi mie inima într-una de bou.
2) Suveranitatea lui Dumnezeu, şi neputinţele slujitorilor Săi. Planurile lui Dumnezeu nu pot fi compromise nici măcar de neputinţele slujitorilor de care se foloseşte. Dimpotrivă, acestea fac să strălucească cu şi mai multă intensitate lumina slavei lui Dumnezeu. Pavel afirma: ,,când sunt slab atunci sunt tare” şi ,,puterea Mea (a lui Dumnezeu) în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2Cor.12:9-10) Acest fapt reprezintă o deosebită încurajare pentru noi. Să urmărim suveranitatea lui Dumnezeu raportat le neputinţele lui Iosif şi Maria.
a) Neputinţe trupeşti. Planul lui Dumnezeu cu privire la Maria, depăşea cu mult posibilităţile sale trupeşti. Un prunc născut dintr-o fecioară, cine a mai auzit de aşa ceva? Complet încurcată de cele petrecute, Maria adresă îngerului următoarea întrebare: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?”(Lc.1:34) Răspunsul mesagerului divin nu se lăsă aşteptat: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri.”(Lc.1:35) Dumnezeu, niciodată, nu ne cheamă la o lucrare, fără a ne pune la dispoziţie şi resursele necesare spre a o putea îndeplini. Chiar şi particularităţile trupului nostru, sunt alese de către El în aşa fel încât să corespundă perfect cu natura lucrării încredinţate. Estera trebuia să posede un anumit tip de calităţi fizice, spre a ajunge împărăteasă, pe când Samson avea nevoie de un alt gen de aptitudini, spre a putea ucide o mie de filisteni doar cu o falcă de măgar. Pentru Pavel era necesar un ţepuş în carnea sa, iar altul trebuia să se nască orb tocmai ca să se arate în el slava lui Dumnezeu. Chiar Domnului Isus, Tatăl i-a pregătit un trup potrivit cu lucrarea pe care o avea de îndeplinit. ,,De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup;”(Evr.10:5) De altă parte, de cele mai multe ori, lucrarea la care suntem chemaţi, depăşeşte resursele noastre fizice. Ea necesită mai multă înţelepciune decât avem, mai multă sănătate decât dispunem şi mai multă putere şi energie decât posedăm. Asta se întâmplă ca să ne bizuim pe Domnul nu pe noi înşine. Însă avem promisiuni care ne asigură de ajutorul divin în mijlocul slăbiciunilor noastre: ,,Dar mie, Tu-mi dai puterea bivolului, şi m-ai stropit cu untdelemn proaspăt.”(Ps.92:10) ,,El dă tărie celui obosit, şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.”(Is.42:29) ,,dar cei ce se încred în Domnul îşi înoiesc puterea, ei sboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc.”(Is.40:31) Cei mai extraordinari copii au fost făgăduiţi femeilor sterpe, cele mai răsunătoare victorii militare au fost obţinute de soldaţi neinstruiţi şi mult inferiori din punct de vedere numeric. Cele mai mari lucrări au fost realizate, de către Dumnezeu, prin oameni slabi şi fără importanţă.
b) Neputinţe intelectuale. Care pământean ar fi putut depăşi prejudecăţile născute în mintea lui Iosif? Cum poţi să crezi că se poate naşte un copil şi fără relaţie intimă, şi în acelaşi timp să te consideri şi întreg la minte? Numai omul convins de Duhul poate crede aşa ceva. Duhul Sfânt poate să lumineze ochii inimii, spre a-i face să vadă lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu. Multă vreme, mă miram şi mă întrebam: De ce oamenii nu se pocăiesc? De ce nu văd bunătatea lui Dumnezeu? Dar pocăiţii de ce sunt aşa de fireşti? De ce pun atât de puţin preţ pe lucrurile de sus? Astăzi nu mă mai mir în faţa unor asemenea întrebări. Deoarece ştiu că e normal să se întâmple aşa. Anormal este să te pocăieşti, sau mai bine zis, supranormal. E o minune să te gândeşti la lucrurile de sus. E un miracol să socoteşti toate avantajele lumii acesteia, ca un gunoi, pentru a-L câştiga pe Hristos. E o lucrare a Duhului Sfânt. Doar El poate convinge de păcat, El poate răsturna bariere intelectuale, şi poate convinge omul de nevoia mântuirii. Gândindu-se la toate acestea Pavel spune: ,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.”(Efes.1:17-21) Cred că ar fi bine să-i urmăm şi noi exemplul rugându-L pe Dumnezeu, să deschidă ochii inimii, atât ai creştinilor cu numele cât şi a celor care nu au nimic în comun cu El, şi să-i ajute să-L cunoască, cu adevărat, pe Domnul Isus.
c) Neputinţe materiale. Avem toate indiciile necesare, pentru a trage concluzia că Iosif şi Maria erau oameni săraci: Nu aveau suficienţi bani spre a-şi asigura un loc confortabil în casa de poposire, iar la templu au fost nevoiţi să aducă jertfa săracilor. Domnul Isus niciodată n-a posedat vreun titlu de proprietate, însă Tatăl Său I-a pregătit totdeauna tot ce avea nevoie. Pentru naşterea Sa, I-a pregătit o iesle, când I-a fost foame l-au hrănit îngerii, iar când a trebuit să plătească birul a luat bani din gura peştelui A fost slujit de prieteni, a dormit prin casele altora cât şi sub cerul liber. Dar cu toate acestea, a avut suficientă mâncare pentru a hrăni mii de oameni la o singură masă, şi suficientă putere pentru a vindeca orbi din naştere şi învia morţi de patru zile. A dispus de suficientă autoritate pentru a porunci mării sau duhurilor rele, cât şi pentru a ierta păcatele. Abundenţa lui Dumnezeu iese cel mai bine în evidenţă în mijlocul neputinţelor noastre materiale. Dumnezeu a creat totul din nimic şi dupăcum spunea cineva, nimicul este cel mai eficient material de construcţie al lui Dumnezeu. Dacă Îl ai pe Dumnezeu, şi în rest nu ai nimic, te poţi declara omul cel mai fericit, pentru că eşti în posesia atât a arhitectului cât şi a materialului celui mai potrivit pentru orice fel de construcţie.
Lucrul care mă fascinează cel mai mult la acest capitol, este faptul că Dumnezeu, nu doar îi acceptă în lucrare pe cei cu slăbiciuni, ci îi alege înadins. În 1 Corinteni Pavel spune: ,, De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu Sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu Sunt, ca să nimicească pe cele ce Sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (v26-29) Aceasta reprezintă pentru mine cea mai mare încurajare, care mă face să cred că El se poate folosi şi de mine, dacă mă las în mâna Sa.
3) Suveranitatea lui Dumnezeu şi circumstanţele. Pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, în viaţă, totul se întâmplă sub semnul norocului, ghinionului, hazardului sau astrelor. Ei caută să evite pisicile negre, nu se întorc niciodată înapoi, nu plantează brazi în curte, nu ies din casă cu stângul, nu fac anumite lucruri în zilele de joi sau sâmbătă şi respectă o sumedenie de asemenea reguli, cu scopul de a-şi ajuta soarta sau ursita. Pentru copiii lui Dumnezeu nu există nimic din toate acestea, decât voia Domnului, care este bună, plăcută şi desăvârşită. Cum se explică faptul că, Mariei, tocmai când i se apropia sorocul să nască, Cezar August, emite un decret imperial, care nu suferea amânare, în urma căruia părinţii lui Isus sunt nevoiţi să plece într-o călătorie lungă şi anevoioasă? Un om de lume ar fi zis: ,,ghinion!”, sau unui american i s-ar fi strecurat printre dinţi cuvântul monosilabic: ,,shit!”, însă Iosif şi Maria au înţeles că trebuie să existe încă un mic detaliu, legat de naşterea Mântuitorului, ce trebuia împlinit. El trebuia să se nască în Betleem. Există aici un element extrem de interesant ce trebuie neapărat remarcat: Dumnezeu a pus în mişcare popoare întregi, de la împărat şi până la cei mai de jos, pentru simplul fapt că doi oameni ai Săi trebuia să se deplaseze din Nazaret la Betleem. De ce atâta mobilizare generală pentru două persoane? De ce atâta risipă de energie pentru o problemă care putea fi rezolvată, mult mai simplu, cu o vizită a îngerului ca în celelalte situaţii? Ştiţi de ce? Pentru că la Dumnezeu nu există criză, şi pentru El acele două persoane, valorau mai mult decât popoare întregi. Valoarea lor consta în faptul că Îl iubeau pe El din toată inima şi erau dispuşi la absolut orice sacrificiu pentru împlinirea voii Sale. Nici nu ne putem închipui, de ce este în stare Dumnezeu, pentru astfel de oameni. Iată ce zice despre Israel: „Acum, aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele!” Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu.” Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, mântuitorul tău! Eu dau Egiptul ca preţ pentru răscumpărarea ta, Etiopia şi Saba în locul tău. De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta.”(Is.43:1-4) Mărturisesc faptul că am trăit pe pielea mea astfel de experienţe. Odată, când datorită anumitor interese meschine, eram pe punctul de a pierde clădirea bisericii în care ne adunam, cu chirie, pentru închinare, Dumnezeu a mutat din loc licee şi şcoli generale, doar ca să ne protejeze şi să ne ajute să ne-o putem cumpăra, în nişte termeni mai mult decât avantajoşi. Deasemenea am trăit experienţe similare şi în ce priveşte protecţia lui Dumnezeu asupra mea şi a familiei mele. Istoria se desfăşoară în folosul copiilor lui Dumnezeu. Este un mod al Său de a ne comunica cât Îi suntem de preţioşi.
În concluzie: Avem un Dumnezeu mare. Înaintea Sa nu pot sta în picioare nici cei mai cutezători duşmani. Pentru El nu reprezintă o problemă nici cele mai uriaşe piedici. Destinul vieţii noastre este în mâna Sa. Ba mai mult, Îi suntem atât de preţioşi încât este în stare să mişte istoria de la locul ei, spre a ne face bine. Dar nu trebuie să pierdem din vedere cel mai important aspect: Suveranitatea lui Dumnezeu, pentru unii este cea mai mare binecuvântare, în timp ce pentru alţii este cel mai cumplit blestem. Nu în aceeaşi măsură s-au bucurat de ea: Moise şi Faraon, Maria şi Irod, Petru şi Iuda. Dumnezeu este suveran indiferent de votul meu sau de votul tău. Dar dacă vrei să te bucuri de suveranitatea Sa, atunci: Fii neprihănit ca Iosif şi Maria, iubeşte-L pe Domnul la fel ca ei, şi fii dispus să asculţi de El indiferent cât te-ar costa!

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.