Poporule, omule- nu te mai suporta nici pământul, dacă vei rătăci şi prin mondialismului demonic, (după   40 de ani pierduţi prin pustia komunismului)! Pocăieşte-te şi crede în Evanghelie, cum ne-a învăţat Hristos (Marcu 1/15); Înflăcărează-ţi Trezirea Duhovnicească şi, precum Patriarhul NICODIM, naşte-te din nou, nu din sămânţa maimuţărească, ci din Sămânţa Duhovnicească – Cuvântul fără cusur al Vieţii Veşnice, pentru că nimic bun nu locuieşte în sămânţa omului neânoit (Rom. cap.7)! Leapădă-te de satan şi de toate şmecheriile, hoţiile, învăţăturile, minciunile, otrăvurile lui (Gal.5/19-21) şi fă-te Una cu el , cu Voia Lui, cu bunătatea, iertarea, slujirea, jertfirea, iubirea, cu… Biblia

” Ţară, ţară, ţară, ascultă Glasul Domnului „(Ieremia, 22/29)…….PASTORE, TU M-AI TRIMIS IN IAD ! IOSIF ȚON – DESPRE ABERAȚIILE PAPEI FRANCISC! VREI SĂ FII CA ISUS? Ultima avertizare…Timpul strâmtorării…3 semne ale omului spiritual – Zac POONEN…S-a aprins focul trezirii spirituale în România – Iosif Ţon … Ne trezim sau murim? de Petru Lascău …Ce este evanghelia și de ce are o relevanță infinită?  Pocăieşte-te şi crede în Evanghelie;  Alin Lolos – Imi cer iertare si in fata tarii. Acum sunt schimbat de Domnul Hristos Isus; De ce a făcut Dumnezeu pe diavol? Poţi câştiga războiul împotriva păcatului … Cap. 32 Cursele Satanei …A.W.Tozer – Creștinii nu spun minciuni, ei le cântă la biserică…Pit Popovici: SCRISOARE CĂTRE BISERICI Conflictul care se apropie… Scripturile o apărare sigură…O epocă de întuneric spiritual…..Vrăjmăşia dintre om şi Satana… Lucrarea duhurilor rele… Cursele Satanei… Prima mare amăgire… Biblia începe să fie studiată în mod regulat in Parlamentul Israelian… Ce inseamna „a fi creştin?”Despre rugăciune – Leonard Ravenhill… fiecare minut irosit al timpului nostru ne condamnă; fiecare oportunitate nerevendicată pentru Dumnezeu, ne condamnă!JAMES MACDONALD – ZECE DOVEZI BIBLICE DESPRE VENIREA LUI ISUS! – PARTEA A II-A…Oameni de pretutindeni, pentru ca Marea Strâmptorare să ne găsească umpluţi cu Plinătatea Dudovnicească, primită prin pocăinţa Cristică, să ne botezăm, nu doar în apă de ploaie ci, în moartea Lui- în suferinţa înfocată, îngroparea, învierea, înfierea, înălţarea, rodirea, unirea şi trăirea dimpreună cu El (Rom. cap.6) Să nu ne mai ascundem după deget, precum Adam si Eva, care s-au imbrăcat cu frunze si scuze, CĂCI “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi…” (F.A.17/30-31)Un boicot al evreilor; Trei dovezi ale faptului că Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său; Dragostea apostolului pentru poporul lui; Legea si harul; Hristos, sfârşitul legii; Ne cere Isus să ținem legile din Vechiul Testament sau anulează El Legea? Păcatul sau hula împotriva Duhului Sfânt? Cum adică? Ce e ăla? Ioan Burca – DOMNUL ISUS HRISTOS – Harul sau Legea? IZBĂVIREA;  Poruncile legii şi poruncile credinţei; Despre sfârșitul sfârșitului Legii; ÎNCERCI PREA TARE? Mai este nevoie  de Legea lui Dumnezeu? VENITI LA MINE, TOTI CEI TRUDITI SI IMPOVARATI…. De ce ? unii Creştini resping Israelul; Întrebări japoneze pentru palestinieni… QUO VADIS, de petru Lascău; O pată rușinoasă pe trupul Bisericii: Pastorii globaliști; Inteligența artificială ar putea crea în curând „religii care să fie de fapt corecte” și „să scrie o nouă Biblie”… Când inteligența artificială face artă, ce se întâmplă cu artistul? Îndemn la veghere şi rugăciune; Ierusalim, inima și sufletul poporului evreu- Daca te voi uita, Ierusalime, sa-si uite dreapta mea destoinicia ei! (Ps.137:5); Descoperire arheologică în Israel: turnul de veghere din timpul regelui biblic Ezechia; Ce este Hamas – originea si activitatea grupării teroriste; Nu te juca cu Dumnezeu – Iacov 4:4; 1 Petru 2:4-5 , de Eduard Magyar; Intenții globaliste – Top zece profeții biblice din 2022; Crăciunul ca ieșire a omenirii din labirint – de Nicolae.Geantă; Creșterea Pagânismului: O Universitate oferă o diplomă de master în magie și occultism; Încadrarea în scenariul biblic al sfârșitului timpurilor – Viziune asupra lumii cu Amir Tsarfati;Avertisment de la pastori: Întreaga lume aleargă spre prăpastie… Nu tăceți! Cauza fundamentală a tulburărilor care cuprind lumea noastră este păcatul – de Franklin Graham; De ce se prăbușesc uriași?Cine Controlează Hrana, Controlează Lumea; Înnoirea gândirii; Tehnologia Biometrică și o Societate Fără Numerar: De Ce Oamenii Își Pun Întrebări Despre Semnul Fiarei; Secretele Bibliei- Originea Universului Și a Omenirii, de Gabriel Baicu; Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt; Liniștiți-vă – cu Rev. Dr. Lazăr Gog; Cunoașterea voii Domnului dincolo de semne și superficialitate- Florin Antonie; Expunere cu privire la Epistola către Romani – Capitolul 11; Cei mai multi din adunari nu stiu Evanghelia; RAPIREA- Despre răpirea celor credincioşi- fragmente din scrierile lui J .N. Darby; Hristos sau Satan (rumänisch); Europa și NWO (L.Gassmann);  Antihrist; Vor vedea pe Cine au străpuns… VOIA LUI DUMNEZEU – MANTUIREA NOASTRA ; John Bunyan, Cum să te rogi după voia lui Dumnezeu… Cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu?( din revista „Mesagerul Păcii”); Cum știm care este voia lui Dumnezeu; Cum pot sa cunosc care este voia lui Dumnezeu pentru viata mea? Ismael, oh Ismael!Palestina nu a existat niciodată! Daniel Brânzei – Cum explicăm suferința evreilor? Daniel Brînzei dă de pământ cu mulți Pastori Anti-Israel (Palestina nu a existat niciodată!!!) Întrebări japoneze pentru palestinieni, de petru lascăuSub seceră și ciocan (VII): Revoluția culturală și „omul nou”… Sandu, după ce Kremlinul a acuzat Chișinăul de atacuri asupra libertății presei: „Este de râsul găinilor că Rusia ne dă lecții de democrație”; Perspective teoretice asupra totalitarismului- Avatarurile omului nou – din comunism în postcomunism; Imposibilul vis al creării omului nou; Omul „nou” – omul fără Dumnezeu; (Pentru ca omul nenascut din Samanta lui Dumnezeu,ci din samanta lui Satan…)”OMUL NOU” CONSTRUCTOR AL COMUNISMULUI, VIITORUL DE AUR AL OMENIRII; STALIN – CETĂȚEAN DE ONOARE AL ROMÂNIEI; România, tară distrusă cu buna stiinţă! O NOUĂ CARTE-DOCUMENT: VICTIMELE OCUPANȚILOR SOVIETICI ȘI CĂLĂII LOR; CULEGEREA VICTIMELE TERORII COMUNISTE; O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti (1); GULAG-UL SÂNGEROS ÎN DESENELE UNUI PICTOR (ru.); COMUNISMUL NE-A FĂCUT CANIBALI ! Adevărul despre arma biologică ARN și criminala O.M.S.! „Călăreți ai Apocalipsei”, între „crimă și pedeapsă”; Caragiale ironiza puterea presei de a „învia morții”; Ioan Aurel-Pop e necruțător cu progresiștii și neomarxiștii: Vor să ne cioplească după chipul și asemănarea lor… Dezamăgit de femei, s-a îndrăgostit de o păpușă sexuală: „Acum ea este sufletul meu pereche”; Un robot sexual ar putea fi cel mai bun „partener” pentru persoanele vârstnice și singure (și nu așa cum te gândești); Chiar vrea cineva un robot pentru sex? ”Marea Resetare”, respinsă de americani. Sondajul arată că suveranitatea națională este superioară globalismului; Inteligența artificială nu este același lucru cu conștiința artificială; Călătoria în timp nu este încă posibilă, dar iată ce au descoperit oamenii de știință – și ce spune Biblia; (De neuitat)… EXCLUSIV | Discuții halucinante din „azilele groazei”. Bătrânii erau bătuți, subnutriți, cu musculatura atrofiată. „Băi, ești nebună, e neagră toată!” (Si)…Crima numită „privatizarea“ Oltchim; În octombrie 1989, la Poiana Brașov hotelurile erau pline de turiști sovietici! CEPEX-ul din 17 decembrie 1989. Ce ordine s-au dat? LOVITURA DE STAT din Decembrie 1989, în documente oficiale! Ion Iliescu s-a deconspirat că a dat o lovitură de stat cu ajutorul armatei;Iliescu: Am primit un telefon de la Moscova, era Gorbaciov. Voia să se convingă de la prima sursă că lovitura de stat a reușit. Decembrie 1989; Cum au mătrășit Iliescu&Co. averea PCR; Scenariul grupării Iliescu pentru lovitura de stat din decembrie 89 prevedea și trupe sovietice; Fostul șef al „unității anti-KGB” și turiștii din decembrie 1989; REVISTA PRESEI: Nicu Ceauşescu ştia că Iliescu se află în spatele loviturii de stat; “”REVOLUTIA “”DIN 1989, IN OPINIA LUI NICU CEAUSESCU; Scurte biografii ale personalităților care au trecut prin penitenciarele regimului communist; CAUZA MORȚII LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ; PUCIUL EȘUAT DIN 1984; LENIN CONTRA STALIN – TESTAMENTUL SECRET AL LUI LENIN; PRESA COMUNISTĂ: „scriitorii și-au făcut din cinstirea muncii o datorie de suflet”; 1 mai 1939 – ISTORIA UNEI FALSIFICĂRI; CUM „S-A PENSIONAT” MAURER; Testamentul lui Petru cel Mare; Nomenclatura, clasa privilegiaţilor; Astfel se introneaza CIP-uirea… Rectorul Universitatii Babes-Bolyai: In 5-10 ani oamenilor li se vor face implanturi cerebrale! (Daca nu-l aruncam afara  pe chiriasul satan…) Gandurile negative ne pot face sa imbatranim mai repede…Plată cu palma implementată în China şi SUA cu succes de Tencent şi Amazon; comunismul mondial; Ateism- Richard Wurmbrand; Avocații lui Ionel Arsene (tot un PSD-ist alergic la detentie) spun că fostul „baron” de Neamț nu poate fi extrădat pentru că ar suferi de depresie: Risc ridicat de suicide… Rusia 2033: dezintegrare și război civil…”Tu ştii cine sunt eu?” – Secţia pentru procurori a CSM îl scapă basma curată pe Horodniceanu după ameninţarea făcută unor poliţişti de la Rutieră; (Gog din tara Magog ii ajuta pe EVREI sa-si urce toata lumea in cap…) Putin a dezlănţuit un nou val ciudat de anti-Semitism… Experimentul premierului ceh: a făcut aceleași cumpărături în magazine din Germania și Cehia. S-a uitat pe bon și nu i-a plăcut ce a văzut!OMUL NOU SOVIETIC

 

 

Sub seceră și ciocan (VII): Revoluția culturală și „omul nou”… Sandu, după ce Kremlinul a acuzat Chișinăul de atacuri asupra libertății presei: „Este de râsul găinilor că Rusia ne dă lecții de democrație”; Perspective teoretice asupra totalitarismului- Avatarurile omului nou – din comunism în postcomunism; Imposibilul vis al creării omului nou; Omul „nou” – omul fără Dumnezeu; (Pentru ca omul nenascut din Samanta lui Dumnezeu,ci din samanta lui Satan…)”OMUL NOU” CONSTRUCTOR AL COMUNISMULUI, VIITORUL DE AUR AL OMENIRII; STALIN – CETĂȚEAN DE ONOARE AL ROMÂNIEI; România, tară distrusă cu buna stiinţă! O NOUĂ CARTE-DOCUMENT: VICTIMELE OCUPANȚILOR SOVIETICI ȘI CĂLĂII LOR; CULEGEREA VICTIMELE TERORII COMUNISTE; O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti (1); GULAG-UL SÂNGEROS ÎN DESENELE UNUI PICTOR (ru.); COMUNISMUL NE-A FĂCUT CANIBALI ! Adevărul despre arma biologică ARN și criminala O.M.S.! „Călăreți ai Apocalipsei”, între „crimă și pedeapsă”; Caragiale ironiza puterea presei de a „învia morții”; Ioan Aurel-Pop e necruțător cu progresiștii și neomarxiștii: Vor să ne cioplească după chipul și asemănarea lor… Dezamăgit de femei, s-a îndrăgostit de o păpușă sexuală: „Acum ea este sufletul meu pereche”; Un robot sexual ar putea fi cel mai bun „partener” pentru persoanele vârstnice și singure (și nu așa cum te gândești); Chiar vrea cineva un robot pentru sex? ”Marea Resetare”, respinsă de americani. Sondajul arată că suveranitatea națională este superioară globalismului; Inteligența artificială nu este același lucru cu conștiința artificială; Călătoria în timp nu este încă posibilă, dar iată ce au descoperit oamenii de știință – și ce spune Biblia; (De neuitat)… EXCLUSIV | Discuții halucinante din „azilele groazei”. Bătrânii erau bătuți, subnutriți, cu musculatura atrofiată. „Băi, ești nebună, e neagră toată!” (Si)…Crima numită „privatizarea“ Oltchim; În octombrie 1989, la Poiana Brașov hotelurile erau pline de turiști sovietici! CEPEX-ul din 17 decembrie 1989. Ce ordine s-au dat? LOVITURA DE STAT din Decembrie 1989, în documente oficiale! Ion Iliescu s-a deconspirat că a dat o lovitură de stat cu ajutorul armatei;Iliescu: Am primit un telefon de la Moscova, era Gorbaciov. Voia să se convingă de la prima sursă că lovitura de stat a reușit. Decembrie 1989; Cum au mătrășit Iliescu&Co. averea PCR;

 

 

 Scenariul grupării Iliescu pentru lovitura de stat din decembrie 89 prevedea și trupe sovietice; Fostul șef al „unității anti-KGB” și turiștii din decembrie 1989; REVISTA PRESEI: Nicu Ceauşescu ştia că Iliescu se află în spatele loviturii de stat; “”REVOLUTIA “”DIN 1989, IN OPINIA LUI NICU CEAUSESCU; Scurte biografii ale personalităților care au trecut prin penitenciarele regimului communist; CAUZA MORȚII LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ; PUCIUL EȘUAT DIN 1984; LENIN CONTRA STALIN – TESTAMENTUL SECRET AL LUI LENIN; PRESA COMUNISTĂ: „scriitorii și-au făcut din cinstirea muncii o datorie de suflet”; 1 mai 1939 – ISTORIA UNEI FALSIFICĂRI; CUM „S-A PENSIONAT” MAURER; Testamentul lui Petru cel Mare; Nomenclatura, clasa privilegiaţilor; Astfel se introneaza CIP-uirea… Rectorul Universitatii Babes-Bolyai: In 5-10 ani oamenilor li se vor face implanturi cerebrale! (Daca nu-l aruncam afara  pe chiriasul satan…) Gandurile negative ne pot face sa imbatranim mai repede…Plată cu palma implementată în China şi SUA cu succes de Tencent şi Amazon; comunismul mondial; Ateism- Richard Wurmbrand; Avocații lui Ionel Arsene (tot un PSD-ist alergic la detentie) spun că fostul „baron” de Neamț nu poate fi extrădat pentru că ar suferi de depresie: Risc ridicat de suicide… Rusia 2033: dezintegrare și război civil…”Tu ştii cine sunt eu?” – Secţia pentru procurori a CSM îl scapă basma curată pe Horodniceanu după ameninţarea făcută unor poliţişti de la Rutieră; (Gog din tara Magog ii ajuta pe EVREI sa-si urce toata lumea in cap…) Putin a dezlănţuit un nou val ciudat de anti-Semitism… Experimentul premierului ceh: a făcut aceleași cumpărături în magazine din Germania și Cehia. S-a uitat pe bon și nu i-a plăcut ce a văzut! OMUL NOU SOVIETIC

 

OMUL NOU SOVIETIC

de Filon Verca

„LIBERTATEA”, New York

Director: Nicolae Nitã

Anul V, August, Nr. 49, 1986

     Nu este nimic surprinzator daca regimul comunist s’a realizat in Rusia, sub forma pe care o cunoastem azi. El putea sa se realizeze in Franta, odata cu Revolutia Franceza dela 1789, sau in alta parte a Europei, cu prilejul Revolutiei dela 1848.
     Nu! Comunismul nu putea prinde radacini decat in Rusia tarista, pentru ca terenul era propice, era pregatit de regimul de despotism extrem.
     De remarcat faptul ca nu poporul l-a pregatit. El era incapabil sa o faca, din starea lui de serv pe pamantul boerului, care se ingrijea de toate nevoile lui. El era considerat ca un animal de munca, categorist in inventarul proprietatii in randul septelului si transmis ca atare prin mostenire, nu pe nume ci pe numarul de capete. Literatura ruseasca abunda in detalii emotionate, cand boerul sensibilizat de ecoul libertatii, venit din Occident, era dispus la un gest similar. Servul refuza insa intentia stapanului, de teama de a nu muri de foame, cu familia lui, incapabil sa-si ia in sarcina raspunderea de a o hrani.
     Poporul era o massa amorfa, resemnat cu soarta lui, incapabil de vreo reactie, care, dealtfel nu-si avea nici macar o minima justificare.
     Regimul tarist pentru a continua sa existe sub forma lui de despotism fie el chiar iluminat, a exercitat o represiune brutala, impotriva oricarei contestari sau sugestii subtile de liberalizare. Pentru cei banuiti de astfel de idei, sentinta era una singura, Siberia, care semana teama si teroare. Siruri nesfarsite de condamnati se târau spre pustiurile inghetate. Putini ajungeau la destinatie, semanati pe drumul lui „Pohod na Sibir”. Cine oare, din generatia noastra nu a fost afectat de scenele miscatoare, descrise de I. Stere in romanul lui „In preajma Revolutiei”, unde eroul Vania Rautu, indura chinuri de neuitat?
     Condamnarea echivala cu moartea, pentruca nimeni nu se mai intorcea la casa lui.
     Frica este un sentiment al carui apogeu se confunda cu dementa. Ea a dat nastere la reactii de aceeasi intensitate. Eroul lui Caragiale din „O faclie de Pasti”, stapanit de groaza, depaseste starea omului normal, impinsa pana la nebunie.
     Reactii de aceeasi intensitate au avut intelectualii rusi, prin literatura clandestina. La cruzimea politiei tariste, ei preconizau o cruzime mai mare, impinsa pana la dementa, prin lichidarea tuturor claselor sociale, conservand doar proletariatul. Singura patura sanatoasa, susceptibila de a putea fi transformata dupa ideile lor.
     Citind cartea lui Michel Heller, „La Machine et les Rouges” sau „La Formation de l’Homme Sovietique”, observ ca primele simptome de manifestare impotriva despotismului tarist, apar inca din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
     A doua constatare imi apare la fel de evidenta: ca si Revolutia Franceza, cea bolsevica a fost pregatita de filozofi si nicidecum de clasa oprimata.
     Comunismul nu a venit dinafara, el este un germen propriu rusesc. Bolsevicii, un fel de alchimisti au conceput realizarea, prin constrangere, a acestui om utopic, numit „homo sovieticus”, opus „omului sapiens”. Acest om nou avea sa actioneze ca o simpla piesa dintr’o uriasa masina, Statul. A desvolta deci in individ sentimentul ca el aprtine Statului, ca renunta la acel „eu”, gata pentru procesul de transformare, la care va fi supus.
     Inca din 1860, ideea „omului nou” apare ca unica solutie de a instaura o societate durabila, pe baze solide.
Pentru a atinge acest tel, distrugerea societatii de azi este imperativa.
     Piotr Zaitchnevski in proclamatia sa „Jeune Russie”, din 1862, incita la o varsare de sange de trei ori mai mare decat teroarea din 1792, a Revolutiei Franceze. „A vos haches” striga el, pentru a lovi partidul imperial. Sau „Cel ce nu este cu noi, este in contra noastra, este inamicul nostru si el trebue distrus cu orice mijloace”.
     Aceasta incitare la crima este reluata de M. Gorki, mai tarziu: „Cand inamicul refuza sa se predea trebue distrus”.
     La 1861, Piotr Tkatchev, la varsta de numai 17 ani, impinge cruzimea pana la dementa. El propune: „decapitarea tuturor supusilor Tarului, dela varsta de 25 de ani in sus, petnru a asigura victoria”. El sugera constituirea unei „minoritati revolutionare”.
    Scopul acestei revolutii este crearea „unui om nou”, superior, capabil sa aduca „fericirea omenirii”.
In primul rand vor fi exclusi inamicii, adica: „tot acela care lasa impresia, prin semne fizice, psihice, sociale, morale, de a fi in dezacord cu idealul de fericire umana”, cuprins in „Cathechismul Revolutionarului”, al lui Sergei Nitchaiev, din 1869, prin care stabileste regulamentul „omului de viitor”, care nu are „nici interes personal, nici afaceri, nici sentiment, nici atasament, nici proprietati si nici un nume”.
      Lenin are mai tarziu aceste idei si le adopta in doctrina lui.
      Aceasta tema este continuata de catre Tchernitchevski, in romanul lui „Oui faire?, unde eroul Rakmetov reprezinta tipul acestui om superior, primul „om sovietic”. El nu traeste decat petnru revolutie. „Reneaga parintii, respinge dragostea femeii, renunta la prietninie”.
     Dupa Turgheniev, massa intelectualilor, inteligentia rusa a adoptat eroul Rakhmetov. El insusi copiaza eroul lui Tchernitchevski, in figura unei tinere eroine, care rupe cu parintii, cu prientenii si e gata sa comita si crima. Ea este declarata de autor ca o „sfanta”.
Dupa Berdiaev, inteligentia rusa accepta sa: „moara dreptatea, daca disparitia ei permite poporului sa traiasca mai bine”.
     Comunismul, cu creatia lui „omul stiintific”, nu a venit din afara, el este produsul „geniului rus”, acest amalgam de rase, de incrucisari de insusiri diferite, care au generat monstrul de azi: asentimental, amoral si antiuman. Lenin nu a fost decat continuatorul acestor revolutionari, el a desavarsit opera de degenerare.
     Cand s’a hotarit exterminarea familiei tariste, Lenin a executat testamentul lui Nitchaiev, care, la intrebarea, cine sa fie lichidat din familia imperiala? da faimosul raspuns: „Toute la Litanie”.
Lenin in zelul lui revolutioar a inteles mai mult, el s’a angajat si a angajat odata cu el pe toti urmasii lui, sa lichideze „toate clasele sociale, in afara de proletariat, cea mai sigura garantie de a realiza „omul sovietic”.
In Romania nu exista aceasta clasa si atunci au creat-o, reducand la starea de proletar: dela intelectuali, ajunsi hamali si pana la taranime transformata in muncitori de uzina, fie prin eliminare fizica a celor ce rezistau sau asimilare fortata a celor resemnati cu soarta.
     Pentru formarea „omului nou sovietic” se actioneaza asupra sentimentelor si a intelectului, unde vor cuibari ideologia noua, pana a deveni un fel de reflex, o a doua natura a individului.
     In opera: „Les Sovietiques” gasim toate calitatile omului nou: spiritul de partid, adeziunea fara rezerve la ideile comuniste, om de munca, de colectiv, responsail de toate, pana si de activitatea vecinilor.
     Filozoful marxist A. Dobrinin sustine ca: „in masura in care ideile socialiste domina gandirea noastra, ele pot deveni sentimente, care transforma si fiinta umana in toate complexitatile ei”. Disparand conditiile specifice dinaintea revolutiei dispare si homo sapiens. Omul nou nu se mai comporta, nu mai gandeste si nu mai simte ca mai inainte. Generatiile care urmeaza vor consolida ideile socialiste.
     Emigratia de azi n’a cunoscut decat acest mediu. Confruntarea cu emigratia mai veche, nu rareori scoate la iveala diferente de mentalitate, conceptii diferite. Una intransigenta pe valori morale, nationale, alta mai predispusa la concestii, „ca doar toti suntem Romani”. Uneori conflictul este redus la persoane, sistemul pastrandu-si totusi partile lui bune.
     Din ciocnirea intre socialismul occidental si cel concentrationar se naste o justificare de pozitie, nu numai prezenta ci mai ales trecuta, unde pagubele unei complicitati sunt enorme.
     „Omul sovietic” realizat in URSS si exportat apoi, fie prin forta armata, fie prin conjuratii si revolutii, sustinute dela centrala moscovita, a banalizat ideea ca el nu ar putea fi „omul universat”.
Dupa Marx, transformarea omului implica transformare constiintei.
     Pentru a tinge acest scop, trebue imperativ distrus mediul inconjurator, adica vechiul sistem social, economic, statal. Intr’un cuvant, daramarea societatii cu toti stalpii ei de sustinere: religia, familia, istoria, limba. Individul lipsit de aceste legaturi intime se va gasi singur, in fata fortei Statului si nu-i va mai ramane decat sa se piarda in colectiv sau sa dispara sub agresiuni multiple. Reeducarea sau „spalarea creerului”, studiata la prizonierii americani, eliberati din lagarele coreene sau vietnameze, de catre medici si psihologi, da la iveala faptul, ca s’a incerccat distrugerea individualitatii si crearea uneia, dupa ideologia comuntista.
     Dupa Dr. Lifton, efectul acestei agresiuni se produce, la unii, cu intarziere, dupa o incubatie prelungita.
     O alta metoda consista in aceste reuniuni colective, unde fiecare individ este obligat sa ia cuvantul, sub privirile unei asistente terorizate, care se termina de obiciei, prin acele „marturisiri spontane”, de culpabilitate si implicit intrarea in procesul inreversibil de reeducare.
     Un alt procedeu, aplicat unui popor intreg, in asa zisa „libertate” supravegheata, il constatam in izolarea completa de restul lumii, cu frontierele ermetic inchise, unde se exercita agresiuni de tot soiul, asupra organismului uman, un fel de stress, provocat de aceeasta certitudine de a fi abandonat si astfel pierzandu-si orice speranta de salvare. Acest stress este completat de lipsurile cronice de alimente de prima necestitate, de nesfarsitele cozi, de locuinte precare, mijloace de transport penibile, ierni de cosmar, unde lipsa de incalzire devine o obsesie.
     Aceste lipsuri si interdictii creeaza omul concesiilor, omul „descurcaret”, uitand pretul minimului castig, pentru a supravietui.
     Este necesar, spune un „educator” marxist, in primul poem al literaturii de ispiratie noua, de a crea un „nou patos”, un nou sclavaj, „de a iubi lanturile, pana ce ele ne vor parea atat de duioase, ca bratele unei mame”.
Cinismul acestor fapturi nu releva oare dintr’o stare de paranoism ireversibil? A chinui fiinta umana, cu atata luciditate, reese dintr’o obsesie dementiala.
     Cei ce rezista acestor agresiuni, agatandu-se cu disperare de bruma de constiinta, de demnitatea de om, indura reeducarea celulara, unde metodele sunt diabolice, cauzand organismului rupturi iremediabile. Teama, foamea, asteptarea angoasta a anchetelor, torturi ce depasesc in sadism imaginatia, celule stramte, Zarca, carcera intunecoasa, completate cu conditiile de transport, dela o inchisoare la alta, zile lungi flamande.
     Apogeul acestor agresiuni este inregistrat de acest sentiment, de a trai o viata intreaga in astfel de conditii. Condamnarile la zeci de ani de dureri si abandon, le spulbera orice speranta de a mai vedea vreodata libertatea. Cati nu au acceptat moartea, preferand-o cedarii! Cazul lui Gheorghe Manu este cutremurator: „Manule! iata medicamentul care-ti va salva viata, un singur cuvant, abjurarea si esti salvat!” Si, singurul cuvant al marelui savant a fost : prefer moartea!
     In ziua in care imprejurarile le rezerva iesirea dintre ziduri, ei devin obiectul unui control permanent, traind mereu sub amenintarea de a fi readus din nou acolo, de unde nu mai exista intoarcere sau sa fie ucis, daca nu accepta cea mai joasa degradare umana, sa devina instrumentul lor si sa-si denunte prietenii si, poate chiar propria-i familie.
     Nicolae Petrascu, Secretarul general al Miscarii Legionare, pentruca a respins acest rol, a fost ucis, in localurile Securitatii iar corpul a fost transportat si „spanzurat” in propria-i casa, unde sotia lui descopera oroarea. Acest simulacru nu era greu de constatat, ei au spanzurat un cadavru, act, pe care doar un nebun este capabil sa-l comita.
     Este cunoscut faptul, ca nebunii recupereaza potentialul simturilor afective atrofiate, in favoarea celor negative, pe care le intareste pana la perfectiune. De remarcat ingeniozitatea unui astfel de posedat de demonul distrugator.
In inchisoare se stabileste intre intemnitati un fel de solidaritate, valorilor spirituale si morale, un refugiu, unde calaul nu poate patrunde.
     Rugaciunea îi unea pe toti, ea era un suport puternic, precum si creatia sublima, isvorita din durere, care a strabatut zidurile. Poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic si atatia altii, transmise din celula in celula, au faurit acea rezistenta morala, care a depasit posibilul uman si a lasat istoriei cea mai zguduitoare marturie de calvarul acestui popor.
     In „libertate”, acest detinut nu mai gaseste solidaritatea celor chinuiti, deventit el insusi un pericol, pentru cei ce-l inconjoara. Nu mai gaseste acel sprijin al celor ce nu mai aveau nimic de pierdut.
     Dar sa revenim la acest „homo sovieticus”, pe care au incercat sa-l realizeze si in tarile cazute sub stapanirea dementei.
     „Cetateanul Statului nu are nici tata, nici mama, substituiti de catre Stat”, dupa Zamiatine.
Totul a fost esafodat pe clasa proletariatului, clasa care se va bucura de toata fericirea. Dar, iata ca Lenin fixeaza, fara echivoc, linia de demarcatie, in interiorul acestei clase: „Noi si ei, cei ce stiu unde merg si cei ingnoranti ” adica intre „cei ce conduc si cei condusi”.
     Executiile in massa aveau un rol „pedagogic, o lectie”, pentru a preintampina orice opozitie. Cu cat traumatismul este mai adanc, cu atat lectia este mai bine perceputa.
Lagarele de concentrare, teroarea implinesc o functie educativa, o scoala a muncii.
Se poate o luciditate mai stridenta a crimei?
     Reeducarea prin torturi si lipsuri, ramane permanenta, ea asigura existenta insasi a regimului, asezat pe mormane de vieti umane.
     Cel mai teribil soc, suferit de o clasa sociala in cursul lichidarii ei, a fost cel rezervat taranimii, prin colectivizarea brutala. Taranimea, ultimul bastion de rezistenta, isi mai pastrase inca bruma de independenta, datorita resurselor de hrana pe care le procura pamantul si de aceea, tributul ei de sange a fost mai crunt. Cincisprezzece milioane de morti, fie executati in massa, ca exemplu, fie morti de foame sau prin lagarele de „reeducare”.
     Pentru a da o „lectie” mai dura, urmeaza o perioada de cativa ani de teroare, cand fiecare era impins pana a denunta, „tot ceeace a facut, intentiona sa faca, a gandit sau a uitat sa gandeasca”.
     Metodele aplicate in tarile supuse, de catre slujbasii asasinilor si mai crunt la noi, nu sunt altceva decat transpunerea unui plan bine definit, de ani, care nu purta deloc simptomele unei experiente.
Odata, prima faza de supunere totala a populatiei terminata, incepe planificarea, elementul esential de control de activitate al tuturor sectoarelor, pana la formarea comportamentului individului.
     Acest capitol inglobeaza ansamblul masurilor de subordonare a individului. Astfel a fost planificata: lichidarea clasei culacilor, depasirea numarului arestatilor, a executiilor de catre militieni, depasirea numarului de condamnati de catre judecatori, depasirea numarului de cei ce au recunoscut „spontan” culpabilitatea etc… O intrecere nebuna, sangeroasa, intre cei ce vor depasi, prin zel dement, numarul de crime.
Asa incepe „teroarea cea mare”, unde „5% din populatie, deventita inutila, va trebui sa fie eliminata”, pentru a realiza „omul nou sovietic”.
     Dupa Borodine, activitatea umana este determinata de patru stimulente: frica, dragostea, ura si foamea, care pot modifica comportamentul.
     Frica. Se organizeaza teroarea ca mijloc de modelare a constiintei umane.
Dzerjinski: „Sa nu credeti ca eu caut o forma de justitie revolutionara, eu reclam o justitie revolutionara sumara impotriva contrarevolutiei”.
     Iar Latsis completeaza: „Comisia extraordinara nu judeca inamicul, ea-l distruge, fara proces sau il inchide in lagarele de concentrare”.
     Ana Pauker intrebata odata, cum va realiza comunismul in Romania, unde nu sunt decat 500 de comunisti?, a raspuns spontan: „Romania numara 20 de milioane de locuitori, e suficient de a elimina 3 milioane si restul vor deveni toti comunisti”.
     Iata geneza asasinatelor sub diferite forme, incepand cu disparitiile nocturne si pana la Pitesti si Canalul Dunare-Marea Neagra, care s’au soldat cu aproape 2 milioane de morti.
Securitatea, sub diferite denumiri, incepand cu CEKA, GPU, NKVD sau KGB, trebue sa inspire groaza, numai la pronuntarea numelui ei.
     Lenin transmite prin testament cuvantul de ordine, care sta la baza regimului: „Teroare in prezent si pentru totdeauna, pentruca teroarea, represiunea in massa constituie cea mai puternica declansare a fricii”.
     Cine-si mai face vreo iluzie, cu privire la umanizarea comunismului sa reciteasca piesa lui Nicolas Erdman, „Sinucigasul”, unde eroul exclama: „Sunt 200 de milioane de persoane care au frica, unul singur nu are frica de nimeni, pentruca stia ca a doua zi se va sinucide”. Nu exista alta iesire din acest infern decat moartea.
      Frica instaurata in zona de dominatie sovietica, este pe cale de a fi exportata in restul lumii, prin terorism, pentru a crea acea „frica universala” simptomele de patrundere ireversibila in constiinta lumii libere inca.
     Ura este cel mai formidabil teren pentru a cultiva frica, ele devin inseparabile. Pentru „omul sovietic” ura este un sentiment obligatoriu”. A denunta pe tatal, pe mama, pe propriul fiu, inseamna a intretine frica.
M. Gorki, poetul revolutiei declara: „Cine nu stie sa urasca nu poate iubi”.
     Educatia soldatului are la baza ura de inamic, un nou fel de patriotism. Panouri, reprezentand un soldat american, strapuns de baioneta unui soldat sovietic, vietnamez, cubanez… este foarte evocator.
Executia inamicului este considerata ca o „sarbatoare a urii”. G.Orwell numeste aceasta executie „cele doua minute ale urii”.
     Dupa Zinoviev, in opera lui „Homo Sovieticus”, eroul este identificat cu „omul care are frica”. Un om venit dintr’o alta planeta. El nu se aseamana celorlalti si este convins ca: „frica si ura fac din el un supraom”.
Sistemul astfel conceput „este etern”, si ca nimic nu-l poate schimba, el este „destinul umanitatii”.
Frica produce un efect paralizant.
     Dragostea nu este aceea atribuita parintilor fata de copii, a copiilor fata de parinti, a prieteniei sau fata de Dumnezeu, ea este acel sentiment rezervat exclusiv partidului, tradus printr’o fidelitate totala, care substitue pana si competenta profesionala. Un membru de partid poate implini orice functie, pana la tehnica cea mai avansata.
Dragostea fata de „patria socialista” si fata de „mult iubitul Conducator”, Ceausescu, fata de Stalin „pere des peuples” sau „Marele si mult pretuitul Conducator” Kim Il Sung, al Coreii de Nord etc…
     Loialitatea fata de partid este prima calitate a „omului sovietic”.
     Foamea este obsesia permanenta, care mobilizeaza simturile, gonind din precocupari orice alta meditatie asupra starii de animalizare a individului.
     Foamea individuala, foamea colectiva, tradusa prin nesfarsitele cozi in fata centrelor de distributie, care nu rareori se termina prin inevitabila deceptie, nu este intamplatoare, ea este programata, instituita ca metoda de transformare a individului, supus, ca o piesa dintr’o masina, unui ansamblu mecanic, comandat de un automatism al miscarilor, sub comanda unui creier central.
     Pentru a subordona total fiinta umana necesitatii elementare, se studiaza acum anumite masuri diabolice, ca transferarea la tara a pensionarilor. Acestia dispunand de timp liber pentru a-si privi mai indeaproape starea in care au ajuns, prin reflectiune ar fi capabili de a crea un curent, devenind, nu numai o sarcina inutila dar chiar periculosi.
     Sau acea experienta de suprimare a magazinelor de alimentatie, inlocuite cu cantinele populare, unde fiecare cetatean se prezenta cu un tichet si cu gamela lui, petnru a primi un fel de mancare, cantitativ si calitativ, apreciat de instantele „competente”.
     Acest mijloc de constrangere colectiva prin foame, poate transforma cele mai intransigente caractere, in simple instrumente de executie de orice fel. Imaginatie diabolica sau sadism dement?
     Munca. Planurile de durata determinata, care mobilizeaza in „voluntariat” gratuit” armata, elevii, studentii, pensionarii, precum si detinutii, definesc atitudinea regimului fata de munca.
     Lenin recurge la constrangerea clasei muncitoare, pentru a o „invata si a o obliga sa munceasca”.
Cea mai brutala expresie a muncii este norma. Ea este impusa, dupa un „concurs” pana la epuizare a celor mai buni muncitori, care stabilesc astfel norma pentru toti.
Disciplina este legea de baza. Violarea ei antreneaza ani de lagare de concentrare.
     Emulatia permanenta, pentru „construirea socialismului”, in cadenta, a dat nastere stakanovismului, dupa numele lui Stakanov, un muncitor de soc, care a depasit considerabil aceasta norma.
     O alta metoda de constrangere este „livretul de munca”, un fel de dosar ambulant, in care figureaza sanctiunile si eventualalele recompense, cu consecintele lor si care urmareste individul, ca o umbra ori unde s’ar duce.
     Implinirea planului fiind imperativa, orice mijloace sunt permise, ele justifica telul de atins. Furtul, bacsisul, coruptia, au devenit moneda curenta, la toate esaloanele piramidei.
Medicina este „gratuita” insa asistenta ei iluzorie, daca nu intervine „cadoul” pacientului, care depaseste pretul serviciului prestat.
     Educatia. Copiii sunt luati in primire dela gradinita, petnru a fi initiati in sensul doctrinei comuniste, a li se imprima de mici dragostea de „patria socialista”, de sefii ei prezenti si trecuti. Astfel, primele cuvinte, dupa acela de mama, este Lenin. Inca dela varsta prescolara, se studiaza la copil evolutia procesului emotional, pentru a-l deturna dela sensul lui normal.
     Pregatirea profestionala, din cauza planului de maxima reusita, prezinta lacune majore. Profesorul este obligat sa noteze bine 99% din elevi, a semna diplome fara nici o valoare profesionala, amenintat de consecinte nefaste, in caz de esec. Justificarea nu este decat una singura: incapacitate pedagogica, cu tot procesul pe care-l declanseaza.
     Familia. partidul patrunde in intimitatea familiala, pentru a distruge singurul refugiu afectiv. Destramarea acestui nucleu prin banalizarea divortului, care se poate pronunta chiar si prin corespondenta, printr’o simpla carte postala.
     Reusita „omului nou sovietic” este conditionata, dupa cum am vazut de distrugerea lumii exterioare. Se pare ca o operatie la creier, pentru a suprima centrul imaginatiei, ar fi suficienta si chiar necesara pentru a transforma omul.
Iata explicatia atator atrocitati care ar justifica 70 de ani de crime si bestialitati.
     Revolutia bolsevica se raporteaza la Revolutia Franceza, pe care pretinde a o completa, a o depasi chiar, desigur, mai degraba in volumul de crime, decat in ameliorarea nivelului de viata, prin suprimarea privilegiilor.
Daca admitem ca a existat o afinitate intre cele doua revolutii, ea nu a fost decat de suprafata. Si una si alta tind sa rastoarne o ordine stabilita. Pe cata vreme, scopul Revolutiei Franceze a fost obolirea privilegiilor aristocratiei sau ale clerului, cu exagerari inerente unei revolutii, cea bolsevica voia puterea unei minoritati, pentru a impune ideile ei.
     Amandoua au fost pregatite de catre intelectuali. Climatul insa ramane marea diferenta dintre ele. In Franta, popor evoluat, bucurandu-se de deplina libertate, revolutia nu a fost decat un accident sau cel mult un avertisment, un accelerator, spre evoluarea mai rapida, spre drepturile omului.
     In Rusia, popor sclav, resemnat cu soarta lui, el nu a participat la revolutie, el a fost in afara ei. Trecerea dela starea de rob tarist, la cel comunist, s’a facut fara nici o opozitie din partea lui. Opozitia vine din partea clasei deposedate de bunuri si ea inceteaza, in momentul in care aceasta clasa a fost eliminata prin violenta.
     Revolutia Franceza s’a limitat la nivelarea inegalitatilor materiale, fara a atinge spiritualitatea sau integritatea omului normal. Revolutia bolsevica ataca omul in ceeace are el intim. In sufletul lui, pe care-l perverteste si-l transforma intr’un instrument docial, fara vointa, fara reflectie. Un robot, o piesa dintr’o masina.
     Paguba imensa adusa poporului rus si mai presus tarilor cazute, prin complicitate vestica, sub dominatia comunista, a fost aceea de a le fi stopat pur si simplu evolutia, atat intelectuala cat si civilizatorie, ba chiar retrogradarea cu zeci de ani in urma.
     Creatia, acel bun care conditioneaza evolutia a fost monopolizata de o minoritate, o mediocritate vadita, al carei unic criteriu de selectie ramnae fidelitatea fata de o ideologie. Ea se sprijina pe interdictii de inspiratie, reduse la apologia „omului nou sovietic”.
     In afara de tehnica militara, tributara furtului din Occident, nici un alt sector al vietii nu a evoluat. Cultura, sub toate aspectele ei, dirijata ca o materie, se sufoca, se stinge.
     Poezia, in proza sau versuri, nu cunoaste alt isvor de inspiratie decat intrecerile socialiste, stakanovismul sau melodia tractorului. Pastelul, natura in floare, evadarea interioara spre un ideal de bine, de frumos, duiosia, sentimentele nobile au disparut, daca au existat vreodata, in viata acestui popor in cei 70 de ani de robotizare si mai bine de patru decenii in mandra noastra tara.
     Asa au disparut la noi, unde sunt codrii verzi de brazi si… lacrimi multe, multe… crampeie de veselie, inlocuite cu nostalgia unei vieti apuse, cu tristetea amara, care s’a incrustat pe fata imbatranita de atatea biciuri.
Revolutia Franceza a durat 5 ani iar teroarea propriu zisa, un an numai, dela 31 Mai 1793 la 27 Termidor [Iulie] 1794, rasturnata de contra revolta unui neam care a respins domnia arbitrarului, lasand drum liber ideilor umanitare sa-si reia cursul normal.
     Cea bolsevica a blocat evolutia la starea ei din 1917. O pierdere imensa in toate domeniile… Generatii sacrificate, desprinse de minimul de bucurii, de dorul de implinire.
     Revolutionarii francezi au alergat la frontiere, sa apere patria amenintata cu invazia streina, cea bolsevica s’a realizat in spatele frontului. Iata definitia patriotismului la cele doua revolutii.
     Se pare ca viata este mai putin grea pentru locuitorii Ungariei, Cehoslovaciei sau chiar ai Bulgariei, decat pentru Romani.
     Sa fi renuntat oare comunismul la desavarsirea „omului nou sovietic” sau ca, imprejurarile momentului i-a substituit prioritatea, cu alta mai urgenta, saltul impresionant al tehnicei, care va pune in pericol, existenta insasi a regimului?

Filon VERCA

https://miscarea.net/libertatea-omul-sovietic.htm

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Experimentul premierului ceh: a făcut aceleași cumpărături în magazine din Germania și Cehia. S-a uitat pe bon și nu i-a plăcut ce a văzut

 

de  Adrian Cochino  

 

Prim-ministrul Republicii Cehe, Petr Fiala, a descoperit recent ceea ce mii de cehi știau deja – produse identice de la aceiași producători sunt pur și simplu mai scumpe în Republica Cehă, scrie publicația Czech Daily. Șeful guvernului a promis prin urmare să pună presiune pe vânzători să corecteze această discrepanță. Prețurile mai mici la alimente, în special în regiunile de frontieră, i-au convins de mult timp pe cehi să facă cumpărături în Polonia și Germania. Acest lucru l-a inspirat pe prim-ministru să verifice el însuși diferențele de preț.

 Fiala a călătorit în orașul german Waldsassen, care se învecinează cu Cheb, din Republica Cehă. Pentru experimentul său, a ales nouă produse, inclusiv lapte, unt, pâine, ciocolată, ketchup, Nutella și Coca-Cola. Costul total a fost de puțin sub 20 de euro, adică aproximativ 500 de coroane cehești.

Când a mers la cumpărături pentru aceleași produse în Cheb, orașul cehesc, a constatat că articolele identice erau cu peste 60 de coroane mai scumpe. În timp ce unele produse alimentare erau doar cu puțin mai ieftine în Germania, altele, cum ar fi untul, erau cu mai mult de o treime mai ieftine, scrie Czech Daily. Fiala a constatat o diferență de preț semnificativă în cazul Nutella. El a cumpărat-o cu 169,90 de coroane în Cehia, în timp ce în Germania a costat echivalentul a 113,30 de coroane. În plus, cutia din Cehia cântărea doar 600 de grame, în timp ce cea din Germania cântărea 750 de grame. Prin urmare, prețul Nutella în Cehia este aproape dublu față de cel din Germania.

 

RECOMANDĂRI EXCLUSIV. Cum le-a închis Nicolae Ciucă gura liberalilor care acuză un „nou posibil atac” al PSD asupra Pilonului 2 de pensii: „Nu trebuie să discutăm despre un asemenea subiect” Discrepanțe similare au fost constatate în cazul Coca-Cola. Prețul ajustat de 36,80 de coroane pentru o sticlă în Germania se aplică la un volum de 1,25 de litri, în timp ce un litru costă 29,40 de coroane. O sticlă de un litru cumpărată în Cheb costă însă 32,90 de coroane.

 

 

 

Problema suplimentară, pentru cei care locuiesc în Cehia, este prăpastia dintre salariile medii din țara lor și Germania. Statisticile din acest an arată că salariile medii lunare (brute) germane se ridică la aproximativ 3.653 de euro (89.000 de coroane cehești), față de aproximativ 41.200 de coroane cehești în Cehia. La finalul videoclipului, Fiala a adoptat o poziție mai degrabă defensivă, scrie și site-ul Expats.cz. El a afirmat că nu guvernul controlează prețurile, ci producătorii și comercianții. Însă șeful guvernului a menționat că dorește să contacteze producătorii bunurilor pe care le-a cumpărat în Cehia și să obțină o explicație pentru prețurile mai mari ale produselor.

 

 

 

 

Prim-ministrul a reiterat de asemenea că guvernul va continua controalele și presiunile asupra producătorilor și vânzătorilor. Datele anuale calculate în septembrie de Comisia Europeană au arătat că Cehia are într-adevăr una dintre cele mai mari inflații din UE, însă nu mai mare decât România.

 

Potrivit statisticii, cele mai mici rate anuale ale inflației au fost înregistrate în Țările de Jos (-0,3%), Danemarca (0,6%) și Belgia (0,7%). Cele mai mari rate anuale au fost înregistrate în Ungaria (12,2%), România (9,2%) și Slovacia (9,0%). Cehia este imediat sub Slovacia, cu o rată de 8,3%, în vreme ce Germania este la 4,3%. Publicația maghiară Telex, care a relatat experimentul premierului ceh, a oferit și ea o explicație parțială a diferenței de prețuri. Potrivit site-ului maghiar, între TVA-ul german și cel ceh există diferențe. Cota standard de TVA este de 19% în Germania și de 21% în Republica Cehă. De asemenea, cota de TVA pentru alimente este de 7% în Germania, dar de 15% în Republica Cehă.

 

 

De asemenea, premierul a făcut cumpărături de la lanțuri diferite de supermarketuri, în cazul celui german fiind unul cunoscut pentru reducerile sale de prețuri.

 

 

 

 

https://www.libertatea.ro/stiri/cehia-germania-preturi-magazine-premier-ceh-4712103?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-fresh-articles-weekday-820

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

(Gog din tara Magog ii ajuta pe EVREI sa-si urce toata lumea in cap…) Putin a dezlănţuit un nou val ciudat de anti-Semitism

 

 

 

Preşedintele Vladimir Putin a fost cel mai rar caz: un om puternic rus care se lăuda cu relaţia sa pozitivă cu comunitatea evreiască, după secole de pogromuri şi antisemitism care au afectat atât Rusia imperială, cât şi Uniunea Sovietică, potrivit The Daily Beast.

 

În 2005, Putin era primul lider rus care a vizitat Israelul, unde a pus în scenă o reuniune emoţionantă cu un fost profesor de liceu. El i-a ridicat pe prietenii săi evrei din copilărie, Arkadi şi Boris Rotenberg, pe culmile puterii oligarhice şi a avut grijă să ţină în frâu aliaţii care foloseau tropi antisemiţi.

 

 

Dar această reputaţie a lui Vladimir Putin a fost distrusă pe scena mondială la sfârşitul săptămânii trecute, când bande antisemite revoltate au cutreierat oraşele ruseşti căutând evrei pe care să îi atace, în timp ce Kremlinul – care rareori închide ochii la orice formă de protest stradal sau de dezacord – a păstrat o tăcere hotărâtă.

 

Tulburările au început sâmbătă, când mulţimi cu steaguri palestiniene au luat cu asalt hotelul Flamingo din oraşul Hasaviurt, în republica rusă Daghestan, cerând să nu li se permită evreilor să se cazeze. Conducerea hotelului s-a alăturat bandei şi a pus un afiş pe uşă, pe care scria: „Intrarea evreilor este strict interzisă”.

 

Kremlinul nu a făcut nimic. În ziua următoare, Centrul Cultural Evreiesc din Nalcik, capitala republicii Kabardino-Balkaria din sudul Rusiei, a fost incendiat pe fondul valului crescând de antisemitism. Atacatorii au lăsat pe perete graffiti scrise cu stângăcie pe care scria: „Moarte lui Yahuds [un cuvânt arab pentru evrei]”.

 

În tot acest timp, Putin a rămas tăcut, astfel că mulţimea dezlănţuită a prins curaj. Până duminică seara, o mulţime de peste 1.500 de persoane a luat cu asalt aeroportul Mahacikala din Daghestan, pentru a întâmpina un avion care venea de la Tel Aviv.

 

 

Deputatul Boris Vişnevski din Sankt Petersburg a declarat, pentru publicaţia amintită, că a fost indignat să vadă neputinţa Moscovei.

 

 

„Nu sunt multe cuvinte pe care limba rusă le-a dat lumii; cuvântul ‘pogrom’ este unul dintre ele. Astăzi, comunitatea de aproximativ 150.000 de evrei ruşi nu se poate simţi în siguranţă, nu există nimeni care să ne apere. Kremlinul tace […] trebuie să fie deschise dosare penale, trebuie să existe investigaţii cu privire la această ură naţionalistă. Ce înseamnă asta? Cine permite acest lucru? Cine este responsabil?”, a declarat Vişnevski.

 

Retorica lui Putin faţă de comunitatea evreiască a luat o turnură drastică în ultimele luni, determinată poate de disperare – având în vedere că propria sa putere este în pericol -, poate de originea evreiască a preşedintelui Volodimir Zelenski.

 

Liderul ucrainean distruge moştenirea lui Putin, conducând o apărare emoţionantă a naţiunii sale împotriva invaziei ruseşti, iar credinţa sa a făcut de râs pretenţiile lui Putin de a elibera Ucraina de neonazişti.

 

În această vară, Putin a încercat să facă cercul pătrat, susţinând că vechii săi prieteni evrei îi spuneau că Zelenski este o ruşine pentru poporul evreu.

 

Dar acum Putin pare să fi alunecat şi mai mult spre partea întunecată, iar propagandiştii săi împing teoria ridicolă a conspiraţiei conform căreia SUA au plantat un preşedinte evreu în Ucraina pentru a ascunde controlul nazist asupra puterii în Ucraina.

 

Când a abordat în sfârşit, luni, revolta antisemită din Caucaz, preşedintele rus a plonjat din nou în teoria conspiraţiei, dând vina pe SUA pentru bandele de mardeiaşi.

 

În septembrie, Putin şi-a bătut joc în mod deschis de comunitatea evreiască. Vorbind despre un fost confident care a fugit în Israel după invazia nesăbuită a Ucrainei, Putin a spus: „Nu, nu, nu: Nu mai este Anatoli Borisovici Ciubais, acum este un oarecare Moshe Israelevici”.

 

„De ce o face?”, a întrebat el retoric, ridicând vechiul tropar antisemit potrivit căruia evreii sunt motivaţi doar de bani.

 

Ideologii de vârf ai Kremlinului Alexander Dughin şi Alexander Prohanov nu s-au sfiit niciodată să îşi exprime antisemitismul. Dar propaganda antievreiască a atins cote şi mai mari de la atacul brutal al Hamas din 7 octombrie asupra Israelului, mulţi oficiali luând partea palestinienilor şi ignorând drepturile Israelului.

 

Putin a refuzat să condamne Hamas pentru masacru şi a primit săptămâna trecută o delegaţie Hamas la Moscova. Un proeminent expert evreu rus a afirmat că există mulţi antisemiţi în rândurile oficialilor guvernamentali ruşi, care s-au „înviorat” după atac. Înainte de a putea fi concediat de la postul său de televiziune, Evgheni Satanovski a declarat că purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, era „o târfă care bea mult, care nu-i place pe evrei şi nu suportă Israelul”.

 

Acesta a fost contextul pentru care radicalii au crezut că evenimentele din Daghestan şi din Caucaz din weekend vor fi tolerate. Comunitatea minoritară a evreilor din regiune este zguduită.

 

„Acesta este antisemitism de om al cavernelor. Dacă atacatorii ar fi găsit evrei în avion, i-ar fi sfâşiat în bucăţi. Am fost şocat şi îngrozit să văd videoclipurile cu vânătoarea de evrei. Ne-am intersectat cu evreii de la munte din Daghestan în Azerbaidjan şi în Tbilisi, unde mulţi evrei de la munte s-au mutat în diferiţi ani şi unde avem două sinagogi. Noi, evreii din Caucaz, am trăit întotdeauna o viaţă paşnică, nimeni nu ne-a atacat nici măcar în cei mai răi ani ai pogromurilor din Ucraina sau Moldova”, a declarat jurnalista Mişa Djinjikaşvili, stabilită în Georgia.

 

Ea a spus că ameninţarea de astăzi este mai mare ca niciodată.

 

„Ura a dat în clocot şi şi-a arătat faţa, este urâtă, sălbatică”, a spus Djinjikaşvili.

 

O familie de ingineri evrei din Moscova, Alla şi Grigori, care au cerut să nu le fie menţionat al doilea nume din motive de siguranţă, au privit cu groază revoltele antisemite.

 

„Pentru noi pare a fi începutul unui nou Holocaust în Rusia, ceva pe care nu ne-am fi gândit niciodată că îl vom trăi. Chiar recent mi-am dus nepoţica la o grădiniţă evreiască, dar astăzi aş fi îngrozită să o duc acolo – este prea periculos”, a declarat Alla.

 

Ura a împins mai mult de 2 milioane de evrei din URSS – emigraţia de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost una dintre cele mai mari din istorie – să fugă cu familii în Israel, Germania şi Statele Unite. Alla şi Grigori sunt martori vii ai câtorva decenii de antisemitism de stat.

 

„Evreii sovietici nu puteau merge la universităţi, institutele de stat nu angajau evrei, existau foarte puţine opţiuni profesionale pentru noi. Atât antisemitismul de stat, cât şi cel de zi cu zi erau copleşitoare; când am născut-o pe fiica mea într-un spital din Moscova, o asistentă mi-a spus că sunt grasă, pentru că sunt evreică.

 

Mulţi dintre prietenii noştri au emigrat, dar noi am rămas pentru a vedea o schimbare în bine, pentru a vizita Kremlinul împreună cu reprezerntanţii Congresului Evreiesc Rus”, a declarat Alla.

 

În anii 1990, situaţia s-a schimbat dramatic în bine: Oameni de afaceri şi politicieni evrei au fondat Congresul Evreiesc Rus, iar oligarhii au donat milioane de dolari pentru sinagogile şi centrele evreieşti din întreaga ţară. Putin i-a sprijinit personal pe evreii ruşi timp de decenii, în special comunitatea afiliată la Ceabad, care i-a fost loială. Rusia s-a clasat mai bine decât ţări precum Ungaria şi Ucraina în indexul global al antisemitismului. În 2019, Putin a fost celebru pentru că a stat pe scenă în faţa Muzeului Evreiesc din Moscova între Victor Vekselberg, un oligarh evreu şi donator al sinagogilor locale, şi rabinul-şef al Rusiei, Berel Lazar.

 

Acum, preocupările legate de antisemitismul violent au revenit.

 

„Ne temem de pogromuri antisemite din partea musulmanilor tătari şi başkir chiar mai mult decât de musulmanii din Caucazul de Nord, deoarece aceste republici sunt mult mai aproape de Moscova şi sunt foarte bogate”, a declarat Grigori.

 

Jos, în Caucaz, liderul cecen Ramzan Kadîrov, cunoscut uneori sub numele de „soldatul lui Putin”, şi-a promovat cu voce tare sprijinul pentru palestinieni, afirmând chiar că ar trimite forţe ruseşti pentru a-i sprijini.

 

„Noi susţinem Palestina. Occidentul şi Europa trag în forţe pentru a distruge Palestina şi noi ce facem? Noi vom defini cine are dreptate şi cine greşeşte, unde sunteţi voi, musulmanii?”, a scris Kadîrov pe reţelele de socializare. El îşi pune în mod regulat în valoare credinţa pentru a-şi demonstra autoritatea în faţa comunităţii musulmane din Rusia, care numără 15 milioane de persoane.

 

În Daghestan, localnicii cred că lipsa liderilor musulmani a contribuit la escaladarea din weekend. Ei cred că oficiali mai reactivi ar fi deviat zborul de la Tel Aviv odată ce au început să circule ameninţări pe Telegram de a ataca aeroportul.

 

„Noi, musulmanii din Daghestan, dăm vina pe autorităţile noastre pentru că au numit oficiali ruşi în republica noastră. Ei nu au simţul realităţii, permit ca un avion din Israel să aterizeze aici când poporul nostru este alături de Palestina. Autorităţile sunt de vină pentru acest lucru, nimeni altcineva”, a declarat Magomed Şamilov, un ofiţer de poliţie pensionat şi apărător al drepturilor omului, stabilit în Daghestan.

 

Republica Daghestan, majoritar musulmană, numără peste 33 de grupuri etnice, inclusiv o comunitate de evrei de la munte – evrei de origine persană – formată din doar câteva sute de persoane care trăiesc în linişte în oraşul Derbent, vechi de 5.000 de ani, în apropiere de graniţa cu Azerbaidjanul. Rabinul Ovadiu Isakov din Derbent a fost împuşcat în piept de militanţii islamici în 2013.

 

„Kadîrov spune deschis că evreii sunt ‘cei mai mari duşmani ai islamului. Bineînţeles, Kadîrov nu i-ar apăra niciodată pe pasagerii care au zburat din Israel, atunci când Palestina este bombardată şi distrusă, el ştie că musulmanii nu ar trebui să permită acest lucru.'”, a declarat un locuitor musulman în vârstă de 27 de ani din Hasaviurt, Idris.

 

Indiferent dacă avionul a fost deviat pentru a evita mulţimea sau nu, sute de ruşi au format deja o ameninţare terifiantă la adresa siguranţei evreilor.

 

Serghei Babineţ, un avocat a cărui echipă împotriva torturii oferă sprijin juridic pentru victimele încălcărilor drepturilor omului din Caucazul de Nord, a declarat că Putin a ratat problema în creştere din Daghestan pentru că a devenit detaşat, la fel cum agenţiile sale de aplicare a legii au ratat protestele împotriva războiului din Daghestan de anul trecut, împotriva Ucrainei.

 

După ce autorităţile s-au grăbit în cele din urmă să pună capăt perturbărilor duminică seara, au avut loc zeci de arestări. Babineţ a declarat că a fost în interesul tuturor să se asigure că scandalagiii au fost bine trataţi, având în vedere tensiunile actuale din regiune.

 

„Sunt peste 80 de protestatari în închisoare după atacul asupra aeroportului, sper că nu sunt torturaţi. Pentru că evreii ar fi învinuiţi şi pentru asta – evreii ar putea fi învinuiţi chiar şi pentru vremea rea din aceste zile”, a spus el.

 

 

 

 

 

https://epochtimes-romania.com/news/putin-a-dezlantuit-un-nou-val-ciudat-de-antisemitism—348574

 

////////////////////////////////////////

 

 

„Tu ştii cine sunt eu?” – Secţia pentru procurori a CSM îl scapă basma curată pe Horodniceanu după ameninţarea făcută unor poliţişti de la Rutieră

 

 

 

Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a decis, miercuri, să respingă acţiunea disciplinară a Inspecţiei Judiciare împotriva procurorului Daniel Horodniceanu, filmat în timp ce aparent încerca să-i intimideze pe poliţiştii care l-au tras pe dreapta într-o comună din judeţul Iaşi.

 

Decizia Secţiei vine în contextul în care, în luna iunie, Inspecţia Judiciară a anunţat că a exercitat acţiunea disciplinară faţă de Horodniceanu pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

 

 

Inspectorii judiciari au reţinut următoarele:

 

Fapta procurorului care, fiind oprit în trafic de agenţi de poliţie, s-a adresat pe un ton superior, ridicat, a manifestat o atitudine agresivă, intimidantă, de natură să pună interlocutorii într-o poziţie umilitoare, contrar comportamentului pe care ar trebui sa îl aibă în public orice magistrat, constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022 raportat la art. 104 din Legea nr. 161/2003 republicată, cu modificările ulterioare;

 

Fapta procurorului care, în cadrul interacţiunii cu agenţii de poliţie, şi-a declinat şi afirmat repetat calitatea de procuror, a ameninţat cu repercusiuni ulterioare prin implicarea superiorilor agenţilor de poliţie, sugerând că ar avea relaţii sau influenţă cu scopul de a primi un tratament favorabil şi de a-şi rezolva problemele în alt cadru decât cel reglementat pentru toţi cetăţenii, constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. m) din Legea nr. 303/2022.

 

Mai reamintim că fostul şef DIICOT a fost filmat în timp ce, aparent, încerca să-i intimideze pe poliţiştii care l-au tras pe dreapta într-o comună din judeţul Iaşi. Agenţii de la Rutieră îi reproşaseră că i-a depăşit fără să semnalizeze şi că avea o viteză peste cea legală.

 

O filmare, făcută publică de site-ul Jurnalist.ro surprinde dialogul între Horodniceanu şi poliţişti, dialog în care procurorul îi ameninţa pe aceştia că se va plânge şefului Inspectoratului Judeţean de Poliţie şi îi întreba dacă ştiu cine este el.

 

Horodniceanu: Domnule, v-am spus cine sunt?

 

Poliţist: Cine sunteţi?

 

Horodniceanu: Sunt procuror-şef Horodniceanu de la Crimă Organizată. Nu mă cunoaşteţi? Da’ de ce nu mă cunoaşteţi oare, de unde sunteţi, de la Vaslui sau de la Iaşi?

 

Când poliţiştii îi cer actele maşinii şi RCA-ul, Horodniceanu le dă legitimaţia de procuror, îl întreabă de două ori pe poliţist cum se numeşte şi îl şicanează pe acesta cerându-i să caute poliţa RCA pe internet.

 

Horodniceanu: Terminaţi cu prostiile astea, v-am spus, nu ştiţi cu cine vorbiţi. (…) Sunteţi foarte scrofuloşi la datorie, văd. Ce faceţi la ora asta, faceţi patrulă pe strada principală dintr-un sat? (…) Am să vorbesc cu şeful IJP-ului (Inspectoratul Judeţean de Poliţie) să vedem. (…) M-aţi oprit că am avut tupeul să vă depăşesc, faceţi cu mine chestii din astea pe care le faceţi cu orice infractor.

 

 

 

 

 

https://epochtimes-romania.com/news/sectia-pentru-procurori-a-csm-il-scapa-basma-curata-pe-horodniceanu-dupa-amenintarea-facuta-unor-politisti-de-la-rutiera—348778

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Rusia 2033: dezintegrare și război civil

 

 

Călin Marchievici

 

 

Aproape jumătate dintre experții în relații internaționale care au participat la un sondaj efectuat de Atlantic Council sunt de părere ca Rusia va deveni un stat eșuat până în 2033. Sunt mai mulți experți care au această viziune despre Rusia decât cei care cred că Afganistanul condus de talibani va deveni un stat eșuat în același orizont de timp. La fel, sunt mai mulți cei care cred că Rusia va folosi arma nucleară în următorul deceniu decât cei care consideră că Phenianul va recurge la arma nucleară.

 

 

Financial Times a fost prima mare publicație care a relatat despre sondajul Atlantic Council, un sondaj care sugerează că războiul din Ucraina va avea consecințe dramatice pentru Rusia și regimul Putin.

 

46% dintre cei 167 de experți care au participat la sondajul Atlantic Council spun că Federația Rusa fie va deveni un stat eșuat, fie se va dezintegra în următorii zece ani. La o întrebare separată, 40% dintre experți au arătat că Rusia se va dezintegra din cauze care includ ”revoluția, războiul civil sau dezintegrarea politică”.

 

”Conflictul din Ucraina arată că exista posibilitatea apariției unor probleme interne în Rusia și posibilitatea ca războiul să aibă efect de bumerang nu doar pentru conducerea Rusiei, ci și asupra întregii țări”, spune Peter Engelke, director adjunct al Atlantic Council.

 

Oficialii occidentali spun că Rusia a fost vulnerabilizată mult de invazia în Ucraina, din cauza sancțiunilor și controlului exporturilor. Economiști citați de Financial Times cred că capacitatea de producție a Rusiei scade constant ca rezultat al sancțiunilor, ia țara va ajunge să aibă nevoie de 30 de ani pentru a reveni la nivelul de dinaintea invaziei în Ucraina.

 

Și președintele Vladimir Putin a ajuns să recunoască public că Rusia întâmpină probleme în Ucraina și că acest conflict va dura mai mult. SUA și aliații au promis să susțină Ucraina atât timp cât este necesar, iar aliații concep planuri pentru un război care va dura mai mulți ani, scrie Financial Times. Cât va dura? Cel puțin un an și jumătate începând din acest moment, mergând până la peste doi ani. Iar dacă este să ne amintim de declarația premierului belgian făcută la câteva luni de la declanșarea conflictului, poate fi vorba despre zece ani de suferință la nivel economic pentru Europa.

 

Experții care au participat la sondajul Atlantic Council consideră însă că este puțin probabil un război direct între Rusia și NATO în următorul deceniu.

 

Războiul direct este mai probabil în Taiwan. 70% dintre respondenți consideră că Beijingul va recurge la o operațiune militară pentru preluarea Taiwanului în următorii zece ani. Așa cum mulți experți occidentali au făcut în cazul Rusiei (arătând că planul lui Vladimir Purtin a fost ”demilitarizarea și denazificarea” Ucrainei până pe 30 decembrie 2022, centenarul creării URSS), mai mulți comandanți militari americani spun că atacul asupra Taiwanului va avea loc în 2027, la centenarul creării Armatei Populare de Eliberare. Unii oficiali au avertizat însă că invazia este posibilă și înainte de această dată, chiar înainte de 2024.

 

Peste 90% dintre respondenții sondajului Atlantic Council cred că clubul țărilor nucleare va mai primi cel puțin un membru în următorii zece ani. Cel mai probabil este ca aceasta tara sa fie Iranul. Nu sunt puțini experții care consideră că și Arabia Saudită va dobândi arma nucleară până în 2033, dar și Coreea de Sud și Japonia. Totuși, 58% dintre experții chestionați sunt de părere că armele nucleare nu vor fi folosite în următorii zece ani. Dacă acest lucru se va întâmpla, majoritatea consideră că vinovatul va fi Rusia.

 

În ce privește Statele Unite, experții chestionați sunt de părere că Washingtonul va cunoaște un declin în următorul deceniu. SUA vor rămâne puterea militară dominantă a lumii, însă mult mai puțini experți sunt de părere că SUA își vor menține poziția dominantă la nivel diplomatic și economic. Sondajul arată că lupta dintre ”democrații” și ”autocrații” va duce la un ușor avantaj pentru cele din urmă regimuri, că mișcările sociale cu cel mai mare impact politic în următorul deceniu vor fi cele naționaliste și cele populiste, mai puțin cele progresiste și ecologiste. De altfel, experții care au răspuns întrebărilor Atlantic Council consideră că lupta împotriva emisiilor de gaze cu efect nu va avea efectele scontate în următorul deceniu și că aceste emisii vor crește în continuare.

 

Experții citați se așteaptă la mai multa volatilitate la nivel global în următorul deceniu. Majoritatea consideră că lumea va experimenta cel puțin o criză economica de amploarea celei din 2008-2009 sau o criză mult mai gravă. Majoritatea consideră că în următorii zece ani lumea se va confrunta cu o nouă pandemie asemănătoare cu cea de covid-19.

 

Sondajul Atlantic Council și opiniile experților care au participat la el sunt importante câtă vreme think tank-ul joacă rolul de interfață a NATO. În urmă cu un an, Atlantic Council, presa de mainstream din SUA și nu puțini dintre experții amintiți mai sus erau siguri că Rusia va ataca Ucraina. Au avut dreptate. Acum, același think tank ne spune că în următorii zece ani Federația Rusă se va dezintegra, va ajunge la război civil (se înmulțesc informațiile publicate de presa de mainstream cum că exploziile din Rusia nu sunt doar opera serviciilor secrete ucrainene, ci și a unor mișcări interne anti-Putin). În acest context, care să fie scopul războiului din Ucraina? Apărarea democrației și a lumii bazate pe reguli sau dărâmarea regimului Putin și a Rusiei? Oare guvernul SUA, experții și ONG-urile au avut acces la informații foarte corecte de la Moscova când au vorbit despre invazia rusă în Ucraina sau aceleași entități au făcut totul vreme de ani de zile pentru a se asigura că invazia rusă asupra căreia au avertizat va avea loc? Urmează un război prin procura al Occidentului cu China, supusă deja controlului exporturilor de tehnologie?

 

Până la a da orice răspuns la aceste întrebări, să ne bucurăm că internetul le mai acceptă, pentru că ”experții” chestionați de Atlantic Council sunt de părere că social media are efecte negative asupra democrațiilor lumii. Cum poate fi lecturat sondajul Atlantic Council? Pax Americana nu mai ține, dar trebuie să o apărăm așa beteagă cum e. Următorul deceniu va desăvârși ceea ce a început odată cu spargerea bulei neoliberale din 2008 și cu ascensiunea unui nou imperiu, China, care a dus în prima fază fierbinte la așa-zisele ”primăveri arabe” și la lupta surdă pentru Africa și Golf, la lupta dintre ”Occidentul Colectiv” și țările BRICS care par sa se organizeze tot mai bine. Să ne pregătim pentru un deceniu în care ne vom confrunta cu lipsuri materiale și abundență de povești moralizatoare și propagandă de manual, un deceniu în care aliații SUA se vor orienta spre economia de război, în care disidențele vor fi mult mai aspru pedepsite decât profitul de pe urma unui război nedeclarat, în care marota ”democrație versus autocrație” va ascunde toata nepriceperea și impostura guvernelor.

 

Va urma un deceniu în care și așa firava politică în care contează oamenii va fi uitată și va fi înlocuită de geopolitica în care contează armele, experții si ONG-urile bine plasate, în care alegerile vor fi decise de spaime mari și mici pomeni oferite prin lege (Guvernul Taiwanului, speriat de ascensiunea Kuomintangului, mai împăciuitor cu China comunistă, a luat decizia de largă respirație democratică si liberală de a oferi 200 de dolari fiecărui cetățean în 2023, an electoral. ”Fructul realizărilor economice va fi împărțit tuturor cetățenilor, de la tineri la bătrâni”, spune premierul democrat al Taiwanului, care, la 23 de milioane de locuitori, are un PIB de aproape trei ori mai mare decât al României. Pe când o pomană electorală de 70 de euro pe cap de român pentru a apăra ”democrația liberală” în fața unei opoziții ce va fi descrisă ca fiind pro-rusă, pro-chineză, antidemocratică, retrogradă, etc.?). Iar libertatea de exprimare va fi apanajul unor „inițiați” bine verificați de serviciile secrete, care vor relua neîncetat placa apărării ”minunatei lumi noi” descrise mai sus. Cât despre  ”lumea bazată pe reguli”, dacă a existat, ea a funcționat până acum aproape două decenii și nimeni dintre cei care vor avea sub 45 de ani și vor fi chemați să o apere în 2033 nu va avea habar ce a fost și ce a însemnat.

 

 

https://www.cotidianul.ro/rusia-2033-dezintegrare-si-razboi-civil/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Avocații lui Ionel Arsene (tot un PSD-ist alergic la detentie) spun că fostul „baron” de Neamț nu poate fi extrădat pentru că ar suferi de depresie: Risc ridicat de suicide

 

By Vîrban Robert

 

Avocații lui Ionel Arsene susțin că fostul președinte al Consiliului Județean Neamț nu poate fi extrădat în România din cauza faptului că ar suferi de depresie și riscă să sinucidă.

 

A devenit o modă ca, în momentul în care se află în închisoare sau sunt pe cale să ajungă acolo, oamenii politici să-și găsească tot felul de afecțiuni medicale pentru a reuși să scape. Fostul președinte al CJ Constanța, Nicușor Constantinescu (cancer în stare avansată), fostul ministru al sănătății, Sorina Pintea (boală autoimună), Sorin Oprescu (diabet) și fostul premier, Adrian Năstase (rană superficială după presupusa tentativă de suicid), sunt doar câteva exemple dintr-o listă foarte lungă.

 

Acestora li se adaugă și Ionel Arsene. Condamnat definitiv la 6 ani și 8 luni de închisoare pentru corupție, fostul „baron” PSD de Neamț încearcă a încercat să se sustragă de ispășirea pedepsei plecând în Italia înainte de pronunțare. Ulterior, el s-a predat autorităților italiene în Bari, un oraș preferat de mai mulți infractori fugari, după ce judecătorii de acolo au respins mai multe cereri de extrădare formulate de autoritățile române.

 

Avocații lui Arsene: Riscul de sinucidere este foarte ridicat și ar crește exponențial în cazul extrădării

Cu toate acestea, șansa nu i-a surâs lui Arsene, iar judecătorii italieni au decis extrădarea sa în România. Avocații săi nu se lasă și încearcă pe orice căi să-l scape pe Arsene de pedeapsă. Potrivit publicației italiene corrieredellacalabria.it, apărătorii lui Arsene invocă presupuse rapoarte psihiatrice care ar atesta că fostul „baron” ar suferi de depresie și prezintă risc ridicat de suicid dacă s-ar întoarce în România.

 

„Între timp, în interesul pârâtului, acesta a prezentat rapoarte psihiatrice, cu documentația sanitară anexată, eliberate de o instituție publică (A.S.L. R.M. 2), din care rezultă că, din cauza procesului la care a fost supus în România și pe care îl consideră sumar de nedrept (…) prezintă o stare clinică ce îndeplinește cele cinci criterii de diagnostic pentru diagnosticul de Tulburare depresivă majoră de natură severă cu caracteristici melancolice conform DSM5 – TR 2022 și prezintă un risc ridicat de suicid în cazul în care cererea de predare va fi admisă (raportul din 4.03.2015). 09.2023: … Riscul de sinucidere este foarte ridicat și ar crește exponențial în cazul extrădării … )”, arată publicația italiană.

 

Ionel Arsene a fost condamnat după ce, în anul 2013, a primit de la fostul primar al municipiului Piatra Neamț, Gheorghe Ștefan, suma de 100.000 euro pentru a-și folosi influenţa pe care a lăsat să se creadă că o are asupra lui Horia Georgescu, șef al Agenţiei Naţionale de Integritate la vremea respectivă, pentru ca ANI să-l declare pe Culiță Tărâță incompatibil și în conflict de interese.

 

Judecătorii l-au găsit vinovat pe Arsene și pentru trafic de influenţă, după ce i-ar fi pretins unui afacerist  o șpagă de 5% din suma totală de 60 milioane lei, ce trebuia alocată de Administraţia Naţională Apele Române către firma acestuia.

 

 

https://mainnews.ro/avocatii-lui-ionel-arsene-spun-ca-fostul-baron-de-neamt-nu-poate-fi-extradat-din-cauza-depresiei-risc-ridicat-de-suicid/?cn-reloaded=1

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

Ateism- Richard Wurmbrand

 

PARTEA I:

PĂRERILE DESPRE DUMNEZEU VARIAZĂ FOARTE MULT

PARTEA A II-A:

35 DE DOVEZI ALE EXISTENȚEI LUI DUMNEZEU

 

Argumentul cosmologic

Argumentul despre prezența ideii lui Dumnezeu în mintea noastră

Argumentul teologic

Argumentul istoric

Argumentul moral

Argumentul din mișcare

Argumentul din profeții

Argumentul din gândirea la cel mai înalt nivel

Argumentul din existența funcției de credință

Argumentul din părtinirea minții umane

Argumentul din faptul de inevitabilitate

Argumentul din legile naturii

Argumentul de la excepțiile de la legile naturii

Argumentul din miracole

Argumentul din expansiunea universului

Argumentul din a doua lege a termodinamicii

Argumentul din existența genelor

Argumentul din existența elementelor radioactive

Argumentul pentru existența găurilor negre

Argumentul din gradația în toate lucrurile

Argumentul metafizic al lui Anselm de Canterbury

Argumentul din compoziția tuturor lucrurilor din natură

Mărturia celor mai bune exemplare din toate lucrurile din natură

Mărturia oamenilor de știință

Dovada de mare artă

Mărturia fermierilor

Mărturia experiențelor animale

Dovada că nevoile noastre sunt satisfăcute

Evidența sateliților artificiali

Dovezile din industria automatizată

Dovada rugăciunilor răspunse

Argumentul pentru nevoia unui spirit etern

Dovada existenței răului

Argumentul din credința unei persoane

Argumentul despre imposibilitatea de a demonstra contrariul

Notă de la H. Koch. Mai jos veți găsi gândurile ușor prescurtate ale pastorului româno-german R. Wurmbrand. În special, punctele de vedere ale ateilor sunt luate în considerare cuvenită. 2007. – Am repostat postarea pentru că ateismul este în prezent răspândit. Accentele sunt și ale mele. Horst Koch, Herborn, aprilie 2020

 

 

 

Prima parte:

OPINIILE DESPRE DUMNEZEU SUNT DIFERITE

*

 

Un sărac i s-a dat un ceas, primul pe care l-a avut vreodată. Era foarte mândru de asta până când într-o zi bucuria i-a dispărut odată cu realizarea că nu spunea momentul potrivit.

A dus mâinile la ceasornicar pentru a fi reparate. – „Dar am nevoie de tot ceasul!” a spus ceasornicarul.

Sărmanul a răspuns supărat: „Vrei doar întregul ceas ca să poţi percepe mai mulţi bani pentru a-l repara”. Ceasul este perfect in regula. Numai mâinile trebuie reparate.”

 

*

 

Nici în viață nicio problemă nu poate fi rezolvată izolat fără a afecta întregul. În medicină aceasta se numește „metoda holistică” sau „psihosomatică”, cunoașterea faptului că trupul, sufletul și spiritul sunt afectate în caz de boală sau disconfort. Un medic bun nu tratează ulcerul, ci mai degrabă cauza acestuia. Rezolvarea problemelor sociale trebuie să implice și întreaga persoană, altfel eșecul este aproape sigur.

 

Nimeni nu este o insulă, izolată de familie, societate sau univers. Sentimentul de a aparține cuiva sau ceva nu este doar esențial pentru bunăstare, ci este un fapt de necontestat de a fi.

 

Întrebarea este cui aparținem.

Există o ființă mai înaltă, cineva care este deasupra noastră?

Există poate un Dumnezeu căruia îi aparținem?

Dorim să abordăm această întrebare sine ira et studio, fără a favoriza punctul de vedere religios sau ateu. Orice investigare unilaterală a unei probleme este periculoasă. Numai cei care aud ambele părți pot vedea clar. O persoană unilaterală rămâne în întuneric.

 

Lenin a spus odată: „Pentru a cunoaște cu adevărat o problemă, trebuie să luăm în considerare și să studiem toate aspectele și conexiunile ei. Nu vom reuși niciodată să o atingem complet, dar efortul de a cântări toate aspectele sale ne va proteja de eroare și înșelăciune.

 

Prin urmare, este greșit și antileninist din partea țărilor comuniste dacă permit doar citirea cărților atee. În alte țări, atât cărțile religioase, cât și cele antireligioase sunt disponibile gratuit. . . .

 

O broască într-o fântână a spus: „Cerul nu este mai mare decât deschiderea fântânii.” Ar fi fost corect dacă broasca ar fi spus: „Partea de cer pe care o văd este la fel de mare ca deschiderea fântânii. . «

 

Cerul pe care ateii îl văd din punctul lor de vedere limitat nu conține niciun Dumnezeu, la fel cum raiul unor credincioși cu mintea îngustă nu conține nicio înțelegere a punctului de vedere al ateului. Cu toate acestea, chiar și în lumea naturală, cerul este mult mai mare decât secțiunea mică pe care o vedem.

Prin urmare, dorim să ne lărgim perspectiva și să vorbim despre credința în Dumnezeu versus ateism la un nivel care diferă de înțelepciunea convențională a secolelor trecute.

 

*

 

Scriitorul italian Dino Buzzati spune următoarea legendă: Iblis, îngerul morții, i s-a arătat lui Einstein în timp ce lucra la teoria sa a relativității și i-a spus: „Timpul tău a trecut. Trebuie să mă urmărești în lumea cealaltă.” Einstein a cerut un preaviz de o lună în care dorea să-și termine munca. Termenul a fost acordat. După ce a trecut luna, Einstein a cerut altul.

În cele din urmă și-a terminat munca și, fidel înțelegerii, a mers în parc într-o noapte de decembrie pentru a-l întâlni pe îngerul morții. Einstein, care nu avea nicio ambiție personală pentru succes, faimă sau bani, a fost mulțumit că a servit știința.

Iblis l-a întrebat: „Ți-ai terminat treaba?” – „Da”.

 

„Atunci poți sta acolo. Nu mai sunt interesat de tine. Te-am speriat cu ideea morții iminente, ca să lucrezi mai repede. Eu sunt mesagerul diavolului. Știu că ai lucrat cu integritate. Dar pe baza a ceea ce ați descoperit, vor fi dezvoltate rachete și sateliți ucigași pentru a distruge Pământul și locuitorii săi. Încurajăm dezvoltarea unei pseudoștiințe axate nu numai pe adevăr și iubire, ci și pe lucrările răului. „Doar repede, repede” este motto-ul nostru.«

 

Diavolul nu vrea să petrecem mult timp pe gânduri. Are o aversiune pentru profunzime. „Nu ne trimiteți în adânc”, l-au rugat diavolii pe Isus (Luca 8:31).

În aceasta se deosebesc foarte mult de Dumnezeu, care se ferește de superficialitate și nu se sfiește de la adâncuri (Psalmul 18:11).

„Repede, repede!” îndeamnă diavolul. »Construiți case, orașe, state, imperii, instituții culturale, științifice și politice, biserici și misiuni! Fă lucruri mari și fă-le repede! Nu vă pierdeți timpul cu reglaje fine sau detalii! Pentru că în felul acesta mă poți ajuta să aprind focul, holocaustul cosmic, amurgul zeilor, în care nu va rămâne nimic din creația lui Dumnezeu.

Armata noastră de demoni va fi singura care va supraviețui, iar atunci Dumnezeu va trebui să ne ia înapoi și să facă pace cu noi în condițiile noastre” ( Buzzati).

 

 

Această carte este destinată celor care nu se grăbesc și care, înainte de a construi o casă sau de a lupta, mai întâi se așează, numără costurile și se gândesc la consecințele finale ale a ceea ce fac, așa cum a învățat Isus (Luca 14). :28, 31).

 

Ani de zile am stat singur, aproape imobil din cauza lanțurilor grele, într-o celulă foarte mică, fără cărți sau hârtie și fără să pot vorbi vreodată cu nimeni. Tot ce puteam să mă gândesc a fost. Tot ce puteam face a fost să încerc să pătrund în adâncuri. — Taci și ascultă!

 

*

 

Unii cred în Dumnezeu, iar alții nu. Unii le spun altora să creadă sau să nu creadă. Unii merg chiar mai departe: ei încearcă să-i forțeze pe alții să creadă sau să nu creadă. În Iran, Khomeini are oameni uciși pentru că nu cred în Dumnezeu; În Rusia, oamenii sunt uciși de comuniști pentru că cred în Dumnezeu.

Prin urmare, nu vă așteptați la o soluție simplă la întrebarea dacă există sau nu un Dumnezeu. Dacă ar exista o soluție simplă, această întrebare ar fi fost pusă la capăt de mult.

 

Disputa este asupra unui singur cuvânt, cuvântul „Dumnezeu”, deși există unitate în ceea ce privește conceptul de „Dumnezeu”.

 

Termenul „cuvânt” nu există în ebraică. În schimb, este folosit cuvântul „Davar” , care înseamnă „realul” sau „motivul” . – Limbajul nostru nu servește la transmiterea realității sau la dezvăluirea motivelor. Cuvintele noastre sunt, prin urmare, vase fragile care adesea se scufundă în adâncurile neînțelegerii și dezacordului. Cuvintele înțelepte vin din tăcerea adâncă.

 

Realitatea transcende disputele. Realitatea transcende chiar și pozițiile pro sau împotriva adevărului. Dacă cineva este Dumnezeu, El se poate apăra pe Sine.

 

Chiar și cei care vorbesc pentru Dumnezeu vorbesc adesea prea mult. Ei nu observă când, de la a vorbi despre Dumnezeu, trec la a vorbi despre atributele Sale. Proprietăți, atribute! Cuvântul latin „atribut” înseamnă: a atribui ceva cuiva. Cuvântul însuși arată că nu vorbește despre Dumnezeu așa cum este El în sine. Dacă El există, atunci cu siguranță El este doar așa cum este (Exod 3:14), și nu așa cum gândim și spunem noi. . . .

 

Există un adevăr suprem. – Nu ar fi sincer dacă am căuta un adevăr ultim mai bun decât că nu există adevăr ultim?

 

Dacă ar fi întrebat dacă există un Dumnezeu, ateul ar răspunde: „O persoană rațională crede doar în ceea ce vede”.

 

Dacă ateului i s-ar cere să ofere o explicație mai detaliată, fără îndoială și-ar schimba oarecum afirmația. Se pare că și el crede în soare, chiar dacă nu strălucește, în dragoste, chiar dacă nu o simte, sau în mintea lui, pe care nu o poate vedea. El crede în afirmațiile oamenilor de știință despre galaxii sau microparticule, precum și în explicațiile istoricilor despre evenimentele trecute.

 

Verificați singuri dacă este o anumită antipatie care te face să respingi existența lui Dumnezeu. S-au făcut lucruri groaznice în numele lui Dumnezeu și au fost scrise lucruri groaznice ca presupusa Sa revelație. „Dumnezeu” este cu adevărat un cuvânt pătat, uman. Statuile monștrilor au fost declarate sacre în numele Său. În numele Lui s-au purtat războaie religioase, de cele mai multe ori cele mai aspre. Inchizițiile au fost făcute în numele Lui. Soldații sub național-socialism purtau catarame de centură cu inscripția „Dumnezeu cu noi”.

 

Din acest motiv, credincioșii nu cheamă niciodată pe nimeni la cuvântul „Dumnezeu”, ci la realitatea numită „Dumnezeu”. Este important să distingem cu atenție între nume și realitate. Daca nu te diferentiezi bine, nici nu poti gandi bine. . . .

 

PĂRERILE DESPRE DUMNEZEU SUNT FOARTE DIFERITE

Unii cred în Dumnezeu doar ca „marele arhitect al universului”. Aceasta este o idee neutră. Toată lumea are dreptate, evrei, creștini, musulmani, budiști. Unii nu au deloc dogme. Nu numai că nu au adevăr; refuză categoric să le aibă.

 

Lessing scria: „Dacă Dumnezeu ar ține în mâna dreaptă întregul adevăr și în stânga sa înclinația curată și mereu activă către adevăr, deși cu adaos de a mă înșela mereu și pentru totdeauna și dacă mi-ar spune: „Alege!”. ‘, cădeam cu smerenie în mâna lui stângă și spuneam: ‘Tată, dă-mi-l mie! Adevărul pur îți aparține numai ție.”< (GE Lessing, Duplik, 1977, Collected Works; V, 100)

 

Fiecare om normal vrea să știe exact ce mâncare este bună pentru el și care este otrăvitoare, ce medicament îl va vindeca de boala și care o va agrava. În matematică și știință vrem să aflăm adevărul. Cât despre religie, unii declară: „Nu o vrem. Fără dogmă, asta înseamnă nici un adevăr clar când vine vorba de religie!” Ei cred doar în marele arhitect al universului, care, evident, nu este suficient de mare ca să-l imagineze. . . .

 

Există un adevăr suprem . – Nu ar fi sincer dacă am căuta un adevăr ultim mai bun decât că nu există adevăr ultim?

 

*

 

Dacă ar fi întrebat dacă există un Dumnezeu, ateul ar răspunde: „O persoană rațională crede doar în ceea ce vede”.

 

Dacă ateului i s-ar cere să ofere o explicație mai detaliată, fără îndoială și-ar schimba oarecum afirmația. Se pare că și el crede în soare, chiar dacă nu strălucește, în dragoste, chiar dacă nu o simte, sau în mintea lui, pe care nu o poate vedea. El crede în afirmațiile oamenilor de știință despre galaxii sau microparticule, precum și în explicațiile istoricilor despre evenimentele trecute. Apoi s-ar corecta: „O persoană rațională crede doar în ceea ce el sau alții pot vedea. . . .

 

Credinciosul ar putea spune atunci: „Suntem în aceeași situație. Doar câțiva pot pretinde că sunt sfinți sau că au o inimă curată, ceea ce este condiția prealabilă pentru a-L vedea pe Dumnezeu. Cu toate acestea, unii L-au văzut pe Dumnezeu. Profeții din vechime spun că l-au văzut pe Dumnezeu. Isus a spus că a venit de la Dumnezeu. De aceea putem crede.”

 

Știu că țara Tibetului există, deși nu am văzut-o încă. Știu că unii oameni sunt foarte buni, chiar dacă numai din auzite: cred că Dumnezeul meu există, chiar dacă eu însumi nu L-am văzut niciodată. . . .

Noaptea vedem multe stele pe cer; cu toate acestea, ele dispar din vederea noastră de îndată ce soarele răsare. Putem spune că nu există stele pe cer în timpul zilei?

Dacă nu-L putem vedea pe Dumnezeu, s-ar putea să trecem prin noaptea ignoranței în această chestiune. Este prematur să spunem că El nu există.

 

Verificați singuri dacă este o anumită antipatie care te face să respingi existența lui Dumnezeu. S-au făcut lucruri groaznice în numele lui Dumnezeu și au fost predicate sau scrise lucruri groaznice ca presupusa Sa revelație. „Dumnezeu” este cu adevărat un cuvânt pătat, uman. Statuile monștrilor au fost declarate sacre în numele Său. În numele Lui s-au purtat războaie religioase, de cele mai multe ori cele mai aspre. Inchizițiile au fost făcute în numele Lui. Soldații sub național-socialism purtau catarame de centură cu inscripția „Dumnezeu cu noi”.

 

Din acest motiv, credincioșii nu cheamă niciodată pe nimeni la cuvântul „Dumnezeu”, ci la realitatea numită „Dumnezeu”. Este important să distingem cu atenție între nume și realitate. Daca nu te diferentiezi bine, nici nu poti gandi bine. . . .

 

*

 

Există adevărul. Există adevărul despre adevăr, care, pentru a fi înțeles de oameni și pentru a contracara neadevărul, este ajustat, schimbat și temperat. Apoi, există prezentarea adevărului despre adevăr într-o formă ușor de înțeles la diferite niveluri, astfel încât să poată fi înțeles de copii, oameni ignoranți, oameni obișnuiți și genii. Toată chestia asta devine adevărul despre adevărul despre adevăr. Numirea lui „adevăr” este o denumire greșită. Numai adevărul este adevărul, nu adaptarea sau învelișul lingvistic uman.

 

Cine poate înțelege adevărul? Cine știe destule despre ei pentru a le nega? Transcende pozițiile și speculațiile noastre.

 

Platon a scris: „Un om trebuie să petreacă șapte ani în tăcere înainte de a afla adevărul, dar îi ia paisprezece ani să învețe cum să-l transmită aproapelui său.” Nu știu de ce Platon a ales numărul paisprezece

. . . .

 

După ce am ispășit paisprezece ani dintr-o pedeapsă de douăzeci și cinci de ani, am fost eliberat pe neașteptate din închisoare. Sa fi fost asta pentru că îmi învățasem lecția și acum știam să predau adevărul?

 

Dumnezeu este adevărul. Isus a spus: „Eu sunt adevărul.” Biblia este, de asemenea, adevărul și vorbește despre frumusețea sfințeniei lui Dumnezeu. Oamenii evlavioși numesc biserica stâlpul adevărului.

 

După paisprezece ani de închisoare, voi putea să transmit acest adevăr într-un mod antrenant și convingător? . . .

 

*

 

Dumnezeu este Dumnezeu. Prin termenul „Dumnezeu” înțelegem o persoană sau o putere atotputernică care guvernează universul și este obiectul gândurilor și sentimentelor noastre pozitive sau negative. Eu sunt subiectul, El este obiectul.

 

Când mă gândesc așa la el, apar mari contradicții.

 

De ce nu împiedică El cutremurele, uraganele, războaiele, vărsările de sânge, sărăcia și păcatul dacă El este atotputernic și, de asemenea, milostiv?

Dacă El are puterea de a evita calamitatea și totuși nu reușește să facă acest lucru, El nu are nicio scuză.

 

Mulți evrei spun: „Am crezut până când milioane dintre noi am fost gazați de Hitler. Dumnezeu să aleagă acum un alt popor!”

 

Dumnezeu nu are nicio scuză. Poate că El nu are nevoie de unul. Dacă un olar își cere scuze lutului pentru ceea ce modelează din ea; pentru că a băgat ceea ce a format în cuptorul aprins ca să se întărească?

 

Puterea lui Dumnezeu este într-adevăr de un fel foarte diferit, există multe feluri de putere: nucleară, atomică, calorică, electrică, mecanică, spirituală.

 

Dumnezeu este spirit. Prin urmare, puterea lui trebuie să fie spirituală. Această energie diferă de alte tipuri de energie prin faptul că este necoercitivă. Nu este o cauză convingătoare care trebuie urmată de un efect specific.

 

Poate că El este atotputernic în puterea Sa de a convinge, de a învăța, de a convinge, de a da exemple, putere folosită de educatori, slujitori și scriitori. Dumnezeu nu-i forțează pe oameni să fie buni, dar El își arată atotputernicia devenind un copil mic într-o iesle, un predicator ambulant care inspiră dragoste sau ură, o persoană care este răstignită printre tâlhari și îndură totul cu dragoste. Și datorită sacrificiului Său suprem, El are puterea de a atrage dragoste și bunătate către mulți oameni din multe țări.

 

Dumnezeu nu este un fel de supraom care apare întotdeauna ca un deus ex machina pentru a salva oamenii în nevoie. Mai degrabă, El este o ființă atotputernică, calmă, veselă, răbdătoare, care îi convinge pe oameni să accepte tocmai aceste calități din mâna Sa generoasă.

 

A fost o vreme când El a rostit un cuvânt și haosul original a devenit un univers ordonat. A suflat într-o așa-numită figură de lut și a devenit un suflet viu. . . .

 

El are puterea de a ajunge la oameni, de a le vorbi, de a-i convinge, de a-i schimba și de a-i face fericiți pentru veșnicie. . . .

 

În ciuda puterii Sale în cer și pe pământ, Isus, Dumnezeu întrupat, nu a vrut să schimbe circumstanțele exterioare și să evite o moarte foarte dureroasă pe cruce. Mai degrabă, acceptând soarta Sa cu dragoste și iertare, El a arătat că nu trebuie să ne temem de moarte. Odată ce această frică este învinsă, viața însăși devine mai bogată, așa cum a promis El celor care Îl urmează.

 

Este un mare dezavantaj să nu-L cunoști pe Dumnezeu, dar este un dezavantaj și mai mare dacă tragem concluzii greșite din greșeala noastră.

 

Într-un anumit sens, toată viața este un pariu pentru că, ca oameni, nu putem prezice viitorul. Nu știu dacă căsătoria pe care o iau în calcul mă va face fericit și nici nu știu dacă aș fi mai fericit dacă aș rămâne singură. Nu știu ce îmi va aduce cariera pe care am ales-o. Nu știu sigur dacă mâncarea pe care tocmai am mâncat-o va fi a mea: dar toți luăm decizii pe baza unor presupuneri.

 

Să facem același lucru în ceea ce privește existența lui Dumnezeu.

 

Să ne „jucăm”, așa cum sugerează Blaise Pascal . El chiar spune: „Dacă îmi pun încrederea în Dumnezeu și Dumnezeu nu există, nu pierd nimic în afară de mângâierea păcătoasă la care trebuie să renunț și care în orice caz sunt dăunătoare. Dar dacă El există, o, atunci am câștigat bucuria veșnică”.

 

Încă din 1912, Lenin scria într-o scrisoare către Gorki : „Milioane de acte de violență, boli și epidemii sunt mai puțin periculoase decât cel mai mic gând despre un Dumnezeu. . . Dumnezeu este dușmanul personal al societății comuniste.”

 

Lenin mai scria: „Religia este un fel de vodcă spirituală în care sclavii capitalului își îneacă caracteristicile umane și respectul pentru o viață umană cumva demnă.” Unii oameni gândesc ca el; alții, dimpotrivă, cred în Dumnezeu.

 

Poate că este îndoielnic dacă există un Dumnezeu, dar următoarea poveste evreiască există cu siguranță:

 

Un rabin a adresat unui bărbat din congregația sa următoarea întrebare: „Doi bărbați intră într-o casă prin horn. Unul dintre ei este murdar, celălalt este curat. Care dintre cele două se spală?”

 

Evreul răspunde: „Fără îndoială cel murdar”.

 

„Nu”, spune rabinul. „Din moment ce omul murdar vede că celălalt om este curat, el presupune că și el este curat. Omul curat care vede murdăria de pe celălalt bărbat crede că este murdar și se spală singur.”

 

„Acum am o a doua întrebare”, continuă rabinul. „Doi bărbați intră într-o casă prin horn. Unul dintre ei este murdar, celălalt este curat. Care dintre cele două se spală?”

 

Evreul răspunde: „Acum știu: cel curat”.

 

„Nu”, spune rabinul. „Omul curat își examinează mâinile și hainele și vede că sunt curate. De ce ar trebui să se spele acolo? Celălalt vede că e murdar peste tot și se spală.”

 

Rabinul pune o a treia întrebare: „Doi bărbați intră într-o casă prin horn. Unul este curat, celălalt este murdar. Pe care se spală?” Disperat evreul spune: „Amândoi!”

 

„Greșit”, răspunde rabinul. „Dacă doi bărbați coboară pe un horn, cum poate unul dintre ei să rămână curat? Nu ai observat că întrebarea este o prostie?”

 

Fiecare întrebare umană despre Dumnezeu este o prostie. Dacă nu ar exista un creator inteligent, nu ar exista nicio ființă inteligentă care să pună la îndoială sau să-l nege pe creatorul inteligent. Dumnezeu pur și simplu există. Chiar și afirmația că El există este o condescendență față de absurditatea gândirii obișnuite.

 

*

 

vorbesc despre Dumnezeu. Dacă există un Dumnezeu și eu sunt creatura Lui, aceasta este îndrăzneală pură. El este un spirit etern, în timp ce eu sunt o ființă umană în carne și oase. El este etern în timp ce eu sunt trecător.

 

Pe de altă parte, dacă nu există Dumnezeu, eu sunt produsul coincidenței întâmplătoare a moleculelor. Care este probabilitatea ca acest produs aleatoriu să cunoască adevărul?

 

Dacă ateismul este corect, dacă nu există Dumnezeu etern și viață veșnică, dacă am apărut ca rezultat al mișcărilor aleatorii ale moleculelor de materie care există doar întâmplător, dacă moartea este sfârșitul atât pentru necredincios, cât și pentru credincios înseamnă că, dacă în cele din urmă nu numai întreaga umanitate, ci și pământul și întregul univers „se vor duce la scurgere” într-un proces numit entropie, totul este nul și neavenit.

 

Întreaga poveste se va sfârși fără să rămână un singur suflet căruia i-ar păsa ce s-a întâmplat cu omenirea în scurta perioadă de timp în care sa întâmplat să existe.

 

Dacă există un Dumnezeu, El nu trebuie să fie apărat. Dacă El nu există, pe cine atac? Un vis de pipă? De ce nu punem la îndoială alte basme?

 

Atacând credința în Dumnezeu, ateismul își face un deserviciu.

 

Un fermier rus a fost întrebat: „Crezi în Dumnezeu?” El a spus: „Da, desigur.”

„De ce crezi în El? L-ai mai văzut vreodată?” „

Nu, dar nici eu nu am văzut niciodată un japonez. Dar cred că există japonezi pentru că armata noastră a purtat război împotriva lor. Și cred în Dumnezeu pentru că guvernul nostru poartă un război atât de aceruos împotriva Lui. Te lupți cu o creatură inexistentă?”

 

*

 

Știu că este presumtuos din partea mea să scriu despre acest subiect. Dar, deși îmi iau condeiul cu trepidație, cred că aproape cincizeci de ani de studiu și meditație pe acest subiect îmi dau speranța că pot aduce o contribuție nu cu totul neînsemnată, chiar dacă mică, în acest domeniu. . . .

 

Ceea ce scriu este doar pentru oamenii care caută cunoașterea, care preferă lumina adevărului întunericul ignoranței.

 

Unii cred că existența lui Dumnezeu este doar o întrebare etică: avem nevoie de ideea lui Dumnezeu pentru că fără ea moralitatea se prăbușește. . . .

 

Dostoievski a spus-o deja în Frații Karamazov : „Dacă nu există Dumnezeu, totul este permis.” Prin urmare, ar fi de dorit să-L inventăm pe Dumnezeu dacă El nu ar exista, pentru ca societatea să funcționeze și să supraviețuiască.

 

„Nu așa”, răspunde Isus surprinzător. „Dacă nu există Dumnezeu și nu este cer, toată lumea ar trebui să știe. Sunt multe locuințe în casa tatălui meu. Dacă n-ar fi fost așa, ți-aș fi spus.” (Ioan 14.2) . . .

 

*

 

Există sau nu un Dumnezeu?

 

Nimeni nu știe de ce a luat ființă creația și de ce universul este format atât din materie, cât și din spirit.

 

Ateii și credincioșii nu știu răspunsul la multe întrebări. . . .

 

Creștinii cred că la sfârșitul istoriei va străluci o lumină care luminează tot ce a trecut. Dar drumul de urmat este dificil, iar răspunsul este departe. Întunericul de astăzi dă naștere ateismului nu numai în țările comuniste, ci și în multe părți ale lumii occidentale.

 

Dacă Scriptura spune că Dumnezeu l-a făcut pe Iona să fie devorat de un pește (Iona 2:1), ar fi putut El să pregătească și marele potop de ateism care a înghițit atât de mulți oameni? . . .

 

În pilda fiului risipitor, Isus povestește despre un tânăr care s-a rătăcit și apoi s-a întors la casa tatălui său. Plin de bucurie, tatăl i-a făcut pe muzicieni să vină să dea o petrecere pentru ocazie. Când fratele mai mare al fiului risipitor a venit acasă de la serviciu și a auzit muzica, a întrebat de ce. Muzica se auzea rar în casa tatălui său.

 

Muzica este rară și în casa tatălui nostru. Cei care Îi sunt credincioși geme sub crucea lor grea. Putem da vina pe cineva care evită calea suferinței severe în favoarea fericirii și bucuriei? . . .

 

Dar nu doar Dumnezeu este greu de înțeles. Întreaga realitate este de neînțeles. Un atom este un mister, la fel ca o plantă, o persoană, un talent. . . .

 

*

 

Ateismul are motivele sale bune. Dar oamenii dezvoltă multe moduri de a face față realității. Religia poate avea și motive întemeiate. Nu vrei să le iei în considerare? . . .

 

*

 

Jonathan Swift a scris: „Este inutil pentru noi să încercăm să folosim motive logice pentru a scoate un om dintr-o chestiune la care nu s-a gândit niciodată.” Prin urmare, nu voi răspunde la toate argumentele atee enumerate mai sus. . . .

 

Sunt ca vulpea din fabula lui Esop care, uitându-se la strugurii la care nu poate ajunge, concluzionează: „Trebuie să fie acri”. Nu le vreau deloc.” . . .

 

Și așa voi spune doar că Dumnezeu există. Trebuie să repetăm ​​acest lucru din cauza sărăciei limbajului uman, deși recunoaștem că este o tautologie să spunem „Dumnezeu există.” Cuvântul „Dumnezeu” include deja „existență”. . . .

 

*

 

Cu toate acestea spuse, îi îndemnăm pe atei să-și lase micul ego deoparte dacă vor să vadă adevărul. Ego-ul nu are loc în căutarea adevărului. . . .

 

Disperăm atunci când ne limităm existența la închisoarea îngustă percepută de simțurile noastre și înțeleasă doar de minte. De-a lungul timpului, nu numai că ne îndoim de posibilitatea unei alte vieți, dar nici nu ne mai dorim, așa cum o persoană aflată în greva foamei își pierde tot sentimentul de foame după primele cinci sau șase zile.

 

Avem certitudinea că există o altă viață pentru că există un Dumnezeu care o poate da.

 

*

 

Creștinii știu că Dumnezeu rămâne ascuns, chiar dacă El S-a revelat în Biblie. Cuvântul latin „revelatio” are două sensuri, și anume revelație și re-acoperire. Creștinii știu despre gloria ascunsă în spatele vălului.

 

Minionii sunt adesea mai bine îmbrăcați decât prinții. Pentru majoritatea oamenilor, ceea ce este real și tangibil este mai ispititor decât un Dumnezeu invizibil. Așa a apărut idolatria. Dar nu vrem să fim sedusi de aparențe, oricât de evidente sau frumoase ar fi acestea. Îl căutăm pe cel invizibil care a dat atât de multă splendoare vizibilului.

 

Ne bucurăm de puținele lucruri pe care le putem ști despre El, chiar dacă suntem de acord cu Sfântul Bonaventura care spunea: „Nu putem ști despre Dumnezeu decât ceea ce nu este și nu ceea ce este”.

 

Alți gânditori au ajuns la aceeași concluzie. Nicolae din Cusa spunea: „Mintea știe că nu te cunoaște pentru că știe că nu poți fi cunoscut, pentru că incognoscibilul nu poate fi cunoscut, invizibilul nu poate fi văzut și neatinsul nu poate fi atins.” Și mai departe: „Dacă cineva”. Dacă ai dezvolta un concept cu care te-ar putea cuprinde, aș ști că acest concept nu este al tău, pentru că fiecare concept se termină la zidul paradisului. . . Deci, chiar dacă cineva ar spune că te-ar înțelege și ar oferi o modalitate de a te înțelege, acea persoană este încă departe de tine. . . pentru că ești absolut mai presus de toate ideile pe care le poate avea o ființă umană.”

 

Goethe a spus: „Nu se poate vorbi despre Cel mai Înalt. «

 

Tersteegen a scris: „Un Dumnezeu care este înțeles nu este un Dumnezeu. Nu trebuie să faci afirmații atât de plauzibile despre El de parcă ai fi vrut să alungi misterul care Îl înconjoară. «

 

Și Pascal : „Dacă ateii ar cunoaște mai întâi religia cu care se luptă înainte de a o lupta! Religia noastră nu se laudă că are o vedere clară asupra lui Dumnezeu, că Îl vede fără văl. Dimpotrivă, spunem că oamenii sunt în întuneric și departe de Dumnezeu, că El este ascuns de cunoștințele noastre și că până și numele pe care El îl are în Sfintele Scripturi îl ascunde pe Dumnezeu”.

 

Deși nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, totul este de la El, pentru El și în El.

 

Dar faptul că o ființă nu acționează conform rațiunii noastre nu dovedește că nu există. Sfântul Pavel scrie cu îndrăzneală despre nebunia lui Dumnezeu, dar știe că El este și Îl iubește așa cum este.

 

El este mereu prezent, chiar și atunci când mulți dintre copiii Săi mor în agonie. Creștinii îi sunt credincioși chiar și atunci când El pare să-i abandoneze. Iov spune: „Chiar dacă mă va ucide, voi avea încredere în El. Știu că salvatorul meu este în viață.”

 

El știa că era mai bine să ai un Dumnezeu iubit decât unul neiubit. Fiecare ființă răspunde mai bine iubirii, mai ales Dumnezeu, care este iubire.

 

Creștinii nu-L iubesc pe Dumnezeu din cauza a ceea ce pot obține de la El – succes, talent sau sănătate. Ei Îl iubesc așa cum este El.

 

*

 

Există doar patru soluții la întrebarea despre originea universului:

 

Soluția budistă că universul este o iluzie. Dar asta nu rezolvă întrebarea cine a creat iluzia. Cum a apărut? Cum se face că există o minte care adăpostește această iluzie și, care este un miracol și mai mare, că există o minte suficient de mare pentru a realiza că universul este iluzoriu?

Ideea că universul a apărut spontan din nimic. Dar un nimic care produce o lume nu este un nimic.

Universul a existat dintotdeauna. Dar asta ar contrazice a doua lege a termodinamicii. Un astfel de univers s-ar fi epuizat ca urmare a creșterii entropiei și totul ar avea aceeași temperatură scăzută, deoarece raportul dintre energia indisponibilă și cea disponibilă crește constant.

Universul a fost creat. Există un Dumnezeu și la porunca Sa a venit ceea ce astronomilor le place să numească „Big Bang”, care a adus în existență materia, energia, spațiul, timpul și legile fizicii înseși.

Știm astăzi că universul nu a existat pentru totdeauna. Se recunoaște că a avut un început și va avea un sfârșit. Cum a apărut atunci?

 

Fără un creator, poate exista o harpă, darămite o pasăre care ciripește?

 

Oamenii de știință cred acum că este probabil ca în curând să poată sintetiza un virus. Ei cred că vor fi capabili să creeze viață din particule neînsuflețite în acest fel.

 

Cu toate acestea, această afirmație nu este corectă. Pentru a produce viața sintetic, au nevoie de obiecte materiale, cunoștințe de chimie și fizică și creativitate umană. Fără acestea din urmă nimic nu s-ar putea realiza. Cărămizile singure nu fac o casă. Mai întâi ai nevoie de un arhitect și de un plan.

 

Darwinismul nu poate explica evoluția. Ce contribuție aduce muzica minunată la evoluție? Oamenii pot trăi fără ei.

 

Cum au luat ființă atunci canarul, ciocârlia și privighetoarea? În natură, precum și în viața umană, este evident că energia este folosită și pentru lucruri care nu sunt necesare supraviețuirii biologice.

 

Potrivit darwinismului, limbajul uman este rezultatul unor mutații aleatorii. Cu toate acestea, pentru ca o persoană să poată vorbi, schimbări majore trebuie să apară simultan în creier, gât, maxilar, gură și limbă. Care este probabilitatea unei astfel de întâlniri întâmplătoare?

 

George Gallup, decanul sondatorilor americani, a scris că l-ar putea dovedi pe Dumnezeu statistic.

 

De exemplu, luați corpul uman cu vasele sale de sânge, care au mii de kilometri lungime. Ar pretinde cineva că sistemul rutier din Statele Unite a apărut spontan? Cu toate acestea, vasele de sânge umane cu funcțiile lor ordonate sunt mult mai complicate. Afirmația că această rețea corporală – cu atât mai puțin alte sisteme umane – a apărut doar întâmplător este o monstruozitate statistică.

 

Dumnezeu este revelat în natură și viață nu mai puțin glorios decât în ​​Biblie.

 

Energiile, materia și legile din sfera cerească sunt ca cele de pe planeta noastră. Experimentele efectuate pe Pământ oferă informații despre stele. Dumnezeu a creat un univers pe care, dacă vrem să-l înțelegem, îl putem înțelege.

 

Einstein spunea: „Cel mai de neînțeles lucru despre univers este că este de înțeles”.

 

În discursul său de la Premiul Nobel din 1969, Max Delbruck a spus: „Adevărul, copii, este că toți participăm la un joc de marionete, păpuși. Cel mai important lucru într-un joc ca acesta este că nu pierzi din vedere ideea autorului.«

 

Pascal a afirmat pe bună dreptate în Gânduri : „Natura are unele perfecțiuni pentru a arăta că ea este chipul lui Dumnezeu și defecte pentru a arăta că ea este doar chipul Lui. Natura este de așa natură încât dezvăluie un Dumnezeu pierdut pretutindeni.”

 

Să-l căutăm deci pe marele Dumnezeu pe care l-am pierdut, care a creat un univers din nimic. Este semnificativ faptul că universul vorbește nu numai despre Creator, ci și despre neantul din care a fost creat. . . .

 

Și tu îl poți descoperi pe Dumnezeu.

 

*

 

Dumnezeu a creat o lume neterminată pentru ca noi să putem împărtăși bucuria creației. El a creat râuri; trebuie să construim punți peste ele. El ne-a oferit păduri, materii prime, produse neterminate – toate modalitățile posibile pentru a îmbunătăți ceea ce El a dat.

Cu toate acestea, oamenii pot doar rearanja și remodela. El nu poate crea . . . .

 

*

 

Dacă această lume a apărut numai din materie și lumea a fost adusă la existență de acele forțe inerente acestei materie, care este lipsită de orice sens, atunci ar trebui să spunem că totul s-a întâmplat și continuă să se întâmple întâmplător. Dar vedem în această lume o ordine care nu ar fi putut să apară sau să fie menținută cu atâta frumusețe și stabilitate decât printr-o minte care are o înțelepciune infinită.

 

Vedem cum soarele se mișcă continuu pe orbita sa – an de an.

Vedem animalele producând mereu propriul lor fel.

Vedem pomii care dau mereu aceleași fructe și mereu în același anotimp.

Cine ar fi putut crede vreodată că șansa, care nu are niciun motiv, ar fi putut face această lume și ar fi menținut o astfel de ordine fixă ​​în ea? Pentru că menținerea lui a necesitat și necesită în mod constant o mare inteligență.

 

Cei care îl neagă pe Dumnezeu ar putea răspunde că toată această ordine este opera naturii. Răspunsul la aceasta este că fie natura nu are minte – și repet că o natură fără rațiune nu ar fi putut niciodată să producă această lume, a cărei creație a necesitat cea mai înaltă inteligență, fie că natura (despre care vorbesc) are o natură pură, o inteligență perfectă – și răspund că o astfel de natură este chiar Dumnezeul care a creat lumea și căruia noi îl închinăm.” . . .

 

*

 

. . . Este adevăratul Dumnezeu care a inspirat cele mai mari opere de artă și literatură. Ce ar fi Dante, Michelangelo, Rafael și Bach dacă nu ar fi existat Dumnezeu care să-i inspire să realizeze cele mai mari realizări ale lor și să binecuvânteze lucrările create pentru gloria numelui său? . . .

 

Credința nu necesită dovezi. Credința este dovada existenței lui Dumnezeu. Nu există altă modalitate de a explica de ce oamenii care trăiesc într-o lume rea cred într-un Dumnezeu bun.

 

Credința, ca și dragostea, nu are nevoie de cunoștințe garantate. Un Romeo nu are nevoie de dovezi că Julieta îi va satisface dorința. Julia însăși întruchipează dovezile.

 

Deoarece ochiul uman este limitat, știința a căutat noi moduri de a vedea. Vederea a fost îmbunătățită cu lupe, raze X, microscoape electronice și tomografie computerizată. Astăzi, trăim o explozie de noi dispozitive de vizualizare pe care numai tehnicienii le cunosc. Cu ajutorul lor vedem realități care depășesc capacitățile ochiului.

 

Credința este doar o modalitate în plus de a vedea mai departe decât poate vedea ochiul uman. Cu ajutorul credinței se vede lumea lui Dumnezeu. . . .

 

Doar crede în Dumnezeu fără a lăsa logica și știința să pună întrebări învățate. Nu vei regreta niciodată.

 

*

 

. . . Dar permiteți-mi să pun o singură întrebare: eu însumi cunosc nenumărați atei care, la ora morții lor, au regretat că nu au crezut și s-au pocăit. În ultima clipă au strigat către Dumnezeu! sau Isus! sau Maria! sau Mohamed! Dar vă puteți imagina un creștin pe moarte care regretă că a fost credincios și pledează: Darwin! . . . Marx! . . . Voltaire! . . . vii să mă eliberezi de credință?

 

Omul este controlat de propriile sale gânduri. Dar pe care dintre ei ar trebui să se bazeze? Ca orice altceva, mintea are suișuri și coborâșuri. Uneori suntem în vârf, alteori suntem în jos sau pur și simplu proști. Trebuie să avem încredere în gândurile noastre atunci când sunt la cel mai bun moment. Acesta este cazul – filosoful Jaspers numește „situații limită” – când sufletul este încântat la vederea a ceva frumos sau caută urgent un răspuns în momentul de mare pericol, cum ar fi atunci când trece într-o lume necunoscută. Acesta este momentul în care mintea lucrează cel mai sârguincios. În acest moment nu există atei.

Când o persoană vede moartea apropiindu-se, este plină de frică. El intră în marele mister. Credincioșii nu renunță la credința lor în acest moment, dar ateii renunță adesea la necredința lor pentru că a crede este ceea ce trebuie făcut.”

 

*

 

Eu cred că există un Dumnezeu și că El este extrem de demn de încredere. Mă gândesc la un argument care ar putea avea o reacție nedumerită.

Biblia se declară a fi o carte inspirată de Dumnezeu. Dar acest zeu este foarte ciudat. El a instruit autorii biblici să includă capitole întregi de plângeri împotriva Lui în cărțile lor, de parcă ar fi invitat oamenii să găsească alinare, descarcându-și toate nemulțumirile asupra Lui.

Trebuie doar să citiți Iov 16:11-14, Psalmul 88, Plângerile 3 și alte astfel de părți ale Scripturii. Nu există niciun cuvânt în aceste pasaje în apărarea lui Dumnezeu.

 

Luați în considerare următoarele cuvinte ale profetului Ieremia:

 

„Eu sunt omul care trebuie să vadă mizeria prin toiagul mâniei lui Dumnezeu”.

„El m-a condus și m-a făcut să merg în întuneric și nu în lumină.”

„El și-a întors mâna împotriva mea și o ridică împotriva mea zi de zi.”

„El mi-a îmbătrânit carnea și pielea și mi-a rupt oasele.”

„M-a închis din toate părțile și m-a înconjurat cu amărăciune și greutăți”.

„El m-a pus în întuneric ca pe cei care au murit de mult.”

„M-a zidit ca să nu pot ieși și m-a pus în lanțuri grele”.

„Și chiar dacă țip și țip, el își astupă urechile de la rugăciunea mea”.

„El mi-a zidit calea cu blocuri de piatră și a făcut calea mea o aberație.”

„El m-a făcut să-mi pierd calea, m-a sfâșiat și m-a nimicit”.

„Și-a tras arcul și m-a făcut ținta săgeții.”

„Sunt o batjocură pentru tot poporul meu și pentru batjocură de zi cu zi”.

„El m-a umplut de amărăciune și m-a udat cu pelin.”

„M-a făcut să mușc de pietricele, m-a strâns în cenuşă” ( Plângeri 3:1-16).

 

Așa se plânge un profet al lui Dumnezeu. El face propagandă împotriva Dumnezeului său, iar Dumnezeu, la rândul său, o face cunoscută în întreaga lume. – Un Dumnezeu care permite unui profet să-L descrie în cartea Sa sfântă ca pe unul care „mă pândește ca un urs și ca un leu în ascuns” este cu siguranță demn de încredere. Nu îmi va ascunde adevărul.

 

*

 

Dacă știi puțin despre Dumnezeu, ascultă-ți vocea interioară, numită conștiință . Te avertizează că cineva urmărește ceea ce faci. Cine este acest cineva? Pocăința este una dintre dovezile existenței lui Dumnezeu.

 

Ateii și credincioșii deopotrivă știu chinul care vine atunci când cineva a greșit ceva. Pe cine acuză ei? Cui îi mărturisești vinovăția ta? Ei cunosc, de asemenea, momentele de ușurare când simt că au fost iertați. Cine iartă?

 

O bătaie la ușă noaptea târziu înseamnă că cineva este afară, în întuneric. Conștiința dovedește existența lui Dumnezeu.

 

*

 

Credem în miracole. În timp ce legile naturii reflectă gândurile obișnuite ale lui Dumnezeu, minunile reprezintă gândurile Sale extraordinare. Nu toată lumea recunoaște miracolele, dar toată lumea a experimentat „coincidențe” ciudate. Coincidențele sunt pur și simplu mici minuni în care Dumnezeu rămâne anonim.

 

Einstein l-a vizitat odată pe tatăl celebrului violonist Yehudi Menuhin , care la acea vreme era deja un virtuoz al concertului, deși avea doar șapte ani. Într-o conversație cu tatăl său, Einstein a negat existența lui Dumnezeu.

Atunci copilul a intervenit: „Domnule Einstein, îi voi dovedi existența.”

Marele om de știință îl privi amuzat pe băiat. »Bine, te voi asculta. «

 

Yehudi și-a scos vioara și a cântat în felul său unic și magistral. Când a terminat, Einstein a spus: „Există un Dumnezeu. Cum ar putea acest copil să cânte așa la vioară dacă nu ar fi fost El?”

 

Pentru cei care nu acceptă minunile, faptele simple ale naturii și complexitatea minții și sufletului lor ar trebui să fie suficiente pentru a se închina în fața lui Dumnezeu. Dar ar trebui să aibă grijă să se închine înaintea singurului Dumnezeu adevărat.

 

*

 

Se spune că știința este în contradicție cu religia . În mod ciudat, Albert Einstein, cel mai mare om de știință al acestui secol, al cărui nume îl poartă universul, nu știe nimic despre această contradicție.

 

Deși cu siguranță nu era un expert în domeniul religiei, pentru scopurile noastre este important doar să știm că a fost de partea religiei. „În ea”, spune el, „individuul simte inutilitatea dorințelor și intențiilor umane, precum și măreția și ordinea minunată care se dezvăluie în natură și în lumea gândirii.”

 

El a cerut ca știința și arta să trezească aceste sentimente în oameni și să le țină în viață. El a scris: „Religia cosmică este cel mai puternic și nobil impuls pentru cercetarea științifică… Cel mai frumos și mai profund lucru pe care îl poate experimenta omul este sentimentul misteriosului. Oricine nu a experimentat-o ​​mi se pare mort, sau măcar orb… Cunoașterea și existența a ceea ce ne este de nepătruns, revelațiile rațiunii celei mai profunde și frumuseții strălucitoare, la care mintea noastră nu poate ajunge decât în ​​forma sa cea mai originală. , această cunoaștere și sentiment este adevărata religiozitate… Religiozitatea mea constă într-o admirație umilă pentru spiritul infinit superior care se dezvăluie în ceea ce puțin putem ști despre realitate cu mințile noastre slabe și efemere.”

 

Știința nu îndrăznește să contrazică religia pentru că, dintre toate disciplinele, ea știe cel mai bine cât de puțin știe de fapt.

 

Newton a scris: „Nu știu ce impresie poate avea lumea despre mine, dar mie mi se pare că aș fi doar un băiat care se joacă pe plajă și mă distrez mergând din când în când găsește din nou o pietricică mai frumoasă, în timp ce marele ocean al adevărului stă complet nedescoperit înaintea Lui”.

 

A spune că știința contrazice religia este ca și cum ai spune că un băiețel de trei ani care se joacă pe plajă o contrazice.

 

Unde sunt afirmațiile antireligioase ale științei? Dezbaterea noastră nu este cu știința, ci cu oamenii de știință .

 

Oamenii de știință sunt doar creaturi foarte mici pe o bucată minusculă de praf din univers. . . .  

 

*

 

Deci, să presupunem că există un Dumnezeu. Ei bine, cine este El? La ce ne referim când spunem „Dumnezeu”?

 

Există un singur răspuns posibil la aceste întrebări: Dumnezeu este Dumnezeu. Orice descriere a lui Dumnezeu este doar o descriere a Lui, și nu a lui Dumnezeu. Orice enumerare a atributelor lui Dumnezeu este o enumerare a atributelor Sale, și nu a lui Dumnezeu.

 

Numele „Dumnezeu” nu este Dumnezeu, la fel cum eu nu sunt numele meu. Doar Dumnezeu este Dumnezeu.

 

Întrucât Dumnezeu este mai presus de orice altă creatură, toate afirmațiile făcute despre El în cuvinte care sunt aplicabile altor creaturi capătă un înțeles diferit. Ceea ce un prizonier și un milionar consideră mâncare bună sunt două lucruri diferite. Pentru o persoană primitivă, o simfonie Beethoven nu este o muzică bună.

 

Cum este Dumnezeu? Biblia spune că „El trebuia să fie văzut ca iaspul și sardinul” (Apocalipsa 4:3). Dacă vă întrebați de ce El este comparat cu o piatră, răspunsul corect este că dacă s-ar fi folosit o altă comparație, ați fi pus aceeași întrebare. În Biblie, Dumnezeu este numit și „om”, „războinic” și „vigor”. El este comparat cu un „leu care răcnește” etc., pentru a arăta că Dumnezeu poate fi înțeles ca fiind asemănător cu orice.

 

În Exodus Rabba ni se spune că rabinului Joshua ben Perachiah a fost întrebat de ce i-a vorbit Dumnezeu lui Moise dintr-un tufiș de spini. El a răspuns: „Tot ceea ce face Dumnezeu poate fi pus la îndoială, dar nu te voi lăsa să pleci fără un răspuns. Dumnezeu a ales acest tufiș sterp pentru a vă învăța că nu există loc pe pământ unde Dumnezeu să nu poată fi prezent, nici măcar un tufiș de spini.”

 

Luther a încercat să răspundă la întrebarea „Ce înseamnă să ai un Dumnezeu?” sau „Ce este Dumnezeu?”: „Dumnezeu este Acela de la care așteaptă și primește toate lucrurile bune și de la care se adăpostește în orice nevoie. Prin urmare, a avea un Dumnezeu nu înseamnă altceva decât a crede sincer în El și a avea încredere în El. Doar felul în care cred și am încredere în inima mea determină dacă am un Dumnezeu sau un idol. Dacă credința și încrederea ta sunt reale și corecte, ai adevăratul tău Dumnezeu. Dacă încrederea ta este falsă și neautentică, adevăratul Dumnezeu nu este acolo pentru că cei doi sunt împreună, credința și Dumnezeu. Cel în care îți pui inima și în care ai încredere este cu adevărat Dumnezeul tău.”

 

Aceasta nu este o definiție pentru că nu-L cunoaștem pe Dumnezeu suficient pentru a-L putea defini. Un proverb francez spune: „Un dieu de fini est un dieu fini”, un Dumnezeu definit este un Dumnezeu mort.

 

Ne mulțumim cu puținul care ni se dăruiește prin credință.

 

Biblia spune că pentru Dumnezeu o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani sunt ca o zi. Aceasta pentru că El trăiește în afara timpului. În mod similar, un gram în stare de imponderabilitate este ca o mie de kilograme.

 

Într-o zi nu va mai fi timp pentru noi. Vom fi cu El. Atunci vom ști.

 

Până atunci, să nu-L deranjam cu întrebări, mai ales nu cu toate de ce și de ce. Întrucât lumea lui Dumnezeu este atemporală, ea nu poate fi împărțită cu ușurință în cauză și efect. Întrebarea „De ce?” aparține unui domeniu diferit și, prin urmare, nu poate fi răspuns religios.

 

*

 

În loc să încercăm să coborâm în adâncuri insondabile, ar trebui să facem tot posibilul pentru a aduce slavă lui Dumnezeu. Dacă cineva vrea să știe cum este Dumnezeu, să se uite la un credincios adevărat. Găsiți persoana care seamănă cel mai mult cu Dumnezeu, care este ceea ce ar fi Dumnezeu dacă ar merge pe pământ și veți afla puțin despre cine este El.

 

Mulți L-au căutat pe Dumnezeu în ceruri. Căutarea lor a fost sortită eșecului. Cum poți căuta cu succes pe cineva al cărui nume, aspect și loc de reședință nu-l cunoști?

 

Dumnezeu trăiește sub multe forme și nume, ca unul care nu vrea să fie descoperit. Nimeni nu L-a văzut vreodată. Nu avem o fotografie cu el sau cu amprentele lui. Fostul său templu din Ierusalim nu mai există, nici biserica primară iubitoare în care toți credincioșii erau o singură inimă și un singur suflet.

 

Nu există nici cea mai mică posibilitate de a găsi un astfel de Dumnezeu.

 

Dar El ne găsește și ne cheamă să ne naștem din nou și să începem o viață nouă așa cum ar trăi Dumnezeu dacă ar fi pe pământ.

 

Dumnezeul nevăzut devine vizibil în cei care sunt transfigurați după chipul Său de la o slavă la alta prin credință (2 Corinteni 3:18).

 

*

 

Diamantele și alte bijuterii valoroase sunt păstrate în seifuri și sunt expuse doar rar și apoi doar sub mari măsuri de securitate. Sunt mai puțin reale pentru că sunt ținute secrete? Credința are și secretele ei. Lacătul care îi garantează siguranța se găsește în cuvintele lui Isus, care a spus: „Să nu dai ce este sfânt câinilor și să nu arunci mărgăritarele tale înaintea porcilor, ca să nu le calce în picioare și să se întoarcă și să te sfâșie” ( Matei 7:6).

 

Chiar și în această carte aș putea să comit păcatul de a merge prea departe și, prin urmare, de a păcătui. Dar dragostea pentru atei și dorința pentru mântuirea lor m-au determinat să fac inacceptabilul, să spun nespus și să explic inexplicabilul.

 

Dumnezeu nu are nevoie de apărare. Nerăbdarea și nerăbdarea mea de a te vedea de partea lui Dumnezeu mă obligă să scriu aceste rânduri.

 

*

 

Întrebat ce a făcut Dumnezeu înainte de crearea lumii, Luther a răspuns sec: „Înainte de asta, Dumnezeu stătea într-o pădure și tăia toiag cu care voia să-i pedepsească pe cei care puneau întrebări stupide”.

 

Acest lucru nu era serios. Singurul lucru pe care îl știm despre Dumnezeu înainte de crearea lumii este ceea ce El Însuși a revelat: că El avea un Fiu pe care L-a iubit și L-a proslăvit (Ioan 17:5) și că Duhul Sfânt a purces din amândoi. Numim aceasta „Trinitate”.

 

Aristotel a scris: „Tripartitul include un început, un mijloc și un sfârșit și, prin urmare, este potrivit pentru a exprima ideea de perfecțiune. De asemenea, ne oferă o formă de bază pentru relațiile spațiale.În

creștinism, însă, ideea de Treime este mult mai atent gândită.

 

Dumnezeu este bunătatea supremă. Prin „Dumnezeu” se înțelege o ființă pe care nu o putem imagina o ființă superioară. Din moment ce El este bun, El trebuie să arate dragoste. Nimeni nu arată dragoste dacă doar se iubește pe sine. Dacă Dumnezeu iubește, trebuie să fi existat întotdeauna iubitul, cel iubit și iubirea:

 

Înainte de crearea lumii trebuie să fi existat o Treime.

 

O ființă poate simți doar cea mai înaltă dragoste pentru un egal. Persoana iubită din Treime trebuie să fie egală cu Tatăl. Dumnezeu nu ar fi perfect dacă nu ar împărtăși toată gloria Sa cu altul.

 

Cu toate acestea, există ceva mai mare și mai înalt decât să iubești o altă persoană, și anume împărtășirea acelei iubiri reciproce cu altcineva, astfel încât fiecare persoană să împărtășească iubirea pe care o oferă și iubirea pe care o primește. Din nou, cei doi ar trebui să-și împartă toată faima cu o a treia persoană. Și cei trei trebuie să fie egali unul cu celălalt. Bucuria de a iubi și de a fi iubit trebuie să fie împărtășită de amândoi cu cea de-a treia persoană, care, la rândul ei, ar împărtăși toată dragostea lor. Trei sunt necesare pentru a întruchipa și împărtăși iubirea perfectă. Aceasta este singura idee acceptabilă a lui Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să fie triun.

 

Dumnezeu este unul, spune Biblia ebraică. Dumnezeu este unul, se spune literal în limba greacă originală a Noului Testament. Cu toate acestea, unitatea nu o exclude pe Trinitate. Nu este adevărat că unul nu poate fi egal cu trei.

 

Acesta este maximul pe care îl putem spune despre Dumnezeu. Nici măcar nu știm structura unui atom. Cum putem cunoaște detaliile despre Trinitate?

 

*

 

A vorbi despre unitate nu înseamnă că nu există tensiuni între persoanele Treimii. Dacă nu ar exista tensiuni, de ce ar fi nevoie de iubire? Dragostea face o punte între diferențe. Dacă nu ar exista diversitate, de ce ar fi importantă problema unității între persoanele Treimii? Unitatea trebuie stabilită doar atunci când există individualitate.

 

Isus, Fiul lui Dumnezeu, S-a rugat Tatălui în grădina Ghetsimani ca paharul amar al răstignirii să fie luat de la El. Dar tatăl nu se conformează dorinței fiului său. Profetul Isaia a scris: „Domnul a vrut să-l nimicească” (Isaia 53:10). După învierea Sa, Isus le-a spus ucenicilor Săi că Duhul Sfânt va coborî asupra lor numai după plecarea Sa, de parcă cei doi nu ar putea fi împreună pe planeta noastră.

 

Răstignirea Fiului lui Dumnezeu pe pământul Tatălui Său a fost cel mai dramatic eveniment din istorie. Isus a strigat în chinul Său de pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Dar în această extremă dragostea și unitatea dintre cei doi au crescut, așa cum arată următoarele cuvinte ale lui Isus: „Tată, în mâinile tale dau poruncă, mă refer la spirit.”

 

Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt egali, dar nu identici. Există o diferență între o persoană plină de Dumnezeu, o persoană plină de Hristos și o persoană plină de Duh.

 

O persoană plină de Dumnezeu cuprinde întregul univers. Pentru o persoană plină de Hristos, Dumnezeu plus omul este pur și simplu unul. În timp ce Dumnezeu este unitate pură, Hristos este mijlocitorul între două părți. Angelus Silesius a scris: „Fără om, Dumnezeu nu este unul. „Persoana plină de Hristos este limitată din punct de vedere istoric. Este legat de un episod din existența pământului: viața lui Hristos.

 

După învierea Sa, Iisus i-a întrebat pe doi ucenici care se aflau în drum spre Emaus: „Ce s-a întâmplat în Ierusalim în ultimele zile?” S-au întâmplat multe: furtunile năvăliseră, natura se zguduise, pământul tremurase și unul supranatural Întunericul. căzuse peste pământ. Se născuseră copii, muriseră oameni; Bărbații lucrau la locurile lor de muncă, iar femeile pregăteau mesele. Ierusalimul a văzut mulți vizitatori, toți fiind prinși de aceste evenimente.

 

Dar acești ucenici erau plini de Hristos. Așa că, când au fost întrebați ce s-a întâmplat în Ierusalim, au spus doar ce i s-a întâmplat lui Isus.

 

Hristos este o ființă alcătuită din multe persoane individuale. Biblia spune că fiecare credincios este un membru al Trupului Său.

 

Persoana plină de Duh este complet absorbită de lucrurile Duhului Sfânt. Biblia vorbește despre umblarea în lumină și „fructele Duhului sunt: ​​iubire, bucurie, pace, răbdare, bunătate, bunătate, credincioșie, blândețe și stăpânire de sine. Legea nu este împotriva unor astfel de persoane”, scrie apostolul Pavel (Galateni 5:22–23).

 

„Și Dumnezeu a creat pe om după chipul Său… și i-a creat bărbat și femeie” (Geneza 1:27). El este originea celor mai înalți și mai buni la femei și bărbați. Caracteristicile fiecăruia sunt date de Dumnezeu.

 

În Epistola lui Iacov (1:18), expresia greacă „apegneseu”, pentru a da naștere, este folosită cu referire la Dumnezeu, deși în greacă această expresie este folosită exclusiv cu referire la o mamă.

 

Aici avem o expresie feminină pentru Dumnezeu. El este un tată, dar nu doar un tată. Profetul Isaia (49:15) îl compară pe Dumnezeu cu o mamă cu următoarele cuvinte de neuitat: „Poate o femeie să-și uite copilul și să nu-și fie milă de fiul pântecelui ei? Și chiar dacă ea îl uită, nu te voi uita pe tine”.

 

Credința în Dumnezeu schimbă complet atitudinea unei persoane atât față de viață, cât și față de moarte.

 

În Grecia antică, spartanii sugrumau copiii slabi. Nietzsche, filozoful favorit al lui Hitler și Mussolini, s-a plâns de spitale și orfelinate. Hegel spunea că omul are dreptul incontestabil de a pune capăt oricărei suferințe prin moarte. Astăzi, subiectul „eutanasiei” face titluri.

 

Dacă s-ar putea dovedi că universul este fără Dumnezeu, Nietzsche și Hegel ar avea dreptate.

 

Când eram tânăr, eram foarte sigur că nu există Dumnezeu, dar asta m-a întristat. Mi-am dorit să existe un Dumnezeu și am regretat că El nu există, pentru că cel care știe că există un Dumnezeu se simte protejat și protejat. În Biblie, numele muntelui sfânt al lui Dumnezeu Sion înseamnă în mod potrivit „protecție”.

 

În măsura în care și ateii se simt protejați, ei s-au întors inconștient la Dumnezeu. Ei tânjiseră după El. Cu toate acestea, le lipsesc toate ajutoarele mari și supranaturale care vin doar atunci când crezi în El. Credința, fără de care este imposibil să-i mulțumești lui Dumnezeu și să te bucuri de părtășia cu ceilalți copii ai Săi, marchează începutul mântuirii unei persoane. Credința în Dumnezeu îl aduce pe cineva în domeniul iertării.

 

O persoană care moare ca adult fără credință nu poate fi mântuită în mod normal conform legii lui Dumnezeu, ci mai degrabă se condamnă la focul iadului. Dacă crede în Dumnezeu, pe de altă parte, are pace spirituală și răspunsul la multe întrebări despre sensul vieții și ce urmează.

 

Odată ce experimentează ce înseamnă să crezi într-un Dumnezeu bun, disperarea lui dispare complet. De fapt, disperarea este un păcat pentru un credincios pentru că învață să accepte toată viața așa cum îi vine, pentru că știe că în spatele necunoscutului sumbru, Dumnezeu stă în umbră și veghează asupra propriei sale.

 

Credința în acest bun Dumnezeu face pe cineva să-L laude continuu. Nemulțumirea față de nedreptățile vieții dispare ca roua dimineții. Greutatea este permisă de un Tată înțelept și binevoitor pe care încă nu-l înțelegem. Asta e tot.

 

Nimeni nu ne-a putut convinge: „Toți oamenii sunt descendenți din maimuțe; Prin urmare, ar trebui să ne iubim unul pe altul.” Stalin, un admirator al lui Darwin, a tras concluzia logică din cartea sa: Omul este rezultatul unei lupte acerbe pentru viață împotriva altor specii. În această bătălie, cei mai nemiloși au supraviețuit. De aceea voi fi nemiloasă!

 

Doar credința într-un Dumnezeu al iubirii care a fost Creatorul nostru comun ne poate face să ne iubim unii pe alții.

 

Credința în acest Dumnezeu îl face pe cineva virtuos.

 

*

 

Se spune că o femeie păcătoasă a vrut odată să-l ademenească pe Sfântul Efrem la curvie. Când Efrem a văzut prin planul ei rău, el i-a spus: „Vino cu mine!” Când a ajuns într-un loc cu mulți oameni, el a spus: „Acum poți face ce vrei.” Ea a răspuns: „Ar fi rușinos să faci. fă așa „Dacă ne este rușine înaintea oamenilor”, a venit răspunsul, „cu atât mai mult ar trebui să ne fie rușine înaintea lui Dumnezeu, care vede lucruri ascunse chiar și în întuneric.” Apoi s-a căit și a renunțat la intențiile ei rele.

 

*

 

Nimeni nu îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu dacă iubește lucrurile pe care Dumnezeu le-a interzis. Oricine nu îl protejează pe Dumnezeu de sine nu îl iubește pe Dumnezeu. Dacă ai avea o boală contagioasă, dezgustătoare, i-ai proteja pe cei dragi de orice contact cu tine. Întrucât fiecare întâlnire dintre Dumnezeu și un păcătos îl înjosește pe Dumnezeu, adevăratul credincios are grijă să nu-l deranjeze prea mult pe Dumnezeu cu prezența lui.

 

Dumnezeu este omniscient, ceea ce înseamnă că El cunoaște tot ceea ce aparține domeniului cunoașterii. El vede tot ceea ce aparține domeniului viziunii. El aude tot ce aparține auzului. Dar ce zici de surprize? Ar fi El perfect dacă nu ar cunoaște bucuria surprizelor și dacă nu ar exista urgențe care să solicite noi măsuri de la El?

 

Într-un fel, puteți observa lucrurile și puteți cunoaște lanțul cauzal în care sunt implicate, dar nu totul are o cauză. Heisenberg a introdus conceptul de „indeterminism” în fizică. Isus spune despre adversarii Săi: „Ei Mă urăsc fără motiv” (Ioan 15:25).

 

Nu orice acțiune umană are o cauză. Avem deja anumite lucruri de spus lui Dumnezeu. Chiar dacă El știe totul, El este bucuros să audă părerea mea. El dorește, de asemenea, ca oamenii să stea cu El pe tronul Său din care El creează și conduce universul (Apocalipsa 3:21).

 

*

 

Chiar și unii teologi au părerea ciudată că există puține dovezi în materie de credință. Nu cunoști dovezile – asta-i tot.

 

Acum este timpul să prezentăm sistematic dovezile existenței lui Dumnezeu. Aș dori să intru în unele dintre dovezi mai detaliat, în timp ce voi menționa doar altele.

 

 

 

1. Argumentul cosmologic sau argumentul din cauză și efect.

Fiecare clădire depune mărturie despre existența unui constructor sau a unui arhitect. Chiar dacă nu-l cunoști pe constructor, faptul că clădirea este acolo este o dovadă suficientă că el există.

 

Toți trăim într-o casă enorm de mare numită cosmos. Lucrarea „Lumea” dovedește existența unei cauze active, un arhitect înțelept.

 

Astăzi, cu ajutorul ceasurilor atomice, putem detecta chiar și cele mai mici nereguli în mișcarea pământului. S-a constatat că această mișcare devine mai lentă. Susținătorii teoriei Big Bang a originii Pământului au descoperit că, privind în urmă, lungimea zilei scade cu 0,002 secunde pe secol, ceea ce înseamnă că ziua noastră se scurtează cu o secundă la fiecare 50.000 de ani. Calculând înapoi la o zi de lungime zero, ei susțin că au descoperit vârsta Pământului: patru miliarde și jumătate de ani.

 

Cu mult înainte de asta, a existat primul big bang care a creat universul.

 

Nu a fost o explozie în sensul obișnuit. Nu a fost răspândirea materiei într-un spațiu existent. Spațiul și timpul sunt proprietăți ale materiei. În primul Big Bang, timpul, spațiul, materia și toate legile și forțele lor au apărut simultan.

 

Mintea umană nu o poate înțelege, limbajul uman nu o poate exprima în cuvinte.

 

Dacă cineva presupune această teorie, trebuie să fi fost cineva care a declanșat Big Bang-ul.

 

Întrebarea pusă de Augustin: „Ce a făcut Dumnezeu înainte de a crea universul” este greșită și, prin urmare, fără răspuns. Nu a existat „înainte”. Timpul a apărut împreună cu materia. Înainte de Big Bang, a existat Dumnezeu, Eternul, fără timp, fără spațiu.

 

Să contemplăm minunile creației Sale! Să aruncăm o privire la una dintre cele mai mici părți ale sale, soarele nostru foarte mic!

 

Dacă energia totală pe care o furnizează ar crește cu doar câteva fracții, temperatura Pământului ar crește: ghețarii s-ar topi, nivelul mării ar crește și ar inunda pământul, iar viața umană ar pieri. Dar dacă soarele și-ar reduce puterea cu câteva grade, continentele ar fi acoperite de ghețari și omenirea ar îngheța până la moarte.

 

Cine a făcut ca soarele să fie exact la temperatura potrivită? S-a întâmplat tocmai așa?

 

S-a întâmplat ca cărămizile s-au adunat și să formeze o casă? Tocmai s-a întâmplat ca trenul de viteze, pârghiile și șuruburile să se unească și să formeze un ceas? Absurd, spui tu. Cu siguranță a existat o minte în spatele construcției casei și a ceasului.

 

Mintea din spatele soarelui este Dumnezeu.

 

Dacă banii și energia intelectuală cheltuită pentru răspândirea ateismului ar fi direcționate spre promovarea descoperirilor științifice, lumina soarelui și energia solară ar putea fi folosite pentru a rezolva multe dintre problemele neplăcute ale lumii.

 

Permitem energiei luminii solare, cea mai prețioasă resursă a vieții, să scape practic nefolosită.

 

Fotosinteza la plante captează doar o zecime dintr-un procent din energia disponibilă. Restul este irosit.

 

Pentru a pune ceva în termeni financiari: este nevoie de lumina soarelui în valoare de 500.000 DM pentru a produce o cantitate de pește în valoare de 5 DM. Utilizarea anuală de energie umană este echivalentă cu doar o oră din lumina totală a soarelui care scaldă Pământul. Dumnezeu ne-a oferit bogății pe pământ, pe care ar trebui să le folosim bine ca daruri ale Sale.

 

Să ne uităm la un alt mic miracol al lui Dumnezeu: apa. Este una dintre cele mai simple molecule, constând dintr-un atom de oxigen și doi atomi de hidrogen. Greutatea sa moleculară este de 18. În comparație, o moleculă de insulină este formată din 777 de atomi și are o greutate moleculară de 5733.

 

Mintea care a făcut apa atât de simplă trebuie să fie incredibil de inteligentă. Această simplitate permite apei să alunece liber prin membranele celulelor vii, un proces care este imposibil cu molecule mai mari.

 

Apa are proprietăți puternice de dizolvare. Substanțele pot intra și ieși din celulele vii numai atunci când sunt dizolvate în apă. Așa sunt hrăniți cu alimente pentru a menține viața și a elimina deșeurile.

 

Pentru a servi cât mai bine omenirea, apa nu are un gust deosebit de bun pentru a nu provoca hidropizie și nici nu are un gust prost pentru a nu provoca respingere. Cei doi compuși cei mai asemănători ca structură moleculară cu apa, hidrogenul sulfurat (H2S) și amoniacul (NH2), sunt gaze corozive care sunt respingătoare în ceea ce privește gustul, mirosul și toxine pentru celulele vii. (Fragment din „ Semnele vremurilor ”, noiembrie 1980).

 

Uită-te la marea minune, omule. Cele șaizeci de trilioane de celule din corpul uman lucrează împreună pentru a crea o personalitate unică. Nu există doi oameni la fel. Chiar și amprentele sunt unice. Dacă un vârf de deget este rănit, bobinele se vindecă înapoi la modelul lor anterior.

 

Gândiți-vă la plămânii cu milioanele lor de saci cu membrană elastică. Sau luați în considerare capacitatea osului de a se vindeca după o rănire.

 

Cum se face că colecția de celule vii numită „ochi” poate vedea la fel de bine ca cea mai scumpă cameră? Este un aparat de fotografiat produsul aleatoriu al unui proces evolutiv sau fiecare cameră este construcția unei ființe inteligente?

 

Cine a creat memorie care poate, la comandă, să recupereze impresii din trecut din miliardele de particule stocate în baza de date personală a unei persoane? Cine a creat imaginația, puterea care poate da bucurie în cele mai nefericite împrejurări, care poate chiar să-și imagineze o lume fără Dumnezeu dacă omul este atât de înclinat?

 

Corpul uman este format din două treimi apă. Conține două milioane de glande sudoripare care excretă deșeurile cu apa pe care o eliberează pentru a menține corpul rece. …

 

S-ar putea mira la nesfârșit de structura și funcțiile corpului uman.

 

Nimeni nu ar crede că există un ceas fără un ceasornicar, iar corpul uman, darămite universul, oferă infinit mai multe dovezi ale unui creator inteligent decât un ceas.

 

Dacă nu există niciun spirit în spatele creației, cum se face că atmosfera este potrivită pentru sistemul nostru respirator și, de asemenea, tocmai potrivită pentru ca pământul să nu se ardă ziua și să nu înghețe noaptea? Că temperatura rămâne tocmai cea potrivită pentru a susține viața? Că există un strat de ozon care este tocmai potrivit pentru filtrarea razelor cosmice mortale din spațiul cosmic?

 

Înclinarea Pământului este de 23,5 grade; Acest lucru este potrivit pentru a preveni alternanța gheții și inundațiilor, căldura dogoritoare și frigul.

 

Viața umană, de exemplu, nu ar fi posibilă pe Mercur, care are temperaturi de peste 400′ Celsius pe o parte, în timp ce cealaltă parte este sub zero grade.

 

O parte este întotdeauna în direcția soarelui, în timp ce pe cealaltă este întuneric și rece. Pământul, pe de altă parte, se află la distanța potrivită de Soare pentru a primi lumina, căldura și puterea potrivite pentru viață. Toate aceste circumstanțe indică providența și geniul lui Dumnezeu.

 

O amprentă sau o amprentă digitală este uneori suficientă pentru ca un ofițer de poliție să găsească un suspect. Dar întregul univers cu toate minunile lui nu este suficient pentru ca ateul să-l descopere pe Cel care l-a ștampilat cu amprenta înțelepciunii Sale. Este și orb și surd. Și la fel cum un surd nu are treabă să scrie despre muzică și un orb nu are nicio treabă să descrie un tablou, nu este corect ca ateii să vorbească despre lucruri care le sunt ascunse.

 

Acum să auzim ce spune Darwin, marele favorit al ateilor, despre ateism: „Imposibilitatea de a înțelege că acest univers minunat a luat ființă întâmplător mi se pare a fi principalul argument pentru existența lui Dumnezeu”.

 

Un ateu a susținut odată că universul a luat ființă ca produsul unor forțe aleatorii. Cineva care l-a auzit spunând asta a răspuns nepoliticos: „Asta-i o prostie!”

 

Ateul a fost jignit. „Ar trebui să-ți amintești că vorbești cu un doctor în filozofie!”

 

„Si daca? Un doctorat este doar o coincidență”, a răspuns celălalt. – »Dar am lucrat ani la disertație!«

 

„Dacă crezi că mintea ta a fost necesară pentru teza ta, cu cât mai mult este necesară inteligența pentru univers!”

 

Cea mai magnifică dovadă a existenței lui Dumnezeu este universul.

 

2. Argumentul despre prezența ideii lui Dumnezeu în mintea noastră.

 

Filosoful englez Roger Bacon a spus odată: „Nu există nimic în intelectul nostru care să nu fi trecut mai întâi prin simțurile noastre”.

 

Nu avem o singură idee în mintea noastră care să nu fie nici o reflectare adevărată, nici o reflectare distorsionată a realității.

 

Un locuitor al junglei nu are conceptul de „televiziune”, deoarece această realitate nu există în lumea lui.

 

Marea majoritate a omenirii a crezut în Dumnezeu într-un fel sau altul. Chiar dacă oamenii nu au crezut în El toată viața, ei tot au crezut în El în unele momente ale vieții lor.

 

Dacă omenirea nu ar fi avut deja o oarecare experiență cu Dumnezeu, dacă El nu ar fi fost niciodată perceput, ideea lui Dumnezeu nu ar fi putut să pătrundă în mintea umană și să devină ancorată acolo cu o asemenea putere.

 

3. Argumentul teleologic

 

(derivat din cuvântul grecesc „telos”, care înseamnă „scop”).

 

Totul în această lume este conceput pentru un scop. Ovulul fertilizat din uterul feminin ia de la mamă atâta nutriție cât are nevoie pentru a deveni un embrion, apoi un făt și, în final, o ființă umană. La un embrion feminin, glandele mamare se dezvoltă în uter și sunt necesare doar atunci când persoana în cauză devine mamă, poate douăzeci sau treizeci de ani mai târziu.

 

Sămânța unei plante extrage din sol exact cantitatea de apă, fosfat, nutrienți etc. de care are nevoie pentru a deveni plantă.

 

Soarele și toți sateliții săi se deplasează continuu spre un anumit vârf în spațiu, ca și cum ar avea o întâlnire acolo.

 

Cum ne putem explica faptul că cămila există în zone cu puțină apă, unde oamenii au fost nevoiți să se bazeze pe animale de transport care pot rămâne săptămâni întregi fără apă? Cum se face că albinele sunt esențiale pentru polenizare? Pomul fructifer și albina au apărut în același timp întâmplător? Sau o astfel de simbioză indică o inteligență din spatele realității?

 

Doar ființele inteligente pot lua decizii oportune. Nici soarele, nici celula de ou, nici sămânța plantei, nici cămila nu își pot alege funcția.

 

Trebuie să existe o altă ființă care și-a predeterminat funcțiile. Această ființă este Dumnezeu.

 

4. Argumentul istoric

 

Dacă majoritatea oamenilor din toate timpurile – inclusiv cele mai mari genii – au crezut în Dumnezeu și dacă credința într-o chestiune atât de importantă este pură amăgire, atunci rațiunea este complet nesigură și incapabilă să confirme ateismul.

 

După cum au dovedit descoperirile arheologice, au existat dovezi ale existenței credinței religioase încă din timpurile timpurii. A existat în toate civilizațiile pierdute. Istoria cunoaște o selecție naturală a gândurilor. Orice este nepotrivit este aruncat. Persistența ideii lui Dumnezeu în ciuda miilor de ani de schimbări sociale dovedește valoarea acesteia. Schiller a spus bine: „Istoria lumii este judecata lumii”.

 

5. Argumentul moral

 

Există suficiente explicații pentru prezența răului și a răului în lume. Viața îi învață pe oameni să fie răi și îi conduce pe căi rele. Unul trebuie să fie un lup pentru celălalt pentru a supraviețui. Se pare că doar cei care îi călcă în picioare pe alții reușesc.

 

Dar cum putem explica că există și iubire, blândețe și toate celelalte virtuți? Ele nu își au originea în experiența umană. Cum se face că există o conștiință care oprește pe cineva să facă fapte rele sau măcar le critică după faptă? De unde remușcarea?

 

Conștiința iluminată nu poate fi decât vocea altei ființe din noi, vocea ființei pe care o numim Dumnezeu.

 

6. Argumentul din mișcare

 

Mișcarea nu este posibilă fără un motor sau un motor. Mulți posibili inventatori au descoperit că mișcarea constantă nu este posibilă. Dar universul fără Dumnezeu ar fi o mașinărie cu mișcare perpetuă.

 

În universul nostru, totul, de la particule elementare la galaxii enorme, este în continuă mișcare. Trebuie să existe un autor care a început mișcarea și o continuă. Cel care monitorizează totul, care dirijează particulele și planetele și face ca totul să se miște se numește Dumnezeu.

 

7. Argumentul din profeții

 

Nimeni nu poate spune cu certitudine ce se va întâmpla cu ei în zece minute, dar există o carte, Biblia, care conține profeții despre evenimente care au avut loc secole, chiar milenii, după ce au fost prezise.

 

Descoperirile recente ale multor manuscrise biblice antice din Wadi-el-Qumran au demonstrat încă o dată vechimea acestor profeții, dintre care multe s-au împlinit deja, în timp ce multe altele se împlinesc în fața ochilor noștri.

 

Numai dacă presupunem existența unui conducător mondial care a prevăzut întreaga istorie a umanității putem explica existența profeției în Biblie. Deși există multe profeții în alte scrieri non-biblice, Biblia este unică prin profețiile temporale detaliate și pe termen lung, dintre care majoritatea s-au adeverit. Cele mai importante dintre acestea sunt profețiile despre nașterea și slujirea lui Hristos.

 

Profeția care apare este o dovadă a existenței unui Dumnezeu atotștiutor.

 

8. Argumentul din gândirea la cel mai înalt nivel

 

Mintea care ghidează o persoană nu funcționează întotdeauna optim. Sunt doar momente în care operează la performanță maximă. Acestea sunt de obicei momente de mare emoție sau de mare pericol. Atunci toate puterile mentale sunt concentrate. Există și alte momente în care mintea rătăcește, rătăcește sau este neconcentrată.

 

În vremuri de mare suferință, omul este de obicei un credincios. Acest lucru este observat cel mai bine atunci când este în pericol de moarte sau se află pe patul de moarte.

 

Au existat nenumărate cazuri în care muribunzi care nu crezuseră s-au pocăit de necredința lor în ultimul moment, dar cu greu va exista un om care, după ce a crezut toată viața, să se pocăiască, în fața morții, că a crezut și apoi renunță la credință. Aceasta este aproape o imposibilitate psihologică.

 

Dacă cineva a construit un pod și împinge o căruță de mână peste el, aceasta nu este o dovadă suficientă că podul va rezista. Un tren trebuie să treacă peste ei.

 

Dovada că o credință este bună stă în faptul că rezistă nu doar atunci când norocul îți zâmbește, ci atunci când treci printr-o criză psihică gravă, când ești în pericol sau te confrunți cu moartea. În astfel de momente, oamenii sunt de obicei religioși. Acest lucru este adesea adevărat și atunci când cineva are experiențe de mare frumusețe. După o călătorie pe mare, Engels, unul dintre cei mai importanți gânditori atei, a scris: „Trăim în divinitate. Cel mai bun mod de a-l vedea este atunci când ești pe mare.”

 

9. Argumentul din existența funcției de credință

 

Nici oamenii, nici animalele nu ar avea nevoie de urechi dacă nu ar exista sunete. Nu am avea nevoie de ochi dacă nu ar exista lumină și culoare. Nu ne-ar folosi plămânii dacă nu ar fi aer de respirat. Organul presupune funcţia. Prezența unui organ de simț este dovada faptului că realitatea percepută de acel organ există.

 

Oamenii au organul credinței în fapte metafizice. Acest organ nu s-ar fi dezvoltat niciodată și nu s-ar fi menținut dacă realitatea percepută prin funcția de credință nu ar exista.

 

10. Argumentul din părtinirea minții umane

 

Trebuie să fim critici cu propria noastră gândire. Putem vedea multe lucruri, dar nu ochiul cu care vedem. Putem examina orice gând, dar nu și gândul cu care examinăm.

 

Dacă cineva se oprește pentru o clipă să se gândească la evenimente, oameni și lucruri, și apoi începe să se gândească la gândire, ne dăm seama curând că ne aflăm într-un impas spiritual și că mintea umană are defecte reale. …

 

Cercetări recente arată că chiar și culorile influențează capacitatea noastră de a gândi. Venim cu gânduri fericite în pajiști frumoase sau în camere vopsite în albastru deschis, galben sau portocaliu. Comportamentul nostru este mai prietenos în astfel de medii. În camerele urâte avem gânduri urâte. Culorile închise, plictisitoare, care nu sunt întrerupte de accente prietenoase pot fi foarte deprimante. Gândește-te doar la cenușiul unei celule de închisoare.

 

Un pod negru peste Tamisa era cunoscut pentru multe tentative de sinucidere făcute pe el. După ce podul a fost vopsit în verde, astfel de încercări au scăzut cu mai mult de o treime. …

 

Marxiştii sunt maeştri când vine vorba de a demonstra că mediul social, în special condiţiile economice, determină gândurile oamenilor.

 

Când revoluționarii ajung la putere, se schimbă complet. Deși poate că au organizat și susținut greve înainte, după venirea la putere au fost împușcați muncitori greviști.

 

Chiar și printre oamenii de știință există o părtinire psihologică. Adesea, observațiile lor sunt adaptate pentru a selecta experiențe și date care le confirmă presupunerile, mai degrabă decât cele care le contrazic.

 

Modul nostru de a gândi este adesea primitiv. Adesea gândim în analogii. Dar, după cum se spune: comparația nu este un argument.

 

Nu este nimic greșit în a folosi analogii pentru a învăța despre Dumnezeu, atâta timp cât admitem că El transcende imaginile noastre și orice nume pe care i-l putem da. Dionisie Areopagitul a spus: „Dumnezeu nu este nimic”, în sensul că El nu este nimic din ceea ce ne imaginăm. În Biblie, Dumnezeu spune pur și simplu: „Eu sunt ceea ce sunt. «

 

De îndată ce se folosește analogii și antropomorfisme cu privire la Dumnezeu, riscul de a denatura ceva devine foarte mare. Meister Eckhart, unul dintre marii scriitori creștini ai Evului Mediu, a spus pe bună dreptate: „Numai o mână care taie poate scrie ceva adevărat.” Credincioșii nu numai că afirmă existența lui Dumnezeu, dar contestă și multe lucruri care au fost spuse. despre El vor, în negare, pentru că ei știu că ateismul este uneori doar respingerea unui Dumnezeu care nu există cu adevărat.

 

Cu toate acestea, din moment ce suntem oameni, nu ne putem dispensa de toate descrierile antropomorfe ale lui Dumnezeu.

 

Gânditorul creștin Nicolae din Cusa și-a asumat așadar „docta ignorantia”, cu alte cuvinte cunoscuta ignoranță, drept început al înțelepciunii. Inteligența, doar mintea, este cea mai joasă putere umană de cunoaștere și este incapabilă să înțeleagă realitatea. Cunoașterea propriei incapacități este cea mai înaltă conștiință pe care o poate atinge: aceasta este „docta ignorantia”.

 

De ce această neputință? Aceasta este esența – mai întâi adevărul și apoi cunoașterea. Toate cunoștințele pot fi doar aproximative și presupuneri, în special cunoașterea realității ultime.

 

Trebuie să găsim o minte mai bună decât a noastră pe care să ne bazăm.

 

Din viața lui Isus putem vedea clar cât de nesigură funcționează mintea umană.

 

Iosif, mirele Fecioarei Maria, a crezut greșit că a păcătuit când a descoperit că este însărcinată. Cei mai importanți preoți ai evreilor, oameni care erau extrem de cunoscători în chestiuni religioase, nu L-au recunoscut pe Isus ca cine era, ci L-au condamnat la moarte ca un presupus hulitor.

 

Pilat a confirmat această judecată permițând minții sale să fie încețoșată de frică. Poporul lui Isus L-a respins pe Cel care era podoaba lor. Iuda a preferat treizeci de arginți decât prietenia cu Fiul lui Dumnezeu.

 

Petru a preferat siguranța lui decât să rămână credincios Domnului său. La momentul arestării Lui, toți apostolii L-au părăsit și au fugit. Și, de fapt, niciunul dintre ei nu a crezut în învierea Sa, chiar și după ce L-au văzut cu ochii lor.

 

Religia creștină ne învață să ne încredem mai întâi în propriile noastre minți și, mai important, să acceptăm gândurile lui Dumnezeu, care este independent de circumstanțele exterioare și nu este supus influențelor pământești. El este singurul care poate înțelege adevărul suprem, deoarece El este autorul acestuia. Numai în religie poate fi găsit adevărul; numai în Dumnezeu totul poate fi cunoscut. În măsura în care ne depărtăm de Dumnezeu, ne excludem de adevăr.

 

După cum am menționat deja, ideea lui Dumnezeu nu ar fi putut să pătrundă în mintea noastră și să devină ancorată acolo cu o asemenea putere dacă omenirea nu ar fi avut experiențe cu Dumnezeu.

 

Cu toate acestea, mulți alți factori ar fi putut întuneca sau distorsiona acest gând. Nici în religie, nici în ateism nu ne putem baza doar pe rațiunea noastră. Fără o revelație mai înaltă suntem sortiți erorii.

 

Ateismul nu are nicio revelație din sfere superioare și, prin urmare, nu este credibil. Religia are revelație, iar aceasta ne spune că există un Dumnezeu.

 

11. Argumentul din faptul de inevitabilitate

 

Totul în lume este supus schimbării și este nepermanent. Nimic nu este stabil. Ființele umane și materia sunt în egală măsură supuse unui astfel de fenomen de zi cu zi precum vremea – presiunea aerului, precipitațiile, umiditatea, temperatura.

 

Legea entropiei spune că totul tinde să se dizolve și să se descompună. Schimbarea și decăderea sunt în tot ceea ce văd.

 

Lucrurile care există astăzi vor dispărea mâine. Acest lucru este valabil de la particulele minuscule din atom până în cosmos. Se aplică și în domeniul spiritual.

 

Tot ceea ce este schimbător și trecător este deci contingent. Ceva care este azi aici și a plecat mâine nu ar fi putut fi acolo astăzi. Este indiferent față de existență. Poate fi sau nu.

 

În consecință, trebuie să aibă o cauză în afara lui. Dacă această cauză este, de asemenea, inevitabilă, ea însăși trebuie să aibă o cauză. Acest lanț de cauze și efect nu poate fi fără început și fără sfârșit, pentru că dacă totul ar fi fost inevitabil, ar fi putut la fel de bine să nu existe.

 

Cum și de ce a fost pusă în mișcare această roată?

 

Lumea contingenței presupune existența unei ființe care există în mod necesar, care nu poate să nu fie , care nu are nicio cauză în afara ei. Este real fără a depinde de nimic. Nu putea să fie sau să fie diferit. Numim această ființă „Dumnezeu”. El trebuie să existe. Nu putea să nu fie.

 

12. Argumentul din legile naturii

În natură, în societate, în suflet și în trupul nostru, totul merge după anumite legi, legi naturale, legi sociologice, fiziologice, psihologice. Este de neconceput să existe legi fără un legiuitor și un executor care să se asigure că totul merge conform legii.

 

Dumnezeu este legiuitorul ale cărui legi le descoperim prin știință.

 

Vorbim despre legi chimice, fizice sau biologice. Vrem să fim foarte conștienți de faptul că chimia și fizica nu sunt doar chimice și fizice. Rațiunea umană este necesară pentru a le descoperi.

 

Când Fleming a fost mulțumit pentru descoperirea penicilinei, el a spus: „Sunt uimit de această recunoștință. Nu eu am făcut penicilina, natura a creat-o. Tocmai l-am descoperit.”

 

Faptele naturii sunt pur și simplu acolo, abia așteaptă să fie descoperite de om în veșnica lui sete de cunoaștere. Deoarece sunt guvernate de legi, aceste fapte sunt bine ordonate și, în cele din urmă, sunt cunoscute. Chimia și fizica se schimbă numai atunci când oamenii de știință își corectează cercetările pentru a le aduce în conformitate cu faptele existente. Ordinea naturii rămâne aceeași.

 

Dar ramurile științifice ale chimiei și fizicii sunt mai mult decât o simplă compilare de fapte obiective. Există un spirit în ei. Ei sunt animați de spiritul care a făcut legile de la început.

 

13. Argumentul de la excepțiile de la legile naturii

 

Chiar dacă ar fi de imaginat că legile sunt inerente naturii și nu sunt promulgate de o ființă care creează conștient, cum se face că există excepții de la aceste legi?

 

Un mecanism nu poate face excepții, funcționează stereotip. Cu toate acestea, există excepții în natură.

 

Toate trupurile s-au micșorat în frig. Singura excepție este apa: apa se dilată când este rece. Prin urmare, gheața este mai ușoară decât apa în stare lichidă și plutește deasupra, formând un strat care protejează iazurile și lacurile de frigul extern. Acesta este motivul pentru care peștii pot supraviețui iernii. Cine a făcut această excepție pentru apă?

 

Toți compușii cu hidrogen sunt otrăvitori, cu o singură excepție: apa. Fără această excepție, viața nu ar fi posibilă. Cine a fost responsabil pentru asta?

 

Cine a stabilit că timp de secole femeile nu puteau rămâne însărcinate decât prin actul sexual și apoi a văzut că o fecioară ar trebui să conceapă și să nască un copil – Maria, mama lui Isus?

 

Excepțiile de la legile naturii sunt dovada existenței lui Dumnezeu.

 

14. Argumentul din miracole

 

Există un argument foarte asemănător celui precedent: existența miracolelor.

 

Biblia relatează multe minuni. Una dintre cele mai izbitoare este existența lui Israel, poporul ales al lui Dumnezeu.

 

Cea mai veche referire la Israel în afara Bibliei poate fi găsită pe faimosul stâlp Merneptah. Merneptah a fost succesorul faraonului Ramses II. Pilonul documentează succesele sale militare, inclusiv lauda că „nu mai există sămânță a lui Israel”.

 

Timp de trei mii trei sute de ani lumea a repetat următoarea afirmație: „Israelul este distrus; a încetat să existe sau „a fost asimilat”.

 

Pe Arcul de Triumf al lui Tit din Roma, care a fost construit după distrugerea statului evreiesc, se află inscripția: „Iudeea s-a terminat.” Astăzi, evreii Romei se plimbă lângă acest arc. În ceea ce privește Imperiul Roman, s-a terminat.

 

Istoria Bisericii este și ea plină de minuni care nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu ar fi existat Dumnezeu. Aș dori să aleg un singur lucru:

 

Arhiepiscopul Ufa, Andrei Ukhtomsky, a fost condamnat la moarte și împușcat în închisoarea Iaroslavl. Înainte de execuție, arhiepiscopul a cerut permisiunea de a se ruga. Plutonul de execuție a acordat condamnatului câteva minute. Când a îngenuncheat, parcă l-a acoperit un nor și a dispărut din ochii lor. Cei care trebuiau să execute sentința au devenit atât de confuzi încât nu mai știau ce să facă. Nu a putut scăpa – și totuși nu era acolo!

 

Abia după vreo oră a apărut din nou ierarhul, rugându-se în genunchi în același loc și parcă înconjurat de un nor luminos care s-a risipit repede. Criminalii au fost uşuraţi că au avut victima înapoi în faţa lor şi s-au grăbit să-l împuşte.

 

Mulți oameni, când se gândesc la asta, își pot aminti evenimente miraculoase din viața lor care nu s-ar fi putut întâmpla fără Dumnezeu.

 

Unele minuni de acest fel sunt ceea ce numim „coincidență”, care este pur și simplu o minune minoră în care Dumnezeu dorește să rămână anonim.

 

Anatole France spunea: „Coincidența este pseudonimul pe care oamenii îl folosesc atunci când nu vor să-L cheme pe Dumnezeu pe numele lui. «

 

În mod ciudat, ateilor le este greu să creadă în minunile lui Dumnezeu. Cât de ușor trebuie să fi fost pentru Dumnezeu, care a creat Marea Roșie, să o despartă pentru ca poporul Său să o traverseze pe pământ uscat.

 

Mulți atei cred în lucruri mult mai inacceptabile.

 

Bazându-se exclusiv pe autoritatea Comitetului Central, comuniștii sovietici au crezut cândva că Stalin era în același timp cel mai mare om politic, cel mai mare strateg, cel mai mare lingvist și cel mai mare om de știință și filozof. Ei credeau că acest om simplu, care fusese închis pentru furt, era practic infailibil. După moartea sa, pe baza unui singur discurs rostit de Hrușciov, ei au crezut că același om a fost cel mai mare ucigaș în masă din istorie.

 

Potrivit unei comunicări a lui Hrușciov din 1959, ei credeau că Rusia sovietică va atinge și depăși standardele materiale ale Statelor Unite în termen de cinci ani. Acum este anul 1986, iar Rusia comunistă încă mai poate supraviețui doar importând grâu din țările capitaliste, în principal din Statele Unite.

 

Ateii sovietici au acceptat pasiv și supus toate basmele pe care comunismul le va crea frăție între popoare. Ar trebui să citiți ziare comuniste chineze, iugoslave și rusești și veți vedea cum se urăsc tovarășii.

 

Ei cred fără critică ceea ce anunță actualul conducător suprem.

 

Biblia ne îndeamnă să ne folosim facultățile critice. De exemplu: „Iubiţilor, nu credeţi în orice duh, ci încercaţi duhurile pentru a vedea dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1); „Dar să vorbească doi sau trei prooroci, iar ceilalți să încerce vorbirea” (1 Corinteni 14:19).

 

Credința creștină face apel în mare măsură la rațiune. De exemplu, este scris: „Veniți, deci, și să discutăm împreună, zice Domnul” (Isaia 1:18). Una dintre tezele principale ale lui Martin Luther a fost dreptul la o interpretare personală a Sfintei Scripturi. El a dat impulsul pentru libertatea de exprimare în lume.

 

Comuniștii au negat această libertate biblică și au ajuns să creadă în miracole politice inexistente.

 

Se spune că miracolele Scripturii contrazic legile naturii, dar oamenii uită că, deși au puteri foarte limitate, încalcă continuu legile naturii.

 

Când te trezești dimineața, învingi legea naturală a gravitației când te trezești. Când conduci o mașină, sfidezi legea inerției. Dacă divizezi un atom, încalci legea coeziunii. – Dacă omul poate încălca aceste legi, cât de logic este să credem că un ordin superior de ființe – îngerii, cu atât mai puțin Dumnezeu însuși – poate face lucruri care nu sunt posibile pentru noi, la fel cum poate face omul de știință lucruri, care derutează un ignorant. persoană.

 

John Stuart Mill a spus odată: „Un miracol nu contrazice legea cauzei și efectului. Este un efect nou, probabil produs de introducerea unei noi cauze.” Acea cauză este Dumnezeu.

 

15. Argumentul din expansiunea universului

 

Deplasarea în infraroșu în imaginea spectroscopică pe care o obținem a galaxiilor îndepărtate demonstrează că universul nostru este în continuă expansiune. Astronomii compară uneori universul cu un balon, o jucărie cu stele pictate pe el. Când umflați balonul, stelele se îndepărtează unele de altele.

 

Deoarece astronomii cunosc rata de expansiune, ei pot calcula înapoi care au fost distanțele cu un miliard sau cinci miliarde de ani în urmă.

 

Întorcându-se în acest fel, ei ajung la punctul de plecare – balonul în starea sa pre-inflație, momentul creării universului sau ceea ce oamenii de știință numesc astăzi, așa cum sa menționat deja, „Big Bang”.

 

Expansiunea universului este o dovadă a existenței unui Dumnezeu care i-a determinat începuturile.

 

16. Argumentul din a doua lege a termodinamicii

 

Conform acestei legi, într-un sistem închis, ceva nu poate progresa decât de la ordine la aleatoriu, haos și anarhie. Dacă universul nostru ar fi existat întotdeauna, ar fi într-o stare de haos. Sistemul și ordinea nu mai puteau exista din cauza faptului incontestabil al entropiei.

 

Universul este bine ordonat doar pentru că vine de la un Dumnezeu al ordinii.

 

17. Argumentul din existența genelor

 

Această dovadă este în realitate doar o extensie sau o aplicare specifică a argumentului din a doua lege a termodinamicii, dar are o valoare separată.

 

În fiecare ființă vie există un cod genetic care determină modul în care va fi construit. Codul este o combinație de aminoacizi care, ca orice altă materie, nu se poate dezvolta decât spontan de la ordine la haos, conform acestei legi a termodinamicii. Atunci de unde vine ordinea codului genetic?

 

Fiecare spermatozidă și ovul uman conține informații care, dacă ar fi scrise, ar umple 1.000 de volume a câte 500 de pagini fiecare. Totul este scris acolo: culoarea ochilor și a părului, trăsăturile feței, înălțimea, bolile ereditare, dar și talentele moștenite, toate detaliile corpului, precum și structura psihologică principală etc. Niciun om de știință cu toate echipamentele moderne nu ar putea conține asta. bogăție într-un spațiu atât de mic de informații microscopic cu impulsul încât viitorul embrion și mai târziu ființa umană să trăiască în consecință.

 

Când celulele sunt împărțite, toate informațiile sunt copiate rapid. În cele din urmă, ajungi cu miliarde de copii. Nicio mașină de copiat nu poate atinge această performanță.

 

Ceea ce se întâmplă cu oamenii se întâmplă și cu celulele animalelor și plantelor. Miliarde de informații din gene le spun crinilor, lalelelor și trandafirilor ce culoare și miros ar trebui să dezvolte, ce fel de tulpină delicată ar trebui să aibă și cum ar trebui să le transmită succesorilor lor.

 

O astfel de ordine nu poate veni din dezordine. Lipsa de informații și inteligență în acizi nu poate spune genelor cum să dezvolte inteligența la oameni. Moleculele de acid nu au instinct. Atunci cum le spun genelor cum să producă instincte la animale?

 

Genele sunt dovezi de necontestat ale unui creator inteligent.

 

18. Argumentul din existența elementelor radioactive

 

Pe măsură ce pierd electroni, elementele radioactive trec printr-o etapă după alta până se degradează până la punctul în care devin plumb. Aceasta se numește filiație radioactivă.

 

Oamenii de știință știu acum cât timp durează un element radioactiv să se transforme în altul, devenind în cele din urmă plumb.

 

Dacă universul ar fi existat pentru totdeauna și nu ar fi fost creat, sau dacă ar fi existat de miliarde și miliarde de ani, toate elementele radioactive s-ar fi transformat de mult în plumb.

 

Deci, cum de încă mai există? Însăși existența lor demonstrează că universul nu a existat întotdeauna de la sine, că are un început, că trăim într-un univers creat și că, prin urmare, există un Creator.

 

19. Argumentul din existența găurilor negre

 

În anii 1960, astronomii au descoperit pulsari, sau stele neutronice. Sunt cunoscute și sub denumirea de „pitici albe” și constau din materie comprimată inimaginabil. Propria gravitație a acționat asupra masei și a făcut-o să se prăbușească. Presiunea a dus la o creștere a gravitației. Avem o reacție în lanț: gravitația provoacă colaps, colapsul cauzează creșterea gravitației și așa mai departe. Steaua devine din ce în ce mai densă. Astfel de stele tind să atingă o densitate infinită și o lipsă completă de dimensiune.

 

Aceste stele nu numai că îndoaie lumina, așa cum fac alte stele, dar o înghit. În această fază sunt numite „găuri negre.” Ele devin invizibile pentru totdeauna, ca tot ce se află la orizont. Vedem obiecte pentru că emit sau reflectă lumină. „Găurile negre” care înghită fiecare rază de lumină sunt materie invizibilă. Unde este ateul vulgar care spune că crede doar în ceea ce poate vedea?

 

Există trei zone: La o anumită distanță de „gaura neagră” lumina este în siguranță. Nu poate fi înghițită de această stea ciudată, ci doar îndoită așa cum o îndoaie orice obiect. La o distanta diferita se inghite. Există o zonă între acestea două, numită „orizontul evenimentelor”, în care lumina nu este nici înghițită, nici curbată, ci mai degrabă capturată. Îl va orbita pentru totdeauna. Timpul va fi încetat să mai existe pentru el.

 

În acest „orizont al evenimentelor”, continuumul spațiu-timp care este universul nostru nu mai există pentru că elementul timp a dispărut. Ajungem la granița dintre realitatea noastră și alta.

 

Afirmația materialismului dialectic conform căreia realitatea noastră, numită de știință „continuumul spațiu-timp”, este singura, contrazice existența „găurilor negre” care sunt granița dintre realitatea noastră și alta, care, în afara timpului, este eternă. .

 

Wilder-Smith scrie în „The Demission of Scientific Materialism”: „Dincolo de orizontul evenimentelor, toate legile materiei cunoscute de noi încetează să mai aibă forță. Legile chimice pe care le cunoaștem încetează să mai existe; același lucru se întâmplă cu legile fizice și cu materia și cu realitatea noastră a timpului materiei. Realitatea temporală atinge doar această limită. Orice se află dincolo de această limită aparține „vieții de apoi”.

Biblia este o descoperire unică dintr-o altă realitate, realitatea lui Dumnezeu, în continuum-ul nostru spațiu-timp. Dogma fundamentală a materialismului, că realitatea percepută de simțurile noastre este singura realitate, s-a prăbușit când am descoperit stele care se prăbușesc.

 

20. Argumentul din gradația în toate lucrurile

 

Sfântul Toma d’Aquino observa: „Printre făpturi sunt mai mult sau mai puţin bune, adevărate, nobile etc. Cu toate acestea, „mai mult” sau „mai puțin” sunt predicate ale unor lucruri diferite, în funcție de modul în care seamănă în felurile lor diferite cu ceva care este cel mai înalt, așa cum se spune că ceva este mai cald, în funcție de cât de aproape este de ceva care este cel mai cald. este. Există, așadar, ceva care este cel mai adevărat, cel mai bun, cel mai nobil și, prin urmare, suprem.”

Acesta se numește Dumnezeu.

 

21. Argumentul metafizic al lui Anselm din Canterbury

 

Confucius a fost întrebat cum ar începe dacă ar trebui să conducă o țară. El a răspuns: „Aș îmbunătăți utilizarea limbajului”.

 

Ascultătorii lui au fost uimiți. „Nu are nicio legătură cu întrebarea noastră!”

 

Apoi Confucius a explicat: „Dacă limbajul nu este corect, ceea ce spune cineva nu corespunde cu ceea ce înseamnă. Dacă ceea ce spui nu se potrivește cu ceea ce vrei să spui, munca nu va fi făcută corect. Dacă munca nu este făcută corect, obiceiul și arta nu vor înflori. Dacă obiceiul și arta nu înfloresc, nu există dreptate. Dacă nu există dreptate, oamenii nu știe unde să pună mâinile și picioarele. Prin urmare, alegerea arbitrară a cuvintelor nu ar trebui tolerată. Totul depinde de ea.”

 

În același sens, Sfântul Toma de Aquino spunea: „Sunt lucruri evidente care se cunosc odată ce conceptele sunt cunoscute. Prin urmare, când natura întregului și a părții este cunoscută, este evident că fiecare întreg este mai mare decât orice parte a lui.”

 

De îndată ce sensul cuvântului „Dumnezeu” este înțeles, se recunoaște imediat că Dumnezeu există. Pentru că acest cuvânt înseamnă ceva dincolo de care nu se poate imagina nimic mai mare. Dar ceea ce există de fapt este mai mare decât ceea ce există numai în intelect. Prin urmare, de îndată ce cuvântul „Dumnezeu” este înțeles și există în intelect, rezultă că el există de fapt.

 

Afirmația că „Dumnezeu există” este, prin urmare, evidentă, deoarece existența adevărului este evidentă. Dacă cineva neagă existența lor, atunci afirmația ta, „Nu există adevăr”, trebuie să fie corectă. Prin urmare, există adevăr.

 

Dumnezeu este adevărul. În propoziția: „Dumnezeu există”, predicatul este același cu subiectul. Existența lui Dumnezeu este evidentă.

 

Spinoza scria: „Numai dacă esența lui Dumnezeu nu include existența s-ar putea spune că El nu există”.

 

Este absurd. Prin urmare, Dumnezeu există în mod necesar, ceea ce trebuie arătat. Se poate spune că, deși avem cuvintele „cerc dreptunghiular”, nu există un cerc dreptunghiular, deoarece aceasta implică o contradicție. Dar nu este cazul lui Dumnezeu. Ce l-ar împiedica pe Dumnezeu să existe? Nicio cauză externă sau internă nu poate face ca El să nu existe. Perfecțiunea permite existența; Imperfecțiunea îl împiedică. Nu există existență despre care putem fi mai siguri decât cea a Ființei absolute, infinite sau perfecte, adică a lui Dumnezeu.

 

Avem acest termen. „Existant” este inclus în aceasta. Nu mai putem scăpa de concluzia logică că Dumnezeu există. Kant spune: „Este absurd să te întrebi dacă există un Dumnezeu”, deoarece termenul „Dumnezeu”, care înseamnă ființa cea mai perfectă, include atributul „există”. Anselm de Canterbury scrie în „Proslogion”: „Când cineva spune că Dumnezeu nu există, se înțelege existența căreia nu se poate imagina una mai mare. Dar trebuie să existe, altfel s-ar putea imagina o ființă mai mare. De asemenea, trebuie să fie o ființă pe care nu o putem imagina că nu există. Nimeni care înțelege ce este Dumnezeu nu poate să-și imagineze că Dumnezeu nu există… Dumnezeu este așa încât nu se poate imagina că El este mai mare. Și cine înțelege pe deplin acest lucru înțelege cu siguranță că această ființă există atât de adevărat încât nu poate fi inexistentă nici măcar în gândire.” – Repet: Dacă Dumnezeu este de conceput, inexistența Lui este de neconceput.

 

În legătură cu acest argument, Fénelon scrie: „Existența, adevărul și binele sunt una și aceeași: răul nu are nimic real. Este de netăgăduit că pot concepe o ființă infinită de perfecțiune infinită și pentru că o pot concepe, ea trebuie să existe. Această ființă este identică cu ideea mea despre el; nu poate fi cuprinsă decât ca existenţă pentru că existenţa este cuprinsă în esenţa ei. Concepția mea despre ea surprinde clar existența sa reală. Trebuie să afirmăm existența actuală a acestei ființe infinit perfecte, așa cum afirm eu existența actuală a gândirii mele actuale.” – Malebranche spune: „Este suficient să te gândești la Dumnezeu pentru a ști că El există.” – Descartes scrie: „The Ideea de „infinit” nu ar putea exista în mintea unei ființe finite dacă nu ar fi inspirată de o ființă infinită.”

 

22. Argumentul din alcătuirea tuturor lucrurilor din natură

 

În natură totul este compus. Ce structură complicată se găsește chiar și într-un atom, într-o celulă vie, într-un complex mental! Totul adunat servește la altceva decât însuși.Un pat și un scaun servesc omului; o celulă servește unui organism; Moleculele servesc unei celule; Particulele elementare servesc unei molecule etc.

 

O intenție nu aparține niciodată masei în sine, care nu are inteligență și, prin urmare, nu poate urmări nicio intenție. Fiecare ceva compus dovedește existența Creatorului: lucrurile compozite ale universului dovedesc existența Creatorului Divin.

 

Dumnezeu trebuie să fie o substanță simplă și nu un compus, căci dacă El ar fi o acumulare, El ar servi la rândul său scopurilor altora și așa mai departe la nesfârșit. Întrucât toate lucrurile îi slujesc lui Dumnezeu, El trebuie să fie esențial diferit de ele. Din moment ce El nu este compus, El nu este supus schimbării, deoarece schimbările sunt cauzate de reacțiile dintre componente.

 

Deoarece Dumnezeu este, prin urmare, imuabil și neschimbabil, El este, de asemenea, evident nemuritor.

 

23. Mărturia celor mai bune exemplare ale umanității

 

Luând în considerare argumentele pentru existența lui Dumnezeu, să fim ca un judecător imparțial care ascultă toți martorii și ca un judecător corect care le cântărește credibilitatea.

 

Martori ai existenței lui Dumnezeu sunt acele exemplare de umanitate care au demonstrat calități de bunătate, blândețe, iubire și sfințenie.

 

Profeții, întemeietorii religiilor, Iisus Hristos, apostolii și sfinții din toate timpurile și din toate părțile lumii au fost martori ai existenței Sale. Fără excepție, ei vorbesc despre experiența lor personală cu Dumnezeu. Profeții au auzit glasul Lui. Apostolii L-au cunoscut în persoana lui Isus, despre care este scris că „El vine din sânul Tatălui”.

 

De-a lungul veacurilor, Tatăl S-a revelat sfinților în multe feluri. Adevărul a fost principiul călăuzitor în viața tuturor acestor martori, mulți dintre ei au murit pentru a-l apăra.

 

Nici un judecător nu ar strânge cu ușurință mărturia unor astfel de martori sub covor. Nici noi nu ar trebui să facem asta. Mărturia lor diversă este o dovadă convingătoare a existenței lui Dumnezeu.

 

Aș vrea să spun povestea doar a unuia dintre ei – Bartolome de las Casas .

 

În 1502 a venit la Santo Domingo și, așa cum era obiceiul, a trăit cu indieni ca sclavi. Când a auzit Evanghelia, și-a dat seama că oamenii lui și bogăția pe care i-au adus-o erau posesiuni nelegitime. Și-a eliberat imediat sclavii și i-a chemat pe colegii săi coloniști să-i urmeze exemplul și să nu mai fie tirani.

 

El a reușit să convingă autoritățile spaniole să înființeze comune agricole de indieni autonome în care să primească majoritatea profiturilor.

 

După ce a fost mai târziu hirotonit preot, a pus capăt campaniilor de cucerire și sclavie din Nicaragua și i-a determinat pe soldați să nu asculte ordinele proprietarilor de sclavi.

 

În cele din urmă, l-a convins pe împăratul Carol al V-lea să desființeze sclavia indienilor în 1542. Papa Paul al III-lea vorbise deja împotriva lor în taurul său „Sublimis Deus”.

 

Între timp Bartolome devenise episcop. El a refuzat absolvirea proprietarilor de sclavi și și-a apărat poziția în mica carte Confessionario, care a stârnit un strigăt împotriva lui în Spania. Guvernul a crezut că a mers prea departe: „Tradător! El este un tradator! Nu avem dreptul la indieni dacă, după cum spune el, tot ce am făcut acolo este nedrept.”

 

Chiar și umaniștii din acea vreme au susținut că indienii, o rasă inferioară, erau sclavi prin natură, justificând astfel cucerirea spaniolă. Las Casas a răspuns: „Toată rasa umană este una”, și a spus că spaniolii nu au dreptul să cucerească sau să exploateze. Influența sa a dus la colonizarea pașnică a Filipinelor.

 

A publicat carte după carte în apărarea asupriților. El a scris și broșura „Scurt raport asupra distrugerii Indiilor de Vest”, care conține povestea cacicului indian din Cuba, căruia, când i s-a spus că spaniolii vor merge în rai, a răspuns: „Atunci nu vreau să merg acolo. , dar „Aș prefera să merg în iad ca să nu fiu acolo unde sunt oameni atât de cruzi”.

 

De unde și-a luat Las Casas curajul? El dă el însuși răspunsul: „În bunătatea și îndurarea Sa, Dumnezeu a considerat că este drept să mă aleagă, deși nevrednic, ca slujitor al Său, să afirm pentru toți acești oameni din Indiile de Vest împotriva faptelor rele și a nedreptății pe care nimeni nu le are. auzit nici auzit a văzut. Și am lucrat numai pentru Dumnezeu vreo 50 de ani.”

 

În favoarea religiei – în special a religiei creștine – putem cita scrierile și consemnările nenumăraților sfinți din toate timpurile. Ce autorități pot găsi ateii pentru a-și susține opiniile?

 

Ei nu pot pretinde binefăcători ai umanității. Martorii tăi sunt cei mai mari criminali ai rasei umane: Stalin, Hrușciov, Brejnev, Tito, Mao Tse-tung, Pot Pol și Karl Marx, autorul groazei și Holocaustului.

 

Care judecător imparțial ar avea cea mai mică dificultăți să decidă asupra existenței lui Dumnezeu dacă ar trebui să aleagă între aceste două tipuri de martori?

 

24. Mărturia oamenilor de știință

 

Cei mai mulți oameni de știință cu adevărat mari – cei care cunoșteau cel mai bine structura universului și misterul vieții – au fost credincioși.

 

Universul nostru a avut două nume: universul newtonian și universul einsteinian. Atât Newton , cât și Einstein credeau în Dumnezeu, deși în moduri diferite. Nils Bohr, Piccard, Pasteur, Mendel, Filatow și nenumărați alți oameni de știință și fondatori de discipline științifice erau credincioși.

 

Ei sunt un martor elocvent al existenței lui Dumnezeu. Nu cred că cineva este mai calificat să vorbească în numele științei decât Einstein, fie și doar pentru că universul îi poartă numele. El a spus că experiențele noastre anterioare ne justificau sentimentul că „în natură se realizează ideea simplității matematice”. Potrivit lui Einstein, universul este realizarea unei idei. El a refuzat să renunțe la teoria relativității, spunând că „nici motive logice, nici experimentale, nici luarea în considerare a simplității și frumuseții nu pot fi aduse împotriva acesteia”.

 

Dar dacă universul este frumusețe completă, trebuie să existe un artist care l-a conceput.

 

Am un respect deplin pentru cunoștințele științifice ale gânditorilor atei, dar ei trebuie, de asemenea, să admită că Einstein este o autoritate mai mare decât ei.

 

La Universitatea Princeton, într-una dintre sălile frumoase de deasupra șemineului, sunt aceste cuvinte ale lui Einstein: „Dumnezeu, care creează natura și este în ea, este foarte greu de înțeles, dar nu este arbitrar sau înșelător.” Un Dumnezeu care gândește, un gânditor; un Dumnezeu care caută frumusețea, un artist; un Dumnezeu care este bun – după Einstein. Și în comparație cu el, noi toți – chiar și membrii Academiei de Științe din Moscova – suntem pitici.

 

Poate ai vrea să știi ce a spus marele fizician Max Planck în autobiografia sa științifică. El este fondatorul teoriei luminii. Iată cuvintele lui: „Religia și știința duc o luptă comună într-o campanie necruțătoare și neîncetată împotriva scepticismului și a dogmatismului, împotriva necredinței și împotriva superstiției, iar strigătul de adunare din această campanie a fost și va fi întotdeauna: Spre Dumnezeu’ ! «

 

Ateii pot admite că unii oameni de știință sunt religioși – dar numai prin tradiție – și că religia nu joacă de fapt un rol semnificativ în viața lor. Nu este adevarat. Einstein a fost ateu în tinerețe. Era evreu prin naștere, așa că întreaga sa educație l-a prejudiciat împotriva creștinismului. Cu toate acestea, descoperirile sale științifice l-au făcut o persoană religioasă și un mare admirator al lui Isus Hristos.

 

Și din moment ce vorbim despre Einstein, să-l cităm din nou: „Majoritatea oamenilor spun că intelectul este cel care face un mare om de știință. Te înșeli, este personajul .” Dar personajul nu este creat de ateism, ci de religie.

 

Nu se poate fi un adevărat om de știință decât dacă ai un caracter sincer și autentic, străin de ateism.

 

25. Dovada marii arte

 

Religia a inspirat opere de artă precum picturile lui Michelangelo, Rafael și Rembrandt, muzica lui Palestrina, Bach și Mendelssohn și poezia lui David, Dante și Milton. Pot ateii să numească cel puțin o operă de artă pe care a inspirat-o negarea lui Dumnezeu?

 

Nimeni nu a fost vreodată elocvent pentru ateism; Nu ai putea niciodată să pictezi ateismul, să cânți despre el sau să scrii o poezie despre el. Numai acest fapt ar trebui să vă dea o pauză. Este unul dintre cele mai puternice argumente împotriva ateismului.

 

26. Mărturia fermierilor

 

Ateismul este copilul locuitorilor orașului, care sunt înconjurați de ziduri și văd universul prin ferestre cu funingine. Ei nu văd universul așa cum este cu adevărat.

 

Fermierii care încă trăiesc în contact strâns cu natura știu cel mai bine. – Fermierii nu sunt atei pentru că știu că natura poate fi înțeleasă doar ca creație a lui Dumnezeu.

 

27. Mărturia experiențelor animale

 

Deoarece oamenii nu sunt singurii locuitori ai universului, este incorect să tragem concluzii generale despre cele mai importante probleme fără a lua în considerare experiențele altor specii.

 

Toți cei familiarizați cu animalele, în special fermierii, recunosc faptul că animalele domestice, în special câinii, dar și caii, au simțul realităților metafizice care le lipsește oamenilor. Câinele din casă pare să cunoască din timp moartea stăpânului său, chiar dacă moartea stăpânului său are loc la distanță sau pe neașteptate. Această cunoaștere se manifestă în stări melancolice care pot duce la refuzul hranei și chiar la moartea animalului în cauză…

 

Acest lucru este de obicei atribuit instinctului, dar ce percep animalele prin instinct? Ei percep o ființă pe care noi nu o vedem – îngerul morții. Realitatea metafizică, a căreia Dumnezeu este expresia supremă, este confirmată de experiențele lumii animale.

 

S-ar putea spune mult mai multe în legătură cu viața animală.

 

Pentru materialiști, gândirea este o funcție a creierului. Se presupune că structura complicată a creierului uman explică abilitățile noastre. Dar cum pot calcula albinele? Au ei minți atât de sofisticate?

 

Profesorul Dr. James Gould de la Universitatea Princeton a raportat un experiment uimitor pe care l-a făcut cu albinele la o conferință în SUA în 1983.

 

A pus un vas cu sirop de zahăr la o anumită distanță de casa de albine. După ce albinele au descoperit siropul, el a mutat vasul de 1,25 de ori mai departe de casa de albine. La a treia încercare distanța a fost de 1,25 ori mai mare decât a doua oară și tot așa până când vasul a fost la 900 de metri de casa de albine.

 

Cu toate acestea, când profesorul Gould a ajuns acolo, a avut o surpriză: albinele erau acolo înaintea lui, așteptând siropul.

 

Albinele știau că distanța creștea cu un factor de 1,25 de fiecare dată și ținuseră în considerare anterior noua locație a cochiliei.

 

Când Gould a fost întrebat dacă are o explicație pentru asta, el a răspuns: „Nu. Mi-ar fi plăcut dacă nu ar fi făcut-o”, pentru că s-a confruntat cu un puzzle. Abilitățile animalelor nu pot fi explicate decât dacă există un Dumnezeu care gândește pentru ele.

 

În multe locuri de pe coasta de est a Statelor Unite, pescărușii aruncă stridii pe betonul parcurilor. Cojile se sparg și pot mânca carnea la care altfel nu ar putea ajunge. Vulturii din Africa, incapabili să deschidă cojile dure ale anumitor ouă, îi bombardează cu bucăți de rocă. Gândesc ei logic fără o minte corespunzătoare și fără să cunoască regulile de gândire ale lui Aristotel? Sau există un Dumnezeu căruia îi pasă de toate creaturile Sale?

 

Balenele comunică cu semnale de o frecvență atât de mare încât urechea umană nu le poate detecta. Pot distinge sunete cu care exprimă bunăstarea, dorința de a se asigura că familia este în apropiere, dorința de a se juca sau de a dormi. Există un sunet pentru durerea de boală și altul pentru durerile de travaliu. Ei au cântecele lor de dragoste, cântece de leagăn pentru balene tinere, informații despre locurile de hrănire, comenzi precum „înainte” sau „oprire” și cântece de morți.

 

Unele maimuțe africane au ceea ce am putea numi „nume” pentru diferite animale. Ei își avertizează prietenii pe diferite tonuri, în funcție de pericol de la un leopard, un șarpe sau o pasăre de pradă. Se ascund de șerpi de pe vârfurile copacilor și de păsări din tufișuri spinoase etc. (” Welt „, 5 iunie 1983)

 

Viața animală ne spune că există un Dumnezeu.

 

28. Dovada că nevoile noastre sunt satisfăcute

 

Pentru toate nevoile umane de bază există o realitate care se află dincolo de atingerea omului. Ne naștem cu plămâni și găsim aer pentru a respira. Venim pe lume dependenți de lapte și găsim sânul unei mame. Creștem și nevoile noastre se schimbă; Laptele din sânul mamei se schimbă și el în consecință. Ne naștem cu dorință de mâncare și întâlnim legume, fructe și carne în lumea în care trebuie să o locuim. Ne naștem cu un corp care se poate îmbolnăvi și găsim remedii pentru toate bolile noastre în pământ, în sărurile, ciupercile și ierburile sale. Prin urmare, realitatea de pe pământ corespunde întotdeauna nevoilor noastre de bază.

 

Dar oamenii nu sunt doar corpuri. El este un organism care are nevoie de un tată care să-l protejeze și să-l consoleze și să-l încurajeze la ordinea morală. Ar fi într-adevăr ciudat dacă o realitate exterioară ar corespunde cu orice altceva și nu.

 

Dorința de a fi fericit și capacitatea omului de a-l imagina au depășit cu mult momentele cele mai fericite ale unei existențe norocoase – ca să nu mai vorbim de mizerabil – încât este de neconceput că nu există o realitate exterioară care să îi corespundă. Dacă dorința necesită împlinire, atunci paradisul care există în imaginație trebuie să existe de fapt. Iar paradisul, perfecțiunea visată, care împlinește dorințele ascunse ale tuturor oamenilor, este locuința lui Dumnezeu, care îl oferă tuturor celor care doresc să locuiască în el.

 

Și cum rămâne cu binele și răul?

 

Dacă nu există un judecător suprem care să răsplătească binele și să pedepsească răul, nu ar avea rost să trăim moral.

 

Și când credința în acest judecător dispare, dispare și lipiciul fundamental al societății. Societatea umană are nevoie de un Dumnezeu drept. Această necesitate îi corespunde și o realitate exterioară.

 

29. Evidența sateliților artificiali

 

Astăzi, oamenii înșiși sunt constructori de „stele”. Vorbesc despre sateliți artificiali. Deși acestea sunt planete foarte mici, ele ne-au dovedit experimental că există întotdeauna o inteligență extraordinară chiar și în spatele celor mai mici puncte din spațiu, care conțin doar o mână de oameni.

 

„Stelele” noastre create de om, care necesită calcule complicate și dispozitive complicate, au durate de viață scurte. Și totuși, ca realizări, sunt destul de extraordinare.

 

Ar fi putut să apară doar întâmplător?

 

Pământul nostru este, de asemenea, un satelit care își transportă miliardele de locuitori în jurul Soarelui în fiecare an. În toată istoria, nu a deviat niciodată cursul sau nu a intrat pe orbita de foc a soarelui. În spatele Pământului nostru și în spatele milioanelor de sateliți similari și a altor sori, în spatele tuturor nenumăratelor stele de pe cer, trebuie să existe și o minte care a conceput aceste miracole, o persoană care le-a creat și le dirijează. Această persoană este Dumnezeu.

 

30. Dovezile din industria automatizată

 

Într-o fabrică automatizată, te poți plimba mult timp înainte de a vedea un inginer sau un muncitor. Motoarele și mașinile se influențează reciproc și creează toate secvențele de mișcare necesare. Dar în spatele automatizării stă inginerul care a inventat-o ​​și a dezvoltat-o, iar în timpul procesului de lucru muncitorul este la comandă.

 

În mod similar, universul material pare să funcționeze automat. Dar să nu ne lăsăm păcăliți: fără un designer și șofer nu ar fi putut fi creat niciodată. Arhitectul și creatorul său este Dumnezeu.

 

31. Dovezile rugăciunilor răspunse

 

Timp de secole și milenii, nenumărați credincioși au mărturisit că rugăciunile făcute în situații fără speranță, când toate păreau omenești deja pierdute, au primit răspuns, uneori în moduri remarcabile.

 

Dacă astfel de experiențe nu ar fi fost confirmate, practica rugăciunii s-ar fi pierdut de mult, alături de multe idei superstițioase care au dispărut cu timpul. – Rugăciunea la care se răspunde este dovada existenței Celui care aude și răspunde.

 

32. Argumentul din necesitatea unui spirit etern

 

Acest argument a fost dezvoltat în principal de filozoful englez Bishop Berkley , care a spus că universul poate exista doar într-o minte. Mintea este „calculatorul” care procesează milioanele de impresii pe care le primește în fiecare zi prin intermediul simțurilor și creează un univers din acestea. După luarea în considerare cuvenită, mintea clasifică toate evenimentele percepute prin simțuri în categoriile de ouantitate, oualitate, cauzalitate, modalitate și finalitate.

 

Simțul tactil îi spune minții că simte ceva moale; limba spune că are gust de ceva sărat; ochiul vede ceva galben. Din aceasta mintea construiește termenul „brânză”.

 

Dincolo de analiza obiectivă, mintea înzestrează obiectele cu valori. Trandafirul este frumos doar pentru ochiul unei persoane care iubește frumusețea. Universul este astfel construit într-o singură minte.

 

Dar unde era universul când mintea umană nu exista încă?

 

Deoarece universul este evident mai vechi decât mintea umană, trebuie să fi existat întotdeauna o minte care l-a conceput. Această minte eternă este Dumnezeu.

 

33. Dovada existenței răului

 

În loc să citez aceste dovezi, aș dori să raportez cum a convins un comunist de frunte.

 

Comuniștii se urăsc, arestează, se torturează și se ucid între ei în orgii de violență.

 

În timpul erei lui Stalin în Cehoslovacia, un comunist de frunte pe nume Löb a fost închis și spălat creierul de către propriii săi camarazi. Singur într-o celulă, zi și noapte, a fost nevoit să asculte un difuzor care răsună cuvinte înnebunitoare: „Spion! Trădător! Contrarevoluționar! – O, nu, scuze, tovarăș drag și loial! – Nu, spion! Trădător! Nu, tovarăşe! – Vei fi spânzurat! Totul este atât de confuz: în curând vei fi eliberat din nou. Arestarea ta a fost o greșeală. Roșu, ticălos, drag tovarăș, victimă nevinovată a nedreptății…” și așa mai departe. Asta a durat săptămâni întregi.

 

Apoi a avut deodată o epifanie. I-a trecut prin minte următorul gând: „Dacă comuniștii torturează creștinii sau alți dușmani, are sens. Nu putem câștiga decât dacă îi neutralizăm. Dar când comuniștii îi torturează pe comuniști, este rău fără niciun sens; este rău de dragul răului.

 

„Am experimentat acum cele mai profunde adâncimi ale răului. Dar nu există electricitate fără doi poli, nici monedă fără două fețe. Dacă există o adâncime extremă a răului, trebuie să existe și o înălțime extremă a iubirii. Acesta este Dumnezeu.”

 

Atunci când a fost chemat înapoi pentru audieri, i-a spus polițistului: „Puteți opri difuzorul acum. L-am găsit pe Dumnezeu.”

 

În fizică există o lege care spune că pentru fiecare acțiune există o reacție egală. În acest sens, excesele răului, precum Auschwitz, Arhipelagul Gulag sau masacrele din Cambodgia, dovedesc existența lui Dumnezeu.

 

Fiecare suferință umană profundă nu este un argument ateist bine întemeiat, ci o dovadă că trebuie să existe un mângâietor care să o răsplătească.

 

Multă suferință este, direct sau indirect, pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat. A deduce dintr-o asemenea suferință că nu există Dumnezeu înseamnă a nega utilitatea ei. S-ar putea dovedi la fel de ușor că un copil nu are tată pentru că tatăl lui îl pedepsește.

 

Dintr-o perspectivă umană, pedeapsa pentru o infracțiune poate părea incredibil de dură. Dar Dumnezeu este preocupat să-și formeze creaturile pentru a fi întruchipări eterne ale bunătății și sfințeniei. Pentru o statuie mare ai nevoie de un ciocan și daltă, precum și o pila și o perie moale.

 

34. Argumentul din credința unei persoane

 

Fiecare ar trebui să lucreze la formularea modului său de a gândi până când acesta devine adevărul sigur, așa cum Isus a fost adevărul întrupat.

 

Pe măsură ce progresezi în procesele tale de gândire, îndoielile interioare dispar. Pentru o astfel de persoană, faptul că crede în Dumnezeu este un motiv suficient pentru a fi sigur că Dumnezeu există cu adevărat.

 

Adevărul este mentalitatea unei persoane sfinte ca Isus. Pe măsură ce devine din ce în ce mai asemănător cu Isus, el știe că credința lui este adevărată. Viața lui îi confirmă modul de a gândi.

 

35. Argumentul despre imposibilitatea de a demonstra contrariul

 

Nimeni nu va putea vreodată să demonstreze raționalitatea ateismului care începe prin a nega existența unui anumit obiect de studiu, și anume Dumnezeu.

 

Dacă cauți temeinic într-o cameră un obiect și nu îl găsești, aceasta nu este o dovadă că acesta nu există, ci doar că căutarea nu a avut succes până acum: obiectul poate fi bine ascuns sau cel care caută poate fi orb.

 

Dacă un căutător poate să nu aibă succes într-o cameră, cu atât mai mult în univers? Cine va putea vreodată să analizeze întinderea vastă a universului infinit pentru a determina că obiectul „Dumnezeu” nu există?

 

Există limite pentru simțurile noastre, intuiția noastră, considerațiile noastre raționale. Cum se poate nega cu încredere existența unei entități care poate depășește percepția noastră, „antena” noastră?

 

Chiar dacă nicio persoană nu ar fi experimentat vreodată existența lui Dumnezeu, asta nu ar dovedi inexistența Lui. . . .

 

Când totul este spus și făcut, nimeni nu are niciun motiv insurmontabil să creadă că Dumnezeu nu există. De fapt, există numeroase dovezi ale existenței Sale (doar câteva dintre care am menționat aici), dar nici măcar una din inexistența Lui. Indiferent dacă ateilor le place să recunoască sau nu, ei trebuie să accepte fără dovezi că Dumnezeu nu există. . . .

 

*

 

Louis Blanc, unul dintre cei mai mari lideri ai socialismului, ar fi spus odată: „Când eram copil, m-am răzvrătit împotriva asistentei mele. Când eram copil, m-am răzvrătit împotriva profesorilor și părinților mei. Când eram bărbat, m-am răzvrătit împotriva guvernului. Dacă mor și există un rai și mă duc acolo, mă voi răzvrăti împotriva lui Dumnezeu.”

 

Ateismul nu este așadar atât o expresie a unei filozofii, cât o expresie a unui caracter rebel. Care este beneficiul ei?

 

Șaizeci la sută din populația lumii este încă analfabetă. Există triburi întregi care încă trăiesc în epoca de piatră, de exemplu în Noua Guinee, în junglele adânci din Ecuador sau în Filipine.

 

Oamenii care credeau în Dumnezeu s-au dus la aceste triburi pentru a-i elibera pe băștinași de ignoranța și neglijența lor și pentru a-i educa. Acest lucru este posibil doar dacă le aduci mesajul lui Dumnezeu.

 

Este de imaginat ca cineva să meargă la nativi și canibali care încă trăiesc în epoca de piatră și să le spună că nu există Dumnezeu și că, prin urmare, trebuie să-și reproiecteze viața și să trăiască ca oameni nobili? . . .

 

*

 

Autorul acestei cărți a petrecut ani de zile într-o celulă de izolare. Cea mai urâtă tortură a izolării este plictiseala extremă. Este de nesuportat pentru o persoană fără Hristos. Dar nu îmi pot imagina ceva mai plictisitor decât ateismul spunând: „Lumea este un spațiu gol. Nu am pe nimeni, nici aici, nici după, pentru că nu există după. Sunt singur. Nu am niciun prieten aici și niciunul în rai pentru că nu există rai. Nu există nimeni care să mă înțeleagă, nimeni care să mă iubească. Într-o zi voi muri și voi dispărea pentru totdeauna și nimănui nu-i va păsa. Nașterea mea a fost un accident. Moartea mea nu are sens. Și sunt singur.”

 

Ateismul este plictiseala de cel mai chinuitor fel. Copilul său este disperarea, nepoții săi sunt beția și sinuciderea. . . .

 

*

 

În timp ce unul sau altul argument pentru existența lui Dumnezeu poate fi pus la îndoială izolat, forța colectivă a celor mai convingătoare argumente este ca frânghia din multe fibre care ține un pod.

 

Pe de altă parte, ateismul, deși poate avea multe întrebări, nu are argumente.

 

Argumentele pentru existența lui Dumnezeu poate să nu te fi convins complet, dar să știi că nu există argumente pentru ateism.

De ce parte esti?

Cum va fi dacă Dumnezeu există și îți pierzi viața departe de El?

 

Filosoful francez Holbach , care s-a autointitulat „dușmanul personal al lui Dumnezeu”, și-a negat existența spunând că numai natura este reală. El descrie natura ca nu creată, ci creând totul, etern și infinit, care conține înțelepciune, frumusețe, organizare, minte, plan și ordine.

Bietul prost! Pur și simplu i-a dat lui Dumnezeu un alt nume – Natura – crezând în același timp în toate atributele Sale.

 

Dovezile pentru existența lui Dumnezeu pot fi discutabile, dar asta pentru inexistența Lui nu este. Nu există deloc astfel de lucruri.

 

Mai mult, inexistența lui Dumnezeu este de neconceput. Cum ar fi venit umanitatea această idee fără un Dumnezeu atât de străin de percepțiile lor senzoriale?

Chiar și scriitorii și realizatorii de filme științifico-fantastice, în ciuda libertății lor creative, par incapabili să-și imagineze creaturi de alt ordin: ființele lor extraterestre au întotdeauna ochi, urechi și gură.

 

Crede în Cel după care tânjește sinele tău interior atunci când ești sincer cu tine însuți. Numele lui este Dumnezeu.

 

Nu avem un răspuns la cea mai importantă întrebare: Ce ar trebui să fac cu viața mea? Goethe spunea: „O viață inutilă este o moarte timpurie”.

 

*

 

În acest moment nu vreau să neg că multe întrebări rămân fără răspuns, chiar dacă toate argumentele pentru existența lui Dumnezeu sunt acceptate. Dacă nu ar fi așa, sufletele marilor credincioși nu ar putea fi asaltate de furtuni de îndoială, așa cum se întâmplă uneori.

 

Permiteți-mi să vă spun cel mai puternic argument împotriva credinței într-un Dumnezeu bun și atotputernic. Este existența suferinței umane. Unele dintre acestea pot fi explicate ca fiind de origine umană, dar cum rămâne cu cutremurele și alte catastrofe numite „acte ale lui Dumnezeu”?

Dar copiii care se nasc cu dizabilități severe, care au de trăit doar câteva zile tragice, săptămâni sau ani și nimic altceva? Îl putem acoperi pe Dumnezeu în spatele asta?

 

Răspunsul meu: O persoană care a avut un deget sau un picior amputat poate suferi de „durere fantomă”, care este adesea foarte severă. Simte o durere în membrul care nu mai aparține corpului său. O persoană poate muri din cauza unei boli imaginare, ceea ce înseamnă că chiar și boala imaginară este extrem de reală.

 

Dacă toată suferința ar fi iluzorie, de vis?

 

Multe organe interne nu au nervi pentru a transmite durerea, cum ar fi plămânii, ficatul și agregatul de treisprezece miliarde de celule numit creier. Oamenii excepționali uneori nu simt nicio durere. Există un fel de anestezie spirituală. Unii sfinți păreau să nu simtă nicio durere când erau arși pe rug.

 

Au fost și momente în viața mea când, după ce am fost prins predicând într-o celulă de închisoare comunistă, am fost bătut puternic și nu am simțit absolut nimic.

 

În timp ce gardienii mă băteau, m-am gândit cum să-mi închei predica. Când am fost adus înapoi în celulă, mi-am continuat cu calm discursul.

 

Pascal rezolva probleme matematice dificile când a fost afectat de o durere de dinți. Majoritatea femeilor trec destul de bine prin durerile de travaliu. Durerea nu este un fapt necesar și obiectiv al vieții. Astăzi știm că creierul uman produce endorfine, care acționează ca un anestezic.

 

Durerea apare uneori dintr-o atitudine greșită față de viață a unei persoane care, depărtându-se de Dumnezeu, se ridică drept judecător al realității și clasifică evenimentele drept bune și rele.

 

Nu suntem judecători, ci o parte din realitate, iar copilul lui Dumnezeu acceptă toată realitatea – cutremure și dureri de dinți – cu equanimitate.

 

Dumnezeu este unul și realitatea este una. Un duh sfințit nu le împarte în lucruri plăcute și neplăcute. Pe măsură ce progresăm în credință, devenim mai receptivi, mai puțin critici și mai puțin plângări.

 

În copilărie, te-ai așezat vreodată pe un scaun mic și te-ai uitat la lucrările de broderie ale mamei tale? Din locul unde stăteai era o mizerie de zig-zaguri colorate și un încâlc de fire. asta nu avea niciun sens. Apoi mama ta, observând confuzia ta, a întors broderia și ți-a arătat partea dreaptă și ai înțeles.

 

Deci, în cele din urmă, nimic nefericit nu se poate întâmpla în viața credinciosului care știe că Dumnezeu ne controlează viețile. Pe măsură ce ne înălțăm spre locurile cerești, putem privi în jos de sus și putem vedea că suferințele noastre trecătoare nu sunt decât o colecție de perle și bijuterii care ne împodobesc viața pentru eternitate.

 

Recunosc că există ceva contraintuitiv în ceea ce privește credința noastră în Dumnezeu, chiar și după toate argumentele, revelațiile și explicațiile. Dar este și mai lipsit de sens să nu credem în El și să presupunem în schimb că ordinea care apare atât în ​​atom, cât și în cosmos a luat ființă fără intervenția unui creator.

Este absurd să credem că nu există nimic care să satisfacă nevoile religioase atunci când există hrană pentru a satisface foamea fizică. Este și mai absurd să credem că toți sfinții și cei mai mari oameni de știință au greșit când și-au pus credința în Dumnezeu și, în unele cazuri, chiar au murit de dragul acelei credințe.

 

A trăi înseamnă a îndura greutăți. Există și greutăți în credință. Dar dacă cineva trebuie să aleagă între cele două extreme – credința în Dumnezeu și credința în ateism – este cu siguranță mai înțelept să o alegem pe prima.

 

Noi, credincioșii, recunoaștem că „cunoașterea noastră este fragmentară”, că „vedem slab printr-un pahar” și acționăm în lumină slabă. Dar este mai bine să vezi un pahar pe jumătate plin decât pe jumătate gol. Cel care a umplut paharul pe jumătate îl poate umple până la refuz, da mai mult, ca să „mi reverse cana”.

 

Argumentele pe care le aducem pentru existența lui Dumnezeu doar fac mai rezonabil să trecem la credință în lucruri pe care nu le înțelegem.

 

Nici mintea credinciosului, nici mintea necredinciosului nu pot rezolva toate întrebările, dar putem pune unele dintre ele.

 

Multitudinea de argumente care susțin existența lui Dumnezeu confirmă invariabil că El este. Pentru unii, existența lui Dumnezeu, deși bine argumentată, este o realitate incompatibilă cu o altă realitate, suferința. Totuși, dacă recunoaștem existența unei ființe înțelepte și iubitoare, Creatorul universului, atunci această realitate are cu siguranță prioritate față de un anumit aspect al realității, și anume că există suferință într-un mic colț al universului, și anume Pământul nostru. .

 

Dar din moment ce această contradicție există, aleg să o încadrez în minte.

 

Nu totul trebuie rezolvat înainte să devin credincios. A pune în paranteză o întrebare nu înseamnă a fugi de ea. Timpul însuși clarifică adesea lucruri care nu sunt înțelese astăzi.

 

Nimeni nu înțelege imediat întreaga credință creștină. Cunoaștem doar fragmente din ea, dar partea pe care o cunoaștem devine mai mare în timp.

 

Eu însumi am avut mari dificultăți cu problema suferinței, dar nu am lăsat să mă încurce.

 

Max Planck , fondatorul teoriei cuantice, a spus: „Atât religia, cât și știința necesită credința în Dumnezeu. Pentru unii, Dumnezeu vine la început, pentru alții la sfârșitul oricărui gând.

 

În timp ce credeam, indiferent de problema suferinței, într-o zi mi-a venit următoarea epifanie:

 

Există două feluri de iubire: iubirea datorită a ceea ce este bun și frumos la o persoană și iubirea în ciuda a tot ceea ce face persoana respectivă pentru a ne încurca și a ne răni. Evident, „iubirea în ciuda a ceva” este superioară. Ea este cea mai înaltă bijuterie găsită în univers. Dumnezeu ne iubește în ciuda păcatelor noastre. Isus i-a iubit pe torționarii Săi, indiferent de ceea ce i-au făcut ei.

 

Îl putem iubi pe Dumnezeu nu numai datorită lucrurilor minunate care ne fascinează despre univers, ci și în ciuda suferinței pe care o întâlnim. Fără durere în această lume, cea mai înaltă formă de iubire nu ar putea exista. Această iubire merită prețul.

 

Nu am niciun motiv să mă lepăd de Dumnezeu din cauza suferinței.

 

Se spune că scopul nu justifică mijloacele. Ce altceva ar putea justifica mijloacele dacă nu un scop frumos? Prezența celei mai înalte forme de iubire justifică multă suferință.

 

Fără Dumnezeu, viața este un mare semn de întrebare fără răspuns. Fără Dumnezeu, viața este ca o pasăre mânată de vânt sau ca un lac adânc, alternativ furtunoasă și calmă, misterioasă și insondabilă. Fără Dumnezeu, viața este doar un nor care plutește de la un capăt la altul până se împrăștie și dispare, fără a lăsa nicio dovadă a existenței sale.

 

Numai cu Dumnezeu viața devine cu adevărat viață. Căutați deci pe Dumnezeu!

 

Extrase din cartea ATEISM – ONE WAY?

Accenturile sunt ale mele. Horst Koch, Herborn, septembrie 2007

 

info@horst-koch.de

 

www.horst-koch.de

 

https://horst-koch.de/atheismus/

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

 

Comunismul mondial

 

Kurt E. Koch

 

 

– Preluat din cartea OCCULT ABC, paginile 679-689, de Horst Koch, Herborn, 2009 –

 

În principal trei bărbați sunt considerați responsabili pentru apariția comunismului mondial: Karl Marx (mort la Londra 1883) – Ulyanov Lenin (mort în 1923 la Gorki lângă Moscova) – Josef Stalin (mort în 1953).

 

Acești trei oameni au transformat o mare parte din lume într-o mare de sânge și lacrimi. Doar anii în care aceste trei dimensiuni ale abisului au părăsit scena pământului sunt dați intenționat. Profetul Ieremia spune în 17:13: „Numele celor răi trebuie să fie scris în nisip”. Adică prima rafală de vânt sau primul val de apă șterge numele. Numele și memoria ta dispare.

 

Din păcate, ceea ce au semănat acești trei bărbați nu a dispărut. Sămânța ei de dragon a încolțit nu de o sută, ci de o mie de ori.

 

Karl Marx era fiul unui avocat evreu. Povestea lui de viață arată dezvoltarea ideilor revoluționare, atee. După studii a lucrat ca jurnalist. Din cauza opiniilor sale radicale, a trebuit să renunțe la funcția de redactor-șef al „Rheinische Zeitung”. A provocat atât de multă furie încât guvernul prusac a cerut ca Marx să fie expulzat din Paris. S-a mutat apoi la Londra, unde s-a alăturat unei loji satanice . Despre apartenența sa la Illuminati este scris în capitolul relevant. Mă refer la cartea lui Wurmbrand „Karl Marx și Satana”.

 

Opoziția față de orice formă de religie poate fi văzută deja în scrisul său timpuriu: „Critica religiei ca o condiție prealabilă pentru orice critică”. Marx își exprimă câteva dintre ideile sale revoluționare în această lucrare. Critica oricărei religii trebuie să se încheie cu faptul că omul este cea mai înaltă ființă pentru om. Religia este doar soarele iluzoriu care se mișcă în jurul omului atâta timp cât el nu se învârte în jurul său. În acest context există zicala populară: „Religia este opiu pentru oameni”. Sociologul francez Raymond Aron, el însuși marxist în tinerețe, a urmat afirmația lui Marx cu afirmația: „Marxismul este opiu pentru intelectuali”.

 

Acum câțiva ani căutam material despre personalitatea și politica lui Marx. Tipic ideologiei sale inumane este mărturisirea lui: „Sarcina mea este să trag omenirea în iad. O să râd de ei acolo.” (Citat de Richard Wurmbrand în „Was Marx a Satanist?”)

 

Am găsit o declarație similară în pamfletul „O ideologie pentru Africa de Sud” de Francis Grim . La pagina 10 scrie:

 

„Ce provocare mai mare ar putea fi pentru creștini decât să se opună direct planului lui Karl Marx, scriitorul Manifestului Comunist și părintele comunismului, care a spus: „Singurul scop al vieții mele este să-L distrug pe Dumnezeu și să-L detronez pentru totdeauna .” În germană, aceasta înseamnă: „Ce provocare mai mare poate fi pentru un creștin decât să reziste direct intenției lui Karl Marx. El este autorul „Manifestului comunist” și părintele comunismului, care a declarat: „Singurul scop al vieții mele este să-l distrug pe Dumnezeu și să-l detronez pentru totdeauna”. „

 

La fel ca Karl Marx, Lenin a fost și membru al unui club Satan. În cartea lui L. Trotsky „Tânărul Lenin” (Fischer Verlag) se spune: „Lenin, fondatorul comunismului modern, a fost acceptat într-un cult satanic scuipat pe cruce și călcând-o în picioare”. – Multe culte satanice practică aceeași ceremonie atunci când acceptă membri.

 

Scopul acestei cărți nu este de a descrie viața acestui politician revoluționar. Vor fi date doar câteva note scurte. Din 1912, ca abil organizator, a adunat și a unit grupuri revoluționare ruse. El se afla în Elveția din 1914 și a fost dus în Rusia într-un vagon de cale ferată închis în aprilie 1917 pentru a submina puterea de luptă rusă. Aceasta a fost o mișcare dezastruoasă a comandamentului armatei germane. A apărut pacea cu Rusia, dar la scurt timp a avut loc o revoluție teribilă. Lenin a dispărut fără milă de toți oponenții. În 1922 a fondat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Atitudinea sa politică este o dezvoltare ulterioară a marxismului și, în același timp, o dezvoltare a unei uriașe pofte de putere și o eliminare radicală și fără scrupule a oponenților. Nu există alt sistem politic care să înrobească atât de brutal oamenii.

 

Cum se va realiza această înrobire a popoarelor este consemnat într-o carte cu numărul 3926 din British Museum din Londra . Câteva principii directoare și instrucțiuni sunt citate din aceasta:

 

1. Coruperea tinerilor cu principii false.
2. Distrugeți viața de familie.
3. Controlează oamenii prin propriile vicii.
4. Pângărește arta și pângărește literatura.
5. Distruge respectul pentru religie.
6. Implicați preoții în povești scandaloase.
7. Introduceți lux nelimitat și mode nebune.
8. Semănați neîncrederea între clasele sociale.
9. Relații toxice cu angajator și angajați.
10. Incita poporul împotriva „bogaților”.
11. Ruina agricultura prin industrie.
12. Creșteți salariile fără a beneficia de lucrători.
13. Cauza ostilitate între popoare.
14. Lasă oamenii „needucați” să conducă. (Drept liber la vot).
15. Șantaja funcționarilor guvernamentali eșuați.
16. Creați monopoluri care sug bogăția.
17. Pregătirea pentru falimentul mondial prin crize economice.
18. Concentrați mulțimile pe divertismentul popular.
19. Dăunarea sănătății oamenilor prin otrăvuri de vaccin.
20. Ocupați imobile cu cavalerii „Vițelului de Aur”.
21. Pregătirea pentru chinurile popoarelor, epuizarea oamenilor prin suferință, frică și privațiuni. . . deoarece . . . Foamea creează sclavi.

 

Implementarea acestor principii a transformat țările comuniste în penitenciare. Un creștin din închisorile sovietice a reușit să introducă de contrabandă o scrisoare către Occident. El a scris: „Uniunea Sovietică este pentru noi un imens lagăr de concentrare, în care există temnițe suplimentare și locuri de pedeapsă. Am fost condamnați pentru că suntem credincioși și ne creștem copiii cu credință. . . După tratamentul prost din lagăre, nu mai suntem locuitori viabili ai acestui pământ, ci doar creaturi mizerabile. . . Au fost inventate calomniile negre și minciunile, iar populația a fost incitată împotriva noastră acuzându-ne de crime rituale. Ne doare femeile când copiii sunt forțați să se alăture Ocobryata sau Pioneers (organizații de tineret comunitare). Este înfricoșător la ce măsuri nebunești, extorsionale recurg profesorii atunci când copiii noștri refuză să poarte insignele impietății (stea și eșarfă roșie). . .”

 

Prin crimă și teroare, Lenin a reușit să-și realizeze planurile. A ajuns la un final groaznic. Îmi amintesc bine vremea când Lenin a murit. Pe atunci eram încă student. Într-o zi, stimatul nostru profesor de religie a venit la clasă și ne-a povestit despre evenimentele din jurul morții lui Lenin. Lenin a murit într-o tulburare mentală. S-a târât pe jos ca un animal și a cerut iertare meselor și scaunelor pentru atrocitățile sale. Acest idol al milioanelor de oameni induși în eroare a fost răsturnat înainte de moartea sa, ca și hulitorul Irod (Fapte 12:23).

 

Trebuie menționat al treilea din această serie înfiorătoare: Josef Stalin. Ceea ce Karl Marx a semănat filozofic și jurnalistic și Lenin a organizat cu tehnică perfectă a ajuns la maturitate criminală cu Stalin . Un contemporan l-a judecat: „Nu era un om, ci un diavol”. Tatăl său era un cizmar bețiv, mama sa o femeie religioasă care dorea să-și facă fiul preot. De fapt, ea a reușit să-și facă fiul admis la seminarul din Tbilisi. După patru ani de seminar, a fost trimis din cauza ideilor revoluţionare.

 

Stalin a câștigat mai întâi încrederea celei mai sărace clase de oameni, muncitorii agricoli fără proprietăți, expropriând țăranii bogați, kulaki, și lichidându-i. Până la mijlocul anilor 1930, el a ucis șase milioane de kulaci.

 

Armata s-a conformat lui Stalin prin arestarea și executarea celor mai capabili comandanți după un proces spectacol.

 

Nu s-a oprit nici la propria petrecere. În epurări majore, el a redus partidul la aproape jumătate.

 

Laureatul Premiului Nobel Alexander Saharov a scris despre aceste masacre din 1968: „Numai în anii 1936-1939, peste 1,2 milioane de membri ai Partidului au fost arestați. Doar 500.000 au fost eliberate de-a lungul timpului. Ceilalți au fost torturați până la moarte în timpul interogatoriilor, împușcați sau au murit în lagăre de muncă.

 

Care a fost sfârșitul lui Stalin, care a călcat cu fidelitate pe urmele predecesorului său Lenin? Din „Arche Blatt” din mai 1977 iau următoarele: „La 21 decembrie 1952, cu șase luni înainte de moartea sa, Stalin i-a chemat pe 12 dintre cei mai loiali camarazi ai Sovietului Suprem și le-a anunțat voința sa politică și ideologică. .” Pot fi furnizate doar câteva detalii, deoarece această moștenire finală depășește domeniul de aplicare al acestui capitol. Se spune:

„Tovarăși, niciodată în istoria umanității nu s-a luptat o doctrină a mântuirii pentru un imperiu atât de gigantic într-un timp atât de scurt precum comunismul… De la marele ocean până la Elba, totul este în mâinile noastre, pentru că noi nu mai dau aici așa-numitele stări satelit. Numai Uniunea Sovietică măsoară peste 22 de milioane de kilometri pătrați. Mai sunt apoi țările care ne-au căzut în poale din cauza nebuniei lui Hitler și a naivității americanilor: Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria. Estonia, Letonia și Lituania nici măcar nu sunt luate în calcul. Adăugați la aceasta partidele comuniste puternice din Italia și Franța și mulți dintre prietenii noștri din Asia, Africa și America de Sud. Tovarăși, în lupta pentru dominația mondială a Rusiei avem un slogan minunat de rapid, complet diferit de Hitler, care credea că lumea se poate vindeca doar prin caracterul german. Noi, rușii, vorbim înapoi. . . Ideea de comunism îi captivează pe săracii din întreaga lume. Acestor săraci le vestim vestea bună a împărțirii tuturor bunurilor pământești. . . Doctrina comunismului împinge oile întregii lumi în stâna rusească… În curând toate popoarele vor face un pelerinaj la Moscova. Moscova va fi noul Ierusalim . . .

 

Bătrânul nostru Marx a inventat sloganul: Religia este opiu pentru oameni. Făcând acest lucru, a tăiat conștiința oamenilor. Iar o persoană fără conștiință nu cunoaște nicio responsabilitate în fața unui Dumnezeu. Și eu am avut conștiința tăiată de Marx și Lenin. Norma mea morală înseamnă acum: ceea ce este bun este ceea ce ne este util nouă, rușilor, ceea ce ne aduce la dominația lumii. Ceea ce este rău este ceea ce încearcă să ne împiedice să facem acest lucru. Vă spun deschis: punem violența și minciunile în slujba noastră. Da, trebuie să promiți totul și să nu te ții… Tinerii și bătrânii imaturi și neexperimentați, chiar și mulți intelectuali, mușcă din momeala comunismului… Comunismul

este un drog dulce pentru proști … Oricine mormăie va se pune în congelatorul siberian. Să rezumam pe scurt: comunismul este opiul nostru pentru popoare. Politica noastră externă este vicleană și intriga, politica noastră internă se bazează pe teroare! Scopul nostru este: dominarea lumii.” . . .

 

Cei doisprezece discipoli aleși ai lui Stalin au aplaudat timp de 10 minute. În zgomotul din palme, nimeni nu a auzit murmurul lui Hrușciov: „Dar Liebknecht a spus deja: „ Dacă există Dumnezeu, noi comuniștii suntem cei lipiți!” – După ce aplauzele s-au stins, Stalin a ridicat din nou pumnul, și totul a fost instantaneu la fel de liniștit ca un șoarece. „Tovarăși”, a spus el cu voce tare, „nu uitați un lucru: vorbiți mereu despre pace, dar pregătiți-vă mereu de război! Acasă, în Rusia, aveți voie să purtați pantofi aspri. Dar în Occident, târâiește-te în liniște până când Occidentul este și al nostru!”

 

Astăzi, la 20 de ani de la moartea sa, Stalin ar trebui să completeze lista țărilor încasate. S-a adăugat Vietnam, Cambodgia, Afganistan și țările cucerite din interior de revoluțiile comuniste. De menționat Mozambic, Angola, Etiopia, Zimbabwe etc. În total, peste 20 de țări doar de pe continentul african sunt sub influență comunistă. Nu e de mirare că mulți cred că Antihrist vine din imperiul comunist mondial. Nu respect această părere, dar încă cred că acest om puternic al vremurilor de la sfârșitul timpurilor se ridică din retrezitul imperiu mondial roman. Dar nu este un punct de disputa pentru mine.

 

Priviri din „paradisul” comunist.

 

Există atât de mult material oribil încât este imposibil să raportezi totul. Nu ar fi doar multe volume, ci o bibliotecă întreagă. Majoritatea materialului este preluat din revista foarte recomandată a lui Wurmbrand „Vocea Martirilor” (mai 1983). Am și rapoarte originale din Coreea de Nord, Cambodgia, Rhodesia (Zimbabwe) și alte țări conduse de comuniști. Iată câteva rapoarte.

 

Misionarul James Stuart a raportat recent din Mozambic, Africa, despre arestarea unui creștin împreună cu soția și cei patru copii ai acestuia. Copiii erau legați împreună. Comuniștii i-au pus un topor în mâna femeii și i-au spus: „Dacă îi tai capul soțului tău, te eliberăm pe tine și pe copiii tăi. Dacă refuzați, o vom face și vom tăia și capetele copiilor.” Creștinul ia cerut soției sale să se supună dorințelor ucigașilor. Ezitant, ea a lovit, dar i-a provocat doar o rănire, în urma căreia a murit ulterior. Femeia a luat-o razna. Ce s-a întâmplat cu copiii nu se știe.

 

Comuniștilor nu se deranjează să comită asemenea atrocități. Cu cât răul este mai mare, cu atât pare mai puțin credibil. Ani de zile lumea a refuzat să creadă de ce atrocități era capabil Stalin. Președintele Roosevelt îl numit „bunul unchi Joe”. Comuniștii se bazează pe acest truc psihologic și comit în mod deliberat atrocități pe care alți oameni cu greu și le pot imagina. –

 

Comuniștii și bisericile (iunie 1983)

 

Comuniștii ucid oameni nu doar individual, ci și în grupuri. Lenin a învățat: „În principiu, nu am renunțat niciodată la folosirea forței și nu vom putea niciodată să renunțăm la ea”.

 

În Nicaragua , comuniști în uniformă au intrat într-o biserică, au violat cinci indieni Musawa – inclusiv două fete de doisprezece ani – și apoi i-au ucis. În continuare, șase credincioși care protestaseră împotriva violului au fost împușcați pe loc. Mai târziu, nenumărați alții și-au pierdut viața. 40 de sate aparținând indienilor Musawa au căzut victime ale distrugerii; animalele au fost sacrificate și recoltele au fost distruse. La Tulinbila, comuniștii au transferat 13 bolnavi la biserica catolică și apoi au dat foc clădirii. Pastorul protestant Abel Flores și 13 angajați ai bisericii au fost arestați în urmă cu un an. De atunci nu s-a mai auzit nimic de la ei. („Deutsche Tagespost”, 18 decembrie 1982.)

 

În Mozambicul comunist (Africa), preotul catolic Estevao Mirassi a murit după trei ani de captivitate. Alții sunt încă încarcerați. Multe biserici au fost închise. Acei pastori care i-au susținut pe comuniști înainte de a veni la putere vor fi recunoscut acum adevărata natură a noilor lor conducători. Anterior se prefăcuseră a fi luptători pentru libertate.

În Cambodgia, comuniștii au ucis trei milioane de nevinovați și au căutat să eradică toate formele de religie. Din cei 5.000 de creștini care au existat în această țară înainte de venirea comuniștilor la putere, cei mai mulți nu mai sunt în viață astăzi. Episcopi, preoți, călugări, călugărițe și clerici protestanți au fost uciși sau au murit ca urmare a chinului pe care l-au suferit. În prezent, în toată țara trăiește un singur preot protestant.

În Vietnam, toți cei care au putut, îngroziți, au fugit de comuniști. Așa că s-a întâmplat că jumătate de milion de vietnamezi, inclusiv mulți creștini, s-au înecat în mare sau au fost uciși de pirați.

În China, 100.000 de lideri religioși au ispășit pedepse cu închisoarea. Mii de oameni și-au pierdut viața în mod violent.

 

Tortura în Cuba (iulie 1983)

 

În Cuba, Christian Valladares este din nou liber de ceva timp după 22 de ani de închisoare. El a descris Comisiei ONU pentru Drepturile Omului modul în care comuniștii fără inimă și atât de precisi și-au tratat prizonierii: „Peste prizonieri au fost turnate butoaie de excremente și urină. Eloj Menojo a fost bătut atât de rău încât și-a pierdut auzul și un ochi. Pe moarte Roberto Chavez i-a fost sete și a cerut apă. Un gardian i-a promis: „Îți dau ceva de băut” și i-a urinat în gură.

Medicii ruși, cehi, est-germani și cubanezi au îmbolnăvit în mod deliberat prizonierii; Apoi i-au folosit ca „cobai”. Predicatorul evanghelic Gerardo Gonzales Alvarez a fost împușcat. Ultimele sale cuvinte au fost: „Părinte, iartă-i; pentru că nu știu ce fac.” Enrique Correa a încercat să-l ajute pe predicatorul rănit de moarte și a fost el însuși lovit de nouă gloanțe; dar a supraviețuit.

Sute de prizonieri încă lâncevesc în celule subterane, unde nicio rază de soare nu ajunge la ei. De asemenea, au fost împușcați Gonzalez, Reloba și Rodolfo Alonso. Alonso avea 21 de ani.”

Personalități creștine din Europa de Vest au vizitat Cuba când au avut loc aceste atrocități. S-au întors în țările lor și au raportat că nu sunt creștini în închisorile cubaneze. Nu auziseră țipetele celor torturați. Când am publicat aceste fapte, unul dintre liderii creștini m-a atacat și m-a acuzat că am inventat totul. Acum eroul creștin Valladares confirmă fiecare cuvânt pe care l-am spus. Comunismul este un monstru și oricine îl descrie în termeni mai blânzi îi înșală pe alții sau a fost înșelat ei înșiși.

 

Un raport de idee despre Afganistan (1983) de Rudolf Pfisterer

 

La mai bine de trei ani de la invazia lor în Afganistan, trupele de ocupație sovietice recurg la mijloace din ce în ce mai crude pentru a menține țara sub control. Motiv: Activitatea grupurilor de rezistență islamică – populația este în proporție de 99 la sută musulmană – este neîntreruptă, iar armata afgană devine din ce în ce mai slabă. Potrivit unui general care a fugit în Pakistan, a pierdut peste 65.000 de soldați. Mulți dintre ei au dezertat în grupurile de rezistență. În prezent, probabil că există doar aproximativ 15.000 de bărbați încă sub arme în forțele armate afgane.

 

Cu cât regimul afiliat Moscovei din capitala Kabul își dezvăluie mai mult slăbiciunea, cu atât măsurile teroriste ale ocupanților sovietici devin mai intense. În consecință, populația civilă suferă. Abia recent au apărut mici dispozitive explozive în toată țara: vopsite viu precum jucării, ceasuri și stilouri. Actorul american Kirk Douglas, care vizitează o tabără de refugiați de la granița Afganistan-Pakistan, a fost îngrozit: copiii cărora le fuseseră rupte picioarele tocmai învățau să meargă pe cioturi. Sovieticii au bombardat orașe întregi cu napalm și fosfor, iar moscheile și spitalele nu au fost cruțate. Închisorile speciale în care sunt torturați suspecți simpatizanți se umplu. Se spune că 5.200 de persoane au fost ținute într-o închisoare de lângă Kabul anul trecut. Un bărbat care a fost eliberat și-a rezumat impresiile într-o singură propoziție: „Totul acolo este groaznic”.

Un student la medicină a raportat metode brutale de interogatoriu. După ce Maw a găsit un pliant de rezistență în apartamentul ei, a fost supusă unui „tratament” intens de către șase ofițeri la sediul poliției: a trebuit să stea în picioare timp de paisprezece zile și nopți, a fost torturată cu șocuri electrice și amenințată în mod repetat cu viol. Pentru a o intimida, a fost condusă prin camere de groază unde trebuia să privească părți ale corpului uman – brațe și degete. A fost forțată să asista la emascularea unui prizonier. Muribundul i-a șoptit: „Sora mea, nu mărturisi niciodată, păstrează-te în siguranță.” În această închisoare mai erau patruzeci de femei. Una dintre ele aproape că și-a pierdut mințile pentru că a fost bătută în mod repetat cu un braț tăiat de om. – Nu e de mirare că fluxul de refugiați către Pakistan continuă.

 

Nicio revoluție fără baie de sânge

 

Acesta este un cuvânt de la Lenin care ar trebui să fie susținut de statistici îngrozitoare. Revista franceză „Figaro” din noiembrie 1978 a publicat un reportaj despre sacrificiile de sânge cu care comuniștii au plătit și continuă să finanțeze revoluția lor mondială. Cât a costat comunismul în termeni de viață umană de la Revoluția Rusă din 1917? „Statisticile Figaro” spun următoarele:

 

1. Sacrificiile umane ale comunismului în URSS între 1917-1959 66.700.000

 

2. Sacrificiile umane în URSS din 1959 până în 1978 (după estimări minime) 3.000.000

 

3. Sacrificiul uman al comunismului în China 63.000.000

 

4. Baia de sânge a lui Katyn 10.000

 

5. Civili germani uciși în timpul expulzărilor din 1945-1946 2.923.700

 

6. Cambodgia din aprilie 1975-aprilie 1978 2.500.000

 

7. Represia în Berlinul de Est, Praga, Budapesta, precum și în țările baltice 500.000

 

8. Atacurile comuniste asupra Greciei, Peninsula Malaeză, Birmania, Filipine, Coreea, Vietnam, Cuba, Africa subsahariană și America Latină 3.500.000

 

total: 142.133.700

 

Nu numai pentru că printre aceste milioane sunt nenumărați creștini, ci și pentru că comunismul fără Dumnezeu este în prezent însetat de sânge în căutarea unor noi victime, este de datoria noastră să-i avertizăm pe semenii noștri despre această ideologie.

 

Aceste statistici trebuie actualizate pentru că au fost adăugate câteva milioane de victime în ultimii cinci ani de la această publicație Figaro .

 

Există creștini induși în eroare sau prost informați care se îndoiesc de un astfel de record de groază . Dar apoi li se cere să citească în Biblie că asemenea atrocități au fost deja comise împotriva creștinilor. La scară globală, însă, atrocitățile comuniste au depășit victimele persecuției creștinilor din vechea biserică. Întrucât mulți pretinși creștini nu citesc Biblia – ca să nu mai vorbim de necredincioși – ar trebui citat cel mai frapant pasaj despre persecuția creștinilor. Evrei 11:36-38 spune: „Unii au suferit batjocuri și biciuire, cu legături și închisoare. Au fost uciși cu pietre, sparți – înjunghiați, uciși cu sabia. Mergeau în haine de oaie și piei de capră, în lipsă, în necazuri, în necazuri. De care lumea nu era vrednică și care rătăcea în mizerie în pustii, pe munți și în crăpăturile și gropile pământului.”

 

În fața tuturor acestor mizerie, suntem chemați să ne rugăm pentru frații și surorile noștri necăjiți. Dar noi, în Occidentul sătul, avem nevoie și mai mult de mijlocire pentru ca ochii să ne poată fi deschiși către mizeria noastră spirituală și caracterul eshatologic al prezentului.

 

> Doamne Iisuse, vino curând și pune capăt acestei terorii diavolești și încăpățânării și orbirii noastre. Da, vino curând, Doamne Isuse. <

 

Preluat din cartea OCCULT ABC, din 1984. – Cum au fost confirmate toate acestea în ultimii 25 de ani și va exista un val similar de persecuție islamică pentru biserica lui Isus? – Horst Koch, Herborn, 2009.

 

info@horst-koch.de

 

www.horst-koch.de

 

 

 

https://horst-koch.de/weltkommunismus-k-koch/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Plată cu palma implementată în China şi SUA cu succes de Tencent şi Amazon

 

 

Autor: Radu Iorga

 

Mi-a sărit în ochi iniţial ştirea cu plăţile cu palmă la magazinele Amazon şi apoi imediat după am aflat că aşa ceva se practică şi înChina. Dacă vi se părea uşor să plătiţi cu Apple Watch-ul, ei bine acum aflaţi că se poate şi mai uor de atât.Amazon One este un sistem de plăţi prin scanarea palmei clientului şi e disponibil de ceva vreme în magazinele fizice Amazon. Acum sistemul a primit şi funcţionalitatea de verificare a vârstei. Compania a anunţat că toți clienţii care folosesc serviciul vor putea cumpăra băuturi 18+, adică bere la meciuri doar trecând palma peste cititorul Amazon One. Practic dispare nevoia de a ţi se cere buletinul pentru a cumpăra alcool. Sistemul biometric de plăţi Amazon era lansat în 2020 şi funcţionează prin crearea unei semnături digitale unice asociate palmei fiecărui client. Amazon o asociază apoi cu cardul de credit introdus în aparatul unde îţi faci autentificarea iniţială. Scannerul va analiza liniile din palmă, dispunerea vaselor de sânge şi denivelările pentru a te identifica.TencentÎntre timp în China, Tencent a dezvăluit Palm Pay pe 21 mai, via WeChat. Acum sistemele de recunoaştere facială pot recunoaşte şi palmele utilizatorilor pentru plăti. Trebuie să utilizatorii să îşi lege conturile de WeChat la dispozitive şi să îşi înregistreze palmele. Şi aici sunt recunoscute modele de dispunere ale venelor şi liniile unice fiecărei persoane. Cu acest sistem utilizatorii îşi pot autentifica tranzacțiile scanând şi uploading amprentele la un aparat dedicat. Palmele sunt recunoscute în diferite orientări şi condiţii de iluminare. De văzut cum vor gestiona gigantul american şi cel chinez toate datele biometrice noi, preluate prin palmele utilizatorilor. În China se poate plăti cu Palm Pay şi în transportul în comun, taxiuri şi multe altele. Poate avea inclusiv rol de cheie de acces în anumite clădiri.

 

https://www.mobilissimo.ro/stiri-telefoane/plata-cu-palma-implementata-in-china-si-sua-cu-succes-de-tencent-si-amazon

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

(Daca nu-l aruncam afara  pe chiriasul satan…) Gandurile negative ne pot face sa imbatranim mai repede…

 

De către Stirea Zilei

 

Stirea Zilei Google News

Invitat la podcastul “Fain & Simplu cu Mihai Morar”, Constantin Dulcan a afirmat ca toate gandurile ne pot influenta viata intr-un mod cum nu se poate. Astfel, in niciun caz nu trebuie sa ne concentram asupra lucrurilor negative din viata noastra. Constantin Dulcan dezvaluie secretul longevitatii.

 

Gandurile negative ne pot face sa intram in deceptie, la fel si tristetea, si frica ne pot face sa imbatranim mai repede. De aceea, nu trebuie sa ne gandim ca viata este prea scurta si nu trebuie nici sa ne stresam de faptul ca trece timpul.

 

„Daca in fiecare clipa te gandesti cat mai ai pana la final, nu faci nimic in viata asta. Intri in deceptie, depresie dezamagire. Daca ceva ne imbatraneste foarte rapid este depresia, tristetea si frica, de fapt, prin frica a fost stapanita de catre dictator lumea.

 

Te inspaimanta si spune ca daca esti impotriva ei te executa, dispari si atunci omul de frica se supune, dar asta nu este modalitatea in care un om poate sa si dirijeze viata. Viata nu trebuie gestionata de frica si de tristete. Asadar, in fiecare zi trebuie sa te comporti ca si cum viata ta ar fi vesnica, ca si cum ar fi fara sfarsit”, a spus Dumitru Constantin Dulcan la podcastul “Fain & Simplu cu Mihai Morar”.

 

Doctorul Constantin Dulcan sustine ca gandurile si spusele noastre au o mare incarcatura de energie. Aceasta energie, fie ea negativa sau pozitiva, in functie de felul in care ne sunt gandurile, ne poate influenta, pentru ca „tot ceea ce gandim se bazeaza pe un fundament energetic”.

 

„Pana la 40 de ani, traim cu forta naturii, apoi depindem de grija pe care ne-o acordam. Inclusiv modul in care mestecam ne poate vindeca sau imbolnavi, iar starea psihica in timpul mesei are un impact urias asupra sanatatii noastre. Sunt cateva reguli simple pe care, daca le urmam, ne putem face cadou o longevitate de calitate. A visa la tinerete fara batranete inseamna de fapt a-ti asigura o viata activa pana la adanci batraneti”, a spus Constantin Dulcan.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

https://stireazilei.com/gandurile-negative-ne-pot-face-sa-imbatranim-mai-repede/

 

/////////////////////////////

 

Astfel se introneaza CIP-uirea… Rectorul Universitatii Babes-Bolyai: In 5-10 ani oamenilor li se vor face implanturi cerebrale!

 

De către Stirea Zilei

 

Stirea Zilei Google News

 

Rectorul Universitatii Babes-Bolyai (UBB), psihologul Daniel David, a afirmat ca in 5-10 ani oamenilor li se vor face implanturi cerebrale pentru optimizarea atentiei sau a memoriei in conferinta Rethink Summit de la Poiana Brasov, potrivit adevarul.ro.

 

„Tehnologia o sa creeze noi valori la care nici nu ne gandim acum, noi trebuinte care nici nu ne trec prin cap, noi interese la care nici nu visam in acest moment (…) Dar cand se intampla aceste miscari, oamenii ar trebui sa constientizeze ca se va intampla o schimbare, ca sa poata alege liber. Sa nu fie ceva fortat, sa nu fie ceva mascat, sa nu fie ceva ascuns, ci sa fie o chestie transparenta in care omul sa poata sa aleaga daca merge spre acea schimbare a umanitatii sau nu. Oricat ne dam peste cap, in 5 sau 10 ani o sa avem implanturile cerebrale. Deja le avem. Deocamdata le folosim pentru a trata epilepsia rezistenta la tratamentele clasice, le folosim pentru diverse forme de parkinson”, a aratat psihologul la Rethink Summit de la Poiana Brasov.

 

 

Acesta este de parere ca o sa apara implanturile care o sa „mearga” nu pe patologie, ci pe optimizarea oamenilor.

 

„Pentru a ne optimiza atentia, a ne optimiza memoria, a optimiza alte functii cognitive. Si n-are sens sa traim cu iluzia ca nu se va intampla sau ca prin etica sau stiinte sociale o sa blocam lucrul asta. Nu, o sa apara integrarea fizic cyber. Intrebarea este: cum facem, si aici iar ma intorc la zona de etica si stiinte sociale, ca aceste dezvoltari sa nu produca polaritati? Adica sa nu fie unii oameni care sa-si permita o astfel de tehnologie si alti oameni care n-o sa-si permita o astfel de tehnologie si o sa apara in specia umana niste categorii foarte diferite care se vor razboi intre ele. Asta este o problema serioasa de etica si stiinte sociale. Deci vedeti, cand vorbim despre contextul acceptabilitatii sociale si de etica asupra devzvoltarii tehnologiei, eu zic ca trebuie sa privim si mai departe, nu doar acum sa ne protejam umanitatea. Umanitatea se va schimba si trebuie sa avem grija ca aceste transformari sa nu produca polaritati sau razboaie intre noi, sau intre triburi, ca sa spun asa, unii care isi vor permite, altii care nu-si vor permite aceste upgrade-uri tehnologice”, conchide rectorul UBB.

 

https://stireazilei.com/rectorul-universitatii-babes-bolyai-in-5-10-ani-oamenilor-li-se-vor-face-implanturi-cerebrale/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nomenclatura, clasa privilegiaţilor  

 

 

„Nomenclatura”, cuvânt latin rusificat, este un termen care desemnează clasa noilor îmbogăţiţi sovie­tici, cei propulsaţi economic şi social prin serviciile de tip politic aduse Sta­tului sovietic şi partidului comunist.

 

Termenul a fost popularizat în Vest, în anii ’80, datorită cărţii lui Michael Voslensky, istoric rus şi profesor de istorie la Universitatea Lumumba din Moscova şi deţinător al unor funcţii acadmice importante, membru el însuşi, pentru o perioadă, al Nomenclaturii. În Occident, Voslensky este considerat unul dintre specialiştii eminenţi în politică sovietică. Vom continua să edităm fragmente din cartea „Nomenclatura”, a istoricului rus, pentru a lămuri realităţile desemnate de acest termen atât de uzitat, în România el depăşind ca popularitate celebrul termen „gulag”.

 

„Trebuie să vă fac o mărturisire: am hotărât să scriu acest capitol sub influenţa Occidentului.

Cât timp am trăit în Uniunea So­vie­tică mi s-a părut natural ca aceia care se află la putere să fie în acelaşi timp o clasă privilegiată, după cum o arată o tradiţie istorică constantă. Abia în Vest mi-am pus întrebări cu privire la di­mensiunile acestor privilegii de clasă.

 

În Est ca şi în Vest, am avut ocazia să întâlnesc persoane cu origini sociale foarte diferite, şi printre ele persoane care se găseau în vârful ierarhiei. Am descoperit atunci ceva care m-a surprins: clasele dominante dispun de privilegii mult mai restrânse în Occident decât în ţările socialismului real.

 

Mi-am dat seama pentru prima dată că în Occident miniştrii nu tră­iesc decât din salariile lor. Acestea sunt, desigur, mari, dar nu excesive. Dacă vor să-şi construiască o casă de va­canţă, sunt obligaţi să facă eco­no­mii multă vreme şi deci să renunţe la anumite lucruri. Nu au toţi menajere; soţiile lor gătesc şi se ocupă de casă. Lucruri de neconceput pentru minis­trul dintr-un stat socialist.

 

Un ministru occidental, vice-pre­şe­din­te al partidului majoritar, lo­veşte din neatenţie maşina vecinului său. Po­liţia îi reţine permisul şi tribunalul îl condamnă să plătească despăgubiri. În Uniunea Sovietică, lucrurile s-ar fi pe­trecut altfel: mi­li­ţia ar fi făcut o an­chetă pentru a de­ter­­mina dacă veci­nul care a avut tu­peul să îşi parcheze maşina într-un loc pe unde ministrul obişnuia să trea­că şi-a cumpărat acest autovehi­cul cu banii din salariu.

 

Am putut să-mi dau seama că, într-o ţară europeană, şeful guvernului nu dispune de o casă excepţional de spaţioasă, că familia sa duce o viaţă cât se poate de normală şi că în clădirea în care locuieşte nu mişună agenţii poliţiei secrete. L-am văzut pe preşedintele uneia dintre ţările cele mai influente ale lumii occidentale, părăsind, odată ce a ieşit la pensie, reşedinţa oficială şi întorcându-se în apartamentul pe care îl ocupa pe când nu era decât un avocat. Oamenii simpli pe care îi întâlnea pe stradă conti­nuau să îi arate respect şi simpatie celui care fusese preşedintele lor. Dar acest fost înalt personaj nu se gândea o clipă să se lăfăie până la sfârşitul vieţii pe cheltuiala contribuabililor.

 

A fost pentru mine o descoperire cât se poate de neaşteptată. Am înţeles atunci că lectorii mei din Occident consideră această stare de lucruri ca fiind absolut normală şi că nu îşi ima­ginează că ar putea fi altfel. Este ceea ce m-a făcut să scriu acest capitol.

CINE E FERICIT ÎN URSS?

Toţi elevii Uniunii Sovietice învaţă pe dinafară, la ora de literatură rusă, un poem de N.A. Nekrasov, revo­lu­ţio­nar democrat din secolul al XIX-lea, poem intitulat „Cine e fericit în Ru­sia?”. Se povesteşte despre şapte ţărani plecaţi în căutarea omului care are o viaţă fericită în Rusia. În cele din urmă se constată că sigurul om fericit este tâ­nărul Grişca Dobrosklonov, luptător re­voluţionar, căruia destinul îi rezer­vă totuşi „ftizia şi Siberia”. La început, elevii nu înţelegeau prea bine în ce constă fericirea lui Grişca. Dar înţeleg apoi rapid că Grişca este campionul unei cauze care nu va pieri, pentru că Revoluţia va reuşi să triumfe. Astfel, avem un răspuns foarte clar la întrebarea pusă. Cine e fericit în Rusia? Nomenclaturistul.

 

Nu este o surpriză pentru elevul so­vie­tic, în măsura în care această stare de lucruri nu mai poate fi ascunsă po­po­rului. Desigur, nu se vorbeşte în URSS despre numeroasele maşini care îi sunt oferite lui Brejnev prin ţă­ri­le pe unde trece, dar toată lumea poa­te vedea baletul maşinilor ZIL, al Tchaikas ce îi duc pe demnitarii Partidului, confortabil instalaţi pe ban­che­te. Presa sovietică ignoră magazi­nele în care nu se plăteşte decât în va­lută şi secţiunea rezervată a GUM-ului (Glavniy Universalniy Magazin) dar, în timpul marii sale curse după produse disponibile, consumatorul so­vie­tic s-a lovit de multe ori de un portar cu mină sumbră, postat în faţa vreunuia dintre aceste misterioase punc­te de vânzare şi care i-a adresat or­di­nul „circulaţi”. Dolce vita nomen­cla­tu­rii nu mai scapă acum nimănui. Ceea ce este încă un secret este dimen­siunea acestor privilegii şi nişte detalii anume care i-ar putea interesa pe cetăţenii curioşi. Şi este motivul pen­tru care Nomenclatura se stră­du­ieş­te să îşi justifice teoretic modul de viaţă, nu însă fără a cădea în contradicţie.

 

Citez: „În Uniunea Sovietică mai exis­tă în prezent diferenţe importante la nivelul salariilor primite de diferitele categorii de funcţionari apar­ţinând aparatului de Stat. Pri­mesc un salariu mai mare cadrele su­pe­rioare care deţin atribuţiuni importante şi deci o mai mare responsabili­ta­te şi cărora le sunt recunoscute competenţe deosebite atât la nivelul afa­c­e­­rilor, cât şi la nivelul politicii.

 

Din punc­tul de vedere al efectivelor, aceas­tă categorie nu reprezintă decât un procent foarte scăzut în raport cu alţi colaboratori ai aparatului de Stat.” Această descriere nu e lipsită de rea­lism. Mai întâi se constată, într-ade­văr, o disproporţie importantă între câş­tigurile unui nomenclaturist şi cele ale unui salariat obişnuit; membrii săi se deosebesc de oamenii obiş­nuiţi prin aceea că sunt de încredere în politică; în sfârşit, Nomenclatura reprezintă o elită foarte restrânsă ale cărei efective sunt practic insignifiante în raport cu marea masă a altor lu­crători. Un singur lucru omit au­to­rii: că toate aceste adevăruri nu pri­vesc doar aparatul de Stat, ci, mai ales, aparatul de Partid.

 

Un articol din Pravda intitulat „Ra­port între muncă şi consum” încearcă să aducă o justificare teoretică acestei stări de lucruri: „Munca nu consti­tuie încă pentru toţi cetăţenii sovietici o ne­voie primară. De unde necesitatea stimulentelor materiale.”

 

Ar trebui, mai degrabă, să se spună, logic, că stimulentele materiale nu sunt indispensabile decât celor care nu consideră încă munca drept o ne­voie primară. Pentru că, dacă ar fi să credem Pravda, există deja o categorie de cetăţeni sovietici care nu au nevoie de stimulente. Şi de unde pro­vin ei dacă nu din rândurile celor care construiesc cu cea mai mare determinare societatea comunistă, deci din avangarda, din rândurile Nomenclaturii? Logic, aceşti lucrători ar trebui să se lipsească de stimulente materiale.

 

Nu trebuie căutată nici o ironie în acest silogism. Concluzia pe care o tra­gem corespunde foarte exact concepţiilor exprimate de Marx şi Lenin, pentru care cadrele conducătoare nu ar trebui să primească o remuneraţie su­perioară aceleia a unui muncitor calificat. Această concepţie este concretizată în deciziile lui Lenin legate de „salariul maxim în Partid”: retri­bu­ţia unui membru al Partidului nu ar trebui să depăşească un anumit prag, destul de scăzut. După Lenin, ar fi bine să se menţină „o vreme” salarii mai ridicate pentru „specialiştii burghezi”, care, prin natura lor venală, sunt gata să contribuie contra cost la edificarea comunismului pe care totuşi îl de­tes­tă. Cum se face atunci că avangarda clasei muncitoare începe să ceară nu mai puţin, ci, dimpotrivă, mult mai mult decât „specialiştii burghezi” în lă­comia lor? Pravda nu aduce un răs­puns acestei întrebări.

 

Or, iată că oamenii de litere vin în sprijinul teoreticienilor Partidului, înţepeniţi în contradicţiile lor. Se stră­duiesc să inoculeze sovieticului me­diu ideea că activitatea unui supe­rior este un lucru din care el, simplu mun­citor, nu înţelege o iotă, şi că oricum este nepotrivit să vrea să se compare cu Nomenclatura.

 

Poetul Serghei Mihalkov, cunoscut pentru remarcabila lui slugărnicie faţă de autoritate, a compus, în acest spi­rit, o fabulă intitulată „O pâine câş­tigată cu greu”. Simplul cetăţean so­vie­tic este descris aici ca un cal de po­vară „care aduce ovăzul şi duce gu­noiul”, nomenclaturiştii, în ceea ce îi priveşte, sunt comparaţi cu nişte „pur-sânge” care, după cum remarcă umil poetul, „au tot ce le trebuie potrivit rangului lor”. În orbirea sa, calul de tracţiune începe să fie invidios pe cei din urmă. Foarte rău, cum se va vedea ulterior: el nu îşi dă seama de dificultăţile cursei. În concluzie, bardul nostru ridică un index ameninţător: „Astfel îşi permit să îi judece/ Ba chiar să îi invidieze/ Pe cei care sunt cu­noscuţi/ Pentru stilul lor de viaţă.”

 

Cetăţeanul sovietic nu ar putea să îşi permită vreo părere cu privire la stilul de viaţă al acestor oameni; el trebuie să se concentreze să îi aducă ovăz calului Nomenclaturii şi să-i ducă bălegarul.

 

Accentele acestei lire devotate No­menclaturii însoţesc un cor de ideologi ai Partidului, care afirmă că ani­ma­lul de povară are concepţii mic-bur­gheze nedemne de un comunist, că principiul de bază al socialismului sună aşa: „Fiecare după capacitatea sa, fiecare cu munca sa” şi că, aşa cum no­tase deja Marx, există sarcini simple şi sarcini complexe. Ideologii nu evo­că, în acest context, ceea ce Marx a spus, realmente, despre retribuţia muncii furnizate.

 

Nomenclatura însăşi ştie perfect că se abate de la teoriile lui Marx şi de la testamentul politic al lui Lenin. Iată de ce se străduieşte să ascundă de popor, ca şi cum ar fi o boală ruşinoasă, rea­li­tăţile acestei dolce vita. A existat, în vremea Renaşterii, un Boccacio care să-i demaşte pe impostori. Nomencla­tura îşi mai aşteaptă încă un Boccacio al său.

 

Dar faptul că doar nomenclaturiştii sunt fericiţi în Rusia începe să se ştie. Zvonul trece de gardul conacului de Stat, de rândurile strânse ale serviciului de protecţie al KGB-ului, de zi­du­rile de cenzură ale Partidului. Vom da aici detalii despre situaţia materială a Nomenclaturii, detalii care trec dincolo de ceea ce poate şti un sovietic mediu, fără a mai vorbi de ceea ce poate şti despre acest aspect un străin.

 

Să luăm exemplul unui funcţionar aflat la mijlocul scării ierarhice a Nomenclaturii, să spunem, un şef de sector care munceşte la Comitetul Central al PCUS, şi să comparăm si­tua­ţia sa cu aceea a unui sovietic mediu pe baza statisticilor – atunci când acestea există – şi pe baza experienţei noastre cotidine – atunci când acestea ne lipsesc.”

 

Traducere din limba franceză de Eliza Dumitrescu

 

 

 

https://jurnalul.ro/scinteia/special/nomenclatura-clasa-privilegiatilor-525192.html

 

 

/////////////////////

 

 

 

Testamentul lui Petru cel Mare

 

de

Gheorghe Boldur-Latescu

 

Elaborat in 1725, Testamentul lui Petru I tarul Rusiei (1672-1725) a fost adus la Paris in anul 1757 de catre ambasadorul Frantei la Petersburg si predat Regelui Ludovic al XV-lea. Acest document, publicat la Paris in anul 1843, a fost citit si comentat cu mare interes, in anii care s-au scurs de la descoperirea lui, de capete incoronate din Europa, de politicieni, istorici si oameni de cultura.

 

 

 

Considerat de unii ca apocrif, Testamentul lui Petru cel Mare reprezinta un text a carui valoare rezida in confirmarea, prin fapte istorice, a recomandarilor catre urmasi elaborate de tar sau atribuite acestuia.

 

 

 

Implicatiile pentru actualitatea geopolitica internationala si, in particular, pentru cea romaneasca, sunt extraordinar de importante, permitandu-ne sa intelegem multe lucruri care se intampla, acum, sub ochii nostri.

 

 

 

Textul Testamentului *)

 

 

 

In numele Prea Sfintei si Nedespartitei Treimi, Noi Petru I, catre toti urmasii nostrii mostenitorii Tronului, Guvernantilor si natiei rusesti.

Marele Dumnezeu, de la care avem existenta si Coroana noastra, luminandu-ne, imi arata mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stapani in viitorime toata Europa. Eu pun temei acestei idei, ca natiunile Europei au ajuns cele mai multe intr-o stare de vechime aproape de a lor cadere. Urmeaza dar, a fi ele subjugate de un popor tanar si nou, cand va ajunge la intregimea cresterii sale  si va capata toata a sa putere …

Eu am gasit Rusia ca un paraias si o las ca un rau mare. Iar mostenitorii mei o vor face si mai mare, intinsa, hotarata de a face sa rodeasca Europa cea starpita.

Eu le las instructiunile urmatoare pe care le recomanduiesc la a lor luare aminte  ca sa le pazeasca cu statornicie.

A tine natia ruseasca necurmat in stare de razboi, spre a avea pe soldatii ei pururea deprinsi la razboi … Razboiul sa ajute pacii,  in interesul intinderii Rusiei si a inaintarii ei in inflorire.

A chema prin toate putincioasele mijloace, de la natiile cele invatate ale Europei, Comandiri in vreme de razboi si oameni invatati in vreme de pace, spre a face ca natia ruseasca sa capete foloase de la celelalte natii, fara a pierde nimic din ale sale proprii.

A se amesteca in toate pricinile si dezbaterile din Europa, mai vartos in acele tari care fiind mai in apropriere, intereseaza mai cu seama.

A vara vrajba in Polonia, a hrani in ea tulburari necontenite; a castiga cu bani pe cei mai puternici, a avea inrauriri in Dietele lor spre a putea lucra la alegerea  Crailor lor si a-si face partizani in Polonia … Daca  puterile vecine s-ar impotrivi sa le impace impartind-o cu ele …

A lua cat s-ar putea mai mult din hotarele Suediei si a sti cum sa se faca ca insasi ea,  Suedia,  sa-i deschida razboi, spre a-i gasi pricina de a o subjuga…  A dezbina Suedia de Danemarca si, cu luare aminte, a hrani rivalitatile lor.

A insotii Printii rusi intotdeauna cu printese din Germania spre a inmultii influenta noastra acolo … sa se uneasca de la sine  la pricina noastra.

A cauta alianta de comert cu Englitera, mai mult decat a oricarei alte Puteri, pentru ca ea are ma mult trebuinta de NOI … a schimba cheresteaua noastra si alte produse cu aurul ei si a face ca negustorii si matrozii ei sa-i deprinda pe cei ai natiei noastre spre navigatie si comert.

A se intinde neincetat catre Nord pe marginea Marii Baltice si catre Sud pe marginea Marii Negre.

A se apropia cat mai mult de Constantinopole si de India, ca acel ce va stapani acolo, va fi adevaratul stapanitor al lumii … A strabate pana la golful Persic, a restatornicii de se poate comertul cel din vechime al Orientului si a se intinde pana in India care este magazia lumii…

A cauta si a castiga alianta Austriei … a o sprijinii in zadarnicele ei inchipuiri de a stapani Germania… iar prin taina a intarata dusmania  Printilor Germaniei impotriva ei…

A face de a se interesa curtea Austriei ca sa izgoneasca pe Turci din Europa si a nimicii pretentiile ei cand vom subjuga Constantinopole…

A face pe toti grecii dezbinati ce sunt imprastiati in Ungaria, Polonia si alte tari, sa se lipseasca de ele si a se reface sprijinul lor si a intermedia o asociatie  universala; acestia vor fi tot atatia prieteni pe care Rusia ii va avea in statul fiecarui dusman al ei.

Dupa ce Suedia se va dezmembra, Persia  se va birui, Polonia se va subjuga si Turcia se va supune … a propune foarte tainic la curtea Frantei, apoi la cea a Austriei, de a impartii cu ele imperia lumii, magulindu-se ambitia si iubirea lor de sine… Rusia sa se ajute cu ele pentru a le desfiinta  pe urma …

Daca amandoua aceste curti vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie sa se stie cum sa imparta intre ele galceava si a le face sa se slabeasca una pe alta … Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotarator, va navali asupra Germaniei, pornind totodata cu doua flote mari ce vor napadi Franta. Aceste doua tari biruindu-se, celelalte parti ale Europei vor trece lesne  si fara impotrivire sub jugul Rusiei.

 

Recurs la istorie

 

 

Ideile Testamentului lui Petru cel Mare le regasim in politica externa a Rusiei de-a lungul secolelor XVIII-XX precum si la inceputul mileniului 2.

 

 

 

Devenita mare putere europeana in urma victoriei  lui Petru la Poltava (1709) asupra lui Carol XII al Suediei, Rusia nu a incetat niciodata sa urmareasca obiectivul expansiunii sale spre Vest si Sud-Vest, tintind in mod special Europa Centrala, Constantinopolul si tarmurile Marii Adriatice.

 

 

 

Nenumaratele razboaie impotriva Imperiului Otoman, aflat in decadere,  au avut drept efect cresterea treptata a influentei rusesti in tarile Romane si Peninsula Balcanica. In urma razboiului ruso-turc din anii 1806-1812, turcii cedeaza rusilor Basarabia, dupa negocierile conduse din partea rusa de generalul Kutuzov. Rusii cerusera anexarea intregii Moldove si numai vestea iminentei razboiului cu Napoleon il face pe tarul  Alexandru I sa-l recheme urgent  pe Kutuzov la Moscova, Rusia multumindu-se doar cu anexarea Basarabiei.

 

 

 

Dupa un nou razboi ruso-turc (1821-1829), incheiat cu pacea de la Adrianopol, Grecia devine independenta, Serbia isi dobandeste autonomia iar Tarile Romane intra sub protectorat rusesc, administrarea lor facandu-se conform Regulamentului Organic.

 

 

 

Amenintat de expansiunea ruseasca spre Balcani si Dardanele, echilibrul european mult dorit de puterile occidentale, este pe cale sa se deregleze. Franta, Anglia si Piemontul alaturi de Turcia reusesc, in urma razboiului Crimeei (1854-1856), sa stavileasca un timp expansionismul rusesc. Pacea de la Paris (1856) a consfintit redobandirea de catre  Moldova a trei judete din sudul Basarabiei, Rusia pierzand astfel, pentru scurt timp, controlul gurilor Dunarii.

 

 

 

In anul 1877, rusii declanseaza un nou razboi impotriva Imperiului Otoman. Profitand de aspiratiile spre independenta a Principatelor Unite, trupele rusesti obtin dreptul de a trece pe teritoriul romanesc, spre Dunare. Sub comanda Principelui Carol, trupele rusesti si romanesti obtin victoria asupra turcilor.

 

 

 

Invingatori, rusii uita repede de aportul decisiv al armatei romane in obtinerea victoriei si isi pastreaza trupele in Principate, ca ocupanti, chiar dupa terminarea completa a ostilitatilor. A fost necesara interventia Cancelarului Germaniei Bismark pentru a-i obliga pe rusi sa paraseasca Romania dupa ce pricinuisera tarii mari pagube. Rusii ar fi vrut sa se indrepte spre Dardanele, dar prezenta unei puternice flote britanice in zona i-a facut sa se razgandeasca.

 

 

 

Congresul de la Berlin (1879), punand capat razboiului ruso-romano-turc, a consfintit independenta Romaniei si, drept „recompensa” pentru aportul la infrangerea turcilor, se  rapeste din nou tarii cele trei judete din sudul Basarabiei pe care le iau rusii.

 

 

 

Infrangerea suferita in razboiul ruso-japonez din anul 1905 precum si revolutia antitarista din acelasi an opresc pentru un timp expansiunea ruseasca din Europa, iar insuccesele militare din timpul primului razboi mondial si declansarea revolutiei bolsevice in 1917 par a schimba politica Rusiei, guvernele comuniste , instalate la putere prin forta si teroare, fiind preocupate temporar de mentinerea puterii sovietice, extrem de subreda  cativa ani. In perioada 1917-1940, sub dictatura partidului comunist condus de Lenin, apoi de Stalin, au loc cumplite crime de masa, milioane de oameni fiind ucisi de represiunea impotriva celor ce se opuneau politicii partidului precum si de foametea care se instalase in intreaga Rusie. Asa numita politica leninista de autodeterminare a nationalitatilor s-a dovedit a fi o vorba goala, imperialismul rus continuand sa se manifeste impotriva unora din republicile sovietice ce se doreau independente, puterea de la Moscova mentinandu-le cu forta in cadrul Uniunii. Nici alipirea Basarabiei la patria muma Romania (1918) nu este recunoscuta si a fost necesara interventia eroica a trupelor romanesti pentru alungarea bandelor bolsevice ce invadasera provincia romaneasca.

 

 

 

In august 1939, sinistrul pact Molotov-Ribentrop a dat frau liber atat expansionismului hitlerist cat si celui sovietic, Germania si Uniunea Sovietica atacand Polonia si impartind-o (asa cum s-a mai intamplat de trei ori in secolul al XVIII-lea). La scurt timp dupa aceea, in noiembrie 1939, sovieticii ataca Finlanda si cu toata rezistenta eroica a finlandezilor le impun sa cedeze doua provincii din vecinatatea frontierei comune (martie 1940).In iunie 1940, vine randul Romaniei, careia sovieticii ii adresasera un ultimatum pentru cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta. Coplesita de amenintari, inconjurata numai de neprieteni si abandonata de marile puteri occidentale, tara noastra cedeaza cele trei teritorii romanesti. Tot in vara anului 1940, sovieticii ocupa Tarile Baltice, Expansiunea ruseasca, intrerupta un timp, reincepuse.

 

 

 

Atacand Uniunea Sovietica, in iunie 1941, nemtii au mizat pe un succes rapid, similar cu cel obtinut prin „blitz-krieg” in Polonia si Franta. N-a fost asa si, in realitate, s-a repetat aventura nefericita a lui Napoleon din 1812, iar la capatul unui razboi care a durat 4 ani si a secerat milioane de vieti de ambele parti, Germania a fost zdrobita. Incontestabil,  in obtinerea victoriei, a contat foarte mult ajutorul masiv in echipament de razboi, acodrat de americani, deschiderea frontului din Italia (1943) si Franta(1944) precum si bombardamentele nimicitoare efectuate de aliati asupra oraselor germane. Din nefericire, Romania a participat la razboiul inpotriva URSS, la inceput pentru a elibera Basarabia rapita in 1940, iar apoi, conform logicii implacabile a razboiului, pe campiile nesfarsite ale Rusiei, pana la Stalingrad, dar a intors armele impotriva Germaniei in august 1944. Castigarea razboiului alaturi de aliati, a constituit un excelent prilej pentru rusi de a trece la infaptuirea visului lui Petru cel Mare. si nu au ratat acest prilej. Nerespectand obligatiile luate fata de aliatii occidentali, in 1944-1945 trupele sovietice reanexeaza tarile Baltice, ocupand de asemenea Polonia, Romania, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Austria pana dincolo de Viena precum si o mare parte din Germania. In toate aceste tari, exceptand Austria, sunt instalate regimuri comuniste obediente fata de Moscova. Nicicand, Testamentul lui Petru cel Mare nu fusese mai aproape de realizare…

 

 

 

In fata expansiunii sovietice, statele occidentale reactioneaza formand Alianta Nord-Atlantica (1949), in scopul de a proteja lumea libera de pericolul comunismului imperialist rusesc. Europa e impartita in doua prin teribila „cortina de fier” sovietica, iar in spatele ei, popoarele subjugate de dictatura comunista, inclusiv cele din URSS, platesc un pret inspaimantator pentru realizarea visului lui Petru cel Mare: milioane de oameni sunt ucisi pentru opozitie anticomunista reala sau imaginara, iar saracia, mizeria, propaganda terifianta otravesc viata celor din „lagarul socialist”. Influenta internationala a acestuia sporeste necontenit cuprinzand, dupa 1948, imensa China iar, dupa 1950, tari din America Latina, Africa, Orientul Apropiat si Indepartat.

 

 

 

Numai formidabilul efort politic si militar al lumii libere, condusa de SUA, a putut opri realizarea punctului 13  din Testamentul lui Petru; „Imperia lumii”.

 

 

 

Proiectul nebunesc al desfranatului tar avea insa o slabiciune fundamentala pe care nici el si nici urmasii sai nu o luasera in calcul; imposibilitatea de a tine, pentru foarte mult timp, in chinga unei terori dementiale, sute de milioane de oameni. Dupa mai bine de 40 de ani de dictatura feroce, in care capeteniile comuniste au angajat cea mai mare parte a efortului Rusiei si tarilor satelite spre inarmare, spionaj, terorism intern si extern, diabolicul mecanism al expansiunii mondiale s-a gripat iar,  dupa 1989, imperiul a inceput sa se dezintegreze. Doua mari personalitati au contribuit in mod decisiv, in ultimul deceniu al secolului al XX-lea, la renuntarea treptata a expansionismului rusesc; Mihail Gorbaciov – liderul partidului comunist al URSS si Ronald Regan – presedintele SUA. Primul a inteles ca Rusia a pierdut cursa inarmarilor si competitia economica cu occidentul si a orientat conducerea comunista spre democratizare si transparenta, acceptand totodata iesirea de sub tutela sovietica a tarilor satelite Moscovei.

 

 

 

Cel de-al doilea a desavarsit capacitatea militara a Statelor Unite, negociind cu URSS de pe pozitii de forta dar si cu o exceptionala abilitate. Prabusirea „cortinei de fier” din Europa a dus la sfarsitul razboiului rece care a marcat istoria lumii timp de aproape 50 de ani si, in pofida multor conflicte si amenintari locale care existau inca, se parea ca omenirea va intra intr-un proces de pacificare si normalizare a relatiilor dintre marile puteri. Destramarea Uniunii Sovietice in anul 1991, urmata de desprinderea de Rusia a Ucrainei , Belarusiei, Republicii Moldova, Tarilor Baltice, Georgiei, Armeniei, Kazahstanului, Uzbekistanului si Turkmenistanului a insemnat falimentul politicii de expansiune a Rusiei, inceputa sub Petru cel Mare si continuata aproape fara incetare timp de mai bine de doua secole si jumatate.  Diminuata teritorial, dar eliberata de povara cursei inarmarilor si avand in Siberia un imens teritoriu  cu uriase resurse naturale neexploatate, Rusia ar fi putut sa se indrepte – pentru prima oara in istoria ei – spre construirea unei civilizatii moderne si a unei societati libere si democratice. Se parea ca presedintele Eltan, artizanul desfiintarii comunismului in Rusia, va angaja tara pe un drum nou, pasnic, renuntand la visurile nebunesti ale lui Petru I. N-a fost insa sa fie asa ! Urmasul lui Eltan, Vladimir Putin a reintors treptat roata istoriei si, in 8 ani de mandat, a readus Rusia acolo unde se afla inainte de Mihail Gorbaciov. Politica autoritara, dispret fata de libertatile cetatenesti, o noua politica de inarmare masiva, ostilitate fata de Statele Unite si aliatii sai, sprijinirea terorismului international – noul mare pericol al omenirii – toate acestea fac din Rusia anului 2007 o amenintare pentru pacea lumii. Amenintarea este cu atat mai mare, cu cat Putin are sprijinul efectiv al majoritatii populatiei. Morbul grandorii si al cuceririi lumii, semanat in constiinta natiunii ruse de catre Petru cel Mare, se dovedeste a fi, peste veacuri, insidios si persistent!

 

 

 

Rusia si Romania

 

De-a lungul ultimelor trei secole, tarile Romane au stat in calea expansiunii rusesti spre Balcani si Marea Adriatica. Nenumaratele razboaie purtate de Rusia cu turcii au avut si scopul de a stapanii sau chiar a anexa aceste tari, rapirea Basarabiei in 1812, 1878, 1940 si 1944 reprezentand doar un pas in realizarea acestui scop.

 

 

 

Regimul comunist instalat prin forta si teroare in Romania in anul 1945 a insemnat inrobirea economica si politica a tarii noastre si putin a lipsit ca ea sa fie efectiv anexata Uniunii Sovietice.

 

 

 

Nenorocirile aduse de rusi in Romania, jaful criminal, genocidul economic si cultural, sutele de mii de oameni aruncati in temnite si ucisi din ordinul Moscovei ne arata adevarata fata a politicii rusesti fata de tara noastra.

 

 

 

Dupa 1991, in conditiile destramarii Uniunii Sovietice si proclamarii independentei Republicii Moldova , rusii au incurajat regimul separatist de la Tiraspol, mentinand pe teritoriul ei armata a 14-a, ca un instrument de intimidare si amenintare impotriva guvernului de la Chisinau si a Romaniei. Ucraina, fosta componenta a Rusiei si a URSS, manifesta si ea tendinte neamicale fata de Romania prin construirea abuziva a canalului Bastroe ce ameninta flora, fauna si navigatia normala in zona Deltei Dunarii, iar exploatarea ilegala a hidrocarburilor din platoul continental al Insulei serpilor aduce grave prejudicii tarii noastre. Nu e un secret pentru nimeni ca rusii si ucrainienii (tot un fel de rusi) privesc cu dispret si ostilitate mandria noastra de urmasi ai Romei. Pentru Voronin – omul de la Chisinau al Moscovei – in Basarabia nu se vorbeste romaneste ci „moldoveneste” adica o limba slava, pe un teritoriu slav, prelungire a marii Rusii.

 

 

 

Exista opinii, recent publicate in presa noastra, privind necesitatea corectarii „erorilor” de dupa 1990 a politicii Romaniei fata de Rusia. Dupa parerea unor fosti diplomati, aceste „erori” constau in nevalorificarea posibilitatilor de a colabora amical cu marele vecin de la rasarit, a carui prietenie ar fi benefica tarii noastre, pe plan economic, politic si cultural. Fara indoiala ca orice actiune care poate duce la imbunatatirea relatiilor romano-ruse este salutara. Dar umbra lui Petru cel Mare si a Testamentului sau ne obliga sa fim prudenti si realisti. Recenta criza a relatiilor dintre Romania si Republica Moldova, cu consecinte dureroase in primul rand pentru fratii nostri de peste Prut, este fara indoiala comandata de la Moscova. Asa cum, la punctul 3 al Testamentului sau, Petru cel Mare ii invata pe urmasii sai sa se amestece „in toate pricinile si dezbaterile din Europa, mai vartos in acele tari care fiind mai aproape, intereseaza mai cu seama”. Iar Moldova, din nefericire, e foarte aproape de Rusia … si, in calea ei …

 

 

 

 

 

Bibliografie

 

George Catisanu: „Putin si mostenirea Testamentului lui Petru cel Mare”, w.w.w. jurnalul.ro/forum/lofiversion/index.php/1842.html.

 

 

 

Roman L.: „Testamentul lui Petru cel Mare”, Editura Tipografia Buciumului, Iasi, 1892

 

* ) Am pastrat, pe cat a fost posibil, textul aparut la Iasi in 1892 si reprodus pe internet de George Cautisanu, aparand doar unele prescurtari care nu modifica sensul

 

 

Gheorghe Boldur-Latescu

http://gheorghe-boldur-latescu

 

 

 

https://romanialibera.ro/sport/atletism/testamentul-lui-petru-cel-mare-115749/

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

CUM „S-A PENSIONAT” MAURER

 

 VEZI SI ARHIVA STENOGRAME

Extras din stenograma ședinței Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. – 15 aprilie 1974.

Ion Gheorghe Maurer fusese rănit într-un accident auto, iar Nicolae Ceaușescu a profitat de acest prilej pentru a propune pensionarea prim-ministrului României, cu care, de altfel, nu mai rezona ca in vremurile bune. [1]

 

Argumentația liderului Partidului Comunist Român a fost scurtă și fermă: „Şi, în fine, tovarăși, aș propune să stabilim și aplicarea practică a pensionării tovarășului Maurer. Ținând seama că el a ieșit la pensie pentru motive de boală îndeosebi, și deci, şi de necesități, aș propune ca să primească în continuare retribuția care a avut-o. Şi restul să păstrăm o serie de posibilități: o mașină cu șofer; aşa cum am acordat şi altora, de altfel; deci casa care o are, adică în acest sens. Dacă sunteţi de acord?

 

(Toți tovarășii sunt de acord).

 

Şi cu asta, dacă nu mai sunt alte probleme, am închide ședința

 

(subl.n.)” ( ix ) .

 

Practic, nici un membru al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu a îndrăznit să se opună hotărârii discreționare a lui Nicolae Ceaușescu – poate şi pentru faptul că nu doreau să le fie retrase privilegiile de care beneficiau (locuință, mașină de serviciu, venituri mari etc.) în momentul în care ar fi fost repudiați de liderul suprem al partidului.

 

Idealiștii și populiștii se entuziasmează de discursurile liderilor adresate maselor, încărcate de promisiuni, in cele din urmă, iluzorii, Membrii nomenclaturii Partidului Comunist Român erau mai pragmatici – ei erau preocupați ori de câte ori Nicolae Ceaușescu încerca să le reducă din privilegii.

 

[1] În 1972, premierul Maurer a suferit un grav accident, soldat cu 13 intervenții chirurgicale. Astfel că în 1974 și-a dat „demisia”, din motive de sănătate, fiind înlocuit cu Manea Mănescu, intelectualul preferat de Ceaușescu. Maurer chiar a considerat, sau cel puțin așa a afirmat, cu diverse ocazii, ca accidentul de mașina in care era sa-si piardă viata, a fost o înscenare, deoarece, in opinia sa, Ceausescu încerca sa scape de el, prin orice mijloace, oricât de drastice.

vezi si

 

ION GHEORGHE MAURER -citate, discursuri, confesiuni

 

„STALIN AVEA ‘UN OBICEI BUN’ – CUM UN OM NU ERA DE ACORD CU EL, II TRĂGEA UNA-N CAP”

 

POLITICA EXTERNA A ROMANIEI: cazul INDIA-PAKISTAN

 

CUM „S-A PENSIONAT” MAURER

 

 

 

/////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

1 mai 1939 – ISTORIA UNEI FALSIFICĂRI

 

Împlinirea a 100 de ani de la prima manifestație a muncitorilor, a fost sărbătorită printr-o falsificare, sub titlul: „O pagină glorioasă din istoria clasei noastre muncitoare, a Partidului Comunist Român”

 

În perioada comunistă, s-a pus un accent deosebit pe trecutul „revoluționar” al liderilor P.C.R. Cum Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al poporului”, nu stătea prea bine la acest capitol, perioada de ilegalitate a fost „presărată” cu diferite acțiuni marcante. Una dintre acestea ar fi fost si „implicarea” lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu in demonstrația din capitală, din 1 mai 1939, la care, in fapt, aceștia nu au participat.

 

În realitate, manifestația a fost organizată de PNŢ, nu de PCdR. Ulterior, după ce comuniștii au preluat puterea, s-a lansat ideea că și ei au contribuit la organizarea evenimentului, pentru ca, în final, propaganda comunistă să informeze că a fost una din marile realizări ale PCR.

 

Mai mult chiar, cel mai important rol l-a avut însuși Ceaușescu, pe atunci în vârstă de 21 de ani, căruia, potrivit presei, poporul îi aduce „un fierbinte omagiu” pentru „strălucita activitate revoluționară pe care, cu eroism, cu profundă și fierbinte dragoste de țară, tov. Nicolae Ceaușescu o desfășoară încă din anii tinereții, consacrându-și viața luptei de eliberare socială și națională, luptei pentru edificarea noii orânduiri pe pământul României, pentru triumful cauzei păcii și colaborării naționale.” De aici și necesitatea introducerii celor doi Ceaușești printre manifestanți.

 

Ideea a fost pusă în practică și fotografia a fost publicată în presă în 1989, când se împlineau 100 de ani de la prima manifestație de 1 mai și 50 de ani de la acțiunea din 1939.

 

 

1 mai 1989 | fotografie trucata

Astfel, în grupul demonstranților, a fost plasat chipul lui Nicolae Ceaușescu (dreapta), luat de pe o legitimație UTM. După cum se poate observa, capul are o poziție nefirească, privind în faţă, în timp ce restul oamenilor se uită în dreapta lor.

 

Pentru Elena Ceaușescu, s-a ales imaginea de la concursul „Miss Munca”, purtând o rochie cu buline și volane, din care s-a folosit doar capul.

 

Deoarece nu părea veridic să figureze numai ei doi (se putea pune întrebarea: „De ce nu mai apare nici un alt comunist cunoscut în poză?”), în imagine a fost introdus și chipul lui Constantin David (ilegalist, executat de legionari la Jilava în 1940), imediat sub cel al lui N. Ceaușescu.

 

 

România Libera, 29 aprilie 1989: „O pagină glorioasă din istoria clasei noastre muncitoare, a Partidului Comunist Român”

Trucajele au fost executate de Serviciul Atelier Fotografic și Fototecă, al Institutului de Studii Istorice și Social Politice de pe lângă CC al P.C.R. (cunoscut ca Institutul de Istorie a Partidului).

 

 

1 mai 1939 – ISTORIA UNEI FALSIFICĂRI

 

 

 

 

///////////////////////////////////

 

 

PRESA COMUNISTĂ: „scriitorii și-au făcut din cinstirea muncii o datorie de suflet”

 

 

Pe 28 aprilie 1989, Scânteia dedică prima pagină realizărilor oamenilor muncii, înfăptuite anume în cinstea zilei de 1 Mai.

 

Titlurile principale: „Dezvoltarea armonioasă, echilibrată, a tuturor zonelor şi localităților”; „Luminoase împliniri ale construcției socialiste”; „Energeticienii la datorie”; „Măreț simbol al luptei revoluționare a poporului român, pentru libertatea, independenta şi suveranitatea patriei” şamd.

 

Tot în Scânteia, jurnalistul Emil Vasilescu pare devotat integral culturii, concentrându-se pe vastitatea operelor literare, în onoarea zilei de 1 Mai – „simbol al umanității și progresului, care a intrat treptat prin semnificația sa universală în spațiul larg al creației literare și artistice”, având în vedere că „scriitorii și-au făcut din cinstirea muncii, din lauda adusă celor ce-o împlinesc cotidian o datorie de suflet și un spațiu al deplinei participări la afirmarea esenței umane a creației artistice.”

 

Este important, spune el, să ne amintim in primul rand de Hesiod, pentru care simbioza muncii cu însăși istoria omului a fost sursa de inspirație în „Munci și zile.” Inclusiv balada Meșterul Manole, creație a poporului roman, este „o laudă adusă muncii, renașterii naturii sau ca anotimp al înfloririi iubirii.”

 

Gazetarul ii evidențiază și pe Russo, Bolliac sau Alecsandri, a căror literatură s-a axat în opinia sa, în direcția „luptei politice”, în conexiune cu „afirmarea puternică a clasei muncitoare și a viziunii noi, revoluționare asupra modului de a înțelege și realiza creația artistică (…)”

 

Dar, observa el, și Neculuță, Ion Păun Pincio, Traian Demetrescu, Emil Isac, Otilia Cazimir, si Aron Cotruș, și-au dedicat gândurile și penițele oamenilor muncii, în creații precum „Dezmoșteniții”, „Ocnele”, „Cor de robi”, „Sculați”, sau „Făurarii”.

 

Jurnalistul nu îi omite nici pe Lucian Blaga, cu versurile „Lucrătorule cu șorțul de piele albastră,/ tu știi că frumoase sunt / numai lucrurile ieșite din puterile omenești.”

 

Acestora, se arată în continuare, li se adaugă Marcel Breslașu și M. Beniuc, care „subliniază în versuri mobilizatoare, misiunea istorică a clasei muncitoare de a înlocui orânduirea învechită și nedreaptă cu alta nouă, superioară, a egalității și echității sociale.”

 

Sunt menționați, mai departe, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu și Zaharia Stancu.

 

Victor Eftimiu este citat cu versurile „Întreaga noastră țară/ Pământul tot cu noi,/ Sărbătorește iară/ Pe cei mai mari eroi, / Eroii lumii noi!”, apoi Mara Nicoară, cu declarațiile fără rimă „Noi, care suntem mândri că suntem români,/ Noi care avem un președinte a cărui gândire/ Luminează prezentul și viitorul patriei// Noi venim cu toate aceste realizări/ Cu toate victoriile și visele noastre/ La sărbătoarea zilei de 1 Mai,/ Sufletul nostru roșu luminează trandafirii din steaguri.”

 

 

Separat, o altă autoare, tovarășa Luminița Roșca, în Scânteia tineretului, decide să efectueze un sondaj printre UTC-iști, din dorința ei profundă de a se lămuri cum sunt organizate și cum se desfășoară adunările generale ale UTC, astfel „încît acestea să se constituie în evenimente importante pentru membrii organizației.”

 

Nicolae Vasile, utecist șef de comitet la Întreprinderea de turnătorie fontă Râmnicu Sărat, ii mărturisește Luminiței că „este necesar ca toți membrii biroului comitetului UTC pe întreprindere, membrii birourilor fiecărei organizații și secretarii organizațiilor de bază, să conlucreze și să stea cu ochii pe organizație”.

 

Mai departe, aflăm că la adunarea generală a organizației 7 din aceasta întreprindere, Viorica Lupu, în calitate de șefă, este preocupată mai ales de modul în care tinerii folosesc timpul de lucru, deoarece disciplina este esențială „în întregul proces productiv.”

 

Exista însă si aspecte negative, precum „lipsa de grijă în întreținerea utilajelor, nerespectarea programului de lucru, activitatea productivă ineficientă.”

 

Pentru cei vinovați de aceste abateri mai sus menționate, „biroul (UTC) a creat, prin punerea lor în discuția organizației, premisele realizării unui salt calitativ în activitatea acestora, o mai productivă angajare în procesul productiv.”

 

Toți cei vizați, se afirmă, si-au luat „angajamente concrete pentru perioada următoare în scopul îmbunătățirii activității profesionale, prin întărirea spiritului de ordine și disciplină la locul de muncă.”

 

Membrii organizației au fost, de asemenea, invitați „să pună în discuție și alte aspecte ale activității lor, să facă propuneri pentru îmbunătățirea muncii” iar adunarea generală s-a dovedit a fi „nu numai moment de bilanț și hotărâri mobilizatoare, ci și o adevărată tribună a democrației.”

 

PRESA COMUNISTĂ: „scriitorii și-au făcut din cinstirea muncii o datorie de suflet”

 

 

 

//////////////////////////////////

 

 

 

LENIN CONTRA STALIN – TESTAMENTUL SECRET AL LUI LENIN

 

 

 

„Testamentul” lui Lenin a fost o scrisoare oficială, un document, în două părți, dictat de Vladimir Ilici Lenin în perioada 23-26 decembrie 1922 și 4 ianuarie 1923, prin care acesta se adresa unui viitor Congres al Partidului Comunist (Congresul al-13-lea, care a avut loc în 1924).

 

„Testamentul” conținea propuneri orientative pentru schimbările necesare în sistemul politic sovietic, cat și o serie de evaluări concise ale celor șase lideri de partid (Iosif Stalin, Leon Troțki, Grigory Y. Zinovyev, Lev B. Kamenev, Nikolay Bukharin și Georgy Pyatakov).

 

„Testamentul„, conceput în timp ce Lenin își revenea după un grav accident vascular cerebral sever care survenise in mai 1922, se încheie cu o recomandare fermă: Stalin trebuie să fie înlăturat din funcția sa de secretar general al partidului. Au fost făcute mai multe copii ale testamentului, și sigilate, cu instrucțiunea că acestea vor fi deschise numai de Lenin personal sau, în cazul morții sale, de soția sa, Krupskaya.

 

Max Eastman a obținut ulterior fragmente din aceasta scrisoare, și le-a publicat în articolul intitulat „De când Lenin a murit„, apărut în 1925.

 

New York Times a tipărit însă întregul testament, obținut indirect prin Krupskaya, care se alăturase opoziției împotriva lui Stalin, în octombrie 1926.

 

 

Testamentului lui Lenin – Text integral publicat în Statele Unite în ziarul New York Times, pe 18 octombrie, 1926.

„Cred că […] factorul fundamental în materie de stabilitate îl constituie membrii Comitetului Central (n.r al PCUS), precum Stalin și Troțki. Raportul dintre ei constituie, în opinia mea, pericolul unei scindări, care poate fi evitat și evitarea, […], poate avea loc prin creșterea numărului membrilor Comitetului central la cincizeci, sau o sută”, se arata în scrisoarea lui Lenin.

 

„Stalin, devenit secretar general (n.r. al CC al PCUS), a concentrat o putere enormă în mâinile sale și nu sunt atât de sigur că el știe întotdeauna să folosească această putere cu suficientă precauție. Pe de altă parte, Trotsky, așa cum s-a dovedit […], se distinge nu doar prin abilități excepționale – ca persoana, el este probabil cel mai abil om din actualul Comitet Central – dar a arătat o încredere în sine excesivă și o preocupare pentru partea pur administrativă a muncii (…)”

 

CITEȘTE SI „MINCIUNI DESPRE URSS”, LĂMURITE DE STALIN

 

 

UN DEFECT INTOLERABIL

 

Într-un post-scriptum adăugat mai târziu, Lenin recomanda ”îndepărtarea din funcție a lui Stalin din poziția de Secretar General al PC al URSS”.

 

Stalin este prea grosolan („necivilizat”) și acest defect, altfel destul de tolerabil printre noi, comuniștii, devine intolerabil pentru un Secretar General. De aceea eu sugerez tovarășilor să se gândească la îndepărtarea lui Stalin din acel post și la numirea unui alt om în locul lui, care să se deosebească din toate punctele de vedere de tovarășul Stalin”, a precizat Lenin.

 

– nota dictată de Lenin secretarei sale, Lidia Fotieva, cunoscută sub numele de „Testamentul lui Lenin”

 

DE CE DOREA LENIN ELIMINAREA LUI STALIN DE LA PUTERE?

 

În 1923, spre finalul vieți, când Lenin și-a exprimat îndoielile în privința lui Stalin, numindu-l, pe ultima suta de metri, „grosolan”(„necivilizat”), era prea târziu. „Omul de otel” își întărise poziția, iar „testamentul secret” al lui Lenin, prin care „marele învățător” lăsa urmașilor, cu limba de moarte, ultima sa dorință, nu și-a produs efectele.

 

 

Stalin, Lenin, Trotsky

Exista cel puțin patru cauze care pot explica decizia finală a lui Lenin, de a recomanda înlăturarea lui Stalin:

 

– Teama scindării partidului unic, începută sub ochii săi, când greii partidului (Zinoviev, Kamenev, Buharin) trecuseră deja de partea lui Stalin.

– Trosky, pe care Lenin îl considera mai potrivit la succesiune

– „Chestiunea gruzina” in care Stalin s-a dovedit prea brutal

– Si, in fine, un alt detaliu sensibil, se datora conflictului dintre Krupskaia (soția lui Lenin) și Stalin, petrecut in decembrie, 1922.

Scandalul începe când Krupskaia, la cererea lui Lenin, trimite un bilet confidential către Trosky, chemându-l in vizita, cu toate ca Stalin (cum va face mai târziu și Ceausescu cu Dej, când acesta era bolnav și urma sa moarai) interzisese oricui accesul la Lenin, cu excepția sa.

 

 

 

„DACĂ TE CULCI CU LENIN, NU ÎNSEAMNĂ CĂ TE SI PRICEPI LA LENINISM!”

 

 

Imediat, Lenin ii va scrie lui Stalin: „Stimate tovarășe Stalin, ai avut tupeul sa-i telefonezi soției mele și s-o copleșești cu insulte. Desi a fost de acord sa uite ce s-a întâmplat, le-a făcut totuși confidente lui Zinoview si Karmenev. Nu am de gând sa trec cu vederea vreun afront la adresa mea. și se înțelege de la sine ca o acțiune îndreptată împotriva soției mele, ma afectează direct si personal. Te întreb așadar, dacă ești dispus sa-ti retragi cuvintele, și sa-ti ceri scuze,in caz contrar, încetează orice relație intre noi. Cu respect, Lenin”(*)

 

Stalin răspunde pe trei pagini scrise de mână, care se încheie cu: „Dacă considerați că pentru a menține „relațiile” noastre, ar trebui sa-mi retrag cuvintele, nu e nicio problemă, deși nu reușesc sa înțeleg cu ce am greșit și ce vor oamenii de la mine” (*)

 

Episodul e relatat mai târziu și de Molotov.

„Ce? Trebuie să merg pe vârfuri in fața ei?” – ar fi zis Stalin.

„Dacă te culci cu Lenin, nu înseamnă că te și pricepi la leninism!” […] „Ce să spun? Pentru că ea și Lenin folosesc aceeași olița, trebuie să o apreciez și sa o recunosc ca pe Lenin?!”(*)

 

Krupskaia ii va mărturisi lui Trosky (după spusele acestuia), că Lenin, la sfârșitul vieții, l-a socotit pe Stalin „lipsit de cea mai elementară, cea mai simplă probitate umană„

 

In fine, in acest context, ideea generala pare a fi: „Criminal-criminal, treacă-meargă, dar să fi chiar lipsit de galanterie față de o femeie, este de neiertat!

 

CITEȘTE SI SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE LENIN

 

 

„PARTIDUL POATE ORICE”

 

 

1. V. Stalin

“Testamentul” lui Lenin nu era deloc favorabil lui Stalin, iar când Krupskaia l-a înmânat Comitetului Central al PCUS, în mai, 1924, ea spera sa provoace îndepărtarea acestuia. Nadejda Krupskaia insista ca dorințele lui Lenin să fie respectate – însă demiterea lui Stalin, deși discutată, a fost respinsă. In același timp, Stalin a avertizat-o pe Krupskaia ca își va pierde statutul de „văduvă a lui Lenin”, dacă nu trece de partea lui. „Partidul poate orice” i-a spus Stalin, și nu mințea cu nimic.

 

Nici în 1927, când Troțki a încercat să folosească “testamentul” lui Lenin pentru subminarea puterii lui Stalin, evenimentele nu au decurs mai bine.

 

CITEȘTE SI „ADEVĂRUL DESPRE STALIN ȘI TROȚKI”

In final, Stalin a recunoscut că se face vinovat de o singură mare acuzație la adresa sa, menționată in „testamentul lui Lenin” – aceea de a fi un individ “necivilizat” -, și, a promis el, va continua să rămână „necivilizat” față de toți cei care atentează la unitatea Partidului.

 

 

 

UN INDIVID „NECIVILIZAT”

 

 

Lenin și Stalin la Gorki în septembrie 1922, foto Maria Ilyinichna Ulyanova

Din acel moment, Stalin a devenit din ce în ce mai „necivilizat”, consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, represiune al cărei apogeu este atins în 1937. Ulterior, a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și după încheierea acestuia, până la moartea sa.

 

El a lansat chiar o nouă „modă”.ideologică – a terorii, preluată și dusă, inclusiv în Romania, la extrem, de dictaturile Dej și Ceausescu, desigur, în mod „personalizat” – respectiv aplicarea, în practică, a Ideologiei marxist-leniniste, ca interpretare a lui Stalin, numită, deseori, stalinism.

 

Din perspectiva istoriei și, mai ales, a consecințelor produse de acești dictatori, astăzi este dificil să decidem care dintre ei a fost cel mai „necivilizat”.

 

 

–-

(*) Thierry Wolton, „O istorie mondiala a comunismului„.

 

Citește și:

 

OMUL DE OȚEL, CU NERVI DE OȚEL

 

ANALIZA UNUI TESTAMENT SECRET

STALIN – ACUZAT POST-MORTEM de „încălcarea preceptelor leniniste”

DISCURSUL SECRET al lui Nikita Hruşciov  prima ediție a Discursului secret (*) a lui Nikita Hrușciov

секретный доклад – „DISCURSUL SECRET” AL LUI HRUSCIOV SI EFECTELE SALE

SERVICIILE SECRETE AMERICANE PUBLICA DISCURSUL ANTI-STALIN

ATAC DE CORD SI SINUCIDERI DUPĂ „DISCURSUL SECRET” ANTI-STALIN

LENIN CONTRA STALIN – TESTAMENTUL SECRET AL LUI LENIN

 

 

 

 

 

 

PUCIUL EȘUAT DIN 1984

 

De ce nu a reușit lovitura de stat din Romania in 1984?

 

„În 1984 încep să aibă loc primele întâlniri ale aşa zisului vârf ale acestei structuri – la care au luat parte, la o primă întâlnire, (Ion) Iliescu, (Ioan) Ioniţă, (Virgil) Măgureanu, (Nicolae) Militaru și eu (….) Deci, în 1984 s-a pus problema foarte clar a răsturnării lui Ceauşescu” – a declarat Radu Nicolae, căpitan rang I de Marină, martor in „Dosarul Revoluției din decembrie 1989″(*), instrumentat de procurorii Secţiei militare din Parchetul General.

 

GRUPUL DE DECIZIE

 

Radu Nicolae: „Deci, grupul, care decidea: Iliescu, Măgureanu, Militaru, Radu şi Ioniţă, ne-am întâlnit de vreo şase ori (….) În maşina lui Virgil Măgureanu aveau loc discuţii. Odată, în luna noiembrie, s-a pus problema unui scenariu foarte riguros (….)”

 

„În mod constant, până în prezent, Iliescu Ion a negat în public sau a bagatelizat existenţa acestui grup pe care, în realitate, aşa cum o arată probatoriul, l-a condus. Prin toate apariţiile publice şi comunicatele de presă ale CFSN s-a insistat că Iliescu Ion şi noua conducere a ţării sunt «emanaţi ai Revoluţiei». Realiatea contrazice această susţinere”, afirma procurorii, în rechizitoriu.

 

„IONITA S-A ÎNFURIAT”

 

Radu Nicolae: „Aproape întreaga responsabilitate a – să-i zicem pe nume: puciului – cădea pe spatele armatei, a militarilor. Şi atunci Ioniţă s-a înfuriat, a întrerupt orice fel de informaţii către grupul Iliescu-Măgureanu şi s-a apucat cu Militaru foarte serios.”

 

„Au fost atraşi o seamă de generali, ofiţeri superiori (….) Ultimii cu care s-a stat de vorbă au fost generalii Gomoiu şi Popa (….) Noi ne-am propus nu să înlăturăm sistemul ci să-l facem să funcţioneze real (….) Prin Patilineţ am avut relaţii până la nivelul lui Gorbaciov” -a declarat Radu Nicolae.

 

ACȚIUNEA A EȘUAT

 

„(….) În 1984 se stabiliseră clar legăturile în armată, lucrurile erau foarte bine puse la punct de Ioniţă (n.r. – general de armată Ioan Ioniță)… urma ca toată afacerea să se desfășoare când Ceauşescu făcea vizita în Germania., atunci urma să se întâmple, cu ajutorul unor primi secretari. Ceauşescu n-a rămas decât o zi (….) S-a întors imediat în ţară. După care toată grupa am fost foarte riguros supravegheaţi (….)”

 

„Am aflat la Moscova, în 1992 şi 1993, cu ocazia unei întâlniri cu nişte foşti mari ai KGB-ului că reţeaua lor informa, iniţial pe predecesorul lui Gorbaciov şi ulterior pe Gorbaciov despre această mişcare din România”

 

GRUPUL POLITIC SI GRUPUL MILITAR. „Emanații”

 

Latura civilă era formată din persoane cu funcţii ce permiteau exercitarea de influenţă asupra tuturor mediilor civile, inclusiv asupra elitelor culturale. Aripa politică, căreia i se subordona aripa militară, era condusă de Iliescu Ion.

 

Toţi componenţii grupului Iliescu au preluat puterea totală în stat.

 

• Iliescu Ion – preşedintele României pentru o perioadă de 10 ani.

 

• Generalii Stănculescu Victor Atanasie şi Militaru Nicolae – au deţinut, succesiv, funcţia de ministru al apărării.

 

• Măgureanu Virgil – iniţial consilier al preşedintelui Iliescu Ion, ulterior primul director al principalului serviciu de informaţii al României – SRI.

 

• Vasile Ionel – numit de Iliescu Ion în funcţia de şef al MStM al Armatei, iar apoi consilier prezidenţial.

 

• Generalul Kostyal Ştefan şi-a reprimit gradul de general maior după ce, in 1970, a fost degradat la gradul de soldat, urmare a colaborării sale cu serviciile de spionaj sovietice.

 

• Dumitrescu (Cico) Emil – numit secretar de stat în Ministerul de Interne, ulterior consilier de stat la Administraţia Prezidenţială.

 

La scurt timp după preluarea puterii de către CFSN, condus de Iliescu Ion, a fost reactivat un număr important de generali şi ofiţeri superiori, cu toţii filosovietici.

 

Latura militară era compusă din ofiţeri superiori cu funcţii la vârful ierarhiilor MApN şi DSS, dar şi din ofiţeri care au deţinut funcţii la nivel mediu. Aripa militară a fost iniţial condusă de generalul Ioniţă Ion (fost ministru al apărării), iar după moartea acestuia, de generalul Militaru Nicolae care, începând din 22 decembrie 1989, urma să aibă un rol foarte important în desfăşurarea evenimentelor, fiind impus de Iliescu Ion în funcţia de ministru al apărării.

 

• Militaru Nicolae avea, încă de la constiuirea grupului, foarte clar cristalizată ideea răsturnării lui Ceauşescu Nicolae, cu implicarea directă a armatei. Generalul Militaru prefigura un conflict violent inevitabil între MApN şi DSS, pornind de la presupunerea conform căreia DSS urma să se situeze, în mod obligatoriu, de partea preşedintelui Ceauşescu Nicolae.

 

• Influenţa externă a grupului a ajuns până la vârful ierarhiei politice din URSS (Mihail Gorbaciov).

 

Din perspectivă istorică se constată că toate personajele apărute în declaraţiile mai sus invocate, aflate în viaţă la data de 22 decembrie 1989, s-au coagulat în mod rapid şi eficient şi au avut un rol important în evoluţia ulterioară a evenimentelor.

 

(*) Procurorii Secţiei militare din Parchetul General au trimis în judecată dosarul Revoluţiei din decembrie 1989, în care Ion Iliescu, membru şi preşedinte al C.F.S.N., Gelu Voican Voiculescu, membru C.F.S.N. şi fost vice prim-ministru al Guvernului României, Iosif Rus, fost comandant al Aviaţiei Militare, şi Emil (Cico) Dumitrescu, fost membru CFSN, sunt acuzaţi în dosarul Revoluţiei din decembrie 1989 de infracţiuni contra umanităţii.

 

Citește și CONSPIRAȚIA – declarațiile lui Nicolae Militaru pentru BBC, 1994

 

PUCIUL EȘUAT DIN 1984

 

 

////////////////////////////////////

 

 

 

CAUZA MORȚII LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ

 

Gheorghe Gheorghiu-Dej (n. 8.11.1901- d.1965) a murit la vârsta de 63 de ani, în plină glorie.

 

Nu a fost închis, anchetat, torturat sau condamnat, înainte să-și dea obștescul sfârșit, aşa cum s-a întâmplat cu Foriş, Kofler, Pătrăşcanu, Pauker, Luca şi alții.

 

Aparent, în anul morții sale, Dej era pe val.

 

 

 Aspecte din timpul participării la aplicația tactică din toamna anului 1950, Oltenia

Vineri, 19 aprilie 1965, cauza oficiala a decesului său a fost „cancerul la ficat și plămâni”. „Pe baza datelor clinice și de laborator, s-a stabilit, la 2 martie, 1965, diagnosticul de neoplasm pulmonar și hepatic”, se preciza în „Buletinului medical”.

 

„Datorită caracterului agresiv și de diseminare a neoplaziei, boala a continuat să progreseze determinînd o evoluție gravă și rapidă cu instalarea unui icter intens și unei insuficiențe hepato-renale. În ziua de 19 martie, după ora 16, starea bolnavului s-a înrăutățit brusc; cu toate îngrijirile date, bolnavul a intrat în comă și a încetat din viață la ora 17.43“”

 

Verdictul este certificat de medicii care semnează buletinul, (publicat in sâmbăta, 20 martie 1965), respectiv: dr. Voinea Marinescu, „ministru al sănătății si prevederilor sociale”, acad. dr. N. Gh. Lupu, prof. dr. Tiberiu Spirache, prof.dr. Constantin Nicolau, prof. dr. Ioan Bruckner, prof. dr. Octav Costăchel și conf. dr. Leon Bercu.

 

În legătură cu motivele reale care au provocat cancerul și, în final, decesul lui Gheorghiu-Dej, s-au vehiculat câteva ipoteze, tema fiind și astăzi prilej de speculații.

 

In 1964, Gheorghiu-Dej punea din nou pe tapet, după 20 de ani de tăcere, lipsa de legitimitate a anexării Basarabiei de către sovietici, publicând, in sprijinul fundamentării fără echivoc, însăși Însemnările despre romani ale părintelui comunismului, Karl Marx.

 

Pe 16 ianuarie 1965, liderul comunist participase, în Polonia, la Consiliului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia.

 

Acolo Gheorghiu-Dej şi delegația lui „au făcut valuri cu „Declarația de independenţă din aprilie 1964„, cu poziția faţă de CAER și, foarte interesant, cu relațiile deosebite cu conducerea Partidului Comunist Chinez” – istoricul Cristian Troncotă

 

Întors la București, pe 22 ianuarie, Dej se plângea că „luase o răceala”- după spusele șefului său de cabinet, Paul Sfetcu. Un control medical depistează cancerul, iar moartea survine rapid, după o evoluție accelerată a bolii.

 

Ipoteza „PACEPA – CEAUȘESCU” despre moartea lui Dej: IRADIEREA

Ion Mihai Pacepa se pronunța în favoarea teoriei iradierii lui Dej, declarând că și-a format aceasta opinie pe baza afirmațiilor lui Nicolae Ceaușescu, care, într-o întrevedere particulară, i-ar fi spus că Dej a făcut parte din grupului celor „zece lideri internaționali pe care Kremlinul i-a ucis sau a încercat să-i ucidă”.

 

Printre aceștia, potrivit lui Ceaușescu, se numărau László Rajk și Imre Nagy (Ungaria); Lucrețiu Pătrășcanu și Gheorghiu-Dej (România); Rudolf Slánský și Jan Masaryk (Cehoslovacia); șahinșahul Iranului; liderul Palmiro Togliatti (Italia); președintele american John Fitzgerald Kennedy și liderul chinez Mao Zedong.

 

Nicolae Ceaușescu era probabil convins de ceea ce spunea, deoarece el însuși şi-a comandant, din străinătate, un aparat de măsurare al radiațiilor.

 

Ceaușescu a ordonat, susține Pacepa, să i se procure „detectoare de radiații din Occident”

 

IRADIERE RAPIDA LA VARȘOVIA: „M-a otrăvit KGB-ul!”

„Unul dintre primele zvonuri care au apărut imediat spune că Gheorghiu ar fi putut fi iradiat la Varșovia, de sovieticii care ar fi dorit să scape de el pentru că Dej devenise prea naționalist și nu mai asculta de Moscova” – a spus istoricul Adrian Cioroianu(**)

 

La Varșovia „i s-a montat sub scaun un dispozitiv care l-a iradiat”, au afirmat, de asemenea, unii istorici.

 

Spre sfârșitul lui februarie, 1965, Dej ar fi mărturisit generalului Pacepa: „M-a otrăvit KGB-ul!”.

 

La acea întâlnire de taină, după spusele lui Pacepa, mai era de faţă Chivu Stoica, acesta amintind de „cazul Togliatti”, „o victimă certă a KGB (care a fost iradiat cu thallium, după ce, la Yalta, comisese crima de a scrie un testament politic în care şi-a exprimat profunda dezamăgire faţă de Hruşciov)”.

 

„Ei l-au terminat pe Togliatti! Asta-i sigur„, ar fi spus Chivu Stoica, conform lui Pacepa.

 

IRADIERE LENTA LA BUCUREȘTI

„O altă ipoteză spune că Dej primise, cândva în anii ’50, o floare de mină de la o exploatare minieră din Munții Apuseni. Neștiind că acea bucată de rocă era radioactivă, Gheorghiu-Dej ar fi pus-o într-o vitrină din spatele biroului său de lucru – astfel încât acea rocă radioactivă l-ar fi iradiat lent, vreme de ani întregi” – Adrian Cioroianu.

 

„Gheorghe Apostol a povestit că în biroul lui Dej a intrat Chivu Stoica, fost prim-ministru al României, şi i-a adus prima bucată de uraniu produsă de o uzină, pe care Dej a așezat-o, la loc de cinste, pe un raft. Gheorghe Rădoi, fostul director al fabricii Steagul Roşu, l-a atenționat că obiectul respectiv este foarte periculos şi prin urmare a cerut măsurarea nivelului de radiație, care s-a dovedit a fi foarte mare. Pericolul a fost îndepărtat, dar era mult prea târziu” – spune Adam Burakowski, în volumul „Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 – 1989“.

 

Conform relatărilor șefului de cabinet Paul Sfetcu, în toamna anului 1956, Miron Constantinescu i-ar fi dăruit lui Dej o casetă cu uraniu extras de societatea „Sovromquartit”.

 

„De observat (totuși) că alții, care deși îl vizitau zilnic (pe Dej – n.r.), nu au avut de suferit.” – a remarcat Stelian Tănase

 

IRADIERE PREALABILA LA MOSCOVA, IN VEDEREA SUCCESIUNII LUI CEAUȘESCU

„O altă versiune susține că boala fatală s-a declanșat mai devreme cu un an, dar cei râmași fideli Moscovei din anturajul lui (n.r. Dej) nu au luat măsurile necesare pentru a-l îngriji. Mai mult, au fost chemați doctori sovietici, care i-au administrat un tratament inadecvat”.

 

„Cine era cel care conducea din umbră acest complot? Ceaușescu! Departe de a fi un lider naționalist, Ceaușescu ar fi fost vîndut Moscovei. El fusese școlit la sfîrsitul anilor 40 la Academia Militară Frunze. Întors în ţară a fost făcut general, şi, sub protecția Kremlinului, a avansat rapid în ierarhia de partid” – a afirmat Stelian Tănase.

 

citește si YURI ANDROPOV, PROFESORUL LUI CEAUSESCU

 

Versiunea unui atentat sovietic este susținută şi de istoricul Cristian Troncotă, cel care nu îşi explică cum starea de sănătate a comunistul s-a înrăutățit brusc după vizita efectuata de Gheorghiu Dej la Moscova, in iunie 1963.

 

Acesta făcuse acolo o intervenție chirurgicală, urmată de un verdict de „pacient sănătos” şi de o medicamentație diametral opusă bolii de cancer.

 

„Faptul că Gheorghiu-Dej a fost iradiat la Moscova, în iunie 1963, a fost confirmat şi de un fost ofițer de securitate care a ținut să-şi păstreze anonimatul. Argumentul este stupefiant, şi anume că trei din cei patru ofițeri care-i asigurau garda personală lui Dej au murit tot de cancer” – a spus istoricul „serviciilor secrete”, Cristian Troncotă, în cartea „Duplicitarii – O istorie a serviciilor de informații şi Securitate ale regimului comunist din România”.

 

IPOTEZA „AȘA A FOST SĂ FIE”

„În fine, cea mai banală dintre ipoteze spune că moartea lui Dej s-a datorat pur și simplu stilului său de viață destul de dezordonat, cu mese luate după căderea serii și cu multe țigări de-a lungul zilei. Evident, aceste speculații vor continua”.

 

„Probabil că numai o analiză a rămășițelor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ne-ar putea lămuri – dacă urmașii săi ar dori acest lucru” – a afirmat Adrian Cioroianu

 

„TOVARĂȘUL DEJ ESTE SĂNĂTOS TUN”

In urma unei investigații medicale, efectuate în a doua parte a anului 1964, Gheorghiu-Dej fusese declarat „sănătos tun”.

 

„Ana Toma, soția generalului securist Gheorghe Pintilie, zis Pantiuşa, membră a CC al PMR, ministru adjunct al Comerțului Interior și apropiată a lui Dej, îl vizita pe prim-secretarul CC al PMR la Spitalul Elias, acolo unde se internase, într-o rezervă specială, pentru un examen medical complet. Veterana comunistă îi spunea cu maximă bucurie unei prietene (n.r. Cristina Luca-Boico), în aceeași zi, că “tovarășul Dej este sănătos tun”.(*)

 

Acest fapt, in contradicție cu evenimentele ulterioare, a ridicat semne de întrebare legate de moartea sa neașteptată, câteva luni mai târziu.

 

La începutul anului 1965, se solicita pentru Dej, pe ultima suta de metri, intervenția unei echipe de hepatologi, pneumologi și oncologi din Franța, care sosește urgent la București. Concluzia specialiștilor, după un consult amănunțit, confirma diagnosticul dat de doctorul sau personal, Leon Bercu.

 

In februarie 1965, avea loc conferința organizației de partid a capitalei, unde liderul comunist a ținut ultimul său discurs politic important, unde Dej „a vorbit despre necesitatea modernizării tehnologice, de nevoia importului de patente străine pentru a nu fi mereu puși în situația de a reinventa roata. A mai apucat să participe la vot la începutul lui martie, a ținut un scurt discurs la televizor, era în vizibilă agonie”.

 

„La ultimul său revelion” – spunea cu reproș Nicolae Ceaușescu, peste trei ani – „Gheorghiu-Dej nu i-a mai invitat pe camarazii de Birou Politic”; a preferat să fie „în familie cu unul sau doi oaspeți personali. Se bizuia tot mai mult pe Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin și Leonte Răutu.” (*)

 

UN COMPLOT

„Doctorul Leon Bercu fusese medicul personal al lui Dej (dar si al Anei Pauker) și se pare că Ceaușescu și Maurer îi interziseseră s-o informeze pe Lica Gheorghiu-Rădoi (fiica lui Dej) despre gravitatea bolii tatălui ei. Cel de-al doilea soț al Licăi era Gheorghe Rădoi, membru al CC al PMR și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, fost director general al Uzinei “Steagul Roșu” din Brașov. Teama baronilor complotiști era că Lica ar putea obține, pe ultima sută de metri, o urcare în grad a lui Radoi în ierarhia de partid.”(*)

 

”Lica Gheorghiu nu l-a iertat niciodată pe dr. Bercu pentru faptul că i-a ascuns diagnosticul adevărat al bolii lui Dej și a refuzat să ia parte la funeraliile acestuia, organizate la cimitirul Filantropia la sfârșitul anilor ’70 (copiii ei au fost însă prezenți la funeralii). Se poate bănui că Maurer și Ceaușescu s-au temut că Lica ar fi putut interveni la tatăl ei în favoarea lui Gheorghe Apostol, a cărui fiică, Geta, se număra printre cele mai bune prietene ale ei. Trebuie amintit și faptul că relațiile dintre Lica Gheorghiu și Elena Ceaușescu erau destul de reci. Cu diferite ocazii, aroganta Lica a refuzat avansurile Elenei (dețin [VT] informația de la fiul Licăi Gheorghiu, Gheorghe, care mi-a fost coleg de liceu și pe care bunicul său, Gheorghiu-Dej, l-a adoptat în 1963)” (vezi Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iași: Polirom, 2005, p. 343 – nota 37).

 

AFACEREA „DEJ” – UN DOSAR STRICT SECRET

„Rezultatele anchetei privind cauza reală a morţii lui Gheorghiu-Dej, au fost ţinute la strict secret de Nicolae Ceauşescu pentru a-şi asigura o domnie cât mai reuşită şi lungă în slujba partidului. Fără îndoială că, în situația în care rezultatele anchetei ar fi fost cunoscute imediat de opinia publică, reacția Kremlinului putea fi imprevizibilă, iar succesorul lui Dej, o nouă victimă” – a scris Cristian Troncotă, în cartea „Duplicitarii – O istorie a serviciilor de informații şi Securitate ale regimului comunist din România”.

 

(*) – Marius Stan, V. Tismăneanu, „Moartea unui dictator leninist:”

 

(**) „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor”, Editura Curtea Veche, 2013

 

 

 

 

 

CAUZA MORȚII LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ

 

 

////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Scurte biografii ale personalităților care au trecut prin penitenciarele regimului comunist

GALERIE

 

Arşavir Acterian | Vasile Aftenie | Aurel Aldea | Valeriu (Bartolomeu) Anania | Constantin Argetoianu | Petre Arnăuţoiu | Toma Arnăuțoiu | Gheorghe Arsenescu | Nicolae Balotă | Petre Mihai Băcanu | Ecaterina Bălăcioiu | Ioan Bălan | Oliviu Beldeanu | Aurelian Bentoiu | Mişu Benvenisti | Aristide Blank | Matei Boilă | Gheorghe Boldur-Lăţescu | Constantin Brătianu | Gheorghe Brătianu | Gheorghe Calciu-Dumitreasa | Mircea Cancicov | Dumitru Caracostea | Nicolae Carandino | Virgil Carianopol |

 

Acterian, Arşavir (1907 – 1997) – avocat, jurnalist şi scriitor

Fost redactor-şef la revista „Vremea”. Făcea parte dintr-un grup de intelectuali care-i mai cuprindea pe Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade sau Eugen Ionescu.

 

A fost închis de două ori, de fiecare dată conform articolului 209 cod penal, uneltire împotriva ordinii sociale. Prima dată în 1949, când a fost condamnat la 3 ani de corecție, fiind eliberat la 21.02.1953 după ce trecuse prin coloniile de muncă de la Peninsula (Valea Neagră) şi Castelu.

 

A doua oară a fost arestat la 12.09.1959, condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 18 ani muncă silnică; eliberat la 30.07.1964 ca urmare a Decretului 411

[Fişă matricolă penală]

 

Aftenie, Vasile (1899 – 1950) – fost protopop al Bucureștiului, episcop greco-catolic la momentul arestării, în decembrie 1948

A fost ţinut mai întâi la vila patriarhală de la Dragoslavele şi la mănăstirea Căldăruşani, în scopul de a fi convertit la ortodoxie.

 

A trecut apoi prin arestul Ministerului de Interne şi prin închisoarea Văcăreşti, unde a decedat la 9 mai 1950. Datele din fişa de deţinut au fost copiate după tabelul Direcţiei Penitenciare, Lagăre şi Colonii.

[Fişă matricolă penală]

 

Aldea, Aurel (1887 – 1949) – general de divizie, ministru de interne în perioada 23 august – 2 noiembrie 1944

Arestat în mai 1946 şi condamnat la muncă silnică pe viață pentru activitate subversivă, în procesul „Sumanele Negre”. Decedat la 17 octombrie 1949 la Aiud. Cauza decesului care apare în fişa de deţinut este miocardita cronică.

[Fişă matricolă penală]

 

Anania, Valeriu (Bartolomeu) (1921 – ) – teolog şi ierarh ortodox.

A fost secretar particular al Patriarhului Justinian Marina şi director al Bibliotecii Patriarhale din Bucureşti.

 

Mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei şi Maramureșului.

 

Arestat la 14 iunie 1958 de Regionala M.A.I. Ploiești şi condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti prin hotărârea 493/1959 la 25 de ani muncă silnică pentru uneltire, conform articolului 209 cod penal.

 

A trecut prin arestul de la Ploieşti, şi prin penitenciarele Jilava, Piteşti şi Aiud. A fost eliberat la 1 august 1964, fiind graţiat prin Decretul 411.

[Fişă matricolă penală]

 

Argetoianu, Constantin (1871 – 1955) – diplomat de carieră şi om politic.

Șeful delegaţiei române la preliminariile de pace de la Buftea din 1918. Senator şi ministru (de Justiţie, de Finanțe, de Interne, al Agriculturii şi al Industriilor) în mai multe guverne.

 

A fost cel care, în calitate de ministru de Interne (iun. 1920 – decembrie 1921), a ordonat arestarea participanților la congresul de constituire a Partidului Comunist Român, din mai 1921. Consilier regal şi prim-ministru liberal în perioada 28 septembrie – 23 noiembrie 1939.

 

Arestat în mai 1950 (lotul reținut în aşa-numita „noapte a demnitarilor”) şi depus la penitenciarul Sighet, camera 12, fără a avea condamnare. Conform fișei de deținut, a decedat la 6 februarie 1955.

[Fişă matricolă penală]

 

Arnăuţoiu, Petre (1926 – 1959) – agricultor.

A condus împreună cu fratele său Toma mișcarea de rezistența anticomunistă „Haiducii Muscelului”, după retragerea lui Gheorghe Arsenescu.

 

Arestat de la 20 mai 1958 de Securitatea Pitești (U.M. 0336) şi condamnat la moarte. Aceasta s-a pronunțat pentru acte de teroare, conform articolului 207 cod penal, de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare prin hotărârea judecătorească nr. 107/19.05.1959.

 

Executat la penitenciarul Jilava la 18 iulie 1959. Interesant este faptul că în fişa sa de deţinut apare şi o decizie, cu numărul 86014/21.07.1959, ulterioară executării pedepsei, prin care Prezidiul Marii Adunări Naţionale respingea cererea de comutare a pedepsei.

[Fişă matricolă penală]

 

Arnăuţoiu, Toma (1921 – 1959) – locotenent de cavalerie. Iniţiator, alături de Gheorghe Arsenescu, al mişcării de rezistenţă anticomunistă „Haiducii Muscelului”, a cărei conducere o va prelua după retragerea acestuia.

La fel ca şi fratele său, a fost arestat pe 20 mai 1958 de Securitatea Piteşti. Condamnarea la moarte s-a făcut prin aceeaşi sentinţă şi pentru aceleaşi fapte ca şi în cazul lui Petre Arnăuţoiu, iar sentinţa a fost executată în aceeaşi zi. Şi lui i-a fost respinsă comutarea pedepsei de către Prezidiul M.A.N.

[Fişă matricolă penală]

 

Arsenescu, Gheorghe (1907 – 1962) – locotenent-colonel. Fost şef al biroului de operaţii al Diviziei 20 Vânători de Munte. Rănit în Crimeea; decorat cu ordinul „Steaua României”.

La finalul războiului a fost șeful Comisiei județene Muscel pentru aplicarea armistițiului.

 

În 1948 a pus bazele celui mai bine organizat grup al mișcării anticomuniste din zona de sud a Munților Făgăraș. A fost arestat de Securitatea Pitești la 1 februarie 1960.

 

A fost ţinut în anchetă doi ani, timp în care a trecut prin spitalul de psihiatrie Poiana Mare – Dolj şi prin penitenciarele Văcărești şi Jilava. Prin sentința 11/1962 a fost condamnat la moarte de către Tribunalul Regiunii Militare Bucureşti pentru acte de teroare, conform articolului 207 cod penal.

 

Executat la 29 mai 1962 la penitenciarul Jilava, decesul fiind înregistrat la sfatul popular al comunei Jilava sub nr. 18/30.05.1962.

[Fişă matricolă penală]

 

Balotă, Nicolae (1925 – ) – scriitor şi critic literar, profesor universitar. Colaborator al postului de radio „Europa Liberă”.

Prima oară a fost arestat şi anchetat timp de o jumătate de an în 1949. A fost arestat apoi la 2 ianuarie 1956 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti prin sentința nr. 759/956 la 7 ani corecţie pentru agitaţie publică, conform articolului 327 cod penal.

 

A trecut prin penitenciarele Făgăraș, Jilava, Gherla, Piteşti şi Dej. A fost eliberat la termen, la 31 decembrie 1962, şi trimis în domiciliu obligatoriu la Lăţeşti, în Bărăgan.

[Fişă matricolă penală]

 

Băcanu, Petre Mihai (1941 – ) – jurnalist. În perioada 1970 – 1988 a fost redactor la cotidianul „România Liberă”.

Spre sfârşitul anilor ’80 a pus bazele unui grup disident, „Alianţa R”, care, între altele, a înfiinţat o tipografie clandestină unde se edita ziarul „România”.

 

Arestat preventiv pe baza mandatului nr. 37/p/25.03.1989, emis de Procuratura Generală, pentru speculă, conform articolului 295 cod penal. Condamnarea a fost pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 prin hotărârea 280/1989, care prevedea o pedeapsă de 6 ani şi 6 luni închisoare, cu începere de la data reţinerii.

 

Reţinerea şi încarcerarea s-au făcut la penitenciarul Jilava. La 5 decembrie 1989 a fost ridicat de către U.M. 0676 pentru cercetări conform adresei D/S/299495/89.

 

A fost eliberat pe 22 decembrie 1989.

[Fişă matricolă penală]

 

Bălăcioiu, Ecaterina (1887 – 1960) – profesor, soţia criticului literar Eugen Lovinescu şi mama Monicăi Lovinescu.

A fost arestată la 23 mai 1958 şi condamnată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti prin sentinţa nr. 28/1958 la 18 ani temniţă grea pentru discuţii duşmănoase împotriva R.P.R., conform articolului 209, punctul 2, literele a şi b din codul penal. Inchisă la penitenciarul Jilava şi apoi mutată la Văcăreşti, unde a decedat la 7 iunie 1960.

[Fişă matricolă penală]

 

Bălan, Ioan (1880 – 1959) – protopop al Bucureștiului şi episcop greco-catolic al Diocezei Lugojului.

Ca şi Vasile Aftenie, a fost arestat în 1948 împreună cu toți prelații greco-catolici, după interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma.

 

Internat la Dragoslavele şi apoi la Căldăruşani, a fost trimis la penitenciarul Sighet în 1950, după ce tentativele de convertire au eşuat. La 4 ianuarie 1955, trimis în domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş, iar de aici la mănăstirea Ciorogârla, unde a murit în august 1959.

[Fişă matricolă penală]

 

Beldeanu, Oliviu (1924 – 1960) – sculptor.

Unul din liderii organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc. Şeful grupului care a atacat Legaţia R.P.R. de la Berna în noaptea de 14 februarie 1955.

 

A fost răpit din Berlinul de Est la 31 august 1958 de o grupă operativă a Direcţiei I (Direcţia de Informaţii Externe) a Departamentului Securităţii Statului, condusă de colonelul Aurel Moiş, adjunctul şefului D.I.E. (în fişa de deţinut apare indicativul 123/H). La operaţiune a mai participat şi Nicolae Doicaru, viitorul şef al D.I.E.

 

Condamnat la moarte de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti prin sentinţa nr. 202/31.10.1959 pentru trădare, conform articolului 194, alineatul 4 din codul penal al R.P.R.

 

Execuția a avut loc în aceeași zi în care a fost depus la penitenciarul Jilava, 18 februarie 1960. Decesul a fost înregistrat la sfatul popular al comunei Jilava cu nr. 12/20.02.1960.

[Fişă matricolă penală]

 

Bentoiu, Aurelian (1892 – 1962) – avocat şi om politic.

Deputat liberal şi ministru al Justiţiei în perioada 30 noiembrie 1939 – 10 mai 1940. A trecut prin două perioade de arest.

 

Mai întâi a fost internat prin decizie administrativă la 31 octombrie 1948. Abia şase ani mai târziu a fost emis mandatul de arestare nr. 22/C/1954 pe numele său, pentru infracţiunea de uneltire, conform articolului 209 cod penal. Eliberat la 13 iulie 1956 conform adresei nr. 6792/56 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti.

 

La 10 noiembrie 1957 a fost arestat din nou, pentru aceeași infracţiune, şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 25 de ani temniță grea prin hotărârea 661/58.

 

Întemnițat la Sighet, Galaţi, Jilava şi Văcăreşti. A murit la 27 iunie 1962 în penitenciarul Jilava, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular al Comunei Jilava sub nr. 19/29.06.1962.

[Fişă matricolă penală]

 

Benvenisti, Mişu (1902 – ?) – avocat.

Fost preşedinte al Asociaţiei Tineretului Sionist din România şi vicepreşedinte al Partidului Evreiesc.

 

Din 1941 a fost preşedintele Executivei Sioniste din România. După emigrare, ambasador al Israelului în Elveţia. Se pare că a fost arestat încă din august 1950 şi supus anchetelor vreme de aproape patru ani.

 

A fost condamnat de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti prin sentinţa nr. 258/1954 la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de înaltă trădare („A dat informaţii din R.P.R. despre viaţa politică şi administrativă statului Israelit şi activitate sionistă”), conform articolului 191 cod penal.

 

A trecut prin penitenciarele Jilava şi Văcăreşti. A fost eliberat prin decretul 166/14.04.1956 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale.

[Fişă matricolă penală]

 

Blank, Aristide (1883 – 1960) – bancher şi scriitor.

Fiul lui Mauriciu Blank, unul dintre fondatorii celei mai importante bănci private româneşti din perioada regatului, Marmorosch, Blank et Co., ulterior conducător al acesteia.

 

Mare industriaş interbelic şi unul dintre apropiaţii regelui Carol al II-lea. Fondator al liniei aeriene Paris-Bucureşti şi al editurii „Cultura Naţională”, a fost proprietarul ziarelor „Dimineaţa” şi „Adevărul”.

 

Arestat la 30 septembrie 1952 şi condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţa nr. 334/1953 la 20 de ani temniţă grea pentru crimă de înaltă trădare („În 1944 a furnizat informaţii S.U.A.”), conform articolelor 190 şi 191 cod penal.

 

A trecut prin arestul Procuraturii Militare Bucureşti şi prin penitenciarele Jilava şi Piteşti. Eliberat la 29 aprilie 1955 conform adresei nr. 13576 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, produsă în urma rejudecării şi achitării.

[Fişă matricolă penală]

 

Boilă, Matei (1926 – ) – membru P.N.Ţ. din 1945 şi activist al Mişcării studenţilor anticomunişti. Preot greco-catolic din 1977. După 1990, senator ţărănist şi vicar al Clujului.

Arestat în 1947 timp de câteva săptămâni, după care a trăit ascuns vreme de doi ani.

 

Pe 14 decembrie 1952 este arestat din nou şi trimis la Capul Midia, cu o condamnare de un an şi trei luni.

 

În mai 1953 ajunge în penitenciarul Jilava, fiind depus cu mandatul de arestare nr. 87/1953 pentru uneltire contra ordinii sociale (art. 209 cod penal).

 

Din fişe reiese că la 1 ianuarie 1956 a fost arestat din nou cu mandatul nr. 10/B/1956 pentru agitaţie publică şi condamnat de către Tribunalul Bucureşti prin sentinţa nr. 759/1956 la 10 corecţie.

 

A mai trecut prin penitenciarele Gherla, Galaţi şi Botoşani şi prin colonia de la Salcia.

 

Graţiat la 29 iulie 1964 ca urmare a Decretului 411.

[Fişă matricolă penală]

 

Boldur-Lăţescu, Gheorghe (1929 – ) prof. univ. dr. în economie, inginer şi scriitor. Cadru universitar al Academiei de Studii Economice Bucureşti.

A fost arestat în 1949 şi condamnat prin sentinţa nr. 1287/950 de către Tribunalul Bucureşti pentru crimă de surpare a ordinii constituţionale conform articolelor 207 şi 208 cod penal la 2 ani degradarea socială.

 

Descrierea faptei era „tentativă de plecare în munţi pentru rezistenţă”. A trecut prin penitenciarele Jilava şi Piteşti, şi prin colonia de la Periprava.

 

Eliberat la 12 mai 1951 în baza Adresei nr. 30448/951.

[Fişă matricolă penală]

 

Brătianu, Constantin (Bebe) C. (1887 – 1956) – doctor în drept şi om politic.

Deputat şi Ministru al Producţiei de Război (4.11.1944 – 6.12.1944). A fost secretarul general al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar venirea comuniştilor la putere l-a găsit în funcţia de secretar general al Partidului Naţional Liberal.

 

Arestat la 6 mai 1950 (care în memorialistica de mai târziu va rămâne sub denumirea de „noaptea demnitarilor”) de către Direcţia a 2-a a Procuraturii Generale cu mandatul nr. 20/C/01.09.1954 (!).

 

Invinuit de activitate intensă împotriva clasei muncitoare, desfăşurată în timpul „regimului burghezo-moşieresc”; articolul invocat a fost 193 cod penal.

 

În fişe nu există decizie judecătorească de condamnare. Anchetat la Ministerul de Interne şi Malmaison, şi deţinut la Văcăreşti şi Sighet.

 

La 30 noiembrie 1955 a fost eliberat. A murit la 21 ianuarie 1956 la spitalul Colţea.

[Fişă matricolă penală]

 

Brătianu, Gheorghe I. (1898 – 1953) – istoric şi om politic.

Profesor universitar şi academician. Fiul lui Ion I.C. (Ionel) Brătianu.

 

Arestat la 6 mai 1950 („noaptea demnitarilor”) şi întemniţat la Sighet fără să fi fost judecat şi condamnat în prealabil.

 

A murit în penitenciar la 27 aprilie 1953, actul de deces având seria M.C. şi nr. 370581.

 

Decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular Sighet sub nr. 131/20.07.1957 (!).

[Fişă matricolă penală]

 

Calciu-Dumitreasa, Gheorghe (1925 – 2006) – preot ortodox şi disident.

A participat la organizarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România în 1977, iar în anii 80 a protestat împotriva demolării bisericilor. A fost arestat în mai 1948, atunci când era student la medicină, pentru activitate legionară („activitate contra clasei muncitoare”, art. 193 cod penal) înainte de 23 august 1944.

 

Prin sentinţa nr. 148/1949 a fost condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti la 8 ani temniţă grea pentru uneltire, conform art. 209 cod penal.Implicat în procesul „reeducării” de la Piteşti, judecat şi condamnat în 1957 în lotul torţionarilor, prin sentinţa nr. 155 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti, la 15 ani muncă silnică, pentru crimă de uneltire.

 

Eliberat la 18 mai 1963 cu menţiunea „expirarea pedepsei” şi trimis în domiciliu obligatoriu. Arestat încă o dată, în 1977, şi condamnat la 10 ani de închisoare, eliberat în 1984 şi lăsat să emigreze în S.U.A. ca urmare a protestelor internaţionale.

[Fişă matricolă penală]

 

Cancicov, Mircea (1884 – 1959) – economist şi om politic liberal.

Profesor universitar şi membru de onoare al Academiei Române. A fost ministru de Finanţe în 1937 şi ministru de Justiţie în perioada martie 1938 – ianuarie 1940.

 

A fost arestat la 5 octombrie 1946 şi condamnat de către Curtea Supremă prin sentinţa nr. 1510/1948 la 20 de ani temniţă grea pentru crimă de război. În descrierea faptului se arată că „fiind ministru de Finanţe, a luat parte la alăturarea României cu Germania, vânzându-se bunurile ţării şi a contribuit la începerea războiului”.

 

A trecut prin penitenciarele Văcăreşti, Aiud şi Râmnicu Sărat, unde a decedat în ziua de Crăciun a anului 1959.

[Fişă matricolă penală]

 

Caracostea, Dumitru (1879 – 1964) – filolog, critic şi istoric literar

Profesor universitar şi membru al Academiei Române, fost elev al lui Titu Maiorescu. A fost ministru al Educaţiei Naţionale.

 

Arestat la 5 mai 1950 în cel mai important lot de foşti demnitari şi oameni publici ai fostelor regimuri („noaptea demnitarilor”), a fost trimis la penitenciarul Sighet.

 

Avea 71 de ani, iar fişa de penitenciar enumera un lung şir de afecţiuni, căpătate probabil în detenţie: „insomnii grele, bronşită cronică, tahicardie”.

 

Ca şi în cazul celorlalţi demnitari arestaţi în acelaşi lot, rubricile privind mandatul de arestare, sentinţa judecătorească şi pedeapsa sunt goale.

[Fişă matricolă penală]

 

Carandino, Nicolae (1905 – 1996) – scriitor, publicist şi om politic ţărănist.

A fost director al Teatrului Naţional, vice-preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor şi unul dintre apropiaţii lui Iuliu Maniu.

 

În perioada 1944-1947 a fost directorul organului de presă țărănist, Dreptatea.

 

A fost unul dintre cei patru membrii ai conduceri P.N.Ţ. aleşi de Iuliu Maniu pentru a părăsi ţara în scopul creării unui nucleu al rezistenţei româneşti în Occident.

 

Arestat la 14 iulie 1947 în urma incidentului de la Tămădău, când a încercat să fugă din ţară, pe baza mandatului de arestare nr. 105491. Condamnarea a fost pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin sentinţa nr. 1988/11.11.1947, pentru complot şi trădare (art. 184 şi 207 cod penal). Pedeapsa a fost de 6 ani temniţă grea. A fost întemniţat la Galaţi şi Sighet (camera 51).

 

Şapte ani mai târziu, prin Ordinul nr. 007i789/10.06.1954 i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Rubla-Bărăgan, unde a fost transferat la 14 iunie.

[Fişă matricolă penală]

 

Carianopol, Virgil (1908 – 1984) – poet.

Arestat la 10 noiembrie 1956 de către Direcţia Anchete din M.A.I. pentru uneltire contra ordinii sociale, conform art. 195 cod penal. Motivul real era frecventarea unui cerc literar care se desfăşura în casa soţiei lui Pamfil Şeicaru.

 

Condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţa nr. 474/1957 pentru agitaţie publică, conform articolului 327 cod penal, la 5 ani închisoare corecţională.

 

A trecut prin penitenciarele Jilava, Aiud şi Galaţi, şi prin colonia de muncă de la Periprava.

Eliberat la 8 noiembrie 1963, la termen.

[Fişă matricolă penală]

 

Cădere, Victor (1891 – ?) – doctor în drept, profesor universitar la Facultatea din Cluj şi diplomat de carieră.

A făcut parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 şi a fost şeful Misiunii Militare Române din Extremul Orient (1920-1921). Ca diplomat a reprezentat ţara la Varşovia, Belgrad şi Lisabona. Între altele, a fost secretar general în Ministerul de Interne şi rezident regal în Ţinutul Dunărea de Jos. A fost arestat la 7 octombrie 1952 şi internat de către D.G.S.S. prin ordinul nr. 60107/1952 pentru spionaj şi legături cu străinătatea, deoarece sub guvernul Antonescu fusese ministru plenipotenţiar în Portugalia. Abia în 1956 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti a emis sentinţa 1332 prin care era condamnat la 5 ani închisoare, pentru care s-a dispus însă neexecutarea. A fost închis la Jilava şi Sighet. A fost eliberat la 20 septembrie 1956.

[Fişă matricolă penală]

 

Câmpeanu, Radu (1922 – ) – avocat, fost preşedinte al Tineretului Naţional Liberal.

A fost conducătorul comitetului studenţesc de organizare a manifestaţiei anticomuniste de la 8 noiembrie 1945. După 1989 a fost preşedintele P.N.L. şi candidat la preşedinţia României. A fost internat prin decizia 169/1950 pentru 12 luni, motivul fiind apartenenţa în trecut la P.N.L. A fost ţinut închis până la 19 august 1953, atunci când i s-a stabilit domiciliu forţat. A trecut prin penitenciarele Craiova şi Ghencea, şi prin coloniile Bragadiru, Popeşti-Leordeni şi Capul Midia.

[Fişă matricolă penală]

 

Chinezu, Tit Liviu (1904 – 1955) – preot greco-catolic şi profesor, doctor în filozofie.

Rector al Academiei Teologice „Preasfânta Treime” din Blaj şi protopop al Bucureştiului. Hirotonisit episcop în prizonieratul de la Căldăruşani, în decembrie 1949. A avut aceeaşi soartă ca şi ceilalţi ierarhi greco-catolici, fiind arestat în octombrie 1948, în lotul preoţilor, şi ţinut mai mulţi ani în prizonierat la Mănăstirea Neamţ, la Căldăruşani şi la Dragoslavele cu scopul de a fi convertit la ortodoxie. A fost închis la Sighet, la camera 44, unde a şi murit la 15 ianuarie 1955. Fişa de deţinut înregistrează starea sănătăţii sale în penitenciarul Sighet: „cord, T.B.C., colită, hernie, hemoroizi, auzul defectuos (operat)”.

[Fişă matricolă penală]

 

Constante, Lena (1909 – 2005) – artist plastic şi etnolog.

A fost unul dintre discipolii lui Dimitrie Gusti şi soţia directorului Arhivei de Folclor, Harry Brauner. Apropiată a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost implicată în procesul în care acesta a fost condamnat. Arestată în 1948, ţinută în anchetă mai mulţi ani şi condamnată prin sentinţa nr. 49/14.04.1954 la 12 ani muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare. A fost închisă la Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc şi eliberată la expirarea pedepsei în 14 septembrie 1961.

[Fişă matricolă penală]

 

Constantin-Petrescu, Titel (1888 – 1956) – avocat şi om politic.

 

Fondator al Ligii Drepturilor Omului (1923) şi unul din liderii social-democraţiei româneşti. Preşedinte al Partidului Social-Democrat din România (1943-1946) şi ministru-secretar de stat în primul guvern Sănătescu (reprezentant al PSD în guvernul de uniune format după 23 august 1944). În decembrie 1945 a refuzat fuziunea cu comuniştii, punând bazele Partidului Social-Democrat Independent. A fost arestat la 5 mai 1948 şi internat prin decizie administrativă, fără a exista sentinţă de condamnare pe numele său. Abia la 17 iunie 1952 a fost dată o notificare a Tribunalului Militar Bucureşti care prevedea temniţă pe viaţă, în dreptul infracţiunii fiind trecut: „capul complotului contra Republicii de Democraţie Populară şi fost ministru secretar de stat”. A trecut prin penitenciarele Jilava, Sighet (camera 53) şi Râmnicu Sărat. Se pare că a fost eliberat în septembrie 1955.

[Fişă matricolă penală]

 

Coposu, Cornel (1914 – 1995) – jurist şi om politic ţărănist.

Avocat, ziarist, doctor in drept. Fost secretar personal şi secretar politic al lui Iuliu Maniu. În perioada 23 august – 6 noiembrie 1944 a fost director de cabinet la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar în 1946 a devenit secretar general-adjunct al P.N.Ţ. Decorat cu „Legiunea de Onoare” a Franţei, a fost preşedinte al P.N.Ţ.C.D. în perioada 1989-1995. A fost arestat la 14 iulie 1947 şi internat, asemenea întregii conduceri a P.N.Ţ. În fişa de deţinut găsim sentința nr. 876/1955 a Tribunalului Militar București prin care este condamnat la 15 închisoare pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. A trecut prin închisorile militare Malmaison şi Uranus, prin penitenciarele Văcăreşti, Piteşti, Craiova, Jilava, Gherla, Aiud, Sighet şi Râmnicu Sărat, şi prin lagărele Ghencea, Canal şi Popeşti-Leordeni. A fost eliberat la 9 iulie 1962 și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Rubla, lângă Brăila.

[Fişă matricolă penală] p1460022 | p1460023 | p1460024 | p1460025 | p1460026 | p1460027

 

Cristescu, Gheorghe (1882 – 1973) – plăpumar.

Unul din liderii mişcării social-democrate în primul deceniu al secolului al XX-lea. Liderul socialiştilor din Vechiul Regat pe parcursul Primului Război Mondial. Deputat în primul Parlament al României Mari. A fost liderul delegaţiei Partidului Socialist care a semnat la Moscova, în decembrie 1920, afilierea necondiţionată la Komintern şi primul secretar-general al Partidului Comunist din România (octombrie 1922 – octombrie 1924). Exclus din partid în 1926, rămâne social-democrat şi un apropiat al lui Constantin Titel-Petrescu. A fost internat la Canal în 1947, 1950 şi 1951. Prin Decizia 4/1952 a fost internat de către D.G.S.S. Călimăneşti, începând cu 16 august, pentru o pedeapsă de 60 de luni. A mai trecut prin penitenciarul Piteşti şi coloniile de la Periprava şi Valea Neagră (Peninsula). Deşi în fişa de deţinut data eliberării apare ca fiind 25 aprilie 1953, se pare că a fost eliberat abia în 1956. In1956, un raport al Securităţii de la înmormântarea lui Constantin Titel-Petrescu îl menţionează printre cei prezenţi. A fost „recuperat” de Nicolae Ceauşescu şi îngropat în Pantheonul comunist din Parcul Carol, de unde rămăşiţele i-au fost luate de familie după 1990.

[Fişă matricolă penală]

 

Dăscălescu, Nicolae (1884 – 1969) – ofiţer de carieră. General de corp de armată (din 1942).

În cel de-al Doilea Război Mondial a fost comandantul Corpului 2 de Armată (1941-1944), după care a preluat comanda Armatei a 3-a (1944) şi Armatei a 4-a (1945). A fost arestat şi judecat de două ori, însă nu a fost condamnat niciodată. În total, a stat aproape cinci ani în închisorile comuniste. Prima dată a fost arestat şi judecat în perioada august-octombrie 1946, însă Curtea de Apel Bucureşti a considerat că măsurile luate de el în timpul războiului au fost justificate de necesităţile militare. Conform fişei matricole penale, a fost arestat din nou la 23 noiembrie 1951, ca urmare a redeschiderii cazului său de către procurorul general al României. Acuzaţia se referea la crime de război, iar în descrierea pe scurt a faptului se arăta că „a dat dispoziţiuni excesive cu ocazia aplicării legilor de război”. Eliberat la 8 octombrie 1955, ca urmare a intrării în vigoare a Decretului de graţiere nr. 421/1955, fără a mai avea loc un proces.

[Fişă matricolă penală]

 

Demetrescu, Camil (1913 – 1992) – jurist şi diplomat.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost director-adjunct al cifrului în Ministerul de Externe. A fost arestat în august 1947, cu mandatul nr. 105.499, şi judecat în procesul liderilor P.N.Ţ., după înscenarea de la Tămădău. Tribunalul Regiunii a II-a Militare Bucureşti l-a condamnat la 15 ani temniţă grea pentru „complot şi trădare”, prin hotărârea nr. 1988. Inchis la penitenciarele Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat, Jilava, Piteşti şi Dej. Eliberat la termen, în 5 octombrie 1962, atunci când i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Rubla din Bărăgan.

[Fişă matricolă penală]

 

Dianu, Romulus (1905 – 1975) – scriitor şi publicist. Intrat în diplomaţie, a fost unul din colaboratorii apropiaţi ai lui Nicolae Titulescu.

Ca şi Radu Gyr, a fost arestat şi judecat în procesul ziariştilor. A primit o condamnare de 20 de ani detenţiune grea pentru „crimă de război”. În fişa matricolă apar ca locuri de detenţie coloniile de la Baia Sprie şi Poarta Albă, dar şi penitenciarele Craiova şi Gherla. Eliberat la 10 octombrie 1955, conforma Decretului 421.

[Fişă matricolă penală]

 

Dobzeu, Mihai (Mina Dobzeu) (1921 – ) – prelat ortodox.

A fost părintele spiritual al lui Nicolae Steinhardt, pe care l-a botezat în timpul detenţiei comuniste. A fost arestat de trei ori, prima dată în 1948 pentru că a protestat la măsurile luate de comunişti împotriva Bisericii. Fişa matricolă a fost alcătuită cu ocazia celei de-a doua arestări, care s-a produs la 19 octombrie 1959. Atunci a fost condamnat la 7 ani corecţie pentru uneltire (art. 209 C.P.) prin hotărârea nr. 37/960. A fost eliberat la 24 iunie 1964 conform Decretului nr. 310, după ce trecuse prin locurile de detenţie de la Văcăreşti, Jilava, Ostrov, Giurgeni, Periprava şi Gherla.

[Fişă matricolă penală]

 

Dragomir, Nicolae (1898 – 1981) – ofiţer de carieră.

General de brigadă (1944) şi profesor universitar. A fost Ministru al coordonării Statului Major Economic (1940-1941) şi şeful de stat major al Armatei a 4-a (1944-1945), condusă de mareşalul Antonescu. Arestarea lui s-a făcut de către N.K.V.D. în timp ce conducea operaţiunile pe frontul din Cehoslovacia (2 martie 1945). A fost trimis în U.R.S.S. pentru anchetă şi deportat în Siberia, revenind în ţară abia la 10 ianuarie 1957. Între timp, a fost judecat în lipsă de Tribunalul Poporului pe baza Legii 312/45 şi condamnat la 10 ani detenţiune riguroasă prin hotărârea 98/46, pentru „crime de război”. A fost arestat a doua zi după întoarcerea din Uniunea Sovietică şi depus în penitenciar pentru a-şi ispăşi pedeapsa pronunţată 11 ani mai devreme. Incarcerat la Jilava, Gherla, Râmnicu Sărat şi Văcărăreşti şi eliberat la 27 iulie 1964 că urmare a Decretului 411.

[Fişă matricolă penală]

 

Dragomir, Silviu (1888 – 1962) – istoric şi om politic transilvănean, membru titular al Academiei Române. Secretarul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din decembrie 1918. În perioada februarie 1939 – iulie 1940 a fost ministru al Minorităţilor.

Conform fişei matricole, a fost arestat de către D.G.S.S. la 6 mai 1950, în aşa numita „noapte a demnitarilor”.Internat prin decizie administrativă şi încarcerat la penitenciarul Sighet, motiv pentru care în fişa lui nu există o hotărâre judecătorească sau alte referiri juridice. Există în schimb un ordin al ministrului din 9 iunie 1955 prin care se solicită punerea să în libertate, deşi biletul de eliberare este marcat cu nr. 193.534/12.09.1956.

[Fişă matricolă penală]

 

Dumitrescu Constantin-Ticu (1928 – 2008) – luptător pentru drepturile foştilor deţinuţi politici şi om politic.

Membru al tineretului ţărănist în anii ’40, iar după 1990 senator P.N.Ţ.C.D. în două legislaturi (1992-2000). Fondator şi preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, din partea căreia a fost membru C.P.U.N. în 1990, dar şi preşedinte al Uniunii Internaţionale a Foştilor Deţinuţi Politici (1991-1999). Membru fondator al Alianţei Civice şi iniţiator al Legii Lustraţiei. A promovat înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a fost membru al Consiliului acestei instituţii, din partea guvernului (2006).

[Fişă matricolă penală]

 

Flueras, Ion (1882 – 1953) – om politic social-democrat.

De profesie rotar, Ion Flueraş a fost unul din liderii mişcării socialiste din Transilvania înainte de 1918, poziţie din care a susţinut drepturile muncitorilor ca parte a proiectului naţional român. A avut un rol important în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, făcând parte după Unire din Consiliul Dirigent (Guvern) al Transilvaniei, în care a ocupat resortul sănătăţii. A făcut parte din delegaţia care a negociat la Moscova în 1920 aderarea PSD la Internaţionala a III-a, opunându-se acesteia. A fost vreme de 12 ani preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii (1926-1938) şi în două rânduri deputat. Tot acest trecut pus în slujba intereselor muncitoreşti nu l-a salvat de la arestarea de către comunişti. La 26 iulie 1945 a fost arestat şi judecat în procesul organizaţiei „T”, fiind condamnat la 3 luni închisoare. A fost arestat din nou în iunie 1949 împreună cu alţi foşti lideri social-democraţi, însă judecarea s-a făcut abia în 1952. Fişa matricolă, alcătuită în august 1949, arată că a fost internat de către DGSP cu ordinul nr. 101.893 şi condamnat apoi la 15 ani temniţă grea pentru crimă de înaltă trădare prin sentinţa nr. 49/952 a Tribunalului Militar Bucureşti, Secţia I. A fost închis la Jilava şi Gherla, unde a decedat la 7 iunie 1953.

Fişă matricolă penală

 

Gabrielescu Valentin (1916 – ) – ofiţer, om politic după 1989, fost purtător de cuvânt al PNŢCD.

Deputat ţărănist de Timiş în legislatura 1990-1992, atunci când a fost membru în comisiile parlamentare de anchetă a Mineriadelor din iunie 1990 şi septembrie 1991. Senator de Braşov în legislatura 1992-1996, atunci când a fost preşedintele Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, şi de Prahova în legislatura 1996-2000. A fost arestat în anul 1949 şi condamnat la 10 ani corecţie, conform art. 167 Cod Penal, pentru trecere frauduloasă a frontierei, prin hotărârea judecătorească nr. 318 a Tribunalului Constanţa. A trecut prin penitenciarele Jilava, Aiud şi Lugoj, respectiv coloniile de muncă Poarta Albă, Baia Sprie şi Nistru. Eliberat la 5 octombrie 1955, pe baza Decretului 421.

Fişă matricolă penală

 

Galeriu Constantin (1918 – 2003) – teolog, preot şi duhovnic.

Paroh al bisericii Sfântul Silvestru (din 1974) şi vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor (din 1990). Autor a numeroase lucrări şi cărţi bisericeşti, părintele Galeriu a fost, între altele, preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni. A fost arestat mai întâi în anul 1951 pentru o perioadă de două luni. La 15 august 1952 a fost internat pe baza procesului verbal nr. 7 de către DGSS Ploieşti pentru o perioadă de 60 de luni pe motivul că fusese membru al PNL. Eliberat la 23 octombrie 1953 prin ordinul nr. 0220178 al DLCM, ca urmare a adresei MSS nr. 00610207. Pe parcursul celor două perioade de detenţie a trecut prin penitenciarul Văcăreşti şi prin coloniile de muncă de la Peninsula, Galeş şi Valea Neagră.

Fişă matricolă penală

 

Georgescu Vasile (Richard Wurmbrand) (1909 – 2001) – pastor luteran.

Fost militant comunist, cu studii politice la Moscova, ideologie pentru care a stat închis în perioada interbelică. Evreu la origine, s-a convertit la creştinism, apărând drepturile bisericii în faţa comuniştilor, motiv pentru care a şi fost întemniţat. Plecat din România prin răscumpărare în 1965, a denunţat atrocităţile comise de autorităţile comuniste în faţa unei comisii a Senatului American. A fost arestat prima dată în anul 1948 şi condamnat abia în 1950, prin hotărârea nr. 2220, la 10 ani muncă silnică pentru crimă de surpare a ordinii constituţionale (art. 207 Cod Penal), fiind eliberat în 1956 conform adresei nr. 1752 a Tribunalului Suprem. A mai fost deţinut şi în perioada 1959-1964. Inchis la penitenciarele Jilava, Craiova, Gherla şi Văcăreşti, respectiv coloniile de muncă Poarta Albă şi Târgu Ocna.

Fişă matricolă penală

 

Georgescu Vlad (1937 – 1988) – istoric.

În România a fost cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti, intrând în vizorul autorităţilor comuniste pentru lucrarea Cazul comuniştilor români (1944-1977). A plecat din ţară pentru o bursă a Centrului Woodrow Wilson, ajungând să predea la univeristăţile Maryland şi Rutgers. Întors în Europa a lucrat la postul de radio Europa Liberă, fiind din 1982 director asociat al departamentului românesc, iar din 1983 director plin, până în 1988, atunci când a murit de cancer. Nu puţini sunt cei care susţin că boala a survenit în urma iradierii de către Securitate. A fost arestat la 30 martie 1977 pe baza mandatului nr. 26 emis de Procuratura Militară, pentru trădare conform art. 157/2 din Codul Penal. Eliberat din arestul UM 0676 Bucureşti la 25 mai acelaşi an.

Fişă matricolă penală

 

Ghibu Onisifor (1883 – 1972) – profesor şi om politic.

Doctor în filosofie şi pedagogie la Jena, cu o bogată activitate publicistică, atât în presă cât şi prin lucrări de specialitate. Membru titular al Academiei Române. În timpul Primului Război Mondial a militat în toate provinciile româneşti pentru unitate naţională, fiind numit după 1 decembrie 1918 ministru al Instrucţiei în Consiliul Dirigent. A fost arestat iniţial în 1945 pentru câteva luni şi eliberat. La 17 decembrie 1956 a fost emis pe numele său mandatul de arestare nr. 79 al UM 0198 pentru instigare/agitaţie publică, conform articolului 327 CP. Prin hotărârea judecătorească nr. 297/57 a fost condamnat la 2 ani corecţie, fiind eliberat la 13 ianuarie 1958 conform Decretului 612/957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi a ordinului nr. 134040/958 al DGPCM. A trecut prin penitenciarele Sibiu, Văcăreşti şi Făgăraş.

Fişă matricolă penală

 

Ghica Vladimir (1873 – 1954) – diplomat, scriitor şi preot greco-catolic.

Prinţul Ghica este nepotul de fiu al ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (Grigore al V-lea Ghica). Cu o bogată activitate apostolică şi de binefacere, monseniorul Alexandru Ghica a fost primul preot român căruia Papa i-a acordat dreptul de a oficia slujbe atât în rit latin cât şi bizantin. A întreprins misiuni apostolice în întreaga lume şi a pus bazele a numeroase adăposturi de binefacere, între care spitalul „Sf. Vicenţiu de Paul” la Bucureşti, primul spital gratuit din România şi primul serviciu de ambulanţă. Decorat cu ordinele româneşti „Virtutea militară” şi „Steaua României”, cu „Legiunea de onoare” a Franţei şi „Sf. Sava” a Serbiei. În prezent, la Vatican este în curs procesul său de beatificare. A fost arestat de către Securitate în 1952 şi condamnat în 1953 de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti la 3 ani temniţă grea prin hotărârea judecătorească nr. 1234 pentru complicitate la crimă de înaltă trădare. În afară de arestul Securităţii bucureştene, a fost deţinut la penitenciarul Jilava, acolo unde a şi decedat la 17 mai 1954.

Fişă matricolă penală

 

Giurescu Constantin (1901 – 1977) – istoric.

Profesor universitar şi academician, a fost un specialist recunoscut al perioadei medievale şi al epocii moderne timpurii. Director al Fundaţiei „I.C. Brătianu” în anii ’20, Constantin Giurescu a fost unul dintre demnitarii importanţi ai regimului autoritar instaurat de Carol al II-lea în 1938. A fost deputat liberal în mai multe legislaturi, iar după ce şi-a manifestat sprijinul pentru rege a devenit rezident regal în Ținutul Dunărea de Jos şi ministru al Propagandei. Dupa 1944 a fost deputat din partea PNL Tătărăscu. Fişa matricolă nu cuprinde nici o referinţă legată de arestarare şi condamnare, cu excepţia faptului că a fost internat de către DGSS la 6 mai 1950 (“noaptea demnitarilor”) şi depus la penitenciarul Sighet, camera 13. După eliberare a fost trimis în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu.

Fişă matricolă penală

 

Goma Paul (1935 – ) – scriitor, disident şi militant anti-comunist.

Cel mai cunoscut opozant al regimului atât cât s-a aflat în ţară cât şi după ce a fost forţat să emigreze în Franţa. Autor a numeroase volume, între care „Durerile facerii”, „Ostinato” sau „Culoarea curcubeului”. A aderat în 1977 la mişcarea „Charta 77”, iniţiată în Cehoslovacia, atrăgând prin gestul său mai mulţi români, motiv pentru care a fost silit să plece din ţară. În exil a rămas unul dintre cei mai vocali critici ai regimului, devenind astfel una din ţintele denigrării şi chiar victima unei tentative de asasinat. A fost arestat prima dată la 24 noiembrie 1956, atunci când, în timpul Revoluţiei din Ungaria, a citit pasaje din romanul „Durerile facerii”, în care erau descrise abuzurile colectivizării. Administrativ, a fost reţinut pe baza mandatului nr. 100 emis de Direcţia Anchete Penale a Securităţii, pentru instigare publică, conform art. 327 Cod Penal. Prin hotărârea judecătorească nr. 487/957 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost condamnat la 2 ani corecţie, fiind depus în penitenciarul Jilava abia la 13 aprilie 1957. Ulterior a fost transferat la Codlea şi apoi la Gherla, fiind eliberat la 21 noiembrie 1958 prin rezoluţie de expirare a pedepsei. A fost trimis cu domiciuliu obligatoriu în Bărăgan, la Lăteşti. A mai fost arestat şi bătut o dată de Securitate, vreme de o lună, în aprilie 1977, după aderarea la “Charta 77”.

Fişă matricolă penală

 

Gomoiu Victor (1882 – 1960) – medic chirurg.

Unul dintre pionierii medicinei româneşti, profesor universitar, doctorul Gomoiu este considerat întemeietorul şcolii româneşti de istorie medicală. A fondat Centrul de Studii Medico-Etnografice din sud-estul Europei, iar în anul 1930 a fost preşedintele Societăţii Mondiale de Istoria Medicinei. Cavaler al Legiunii de Onoare (1922) şi Ministru al Sănătăţii (1940), el a fost medicul particular al reginei-mamă Elena. Odată cu venirea comuniştilor la putere a fost exclus din învăţământ, marginalizat şi ulterior arestat. Fişa matricolă este una sumară, din care aflăm doar că a fost internat pe baza Deciziei nr. 334/51 şi că pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni conform Deciziei nr. 559/53. Deşi în fişă apare ca eliberat, se pare că el a murit la 6 februarie 1960 în penitenciarul Aiud, după ce fusese încarcerat o perioadă şi la Sighet.

Fişă matricolă penală

 

Greceanu Teodor (1917 – 1995) – ofiţer de aviaţie.

Locotenentul Greceanu a fost unul dintre cei mai de succes piloţi de vânătoare ai României în cel de-al Doilea Război Mondial, având peste 370 de misiuni de luptă atât pe frontul de est cât şi pe frontul de vest. Pentru faptele sale de arme, între care menţionăm peste 20 de avioane doborâte pe frontul de est, el a primit numeroase decoraţii şi distincţii militare şi civile, cele mai importante fiind Ordinul „Mihai Viteazul” Clasa a III-a şi „Virtutea Aeronautică” Clasa Crucea de Aur cu Două Spade. Arestat la 4 martie 1949 şi condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti Secţia a II-a prin hotărârea nr. 699/950 la 10 ani temniţă grea pentru uneltire contra ordinii sociale (art. 209 CP). Descrierea faptului arată că a făcut parte dintr-o organizaţie revoluţionară. Împreună cu alţi doi deţinuţi a evadat de la Aiud, înregistrând prima astfel de tentativă reuşită din istoria penitenciarului. După ce a fost prins a primit de două ori condamnare la moarte, de fiecare dată însă fiindu-i comutată pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. A fost încarcerat la penitenciarele Jilava, Cluj, Aiud şi Gherla, dar şi în coloniile de muncă Poarta Albă şi Peninsula. A fost eliberat la 31 iulie 1964, fiind graţiat prin Decretul 411.

Fişă matricolă penală

 

Halipa Pantelimon (1883 – 1979) – poet şi publicist.

Principalul promotor şi animator al mişcării unioniste din Basarabia, care a dus la Unirea cu România în 1918. Director al ziarului „Cuvânt moldovenesc”, a publicat numeroase articole şi studii în care arăta legătura basarabenilor cu România şi milita pentru unire. A colaborat în majoritatea proiectelor literare şi publicistice româneşti care au reuşit dincolo de Prut la începutul secolului al XX-lea. Printre acestea se numără revista „Basarabia”, prima publicaţie românească a epocii. De asemenea, a tipărit la Chişinău în 1908, volumul „Pilde şi novele”, prima carte literară apărută în Basarabia după anexarea din 1812. Este fondatorul Partidului Naţional Moldovenesc, principalul vehicul politic prin care s-a făcut Unirea, şi autorul Declaraţiei prin care a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească. A fost preşedintele Sfatului Ţării, organismul care a decis Unirea cu România. După Unire a ocupat numeroase demnităţi publice, între care cele de senator şi deputat ţărănist în mai multe legislaturi, secretar de stat pentru Basarabia, ministru al Lucrărilor Publice, al Muncii şi al Sănătăţii. Încă din 1918 a fost ales membru al Academiei Române. A fost arestat la 5/6 mai 1950 (“noaptea demnitarilor”) şi internat la Sighet pentru spionaj, cu o pedeapsă de 25 de ani muncă silnică. Ca şi în cazul celorlalţi arestaţi în acest lot, fişa matricolă este una sumară. În anul 1952 a fost predat autorităţilor sovietice, cele care i-au stabilit vinovăţia de spionaj şi pedeapsa. După trei ani de detenţie în lagărele siberiene, a fost retrimis în ţară, direct la penitenciarul Gherla, acolo de unde a fost eliberat la 11 octombrie 1957, prin graţiere.

Fişă matricolă penală

 

Haţieganu Emil (1878 – 1959) – jurist.

Doctor în drept, profesor şi rector la Universitatea din Cluj, el provenea dintr-o familie care i-a dat României şi pe medicul Iuliu Haţieganu (fondatorul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Cluj) şi pe avocatul Eugen Haţieganu. Toţi trei au făcut închisoare politică în timpul regimului comunist. Fruntaş al mişcării unioniste din Transilvania, a fost membru de frunte al Partidului Naţional Român şi, ulterior, al celui Ţărănesc. Deputat şi senator, ministru în mai multe cabinete ţărăniste, inclusiv ministru de stat pentru Transilvania, a fost unul din cei doi miniştrii fără portofoliu din primul guvern Groza, care au reprezentat partidele istorice încercând să împiedice creşterea influenţei comuniste. A fost arestat în noiembrie 1948 cu mandatul nr. 8727 de către Securitatea Cluj pentru abatere la Legea 249/47 (utilizarea creditelor) şi condamnat la 2 ani corecţie prin Hotărârea nr. 1584 a Curţii de Justiţie din Cluj. În 1951 pedeapsa i-a fost mărită cu 60 de luni, iar după expirarea acesteia i s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Inchis la Cluj, Sighet, Jilava, Văcăreşti şi Ocnele Mari

Fişă matricolă penală

 

Hossu Iuliu (1885 – 1970) – preot greco-catolic. Episcop de Cluj şi Gherla la doar 32 de ani, a fost uns de Papa Paul al VI-lea în aprilie 1969 cardinal in pectore, într-un gest de recunoaştere a ataşamentului său faţă de credinţă, gest care a fost făcut public abia după moartea sa. Unul dintre fruntaşii mişcării unioniste din Transilvania, cardinalul Hossu a fost cel care a dat citire, la 1 decembrie 1918, Declaraţiei de la Alba-Iulia şi a făcut parte din delegaţia care a dus regelui Ferdinand şi Parlamentului român declaraţia de Unire. A fost senator de drept în Parlamentul României Mari. Ca urmare a protestelor energice împotriva măsurilor comuniste de trecere la ortodoxie a prelaţilor greco-catolici, a fost arestat la 28 octombrie 1948 de Securitatea Bucureşti. Până la sfârşitul vieţii a fost obligat să trăiască în detenţie, fie propriu-zis în penitenciarul de la Sighet, fie cu domiciliu obligatoriu la mănăstirile Căldăruşani, Curtea de Argeş sau Ciorogârla.

Fişă matricolă penală

 

Hudiţă Ioan (1896 – 1982) – istoric şi literat, profesor universitar şi om politic. A predat la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, dar şi la Academia Comercială din capitală. Membru de frunte al Partidului Naţional Ţărănesc, profesorul Hudiţă a fost deputat în mai multe legislaturi şi secretar general al partidului. De asemenea, a ocupat fotoliul de ministru al agriculturii în cabinetul generalului Rădescu, ultimul înainte de preluarea totale a guvernării de către comunişti. Ca şi în cazul celorlalţi demnitari arestaţi, fişa matricolă este una sumară, din care aflăm doar că a fost internat de către DGSS, fiind deţinut în camerele 58 şi 71 ale penitenciarului Sighet. În fapt, a fost reţinut din 1947 până în 1955 şi apoi în anii 1962-1963, situaţia sa răsfrângându-se şi asupra familie, atât soţia cât şi fiica trecând prin infernul concentraţionar comunist.

Fişă matricolă penală

 

Ioanid Ion (1926 – 2003) – memorialist, crainic al postului de radio „Europa Liberă”. Fiul fostului subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, Tilică Ioanid, Ion Ioanid este finul lui Octavian Goga, care i-a fost naş de botez. Redactor la „Europa Liberă” din anul 1970, el este autorul binecunoscutei monografii a gulagului românesc, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”. Exmatriculat în anul trei de facultate din cauza originii nesănătoase, a fost arestat şi anchetat pentru scurt timp în anul 1949 pentru o presupusă acţiune de spionaj, în fapt ajutorul dat unei rude pentru a trimite câteva scrisori în străinătate. Trei ani mai târziu, odată cu „găsirea” probelor, a fost arestat pentru aceeaşi faptă („a transcris notele informative lui Boian Gheorghe, care le furniza unei puteri străine”). A fost internat de către DGSS Piteşti la 19 septembrie 1952 prin Ordinul nr. 100252 şi condamnat prin sentinţa nr. 76/952 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti la 20 de ani muncă silnică pentru complicitate la crimă de înaltă trădare (art. 191 CP). A reuşit să evadeze la 6 iunie 1953 din lagărul de muncă forţată situat în minele de plumb de la Cavnic, fiind prins şi reîncarcerat abia în noiembrie acelaşi an. În fişa matricolă apare şi pedeapsa de 5 ani corecţie pentru infracţiune contra liniştii publice, primită probabil ca urmare a evadării. De asemenea, mai apare şi decizia nr. 44/961 a Tribunalului Militar Regional Cluj, prin care este condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru crimă de uneltire (art. 209 CP). Eliberat la 29 iulie 1964 ca urmare a Decretului 411. În afară de Cavnic, a trecut prin penitenciarele de la Piteşti, Jilava, Oradea, Aiud, Timişoara şi colonia Ostrov.

Fişă matricolă penală

 

Ionescu-Galbeni Nicolae (1926 – ) – om politic, de profesie inginer constructor. În calitate de membru în organizaţia de tineret a PNŢ a participat la manifestaţiile anti-comuniste din noiembrie 1945 şi mai 1946. În timpul regimului comunist a făcut parte, alături de Corneliu Coposu, Ion Diaconescu şi Victor Coconeţi, din grupul foştilor ţărănişti care au continuat să păstreze legătura şi să se întâlnească regulat cu speranţa unei refaceri a partidului. În 1989 a fost ales vice-preşedinte al PNŢ, fiind principalul colaborator al lui Corneliu Coposu în cadrul partidului. Deputat ţărănist în 1996. A fost arestat în 1947, ca activist politic (art. 227 CP), şi condamnat la 5 ani temniţă grea prin sentinţa nr. 242/28.02.1948 a Secţiei a II-a a Tribunalului Militar Bucureşti. După expirarea pedepsei a fost internat de către MSS prin Decizia nr. 586/953 pentru 24 de luni şi plasat în câmpul muncii forţate. A fost eliberat la 30 decembrie 1954 şi predat UM 0123/H. A fost încarcerat la Jilava, Piteşti, Văcăreşti şi Aiud, dar şi la coloniile de muncă Ocnele Mari şi Târgu Ocna.

Fişă matricolă penală

 

Ionescu-Quintus Mircea (1917 – ) – om politic, de profesie avocat. Membru PNL încă din anii ’30, a fost ales după Revoluţie vicepreşedinte (1990-1992) şi apoi preşedinte (1992-2001) al partidului. Între 2002 şi 2006 a fost preşedinte de onoare al PNL, funcţie din care a ales să-şi dea demisia pentru că a primit din partea CNSAS decizie de poliţie politică. A deţinut portofoliul de ministru al Justiţiei în guvernul Stolojan (1991-1992) şi funcţiile de vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Senatului în legislatura 1996 – 2000. În calitatea sa de fost veteran de război, a primit în aprilie 2009 gradul de general de brigadă în retragere prin decret prezidenţial. A fost arestat în mai multe rânduri. La 16 august 1952 a fost internat de către DGSS Ploieşti pentru 60 de luni pe motivul apartenenţei la PNL, fiind eliberat la 30 aprilie 1954 prin Ordinul nr. 174161/964 al DLCM. Şi-a ispăşit pedeapsa în coloniile de la Canal şi în cea de la Valea Neagră.

Fişă matricolă penală

 

Ioniţoiu Traian (Cicerone) (1924 – ) – opozant anti-comunist. Membru PNŢ din anul 1943 şi lider al tineretului ţărănist din Oltenia, pe care a fost delegat să îl organizeze în iunie 1945. Apropiat al grupului Coposu după ieşirea din închisoare, a reuşit să plece din ţară în anul 1979 şi să organizeze în exil partidul, al cărui secretar general a fost ales. A publicat numeroase volume despre gulagul românesc, între care se remarcă dicţionarul foştilor deţinuţi politici, intitulat „Victimele terorii comuniste”, şi „Morminte fără cruce”. Încă din 1945 a fost arestat şi anchetat în numeroase rânduri, cea mai importantă condamnare fiind cea de 5 ani, în anul 1949. Fişa matrciolă înregistrează arestarea din data de 8 mai 1961, atunci când, prin sentinţa nr. 29/63 a fost condamnat la 6 ani corecţie pentru uneltire. Deşi a fost eliberat la 28 iulie 1964 prin Decretul 411, a continuat să fie urmărit şi intimidat de Securitate pe toată perioada în care a mai rămas în ţară. Inchis în penitenciarele Oradea şi Jilava, în aresturile de la Craiova, MAI, Rahova şi Uranus şi în coloniile de muncă Peninsula şi Poarta Albă.

Fişă matricolă penală

 

Iordache Nicolae (Vladimir Streinu) (1902 – 1970) – critic literar şi scriitor, profesor universitar. Doctor în litere şi filozofie, el a fost şi om politic, membru PNŢ şi deputat de Argeş. Redactor şi publicist la numeroase reviste, printre care Revista Fundaţiilor Regale, a condus din 1943 revista „Kalende”. Face parte din galeria marilor noştri critici literari. Marginalizat încă de la venirea comuniştilor la putere, a fost arestat şi condamnat în cele din urmă odată cu lotul Noica-Pillat, ca membru al grupului intelectual animat de cei doi. A fost reţinut la 12 septembrie 1959 şi condamnat la 7 ani corecţie pentru uneltire prin sentinţa nr. 24/960 de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti.Eliberat la 4 octombrie 1962 prin Decizia nr. 772/962, după ce a trecut prin penitenciarele Jilava şi Botoşani.

Fişă matricolă penală

 

Iuga Dumitru (1942 – ) – disident anti-comunist. A lucrat ca tehnician electronist la televiziune. La începutul anilor ’80 a pus bazele unei organizaţii anti-comuniste, intitulată „Mişcarea pentru libertate şi dreptate socială din România”. A fost arestat la 11 septembrie 1983 pe baza mandatului nr. 56 emis de Direcţia Procuraturilor Militare pentru complot, conform art. 167 CP. În descrierea faptei se arată că „în perioada mai-august 1983 a iniţiat un grup subversiv care îşi propusese ca scop desfăşurarea de activităţi anti democratice şi de schimbare a orânduirii socialiste din ţara noastră”. Prin sentinţa nr. 26/84 a fost condamnat la 12 ani închisoare, pedeapsă redusă la 6 ani prin Decizia nr. 11/88. Inchis la Jilava şi la Aiud; ceea ce iese în evidenţă din fişa sa este numărul mare de mutări în arest din perioada de detenţie, între care de trei ori la spitalul penitenciarului Jilava. A fost eliberat la termen la 9 septembrie 1989, fiind reţinut apoi la 12 decembrie 1989 şi eliberat pe 22, în timpul Revoluţiei.

Fişă matricolă penală

 

Jienescu Gheorghe (1895 – 1971) – ofiţer de carieră. General aviator, Gheorghe Jienescu a fost unul dintre pionierii aviaţiei româneşti, având în palmares numeroase premiere, dintre care unele pot fi cotate drept internaţionale. În Primul Război Mondial a luptat ca infanterist, fiind decorat cu Coroana şi Steaua României cu spade. După război a fost ales în grupul ofiţerilor trimişi să ia cursuri de aviaţie în Occident cu scopul de a răspunde noilor nevoi ale armatei, specialitate în care a excelat, avansând rapid. În 1935 a condus raidul aviatic Bucureşti – Capetown, un eveniment important în istoria aviaţiei având în vedere tipurile de aparate folosite şi condiţiile de desfăşurare. Colonel fiind, a fost numit în 1940 la conducerea aviaţiei, ca şef de Stat Major al Comandamentului Forţelor Aeriene, deţinând în acelaşi timp şi funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale, pentru Aer şi Marină. Imediat după 23 august 1944 a fost demis şi pus sub pază la domiciliu de noile autorităţi, la presiunea sovieticilor. A fost judecat în februarie 1946, făcând parte din lotul de 17 miniştrii ai guvernelor Antonescu. A fost condamnat prin sentinţa nr. 15197 din august 1948 la 20 de ani temniţă grea pentru crimă de război. A fost graţiat la 18 aprilie 1964 prin Decizia nr. 176 a Consiliului de Stat. A fost încarcerat la Aiud, Văcăreşti, Râmnicu Sărat şi Gherla.

Fişă matricolă penală

 

Jinga Victor (1901 – 1990) – economist. Profesor universitar cu o bogată activitate academică (este autorul celei mai complete istorii economice a Transilvaniei) şi om politic. A fost rector al Academiei Comerciale din Braşov (1942-1945) şi, după eliberare, cercetător la Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române. În plan politic, el a activat în cadrul PNŢ, fiind preşedinte al organizaţiei de tineret a acestui partid. A susţinut apoi instaurarea regimului carlist, devenind membru al Frontului Renaşterii Naţionale şi subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale. Arestat mai întâi în 1949 şi condamnat la 5 ani corecţie prin sentinţa nr. 541/950 Tribunalului Militar al Oraşului Stalin pentru uneltire, în lotul PNŢ Braşov. Eliberat în august 1954, a fost rearestat în 1959 şi condamnat la 12 ani muncă silnică prin sentinţa nr. 34/961 a aceluiaşi tribunal tot pentru uneltire. A fost eliberat definitiv la 16 ianuarie 1963, fiind graţiat prin Decizia nr. 5 a Consiliului de Stat. A fost deţinut la Jilava şi Aiud, respectiv în lagărele Peninsula şi Cetăţuia.

Fişă matricolă penală

 

Jovin Ion (1899 – 1994) – medic. Este considerat întemeietorul oncologiei şi radioterapiei româneşti, punând bazele primului centru de specialitate la Spitalul Colţea. A fost profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi preşedinte al Societăţii Române de Radiologie. Membru asociat al Academiei Române şi autor a peste 150 de articole de specialitate, profesorul Jovin a fost un nume respectat şi pe plan internaţional, fapt dovedit de acordarea în 1973 a Medaliei „Antoine Beclere” (acordată de Institutul cu acelaşi nume din Paris şi de Societatea Internaţională de Radiologie), fiind primul medic din estul Europei care a primit această distincţie. Înainte de a se dedica medicinei, a participat activ la Unirea din 1918, fiind un apropiat al lui Iuliu Maniu (arestarea acestuia în 1947 s-a făcut chiar la sanatoriul condus de doctorul Jovin, acolo unde liderul naţional-ţărănist era internat), al cărui medic personal a şi devenit ulterior. Acesta a fost în fapt şi motivul pentru care a fost arestat în 1948 de către autorităţile comuniste. A fost primul cadru universitar arestat de către comunişti, fiind eliberat după şase luni de anchetă. La 14 august 1952 a fost internat prin Decizia nr. 702 a Securităţii, pentru o perioadă de 24 de luni. A fost eliberat la 25 iunie 1954 pe baza hotărârii nr. 532349, după ce şi-a ispăşit pedeapsa aproape în exclusivitate la Canal, în lagărele Capu Midia şi Poarta Albă.

Fişă matricolă penală

 

Kirschen Leonard (1908 – 1983) – jurnalist. La sfârşitul anilor ‘30 şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost corespondentul ziarelor britanice „Daily Telegraph”, „Morning Post” şi „Sunday Times” în România şi Turcia. După război, în timpul ocupaţiei sovietice din ţară, a fost corespondent al agenţiei de ştiri, Associated Press. După ce a părăsit România, a lucrat la sediul central A.P. Este autorul uneia din primele lucări apărute în Occident care descriau şi arătau lumii ce se întâmpla în spatele Cortinei de Fier, intitulată „Deţinut al justiţiei roşii”. Arestarea şi judecarea lui s-a făcut în cadrul proceselor intentate Oficiilor de Informaţii American şi Britanic. A fost reţinut în anul 1950 şi internat de către DGSS Bucureşti cu Ordinul nr. 66324/952, fiind pus la dispoziţia Procuraturii Militare Teritoriale Bucureşti. Condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare (art. 190 CP) prin sentinţa nr. 160/23.01.1951 a Tribunalului Militar Bucureşti. În descrierea faptului se arată că „a dat informaţii legaţiei americane cu caracter politic şi economic”. A fost închis mai bine de 10 ani la penitenciarele Malmaison, Jilava, Aiud şi Piteşti. În urma presiunilor internaţionale, a fost eliberat la 4 martie 1960 pe baza Decretului nr. 82/960 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi Ordinului nr. 31080/960 al DGPCM.

Fişă matricolă penală

 

Krasnosselski Vladimir (1924 – 1991) – sociolog şi om politic. Profesor universitar, a fost până în ultimele clipe ale regimului democratic secretarul lui Constatin Titel-Petrescu, unul dintre apropiaţii ultimului lider social-democrat ante-comunist. După ce a reuşit să plece din ţară a lucrat în cadrul postului de radio Europa Liberă şi a publicat volumul „Stânga în România 1832 – 1948. Tentativă de sinucidere sau asasinat”. A fost reţinut de Securitatea Bucureşti la data de 4 februarie 1958 pe baza mandatului de arestare nr. K.1 emis de Direcţia Anchete Penale, pentru uneltire (art. 209 CP). Condamnat la 25 de ani închisoare prin sentinţa nr. 657/58 a Tribunalului Militar Craiova, fiind depus în penitenciar abia la 18 decembrie 1958. A fost încarcerat la penitenciarele Jilava, Craiova, Galaţi, Botoşani, Aiud şi Gherla, fiind eliberat la 25 iunie 1964, graţiat prin Decretul 310.

Fişă matricolă penală

 

Lazăr Ilie (1895 – 1976) – jurist, doctor în drept; om politic naţional-ţărănist. Unul dintre cei mai activi participanţi la Marea Unire de la Alba Iulia, ca organizator al Gărzii Naţionale şi al administraţiei judeţului Satu Mare. A fost, printre altele, deputat PNŢ (1928 – 1932) şi ministru secretar de stat. A fost arestat în mai multe rânduri, prima dată în 1946, pentru o perioadă scurtă, cu scopul de nu putea participa la alegeri. Arestarea definitivă s-a produs în iulie 1947, cu mandatul nr. 105459/47, fiind implicat în procesul liderilor ţărănişti cărora le-a fost înscenată fuga din ţară la Tămădău. Prin sentinţa nr. 1988/47 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a I-a Militară a fost condamnat la 12 ani temniţă grea pentru complot şi trădare. A fost încarcerat în penitenciarele Galaţi, Jilava, Văcăreşti, Sighet, Râmnicu Sărat, fiind eliberat prin expirarea pedepsei la 11 iulie 1959. Până la 9 mai 1964, ţinut cu domiciliu obligatoriu la coloniile de muncă Periprava şi Culmea, atunci când a fost eliberat prin Ordinul nr. 5021 al MAI.

Fişă matricolă penală

 

Leucuţia Aurel (1895 – 1964) – jurist, doctor în drept; om politic naţional-ţărănist. Militant activ pentru unirea Transilvaniei cu România, el a fost secretar al Consiliului Naţional Român şi un apropiat al lui Iuliu Maniu. Deputat PNŢ în două legislaturi (1928 – 1930 şi 1932 – 1933) şi ministru al Economiei Naţionale în cel de-al doilea guvern Sănătescu şi în guvernul generalului Rădescu. Între altele, a fost şi primul preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal (1930 – 1933). A fost arestat la 14 iulie 1947, împreună cu ceilalţi lideri ţărănişti, deşi mandatul de arestare a fost înregistrat cu anul 1954. Datele cuprinse în cele şase fişe sunt extrem de neclare. Vina sa a fost activitatea contra clasei muncitoare, prevăzută la art. 193 C.P. În fapt, a fost reţinut aproape patru ani fără a fi judecat. Abia în 1950 găsim o decizie de internare pentru doi ani, cu începere din mai 1951, care în 1953 este majorată la 60 de luni. După ce a trecut prin penitenciarele Văcăreşti şi Sighet, dar şi prin colonia de muncă de la Ocnele Mari, a fost eliberat la 21 decembrie 1955 prin Adresa nr. 6809 a Procuraturii Militare Bucureşti, însă doar pentru a i se stabili domiciliu obligatoriu în Bărăgan până la amnistia din 1964.

Fişă matricolă penală

 

Luca Vasile (Luka Laszlo) (1898 – 1963) – muncitor ceferist, de profesie lăcătuș. Cazul lui Vasile Luca este unul tipic pentru comuniştii deveniti victime ale regimului pe care l-au creat. Membru al PCdR, închis zece ani pentru convingerile sale, în regimurile anterioare. Membru în secretariatul CC al PCR, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri şi ministru al finanțelor (1947 – 1952). Arestat în 1952 în procesul devierii de dreapta. Anchetat timp de doi ani, a fost condamnat prin Hotărârea nr. 180/954 a Tribunalului Suprem la muncă silnică pe viaţă. Deţinut în penitenciarele Malmaison, Jilava, Râmnicu Sărat şi Aiud, unde moare la 27 iulie 1963.

Fişă matricolă penală [1] [2]

 

Lugoşianu Ion (1890 – 1957) – jurist şi absolvent de ştiinţe politice cu studii în Franţa. Apropiat al liderilor Partidului Naţional din Transilvania, el a fost consilier tehnic al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. A fost deputat în mai multe legislaturi, ministru al Instrucţiunii Publice (1930) şi al Industriei şi Comerţului (1932 – 1933). A avut şi o carieră importantă ca diplomat, ocupându-se de organizarea serviciilor consulare în SUA şi Canada, fiind în numeroase rânduri delegat la Liga Naţiunilor, dar şi ambasador la Vatican. Între altele, a mai fost şi director al ziarului „Universul”. A fost arestat în anul 1949 şi condamnat prin sentinţa nr. 1067/50 a Tribunalului Militar Bucureşti pentru crimă de înaltă trădare („a avut legături cu anglo-americanii”) la muncă silnică pe viaţă. După ce a trecut prin arestul MAI, prin spitalul-închisoare Văcăreşti şi prin penitenciarele Jilava, Aiud, Piteşti şi Gherla, a decedat la 7 noiembrie 1957, în penitenciarul Râmnicu Sărat din cauza unui „colaps cardio-vascular”.

Fişă matricolă penală

 

Lupaş Ion (1880 – 1967) – profesor universitar, doctor în istorie şi filozofie. Unul dintre cei mai proeminenţi cărturari ardeleni, profesorul Lupaş a fost întemeietorul revistei româneşti „Luceafărul” din Budapesta. Este fondatorul Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920) şi a fost timp de mai mulţi ani preşedintele secţiei de istorie a Academiei Române. Membru în Marele Sfat al Ţării (1918), a fost numit, după Unire, secretar cu instrucţia publică în Consiliul Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei.Membru al Ligii Poporului si al formatiunilor politice conduse de Octavian Goga, deputat, ministru al Sănătăţii (1926 – 1927) şi al Cultelor (1937 – 1938). A fost arestat la 5 mai 1950, în „noaptea demnitarilor”, şi încarcerat la penitenciarul Sighet. Conform fişei matricole, nu are decizie de condamnare, fiind practic deţinut arbitrar vreme de 5 ani.

Fişă matricolă penală

 

Măcellariu Horia (1894 – ) – ofiţer de marină, amiral al Armatei Române. Absolvent al Şcolii de război şi al Centrului de Înalte Studii Navale din Paris. Începând cu anul 1939, a deţinut cele mai înalte funcţii militare pe linia Marinei Române: şef de stat major (1939 – 1942), comandant al escadrilei de distrugătoare (1942 – 1943) şi al Forţelor Navale Maritime ale ţării (1943 – 1944), pentru ca din anul 1944 să conducă şcolile superioare de marină. După venirea comuniştilor la putere, în 1945, a fost unul dintre liderii rezistenţei, încercând să organizeze o răsturnare a acestora de la putere. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă în 1946, în contumacie, pentru participarea la Mişcarea Naţională de Rezistenţă. A fost prins şi arestat abia în anul 1948, atunci când, prin sentinţa nr. 1843/48 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost condamnat la 25 de ani temniţă grea pentru organizaţie de tip fascist, mai exact atentat contra siguranţei statului. A rămas încarcerat până la amnistia generală din 1964 (Decretul 411), trecând prin penitenciarele Jilava, Aiud, Râmnicu Sărat şi Gherla.

Fişă matricolă penală

 

Marino Adrian (1921 – 2005) – critic literar, doctor în filologie. Fost asistent al lui George Călinescu. Membru PNŢ, a fost arestat în 1949 şi condamnat la 10 ani temniţă grea pentru uneltire împotriva ordinii sociale prin sentinţa 979 din 19 octombrie 1950. A fost deţinut în penitenciarele Jilava, Aiud, Oradea, şi Caransebeş, dar şi în coloniile de muncă Periprava şi Ocnele Mari. A fost eliberat în februarie 1957, cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Lăteşti, fiind graţiat în 1964.

Fişă matricolă penală

 

Micescu Istrate (1881 – 1951) – jurist, profesor universitar şi om politic. Unul dintre cei mai celebri avocaţi din epocă, el a fost membru PNL, din partea căruia a fost ales în trei rânduri deputat şi numit ministru de externe (1937 – 1938). Cu vederi autoritare şi antisemit declarat (în calitate de ministru de externe, Micescu declara, referindu-se la evrei: „Este urgent să ne măturăm curtea, căci este inutil să tolerăm la noi toate aceste gunoaie”). A fost membru al Partidului Naţional – Creştin şi persoana însărcinată de către regele Carol al II-lea cu elaborarea Constituţiei pentru regimul său de dictatură personală. De asemenea, a făcut parte din guvernul Tătărăscu, ca ministru de justiţie (1939 – 1940) A fost arestat în iulie 1947 şi condamnat prin sentinţa nr. 1025/948 la 20 de ani temniţă grea pentru complot şi răzvrătire. Detenţia în penitenciarele Aiud şi Jilava i-a adus decesul, la 29 mai 1951.

Fişă matricolă penală

 

Mihalache Ion (1882 – 1963) – învăţător, om politic. Este fondatorul Partidului Ţărănesc (1918), care în 1926 se va uni cu Partidul Naţional, formând Partidul Naţional Ţărănesc. Lider al PNŢ, al cărui preşedinte a fost în perioada 1933 – 1937. Deputat din 1919 şi până în 1937. A fost ministru al Agriculturii, de Externe şi de Interne în mai multe guverne ţărăniste. Arestarea lui s-a produs ca urmare a incidentului de pe aerodromul Tămădău, la 14 iulie 1947. Condamnat prin sentinţa nr. 1988/47 la temniţă grea pe viaţă pentru complot, trădare şi insurecţie armată. A murit în detenţie la penitenciarul Râmnicu Sărat, la 5 februarie 1963, după ce mai trecuse prin arestul MAI şi prin penitenciarele Galaţi şi Sighet.

Fişă matricolă penală

 

Negroponte Sanda (1919 – 2009) – fiica lui Gheorghe Tătărăscu, Sanda Negroponte a urmat studii de muzicologie şi decoraţiuni interioare, fără a le finaliza însă. A fost arestată pentru simplul fapt că era fiica unui fost înalt demnitar. În fapt, ea a fost internată pe baza procesului-verbal nr. 2/52 pentru o perioadă de 60 de luni, cu data expirării pedepsei la 16 august 1957. Eliberată la 19 noiembrie 1953, după care a reuşit să plece din ţară.

Fişă matricolă penală

 

Nistor Ion (1876 – 1962) – istoric; profesor universitar şi om politic. Doctor în istorie şi academician (din 1915) – director al Bibliotecii Academiei (1945 – 1947), el a fost, între altele, rector al Universităţii din Iaşi în perioada 1933 – 1940. Membru al Consiliului Naţional Român din Bucovina care a proclamat Unirea în 1918. Membru PNL, din partea căruia a devenit senator pe viaţă, începând cu anul 1937, Ion Nistor a ocupat fotoliile de ministru al Muncii şi al Cultelor în două guverne liberale. A fost arestat, în fapt internat fără nici o decizie judecătorească, în „noaptea demnitarilor” (5-6 mai 1950) şi deţinut la Sighet până în 1955, când a fost adus la penitenciarul Malmaison şi anchetat, după care a fost eliberat.

Fişă matricolă penală

 

Orăşel Lucian (1937 – ) – inginer la origine, absolvent însă şi de Economie, Ştiinţe Politice; doctor în filozofie. A fost arestat în anul 1956 pentru sprijinul acordat Revoluţiei din Ungaria. A fost condamnat prin sentinţa nr. 758/57 pentru agitaţie publică (327 c.p.) la 10 ani corecţie. Deţinut în penitenciarele Văcăreşti, Jilava, Dej şi Gherla, a fost eliberat pe baza Decretului 411, în 1964. După 1977, a reuşit să plece din România adresându-se forurilor internaţionale, care au făcut presiuni să i se acorde paşaport. Pleacă în Statele Unite, acolo unde urmează cursurile universităţilor Columbia, Harvard şi Charlottesville şi devine secretar general al Consiliului Naţional Român pentru Secţia America. Întors în ţară în 1994, a candidat la preşedinţie în anul 2000.

Fişă matricolă penală

 

Papacostea Victor (1900 – 1962) – istoric şi om politic. Profesor universitar, specialist în istoria popoarelor balcanice. A fondat şi condus Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice (1938 – 1947) şi revista „Balcania” (1938 – 1945). Lider al Partidului Naţional Liberal, a fost unul dintre apropiaţii lui Gheorghe Brătianu. Ca membru P.N.L. a fost ales deputat de Caliacra în anul 1932, iar în anii 1944 – 1945 a funcţionat ca ministru subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale. Conform fişei matricole a fost arestat în „noaptea demnitarilor” (5 – 6 mai 1950) şi întemniţat la penitenciarul Sighet, acolo de unde a fost eliberat abia în anul 1955. Doi ani mai târziu a fost reţinut din nou şi eliberat după jumătate de an, de data aceasta definitiv, în lipsa unor probe care să susţină acuzaţiile care îi erau aduse.

Fişă matricolă penală

 

Papilian Victor (1888 – 1956) – medic şi om de cultură. Pasionat de muzică şi de literatură, a absolvit Conservatorul şi a scris şi câteva romane, nuvele şi piese de teatru. De altfel, a fost director al Teatrului Naţional (1928) şi al Filarmonicii din Cluj-Napoca (1934 – 1938). La insistenţele familiei însă a îmbrăţişat cariera medicală. S-a remarcat mai ales ca profesor universitar de medicină la Cluj, acolo unde a fost director al Institutului de Anatomie al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii Daciei Superioare şi apoi decan al aceleiaşi facultăţi. În prezent, Facultatea de Medicină din Sibiu îi poartă numele. În plan politic a fost un apropiat al liderului social – democrat Constantin – Titel Petrescu. A fost un credincios practicant greco-catolic şi un apropiat al prelaţilor acestei confesiuni, arestaţi odată cu venirea comunismului la putere. Conform fişei matricole a fost internat începând cu data de 16 august 1952 şi eliberat la 30 iunie 1954. Fiind în vârstă şi bolnav, a fost deţinut în penitenciarul Văcăreşti.

Fişă matricolă penală

 

Pappu Edgar (1908 – 1993) – eseist şi critic literar, profesor universitar de filologie, membru post-mortem (2006) al Academiei Române. A fost arestat la 16 decembrie 1961 şi condamnat prin Hotărârea nr. 46/963 la 4 ani temniţă grea conform art. 209 C.P. pentru uneltire. După ce a fost deţinut în penitenciarele Jilava şi Gherla a fost eliberat la 23 iunie 1964 prin Decretul de graţiere colectivă 310. Ulterior, deşi nu a mai fost primit în universitate, a activat în domeniul istoriei literare, semnând lucrări importante. A inspirat şi girat intelectual protocronismul, proiect ideologic naţional-stalinist instrumentat de regimul lui Nicolae Ceauşescu.

Fişă matricolă penală

 

Pătrăşcanu Lucreţiu (1900 – 1954) – avocat şi om politic. Unul dintre cei mai vechi lideri comunişti la momentul august 1944. A devenit comunist încă din tinereţe, fiind membru al PCR din anul 1919. În perioada interbelică a fost unul dintre cei mai importanţi şi mai vizibili lideri comunişti: în 1922 şi 1928 a participat din partea PCR la congresele Cominternului, ca membru în Comitetul Central al partidului, a fost arestat pentru activităţi comuniste, dar a fost şi deputat din partea Blocului Muncitoresc Ţărănesc (1931) sau avocat al comuniştilor acuzaţi în diverse procese din anii ’30. Ca lider comunist recunoscut, a luat parte activă la complotul pentru înlăturarea mareşalului Ion Antonescu de la putere, în august 1944, sau la semnarea armistiţiului cu URSS şi la Tratatul de Pace de la Paris. În acelaşi timp, în calitate de ministru al justiţiei în guvernele care au urmat, a contribuit decisiv la instaurarea dictaturii comuniste. În anul 1948 a căzut victimă luptei pentru putere din interiorul PCR, fiind arestat pentru atitudinea ambiguă în problema naţională: se declarase român, înainte de a fi comunist. Conform fişei matricole, nu foarte bogată în informaţii, a fost condamnat de către Tribunalul Suprem – Colegiu Militar prin hotărârea nr. 49/954 la moarte pentru crimă de înaltă trădare, fiind executat la 17 aprilie acelaşi an la închisoarea Jilava.

Fişă matricolă penală

 

Penescu Nicolae (1895 – 1982) – jurist şi avocat, om politic. A absolvit studii juridice în capitala Franţei ajungând preşedinte al Uniunii Barourilor din România. A fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, din partea căruia a fost deputat şi ministru de interne în cel de-al doilea guvern Sănătescu (noiembrie – decembrie 1945). Incepând din 1947 a ocupat funcţia de secretar-general al PNŢ. Practic, a fost închis din anul 1947 şi până în 1964, cu o întrerupere de 4 ani (1955 – 1959), când s-a aflat cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Prima dată a fost arestat ca urmare a „înscenării de la Tămădău”, atunci când împreună cu mai mulţi lideri PNŢ a încercat să plece din ţară, şi încarcerat la penitenciarele Craiova şi Sighet. Apoi a fost rearestat la 28 august 1959 şi condamnat la 10 ani corecţie de către Tribunalul Militar Bucureşti (Hotărârea 107/960) pentru uneltire (art. 209 CP). A fost eliberat în iulie 1964 ca urmare a Decretului 411 de graţiere a deţinuţilor politici. Chiar şi după plecarea din ţară, în 1968, a avut de suferit din cauza regimului comunist, fiind cunoscută încercarea de asasinat care s-a produs asupra sa în februarie 1981.

Fişă matricolă penală

 

Rădulescu Savel (1895 – 1970) – jurist şi diplomat de carieră, om politic. A intrat în diplomaţie în anul 1921. A lucrat vreme îndelungată ca secretar particular al lui Nicolae Titulescu, inclusiv la Liga Naţiunilor, şi a fost unul dintre consultanţii diplomatici ai lui Iuliu Maniu. În perioada 1932 – 1936 a ocupat funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Externe, iar în 1938 a intrat în Frontul Renaşterii Naţionale, deşi rămăsese un apropiat al liderilor ţărănişti şi era considerat un reprezentat de frunte al PNŢ. Imediat după înlăturarea mareşalului Antonescu de la putere, el a fost numit preşedinte al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, calitate în care a făcut parte şi din delegaţia României la Congresul de Pace de la Paris din 1946. A fost arestat în anul 1948 şi anchetat vreme de trei ani, abia în 1951 emiţându-se decizia nr. 334 prin care era internat pentru 24 de luni, pedeapsă majorată cu 60 de luni prin decizia nr. 559/953. A fost eliberat la 23 iunie 1954 prin ordinul MAI nr. 0053216/954. A trecut prin penitenciarele Craiova, Jilava şi prin lagărul de la Ocnele Mari.

Fişă matricolă penală

 

Rădulescu-Zoner Şerban (1929 – ) – istoric şi om politic. Membru al tineretului liberal în anii 1945 – 1947. După 1989 a fost deputat CDR (1992 – 1996) din partea Partidului Alianţa Civică, iar din 1996 membru PNL. În septembrie 2000, refuzând să colaboreze cu noua conducere a partidului, a devenit independent. Din martie 2001 este şi preşedinte al Alianţei Civice, al cărei membru a fost din 1996. După aproape 11 ani în care a reuşit să se ascundă de Securitate, el a fost arestat în februarie 1959. Conform fişei matricole a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru uneltire (art. 209 CP) prin hotărârea nr. 2237/59 a Tribunalului Militar Bucureşti. A fost eliberat la 18 mai 1960 conform telegramei 34751/60 a DGPCM, însă a fost rearestat la 4 iulie acelaşi an şi condamnat la 6 ani temniţă grea tot pentru uneltire prin hotărârea nr. 13326.3/960 a aceluiaşi tribunal. Eliberat definitiv la 9 iunie 1962 prin decizia 393/962 a Consiliului de Stat. A fost încarcerat în penitenciarele Ploieşti, Galaţi şi Jilava şi în lagărele de muncă Salcia, Stoeneşti, Strâmba şi Ostrov.

Fişă matricolă penală

 

Rizea Elisabeta (1912 – 2003) – datorită unei puternice mediatizări, cazul Elisabetei Rizea a devenit după 1989 un simbol al rezistenţei româneşti împotriva comunismului. Prin intermediul soţului său, puternic afectat de naţionalizările din 1948, Elisabeta Rizea a intrat în contact cu grupul de rezistenţă armată „Haiducii Muscelului”, aceştia depunând jurământul de credinţă în casa lui Gheorghe Rizea. S-a implicat activ în sprijinirea luptătorilor din munţi, pe care îi ajuta cu alimente. A fost arestată la 20 noiembrie 1950 şi condamnată la 6 ani închisoare corecţională, pentru uneltire contra ordinii sociale, fiind eliberată la 6 iunie 1956. După eliberare se implică din nou în activitatea luptătorilor, furnizându-le alimente şi informaţii. La scurt timp după capturarea fraţilor Arnăuţoiu, în 1958, Elisabeta Rizea a fost rearestată, judecată şi condamnată la 25 de ani muncă silnică fiind învinuită de favorizare la acte de teroare. A fost eliberată la 29 iulie 1964, conform decretului de graţiere 411/64. Pe parcursul celor două perioade ale detenţiei a trecut prin penitenciarele Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc şi Arad.

Fişă matricolă penală

 

Romniceanu Mihail (1891 – 1960) – avocat şi om politic. Membru al Partidului Naţional Liberal, din partea căruia a fost ministru de finanţe în cel de-al doilea guvern Sănătescu şi în guvernul Nicolae Rădescu. Conform fişelor matricole, a fost internat la penitenciarul Jilava cu ordinul nr. 3856/950, venind de la penitenciarul Craiova. Patru ani mai târziu (1.10.1954) este înregistrat cu mandatul de arestare 33/C emis de către Direcţia a II-a a Procuraturii Generale pentru acţiune contra clasei muncitoare (art. 193 CP), desfăşurată „în timpul burgheziei”. Pentru acest fapt a fost condamnat de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare, prin hotărârea nr. 9/1957, la 12 ani temniţă grea, fiind încadrat la înaltă trădare. A mai fost deţinut în penitenciarele Sighet, Văcăreşti şi Râmnicu Sărat, acolo unde a şi murit la 13 februarie 1960.

Fişă matricolă penală

 

Sârbu, Dezideriu I. (1919 – 1989) – profesor universitar, scriitor. Mai cunoscut prin pseudonimul său literar, I.D. Sârbu, provenit dintr-o familie de mineri de pe Valea Jiului, s-a format în atmosfera Cercului Literar de la Sibiu, al cărui model intelectual a fost Lucian Blaga. Membru al Partidului Comunist în ilegalitate şi participant, pe frontul de est, la războiul împotriva U.R.S.S., el ajunge, la 27 de ani, cel mai tânăr cadru universitar din ţară, fiind, pe parcursul anilor care au urmat, asistentul lui Liviu Rusu la Universitatea din Cluj şi doctorandul lui Lucian Blaga. A fost arestat în septembrie 1957 pentru manifestări ostile la adresa regimului comunist: comentarii favorabile Revoluţiei din Ungaria din 1956, critici voalate la adresa societăţilor mixte româno-sovietice şi, se pare, chiar refuzul unui denunţ calomnios împotriva lui Lucian Blaga. A fost condamnat, iniţial, la 1 an de închisoare corecţională (Hotărârea Nr. 13/58 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare), pedeapsă suplimentată ulterior cu încă 7 ani (Hotărârea Nr. 1250/58, pentru „uneltire”). După o detenţie la Jilava, Gherla, Salcia, Periprava, Stoeneşti şi Giurgeni, a fost graţiat şi eliberat cu Decretul 5/963, lucrând în primul an după eliberare ca miner vagonetar la Petrila. Există voci care susţin că experienţa sa de viaţă a constituit sursa de inspiraţie pentru personajul Victor Petrini din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Fişă matricolă penală

 

Slăvescu, Victor (1891 – 1977) – economist şi om politic. Doctor în ştiinţe economice şi filozofie, titluri obţinute în Germania, Victor Slăvescu a fost cunoscut mai ales pentru cariera sa profesională. În perioada interbelică a fost subdirector al Băncii Româneşti şi director general la Societatea Naţională de Credit Industrial (1935). Din 1925 şi până în 1947 a fost profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti (actuala Academie de Studii Economie), iar din 1936 (membru corespondent) a făcut parte din colectivul Academiei Române, al cărei membru titular a devenit în 1939. Printre altele, a fost preşedinte al Asociaţiei Generale a Economiştilor din România (1930-1937) şi al Uniunii Generale a Industriaşilor (1937). De asemenea, în 1936 a fost ales administrator al Băncii Naţionale. Ca om politic, a fost membru al Partidului Naţional Liberal, din partea căruia a fost ales de şase ori deputat (1927-1940), o dată fiind şi senator, ca reprezentant al breslei industriaşilor. În anii 1934-1935 a fost Ministru de finanţe, iar în perioada 1939-1940 a îndeplinit funcţia de Ministru pentru înzestrarea armatei. După instaurarea regimului comunist a fost îndepărtat din viaţa publică şi profesională, fiind arestat în iunie 1950, împreună cu aşa-numitul „lot al demnitarilor”. Fişa matricolă penală alcătuită pe numele său de autorităţile comuniste nu conţine decât date de identitate, dovadă a faptului că a fost arestat pe baza unui simplu ordin administrativ, fără a fi judecat. Eliberat în iulie 1955, la fel cum a fost arestat, printr-un simplu ordin al Ministerului Afacerilor Interne, fiind deţinut numai în penitenciarul Sighet. În anii care au urmat s-a dedicat exclusiv cercetărilor ştiinţifice, în special de istorie economică, elaborând un număr impresionant de lucrări, marea lor majoritate aflate şi astăzi în manuscris.

Fişă matricolă penală

 

Stăniloae, Dumitru (1903 – 1993) – preot şi teolog ortodox. Doctor în teologie la Cernăuţi, specializat în dogmatică la Atena, München şi Berlin. Deşi a fost hirotonit preot în 1932, fiind, printre altele, şi consilier al Arhiepiscopiei Sibiului în anii 30, el este cunoscut mai ales ca teolog, în special pentru traducerea lucrării „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii“, la care a lucrat mai bine de 40 de ani şi care a fost publicată în 12 volume. Profesor la Academia teologică „Andreiană“ din Sibiu (1929), al cărei rector a fost între 1936 şi 1946. Din 1947 a fost transferat ca profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Arestat în septembrie 1958 pentru că participa la întâlnirile organizate de mişcarea „Rugul aprins”, fiind condamnat, prin hotărârea nr. 125/58 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti, la 5 ani muncă silnică pentru „uneltire” (art. 209 C.P.). Eliberat în 1963; graţiat în ianuarie acelaşi an prin Decretul 5/63, după o detenţie care l-a purtat prin penitenciarele Jilava şi Aiud. După eliberare, a lucrat mai întâi ca funcţionar al Sfântului Sinod, ulterior revenind la catedra universitară din Bucureşti. Activitatea teologică i-a fost recunoscută prin numeroasele invitaţii primite pentru a conferenţia în străinătate, acolo unde a primit şi diverse titluri onorifice, la Paris şi Londra mai ales. După 1989. ales în Academia Română, mai întâi ca membru corespondent (1990) şi apoi de onoare (1991).

Fişă matricolă penală

 

Steinhardt, Nicu O. (1912-1989) – avocat, scriitor şi publicist, călugărit spre sfârşitul vieţii. Născut în familia unui antreprenor evreu, Nicolae Steinhardt s-a integrat încă din tinereţe intelectualităţii bucureştene, urmând cursurile liceului „Spiru Haret”, acolo unde a fost coleg cu Dinu Pillat, Constantin Noica, Mircea Eliade sau Arşavir Acterian. Atras de literatură, el a frecventat cenaclul „Sburătorul”, al lui Eugen Lovinescu, debutând în 1934 cu o lucrare în pamflet („În genul… tinerilor”), iar în 1936 a devenit doctor în drept constituţional. În perioada 1940-1944 a suferit rigorile politicii rasiale anti-evreieşti, fiind, între altele, concediat din redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”. După 1944, pentru o scurtă perioadă, s-a reintegrat vieţii publicistice din capitală („Universul literar”, „Libertatea”, „Viaţa românească”), doar pentru a fi apoi, începând din 1947, din nou marginalizat, asemenea întregii intelectualităţi româneşti interbelice. În acel an a fost scos din baroul de avocaţi, vreme de 10 ani continuând să-şi câştige existenţa din slujbe mărunte, uneori necalificate. În martie 1960 a fost arestat din cauză că făcea parte, ca vechi prieten, din „grupul Noica-Pillat”. Prin sentinţa Nr. 24/960 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti, a fost condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „uneltire”, fiind eliberat, după o detenţie la Jilava şi Gherla, în august 1964, ca urmare a Decretului Nr. 411. Încă din primul an de închisoare, la Jilava, a fost botezat creştin de către duhovnicul Mina Dobzeu, înclinaţia sa către duhovnicia ortodoxă fiind desăvârşită în anul 1980, atunci când s-a călugărit la mănăstirea Rohia. După eliberare, dedicat activităţii literare, a tradus masiv din literatura anglo-saxonă, a publicat şase volume de eseuri şi a elaborat cea mai cunoscută lucrare a sa, „Jurnalul fericirii”, publicată abia după 1989.

Fişă matricolă penală

 

Teodoreanu, Alexandru (1894-1964) – avocat şi scriitor. Fratele lui Ionel Teodoreanu, el este mai cunoscut sub pseudonimul Păstorel. Chiar dacă numai intermitent, cu acest pseudonim a făcut carieră în mediile literare şi în viaţa publică din România interbelică, remarcându-se mai ales prin satirele sale (epigrame, poezii, basme, publicistică), dintre care cea mai cunoscută este romanul „Hronicul măscăriciului Vălătuc”. În bună măsură, înclinaţia sa pentru satira politică şi socială, care nu a încetat să se exprime nici în timpul regimului comunist, a fost şi cea care i-a adus arestarea. Aceasta s-a produs în octombrie 1959, atunci când a şi fost condamnat la 6 ani de corecţie de către Tribunalul Regiunii a II-a Militare Bucureşti, pentru „uneltire” (art. 209 C.P.). După o detenție în penitenciarele Jilava şi Gherla, a fost eliberat în 1962, conform Decretului nr. 294.

Fişă matricolă penală

 

Todea, Alexandru (1912-2002) – prelat romano-catolic.

Doctor în teologie al Colegiului „De Propaganda Fide”, la Roma, în 1940, Alexandru Todea este cunoscut în special pentru activitatea sa pastorală, mai ales în timpul şi după eliberarea din închisoare.

 

În 1939 a fost hirotonit preot la Vatican, iar apoi, odată întors în ţară, a fost numit secretar mitropolitan (1940), fiind ulterior profesor la şcolile catolice din Transilvania şi protopop la Reghin.

 

Avansarea lui în ierarhia ecleziastică s-a produs mai ales după debutul persecuţiilor comuniste la adresa bisericii romano-catolice, declarată ilegală în 1948. Acesta a fost şi motivul de bază pentru care a fost arestat, faptul că, ignorând decizia administrativă privind interzicerea, şi-a continuat activitatea pastorală, constituind numai infracţiunea propriu-zisă („activitate religioasă împotriva legilor”).

 

Arestat în ianuarie 1951 şi, după o prevenţie (anchetă) de peste un an, a fost condamnat, prin Hotărârea nr. 104/952 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti, la 25 de ani muncă silnică (procurorul de caz a cerut condamnarea la moarte, iar condamnarea iniţială a fost cea de muncă silnică pe viaţă) pentru „crimă de înaltă trădare, agitaţie publică şi uz de fals”.

 

Eliberat în 1964, odată cu majoritatea deţinuţilor politici, prin Decretul Nr. 411, după o detenţie în timpul căreia a fost închis la penitenciarele Jilava, Sighet, Râmnicu Sărat, Piteşti, Dej, Gherla, Văcăreşti. În 1986 a fost ales mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, funcţie în care a fost confirmat şi după 1989, de către Vatican, instituţie care, în 1991, l-a ridicat la rangul de cardinal al Bisericii Catolice.

Fişă matricolă penală

 

Totok, William (1951 – ) – scriitor şi jurnalist.

Cu studii de germanistică şi romanistică la Universitatea din Timişoara, William Totok a fost atras de literatură, motiv pentru care a şi debutat, încă de tânăr (1970), cu versuri în publicaţiile de limba germană din Banat (mai ales în „Neue Literatur”). Pe baza studiilor universitare, a fost profesor de limba germană şi de limba română în judeţul Timiş, iar în anii ‘80 a lucrat şi ca redactor la un ziar de limba germană din Timişoara.

 

În 1972 a fost unul dintre fondatorii Grupului de Acțiune Banat, o inițiativă mai mult decât suspectă în ochii autorităţilor comuniste.

 

Din acest motiv, la 18 noiembrie 1975, a fost arestat şi anchetat vreme de opt luni (până la 29 iunie 1976), fiind acuzat de „propagandă împotriva orânduirii sociale” (art. 166 C.P.).

 

În 1987 a emigrat în Germania de Vest, acolo unde a devenit scriitor şi militant civic, fiind membru al mai multor iniţiative privind Europa de Est şi drepturile omului.

 

A colaborat la postul de Radio Europa Liberă (a mai colaborat şi la Deutsche Welle, BBC şi Radio France Internationale) şi a făcut parte din Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România.

Fişă matricolă penală

 

Voiculescu, Vasile (1884 – 1963) – medic şi scriitor.

Cunoscut şi apreciat mai ales pentru activitatea sa literară, în special poezia, Vasile Voiculescu a fost şi un bun medic psihopatolog, luându-şi doctoratul la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1910) şi practicând această meserie inclusiv ca medic militar, în timpul Primului Război Mondial.

 

A început studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filozofie, literatura fiind astfel cariera către care se va îndrepta cu precădere mai târziu şi în care a debutat în 1912, la revista „Convorbiri literare”. Parte a curentului gândirist, activ mai ales în perioada interbelică, el a colaborat cu poezii la numeroase reviste, publicând la fel de mult. În 1918 a primit Premiul Academiei (al cărui membru post-mortem a fost ales în 1993), iar în 1941 Premiul Naţional de Poezie.

 

Fiind asociat grupului de apropiați ai mișcării „Rugul aprins”, a fost arestat la 5 august 1958 pentru „uneltire contra orânduirii sociale” (art. 209 C.P.). În același an, prin Hotărârea nr. 125 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti, a fost condamnat la 5 ani temniţă grea; eliberat patru ani mai târziu, în aprilie 1962, prin Decretul Nr. 291.

 

Din cauza vârstei înaintate şi a condiţiilor din detenţie (a fost încarcerat la Jilava şi Aiud), a murit la exact un an după eliberare.

Fişă matricolă penală

 

Wurmbrand, Richard (1909 – 2001) – pastor luteran.

În tinereţe, atras de promisiunile doctrinei comuniste, s-a îndreptat către Partidul Comunist, ilegal în România interbelică.

 

A urmat chiar şi cursurile unei şcoli politice la Moscova (1927-1929), fiind arestat la începutul anilor ‘30 pentru convingerile sale ideologice. La jumătatea deceniului patru, conştientizând iluziile pe care le oferea comunismul, renunţă la acesta şi îmbrăţişează creştinismul militant, el fiind evreu prin naştere. Îşi începe acum apostolatul în slujba creştinismului luteran, pentru care, de altfel, avea să fie şi arestat în timpul regimului comunist.

 

Mai întîi, a fost arestat în februarie 1948 şi deţinut până în anul 1956. Fişa matricolă corespunde celei de-a doua arestări, produsă în aprilie 1959, atunci când Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti, prin Hotărârea cu Nr. 63, l-a condamnat la 25 de de ani temniţă grea pentru „activitate contra clasei muncitoare” (art. 193 C.P.).

 

După eliberare, survenită în iulie 1964 prin Decretul 411, a emigrat din ţară (1965), fiind răscumpărat de una dintre organizaţiile creştine din Occident.

 

Stabilit, un an mai târziu, în Statele Unite ale Americii, a desfăşurat o bogată activitate misionară, una dintre laturile cele mai accentuate ale acesteia fiind lupta desfăşurată împotriva persecuţiilor religioase anti-creştine din lumea întreagă.

Fişă matricolă penală

 

Zilbert Herbert (1901 – 1978) – economist şi ziarist.

Fără o calificare precisă, oficializată într-o instituţie de învăţământ, Belu Zilber, aşa cum este în general cunoscut, şi-a construit o carieră profesională legată de cele două domenii în special prin inteligenţa sa nativă şi cultura dobândită mai ales ca autodidact, dar şi prin cultivarea unor relaţii de amiciţie sau intelectuale cu personalităţi din viaţa publică a României interbelice.

 

Astfel, în anii ’20, a reuşit să devină expert la Ministerul de Război, şi, din 1932, unul din factorii de decizie ai Institutului de Conjunctură Mondială, condus de Virgil Madgearu, precum şi un asiduu colaborator la numeroase publicaţii de stânga.

 

Totuşi, comunist prin convingeri, el a rămas cunoscut mai ales pentru apropierea de Lucreţiu Pătrăşcanu şi pentru rolul jucat în procesul prin care acesta a fost condamnat şi executat în 1954, ilustrând foarte bine latura arbitrară a represiunii comuniste, care nu i-a ocolit nici pe proprii militanţi.

 

Încă din 1928 se pare că a fost recrutat ca agent de influenţă în sprijinul cauzei sovietice, pe care a promovat-o în presă şi prin activitatea în cadrul diverselor organizaţii de inspiraţie comunistă (Ajutorul Muncitoresc Român – „Ajutorul Roşu“), motiv pentru care a şi fost închis în perioada 1931-1933 pentru spionaj.

 

După 23 august 1944, director al Institutului de Conjunctură şi profesor de economie politică la Universitatea Bucureşti, după ce, în prealabil, îşi luase şi doctoratul la Facultatea de Filozofie. Apropierea de Pătrăşcanu, unul dintre perdanţii luptei pentru putere din interiorul P.M.R., a dus la arestarea sa, în 1948.

 

După o prevenţie de peste 5 ani, a fost condamnat de către Tribunalul Suprem – Colegiul Militar al R.S.R., prin hotărârea Nr. 49, la muncă silnică pe viaţă pentru „crimă contra păcii” (Legea 291/47).

 

Eliberat odată cu majoritatea deținuților politici, în 1964, fiind grațiat prin Decretul 411, după 17 ani în care a fost închis la penitenciarele Jilava, Pitești, Dej, Gherla şi Aiud.

Fişă matricolă penală

 

Zub Alexandru (1934 – ) – istoric.

Cadru didactic al Universităţii „Al. Ioan Cuza“ din Iaşi, profesorul Zub a fost, începând cu 1989, director al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”. În 1991 a fost ales membru corespondent şi în 2004 membru titular al Academiei Române, a cărei secţie istorică o conduce din 2006.

 

Asemenea altor deţinuţi politici, el a fost arestat şi condamnat pentru „uneltire contra clasei muncitoare”, Hotărâre luată de Tribunalul Militar Iaşi sub Nr. 299/1958. În fapt, a fost condamnat pentru organizarea, în anul 1957, a unei manifestaţii studenţeşti, ocazionată de împlinirea a 500 de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare. Din cei 10 ani de corecţie, primiţi ca sentinţă, a executat numai şase, fiind eliberat în aprilie 1954, prin graţiere, cu Decretul Nr. 476.

Fişă matricolă penală

 

 

 

 

Scurte biografii ale personalităților care au trecut prin penitenciarele regimului comunist

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

“”REVOLUTIA “”DIN 1989, IN OPINIA LUI NICU CEAUSESCU

 

 

„NU AVEA O OPINIE CONTURATA”

 

„Tăcea. N-avea niciun comentariu. Ce pot să zic e că, cu câțiva ani înainte de ’89, noi aveam între noi discuții, că vine la putere Ion Iliescu, pe filieră sovietică. Se știa, dar el nu credea!” – Serghei Mizil, intr-un articol publicat de evz in 2019.

 

Mădălin Voicu (in completare): „Spre mirarea noastră, el (n.r. Nicu Ceausescu) prefera să nu vorbească despre noua orânduire. Nu că s-ar fi ferit, dar n-avea, cred eu, o opinie conturată”.

 

Totuși, conform interviului realizat de jurnaliștii Lucian Jiman şi Rudolf Kamla din Sibiu, care s-au deplasat in închisoarea de la Aiud si l-au intervievat in exclusivitate pe Nicu Ceausescu, in timp ce era in detenție, reiese ca acesta avea o opinie foarte clara despre evenimentele din decembrie 1989.

 

El a declarat presei: „A fost o lovitură de stat pe fondul unei revolte populare”.

 

„Era necesară o schimbare” – afirma Nicu Ceausescu in interviul acordat jurnaliștilor care l-au vizitat in închisoarea de la Aiud – „și-mi pare un lucru foarte normal şi era evident că se va produce. Toată problema era cum se va produce… După părerea şi dorința mea, se putea produce foarte simplu, fără să moară nimeni și fără nici un act de violenţă„.

 

citește si STENOGRAMELE INTERVIULUI CU NICU CEAUSESCU LA AIUD

 

‘CAZUL NICU CEAUSESCU”

 

In eseul „Cazul Nicu Ceauşescu”, publicat în „Zig-Zag” din 14 august 1990, Ion Cristoiu nota:„Chiar din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Televiziunea română, instrument în marele scenariu pentru a convinge Europa de caracterul spontan al Revoluției române, a lansat știrea că la Sibiu are loc un măcel îngrozitor. Nu s-a spus o clipă că responsabil de acest dezastru este Nicu Ceauşescu. Dar întreaga ţară ştia că aici conduce fiul dictatorului şi, în consecinţă, întreaga ţară a pus pe seama lui vina măcelului. Astăzi, după numeroasele mărturii din procesul de la Sibiu, după dezvăluirile din presă, apare tot mai clar că Nicu Ceauşescu, plecat spre Bucureşti pe 22 decembrie 1989, la ora prânzului, n-avea cum să coordoneze măcelul. E limpede că întâmplările de la Sibiu aparţin unui scenariu bine pus la punct.

În ce consta el? În primul rând, în discreditarea totală a familiei Ceauşescu. Pe de o parte, pentru că această discreditare servea abaterii urii populare de la comunism la familia Ceaușescu. Pe de altă parte, pentru că noii lideri, comuniști intrați în conflict cu Nicolae Ceaușescu nu pentru opiniile lor capitaliste, ci pentru alte motive, multe dintre ele personale, mărturiseau faţă de familia Ceaușescu nu numai o ostilitate politică, dar şi o ură intimă.’

 

„Măcelul de la Sibiu a avut drept rol şi scoaterea din joc a lui Nicu Ceauşescu. Noua Românie era gândită în termenii neocomunismului. Cu un secretar general de tip gorbaciovist, care să procedeze imediat la reforme perestroikiste, dar mai ales cu o conducere de partid cuprinzând multe personalități suspectate de colaboraționism cu Moscova. În contextul antisovietismului românesc, exista riscul ca o parte a Partidului, cel puțin aripa lui tânără, înclinată către reforme încă din timpul dictaturii, să se adune în jurul lui Nicu Ceaușescu, cunoscut din funcțiile îndeplinite până atunci drept un comunist cu vederi liberale. Fiul lui Nicolae Ceaușescu – şi el partizan faimos al păstrării independenţei faţă de Moscova – putea încurca multe lucruri din planurile unei echipe pro-Kremlin. Măcelul de la Sibiu a fost o măsură de precauție”.(Ion Cristoiu).

 

 

citește si

 

„N-AU MURIT DECAT O MIE” – Mădălin Voicu și Sergei Mizil, despre revoluția din decembrie 1989 și procesul lui Nicu Ceaușescu

 

NICU CEAUSESCU „ERA DEZORIENTAT”

 

NICU CEAUSESCU, IN OPINIA LUI MIHAI PACEPA„HARTII DE 100 DE LEI NOU-NOUTE SI GARZI PERSONALE DE SECURITATE”

 

TABLOURI DE PATRIMONIU, LĂSATE DE CEAUSESCU „MOȘTENIRE COPIILOR”

 

Publicat în REVOLUȚIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 | Etichetat închisoarea de la Aiud, Mădălin Voicu, Nicu Ceauşescu, REVOLUȚIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989, Serghei Mizil | Lasă un răspuns

„N-AU MURIT DECAT O MIE” – Mădălin Voicu și Sergei Mizil, despre revoluția din decembrie 1989 și procesul lui Nicu Ceaușescu

Publicat pe 30 septembrie 2019

„Ăștia au spus că au murit 50.000 de omeni (n.r. in decembrie 1989), or n-au fost decât o mie. Și aceia, în mare parte, omorâți după căderea lui Ceaușescu. Procesul lui Nicu (n.r. Ceaușescu) a fost un simulacru. Pedepsele erau dinainte stabilite. La fel ca la Valentin, care a fost condamnat că a mâncat și a băut cu tac’su la masă și că ce-a băgat în gură era furat de la popor. O aberație!” – a declarat Mădălin Voicu, într-un interviu publicat de ezv in 2019, referitor la Nicu Ceaușescu.

 

PROCESUL LUI NICU CEAUȘESCU

Pe 25 decembrie 1989, Elena și Nicolae Ceaușescu au fost condamnați la moarte și executați.

 

Trei zile mai târziu, pe 28 decembrie 1989, procurorul militar Mihai Popa, de la Procuratura Generală, emite un mandat de arestare pe numele lui Nicu Ceaușescu, „pentru infracțiunea de genocid”.

 

„Cu toții am înțeles că, la Timișoara, cu sprijinul unor agenturi străine, se acționează pentru destabilizarea ţării, situația tinzând spre agravare, din moment ce s-a decretat stare de necesitate” – a declarat, ulterior, Nicu Ceaușescu, în singurul interviu acordat presei.

 

„Eu am interpretat situația ca fiind deosebit de gravă, de aceea am și afirmat că, în acest caz, nu-i stare de necesitate, ci este stare de război, dată fiind acțiunea unor forțe străine în interiorul ţării. Pe acest considerent m-am bazat când, referindu-mă la posibilitatea ca Sibiul să fie atacat, noi să tragem în dușmani fără somație. Nici un moment nu m-am gândit să tragem în populație!”

 

Pe 28 mai 1990, începe procesul (transmis în direct), la Tribunalul din Sibiu, iar Nicu Ceaușescu este considerat responsabil de moartea a 102 persoane, uciși în zilele Revoluției, când era prim-secretar al județului.

 

Pe 21 septembrie 1990, Nicu Ceaușescu este condamnat de Tribunalul Militar Teritorial București la 20 de ani închisoare „pentru instigare la omor deosebit de grav” și la cinci ani „pentru nerespectarea regimului armelor și munițiilor”. (Președintele Completului de Judecată – maiorul de Justiție Doru Viorel Ursu, a devenit ulterior ministru de Interne).

 

 

Nicu Ceausescu si avocata Paula Iacob, la procesul din Bucureștii. (Agerpres, 21 septembrie 1990)

Pe 3 iunie 1991, prin rejudecarea cauzei, încadrarea juridică este schimbată și pedeapsa se reduce la 16 ani de închisoare.

 

La 20 noiembrie 1992, Nicu Ceaușescu este condamnat doar la cinci ani închisoare, „pentru port ilegal de armă și încălcarea regimului armelor și munițiilor”, fiind închis la Aiud și Jilava. În scurtă vreme este eliberat condiționat, pe motive medicale.

 

„CE ARME AVEA NICU CEAUȘESCU ?”

 

Mădălin Voicu: „Imediat după evenimentele de atunci (n.r. din decembrie 1989), pe care eu nu le numesc revoluție, emoția și emulațiile au creat un soi de visceralitate socio-politică, în care toți cei care erau în jurul lui Ceaușescu, dar mai ales cei din familia sa, trebuiau să fie pedepsiți, indiferent dacă au făcut sau nu ceva. Dar, ce arme avea Nicu Ceaușescu și le purta fără permis?”

 

Serghei Mizil: „Toate armele erau trecute în permis înafară de una singură, primită cadou de la uzina de armament de la Cugir, pe care securiștii uitaseră să i-o treacă… Cu asta l-au agățat! De ce spun asta? Pentru că au luat-o și pe sor’mea, Donca, cu care Nicu fusese cât p-aci să aibă un copil, să declare că a forțat-o să fac avort la șapte luni de sarcină”

 

| citește şi:…………………………

 

https://amintiridincomunism.wordpress.com/tag/nicu-ceausescu/

 

 

//////////////////////////////////

 

 

 

 

REVISTA PRESEI: Nicu Ceauşescu ştia că Iliescu se află în spatele loviturii de stat

 

de

Adriana Toma

 

 

“Anul 2012: 4 guverne, 3 premieri, 2 scrutinuri, un referendum”, titrează Adevărul în ediţia de joi: “Anul care se va încheia în câteva zile a fost cel mai agitat din punct de vedere politic din perioada postdecembristă. Scânteia care a declanşat, la 12 ianuarie, manifestaţiile populaţiei a fost demisia subsecretarului de stat Raed Arafat din Ministerul Sănătăţii, atacat la televizor de preşedintele Traian Băsescu.

 

Dacă la început demonstranţii cereau doar revenirea lui Arafat, în câteva zile s-a ajuns la solicitarea demisiei lui Traian Băsescu şi a premierului Emil Boc. Revenirea lui Arafat în guvern, la invitaţia lui Emil Boc, nu a avut darul de a calma spiritele. Mişcările de protest au continuat, chiar dacă treptat au slăbit în intensitate, iar pe 6 februarie Emil Boc şi-a depus mandatul”.

 

“Restanţe. Sute de proiecte legislative, neadoptate de vechiul Parlament”, scrie şi Cotidianul: “Randamentul din ultimul an al foştilor parlamentari lasă de dorit. Deputaţii sunt restanţi cu peste 320 de proiecte legislative, potrivit digi24tv.ro.

 

Deputaţii din Comisia juridică şi cei din Comisia de industrie au peste 90 de legi restante, în timp ce deputaţii din Comisia de politică externă au finalizat toate proiectele pe care le-au avut în dezbatere. Nici senatorii nu stau mai bine decât deputaţii. Aceştia au aproape 200 de legi restante ce vor fi lăsate ‘moştenire’ noilor senatori”.

 

Din Curentul aflăm că “Nicu Ceauşescu ştia că Iliescu se află în spatele loviturii de stat”: “Publicăm astăzi, în premieră, cele 114 pagini ale depoziţiei lui Nicu Ceauşescu în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. Depoziţia a fost făcută pe 22 martie 1994 şi Nicu Ceauşescu şi-a exprimat, atunci, dorinţa de a nu fi prezentată opiniei publice.

 

Declaraţia lui conţine însă informaţii care şi astăzi sunt în măsură să ridice mari semne de întrebare cu privire la perioada domniei lui Ceauşescu. Una dintre acestea este afirmaţia conform căreia Tudor Postelnicu, ca exponent al aparatului de securitate, ar fi vrut să preia conducerea PCR încă din 1984, după modelul Andropov”.

 

Potrivit Evenimentul zilei, “INCREDIBIL, dar adevărat! În România te poţi trezi mamă sau tată în acte fără să fii”: “Caz incredibil! Un băiat de 9 ani a devenit, din greşeală, copilul unui cuplu care habar n-avea de existenţa lui. Cele două ‘mame’ au născut în acelaşi an, în acelaşi loc şi au acelaşi nume de fată.

 

Andrei e în grija unui asistent maternal. Părinţii naturali l-au abandonat, iar cei atribuiţi de stat cer 200.000 de euro pentru că le-a fost dat. Acolo unde este el, Andrei nici măcar nu ştie cine îi este mamă, cine îi este tată. Are 9 ani şi este copilul statului, crescut într-o casă de copii, deşi are patru părinţi. Doi sunt naturali, dar l-au abandonat într-o maternitate, fără să se uite înapoi”.

 

“Cum poate face rost Guvernul de şapte miliarde de euro pentru reducerea taxelor. Cât pierde România pe zi din cauza evaziunii fiscale”, scrie Gândul: “Cea mai importantă sursă de venituri şi cea mai puţin folosită, de către toate guvernele României de până acum, este reducerea evaziunii fiscale. În timp ce statul român colectează, în total, taxe şi impozite de circa 32 de euro la fiecare 100 de euro din economie, media UE este de 44 de euro la fiecare 100 de euro din PIB, în condiţiile în care fiscalitatea din România este mai ridicată decât în alte state.

 

Dacă Guvernul, prin Fisc, Garda Financiară şi prin Administraţia Vămilor ar reduce măcar cu o treime evaziunea fiscală din România, estimată de Consiliul Fiscal ca fiind de până la 15% din PIB, atunci veniturile la bugetul general consolidat ar fi cu aproape şapte miliarde de euro mai mari”.

 

“Dezamăgiţi de Moş Crăciun. Internetul s-a umplut de cadouri scoase la vânzare!”, potrivit Jurnalul Naţional: “La numai câteva ore după ce au smuls fundele roşii şi au sfâşiat ambalajele cadourilor primite de la Moş Crăciun, numeroşi francezi sau belgieni dezamăgiţi de ceea ce au primit în dar au dat buzna la Internet, pentru a scoate la vânzare darurile.

 

Una dintre explicaţii ne-o oferă Olivier Mathiot, cofondator al site-ului PriceMinister.com, potrivit căruia pe Internet îşi dau astfel întâlnire nemulţumiţii de cadourile primite şi frustraţii de cadourile dorite, dar neprimite, şi care speră să le găsească la preţuri mici pe Internet!”.

     

Adriana Toma

http://adriana-toma

 

 

 

 

https://romanialibera.ro/special/revista-presei-nicu-ceausescu-stia-ca-iliescu-se-afla-in-spatele-loviturii-de-stat-288484/

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Fostul șef al „unității anti-KGB” și turiștii din decembrie 1989

 

 

De CURENTUL

 

 

General Maior Nicolicioiu , fostul șef al unității de contraspionaj “țări estice” (UM 0110), numită și “unitatea anti-kgb”, a dezvăluit și el anumite informații cu privire la scenariul pe baza căruia s-au derulat evenimentele din decembrie 1989.

 

Din depoziția făcută de el în fața Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 aflăm că general maiorul Nicolicioiu a oferit comisiei informații despre cåțiva indivizi racolați de serviciile de spionaj ungare sau sovietice. Primul dintre ei, Laszlo Tokes, despre care Nicolicioiu declară că era dovedit 100% ca agent al Budapestei, este deja cunoscut. Al doilea personaj, al cărui nume nu este făcut public, avea să ajungă adjunct al ministrului culturii, dar nu se cunosc alte amănunte cu privire la identitatea sa.

 

“Serviciile secrete din URSS, Ungaria, Jugoslavia, țările NATO, erau deosebit de active în țară înainte de 1990 – avånd bază de lucru aici.

 

Din punct de vedere al KGB-ului pe noi ne socoteau importanți ca orice țară occidentală. Acționau prin turiști, delegați, etc. Am cunoscut multe din sursele lor de informații. Din 1987 s-a intensificat culegerea de informații. Căutau date negative, motivații pentru amplificarea negativului din țara noastră. Incitau împotriva țării dar cu adresă: discreditarea și înlăturarea lui Ceaușescu – se gåndeau și la urmașul lui Ceaușescu. Colaborau – aveau schimburi de informații cu occidentalii- pe aceeași poziție – în general ostilă țării noastre. Serviciul nostru avea competență pe teritoriul național. În ce privește serviciile ungare – ele erau subordonate țelurilor iredentiste.

  În 1988 a venit un agent ungar, sub acoperire de angajat al unui institut de economie mondială, a recrutat un romån, un viitor adjunct de ministru al culturii, să recruteze grupuri de romåni să acționeze în interior pentru credibilitate. Apoi, s-a încercat crearea unei agenturi puternice din råndul preoților.

  Problema s-a preluat de Direcția l-a care avea competență cu iredentismul, naționalismul, cultele. Apoi Györfy a și fost expulzat – șeful agenției comerciale – era amestecat și Hodiș – au creat filiere active de difuzare a unor materiale iredentiste – chiar și în gențile lor diplomatice, în județele din Transilvania. Asta făcea și consulatul de la Cluj – difuzau materiale cu tentă iredentistă. Au fost prinși, atenționați, dar să nu complicăm relațiile politice alte măsuri nu s-au luat.

 

Inflație de agenți maghiari

 

La nivelul nostru, dacă serviciul ungar sau sovietic s-ar fi implicat în declanșarea evenimentelor din decembrie ’89 – dacă ar fi primit ceva ordine în acest sens, trebuia să știm și noi! Dar nu am avut astfel de informații. Dar a fost acea situație că au determinat, în special tineri maghiari romåni, să emigreze. Din 1988, 1989 începeau să-i trimită înapoi, printre care și unii recrutați în serviciile lor. Din cei 30.000 s-au trimis cca 1000.

Noi aveam acreditați în Ungaria 9 persoane cu 2 mașini – ei aveau 87 acreditați cu 127 mașini aici la București.

Am un singur caz, în 12 dec. – viceconsulul Csikos este sunat din Timișoara si i se spune că “suntem organizați, avem lanț viu Timișoara – Gyula – sîntem în jurul lui Tokes”, și au luat legătura și cu consiliul județean! (Tokes era lucrat de Direcția I și nu de noi – Unitatea 110; este o anomalie aici, Tokes dovedit 100% că-i agent al Budapestei trebuia “lucrat” de noi, dar noi nu mai aveam bani). Contra americanilor lucra Direcția a lll-a,(…) dar noi o aveam pe fiica lui Pacepa.

Din 20 decembrie n-am mai lucrat, stăteam în sediul de pe Roma, cu armamentul, să ne apărăm, am cumpărat cozi de mături să ne apăram dacă vin huligani peste noi.

  A crescut numărul turiștilor – veneau și dinspre sud. Am discutat cu șeful vămilor. Nu puteam urmări turiștii decåt (…..) nu știu de ordinul prin care s-ar fi renunțat la notarea în vamă a numerelor mașinilor ce intrau în țară. Primeam de la județe – dacă se înscriau la hoteluri. De hoteluri se ocupa Direcția a lll- a, ca pt occidentali.

N-am făcut problemă specială că s-a înmulțit numărul turiștilor sovietici în 1989. Acțiunile erau orientate în București, dar și în Timșoara, Transilvania etc.

  Nu cunosc nimic despre conflictele între “turiști sovietici” și agenți maghiari (Vîlcea)

Iulian Vlad a fost informat despre “scrisoarea celor șase”

 

  Din sept. ’89 erau informații că se precipită niște acțiuni – foști activiști- ilegaliști aveau aderență la servicii străine, în special sovietice! Ex: “scrisoarea celor 6”. Apostol și Bîrlădeanu s-au întålnit cu Brucan în ’88 în vară de două ori. Apostol a fost recrutat de KGB prin Argentina. Cånd a revenit a fost contactat de Krasnov – de la ambasada URSS- atașat ll. “Gheorghe” al nostru care i-a filat l-a întrebat apoi ce a căutat acolo. A spus că rușii l-au salvat și nu poate uita. Apostol avea 10.000 pensie. Buhoiu a publicat în SUA ceva materiale scrise de Apostol. “Scrisoarea celor 6” a fost redactată de Brucan – ceilalți nu mai aveau ce să completeze. Niciunul n-a semnat, Brucan doar le-a scris numele pe scrisoare. Sencovici, Fazecas n-au acceptat să semneze. Pîrvulescu a a spus să nu dea scrisoarea la occidentali, ci la ruși. Ceilalți erau șocați că nu mai au ce completa la scrisoare, că era deja redactată. Brucan a fost la Viena, în America, la Moscova, iar apoi a revenit în țară. Pe Brucan îl lucra Direcția a lll-a. Am știut și cînd va preda scrisoarea, am raportat la Vlad, dar nu l-au stopat. Pe Bårlădeanu l-a contactat un evreu- comerciant.

  După predarea scrisorii, toți în afară de Brucan au făcut scrisori de căință către Ceaușescu!! Astfel, am scos cazul din sfera penalului, doar că au fost excluși din partid. Militaru era “lucrat” de Direcția a lV-a – contrainformații militare – așa că nu cunosc legătura lui cu KGB.

  În septembrie, atașatul Aradi a fost presat de la Budapesta să dea informații și a răspuns că mîine primește setul de informații. A doua zi l-am urmărit și Aradi a intrat în cabinetul ministrului adjunct al apărării, care apoi nu pentru acest lucru și-a pus piciorul în ghips.

  În Cluj aveam opt persoane lucrate de Direcția l, ca și Tokes, pentru că iredentismul și cultele erau în sarcina lor, nu a noastră.

(26 ianuarie 1994, General Maior Nicolicioiu, fostul șef al unității de contraspionaj “țări estice”, UM 0110)

 

 

 

 

 

 

https://www.curentul.info/decembrie-1989-marturii-si-documente/fostul-sef-al-unitatii-anti-kgb-si-turistii-din-decembrie-1989/

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Scenariul grupării Iliescu pentru lovitura de stat din decembrie 89 prevedea și trupe sovietice

 

 

De CURENTUL

 

 

Scenariul făcut de gruparea Iliescu-Militaru-Brucan pentru lovitura de stat din decembrie 1989 presupunea și o posibilă intervenție militară sovietică. Asta în cazul în care Securitatea l-ar fi susținut pe Nicolae Ceaușescu și ar fi ripostat. Planul complotiștilor kgb-iști, care, conform mărturiilor și dovezilor adunate de-a lungul anilor, au beneficiat de sprijin logistic din partea sovieticilor,

 

atåt pe partea de război electronic, cåt și pe partea de diversiune tip gherilă, nu putea fi valabil decåt dacă Securitatea era adversarul celor pregătiți să-l înlocuiască pe Ceaușescu.

 

Numai că șeful Departamentului Securității Statului, Iulian Vlad, și-a dat seama ca sfårșitul epocii Ceaușescu este doar o chestiune de luni sau chiar săptămåni de zile și a decis să nu se implice în apărarea cu orice preț a dictatorului și a regimului său. El a dat ordine clare în acest sens, cerånd subalternilor să nu folosească armamentul din dotare ci să se rezume doar la misiuni informative. Atåt înainte de 22 decembrie 1989, cåt și după. Mai mult, Iulian Vlad i-a cerut, chiar, lui Milea, în în dimineața lui 22 decembrie, să-l aresteze pe Ceaușescu. “Vasile, hai să-i arestăm pe ăștia!”, i-a șoptit Iulian Vlad, lui Vasile Milea, după ce ministrul apărării, ieșind de la Ceaușescu,  care tocmai îl amenințase cu plutonul de execuție, s-a intersectat cu șeful DSS în fața cabinetului 1. “E prea tårziu, eu am ieșit din joc. Nu mai am nicio șansă!” – i-ar fi răspuns Milea, cu o oră înainte de a se sinucide.

 

Deși prima parte a planului a fost aplicată cu succes la Timișoara, prin folosirea diversioniștilor care au incitat populația și autoritățile prin spargerea geamurilor unor magazine din oraș și provocarea militarilor din dispozitive, după 22 decembrie n-ar fi trebuit să mai moară nimeni pe străzile marilor orașe. Atåt capii armatei, cåt și ai Securității acceptaseră schimbarea și nu mai rămăsese decåt o singură problemă: cine preia conducerea țării. Deși Iliescu era cel pregătit de sovietici, mai existau candidați în jurul cărora se creaseră nuclee de susținători: Ilie Verdeț, Constantin Dăscălescu, chiar și Dumitru Mazilu care avea deja, pregătită, o platformă-program pentru înlocuitorul PCR.

 

Pentru ca gruparea Iliescu să fie cea acceptată de populație, planul început la Timișoara a fost aplicat și la București, lansåndu-se diversiunea “teroriști-securiști”, care n-a reprezentat, de fapt, decåt declanșarea unui război carnagiu pe străzile Capitalei, dar și al altor orașe din țară, după înarmarea iresponsabilă a civililor și trimiterea lor la vånătoare de “teroriști”. Sigur, nimeni n-a putut să arate vreodată vreun terorist viu sau mort. Cei vii s-a dovedit că nu erau teroriști, iar cei morți așijderea. Cei care au tras, adică civilii “revoluționari”, cred și azi că s-au luptat cu teroriștii, iar unii dintre ei încă se mai laudă cum au împușcat ei “teroriști”. Dacă cineva ar verifica declarațiile lor ar avea surpriza să constate că victimele cu care se laudă n-au fost decåt alți civili, sau militari ai armatei romåne, mai puțin norocoși decåt ei. Numai că procurorii Parchetului Militar n-au fost interesați în a-i căuta și pedepsi pe cei care au apăsat pe trăgaci, ci pe aceia care au dat ordinele. Pånă în 22 decembrie 1989 au fost uciși 162 de oameni și răniți 1.529, ca urmare a represiunii coordonate de comandamentul de la Timișoara și, ulterior din București și alte orașe (Cluj și Tg. Mureș). După 22 decembrie, numărul morților a crescut de aproape șase ori, ajungånd la 942, iar numărul răniților a fost de 2.245 persoane. Dacă pånă pe 22 decembrie vinovățiile sunt clare și dovedite, după această dată Parchetul n-a avut puterea de a-i inculpa pe principalii vinovați, în frunte cu Ion Iliescu.

 

Intratrarea trupelor sovietice în București ar fi putut repeta fenomenul Praga-1968

 

Se știe că motivul pentru care au existat atåtea victime a fost înarmarea civililor chemați să apere, chipurile, “revoluția”, în realitate însă chemați să acopere, prin războiul de gherilă declanșat pe străzi și, deci, teroarea instaurată, preluarea puterii de către gruparea Iliescu, cea care coordona, de fapt, această diversiune declanșată la nivelul întregii țări. Există mărturii că înarmarea populației s-a făcut la ordinul lui Ion Iliescu, deși el n-avea niciun drept să dea astfel de ordine. O să prezentam o astfel de mărturie, care aparține unui maior din cadrul UM 0673 ce aparținea Ministerului de Interne, Mihai Ciocodei. După ce “revoluționarii” au fost înarmați și au început să se împuște între ei, Iliescu a trecut la faza următoare a scenariului, anume chemarea gărzilor de la Kremlin care să-i asigure protecția în cazul în care “securiștii care trag din orice poziții” – cum i-a numit el pe teroriștii imaginari- l-ar împiedica să-și mențină poziția pe care reușise să o dobåndească. Așa se face că, pe 23 decembrie, el a cerut sprijin militar din partea Moscovei. O astfel de cerere nu poate fi percepută altfel decåt ca pe un act suprem de trădare în condițiile în care se creaseră premisele ocupării țării de către trupele sovietice. Cel care s-a opus acestei cereri a lui Iliescu, și care avea să fie pedepsit pentru asta, a fost șeful Marelui Stat Major al armatei romåne, generalul Ștefan Gușă. El a fost singurul militar cu putere de decizie din fruntea armatei care înțeles că în condițiile în care trupele erau dislocate și împrăștiate în sute de dispozitive de pe teritoriul întregii țări, nu puteau respinge o eventuală invazie de tipul celei din Praga anului 1968. Prin urmare, după ce a aflat că s-a cerut intervenția rușilor, generalul Gușă a vorbit atåt cu reprezentanții ruși, dar și unguri, din cadrul Tratatului de la Varșovia, precum și cu cei de la Moscova, cărora le-a spus că armata romånă nu are nevoie de sprijin extern. El a preîntåmpinat astfel o posibilă “descălecare” a rușilor la București, chiar dacă reprezentanții lor preluaseră puterea în stat. Mai mult, pentru a opri  carnagiul care se declanșeze pe străzi, cunoscånd ce înseamnă să înarmezi la întåmplare civili cu armament și muniție de război, el a solicitat CFSN, pe 24 decembrie, să ceară populației să stea în locuințe și să evite ieșirea pe străzi pentru a permite militarilor să reinstaureze ordinea. Cererea sa a fost, desigur, prezentată de gruparea Iliescu, care era interesată ca oamenii să iasă pe străzi pentru a justifica și amplifica fenomenul terorist, drept o încercare de preluare a puterii. Asasinatul în masă declanșat de gruparea Iliescu în seara de 22 decembrie 1989, a fost finalizat, oficial, pe 25 decembrie, prin asasinarea celor doi Ceaușești.

 

Înainte să moară, generalul Gușă a declarat că s-a îmbolnăvit după ce a băut o cafea în “noaptea generalilor” din 22/23 decembrie 1989

 

Consolidată la umbra terorii, gruparea Iliescu avea să cåștige astfel puterea și să-și elimine posibilii adversari. De aici încolo, nu mai era nevoie de trupele rusești. Caschetele sovietice se aflau deja la Cotroceni și la vårful Ministerului Apărării Naționale. Generalul Gușă, cel care s-a opus intervenției sovietice a fost rapid înlăturat din fruntea MStM și trimis la comanda diviziei din Buzău unde a rămas pånă cånd a fost doboråt de cancer. O boală despre care el însuși a afirmat că a debutat în noaptea de 22 decembrie 1989, după ce a băut o cafea. Întrebat de jurnalistul militar col. George Vasile, dacă știe de unde i se trage cancerul osos de care suferea, el a răspuns: “Poate, dar nu sunt sigur, de la acea cafea ( cafeaua băută în noaptea de 22/23 decembrie 1989). După ce am băut-o m-am simțit tot mai rău. Pe 30 decembrie 1989, seara, m-am întålnit cu ai mei la Predeal și nu mă mai recunoșteau. Am ieșit anul trecut din spital. Am mințit că mă simt bine și am plecat în aplicație. Dar mi-a fost tot mai rău. Am fost o săptămånă, pentru investigații, la o clinică din Paris. Mi-au sosit analizele de la Viena. Dumnezeule, cu ce am greșit?” se întreba generalul Gușă cu puțin timp înainte să moară. Dacă și cu ce a greșit generalul Gușă rezultă destul de clar din propria sa mărturie făcută, la sfårșitul lui 1993, în fața Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, conduse de Valentin Gabrielescu. Ea va fi însoțită și de declarația fostului șef al Comandamentului Infanteriei și tancurilor, general colonelul Ion Hortopan, care confirmă telefonul dat din biroul ministrului apărării, chiar dacă e confuz cu privire la cei care au participat la această acțiune. Astăzi, atåt cei doi generali, cåt și senatorul Gabrielescu, sunt morți. Au rămas însă mărturiile lor. Prezentăm astăzi declarația lui Mihai Ciocodei, conform cărei Ion Iliescu a ordonat, în noaptea de 22 decembrie 1989, înarmarea civililor. În numărul de måine al cotidianului nostru vom prezenta mărturiile celor doi generali, cu privire la cererea de sprijin militar de la Moscova și respingerea ei de către generalul Gușă.

 

1. Mihai Ciocodei

 

Ministerul de Interne

 

 

Maior Ciocodei Mihai din UM 0673 București

 

ianuarie 1990

 

Domnului colonel Grofu Florian

 

Raportez:

 

În ziua de 22.12.1989, la apelul televizat al Frontului Salvării Naționale, m-am deplasat la sediul Televiziunii Romåne, unde m-am prezentat membrilor Consiliului Frontului. Împreună cu cpt. Ing. Georgescu d ela Academia Militară, am însoțit un car de reportaj la fostul sediu al CC al PCR și la revenire al Televiziuine am primit din nou misiunea de a însoți un dedactor în același loc, cu care am și revenit la sediu (Mihai Tatulici).

 

Revenind în încăperea în care-și desfășura activitatea Consiliul Frontului, s-a pus problema organizării apărării sediului și faptul că armata nu intrase în dispozitiv, iar revoluționarii organizați în pichete nu sunt înarmați.

 

Am spus că este o subunitate în apropiere, care dispune de armament. Mi s-a cerut să mă deplasez acolo și să solicit armamentul și muniția respectivă, pe care să le aduc la televiziune. Pentru a mă deplasa, dl. Petre Constantin, director general la Televiziunea Romånă, mi-a pus la dispoziție un autostation Dacia 1310, cu șoferul Vålcu.M-am deplasat la Autobaza Porumbaru, unde am discuitat cu dispecerul de serviciu, m.m. Ciobanu Ilie; acesta mi-a spus că nu mă poate ajuta, dar să discut cu col. Stănescu Ioan, șeful biroului. În convorbirea telefonică, inițial acesta nu a fost de acord. Sosind gestionarul armamentului și munițiilor, m.m. Tătaru Ionel, am discutat și cu acesta, în ultimă instanță fiind de acord cu punerea la dispoziție a armamentului și muniției existente, pe bază de proces verbal. După întocmirea documentelor(un exemplar a rămas la gestionar, iar alt exemplar l-am luat pentru a avea evidența asupra existentului și pentru justificarea folosirii), am telefonat la Televiziune, unde am discutat cu cpt. Ing. Georgescu și dl. Opaiț, care mi-au spus că va veni să mă însoțească cu o mașină cpt. Ing. Georgescu.Sosind la Televiziune cu armamentul și muniția respectivă:

 

50 pistoale calibrul 7,65 mm, 9 pistoale mitralieră cu cu baioneta respectivă, 1200 cartușe pistol calibru 7,65 mm și 135 cartușe calibrul 7,62 mm, împreună cu șoferul, cpt. Georgescu, cpt Mistea Ilie și cei doi militari în termen care m-au însoțit, le-am transportat la etajul 11, unde, între sala de consiliu și biroul directorului general al televiziunii, se afla o încăpere mică.Împreună cu cei doi militari în termen am introdus cartușe în cele 100 încărcătoare de pistol, pe care apoi le-am păstrat într-o ladă închisă.

 

Raportez că toate aceste evenimente s-au desfășurat într-o tensiune permanentă și într-o succesiune foarte rapidă, încåt în aceste condiții nu pot încadra în timp fiecare acțiune. După ce am încheiat de pregătit încărcătoarele, la ordinul d.lui gl.col. Hortopan, am distribuit un pistol și un pistol mitralieră cu muniție pentru doi ofițeri de la MapN care urmau să-l escorteze pe Nicu Ceaușescu. La puțin timp după aceea, s-a lansat primul atac asupra televiziunii.

 

În acel moment, dl Iliescu a cerut să distribui arme și să apărăm televiziunea.

 

Raportez că în prima perioadă am înmånat armamentul pe bază de semnătură. La un moment dat s-a intensificat focul asupra televiziunii, aceasta fiind atacată și de elicoptere; stingåndu-se lumina, o perioadă nu am mai distribuit și în continuare, pånă în jurul orei 1.00, am distribuit pe baza unor acte de identitate (buletin, livret militar, legitimație de serviciu etc.) pe care – subliniez – nu le-am putut verifica din lipsa luminii. Dimineața,în jurul orei 3,00, s-a lansat zvonul că se duc lupte în interiorul clădirii, la etajele I, II și III. În acel moment, am luat un pistol și muniție și am coboråt la etajul III și în continuare la etajul II, respectiv la I, unde am putut constata că informația era falsă, probabil pentru a crea panică.  Am rămas, în continuare, la etajul I, unde am organizat dispozitivul de apărare, solicitånd apărătorilor să deschidă foc ordonat, lovitură cu lovitură și numai asupra persoanelor vizibile și care acționează vădit împotriva noastră, invocånd atåt necesitatea protejării populației din zonă, a cetățenilor care au venit în sprijin, cåt și a locuințelor în care se ascundeau teroriștii.După revenirea la etajul XI, am primit alte sarcini legate de paza și apărarea obiectivului, neavånd timp pentru inventarierea armamentului și muniției rămase. Începånd cu 23 decembrie, pe măsură ce soseau efective de militari ai armatei, precum și din fostele trupe de securitate, am acționat cu maior Văță Florin, actualmente la poliția din Sibiu, pentru scoaterea civililor din televiziune și recuperarea armamentului..Ca urmare a discuțiilor purtate cu domnii Petre Roman și Ovidiu Tocaciu, membri ai Consiliului Frontului Salvării Naționale, a fost elaborat și difuzat comunicatul privind obligativitatea tuturor persoanelor de a preda armamentul pe care-l aveau asupra lor.Pe 25 decembrie am început inventarierea armamentului și muniției existente, după cere le-am mutat într-un birou închis, asigurånd și paza acestuia, prilej cu care am întocmit și evidența cu tot materialul prezentat. Pe 31 decembrie 1989 am primit ordin de la col. Oană Marin, comandant al forțelor ce asigurau paza televiziunii, să mă prezint la unitate.Am predat tot armamentul și muniția existente sg. maj. Bahrin Viorel, din cadrul UM 01210 București.Pe 02 ianuarie 1990 am fost chemat la ordin la domnul general colonel Mihai Chițac, ministru de interne, căruia i-am raportat în legătură cu armamentul și muniția ridicate de la autobaza Porumbaru, distribuite și folosite pentru apărarea Televiziunii Romåne începånd cu 22 decembrie 1989. A fost prezent și dl. general-colonel Jean Moldoveanu, precum și col (r) Ungureanu Adrian, fostul comandant al unității noastre. Domnul ministru a cerut să fiu sprijinit de Inspectoratul General al Poliției pentru recuperarea armamentului respectiv. (…) Pånă în prezent nu au fost găsite, urmånd a fi recuperate după inventarierea generală a armamentului aflat în unitățile MapN și MI următoarele categorii de armament din cel distribuit pentru apărarea revoluției:-17 pistoale model 1974, calibru 7,65 mm (…);-4 pistoale mitralieră cu seriile (…).Diferența de 726 de cartușe pistol nerecuperate pånă în prezent au fost folosite pentru apărarea Televiziunii.

 

Este posibil ca anumite cantități să fie predate, odată cu armamentul , unor unități MapN sau MI.Cele 135 cartușe pistol mitralieră calibru 7,62 mm au fost distribuite cåte 15 pentru fiecare armă și folosite în noaptea de 22/23 decembrie 1989.Maior Ciocodei Mihai

 

 

 

 

https://www.curentul.info/decembrie-1989-marturii-si-documente/scenariul-gruparii-iliescu-pentru-lovitura-de-stat-din-decembrie-89-prevedea-si-trupe-sovietice/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Cum au mătrășit Iliescu&Co. averea PCR

De Vasile Surcel

 

 

Mijlocul lunii ianuarie 1990. Cu toate că strania noastră Revoluție se încheiase de cîteva săptămîni, în țară nu era, totuși, liniște. Și nici în Bucureștiul luat aproape zilnic cu asalt de hoardele de proletari care, atunci cînd nu se lăudau în gura mare „noi muncim, nu gîndim“, cutreierau străzile zbierånd isteric „nu ne vindem țara!“. Habar nu aveau ei că, nici dacă ar fi vrut, nu ar fi avut cum să o våndă: cu asta se ocupa deja puterea nou instalată la cârma țării. „Vidul“ de autoritate rămas în urma prăbușirii regimului comunist fusese ocupat, rapid, de Frontul Salvării Naționale, care se mândrea, ori de câte ori avea ocazia, că este cea mai pură „emanație“ a Revoluției din decembrie ‘89. Decizia transformării „Frontului“ într-un partid care urma să participe la alegeri a nemulțumit însă o bună parte a societății. Astfel se face că anumite decizii au fost luate, cel puțin aparent, sub presiunea străzii. Astfel, în urma unor mișcări de protest din Capitală, noua putere a emis, pe 12 ianuarie, un decret care scotea PCR în afara legii. A doua zi, după ce demonstranții se împrăștiaseră pe la casele lor, decretul a fost anulat sub motiv că ar fi fost antidemocratic. Acum, privind cu obiectivitatea dată de trecerea vremii, putem aprecia că multe dintre evenimentele petrecute atunci au fost doar un joc de glezne, menit, poate, să mascheze alte decizii, cu adevărat importante. Astfel, la o săptămånă după joaca de-a „uite PCR-ul, nu e PCR-ul“, CFSN a emis, discret, aproape fără știința opiniei publice, un act cu adevărat important de care nu-și mai amintește aproape nimeni: „Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990“,  o înșiruire de vorbe care acum, la fel ca și atunci, nu spun prin ele însele absolut nimic.

Adevărata lor semnificație este conținută însă în numele complet al obscurului act oficial: „Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990 privitor la trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român“.

 

Fără număr, fără număr, de la PCR

 

Imediat după Decembrie ‘89, s-a tot vorbit, în fel și chip, despre averi. Mai întâi au fost puse în discuție averile, ascunse prin seifurile unor bănci străine, de membrii „clanului Ceaușescu“. Apoi, în anii care au urmat, discuțiile s-au concentrat pe nicicînd elucidatele conturi ale Securității. Dar, aproape niciodată nu s-a spus, mai nimic, despre o avere concretă, aflată chiar sub ochii noștri: „averea PCR“. Adică exact cea de care s-a ocupat discretul „Decret-Lege nr. 30/18.01.1990“. Este vorba despre o avere imensă care, după ce a fost trecută atunci în proprietatea statului, a fost „pasată“ de la un minister la altul până a fost înghițită de hăul „economiei de piață“.

Încercånd parcă să facă pe plac publicului intoxicat cu poveștile despre cîntarele de aur găsite în Palatul din Primăverii, Decretul-Lege spune, în deschiderea sa: „Cadourile și trofeele primite din țară și din străinătare, existente în depozite, palate și vile, vor fi inventariate împreună cu Ministerul Culturii. Obiectele de valoare muzeistică, istorică, de artă și cinegetice vor fi preluate de Ministerul Culturii și vor fi introduse în patrimoniul național. Restul cadourilor și trofeelor vor fi valorificate de comerțul de stat. Ministerul Finanțelor, împreună cu ministerele interesate, va face reevaluarea cadourilor și trofeelor“. Dar, după cum avea să se vadă peste doar cîțiva ani, „cadourile și trofeele“ erau doar niște fleacuri. Adevărata avere PCR era cea constituită din „fonduri fixe“, de fapt un imens patrimoniu imobiliar, detaliat în cele 14 „Anexe“ ale „Decretului- Lege nr.30/1990“. Anexe care sunt niște liste lungi, care contabilizează sute de „repere“, de la sedii centrale sau locale ale organelor de partid, la tot soiul de întreprinderi speciale și de la apartamente de lux și vile de protocol pînă la case de vînătoare, răspîndite prin țară. Toate la un loc alcătuiau „patrimoniul PCR“ pe care noile autorități le-au repartizat ministerelor care funcționau în acea perioadă. Anumite evaluări, niciodată oficiale, făcute la începutul anilor ‘90, au stabilit că „patrimoniul PCR valora, la sfârșitul anului 1989, în jur de 40 de miliarde de lei. Socotit în leii lui Ceaușescu, de pe vremea cînd dolarul costa, la cursul oficial, 18 lei, patrimoniul PCR ar fi valorat „la prima strigare“ aproximativ 2,2 miliarde USD.

 

Zestre pentru ministerele post-decembriste

 

Menționat în „Anexa 1“ a Decretului-Lege nr.30/1990, ministrul Culturii a fost primul venit, primul servit, pe lista participanților la împărțirea „moștenirii“ rămase de pe urma PCR. Conform textului oficial, Cultura a primit atunci 16 obiective diverse. Primul menționat este Castelul Buftea, cu tot cu anexele sale: de la centrala termică și stația de pompare pînă la sere și răsadnițe – cu tot cu terenul agricol aferent – pînă la popicărie, un teren de sport și un debarcader. Următorul obiectiv menționat este Castelul Arcuș, din județul Covasna, cu tot cu parcul de șase hectare, lacul de 11,2 hectare, dar și o livadă de două hectare, sere, o ciupercărie și grajduri. Tot atunci, Ministerului Culturii i-au mai fost repartizate sediul fostului „Muzeu al PCR“ din șoseaua Kiseleff nr. 3 (actualul Muzeu al Țăranului Romån), Muzeul Național de Istorie, spațiile fostului Consiliu de Stat din Palatul Regal, Muzeul Ceramicii și Hotel Economat din Castelul Peleș – Sinaia, Palatul Olănești, Palatul Herăstrău din șoseaua Kiseleff nr. 28, dar și imobilul din Ștefan Ghiorghiu nr.1, Școala interjudețeană de partid Timișoara, precum și sediul a ceea ce, cîndva, ar fi urmat să ajungă Centrul de Creație și Cultură „Cîntarea României“.

Următorul venit la „masa succesorală a PCR“ a fost Ministerul Învățământului. Care a primit, mai întîi și mai întâi, Academia de Studii Social-Politice din bd. Armata Poporului, cu tot cu spațiile administrative și gospodărești (cămine, cantină, depozite etc). Și, abia intrat în „capitalismul democratic“, același minister nu refuză să preia, printre altele, sediile fostelor institute locale comuniste de învățământ politic: Școlile interjudețene de partid Galați, Cluj, Constanța, Oradea, Brașov și Timișoara. Și nici Sediul Cabinetului de partid din Tulcea, ori Hotelul-restaurant Timișoara.

Zestrea cea mai amplă, fie doar și sub aspectul numărului obiectivelor primite, a revenit primăriilor locale, dar și Primăriei Municipiului București. Acestora li s-a repartizat, conform „Anexei 3“ respectiv „Anexei 3a“ a Decretului-Lege nr. 30, sediile tuturor fostelor comitete județene ale PCR, sediile fostelor comitete municipale de partid, sediile fostelor comitete orășenești și comunale de partid, sediile cabinetelor pentru munca ideologică din cadrul fostelor comitete județene ale PCR. Cărora li se adăugau o mulțime de case de oaspeți prezidențiale. Plus hotelurile și restaurantele zise de partid, care funcționaseră, mai peste tot, în regim de „circuit închis“, accesibil de obicei „mahărilor de la Partid“ după cum se spunea pe atunci. În total primăriile locale au primit 88 de „repere“ menționate pe rînd, unul câte unul. În plus, Primăria Municipiului București mai primea, prin intermediul Oficiului de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic, alte câteva zeci de imobile, de la sedii de ambasade sau consulate, până la sedii de firme străine care funcționaseră, atåtea cåte funcționaseră, în Romånia socialistă.

Ceva mai restrânsă a fost zestrea primită de Armată, detaliată în „Anexa 4“: „Lista imobilelor, inclusiv mijloacele fixe și obiectelor de inventar aferente, care trec la Ministerul Apărării Naționale“ care cuprindea, alături de noul, pe atunci, sediu al MApN, din centrul civic al Capitalei, opt case de oaspeți și vile aflate în zone de interes turistic precum și Cazarma Scroviștea.

Tot din patrimoniul PCR a fost „miluit“ și Ministerul Turismului care a primit, atunci, 26 de vile, case de odihnă și hoteluri, răspândite prin cele mai frumoase zone turistice ale țării. Alte 25 de imobile, în general cabane dar și complexuri de vânătoare și piscicole au fost atribuite, prin lege, Ministerului Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător. În acest caz, zestrea primită includea, fără un inventar  detaliat, și terenurile, pădurile și lacurile aferente.

Lista „moștenitorilor PCR“ continuă, evidențiată meticulos în „Anexe“, cu Ministerul Agriculturii, care a primit mai ales Întreprinderi Agroindustriale ai căror beneficiari de bază fuseseră, până de curînd, mai ales structurile locale comuniste de partid și de stat. Plus toate unitățile de mică industrie care se ocupau cu prelucrarea și confecționarea blănurilor nobile – vulpe, nurcă, dihor – din județele Bacău, Bistrița-Năsăud, Covasna, Neamț, Satu Mare și Vâlcea.

La råndul său, întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor București, aflată pe atunci în subordinea Direcției de producție și prestații din cadrul Ministerului Economiei Naționale, a primit mai multe obiective care ar fi urmat să capete două destinații distincte: să devină sedii administrative ale unor ministere sau alte organe centrale ori să fie închiriate, pe valută, ambasadelor și reprezentanțelor străine. Din prima categorie făceau parte Casa Poporului și sediul fostului CC al PCR, locul unde ar fi urmat să se instaleze Ministerul Culturii, Ministerul Învățămåntului, Ministerul Sporturilor și Ministerul Sănătății, care în realitate, nu au ajuns niciodată acolo. Din cea de a doua categorie făceau parte zece imobile de lux din „zona zero“ a Capitalei. Ulterior, acestea din urmă au intrat în patrimoniul RAAPPS, care a cam făcut ce a vrut cu ele. Ministerul Sănătății, Ministerul Sporturilor și Academia Romånă au fost și ele „miluite“, nu cu cu niște fleacuri, cu alte zeci de imobile provenite tot din averea fostului PCR. Iar „cu voia dumneavoastră“, ultimul pe lista moștenitorilor fostului partid unic era, conform Decretului-Lege, însuși Guvernul Romåniei, căruia i se puneau la dispoziție zece palate și vile, de la Palatele Cotroceni, Primăverii, Floreasca (Lac l și Lac ll), Snagov, „Foișor“ și „Pelișor“ la fostele vile prezidențiale din Snagov, Neptun sau Predeal.

Cam asta ar fi, enumerată foarte sumar, averea agonisită de fostul PCR. Emis de CFSN, în calitatea sa de putere politică provizorie, actul inițial care stabilea „naționalizarea“ acestei averi fabuloase a căpătat putere juridică abia pe 7 februarie 1990, odată cu „Hotărårea de Guvern nr. 115, privind aplicarea Decretului-Lege nr. 30 din 18 ianuarie 1990 în legătură cu trecerea patrimoniului PCR în proprietatea statului“. Lege care a intrat însă în vigoare abia după publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 148, din 30 iunie 1992. De atunci și pånă în ziua de azi, ministerele s-au tot organizat și reorganizat. Cu timpul, bucățile din „moștenirea PCR“ s-au mișcat, de colo pånă colo, pånă foarte multora dintre ele li s-a pierdut urma. Singurele pe care le mai vedem, cu ochiul liber, sunt imobilele care adăpostesc acum instituțiile cele mai importante ale statului.

 

S-a ales praful

 

Cu ceva timp în urmă, am încercat să aflăm ce s-a ales din „averea PCR“, a cărei mătrășire generoasă a început o dată cu „Decretul-Lege nr.30/18.01.1990“. Atunci, am considerat că modul cel mai eficient de a afla cåte ceva era să întrebăm fiecare minister în parte ce a făcut cu patrimoniul primit din averea PCR. Singurele care s-au grăbit atunci să răspundă au fost RAAPPS, Ministerul Mediului, Ministerul Turismului și Acadmia Romånă. Iar fiecare dintre ele au comunicat lucruri deosebit de interesante. Astfel, RAAPPS a enumerat mai întåi fostul sediu CC al PCR care, contrar celor stabilite prin „Decretul nr. 30/1990“, nu a fost atribuit ministerelor stabilite acolo, ci a ajuns, pånă la urmă, Ministerul Administrației și Internelor. Cu acea ocazie am aflat că, la data predării, valoarea de inventar a imensei clădiri era de 12.211.169,26 RON, deci aproximativ trei milioane de euro. O fi mult, o fi puțin? Deși actul oficial din 1990 promitea încheierea lor pe valută, către ambasade și alte instituții străine, cele zece imobile de lux menționate anterior au ajuns tot la RAAPPS. Care le-a trecut în administrarea cåtorva instituții romånești. Astfel, imobilul din Primăverii nr.17 a fost dat în administrare, fără plată, Ministerului Afacerilor Externe. Cel din Str. Moliere nr. 13-15 a fost dat în administrația SPP la un preț de inventar de 534,45 RON. Iar cel din str. Cerchez nr. 16, a cărui valoare de inventar a fost stabilită la 19.033 RON, a devenit sediu al Institutului Național pentru Studierea Totalitarismului al Academiei Romåne. Interesul deosebit al răspunsului oferit de RAAPPS este dat de faptul că descrie o anumită procedură care s-a aplicat imobilelor provenite din averea PCR: oricåt ar fi de luxoase și oricare ar fi prețul real al zonei, în toata cazurile s-a luat în calcul doar valoarea lor de inventar, adică niște prețuri de råsul curcilor. Un alt răspuns interesant a fost cel oferit de Ministerul Mediului, care, în calitatea sa de moștenitor al fostului Minister al Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător, a primit, prin Decretul nr. 30/1990, o listă întreagă de obiective diverse. În răspunsul său, instituția făcea referire doar la „Complexul și Cabana Uzlina“ care funcționează ca „Centru de informare și educație ecologic Uzlina“. În rest, tot ceea ce comunica este că Agenția Națională pentru Protecția Mediului, în sucursalele sale locale, „nu are în administrare bunuri ce au aparținut PCR“. Unde or fi dispărut cele date prin Decretul-Lege nr 30/1990? S-or fi pierdut prin hățișul de organizări și reorganizări petrecute în anii de după 1990. Dracu știe!

Mult mai seacă, adresa de la Ministrul Turismului spunea doar că „în conformitate cu prevederile Legii 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare și în baza HG 1041/1990 privind înființarea societăților comerciale pe acțiuni în turism au fost înființate societăți comerciale în turism prin preluarea imobilelor din patrimoniul unităților economice de stat. În prezent, societățile comerciale din turism sunt privatizate în proporție de 95%. Față de cele de mai sus, precizăm că nu deținem informații privind situația juridică actuală a imobilelor enumerate“. Adică a celor date ministerului prin actul oficial de la începutul anului 1990. Pe måna cui or fi ajuns? Cum s-o fi făcut privatizarea lor? Oare la sumele modice rezultate din valoarea lor de inventar? Iarăși, dracu știe! Deosebit de conservatoare, dar și de atentă cu patrimoniul său, Academia Romånă a păstrat cele cåteva imobile care i-au fost repartizate din fosta avere a PCR. Cu două excepții: vilele „Pinul“ și „Bradul“ din Predeal, care au fost revendicate și cåștigate în instanță de foștii lor proprietari.

De curånd, Teodor Mărieș, președintele „Asociației 21 Decembrie“, a afirmat că, la sfårșitul anului 1989, în conturile PCR trebuie să fi existat aproape 4 miliarde de dolari. La care el mai adaugă alte aproximativ trei miliarde, tot în valută forte, din conturile UTC, a organizațiilor de pionieri și șoimi ai patriei. Bani despre care el este convins că au fost „delapidați de către oamenii lui Iliescu“. Motiv pentru care solicită deschiderea unei anchete penale. Nu se știe pe ce se bazează Mărieș. Poate că o fi știind el ceva. Sau poate că spusele lui nu sunt decåt o altă „fumigenă“, asemănătoare celei despre „averea lui Ceaușescu, ascunsă prin băncile străine“. El știe! Singura cu adevărat palpabilă a fost însă „Averea PCR“. Spuneam mai devreme că, pe la începutul anilor 90, acest patrimoniu a fost evaluat la circa 40 miliarde de lei „supergrei“, așa cum erau ei pe vremea lui Ceaușescu. Nu știm însă dacă acele evaluări nu s-au făcut cumva pornind de la valoarea de inventar, infimă în raport cu valoarea reală. De peste două decenii ne tot văităm că averea Romåniei este jefuită ca-n codru. Dar ne facem că uităm, sau poate că nici nu știm, că acest jaf a început demult, o dată cu risipirea în cele patru zări a fostei averi a PCR. Fostă avere care, este foarte posibil să stea la baza unora dintre agoniselile din „Top 300“. Motiv pentru care solicităm autorităților, pe această cale, să analizeze, în amănunt, ce s-a întåmplat cu „moștenirea PCR“. Asta pentru că, oricåt de odioasă ni s-ar părea ideea, și aceea a făcut parte din averea întregii țări.

 

 

 

https://www.curentul.info/decembrie-1989-marturii-si-documente/cum-au-matrasit-iliescuco-averea-pcr/

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Iliescu: Am primit un telefon de la Moscova, era Gorbaciov. Voia să se convingă de la prima sursă că lovitura de stat a reușit. Decembrie 1989

 

 

 

Iliescu: Am primit un telefon de la Moscova, era Gorbaciov. Voia să se convingă de la prima sursă că lovitura de stat a reușit. Decembrie 1989
byu/Reasonable-Reality76 inAsaCumEramOdata

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

EXCLUSIV! Jean Maurer, despre evenimentele din 1989: ,,Mi-am dat seama că este lovitură de stat și nu revoluție”

Autor:Maria-Carmela Stanciu

 

 

Jean Maurer a vorbit în exclusivitate în cadrul podcastului EVZ Capital despre părerile sale privind Revoluția din 1989, dar și despre imaginea imaginea lui Ion Iliescu, care a preluat puterea după căderea regimului comunist.

 

 

În același timp, Jean Maurer reconfirmă punctul de vedere pe care îl are asupra evenimentelor din 1989, care ar fi purtat titulatura unei lovituri de stat și nu a unei revoluții. În acest context, fiul lui Gheorghe Maurer transmite că lucrurile ar fi putut sta altfel pentru regimul comunist, dacă ar fi existat un plan care să-i ofere protecție lui Nicolae Ceaușescu.

 

,,Mi-am dat seama că este lovitură de stat și nu revoluție. A fost un scenariu cu acel miting al lui Ceaușescu. Intimități nu știu, dar ceva e cert. Dacă ajungi la concluzia că a fost o lovitură de stat, era clar că nu se putea întâmpla decât dacă Ceaușescu ieșea în fața maselor. Trebuia coregrafie. A fost o butaforie. Dacă ar fi existat un pluton sau jumătate de companie de trupe antiteroriste înarmate până-n dinți, lângă Ceaușescu, se termina toată revolta. Sigur, cu cadavre, cu crimă. Ceaușescu a fost împins! Trebuia extras din mulțime, din tribună și l-au urcat în avion. El a avut încredere. În buncărele care existau și în planurile lui Ceaușescu nu avea cum să reușească absolut nicio răsturnare de Guvern. 10 inși la balcon făceau ordine, într-adevăr pe cadavre! Cadavrele au ieșit de la Iliescu și de la niște generali”, susține Jean Maurer.

 

 

 

 

Conform spuselor lui Jean Maurer, Ceaușescu ar fi fost victima unei trădări și a unei implicări excesive din partea Elenei Ceaușescu, care era permanent în preajma acestuia. Întrebat de Ionuț Cristache cine este principalul vinovat pentru situația din 1989, Jean Maurer a avut un răspuns ferm: ,,Securitatea. Direcția a cincea, paza președintelui. Și-au dat seama că nu e altă soluție decât trădarea. Tot blocul estic era în mișcare. Probabil că dacă tata ar fi rămas în cercul de sfătuitori, nu s-ar fi ajuns nici la o revoluție sângeroasă în România și nici la executarea lui Ceaușescu”.

 

 

Ion Iliescu și moartea soților Ceaușescu

Conform lui Ionuț Cristache, momentul în care soții Ceaușescu au fost uciși a reprezentat ,,imaginea eșecului întregului sistem”. Pentru Jean Maurer, episodul de la Târgoviște a fost ,,o făcătură ordinară”. Acesta transmite că democrația se putea naște în cu totul alt mod, iar încrederea lui în Iliescu a avut atunci momentul principal al declinului.

 

,,Nu în felul ăsta trebuia să se nască o democrație. Eu am avut încredere în Iliescu. Era un tip citit, citea în franceză curent. Era mereu aprovizionat cu ziarele importante din Franța. Tata, la fel. Discutau despre un sistem care trebuie radical schimbat. Nu mergea cultul personalității, nu mergea un socialism forțat, trebuia luat ceva din economia de piață, ce și pe ce perioadă funcționa. Iliescu avea idei super. Am asistat la discuțiile cu tata. Ziceam ,,Iliescu e un domn deștept, e un tip unde tata avea un partener de discuție”. Am avut mare încredere în Iliescu, dar a fost o mare deziluzie. Procesul a fost o făcătură ordinară”, a precizat Jean Maurer.

 

 

Jean Maurer a subliniat că a refuzat oferta lui Iliescu de a colabora pentru conducerea României. Acesta i-a transmis fostului lider al CFSN că are alte planuri pentru viitor, nicidecum intrarea în clasa politică.

 

,,După Revoluție, la câteva luni de zile, când se liniștiseră lucrurile, am venit în România. Prin 90, vară-toamnă. Mineriadele nu le-am prins. Am vorbit cu Iliescu, m-am văzut cu el. Era vecin cu casa tatei. Mi-a spus bine că am venit în România. I-am transmis felicitări pentru că e în poziția de a face ceva pentru România. Mi-a spus că are nevoie de băieți ca mine, băieți deștepți, care vorbesc limbi străine. Mi-a ofertat să lucrez cu el. L-am refuzat, i-am spus că am un alt drum. Începusem să am mari dubii că vreau în politică”, subliniază fiul lui Gheorghe Maurer.

 

 

Statutul lui Maurer în Germania

Jean Maurer a povestit despre evenimentele pe care le-a trăit în momentul în care a dorit să obțină viză în Germania pentru a nu mai avea statutul de ,,fugit”, ce reprezenta o ilegalitate. În acest context, acesta a prezentat protocolul extrem de strict prin care a trecut până a ajunge la Ambasadă. A fost instruit să nu bea sau să nu mănânce nimic din ce i se oferă și să se întoarcă la mașina care l-a adus în 30 de minute, fără alte abateri. La acel moment, Ambasada era ,,încercuită de mașini de poliție” iar accesul înăuntrul sau în exteriorul clădirii era strict interzis în perioada cât Jean Maurer se afla în incintă.

 

,,Ambasadorul mă întreabă ce am organizat, întrucât au fost informați de Ministerul de Interne Federal că pe durata vizitei mele Ambasada are pază, protecție din partea poliției federale și că este interzis accesul în Ambasadă și din Ambasadă afară. Mi-au spus ,,Ne-ați luat cu asediu, domnule Maurer.” Am răspuns că nu am luat cu asediu, ci am venit pentru o viză. Îmi spune ,,Dumneata realizezi ce se întâmplă și că suntem în faza unui conflict cu autoritățile germane?” Am spus că dacă îmi dau viză, am plecat și am terminat totul. Le-am spus de la început că nu beau apa, nu vreau cafea, nu vreau nimic. Am zis ,,Ce nu înțelegeți? Eu am fugit din România ilegal. Eu sunt penal acum. Dvs vreți să ducem acest penal în absurd sau vreți s-o rezolvăm?” Mi-au spus că ori vor accepta conflictul, ori îl vor minimaliza sau anula. Au spus că le forțez mâna. Mi-au dat viză pe loc. Cei doi, care erau cu ambasadorul, aveau uniforme standard pentru anumite servicii. Ambasadorul era un tip destul de vivace. Mi-a reamintit că mai am 7 minute până când trebuie să ies. Mi-au pus viză, mi-au ștampilat pașaportul. Am mulțumit și am spus că sunt român și mă întorc”, a povestit Jean Maurer.

 

 

https://www.infofinanciar.ro/exclusiv-jean-maurer-despre-evenimentele-din-1989-mi-am-dat-seama-ca-este-lovitura-de-stat-si-nu-revolutie.html

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

Ion Iliescu s-a deconspirat că a dat o lovitură de stat cu ajutorul armatei

Autor:Evenimentul Istoric

 

Se fac aproape 32 de ani de când regimul comunist din România și reprezentatul său, Nicolae Ceaușescu, au dispărut de pe scena politică internațională, ca urmare a unor evenimente haotice petrecute în decembrie 1989. Prea mulți, încă vorbesc despre “Revoluția Română”. Fie pentru că nu vor să înțeleagă istoria, fie pentru că trebuie să sedimenteze […]

 

https://evenimentulistoric.ro/ion-iliescu-s-a-deconspirat-ca-a-dat-o-lovitura-de-stat-cu-ajutorul-armatei.html

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

LOVITURA DE STAT din Decembrie 1989, în documente oficiale!

 

An de an… şi au trecut 33 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, a devenit tot mai evident faptul că Republica România a fost ţinta unor atacuri externe de natură militară, economică, informatică, mediatică, spionaj etc de o complexitate cum rar s-a văzut.

 

          În tot acest timp s-au scris cărţi, articole de presă, s-au făcut reportaje, interviuri şi s-au mediatizat acele evenimente încercându-se tot mai mult să se întărească ideea că, în 1989, în România, ar fi avut loc o revoluţie. Toate aceste încercări nu au făcut decât să demaşte adevăratele evenimente şi caracterul lor foarte clar: a fost LOVITURĂ DE STAT organizată de forţe străine României şi intereselor ţării noastre, în colaborare cu trădătorii din ţară!

 

          Criminalii şi asasinii – începând cu cei vinovaţi de asasinarea cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena CEAUŞESCU – sunt cei care au preluat conducerea statului Român și, ca urmare, sunt liberi și se bucură de privilegii! Cei care au murit în decembrie 1989 sunt VICTIME ale LOVITURII de STAT, iar aşa-zişii revoluţionari sunt criminalii din 1989 sau, în cea mai mare parte a lor, nişte IMPOSTORI.

 

          Fără a căuta poveşti sau păreri personale ale unora sau altora, avem la îndemână Rechizitoriul din Dosarul penal nr. 11/P/2014 al Parchetului Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care spune: „…începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, pe întregul teritoriu al României, a fost declanşată, cu intenție, o amplă, sistematică şi deosebit de complexă acţiune militară de inducere în eroare, unică în istoria naţională, cauză de survenire a unui număr foarte mare de decese, răniri de persoane, suferinţe psihice, lipsiri grave de libertate”.

 

          Acest dosar priveşte fapte săvârşite de către Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi Gelu Rus, iar în finalul acestui rechizitoriu se spune, dar nu se întâmplă nimic: „Constatând că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi că există probele necesare şi legal administrate, precum şi că fapta de infracţiuni contra umanităţii, prevăzută şi pedepsită de art. 439 al.1 lit. a,g,i,k C.p. cu aplic. art. 5 C.p. există, a fost săvârşită de inculpaţii Iliescu Ion, Voican Voiculescu Gelu şi gl. (Rtr) Rus Iosif şi că aceştia răspund penal, În temeiul art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală,

 

D I S P U N:

 

1. Trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

 

1. ILIESCU Ion, fost preşedinte al României, cu privire la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută şi pedepsită de art. 439 al.1 lit. a, g, i, k C.p. cu aplicarea art. 5 C.p..

 

2. VOICULESCU Voican Gelu, fost viceprim-ministru al Guvernului României, cu privire la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută şi pedepsită de art. 439 al.1 lit. a, g, i, k C.p. cu aplicarea art. 5 C.p.,

 

3. Gl. (Rtr) RUS Iosif, fost comandant al Aviaţiei Militare, cu privire la săvârşirea infracţiunii contra umanităţii, prevăzută şi pedepsită de art. 439 al.1 lit. a, g, i, k C.p. cu aplicarea art. 5 C.p..

 

          În temeiul art. 329 din Codul de procedură penală, prezentul rechizitoriu (fiind format din 7 volume) însoţit de 3 copii certificate şi de dosarul cauzei, se vor transmite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, instanţă competentă să judece cauza în fond, potrivit art. 40 al.1 din Codul de procedură penală, urmând a fi citaţi: A. Inculpaţii: 342 1. Iliescu Ion, 2. Voiculescu Voican Gelu, 3. Gl. (Rtr) Rus Iosif”

 

          Lovitură de Stat, nu revoluţie… Victime, nu eroi… Impostori, nu revoluţionari!

 

          Toate aceste trei contradicţii pot fi pe scurt justificate, dar şi în termeni amănunţiţi, aşa cum s-a tot scris de-a lungul celor 33 de ani de capitalism şi isterie anticomunistă. O facem din nou, pentru a sublinia lucruri ce devin tot mai evidente.

 

LOVITURĂ DE STAT, NU REVOLUŢIE…

 

          Aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989 trebuie să înceapă cu afirmarea clară, fără echivoc, cu tărie a faptului că a fost LOVITURĂ DE STAT şi, pe lângă condamnarea vinovaților, este necesară și pierderea tuturor privilegiilor oferite aşa-zişilor revoluţionari!

 

          Parcurgând cele peste 300 de pagini, date publicității, ale rechizitoriului întocmit de Parchetul Militar, în care se încearcă pe toate căile să se justifice o aşa zisă revoluţie, sub pretextul unor revolte de masă etc, orice om de bună credinţă, detaşat şi neimplicat în evenimentele din decembrie 1989 va înţelege că Lovitura de Stat a fost programată, organizată şi dată de serviciile secrete străine în strânsă colaborare cu trădătorii din ţară.

 

          Pornind de la contextul politic din Europa de Est, când în toate ţările cu regim democratic, comunist sau socialist, s-au făcut schimbări majore şi sub pretextul unor reforme „democratice” s-a revenit la sistemul capitalist, era evident că Republica Socialistă România, o ţară fără datorii externe, independentă din toate punctele de vedere – economic, financiar, militar, politic etc – nu putea rămâne aşa. Întâlnirea de la Malta dintre preşedinţii SUA şi URSS au trasat clar politica schimbărilor!

 

          Ori, să spui că a fost revoluţie, când toţi ştiu ce s-a plănuit din timp… e o mare prostie!

 

          La Timişoara, cu „eroul” Laszlo Tokes în prim plan, cu sprijinul serviciilor secrete maghiare, germane, americane şi kaghebiste, au fost vandalizate instituţii de stat şi s-a încălcat legea în cel mai grosolan mod. Cine e acum Laszlo Tokes? Ce politică face el? E foarte clar: o politică anti-naţională, anti-românească! Putea un agent străin de interesele ţării să facă o „revoluţie” în binele poporului împotriva căruia s-a manifestat şi se manifestă de peste 40 de ani?…

 

          Iar de la acest caz până la provocările şi manifestările ostile de la Bucureşti n-a mai fost decât un pas, iar acel pas l-a făcut postul de radio Europa Liberă care anunţa că, din ordinul lui Ceaușescu, au fost omorâți peste 60.000 de români!

 

Care e adevărul aşa-zisei revoluţii?

 

          Evenimentele din decembrie 1989 a avut în total 1.166 de victime în orașele declarate martir: Alba Iulia, Arad, Brașov, Brăila, București, Buzău, Caransebeș, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Cugir, Hunedoara, Lugoj, Reșița, Sibiu, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Potrivit statisticilor Institutului Revoluției Române, între zilele de 17 și 22 decembrie 1989 s-au înregistrat 271 de decese, între 22 și 25 decembrie, alte 715 decese, iar după 25 decembrie au fost înregistrate încă 113 victime. Fără dată exactă au fost înregistrate 67 de decese.

 

          Dacă luăm în calcul numărul foarte mare de români care au fost omorâți după 22 decembrie 1989, ajungem la concluzia că și crimele de până la 22 decembrie 1989 au fost făcute tot de criminalii și trădătorii de țară care au dat LOVITURA de STAT. 

 

          Toate crimele au fost atribuite comuniștilor pentru a-i atrage pe românii de bună credință de partea lor și pentru a justifica termenul de „revoluţie” atribuit Loviturii de Stat din 22 decembrie 1989.

 

Aşadar VICTIME, nu eroi…

 

          Este evident că „revoluţia” a avut nevoie de eroi. Scopul justificat a fost şi este de a se aprinde o lumânare, a se depune o coroană, a le plânge sacrificiul şi a justifica termenul de „revoluţie”. Nimic mai mult pentru cei morţi!

 

          În realitate, aceştia sunt VICTIME ale Loviturii de Stat, dar termenul este temeinic ascuns pentru că, în cazul existenţei unor victime, trebuie găsiţi făptuitorii, criminalii, asasinii… şi adevărul ar ieşi la suprafaţă. Ori, când vorbim despre eroi, aceştia au fost îngropaţi cu adevăr cu tot!

 

Impostori, nu revoluţionari!

 

          În afara participanţilor „gură-cască” la evenimentele din Decembrie 1989 au existat şi unii implicaţi, ieşiţi în faţă la proteste, vandali sau agitatori, cu sau fără rele intenţii… şi aici mă refer la sutele de mii de „revoluţionari” care formează de peste 30 de ani o castă a privilegiaţilor: scutiţi de impozite, cu indemnizaţii sau pensii speciale, cu beneficii din partea statului capitalist care trebuie să-i cumpere pe cei ce „justifică” aşa-zisa revoluţie.

 

          Discret, departe de prim-planul mediatic, preşedintele României capitaliste mai dă şi acum, la peste 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, fel de fel de decrete prin care mai conferă titlul de revoluţionar, dar – mult mai important – a și retras acest titlu la o serie de indivizi după ce instanțele de judecată au demonstrat că sunt INFRACTORI şi IMPOSTORI!

 

În loc de concluzii…

 

Cu ce rămânem azi, după 33 de ani de la „revoluţie”?

 

          Rămânem cu o LOVITURĂ DE STAT recunoscută într-o oarecare măsură de PARCHETUL MILITAR, dar nu și de oficialități.

 

          Rămânem cu o LOVITURĂ DE STAT tot mai asumată de oamenii simpli, de cei care văd cum s-au distrus economia, sistemul de sănătate, învăţământul, sistemul de pensii, legislaţia, justiţia etc.

 

          Rămânem cu ruşinea asasinării conducătorilor ţării în ziua de Crăciun…

 

          Rămânem cu o justiţie incapabilă să facă dreptate…

 

          Rămânem cu politicieni incapabili să facă legi juste…

 

          Rămânem cu conducătorii obedienţi intereselor străine…

 

          Rămânem cu o ţară sub ocupaţie militară străină…

 

          Rămânem o țară cu economia distrusă sau vândută străinilor…

 

          Rămânem cu „binefacerile” capitalismului instaurat după Lovitura de Stat din decembrie 1989: corupţie, şomaj, droguri, sărăcie şi boli ale sărăciei, milioane de români plecaţi peste hotare pentru un trai decent, analfabetism…

 

          Continuați lista, aprindeți o lumânare VICTIMELOR Loviturii de Stat şi luaţi o decizie: dacă vreți să avem vremuri mai bune atunci e cazul să vă doriți o adevărată REVOLUŢIE care să îndrepte lucrurile?

 

          GAURA DIN DRAPELUL ROMÂNIEI, este cel mai reprezentativ simbol pentru LOVITURA DE STAT din 1989. Acum, după 33 de ani, e foarte evident faptul că asta s-a dorit, DISTRUGEREA ROMÂNIEI!

 

21.12.2022

 

 

https://www.psr.org.ro/articole/lovitura-de-stat-din-decembrie-1989-in-documente-oficiale.html

 

 

 

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

CEPEX-ul din 17 decembrie 1989. Ce ordine s-au dat?

 

 Publicăm integral stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 17 decembrie 1989.

 

 

 

Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român.

Au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Constantin Nicolae, Constantin Dăscălescu, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Mănescu Manea, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Radu Ion, Rădulescu Gheorghe, Totu Ioan, Andrei Ştefan, Curticeanu Silviu, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Postelnicu Tudor, Stoian Ion, Szasz Iosif, Toma Ioan, Ursu Ion.

Au fost invitaţi tovarăşii Bărbulescu Vasile, Radu Constantin.

 

.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu sînt toţi tovarăşii?

Tov. Silviu Curticeanu: Lipsesc tovarăşii Coman Ion şi Ilie Matei, care sînt la Timişoara şi tovarăşa Suzana Gâdea.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Uite, tovarăşi, de ce am convocat Comitetul Politic Executiv. La Timişoara au avut loc aseară unele evenimente, care s-au reluat astăzi la prînz. Pretextul l-a format aşa zisul preot reformat, care a fost sancţionat pe linia lor, l-au mutat din Timişoara în alt judeţ şi trebuia să plece din casa pe care o ocupa. N-a vrut să elibereze casa. Episcopul s-a adresat tribunalului, care a hotărît să-l evacueze. Lucrurile s-au tărăgănat mult. Ieri s-au dus să pună în aplicare hotărîrea tribunalului. El şi-a organizat un grup. Aici este amestecul cercurilor din afară, a cercurilor străine de spionaj, începînd cu Budapesta, pentru că el a dat şi un interviu. De fapt lucrurile sînt cunoscute. De altfel este cunoscut şi faptul că că atît în răsărit cît şi în apus toţi discută că în România ar trebui să se schimbe lucrurile. Şi-au propus şi cei din răsărit şi cei din apus să schimbe şi folosesc orice.

Aseară organele noastre au reuşit să pună ordine. A fost evacuat şi trimis acolo unde a fost dat de Episcopie. Aceasta era, practic, o problemă strict a lor şi trebuia să se aplice o hotărîre judecătorească de evacuare a casei, ceea ce era ceva normal.

Astăzi, spre prînz, de altfel au fost şi ieri, dar tovarăşii n-au înţeles că vor reveni astăzi, o serie de elemente declasate s-au adunat din nou şi au provocat dezordine, au intrat în sediul Comitetului judeţean de partid. Organele noastre de interne s-au purtat slab, pentru că normal era să nu lase să intre pe nimeni în sediul Comitetului judeţean de partid. Trebuia pusă pază, pentru că asta este o regulă generală. Au avut o atitudine defetistă, capitulardă, atît organele Ministerului Apărării Naţionale cît şi ale Ministerului de Interne.

Aseară am discutat cu el şi le-am spus ca în cursul zilei de astăzi să facă demonstraţii cu unităţi de tancuri. Să fie în centrul oraşului, să facă demonstraţie. Aceasta presupune că unităţile trebuiau să se găsească în centru.

Eu am dat ordin să se facă acest lucru, iar voi aţi făcut o plimbare. Nu era posibil să se întîmple ce s-a întîmplat dacă unităţile se găseau în centru. trebuia lichidat repeded toate aceste lucruri. Le-a trebuit o oră şi jumătate pînă s-au mişcat unităţile militare. Unde a fost demonstraţia de care am vorbit, pentru care am dat ordin?

 

Tov. Milea Vasile: Am executat deplasarea de la est către vest.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu deplasare de la est către vest! Unităţile transportoare de tancuri trebuia să se afle în centru. Asta înseamnă ce am ordonat, nu să se ducă de la est către vest. Am menţionat bine de aseară ce trebuie să faci, demonstraţia unităţilor de bază, a tanchetelor, unităţile motorizate, toate trebuiau să fie în centrul oraşului, nu în cazarme. De aceea am spus să faceţi demonstraţie, că demonstraţia presupune că toate unităţile să fie în centru. Asta înseamnă demonstraţie! Adevărat că n-am dat toate detaliile, dar cînd spui să fie demonstraţie, trebuie să fie demonstraţie, nu să se plimbe spre Jimbolia sau Arad. Trebuia să fie în oraş, pentru că străzile sînt destul de largi. Acolo trebuiau să fie staţionate unele unităţi.

Acelaşi lucru şi cu trupele Ministerului de Interne. Impresia mea este că unităţile Ministerului de Interne n-au fost înarmate.

Tov. Elena Ceauşescu: Au fost neînarmate.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Neînarmaţi au fost.

Tov. Tudor Postelnicu: Cu excepţia celor de la grăniceri. Restul nu au fost înarmaţi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Păi, de ce? V-am spus să fie toţi înarmaţi. De ce i-aţi trimis neînarmaţi? Cine a dat asemenea ordin? Cînd am înţeles că merg trupele de securitate, era clar că merg înarmate, pentru că au armament, au totul în dotare şi auto şi tot, nu-i trimiteţi să se bată cu pumnul? Ce fel de unităţi de interne sînteţi voi!? De unde aveţi asemenea lucruri.

Curticeanu, să vină imediat şi Vlad Iulian.

Cine a dat asemenea dispoziţie?

De ce ţinem trupe de grăniceri? Şi mi-aşi dat asigurări că aveţi 9 plutoane de securitate, ceea ce înseamnă aproape 1000 de oameni. Unde erau? I-aţi trimis neînarmaţi? Ce înseamnă sistemul acesta?!

Şi am discutat aseară, am spus: luaţi măsuri şi voi, măsuri ferme. Nu mi-aţi spus că îi trimteţi să se bată cu bastonul! Nu am nevoie de asemenea unităţi de securitate. Şi miliţia trebuia să fie înarmată. Aşa este legea.

Tov. Tudor Postelnicu: Vă raportez, tovarăşe secretar general, miliţia este înarmată.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă era înarmată trebuia să tragă, nu să se lase să fie bătută şi să-i lase să intre în sediul comitetului judeţean. Două ore le-a trebuit unităţilor ca să ajungă, deşi sînt în centru, cînd trebuiau să fie acolo, pentru că au fost mobilizate să facă demonstraţie în stradă. Ele trebuiau să fie în zonă.

Am discutat cu voi şi azi noapte, am discutat de mai multe ori şi la 2 şi la 3 şi la 4 dimineaţa, ce aveţi de făcut.

Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie să-l chemăm la telefon pe tovarăşul Coman cînd soseşte acolo.

Tov. Silviu Curticeanu: Am înţeles. Iau imediat legătură cu Timişoara.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi n-aţi executat ordinul dat, că am dat ordin în calitatea pe care o am de comandant suprem, ordin care este obligatoriu pentru voi, pentru toate unităţile, atît ale Ministeruliu Apărării Naţionale cît şi ale Ministerului de Interne.

Cum este posibilă o asemenea situaţie? Nişte derbedei să intre în sediul comitetului judeţean de partid, să bată pe soldaţi, pe ofiţeri şi ei să nu intervină!?

Ce au făcut ofiţerii tăi, Milea, de ce nu au intervenit imediat, de ce nu au tras? Trebuia să tragă să-i lase jos, să someze şi pe urmă să tragă la picioare.

Tov. Vasile Milea: Nu le-am dat muniţii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce nu le-aţi dat? Am dat ordin să se tragă îna er,. să someze? De ce nu le-aţi dat muniţii? Dacă nu le-ai dat muniţii mai bine îi ţineai acasă!

Ce fel de ministru al apărării eşti tu? Ce fel de ministru de interne eşti tu Postelnicu? Spuneaţi că le-aţi dat muniţii de manevră! Ei au primit sarcină de luptă nu de manevră. Nu aţi spus adevărul. De abia acum spuneţi, pînă acum aţi dezinformat. Aţi spus că aţi dat ordin să tragă. De ce aţi dezinformat?!

Dacă trimiteţi unităţile de securitate să se bată cu bastonul mai bine le trimiteaţi acasă; era mai bine atunci să mobilizăm 500 de muncitori, cum am făcut pe timpuri în Bucureşti în 1945, în faţa celor care erau în piaţa aceasta, cînd au tras, eram cu Dancea, cu Pătrăşcanu şi n-am fugit.

Se poate una ca asta?! De ce atunci oamenii au ştiut ce să facă, acum stau cu băţul în mînă, deci nici nu se sinchisesc.

Tov. Elena Ceauşescu: Situaţia este foarte gravă şi neplăcută.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este gravă şi voi sînteţi vinovaţi, pentru că aţi împins la această situaţie. De unde aţi primit ordin să nu daţi armament la trupele de securitate?

A ajuns Coman la Timişoara?

Tov. Silviu Curticeanu: Încă nu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Ia legătura imediat şi cum ajunge la sediul Comitetului judeţean să ia legătura cu noi.

Toţi comandanţii militari să se găsească şi să fie chemaţi la teleconferinţă. În 5 minute să fie găsiţi.

Tov. Elena Ceauşescu: Nu se poate aşa, n-a acţionat cum trebuie nici ministrul apărării naţionale, nici ministrul de interne.

Tov. Nicolae Ceauşescu: O mînă de derbedei, puşi la cale de cei care vor să distrugă socialismul şi voi de fapt le faceţi jocul. Asta este realitatea. Are deplină dreptate Castro, în cele spuse în activul de partid, pentru că nu se poate una ca asta.

Aceasta este de fapt mentalitatea şi la gărzile patriotice şi în activul de partid. De ce nu au fost scoase gărzile patriotice cu armament, că au armament? În felul acesta punem oamenii să stea cu mîna în sîn, iar ceilalţi vin cu răngi, iar noi stăm şi le ţinem predici. Duşmanul nu cu predici îl potoleşti, ci trebuie să-l arzi. Socialismul nu se construieşte cu dezinformare, cu închinăciune, ci cu luptă. Cu luptă trebuie să-l construim. Acum în Europa este o situaţie de capitulare, de pactizare cu imperialismul, pentru lichidarea socialismului.

Tov. Elena Ceauşescu: Este laşitate.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Mai mult decît laşitate. Am discutat cu voi toată noaptea de cîteva ori.

Tov. Tudor Postelnicu: Aşa este, de cel puţin 15 ori.

Tov. Nicolae Ceauşescu: iar în cursul dimineţii, iar de cîteva ori. Am fost aici la sediu, după aceea am plecat să văd ce este în oraş, şi mi s-a transmis că s-au adunat din nou în centru. Şi ştiau ce trebuie să facă.

Cum putem califica acest lucru. Să discutăm în Comitetul Politic Executiv această situaţie, iar eu, în calitate de comandant suprem, consider că aţi trădat interesele ţării, interesele poporului, ale socialismului şi n-aţi acţionat cu răspundere.

Tov. Vlad Iulian: Aveţi dreptate, tovarăşe secretar general, aşa este.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Au spus că au scos trupele de securitate, dar erau neînarmate.

Tov. Vlad Iulian: Aşa este. Au fost cu bastoane de cauciuc şi cu gaze lacrimogene.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce nu au mers înarmaţi?

Tov. Vlad Iulian: Am crezut că nu este cazul.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce n-aţi raportat, să spuneţi, că am vorbit toată noaptea cu voi?

Din momentul de faţă, dacă Comitetul Politic Executiv este de acord, destituim pe ministrul apărării naţionale şi pe ministrul de interne şi pe comandantul trupelor de securitate. Din acest moment preiau comanda armatei, să-mi pregătiţi decretul. Convocaţi Consiliul de Stat, ca să facem totul legal, în seara asta. Nu mai am încredere în asemenea oameni. Nu se poate merge mai departe aşa. Toată noaptea am stat şi am discutat cu ei din 10 în 10 minute, ca apoi să-mi dau seama că ei nu fac ce le-am ordonat. De abia pe urmă mi-am dat seama că ei nu fac ce le-am spus. Trebuia să-i omoare pe huligani, nu să-i bată ei. Tu crezi că huliganii aceia n-au ştiut care este situaţia cu voi, de au intrat în sediu? Intrarea în sediul organului de partid nu este admisă!

Cine v-a dat dreptul să vă consultaţi voi şi să nu luaţi măsurile care se impun, pentru că eu am discutat cu voi şi v-am dat ordin?

Ştiţi ce ar trebui să vă fac, să vă pun în faţa plutonului de execuţie! Asta meritaţi, pentru că ceea ce aţi făcut voi se numeşte pactizare cu inamicul!

Ai făcut armata, Milea, aşa se cheamă, nu?

Tov. Vasile Milea: Da, tovarăşe secretar general.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu se poate una ca asta!

Să se convoace Consiliul de Stat, imediat!

Tov. Silviu Curticeanu: Da, am înţeles.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci, tovarăşi, avînd în vedere situaţia carfe s-a creat, acum de fapt, îmi dau seama, că aşa cum este, nu se poate face ordine cu ciomagul. Am convocat şi teleconferinţa. Voi da ordin ca imediat să se primească, acum, armament, toţi să fie înarmaţi şi să aplice ordinul. Cînd am dat ordin să aplicaţi starea de necesitate, cu ce o aplicaţi, cu bîta?! Cînd am spus “stare de necesitate”, ce înseamnă pentru voi “stare de necesitate”, “cu bîta”.

Tu, care conduci trupele de securitate, nu ştii ce înseamnă stare de necesitate.

Tov. Vlad Iulian: Ştiu, tovarăşe secretar general, am dat ordin.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nici acum nu spuneţi adevărul, pentru că cei de la sediul comitetului judeţean de partid n-au avut cu ce trage. Soldaţii au luptat cu ce au avut, cu bîta, şi au reuşit să facă faţă. Unul dacă trăgea ar fi fugit ca potîrnichile. Voi nu vedeţi unde aţi adus situaţia?

Am spus să trageţi în aer, somaţi, şi dacă nu, trageţi în picioare.

Tov. Elena Ceauşescu: Să fi tras în ei, să fi căzut şi pe urmă luaţi şi băgaţi în beci. Nu vi s-a spus aşa? Unul să nu iasă.

Tov Nicolae Ceauşescu: Deci, măsuri imediate, să lichidăm repede ce este în Timişoara, să punem trupele în stare de alarmă, în stare de luptă, atît unităţile ministerului de interne, cît şi cele ale apărării naţionale, şi oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici un fel de discuţie. Şi desigur, să atragem atenţia gărzilor patriotice, că nu se poate lupta cu ciomagul. Toată situaţia să se dezbată serios cu întregul activ de partid, cu UTC-ul. Ce fel de educaţie comunistă faceţi voi tineretului? Ce fel de UTC-işti sînt aceştia, care au fost în rîndul huliganilor? De altfel, au fost şi cîţiva membri de partid, dar mulţi UTC-işti. Ce educaţie revoluţionară faceţi voi?!

Uite tovarăşi, eu pun problema unor măsuri ferme. Dacă aveţi altă părere vă rog s-o spuneţi aici, că trebuie stabilite acţiunile şi măsurile ce trebuie luate, pentru că aici sînt acţiuni puse la cale atît din est cît şi din vest, care s-au unit pentru a distruge socialismul, că vor un “socialism uman capitalist”.

Ce părere aveţi voi?

Tov. Manea Mănescu: Sîntem de acord cu dumenavoastră şi cu toate măsurile luate.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă are cineva altă părere, vă rog să spuneţi.

Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie luate măsuri radicale, pentru că aici nu se poate merge cu îngăduinţă, pentru că asta ar însemna să capitulăm.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Vom lupta pînă la ultimul şi trebuie să supunem aprobării partidului, pentru că independenţa şi suveranitatea se cucereşte şi se apără cu luptă, pentru că dacă în 1968 nu am fi acţionat şi nu adunam aici poporul, nu înarmam gărzile patriotice, ar fi venit şi peste noi, cum au făcut în Cehoslovacia, pentru că atît sovieticii cît şi bulgarii erau la graniţă. Nu am dezarmat poporul. Am pus şi am votat în Marea Adunare Naţională, ca totul să se apere cu arma în mînă.

De ce nu apăraţi legile, socialismul, că legile socialismului sînt legile ţării.

Tov. Elena Ceauşescu: Acestea sînt legi care nu se discută.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Că acum aţi discutat voi cum să faceţi şi aţi trimis cu mîna goală, pentru că asta înseamnă ce aţi discutat voi?!

Ce facem cu ministrul apărării? Ce spui tu, Milea?

Tov. Vasile Milea: Dacă aţi ordonat aşa, aşa transmitem imediat. După aceea sînt la dispoziţia dumneavoastră.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce n-au ieşit unităţile cu arme, pentru că cu puşca în mînă, fără armament nu se poate apăra şi nici bate.

Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie să spună ce este în concepţia lor, care este poziţia lor.

Tov. Vasile Milea: Vă raportez, altă poziţie nu am nici eu şi nici ceilalţi tovarăşi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tu să vorbeşti în numele tău.

Tov. Vasile Milea: Repet, tovarăşe secretar general, altă poziţie şi altă concepţie nu am.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce nu aţi luat măsuri?

Tov. Vasile Milea: Sînt vinovat. Am gîndit că nu va lua amploare.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tu trebuia să te temi de amploare. Ştiaţi care este situaţia la Timişoara. În loc să luaţi măsuri aţi trimis neînarmată armata. Trebuia să fi luat măsuri imediat şi să fi lichidat de ieri, dar n-aţi făcut acest lucru şi aţi ajuns pînă astă seară.

Tov. Tudor Postelnicu: Mult stimate tovarăşe secretar general,

Mult stimată tovarăşe Elena Ceauşescu,

Raportez în faţa Comitetului Politic Executiv, în faţa dumneavoastră, că sînt întrutotul de acord cu măsurile care vor fi luate împotriva mea.

Vreau să vă mărturisesc în modul cel mai sincer, ca activist al partidului, trimis să-mi desfăşor activitatea în acest sector de activitate, că nu vreau să mă desculp cu nimic. Port întreaga răspundere şi, repet, nu vreau să mă desculp, că nu puteam să facem şi mai mult.

Vă raportez că sînt un ostaş cinstit şi devotat al partidului, dar vă mărturisesc, eu nu am cunoscut că unităţile trebuie să iasă cu armament, cu cartuşde de război. Indiferent ce măsuri se vor lua asupra mea,a ceasta este situaţia. Nu odată am auzit discutîndu-se, s-a discutat în consiliul de conducere, cu cadrele de cîteva ori, am asistat la asemenea discuţii şi nu am reţinut că trebuie ca unităţile să fie scoase cu armament.

Eu vreau să vă spun că am acţionat cu fermitate, pe baza orientărilor şi indicaţiilor date de dumneavoastră în noaptea care a trecut. Am făcut tot ce a fost cu putinţă.

Tov. Elena Ceauşescu: N-ai făcut nimic.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Din moment cînd te duci cu bîta la aşa ceva, înseamnă că n-ai făcut nimic.

Tov. Elena Ceauşescu: Dacă nu v-a fost clar, de ce nu aţi întrebat? Trebuia să întrebaţi dacă ies trupele înarmate sau neînarmate.

Tov. Tudor Postelnicu: Vă raportez că nici într-un act normativ nu am găsit acest lucru şi nu mi s-a comunicat că trebuie să iasă cu cartuşe de război.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nici grănicerii nu sînt înarmaţi, că sînt pe graniţă?

Tov. Vasile Milea: Cei care sînt la paza frontierei au cartuşe de război.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Postelnicu şi Vlad n-au cunoscut acest lucru?

Tov. Tudor Postelnicu: V-am, raportat şi vă raportez că în dotarea unităţilor noastre sînt cartuşe de război.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Atunci de ce n-au ieşit cu ele?

Tov. Vlad Iulian: Gîndurile noastre au fost că este o acţiune de mică amploare şi că putem să rezolvăm fără cartuşe.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce n-aţi întrebat.

Tov. Vlad Iulian: Este o greşeală fundamentală a noastră.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am spus să trageţi de avertisment, dacă nu se retrag să trageţi în picioare.

Nu m-am gîndit că trageţi cu gloanţe de manevră. Este apă de ploaie. Cei care au intrat în sediul comitetului judeţean de partid nu trebuiau să mai iasă de acolo, trebuiau să fie jos, la pămînt.

Tov. Tudor Postelnicu: Au acţionat prost generalii şi forţele trimise acolo.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi le-aţi dat ordinul acesta.

Tov. Vasile Milea: Aşa este, noi sîntem vinovaţi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De ce să-i acuzăm pe ei, pentru că voi aţi dat ordinul acesta. Aşa reiese acum, foarte clar.

Să hotărască Comitetul Politic Executiv.

Tov. Tudor Postelnicu: Închei spre a vă spune că sînt de acord cu măsurile luate de dumneavoastră, cu măsurile luate de Comitetul Politic Executiv.

Eu, ca activist al partidului, ca fost activist al partidului, vă mulţumesc pentru sprijinul primit în toată această perioadă şi vă asigur că voi fi în continuare un ostaş credincios al partidului, indiferent că voi rămîne cu calitatea sau fără calitatea de membru de partid, rămîn în continuare un om, un muncitor cinstit partidului şi patriei, indiferent că voi rămîne în funcţia pe care o am sau nu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Ce părere aveţi, tovarăşi? Trebuie să hotărîm ce facem.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Părerea mea acum, în legătură cu minsitrul apărării naţionale şi cu ministrul de interne, consider că nu este cazul, că nu este momentul potrivit pentru acest lucru.

Tov. Tudor Postelnicu: Tovarăşe secretar general, dacă aveţi încredere în mine vă asigur că nu voi precupeţi zi şi noapte şi îmi voi face datoria, aşa cum voi putea şi cum vor dovedi faptele.

Tov. Constantin Dăscălescu: V-aş ruga, tovarăşe secretar general, să analizaţi cu multă grije. Acum s-au auzit indicaţiile şi ordinele date, dar să nu ne grăbim să luăm nişte măsuri care n-ar fi bine studiate.

Vă rog să analizaţi cu discernămîntul dumneavoastră acest lucru. Eu sînt pentru măsuri ferme, dar este bine să gîndim ceea ce facem.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Ce zici Manea?

Tov. Manea Mănescu: Tovarăşe preşedinte, zic să rezolvăm situaţia care este acum şi după aceea să luăm măsuri.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cu cine să rezolvăm? Este o problemă care se putea rezolva de ieri de dimineaţă în două ore, dar nu s-a rezolvat. S-a imprimat acest spirit de a da înapoi, de a nu lupta, ci de a capitula. Asta este problema.

Tov. Gheorghe Oprea: Tovarăşe secretar general, cred că sarcinile sînt foarte clare. Cred că tovarăşii au înţeles bine ce au de făcut şi vă rog să le acordaţi încrederea să se ocupe în continuare. Acum le este clar ce au de făcut.

Cred că acum au înţeles, le este foarte clar. Cred încă o dată că putem să le acordăm încrederea să acţionezer aşa cum aţi ordonat dumneavoastră.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Ştiţi cum aţi procedat acum? Cum aţi trimite pe front unităţi să le nimicească duşmanul, dezarmate, să fie nimicite de duşman. Asta aţi făcut. Aţi pus unităţile militare într-o situaţie foarte proastă.

Ce garanţii există că voi toţi nu veţi proceda la fel ca pînă acum?

Tov. Tudor Postelnicu: Vă asigur, tovarăşe secretar general, că nu se va mai repeta o asemenea situaţie. Vă rog să-mi acordaţi această încredere şi să lăsăm să vorbească faptele pînă cînd dumneavoastră, conducerea superioară de partid, Comitetul Politic Executiv vor aprecia.

Tov. Vasile Milea: Garanţia pentru mine este că n-am înţeles primejdia de la început, acum îmi este clar, cînd aţi spus că este “stare excepţională”.

Tov. Vlad Iulian: Vă asigur, tovarăşe secretar general, că ascultînd sarcinile care mi le-aţi dat, voi face în aşa fel să merit încrederea dumneavoastră.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Bine. Să mai încercăm tovarăşi?

– Toţi tovarăşii sînt de acord.

Să amînăm această hotărîre, să vedem cum acţionează şi apoi să reluăm această discuţie.

– Toţi tovarăşii sînt de acord.

Vom vedea cum acţionează în rezolvarea acestei situaţii.

Tov. Vasile Milea: Am înţeles, aşa vom face.

Tov. Tudor Postelnicu: Am înţeles pe deplin cele spuse de dumneavoastră, vă asigur, tovarăşe secretar general că aşa vom proceda.

Tov. Iulian Vlad: Şi eu am înţeles, tovarăşe secretar general, sarcinile ce revin trupelor de securitate şi voi proceda întocmai.

 

 

https://ioncoja.ro/cepex-ul-din-17-decembrie-1989-ce-ordine-s-au-dat/

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

În octombrie 1989, la Poiana Brașov hotelurile erau pline de turiști sovietici!

 

 

În atenția domnului Marius Mioc, care a cercetat acest subiect: prezența agenților stăini, sovietici în primul rând, la „revoluția” din decembrie 1989 și a ajuns la concluzia că nu au existat celebrii „turiști sovietici”!

 

1.Deunăzi, de Sfîntul Ion, m-a sunat un bun prietn, profesorul Mușat Radu Soare, fost coleg de liceu și de studenție.  Se mai uită din când în când și pe site-ul nostru. Și mi-a povestit următoarele:

 

În 1989, promoția lor, promoția 1964, de absolvenți ai IEFS, au decis să serbeze la Poiana Brasov împlinirea a 25 de ani de la absolvire. Încă din vară au tocmit pentru data de 25-26 octombrie cazarea și masa festivă la unul din marile hoteluri din Poiană. Cu câteva zile înainte de data respectivă li s-a comunicat că toată Poiana este ocupată de turiști străini, mai precis, de turiști sovietici, și că nu mai pot să-și țină acolo întâlnirea! Cu chiu cu vai, apelându-se la toate pilele posibile, au putut fi cazați, dar nu toți la un loc, ci âmprăștiați prin toate hotelurile în care mai rămăsese o mameră liberă!…

 

În sear banchetului au avut ocazia să vadă la restaurant că erau și câteva „celavece”.

 

Oricum, în istoria Poianei, era prima oară când, la sfârșit de octombrie, se aflau așa de mulți turiști!… Mulți și toți din aceeași țară!

 

Garantez pentru acuratețea acestei informații! Domnul Marius Mioc o poate verifica, în beneficiul adevărului, pe care îl căutăm cu toții!

 

2. În elicopterul militar care s-a prăbușit în decemrie 1989, cu cei doi generali care se întorceau de la Timișoara, la vremea aceea s-a spus că ei aduceau la București documente și probe privind echipele care au vandalizat Timișoara în ziua de 16 decembrie 1989. Pentru această informație nu garantez că ar corespunde adevărului, faptelor petrecute. Sigur adevărat este că a circulat acest zvon!

 

Ion Coja

 

 

https://ioncoja.ro/in-octombrie-1989-la-poiana-brasov-hotelurile-erau-pline-de-turisti-sovietici/

 

 

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

(Si)…Crima numită „privatizarea“ Oltchim

 

Constantin Cojocaru

 

Iată că am, din nou, dreptate. Scopul tuturor partidelor care s-au rotit la conducerea statului român, după lovitura de stat din decembrie 1989, a fost unul singur: jefuirea avuţiei acumulate de poporul român în timpul regimului comunist, îmbogăţirea lor prin acapararea unei părţi cât mai mari din această avuţie, vânzarea, pe nimic, a restului avuţiei către străini, pentru a obţine sprijinul acestora să ajungă şi să se menţină la conducerea statului, ca să jefuiască, mereu, poporul român, în cârdăşie cu străinii.

 

În timp ce ne serveau circul cu suspendarea şi referendumul pentru demiterea preşedintelui, guvernanţii U.S.L. pregăteau, cu profesionalism şi sânge rece, executarea programului conceput de Băsescu şi P.D.L. pentru vânzarea a ceea ce a mai rămas din capitalul de care a fost deposedat poporul român prin Legea 15/1990. Dacă vor fi lăsaţi, vor vinde tot ce a mai rămas din ţară.

 

De câteva zile, asistăm la ultima fază a crimei numită „privatizarea OLTCHIM“, una din zecile de mii de fabrici şi uzine construite de români în timpul regimului comunist, la timpul punerii în funcţiune, aceasta fiind dotată cu utilaje şi echipamente la cel mai înalt nivel al tehnicii mondiale (la fel a fost situaţia – atât referitor la crimă, cât şi „la cel mai înalt nivel al tehnicii mondiale“ – şi în cazurile COMTIM, SIDEX, SIDERCA etc. – nota red.). În primul rând, nu este vorba de nici o „privatizare“. Nu este vorba de trecerea unui bun din proprietate PUBLICĂ în proprietate PRIVATĂ, adică de privatizare. În acest moment, capitalul OLTCHIM este PRIVAT 100 la sută. 54 la sută din capital se află în proprietatea PRIVATĂ a statului român, restul, de 46 la sută, se află în proprietatea PRIVATĂ a altor persoane fizice şi juridice, în cea mai mare parte, străini. Dacă cele 54 procente s-ar afla în proprietatea publică a statului român, ele nu ar putea fi vândute. Guvernanţii folosesc cuvântul de „privatizare“ pentru a ascunde faptul că ei VÂND o uzină pe care ei au furat-o de la cetăţenii României prin Legea 15/1990 (Legea Brucan). Pentru a ascunde faptul că ei vând ţara.

 

Aşa cum au procedat cu toată industria românească, guvernanţii au adus OLTCHIM-ul în stare de faliment, astfel încât să poată fi vândut pe nimic, apoi, închis, demolat, vândut ca fier vechi, la preţ de sute de ori mai mare decât cel încasat de stat, la „privatizare“. La această crimă, au participat toate guvernele postdecembriste. Guvernul Văcăroiu a inclus ARPECHIM-ul piteştean în capitalul PETROM-ului, deşi combinatul piteştean era legat ombilical, fizic, de OLTCHIM, prin conductele care îi livrează materia primă. Normal, PETROM-ul s-a vândut cu ARPECHIM cu tot, astfel că viaţa OTLCHIM-ului, ca şi a miilor de salariaţi ai săi, ca şi ai altor câteva zeci de unităţi din amontele şi avalul OLTCHIM-ului a ajuns la cheremul OMV, firma austriacă devenită stăpână pe perla industriei româneşti, pe care a cumpărat-o, de la guvernul Năstase, cu un preţ de zeci de ori mai mic decât valoarea reală a PETROM-ului. A venit, apoi, rândul guvernului Tăriceanu să reducă valoarea capitalului social, astfel încât firma străină PPC să obţină 20 la sută din capitalul OLTCHIM, deşi nu a plătit decât o sumă care îi dădea dreptul la nu mai mult de 2 la sută din capital.

 

Aşa cum era de aşteptat, OMV a închis ARPECHIM-ul, a tăiat, astfel sursa de aprovizionare cu materie primă a OLTCHIM-ului, obligând-o, pe acesta, să se aproviziopneze din alte surse, dar la costuri mult mai mari. A venit, ca peste tot, rândul administratorilor, care au înţeles că, în final, trebuie să se aleagă şi ei cu ceva, astfel că au „externalizat“ o bună parte din activele societăţii, la „oameni de încredere“, ceea ce a însemnat şi externalizarea profiturilor, adică reducerea veniturilor OLTCHIM-ului.

Aşa a ajuns OLTCHIM să înregistreze datorii de sute de milioane de euro, să nu mai poată plăti salariile şi facturile furnizorilor.

 

Tot ca de obicei, adică aşa cum au procedat cu zecile de mii de întreprideri pe care le-au vândut pe nimic, în cea mai mare parte străinilor, guvernanţii mint poporul, nu numai cu televizorul, că nu există altă soluţie decât „privatizarea“, adică vânzarea celor 54 procente deţinute de stat în capitalul societăţii, că numai astfel va veni un „investitor strategic“, evident străin, care se va obliga, prin „contractul de privatizare“, să păstreze locurile de muncă, să plătească salariile şi datoriile, să asigure capitalul de lucru pentru societate. O minciună criminală, dovedită de miile de „contracte de  privatizare“ anterioare, călcate în picioare de „investitorii strategici“, care au închis fabricile şi uzinele, le-au demolat, le-au vândut ca fier vechi, au luat banii şi au plecat, au distrus, astfel, peste 4 milioane de locuri de muncă.

 

OLTCHIM este o unitate economică VIABILĂ. Ea fabrică produse care SE CER pe piaţa românească, pe cea europeană şi extraeuropeană. Cu administratori competenţi şi responsabili, ea fabrică produsele sale la costuri cu mult mai mici decât preţurile cu care le vinde pe piaţă, putând să asigure salarii decente la mii de români. O demonstrează cele patru decenii de existenţă. Ea a fost adusă în stare de faliment nu de factori interni, nu de piaţă, ci de deciziile iresponsabile ale proprietarului nelegitim care este statul român, guvernanţii ţării.

 

Pentru OLTCHIM există o SOLUŢIE. Aceasta constă în adoptarea şi aplicarea imediată a Legii Cojocaru. Cu cei 20.000 de euro de fiecare, cei 10.000 de salariaţi de la OLTCHIM, de la furnizorii şi clienţii acestuia, plus rudele acestora, s-ar strânge, repede, peste 200 milioane de euro, capital de lucru, printr-o primă majorare de capital, urmată de alte subscripţii, de la cetăţeni din toată ţara, prin care să fie cumpărate şi acţiunile deţinute de statul român, ca şi cele provenite din conversia creanţelor AVAS şi ale celorlalţi creditori cu capital de stat. Inclusiv, cumpărarea ARPECHIM-ului de la OMV.

 

Victor Ponta are de ales. Ori anulează licitaţia din 18.09.2012 pentru vânzarea celor 54 procente deţinute de statul român la OLTCHIM şi, concomitent, introduce Legea Cojocaru în Parlament, pentru a fi adoptată în regim de urgenţă, ori devine complice la crima numită „privatizarea“ OLTCHIM. Nu va putea să spună NU AM ŞTIUT.

 

 

Sursa: http://www.variantacojocaru.ro/

 

 

https://ioncoja.ro/crima-numita-privatizarea-oltchim/

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

(De neuitat)… EXCLUSIV | Discuții halucinante din „azilele groazei”. Bătrânii erau bătuți, subnutriți, cu musculatura atrofiată. „Băi, ești nebună, e neagră toată!”

 

Peste 600 de persoane din centre sociale, relocate după controale. Căminele pentru vârstnici, adevărate pepiniere de făcut bani

Mara Răducanu

 

Ies la iveală noi detalii cutremurătoare în cazul „căminelor groazei.” Din interceptările anchetatorilor prezente în referatul cu propunere de arestare, consultat de Gândul, reiese că persoanele aflate în cele trei azile – cei mai mulți vârstnici, aflați în situații vulnerabile, dar și tineri cu dizabilități, care au nevoie de îngrijire specială – erau ținute și tratate în cele mai groaznice moduri.

 

 

Pe lângă înjurături, jigniri şi umiliri, pacienţii bolnavi şi cei cu dizabilităţi erau bătuţi crunt și puși la muncă forțată, paradoxal, chiar de către cei plătiți să-i îngrijească.

 

În anumite încăperi, erau ploşniţe, gândaci sau chiar păduchi, în timp ce persoanele cu dizabilităţi erau ţinute subnutrite, nespălate şi închise în camere.

 

Patru persoane arestate pentru terorizarea bătrânilor din ”azilele groazei”

Din cei 24 de suspecți duși la instanță cu propunere de arestare preventivă, patru au fost arestați preventiv pentru 30 de zile, restul primind arest la domiciliu.

 

Cei patru inculpați arestați preventiv pentru 30 de zile sunt Ștefan Godei, administratorul unuia dintre cele două centre din Voluntari și Afumați pentru persoane vârstnice sau cu dizabilități care aparțin Asociației ”Sfântul Gabriel cel Viteaz”, fratele acestuia, Dan Godei, coordonatorul unui alt centru pentru vârstnici al aceleiași asociații, Andrei Răzvan Țicu, șef serviciu în cadrul Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov, și Ovidiu Dumitra, fost polițist la Serviciul de Investigații Criminale din Poliția Ilfov, soțul Cristinei Dumitra, cea care administra una dintre afacerile căminelor de bătrâni din Voluntari și Ilfov, Centrul de Îngrijire și Asistență Casa Maria SRL și, ulterior, House Grandma Anastasia`s SRL.

 

Meteorologii Accuweather anunță că vine iarna în România, în noiembrie! Pe ce dată vin ninsorile

Meteorologii Accuweather anunță că vine iarna în România, în noiembrie! Pe ce dată vin ninsorile

Cât costă un kilogram de carne de PORC în viu acum, în noiembrie 2023. Românii se pregătesc de Crăciun

Cât costă un kilogram de carne de PORC în viu acum, în noiembrie 2023. Românii se pregătesc de Crăciun

 

Vine iarna! Ce plante trebuie să așezi la ferestre pentru a nu avea umezeală în casă

 

Tărâmul de BASM din Europa unde primești 28.000 de euro pentru a te muta. Ce condiții trebuie să îndeplinești pentru a primi banii

 

EXCLUSIV | Duhovnicul vedetelor, condamnat în secret pentru mai multe violuri. Părintele Marin profita de un băiețel sărac

 

EXCLUSIV | Discursul liderului Hezbollah, comparat cu al lui Putin, după invazia în Ucraina. Comandor (r): „Niciun semnal că se va sfârși conflictul”

Teroarea din centrele ”de îngrijire și asistență”. Bătrânii erau supuși unor tratamente inumane și degradante

Procurorii DIICOT au precizat în referatul prin care au cerut arestare preventivă pentru 24 de suspecți că „scopul real urmărit de membrii grupului infracțional, prin exploatarea beneficiarilor în modalitățile enumerate mai sus, a fost de a obține sume de bani necuvenite, prin decontarea unor servicii fictive sau neconforme (servicii de cazare, masă, îngrijire, servicii medicale și de recuperare sau de reintegrare socială, etc.) din fondurile alocate îngrijirii persoanelor cu dizabilități în bugetele direcțiilor și serviciilor de asistență socială organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriaIe din zona București-Ilfov (DGASPC Ilfov, DGASPC Sector 3, alte direcții/servicii din cadrul primăriilor localităților Voluntari, Afumați, Ștefănești, Pantelimon)”.

 

Potrivit sursei citate,  angajații îi exploatau pe vârstnicii de care ar fi trebuit să aibă grijă, ținându-i ”în stare de aservire față de membrii grupului infracțional organizat, în vederea obținerii de către liderul grupării și a apropiaților acestuia a unor sume de bani, pe nedrept”.

 

 

 

Grupul infracțional organizat, constituit din noiembrie 2020

Anchetatorii au probe că, în județul . Ilfov, începând din noiembrie 2020, s-a constituit un grup infracțional organizat în scopul exploatării persoanelor cu dizabilități sau aflate în situații vulnerabile, prin folosirea SC Creativ Home Concept SRL.

 

Procurorii susțin că „exploatarea acestor persoane era realizată prin supunerea la tratamente inumane ori degradante, prin exploatarea acestora supunându-i la executarea de activități (munci) în cadrul centrelor, prin exercitarea de acte de violență fizică, prin lipsirea acestora de hrană suficientă și adecvată nutrițional, prin lipsa/neadministrarea tratamentului medical adecvat diagnosticului fiecărui beneficiar, lipsa îngrijirii și asigurarea igienei persoanelor ce nu au capacitatea fizică/psihică de autoîngrijire.”

 

Membrii grupului infracțional dispuneau după bunul plac de sumele de bani obținute

Anchetatorii susțin că Ștefan Godei era ajutat de funcționari de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov și de la DGASPC Sector 3 să primească preferențial persoane vârstnice sau cu dizabilități, pentru care erau alocate lunar sume mari pentru îngrijire și asistență. Odtă ajunși în centrele administrate de Ștefan Godei, care apațin Asociației ”Sfântul Gabriel cel Viteaz”, bătrânii și adulții cu dizabilități nu primeau însă îngrijire și tratamente, ci erau bătuți, ținuți în mizerie, până făceau răni profunde pe corp, nehrăniți și fără medicamentele de care aveau nevoie.

 

„Adăpostirea beneficiarilor proveniți din sistemul social a fost realizată cu nerespectarea legii, fără a fi derulată o procedură transparentă de către DGASPC Ilfov, Godei Ștefan Cristian fiind sprijinit în acest sens de funcționarii instituției respectiv Țicu Andrei Răzvan și Popa Mihaela Bianca, dar și de funcționarii din cadrul DGASPC Sector 3, prin repartizarea preferențială de loturi de beneficiari, fără a fi organizate licitații publice conform prevederilor legale, ci prin încheierea unui contract de parteneriat”, se arată în referatul procurorilor.

 

Există date că membrii grupului infracțional au dispus în mod discreționar de sumele de bani obținute și prin alte fluxuri, respectiv: indirect de la beneficiari – prin cheltuirea veniturilor acestora din pensii și ajutoare sociale sau de handicap – și din sumele de bani plătite în baza contractelor încheiate cu aparținătorii acestor persoane, pentru îngrijirea acestora în cadrul centrelor.

 

Hrana oferită bătrânilor și persoanelor cu deficiențe din cele trei centre din Voluntari și Afumați vizate în ancheta DIICOT era de calitate precară, aceasta fiind preparată în integralitate în regie proprie, la ”Casa Cora”, sau parțial la Asociația ”Sfântul Gabriel cel Viteaz”, contractele privind furnizarea de servicii de catering având numai un caracter formal, în vederea îndeplinirii condițiilor prevăzute în licențele de funcționare, potrivit anchetatorilor.

 

Cercetările au scos la iveală faptul că această hrană era preparată în condiții improprii, de către personal nespecializat, iar calitatea și cantitatea acesteia sunt foarte scăzute. Astfel, membrii grupării cu rol de execuție sunt implicați în prepararea acesteia, folosind alimente de slabă calitate, mesele fiind slab calorice și neadaptate regimului alimentar, uneori modul în care aceasta este gătită sau păstrată conducând la apariția unor probleme digestive generalizate în rândul beneficiarilor”, se mai arată în referatul procurorilor.

 

Bătrânii din ”centrele groazei” primeau mâncare rămasă de la pomeni sau alte evenimente

Pentru maximizarea profiturilor, liderii grupărilor infracționale au urmărit să aibă chelutuieli cât mai reduse cu alimentația persoanelor vârstnice sau cu dizabilități din centre, aducând din bucătăriile proprii mâncare rămasă în urma unor evenimente de familie private (pomeni) sau alimente pe care le aveau în exces sau de care nu mai aveau nevoie, fără să ține cont de starea sau termenele de valabilitate ale acestor produse, arată DIICOT.

 

Din cauza alimentației, dar și din lipsa mișcării fizice, efectuarea unor exerciții de recuperare sau a unui contact cu mediul exterior, mulți dintre beneficiari sunt subnutriți, au musculatura atrofiată sau au manifestat pierderi masive în greutate în intervale de timp foarte scurte, elocvent fiind cazul unui beneficiar de la CIAPAD Armonia (Centrul de Îngrijire şi Asistență pentru Persoane Adulte cu Dizabilități – n.r.) despre care familia a constatat că în doar câteva săptămâni slăbise 6 kg sau constatările echipelor de control ale ANPDPD și CRJ (Centrul de Resurse Juridice – n.r.)”, susțin anchetatorii.

 

Beneficiarii acestor centre erau ținuți în condiții inumane de cazare, aceștia fiind nevoiți să poarte articole de îmbrăcăminte suplimentare sau mai groase, din cauza faptului că spațiile interioare nu erau încălzite corespunzător în perioada sezonului rece, să stea în camere cu iluminare insuficientă, fără mobilier, în afara patului, care avea saltele făcut doar din burete învelit cu pânză.

 

O problemă existentă la toate trei centrele de îngrijire este infestarea spațiilor interioare, inclusiv a așternuturilor și a articolelor de îmbrăcăminte, de către plosnițe care se hrănesc cu sânge prin înțeparea repetată a tegumentelor beneficiarilor, creând o stare de disconfort permanentă beneficiarilor și fiind de natură să acutizeze patologiile preexistente ale acestora”, descriu procurorii condițiile în care erau ținuți bătrânii sau persoanele cu dizabilități din ”centrele groazei”.

 

Furtul de alimente și haine, o practică la nivelul „centrelor groazei”

Anchetatorii mai arată că cei mai mulți din angajații din cadrul acestor centre își însușeau fără drept diferite cantități de carne, conserve, pâine sau alte produse, acestea provenind din cumpărături făcute din fondurile centrului sau din pachetele aduse de aparținători pentru beneficiari.

 

Același lucru se întâmpla și în cazul hainelor provenite din pachetele aduse de aparținători, ajungându-se în situația în care persoanele vârstnice sau cu dizabilități din aceste centre aveau un singur rând de haine. Mai mult, pentru că nu existau schimburi adecvate, aceștia erau îmbărcați de multe ori cu hainele altora, de dimensiuni neconforme staturii fiecăruia.

 

Nu toți angajații centrelor erau însă de acord cu practicile din „azilele groazei.” Ba mai mult, unii erau chiar revoltaţi de modul în care colegii lor se purtau cu beneficiarii. În cadrul audierilor, angajaţii au povestit despre condiţiile în care erau ţinute persoanele cu dizabilităţi.

 

Interceptările din „azilele groazei”

În referatul procurorilor apar și mai multe înregistrări telefonice, în care suspecții povesteau între ei și își spuneau „oful” pentru care îi băteau pe vârstnini sau pe cei cu dizabilități:

 

”- Și esti pe (neinteligibil)?

-Da, i-am bătut p-ăștia de dimineață! I-am dat una lu’ unu…

 

– Poate-ți trage…

– Ce să dea, că le e frică de mine!

 

– De îți sparge fața…

– I-am dat eu lui!

 

– Treaba ta…

-M-am săturat, dar dă-i dracu, țipă cu noaptea în cap! Te chinui să le faci să mănânce, te chinui…ai dracu, țipă, i-am dat eu, na, să țipi, fir-ai al dracu, să ai de ce să țipi, să te satur!

(…)

 

– «De ce nu te ștergi mă, arde-te-ar focul, să te ardă pe mațe! Nesimțitul dracu’ ce ești! Ce e aicea, bă! »

– Lasă-l dracu’….ho…ho…

 

– Ce bă, animalu’ dracu’! «Ce… (pe fundal se aude un zgomot specific unei lovituri) fir-ați ai dracu’, să fiți cu plămânii voștri!»

– Aoleu…

 

– «De nenorociții dracului ce…»

– Adă-i altă pereche, nu vezi că s-a murdărit?!”

 

”DOMN: Ce faci, (neinteligibil)?

– Ce dracu, am jelit până acuma!

 

– DOMN: De ce?

– Păi cum, mă, tată, mă, una singură în 28 de nebuni…s-a bătut doi, aicea, unul m-a f…t în gură că nu i-am dat cafea, l-am omorât cu bătaia, p-ăla!

 

– DOMN: Foarte bine, fir-ar mă-sa a dracu!

– Da…

 

– DOMN: Și, ce ziceai, că ieși dimineață?

– Da, așa mi-a zis, dar, na…

 

(…)

 

– Auzi, am o întrebare la tine, după ce te întreb și îmi dai răspunsul, să te uiți pe whatsapp că ți-am trimis ceva urgent! Ia spune și mie, în seara aia, M. a bătut-o pe E. rău de tot?Măi, i-a dat, i-a dat la cur, i-a dat cu aia de inox!

– Fii atent…

 

– A…

– Îți spun un lucru, asta ne bagă la belele, știi de ce?

 

– A…

– Am ridicat-o pe E. să-i fac baie, am chemat-o pe A. să-i arăt altceva la E., că era cu spatele la A. și când se uită A., zice, vai, dar ce e pe ea și eu m-am speriat și când am întors-o, tu știi ce e pe ea, uită-te poza că o să vezi!

 

– Bine, o să mă uit… știu că i-a dat, știu că i-a dat numai la cur cu țeava aia, cotorul ăla de mătură…

– Băi, ești nebună, mă S., mânca-ți-aș gura ta, că e neagră toată…fîi atent, S., că a fost pe tura ta și-ți bagă în cârcă, ascultă-mă ce-ți spun!”

 

Ce demoni ascundeau căminele de bătrâni cu nume de sfânt și „armonie”

Reamintim că la doar câțiva kilometri de București, peste o sută de persoane – cei mai mulți vârstnici, aflați în situații vulnerabile, dar și tineri cu dizabilități, care au nevoie de îngrijire și tratament special, au trecut prin umilințe și traume greu de imaginat și de îndurat.

 

Informațiile din ancheta polițiștilor și procurorilor DIICOT, care au făcut marți dimineață percheziții la trei centre private pentru persoane vârstnice sau cu dizabilități, finanțate din bani publici, sunt dureroase și cu un puternic impact emoțional, deoarece oamenii ținuți în aceste cămine erau bătuţi, înfometaţi şi puşi la muncă forţată, paradoxal, chiar de către cei plătiți să îi îngrijească.

 

Toate aceste situații care par subiectul unui film horror s-au întâmplat la trei azile ale „groazei”, aflate la mică distanță de București, în Voluntari și Afumați. În centrele ale căror nume te duc cu gândul către bunătate, grijă și smerenie – „Casa Cora”, „Armonia” şi Centrul „Sfântul Gabriel cel Viteaz” – erau peste 100 de persoane, ţinute în condiţii greu de imaginat și de acceptat.

 

Ancheta DIICOT, la câteva luni după dezvăluirile Centrului de Investigații Media

Pe 25 ianuarie 2023, o investigație realizată de Centrul de Investigații Media și Buletin de București scoteau la iveală faptul că DGASPC Sector 3 plătește lunar peste 30.000 de euro pentru un centru de îngrijire administrat de apropiați ai ministrului Familiei, Gabriela Firea, respectiv Centrului de Îngrijire și Asistență „Sfântul Gabriel cel Viteaz”.

 

Mai exact, potrivit surselor citate, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD) și Centrul de Resurse Juridice constataseră nereguli grave în funcționarea acestui centru.

 

Informațiile din investigația jurnaliștilor au scos la iveală faptul că Asociația „Sfântul Gabriel cel Viteaz” a fost înființată în 24 noiembrie 2020. În asociație apar Ecaterina Adriana Voicu, numită în 2017 la conducerea Centrului pentru Tineret București, dar și partenerul de viață al acesteia, Ștefan Godei, fost lider la tineretul social-democrat Ilfov. Scopul organizației prezidate de Godei este, conform documentelor de înființare, „îmbunătățirea calității vieții” și „lupta împotriva dispariției vieții.”

 

Conform unor rapoarte de monitorizare ale CRJ și ANPDPD, obținute de Centrul de Investigații Media și Buletin de București, Centrul ”Sfântul Gabriel cel Viteaz” era, de fapt, o vilă cu etaj și mansardă în care locuiau 27 de persoane cu probleme de sănătate severe. Pentru îngrijirea lor, DGASPC Sector 3 plătea peste 30.000 de euro lunar.

 

Banii ajungeau la asociația cu nume de sfânt inventat, care, la rândul ei, plătește o chirie lunară de 3.500 de euro pentru sutele de metri pătrați de casă, plus o curte generoasă.

 

CITEȘTE ȘI:

 

EXCLUSIV | Un fost polițist, reținut în dosarul „azilele groazei”. Din anchetator a ajuns soțul patroanei unui centru care teroriza bătrâni

 

„Azilele groazei” și oamenii nimănui, bătuți, înfometați şi puși la muncă forțată. Imagini șocante cu rănile bătrânilor din centrele cu nume de sfânt

 

Cum scăpau ”centrele groazei” de controale. O instituție găsea bătrâni în mizerie și mâncare expirată, o alta spunea că s-a ”remediat”

 

 

Mara Răducanu

Mara Răducanu este jurnalist de eveniment. A terminat Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București și a lucrat la mai multe publicații, mai mult

 

 https://www.gandul.ro/actualitate/exclusiv-discutii-halucinante-din-azilele-groazei-batranii-erau-batuti-subnutriti-cu-musculatura-atrofiata-bai-esti-nebuna-e-neagra-toata-20010293

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

Călătoria în timp nu este încă posibilă, dar iată ce au descoperit oamenii de știință – și ce spune Biblia

 

 

https://crestinismtrait.blogspot.com/2023/11/calatoria-in-timp-nu-este-inca-posibila.html

 

Zilele trecute am dat peste 2 articole care vorbeau despre o posibilitate legată de ”călătoria în timp”. Știm cu toții că această încercare măreață a fost realizată de multe filme… dar se pare că acest fenomen începe să ia amploare.

 

 

Am citit cele 2 articole (pe care le puteți găsi aici și aici în limba engleză, ambele sunt scrise de site-uri de știri din zona Indiei, nu prea înțeleg cum de s-au ”copiat” unu pe altul, și culmea… cam la scurt timp, primul a fost publicat pe 29 octombrie, al doilea pe 30 octombrie 2023) și ceea ce spuneau ele este că oamenii de știință au venit cu un alt experiment care folosește încâlcire cuantică pentru a simula această activitate – modul ciudat în care particulele cuantice pot interacționa, conform buletinului informativ Gizmodo. Conceptul și-a găsit locul în filmul din 2018 „Ant-Man And The Wasp” (Omul furnică și viespea), nu știu dacă ați reușit să vedeți acest film SF.

 

Cel mai recent studiu a fost un Gedankenexperiment, un termen folosit de Albert Einstein pentru a se referi la investigațiile teoretice efectuate în locul experimentelor reale, care sunt utile pentru sondarea limitelor fizicii, cum ar fi mișcarea particulelor la viteza luminii. Cu toate acestea, cea mai recentă lucrare a echipei, publicată în Physical Review Letters, descrie o simulare care conține o „călătorie efectivă în timp”. Fenomenul în care proprietățile a două sau mai multe particule cuantice sunt determinate una de cealaltă este cunoscut sub numele de încurcătură cuantică. Deoarece încâlcirea a două particule are loc la nivel cuantic, factori precum distanța fizică dintre ele nu au nici un efect asupra interacțiunii. Prin urmare, înțelegerea caracteristicilor unei particule încurcate oferă cunoștințe despre cealaltă particulă.

 

Desigur că unii termeni trebuie să fie definiți înainte de a merge mai departe. Așa că am căutat pe britannica.com ce înseamnă ”Gedankenexperiment” și am descoperit că în limba germană ar însemna „experiment de gândire”, un termen folosit de fizicianul de origine germană Albert Einstein (pe care l-am pomenit anterior) pentru a descrie abordarea sa unică de a folosi mai degrabă experimente conceptuale decât reale în crearea teoriei relativității.

 

Cu alte cuvinte… mintea lui a mers la chestiuni care ar putea să fie posibile, și ulterior a purces la experimente de laborator pentru a vedea dacă acestea sunt sau nu realizabile.

 

Al doilea termen care trebuie să îl definim aici este unul mai complex și mai dificil de înțeles – mai ales pentru cei care nu au făcut studii în domeniul fizicii (ca mine, de altfel): încurcătura cuantică (sau ceea ce în limba engleză ar fi ”quantum entanglement”, care s-ar putea traduce și prin încâlcire sau întrepătrundere cuantică). Iată ce definiție am găsit pe internet:

 

Întrepătrunderea cuantică este un fenomen din fizica cuantică în care două sau mai multe particule sunt conectate în așa fel încât starea unei particule depinde de starea alteia, chiar și atunci când acestea sunt separate de distanțe mari. Modificările în proprietățile (cum ar fi spinul sau polarizarea) unei particule încurcate vor afecta instantaneu proprietățile celeilalte, indiferent de distanța dintre ele. Această aparentă „acțiune înfricoșătoare la distanță” a fost descrisă în mod faimos de Albert Einstein ca fiind „încurcătură”.

 

Întrepătrunderea este un aspect fundamental al mecanicii cuantice și joacă un rol crucial în diverse tehnologii și experimente cuantice. Ea pune în discuție intuițiile clasice și a fost subiectul a numeroase cercetări și dezbateri științifice.

 

Așadar, toată ideea asta de călătorie în timp a început în ”încurcăturile unei experiment de gândire” a unei persoane… care mai apoi s-a transmis la altele. Probabil că un exemplu de astfel de ”încurcătură” ne-ar fi mai facil în a înțelege ceea ce oamenii de știință au încercat să descopere – pentru că vom trage concluziile imediat.

 

Un exemplu actual de încurcătură cuantică este aplicarea acesteia în criptografia cuantică, în special în cadrul unei tehnologii numite „distribuție cuantică a cheilor” (de la englezescul quantum key distribution – prescurtat aici prin QKD). QKD utilizează principiile încurcăturii pentru a crea o metodă sigură de schimb de chei criptografice.

 

În QKD, două particule încurcate sunt generate și trimise la două părți care doresc să comunice în siguranță. Orice tentativă de ascultare sau interceptare a cheii cuantice ar perturba încurcătura, alertând părțile cu privire la încălcarea securității. Acest lucru oferă un nivel de securitate care, teoretic, este imposibil de atins cu metodele criptografice clasice. Companiile dezvoltă și implementează în mod activ sisteme de distribuție a cheilor cuantice pentru comunicații sigure, iar acesta este un exemplu practic al modului în care este utilizată încurcarea cuantică în lumea reală.

 

Acesta este doar un exemplu pe care l-am găsit legat de o înțelegere actuală a acestui proces. Dacă doriți să căutați altele, internetul este plin de informații.

 

Doar că această încurcătură cuantică a fost dusă la un nivel mai avansat de cercetători, pentru că ei au continuat și au afirmat că ”o posibilă metodă de călătorie în timp, cunoscută sub numele de curbe temporale închise, a fost investigată într-un studiu recent. Curba este arcul format de o particulă de-a lungul vieții sale în spațiu-timp care se desfășoară în sens invers. În cadrul experimentului, oamenii de știință supun sondele fotonice unei interacțiuni cuantice, cu scopul de a produce un rezultat cuantificabil. 

 

Ei pot stabili ce intrare ar fi produs cel mai bun rezultat pe baza acelui rezultat. Cu toate acestea, întrucât rezultatul a fost consecința unei operații cuantice, cercetătorii pot ajusta valorile sondei cuantice prin încâlcire pentru a obține un rezultat mai bun, chiar dacă operația a avut deja loc, spre deosebire de a rămâne blocați cu un rezultat mai puțin ideal, conform buletinului Gizmodo.

 

Prin intermediul studiului, oamenii de știință au descoperit că efectul de călătorie în timp s-ar întâmpla o dată la patru ori, sau la o rată de eșec de 75%. Cercetătorii au propus să livreze o mulțime de fotoni încurcați și să folosească un filtru pentru a verifica dacă fotonii cu informații revizuite au trecut, în timp ce au eliminat particulele învechite, pentru a rezolva problema ratei ridicate de eșec.” (citat din prima sursă de care am pomenit mai sus)

 

La finalul acestui material este citat și un fizician. Iată paragraful final:

 

Dr. David Arvidsson Shukur, fizician cuantic la Universitatea din Cambridge și autorul studiului, a declarat pentru publicație: „Experimentul pe care îl descriem pare imposibil de rezolvat cu fizica standard (nu cuantică), care se supune săgeții normale a timpului. Astfel, se pare că încâlcirea cuantică poate genera cazuri care seamănă efectiv cu călătoria în timp”.

 

Ulterior citirii acestui material am căutat să văd mai multe informații despre acest fizician. Și LinkedIn m-a luminat puțin… pentru că pe profilul său am descoperit că a fondat în martie 2021 organizația Novell Gaza, care lucrează în mod apolitic cu activități educaționale în orașul Gaza; a dezvoltat un cadru logistic cu ambasadele, ONU și ONG-uri palestiniene/suedeze; a organizat cu succes ateliere de literatură engleză la care au participat adolescenți palestinieni din Gaza; a obținut contracte care au permis publicarea a două colecții de nuvele (peste 1500 de cărți tipărite); participă adesea la târgul internațional de carte de la Göteborg pentru a promova organizația.

 

Concluzia finală personală ar fi că unii oamenii au intenții bune, dar alții le exagerează. În esență, această cercetare nu este preocupată de caracterul practic al călătoriei în timp, ci mai degrabă de valorificarea proprietăților unice ale tărâmului cuantic pentru a explora limitele înțelegerii noastre despre univers. Așadar, călătoria în timp nu este posibilă, însă ”încâlcirea” asta a fizicii ne-a explicat că dacă poți transmite ceva dintr-un punct în altul… fără a modifica proprietățile acestora. E similar cu atunci când scrii pe whatsapp / messenger la cineva care este pe un alt fus orar decât al tău… informația este aceiași, dar călătorește în timp.

 

Am încercat totuși să vin și cu o perspectivă biblică la acest subiect, așa că am pus întrebarea pe care au pus-o și alții pe internet: ”Spune Biblia ceva despre posibilitatea de a călători în timp?” și iată ce răspuns lung am primit:

 

Biblia nu abordează în mod direct ideea de călătorie în timp, cel puțin nu de tipul de călătorie în timp care apare în mod obișnuit în science fiction. Scriptura indică faptul că fiecare persoană are un moment stabilit pentru moarte (Evrei 9:27) și că zilele sale sunt cunoscute de Dumnezeu înainte de a se întâmpla (Ieremia 1:5; Fapte 17:26). Scriptura vorbește adesea despre evenimente care se petrec conform calendarului lui Dumnezeu (Geneza 21:1; Ioan 7:8; 1 Timotei 2:6), ceea ce contrazice ideea că oamenii ar putea schimba evenimentele istorice prin călătorii în timp.

 

Cu toate acestea, Biblia indică, de asemenea, că Dumnezeu este independent de timp. Deși acest lucru ar putea să nu fie un tip literal de „călătorie în timp”, ar fi corect să spunem că Dumnezeu nu experimentează timpul în același mod îngust în care o fac ființele umane (2 Timotei 1:9; Geneza 1:1; 2 Petru 3:8). Există, de asemenea, cazuri în Biblie în care oamenilor li se acordă viziuni ale viitorului (Apocalipsa 1:9-11; Daniel 7:13-14). S-ar putea susține că Ioan, de exemplu, în cartea Apocalipsa, a avut ocazia să „călătorească în timp” în viitor pentru a observa evenimentele apocalipsei.

 

Din punct de vedere scriptural, nu putem spune cu adevărat dacă călătoria în timp este posibilă sau imposibilă. Din punct de vedere teologic, avem motive să credem că tot ceea ce se întâmplă se află sub controlul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că orice posibilă călătorie în timp a omenirii nu ar schimba sau interfera cu aceste planuri. Deoarece Dumnezeu există independent de timp, călătoria în timp a oamenilor nu ar schimba relația noastră cu Dumnezeu mai mult decât faptul că am învăța să zburăm, să divizăm atomul sau să călătorim în spațiu.

 

Într-un anumit sens, noi toți suntem „călători în timp”, în sensul că toți călătorim în timp, câte o oră, un minut, o secundă la un moment dat. Nimeni nu merge mai repede sau mai încet decât atât. Avem o singură călătorie prin viață; nu există „reluări”. Și acesta este un bun motiv pentru care ar trebui să ne rugăm împreună cu Moise: „Învață-ne să ne numărăm zilele, ca să dobândim o inimă înțeleaptă” (Psalmul 90:12). (Material preluat și tradus de pe GotQuestions.org)

 

 

https://crestinismtrait.blogspot.com/2023/11/calatoria-in-timp-nu-este-inca-posibila.html

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Inteligența artificială nu este același lucru cu conștiința artificială

 

 

Este posibilă o inteligență artificială cu adevărat „sensibilă”? Cum ar putea un cod să dezvolte capacitatea de a avea sentimente, experiențe sau intenționalitate? Chiar dacă cei mai buni algoritmi ai noștri ar putea într-o bună zi să reflecte perfect comportamentul oamenilor, ar fi aceștia conștienți? Modul în care se răspunde la astfel de întrebări depinde de antropologia fiecăruia. Ce sunt oamenii? Suntem doar „computere făcute din carne”? Sau există ceva mai mult decât suma părților noastre, o adevărată fantomă în mașină? O adevărată fantomă în carcasă?

 

 

În iunie, un angajat al Google care a susținut că firma a creat un robot de inteligență artificială sensibil a fost pus în concediu administrativ. Blake Lemoine, care făcea parte din programul Responsible AI („inteligență artificială”) al Google, interacționase cu o inteligență artificială de limbaj cunoscută sub numele de „Language Model for Dialogue Applications” (Model de limbaj pentru aplicații de dialog), sau LaMDA. Atunci când algoritmul a început să vorbească despre drepturi și personalitate, Lemoine a decis că superiorii săi și, în cele din urmă, publicul trebuie să știe. Pentru el, era clar că programul devenise „sensibil”, cu capacitatea de a simți, gândi și experimenta viața ca un om.

 

 

Google a negat afirmația (ceea ce este exact ceea ce ar face, nu-i așa?). „Nu a existat nicio dovadă că LaMDA a fost sensibil (și o mulțime de dovezi împotriva acestui lucru)”, a declarat un purtător de cuvânt.  Stephen Marche de la The Atlantic a fost de acord: „Faptul că LaMDA, în special, a fost în centrul atenției este, sincer, puțin ciudat. … Roboții de chat convingători sunt departe de a fi o tehnologie revoluționară în acest moment.”

 

 

Adevărat, dar ele reprezintă intriga a o mie de romane SF. Așadar, rămâne întrebarea: este posibilă o inteligență artificială cu adevărat „sensibilă”? Cum ar putea un cod să dezvolte capacitatea de a avea sentimente, experiențe sau intenționalitate? Chiar dacă cei mai buni algoritmi ai noștri ar putea într-o zi să reflecte perfect comportamentul oamenilor, ar fi ei conștienți?

 

 

Răspunsurile la aceste întrebări depind de antropologia fiecăruia. Ce sunt oamenii? Suntem doar „computere făcute din carne”? Sau există ceva mai mult decât suma părților noastre, o adevărată fantomă în mașină? O adevărată fantomă în carcasă?

 

 

Acest tip de întrebări despre oameni și despre lucrurile pe care le fac oamenii reflectă ceea ce filozoful David Chalmers a numit „problema dificilă a conștiinței”. În fiecare epocă, chiar dacă dovezile strict materiale ale sufletului rămân evazive, oamenii au simțit că personalitatea, voința și experiențele subiective la prima persoană înseamnă ceva. Creștinii se numără printre cei care cred că suntem mai mult decât „materia” corpului nostru, deși creștinii, spre deosebire de alții, s-ar grăbi să adauge, dar nu mai puțin. Există ceva în noi și în lume care merge dincolo de fizic, deoarece în spatele a toate acestea se află un Dumnezeu nematerial și etern.

 

 

Creștinii susțin, de asemenea, că există diferențe calitative între oameni și algoritmi, între viață și lucrurile ne-viețuitoare, cum ar fi rocile și stelele, între purtătorii de imagine și alte creaturi vii. Deși multe lucruri despre sensibilitate și conștiință rămân un mister, calitatea de persoană se bazează pe baza metafizică solidă a unui Creator personal și puternic.

 

 

Materialiștii au o problemă mult mai dificilă în a declara astfel de distincții. Negând existența a orice altceva în afară de „materia” fizică a universului, ei nu șterg doar substanța anumitor aspecte ale experienței umane, cum ar fi binele, răul, scopul și liberul arbitru: Nu există nici un temei real pentru a considera o „persoană” ca fiind unică, diferită sau valoroasă.

 

 

Potrivit filosofului Thomas Metzinger, de exemplu, într-o conversație cu Sam Harris, niciunul dintre noi „nu a fost sau nu a avut vreodată un sine”. Luați exemplul operației pe creier, spune Metzinger. Desprinzi craniul și îți dai seama că acolo există doar țesut, țesut făcut din exact aceleași componente ca orice altceva din univers. Astfel, concluzionează el, conceptul de „persoană” individuală este lipsit de sens, o construcție pur lingvistică concepută pentru a da sens unor fenomene care nu există.

 

 

Acest tip de afirmație directă, deși șocantă pentru majoritatea oamenilor, este coerentă în cadrul unei viziuni pur materialiste asupra lumii. Ceea ce devine rapid inconsistent sunt pretențiile privind normele etice sau autoritatea adecvată într-o lume fără „persoane”. Într-o lume fără un „de ce” sau un „ar trebui”, există doar „este”, care tinde să fie prerogativa celor puternici, fapt pe care Harris și Metzinger îl recunosc cu sinceritate.

 

 

Într-o lume materialistă, orice program computațional ar putea deveni potențial „sensibil” prin simpla oglindire suficientă (și chiar depășirea) a neurologiei umane. La urma urmei, în această viziune a lumii, nu există nici o diferență calitativă între oameni și roboți, ci doar grade de complexitate. Această linie de gândire, însă, se prăbușește rapid în disonanță. Suntem cu adevărat pregătiți să privim la unu și la zero din cadrul programelor noastre de calculator în același mod în care privim un nou-născut? Suntem pregătiți să extindem drepturile și privilegiile umane la mașinile și programele noastre?

 

 

În filmul Marvel din 2015, Avengers: Age of Ultron, un fulger de la ciocanul lui Thor lovește un corp sintetic programat cu un algoritm de inteligență artificială. Un nou erou, Vision, prinde viață și ajută la salvarea zilei. Este una dintre cele mai amuzante scene de film care se luptă cu întrebări legate de viață și conștiință.

 

 

Chiar și în universul Marvel, nimeni nu ar crede că un simplu algoritm de inteligență artificială, chiar și unul conceput de Tony Stark, ar putea fi sensibil, indiferent cât de sofisticat ar fi. Pentru a ajunge la conștiință, era nevoie de un „sos secret”, în acest caz fulgerul unui ciocan nordic sau puterea unei Pietre a Infinitului. În același mod, oricât de uimitoare ar fi progresele în materie de inteligență artificială, o conștiință cu adevărat umană necesită o scânteie din Divinitate.

 

 

Materialul de mai sus a fost publicat pe 19 august 2022 în secțiunea BreakPoint din site-ul Christianity.com (de unde a fost preluat) de John Stonestreet și Kasey Leander. BreakPoint este un program al Colson Center for Christian Worldview. Comentariile BreakPoint oferă un conținut incisiv pe care oamenii nu îl pot găsi în altă parte; conținut care străbate prin ceața relativismului și a ciclului de știri cu adevăr și compasiune. Fondat de Chuck Colson (1931 – 2012) în 1991 ca emisiune radiofonică zilnică, BreakPoint oferă o perspectivă creștină asupra știrilor și tendințelor actuale. Astăzi, o puteți obține în format scris și într-o varietate de formate audio: pe web, la radio sau pe aplicația dvs. preferată de podcast în mișcare.

 

 

John Stonestreet este președintele Centrului Colson pentru viziune creștină asupra lumii și gazda emisiunii radiofonice BreakPoint, un program radiofonic național zilnic care oferă comentarii provocatoare asupra evenimentelor actuale și a problemelor de viață dintr-o perspectivă biblică. John deține diplome de la Trinity Evangelical Divinity School (IL) și Bryan College (TN) și este coautor al cărții Making Sense of Your World: A Biblical Worldview (Dă sens lumii tale: O viziune biblică asupra lumii). Dacă citați sau folosiți acest material în altă parte, vă rog să păstrați toate link-urile din el și să menționați că a fost preluat din Blogul Lumea cre(s)tină în care trăim. Mulțumesc.

 

https://crestinismtrait.blogspot.com/2023/10/inteligenta-artificiala-nu-este-acelasi-lucru-cu-constiinta-artificiala.html

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

”Marea Resetare”, respinsă de americani. Sondajul arată că suveranitatea națională este superioară globalismului

 

 

Majoritatea americanilor care au auzit de „Marea Resetare”, concept susținut de Formul Econonomic Mondial pentru a promova un nou globalism și controlul tehnocrat al comportamentului uman, se opune obiectivelor sale, scrie ActiveNews.ro .

Un sondaj realizat de Rasmussen Reporters și The Heartland Institute relevă faptul că 53% dintre americani se opun Marii Resetări, comparativ cu 42% care susțin obiectivele sale. 4% spun că nu sunt siguri.

 

În timp ce votanții din statele-swing sunt mai predispuși să se opună agendei Great Reset, este evidentă și diferența dintre democrați și republicani în acest caz. Astfel, 72% dintre democrați sprijină inițiativa FEM și a globaliștilor, în frunte cu Joe Biden, in timp ce 76% dintre republicani o resping.

Potrivit sondajului, „americanii înțeleg că suveranitatea națională este superioară globalismului”. Mai mult, conform datelor, americanii sunt precauți în privința mișcării anticapitaliste Great Reset a Forumului Economic Mondial. Cel puțin în mod aparent, americanii sunt conștienți de faptul că globalismul nu reprezintă răspunsul la problemele politicii SUA ”.

Great Reset este o mișcare concepută de fondatorul Forumului Economic Mondial Klaus Schwab, prin care se dorește folosirea crizei coronavirusului pentru a reorganiza lumea și a avansa tehnologiile de supraveghere pentru a urmări și controla comportamentul uman.

Schwab a publicat recent o carte numită „COVID-19: Marea Resetare” în care arată că, în pofida pandemiei care nu reprezintă o „amenințare existențială”, ea ar trebui exploatată pentru a reordona complet lumea și a introduce o distopie tehnocratică transumanistă.

Mass-media maninstream precum New York Times susține în continuare că „Marea Resetare” este o „teorie a conspirației”, deși lideri mondiali or promovează pe față. Președintele proiectat Joe Biden este unul dintre marii promotori ai Marii Resetări. El și-a însușit în campania sa electorală sloganul acestei mișcări, și anume „Build Back Better” (Să construim la loc mai bine).

 

 

https://www.newsnetcrestin.ro/marea-resetare-respinsa-de-americani-sondajul-arata-ca-suveranitatea-nationala-este-superioara-globalismului/

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Chiar vrea cineva un robot pentru sex?

Compania Realbotix a declarat pentru Motherboard că acești roboți vor fi lansați „în decursul acestui an”.

 

De Samantha Cole

 

RM

Translated By Raluca Miheșan

 

 

 

Acest articol a apărut inițial în Motherboard VICE.

 

Există puține dovezi care să poată susține ideea că roboții sexuali vor face parte dintr-o distopie – sau o utopie, în care vom fi cu toții excitați – așa cum prevăd toate publicațiile, însă asta nu îi oprește pe mulți să le facă publicitate agresivă. Roboții sexuali nu vor declanşa sfârșitul sexului aşa cum îl cunoaştem acum. Și nici nu vom vedea prea curând un robot sexual umanoid, conştient de sine, disponibil la scară largă, care să acapareze căminele tuturor.

 

 

Și cu toate acestea, aceștia avansează din punct de vedere tehnologic. Atunci când au apărut primele știri legate de faptul că roboții sexuali masculini (roboții sunt obiecte și nu au sex, dar ne vom referi la ei așa cum sunt numiți de către compania Realbotix) ar putea apărea pe piață chiar anul acesta, internetul a luat-o razna la ideea unui robot cu penis. Însă, așa cum se întâmplă cu orice nouă inovație în tehnologie sau sex, stau și mă întreb: pentru cine este făcută această invenție?

 

Matt McMullen, CEO-ul Realbotix, a declarat sâmbătă pentru Daily Star Online că firma plănuiește să lanseze în acest an o versiune „masculină” a roboților sexuali produși deja. În momentul de față, compania face publicitate liniei de roboți sexuali feminini, pe nume „Harmony”, care încă nu a fost lansată. Realbotix este deținută de către Abyss Creation, iar compania-soră este RealDoll. Realbotix mi-a dezvăluit faptul că noii roboți vor arăta similar cu cei din linia curentă masculină RealDolls.

 

 

Majoritatea roboților sexuali de până acum au fost prototipuri cu corp de femeie, create pentru bărbați heterosexuali („un bordel cu roboți sexuali” din Barcelona a captat atenția lumii pentru câteva zile anul trecut).

 

Ar fi incredibil dacă un robot umanoid complet apt, capabil de a oferi plăcere unei persoane reale, ar apărea cu mult înainte de data preconizată, adică anul acesta. Înainte să mă arunc prea tare cu capul înainte în frenezia cauzată de roboții sexuali, i-am rugat pe cei de la Realbotix să îmi confirme că versiunea masculină este reală și că va fi lansată chiar în acest an.

 

 

„Da, pot să confirm că Realbotix lucrează deja la o versiune masculină a viitorilor noștri roboți”, mi-a declarat într-un e-mail Guile Lindroth, un purtător de cuvânt al companiei. Deși nu a oferit vreo dată anume, el a mai spus și că roboții masculini vor fi controlați printr-o aplicație mobilă de inteligență artificială, cu un conținut adaptat pentru un bărbat. De asemenea, precum cei din linia Harmony, noii roboți vor avea senzori tactili și de căldură.

 

Totuşi, criticii deja atacă jocul la cacealma al companiei Realbotix. „Acesta este un robot creat de către Matt McMullen, deci este viziunea unui bărbat”, mi-a declarat într-o conversație telefonică Cindy Gallop, fondatoarea MakeLoveNotPorn. Ea a citit cu voce tare ceea ce a declarat McMullen pentru un tabloid: faptul că roboții pot fi băgați în priză și „pot funcționa cât vrei tu”.

 

„Cât vrei tu nu este definiția femeii pentru o partidă de sex incredibilă”, spune ea. „Asta presupune că sexul de calitate înseamnă pentru femei o penetrare adâncă, cu o durată cât mai îndelungată. Dă-o dracului de treabă.”

 

Cum să-ți construiești un robot pentru sex acasă

O mașină de sex care arată ca un om și are orificii este îndeajuns de simplă pentru posesorii de penis. Alege o gaură și fă-ți de cap. Însă pentru femei, treaba asta nu funcționează. „În această lume minunată a egalității între roboții sexuali, mi-ar plăcea să știu cum va reuși acest robot să îmi ofere un orgasm incredibil cu ajutorul gurii, limbii și buzelor”, spune Gallop. „Mi-ar plăcea să văd cum ar arăta o abordare feminină, de la concept la construcție, a unor roboți sexuali masculini”.

 

 

Asta este ceva ce studiază Kate Devlin, informaticiana și autorea cărții care urmează să fie lansată, Turned On: Science of the Sex Robot. „Roboții sexuali și jucăriile sexuale se află pe două drumuri divergente, în timp ce robotul sexual, în forma curentă, începe să domine piața.”, mi-a declarat ea într-un email.

 

„Ar fi mult mai interesant și mult mai puțin controversat dacă aceste drumuri s-ar intersecta cu tehnologia sexuală încorporată și interactivă, în forme abstracte, non-umane.”

 

La un nivel de bază, reprezentarea mai multor tipuri de preferințe sexuale și trupuri este bună, dincolo de forma feminină hipersexualizată, a declarat într-un email bloggerița care scrie despre sex Girl on the Net (care lucrează sub un pseudonim pentru a-și proteja intimitatea). Un robot sexual masculin ar putea reprezenta un avantaj pentru bărbații homosexuali, care își caută un partener umanoid, de exemplu. Dar tot reprezintă o definiție atribuită de către societate termenului de „atractivitate”.

 

18+

Am pus șase ilustratori români să creeze robotul sexual perfect

DANA ALECU

18.1.16

 

 

Una dintre cele mai mari probleme cu care ne confruntăm în spațiul sexual este faptul că, pentru o perioadă îndelungată, sexul a fost definit de „ce cred tipii hetero că este atrăgător”, în timp ce „în realitate există o dorință sexuală extrem de diversă, care nu este reflectată în industria pornografică mainstream și în roboții sexuali”, spune ea.

 

De aici și replica „funcționează cât vrei tu”.

 

Roboții masculini sunt un pas înspre o reprezentare mai diversificată a tehnologiei pentru sex, însă nu este chiar un pas înainte. Abdomen sculptat, brațe tonifiate, o privire standard, ciudat de searbădă. Pe cât de tare insistă că încearcă să depășească constant barierele robosexualității, pe atât de tare se agață Realbotix de vechile preconcepții ale bărbaților heterosexuali despre femei. În realitate, tipii din filmele porno la care se uită femeile sunt mai degrabă sensibili. Și trebuie să alegem în continuare între robotul feminin totalmente nerealist și atractiv și robotul masculin excesiv de atractiv – lucrul ăsta nu face prea multe pentru distrugerea normelor legate de sex sau pentru deschiderea unor noi zone legate de preferințele sexuale, pentru a putea fi explorate.

 

 

Personalitățile artificiale ale roboților sexuali sunt de regulă programate ca cele ale chatbot-urilor care-s heteronormative și pline de stereotipuri. Devlin mi-a spus că ea ar vrea mai degrabă să vadă robotica sexuală luând forme abstracte, non-umane, însă în același timp atractive.

 

Însă până la urmă, toată această discuție legată de sexul cu o inteligență artificială atașată unui trup masculin este în continuare în mare parte doar speculație. Așa cum mi-a spus și Kyle Machulis, dezvoltator de tehnologie pentru sex la distanță, prin intermediul unor mesaje pe Twitter, aproape toate știrile pe care le vedem despre acest domeniu sunt venite din partea companiilor care se află încă în faza de cercetare și dezvoltare în cel mai bun caz sau „care, în cel mai rău caz, mint cu nerușinare”.

 

Un robot sexual care imită oamenii și răspunde atingerii, comunică cu ajutorul inteligenței artificiale și care nu te omoară în mijlocul unei partide de sex sau care nu îți smulge efectiv penisul este o idee care încă aparține unui viitor îndepărtat. Roboții de astăzi abia reușesc să meargă, darămite să reușească să ofere sex de calitate.

 

„Nu suntem nicidecum aproape, din punct de vedere al reproducerii actului sexual uman în domeniul jucăriilor sexuale, și, de fapt, în niciun sector care are de-a face cu roboții” spune Machulis. „Avem nevoie de mult mai multă tehnologie pentru a-i putea face pe roboții sexuali să funcționeze la standarde corespunzătoare.”

 

Pentru moment, „robotul sexual masculin” rămâne un simplu manechin cu un strap-on atașat.

 

 

 

https://www.vice.com/ro/article/vbyxy4/chiar-vrea-cineva-un-robot-pentru-sex

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 Un robot sexual ar putea fi cel mai bun „partener” pentru persoanele vârstnice și singure (și nu așa cum te gândești)

  

Ozana Mazilu

 

Pentru a oferi companie persoanelor în vârstă care stau singure în lockdown, bioeticianul Facultății de Medicină a Universității din Washington, Nancy Jecker, sugerează dezvoltarea unui nou tip de robot.

 

Cetățenii în vârstă pot duce o viață mai izolată, din cauza dizabilităților fizice și în special acum a pandemiei COVID-19. În locul interacțiunii umane, relatează The Seattle Times, Jecker susține că roboții ar putea oferi compania socială și sexuală care lipsește din viața lor. Ar fi o abordare mai “umană” de a privi astfel de roboți.

 

Cum ar ajuta un astfel de robot

Jecker a publicat recent un articol în Journal of Medical Ethics, în care susține că oferirea de companie persoanelor în vârstă este o chestiune de demnitate personală și umană.

 

Ea spune că un nou tip de robot care are grijă de vârstnici atât din punct de vedere sexual, cât și emoțional – ținându-se de mână, de exemplu, sau purtând conversații – ar putea face bătrânii mai puțin singuri și i-ar putea ajuta să treacă peste anumite perioade mai dificile.

 

„Proiectarea și comercializarea roboților sexuali pentru persoanele în vârstă și cu dizabilități ar reprezenta o schimbare mare față de practica actuală”, a scris Jecker în cercetarea sa. „Motivul pentru a face acest lucru este de a susține demnitatea umană și de a lua în serios necesitățile celor a căror sexualitate este diminuată de handicap sau izolare”, adaugă ea.

 

Există diverse modalități prin care un companion robot ar putea depăși abilitățile afective ale oamenilor, spune Jecker, aceștia oferind asistență, răbdare, fără a judeca și fiind condescendenți.

„E vorba de probleme de demnitate umană”, a declarat Jecker pentru Times. „Capacitatea de a fi activ din punct de vedere sexual la orice vârstă se referă la capacitatea ta de a avea o viață normală. Nu doar pentru a supraviețui, ci pentru a avea un trai bun. Relațiile de orice fel sunt o chestiune de demnitate umană”.

 

Un robot sexual ar putea fi cel mai bun „partener” pentru persoanele vârstnice și singure (și nu așa cum te gândești)

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Dezamăgit de femei, s-a îndrăgostit de o păpușă sexuală: „Acum ea este sufletul meu pereche”

Autor:

Aura Bănescu

 

La 51 de ani, Suriya Sukkaset a trecut prin al doilea divorț și a decis că are nevoie de o schimbare radicală. Nu vrea să mai treacă printr-o nouă dezamăgire, așa că s-a îndrăgostit de o păpușă comandată pe internet și spune că ea este acum sufletul lui pereche.

 

Japonezul Suriya Sukkaset este un om divorțat, care a rămas cu un gust amar după experiențele sale amoroase. Așa că și-a găsit alinarea în brațele unei păpuși sexuale, lângă care se simte împlinit.

 

„Am trecut prin două divorțuri. Am fost căsătorit zece ani cu prima soție și alți zece ani cu cea de-a doua. Am avut grijă de ele, le-am cumpărat aur și haine frumoase. Dar nu a fost suficient, au vrut mereu mai mult.

 

A doua mea soție era cu 13 ani mai tânără decât mine și a divorțat pentru că-și dorea să cunoască pe cineva de vârsta ei. Păpușa mea nu va face asta niciodată. Este recunoscătoare pentru tot ceea ce are și nu mă va părăsi niciodată”, a povestit japonezul.

 

 

 

Suriya și „sufletul său pereche” s-au căsătorit în urmă cu doi ani și și-au reînnoit jurămintele într-o ceremonie pe 1 februarie, la casa lor din Bangkok, Thailanda. El a avut grijă să-i cumpere soției sale bijuterii din aur și ținute noi.

 

În ultimii cinci ani, bărbatul a ales-o întotdeauna în detrimentul întâlnirilor cu alte femei. A refuzat chiar și încercările fostei sale soții de a se împăca cu el.

 

„Am văzut un articol în mediul online despre un bărbat care călătorește prin lume cu o păpușă de cauciuc după ce a suferit din dragoste. Am avut ghinion la femei, așa că m-am gândit că o păpușă ar fi o soluție bună. Acum ea este sufletul meu pereche.

 

Oamenii cred că sunt bolnav mintal, dar nu sunt. Am o afacere de succes, fosta mea soție mă vrea înapoi și sunt o mulțime de femei cu care m-aș putea întâlni, dar nu vreau. Adevărul este că o prefer pe păpuşa mea, Tukta. Sunt fericit”, a povestit bărbatul.

„Am simțit că păpușa prinde viață. S-a dovedit a fi la fel ca alte femei. Îi place să pozeze, la fel ca ele, și îi place să poarte aur și machiaj. Mama i-a dat numele Tukta înainte de a muri. După ce vin de la lucru, ne petrecem timpul împreună: o spăl și o îmbrac cu haine frumoase”, mai spune japonezul.

 

https://www.puterea.ro/indragostit-de-o-papusa-sexuala-acum-ea-este-sufletul-meu-pereche/

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Ioan Aurel-Pop e necruțător cu progresiștii și neomarxiștii: Vor să ne cioplească după chipul și asemănarea lor…

 

 

Președintele Academiei Române face o amplă radiografie a actualei societăți în care remarcă faptul că ”unii dintre criticii credinței și ai bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi ‹progresistă› și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989?”. Ioan-Aurel Pop scrie, într-un articol pentru Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române și postat de basilica.ro, și despre cei care vor schimbarea imnului național pentru că îi deranjează versul ”preoți cu crucea-n frunte”, dar și despre cei care atacă în mod constant biserica și credincioșii.

”Este absurd să condamnăm regimul comunist, dar să aplicăm în continuare, unii dintre noi, metodele sale discriminatorii și exclusiviste.”, punctează ilustrul academician.

 

”Libertatea noastră nu înseamnă limitarea libertății celorlalți, ci înseamnă înțelegere, acceptare, bunăvoință, iubire și bunătate.”, e mesajul lui Ioan-Aurel Pop către cei care se declară atei, progresiști și neomarxiști.

 

”Geneza națională și credința creștină

 

Am văzut, cu tristețe, în ultima vreme, că asocierea României și a națiunii române cu credința creștină îi irită pe mulți contemporani, îi supără pe cei „deștepți” ori pe cei care se cred mai „deștepți” decât alții. Am pus cuvântul „deștepți” între ghilimele, fiindcă l-am luat nu în sensul curent contemporan, ci în sensul său originar și primar, acela de „treji” sau „treziți” din „somnul cel de moarte”. „Treziții” îi consideră pe mai toți românii cufundați în acel „somn”. Însă „deștepți” sau „treziți” se consideră pe sine mulți dintre frustrați, mulți dintre cei autosuficienți, fiindcă sunt iritați de mesajele care nu le convin.

 

Dar, oricât de ciudat le-ar părea unora, astăzi nu poți să fii „deștept” în spațiul public fără cultură, fără cunoaștere, fără învățătură.

 

Eu am asociat credința (și Biserica noastră) cu națiunea și cu Țara Românească din rațiuni mai ales istorice. Studiul istoriei este meseria mea și fac această meserie de mulți ani, cu pasiune. Poporul român există în istorie de pe la finele mileniului I al erei creștine, adică de peste o mie de ani. În cea mai mare parte a acestei lungi perioade de timp, oamenii și-au văzut de necazurile și de bucuriile lor, de viața lor simplă, împărțită, în cea mai mare parte, între muncă și odihnă, între luptă și tihnă.

 

Secole la rând, grija de căpetenie a majorității oamenilor a fost „pâinea noastră cea de toate zilele”, adică preocuparea de viețuire și, adesea, de supraviețuire fizică. Oamenii cu trai decent și îndestulat au reprezentat în Europa, până prin secolul al XIX-lea, între 2 și 5% din toată populația. Asta nu înseamnă, în ciuda prejudecăților curente, că oamenii de demult, fiind săraci din punct de vedere material, nu au putut cugeta liber, în limitele orizontului lor. Ideea pedepselor crunte aplicate în Evul Mediu celor care nu gândeau pe linia oficială laică sau religioasă este, în mare parte, falsă (vezi, de exemplu, Régine Pernoud, Pour en finir avec le Moyen Âge, în varii ediții apărute în franceză, dar și în alte limbi).

 

Inchiziția din Occident – fără relevanță în lumea răsăriteană bizantină – a aplicat teribilele sale pedepse nu în Evul Mediu, ci la începuturile Epocii Moderne (care începe pe la 1400-1500). Gândirea liberă nu a fost nici atunci în largul ei, dar a fost cu adevărat arestată în perioadele mai recente și mai ales în vremea dictaturilor de extremă dreaptă sau de extremă stângă din secolul al XX-lea. Iar românii, spre deosebire de multe alte popoare europene, au trăit patru decenii lungi de comunism, în care credințele și Bisericile au fost crunt persecutate (unele au fost desființate prin lege), în care educația religioasă a fost interzisă, în care manifestările publice ale cultelor (mari ceremonii, pelerinaje, sărbători de hram, sfințiri de biserici etc.) au fost oprite sau poprite.

 

După evenimentele din decembrie 1989, aceste opreliști absurde au fost abolite și majoritatea românilor au sperat că orice fel de amestec al politicului în treburile cultelor, în manifestările de credință ale cetățenilor ar fi de domeniul trecutului. Firește, au existat și există oameni care nu sunt religioși și chiar unii care luptă contra credințelor și instituțiilor religioase, care sunt sau se declară atei, agnostici, „progresiști”, marxiști ori neomarxiști etc. Într-o societate democratică, există loc pentru toți (aceasta este esența democrației), atâta vreme cât nu se încalcă libertatea de credință și de conștiință a altora și nu se îngrădește manifestarea credinței celorlalți.

 

Este absurd să condamnăm regimul comunist, dar să aplicăm în continuare, unii dintre noi, metodele sale discriminatorii și exclusiviste. O societate liberă trăiește și își manifestă libertatea și prin polemici, dar polemicile publice au rostul lor, au formele lor decente, se adaptează unui nivel înalt de civilizație și de cultură civică. Nu se poate face polemică publică folosind limbaje suburbane, lovituri sub centură, atacuri la persoană, înverșunări și amenințări. Este trist că, la trei decenii de la revenirea în Cetate a libertății de credință și de conștiință, unii o neagă în numele „progresului”.

 

Noi nu știm cum va fi viitorul, dar trecutul românilor s-a construit în mare parte prin idealul creștin, prin tăria credinței și prin forța Bisericii. Recent, această afirmație a mea, ca istoric, i-a deranjat pe unii „toboșari ai vremurilor noi”, care vor neapărat o lume următoare atee, necreștină, automatizată și robotizată. Aceștia ar prefera să scoatem orice referință religioasă din viețile noastre și chiar să interzicem/ schimbăm Imnul Național, pentru că acesta cuprinde versuri de genul „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. Ca urmare, unii dintre aceștia au pornit polemici fără de principii, pline de umori și de ură, adesea la adăpostul anonimatului, vădind o intoleranță cruntă și o incultură crasă.

 

Din fericire, nu a fost așa mereu. Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se gratulau în limbaj colorat (domeniu în care suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie. Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau credința, țara, națiunea.

 

Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică – care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective – ci din viața noastră bisericească, greu încercată și ea astăzi. De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al națiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) și semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluția de la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă (1881-1894) și ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), slujitorii și ierarhii celor două Biserici românești din Ardeal, ca și liderii laici de ambele confesiuni – deși nu se iubeau mereu, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte – au fost împreună, uniți în asumarea rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior. Diferendele erau normale, dar până la credință, la patrie și la națiune.

 

Astăzi, crezându-ne atoateștiutori, nu mai respectăm principii, valori și nici virtuți. Și, evident, nu mai avem respect nici pentru trecut și nici pentru profesioniștii trecutului. Imnul Național exprimă un mare adevăr: cel puțin până la 1848 și cu precădere în provinciile aflate sub dominație străină (unde trăiau mai mult de jumătate dintre toți românii de atunci), mișcarea de emancipare națională a fost condusă de preoți, de „preoți cu crucea-n frunte”.

 

De pe la 1350-1400, românii din Transilvania (iar Transilvania reprezintă azi circa 40% din teritoriul și populația României) nu au mai avut voie să aibă o clasă politică laică în nume propriu, românesc, adică o stare (sau o „națiune”, cum se spunea de la 1500 încoace), cum aveau nobilii (maghiari), sașii și secuii. Liderii politici și religioși ai românilor au fost, de atunci și până în secolul al XIX-lea, clericii ortodocși și, după 1700, ortodocși și greco-catolici, adică slujitorii Domnului de rit bizantin.

 

Ambele Biserici românești din Ardeal au același rit, pornesc din aceeași rădăcină, iar greco-catolicii au fost înainte de „unirea religioasă” ortodocși. Mulți, contemporani, animați de valorile și realitățile prezentului, au mari dificultăți în înțelegerea și acceptarea acestei realități. Neînțelegerea vine dintr-o prejudecată, anume din neputința de a concepe că separarea oficială dintre laic și religios s-a produs foarte târziu, odată cu ceea ce numim constituționalismul modern. Pentru oamenii medievali, atașamentul nețărmurit față de credință și față de Biserică era un comandament de viață, iar viața de atunci nu se putea concepe în afara credinței și a Bisericii.

 

Laicul și religiosul interferau în asemenea măsură încât erau un monolit și formau însăși viața de odinioară. Separarea conștientizată dintre laic (mirean) și religios (confesional) s-a făcut foarte târziu, odată cu separarea constituțională dintre stat și Biserică. Toate cuceririle de drepturi – puține, câte au reușit să obțină românii transilvăneni până la 1848 – s-au făcut sub conducerea clericilor. Drept dovadă, avem măsurile luate de inamici contra acestora.

 

De exemplu, după căderea și moartea lui Mihai Viteazul, dieta Transilvaniei (din care nu făcea parte niciun român) a decis să rupă legătura cu ambele „principate valahe” și a interzis intrarea în Transilvania a tuturor clericilor de la sud și est de Carpați, pentru că „Tiranul” și „Valahul” (adică Mihai Viteazul) își pregătise „invazia” prin „tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”. Acestea sunt fapte înregistrate de istorie și ele nu se pot șterge pentru că nu convin unor contemporani ai noștri.

 

Toate aceste fapte au fost consemnate, după descifrarea și interpretarea a mii de surse, de către mai mulți istorici, dar mai ales de către David Prodan, într-o capodoperă a sa, numită Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române (apărută în mai multe ediții, din 1948 încoace). Autorul, de formație materialistă interbelică și nu contrafăcută sub influența comuniștilor (de altminteri, David Prodan și-a depus carnetul de partid în 1962, intrând în rezistența intelectuală contra regimului), demonstrează (în cartea citată și în altele) cum ne-au condus de-a lungul istoriei medievale și moderne, până la 1848, preoții. Nicolae Iorga a călătorit în Transilvania abia la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea (marele istoric fiind născut în 1871) și a înțeles de îndată secretul supraviețuirii acestor români obidiți. Înțelegerea se vede din titlul cărții sale apărute în 1902, intitulate Sate și preoți în Ardeal.

 

După cercetări minuțioase, studiind viața românilor ardeleni cam de pe la 1400 până spre 1800, Nicolae Iorga a constat că preoții au salvat naționalitatea noastră, fapt pentru care le închină lor pomenita carte: „Preoților și învățătorilor din românimea de peste munți, celor prin cari se păstrează neamul în așteptarea viitorului, care atârnă de vrednicia noastră, închină această carte autorul”. Ce poate să fie mai grăitor pentru rolul elitei noastre bisericești în istorie decât aceste vorbe cu putere de maximă ale celui mai important istoric român din toate timpurile? Omagiul este cu atât mai realist cu cât, până târziu, în secolul al XVIII-lea, tot preoții erau și învățători la școlile noastre, ținute nu de statul cel străin (străin de nevoile și de durerile noastre), ci de Biserică și de comunitate.

 

Când poetul Andrei Mureșanu a scris poezia „Un răsunet”, el avea în fața ochilor imaginea românilor conduși de liderii lor spirituali și pământești – preoții cu crucile lor pe piept, în inimi și în mâini – în drum spre Blaj, organizați în cete ordonate și disciplinate. Andrei Mureșanu a văzut cum, cu respect și smerenie, zecile de mii de români se uitau la copreședinții Adunării Naționale de la Blaj, din mai 1848, adică la episcopii Andrei Șaguna și Ioan Lemeni, ca la izbăvitorii lor, ca la liderii capabili să-i scoată la liman. De-aceea și nu din vreo fantezie de literat, poetul a i-a pus în vers pe „preoții cu crucea-n frunte”.

 

Așa s-au petrecut lucrurile, ele sunt demult istorie și istoria nu poate să fie schimbată. Dacă putem (sau, câteodată, avem doar iluzia că putem) schimba prezentul, dacă putem modifica sau măcar pregăti într-un anumit fel viitorul, trecutul rămâne mereu „așa cum a fost” (Leopold von Ranke). Iar specialiștii cinstiți au dreptul să-l reconstituie numai „așa cum a fost” și nu să-l „recondiționeze” după nevoile prezentului, după „comanda socială”, după comanditar, după mărimea plății în arginți, ori după gustul unora. Văd și eu în jurul meu pe unii semeni care repudiază și condamnă credința creștină, care atacă Biserica (Bisericile), care ar vrea să-i vadă și să-i facă pe toți oamenii de altă credință decât cea pe care o au, sau atei, sau nihiliști, sau neomarxiști.

 

Am auzit deunăzi un „analist” imberb decretând că un om inteligent nu poate să fie credincios. Atunci trebuie să acceptăm că o armată de savanți, de la Copernic, Galileo Galilei, Blaise Pascal, Francis Bacon, Johann Kepler și până la Newton, Leibniz, Maxwell, Kelvin sau Pasteur au fost proști, căci lipsa de inteligență înseamnă, în limbaj popular, prostie.

 

Mai văd că unii dintre criticii credinței și ai Bisericii ar vrea nu numai să facă lumea de azi „progresistă” și să ne cioplească pe toți după chipul și asemănarea lor, dar fac eforturi să schimbe și istoria care nu le convine. Or, aceasta seamănă a dictatură, a intoleranță, a discriminare. Oare pentru asta să fi luptat „aproapele nostru” la 1848, la 1918, la 1989, pentru mutilarea prezentului și pentru modificarea trecutului, în acord cu voința unor grupuri marginale și animate de ură? Oare pentru asta să fi murit în închisorile comuniste atâția intelectuali de-ai noștri creștini ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni?

 

Nu numai în Evul Mediu ci și în Epoca Modernă, românii au fost conduși de preoți, călugări, de ierarhi vrednici. Mai mult, hotărârea de unire de la Alba Iulia a fost citită de ierarhul greco-catolic Iuliu Hossu, iar un alt ierarh, cel ortodox, Miron Cristea a însuflețit mesele îmbrățișându-și „fratele” și spunând: „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”.

 

Asta nu înseamnă că istoria noastră a fost imaculată sau că oamenii Bisericii nu au greșit sau nu greșesc, dar avem elementara obligație morală de respect pentru adevăr și pentru cei care ne-au condus prin vremuri bune și rele, ca să ajungem să trăim cu toții într-o țară a noastră. Nu avem dreptul să ascundem greșelile și nici să lăudăm neîmplinirile, dar suntem „condamnați” la cumpătare și echilibru.

 

Judecățile și prejudecățile prezentului nu ne dau cuvânt să blamăm ori să falsificăm trecutul. Dacă ne-am eliberat doar ca să proferăm blesteme și să punem stigmate, ne amăgim cu o falsă libertate. Libertatea noastră nu înseamnă limitarea libertății celorlalți, ci înseamnă înțelegere, acceptare, bunăvoință, iubire și bunătate.”, este comentariul făcut de Ioan-Aurel Pop pentru sursa citată.

 

 

www.stiripesurse.ro

 

https://www.newsnetcrestin.ro/ioan-aurel-pop-e-necrutator-cu-progresistii-si-neomarxistii-vor-sa-ne-ciopleasca-dupa-chipul-si-asemanarea-lor/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

Caragiale ironiza puterea presei de a „învia morții”

 

 

Istoria Presei

Autor: Ion Cristoiu

 

Pentru eseul mai amplu, Caragiale despre contribuția presei la tîmpirea poporului, rețin crunta ironizare de către marele satiric a ceea ce azi se numește fake neews și ieri, alaltăieri, încă de pe vremea Măritei Rome se numea pur și simplu născocire gogonată.

 În articolul (nesemnat, dar identificat de Şerban Cioculescu) Însemnătatea presei din Moftul român, an I, nr. 21, 11 aprilie 1893, Caragiale își bate joc de puterea presei de a învia morții:

„Adeseori auzi pe unii sceptici, cari nu cred în nimic, cari nu vor să înţeleagă că omenirea are o menire, susţinîndu-ţi că invenţia tiparului a dat între altele omului şi mijlocul de a-şi arăta dobitocia şi a-şi exercita perfidia; că presa liberă este adesea un testimoniu de paupertate intelectuală a unei naţii şi un document de rele năravuri şi rele apucături. Uită însă scepticii să socotească marile avantaje ale presei.

 

Un exemplu recent le va astupa gura. Iată-l:

 

Gheorghe Marin, un om modest pînă alaltăieri, devenit astăzi ilustru, «a fost omorît şi chinuit, torturat şi asasinat de comisarul Creţu».

 

După ce l-a ucis, comisarul asasin a pus cîţiva zbiri de au luat cadavrul şi l-au îngropat noaptea.

 

Ce ar fi devenit nenorocita văduvă şi orfanii victimei, dacă nu era, gata la postul său, santinela neadormită a opiniei publice, presa?

 

Din norocire pentru Gheorghe Marin şi familia, presa a aflat această tragică împrejurare, şi cu toată sinceritatea şi buna-credinţă de care este capabilă, a dat alarma cu atîta energie încît asasinii au trebuit să bată-n retragere.

 

Ei, îngroziţi de descoperirea infamiei lor, s-au dus în toată graba la locul unde îngropaseră pe mort, l-au dezgropat şi i-au dat drumul, ameninţîndu-l însă că dacă va spune cuiva cele întîmplate îl omoară şi-l îngroapă iar.

Şi astfel, graţie glasului puternic al presei, Gheorghe Marin a fost redat familiei sale şi societăţii.

 

Suntem în dulcele Paştelui; să zicem cu toţii: «Gheorghe Marin a-nviat!

 

– Adevărat a-nviat!»”

 

https://historia.ro/sectiune/general/caragiale-ironiza-puterea-presei-de-a-invia-2313207.html

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

„Călăreți ai Apocalipsei”, între „crimă și pedeapsă”

 

 

Ion Măldărescu 

 

 

Puneți-vă centurile de siguranță, ne aflăm în cădere liberă spre o nouă eră: Idiocrația! Noile cercetări științifice arată că oamenii devin din ce în ce mai proști și nimeni nu le spune de ce. Studii recente afirmă că I.Q.-ul indivizilor planetei a scăzut cu aproximativ trei puncte în medie per deceniu. „Numărul de imbecili din lume e mai mare decât vă închipuiți”, procentul lor într-o comunitate fiind în continuă creștere. Cert este că prostia și tupeul dictează în societatea românească, în detrimentul valorilor, a inteligenței și cunoașterii reale. Orice plagiator cu tupeu și nesimțire tipice idiotului (Koveși, Ciucă & Co) aflat la guvernare poate să taie și să spânzure, chiar dacă sunt capodopere ale nulității. Constatăm că puținii oameni inteligenți îi slujesc pe proști, tot așa cum oamenii cinstiți le sunt necesari escrocilor. Creșterea, în dauna tuturor, a numărului proștilor și al slugilor ticăloase, este un alt paradox al prezentului. În lucrarea sa „Allegro ma non Troppo con le Leggi Fondamentali della Stupidita Umana”, profesorul universitar Carlo Cipolla declară: „Proștii sunt mulți, iraționali și reprezintă o sursă continuă de probleme pentru ceilalți. Pentru că nu pot fi izolați, singura modalitate prin care o societate se poate apăra de idiocrație este stimularea continuă a inteligenței”.

 

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, copil fiind, noaptea, mă trezea sunetul de groază al alarmelor aeriene. Strigam speriat: mămico, tăticule… alarmaaaa, alarmaaaaaa! Astăzi, trecând prin prisma experienței atâtor ani de viață, trăind și experiența celor trei ani de abjecte și genocidale înșelătorii din istoria omenirii – Covid-19, pe fondul instalării deliberate și condamnabile a groazei și panicii de către hienele planetei cu sediul la Davos, strig din nou „Alarmăăăăăăăăăăăăă!”.

 

Încă din prima zi a Operațiunii din Ucraina nu s-a mai vorbit de Covid (pe post de ciumă), atenția fiind integral captată de război. A urmat o perioadă de pauză confuză, timp în care asasinii planetei și-au readaptat planul de diecimare a oamenilor, conform „indicațiilor prețioase” ale Davosului.

 

La rândul lor, cretinii slugoi ai Coloniei Corporatiste sub Ocupație Militară Străină (C.C.O.M.S.) vor să transforme România anilor 2023-2030 în Auschwitz-ul Apocalipsei, prin vaccinare obligatorie cu ser încă neprecizat, nedeclarat, dar deja cumpărat de actualul ministru al ne-sănătății – omul de casă al Organizației Criminale a Ne-Sănătății (a se citi O.M.S.). Probabil, unul mai „eficient” este în curs de preparare sau a fost deja finalizat în vreun alt Wuhan american de pe teritoriul altor state decât al celor „unite” după războiul de secesiune.

 

Iohannis – și tripleta slugilor criminale Ciolacu-Arafat-Rafila, și-au dat iarăși arama pe față. Acești monștri cu inteligență deformată încorporată în cranii cu aspect umanoid, acești  cyborgi, structurații parțial din sisteme organice, dar și din sisteme artificiale imnplantate și controlate, care mimează comportamentul sistemelor organice merg în pas cadențat spre decimarea poporului român. Pentru că vârstnicii au fost deja supuși decimării, cei mai vulnerabili sunt acum copiii. Asupra lor aruncă anatema simbriașii sataniști ai Davosului din așa zisul „Guvern” al României. În cazul de față, Alexandru Rafila (Ministrul Sănătății) și Ministerul Educației au clocit înțeparea copiilor, făcând presiuni asupra cadrelor didactice pentru a-i convinge pe părinți să-și lase copiii pe mâna asasinilor. Rafila, unul dintre Călăreții Apocalipsei românilor și omul O.M.S., vrea impunerea „utilizării de strategii inovatoare și abordări personalizate pentru a reduce numărul a persoanelor nevaccinate și insuficient vaccinate în fiecare comunitate”, vrea „promovarea de legislație care susține vaccinarea de-a lungul întregii vieți”, adică vaccinarea obligatorie necesară pentru comiterea lejeră a decimării.

 

Drepturile și libertățile omului sunt astăzi caduce, în fapt, nule. Noii criminali s-au „școlarizat” decenii la rând pentru efectuarea „Operațiunii «Armaghedon»”, iar în urmă cu trei ani, prin deja cunoscuta organizație criminală cu blazon de camuflaj „Organizația Mondială a Sănătății” au aruncat în luptă până acum pe primii doi dintre Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei : Ciuma, Războiul, Foametea și Moartea. Au transformat România în lagăr de exterminare, cu măști, saci negri din plastic și morminte făcute cu excavatorul. Cei patru Călăreți ai Apocalipsei din C.C.O.M.S. – Iohannis, Ciolacu, Rafila și Arafat (conform simbolisticii „călăreților”), în colosala lor infatuare s-au erijat în „Roskolnikovii” românilor.  Ei se prefac că nu văd-aud că în C.C.O.M.S. o femeie, refuzată de spital să-i acorde asistență medicală a născut pe trotuarul din fața așezământului destinat salvării oamenilor, nu văd-aud că un tânăr care acuza dureri mari în piept, ajuns la spital a fost trimis la plimbare, apoi a murit. Nu văd-aud că o profesoară a fost concediată pentru că a trecut notele elevilor în catalogul cu pagini de hârtie, nu în evidența electronică… Pentru astfel de abuzuri și fapte reprobabile, într-un stat civilizat, Ministrul Sănătății era obligat să demisioneze, iar întregul corp al „României educate” înlocuit cu Oameni, nu cu slugi robotizate.

 

Acești purtători ilegali de creiere artificiale îi surclasează în bestialitate pe criminalii sovietici, naziști și pe cei japonezi din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care au comis fapte oribile dezonorând noțiunea de „OM”. Reluarea intenției criminale de „vaccinare” (?) obligatorie – cu sau fără mici drept mită oficială pe pielea clientului –  nu este altceva decât condamnarea la moarte a poporului român, iar apogeul tupeului constă în faptul că această operațiune criminală se vrea a fi finanțată din banii „condamnaților la moarte”. În disperarea lor, românii au început să ridice cruci pe drumurile coloniei, credința în Dumnezeu fiind ultima speranță pentru ei, fapt care a revoltat (la comandă, desigur) mass-media mercenară care le-a declarat „pericol public”. Oare dacă ridicau catarge cu drapele curcubelizate sau cu lozinca „Trăiască «România educată» !” aduceau aceleași „argumente”?

 

Realitatea și virusologii au demonstrat că așa zisul „vaccin” – specialiștii îl numesc altfel – are ca efect letal „Moartea subită”. Voi, „călăreți” nătângi ai apocalipsei comandate, vă credeți „mari și tari”, dar nu sunteți decât niște vătraie de unică folosință, nu sunteți decât niște Roskolnikovi aflați vremelnic între „Crimă și pedeapsă”. Mai devreme sau mai târziu, va veni și rândul vostru, iar românii nu trebuie să uite că „Tăcerea mieilor”  duce spre abator.

 

Notă – Anul acesta, preşedintele Klaus Iohannis a plătit, pentru deplasările în străinătate, dublu faţă de anul trecut, iar valoarea totală a cheltuielilor ajunge la peste 16,6 milioane de lei – Bani de la bugetul statului, banii cetățenilor României, dar „prostimea”  tace pentru că prostia, cupiditatea, stupiditatea, frica, au devenit modus vivendi și modus operandi. Este și ceea ce  afirmă oamenii de știință în previziunile lor, cu privire la alunecarea umanității către o epocă a prostiei covâșitoare. Paradoxul este că prostirea vine laolaltă cu progresul I.T.. Societatea industrială a deșteptat omenirea, iar societatea informațională i-a prostit pe mulți. Progresul din domeniul IT, care a creat nu numai mașini ce lucrează în locul omului, dar și instrumente care „gândesc” în locul lui, a făcut ca inteligența, creierul uman să regreseze. Toate organele din corpul uman (creierul, în mod special), se dezvoltă dacă sunt stimulate corect, și se atrofiază nefolosite fiind. Progresul, confortul, informația de-a gata ne fac vulnerabili,  când devin scop în sine, și nu le folosim ca mijloc de progres inteligent, de evoluție în plan spiritual și civilizațional.

 

https://www.art-emis.ro/editoriale/calareti-ai-apocalipsei-intre-crima-si-pedeapsa

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Adevărul despre arma biologică ARN și criminala O.M.S.!

 

 

Dr. med. Thomas Binder, Elveția  22 Octombrie 2023

 

 

„Guvernul dumneavoastră negociază în prezent un tratat împotriva pandemiei cu O.M.S.! Dacă o semnează, O.M.S. va fi plasată deasupra Constituției Țării voastre și nu numai dumneavoastră, ci și Guvernul și Parlamentul dumneavoastră veți pierde toată libertatea de alegere. Cine controlează O.M.S. controlează lumea. Singură prevenire rezonabilă 100% eficientă și sigură a unei alte „Plandemii” criminale este spargerea imediată a O.M.S. în o mie de bucăți. Distrugerea sa” (Dr. Thomas Binder).

 

Numele meu este Thomas Binder. Am studiat medicina la Zurich, am obținut un doctorat în imunologie și virologie, specializat în medicină internă și cardiologie, am 35 de ani de experiență în diagnosticarea și terapia infecțiilor respiratorii acute în spitale, în secțiile de terapie intensivă și în cabinetul meu privat.

 

N-a fost niciodată o pandemie a unui virus ucigaș. A existat o plandemie a lașilor… și noi, medicii, vedem o pandemie de boli grave și de decese subite neașteptate din cauza infarctului miocardic, miocardită, disecție aortică, accident vascular cerebral și embolie pulmonară, tromboză și inflamație a tuturor organelor, spațiale creierului și coloanei vertebrale, coagulare inter-vasculară diseminată, infecții crescute, inclusiv Covid, din cauza imunosupresiei, cancer, boli autoimune, infertilitate, avort spontan și multe altele.

 

Acest genocid ARN modificat este cea mai mare crimă medicală din istoria omenirii, un dezastru umanitar de proporții fără precedent.

 

În prezent, industria farmaceutică lucrează la transferul tuturor vaccinurilor către platforma de vaccin ARN modificat. Se procedează astfel, deși doar a fi capabil să numere și să distingă străinul de sine, chiar și având o urmă de inteligență, este suficient pentru a realiza că platforma de vaccin cu ARN modificat este un total nonsens care pune viața în pericol.

 

Cele două defecte fundamentale ale sale sunt injectarea planului de construcție, pentru o proteină străînă organismului, fără a avea niciun control asupra celulelor corpului care o vor produce, în ce doză și pentru cât timp. Și faptul că se vinde prin cursul nostru pentru a produce această proteină străînă și apoi a o prezența la suprafață, va fi recunoscut eronat de sistemul nostru imunitar că fiind străîn, astfel distrus… la fel că respingerea unui organ străîn transplantat în ține.

 

Presupusă vaccinare cu ARN modificat constrânge organismul să producă o toxină în doză necunoscută și pentru o perioadă de timp necunoscută și transformă literalmente părți din ține într-un extraterestru.

 

Prin urmare, întreaga platformă de vaccin ARN modificat trebuie interzisă Imediat!

 

Guvernul dumneavoastră negociază în prezent un tratat privind pandemia cu OMS! Dacă o semnează, O.M.S. va fi plasată deasupra Constituției Țării voastre și nu numai dumneavoastră, ci și Guvernul și Parlamentul dumneavoastră veți pierde toată libertatea de alegere.

 

Cine controlează O.M.S.  controlează lumea. Singură prevenire rezonabilă 100% eficientă și sigură a unei alte plandemii criminale este spargerea imediată a O .M.S. în o mie de bucăți.

 

Dragi oameni, dacă vi s-a injectat o dată, sau chiar de mai multe ori, și poate chiar suferiți de efecte secundare severe ale injecțiilor de ARN modificat, nu disperați. Din ce în ce mai mulți medici responsabili sunt dispuși să vă ajute… și tot mai mulți oameni de știință responsabili fac cercetări pentru ca într-o zi să poată trata chiar și cele mai complexe efecte secundare ale efectelor ARN.

 

Cu injecțiile de ARN modificat este la fel ca și cu fumatul; Aproape niciodată nu este prea târziu să renunți la el și să trăieșți mai sănătos.

 

Indiferent dacă ați fost injectați sau nu… Treziți-vă! Îndreaptați-vă coloana vertebrală. Ridicați-vă și spuneți producătorilor, presupușilor voștri experți, guvernelor voastre, parlamentarilor voștri, generalilor voștri și autorităților voastre, care din punctul de vedere al populației, că au eșuat total în scandalul Covid: „Ajunge!”

 

În cele din urmă, supuneți judecății pe cei vinovați

 

Faceți asta,dacă nu pentru voi, atunci pentru un viitor care merită trăit, pentru copiii și nepoții voștri. Acum!

 

——————————————–

Sursa – https://rumble.com/v3oeprg-swiss-cardiologist-on-truth-of-rna-bioweapon-smash-the-who.html

 

 

 

 

 

 

 

https://www.art-emis.ro/analize/adevarul-despre-arma-biologica-arn-si-criminala-o-m-s

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

COMUNISMUL NE-A FĂCUT CANIBALI !

 

Publicat   de SECRETELE ISTORIEI

 

 

Despre SECRETELE ISTORIEI

Alexandru Moraru, istoric-arhivist si publicist, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, autor și editor al mai multor cărți și culegeri de documente și materiale elaborate în urma cercetărilor de arhivă, sute și sute de articole și investigații documentare.

Vezi toate articolele lui SECRETELE ISTORIEI →

 

G E N O C I D

 

Am pregătit acest material în speranţa de a contribui la lichidarea unei boli, care a devenit cronică. Ea se numeşte scleroză sau lipsa de memorie istorică. Deşi generaţia în etate ţine minte că pe timpul sovieticilor pîinea costa 16 copeici, uită, în schimb, de rusificare, de sutele de mii de oameni distruşi moral sau fizic, deportaţi sau aruncaţi în gropi cu var, pentru a se descompune de vii. Uită de foametea organizată de „autorităţile” sovietice în anii 1946-1947, de sutele de mii de morţi în urma acestor măsuri.

 

E foarte greu de imaginat că în R.Moldova,  case  „sigilate”, pe ele fiind afişată inscripţia „Toţi au murit”. Copiii erau vînaţi de pe străzi, aduşi în case, omorîţi şi mîncaţi.

 

La Arhiva Naţională a R. Moldova, în fondul Procuraturii RSSM se păstrează un dosar şocant. Am extras din acest dosar un singur document cu anexă. El vede lumina tiparului pentru prima dată. Nu credem că e nevoie de vreun comentariu.

 

ÎNGROZITORUL AN 1947

 

(din dosarul strict secret:009)

 

009-243

 

13.II.47                    Procurorului General al URSS tov. Gorşenin C.P.

 

Raport special „Despre situaţia grea a populaţiei din RSS Moldovenească”

 

Prin prezentul, consider de datoria mea să vă informez despre următoarele:

 

Din cauza secetei şi a neroadei, în Republică s-au creatcondiţii extrem de dificile privind situaţia alimentară, care au adus complicaţii populaţiei, îndeosebi de la sate, în consecinţă – înbolnăviri de distrifie în masă, creşterea mortalităţii şi a cazurilor de canibalism.

 

Din informaţia netotalizată, pînă la 5 februarie 1947 în Repăblică s-au înregistrat 213.000 bolnavi de distrifie, dintre care copii de vîrstă pînă   la 4 ani – 39.000, de la 4 la 14 ani – 33.000 oameni. Au fost instalate 14.000 paturi în barăci temporare. În total au decedat 9.000 oameni.

 

Numărul bolnavilor şi al decedaţilor creşte din zi în zi. De exemplu ş de la 1 februarie pînă la 5 februarie, numărul bolnavilor de distrofie a crescut cu 24.000 de oameni, în aceste cinci zile au decedat 2.000 oameni .Au fost depistate 34 cazuri de canibalism (certificatele cu descrierea amănunţită se anexează). Republica a primit un ajutor considerabil din partea guvernului URSS.

 

Au fost date dispoziţii procurorilor judeţeni, orăşeneşti şi raionali a controla cum a fost împărţit acest ajutor destinatarilor.

 

Ţinînd cont de situaţia creată Republică, din zi în zi  creşte criminalitatea: banditism, furturi, omoruri ş.a.

 

Toţi procurorii au primit dispoziţii pentru a activiza lucrul cu crimele nedescoperite. Drept consecinţă a situaţiei, s-au supraîncărcat închisorile şi camerele de arest preventiv ale miliţiei.

 

La 6 februarie 1947 a fost adoptată o hotărîre a biroului CC al PC (b)M, în care se menţionează creşterea criminaşităţii în legătură cu problema alimentară şi au fost preconizate măsuri de acordare a ajutorului organelor MAI din partea organelor de partid şi sovietice şi chiar a populaţiei pentru apărare şi pentru intensificarea luptei cu criminalitatea.

 

Aceste lucruri am avut de relatat. Anexă pe 6 file.

 

Procurorul RSS Moldoveneşti

 

consilier în Justiţia de Stat

 

Colesnic.

 

Certificat despre cazurile de canibalism

 

în Republică către 10 februarie 1947

 

Judeţul Chişinău

 

1. La 23 decembrie, anul 1946, locuitorii satului Mileştii Mici, raionul Chişinău, Stici Eudochia Constantinovna, născută în 1910, moldoveancă şi Popov Vera Ivanovna, născută în 1914, moldoveancă, în complicitate au tăiat şi întrebuinţat ca hrană pe fiica lui Stici, Stici Maria Petrovna, în vîrstă de 10 ani. Au avut intenţia de a o tăia pentru acest scop şi pe fiica lui Popov, iar apoi pe a doua fiică a lui Stici – Nina, de 14 ani, dar ultima a figit din casă. Stici li Popov sînt bolnave de distrofie.

 

2. La 17 ianuarie, anul 1947, în satul Caracui, raionul Cotovsc, ţăranca săracă, Şveţ E.E., a plecat la unctul de repartizare a produselor lăsînd acasă copiii: Serghei de 11 ani, Maria, de 8 ani, Vasile de 5 ani li Vasilisa de 2 ani. În lipsa mamei, fiul mai mare, Serghei, a omorăt-o pe sora sa de 2 ani, iar părţile moi ale corpului le-a fiert şi mîncat cu ceilalţi copii. Toţi copii sunt bolnavi de distrofie de gradul 2 şi 3, anterior, ei mîncaseră carne de pisici şi cîini.

 

3. La 20 ianuarie, anul curent, locuitoarele satului Minjir, raionul Bujor, Magurcean Nina Antonovna şi Grincovscaia Axinia Antonovna s-au înţeles între ele şi l-au răpit pe băieţelul Ţîrşin Denis, de 9 ani, apoi l-au adus acasă la ele, l-au tăiat şi mîncat. Mangurcean N.A. şi Gruncovsacia A.A., născute în 1917 şi respectiv 1925 moldovence, au fost arestate.

 

4. La 22 ianuarie 1947, locuitorii satului Mileşti, raionul Cotovsc, Şcarevnea Stepan Stepanovici, născut în 1912, moldovean, ţăran sărac, în complicitate cu sora sa, Graur Anastasia Feodorovna, în vîrstă de 48 de ani, au omorît-o pe fiica ei de 3 anişori, Parascovia, şi au mîncat-o. Peste cîteva zile, cu acelaşi scop, Şcarevnea a omorît-o pe sora sa, Graur A.F. În ianuarie curent, Şcarevnea a adus în casa sa patru cadavre de adolescenţi, dintre care unul l-a consumat drept hrană, altul l-a dat lu Şcarevnea Vera Antonovna, care locuieşte în vecinătate cu el, iar două cadavre ale unor fetiţe între vîrste de 7-10 ani, le-a tăiat în bucăţi şi le-a dus în satul Cigherleni. În afară de acestea, tot în casa acestui individ a fost găsit cadavrul unui adolescent de 14 ani fără cap, mîini şi picioare, ascuns în sobă, fiind învelit cu nişte haine. Şcarevnea este sănătos fizic, a primit deseori raţie alimentară, pe care, parţial, o vindea, Şcarevnea a fost arestat.

 

5. La 27 ianuarie 1947, locuitorul s.Sofia, raionul Bujor, Cazac Pavel Vasilevici, născut în 1904, în comlicitate cu fiul său Alexandru, născut în 1931, şi Petru din – 1933, au invitat în casa lor pe adolescentul Cristea Vaşcu Horolovici, născut în 1934, l-au tăiat şi consumat ca hrană. Cazac a fost arestat.

 

6. La 28 ianuarie curent, adolescentul de 15 ani, Romanciuc Semion Gavrilovici, întorcîndu-se de la piaţă din satul Bujor, a hotărît să înnopteze la cunoscuţii săi, Romanciuc Ivan Vasilevici, în vîrstă de 15 ani, şi fratele lui Romanciuc, Grigore Vasilevici, de 12 ani, care trăiau împreună cu mama lor Romanciuc Maria Dmitrevna, în vîrstă de 40 ani, ţărancă săracă. Noaptea, fraţii Romanciuc l-au omorăt pe Romanciuc Semion şi l-au mîncat.

 

7. La 24 ianuarie curent, locuitorii satului Mileştii Mici, judeţul Chişinău, Chihai Constantin Alexandrovici, născut în 1927, ţăran mijlocaş, şi Andronache Nadejda Andreevna, născută în 1930, au invitat-o în casa lui Andronache pe vecina Petraşcu Parascovia Pavlovna, o fetiţă născută în 1940, au tăiat-o în bucăţi cu scopul de a o întrebuinţa în hrană. Chihai şi Andronache au fost arestaţi.

 

8. La 25 ianuarie curent, locuitorii sătucului Tresteni, judeţul Chişinău, Caracuian Grigorii Andreevici, născut în 1903, ţăran mijlocaş. L-a tăiat pe fiul său, Iacob, născut în 1933, şi l-a mîncat împreună cu toată familia. Caracuian a fost arestat.

 

Judeţul Cahul

 

1. La 19 decembrie 1946, оn satul Cazaclia, raionul Taraclia, locuitorii  Terziov  Ivan Petrovici, Terzinova Parascovia Dmitrievna şi Caramaneţ Elena Ivanovna l-au omorît şi l-au mîncat pe copilul lui Caramaneţ, în vîrstă de 6 luni, şi pe fiul lui Pruceanu (membru al sovietului sătesc), în vîrstă de 8 anişori. Familiile Terzinov şi Caramaneţ au fost arestate.

 

2. La 23 decembrie 1946, în satul Taraclia, raionul Taraclia, cet. Randopula M.I., născută în anul 1919, bulgăroaică săracă, la 21 decembrie 1946 a născut un copil, iar la 23 decembrie, 1946 l-a omorît şi l-a mîncat. Randopula a fost arestată.

 

3. În satul Baurci, raionul Cangaz, cet. Ialanin Andrei Ivanovici, născut în 1916, găgăuz, cu acordul soţiei sale, la 7 februarie 1947, şi-a tăiat propria fiică, în vîrstă de 6 ani, şi a mîncat-o. Ialanin a fost arestat.

 

4. În satul Beşalia, raionul Cangaz, cet. Topal Elena Petrovna, născută în 1922, împreună cu sora sa, Zinaida Petrovna, născută în 1913, la 3 februarie au măncat cadavrul cetăţencei Celac Anghelisa Cazimirovna.

 

5. În satul Beşalia, raionul Cangaz, cet. Cogan Ilia Grigorievici, născut în 1921, a întrebuinţat pentru prepararea salamului cadavrul lui Gantatova Elena Stepanovna, în vîrstă de 45 de ani.

 

6. În aceiasă localitate, la 26 ianuarie 1947, cet. Ciacu Gheorghii Gheorghievici, născut în 1912, ţăran sărac, găgăuz a tăiat-o pe fiica sa, născută în 1940, şi a consumat-o în calitate de mîncare. La 28 ianuarie, tot acest individ l-a tăiat pe feciorul său, în vîrstă de 5 ani, o parte din carne a mîncat-o, iar alta a încercat s-o vîndă la piaţă dar a fost arestat.

 

7. În satul Chiret-Lunga, ţăranul Colpacci Andrei Constantinovici şi soţia sa, la 3 ianuarie, au consumat în alimentaţie cadavrul fiului lor, Niil, născut în 1945, care murise de distrofie; iar la 9 ianuarie, tot ei au mîncat cadavrul mamei, Colpacci Feodora, în vîrstă de 65 de ani; iar la 11 ianuarie l-au tăiat pe tatăl său Colpacci Constantin Constantinovici, în vărstă de 70 de ani şi l-au mîncat. Colpacci a fost arestat.

 

8. În satul Tomai, la 2 ianuarie, a murit ţăranul Carabacjac Piotr Petrovici, născut în 1896. Soţia sa, Carabacjac Maria Dmitrievna, n-a înmormîntat cadavrul, ci l-a consumat ca hrană. Carabacjac a fost arestată.

 

9. Tot în această localitate, ţăranul Cimpoieş Vladimir Ivanovici, născut în 1919, şi soţia sa, Cimpoieş Ana Ivanovna, născută în 1923, au mîncat cadavrul mamei sale care decedase. Familia Cimpoieş a fost internată la spital.

 

10. La 20 ianuarie, în satul Beşalma, raionul Cangaz, la cimitir au fost reţinuţi găgăuzii băştinaşi, Antonova Maria Vasilievna, Boico Anastasia Haralampievna şi Topal Parascovia, care dezgropau cadavre şi le tăiau ăn bucăţi în scopul de a fi întrebuinţate ca hrană. Reţiniţii s-au dovedit a fi distrofici.

 

11. În satul Taraclia, raionul Taraclia, adolescentul Poslor Ivan Dmitrievici, în vîrstă de 13 ani, bulgar, cu acordul mamei sale, Poslor Stepanida, a tăiat-o pe sora sa, în vîrstă de şase anişori, şi au întrebuinţat-o ca hrană. Poslor a fost arestat.

 

12. În satul Cazaclia, raionul Taraclia, cetăţeanul găgăuz, Mantanal A.V., n-a înmormîntat cadavrele fratelui şi sorei sale, ci le-a folosit în alimentaţie. Mantanal a fost arestat.

 

13. În satul Barceac, raionul Cangaz, cet. Drogol G.G., născut în 1923, moldovean, n-a înmormîntat corpul neînsufleţit al copilului de 3 ani, ci l-a cinsumat drept hrană. Drogol a fost arestat.

 

14. La 10 ianuarie în satul Taraclia, raionul Baimaclia, de distrofie au murit Cugureanu D.S. şi Cugureanu I.S. Sovietul sătesc a încredinţat înmormîntarea acestora Mariei Ichizli şi feciorilor acesteia, Dmitri, născut în 1927, şi Alexandru, născut în 1931. Ichizli Dmitri şi Alexandru au îngropat unul din cadavre, iar pe celălat l-au tăiat în bucăţi şi l-au adus acasă, unde l-au mîncat. Ichizli sînt bolnavi de distrofie.

 

15. În satul Vulcăneşti, raionul Vulcăneşti, cetăţeanulAnghiş Constantin, născut în 1899, a omorît şi consumat ca hrană pe fiica sa, de patru ani şi pe o fată de 18 ani, Dernilova Nadejda, care anterior, lucrase servitoare la ospătăria uniunii de consum Vulcăneşti.

 

16. La 28 ianuarie, în satul Colibaş, raionul Vulcăneşti, Şchianu Ilie şi-a omorît propria fiică, Ecaterina, în vîrstă de 12 ani şi a mîncat-o.

 

Judeţul Bender

 

1. La 12 ianuarie 1947, în satul Avdarma, raionul Comrat, Iazadji Nadejda, născută în 1907, provenită dintr-o familie de culaci, cu ajutorul fiicii sale, Elena, născută în 1930, au tăiat o fetiţă de şapte ani, Grec A., şi au mîncat-o. Ambele au fost arestate.

 

2. La 25 ianuarie, anul curent, în satul Dezgije, raionul Comrat, a murit de slăbiciune Topal Evdochia, în vîrstă de 40 de ani, de etnie găgăuză, şi cei trei copii ai săi, între vîrste de 2-10 ani. Cadavrele au stat în casă cinci zile. Vecina decedatei, Deli Ana, în vărstă de 42 de ani, a furat cadavrul fetiţei de 2 ani, l-a tăiat în bucăţi şi l-a întrebuinţat în hrană.

 

3. La 26 ianuarie, anul curent, la locuitorul satului Volontirovca, Şarov Grigore, născut în anul 1929, care este foarte sărac, a venit o fetiţă de 11 ani şi i-a cerut pîine. Şarov şi sora sa Şarov Ludmila, născută în 1926, au omorît-o pe fată, au tăiat-o în bucăţi şi au mîncat-o. Fraţii Şarov au fost arestaţi.

 

4. La 29 ianuarie, în satul Ursoaia, raionul Căuşeni, a decedat de subnitriţie şi slăbiciune. Bolgaru Agafia. La 20 ianuarie fiicile sale, Bolgaru E.P., născută în 1926 şi Bolgaru A.P., născută în 1931 au tăiat de la cadavru părţile moi şi le-a preparat pentru a fi mîncate.

 

5. La 23 ianuarie, anul curent, în satul Sadaclia, raionul Roman, Cardara Ioana, născută în 1906, în complicitate cu sora sa, au omorăt pe fiul ei de şase ani, l-au tăiat în bucăţi, pe care l-au pus la fiert pentru a fi consumate ca hrană. Cardara este de naţionalitate ţigancă. Avere şi pămînt nu are. Duce un mod de viaţă nomad. Ca pedeapsă ele au primit 120 kg de îndemnizaţii alimentare.

 

6. La 14 februarie, anul curent, Lungu Maria, născută în 1912, locuitoare a localităţii Romanovca, judeţul Chişinău, văduvă, a tăiat cadavrul surorii sale, care decedase la vîrsta de 12 ani, şi a întrebuinţat-o în calitate de hrană.

 

7. La 10 februarie , în casa lui Şerpu Leonid, născut în anul 1912, originar şi locuitor al satului Taraclia, raionul Căinari, a fost depistat cadavrul tăiat în bucăţi al unui copil, Uranda, născut în 1935, pe care Ştepu, la 9 februarie curent l-a chemat în casă, l-a omorît şi pregătit pentru consumaţie.

 

Judeţul Bălţi

 

La 30 ianuarie, anul curent, locuitorii satului Glinjeni, raionul Chişcăreni, Marineac Pavel, născut în anul 1918, a invitat la el acasă pe cetăţeanca Malarciuc Maria, născută în anul 1928, pe care a strangulat-o, a tăiat-o în bucăţi pentru a fi preparată şi consumată ca hrană. Marineac şi soţia sa sînt bolnavi de distrofie de gradul I. Soţii Marineac au fost arestaţi.

 

Judeţul Orhei

 

La 13 ianuarie 1947, în satul Furceni, raionul Orhei, a decedat cetăţeanca Ţulan Ana. A doua zi, noaptea, vecinul acesteia, Gasper A., născut în 1899, a intrat în casa decedatei, a tăiat de pe cadavru carnea, a adus-o acasă şi împreună cu soţia sa, au fiert-o şi au consumat-o drept hrană. Peste cîteva zile Gasper a decedat de distrofie.

 

Raionul Grigoriopol

 

 

Оn raionul Grigoriopol (malul stîng al Nistrului), în satul Şipca, Bulat Aculina născută în 1910, celibatară, la 24 decembrie 1946, la ora 7 dimineaţa, l-a tăiat în bucăţi, cu toporul, pe fiul său de opt ani, apoi l-a fiert şi l-a mîncat. Bulat a fost arestată. Crima săvîrşită  a recunoscut-o.

 

Din informaţia acestui certificat rezultă că pînă la 10 februarie 1947, au avut loc 34 cazuri de canibalism.

 

Aceste cazuri au loc în toate judeţele republicii, în afară de Soroca şi unul din raioanele din stînga Nistrului.

 

Ancheta privind aceste dosare e realizată de organele MAI, iar în unele cazuri, de anchetatorii Procuraturii.

 

Conform dispoziţiei ministerului Afacerilor Interme al RSS Moldoveneşti, toţi cei învinuiţi de canibalism vor fi excortaţi în oraşul Chişinău, în închisoarea nr.2. La multe dosare, ancheta s-a încheiat, dar, din cauză că mulţi învinuiţi sînt bolnavi de distrifie în formă acută, nu avem posibilitatea de a-i excorta în închisoare, fapt care reţine trimiterea în judecată în şedinţe închise ale Judecătoriei Supreme a RSSM. La 11.02.1947, primele trei dosare au fost trimise spre examinarea Judecătoriei Supreme.

 

Procurorul adjunct al RSSM

 

pentru dosare speciale, Consilier de stat

 

în Justiţie, clasa III (semnat)  Drugobiţki

 

12 februarie 1947.

 

ALEXANDRU MORARU, istoric-arhivist

 

SURSA :  ANRM , F.3085 , inv. 1 , d. 129

 

„FLUX” din 14 februarie 2003

 

“Literatura şi Arta” nr.52 din 27 decembrie 2007

 

Revista  “Historia” (Bucureşti) nr.4 din aprilie 2009

 

 

COMUNISMUL NE-A FĂCUT CANIBALI !

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

 

GULAG-UL SÂNGEROS ÎN DESENELE UNUI PICTOR (ru.)

 

 

Publicat   de SECRETELE ISTORIEI

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

GULAG-UL SÂNGEROS ÎN DESENELE UNUI PICTOR (ru.)

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti (1)

 

Claudiu Aiudeanu

 

Una dintre consecinţele dramatice abătute asupra României, odată cu sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost includerea ţării noastre în sfera de influenţă şi ocupaţie stalinistă. Pentru ceea ce s-a petrecut în această perioadă,  responsabilitatea o poartă regimul comunist instaurat în România, cu liderii de la vremea respectivă Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu , Alexandru Moghioroşi, Iosif Chişinevchi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Botnăraş ş.a., controlat, din toate punctele de vedere,  de regimul de ocupaţie stalinist sovietic, până la retragerea din România în anul 1958.  Acest regim a avut o influenţă decisivă până la sfârşitul anului 1964. Odată ce sovieticii începeau să piardă din controlul asupra României, în anul 1964 s-a dat amnistia generală prin care toţi deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisori. Pentru foarte mulţi dintre aceştia a fost, însă,  prea târziu întrucât au decedat în timpul detenţiei.

 

Vârfurile de lance ale comunizării în partea Europei aflată sub ocupaţia sovietică, inclusiv în România,  au fost armata de ocupaţie sovietică, serviciile secrete staliniste (în principal NKVD) şi comuniştii locali conduşi de cei care fuseseră înstruiţi la Moscova. De altfel, în faimoasa Directivă a NKVD-ului din 2 iunie 1947 (valabilă pentru toate ţările aflate sub ocupaţia sovietică), se menţiona, între altele, că  toate rolurile cheie trebuie  să revină  oamenilor care aparţin serviciilor secrete sovietice!  Prin urmare, este limpede că instituţiile de forţă create de noul regim şi care vor avea un rol bine definit în arestările, anchetele, torturile inimaginabile, condamnările politice viitoare şi regimul de detenţie monstruos, au fost  dirijate şi controlate de ocupantul stalinist.  Faptul că aşa s-au întâmplat lucrurile în ţara noastră  este demonstrat şi prin aceea că Gheorghe Pintilie (Pantelimon Botnarenko), prin funcţia pe care o avea  „în  C.C. al P.C.R., a orientat Direcţia Poliţiei de Siguranţă exclusiv spre combaterea adversarilor politici ai comuniştilor. Totodată, a înţesat instituţia cu membri ai vechilor reţele de spionaj sovietice din România – Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Mihailo Nedelciu, Serghei Nicolau şi alţii -, prin care Siguranţa a fost transformată treptat în Securitate. La 30 august 1948, când a fost înfiinţată oficial Direcţia Generală a Securităţii Poporului, a devenit primul ei şef, sub gradul de general locotenent, şi, în colaborare cu consilierii sovietici, a structurat-o după modelul N.K.V.D.  Anii în care a condus-o au fost marcaţi de cele mai masive represiuni de natură politică petrecute vreodată în România (s.n.).

 

În calitate de prim locţiitor al ministrului de Interne, s-a ocupat direct de ancheta în cazul liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu  (care, aflat la Cluj, în 1946, a făcut  celebra  afirmaţie: „înainte de a fi comunist sunt român” şi tot atunci a luat atitudine faţă de neorevizionismul maghiar, declarând că „Transilvania a aparținut și va aparține statului român în întregime”- n.n.).  Ca personaj, Gheorghe Pintilie, zis Pantiuşa, era un tip grobian şi cvasi-analfabet, nu stăpânea scrisul şi vorbea aproximativ româneşte…”(după Gheorghe Buzatu şi Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor, vol III. România şi proba labirintului (1939-1989), Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2010, p. 266).  A condus Securitatea în perioada 1948-1962, în anii marii terori staliniste din România.

 

De altfel, Liviu Pleşa publica un studiu detaliat în Caietele CNSAS, nr. 1-2 din 2011, în care este semnalată realitatea că „la 27 aprilie 1945, Emil Bodnăraş a primit sarcina de a coordona toate serviciile de informaţii din ţară. În subsidiar, Bodnăraş s-a ocupat şi cu numirea în funcţiile cheie din aceste structuri a agenţilor sovietici şi a ofiţerilor acoperiţi ai N.K.V.D. sau I.N.U. În subordinea lui Bodnăraş se aflau Lucian Stupineanu, apoi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), dar şi Alexandru Nicolschi, numiţi în perioada următoare în fruntea S.S.I. (Serviciul Secret de Informaţii-n.n.), respectiv a Corpului Detectivilor. Lucian Stupineanu a avut legături cu mişcarea comunistă în perioada interbelică, iar după revenirea în ţară s-a apropiat de Emil Bodnăraş, ajutându-l la organizarea Formaţiunilor de Luptă Patriotice. În baza acestor servicii, ca şi a legăturilor sale cu N.K.V.D., la 12 iulie 1945 Bodnăraş l-a numit director general al S.S.I., funcţie pe care a deţinut-o până la 9 ianuarie 1947…Atât Bodnăraş, cât şi Nikonov, Nicolschi sau Pintilie fuseseră anterior condamnaţi şi deţinuţi în România pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, iar Stupineanu a dezertat la sovietici pe frontul de răsărit şi a fost folosit ca translator de către N.K.V.D., cu care a şi venit în Bucureşti. La rândul său, Emil Bodnăraş primea directive de la şeful delegaţiei sovietice din Comisia Aliată de Control ce se afla în România, Dmitri Fedîcikin (1944-1947).

 

În afara celor menţionaţi anterior, au fost încadraţi şi alţi agenţi sovietici trimişi în România în perioada interbelică. Fiind descoperiţi de Siguranţă şi arestaţi, aceştia au fost colegi de detenţie cu liderii comunişti din închisori, inclusiv cu Gheorghiu-Dej. Pentru a oferi câteva nume, îi amintim aici pe Piotr Goncearuc şi Vania Didenko, care au fost implicaţi chiar şi în lupta pentru putere din P.C.R., având, printre altele, sarcina de a-i supraveghea pe Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Lui Goncearuc i s-a încredinţat apoi conducerea structurii de Contraspionaj din S.S.I. şi apoi M.A.I., pe care a deţinut-o până în 1953. Un alt agent sovietic, Valeriu Bucicov, a fost numit în 1948 în fruntea Direcţiei a VI-a din D.G.S.P., care răspundea de paza demnitarilor, fiind plasat aşadar în imediata apropiere a lui Gheorghiu-Dej şi a liderilor comunişti români. Din 1950, la conducerea Direcţiei Securităţii Capitalei s-a aflat col. Stancu Aurel, care urmase un curs de spionaj în U.R.S.S. şi fusese încadrat în N.K.V.D. în perioada 1942-1946. Înlocuitorul lui Nikonov în fruntea D.I.E. a fost gen.mr. Vâlcu Vasile, care era şi ofiţer acoperit al I.N.U. Col. Iszak Adalbert, locţiitor al şefului D.I.E. din 1951, era şi el fost spion sovietic, se pare chiar ofiţer I.N.U. De asemenea, tot spion sovietic era şi gen.mr. Mazuru Vladimir, cel care a coordonat politica de cadre a Siguranţei şi Securităţii în perioada 1947-1952.”(Cătălin Pena în evenimentulzilei.ro/25 iulie 2020).

 

În această perioadă, s-a desfăşurat şi acţiunea de decapitare a intelectualităţii româneşti. Prioritar, au fost vizaţi din rândul acesteia şi marii istorici români patrioţi, susţinători şi apărători ai statului naţional român. Dar şi în cazul acestora selecţia a fost diabolică urmărindu-se de la început lichitarea fizică a celor care contribuiseră prin activitatea lor şi participaseră la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 şi care ulterior au dezvoltat în activitatea lor didactică şi de cercetare istorică ştiinţifică problematica fundamentală a continuităţii şi unităţii naţiunii române în teritoriul său străvechi de formare! Este necesar să se reţină, între altele, şi o realitate care exemplifică motivaţia acestei selecţii:  Între cei care s-au opus cu înverşunare Marii Unirii au fost  şi bolşevicii  din Comintern  (Internaţionala a III-a) care urmăreau desfiinţarea  statelor naţionale formate  după prima conflagraţie mondială. În viziunea oficială a  Cominternului, România era un stat imperialist multinaţional  în interiorul căruia drepturilor minorităţilor ar fi fost eliminate. De altfel, din aceste considerente aberante, PCR, membru al Comintern, nu a recunoscut la vremea respectivă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.  Acesta a fost unul dintre motivele pentru care PCR a fost scos în afara legii, în anul 1922!  Prin urmare, ajunşi la putere după anul 1944,  comuniştii stalinişti, prin capii lor, în principal: Ana Pauker (Hana Rabinsohn),  fostă instructoare a Cominternului,  Alexandru Moghioros  (Mogyorós Sándor), fost agent al Comintern-ului. Pe site-ul http://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/apostolii-lui-stalin-alexandru-moghioros-cainele-de-vanatoare-din-tarcul-puterii,  Alexandru Moghioroş este descris ca „unul dintre cele mai devotate animale politice ale stalinismului românesc. A fost domesticit la curtea lui Gheorghiu-Dej şi a executat, supus şi energic, fiecare comandă a stăpânului politic.”  Iosif Chișinevschi sau Kișinevski (Jakob Roitman) agent al Cominternului ,  Vasile Luca  (Laszlo Luka) a făcut parte ca şi combatant din Divizia Secuiască, condusă de Károly Kratochvil, care a luptat împotriva armatei române angajate în Primul Război Mondial pentru desăvârşirea unităţii sale statale şi Teohari Georgescu, şi el fost activist al Internaționalei Comuniste, au trecut la distrugerea  partidelor şi personalităţilor care au contribuit la Marea Unire din 1918.  Au fost arestaţi şi condamnaţi, în primul rând,  marii lideri politici reprezentativi ai acestei sfinte Zile din istoria românilor. Au fost masacraţi ţărănişti, liberali, social-democraţi, preoţi şi ierarhi ortodocşi şi greco-catolici, militari, ţărani şi elita intelectuală.

 

Amintim în continuare o mică parte dintre marii istorici ai României, de la întemniţarea cărora se împlinesc în acest an 70 de ani:

 

Gheorghe I. Brătianu (1898 – 1953), istoric, profesor universitar, membru titular al Academiei Române şi om politic. La 18 ani, se înrolează voluntar, iar în  1917 ia parte  la lupta de la Cireşoaia, unde a fost rănit. Ulterior, revine ca şi combatant pe frontul din  Bucovina.  În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în anul 1941, fost mobilizat  iar în anul 1942 participă la luptele de pe frontul din Crimeea.  Activitatea sa didactică universitară a gravitat în jurul celor două mari centre universitare româneşti, Iaşi şi Bucureşti. Între anii 1924 – 1940, a fost profesor la Catedra de istorie medievală la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, iar din anul 1940, la pensionarea lui Nicolae Iorg,a a devenit profesor la Universitatea din Bucureşti. Gheorghe I. Brătianu a fost un specialist în istorie medievală de talie internaţională. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române, iar în anul 1942 este ales în calitate de membru titular.

 

Timp de trei ani a avut domiciliu forţat, între 1947 – 1950,  iar în mai 1950 este arestat şi încarcerat la penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei, unde a decedat în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953. Nu a fost niciodată judecat şi condamnat! Soarta lui Gheorghe I. Brătianu a fost tragică, iar în jurul cauzelor morţii sale au fost vehiculate mai multe variante. Una dintre acestea este aceea că refuzul său categoric de a retracta, la solicitarea ocupantului sovietic, în scris, teoriile sale anterioare referitoare la drepturile istorice ale României asupra Basarabiei şi Bucovinei şi de a susţine că acestea ar aparţine de drept URSS i-a adus moartea.  Ca urmare, i s-a refuzat tratamentul medical,  el fiind grav bolnav şi suferind şi în urma torturilor şi bătăilor cumplite la care a fost supus. (va urma)

 

SURSA: https://ziarulnatiunea.ro/2020/08/07/o-mare-drama-nationala-sacrificarea-elitei-istorice-romanesti-1/

 

O mare dramă naţională – sacrificarea elitei istorice româneşti (1)

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

CULEGEREA VICTIMELE TERORII COMUNISTE

 

 

Publicat de SECRETELE ISTORIEI

 

Este demunirea noii  culegeri  de documente inedite a cărui editor este déjà cunoscutul istoric-arhivist  şi publicist  Alexandru Moraru. Cartea a apărut câteva saptămâni în urmă la Editura “Iulian” şi conţine 307 documente inedite de arhivă plasate pe 444 de pagini.Documentele înserate au fost depistate de către domnia sa pe parcursul a mai multor ani de cercetare a temei  “Crimele comunismului si rezistenta antisovietică din Basarabia 1944-1954 în Arhiva Naţională a Republicii Moldova  şi în Arhiva organizaţiilor social-politice a RM (fosta Arhivă a CC al PCM).

 

Lucrarea  este dedicată tuturor celor, care au pătimit de pe urma ocupanţilor sovietici, inclusiv bunicului editorului Ion Alexandru Moraru,  arestat în 1941 şi impuşcat de organelle NKVD-ului   în ianuarie 1942 şi tatălui editorului  Valeriu Ion Moraru, care împreună cu cei trei fraţi ai săi au fost deportat în Siberia.Cel mai mare din ei avea 18 ani(Alexandru), iar cel mai mic(Nicolae) avea 9 ani.Aceşti copii “duşmani ai poporului”pentru a supraveţui au fost puşi la o muncă grea pe tot parcursul celor 9 ani aflaţi în Siberia.

 

Cartea este împărţită în câteva părţi:1.Devotament faţă de breaslă(scriitorul şi publicistul Victor Ladaniuc despre Alexandru Moraru); 2.Despre editor(din prefaţă ilustrului istoric dr.Gheorghe Buzatu la lucrarea Alexandru Moraru”Basarabia antisovietică”, Ed.”Demiurg”  apărută în 2009 la Iaşi.);3.Cuvânt înainte; 4.Rezumatul celor 307 documente inedited; 5.Conţinutul documentelor; 6.P.S Victimele terorii comuniste rămase acasă…în Moldova; 7. 1947:Consecinţele foametei organizate de sovietici(documente şocante după copiile originalelor din Arhiva Naţională a Republicii Moldova); 8.Cuprinsul.

 

Coperta noului volum a fost realizat de fiica editorului Laura Moraru,elevă la Liceul roman-englez Mircea Eliade din Chişinău.La pregătirea cărţii a participat cu succes şi tânărul  fotograf Oxana Tertiuc.

 

Cu siguranţă,că dacă nu se împlica financiar în acest proiect prietenul nostru şi omul de afaceri, Iurie Nicula,un mare patriot, cartea avea încă multă vreme să aştepte lumina tiparului. Aşi zice că respectivul volum în consecinţă este o muncă enormă de câţiva ani buni şi nu este altceva decât o enciclopedie incompletă ale crimelor  săvârşite de sovietici împotriva populaţiei din Basarabia,indiferent de naţionalitate sau religie.Este o carte- şoc, o carte plină de tragedia ocupaţiei,deoarece documentele prezente sunt sovietice şi au fost depistate de editor în fondul arhivistic al Procuraturii RSSM,o instituţe, ale căror documente au credibilitate la stimatul nostrum cititor. Îl felicităm pe Alexandru Moraru cu acest succes profesional şi aşteptăm cât de curând volumul doi al acestei culegeri.

 

Andrei Covrig, colonel (r) mun. Chişinău

 

 

CULEGEREA VICTIMELE TERORII COMUNISTE

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

O NOUĂ CARTE-DOCUMENT: VICTIMELE OCUPANȚILOR SOVIETICI ȘI CĂLĂII LOR

 

Publicat

de SECRETELE ISTORIEI

 

 

De fapt, prezentul volum poate fi considerat drept o continuare a volumelor semnate de Alexandru Moraru ”Basarabia antisovietică” apărut la Iași în 2009 la Casa Editorială Demiurg și ”Victimele Terorii Comuniste din Basarabia” apărut la Chișinău în 2010 la Editura Iulian.La fel ca prezentul, volumele anterioare sunt culegeri de documente de arhivă, depistate în fondurile Arhivei Naționale a RM  și în Arhiva Organizațiilor Social-Politice a RM (fosta arhivă a cc a pcm).

 

De data aceasta, cartea are doi editori: Alexandru Moraru și Alexandru Ganenco, ambii istorici de profesie și vocație, ultimul fiind și membru fondator al Fundației ”Draghiștea”, de la care am avut toată susținerea, și pe această cale-i mulțumim pentru efort.

 

Sub coperta acestei cărţi veţi găsi documente de arhivă, ce apar la lumina zilei în premieră absolută, care confirmă zecile de mii de crime săvârşite în Basarabia de ocupanţii sovietici. De la apariţia ocupantului rus în 1812 pe aceste meleaguri până în prezent, nimeni n-a adus atâta nenorocire, batjocură şi moarte în această bucată de Moldovă mai mult, decât Imperiul ţarist şi Imperiul sovietic. Nu există sat ori oraş, care să nu pătimit mai mult sau mai puţin de pe urma ocupanţilor sovietici. Prin sovietici se are în vedere nu numai ruşii, ci şi ucrainenii, evreii, cozile de topor din aşa numita republică autonomă sovietică socialistă moldovenească, venite pe tancurile ruseşti de peste Nistru etc. 1944.

 

Pe urme încă calde a operaţiilor militare au poposit ocupanţii. Printre cei care prezentau şi apărau această putere erau unităţile de elită a NKVD-ului. Acesta era un mecanism de teroare, un fel de ghestapou, numai că sovietic, care avea ca sarcină generală apărarea puterii sovietice şi a ideologiei bolşevice, nimicirea morală şi fizică a „duşmanilor poporului” şi altele, inclusiv terorismul internaţional şi exportul de revoluţie. Despre evenimentele din 1944 în Moldova sovietică şi în capitala ei, oraşul Chişinău, s-au scris cărţi, monografii, poezii, pictate tablouri, turnate filme şi documentare şi artistice, compusă muzică, ridicate statui şi obeliscuri. Şi toate aceste opere politizate la maxim de ideologia stalinistă slăvesc armata roşie, care „ne-a eliberat” şi a uitat să se întoarcă acasă, pe Lenin, care ne-a adus lumină, (şi s-a mirat mult când a văzut că aici era deja lumină) şi alte poveşti roşii.

 

Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă. De câte bunuri se limitează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi te dau afară din casa ta, instalându-se pentru totdeauna aici şi folosindu-se de toate bunurile adunate cu atâta trudă? Acesta nu este un monolog absurd şi lipsit de subiect, ci un adevăr istoric.

 

Cu regret, şi astăzi se mai găseşte câte un istoric aventurier cu simbrie la Moscova sau Kiev, care stoarce din deget informaţii mincinoase „ştiinţifice” cum că oamenii din Basarabia şi-au dorit din tot sufletul venirea ruşilor. Cine sunt totuşi acei luptători pentru instaurarea puterii sovietice în Basarabia ? Cine a susţinut şi aşteptat ocupaţia Basarabiei de URSS în 1940, în 1944 ? Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în documentele sovietice. Cum se spune pe la noi: „pasărea pre limba ei piere !”. În Arhiva organizaţiilor social-politice a RM (fosta Arhivă a CC al PCM), alături de alte documente, se păstrează şi un fond arhivistic deosebit de important intitulat „Colecţia de documente privind mişcarea ilegală comunistă din Basarabia 1900-1975 ”, care în limbaj arhivistic are cifrul: F. 50, adică fondul nr. 50. În respectivul fond, în inventarul nr. 6, alături de alte dosare de arhivă, se păstrează şi dosarele personale ale celor care au luptat ilegal în Basarabia pentru instaurarea puterii sovietice în Moldova. Consider oportun de a prezenta această listă de dosare personale, respectând ordinea şi numele conform originalului:

 

Numărul Numele dosarului luptătorului ilegalist

 

23 Abramovici Şail Moiseevici

 

24 Arm Augusta Şulimovna

 

25 Avramescu Idas Iontelevna

 

26 Averbuh Şeindel Leibovna

 

27 Baadji Nicolai Antonovici

 

28 Bernard  Raiss

 

29 Brodscaia Dvoira Zaharovna

 

30 Britva Liuba Aronovna

 

31 Bruhis Srul Pinhusovici

 

32 Budeştscaia Ester Isacovna

 

33 Bujor Iosif Aronovici

 

34 Boguslavschii Iacov Tovievici

 

35 Boguslavschaia Pesea Iacovlevna

 

36 Vigdorcic Lazari Ioilovici

 

37 Vainberg Niuchi (Beniamin) Marcovici

 

38 Vainştok Lia Isacovna

 

39 Vişcanţan Polia Efimovna

 

40 Grinman Isaac Iosifovici

 

41 Gudis Lev Şmilovici

 

42 Galigfarb Abram Isacovici

 

43 Grimberg Fira Izrailevna

 

44 Gerştein Haim Srulevici

 

45 Diner Etea Iacovlevna

 

46 Escanazi Ilia Iosifovici

 

47 Erlih Marc Semienovici

 

48 Zighelibaum Abram Marcovici

 

49 Zeigher SimonVolfovici

 

50 Kriper Moisei Grigorievici

 

51 Crivoruc Haia Gherşevna

 

52 Constantinovschii Ilia Davâdovici

 

53 Crivoruc Ion Moiseevici

 

54 Kaţ Adolf Iosifovici

 

55 Chellerman Dmitrii Mihailovici

 

56 Coifman Iacov Buruhovici

 

57 Codresca Ivan Dmitrievici

 

58 Lempert Fişeli Şlemovici

 

59 Lobel Solomon Moiseevici

 

60 Lupan Andrei Pavlovici

 

61 Ler Betea Iosifovna

 

62 Mozeş Evghenii Ignatievici

 

63 Morghenştein Izraili Marcovici

 

64 Meguş Tuba Abramovna

 

65 Oighenştein Mihail Nicolaevici

 

66 Oighenştein Lev Nicolaevici

 

67 Ormos T..J.

 

68 Pastar Zisea Leibovici

 

69 Petrov Petr Ivanovici

 

70 Ralli Valter Marcovici

 

71 Reidiboim Rahili Isacovna (Zelicovna)

 

72 Reievici Iacov Moiseevici

 

73 Rosman Lupa Beruhovici

 

74 Rosman Erna Abramovna

 

75 Rabinovici Faiga Ianchelevna

 

76 Romanenco Nicolai Nicolaevici

 

77 Raievici Iacov Moiseevici

 

78 Sinitifcher Fridl Molseevici

 

79 Scvorţov Mihail Iacovlievici . ( numele adevărat- Leibovici Izrail Abramovici) 80 Slepenciuc Fiodor Andreevici

 

81 Toma Soripin- Toma Solomonovici

 

82 Fihman (Mucinic) Riva

 

83 Farştein David Rafailovici

 

84 Faerştein Raisa Gherşcovna

 

85 Ţucherman Mare Borisovici

 

86 Cernei Semion Fedorovici

 

87 Cioclo Mordco Ghidalevici

 

88 Şveiţ Dvoira Ghedalievna

 

89 Şehter Roza Borisovna

 

Nu voi comenta, e clar şi aşa cine pândea porţile ţării ca în momentul potrivit să le deschidă duşmanului !  Aparatul represiv sovietic a făcut multe victime printre oamenii care încercau sa lupte, să opună rezistenţă ocupanţilor sovietici. Sunt mii de cazuri, când în urma unei vorbe, a unui cuvânt spus sau scris împotriva regimului sovietic, omul era băgat la închisoare pentru mulţi ani. Cenzura sovietică controla tot. Ea hotăra care cărţi se poate să fie citite de cetăţeni şi care să fie interzise, ce fel de muzică să asculte, ce filme să privească etc. Pentru a-i depista pe „duşmanii poporului” cenzura sovietică supunea unui control riguros şi corespondenţa poştală atât civilă, cît şi militară.

 

Chiar dacă  o persoană nu a participat la acţiuni active, deschise împotriva sistemului de ocupaţie sovietic, ci doar  şi-a exprimat o opinie personală pe care a împărtăşit-o fraţilor săi,  cenzura prin tot felul de metode draconice ţinea orice familie sub un control riguros, chiar şi familiile miliţienilor.

 

După arestările şi deportările masive sovietice din 1940-1941 şi 1948-1949 în casele oamenilor s-a instalat Frica. Frica de armele şi baionetele ruseşti, frica de ne cunoaşterea limbii ruse, că nu va şti ce să-i răspundă “nacialnicului”, frica că mâne-poimâne va fi arestat şi dus în Siberia, frica că în orice moment pot veni ocupanţii sau slugoii lor din raion sau sat pentru a confisca calul din grajd, vaca din ocol sau ultima bucăţică de la gura copiilor săi.

 

Zilnic, sau cel puţin săptămânal din diferite localităţi dispăreau fără urmă oameni, familii întregi preponderent din cei mai activi şi buni gospodari. Averea acestora era confiscată de stat sau de mai multe ori era împărţită între cei care trebuiau sa îndeplinească această procedură. Persista şi frica, că va fi trădat de rude, prieteni, vecini că a fost membru al unui partid politic din România, sau a avut vre-o funcţie la primărie în cadrul statului unitar român. Atmosfera psihologică încordată şi frica-acestea erau instrumente sovietice sigure şi verificate încă în 1937 în Rusia.

 

Era o frică reciprocă a unuia faţă de celălalt. Cu toate acestea au fost multe exemple de nesupunere, de rezistenţă de luptă împotriva statului agresiv şi totalitar sovietic. Unele forme de luptă erau individuale şi modeste altele de dimensiuni mai mari şi mai bine organizate. Unul din aceştea a fost cel care i-a spart „capul” lui Lenin. (Arhiva Naţională a RM, F. 3085, inv. 1, d. 783, f. 4. 16 ) Mai corect spus – bustul întemeetorului şi conducătorului al statului sovietic, care era amplasat în centrul satului (chiar de la prima ocupaţie sovietică din 1940, apoi cea de-a doua din 1944, exista o tendinţă propagandistică de a înălţa în fiecare localitate câte un monument, sau cel puţin un bust lui Lenin şi câte un monument al soldatului sovietic, pentru noi şi din banii noştri, ca să nu uităm niciodată cine este stăpânul aci.).

 

În acest volum sunt prezente documente de arhivă, care confirmă faptul, că nemulţumirea şi lupta se ducea nu numai individual dar şi în grup despre activitatea organizaţiilor patriotice antisovietice, „Organizaţia Naţionalistă din Basarabia” etc.

 

În toate perioadele istorice, majoritatea comunităţilor minoritare ( ucraineni, evrei, ruşi, etc.) din Basarabia au fost pe poziţii diametral opuse faţă de populaţia românească autohtonă. În majoritatea cazurilor acestea au făcut front comun pentru a impune interesele minoritarilor asupra majorităţii naţionale. Şi de fiecare dată au învins ! Au învins majoritatea românească, deoarece de partea celor în minoritate era puterea sovietică cu toate componentele sale: armată, închisori, NKVD apoi KGB-ul, spitale de psihiatrie şi alte instrumente ale unui stat totalitar.

 

În volum  au fost incluse mai bine de 300 de documente în majoritate inedite din fondul arhivistic depozitate la Arhiva Naţională a RM şi Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a RM. Documentele au fost întocmite de angajaţii procuraturii sau a securităţii sovietice evident în limba rusă, după cum se scriau toate documentele de stat.

 

Din lipsa cunoştinţelor acestora a onomasticii şi denumirii localităţilor româneşti din Basarabia, în respectivele documente au fost admise unele regretabile erori. Dar documentul este document, chiar dacă este scris de oameni cu mâinile pline de sânge şi cu mai puţină carte. Ordinea documentelor publicate în culegere nu a fost selectată din punct de vedere cronologic sau alfabetic, ci în ordinea cum au fost înregistrate în fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a RM. Documentele incluse sunt unul mai şocant ca altul. În fiecare document vom depista tragedia unui om sau al unui grup de oameni arestaţi, judecaţi, deportaţi sau omorâţi.

 

Culmea obrăzniciei ocupanţilor sovietici a fost atunci, când după ce au ocupat pământul românesc al Basarabiei, pe cei care luptau împotriva sovieticilor sau cel puţin care nu le susţineau politica erau învinuiţi în trădare de patrie! Adică după august 1944 patria românilor din Basarabia şi a celorlalţi locuitori a devenit URSS? Zeci şi sute de locuitori au fost judecaţi fiind învinuiţi în trădare de patrie. „Patria” care a venit pe tancuri. În unele texte ale documentelor încluse poate fi depistată expresia „locul ispăşirii pedepsei nu este cunoscut”, fapt care confirmă că autorităţile sovietice în majoritatea cazurilor nu duceau întotdeauna o evidenţă strictă a celor arestaţi şi deportaţi din Basarabia. Împortant pentru ei era să-i ducă de la casele lor… şi cât mai departe!

 

Veau sa vă comunic că în Arhiva Naţională a RM au mai rămas încă cateva mii de dosare nevalorificate la tema propusă. Sunt sigur, că unii din cercetători şi cititorii acestei culegeri în documentele incluse vor depista nume cunoscute ale rudelor, prietenilor etc. Ar fi o regretabilă eroare, dacă nu vom menţiona câţiva istorici care au adus un aport considerabil la subiectul nominalizat. Acestea sunt lucrările istoricilor Viorica Olaru Cemârtan, Elena Postică, Valeriu Pasat, Alexei Memei şi alţii.

 

În documentele propuse sunt schimonosite majoritatea numelor, Ion este scris Ivan, Petru scris Piotr, Ştefan scris Stepan, patrioţii sunt numiţi trădători sau cel puţin colaboraţionişti, războiul pentru intregirea Ţării este numit de sovietici marele război pentru apărarea patriei.Da. da, acea „patrie” care a poposit în Basarabia pe tancurile bolşevice.

 

Maşina de propagandă şi agitaţie,uriaşa maşină sângeroasă a nkvd-ului, kgb-ului a distrus multe vieţi atât moral, cat şi fizic, dar n-au izbutit să îndobitocească mintea băştinaşilor ! Posibilitatea de a regenera, de a se renaşte din scrum asemeni pasării Phenix. Locul bunicilor şi părinţilor noştri împuşcaţi,băgaţi în gropi cu var, exilaţi în Siberia, maltrataţi şi furaţi în propria casă l-am luat noi, copiii şi nepoţii lor, care în pezent luptă pentru implimentarea valorilor civilizate şi a unităţii naţionale româneşti.

 

Alexandru MORARU, Alexandru GANENCO- editori

 

 

 

 

O NOUĂ CARTE-DOCUMENT: VICTIMELE OCUPANȚILOR SOVIETICI ȘI CĂLĂII LOR

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

  

România, tară distrusă cu buna stiinţă!

 

 

Publicat de SECRETELE ISTORIEI

În țara asta, țara pâinii/ Să aibă pâine chiar și câinii/ Guvernul nostru ne obligă/ S-avem o zi de mămăligă/ Lor ce le pasă cum e traiul/ Scumpiră trenul și tramvaiul/ Scumpiră tot, la cataramă/ Până și pâinea și tutunul/ Și când înjuri pe șleau de mamă/ Ei, cică, eu fac pe nebunul”. (Constantin Tănase)

 

În septembrie 2012, generalul Gheorghe Văduva sintetiza realist situaţia României din acel moment. Astăzi, situaţia nu doar că nu s-a redresat, dar după harababura aşa-zis electorală din anul trecut merge cu paşi uriaşi către catastrofa autodistugerii. Noua guvernare, în pas cu deteriorarea situaţiei pe plan mondial duce cu sârg o politică imbecilă, dirijată de mai marele distrugător al Ţării, slujitor servil al intereselor altora în defavoarea românilor – robotul de la Cotroceni – acompaniat cu sârg de corul osanalelor şi acordurile de mandolină, bâlbâieli şi aberaţii dăunătoare. Ţara şi cetăţenii ei se află în pericol, iar „alesul”-numit şi re-instalat la Cotroceni exultă ticălos satisfăcut de instalarea „Guvernului meu nr. 2”. (Ion Măldărescu, Redacţia ART-EMIS).

 

Din 1989 încoace s-au întâmplat lucruri îngrozitoare. Unele dintre ele au şi explicaţii. Ştim că societatea capitalistă este una concurenţială, bătălia economică fiind cumplită, este fără cruţare, nu se menajează nimeni în această bătălie pentru pieţe şi resurse. Asistăm la reconfigurări geopolitice şi geostrategice semnificative, reţeaua amplificând practic acest conflict. Aşa au apărut ameninţări cu totul şi cu totul noi, care nu existaseră până acum. Gradul de interdependenţă a crescut, s-a „spart” bipolaritatea, iar lumea a intrat într-un fel de haos în vederea unei noi organizări. Noi am trecut puţin de această etapă, însă n-am depăşit-o, fiind destul de departe de ceea ce înseamnă noua organizare.

 

România este o ţară care practic a fost distrusă. Cauzele sunt multiple. Putem da vina pe cei „de-afară” care ne-au făcut tot soiul de şicane, care au intervenit brutal în organizarea noastră, însă nu cred că acesta este răspunsul. Nu era posibil acest lucru fără complicităţi din interior, fără interese personale, sau fără o mare doză de prostie. E adevărat că economia socialistă era una uriaşă cu „picioare de lut”, centralizată, cu planificare, dar funcţiona. România avea o piaţă, oamenii aveau loc de muncă, salarii. Problema e că, după reconfigurare, am dat de o piaţă europeană extrem de eficientă, concurenţială, dură. Nu poţi să intri în ea oricum şi cu orice. Faptul că dintr-odată s-a declanşat agresiunea asupra acestui tip de economie socialistă a dus, în primul rând, la distrugerea sistemului bancar, concomitent cu privatizarea întreprinderilor – practic distrugerea acestora – în toate marile oraşe ale ţării. Nu spun că acele combinate gigantice erau nemaipomenite, însă unele, precum cel de la Călăraşi, deţineau tehnologie de ultimă oră, utilajele importate din Germania fiind încă sigilate în momentul distrugerii acelor coloşi. Totul a fost dat la fier vechi. Ba mai mult, statul român şi-a asumat şi ecologizarea zonei respective. Sunt lucruri cutremurătoare, n-am învăţat nimic din lecţia Argentinei.

 

Trecerea asta de la un sistem la altul ţine de o bătălie geopolitică, de un nou tip de război, generat de o violenţă politică inexplicabilă. Uitaţi-vă în toată lumea asta, agresiunea a ajuns să vină şi din cultură, deşi în cultura adevărată nu poate exista violenţă, deoarece cultura înseamnă valoare, iar valoarea nu generează războaie. Practic, vorbim despre violenţa de pe piaţa culturală, alimentată cu „produse” culturale. A invada lumea cu produse de acest tip înseamnă a o domina. Filme, cărţi, reţele de socializare. Mai avem apoi violenţa financiară, economică, informaţională.

 

România a suportat aceste presiuni mari care, ciudat, sunt justificate. Ele vin din această schimbare dintr-un „efect de falie”. Trecerea bruscă la un alt tip de sistem – pe care nici nu l-am identificat prea bine -, deocamdată asistăm la un capitalism vulgar, nemaivorbind de faptul că însuşi capitalismul este într-o perioadă de aşezare pe alte structuri. În tot sistemul, sunt dezbateri intense vizavi de intervenţionismul statului în economiile ce stau să se prăbuşească. Obama a băgat 780 de miliarde, bani publici, în bănci, într-un mediu privat care a creat criza, chipurile pentru a-l revigora. Suntem practic în situaţia crizelor din ’29 şi ’39 încheiate cu Al Doilea Război Mondial. Toată nebunia aceasta a creat un comportament haotic din care nu mai ştim cum se poate ieşi.

 

Ca de obicei, oalele sparte le vor plăti ţările sărace. Oamenii de rând vor plăti, aşa a fost întotdeauna. Vom plăti propriile noastre neputinţe, uriaşa noastră prostie. Aproape că nici nu-nţelegi cum se poate ca, în ultimii douăzeci de ani, când am avut o grămadă de şanse să corectăm ce-a fost rău în vechiul sistem, să păstrăm ce-a fost bun, am reuşit să distrugem tot: Electroputere, Tractorul, uzinele mecanice, sistemele de irigaţii, combinate de toate tipurile, tot, tot…! Întreprinderile au fost făcute prin munca oamenilor, nu aveau amprenta „socialism”.

 

Hodoronc-tronc, având izmenele rupte-n fund, ne mai şi confruntăm cu perspectiva intrării într-un război în Orient…

 

În Orient se întâmplă un lucru formidabil. Vorbim despre o mare ruptură între lumea democratică şi lumea aceea cramponată în fundamentalism, însă bineînţeles la mijloc este petrolul. Acolo se joacă o carte foarte mare. Sper să le vină mintea la cap şi la unii, şi la alţii, să depăşească această situaţie…

 

Ne îndreptăm spre o uriaşă catastrofă! În eventualitatea unui război purtat în Iran, s-ar putea să avem un conflict care să-l copieze pe cel din Irak. Prin implicarea americanilor, vom vedea o forţă colosală care va mătura tot. Atunci vom asista la un război asimetric, purtat după toate regulile acestui tip de război.

 

Este foarte puţin probabil ca Rusia şi China să intre în acest loc periculos. Nu cred că va exista un asemenea scenariu. Nimeni nu are interese de globalizare a conflictului. Există peste 12.000 de capete nucleare active în lume, şi, dacă unul singur explodează, s-a cam terminat cu ceea ce înseamnă omenire. Pentru că, evident, vor exploda şi celelalte.

 

Un asemenea război ar putea începe cu un atac asupra capacităţilor nucleare ale Iranului, de tipul celui efectuat de evrei, în 1981, asupra reactorului Osirak din Irak. Desigur că Iranul ar riposta. Forţa Iranului nu constă numai în rachetele Shahab, care, din punctul meu de vedere, pot fi contracarate cu uşurinţă de sistemele antiarachetă pe care le au americanii, israelienii şi europenii. Toată zona aceea care este de partea Iranului deţine tot felul de mijloace, inclusiv arme biologice, şi ar putea declanşa o ripostă greu de imaginat şi greu de controlat. Au şi ei specialişti prin toată lumea care pot lansa virusuri cu efecte cumplite. Pe de altă parte, luptătorii fundamentalişti s-au dotat cu armament individual reactiv modern. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Afganistan; câteva mii de talibani s-au luptat şi se luptă cu super-puteri.

 

Israelul ar trebui să se potolească! Ar trebui să ştie că din momentul în care s-a dotat cu arma nucleară, toate ţările din jur, mai devreme sau mai târziu, se vor dota cu aşa ceva. Nu poţi să te opui acestui proces. S-a creat o discrepanţă strategică uriaşă. Pe de-o parte sunt cele cinci ţări care au câştigat Al Doilea Război Mondial, apoi sunt ţările precum India şi Pakistanul, care s-au dotat cu arma nucleară sub ochii celorlalţi şi e posibil ca multe alte ţări să deţină armament nuclear cumpărat de la alţii. Nimeni nu ştie cu exactitate ce se întâmplă. Sigur, Israelul are interesul să deţină controlul în zonă, însă au fost generate soluţii anomice şi antinomice. Dacă ar fi existat vreo soluţie salvatoare, cu siguranţă, până la această oră ea ar fi fost pusă în aplicare. Criza aceea e cumplită. Butoiul cu pulbere reprezentat odinioară de Balcani în Europa s-a mutat acolo.

 

Nu cred că e cineva nebun să-şi ridice peste 80 de milioane de oameni în cap. „Primăvara Arabă”, dincolo de realităţile care nu se spun, a relevat tendinţa ieşirii din dictaturi personale. Era conducătorilor matusalemici a trecut. Rămâne totuşi atracţia faţă de coridorul energetic al lumii, adică nordul Africii şi ţările arabe. Se încearcă crearea unor puncte strategice care să nu permită o reacţie comună a ţărilor respective în războiul pentru acapararea resurselor. Armata a pregătit o reformă adevărată, însă totul a rămas pe hârtie, deoarece nu s-a primit nimic pentru programele de înzestrare. Mai mult decât atât, domnii ăştia decidenţi politici au atacat armata română din toate părţile, cum le-a venit lor mai bine, făra excepţie. În primul rând că au acordat cu nemiluita gradul de general. Acesta nu se acordă decât coloneilor activi care au competenţe strategice şi doar în limita în care armata are nevoie de ei.

 

Avem cei mai mulţi generali pe cap de locuitor din lume. S-au făcut cu nemiluita, în bătaie de joc. Nu ştiu dacă au făcut-o intenţionat, pentru a umili acest grad care ţine de competenţă strategică şi de încrederea militarilor. Generalul este cel care duce soldaţii la luptă şi este ultima creastă în sistemul de rezistenţă al unei naţii. Atunci când intervine armata, dacă se trece peste acest nivel, s-a terminat cu ţara aia! Armata se poate pregăti sute de ani pentru a se întrebuinţa o dată, poate zece minute, sau un an. Pe nimeni nu interesează acest aspect: „hai mai lăsaţi-mă cu ameninţările astea!”.

 

Trebuie să le vină ăstora odată mintea la cap. Naţia asta trebuie să înţeleagă că politicienii pe care-i votează trebuie să fie oameni de calitate care să înţeleagă interesele naţionale şi să apere ţara aceasta, pentru că suntem într-un moment de răscruce. Se vrea acum Moldova Mare a lui Ştefan, se vorbeşte că Transilvania este altceva decât România, însăşi stema ţării noastre nu reprezintă un simbol al unităţii naţionale. România nu este o aglomerare de provincii cum au arătat tâmpiţii ăştia-n stemă. Suntem un stat unitar, poate cel mai omogen din Europa. Există o unitate lingvistică de excepţie; limba română nu are dialecte ca în Franţa sau Italia, ci graiuri. Toţi românii din lumea asta se înţeleg, vorbesc aceeaşi limbă, în pofida faptului că ne-au separat şi ne-au distrus de-atâţia ani. Şi nu mai ştiu de ce acest popor înţelegător şi răbdător este certat ba că n-a ieşit la vot, ba că n-a făcut nu-ştiu-ce… Este scârbit de ticăloşii ăştia care-şi bat joc de el. Este ca o turmă de oi mânată de nişte ciobani tâmpiţi într-o prăpastie.

 

Cred că ne vom trezi la timpşi ne vom păstra ţara aşa cum e acum, pentru că aşa e mai bine şi pentru Europa, şi pentru noi, şi pentru pământul ăsta. Mă scârbeşte însă această violenţă politică stupidă, care se manifestă de fapt în întreaga lume, dar care la noi a atins cote inimaginabile. Noroc cu formele de rezistenţă ale unei Românii tăcute care n-a intrat în aceste jocuri şi care îşi păstrează nivelul de credinţă, de cultură şi de bun simţ. Profesorii Bădescu şi Dungaciu în «Sociologia Frontierelor» aminteau de rezistenţa de sută la sută prin cultură, de renaşterea nu prin Hegel şi Kant, ci prin păstrarea moştenirii naţionale, prin tradiţie, prin obiceiuri, prin Biserică. Nici măcar exodul românesc în lume nu este o atât de mare dramă. Se vor întoarce mulţi mai căliţi, mai pregătiţi, mai bine informaţi.

 

Eu sper că ne vom maturiza după ce am traversat o perioadă extrem de grea, un examen cumplit. Ar trebui ca şi politicienii să înţeleagă că vremea clanurilor care se bat pentru putere, precum ţiganii, a apus şi că sunt reprezentanţii acestui popor, slugile acestuia, şi că dezbaterile nu trebuie să fie conflictuale. Să înţeleagă că n-au fost votaţi pentru a-şi etala costumele şi cravatele de firmă, ci pentru a rezolva nişte probleme care dor. Ar mai trebui definit interesul naţional, căci nimeni n-a avut timp de aşa ceva, iar soluţia de redresare va trebui să fie una acceptată de tot spectrul politic.

 

Notă: Adaptare după dialogul cu publicaţia „Cotidianul”[1]

 

General Br. (r) Dr. Gheorghe Văduva, Membru A.O.Ş.R.

 

SURSA: https://www.art-emis.ro/analize/romania-tara-distrusa-cu-buna-stiinta-2

 

––––––––––––-

 

[1]https://www.cotidianul.ro/romania-o-tara-care-a-fost-practic-distrusa/

 

 

România, tară distrusă cu buna stiinţă!

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

STALIN – CETĂȚEAN DE ONOARE AL ROMÂNIEI

D-ALE ISTORIEI…

 

Având posibilitatea să aleagă între constituirea unui sistem de securitate colectivă în Europa alături de Puterile occidentale democratice (Franța și Marea Britanie), pe de o parte și Germania hitleristă, totalitară și revanșardă, pe de altă parte, la 19 august 1939, dictatorul URSS Iosif Stalin (1878-1953) a luat decizia de a se alia cu Führerul Adolf Hitler (1889-1945). În urma unor tratative lejere, ca „între vechi prieteni”, Viaceslav Molotov (1890-1986), comisarul poporului pentru Afaceri externe și Joachim von Ribbentrop (1893-1946), ministrul german de Externe, în prezența dictatorului bolșevic, au semnat Tratatul de neagresiune și Protocolul adițional secret, numite și Pactul Molotov-Ribbentrop.

 

Unii autori folosesc sintagma Pactul Stalin-Hitler. Este corect în toate cazurile, scrie istoricul Anatol Petrencu în publicația online https://basarabialiterara.com.md.

 

Reprezentanții celor două tiranii totalitare au împărțit între ele Europa de est. Referitor la România, părțile semnatare au scris: „În privința Europei Sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii”.

 

Vom preciza: în momentul semnării documentului respectiv nu a existat un stat numit „Basarabia”. Era România în frontierele recunoscute internațional, inclusiv – de URSS.

 

După o scurtă ezitare, la 17 septembrie 1939, alături de Germania nazistă, URSS s-a implicat în război împotriva Poloniei, adică în cel de-al Doilea Război Mondial, anexând voievodatele de est ale acestei țări.

 

 

La mai puțin de un an, la 28 iunie 1940, în bună înțelegere cu Adolf Hitler, Iosif Stalin a invadat România, răpindu-i nu doar Basarabia, ci și nordul Bucovinei, Ținutul Herța, mai multe insule de la gurile Dunării. Sunt cunoscute atrocitățile comise de sovietici pe teritoriile românești înstrăinate: asasinarea, torturarea, reținerea în închisori a persoanelor din mai multe categorii sociale, considerate de sovietici a fi „exploatatori ai muncii omului de către om” sau „dușmani de clasă”.

 

 

În noaptea de la 12 spre 13 iunie 1941 sovieticii au realizat Primul val de deportare a basarabenilor în adâncurile Siberiei. În rândul persoanelor supuse deportării au fost și etnici evrei, familii întregi.

 

O trăsătură specifică Primului val al deportării: la trecerea Nistrului, la Tiraspol, Razdelinaia și alte stații de cale ferată, bărbații au fost scoși din vagoane și trimiși în sistemul de lagăre de muncă forțată cu centrul Ivdel, dincolo de Ural, unde și-au găsit moartea. Unii autori de etnie evrei au calificat Ivdelul ca „al doilea Auschwitz”.

 

Corect ar fi: „Auschwitz – al doilea Ivdel”; asta pentru a respecta principiul cronologic în tratarea istoriei.

 

La 23 august 1944 Suveranul României, regele Mihai, a scos țara din războiul antisovietic și a aderat la Coaliția antihitleristă a statelor și popoarelor. Efortul României în războiul antihitlerist a fost uriaș. Conform opiniei unor specialiști occidentali, datorită contribuției economice, militare, financiare etc. la victoria asupra Germaniei naziste, țara noastră s-a plasat pe locul patru în cadrul Coaliției antihitleriste.

 

În pofida aderării României la Coaliția antihitleristă, URSS a semnat Convenția de armistițiu cu România abia în noaptea de la 11 spre 12 septembrie 1944, până la acel moment România fiind considerată a fi stat ostil.

 

Conform Convenției de armistițiu, sovieticii au impus România să plătească contribuții de război în sumă de 300 milioane dolari (SUA) timp de șase ani în mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.).

 

Analizând textul Convenției de armistițiu, tragem concluzia că România a fost subjugată de URSS. România a fost obligată nu doar să plătească URSS contribuții de război exagerat de mari (prin numitele Sovrom-uri), dar a fost supusă umilințelor de tot felul.

 

 

Astfel, în ședința Consiliului de miniștri al României, prim-ministrul Petru Groza (1884-1958) a propus:

 

„În semn de recunoștință a întregului popor român pentru ajutorul în lupta pentru eliberarea de sub jugul fascist și restabilirea independenței Statului român”, generalisimul Stalin să fie declarat Cetățean de onoare al României.

 

În ședința Parlamentului din 6 aprilie 1947, președintele Camerei deputaților, scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961) a citit decizia Consiliului de miniștri de a-i conferi generalisimului I. V. Stalin titlul de Cetățean de onoare al României.

 

Camera deputaților a adoptat următoarea rezoluție: „Manifestând sentimentul profundei recunoștințe a poporului român Excelenței Sale generalisimului Stalin, președinte al Consiliului de miniștri al URSS, pentru ajutorul acordat în lupta pentru eliberarea de sub jugul fascist, reîntoarcerea Transilvaniei de nord și [restabilirea] independenței Statului român, susținând inițiativa guvernului, Adunarea Deputaților decide: a-i conferi Excelenței Sale I.V. Stalin, președinte al Consiliului de Miniștri al URSS, [titlul de] Cetățean de Onoarea al României”.

 

În același timp, Municipalitatea orașului Cluj i-a conferit ministrului afacerilor Externe al URSS Viaceslav Molotov titlul de Cetățean de Onoare al orașului Cluj „în semn de recunoștință a întregului popor din Transilvania de Nord pentru ajutorul acordat în problema restabilirii frontierelor transilvănene și ajutorul [acordat] în lupta pentru drepturile României”.

 

 

De parcă deciziile de mai sus nu ar fi fost suficiente, Guvernul condus de Petru Groza i-a propus regelui, iar Suveranul României Mihai a acceptat inițiativa conferirii Ordinului „Carol I” – cel mai înalt ordin cavaleresc regal, vice-ministrului afacerilor Externe al URSS (foto) Andrei Vîșinski (1883-1953), pentru „merite deosebite, oferite României în problema afirmării drepturilor ei asupra întregii Transilvanii și apărarea intereselor românești”. Sângerosului procuror stalinist i s-a conferit titlul de Cetățean de onoare al Sibiului.

 

Atunci când unul din conducătorii României i-a spus lui A. Vîșinski că el încalcă înțelegerile de la Conferința de la Yalta a celor Trei Mari (februarie 1945), el a replicat: „Yalta? Yalta sunt eu!”

 

S-a destalinizat / derusificat oare România?

 

 

”OMUL NOU” CONSTRUCTOR AL COMUNISMULUI, VIITORUL DE AUR AL OMENIRII

 

 

Comuniştii români au acţionat după mo­delul sovietic şi pentru a crea așa zisul „om nou”, constructor a socialismului.

 

Consilierii bolşevici se găseau în toate mini­sterele. Se urmărea inocularea în mintea oamenilor, mai ales a tinerilor, a aşa-zisei misiuni istorice a clasei muncitoare, idee care reprezenta miezul în jurul căreia s-a derulat întreg fenomenul represiunii, scrie https://fericiticeiprigoniti.net/istoria-prigoanei

 

Comunismul era considerat ca fiind cea mai dreaptă dintre orânduirile sociale. El trebuia să for­meze binecunoscutul,  om nou, care urma să aibă rolul de a înlătura tot răul existent în lume, prin purifi­carea societăţii socialiste de elementele nocive.

 

Marea burghezie şi moşierime, aparţinând vechiului regim, purtau, în opinia noilor conducători, vina tuturor re­lelor din ţara noastră. Reprezentanţii lor nu ar fi făcut nimic bun pentru România. Avându-se în vedere acest lucru, a apărut ideea reeducării prin „spălarea creierelor” sau „robo­tizarea individului”. Orice legătură cu lumea occidentală era calificată drept atitudine duşmănoasă faţă de noul regim, fiind aspru pedepsită de justiţia populară.

 

În schimbul loialităţii faţă de noul regim, care se înfi­ripa sub protecţia cizmei sovietice, inginerii, economiştii, contabilii şi chiar unii foşti patroni de întreprinderi, sau fiii acestora, au fost acceptaţi în continuare la conducerea uzine­lor, fabricilor, şantierelor de construcţii, băncilor naţionali­zate prin actul de la 11 iunie 1948, deoarecc P.M.R, nu for­mase încă propriile cadre de specialitate. După ce nu au mai fost utili, comuniştii s-au debarasat imediat de ei, aruncându-i în închisorile Gulagului românesc, sub tot felul de vini, de cele mai multe ori imaginare.

 

Termenul de Gulag este de fapt un cuvânt rezultat prin unirea iniţialelor denumirii sovietice a Direcţiei Generale a Lagărelor, adică Glavnoe Upravlenie Lagerei, ce avea în subordine aproximativ 2500 de unităţi. În aceste lagăre se desfăşură o intensă şi sistematică acţiune de exterminare a adversarilor politici ori a celor care, într-un fel sau altul, au manifestat opoziţie faţă de regim.

 

De obicei, lagărele bolşe­vice erau situate în zone greu accesibile, cu temperaturi ex­trem de scăzute. Cele mai multe se găseau în Siberia, unde condiţiile de muncă erau epuizante, iar hrana abia asigura existenţa de zi cu zi.

 

Aleksandr Soljenițîn*, un supravieţuitor al regimului de exterminare din lagărele bol­şevice sovietice, a condamnat cu tărie crimele comise de autorităţile staliniste în celebrul roman documentar Arhipelagul Gulag, publicat mai întâi la Paris în 1973, apoi şi în U.R.S.S., un an după aceea.

 

 

Autorul supune atenţiei cititorului atât propria sa experienţă, cât şi mărturiile zguduitoare a circa 200 de victime ale gulagului sovietic.

 

Cartea i-a adus autorului Pre­miul Nobel pentru Literatură şi în acelaşi timp o extraordi­nară popularitate în ţară, dar mai ales în străinătate.

 

Publi­carea romanului a stârnit în acelaşi timp o reacţie foarte dură din partea K.G.B.-ului, deoarece erau dezvăluite opiniei pu­blice de pretutindeni metodele sale de exterminare. De aceea Aleksandr Soljeniţîn s-a văzut nevoit să accepte o anumită colaborare temporară cu puterea sovietică, fără compromi­suri esenţiale.

 

După preluarea conducerii Partidului Comunist al Uni­unii Sovietice de către Mihail Gorbaciov, în calitatea de secretar general, s-a instituit un regim reformator în anul 1986. Prin Glasnost şi Perestroika se fac tot mai auzite vo­cile foştilor deţinuţi politici, care îşi creează asociaţii pre­cum Memorial Vazvra Scenie.

 

Realităţile sovietice destul de dure au fost prezentate şi de români. Primul dintre ei, scriitorul de stânga Panait Istrati, a scris celebra lucrare Spovedania unui învins, o prezen­tare destul de obiectivă, care are la bază o călătorie de aproape doi ani întreprinsă de autor, în anii ’30, în „paradisul bolşevic”.

 

În toamna anului 1936, după ce şi-a satisfăcut serviciul militar la un regiment din Cetatea Albă, tânărul Dumitru Mircescu, atras de ideile comuniste, a trecut Nistrul înot, pentru a-şi găsi fericirea în Uniunea Sovietică.

 

El a ajuns mai întâi la Odessa, trecând de grănicerii români şi ruşi. N.K.D.V.-ul, considerându-l spion român, l-a deferit imediat justiţiei militare sovietice, care l-a condamnat la 10 ani de muncă silnică, deşi nu exista nici o probă concludentă împo­triva lui decât trecerea ilegală a frontierei.

 

Tânărul temerar a fost expediat împreună cu alţi condamnaţi în lagărul de la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Condiţiile din acest lagăr al Gulagului sovietic erau dintre cele mai proaste: lucru as­pru în mină, temperaturi extrem de scăzute, foamete şi alte neajunsuri. A supravieţuit în mod miraculos şi a reuşit peste ani să aştearnă pe hârtie cele trăite şi văzute.

 

Tot la Vorkuta a ajuns şi părintele profesor basarabean Vasile Ţepordei **, deportat de sovietici în anul 1951, fiind socotit adversar al regimului comunist din Uniunea Sovietică.

 

 

Condiţiile de aici erau la fel de grele ca în anul 1936. Munca era epuizantă, hrana foarte proastă, condiţiile de locuit absolut primitive, temperaturi de – 30 °C şi chiar – 40°C.

 

El fusese acuzat că în perioada interbelică a desfaşurat o susţinută activitate anti-bolşevică, publicând articole incendiare în paginile publica­ţiilor Raza sau Gazeta Basarabiei.

 

În perioada de­tenţiei a suferit injurii, bătăi, torturi, înfometări, ameninţări cu moartea.

 

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

NOTE

 

*Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, RSFS Rusă – d. 3 august 2008, Moscova, Federaţia Rusă) a fost un romancier rus, activist şi dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi barbaria gulagurilor şi a lagărelor de muncă forţată din Uniunea Sovietică.

Soljenitin era căpitan de artilerie când a fost arestat,după ce i-a fost interceptată o scrisoare către un prieten în care îl critica pe Stalin. A fost condamnat la 8 ani de lagar de munca (Articolul 58). Vremelnic, rămâne langa Moscova intr-o saraska, inchisoare speciala in care savantii arestati erau pusi sa faca cercetare in folos sovietic. Din 1950, munceste in lagarele de reeducare din Karaganda. Sotia (Natalia Resetovskaia) divorteaza. Este chinuit de o tumoare malignă.

 

Deşi, de cele mai multe ori, scrierile sale au fost interzise, a reuşit să publice o serie de cărţi, dintre care cele mai cunoscute sunt: „Arhipelagul Gulag”, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” sau „Pavilionul canceroşilor”.

„Pentru forţa etică cu care a continuat tradiţiile inalienabile ale literaturii ruseşti”, Soljeniţîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970.

A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbuşirea regimului comunist.

**Preotul român basarabean Vasile Țepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chișinău, s-a dedicat învățământului, funcționând la licee de tradiție din oraș.

 

A editat și condus revistele „Raza” și „Basarabia” (foto) și a publicat mai multe cărți. În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, reîntorcându-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub amenințarea trupelor cotropitoare sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuţa, după un scurt popas în Parohia Islaz.

 

Arestat în septembrie 1948, în 1949 judecat de un tribunal militar sovietic la Constanţa şi condamnat la 25 de ani muncă silnică; a executat 8 ani din ea în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Eliberat în 1956,[a fost reintegrat în preoţie, ca paroh în Islaz, județul Ilfov (1956-1966) şi la biserica „Mărcuţa” din Bucureşti (din 1966).

 

Deși a fost chinuit în Gulagul sovietic și persecutat mai bine de o jumătate de viață, Dumnezeu l-a ținut ca să scrie până în ultima clipă a vieții sale, la 94 de ani.

 

CONCEPTUL COMUNIST SOVIETIC AL ”OMULUI NOU”

 

 

Pentru unii lideri bolșevici forjarea omului nou era ceva asemănător cu transformarea oamenilor în mașini – maximal de productivi în muncă, deciși și organizați. Imaginea „mașinii” în raport cu omul era adeseori folosită în acea vreme.

 

Unul dintre ideologii bolșevici Nikolai Bukharin declara în acest sens: „Ne confruntăm cu problema prelucrării oamenilor și transformarea lor în astfel de mașini vii, care în toate acțiunile lor ar fi ghidate de noi principii, de o nouă ideologie proletară”.

 

Altă teorie a educării omului nou era promovată în anul 1922 de pedagogul sovietic Pavel Blonsky, inventatorul termenului „homotehnie” (человеководствo). Acesta spunea că „alături de fitotehnie și zootehnie, ar trebui să existe o știință omogenă cu ele – homotehnia”.

 

Într-un anumit sens, noua eră, era anilor 1930, a conturat linia către crearea științei de „creșterii a oamenilor”. În curând a devenit clar cine ar putea pretinde la rolul principalului „homotehnolog” al țării sovietice, care era nimeni altul decât liderul său, Iosif Stalin. Acesta sublinia în anul în 1934 că „oamenii ar trebui să fie crescuți cu grijă și atenție, la fel cum un grădinar crește un pom fructifer preferat”.

 

Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în cu seriozitate în URSS. Oamenii care și-au trăit cea mai mare parte a vieții în vremurile prerevoluționare păreau bolșevicilor un material de modelare mult mai puțin promițător decât copiii și adolescenții, schimbarea unui adult fiind mult mai dificilă decât a unui copil.

 

Pentru majoritatea revoluționarilor care au ajuns la putere, copilul părea un fel de tabula rasa, o bucată de lut, din care cu o anumită dexteritate era posibil să modelezi orice.

 

După cum menționa Anatoli Lunaciarski, comisarul Educației Populare din URSS în anii 1920: „Un copil de vârstă preșcolară poate fi lipit, un copil de școală poate fi îndoit, un adolescent poate fi frânt, iar pe un adult doar mormântul îl îndreaptă”.

 

Sociologul rus Iurii Levada definește Homo Sovieticus ca un „om simplu sovietic” (popular „sovok”), care „este ca toți ceilalți”, impersonal, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) cu cerințe reduse la necesitățile de supraviețuire, făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi ușor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

 

La rândul său, Andrei Sineavski a aprofundat și mai mult această natură contrafăcută și duplicitară a „omului nou”, considerând că „omul sovietic – este întotdeauna un criminal, potențial criminal sau unul care încă n-a fost prins. Din simplu considerent, că supraviețuirea în sistemul socialist era legată într-o formă sau alta cu încălcarea legilor, dacă desigur, nu vrei să ajungi ultimul mizerabil și să-ți construiești cariera printr-o ascensiune socială, în elita socialistă, pentru care nu există legi”.

 

Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”.

 

Unul din instrumentele principale în această operă de modelare a omului nou, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală şi crearea unei noi intelighenții numeroase, populare şi socialiste”.

 

Stalin a dezvoltat acest concept, revoluția culturală urmărind apariția intelighenției, care „nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii şi era gata să servească popoarele URSS cu încredere şi adevăr”.

 

În realitate, „revoluția culturală” sovietică a însemnat o teroare anti-intelectuală, însoțită de nimicirea fizică masivă a purtătorilor culturii europenizate în Rusia şi în celelalte republici sovietice, a elitei intelectuale şi artistice, a oamenilor educați în general, de suprimarea libertății individuale în creația intelectuală şi artistică, de statuarea a dogmatismului ideologic, constată https://moldova.europalibera.org.

 

Din istoria rusă şi mondială au fost excluse sute şi mii de personalități marcante, iar o mare parte a moștenirii culturale a popoarelor din URSS a fost scoasă din uz și interzisă.

 

Pentru zeci de decenii a devenit o normalitate „producerea” organizată regulată de către stat a marilor savanți, scriitori, pictori, a unor direcții de cercetare ştiinţifică şi a curentelor artistice.

 

 

LUMEA ROMANEASCA  ”omul nou”comunist, eroi anticomuniști, istorie însângerată, istorie comunistă, prigoana comunist ateistă, părintele Vasile Țepordei, Soljenițân, teroarea comunistă, teroarea sovietică

 

VICISITUDINILE ISTORIEI ȘI REZISTENȚA NEAMULUI ROMÂNESC ÎN FAȚA ÎNCERCĂRILOR METODICE DE A FI DISTRUS

 

,,Pentru a lichida popoarele se începe prin a le altera, prin a le șterge memoria. Le distrugi cărțile, istoria, cultura și altcineva le scrie alte cărți, le dă altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este și ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita și mai repede, limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care mai devreme sau mai tîrziu va muri de moarte naturală.

 

Fiind la marginea imperiilor otoman, rus și austriac, țările românilor au fost rîvnite de fiecare în parte și ne-au rupt cum au vrut și cum au putut cei trei mari dușmani timp de vreo 400 de ani. Dar cei mai turbați și odioși au fost rușii, austriecii și ungurii.

 

Prima dată armatele imperiale rusești au ajuns în ținuturile românilor în anul 1711, în urma tratatului de alianță a domnitorului Dimitrie Cantemir (1710-1711) al Moldovei chiar cu autorul turbăciosului răvășel.

 

După înfrîngerea suferită din partea turcilor la Stănilești pe Prut în anul 1711, domnitorul Cantemir se refugiază cu o parte dintre boieri în imperiul rus și moare în anul 1723 în apropiere de Orel, oraș situat în vestul Rusiei.

 

În tratatul de alianță se stipula că Moldova va rămâne suverană și după acest război cu turcii, iar granița de est va rămîne tot pe rîul Nistru, unde sînt mai multe cetăți.

 

Nu știm cum ar fi respectat țarul Petru l această înțelegere, fiindcă în Testamentul lăsat moștenire urmașilor săi și întregului popor rus, el considerîndu-se un iluminat al Marelui Dumnezeu, adică un nebun cu coroană cum au mai avut rușii și alte căpetenii atît înaintea acestuia, dar și după el, zice că imperiului rus îi este hărăzită de către Elohim stăpînirea întregii lumi! 

 

Expansiuniunea Imperiului rus peste teritoriile locuite de români, trebuie analizată și înțeleasă în contextul Testamentului lui Petru cel Mare care privește întreg spațiul românesc.

 

Se presupune că acest document a fost elaborat în anul 1725, de către țarul Petru I al Rusiei (1672-1725), fiind dus la Paris în anul 1757 de către ambasadorul Franței la Petersburg și înmînat regelui Ludovic al XV-lea.

 

Testamentului lui Petru cel Mare a fost publicat la Paris în anul 1843, stîrnind mare vîlvă și nedumerire la toți cei cu mintea acasă și nepuși să judece lumea după nebuniile pe care le citez mai jos :

 

,,În numele Prea Sfintei și Nedespărțitei Treimi, Noi Petru I, către toți urmașii noștri moștenitorii Tronului, Guvernanților și nației rusesti.

 

Marele Dumnezeu, de la care avem existența și Coroana noastră, luminîndu-ne, îmi arată mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stăpîni în viitorime toată Europa. Eu pun temei acestei idei, că națiunile Europei au ajuns cele mai multe într-o stare de vechime aproape de a lor cădere. Urmează dar, a fi ele subjugate de un popor tînăr și nou, cînd va ajunge la întregimea creșterii sale și va căpăta toată a sa putere…

 

Eu am găsit Rusia ca un pîrîiaș și o las ca un rîu mare. Iar moștenitorii mei o vor face și mai mare, întinsa, hotărîtă de a face să rodească Europa cea stearpă.

 

Eu le las instrucțiunile următoare pe care le poruncesc la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie.A ține nația rusească necurmat în stare de război, spre a avea pe soldații ei pururea deprinși la război… Războiul să ajute păcii, în interesul întinderii Rusiei și a înaintării ei în înflorire.

 

A chema prin toate putincioasele mijloace, de la națiile cele învățate ale Europei, comandiri în vreme de război și oameni învățați în vreme de pace, spre a face ca nația ruseasca sa capete foloase de la celelalte nații, fără a pierde nimic din ale sale proprii.

 

A se amesteca in toate pricinile și dezbaterile din Europa, mai vîrtos în acele țări care fiind mai în apropriere, interesează mai cu seama.

 

A vîrî vrajba în Polonia, a hrăni în ea tulburări necontenite; a cîștiga cu bani pe cei mai puternici, a avea înrîuriri în Dietele lor spre a putea lucra la alegerea Crailor lor și a-și face partizani în Polonia …

 

Dacă puterile vecine s-ar împotrivi să le împace împărțind-o cu ele … (Și chiar așa au făcut împreună cu Prusia și Austria în anii 1772, 1793, 1795, apoi numai cu Germania în 1939 pe cînd imperiul rus era condus de cazari care doreau bolșevizarea întregii lumi!).

 

A lua cît s-ar putea mai mult din hotarele Suediei și a ști cum să se facă ca însăși ea, Suedia, să-i deschidă război, spre a-i găsi pricină de a o subjuga… A dezbina Suedia de Danemarca și, cu luare aminte, a hrăni rivalitățile lor.

 

A însoți Prinții ruși întotdeauna cu prințese din Germania spre a înmulți influenta noastră acolo … să se unească de la sine la pricina noastră.

 

A căuta alianța de comerț cu Englitera, mai mult decît a oricărei alte Puteri, pentru că ea are ma mult trebuință de noi… a schimba cheresteaua noastră și alte produse cu aurul ei și a face ca negustorii și matrozii ei să-i deprindă pe cei ai nației noastre spre navigație și comerț.

 

A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Marii Baltice și către Sud pe marginea Marii Negre.

 

A se apropia cît mai mult de Constantinopole și de India, că acel ce va stăpîni acolo, va fi adevăratul stăpînitor al lumii…

 

A străbate pînă la golful Persic, a restatornici de se poate comerțul cel din vechime al Orientului și a se întinde pînă în India care este magazia lumii…

 

A căuta și a cîștiga alianța Austriei … a o sprijini în zadarnicele ei închipuiri de a stăpîni Germania… iar prin taină a întărîta dușmănia Prinților Germaniei împotriva ei…

 

A face de a se interesa curtea Austriei ca să izgonească pe Turci din Europa și a nimici pretențiile ei cînd vom subjuga Constantinopole…

 

A face pe toți grecii dezbinați ce sînt împrăștiați în Ungaria, Polonia și alte țări, să se lipsească de ele și a se reface sprijinul lor și a intermedia o asociație universală; care vor fi tot atîția prieteni pe care Rusia îi va avea în statul fiecărui dușman al ei.

 

După ce Suedia se va dezmembra, Persia se va birui, Polonia se va subjuga și Turcia se va supune… a propune foarte tainic la curtea Franței, apoi la cea a Austriei, de a împărți cu ele imperia lumii, măgulindu-se ambiția și iubirea lor de sine… Rusia să se ajute cu ele pentru a le desființa pe urmă…”

 

Dacă amîndouă aceste curți vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie să se știe cum să împartă între ele gîlceava și a le face să se slăbească una pe alta …

 

Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotărîtor, va năvăli asupra Germaniei, pornind totodată cu doua flote mari ce vor năpădi Franța. Aceste doua țări biruindu-se, celelalte părți ale Europei vor trece lesne și fără împotrivire sub jugul Rusiei.”

 

Pornind a se război cu toți vecinii, rușii au ajuns și pe plaiurile noastre, dar gîndurile lor ascunse nu erau de ajutorare ci de crîncenă stăpînire. Devenită mare putere în estul Europei în urma victoriei lui Petru la Poltava (1709) asupra lui Carol XII al Suediei, Rusia a început să-și urmărească expansiunea spre Vest si Sud-Vest, vizînd în special Polonia și imperiul Otoman, cu capitala acestuia Constantinopol, precum și țărmul de est al Mării Adriatice.

 

Numeroasele războaie purtate împotriva turcilor, i-au adus pe ruși pe capul românilor, ca eliberatori creștini de sub jurul musulman. Ecaterina cea Mare (1762-1796), de origine prusacă născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, a visat să înființeze în ținuturile locuite de români un Regat al Daciei, ca provincie a imperiului rus, la fel cum era și Regatul Poloniei.

 

Însă în anul 1775 nordul Moldovei, cunoscut mai tîrziu ca Bucovina, este cedat imperiului austriac care își dorea o extindere cît mai grabnică asupra teritoriilor locuite de români.

 

Nu după mult timp, românii vor constata că stăpînirea țaristă este mult mai sălbatică decît cea turcească. În urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, turcii cedează rușilor numai ținutul dintre Prut și Nistru, botezat de ei ”Basarabia” deși aceștia ceruseră întreaga Moldovă.

 

După războiul ruso-turc (1821-1829), încheiat cu pacea de la Adrianopol, Moldova și Valahia intră sub protectorat rusesc, administrarea lor făcîndu-se conform Regulamentului Organic.

 

 Desele invazii ale armatelor țariste asupra ținuturilor locuite de români (1711 1739, 1770-’74, 1787-1792, 1806-1812,  1828-1834, 1848-49, 1877-78, 1914-1918, 1944-1958), precum și ocuparea temporară sau de lungă durată a unor părți a teritoriilor acestora, au adus grave prejudicii dezvoltării istorice, atît asupra poporului român cît și a statalității lui. Atunci cele două Țări Române erau sub comanda generalului rus Jeltuhin, care spunea despre români că sînt buni numai pentru ștreang, chiar dacă n-au înfăptuit vreo crimă. Boierii care s-au opus abuzurilor armatei țariste de ocupație au fost exilați.

 

Ocupația rusă a durat pînă în anul 1839, dar ea a avut ca repercursiune directă creșterea numărului sudiților evrei din imperiul austriac și țarist, care s-au aciuat pe la noi, aducînd grave prejudicii economice românilor.

 

Dorința rușilor de a-și răcori căpățînile înfierbîntate de vodcă în apa miraculoasă a Mărilor Marmara și Adriatica, au fost oprite pentru o vreme prin războiul Crimeei din anii 1854-1856, pierdut de Rusia. Moldovei i-au fost restituite cele trei județe din sud, Cahul, Izmail și Bolgrad (în fapt Basarabia istorică adevărată),astfel că Rusia a fost îndepărtată de către marile puteri europene de la gurile Dunării.

 

Românii doreau să-și întemeieze din nou un stat unitar al lor, iar visul lor secular a fost îndeplinit în parte prin Unirea Moldovei cu Valahia în ianuarie 1859 și și proclamarea Principatului România în ianuarie 1862 de către domnitorul A. I. Cuza.

 

În anul 1877, rușii pornesc un nou război împotriva Imperiului Otoman pretinzînd că doreau să-i elibereze de sub umbra semilunii pe toți creștinii, chiar și pe cei din Constantinopol și Asia Mică unde erau o minoritate neglijabilă. Promițîndu-le românilor recunoașterea independenței față de Poarta Otomană, rușii și-au trecut urdiile războinice peste pămînturile noastre și peste Dunăre, în Bulgaria.

 

Dar cum socoteala de la Sankt Petersburg a panslavismului și a imperialismului rus nu s-a potrivit deloc cu cea de la Plevna, rușii s-au văzut obligați să le ceară românilor ajutor și astfel , în urma unor sângeroase încleștări,România a putut să devină independentă față de Turcia.

 

Aliații ruși au încercat nu numai să rămână stăpîni în București, dar au avut gînd să pună mâna pe principele Carol l și să anihileze oștirea română, pentru a-și întinde stăpânirea și asupra României.

 

Din fericire, planul rusesc a eșuat în urma opoziției hotărâte manifestate de Marile Puteri europene și în primul rănd de Germania.

 

Distrugerea puterii economice a românilor și a potențialului lor biologic

 

A fost o preocupare permanentă a celor trei imperii care au stăpînit țările românilor începînd cu prima parte a secolului XlX.

 

Imperiul țarist, odată cu expansiunea lui spre sud-estul Europei începînd cu anul 1711 ne-a întîlnit în drumul viselor lor de mărire și amarnic ne-au jefuit, nenorocire ce ne-a urmărit peste 160 de ani, de cîte ori ne-au călcat țara.

 

Potrivit unor observatori britanici, Valahia a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaștri, pentru a face față cerințelor armatei ruse.

 

Acuzații de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a călătorit în regiune în anii 1830; Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor și că ofițerii ruși au insultat clasa politică, spunînd în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugați la care în locul acestora; această acuzație a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale.

 

El a amintit și despre insatisfacția crescândă față de noua stăpânire și că țăranii erau în mod special supărați din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.

 

Dar și alți francezi ajunși cu diferite interese pe la noi au constatat sălbăticia rușilor care o întrecea pe a fiorșilor năvălitori asiatici hunii și tătarii.

 

,,Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, surghiunea, maltrata pe toți cei care nu erau ruşi.” (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829). ,,Satele aflate în calea armatei rusești încep a fi pustiite, ţăranii – cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii – fugind în Transilvania…

 

Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea in Bulgaria. Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani” (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829).

 

După anexarea Basarabiei la imperiul rus, o parte însemnată a țăranilor români au trecut peste Prut în Moldova datorită împilărilor, jafurilor și umilirilor la care erau supusși de către armata rusă și noua administrație formată în mare parte din jidani.

 

Ca să înțelegem această mare nenorocire, venită pe capul românilor din Basarabia dau recensămîntul făcut de ocupant în anul 1812; 419240 români(86%), 30000 ruteni(6,55%), 19130 mozaici(4,2%), 6000 lipoveni(1,2%), 1207 găgăuzi(0,25%) și 1200 bulgari(0,25%), iar în anul 1918 românii mai reprezentau numai 62%, crescînd procentul rușilor la 7% și al jidanilor la 12%!

 

Consecința directă a acestor jafuri și silnicii nemaiauzite asupra Ţărilor Române, a fost aceea că acestea au încetat de a mai fi mari producătoare și exportatoare de vite, sărăcia înstăpînindu-se peste tot! Generalul rus Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge.

 

Un rol devastator asupra economiei românilor timp de peste 150 de ani(de la pacea de la Passarowitz pînă în anul 1871 cînd au fost abrogate privilegiile) l-au îndeplinit și ,,sudiții”, negustori și cămătari cazari care desfășurau activități economice în Țările Românilor dar nu plăteau nici un fel de taxe, situația fiind la fel și pentru mărfurile importate. Există plîngeri ale boierilor și breslelor către domnitorii din aceste țări care arată cum ei sînt ruinați prin privilegiile primite de cazari în urma tratatelor de pace încheiate între imperiul otoman și cele 3 imperii amintite.

 

Falsificarea istoriei României

Procesul deznaționalizării românilor și a falsificării istoriei acestora datează de ceva vreme, din vremurile de cînd austriecii, apoi papistașii și ungurii s-au pus pe sufletele noastre să ne nimicească pentru totdeauna.

 

După ocuparea Transilvaniei de către armatele imperiale austriece, la 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o Diplomă (numită și Diploma leopoldin), care a avut rolul unei adevărate Constituții pentru această nouă cucerire a sa,timp de mai bine de un 150 de ani.

 

Noii stăpîni fiind catolici, iar această confesiune avînd puțini aderenți în Transilvania, ochii noilor stăpâni au fost puși pe românii ortodocși care dacă ar fi trecut la catolicism, primeau și ei drepturile pe care le aveau ungurii și sașii.

 

Iezuiții au început să-i convingă pe români pot să se ridice din starea socială, politică și religioasă jalnică în care trăiau doar prin trecerea la catolicism !

 

Acțiunea austriecilor mai realiza un scop ascuns, dezbinarea românilor din Transilvania de cei din Valahia și Moldova prin trecerea ardelenilor la catolicism.

 

Vasile Alecsandri într-o scrisoare din anul 1868 către Foaie din Cernăuți spunea latiniștilor care îi corectau poeziile după socoteala lor, că adevărata limbă este ,,isvorîtă din geniul poporului român, iar nu din fabricile de cuvinte a lui Cipariu et companie”, adică să înțelegem că unii ,,doctori ardeleni” erau bine dați cu făcătura latinistă pusă la cale de papistași.

 

Asta le convenea de minune și ungurilor care spuneau despre românii din Ardeal că nu erau decît ciobanii romanilor care au cucerit Dacia.

 

A fost și o acțiune metodică de nimicire prin deznaționalizare asupra românilor.  În Ardeal ungurii în campania lor de maghiarizare a românilor le-au schimbat numele de familie și cel de botez, obligîndu-i să urmeze școala numai în limba ungară, ceea ce a dus pentru unii la pierderea identității și transformarea lor în unguri sadea.

 

La fel au procedat și austriecii, care, după ocuparea Bucovinei, i-a dat pe ortodocșii români în paza clerului ucrainean unit cu Roma, iar aceștia s-au apucat să-i slavizeze adăugînd la numele lor de familie terminațiile ,,enco”, ,,iuc” și ,,ciuc” , ca să fie ucraineni și numai atît. În anul 1918 cînd Bucovina s-a unit cu patria mumă, cei batjocoriți astfel au cerut statului român să dea o lege care să le permită a reveni la numele lor adevărate românești, numai că mafia statală le-a cerut să plătească pentru schimbarea numelor.

 

Și așa avem azi printre noi nume ca Mateiuc, Petrenco, Martiniuc, Sauciuc, boutiuc, Cuzenco, Vatamaniuc, etc.

 

(Fragmente din articolul https://veghepatriei.wordpress.com/distrugerea-neamului-romanesc).

 

 

 

 

 

 

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/istorie-insangerata-2/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

(Pentru ca omul nenascut din Samanta lui Dumnezeu,ci din samanta lui Satan…)”OMUL NOU” CONSTRUCTOR AL COMUNISMULUI, VIITORUL DE AUR AL OMENIRII

 

 

Comuniştii români au acţionat după mo­delul sovietic şi pentru a crea așa zisul „om nou”, constructor a socialismului.

 

Consilierii bolşevici se găseau în toate mini­sterele. Se urmărea inocularea în mintea oamenilor, mai ales a tinerilor, a aşa-zisei misiuni istorice a clasei muncitoare, idee care reprezenta miezul în jurul căreia s-a derulat întreg fenomenul represiunii, scrie https://fericiticeiprigoniti.net/istoria-prigoanei

 

Comunismul era considerat ca fiind cea mai dreaptă dintre orânduirile sociale. El trebuia să for­meze binecunoscutul,  om nou, care urma să aibă rolul de a înlătura tot răul existent în lume, prin purifi­carea societăţii socialiste de elementele nocive.

 

Marea burghezie şi moşierime, aparţinând vechiului regim, purtau, în opinia noilor conducători, vina tuturor re­lelor din ţara noastră. Reprezentanţii lor nu ar fi făcut nimic bun pentru România. Avându-se în vedere acest lucru, a apărut ideea reeducării prin „spălarea creierelor” sau „robo­tizarea individului”. Orice legătură cu lumea occidentală era calificată drept atitudine duşmănoasă faţă de noul regim, fiind aspru pedepsită de justiţia populară.

 

În schimbul loialităţii faţă de noul regim, care se înfi­ripa sub protecţia cizmei sovietice, inginerii, economiştii, contabilii şi chiar unii foşti patroni de întreprinderi, sau fiii acestora, au fost acceptaţi în continuare la conducerea uzine­lor, fabricilor, şantierelor de construcţii, băncilor naţionali­zate prin actul de la 11 iunie 1948, deoarecc P.M.R, nu for­mase încă propriile cadre de specialitate. După ce nu au mai fost utili, comuniştii s-au debarasat imediat de ei, aruncându-i în închisorile Gulagului românesc, sub tot felul de vini, de cele mai multe ori imaginare.

 

Termenul de Gulag este de fapt un cuvânt rezultat prin unirea iniţialelor denumirii sovietice a Direcţiei Generale a Lagărelor, adică Glavnoe Upravlenie Lagerei, ce avea în subordine aproximativ 2500 de unităţi. În aceste lagăre se desfăşură o intensă şi sistematică acţiune de exterminare a adversarilor politici ori a celor care, într-un fel sau altul, au manifestat opoziţie faţă de regim.

 

De obicei, lagărele bolşe­vice erau situate în zone greu accesibile, cu temperaturi ex­trem de scăzute. Cele mai multe se găseau în Siberia, unde condiţiile de muncă erau epuizante, iar hrana abia asigura existenţa de zi cu zi.

 

Aleksandr Soljenițîn*, un supravieţuitor al regimului de exterminare din lagărele bol­şevice sovietice, a condamnat cu tărie crimele comise de autorităţile staliniste în celebrul roman documentar Arhipelagul Gulag, publicat mai întâi la Paris în 1973, apoi şi în U.R.S.S., un an după aceea.

 

 

Autorul supune atenţiei cititorului atât propria sa experienţă, cât şi mărturiile zguduitoare a circa 200 de victime ale gulagului sovietic.

 

Cartea i-a adus autorului Pre­miul Nobel pentru Literatură şi în acelaşi timp o extraordi­nară popularitate în ţară, dar mai ales în străinătate.

 

Publi­carea romanului a stârnit în acelaşi timp o reacţie foarte dură din partea K.G.B.-ului, deoarece erau dezvăluite opiniei pu­blice de pretutindeni metodele sale de exterminare. De aceea Aleksandr Soljeniţîn s-a văzut nevoit să accepte o anumită colaborare temporară cu puterea sovietică, fără compromi­suri esenţiale.

 

După preluarea conducerii Partidului Comunist al Uni­unii Sovietice de către Mihail Gorbaciov, în calitatea de secretar general, s-a instituit un regim reformator în anul 1986. Prin Glasnost şi Perestroika se fac tot mai auzite vo­cile foştilor deţinuţi politici, care îşi creează asociaţii pre­cum Memorial Vazvra Scenie.

 

Realităţile sovietice destul de dure au fost prezentate şi de români. Primul dintre ei, scriitorul de stânga Panait Istrati, a scris celebra lucrare Spovedania unui învins, o prezen­tare destul de obiectivă, care are la bază o călătorie de aproape doi ani întreprinsă de autor, în anii ’30, în „paradisul bolşevic”.

 

În toamna anului 1936, după ce şi-a satisfăcut serviciul militar la un regiment din Cetatea Albă, tânărul Dumitru Mircescu, atras de ideile comuniste, a trecut Nistrul înot, pentru a-şi găsi fericirea în Uniunea Sovietică.

 

El a ajuns mai întâi la Odessa, trecând de grănicerii români şi ruşi. N.K.D.V.-ul, considerându-l spion român, l-a deferit imediat justiţiei militare sovietice, care l-a condamnat la 10 ani de muncă silnică, deşi nu exista nici o probă concludentă împo­triva lui decât trecerea ilegală a frontierei.

 

Tânărul temerar a fost expediat împreună cu alţi condamnaţi în lagărul de la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Condiţiile din acest lagăr al Gulagului sovietic erau dintre cele mai proaste: lucru as­pru în mină, temperaturi extrem de scăzute, foamete şi alte neajunsuri. A supravieţuit în mod miraculos şi a reuşit peste ani să aştearnă pe hârtie cele trăite şi văzute.

 

Tot la Vorkuta a ajuns şi părintele profesor basarabean Vasile Ţepordei **, deportat de sovietici în anul 1951, fiind socotit adversar al regimului comunist din Uniunea Sovietică.

 

 

Condiţiile de aici erau la fel de grele ca în anul 1936. Munca era epuizantă, hrana foarte proastă, condiţiile de locuit absolut primitive, temperaturi de – 30 °C şi chiar – 40°C.

 

El fusese acuzat că în perioada interbelică a desfaşurat o susţinută activitate anti-bolşevică, publicând articole incendiare în paginile publica­ţiilor Raza sau Gazeta Basarabiei.

 

În perioada de­tenţiei a suferit injurii, bătăi, torturi, înfometări, ameninţări cu moartea.

 

(Constantin I. Stan – Crucea reeducării)

 

NOTE

 

*Aleksandr Isaievici Soljeniţîn (n. 11 decembrie 1918, Kislovodsk, RSFS Rusă – d. 3 august 2008, Moscova, Federaţia Rusă) a fost un romancier rus, activist şi dizident anticomunist, care a făcut cunoscută lumii întregi barbaria gulagurilor şi a lagărelor de muncă forţată din Uniunea Sovietică.

Soljenitin era căpitan de artilerie când a fost arestat,după ce i-a fost interceptată o scrisoare către un prieten în care îl critica pe Stalin. A fost condamnat la 8 ani de lagar de munca (Articolul 58). Vremelnic, rămâne langa Moscova intr-o saraska, inchisoare speciala in care savantii arestati erau pusi sa faca cercetare in folos sovietic. Din 1950, munceste in lagarele de reeducare din Karaganda. Sotia (Natalia Resetovskaia) divorteaza. Este chinuit de o tumoare malignă.

 

Deşi, de cele mai multe ori, scrierile sale au fost interzise, a reuşit să publice o serie de cărţi, dintre care cele mai cunoscute sunt: „Arhipelagul Gulag”, „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” sau „Pavilionul canceroşilor”.

„Pentru forţa etică cu care a continuat tradiţiile inalienabile ale literaturii ruseşti”, Soljeniţîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970.

A fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974, dar s-a întors în Rusia în 1994, după prăbuşirea regimului comunist.

**Preotul român basarabean Vasile Țepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chișinău, s-a dedicat învățământului, funcționând la licee de tradiție din oraș.

 

A editat și condus revistele „Raza” și „Basarabia” (foto) și a publicat mai multe cărți. În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, reîntorcându-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub amenințarea trupelor cotropitoare sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuţa, după un scurt popas în Parohia Islaz.

 

Arestat în septembrie 1948, în 1949 judecat de un tribunal militar sovietic la Constanţa şi condamnat la 25 de ani muncă silnică; a executat 8 ani din ea în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. Eliberat în 1956,[a fost reintegrat în preoţie, ca paroh în Islaz, județul Ilfov (1956-1966) şi la biserica „Mărcuţa” din Bucureşti (din 1966).

 

Deși a fost chinuit în Gulagul sovietic și persecutat mai bine de o jumătate de viață, Dumnezeu l-a ținut ca să scrie până în ultima clipă a vieții sale, la 94 de ani.

 

CONCEPTUL COMUNIST SOVIETIC AL ”OMULUI NOU”

 

 

Pentru unii lideri bolșevici forjarea omului nou era ceva asemănător cu transformarea oamenilor în mașini – maximal de productivi în muncă, deciși și organizați. Imaginea „mașinii” în raport cu omul era adeseori folosită în acea vreme.

 

Unul dintre ideologii bolșevici Nikolai Bukharin declara în acest sens: „Ne confruntăm cu problema prelucrării oamenilor și transformarea lor în astfel de mașini vii, care în toate acțiunile lor ar fi ghidate de noi principii, de o nouă ideologie proletară”.

 

Altă teorie a educării omului nou era promovată în anul 1922 de pedagogul sovietic Pavel Blonsky, inventatorul termenului „homotehnie” (человеководствo). Acesta spunea că „alături de fitotehnie și zootehnie, ar trebui să existe o știință omogenă cu ele – homotehnia”.

 

Într-un anumit sens, noua eră, era anilor 1930, a conturat linia către crearea științei de „creșterii a oamenilor”. În curând a devenit clar cine ar putea pretinde la rolul principalului „homotehnolog” al țării sovietice, care era nimeni altul decât liderul său, Iosif Stalin. Acesta sublinia în anul în 1934 că „oamenii ar trebui să fie crescuți cu grijă și atenție, la fel cum un grădinar crește un pom fructifer preferat”.

 

Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în cu seriozitate în URSS. Oamenii care și-au trăit cea mai mare parte a vieții în vremurile prerevoluționare păreau bolșevicilor un material de modelare mult mai puțin promițător decât copiii și adolescenții, schimbarea unui adult fiind mult mai dificilă decât a unui copil.

 

Pentru majoritatea revoluționarilor care au ajuns la putere, copilul părea un fel de tabula rasa, o bucată de lut, din care cu o anumită dexteritate era posibil să modelezi orice.

 

După cum menționa Anatoli Lunaciarski, comisarul Educației Populare din URSS în anii 1920: „Un copil de vârstă preșcolară poate fi lipit, un copil de școală poate fi îndoit, un adolescent poate fi frânt, iar pe un adult doar mormântul îl îndreaptă”.

 

Sociologul rus Iurii Levada definește Homo Sovieticus ca un „om simplu sovietic” (popular „sovok”), care „este ca toți ceilalți”, impersonal, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) cu cerințe reduse la necesitățile de supraviețuire, făcut pentru totdeauna, impasibil la schimbări şi ușor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

 

La rândul său, Andrei Sineavski a aprofundat și mai mult această natură contrafăcută și duplicitară a „omului nou”, considerând că „omul sovietic – este întotdeauna un criminal, potențial criminal sau unul care încă n-a fost prins. Din simplu considerent, că supraviețuirea în sistemul socialist era legată într-o formă sau alta cu încălcarea legilor, dacă desigur, nu vrei să ajungi ultimul mizerabil și să-ți construiești cariera printr-o ascensiune socială, în elita socialistă, pentru care nu există legi”.

 

Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”.

 

Unul din instrumentele principale în această operă de modelare a omului nou, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală şi crearea unei noi intelighenții numeroase, populare şi socialiste”.

 

Stalin a dezvoltat acest concept, revoluția culturală urmărind apariția intelighenției, care „nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii şi era gata să servească popoarele URSS cu încredere şi adevăr”.

 

În realitate, „revoluția culturală” sovietică a însemnat o teroare anti-intelectuală, însoțită de nimicirea fizică masivă a purtătorilor culturii europenizate în Rusia şi în celelalte republici sovietice, a elitei intelectuale şi artistice, a oamenilor educați în general, de suprimarea libertății individuale în creația intelectuală şi artistică, de statuarea a dogmatismului ideologic, constată https://moldova.europalibera.org.

 

Din istoria rusă şi mondială au fost excluse sute şi mii de personalități marcante, iar o mare parte a moștenirii culturale a popoarelor din URSS a fost scoasă din uz și interzisă.

 

Pentru zeci de decenii a devenit o normalitate „producerea” organizată regulată de către stat a marilor savanți, scriitori, pictori, a unor direcții de cercetare ştiinţifică şi a curentelor artistice.

 

 

”OMUL NOU” CONSTRUCTOR AL COMUNISMULUI, VIITORUL DE AUR AL OMENIRII

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Omul „nou” – omul fără Dumnezeu

 

Omul nou este din lumea aceasta, el neagă lumea de dincolo. El vrea să închidă în sine infinitul şi să se adăpostească în finitudine.

 

Incontestabil, omul se află într-un proces de dezvoltare sau de regresiune, el nu stă pe loc. Se poate vorbi de omul nou al tehnicii, de omul-fascist, de omul sovi­etic sau comunist. Un spirit competitiv în luptă, şi — lucrul cel mai important — este supus unui proces de diminuare şi aproape de anihilare a spiritualităţii. Omul nou vrea să închidă în sine infinitul şi să se adăpostească în finitudine. Prin aceasta el crede că atinge gradul maxim de activism. Omul nou este din lumea aceasta, el neagă lumea de dincolo. Marea lui mândrie constă în aceea că este absolut liber de transcendenţă. Asta înseamnă că el vrea să se instaleze definitiv în împărăţia cezarului şi să respingă cu desăvîrşire împărăţia lui Dumnezeu. El este monist şi se găseşte astfel în cea mai falsă situaţie. Nici vorbă de vreun om nou. El nu reprezintă decît o transfigurare a ve­chiului Adam, reunind în sine toate instinctele acestuia. În­treaga lume trebuie să treacă prin prefaceri sociale, prin construcţie materială. Acest proces va fi secondat de o pătrun­dere în latura materială a vieţii umane care necesită o gestiune mai riguroasă. Dar acest lucru nu înseamnă neapărat apa­riţia omului nou, el se poate desfăşura şi sub semnul vechiu­lui Adam care, ce-i drept, va suporta un proces de socializare, devenind mai social. Proces care se desfăşurase deja în diverse forme în decursul istoriei societăţilor umane. Un asemenea proces nu va face să dispară burghezul, cetăţeanul împărăţiei cezarului; se va produce doar o distribuţie mai echitabilă şi uniformă a spiritului burghez. Echitatea implicată în acest proces trebuie acceptată şi salutată. Dar nu acesta va fi ultimul cuvânt întotdeauna omul a fost înclinat să ia mijloacele vieţii drept scopurile ei. Aşa-zisul om nou al vremii noastre, al zilei de mâine va fi înclinat ireversibil să ia mijloacele vieţii drept scopurile ei. Va rămîne orb la scopurile vieţii. Din acest motiv el se va considera colectivist şi va percepe această calitate ca pe o noutate. Dar după procesul necesar de socializare, începe procesul de individualizare. Fără acesta din urmă omul va dispărea ca personalitate. Spiritualitatea intrinsecă a omu­lui nu poate fi însă înăbuşită de nici o necesitate imperioasă, se va trezi în el apetenţa spirituală.

 

(Nikolai Berdiaev, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția cezarului, traducere de Nina Nicolaeva, Editura Humanitas, București, p. 128)

 

https://doxologia.ro/omul-nou-omul-fara-dumnezeu

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Imposibilul vis al creării omului nou

 

 

Dorel Dumitru CHIRIŢESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 826  

 

Este o adevărată provocare să vorbești despre ceva favorabil care s-a întîmplat cu lumea românească după Revoluție. Și asta nu pentru că nu există și lucruri bune, ci pur și simplu pentru că din cauza nevrozei care ne stăpînește nu mai vedem binele din jurul nostru. Trăim un fel de angoasă căreia Karl Popper îi găsește și-i explică determinațiile: „Această angoasă, această neliniște, este o consecință a prăbușirii societății închise. Ea se face simțită și în zilele noastre, mai ales în perioadele de schimbare socială. Este angoasa provocată de efortul pe care viața într-o societate deschisă și parțial abstractă îl pretinde în permanență de la noi – prin străduința de a fi rațională, de a lăsa nesatisfăcute cel puțin unele dintre nevoile noastre sociale emoționale, de a ne autosupraveghea și de a accepta responsabilități“ (Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii săi, Editura Humanitas, București, 1993, p. 202). Așa cum spuneam, nu mai vedem lucrurile de sus, nu avem o perspectivă, o vedere de ansamblu, care să ne permită reprezentări corecte ale evoluțiilor din jurul nostru. Din acest motiv, trimiterile la luminița de la capătul tunelului, pe care nu o mai vede nimeni, au dat naștere unui adevărat folclor despre imposibilitatea noastră de a crește din punct de vedere social. Și totuși, această evoluție s-a produs. Nu în ritmurile pe care le-am fi dorit, ci în ritmuri naturale, după legi despre care vom vorbi aici.

 

Una dintre temele perene de dezbatere de la noi este schimbarea mentalităților și apariția unui om nou. Socialiștii au făcut din asta o veritabilă obsesie și chiar au crezut că pot schimba oamenii peste noapte. Din această cauză, laboratoarele de propagandă au cheltuit foarte mulți bani și energie. Era nevoie de un om nou, pentru că cel „vechi“ nu corespundea cu teoriile lor false despre egalitate și omogenizare socială. Acesta a fost visul oricărui regim totalitar și al oricărui dictator mai mic sau mai mare, european, asiatic sau din America Latină. În mintea lui Stalin se afla o lume cu totul diferită de cea din mintea lui Hitler. Și Ceaușescu al nostru, cel micuț, imagina o lume pe care o revendica drept comunistă, deși nu avea habar ce este socialismul. Omul nou a fost obsesia tuturor. Pentru apariția sa au fost ucise sute de milioane de oameni „vechi“ în experimente sociale absolut sinistre.

 

 

Fără a fi un om nou în sensul dorit de regimul socialist, românul din momentul 1990 plecase din zona valorilor specifice lumii libere. Era deja vorba despre a doua generație de oameni supuși unui experiment social uriaș. Consecința a fost că, de exemplu, la acel moment, ne aflam pe ultima treaptă între cetățenii din estul și centrul Europei în ceea ce privește capacitatea de adoptare a comportamentelor de piață. Polonia era cea mai bine pregătită pentru societatea deschisă, iar România cea mai puțin pregătită, mai puțin chiar și în raport cu statele fostei URSS. Practic, pășeam, odată cu Revoluția, într-o lume care ne era străină și pe care o respingeam (Constantin Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă și etapa sa explozivă, Editura Expert, București, 1993, p. 164).

Spunem mereu că dorim schimbarea mentalităților, dar nu știm care sînt determinațiile unei asemenea schimbări. A schimba modul de a gîndi și a fi al unei națiuni este poate cea mai dificilă provocare. Nu există programe pentru o asemenea operă. Nu poți să dai ordin omului să fie altfel și el să răspundă cu o schimbare peste noapte. Aici nu este ca și cum ai construi un zid sau o fabrică. Nu există o rețetă și numai dictatorii au crezut că stă în voința lor să producă asemenea schimbări. Omul nou nu se creează în eprubetă și nici nu se realizează la o mașină industrială automată. Mentalitățile nu evoluează în termeni istorici vizibili. De cele mai multe ori, modificările trec de durata unei generații. Din această cauză, graba unora de a distinge repede, în termeni de ani, pe omul nou socialist (comuniștii erau exasperați de remanențele capitaliste ale poporului român) sau pe omul nou capitalist (acum capitaliștii sînt exasperați de reflexele socialiste ale poporului nostru) este una ce nu poate provoca decît zîmbete antropologilor și specialiștilor în devenire socială.

 

Pentru a lămuri care sînt condițiile de apariție a noului social, vom apela la viziunea unui cunoscut liberal, este vorba despre Friedrich Hayek. Vorbind despre minte și transformarea sa, autorul citat arată: „Mintea nu este un ghid, ci un produs al evoluției culturale; ea se bazează mai mult pe imitație decît pe intuiție și rațiune“ (Friedrich August von Hayek, Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2016, p. 29). Procesul de schimbare culturală (și, ca efect, transformările sociale) nu este unul rațional, conștientizat și care să poată fi cuantificat vizibil în algoritmi matematici. Comportamentul social al unei națiuni se schimbă și se ajustează în mod imitativ, în contact cu alte culturi și națiuni. Hayek ne spune că este o infatuare fatală aceea de a crede că avem puterea ca, prin decizie umană, să schimbăm semenii în jurul nostru. Această schimbare se produce prin învățare și imitație. Singura condiție care ar putea opri acest proces de transformare este izolarea corpului social respectiv (Claude Lévi-Strauss, Rasă și istorie, Editura Fides, Iași, 2001, p. 72). Transformarea se produce, conform lui Claude Lévi-Strauss (op. cit., p. 53), avînd două ținte: creșterea cantității de energie pe cap de locuitor și prelungirea vieții omului. Deci sensul, ținta noastră, a occidentalilor, este aceea de a trăi mai mult și mai bine. Hayek își continuă argumentația: „Într-adevăr, poate cea mai importantă aptitudine genetică a individului uman, pe lîngă reacțiile înnăscute, este capacitatea de a dobîndi abilități printr-un proces de învățare în mare măsură imitativ. Din acest punct de vedere, este important să renunțăm, încă de la început, la o concepție generată de ceea ce eu numesc «infatuarea fatală», ideea conform căreia capacitatea de a dobîndi abilități este fructul rațiunii“ (Friedrich August von Hayek, Infatuarea fatală. Erorile socialismului, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2016, p. 29).

 

Lumea românească a trecut de la izolaționism și stagnare la contact și evoluție culturală. Deschiderea spre lume are un impact economic nefavorabil, prin numărul de oameni care pleacă, dar are un impact cultural favorabil prin contaminarea cu valorile civilizației occidentale (aflată ea însăși în permanentă schimbare), în mijlocul cărora trăiesc și pe care încep să le asimileze prin imitație, așa cum bine spune Hayek. Prin deschidere ni se oferă șansa contactului, schimbului și sintezei, în favoarea noastră, dar și în favoarea celor alături de care evoluăm, în cazul nostru națiunile occidentale. Procesul de acumulare este unul natural, lent pînă la a fi insesizabil.

 

Revenind la exemplul luat, criteriul legat de acceptabilitatea valorilor lumii libere, vom constata, iată, că acum, la 30 de ani de la Revoluție, lumea românească este alta. Asta o dovedește hotărîrea cu care în acest an a fost măturată de pe scena politică o tendință autarhică, izolaționistă. Dacă, în mai 1990, peste 80% din votanți se alăturau proiectului fesenist, azi, acest proiect nu mai întrunește decît 20% din opțiunile electorale. Fără a fi un om nou, în sensul dictaturilor, românul de azi este altul. Numai cei rău intenționați nu observă această transformare. Omul românesc de azi nu este nici nou și nici vechi. Este un alt om, pur și simplu, creație a legilor dezvoltării sociale despre care vorbim, în contextul apropierii țării noastre de lumea occidentală și de valorile acestei lumi.

 

 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

 

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/imposibilul-vis-al-crearii-omului-nou-629183.html

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Perspective teoretice asupra totalitarismului- Avatarurile omului nou – din comunism în postcomunism

 

 

 

GEORGETA CONDUR

[„Petre Andrei” University of Iași]

 

Abstract:

This article explores one of the main ideologemes in several societies that had the ambition of social engineering: the New Man. The concept tempted both extreme right and left ideologues, who projected an ideal citizen, described as being physically, intellectually and morally perfect. But the theory, when applied to real life, led to disastrous results, as the real citizens of these totalitarian regimes proved to be far from the developed ideal type. Moreover, they carried forward some of the undesired results of this unsuccessful experiment to the post-communist societies.

 

Keywords: New Man, Homo sovieticus, totalitarianism, communism, post-communism

 

Introducere

 

În publicitate, există un cuvânt magic. După unele cercetări, se pare că el ar mări impactulreclamelor de televiziune în medie cu 17 procente1. Acesta este cuvântul „nou”. Şi dacă un simplu detergent se vinde mai bine pentru că este livrat sub eticheta „nou”, nu ar trebui să ne mire farmecul pe l-a exercitat asupra multora concepul de „om nou”.

 

Riscul folosirii excesive şi abuzive a tacticii publicitare de a promite noutatea a făcut unele autorităţi2 să sugereze limitarea folosirii sale la o durată de şase luni pentru reclama aceluiaşi produs. În schimb, de „omul nou” se vorbeşte de aproape două milenii, dacă ne gândim numai la Epistola lui Pavel către efeseni, în care se spune: „Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu”3.

 

În secolul al XX-lea a venit, însă, rândul „omului nou” fascist, nazist, legionar sau comunist să aspire la cucerirea lumii. Acest Om Nou, cetăţean ideal şi fiinţă a viitorului, a devenit unul dintre principalele ideologeme în diferite societăţi, zguduite din temelii de Primul Război Mondial sau de revoluţii4.

 

 

Portretul Omului Nou

 

Omul Nou propus de ideologiile de extremă dreapta era puternic din punct de vedere fizic şi moral. El admira forţa, dispreţuia slăbiciunea şi, aşa cum spunea Hitler însuşi, era „rapid ca un ogar, rezistent ca pielea tăbăcită şi dur ca oţelul Krupp”5.

 

Omul Nou legionar era, cu deosebire, unul creştin, dar „actualizat”6, cum scria Horia Sima în 1949, sau „nou şi îmbunătăţit”, cum am putea spune noi, ca să rămânem în aceeaşi paradigmă publicitară în care am început această incursiune în istoria Omului Nou. De asemenea, ca element specific al modelului legionar românesc, spre deosebire de celelalte, care erau, cel puţin în principiu, accesibile maselor, cel legionar „întrevăzut de Căpitan”, spune tot Sima, „cere transformări lăuntrice atât de adânci şi o îmbinare de însuşiri atât de armonioasă încât numai puţini, foarte puţini pot să-l atingă în etapa lui finală”7.

 

Totuşi, cel mai celebru dintre toţi aceşti „oameni noi” ai ideologiilor totalitare ale sec. al XX-lea rămâne Omul Nou comunist, în varianta sa sovietică pură sau în cea adaptată la specificul altor societăţi cu regimuri de sorginte marxistă şi de tip totalitar.

 

Când vorbim de Omul Nou sovietic trebuie să facem o necesară distincţie între felul în care arăta el pe hârtie şi rezultatul obţinut în practică, adică acel Homo sovieticus de care vorbea Aleksandr Zinoviev.

 

Ca ideal-tip, Omul Nou era liber să acţioneze, fiindcă avea atât voinţa necesară pentru a face acest lucru, cât şi capacitatea de a înţelege legile naturii, ale propriei naturi şi ale societăţii8. Printre trăsăturile sale găsim: disciplina de fier, simţul datoriei, dorinţa de a depăşi dificultăţile, caracterul de luptător pentru valorile comunismului, precum şi atitudinea faţă de muncă, văzută nu ca o obligaţie exterioară sau ca un chin, ci ca însuşi centrul existenţei umane9.

 

În alte ţări comuniste, descrierea omului nou este asemănătoare. Spre exemplu, în China,  Liu Shao-chi îl prezintă pe bunul comunist astfel: activ, energic, entuziast, decis, lipsit de ambivalenţă, puternic, masculin, neclintit în gândire şi fapte, logic, adept al materialismului ştiinţific şi dispreţuind misticismul şi idealismul filosofic, lipsit de egoism, total dedicat cauzei, subordonându-şi propriile interese celor ale partidului şi poporului şi gata de sacrificiu, inclusiv cel suprem, ceea ce l-ar face cel mai fericit dintre oameni. De asemenea, el este: sincer, cu moralul ridicat, încrezător, cu picioarele pe pământ, cu gusturi simple, modest, auto-critic, progresist, conştient de rolul său în eliberarea oamenilor din lanţuri şi de apartenenţa la o mişcare internaţională măreaţă. În acelaşi timp, este mândru că e chinez, este patriot, naţionalist şi conştient că face parte dintr-o veche şi mare civilizaţie şi dintr-o naţiune care le depăşeşte pe toate în populaţie şi putere potenţială10.

 

În textele unora dintre sovietici, descrierea omului nou este chiar mai entuziastă. În ceea ce priveşte capacităţile intelectuale şi artistice, „omul de rând se va ridica la înălţimea unui Aristotel, a unui Goethe, sau a unui Marx. Şi, deasupra acestei culmi, noi piscuri se vor ridica”11, afirma Troţki. Fizic, „corpul îi va deveni mai armonios, mişcările mai bine ritmate, vocea mai melodioasă” şi, căpătând valenţe de supra-om, „va reuşi să-şi stăpânească procesele semi-conştiente şi inconştiente ale propriului organism: respiraţia, circulaţia sângelui, digestia, reproducţia”12.

 

În această perspectivă optimistă, imortalitatea nu era decât următorul obiectiv de urmărit, considerat, şi acesta, perfect tangibil. De altfel, ideea că moartea poate fi învinsă sau că aceasta nu este decât o boală curabilă nu le aparţinea ideologilor sovietici. Dacă, în sec. al XVIII-lea, Condorcet se limitase la a vorbi despre prelungirea nedefinită a vieţii, fără a pretinde că omul ar putea deveni nemuritor13, tot în aceeaşi epocă William Godwin mersese mai departe, crezând că omul ar putea trăi veşnic după abolirea proprietăţii private14. În următoarele ediţii ale operei sale principale, Enquiry Concerning Political Justice and Its Influence on General Virtue and Happiness, Godwin a revizuit unele dintre afirmaţiile anterioare considerate prea speculative şi a eliminat subiectul imortalităţii15, pe care l-a mai abordat doar într-unul dintre romanele sale.

 

După circa un secol şi jumătate, savanţii sovietici au devenit vârful de lance al căutării secretului vieţii veşnice şi inclusiv în presa occidentală de stânga li se dedicau, periodic, articole elogioase. Dar, în ciuda tuturor rezultatelor pe care pretindeau că le obţin, cercetătorii înşişi mureau la aceleaşi vârste ca şi confraţii lor capitalişti, ba chiar statisticile arătau că speranţa de viaţă în ţările socialiste din Est a scăzut între 1964 şi 1981 cu aproximativ trei ani şi jumătate16, spre deosebire de statele occidentale în care aceasta creştea, împreună cu nivelul de trai, contrar previziunilor marxiste.

 

Retorica socialistă continua să susţină, însă, că numai propaganda capitalistă este cea care împiedică omul să se elibereze de dominanţa naturii animale, cu toate constrângerile inerente. Într-un roman din Germania de Est din 1952, eroina tematizează problema omului nou printr-un discurs asupra sexualităţii, astfel: „Vechea fiinţă umană, cu instinctele sale josnice, este ca un animal înăuntrul nostru. Trebuie să luptăm ca noua fiinţă umană să poată ieşi la suprafaţă. Capitalismul ne umple cu această natură animală prin intermediul gunoaielor sale de romane, picturi, filme fără ruşine, fiindcă are nevoie ca noi să fim astfel pentru războiul său împotriva umanităţii. Dar ordinea lumii noastre bune, morale, ordinea socialistă a bunăstării şi păcii eterne, cere ca noi să fim liberi de dominanţa acestei naturi animale”17.

 

Rezumând, Omul Nou comunist pare a fi un om-maşină, care îşi putea controla perfect atât corpul, cât şi pulsiunile sau instinctele, un fel de ascet18 ce-şi canaliza toată energia doar pentru edificarea societăţii comuniste, muncind din plăcere, neconstrâns, preocupat de a depăşi, stahanovist, normele, şi fiind, în tot acest timp, fericit.

 

Teoreticienii comunişti nu au oferit răspunsuri clare referitoare la modul în care vor avea loc schimbări de o asemenea magnitudine în ceea ce priveşte natura umană. Elliot Goodman opinează că aceştia nici măcar nu şi-au pus anumite întrebări care să indice că sunt pe deplin conştienţi de complexitatea naturii umane pe care intenţionau s-o transforme, ei afirmând că modificările necesare sunt posibile, ba chiar că nu sunt foarte dificile, doar fiindcă au evitat să exploreze măruntaiele tenebroase ale personalităţii umane19.

 

 

De la ficţiune la realitate

 

În 1923, Bukharin părea sigur că apariţia omului nou va fi simplă şi firească. „Nu se va întâmpla niciunei persoane sănătoase şi normale să se opună acestor reguli”, afirma el. Nu va fi nevoie de coerciţie, ci doar de „spitale şi alte instituţii educaţionale pentru persoanele care se vor dovedi în mod deosebit incorigibile sau anormale”20.

 

Confruntarea cu realitatea a arătat, însă, că preconizatul Om Nou s-a născut cu forcepsul şi prezenta multiple malformaţii. Chiar şi folosind teroarea în anumite perioade, sau resocializarea mai subtilă în altele, rezultatele obţinute au fost oarecum modeste faţă de aşteptări.

 

În locul Omului Nou a apărut Homo sovieticus, iar acesta părea mai degrabă caracterizat de indiferenţa faţă de rezultatele muncii şi proprietatea comună, din care nu se sfia să-şi însuşească o parte chiar prin furt (dacă avea posibilitatea), avea tendinţe de idolatrizare a culturii vestice, care era „fructul oprit”, şi accepta pasiv politicile impuse de partid, în loc să dea dovadă de iniţiativă şi entuziasm, aşa cum se prezisese.

 

În România, după mai bine de 20 de ani de la instaurarea aşa-numitei dictaturi a proletariatului, liderii comunişti înşişi încă mai ţineau discursuri în care deplângeau pasivitatea, formalismul, idilizarea capitalismului, rămăşiţele mentalităţii burghezo-moşiereşti, misticismul şi elitismul. Ion Iliescu, lider de tineret pe atunci, critica, în reviste oficiale ale UTC şi UASCR, faptul că tinerii nu participau suficient de des şi de entuziast la întrunirile organizaţiei, la studierea marxism-leninismului, la munca voluntară sau la acţiunile de propagandă21.

 

Aşadar, Omul Nou nu era omul perfect preconizat, ci unul fără remuşcări cînd era vorba să fure din avutul obştesc, iar înaltul lui spirit civic se manifesta uneori în trimiterea de anonime în care îşi înfiera inamicii personali sau în colaborarea, adesea interesată22, cu Securitatea. De asemenea, s-a dezvoltat limbajul dublu, caracterul duplicitar şi „dubla gândire de tip orwellian”23, iar luptătorul pentru binele umanităţii şi propăşirea societăţii socialiste multilateral-dezvoltate părea mai preocupat de propria parvenire.

 

Spiritul ştiinţific, care trebuia să caracterizeze Omul Nou, putea fi invocat pentru a argumenta tot ceea ce era necesar, chiar dacă se ajungea la raţionamente falacioase şi ilare. Iată o mostră de aplicare a tranzitivităţii în domeniul ideologico-religios: „Hristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Deci, Hristos este un om sovietic”24, afirmaţie atribuită de Czeslaw Milosz patriarhului României, Iustinian Marina.

 

La un moment dat, regimurile totalitare însele au renunţat, practic, la ambiţia iniţială de a edifica Omul Nou, cu toate caracteristicile sale imposibil de atins, şi s-au mulţumit cu individul dependent, oportunist şi laş, care nu prezenta pericol de instabilitate socială. Până la urmă, aşa cum remarca Hannah Arendt în „Ideologie şi teroare”, supusul ideal al regimului totalitar nu este comunistul convins, ci omul care nu mai face diferenţa între realitate şi ficţiune sau între adevărat şi fals25.

 

Căderea regimurilor comuniste din Europa le-a lăsat moştenire democraţiilor în tranziţie industrii neperformante şi societăţi schimonosite. „Cu mincinoşi, cu şmecheri, cu oameni cu două feţe şi cu două grăiri nu poţi alcătui ansambluri sociale viabile şi în progres”26, spunea Steinhardt. Şi totuşi, cu aceşti oameni cu două feţe şi cu două grăiri a trebuit să pornească edificarea democraţiei româneşti post-revoluţionare.

 

 

Omul Nou cucereşte capitalismul

 

În aventura sa postcomunistă, pseudo-omul nou, acel Homo sovieticus sau ambivalentul sovok27, creat în practică de socialism (foarte diferit de ideal-tipul Omului Nou descris de ideologi), a păstrat unele dintre trăsăturile pe care le dobândise deja în perioada regimului totalitar, în timp ce altele au fost înlocuite cu opusul lor.

 

Spre exemplu, atitudinea faţă de muncă a omului din comunism nu se ridicase niciodată la nivelul aşteptărilor pe care le aveau ideologii de partid. În post-comunism, oamenii au pretins, în continuare, să aibă siguranţa locului de muncă, dar au păstrat cel puţin o parte din principiul „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, o formulă care spune multe despre modul de raportare la muncă a unor indivizi pentru care salariul este „o mică atenţie din partea statului“28. Pe de altă parte, astăzi munca a ajuns să fie invocată, adesea, doar pentru a justifica eşecul social, unul dintre cele mai răspândite clişee în postcomunism fiind acela că toţi cei bogaţi au furat, iar „eu sunt sărac pentru că am muncit cinstit”.

 

Omul Nou ar fi trebuit să facă muncă voluntară din plăcere şi înaltă conştiinţă civică. Pseudo-omul nou făcea, ca să folosim un oximoron, muncă voluntară forţată, de frica tabelului de prezenţă al activistului de partid. Omul postcomunist îşi ia o scutire medicală chiar şi atunci când este obligat prin lege să presteze zile de muncă pentru comunitate, în schimbul venitului minim garantat29. Conceptul de muncă patriotică, promovat de vechiul regim, a fost înlocuit de o „democratică” nepăsare faţă de ce e în afara uşii domiciliului propriu. Activităţile de voluntariat sunt încă puţin răspândite şi, oricum, cu excepţia plantării de copaci sau a unor acţiuni de ecologizare, presupun foarte rar muncă fizică. Munca fizică, fie şi în forma sa calificată, este evitată cu străşnicie de mulţi români în postcomunism, fiind adesea asociată cu o recunoaştere a eşecului în viaţă.

 

În ceea ce priveşte religia, în comunism pseudo-omul nou a continuat să frecventeze biserica şi să practice ritualurile religioase semnificative. Deşi „misticismul şi obscurantismul” erau înfierate în discursul oficial, practicarea religiei a fost permisă, cu unele excepţii, prin adoptarea de către stat a unui „principiu intervenţionist care îmbina compromisul (acceptarea funcţionării cultelor religioase) cu o permanentă imixtiune în activitatea, organizarea şi funcţionarea cultului respectiv”30, clericii fiind, de altfel, asimilaţi funcţionarilor şi salarizaţi de la bugetul de stat. „Pactul cu diavolul pe care l-a făcut conducerea Bisericii Ortodoxe, căci evident despre asta era vorba, se justifică astăzi, de către unii, ca singurul mijloc de a salva ceea ce mai era de salvat; întradevăr, bisericile au fost pline de credincioşi în cei 45 de ani de comunism”31. Cu toate acestea, percepţia publică a fost cea a unei interdicţii voalate, ceea ce şi explică, poate, reacţia din post-comunism, când s-a trecut, prin antiteză, la o exhibare a credinţei. Omul postcomunist îşi face semnul crucii în spaţiul public cu ostentaţie, în aproape toate instituţiile se găseşte o multitudine de icoane şi niciun eveniment semnificativ nu se organizează fără o cameră video şi un sobor de preoţi.

 

Omul Nou pasionat de ştiinţă, pluricompetent şi care atinge nivelul lui Aristotel sau Goethe stă astăzi bine ascuns, fiind greu de găsit de către sociologi. Dintr-o cercetare realizată în 2010 de Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti, reiese că 42% dintre români cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, iar jumătate – că deochiul poate fi prevenit cu ajutorul culorii roşii32.

 

După cum ştim, pseudo-omul nou creat de comunism turna la Securitate sau trimitea anonime. În postcomunism, s-a păstrat apetenţa pentru anonime, dar de această dată în special pe Internet, sub formă de comentarii anonime, adesea într-un limbaj injurios sau licenţios.

 

În ceea ce priveşte raportarea la ideologie, de la un discurs public puternic şi permanent ideologizat s-a trecut în partea cealaltă, la un discurs popular anti-ideologic. Astfel, a devenit un loc comun ideea că doctrinele politice nu contează. Migraţia politică din stânga în dreapta şi invers este formal criticată, dar tolerată de alegători şi partide. În fine, de la rolul partidului ca forţă conducătoare a întregii societăţi, s-a ajuns la mesajul foarte frecvent şi popular că toate partidele sunt formate din hoţi şi mincinoşi.

 

Nu s-a renunţat cu totul la „conştiinţa de clasă”, dar s-au revizitat clasele sociale şi rolul lor în societate. Mitul originii sănătoase s-a înlocuit cu aspiraţia spre îmbogăţirea peste noapte, iar modelul fetei frumoase măritate cu un bogătaş, ca strategie de succes în viaţă şi surogat de carieră, este considerat de mulţi acceptabil şi chiar dezirabil.

 

În ceea ce priveşte atitudinea faţă de sex şi gen, avem de-a face cu una dintre cele mai mari răsturnări de paradigmă. De la interdicţia aproape totală în spaţiul public, sexualitatea a ajuns unul dintre cele mai exploatate subiecte în mass-media. „Femeia nouă” ar fi trebuit să fie îmbrăcată în salopetă, impersonală şi standardizată, aşa cum apărea pe basoreliefurile proletcultiste, muncind alături de tovarăşul ei de viaţă. În realitate, femeia din comunism se străduia să iasă din şabloane, fie şi prin personalizarea minimă a uniformelor şcolare şi realizarea de haine la croitoreasă, după modelele din revistele cu haine de serie din Occident. În postcomunism, femeia este astăzi reprezentată mental prin fata care nu mai poartă secera şi ciocanul, ci pungi cu silicon şi care se transformă, foarte repede, în pensionară. Modelul intermediar este încă slab reprezentat în presă şi în conştiinţa publică: între femeia-obiect sexual şi pensionara care se plânge că nu-i ajung veniturile, societatea are încă de descoperit veriga lipsă.

 

În mass-media s-a trecut de la propagandă la tabloidizare. Faptul divers, marginalizat în presa comunistă, a devenit headline şi atrage audienţe mari. Pe de altă parte, spaţiul public, multă vreme rezervat unei singure persoane, este acum marcat de o obsesie a imaginii, de care par să sufere procente semnificative din populaţie. „Marele Cârmaci” a fost înlocuit de o multitudine de personaje efemere, aflate în căutarea faimei de o zi. Obsesia imaginii reiese şi din modul în care evaluăm aparenţele şi substanţa: de exemplu, ani la rând s-a vorbit mai mult despre „cum să schimbăm imaginea României în lume” decât despre cum să schimbăm realitatea românească propriu-zisă.

 

În ceea ce priveşte limbajul în spaţiul public, există încă reminiscenţe ale limbii de lemn comuniste, dar a apărut şi o nouă limbă de lemn, care „a pătruns în şcoli şi universităţi, în organizaţii şi instituţii diverse, este limba oficială a finanţărilor europene şi nu numai, este limba care i-a cucerit pe cei mai rafinaţi dintre politicieni” şi este, după unii, „mult mai periculoasă decât graiul activistului incult şi îndobitocit de propaganda primitivă”33, tocmai pentru că nu este blamabilă public, ci, dimpotrivă, apreciată şi chiar zeificată.

 

Viziunea oficială asupra istoriei din perioada totalitară, când totul era evoluţie şi marş triumfal (spre societatea socialistă multilateral dezvoltată, spre comunism, spre Epoca de Aur) a fost înlocuită printr-o percepţie, larg răspândită, a schimbării ca involuţie şi printr-o veşnică nemulţumire („e mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu”).

 

Autocritica cerută de partid, care ducea ea însăşi la un fenomen de dedublare a personalităţii, indivizii încercând să se conformeze, dar apelând la o falsă confesiune care ascundea exact lucrurile importante34, a fost înlocuită în postcomunism de absenţa oricărei atitudini autocritice. În schimb, de la o relaţie cu autorităţile marcată de frică şi supunere, s-a trecut la o oscilaţie între dependenţă-supunere şi o atitudine critică severă, sau chiar la o lipsă de respect cvasigenerală faţă de reprezentanţii oricărei autorităţi, care pot fi înjuraţi şi, la o adică, luaţi de piept de cetăţeanul care îşi descoperă brusc, în unele momente, calitatea de contribuabil, chiar şi atunci când este doar beneficiar al asistenţei sociale.

 

S-a păstrat, însă, tentaţia de a recurge la şantajul prin dosare. În perioada totalitară, poliţia politică a dezvoltat o adevărată instituţie a şantajului. Aceasta se baza pe cultul confesiunii şi pe „cerinţa de puritate”, care îl aduceau pe individul aflat într-o culpă reală sau imaginară în situaţia unui dublu conflict, interior şi exterior. Secretele cunoscute doar celor care instrumentau sau aveau acces la dosare nu ajungeau, de obicei, să fie dezvăluite în public, dar întreţineau un mecanism eficace, bazat pe complicitate şi spaimă, prin care individul era controlat total35. Instrumentul şantajului, care consta nu doar în deţinerea şi nedezvăluirea unor secrete „compromiţătoare”, ci chiar în promovarea intenţionată a celor „impuri” în funcţii de conducere, în care erau cu atât mai vulnerabili, a continuat, după toate aparenţele, şi după Revoluţie. Cel mai la îndemână motiv de şantaj l-ar fi putut constitui tocmai colaborarea anterioară cu Securitatea, dar şi anumite slăbiciuni din viaţa privată. Ulterior, dosarele penale, de cele mai multe ori referitoare la infracţiuni de natură economică, deschise dar ţinute cu anii în sertare, au fost suspectate ca fiind, de asemenea, posibile instrumente de şantaj.

 

Foarte interesant este comportamentul pseudo-omului nou, creat de regimul totalitar, în economia de piaţă postcomunistă. Poate că fostul Om Nou nu a renegat complet principiul marxist „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, dar în capitalism a constatat rapid că are posibilităţi limitate, dar nevoi foarte mari. Simţul de proprietate şi interesul faţă de proprietatea privată existase, în ciuda declaraţiilor oficiale, şi în perioada comunistă, astfel că, după schimbarea regimului, acesta nu a făcut decât să se exprime fără oprelişti în noile condiţii. S-a modificat, însă, atitudinea faţă de expunerea averii proprii. Teama de Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit36, căreia i se spunea, simplu, „legea ilicitului”, i-a determinat pe indivizi să fie, până la căderea regimului, reţinuţi în ceea ce priveşte etalarea bogăţiei. Ulterior, expunerea averii nu numai că nu a mai fost evitată, dar a devenit chiar un scop în sine, pentru unii mai important decât însăşi atingerea bunăstării. Aşa se explică, probabil, accentul patologic pus într-o parte mare a societăţii pe semnele exterioare, vizibile, ale bogăţiei (autoturism, vestimentaţie, telefon mobil etc.), chiar şi atunci când sunt obţinute cu sacrificii în alte domenii sau pe credit.

 

Propensiunea spre consumism (explicabilă, poate, şi prin privaţiunile anterioare) a condus spre necesitatea găsirii unor mijloace de a satisface cheltuielile crescânde ale unui Om Nou care, după ce visase ani de zile să poată bea Pepsi pe săturate, a constatat cu uimire că în orăşelul său au răsărit mai multe supermarketuri şi hypermarketuri. Vechea sa strategie de supravieţuire, care şi-a dovedit utilitatea în perioada regimului totalitar, descrisă prin verbul „a te descurca”, a rămas, în consecinţă, necesară şi de actualitate.

 

În schimb, planificarea pe cincinale, îndeplinite, desigur, în patru ani şi jumătate în comunism, a fost abandonată fără multe regrete, lăsând loc, în postcomunism, unui refuz de a urmări orice plan mai mult de câteva luni.

 

 

Concluzii

 

Toate calităţile cu care l-au înzestrat pe Omul Nou „părinţii” săi ideologici s-au dovedit a fi simple ficţiuni, iar din efigia sa triumfătoare a rămas doar o caricatură, un experiment nereuşit al unei nerecomandabile inginerii sociale. Mai mult, pseudo-omul nou creat de regimul totalitar a cărat cu el în societatea postcomunistă un bagaj periculos de reflexe mentalitare şi comportamente.

 

Acum, fostul Om Nou are mari probleme cu criza. Dar, parafrazându-l pe Gramsci, criza constă exact în faptul că omul vechi e pe moarte, iar omul nou nu se poate naşte; în acest interregn, apare o mare varietate de simptome morbide37.

 

 

 

Bibliografie

Boia, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Bucureşti: Humanitas, 1999

Bulai, Alfred, „Limbajul elevat de lemn,” Cultura 308, 2011

Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou”, Bucureşti: Nemira, 1999

Goodman, Elliot R., The Soviet Design for a World State, New York: Columbia University Press, 1960

Gramsci, Antonio, Selections from the Prison Notebooks, ed. and trans. Quintin Hoare and Geoffrey Nowell-Smith, London: Lawrence & Wishart, 1971

Hell, Julia, Post-Fascist Fantasies: Psychoanalysis, History, and the Literature of East Germany, Durham, NC: Duke University Press, 1997

Hollinger, David A., Capper, Charles (eds.), The American Intellectual Tradition, 5th ed., vol. 2, New York: Oxford University Press, 2006

Legvold, Robert (ed.), Russian Foreign Policy in the Twenty-first Century and the Shadow of the Past, New York: Columbia University Press, 2007

Lifton, Robert Jay, Thought Reform and the Psychology of Totalism: A Study of ’Brainwashing’’ in China, 1st ed., New York: W. W. Norton, 1961

McLeish, John, Soviet Psychology: History, Theory, Content, London: Methuen, 1975

Mises, Ludwig von, Human Action: A Treatise on Economics, The Scholar’s Edition, Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute, 2008

Mosse, George L., Nazi Culture: Intellectual, Cultural and Social Life in the Third Reich, Madison, Wisconsin: The University of Wisconsin Press, 2003

Roman, Toma, „Între autoblamare şi respectul de sine”, Observator Cultural 341, 2006

Sima, Horia, Doctrina legionară, Ed. a II-a, Bucureşti: Editura Majadahonda, 1995

Skradol, Natalia, „Homus Novus: The New Man as Allegory,” Utopian Studies Volume: 20, Issue: 1, 2009

Smith, Christopher J., China in the Post-Utopian Age, Boulder, CO: Westview Press, 2000

St Clair, William, The Godwins and the Shelleys: The Biography of a Family, New York: W. W. Norton, 1989

Steinhardt, Nicolae, Cartea împărtăşirii, Cluj: Biblioteca Apostrof, 1995

Tabarcea, Cezar, Crăciun, Alexandra (coord.), Antologie de texte despre publicitate, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2003

Veolgyes, Ivaan (ed.), Political Socialization in Eastern Europe: A Comparative Framework, New York: Praeger, 1975

Versluis, Arthur, The New Inquisitions: Heretic-Hunting and the Intellectual Origins of Modern Totalitarianism, New York: Oxford University Press, 2006

Vlăsceanu, Lazăr (coord.), „Ştiinţă şi societate. Interese şi percepţii ale publicului privind cercetarea ştiinţifică şi rezultatele cercetării,”Bucureşti, iulie 2010

Tismăneanu, Vladimir et al., Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, Bucureşti, 2006

 

 

 

 

 

NOTE

 

1 David Ogilvy, apud Cezar Tabarcea, Alexandra Crăciun (coord.), Antologie de texte despre publicitate (Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2003), http://ebooks.unibuc.ro/StiinteCOM/tabarcea/2.htm, accesat 2.05.2011.

2 Spre exemplu, Federal Trade Commission din SUA: http://business.ftc.gov/documents/bus35-advertising-faqs-guide-small-business, accesat 2.05.2011.

3 Efeseni, 4.23-24.

4 Natalia Skradol, „Homus Novus: The New Man as Allegory,” Utopian Studies 20.1 (2009): 41.

5 Wilhelm Rathrath (ed.), Neubau des Deutschunterrichts, Vol. IV: Das fünfte und sechste Schuljahr: „Von der Heimat zur Nation” (Münster: Heinrich Buschmann Verlag, 1936), 238-239, apud George L. Mosse, Nazi Culture: Intellectual, Cultural and Social Life in the Third Reich (Madison, Wisconsin: The University of Wisconsin Press, 2003), 291.

6 Horia Sima, Doctrina legionară, Ed. a II-a (Bucureşti: Editura Majadahonda, 1995), 16.

7 Sima, Doctrina, 18.

8 John McLeish, Soviet Psychology: History, Theory, Content (London: Methuen, 1975), 161.

9 McLeish, Soviet Psychology, 166.

10 Robert Jay Lifton, Thought Reform and the Psychology of Totalism: A Study of ‚’Brainwashing’’ in China, 1st ed. (New York: W. W. Norton, 1961), 386-387.

11 Leon Trotsky, Literature and Revolution, trans. by R. Strunsky (London: 1925), 256, apud Ludwig von Mises, Human Action: A Treatise on Economics, The Scholar’s Edition (Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute, 2008), 71.

12 Troţki apud Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului (Bucureşti: Humanitas, 1999), 144.

13 Boia, Mitologia, 147.

14 William Godwin, An Enquiry Concerning Political Justice and Its Influence on General Virtue and Happiness (Dublin: 1793), II, 393-403, apud von Mises, Human Action, 71.

15 William St Clair, The Godwins and the Shelleys: The Biography of a Family (New York: W. W. Norton, 1989) 138.

16 Boia, Mitologia, 151.

17 Karl Mundstock,  Helle Nächte (Halle/Saale: Mitteldeutscher Verlag, 1952), apud Julia Hell, Post-Fascist Fantasies: Psychoanalysis, History, and the Literature of East Germany (Durham, NC: Duke University Press, 1997), 302.

18 Christopher J. Smith, China in the Post-Utopian Age (Boulder, CO: Westview Press, 2000), 484.

19 Elliot R. Goodman, The Soviet Design for a World State (New York: Columbia University Press, 1960), 441.

20 A. Berdnikov, F. Svetlov, N. I. Bukharin (general ed.), Elements of Political Education, translated from 1923 Russian edition (Chicago: 1926), 241, apud Goodman, The Soviet Design, 442.

21 Trond Gilberg, „Romania: In Quest Of Development,” în Ivaan Veolgyes (ed.), Political Socialization in Eastern Europe: A Comparative Framework (New York: Praeger, 1975), 186-188.

22 Excluzând cazurile celor constrânşi sau şantajaţi de organele represive, au ieşit la iveală numeroase situaţii în care recrutarea avea loc prin convingere şi cointeresare, iar colaborarea cu Securitatea se făcea pur şi simplu pentru obţinerea unor diverse avantaje: avansarea în funcţie, transfer, repartiţie de locuinţă, permisiunea de a călători în străinătate, sume de bani sau alte cadouri şi servicii. V. Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final (Bucureşti: 2006), 393-394, http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, accesat 30.05.2011.

23 C.P.A.D.C.R., Raport, 167.

24 Czeslaw Milosz, Captive Mind (New York: Harper, 1953), 208, apud Arthur Versluis, The New Inquisitions: Heretic-Hunting and the Intellectual Origins of Modern Totalitarianism (New York: Oxford University Press, 2006), 9.

25 Hannah Arendt, „Ideology and Terror,” în David A. Hollinger, Charles Capper (eds.), The American Intellectual Tradition, 5th ed., vol. 2 (New York: Oxford University Press, 2006), 348.

26 Nicolae Steinhardt, Cartea împărtăşirii (Cluj: Biblioteca Apostrof, 1995), 152.

27 Ronald Grigor Suny, „Living in the Hood: Russia, Empire, and Old and New Neighbors,” în Robert Legvold (ed.), Russian Foreign Policy in the Twenty-first Century and the Shadow of the Past (New York: Columbia University Press, 2007), 76, n. 60.

28 Toma Roman, „Între autoblamare şi respectul de sine,” Observator Cultural 341 (2006), http://www.observatorcultural.ro/Intre-autoblamare-si-respectul-de-sine*articleID_16266-articles_details.html, accesat 3.05.2011.

29 Ca exemplu, din datele prezentate de Direcţia de Asistenţă Comunitară Iaşi în 2010, rezulta că aproximativ 80% dintre cei care primeau venitul minim garantat nu prestau zilele de muncă prevăzute de lege.

30 C.P.A.D.C.R., Raport, 454.

31 C.P.A.D.C.R., Raport, 166.

32 Lazăr Vlăsceanu (coord.), „Ştiinţă şi societate. Interese şi percepţii ale publicului privind cercetarea ştiinţifică şi rezultatele cercetării,”Bucureşti, iulie 2010, http://www.stisoc.ro/docs/STISOC2010_Raport%20de%20cercetare.pdf, accesat 1.05.2011.

33 Alfred Bulai, „Limbajul elevat de lemn,” Cultura 308 (2011), http://revistacultura.ro/nou/2011/01/limbajul-elevat-de-lemn, accesat 29.04.2011.

34 Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou” (Bucureşti: Nemira, 1999), 22.

35 Ficeac, Cenzura, 22-23.

36 Abrogată prin Legea nr.115/1996.

37 Antonio Gramsci, Selections from the Prison Notebooks, ed. and trans. Quintin Hoare and Geoffrey Nowell-Smith (London: Lawrence & Wishart, 1971), 276.

 

 

GEORGETA CONDUR –

 

 

https://revistasferapoliticii.ro/sfera/160/art09-Condur.php

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Sandu, după ce Kremlinul a acuzat Chișinăul de atacuri asupra libertății presei: „Este de râsul găinilor că Rusia ne dă lecții de democrație”

 

 

Ecaerina Arvintii 

 

Chișinăul nu ia lecții de democrație de la Kremlin – așa a comentat președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, criticile Rusiei la adresa autorităților, după ce Moldova a decis să blocheze 31 de portaluri web, inclusiv 21 controlate de Federația Rusă. Șefa statului spune că reacția Moscovei „este de râsul găinilor”, or, potrivit ei, Federația Rusă a închis, de fapt, „toată presa liberă”.

 

„Este de râsul găinilor, pentru că Federația Rusă, care a alungat sau a închis toată prea liberă vine să ne dea lecții de democrație. Pe noi ne interesează opiniile comunității internaționale și ale cetățenilor noștri și dacă vedeți, în clasamentele internaționale Republica Moldova stă mult mai bine decât Federația Rusă și chiar unele state din UE când vine vorba de libertatea presei. Noi ținem la liberarea de exprimare. Toți cetățenii din Republica Moldova pot să audă cum de dimineață până seara cineva critică guvernarea, ceea ce nu veți auzi în Federația Rusă. (…) Noi nu luăm lecții de democrație de la Kremlin” – a declarat președinta Maia Sandu în cadrul emisiunii „Secretele Puterii” de la Jurnal TV.

 

***

 

Pe 30 octombrie 2023, CSE a dispus suspendarea licențelor de emisie a altor șase posturi de televiziune (Orizont TV, ITV, Prime TV, Publika TV, Canal 2 și Canal 3) pentru că „reprezintă un pericol la adresa securității informaționale”, potrivit șefului Serviciului de Informații și Securitate (SIS), Alexandru Musteața. Directorul SIS a declarat că cele șase posturi TV își realizează activitatea cu „multiple încălcări ale legislației”, constatate de către Consiliul Audiovizualului (CA), dar și de SIS, iar prim-ministrul Dorin Recean a anunțat despre existența unor „dovezi că aceste posturi urmăresc un interes din afara Republicii Moldova, în scop destabilizator”.

 

În aceeași zi, SIS a anunțat că a blocat 31 de site-uri, dintre care 21 ar fi controlate de Moscova. Deciziile autorităților au stârnit îngrijorări în rândul mai multor ONG-uri de media și a Avocatului Poporului, Ceslav Panico – care au cerut mai multe explicații de la organele de stat care au luat decizia, precum și reacții dure din partea conducerii posturilor TV rămase fără licență – care au acuzat guvernarea de cenzură.

 

La rândul său, Ambasada Federației Ruse în Republica Moldova a calificat decizia autorităților de la Chișinău de a bloca site-urile naționale, inclusiv rusești, ca fiind „atac asupra libertății de exprimare” și „încălcarea dreptului la pluralism de opinie al populației vorbitoare de rusă din Moldova”. Detalii – AICI.

 

 

 

https://newsmaker.md/ro/sandu-dupa-ce-kremlinul-a-acuzat-chisinaul-de-atacuri-asupra-libertatii-presei-este-de-rasul-gainilor-ca-rusia-ne-da-lectii-de-democratie/

 

//////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Sub seceră și ciocan (VII): Revoluția culturală și „omul nou”

 

 

 

 

 

  

Una din marile provocări înfruntate de bolșevici, moștenită din epoca țaristă, pre-revoluționară, era calitatea „materialului uman” care urma să construiască socialismul. Mentalitatea şi habitatul colectiv al omului rus îl făceau un individ departe de tipul autonom, individual, care era fermentul şi motorul modernizării sociale şi economice. Această realitate era cunoscută de V. Lenin, care declara că „răsturnarea politică şi socială este precedată de o revoluție culturală”. Liderul bolșevic înțelegea prin această sintagmă răspândirea revoluției urbane, „occidentale”, care urma să accelereze procesul de formare a „omului nou” necesar pentru construirea socialismului.

 

Fiecare epocă de prefaceri radicale şi-a dorit, din unghiul său, o nouă paradigmă, îndeosebi aceea a omului transformat şi/ sau transformator. Noțiunea în sine, întrebuințată de altfel destul de rar, are înțelesuri variabile. Pentru romanii de după căderea republicii, homo novus (după Cicero) desemna omul ridicat de curând, omul fără trecut, fără ascendență familială notorie (în sensul nostru de azi – parvenit). În secolul XVIII, sub influența gânditorilor iluminismului francez, de asemenea se profilează dorința de reorganizare a societății, în Iluminismul și Revoluția Franceză se pot vedea sursele conceptuale ale idealului unei „persoane noi”. Acest ideal, desigur, a fost însoțit de căutarea de noi forme de educație și modelare.

 

Revoluțiile şi răscoalele de-a lungul istoriei de asemenea au ridicat din anonimat „oameni noi”. Desigur nu era vorba de personalitățile impuse public ca indivizi de excepție, iluștri prin inteligență, operă sau curaj, ca lideri de opinie, ca eroi sau măcar ca vedete, ci numai de o tipologie nouă de inși anonimi scoși la iveală de refluxul proceselor istorice firești.

 

Singura tendință de a fetișiza „omul nou” ca produs insolit al noului tip de societate s-a manifestat în statul totalitar comunist, al cărui om nou era de fapt omul gloatei, omul impersonal de la natură şi apoi impersonalizat până la capăt printr-o educație artificială după tehnica dresajului şi a automatizării, așa cum a fost Homo Sovieticus. Acest om nou mitic urma să fie, ca un șurub în angrenaj, beneficiarul virtualei societăți viitoare finale, adică a societății comuniste, care va extirpa toate rădăcinile autentice ale tradițiilor spirituale ca să devină societatea ideală fără clase sociale, dar şi constructorul acestei societăți utopice.

Așa s-a format în secolul XX, scenarizat în secolul precedent de K. Marx (dar şi de F. Nietsche), mitul „omului nou”. În revoluția rusă şi „dictatura proletariatului” putem sesiza un caz particular al „trecerii maselor la puterea nelimitată în societate” despre care vorbește Ortega-y-Gasset în cunoscuta sa lucrare: „Astfel de crize au mai avut loc în istoria umanității… numele lor este revolta maselor”. Noul tip uman – „noii oameni” – sunt barbarii care au sărit pe scena istoriei, care agresiv şi insistent au invadat totalitatea spațiului istoric. „Două exemple cele mai relevante ale acestei regresiuni esențiale sunt fascismul şi bolșevismul, două creații a „noii politici”, care au apărut în Europa şi la periferiile acesteia”.

 

Reflectând asupra acestui fapt, N. Berdeaev afirma: „Comunismul nu pretinde numai crearea unei societăți noi, dar chiar a unui om nou. Se vorbește fără încetare în Rusia despre omul nou, despre o structură a unui nou suflet, iar străinii care călătoresc în Rusia reiau la rândul lor această temă. Însă un om nou nu poate apărea decât acolo unde omul e considerat drept cea mai înaltă dintre valori. În orice alte circumstanțe el nu este decât o cărămidă în edificiul societății, decât un mijloc în procesul economic, iar atunci vom asista nu la înnoirea omului, ci la dispariția lui, la adâncirea procesului de dezumanizare”.

 

Pe de altă parte, calitatea „materialului uman” care urma să construiască comunismul, adică ingredientele „cărămizii”, era una din cele mai mari probleme pe care le-au avut de înfruntat bolșevicii după 1917. Pentru Lenin modelul acestui „om nou” era proletariatul urban, însă chiar şi el era nevoit să accepte faptul că acest segment social era puţin numeros în Rusia, el urmând a fi completat de masele de țărani cărora să li se impună cultura urbană. Dar pentru schimbarea acestora era nevoie de timp, de „ani şi ani”.

 

„Construcția socialismului” în URSS era prevăzută în asemenea ritm încât nu lăsa timp pentru o „transformare” deplină şi complexă a omului. Cu atât mai mult că în curând a devenit clar că el nici nu era un element indispensabil în proiectul de modernizare bolșevic. După câteva corectări aduse pe parcursul anilor 1920, modernizarea sovietică a devenit un proiect de modernizare instrumentală, care viza progresul tehnico-material ca scop în sine, iar omul era văzut doar ca un mijloc de realizare, o piuliță. Pentru structurarea şi angajarea sa în procesul de transformare a societății sovieticii, bolșevicii au mizat nu pe „individul autonom”, ci pe „individul atomizat”, încadrat într-o nouă formă de colectivitate, care corespundea epocii industriale şi urbane. În forma sa ideală această colectivitate nu permitea o particularizare a individului, acesta devenind o piesă a mașinăriei sociale şi care era identic cu celelalte piese

Într-adevăr, pentru unii lideri bolșevici forjarea omului nou era ceva asemănător cu transformarea oamenilor în mașini – maximal de productivi în muncă, deciși și organizați. Astfel, Alexei Gastev, un revoluționar, poet și teoretician al organizației științifice a muncii, scria despre necesitatea unui „om organizat special”, capabil să elaboreze un plan eficace, o schemă, pusă pe roți și care funcționează în jumătate de oră”. Imaginea „mașinii” în raport cu omul era adeseori folosită în acea vreme. Unul dintre ideologii bolșevici Nikolai Bukharin declara în acest sens: „Ne confruntăm cu problema prelucrării oamenilor și transformarea lor în astfel de mașini vii, care în toate acțiunile lor ar fi ghidate de noi principii, de o nouă ideologie proletară”.

 

Altă teorie a educării omului nou era înaintată în anul 1922 de pedagogul sovietic Pavel Blonsky, inventatorul termenului „homotehnie” (человеководствo). Acesta spunea că „alături de fitotehnie și zootehnie, ar trebui să existe o știință omogenă cu ele – homotehnia”. Într-un anumit sens, noua eră, era anilor 1930, a conturat linia către crearea științei de „creșterii a oamenilor”. În curând a devenit clar cine ar putea pretinde la rolul principalului „homotehnolog” al țării sovietice, care era nimeni altul decât liderul său, Iosif Stalin. Acesta sublinia în anul în 1934 că „oamenii ar trebui să fie crescuți cu grijă și atenție, la fel cum un grădinar crește un pom fructifer preferat”.

 

Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în cu seriozitate în URSS. Oamenii care și-au trăit cea mai mare parte a vieții în vremurile prerevoluționare păreau bolșevicilor un material de modelare mult mai puțin promițător decât copiii și adolescenții, schimbarea unui adult fiind mult mai dificilă decât a unui copil. Pentru majoritatea revoluționarilor care au ajuns la putere, copilul părea un fel de tabula rasa, o bucată de lut, din care cu o anumită dexteritate era posibil să modelezi orice. După cum menționa Anatoli Lunaciarski, comisarul Educației Populare din URSS în anii 1920: „Un copil de vârstă preșcolară poate fi lipit, un copil de școală poate fi îndoit, un adolescent poate fi frânt, iar pe un adult doar mormântul îl îndreaptă”.

 

Sociologul rus Iurie Levada definește Homo Sovieticus ca un „om simplu sovietic” (popular „sovok”), care este atomizat („este ca toți ceilalți”), impersonal, opus la tot ce este elitar şi original, „transparent” (adică accesibil pentru un control de „sus”), modest (primitiv) în cerințe (reduse la necesitățile de supraviețuire), făcut pentru totdeauna şi impasibil la schimbări şi ușor de condus (de fapt supus mecanismului primitiv de conducere).

 

La rândul său, Andrei Sineavski a aprofundat și mai mult această natură contrafăcută și duplicitară a „omului nou”, considerând că „omul sovietic – este întotdeauna un criminal, potențial criminal sau unul care încă n-a fost prins. Din simplu considerent, că supraviețuirea în sistemul socialist era legată într-o formă sau alta cu încălcarea legilor, dacă desigur, nu vrei să ajungi ultimul mizerabil și să-ți construiești cariera printr-o ascensiune socială, în elita socialistă, pentru care nu există legi”. Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”.

 

 

Unul din instrumentele principale în această operă de modelare a omului nou, așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală şi crearea unei noi intelighenții numeroase, populare şi socialiste”. Stalin a dezvoltat acest concept, revoluția culturală urmărind apariția intelighenției, care „nu a cunoscut jugul exploatării, care ura exploatatorii şi era gata să servească popoarele URSS cu încredere şi adevăr”.

 

În realitate, „revoluția culturală” sovietică a însemnat o teroare anti-intelectuală, însoțită de nimicirea fizică masivă a purtătorilor culturii europenizate în Rusia şi în celelalte republici sovietice, a elitei intelectuale şi artistice, a oamenilor educați în general, de suprimarea libertății individuale în creația intelectuală şi artistică, de statuarea a dogmatismului ideologic.

 

Din istoria rusă şi mondială au fost excluse sute şi mii de personalități marcante, iar o mare parte a moștenirii culturale a popoarelor din URSS a fost scoasă din uz și interzisă. Pentru zeci de decenii a devenit o normalitate „producerea” organizată regulată de către stat a marilor savanți, scriitori, pictori, a unor direcții de cercetare ştiinţifică şi a curentelor artistice.

 

Acestor deformații culturale şi educative statul sovietic i-a opus o creștere extensivă, cantitativă, a posibilităților „instrumentale” în domeniul educației, științei, artei – numărul impresionant de școli, biblioteci, muzee, teatre, cinematografe. Această contrapunere era în realitate una aparentă. Stagnarea la nivelele superioare ale culturii şi științei nu putea să nu influențeze asupra caracterului popular, de masă, a acestora, asupra stării educației școlare, asupra credibilității față de cunoștințe, asupra intereselor culturale a majorității poporului, asupra calității culturii în general. Revoluția culturală sovietică a adus în viața politică şi socială milioane de mediocrități, puţin educate, capabile să urască alternativa occidentală şi gata să servească regimul.

 

https://moldova.europalibera.org/a/sub-secer%C4%83-%C8%99i-ciocan-vii-revolu%C8%9Bia-cultural%C4%83-%C8%99i-omul-nou-/30696426.html

 

 

////////////////////////////////////////////

 

Un boicot al evreilor; Trei dovezi ale faptului că Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său; Dragostea apostolului pentru poporul lui; Legea si harul; Hristos, sfârşitul legii; Ne cere Isus să ținem legile din Vechiul Testament sau anulează El Legea? Păcatul sau hula împotriva Duhului Sfânt? Cum adică? Ce e ăla? Ioan Burca – DOMNUL ISUS HRISTOS – Harul sau Legea? IZBĂVIREA;  Poruncile legii şi poruncile credinţei; Despre sfârșitul sfârșitului Legii; ÎNCERCI PREA TARE? Mai este nevoie  de Legea lui Dumnezeu? VENITI LA MINE, TOTI CEI TRUDITI SI IMPOVARATI…. De ce ? unii Creştini resping Israelul; Întrebări japoneze pentru palestinieni… QUO VADIS, de petru Lascău; O pată rușinoasă pe trupul Bisericii: Pastorii globaliști; Inteligența artificială ar putea crea în curând „religii care să fie de fapt corecte” și „să scrie o nouă Biblie”… Când inteligența artificială face artă, ce se întâmplă cu artistul? Îndemn la veghere şi rugăciune; Ierusalim, inima și sufletul poporului evreu- Daca te voi uita, Ierusalime, sa-si uite dreapta mea destoinicia ei! (Ps.137:5); Descoperire arheologică în Israel: turnul de veghere din timpul regelui biblic Ezechia; Ce este Hamas – originea si activitatea grupării teroriste; Nu te juca cu Dumnezeu – Iacov 4:4; 1 Petru 2:4-5 , de Eduard Magyar; Intenții globaliste – Top zece profeții biblice din 2022; Crăciunul ca ieșire a omenirii din labirint – de Nicolae.Geantă; Creșterea Pagânismului: O Universitate oferă o diplomă de master în magie și occultism; Încadrarea în scenariul biblic al sfârșitului timpurilor – Viziune asupra lumii cu Amir Tsarfati;

 

Avertisment de la pastori: Întreaga lume aleargă spre prăpastie… Nu tăceți! Cauza fundamentală a tulburărilor care cuprind lumea noastră este păcatul – de Franklin Graham; De ce se prăbușesc uriași?Cine Controlează Hrana, Controlează Lumea; Înnoirea gândirii; Tehnologia Biometrică și o Societate Fără Numerar: De Ce Oamenii Își Pun Întrebări Despre Semnul Fiarei; Secretele Bibliei- Originea Universului Și a Omenirii, de Gabriel Baicu; Jurnalul fericirii, de N. Steinhardt; Liniștiți-vă – cu Rev. Dr. Lazăr Gog; Cunoașterea voii Domnului dincolo de semne și superficialitate- Florin Antonie; Expunere cu privire la Epistola către Romani – Capitolul 11; Cei mai multi din adunari nu stiu Evanghelia; RAPIREA- Despre răpirea celor credincioşi- fragmente din scrierile lui J .N. Darby; Hristos sau Satan (rumänisch); Europa și NWO (L.Gassmann);  Antihrist; Vor vedea pe Cine au străpuns… VOIA LUI DUMNEZEU – MANTUIREA NOASTRA ; John Bunyan, Cum să te rogi după voia lui Dumnezeu… Cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu?( din revista „Mesagerul Păcii”); Cum știm care este voia lui Dumnezeu; Cum pot sa cunosc care este voia lui Dumnezeu pentru viata mea? Ismael, oh Ismael!Palestina nu a existat niciodată! Daniel Brânzei – Cum explicăm suferința evreilor? Daniel Brînzei dă de pământ cu mulți Pastori Anti-Israel (Palestina nu a existat niciodată!!!) Întrebări japoneze pentru palestinieni, de petru lascău

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Întrebări japoneze pentru palestinieni, de Petru Lascău

1. Când a fost fondată şi de către cine?

2. Care au fost frontierele sale?

3. Care a fost capitala sa?

4. Care au fost principalele sale orase?

5. Ce a constituit baza economiei sale?

6. Care a fost forma de guvernare?

7. Puteţi sa numiţi cel puţin un lider palestinian înainte de Arafat?

8. Palestina a fost vreodată recunoscută de către o ţară a cărei existenţă, la acel moment sau acum, nu lasă loc de interpretare?

9. Care a fost limba ţării Palestina?

10. Care a fost religia predominantă a ţării Palestina?

11. Care a fost numele monedei sale? Alege orice dată în istorie şi spune care a fost rata de schimb aproximativă a unităţii monetare palestiniene faţă de dolarul american, marca germană, lira GB, yenul japonez, yuanul chinezesc la acea dată.

12. Şi, în sfârşit, deoarece nu există o astfel de ţară astăzi, ce a provocat dispariţia ei şi când sa întâmplat?

Deplângeti „scufundarea lenta” a „unei mândre” naţiuni. Vă rog să-mi spuneţi atunci, când mai exact a fost o „naţiune” mândră şi pentru ce a fost atât de mândra?

Şi acum este ultima întrebare sarcastica dintre toate: Dacă persoanele pe care greşit îi numiţi „palestinieni”, sunt în general arabi colectaţi de peste tot sau aruncaţi afară din lumea arabă, în cazul în care au cu adevărat o identitate autentică etnică care le dă dreptul la auto-determinare, de ce niciodata nu au încercat să devină independenţi până ce arabii au suferit înfrângerea lor devastatoare în Războiul de Şase Zile?
Sper să se evite tentaţia de a trece moderna zi a „palestinienilor” în biblia Filistenilor: înlocuind etimologic istoria ce nu funcţionează aici.

Adevărul ar trebui să fie evident pentru toată lumea care vrea să-l cunoască. Ţările arabe nu au renunţat la visul de a distruge Israelul, ei înca îl preţuiesc şi astăzi. De-a lungul timpului şi din nou nereuşind să-și atingă scopul lor rău cu mijloace militare ei au decis să lupte Israel prin mandatari. În acest scop, au creat o organizaţie teroristă, cinic a numit-o „poporul palestinian”, şi au instalat-o în Gaza, Iudeea şi Samaria. Cum altfel poti explica refuzul Iordaniei şi Egiptului de a accepta necondiţionat a lua înapoi „Cisiordania” şi respectiv Fâşia Gaza?
De fapt, populaţia arabă din Gaza, Iudeea şi Samaria au mult mai puţină pretenţie ca naţiune unită decât cea a unui trib indian, care cu succes a apărut în Connecticut, cu scopul de a demara un cazinou scutit de taxe: cel puţin, acest ultim trib a avut un scop constructiv care ia motivat. Aceşti numiţi „palestinienii” au o singură motivaţie: distrugerea Israelului, şi în opinia mea, aceasta nu este suficientă pentru ai considera o naţiune sau orice altceva decât ceea ce sunt ei cu adevărat: o organizaţie teroristă, care într-o zi va fi demontată.

De fapt, există o singură modalitate de a obţine pacea în Orientul Mijlociu. Ţările arabe trebuie să recunoască şi să accepte înfrângerea în lupta lor împotriva lui Israel şi ca o parte a pierderii ar trebui să plătească despăgubiri Israelului pentru mai mult de 50 de ani de devastare provocaţi de ei. Cea mai potrivită formă de reparaţii ar fi eliminarea organizaţiei lor teroristă din ţara Israel şi acceptarea suveranităţii Israelului asupra Gaza, Iudeea şi Samaria.

Aceasta va marca sfârşitul poporului palestinian. Ce aţi spus, repetaţi vă rog din nou, care a fost începutul său?

Putea această poveste să fie prezentata vreodata mai clar sau mai simplu?

 

https://lascaupetru.com/2011/09/23/intrebari-japoneze-pentru-palestinieni/

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Daniel Brînzei dă de pământ cu mulți Pastori Anti-Israel (Palestina nu a existat niciodată!!!)

 

 

//////////////////////////////////

 

 

 

Daniel Brânzei – Cum explicăm suferința evreilor?

 

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Palestina nu a existat niciodată!

 

BY BARZILAIENDAN    

 

prieteni care nu înțeleg istoria, iată o mică lecție.

 

1) Înainte de statul modern Israel a existat mandatul britanic, nu un stat palestinian.

 

2) Înainte de mandatul britanic a existat Imperiul Otoman, nu un stat palestinian.

 

3) Înainte de Imperiul Otoman a existat sultanatul islamic mameluc al Egiptului, nu un stat palestinian.

 

4) Înainte de sultanatul mameluc islamic din Egipt a existat dinastia Ayyubid, nu este un stat palestinian. Godfrey de Bouillon a cucerit-o în 1099.

 

5) Înainte de dinastia Ayyubid a existat regatul creștin al Ierusalimului, nu un stat palestinian.

 

6) Înainte de regatul creștin al Ierusalimului a existat califatul fatimid, nu un stat palestinian.

 

7) Înainte de califatul fatimid a existat imperiul bizantin, nu un stat palestinian.

 

😎 Înainte de Imperiul Bizantin a existat Imperiul Roman, nu un stat palestinian.

 

9) Înainte de Imperiul Roman a existat dinastia Hasmoneană, nu un stat palestinian.

 

10) Înainte de dinastia hasmoneană a existat imperiul seleucid, nu un stat palestinian.

 

11) Înainte de imperiul seleucid a existat imperiul lui Alexandru al 3-lea al Macedoniei, nu un stat palestinian.

 

12) Înainte de imperiul lui Alexandru al 3-lea al Macedoniei a existat imperiul persan, nu un stat palestinian.

 

13) Înainte de imperiul persan a existat imperiul babilonian, nu un stat palestinian.

 

14) Înainte de imperiul babilonian existau regatele Israelului și Iudeei, nu un stat palestinian.

 

15) Înainte de regatele lui Israel și Iudeea a existat împărăția lui Israel, nu un stat palestinian.

 

16) Înainte de regatul Israelului a existat teocrația celor 12 triburi ale Israelului, nu un stat palestinian.

 

17) Înainte de teocrația celor 12 triburi ale Israelului a existat statul individual Canaan, nu un stat palestinian.

 

De fapt, în acest colț de pământ era totul, în afară de un stat palestinian!

 

friends who don’t understand the history , here is a little lesson.

 

1) Before the modern state of Israel there was the British mandate, Not a Palestinian state .

 

2) Before the British mandate there was the ottoman empire, Not a Palestinian state .

 

3) Before the ottoman empire there was the Islamic mamluk sultanate of Egypt, Not a Palestinian state .

 

4)Before the Islamic mamluk sultanate of Egypt there was the ayyubid dynasty, Not a Palestinian state .Godfrey of bouillon conquered it in 1099.

 

5) Before the ayyubid dynasty there was the christian kingdom of Jerusalem, Not a Palestinian state .

 

6) Before the christian kingdom of Jerusalem there was the Fatimid caliphate, Not a Palestinian state .

 

7) Before the Fatimid caliphate there was the byzantine empire, Not a Palestinian state .

 

😎 Before the byzantine empire there was the Roman empire, Not a Palestinian state .

 

9) Before the Roman empire there was the hasmonean dynasty, Not a Palestinian state .

 

10)Before the hasmonean dynasty there was the Seleucid empire,Not a Palestinian state .

 

11) Before the Seleucid empire there was the empire of Alexander the 3rd of Macedon, Not a Palestinian state .

 

12) Before the empire of Alexander the 3rd of Macedon there was the Persian empire, Not a Palestinian state .

 

13) Before the Persian empire there was the Babylonian empire, Not a Palestinian state .

 

14) Before the Babylonian empire there was the kingdoms of Israel and Judea, Not a Palestinian state .

 

15) Before the kingdoms of Israel and Judea there was the kingdom of Israel, Not a Palestinian state .

 

16) Before the kingdom of Israel there was the theocracy of the 12 tribes of Israel, Not a Palestinian state .

 

17) Before the theocracy of the 12 tribes of Israel there was the individual state of Canaan, Not a Palestinian state .

 

In fact in this corner of the earth there was everything but a Palestinian state!

 

 

https://barzilaiendan.com/2023/10/29/palestina-nu-a-existat-niciodata/

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Ismael, oh Ismael!

 

BY BARZILAIENDAN

 

 

 

Ismael s-a născut ca să aline durerile unei femei sterpe, dar sfârșește prin a sfâșia inimile a milioane de mame. Viața acestui personaj biblic este un paradox care oscilează între alegere, predestinare, blestem și binecuvântare.

 

Cine nu înțelege viața lui Ismael și nu ține seamă de profețiile rostite asupra lui n-are nici o șansă să înțeleagă istoria trecută, prezentă și viitoare. Am ținut în două sau trei adunări creștine un mugure de studiu biblic despre „pericolul arab în perspectiva unui evreu îndrăgostit de profeții“. Am militat pentru înțelepciune și dragoste. Mai mulți ascultători m-au rugat să pun ceva pe hârtie. Acum, redus la o viață de carantină din pricina unui virus răutăcios care m-a pus la pat, am găsit fereastra de timp necesară pentru o asemenea îndeletnicire. Vă rog să fiți îngăduitori. Scriu în neputință, sub influența medicamentelor.

 

Ismael este „copilul problemă al istoriei“. Vom privi spre el din câteva puncte de vedere diferite. Ismael este …

 

O problemă născută din nerăbdarea lui Avraam și Sara.

O problemă permanentizată de Dumnezeu

O problemă pentru toți oamenii lumii

O problemă pentru el însuși

O problemă care va fi rezolvată frumos de Dumnezeu.

 

 

Avraam se afătuiește cu Sara – acuarelă de James Tissot (1896-1902)

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/52/Tissot_Abram%27s_Counsel_to_Sarai.jpg

 

 

 

1. Ismael a fost roada sălbatică a necredinței nerăbdătoare

Putem spune fără să greșim că Ismael este copilul care nu trebuia să existe! Dumnezeu a avut alt plan pentru Avraam și Sara. Dumnezeu dorea să li-l dea pe Isaac, fiul făgăduinței. Ei n-au avut credință ca să mai aștepte orarul lui Dumnezeu și au născocit o stratagemă pentru a-L ajuta pe Dumnezeu. Inițiativele noastre născute din lipsa de credință complică întotdeauna planurile lui Dumnezeu, dar nu-I zădărnicesc niciodată scopurile.

 

Adam și Eva au păcătuit și urmașii lui plătesc acum din greu. Dumnezeu îi va duce însă în final la slava împărăției cerești care le-a fost pregătită ,,mai dinainte de întemeierea lumii“.

 

Avraam și Sara au păcătuit și urmașii lor plătesc acum din greu. Dumnezeu le va da însă în final Împărăția terestră centrată în jurul tronului lui David din Ierusalim.

 

Biblia ne spune că Sara, nevasta lui Avraam, deși ajunsese la o vârstă foarte înaintată ,,nu-i născuse deloc copii“ (Gen. 16:1). Deși Avraam și Sara primiseră direct și indirect promisiunea lui Dumnezeu că vor avea cel puțin un copil, amândoi au obosit așteptând și au ajuns nerăbdători.

 

Când l-a chemat din Ur, Dumnezeu i-a anunțat destinul special pentru care este pus deoparte. Acest destin implica urmași:

 

„Domnul zisese lui Avram: ,,Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvînta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe ceice te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Gen. 12:1-3).

 

La despărțirea de Lot, Dumnezeu i-a reînoit această promisiune a urmașilor binecuvântați:

 

„Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: ,,Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miază noapte şi spre miază zi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o da ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată. Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da“ (Gen. 13:14-17).

 

Se pare că Dumnezeu a ales să le pună credința la încercare și i-a lăsat să … aștepte. Amândoi au obosit așteptând.

 

Primul care a obosit a fost Avraam. El nu se sfiește să conteste validitatea promisiunilor divine.

 

„După aceste întâmplări, Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie, şi a zis: ,,Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta cea foarte mare.“

 

Avram a răspuns: ,,Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc.“ Şi Avram a zis: ,,Iată că nu mi-ai dat sămânţă, şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu“ (Gen. 15:1-3).

 

Cunoscându-l mai bine decât se cunoaștea el însuși, Dumnezeu știe că Avraam a obosit așteptând și îi reînoiește promisiunile:

 

„Atunci Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: ,,Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.“ Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: ,,Uită-te spre cer, şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.“ Şi i-a zis: ,,Aşa va fi sămânţa ta.“ Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. Domnul i-a mai zis: ,,Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur din Haldea, ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta.“ Avram a răspuns: ,,Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?“ (Gen. 15:8).

 

Ca să-i dea o bază trainică pentru credință, Dumnezeu a transformat promisiunile într-un legământ solemn, încheiat prin aducerea de jertfe. Întâmplarea de atunci dă pe față că împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu va fi pusă la încercare nu de neputința divină, ci de slăbiciunea omenească.

 

„Şi Domnul i-a zis: ,,Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.“ Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două, şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia; dar pasările nu le-a despicat. Păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri; dar Avram le-a izgonit. La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întunerec“ (Gen. 15:9-12).

 

Somnul care a căzut peste Avraam, groaza și întunerecul au simbolizat slăbiciunea factorului uman în decursul împlinirii planului profetic. Dacă veți citi cu atenție, numai Dumnezeu a semnat legământul trecând ca niște flăcări printre dobitoacele despicate după ritualul de atunci. Avraam nu a trecut. Asta înseamnă că Avraam n-a semnat legământul, el devenind astfel unilateral și necondiționat:

 

„Și Domnul a zis lui Avram: ,,Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţă fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.“

 

După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întunerec adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor, şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate.

 

În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram, şi i-a zis: ,,Seminţei tale dau ţara aceasta, dela râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, şi anume; ţara Cheniţilor, a Cheniziţilor, a Cadmoniţilor, a Hetiţilor, a Fereziţilor, a Refaimiţilor, a Amoriţilor, a Cananiţilor, a Ghirgasiţilor şi a Iebusiţilor“ (Gen. 15:13-21).

 

Cea de a doua care a obosit așteptând a fost Sara. Ea nici măcar nu a mai așteptat să stea de vorbă cu Dumnezeu, ci a născocit o metodă ca să-L … ajute:

 

„Sarai, nevasta lui Avram, nu-i născuse deloc copii. Ea avea o roabă egipteancă numită Agar. Şi Sarai a zis lui Avram: ,,Iată, Domnul m-a făcut stearpă; intră, te rog, la roaba mea; poate că voi avea copii dela ea.“ Avram a ascultat cele spuse de Sarai. Atunci Sarai, nevasta lui Avram, a luat pe Egipteanca Agar, roaba ei, şi a dat-o de nevastă bărbatului său Avram, după ce Avram locuise ca străin zece ani în ţara Canaan. El a intrat la Agar, şi ea a rămas însărcinată. Când s-a văzut ea însărcinată, a privit cu dispreţ pe stăpână-sa. Şi Sarai a zis lui Avram: ,,Asupra ta să cadă batjocura aceasta, care mi se face! Eu însămi ţi-am dat în braţe pe roaba mea; şi ea, când a văzut că a rămas însărcinată, m-a privit cu dispreţ. Să judece Domnul între mine şi tine!“ Avram a răspuns Saraiei: ,,Iată, roaba ta este în mâna ta; fă-i ce-ţi place!“ (Gen. 16:1-6a).

 

Hagar a fost corespondentul antic al „mamelor surogat“ de astăzi. După cum se vede, nimic nou sub soare! Nici obiceiurile și nici suferințele care se pot naște din aceste ,,combinații“. Ca să scape de gura nevestei lui, Avraam a lăsat-o să facă cum dorește. Și Sara s-a apucat imediat să remedieze, să înlăture, să anuleze consecințele necredinței ei nerăbdătoare. A crezut ca va dobândi un copil din partea Domnului prin Agar, acum și-a dat seama că a făcut o mare greșeală. Și-a dorit să privească duios obrazul delicat al unui copil, acum Sara nu-l mai putea vedea înaintea ochilor:

 

„Atunci Sarai s-a purtat rău cu ea; şi Agar a fugit de ea. Îngerul Domnului a găsit-o lângă un izvor de apă în pustie, şi anume lângă izvorul care este pe drumul ce duce la Şur. El a zis: ,,Agar, roaba Saraiei, de unde vii, şi unde te duci?“ Ea a răspuns: ,,Fug de stăpâna mea Sarai“ (Gen. 16:6b-8).

 

Prin alungarea lui Agar și a copilului ei, Avraam și Sara au crezut că au scăpat de problemele pe care și le-au făcut cu mâna lor. La urma urmei, gândeau ei, au scăpat foarte ușor. Dumnezeu avea însă cu totul și cu totul alte planuri. Vinovățiile noastre trebuiesc întotdeauna plătite. De la înălțimea unei retrospective istorice toată istoria lor, urmașii lui Avraam și a lui Sara au avut, au și vor mai avea de plătit greșeala înaintașilor lor.

 

Una din cele mai grele întrebări pe care ni le putem pune este: Oare de ce n-a acceptat Dumnezeu ca Agar, egipteanca (simetria istorică este extraordinară) să se despartă pentru totdeauna de familia lui Avraam, iar Ismael să dispară pentru totdeauna în anonimatul istoriei? La sfârșitul acestui mic studiu, sper să putem răspunde măcar în parte acestei întrebări.

 

„Îngerul Domnului i-a zis: ,,Intoarce-te la stăpână-ta, şi supune-te supt mâna ei.“  Îngerul Domnului i-a zis: ,,Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi ea va fi atât de multă la număr, că nu va putea fi numărată“ (Gen. 16:9-10).

 

După nefericitul episod cu Hagar ca „mamă surogat“, Dumnezeu le-a reînoit lui Avraam și Sarei promisiunile despre o mulțime de urmași. La nașterea lui Ismael, Avraam avea 87 de ani. Iată ce i-a spus Domnul peste încă doisprezece ani de așteptare:

 

„Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a aratat, şi i-a zis:

 

,,Eu sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea, şi fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus de mult.“

 

Avram s-a aruncat cu faţa la pământ; şi Dumnezeu i-a vorbit astfel:

 

,,Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Avram; ci numele tău va fi Avraam; căci te fac tatăl multor neamuri. Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; şi din tine vor ieşi împăraţi. Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ vecinic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire vecinică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor“ (Gen. 17:1-8).

 

Schimbarea de nume anticipa nașterea multor urmași. Cu aceeași ocazie, Domnul i-a schimbat numele și lui Sara Care se numise până atunci Sarai. Numele Sara înseamnă „prințesă“ – cu semnificația de întemeietoare a unei dinastii regale.

 

„Dumnezeu a zis lui Avraam: ,,Să nu mai chemi Sarai pe nevastă-ta Sarai; ci numele ei să fie Sara. Eu o voi binecuvânta, şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta, şi ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi din ea“ (Gen. 17:15-16).

 

2. Ismael o problemă permanentizată provedențial de Dumnezeu.

Vă puteți imagina surpriza de pe fața lui Avraam și Sara când au văzut-o pe Hagar întorcându-se la ei acasă? Probabil că Sara a mai încercat iar să-i facă viața un coșmar, dar Agar era acum dispusă să primească și să aștepte. Ea se baza pe noile promisiuni primite direct de la Dumnezeul lui Avraam!

 

Sara va mai încerca încă o dată, la sărbătoarea prilejuită de înțărcarea lui Isaac, să o alunge cu forța pe Hagar și pe copilul ei, condamnându-i la o moarte cumplită în arșița deșertului, dar și atunci Domnul va interveni și-i va lua sub protecția providenței Lui protectoare:

 

„Copilul s-a făcut mare, şi a fost înţărcat. Avraam a făcut un ospăţ mare în ziua când a fost înţărcat Isaac. Sara a văzut râzând pe fiul pe care-l născuse lui Avraam Egipteanca Agar. Şi a zis lui Avraam: ,,Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moşteni împreună cu fiul meu, cu Isaac.“

 

Cuvintele acestea n-au plăcut de loc lui Avraam, din pricina fiului său. Dar Dumnezeu a zis lui Avraam: ,,Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale: fă Sarei tot ce-ţi cere; căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău. Dar şi pe fiul roabei tale îl voi face un neam, căci este sămânţa ta.“

 

A doua zi, Avraam s-a sculat de dimineaţă; a luat pâine şi un burduf cu apă, pe care l-a dat Agarei şi i l-a pus pe umăr; i-a dat şi copilul, şi i-a dat drumul. Ea a plecat, şi a rătăcit prin pustia Beer-Şeba. Când s-a isprăvit apa din burduf, a aruncat copilul sub un tufiş, şi s-a dus de a şezut în faţa lui la o mică depărtare de el, ca la o aruncătură de arc; căci zicea ea: ,,Să nu văd moartea copilului!“ A şezut dar în faţa lui la o parte, a ridicat glasul, şi a început să plângă.

 

Dumnezeu a auzit glasul copilului; şi Îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer pe Agar, şi i-a zis: ,,Ce ai tu, Agar? Nu te teme, căci Dumnezeu a auzit glasul copilului în locul unde este. Scoală-te, ia copilul şi ţine-l de mână; căci voi face din el un neam mare.“ Şi Dumnezeu i-a deschis ochii, şi ea a văzut un izvor de apă; s-a dus de a umplut burduful cu apă, şi a dat copilului să bea. Dumnezeu a fost cu copilul, care a crescut, a locuit în pustie, şi a ajuns vânător cu arcul. A locuit în pustiul Paran, şi mamă-sa i-a luat o nevastă din ţara Egiptului“ (Gen. 21:8-21).

 

Egipteanca Agar a luat copilului lui Avraam o nevastă egipteancă, făcând astfel ca sângele evreiesc să fie pentru totdeauna înrudit cu sângele celor din Mițraim! Urmașii lui Avraam prin Isaac vor avea apoi tot felul de probleme cu urmașii lui Ismael și ai egiptenilor.

 

„Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești!“ spune vechea zicală. Știind câte probleme le vor crea urmașii lui Ismael copiilor lui Israel, văzând peste timp războaiele cu arabii și conflictele cu așa zișii ,,palestinieni“ arabi nu se poate să nu te întrebi: „De ce nu l-a lăsat Dumnezeu pe Ismael să moară? A greși oare Dumnezeu atunci sau există o motivație și un plan care ne-a scăpat și ne scapă și acum printre degete?

 

Ceea ce este însă clar este că între urmașii lui Ismael, copilul femeii roabe și urmașii lui Isaac, copilul făgăduinței n-a fost niciodată pace și armonie. Parcă n-ar încăpea unii de alții … De ce oare? Răspunsul este că Dumnezeu a avut plan pentru ,,un singur copil“ al lui Avraam. Ismael este ,,copia scoasă la indigou“ de ingeniozitatea lui Avraam și Sara. Isaac și Ismael se suprapun unul peste altul în acest unic tipar ,,al fiului“, fiind ca două săbii care încercă să încapă în aceeași teacă! Urmăriți împreună cu mine simetria până la suprapunere a promisiunilor divine făcute pentru acești doi copii ai lui Avraam, dar și deosebirile care le-au făcut deosebit drumul lor în istorie.

 

Promisiunea

Isaac

Ismael

Nenumărați urmași

„Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată“ (Gen. 13:16).

„Îngerul Domnului i -a zis: ,,Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi ea va fi atât de multă la număr, că nu va putea fi numărată.“ (Gen. 16:10)

 

Țara ca moștenire

 

„Domnul zisese lui Avram: ,,Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.“ (Gen. 12:1)

„Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: ,,Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miază noapte şi spre miază zi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o da ţie şi seminţei tale în veac“ (Gen. 13:14-15).

„ … și va locui în fața tuturor fraților lui“ (Gen. 16:12b).

O posibilă dublă interpretare: (1) îi va înconjura pe evrei, care, oriunde s-ar întoarce, vor da cu ochii de ei și/sau (2) va fi, ca Egipean, fruntaș între toate neamurile încuscrite cu el.

Tiparul celor douăsprezece seminții

„Ei au răspuns: ,,Noi, robii tăi, suntem doisprezece fraţi, fii ai aceluiaş om, din ţara Canaan; şi iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viaţă“ (Gen. 42:13, 32).

„Aceştia sunt aceia a căror numărătoare a fost făcută de Moise şi Aaron, şi de cei doisprezece bărbaţi, mai mari ai lui Israel; era câte un bărbat pentru fiecare din casele părinţilor lor“ (Num. 1:44).

„Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească, şi îl voi înmulţi nespus de mult; doisprezece voievozi va naşte, şi voi face din el un neam mare“ (Gen. 17:20).

„ Aceştia sunt fii lui Ismael; acestea sunt numele lor, după satele şi taberele lor. Ei au fost cei doisprezece voievozi, după neamurile lor“ (Gen. 25:16).

 

Legământ messianic

 

„Dar legământul meu îl voi încheia cu Isaac, pe care ţi-l va naşte Sara la anul pe vremea aceasta“ (Gen. 17:21).

O precizare istorică:

 

Pentru cei ce știu câte ceva din istoria religioasă a popoarelor musulmane, numărul de ,,doisprezece voievozi“ este teribil de încărcat de semnificații.

 

Profetic, Coranul (care nu este asltceva decât o pervertire a Tanak-ului, Vechiul Testament al evreilor și a multor pasaje din Noul Testament) a vestit că vor fi doisprezece „imami“ până la vremea sfârșitului (http://en.wikipedia.org/wiki/The_Twelve_Imams). Această creație s-a vrut o imitare a structurii apostolice din Biserica creștină.

 

 

 

Cei doisprezece imami (apostoli) ai Islamului după moartea lui Mahomed în 632 D.Ch.

Conform învățăturii islamice, un ,,imam“ este un conducător „uns“, un lider religios, un om al rugăciunii, un cleric ales de Alah să ducă o viață exemplară și să fie în stare în orice clipă să conducă omenirea. Pentru una din fracțiunile ,,șiite“ ale islamului, cel de al doisprezecelea imam va fi ,,Salvatorul cel mare“, numit „Muhamad al Mahdi“. Mahdi acesta s-a născut în jur de 868 d.Ch. în timpul unei marii persecuții prin care au trecut musulmanii șiiții. Ca să-i scape viața, tatăl lui, cel de al unsprezecelea imam, l-a trimis să se ascundă. Mahdi a apărut de câteva ori ca și copil, dar a dispărut cu desăvârșire odată cu moartea tatălui său. Șiiții cred că el este acela care îi călăuzește din ascunzătoarea sa pe cei drept credincioși. Adepții lui Mahdi sunt numiți adesea „Doisprezecari“. Unii susțin chiar că Mahdi este un urmaș direct al lui Mahomed și-l așteaptă să se arate în curând ca mare Salvator al omenirii, avându-i alături de el pe proorocii din vechime și chiar pe Isus Christos (!).

 

O mult mai reală împlinire a profeției despre cei doisprezece voievozi ieșiți din Ismael se găsește în Biblie:

 

„Iată spiţa neamului lui Ismael, fiul lui Avraam, pe care-l născuse lui Avraam Egipteanca Agar, roaba Sarei. Iată numele fiilor lui Ismael, după numele lor, după neamurile lor: Nebaiot, întâiul născut al lui Ismael; Chedar, Adbeel, Mibsam, Mişma, Duma, Masa; Hadad, Tema, Ietur, Nafiş şi Chedma. Aceştia sunt fiii lui Ismael; acestea sunt numele lor, după satele şi taberele lor. Ei au fost cei doisprezece voievozi, după neamurile lor. Şi iată anii vieţii lui Ismael: o sută treizeci şi şapte de ani. El şi-a dat duhul, şi a murit, şi a fost adăugat la poporul său. Fiii lui au locuit dela Havila până la Şur, care este în faţa Egiptului, cum mergi spre Asiria. El s-a aşezat în faţa tuturor fraţilor lui“ (Gen. 25:12-18).

 

Revenind la analiza noastră, trebuie să remarcăm un amănunt extraordinar de important!

 

În ambele texte care ne prezintă intervenția lui Dumnezeu pentru salvarea lui Ismael, copilul lui Hagar, instrumentul prin care lucrează este numit „Îngerul Domnului“ (Gen. 16:7; 21:17). Asta ar trebui să ne facă pielea ca de găină și să ne treacă toți fiorii. Este vorba de o „teofanie“, una din aparițiile Domnului Isus, Fiul etern, înainte de întruparea Lui prin fecioara Maria. Dumnezeu l-a iubit într-așa măsură pe Ismael că, de fiecare dată, L-a trimis pe Fiul Său să-l scape de la moarte! Observați cât de Nou Testamental este limbajul acesta?

 

Și încă un amănunt interesant: urmașii lui Ismael mai apar în cartea Geneza la o altă cotitură interesantă în istoria poporului mesianic. Ei sunt „ismaeliții“ cărora le este vândut Iosif de frații săi. Fără apariția lor, tânărul moștenitor/salvator s-ar fi putut să fie dat morții.

 

„Atunci Iuda a zis fraţilor săi: ,,Ce vom câştiga să ucidem pe fratele nostru şi să-i ascundem sângele? Veniţi mai bine să-l vindem Ismaeliţilor, şi să nu punem mâna pe el, căci este fratele nostru, carne din carnea noastră.“ Şi fraţii lui l-au ascultat. La trecerea negustorilor madianiţi, au tras şi au scos pe Iosif afară din groapă, şi l-au vândut cu douăzeci de sicli de argint Ismaeliţilor, cari l-au dus în Egipt“ (Gen. 37:26-28).

 

În afară de aceste asemănări/deosebiri dintre Ismael și Isaac, ce mai știm despre Ismael din rostirile profetice făcute de Dumnezeu cu privire la el?

 

3. Ismael este o problemă de credință pervertită prin neascultare.

 

Ismael este, așa cum am spus, copilul care n-ar fi trebuit să fie. Fructul unei inițiative omenești care a propus altfel de planuri decât acelea făcute de Dumnezeu. Sara n-a putut spune ca Eva odinioară: „ Am căpătat un om cu ajutorul Domnului“ (Gen. 4:1), ci doar ,,Am vrut să-l ajut pe Domnul să ne dea un fiu“. Ismael este deci sinonim cu religia firii pământești (Gal. 4:21-31), cu încercările omului de a face ceea ce trebuie să facă doar Dumnezeu. Iată cum sună profeția făcută despre el:

 

„Îngerul Domnului i-a zis: „Iată, acum eşti însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ismael; căci Domnul a auzit mâhnirea ta. El va fi ca un măgar sălbatic printre oameni; mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui; şi va locui în faţa tuturor fraţilor lui“ (Gen. 16:11-12).

 

În experiența oamenilor de atunci, un măgar domesticit era o avere, un mijloc de transport, un transportator de poveri, un animal deosebit de prețuit și folositor, un element foarte important în „zestrea“ care trecea de la părinți la copii. Un „măgar sălbatic“ însă era … o pacoste! Deși avea potențial, un măgar sălbatic nu era bun la nimic. El se ținea departe de locuințele oamenilor, devenind agresiv de îndată ce cineva se apropia prea mult de el. Un măgar sălbatic nu știa decât scoată sunete discordante, să privească dușmănos, să muște și să dea cu copita.

 

S-a împlinit oare această profeție a Fiului lui Dumnezeu? Bineînțeles că da. Urmașii lui Ismael sunt în lume ca niște „măgari sălbatici“, imposibil de asimilat social, imposibil de integrat, gălăgioși, certăreți, violenți și, în ciuda unui potențial formidabil dovedit în istoria științelor și a matematicii, foarte puțin folositori prin invenții și inovații care să contribuie la bunăstarea generală. Nu-i disprețuiți pe cei ce preferă cu bunăștiință să locuiască în praf și în corturi! Nu uitați că toată lumea civilizată folosește numerele … „arabe“.

 

(Despre contribuția arabă în istoria civilizațiilor puteți citi un foarte bun articol aici: http://adc.org/index.php?id=247)

 

4. Ismael va fi o problemă pentru toate neamurile

 

Cea de a doua parte a profeției despre destinul urmașilor lui Israel este … înspăimântătoare:

 

„Mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui“ (Gen. 16:11-12).

 

Relațiile dintre lumea arabă și toate celelalte civilizații lasă să se întrevadă o posibilă împlinire a textului în viitorul foarte apropiat. De fapt, revenind la metafora copiei la indigou, dacă Biblia ne vorbește despre un „necaz al lui Iacov“ (Ier. 30:3-7), atunci trebuie neapărat să existe și un corespondent al lui în lumea arabă, un „necaz al lui Ismael“!

 

Despre Necazul cel Mare (Grecește: θλίψις μεγάλη, thlipsis megalē ) a profețit Domnul Isus când a anunțat „semnele sfârșitului“ în predica de pe muntele măslinilor (Mat. 24:1-51; Marcu 13:1-37; Ioan 16:1-3). El este menționat mai pe larg în cartea Apocalipsa (Apoc. 2:22; 7:14).

 

Va veni o vreme în care toate popoarele lumii vor fi împotriva lui Israel și-i vor căuta distrugerea. În mod similar, va veni o vreme în care urmașii lui Ismael se vor război cu lumea întreagă. Ce profeție precisă! Ce exprimare clară!

 

„Mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui“. Doamne, ai milă!

 

În cadrul acestui conflict cu toate neamurile lumii, cel mai ascuțit conflict și cel mai nemilos va fi împotrva Israelului. Urmașii lui Ismael vor dori să-i șteargă din istorie pe urmașii lui Isaac, să-i arunce în mare și să le ia țara. Această profeție se găsește scrisă în psalmul 83. El este cel mai citit și mai citat psalm în Israelul de astăzi. A sosit vrea împlinirii lui profetice. Profeția cuprinsă în acest psalm nu s-a împlinit niciodată până acum. Acum o vedem împlinindu-se sub ochii noștri. Israelul va rămâne din ce în ce mai singur și mai izolat în lumea politică mondială. Toată planeta va fi cuprinsă de un nou val de „antisemitism“. Atunci și numai atunci, sub presiunea încercuirii musulmane, evreii se vor întoarce la singura lor nădejde, Iehova. Iată cum îi vor vorbi:

 

„Dumnezeule, nu tăcea!

Nu tăcea, şi nu Te odihni, Dumnezeule!

Căci iată că vrăjmaşii Tăi se frământă,

şi ceice Te urăsc înalţă capul.

Fac planuri pline de vicleşug împotriva poporului Tău,

şi se sfătuiesc împotriva celor ocrotiţi de Tine.

 

,,Veniţi“, zic ei, ,,să-i nimicim din mijlocul neamurilor,

ca să nu se mai pomenească numele lui Israel!“

 

Se strâng toţi cu o inimă, fac un legământ împotriva Ta:

corturile lui Edom şi Ismaeliţii,

Moabul şi Hagareniţii,

Ghebal, Amon, Amalec,

Filistenii cu locuitorii Tirului.

Asiria se uneşte şi ea cu ei,

şi îşi împrumută braţul ei copiilor lui Lot. – (Oprire).

 

Fă-le ca lui Madian, ca lui Sisera,

ca lui Iabin la pârâul Chison, cari au fost nimiciţi la En-Dor,

şi au ajuns un gunoi pentru îngrăşarea pământului.

Căpeteniile lor fă-le ca lui Oreb şi Zeeb,

şi tuturor domnilor lor ca lui Zebah şi Ţalmuna!

Căci ei zic: ,,Să punem mâna pe locuinţele lui Dumnezeu!“

Dumnezeule, fă-i ca vârtejul de praf,

ca paiul luat de vânt, ca focul care arde pădurea,

şi ca flacăra, care aprinde munţii!

 

Urmăreşte-i astfel cu furtuna Ta,

şi bagă groaza în ei cu vijelia Ta!

Acopere-le faţa de ruşine, ca să caute Numele Tău, Doamne!

Să fie ruşinaţi şi îngroziţi pe vecie,

să le roşească obrazul de ruşine şi să piară!

Ca să ştie că numai Tu, al cărui Nume este Domnul,

Tu eşti Cel Prea Înalt pe tot pământul.“

 

Spațiul nu ne permite să facem o analiză amănunțită a acestui psalm. În el apar mai toate elementele situației geopolitice în care se află azi Israelul, inclusiv abandonarea și izolarea lui din ce în ce mai accentuată între popoarele lumii. Limbajul asediatorilor este parcă desprins de pe primele pagini ale ziarelor musulmane:

 

„Veniţi“, zic ei, ,,să-i nimicim din mijlocul neamurilor,

ca să nu se mai pomenească numele lui Israel!“ …

 

Căci ei zic: ,,Să punem mâna pe locuinţele lui Dumnezeu!“

 

Ultimele două stihuri sunt adresate parcă explicit celor care pretind că „Alah este adevăratul Dumnezeu!“ (Alah Akbar!):

 

„Ca să ştie că numai Tu, al cărui Nume este Domnul (Iehova, Iahve)

Tu eşti Cel Prea Înalt pe tot pământul“.

 

Turbarea arabă le va atrage mânia întregii lumi. Toate popoarele lumii se vor scula împotriva lor. Orice forma de conviețuire pașnică va părea imposibilă. Deja, la toate granițele regiunilor locuite de musulmani sunt războaie și flăcări. Oricât s-ar strădui presa și mai marii lumii să „îmblânzească“ tineretul fanatic musulman, o confruntare globală este nu numai posibilă, ci chiar probabilă. Islamul nu este doar o religie, ci o ideologie. Asemenea hitlerismului și comunismului, islamul pretinde o întreagă răsturnare de valori ale societății. Nu există jumătăți de măsură. Ori de tot, ori de loc. „Șaria“ nu este o „mărturisire de credință religioasă“, ci un cod de viață obligatoriu. Singura cale de supraviețuire a tuturor celorlalte civilizații va parea la un moment dat sa fie anihilarea totală a civilizației musulmane.

 

„Mâna lui va fi împotriva tuturor oamenilor, şi mâna tuturor oamenilor va fi împotriva lui“.

 

Se poate oare ca Cel care a spus aceste cuvinte să le fi rostit acum aproape patru mii de ani?

 

5. Ismael este o problemă care va fi rezolvată de Dumnezeu prin înfiere și răscumpărare

Copiii care se bat frâng inima tatălui lor. Copiii lui Avraam, cei trei copii ai credinței monoteiste, Isaac, Ismael și creștinii s-au tot bătut, se bat și se vor mai bate. Dumnezeu va pune însă capăt acestor conflicte care-I rup inima și-i va aduna pe toți într-o părintească îmbrățișare.

 

Soarta lui Ismael nu va fi să piară în conflictul lui cu lumea întreagă și mai ales cu evreii. Nu! Nu pentru așa ceva l-a salvat Fiul lui Dumnezeu când trăgea să moară în arșița deșertului. De ce se va îndura Dumnezeu de Ismael? În virtutea cărui drept sau în virtutea cărei calități?

 

Există în Biblia un psalm din care nu vrea să predice nimeni. Conținutul lui este așa de tainic, așa de nepătruns, așa de „inacceptabil“ în teologiile noastre „sistematice“ că am preferat toți să-l îngropăm în tăcerea uitării. El este totuși acolo, vorbindu-ne ce nu întotdeauna vrem sau suntem pregătiți să auzim. Conținutul lui anunță, radical, nici mai mult nici mai puțin, că Dumnezeu este Tatăl tuturor popoarelor și că fiecare popor își are locul lui în evidența pe care o ține în împlinirea planului profetic coordonat de la Ierusalim. Straniu! Veți zice. Chiar așa!

 

Este vorba de psalmul 87, o cântare a fiilor lui Core. Are doar patru strofe scurte, dar … ce strofe! Iată-le:

 

„Sionul are temeliile aşezate pe munţii cei sfinţi: 

Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate locaşurile lui Iacov. 

Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine, cetate a lui Dumnezeu! –

 

Eu pomenesc Egiptul şi Babilonul printre cei ce Mă cunosc;

iată, ţara Filistenilor, Tirul, cu Etiopia: ,,în Sion s-au născut.“ –

 

Iar despre Sion este zis: ,,Toţi s-au născut în el,“

şi Cel Prea Înalt îl întăreşte.

Domnul numără popoarele, scriindu-le:

,,Acolo s-au născut.“ –

 

Şi cei ce cântă şi ceice joacă strigă:

,,Toate izvoarele mele sunt în Tine.“

 

Doar o analiză foarte scurtă a acestui psalm:

 

Axa istoriei universale după care se învârt toate lucrurile vine direct de la tronul ceresc și străpunge suprafața pământului exact în locul tronului terestru de la Ierusalim!

Toate popoarele au fost rânduite și cunoscute mai dinainte de Dumnezeu care le-a și fixat rolul pe care au trebuit să-l joace în desfășurarea evenimentelor din istorie. Toți și toate și-au avut și își au rost numai în raport cu împlinirea planului pe care l-a avut Dumnezeu cu poporul evreu.

Dumnezeu strigă catalogul popoarelor și în dreptul fiecăruia scrie „în Sion s-au născut!“ Albania – „în Sion s-a născut“; Angora – „în Sion s-a născut“; etc.

Bucuria finală și totală va fi doar a acelora care au înțeles la timp că tot ce există, universul acesta cu tot ce este în el, este doar o „interfață“, un mijloc de comunicare între Creator și creatură. Bucuria lor va fi rodul unei împăcări eterne.

Dar, veți zice, nu este prea fantezistă o asemenea interpretare a istoriei? Vor putea evreii și arabii, fii lui Isaac și fii lui Ismael să locuiască vreodată pașnic împreună?

 

Vă pun la dispoziție un text pe care mi l-a arătat fratele Vasilică Moisescu la Arad, când simpatizându-mă ca fiu de evreică, se străduia să mă inițieze în tainele profețiilor. Este vorba despre un pasaj despre vremea sfârșitului. În el veți regăsi și Egiptul lui Agar și temuta Asirie și mult încercatul Israel.

 

„În vremea aceea (escatonul finalului de istorie),

vor fi cinci cetăţi în ţara Egiptului,

cari vor vorbi limba Canaanului,

şi vor jura pe Domnul oştirilor:

una din ele se va numi cetatea nimicirii!

 

Tot în vremea aceea va fi un altar pentru Domnul în ţara Egiptului,

şi la hotar, va fi un stâlp de aducere aminte pentru Domnul.

Acesta va fi pentru Domnul oştirilor un semn şi o mărturie în ţara Egiptului.

 

Ei vor striga către Domnul din pricina asupritorilor,

şi El le va trimete un mântuitor şi un apărător, care să-i izbăvească.

 

Atunci Domnul Se va descoperi Egiptenilor,

şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea.

Vor aduce jertfe şi daruri de mâncare,

vor face juruinţe Domnului şi le vor împlini.

 

Astfel, Domnul va lovi pe Egipteni,

îi va lovi, dar îi va tămădui.

Ei se vor întoarce la Domnul,

care-i va asculta, şi-i va vindeca.

 

În aceeaşi vreme, va fi un drum care va duce din Egipt în Asiria:

Asirienii se vor duce în Egipt şi Egiptenii în Asiria,

şi Egiptenii împreună cu Asirienii vor sluji Domnului.

 

Tot în vremea aceea, Israel va fi al treilea,

unit cu Egiptul şi cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului.

 

Domnul oştirilor îi va binecuvânta şi va zice:

,,Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu,

şi Asiria, lucrarea mâinilor Mele,

şi Israel, moştenirea Mea!“ – (Isaia 19:18-25)

 

Vă dați seama cu câtă încrâncenată gelozie rostesc evrei aceste cuvinte: „Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu“ ? Dar și mai mult: Vă dați seama ce final glorios a pregătit Dumnezeu, în bunătatea Sa, pentru popoarele lumii?

 

Dincolo de toate conflictele lumii noastre, Dumnezeu este însă un Dumnezeu al păcii. Aceasta nu este o afirmație ieftină sau gratuită! Nu este nici una propagandistică, deși pe vremea Conferințelor pentru pace organizate de Departamentul comunist al Cultelor din România anilor de tristă amintire, foarte multe versete erau folosite astfel … Lagărul comunist era slab și se temea de o confruntare directă cu țările capitaliste.

 

Finalul lumii nu este o anihilare reciprocă totală, ci o pace care va acoperi tot pământul. Cine o va face posibilă și cum? Profețiile Bibliei ne vorbesc despre Domnul Isus și despre clipa întoarcerii lui de dincolo de moarte.

 

Există în relația Ismael-Isaac o întâmplare care pare că sugerează direct această profeție. Ultima oară când au fost ,,împreună“ acești doi oameni așa de deosebiți și totuși așa de asemănători a fost … la mormântul lui Avraam:

 

,,Iată zilele anilor vieţii lui Avraam: el a trăit o sută şaptezeci şi cinci de ani.  Avraam şi-a dat duhul, şi a murit, după o bătrîneţă fericită, înaintat în vîrstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său.  9Isaac şi Ismael, fiii săi, l-au îngropat în peştera Macpela, în ogorul lui Efron, fiul lui Ţohar, Hetitul, care este faţă în faţă cu Mamre“ (Gen. 25:7-9).

 

Imaginea  este selectivă și simbolică. Descrierea omite intenționat mulțimea celorlalți copii ai lui Avraam despre care tocmai ni se spusese:

 

,,Avraam a mai luat o nevastă, numită Chetura.  Ea i -a născut pe Zimran, pe Iocşan, pe Medan, pe Madian, pe Işbac şi Şuah.  Iocşan a născut pe Seba şi pe Dedan. Fiii lui Dedan au fost Aşurimii, Letuşimii şi Leumimii. –  Fiii lui Madian au fost: Efa, Efer, Enoh, Abida şi Eldaa. Toţi aceştia sînt fiii Cheturei.  Avraam a dat lui Isaac toate averile sale.  Dar a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale; şi, pe cînd era încă în viaţă, i-a îndepărtat de lîngă fiul său Isaac înspre răsărit, în ţara Răsăritului“ (Gen. 25:1-6)

 

La scena mormântului ne sunt prezentați doar trei personaje. Avraam, Ismael și Isaac. Oare de ce? Eu cred că mesajul este profetic: După cum Ismael și Isaac n-au putut sta împreună doar la marginea mormântului tatălui lor, nici urmașii lor nu vor putea trăi împreună decât dacă se vor întâlni la marginea unui alt mormânt: mormântul ispășitor al Domnului Isus Christos (Îngerul lui Dumnezeu!). Dacă acceptați această interpretare, avem împreună un alt verset care poate deveni manifestul și deviza nădejdii noastră:

 

,,El va fi pacea noastră!“ (Mica 5:5)

 

,,El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfîrşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi’n veci de veci: iată ce va face rîvna Domnului oştirilor“ (Isaia 9:7).

 

Ismael, oh Ismael! – O posibilă concluzie

„Pe cel ce nu-l lași să moară nu te lasă să trăiești!“

„Dumnezeul vostru a cam încurcat borcanele!“ ne spun unii. Oare așa să fie! Nu există oare o logică superioară pentru care Dumnezeu a hotărât că Ismael, această grosolană greșeală a lui Avraam și a Sarei, să nu piară, ci să fie permanentizată providențial în istorie? Eu cred că da. Și am să vă spun care cred eu că este.

 

Mai întâi vreau să vă duc la o altă greșeală a copiilor lui Dumnezeu. Odată ajunși în Canaan, evreii au primit porunca să distrugă cu desăvârșire toate popoarele canaanite. Au și făcut-o la început … Numai că unii și-au dat cu părerea că în loc să-i omoare, ar fi mai bine să-i lase să trăiască pentru a le plăti bir și pentru a le fi robi și roabe, un fel de unelte însuflețite, bune la cărat poveri, la adunat de lemne și la adus apă de departe. Dumnezeu S-a coborât atunci să-i mustre. Și atunci a făcut-o tot prin acel enigmatic „Înger al Domnului“:

 

„Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim, şi a zis: ,,Eu v-am scos din Egipt, şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v-o voi da. Am zis: „Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi; şi voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii din ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele.“ Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta? Am zis atunci: „Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste, şi dumnezeii lor vă vor fi o cursă“ (Jud. 2:1-3).

 

„Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel, şi a zis: ,,Fiindcă neamul acesta a călcat legământul Meu pe care-l poruncisem părinţilor lor, şi fiindcă n-au ascultat de glasul Meu, nu voi mai izgoni dinaintea lor nici unul din neamurile pe cari le-a lăsat Iosua când a murit. Astfel, prin ele, voi pune pe Israel la încercare, ca să ştiu dacă vor căuta sau nu să urmeze calea Domnului, cum au căutat părinţii lor.“ Şi Domnul a lăsat în pace pe popoarele acelea pe cari nu le dăduse în mâinile lui Iosua, şi nu S-a grăbit să le izgonească“ (Jud. 2:20-23).

 

Parafrazând hotărârea divină, ea ar suna cam așa: „Ați vrut să-i țineți ca instrumente pentru voi? Bine! Eu le voi folosi însă ca instrumente ale Mele împotriva voastră! Vă voi pune la încercare prin ele și vă voi pedepsi prin ele. Vă voi întoarce la Mine din rătăcirile voastre prin apăsarea lor!“

 

Eu cred că ceva asemănător s-a întâmplat și cu Ismael. Sara și Avraam au vrut nepărat să-l aibe! Așa că Dumnezeu li l-a lăsat în preajmă chiar și atunci când ei ar fi vrut foarte tare să scape de el și să-l dea morții. Cred că Ismael și urmașii lui au fost și sunt „nuiaua“ cu care Dumnezeu își disciplinează și-și aduce înapoi fii predispuși la îndepărtare și la plecarea de acasă. Doar câteva exemple:

 

Mahomed și hoardele lui au atacat Europa „creștină“ exact atunci când din creștinism rămăsese numai o formă de evlavie golită de orice putere. Prin secolul IX o femeie însărcinată ocupa scaunul papal, transformând locul de închinare într-un loc de desfrâu. Amănuntul a apărut pentru prima dată într-o cronică din secolul XIII. Să fie oare o simplă coincidență că atacurile musulmane (nuiaua lui Ismael) s-au desfășurat în sudul Italiei cam prin 831-920 d.Ch. ? (http://en.wikipedia.org/wiki/Muslim_conquests).

Israelul întors azi în vatra strămoșească este departe de a se fi întors și cu inima „acasă“ la Dumnezeu. Numai strânsoarea teribilului „clește arab“ (nuiaua lui Ismael) îi va face să strige spre Domnul, mai ales atunci când nici „pactul cu moartea“ nu le va mai folosi la nimic (Isaia 28:15, 18).

Europa și America sunt acum într-un proces accelerat de secularizare. Perceptele Revoluției franceze au pus stăpânire pe toate institutele de învățământ europene și au educat o clasă de conducători dispuși să elimine din noua Constituție europeană orice referire la moștenirea creștină. America se grăbește din răsputeri să nu rămână în urma Europei. Se lucrează de urgență la o Nouă Ordine Mondială, în care creștinismul nu este nici dorit, nici tolerat. Să fie oare iar o simplă „coincidență“ că arabii au invadat „pe șest“ Europa și-și fac din ce în ce mai auzit glasul în America? Ismael, nuiaua lui Dumnezeu este iar la lucru. Ea va lovi rapid și crunt. Deja au început să cadă capetele. În Nordul Irakului, străvechii creștini care locuiesc acolo de mii de ani, au fost iar somați, ca pe vremea Imperiului arab sau al celui turcesc, să aleagă între trei alternative: să se convertească rapid la Islam, să plătească o taxă ca „tolerați“ sau să fie executați fără milă ca „necredincioși“ (http://www.aina.org/news/20140302144927.htm – Syrian Islamists to Christians: Pay Off or Be Killed).

„O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, ,,cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?“ Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin – (Rom. 11:33-36).

 

 

 

https://barzilaiendan.com/2014/07/31/ismael-oh-ismael/

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Cum pot sa cunosc care este voia lui Dumnezeu pentru viata mea?

 

 

Răspuns: Există două modalităţi de a cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru o situaţie anume: (1) Să fii sigur că ceea ce ceri sau vrei să faci nu este ceva ce Biblia interzice. (2) Să fii sigur că ceea ce ceri sau vrei să faci Îl va glorifica pe Dumnezeu şi te va ajuta să creşti spiritual. Dacă aceste două condiţii sunt asigurate dar Dumnezeu încă nu îţi dăruieşte ceea ce ceri – atunci este posibil ca să nu fie voia lui Dumnezeu ca tu să primeşti ceea ce ai cerut. Sau poate că doar trebuie să aştepţi ceva mai mult pentru asta. Cunoaşterea voii lui Dumnezeu este uneori dificilă. Oamenii vor de obicei ca Dumnezeu să le spună ce să facă – unde să lucreze, unde să locuiască, cu cine să se căsătorească etc. Romani 12:2 ne spune: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”

 

Dumnezeu le dă rar oamenilor informaţii de acest fel, directe şi specifice. Dumnezeu ne permite să facem alegeri în privinţa acelor lucruri. Singura decizie pe care Dumnezeu vrea ca noi să nu o luăm este aceea de a păcătui sau de a ne împotrivi voii sale. Dumnezeu vrea ca noi să luam decizii care să fie în acord cu voia Sa. Aşadar, cum ştii care este voia lui Dumnezeu pentru tine? Dacă îţi trăieşti viaţa aproape de Dumnezeu şi îţi doreşti cu adevărat voia Lui în viaţa ta – Dumnezeu va pune dorinţele Sale în inima ta. Cheia este a dori voia lui Dumnezeu, nu voia ta. “Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima” (Psalmul 37:4). Dacă Biblia nu interzice dorinţele tale şi tu poţi avea beneficii spirituale de pe urma lor – atunci Biblia îţi dă „permisiunea” să iei decizii în a-ţi urma inima.

 

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/cunoasterea-voii-Dumnezeu.html

 

 

https://www.printuricrestine.ro/index.php/intrebari-si-raspunsuri/despre-viata-crestina/214-cum-pot-sa-cunosc-care-este-voia-lui-dumnezeu-pentru-viata-mea

 

 

//////////////////////////////////

 

 

 

Cum știm care este voia lui Dumnezeu

 

 

Autor: John MacArthur 

 

ReferințePsalmii 143:10 | Faptele apostolilor 21:14 | Isaia 46:9

 

    Dacă ar fi să opreşti câţiva creştini de rând pe stradă şi să-i întrebi care este întrebarea cea mai complicată din viaţa lor cei mai mulţi ar răspunde astfel: „Care este voia lui Dumnezeu pentru mine?” Ei pun mereu această întrebare fie că este vorba de locul de muncă pe care îl caută ori despre relaţia de prietenie în care se află Care este voia lui Dumnezeu? Şi tot ei spun că aproape întotdeauna este un mister. Dar, este într-adevăr un mister? Întotdeauna este o bucurie să putem să ne întoarcem câtre Cuvântul Dumnezeului viu, de fapt, Cuvântul viu al Dumnezeului viu, spre a fi instruiţi din înţelepciunea lui Dumnezeu pentru binecuvântarea noastră şi spre gloria Lui. Unul din subiectele care se află chiar în centrul experienţei creştine, este faptul voiei lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu. De-a lungul vieţii mele, am auzit oameni spunându-mi că aşteptau voia lui Dumnezeu, căutau voia lui Dumnezeu, încercau să găsească voia lui Dumnezeu. De fapt, cu mulţi ani în urmă, am scris o carte numită: „Voia lui Dumnezeu nu este pierdută”. Pentru că mi s-a părut că aşa mulţi oameni acţionau ca şi cum ar fi fost pierdută, de parcă Dumnezeu ar fi aşezat-o într-un loc obscur, de parcă Dumnezeu ar fi fost un fel de Iepuraş divin de Paşti, care a ascuns oul de aur într-un tufiş, şi apoi tot ce face este că stă în cer şi spune: „Eşti din ce în ce mai aproape”, sau „Eşti din ce în ce mai departe” pe măsură ce noi rătăceam prin tufărişul vieţii încercând să găsim oul de aur. 

 

 

    Există unii oameni care cred că voia lui Dumnezeu este lucrul cel mai nedorit, că ar fi la fel ca şi o dietă. Dacă nu are un gust bun, poţi s-o mănânci. Dar voia lui Dumnezeu este tot ceea ce tu nu vrei să faci, de parcă Dumnezeu ar fi o poamă acră cosmică care spune: „Uite unul care se amuză, pune mâna pe el!” De parcă Dumnezeu vrea să facă viaţa dureroasă, mohorâtă, nenorocită şi grea. Apoi sunt acei oameni care cred că voia lui Dumnezeu este un fel de experienţă traumatică şi neprevăzută, ca şi cum ai fugi pe stradă să prinzi un autobuz, piciorul tău calcă pe o coajă de banană, aluneci şi cazi în şanţ, peste o hartă a Argentinei. Şi, deodată: „Aha, voi merge în Argentina ca şi misionar. Este o chemare divină!” Există oameni care abordează voia lui Dumnezeu astfel. Unii cred că voia lui Dumnezeu este asemeni unui bilet de loterie. Doar puţini sunt cei care câştigă la loterie, iar dacă ţie ţi se întâmplă astfel, vei deveni cu adevărat binecuvântat. Dar cei mai mulţi dintre noi aruncăm la gunoi biletele vechi şi nu vom şti niciodată ce înseamnă să câştigi voia lui Dumnezeu. Apoi există această idee a „punctului”, cum că voia lui Dumnezeu reprezintă un punct specific şi este acel punct că există doar un bărbat pentru tine, şi doar o femeie pentru tine, şi doar o singură casă, o singură maşină şi o singură carieră de urmat o singură şcoală, etc. Şi tu trebuie să treci prin viaţă încercând să legi aceste puncte între ele, pentru că dacă vei pierde unul dintre ele, ai deraiat. Iar când totul este gata, imaginea vieţii tale nu va mai avea sens. Şi astfel, există această teologie a punctului dar care nu prea îi ajută pe cei ce încearcă să găsească punctul. Pentru că, imediat ce gândeşti probabil că aceasta este, să spunem, fata cu care trebuie să te căsătoreşti, te întrebi dacă nu cumva există un „punct” mai bun altundeva, sau, cu alte cuvinte, o expresie mai precisă a voiei lui Dumnezeu. Şi atunci ai şi dreptate, şi în acelaşi timp greşeşti, iar toate opţiunile şi alternativele tale, şi mergi prin viaţă încercând să găseşti ceva ce diferă foarte mult de ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru tine.

 

 

    Care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta? Aceasta este de fapt marea întrebare. Şi nu este o întrebare referitoare la scop. Este o întrebare despre voia lui Dumnezeu. Nu se referă la ceea ce ar trebui să fii tu pe baza abilităţilor sau talentelor tale. Ci este cu adevărat despre ce reprezintă voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Această întrebare este o întrebare de bază. Şi noi toţi, creştini fiind, o punem. Şi trebuie să aibă de-a face cu totul din viaţa noastră. Toate relaţiile noastre, toate alegerile noastre şi direcţiile în viaţă au nevoie să fie ghidate şi conduse de o dorinţă convingătoare de a face voia lui Dumnezeu. De fapt, aş putea spune că acesta este probabil ţelul esenţial şi de bază în trăirea creştină: să faci voia lui Dumnezeu.

 

 

    În Psalmul 143 în versetul 10 David s-a rugat acea rugăciune. Ascultaţi la ceea ce David a zis. David a spus: „Învaţă-mă să fac voia Ta”. El nu a zis: „Învaţă-mă să înţeleg voia Ta”. Nu a spus: „Învaţă-mă să ştiu voia Ta”. Nu a spus: „Ajută-mă să găsesc voia Ta”. El nu a spus: „Doamne arată-mi voia Ta, descoperă-mi voia Ta, manifestează-Ţi voia Ta.” El a zis: „Doamne, învaţă-mă să fac voia Ta”. Ceea ce presupune că nu a fost o problemă de informare, ci de ascultare. Nu a fost o problemă de cunoaştere, ci una de aplicare. El nu-L roagă pe Dumnezeu să-i descopere voia Lui, ci, simplu, exprimă: „Împuterniceşte-mă să fac voia Ta” lucru care presupune că David ştia voia lui Dumnezeu. Domnul nostru ne-a dat un exemplu de o viaţă devotată în a face voia lui Dumnezeu, chiar acceptând ororile crucii şi mânia propriului tată, în judecata divină adunată asupra Lui, în timp ce El purta păcatele tuturor celor ce vreodată vor crede. El a spus: „Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta”, Luca 22:42. El a fost în mod constant şi total devotat doar voiei Tatălui Său. El şi-a trăit viaţa având acest angajament. În Ioan 4:34, El a spus: „Am venit să fac voia Celui care M-a trimis”. De două ori, din nou, în Evanghelia lui Ioan capitolul 5:30 şi capitolul 6:38 El spune: „nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis.” Iar apoi Domnul nostru a extins aceasta dincolo de El însuşi când ucenicii au zis: „Învaţă-ne cum să ne rugăm.” El a spus: „Rugaţi-vă astfel. Tatăl nostru care eşti în ceruri, facă-se voia Ta.” Rugaţi-vă în direcţia voiei lui Dumnezeu. Aşezaţi-vă viaţa în direcţia voiei lui Dumnezeu.

 

 

    În Faptele Apostolilor 21:14, s-a iscat o nelinişte între unii din credincioşi cu privire la ce urma să se întâmple între apostoli. Şi răspunsul lor a fost afirmaţia: „Facă-se voia Domnului!” Apostolul Pavel spune credincioşilor din Roma, în capitolul 1 versetul 10, „Vreau să vin, dar vreau să vin la voi prin voia lui Dumnezeu şi anume dacă este voia Domnului”. El spune acelaşi lucru la sfârşitul Epistolei către Romani, 15:32 „şi astfel să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu.” Isus şi-a trăit viaţa având ca ţel voia lui Dumnezeu. Pavel şi-a trăit viaţa având ca ţel voia lui Dumnezeu. Ni se spune să ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se facă, dar nu dincolo de noi, sau afară de noi, ci în vieţile noastre. Petru spune că credincioşii vor trăi timpul rămas în trup, restul vieţii pământeşti pentru voia lui Dumnezeu, 1 Petru 4:2. Iar scopul întregii lucrări apostolice este ca creştinii, citând Coloseni 4:12, „să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.” Şi, astfel, esenţa vieţii creştine este de a face voia lui Dumnezeu. De a fi supus la ceea ce Dumnezeu vrea, ceea ce Dumnezeu doreşte şi cere.  Din dragoste, din mulţumire, din închinare, din onoare, din aspiraţie şi dorinţă divină, din urmărirea de a binecuvânta şi a fi folositor. Pentru fiecare motiv noi urmărim să facem voia lui Dumnezeu.

 

 

    Cred că cel mai magnific tratament aflat în Scriptură pentru inima unui adevărat credincios, care doreşte să facă voia lui Dumnezeu, este Psalmul 119. În Psalmul 119 sunt 176 de versete, din care 175 arată dorinţa sinceră a psalmistului ca Dumnezeu să-i dea putere să facă voia Lui. Psalmistul o spune în 175 diferite feluri, dar este aceeaşi dorinţă şi rugăminte. „Învaţă-mă Doamne calea orânduirilor Tale, ca s-o ţin până la sfârşit.” Acesta este scopul de ce şi pentru care trăim: să facem voia lui Dumnezeu.

 

 

    Acum, ce înseamnă acest concept „voia lui Dumnezeu”? Aş vrea să vi-l dau în două părţi pentru că există două căi spre al înţelege. Deschideţi Biblia la Psalmul 33. Să privim puţin la Psalmul 33. Aceasta ne va ajuta să vedem o perspectivă asupra voiei lui Dumnezeu şi este vorba de acea voie pe care însuşi Dumnezeu o împlineşte, acea voie a lui Dumnezeu pe care Dumnezeu însuşi o duce la capăt, acea voie a lui Dumnezeu pe care El însuşi o face. În versetul 6 din Psalmul 33 citim astfel: „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. El îngrămădeşte apele mării într-un morman şi pune adâncurile în cămări.” Acest verset îl descrie pe Dumnezeu ca şi Creator al întregului univers, întregul univers, de la ceruri până la pământ şi la apele care sunt pe pământ, astfel în versetul 8: „Tot pământul să-L onoreze pe Domnul, sau se teamă de Domnul, sau să I se închine, ca şi sursă creatoare. Toţi locuitorii de pe pământ, adică din această lume, să tremure înaintea Lui! Căci El zice şi se face, porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă.” Acest verset ne cheamă să-I aducem slavă Creatorului universului cu tot ce este în el. Apoi vine versetul 10: „Domnul răstoarnă sfaturile neamurilor, zădărniceşte planurile popoarelor. Dar sfaturile Domnului dăinuie pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam în neam.” Aceasta ne introduce pe noi voiei suverane a lui Dumnezeu. Acea voie a lui Dumnezeu, pe care, în mod suveran, o face El însuşi El nu doar va zădărnici planurile popoarelor, El va răsturna sfaturile neamurilor, şi El va face exact ceea ce a plănuit să facă, în fiecare generaţie, pentru totdeauna. Aceasta este voia suverană a lui Dumnezeu. Este, aşa cum anumiţi teologi o numesc, voia lui Dumnezeu cu putere de lege, El a decretat-o, sau voia hotărâtoare a lui Dumnezeu, El a hotărât-o, sau voia absolută a lui Dumnezeu, este inviolabilă, nealterabilă, de neînduplecat.  Dumnezeu a spus că o va face şi, cu siguranţă, va împlini ce a spus.

 

 

    Deschideţi la Isaia 46. Aici găsim sumarizat un alt aspect magnific al voiei lui Dumnezeu. Isaia 46, probabil că putem începe în mijlocul versetului 9. Isaia 46:9 spune: „Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.” Simplu spus, Dumnezeu a hotărât ce va face de la început şi El o va face până la sfârşit. Scopul Său va fi stabilit şi El îl va îndeplini după cum voieşte. Pur şi simplu, Dumnezeu face exact ceea ce El vrea. De fapt, Psalmul 135:6 spune: „Domnul face tot ce vrea” Orice lucru Domnul îl vrea, îl face. El este Suveranul universului. Orice lucru a hotărât, El îl va face Orice a vrut, El va duce la bun sfârşit. În Daniel capitolul 4 versetele 34 şi 35, când Nebucadneţar, care a fost judecat aşa de sever de către Dumnezeu, şi-a venit în fire, şi dă slavă şi se închină lui Dumnezeu. În versetul 34 din Daniel 4, îşi ridică ochii către cer, şi Nebucadneţar spune: „Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat pe Cel ce trăieşte veşnic.” Şi aici este felul în care îl descrie pe Dumnezeu: „Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui Împărăţie dăinuie din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: Ce faci?” Dumnezeu face exact ceea ce El vrea în ceruri şi pe pământ. În Efeseni, capitolul 1 versetul 11 citim astfel: „după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale”.

 

 

    Voi veţi trage concluzia corectă din toate aceste versete, iar concluzia este că există o voie a lui Dumnezeu pe care Dumnezeu o aduce la împlinire, în mod perfect. El face toate lucurile după sfatul voii Sale. Există o voie a lui Dumnezeu care îi aparţine exclusiv Lui, şi în care nici o persoană nu poate aduce cu sine vreo influenţă, sau eveniment, sau circumstanţă care ar putea schimba scopul etern. Este voia lui Dumnezeu care îi aparţine Lui complet, este hotărâtă în scopul Său şi executată prin puterea Lui. Ea va fi făcută, va fi întotdeauna făcută şi nimic altceva nu va fi făcut, decât ea. Aşa că, în marea schemă a lucrurilor, istoria universului creat, se desfăşoară de la un început divin către un sfârşit divin, iar Dumnezeu controlează totul în mod absolut. Şi El va face exact ceea ce doreşte. Dar la nivel uman, Dumnezeu are voia Sa pentru om. Iar aceasta nu este făcută, în cea mai mare parte.

 

 

    Care este voia lui Dumnezeu pentru om? El a descoperit-o prin sfânta Sa lege. Legea lui Dumnezeu, simplu spus, este revelaţia a ceea ce Dumnezeu doreşte de la om. Şi în cea mai mare parte, noi nu o facem. Dar realitatea minunată este că, pe de altă parte, deficienţa noastră în a face voia lui Dumnezeu în dreptul nostru, nu are un efect negativ asupra faptului că Dumnezeu îşi aduce la îndeplinire voia Sa aşa cum a fost stabilită în eternitatea trecută. Prin suveranitate, Dumnezeu face ceea ce vrea şi totuşi, îi lasă pe păcătoşi să facă ceea ce ei vor cu alte cuvinte noi suntem liberi să ne alegem păcatul, avem libertatea să ne alegem felul de neascultare, chiar credincioşi fiind. Dumnezeu, în mod providenţial, va conduce toate acele întâmplări neprevăzute, toate acele opţiuni, şi le va sintetiza în mod perfect, spre a duce la îndeplinire voia Sa. Acest lucru este numit: înţelepciune divină. Aceasta este o descriere significant de importantă a caracterului lui Dumnezeu care poate lua numărul infinit de opţiuni şi întâmplări neprevăzute omeneşti şi le poate prelucra în folosul finalului său glorios. Aşa că noi nu vorbim, în discuţia noastră astăzi, despre voia lui Dumnezeu pe care El Însuşi o va face. Noi vorbim despre voia lui Dumnezeu exprimată către noi, pe care noi o vom face sau nu. Nimic din ceea ce eu voi face sau nu voi face, nu va altera sfârşitul planului. Dar tot ce eu voi face, sau tu vei face, va avea un effect asupra binecuvântării noastre, bucuriei noastre, ascultării noastre şi utilităţii noastre acum şi pe vecie. Aşa că este important pentru mine să cunosc voia lui Dumnezeu. Eu vreau să o fac. Nu vreau să fiu în întuneric. Şi nu pot să mă încred în intuiţia mea pentru că nu am nici un fel de aparatură. Nu am nici un fel de aparatură fizică. Nu am nici un fel de buton sau sonerie sau becuri, care să se aprindă atunci când fac voia lui Dumnezeu, nu pot să mă încred în propria mea intuiţie. Nu trăiesc în era semnelor. Aşa că unde să merg să aflu voia lui Dumnezeu? Cum ştiu care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa mea? Unde pot afla o indicaţie de încredere asupra voiei lui Dumnezeu în viaţa mea? Păi, v-am dat deja o sugestie. Şi acum o voi dezvolta puţin.

 

 

    Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta. Noi ştim asta. Dacă Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta, El vrea ca tu să-l cunoşti. Este evident. Şi dacă El vrea ca tu să îl cunoşti, atunci fii sigur că nu l-a ascuns. Nu este împachetat undeva, în mod obscur, într-o interpretare întortocheată a Scripturii. Nu este lăsat în seama unei experienţe transcedentale de intuiţie. Nu depinde de o furnizare angelică privată sau personală. Nici măcar nu este dependent de nişte coincidenţe norocoase. Dacă Dumnezeu are o anumită voie, şi El are, şi dacă El vrea ca tu s-o cunoşti, şi cu siguranţă că vrea, şi dacă te va ţine responsabil pentru ea, şi cu siguranţă că da, atunci poţi să fi sigur că El nu şi-a ascuns-o. El ar pune-o în cel mai evident loc. Iar cel mai evident loc ar fi Cuvântul Său, Cuvântul Său. Poţi afla voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta, din Scriptură. Şi este inconfundabilă, absolut inconfundabilă. Am să vă dau şase lucruri asupra cărora să reflectaţi. Bine?

 

 

    Numărul 1: Voia lui Dumnezeu este ca să fii mântuit. Voia lui Dumnezeu este să fii mântuit, scăpat de păcat, de moarte, de judecată şi de iad. Acesta este înţelesul cuvântului mântuit, să fii salvat de osânda eternă, pedeapsa eternă. Voia lui Dumnezeu este ca tu să fii mântuit. 1 Timotei capitolul 2 versetul 3: „Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” Voia lui Dumnezeu este ca să fii mântuit. Ascultă ce scrie în 2 Petru 3:9 „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduiţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară ci toţi să vină la pocăinţă.” Dumnezeu vrea ca tu să fii mântuit. El vrea ca să te pocăieşti. Este voia lui Dumnezeu ca tu să fii salvat de distrugerea eternă. Aceasta este voia lui Dumnezeu. În aşa mare măsură este voia Sa, că a făcut un plan de mântuire. În aşa mare măsură este voia Sa, că a trimis pe Fiul Său să fie sacrificat pentru păcatele noastre, pentru a face această mântuire posibilă. Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, pentru că mântuirea celor pierduţi reprezintă voia Tatălui. De fapt într-o serie de cazuri în Noul Testament aceasta devine clar ca şi o expresie a voiei lui Dumnezeu.

 

 

    În Marcu capitolul 3, Isus îi învaţă într-un anumit loc Mama şi fraţii lui ajung şi ei acolo. Se aflau afară, în curte. Şi l-au chemat, dar mulţimea era în jurul Lui şi astfel mesajul a ajuns în final prin mulţime la Isus. Versetul 32 din Marcu 3: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.” Şi drept răspuns, Le-a zis: „Cine este mama mea şi fraţii Mei?” Într-un sens, El spune: „Eu nu recunosc relaţiile pământeşti. Eu nu recunosc familia.” Şi privind peste cei care stăteau acolo, peste mulţime, El spune: „Iată mama şi fraţii Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” El spune: „Nu mai există relaţii de familie cu Mine care să aibă valoare spirituală. Singura relaţie care contează este să faceţi voia lui Dumnezeu.” Şi care a fost voia lui Dumnezeu? Dumnezeu Însuşi a spus-o: „Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată plăcerea. De El să ascultaţi” Voia lui Dumnezeu este să-L accepţi pe Hristos. Voia lui Dumnezeu este să-ţi pui încrederea în Hristos. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Aceasta este voia Tatălui. În predica de pe munte, Isus, de fapt, a spus acelaşi lucru, mulţi vor zice: „Doamne, Doamne, am făcut asta şi asta în Numele Tău”. Iar El le va răspunde: „Depărtaţi-vă de Mine, niciodată nu v-am cunoscut, pentru că nu oricine-Mi zice „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu”. Şi care este voia Tatălui? Este ca să-L accepţi pe Fiul, să-ţi pui încrederea şi credinţa mântuitoare în Domnul Isus. Aceasta este voia Tatălui. În 1 Ioan 2:17: „Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” Acela care face voia lui Dumnezeu, are viaţa veşnică. Care voie a lui Dumnezeu? Voia lui Dumnezeu de a crede în Fiul Său. Voia lui Dumnezeu de a-ţi pune încrederea în Fiul Său. Voia lui Dumnezeu este ca tu să fii mântuit. În Ioan capitolul 6 versetul 38, există o afirmaţie importantă care merge până în versetul 40: „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Am venit să fac voia Tatălui Meu. Apoi în versetul 40: „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică.” Dumnezeu, Tatăl, vrea ca tu să priveşti la Fiul Său şi să crezi în El. Aceasta este voia Sa. Şi apoi să ai viaţă veşnică. Aşa că acei ce L-au respins pe Hristos, acei care nu cred în Domnul Isus Hristos, nu vor putea şti vreodată care este voia lui Dumnezeu. Este fără sens să cauţi voia lui Dumnezeu într-o căsătorie, sau într-o relaţie oarecare, un serviciu, o carieră de viaţă, sau într-o decizie importantă în viaţă. Dacă nu eşti mântuit, atunci nici măcar nu ai dreptul să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi destăinuie voia Sa. Acela care nu vine la Hristos în pocăinţă adevărată, Acela care nu vine la Hristos în adevărata credinţă mântuitoare, nu poate spune că ar cunoaşte voia lui Dumnezeu despre orice altceva.

 

 

    Ascultaţi la 1 Corinteni 2:9: „După cum este scris”, împrumutate din nou din Isaia, „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.” Există lucruri care oamenii nu le pot vedea. Există lucruri pe care nu le pot auzi. Exită lucruri pe care nu le pot cunoaşte. Toate acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc pe El. Ceea ce Dumnezeu are pentru aceia care Îl iubesc pe El, oamenii care nu Îl iubesc, nu pot cunoaşte.

 

 

    Voia lui Dumnezeu începe deci cu faptul de a fi mântuit, ceea ce înseamnă a-ţi lua angajamentul să trăieşti viaţa ta în credinţa plină de pocăinţă, în Isus Hristos, acceptându-L ca Domn şi Mântuitor. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Aşa începe. Dacă pui alte întrebări, şi nu ai făcut aceasta, în poziţia în care eşti, nu vei primi nimic de la Dumnezeu. În al doilea rând, voia lui Dumnezeu nu este doar ca să fii mântuit, ci şi să fii plin de Duh. Deschideţi la Efeseni capitolul. Efeseni capitolul 5 versetul 17: „De aceea nu fiţi nepricepuţi”. Nu fiţi nepricepuţi, cuvântul „affrone” (în Greacă) este negaţia pentru „frone” din verbul „fernao”, care înseamnă să gândeşti, deci negaţia înseamnă a nu gândi, a fi ignorant, să-ţi lipsească cunoştinţa, să fii slab de minte. Aceasta este ideea. Nu fii ignorant, ci înţelege care este voia Domnului. Aşa că, dacă nu înţelegi care este voia Domnului, ce fel de om eşti tu? Necugetat, ignorant, aş putea spune chiar prost. Vei spune: limbajul tău este cam tare. Este, pentru că voia lui Dumnezeu nu este pierdută. Nu este obscură, nu este ascunsă. Dacă nu înţelegi care este voia lui Dumnezeu, atunci înseamnă că eşti doar slab de minte, eşti doar ignorant, pentru că, dacă vei continua să citeşti, El îţi va spune care este voia Sa. Aici, în versetul 18: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” Foarte bine, în al doilea rând voia Lui este să fii plin de Duh, plin de Duh.

 

 

    Înainte de toate, voia lui Dumnezeu este ca să fii salvat, este clar. Este cât se poate de clar. Tatăl a trimis pe Fiul ca să facă voia Sa, pentru că voia Sa este ca oricine crede în Fiul, să aibă viaţa veşnică. Voia Sa, în al doilea rând, este ca să nu acţionezi în ignoranţă şi necugetare, ci să înţelegi că voia lui Dumnezeu este să fii umplut cu Duhul Sfânt, şi nu să fii îmbătat de vin şi să umbli în destrăbălare. De ce există această comparaţie  aici? Pentru că prolema aici este controlul. Problema aici este controlul. „Umplut” este „perao” în Greacă şi reprezintă ideea de a fi umplut în direcţia de a fi controlat, şi nu umplut într-un sens static; aşa cum vântul umple pânzele unui vas şi îl împinge înainte. Un fel de a explica acest lucru este ca voi să lăsaţi să fiţi controlaţi de Duhul Sfânt. Pot să vă dau un număr de cazuri despre cum acest cuvânt este folosit, care are acest înţeles. În Ioan 16 versetul 6 spune astfel: „întristarea v-a umplut inima.” „Întristarea v-a umplut inima.” Ceea ce înseamnă că întristarea a preluat controlul. Dacă spui despre cineva că este puţin trist, este un lucru. Dar dacă spui că întristarea le-a umplut inima, de fapt spui că au pierdut abilitatea de a pune în echilibru întristarea lor cu gânduri pozitive sau gânduri bune, sau gânduri care reflectă speranţă. Şi fără a exagera, ei au cedat complet puterii de dominaţie a întristării. În Luca 6:11 spune despre a fi umplut cu mânie. A fi umplut înseamnă a fi controlat total şi dominat de mânie. Dacă ai pierdut toată abilitatea de a pune în echilibru experienţa şi răspunsul emoţional cu sensul unui motiv, atunci eşti umplut de mânie. Sau în Luca 4:28 vorbeşte despre a fi umplut de furie. Nu mai poţi controla supărarea ta sau să-ţi înfrânezi ostilitatea. Ai pierdut controlul şi ai explodat în furie. Sau în Luca 5:26 găseşti ideea de a fi umplut cu frică, unde frica te-a dominat în aşa măsură că ai pierdut capacitatea ta de a găsi speranţă iar echilibrul tău mintal, în acea situaţie terifiantă, este pierdut, pentru acel moment, sau pentru totdeauna. Aşa că a fi umplut cu frică sau supărare sau mânie sau întristare, sau a fi umplut cu Duhul Sfânt, înseamnă a fi dominat de acea forţă, în aşa fel că eşti sub controlul ei complet. Aceasta este ideea. El o compară cu a fi beat. Alcoolul este o substanţă care preia controlul. Atunci când oamenii ajung să fie beţi, şi-au abandonat echilibrul mintal. Şi-au abandonat judecata. Şi-au pierdut abilitatea de a-şi controla comportamentul, vorbirea, emoţiile, mintea lor. Au ajuns sub controlul acelui drog. Şi, pentru că veni vorba, în Efes, făceau aceasta în mod intenţionat. În lumea antică, acesta era unul din modurile în care se închinau dumnezeilor falşi, prin beţie, lăcomie în mâncare şi orgii sexuale. Ei credeau că s-au pierdut ei înşişi, că au ieşit din lumea temporală şi au intrat în contact direct cu zeii, cu cât mai mare era gradul de depravare şi beţie, cu atât mai mult intrau în contact cu zeii. Dar adevărul era că de fapt erau beţi şi în contact demonic. Apostolul Pavel spune că acesta nu este modul corect de abordare al religiei. Un ospăţ în cinstea lui Bacchus, asfel petreceau ei în templul lui Bacchus. Am fost acolo, în oraşul Baalbek, lângă Damasc. Toate rămăşiţele de cultură medievală găsite acolo demonstrează aceasta. Asfel ei se închinau lui Dionysus în Efes.

 

 

    Pavel spunea: „Nu veţi ajunge la Dumnezeu în felul acesta. Dar veţi ajunge, dacă sunteţi umpluţi si controlaţi de Duhul Sfânt”. Care este înţelesul acestui lucru? Păi, noi toţi avem Duhul Sfânt. În Romani 8:9: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” La toţi ni s-a dat Duhul Sfânt. Noi suntem templul Duhului Sfânt. El este acela care a venit să locuiască cu noi, în momentul salvării noastre. Dar noi nu suntem întotdeauna controlaţi de Duhul Sfânt. Acest lucru este deosebit de important de a fi înţeles. Să privim înapoi în Efeseni 5 şi să vedem ce înseamnă. Aşa cum am spus, nu există becuri care să se aprindă. Sau alarme care să sune. Nu vor fi sentimente manifestante a umplerii Duhului în viaţa ta. Nu va fi nimic deosebit din punct de vedere fiziologic ca să identifici acest lucru. Dar există câteva efecte a umplerii Duhului. Dacă sunteţi plin de Duh, în versetul 19, atunci vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cântări duhovniceşti. Atunci cânţi, în inima ta pentru Domnul. Dintr-o dată rămâi pierdut în uimire, dragoste şi laudă şi eşti controlat de închinare. Şi nu numai aceasta, dar inima ta este mulţumitoare. Versetul 20: „mulţumeşti pentru toate lui Dumnezeu, Tatăl, în Numele Domnului Isus Hristos.” Eşti copleşit cu mulţumire indiferent de ce se va întâmpla în viaţa ta. Eşti pur şi simplu umplut cu laudă pentru Dumnezeu.

 

 

    De asemenea, versetul 21, eşti supus altuia în frica lui Hristos şi ai o atitudine umilă dominatoare în viaţa ta care te face să te supui celor din jurul tău. Dacă eşti o soţie, eşti supusă soţului tău de bunăvoie şi cu bucurie. Dacă eşti soţ, îţi iubeşti soţia ta. Şi Pavel continuă să descrie astfel, capitolul 6 versetul 1 dacă eşti un copil plin de Duh, îţi asculţi părinţii tăi. Dacă sunteţi părinţi plin de Duh, nu veţi provoca copii voştri la mânie. Dacă eşti un sclav plin de Duh, sau un slujitor sau un angajat, eşti ascultător stăpânului tău, asemeni lui Hristos. Dacă eşti un stăpân plin de Duh, atunci vei face acele lucruri pentru angajaţii tăi, care vor aduce cinste adevăratului stăpân, Domnul Însuşi. Toate acestea sunt comportamente care decurg din faptul de a fi controlat de Duhul Sfânt. Şi este foarte interesant şi foarte important. O viaţă de închinare, de umilinţă, de bucurie, o viaţă petrecută în mod corect în familie, o viaţă corectă în mediul înconjurător al lumii unde lucrezi sau serveşti, fiecare lucru îşi găseşte locul potrivit atunci când eşti total controlat de Duhul Sfânt. Iar acest lucru nu este mistic, de neînţeles.

 

 

    Să vă arăt un text din Biblie. Coloseni 3:16, este foarte important. Coloseni 3:16, vă va da o comparaţie, care va explica ce înseamnă să fii umplut cu Duhul, sau controlat de Duhul. În versetul 16, Coloseni 3:16, Pavel scrie: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi.” Cuvântul „plusios” în greacă are sensul de „excesiv” Este un cuvânt important. Este un cuvânt ce exprimă generozitatea. Cuvântul lui Hristos, în mod excesiv, din belşug să locuiască în voi. Acum priviţi la rezultat. „Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.” Acelaşi rezultat este obţinut, la fel ca şi rezultatul obţinut din a fi plin de Duhul, doar că acum este vorba de a lăsa Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi. Şi ce are să se întâmple? Închinare şi laudă, bucurie şi mulţumire. Orice vei face, vei face în numele Domnului Isus. Îi vei da mulţumire Lui, versetul 17: soţiile vor fi supuse soţilor lor. Soţii îşi vor iubi soţiile. Copiii vor asculta de părinţi. Taţii nu îşi vor scoate din sărite copiii. Sclavii sau slujitorii îşi vor asculta stăpânii. Şi, capitolul 4 versetul 1, stăpânii vor fi drepţi şi corecţi. Vedeţi, obţineţi acelaşi rezultat, din două cauze. Efeseni, plin de Duh, iar aici,  Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi. Concluzia: acelaşi lucru.

 

 

    Ce înseamnă a fi controlat de Duhul Sfânt? Înseamnă a fi dominat de Cuvânt. Cuvântul nu poate fi separat de Duh. Duhul este autorul Scripturii. El este autorul. El este interpretul. El este cel care îl aplică. El este cel ce validează propriul Său cuvânt. Aşa că atunci când vorbim despre a fi plin de Duh, vorbim despre a fi controlat de Duhul. Duhul ne controlează atunci când suntem saturaţi cu adevăr, când suntem saturaţi cu Cuvânt; când Cuvântul ne domină, Duhul ne controlează. Cuvântul preia conducerea minţii noastre. Cuvântul preia controlul emoţiilor noastre şi Cuvântul preia controlul voinţei noastre. Nu-i nimic de neînţeles. Nu este ceva care ţi se întâmplă atunci când ai o experienţă ascunsă. Aceasta nu vine pentru că ai vorbit în limbi, sau cineva şi-a pus mâinile peste tine şi ai căzut pe spate. A fi plin de Duh înseamnă a fi controlat de Duhul, iar Duhul te va controla aplicând Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa ta. Dar tu nu poţi aplica ceva ce tu nu cunoşti. Şi astfel ajungi să fii îmbogăţit din belşug cu adevărul divin, care apoi devine adevărul conducător prin care Duhul te îndreaptă către voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu, care este? Este ca tu să fii mântuit şi plin de Duh.  Înainte de a întreba: Doamne, cu care fată ar trebui să mă căsătoresc?””  Sau: „Doamne, cu care băiat ar trebui să mă căsătoresc?” Sau: „Ar trebui să merg acolo?” Sau: „Ar trebui să vin aici, sau să fac cutare sau cutare lucru?” Acestea sunt întrebări cu aspect mai mult material. Voia lui Dumnezeu este să fii mântuit şi plin de Duhul Sfânt.

 

 

    În al treilea rând, deschide-ţi la 1 Tesaloniceni capitolul 4. Dacă nu ştii voia lui Dumnezeu, cum eşti? Nesăbuit, pentru că ea există acolo pentru tine. Şi aici este o altă afirmaţie directă şi deschisă. 1 Tesaloniceni 4:3: „Voia lui Dumnezeu este:” O! Nu este mult loc pentru speculaţie, nu-i aşa? Nu e greu de înţeles. Nu este enigmatică. „Aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea ta.” Cuvântul important înseamnă separare. Separare de ce anume? De păcat. Să fii despărţit de păcat.  Dumnezeu te vrea mântuit, te vrea să fii controlat de Duhul şi vrea să fii despărţit de păcat. Este exact aşa cum spune. Tu trebuie, versetul 1, să umbli cum îi place lui Dumnezeu. Tu trebuie să excelezi mai mult în acest lucru. Şi tu cunoşti ce legi ţi-am dat prin autoritatea Domnului Isus. Tu ştii ce înseamnă să trăieşti o viaţă sfântă. Este relevat în Cuvântul lui Dumnezeu, care este locul unde Duhul Sfânt preia controlul vieţii tale, atunci când Cuvântul ajunge să te domine. Tu ştii deja toate acestea, şi astfel voia lui Dumnezeu este ca să le împlineşti, şi să te desparţi de păcat, ascultând de legea sfântă a lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca tu să fii sfinţit. Dar ce anume înseamnă acest lucru? Haideţi să vorbim în mod concret. El spune patru lucruri. Unul, este, să te abţii de la imoralitatea sexuală. Acum vorbim în mod concret. Stai departe de păcatele sexuale. Cinveva va întreba: „Cât de departe?” Atât de departe cât trebuie de a fi separat de toate păcatele sexuale, foarte concret. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Câteodată, un cuplu vine şi ei doresc să se căsătorească, stau în biroul meu şi le spun: „Spuneţi-mi câte ceva despre voi. Unde v-aţi cunoscut? Şi aşa mai departe.” Şi anii trecând, totdeauna am pus cândva întrebarea: „Sunteţi implicaţi în vreo relaţie sexuală păcătoasă?” Este o abordare directă. Şi uneori vezi aceste feţe luminoase spunând: „Nu, aşteptăm până la căsătorie.” Alteori, aceste feţe sunt abătute şi ruşinoase, iar răspunsul meu este: Dacă vă comportaţi cu bună ştiinţă în afara voiei lui Dumnezeu, şi nu vreţi să împliniţi voia lui Dumnezeu care este revelată, atunci cum puteţi crede că voia lui Dumnezeu este ca relaţia voastră să continue? Şi câteodată ei răspund: „Păi, noi credem că voia lui Dumnezeu este ca noi să ne căsătorim.” Prima întrebare este: „Păcătuiţi voi având acte sexuale împreună? Pentru că dacă e aşa, voi nu sunteţi în voia lui Dumnezeu acum. Trebuie să mergeţi înapoi. Mergeţi înapoi, reluaţi legătura voastră dar la un nivel pur. Şi atunci când veţi împlini acest lucru, care este cunoscut ca fiind voia lui Dumnezeu, atunci veţi fi la punctul unde Dumnezeu vă va face cunoscut foarte clar, care este voia Lui despre ceea ce încă nu este revelat.” Staţi departe de păcatul sexual. Şi, desigur că este prezent peste tot. Este pretutindeni, întodeauna a fost, nu este nimic nou sub soare, doar că apare în forme diferite. Staţi departe de păcatul sexual. Şi devine mai specific în versetul 4: „fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul care este trupul, în sfinţenie şi cinste.” Condu-ţi trupul în aşa măsură încât să-L onorezi pe Dumnezeu. Condu-ţi trupul într-un mod curat. Păstrează-ţi trupul curat. El continuă în versetul 5: „Nu în aprinderea poftei, ca Neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu.” Nu te comporta ca păgânii fără de Dumnezeu. Nu te comporta în felul lumii. Stai departe de păcatul sexual, condu-ţi trupul astfel ca să-L onorezi pe Dumnezeu, asemeni 1 Corinteni 9, constrânge-l în supunere, dacă este nevoie. Nu te comporta ca păgânii fără Dumnezeu.

 

 

    În al patrulea rând, el spune că nici un om nu trebuie să încalce regulile, şi să-şi înşele fratele în cauză. O! Ce înseamnă acest lucru? Nu profita de alţi oameni. Nu profita în nici un fel de alţi oameni, pentru nici un motiv, în special în domeniul sexual, spun aceasta tinerilor. În special voi fetelor, fiţi atente atunci când un oarecare băiat vine şi spune: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc.” Și vrea să-ţi fure virginitatea. Aceasta nu este dragoste. Ci este poftă, pasiune senzuală, care nu are nimic de a face cu dragostea. Dragostea este mult mai nobilă, mult mai glorioasă, mult mai grandioasă decât pofta, iar o dragoste pură şi adevărată va spune: „Te iubesc atât de mult, încât nu voi proceda aşa. Atât de mult te iubesc.” Acest fel de înşelăciune care se întâmplă nu reprezintă voia lui Dumnezeu. Este voia lui Dumnezeu ca să fii separat de păcat. Stai departe de păcatul sexual. Cât de departe? Suficient de departe încât să fii complet separat de el. Comportă-te în aşa fel să-l onorezi pe Dumnezeu, nu te comporta ca păgânii din jurul tău, nu profita de alte persoane în scopul mulţumirii tale, în scopul de a-ţi împlini pofta ta proprie. În 1 Petru 4:2, Petru spune aşa cum am citat mai devreme „în vremea în care-i mai rămâne de trăit în trup” Ascultaţi: „să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” Nu mai este vorba de poftă, ci de voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca să te opreşti din a pofti. Poftele trupului, poftele ochilor, mândria vieţii, opreşte-te din a pofti şi începe să urmăreşti sfinţirea.

 

 

 

    Voia lui Dumnezeu este aşa de importantă pentru că, în 1 Tesaloniceni 4:6 : „Pentru că Domnul pedepseşte toate aceste lucruri, exact aşa cum v-am spus mai înainte şi v-am avertizat.” Nu veţi scăpa nepedepsiţi. Există un preţ de plătit. Versetul 7: „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” Apropo, versetul 8: „cine nesocoteşte aceste învăţături nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu, care v-a dat şi Duhul Său cel Sfânt.” Dacă respingi aceste lucruri, nu mă respingi pe mine. Nu-l respingi pe omul care le-a scris. Îl respingi pe Dumnezeu care Ţi-a dat Duhul Său Sfânt, ca să ai putere pentru a fi curat. Deci, care este voia lui Dumnezeu? Să fii mântuit, să fii umplut de Duhul, să fii sfinţit. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Începe cu aceste lucruri. Numărul patru: şi vom privi la aceasta în mod sumar: să fii supus. Ascultător, supus. În Iacov capitolul 4, în versetul 7 spune: „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu.” Acesta este primul punct în supunere. „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu.” De asemenea, Efeseni 5:21 spune: „Supuneţi-vă unii altora. Supuneţi-vă unii altora.” Se referă la smerenie, oameni buni! Fiţi supuşi! Supuneţi-vă lui Dumnezeu. Supuneţi-vă unii altora. Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri. Şi soţilor, fiţi supuşi, în sensul de a vă iubi soţiile voastre, căutând să împliniţi dorinţele lor. Evrei 13 ne spune, în versetul 7 şi 17 să ne supunem mai marilor noştri în Domnul, să ne supunem păstorilor şi bătrânilor bisericii care ne conduc şi ne îndreaptă. 1 Petru capitolul 2 versetul 13, şi puteţi să deschideţi pentru un moment la 1 Petru capitolul 2. Acolo spune: „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii trimişi de el să pedepsească, etc.” Versetul 15: „Căci voia lui Dumnezeu este ca făcând bine.” Este voia lui Dumnezeu, să vă supuneţi autorităţilor, pentru ca niciodată să nu determinaţi ca Evanghelia să fie defăimată. El spune: „făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti.” Prin faptul că eşti un bun cetăţean, supus autorităţilor pe care Dumnezeu le-a pus peste tine în forma stăpânirii umane, vei reduce la tăcere pe cei care critică credinţa creştină. Te supui guvernului. Te supui autorităţii din biserică. Te supui în familie. Vă supuneţi unii altora. Te supui lui Hristos ca Domn. Te supui lui Dumnezeu. Supunere smerită, viaţa ta trebuie să fie caracterizată în toate lucrurile de smerenie, supunere, la toate nivelurile. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Smeriţi-vă, smeriţi-vă şi la timpul potrivit, Dumnezeu vă va înălţa. Aceasta este voia Lui.

 

 

    Numărul cinci: voia Lui este ca să suferi. Dacă sunteţi încă în 1 Petru, priviţi la capitolul 3, dacă nu, deschideţi la capitolul 3. 1 Petru 3:17: „Căci este mai bine” scrie Petru, „Căci este mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să suferiţi pentru că faceţi binele decât pentru că faceţi răul.” Dumnezeu hotărăşte suferinţa noastră. Este corect. Dumnezeu hotărăşte suferinţa noastră pentru că El ştie ce suferinţa va face din noi. În capitolul 2, versetul 20 spune: „Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.” Dumnezeu este mulţumit când îndurăm cu răbdare suferinţa. Capitolul 4, versetul 19: „Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu” aşa scrie: „Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu”, 1 Petru 4:19, „să-şi încredinţe-ze sufletele credinciosului Ziditor şi să facă ce este bine.” Aşa că faci ceea ce este corect. Continui să faci ceea ce este corect. Începi să suferi pentru aceasta şi înduri suferinţa încredinţându-ţi sufletul unui Dumnezeu credincios. Şi, într-un sens, urmezi exemplul lui Hristos, care, chiar perfect fiind, a suferit. Suferinţa este o parte din ceea ce Dumnezeu vrea să facă în viaţa ta. Suferinţa te desăvârşeşte. Nu vorbim despre suferinţa din cauza păcatului. A suferi pentru răul făcut, înseamnă disciplinare. Dumnezeu vrea ca tu să stai în faţa acestei lumi ostile, într-un aşa fel evlavios, trăind o aşa viaţă evlavioasă, încât vei fi defăimat şi batjocorit, vei avea probleme, vei fi îndepărtat de către familie şi prieteni, şi cine ştie unde. Şi prin toată această suferinţă, Dumnezeu te va perfecta. Nu poţi avea toate bucuriile, atunci când treci prin diferite încercări, acestea vor lucra spre perfecţiune. 1 Petru 5:10: „după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi” Să suferi de dragul neprihănirii, trăind o viaţă curate într-o lume nedreptă, atunci lumea nedreaptă va reacţiona când este confruntată cu o aşa virtute şi devotement şi asa adevăr pe care îl trăim şi îl proclamăm pentru Hristos. Toţi cei care trăiesc în mod evlavios în lumea prezentă, 2 Timotei 3:12, vor fi persecutaţi, unii mai mult decât alţii. Este voia lui Dumnezeu când tu suferi pentru că faci ceea ce este correct ca prin aceasta să fii smerit şi întărit. În 2 Corinteni capitolul 12, apostolul Pavel ne spune că a acceptat suferinţa sa. El a acceptat-o pentru că a văzut în ea mâna lui Dumnezeu. El spune că i-a fost dat un ţepuş în carne. El spune: „De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.” Iar El îi răspunde: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” Dumnezeu ştie că puterea ta spiritual este dependentă de slăbiciunea ta iar slăbiciunea ta este rezultatul suferinţei tale. „De aceea” scrie Pavel, „simt plăcere în slăbiciuni,în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” Nu vorbesc despre suferinţa ca pedeapsă pentru faptele rele, ci despre suferinţa cauzată pentru că fac bine. Acceptă această suferinţă şi fii îndrăzneţ şi curajos, şi lasă-L pe Dumnezeu să-şi facă lucrarea Sa perfectă. Iar, în final, mai există încă un lucru.

 

    Voia lui Dumnezeu pentru tine, aceasta e voia Lui pentru viaţa ta, să fii mântuit, să fii umplut de Duhul, să fii sfinţit, să fii supus, să suferi şi în final să aduci mulţumiri. Să fii mulţumitor. Ascultă la 1 Tesaloniceni 5:18: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile.” pentru că aceasta ce este? Voia lui Dumnezeu pentru tine. O inimă mulţumitoare în mod constant, se va bucura întotdeauna. Roagă-te fără încetare. Mulţumeşte pentru toate lucrurile. Bucurie constantă, rugăciune constantă umplută cu mulţumiri constante. Este aşa viaţa ta? Eşti tu aşa? Chiar eşti copleşit de mulţumire? Chiar reverşi din tine mii de mulţumiri? Aceasta este voia lui Dumnezeu pentru tine. Nu este nici un mister, oameni buni. Nici un mister. Voia lui Dumnezeu este să fii mântuit, umplut de Duhul, sfinţit, supus, să suferi, şi, tot timpul, să aduci mulţumiri. Aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar vei spune: „O! Mă înşeli. Am crezut că voi căpăta un răspuns despre fata cu care ar trebui să mă căsătoresc.” O, dar am să-ţi răspund. Am să-ţi spun exact ce trebuie să faci. Tu spui: „Vreau un răspuns exact.” Acesta e un lucru bun. Există un principiu, şi-ţi va place. Îţi va plăcea. Dacă eşti mântuit, umplut cu Duhul, sfinţit, supus, în suferinţă şi plin de mulţumiri, eşti pregătit să auzi ce-ţi voi spune? Fă tot ceea ce vrei să faci. Fă tot ceea ce vrei să faci. Căsătoreşte-te cu cine vrei. Mergi oriunde vrei să mergi. Lucrează oriunde vrei să lucrezi. Alege tot ceea ce vrei să alegi. Dar vei spune: „O! Eşti sigur de ceea ce spui?” Pe deplin. Pentru că, dacă aceste lucruri sunt adevărate în viaţa ta, cine crezi că îţi controlează vaţa? Fă ceea ce vrei să faci. Oamenii mă întreabă: „De ce ai venit în biserica Grace Church?” Am vrut să vin. Nu a fost nimic ascuns. Nu am auzit voci din cer. Am ştiut eu că se va întâmpla aşa? Nu, am venit aici pentru că am vrut să vin. Am spus: Este un loc bun. Oamenii mă vor. Nimeni altcineva nu mă vrea. Vreau să merg. Nu am avut prea multe opţiuni. Şi încă nici nu am. Oamenii spun: „Cum ai decis să te căsătoreşti cu Patricia?” A fost uşor. Am vrut-o pe ea şi nu pe alta. Şi am spus: Doamne, pe ea o vreau, este chiar aici. Şi cred că tu îmi controlezi dorinţele mele. Dar vei spune: „Am nevoie de un verset pentru aceasta.” Există şi aşa ceva. Îţi voi da un verset. Ştiu, eşti obişnuit să primeşti un verset. Uite versetul. Psalmul 37:4, eşti pregătit să-l auzi? „Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce îţi doreşte inima.” Aceasta nu înseamnă că îţi va împlini dorinţele tale, ci că le va planta pe ale Lui în inima ta. Să-ţi găseşti plăcerea în Domnul, să fii mântuit, umplut de Duhul, supus, toate aceste lucruri. Să-ţi găseşti plăcerea în Domnul şi El, va planta dorinţele Sale în inima ta. De ce sunt în lucrare? Pentru că am vrut să fiu. De ce sunt la biserica Grace Church? Pentru că am vrut să fiu. De ce vin aici şi procedez astfel? Pentru că vreau. Şi vreau să fiu sigur că dorinţele care vin din inima mea, reflectă dorinţele pe care Dumnezeu le are pentru viaţa mea. Şi astfel, dacă merg după ceea ce ştiu că este voia lui Dumnezeu, atunci ceea ce nu ştiu că ar fi voia lui Dumnezeu, simplu devine o problemă de a urma dorinţele pe care Dumnezeu le-a plantat în inima mea pentru că îmi găsesc plăcerea în El. Genesa 24:27: „Domnul m-a îndreptat în casa fraţilor stăpânului meu.” Începe să mergi pe cale şi Domnul te va conduce. Un alt mod de a spune este versetul 5 din Psalmul 37: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra.” El va împlini această promisiune. De fapt El va împlini voia Sa dacă îţi vei găsi plăcerea în El şi te vei încredinţa Lui.

 

 

    Tată, îţi mulţumim pentru Cuvântul minunat care ni L-ai dăruit. Ajută-ne să fim credincioşi să facem voia Ta asemeni psalmistului, Doamne, învaţă-ne să facem voia Ta. Acum, împreună cu mine spuneţi: Dumnezeul păcii care v-a ridicat dintre morţi, marele Păstor al oilor, care, prin sângele legământului veşnic, Isus, Domnul nostru, să vă echipeze cu toate lucrurile bune, necesare pentru a face voia Lui, să lucreze în noi ceea ce este plăcut în faţa Sa, prin Isus Hristos, a căruia să fie slava în vecii vecilor. Amin!

 

 

https://www.resursecrestine.ro/predici/151540/cum-stim-care-este-voia-lui-dumnezeu

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu?

 din revista „Mesagerul Păcii”

 

Câteodată ne aflăm în faţa unor hotărâri importante în viaţa noastră. Atunci, cu cât o luăm mai în serios cu urmarea Domnului, cu atât mai mult se impune întrebarea: Ce vrea Dumnezeu? Care este calea Lui pentru mine? În principiu, ştim că numai pe calea care ne conduce El poate fi binecuvântare şi putem găsi fericirea adevărată. Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ceea ce dă Dumnezeu şi ceea ce face Dumnezeu este „foarte bun” (Geneza 1:31 ). Putem conta pe faptul că El vrea să ne conducă? Da, cu siguranţă, căci El a spus: „Eu – zice Domnul – te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi” (Psalm 32:8).

 

Dar cum aflăm cum doreşte El să ne conducă? În Biblie nu găsim răspunsul direct la toate întrebările noastre, încât ar trebui numai să o deschidem şi să-l citim. Aşa stau lucrurile cu privire la alegerea meseriei, dar şi la alegerea partenerului şi la alte întrebări fundamentale care vor determina ulterior viaţa noastră. Tocmai cu privire la aceste întrebări este extrem de important să cunoaştem voia lui Dumnezeu. Hotărârile greşite pot acţiona devastator asupra noastră şi asupra oamenilor din jurul nostru (familie, prieteni, adunare).

 

Fireşte, Domnul Isus vrea să ne conducă pe fiecare în parte. Un răspuns care este corect pentru unul, poate fi pentru altul greşit. El ne conduce pas cu pas. Dacă întregul drum al vieţii noastre ne-ar fi arătat ca pe o hartă, atunci la ce ne-ar mai folosi un conducător? Domnul vrea să fie Conducătorul nostru personal. Dar depinde de noi să acceptăm această conducere şi să o trăim într-adevăr!

 

Ce ne poate împiedica să recunoaştem voia lui Dumnezeu

 

Câteodată ne vine greu să recunoaştem voia lui Dumnezeu. Acest lucru poate avea motive diferite:

 

1. Am hotărât deja

 

Deşi ne mai rugăm încă pentru un lucru, ne-am hotărât deja de mult pentru acel lucru. Vrem să avem un anume lucru, iar acum dorim numai ca acesta să fie confirmat de Dumnezeu. Atunci este greu să recunoaştem voia Sa. Câteodată, El ne dă chiar şi ceea ce vrem neapărat să avem. Dar nu vom fi fericiţi şi vom fi păgubiţi spiritual: „El le-a dat ce cereau; dar a trimis o molimă printre ei” (Psalm 106:15).

 

2. Orizont îngust

 

Câteodată, având în vedere o hotărâre, ne gândim numai la o gamă foarte mărginită de alternative. Încă nu am hotărât deja, dar am luat în consideraţie numai anumite posibilităţi şi I le-am prezentat lui Dumnezeu în rugăciune. De exemplu, în ce priveşte alegerea meseriei, pot intra în discuţie numai anumite meserii, o alegere mică în ce priveşte întreprinderile. Dacă drumul lui Dumnezeu pentru noi se află în afara acestui domeniu hotărât, vom avem greutăţi de a primi claritate.

 

3. Motive greşite

 

Dacă în alegerea noastră năzuim după lucruri care ne sunt dăunătoare, este greu să recunoaştem voia lui Dumnezeu. Iacob scrie în acest sens un cuvânt clar: „Sau cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre” (Iacov 4:3 ). În ce priveşte alegerea meseriei poate fi, de exemplu, motivul de a câştiga cât mai repede posibil mulţi bani (1. Timotei 6:9 : „Cei ce vor să se îmbogăţească, … cad în ispită…”) sau de a câştiga prestigiu în faţa oamenilor. Când Lot a trebuit să hotărască cum va decurge mai departe calea sa (Geneza 13:5-15 ), Dumnezeu nu l-a putut conduce, pentru că ochii lui erau îndreptaţi spre lucrurile materiale, spre păşunile grase. După un aparent succes de început, această cale a dus la un sfârşit tragic. Unii şi-au pierdut pe un drum asemănător puterea duhovnicească şi utilitatea pentru Dumnezeu.

 

4. Speranţe greşite

 

S-ar putea să avem anumite idei despre ce semne şi puncte de reper ar trebui să ne dea Dumnezeu pentru a ne arăta calea corectă. Speranţe ca la prima deschidere a Bibliei ochii să ne cadă pe cuvântul corect, ca primul care ne întâlneşte să ne dea sfatul corect, că anumite împrejurări sau moduri de comportament ale oamenilor ne arată clar calea, ne conduc deseori în rătăcire. Şi cu interpretarea visurilor ar trebui să fim foarte atenţi. În 1. Samuel 13 găsim o astfel de concluzie greşită cu urmări tragice. Deoarece Samuel nu a venit la timpul hotărât şi poporul a început să se împrăştie, Saul a dedus că el însuşi trebuia să aducă jertfa. Dar acest lucru era contrar voii lui Dumnezeu, voie pe care Saul ar fi trebuit să o cunoască. Urmarea a fost că Saul a devenit nefolositor pentru Dumnezeu. Această întâmplare ne arată o altă piedică de a recunoaşte voia lui Dumnezeu.

 

5. Nerăbdarea

 

Probabil nimic nu ne vine mai greu decât de a aştepta vremea lui Dumnezeu. Nicio altă perioadă nu a fost aşa marcată de nerăbdare ca cea de astăzi, când motto-ul multora este: „Vreau totul – şi vreau imediat.” Dar nimic nu este mai important pentru cei care vor să afle conducerea lui Dumnezeu decât de a birui această nerăbdare. Dumnezeu spune: „aveţi nevoie de răbdare” (Evrei 10:36 ). Conform acestui verset, aceasta este condiţia pentru a) a face voia lui Dumnezeu şi b) a primi lucrul promis de El. C.H.M. scrie în acest sens: „Probabil, niciun dar nu ne lipseşte aşa de mult ca răbdarea… Firea vrea mereu să lucreze şi astfel împiedică acţiunea harului şi a puterii lui Dumnezeu.” Acest lucru se vede clar, de exemplu, în istoria lui Avraam. Dumnezeu a vrut să-i dea lucrul cel mai bun: pe Isaac. Când aşteptarea a devenit prea lungă pentru Avraam, el a luat lucrurile în mână. S-a născut Ismael şi i-a adus lui şi urmaşilor lui numai necaz şi probleme – până în ziua de astăzi.

 

Ce ne ajută să recunoaştem voia lui Dumnezeu

 

Aşa cum există piedici care ne îngreunează să recunoaştem voia lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată şi ajutoare care ne fac posibilă sau ne uşurează această recunoaştere:

 

1. Să fim în apropierea Domnului

 

În versetul din Psalmul 32 amintit mai sus, Dumnezeu spune: „te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea”. Acest lucru este însă posibil numai dacă rămânem într-adevăr în apropierea Domnului. În relatarea amintită cu Avraam şi Lot, Avraam l-a putut lăsa pe nepotul lui să aleagă, pentru că ochii lui nu erau îndreptaţi ca la Lot spre „ceea ce se vede”, ci „spre ceea ce nu se vede” (2. Corinteni 4:18 ). Ochii lui erau îndreptaţi spre Dumnezeu. Aceasta era condiţia pentru care Dumnezeu l-a binecuvântat din plin. Avraam – după experienţe dureroase – a regăsit părtăşia cu Dumnezeul său (Geneza 13:3-4 ). Fericirea acestei părtăşii i-a dat etaloanele pentru hotărârile care trebuiau luate.

 

2. Să citim Cuvântul lui Dumnezeu

 

Această părtăşie cu Domnul o putem întreţine, în afară de rugăciune, şi prin faptul că ne luăm destul timp pentru citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar dacă nu recunoaştem imediat un răspuns concret la fiecare întrebare, totuşi acolo găsim principiile lui Dumnezeu după care acţionează El întotdeauna şi după care El ne conduce la fel ca pe credincioşii din timpurile trecute. Dar deseori se poate întâmpla că la citirea Bibliei constatăm deodată că Domnul ne dă într-adevăr un răspuns concret la rugăciunea noastră. Deseori o face printr-un verset pe care l-am citit probabil deja de multe ori fără să reacţionăm la el. Dintr-o dată acest verset devine viu şi ştim că acesta este răspunsul la rugăciunea noastră.

 

3. Să întreţinem părtăşia cu creştini

 

Capitolul 12 din 1 Corinteni ne arată clar cât de necesare ne sunt celelalte „mădulare din trupul lui Hristos” şi cât de greşit este când gândim că nu avem nevoie de ele. Astfel poate fi de mare ajutor dacă în situaţii decisive, ca de exemplu alegerea meseriei, discutăm cu alţi creştini duhovniceşti. Vrem însă să subliniem cuvântul „duhovniceşti”: trebuie să fie creştini care practică în viaţa lor principiile biblice şi cu care ne putem ruga. Un creştin lumesc ne va împiedica, mai degrabă, prin sfaturile sale de a recunoaşte voia lui Dumnezeu.

 

4. Să aşteptăm timpul lui Dumnezeu

 

Cine doreşte să meargă calea lui Dumnezeu, trebuie să fie gata să aştepte vremea lui Dumnezeu. El doreşte să le dea copiilor Săi tot ce au nevoie, dar El le dă la vremea Sa. Acest lucru înseamnă câteodată perioade de aşteptare care nu ne plac. Dar acestea sunt deseori necesare pentru a lucra în noi decizii corecte. Ele cer disciplină de a nu lua repede lucrurile în mână, ci de a lăsa pe Dumnezeu să lucreze. Un exemplu frumos găsim în Geneza 24 . Despre Eliezer se spune acolo: „Omul privea cu mirare şi fără să zică nimic” (versetul 21). De aceasta avem nevoie: „să privim uimiţi” şi să aşteptăm ce hotărâre ia Dumnezeu. (Acest principiu îl putem aplica nu numai cu privire la alegerea meseriei, ci şi la alegerea partenerului. Unele hotărâri greşite, dureroase ar putea fi astfel evitate.) Să nu ne temem niciodată că pierdem ceva în timp ce aşteptăm hotărârea lui Dumnezeu. Ceea ce vrea Dumnezeu să ne dea, acel lucru ni-l va da cu siguranţă. Nu există niciodată pericolul că, fiind în aşteptarea Domnului, să pierdem lucrul cel mai bun. Din contră: Numai aşa trăim fericirea şi siguranţa că ceea ce am primit vine într-adevăr de la Domnul.

 

5. Să lăsăm să hotărască „pacea lui Hristos”

 

Deseori, în situaţii decisive, nu este uşor de deosebit vocea lui Dumnezeu de propria noastră dorinţă şi de voci străine. Dar există un verset în Cuvântul lui Dumnezeu care ne ajută şi în această privinţă. În Coloseni 3:15 se spune: „Pacea lui Hristos… să stăpânească (să hotărască) în inimile voastre şi fiţi recunoscători.” Aceasta este regula de care ne putem ţine. În cazul hotărârilor „pe cont propriu” nu vom avea adevărata pace. Dar dacă urmăm voia lui Dumnezeu, ne va dărui pacea Sa şi o siguranţă deplină. Îndoiala şi neliniştea sunt avertizări că ne aflăm pe punctul de a lua o hotărâre greşită. „Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:6 ).

 

 

 

 

https://comori.org/intrebari-si-raspunsuri/cum-putem-cunoaste-voia-lui-dumnezeu/

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

 

John Bunyan, Cum să te rogi după voia lui Dumnezeu

 

De Marius Silvesan

 

Într-o vreme când un lucru atât de special precum rugăciunea, este transformat într-o batjocură la adresa creștinismului și a lui Dumnezeu, a cunoaște ce este, în esență, rugăciunea și cum ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu după voia Lui sunt lucruri absolut vitale pentru o viață de credință autentică, scripturală.

 

Scrisă în perioada când se afla în închisoarea Bedford, cartea „Cum să te rogi după voia lui Dumnezeu” este, într-un fel, strigătul de protest al lui Bunyan împotriva formalismului și a lipsei de autenticitate în rugăciune. Întemnițat tocmai pentru opoziția lui deschisă față de formele religioase și cărțile de rugăciuni impuse credincioșilor, Bunyan ne învață, cu acuratețe scripturală, ce este rugăciunea și cum trebuie să ne rugăm înaintea lui Dumnezeu într-un mod biblic.

 

Concentrat pe îndemnurile și trăirile inimii, Bunyan scria: „Rugăciunea care este caracterizată doar prin niște cuvinte, chiar dacă ar fi numeroase, este o rugăciune săracă. Un om care se roagă cu adevărat nu va fi niciodată capabil, după ce și-a rostit rugăciunea, să exprime cu gura sau în scris dorințele de nedescris, simțămintele, dragostea și tânjirea care au fost îndreptate către Dumnezeu în acea rugăciune.”

 

–-

John Bunyan (1628-1688) a fost un predicator și scriitor baptist, foarte cunoscut cititorilor pentru capodopera sa, Călătoria Creștinului, cea mai citită carte din toate timpurile, după Biblie. John Bunyan a fost adesea persecutat atât de autoritățile civile, cât și de cele religioase, pentru vederile și scrierile sale non-conformiste, dar profund biblice.

 

Preț: GRATUIT

Format: electronic, Acrobat Reader PDF, E-PUB, MOBI.

Nr. pag: 112

Descărcați cartea de pe www.coresi.org

 

 

https://istorieevanghelica.ro/2016/12/04/john-bunyan-cum-sa-te-rogi-dupa-voia-lui-dumnezeu/

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

VOIA LUI DUMNEZEU – MANTUIREA NOASTRA 

 

(Sa citim, pentru ‘incalzire’, textul de la 2 Petru 3:1-9!) 

 

La 1 Timotei 2:4 citim deslusit ca Dumnezeu “…voieste (voia Sa expresa) ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta adevarului.”

 

Dumnezeu doreste ca toti oamenii s-ajunga sa cunoasca adevarul si sa fie salvati. “Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, ca nu doresc moartea pacatosului, ci sa se întoarca de la calea lui si sa traiasca.” (Ezechiel 33:11)

 

Domnul Isus a spus solemn: “Si viata vesnica este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3) Tot Domnul Isus a zis despre Sine: “Eu Sunt calea, adevarul si viata.” (Ioan 14:6)

 

Oamenii nu pot fi mantuiti deci daca nu cunosc “adevarul” lui Dumnezeu. Acest adevar este cuprins atat in Cuvantul lui Dumnezeu cat si in insasi persoana Domnului Isus.

 

Esti si tu interesat de adevarul lui Dumnezeu?!  Dai tu importanta Scripturilor, sau te iei dupa cei care spun ca n-ai dreptul nici sa te atingi de ele?

 

Apostolul Pavel spune cum a ajuns el sa fie mantuit: “O, adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul, care zice: „Hristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi” dintre care cel dintai sunt eu.” (1 Tim. 1:15) Prin acest verset, Pavel se refera si la “adevarul” lui Dumnezeu, dar si declara c-a fost un mare pacatos si ca regreta pentru trecutul sau (credinta, pocainta si cainta)

 

Cu cat ne apropiem mai mult de zilele finale ale istoriei, cu atat numarul batjocoritorilor la adresa lui Dumnezeu si a Cuvantului Sau creste.  Batjocoritorii nu cred ca va fi o judecata a oamenilor, ca vor da socoteala pentru pacatele lor. Despre ei spune Petru ca se fac inadins ca nu stiu c-a mai fost o judecata a lui Dumnezeu, prin potop (v. 2 Petru 3:5-6).  Acesti oameni ignora evidentele concludente ale potopului, pentru ca nu vor sa accepte ca va veni iar o zi in care Dumnezeu va judeca lumea pentru pacate.

 

Ceea ce spune Petru in continuare este deosebit de impresionant (v. 9): “Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi, si doreste (voia lui Dumnezeu) ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.”

 

Aceasta dorinta a lui Dumnezeu este expusa clar, fara echivoc, fara posibilitate de interpretare. TOTI oamenii sunt cuprinsi aici…!  Si-n cazul tau, voia lui Dumnezeu este sa te pocaiesti.  Dumnezeu vrea sa-i scape pe toti  de judecata si de condamnare, nu vrea pieirea pacatosului…

 

Ti-ai marturisit si tu pacatele ca apostolul Pavel (1 Tim. 1:15)? Numai cel ce se pocaieste poate privi prin credinta spre Domnul Isus si spre jertfa Lui. 

 

Credinta in Domnul Isus este cel de-al treilea lucru (dupa cunostinta adevarului si pocainta) pe care il doreste Dumnezeu de la oameni, pentru a fi salvati.  Nimeni nu va ajunge mantuit fara aceste 3 lucruri expuse mai sus…

 

Bine, bine…, dar la Matei 7:21 se pare ca faptele primeaza, si nu credinta, spun unii: “Nu orisicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri.” Explicatia este ca acesti masluitori nu cunosc “adevarul” lui Dumnezeu. 

 

La Ioan 6:28, Domnul Isus a fost intrebat: “Ce sa facem ca sa savarsim lucrarile lui Dumnezeu?”, ce sa facem practic pentru a castiga mantuirea? Isus le-a raspuns (v. 29): “Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: SA CREDETI in Acela pe care L-a trimis El.”

 

Voia lui Dumnezeu este deci ca toti oamenii s-ajunga la cunostinta adevarului, sa experimenteze pocainta si sa creada in Domnul Isus Hristos.  Dumnezeu doreste ca niciunul sa nu piara si toti sa vina la pocainta.

 

Daca esti dezorientat in viata, daca nu sti care este voia lui Dumnezeu pentru problemele tale, cauta mai intai sa fi salvat.  Implineste acea prima voie expresa a lui Dumnezeu pentru viata ta: sa te pocaiesti si sa-ti predai viata ta Domnului Isus Hristos. 

 

Nu avem decat doua alternative: fie se implineste voia lui Dumnezeu si oamenii se pocaiesc si cred in Domnul Isus, fie se face voia omului, care refuza mantuirea.  Intr-o zi, spunea cineva, s-ar putea ca Dumnezeu sa spuna omului: Faca-se voia ta!  Ti-ai ales cumva pierzarea?!

 

Orice om poate sa spuna acum: “Doamne, faca-se voia Ta!”

 

“Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta, si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca” (Fapte 17:30) 

 

– Daca voia lui Dumnezeu este atat de clar si precis exprimata, atunci de ce sunt asa de multi nemantuiti.  – Pentru ca voia lor e sa nu faca voia lui Dumnezeu :  sa se pocaiasca.

 

Acum, dupa ce-am ajuns mantuiti, voia Lui este si sa ducem adevarul Sau la ceilalti oameni.  Eu nu pot sa spun ca-mi pasa de voia lui Dumnezeu daca de exemplu nu-L marturisescpe Domnul Isus Hristos, pentru ca Dumnezeu vrea ca toti s-ajunga la cunostinta adevarului (sa fim “sare si lumina” pentru ei).

 

Cel care este salvat ajunge sa aiba bucuria mantuirii. Satana inseala insa oamenii, soptind ca acceptarea voii lui Dumnezeu inseamna mizerie, nefericire, etc, …  Sunt oameni care tot amana sa se pocaiasca, pentru ca au astfel de prejudecati.  Adevarul este total opus…!

 

Cei ce se pocaiesc si accepta sa faca voia lui Dumnezeu, ajung impliniti si fericiti, ajung sa traiasca cu adevarata bucurie si satisfactie. Cui ii pare rau ca s-a pocait?!  -Nimanui.  Nimeni n-are regrete, pentru ca nimeni nu si-a distrus astfel viata. Voia Lui este “…buna, placuta si desavarsita.” (Rom. 12:2)

 

 

https://www.remediidivine.com/Voia-Lui_Mantuirea-ns.html

 

 

 

/////////////////////////////////

 

 

 

Vor vedea pe Cine au străpuns

 

Traian Dorz, Hristos – Jertfa noastră

 

„Şi în altă parte, Scriptura mai zice: «Vor vedea pe Cine au străpuns».“ (Ioan 19, 37)

 

Cei care L-au străpuns pe Iisus atunci au şi văzut îndată pe Cine au străpuns.

Sutaşul şi cei ce-L păzeau pe Iisus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi toate cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „…Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!“ (Mt. 27, 54).

Înfricoşarea sutaşului l-a făcut să creadă în Iisus. Credinţa l-a făcut să se hotărască pentru El.

Şi astfel, sângele din Coasta Sfântă a lui Iisus, pe care chiar el o străpunsese, i-a spălat sufletul său şi conştiinţa sa de greutatea păcatului săvârşit.

Sutaşul acesta, Longinus, se spune că a fost printre primii creştini şi martiri ai lui Iisus.

 

De străpungerea coastei Domnului ne-am făcut şi noi cu toţii vinovaţi!

Prin păcatele noastre, şi noi am săvârşit această faptă cumplită. Fiecare păcat pe care l-am făcut cu vorba sau cu fapta s-a prefăcut o suliţă cu care L-am străpuns pe Scumpul nostru Mântuitor şi Răscumpărător Iisus.

Ce dureroase trebuie să fi fost pentru Inima Lui simţitoare loviturile sălbatice ale înjurăturilor, ale bârfelilor, ale vorbelor noastre ruşinoase! Şi ale faptelor noastre nedrepte, necinstite şi necurate!

 

Dar slăvită să fie dragostea şi îndurarea Lui de noi şi binecuvântată să fie clipa când ochii noştri s-au deschis ca să vedem Cine este Acela pe Care şi noi L-am străpuns.

Binecuvântat să fie Harul care ne-a îngenuncheat atunci la picioarele Crucii lui Iisus, ca să-I spălăm rănile făcute de noi, cu lacrimile noastre de pocăinţă şi de îndreptare.

 

Sângele Inimii Sale dumnezeieşti ne-a curăţit atunci nouă sufletul.

Şi apa Cuvântului Său viu ne-a dat fiinţei noastre spălarea naşterii din nou (Tit 3, 5).

Astfel, prin nespus de marea Lui bunătate, păcatul nostru cel mare s-a transformat într-un har şi mai mare.

Tot ce fusese în noi roşu cum e cârmâzul s-a făcut alb precum zăpada.

Şi ce era ca purpura s-a prefăcut ca lâna (Isaia 1, 18).

Spălate în Sângele Mielului, veşmintele noastre s-au albit precum lumina (Apoc. 7, 9-17).

 

Ce mare a fost faţă de noi harul lui Dumnezeu, care ne-a deschis încă de acum ochii, ca să vedem pe Cine am străpuns! Şi să putem veni la El, ca să-I cerem şi să primim iertarea şi spălarea Sa.

Niciodată nu vom fi în stare să-I mulţumim îndeajuns.

Niciodată nu vom uita cruzimea noastră faţă de El şi bunătatea Lui faţă de noi.

Niciodată să nu uităm ce I-am făcut noi Lui, – şi ce ne-a făcut El nouă!

Pentru ca nu cumva, uitând, să ne înşele iarăşi şarpele şi să-L străpungem din nou, cum vedem cu groază şi durere că fac mulţi.

 

O, voi, care Îl străpungeţi încă şi astăzi pe Iisus cu cuvintele credinţei voastre sau cu suliţele nelegiuirilor, nepăsării şi tăgăduirilor voastre, – nu veţi fi mereu tari!

Nu veţi fi mereu tineri, nu veţi fi mereu mari, nici nu veţi fi mereu sănătoşi.

Vor veni zile când veţi slăbi, când veţi cădea, când veţi fi bolnavi, când veţi îmbătrâni.

 

Nu vă va sta mereu în faţă viaţa!

Va veni clipa când vă va sta în faţă – rece, neînduplecată şi înspăimântătoare – moartea.

Nu vă va sta în faţă Iisus mereu răstignit. Iisus mereu iertător. Vă va sta curând în faţă Iisus şi înviat, Iisus şi slăvit, Iisus şi Împărat, Iisus şi Judecător. Şi atunci veţi vedea!

Veţi vedea cu spaimă, cu groază, cu uimire, cu strigăte, cu ţipete şi cu vaiete că El era acela pe Care voi L-aţi străpuns.

 

Îl veţi vedea! Fiţi siguri că Îl veţi vedea!

Şi nu vă veţi mai putea întoarce nici faţa şi nici paşii de la tot ce aţi făcut. Şi nici de la ceea ce v-aţi ales, făcând ce aţi făcut.

Cum sunteţi de siguri că v-aţi născut, aşa fiţi de siguri că veţi muri.

Şi cum de adevărat este că Îl străpungeţi acum, aşa de adevărat este că Îl veţi vedea atunci.

 

Este oare vreunul dintre voi înţelept acum? Dacă este, acela să-şi deschidă ochii. Apoi inima!

Pentru ca să nu i se deschidă mâine iadul, ci Porţile Împărăţiei veşnice ale lui Hristos (II Petru 1, 11).

 

Scumpii mei fraţi şi surori, dacă ştim cât de dureros ne străpung chiar şi pe noi vorbele grele, faptele urâte, apucăturile stricate ale celor care trăiesc în nelegiuire, cât de dureros trebuie să străpungă acestea Inima Domnului!

Dacă pe noi ne dor atât de mult împunsăturile celor pe care îi iubim, ale acelor apropiaţi, de la care avem dreptul să aşteptăm numai mângâiere, cât de mult trebuie să-L doară pe Iisus nerecunoştinţa şi jignirea noastră, ale celor care spunem că suntem ai Lui, în învăţătura, în Lucrarea Domnului?

 

Nu loviţi în fraţi.

Nu vă jigniţi unii pe alţii!

Nu vă împungeţi şi nu vă străpungeţi inimile cu certuri, cu dezbinări, cu bârfeli, cu minciuni, cu lovituri nedrepte şi neadevărate.

 

Căci veţi vedea odată că, prin toate acestea, aţi străpuns Inima Domnului.

Fie-vă milă de El. Ca să-I fie şi Lui milă de voi. Altfel, vă va străpunge fără milă plata faptelor voastre, pe neaşteptate şi grabnic.

 

Mărire veşnică Bunătăţii Tale, Iisuse Doamne, Îndurarea şi Ispăşirea, Răscumpărarea şi Mântuirea sufletelor noastre. Îţi vom aduce slavă mereu şi mereu toţi cei ce Te iubim.

Din toată inima Îţi mulţumesc şi eu că m-ai făcut să‑mi văd nelegiuirile mele cu care Ţi-am străpuns atât de dureros şi atât de mult Inima Ta.

 

O, nu voi fi în stare niciodată să arăt cât de mult îmi pare rău acum pentru fiecare împunsătură pe care Ţi-am făcut-o.

Cât de adânc mă pocăiesc pentru toate aceste fărădelegi ale mele!

Cât de mult Îţi mulţumesc că le-ai iertat.

Şi cât de mult doresc să nu mai pot păcătui niciodată împotriva Ta şi întru nimic!

Ajută-mă la acestea pe mine şi pe toţi ai mei. Pe toţi ai Tăi şi pe toţi oamenii.

Amin.

 

 

Vor vedea pe Cine au străpuns

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Muzică rock (B.Gscheidle)

 

 

Baldur Gscheidle

 

Muzică rock din perspectivă creștină

Muzica rock de cel mai dur fel este lovită în capul tinerilor și, din păcate, această muzică a rebeliunii și-a găsit de mult drum în cercurile evanghelice și s-a consolidat ferm.

 

Mulți organizatori ai acestor concerte cred că pot transmite mai bine Evanghelia tinerilor. Nu atât textul are impact; de multe ori nimeni nu îl înțelege oricum din cauza zgomotului adesea infernal; mai degrabă, „mesajul” este transmis în primul rând de muzică.

 

Acum este bine documentat ce reacții fizice, emoționale și în cele din urmă spirituale sunt cauzate de acest tip de „muzică”. Organismul este stimulat și eliberează o mare varietate de hormoni și endorfine, care sunt substanțe asemănătoare morfinei.

Aceste substanțe inundă organismul și produc stări de ebrietate care se observă în general la concertele rock, fie ele laice sau „creștine”.

 

Cauza acestor fenomene este volumul excesiv și apoi există ingrediente care sunt adaptate cu grijă pentru efectul potrivit și dorit de către experți foarte sofisticați și inteligenți. Acest lucru l-ai putut vedea foarte clar la CHRISTIVAL din Dresda, organizat de Alianța Evanghelică, cu spectacolul World Wide Message Tribe Dance Floor Band.

Bătăi puternice, frecvență a sunetului, fulgerări de lumină, ritm, fluturi de ceață, vârtej haotic, bărbați rapiți în stilul lui Michael Jackson, zvâcniri, dans, corpuri de fete care gesticulează sălbatic în culori corespunzătoare luminoase între fluturi ondulate de ceață artificială, iluminate cu reflectoare colorate. Pur și simplu un amestec bun și profesionist pentru a-i pune pe tineri în chef. Scopul, goana și furtuna emoțională, a fost atins.

Transa și extazul, asemănătoare cu riturile voodoo păgâne, au putut fi observate aici. Vrăjitorii aniști și preoții șamani folosesc aceeași „tehnică” pentru a chema demoni și spirite. Vezi și numeroasele programe de televiziune despre culturile unor astfel de triburi și popoare încă animiste. La CHRISTIVAL rezultatul a fost impresionant. Mulțimea a fost încântată, au decolat literalmente.

 

Gary Allen scrie în cartea sa The Insiders :

„… Acum era necesar să facem creierul uman și mai docil, mai apatic, mai ignorant: muzica rock a cufundat generații întregi de tineri într-o frenezie care a devenit în curând o stare permanentă. Acest sunet dizarmonic poate fi auzit peste tot, chiar și în biserici, care în forma sa cea mai extremă conține glorificarea satanică și închinarea diavolului.”

 

Dar ce fel de „decizii pentru Isus” sunt luate într-o astfel de extazitate de emoții când, ca la „CHRISTIVAL” din Dresda, în loc de un bis al trupei în publicul fierbinte, Roland Werner, persoana responsabilă pentru acest lucru eveniment, chemările la predarea vieții lui Isus au devenit? Spunea literal: „… pentru a nu ascunde chemarea lui Werner la succesiune”.

 

Aceasta este o trădare absolută a tinerilor care ar putea crede acum că această experiență îmbătătoare a fost o convertire. Cuvântul limpede al lui Dumnezeu nu aduce niciodată și nu a adus niciodată un asemenea extaz și stări de entuziasm care pot fi înregistrate. Acesta nu este niciodată spiritul lui Dumnezeu, ci mai degrabă spiritul acestei lumi care a lucrat aici. Spiritul lui Dumnezeu nu duce la imoralitate; instrucțiunile lui sunt complet diferite. (Vezi și povestea Dansului Vițelului de Aur descrisă în Exodul 32.)

Dumnezeu, Domnul nostru Isus Hristos și Duhul Sfânt nu locuiesc niciodată acolo unde domnesc viciul și corupția. Isaia o exprimă în următorul verset:

Isa. 57:15 Căci așa vorbește Cel Înalt și Înălțat, care locuiește în vecii vecilor, al cărui nume este sfânt: Eu locuiesc în locul cel mai înalt și în locul sfânt și cu cei asupriți și smeriți cu duhul, ca să învior duhul cei smeriți și această inimă a celor frânți.

Carismaticii „Jesus Freaks” au intrat și ei în acțiune la Christival. Unde au avut întâlnirea, era o pânză mare cu inscripția: „Dumnezeu este excitat.” Invitația la întâlnirea lor „Freakstock” din vara anului 1998 a citit următorul text: Dacă nu-L cunoști încă pe Isus, dar

contează Dacă vrei să cunoști un zeu nebun, nu există o oportunitate mai bună decât aceasta. Un… serviciu super tare de petrecere a timpului liber… Bineînțeles că totul va fi super minunat pentru că este festivalul lui Isus.

 

Ceea ce este deosebit de grav este că această „mișcare a ciudaților” funcționează și în cadrul Alianței Evanghelice Germane.

Dacă doriți să aflați mai multe despre nebunii lui Isus enumerați mai sus, vă recomandăm documentația menționată mai sus de Thorsten Brenscheidt.

Înapoi la muzică: Faptul că această muzică extatică, în mare parte asurzitoare, provine din cultele afro-americane, unde spiritele și demonii sunt chemați și bătuți la tobe, este pur și simplu ignorat. Pe lângă seducție, este vorba și de bani mari, deoarece acest tip de muzică aduce milioane de vânzări și profituri considerabile pentru furnizorii și distribuitorii de astfel de lucrări. Există o mare cantitate de literatură seculară care demonstrează clar această origine.

 

Avem impresia că „calea îngustă” este buldozată în poteca care duce la ruina veșnică. Astfel de metode nu se găsesc în Cuvântul lui Dumnezeu. De altfel, Roland Werner susține și infama binecuvântare Toronto. În documentația despre spectrul ideilor (10/95) și în revista dran (7/94), Werner a recunoscut clar așa-numita „binecuvântare Toronto” într-un mod pozitiv.

 

„Acest lucru este real, există într-adevăr ceva în el”, a spus Roland Werner după o vizită la Biserica Anglicană Holy Trinity din Londra din Brompton, unde aceste fenomene au avut loc frecvent. Această biserică a dezvoltat și așa-numitul curs de credință „Alfa”, în care organizatorii au adus „în joc” Duhul Sfânt în ultima seară a cursului. De asemenea, recomandat din toată inima de Werner.

 

Aici Duhul lui Dumnezeu este eliminat în mod autocratic, aici echipa evenimentului stabilește că Duhul trebuie să vină la comandă, mai ales sâmbăta!!

În același articol, Billy Graham vorbește pozitiv și despre trezirile carismatice din SUA. „Este minunat să asistăm la toate acestea!” America este în centrul unei mari treziri. „Rareori fundamentul inimii și minții umane a fost mai bine pregătit decât astăzi.”

 

Cu toate acestea, acești oameni devin agenți ai Satanei. Pavel ne îndeamnă: Rom. 6:13 … nu vă lăsați mădularele păcatului, ca arme ale nelegiuirii, ci prezentați-vă lui Dumnezeu, înviați din morți, ca arme ale dreptății, și mădularele voastre lui Dumnezeu.

Totuși, dacă arunci o privire asupra Bibliei și te concentrezi asupra Cuvântului lui Dumnezeu, vei fi șocat de cum și cu ce metode se realizează evanghelizarea astăzi. Se pare că doar masa contează. Milioane sunt cheltuite pentru a găzdui mari emisiuni creștine de divertisment de televiziune, cum ar fi ProChrist, ca evanghelizare în masă. Când se pot raporta cifre mari de participare, întreaga presă evanghelică intră într-o frenezie a succesului (ca să nu mai vorbim de evenimentele mari carismatice).

 

Isus nu a izbucnit în entuziasm în timp ce mulțimile au ovaționat și curgeau după el. Dimpotrivă, EL le arată cu cuvinte dure prețul mare și seriozitatea mare a succesiunii. EL cere ascultătorilor săi să estimeze costurile. Unde se întâmplă asta și astăzi, când contează doar numărul mare? Cea mai mare slujbă bisericească, cei mai mulți participanți la conferință, care funcționează. idea a scris: „În special în zonele carismatice și penticostale, numărul participanților este rotunjit cu generozitate.”……………………………………………………………………..

Cont. aici    https://horst-koch.de/rockmusik/

 

 

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

Antihrist

 

 

Erich Sauer

VENIREA REGATUL LUI DUMNEZEU

1. Partea: SISTEMUL MONDIAL ANTI-CRESTIN

 

1. Partea: REGATUL VIZIBIL LUI HRISTOS, la:

( https://horst-koch.de/1000jaehriges-reich/ )

 

 – Compilat de Horst Koch, în 2006 –

 

Secţiunea 1: SISTEMUL MONDIAL ANTICREŞTIN

1. Persoana lui Antihrist

 

Venirea lui Antihrist

Scopul suprem al creștinismului este Isus Hristos; sfârşitul creştinismului nominal este Antihrist. Este învățătura inconfundabilă a Bibliei că „țelul” istoriei nu este „rezultatul” istoriei, că Împărăția lui Dumnezeu nu ajunge la putere prin creștere și înaintare, ci numai după prăbușiri și catastrofe mondiale.

Nelegiuirea va învinge, dragostea se va răci în mulți (Matei 24:12), iar Fiul Omului va găsi puțină credință pe pământ când va veni (Luca 18:8). Nu creștinizarea lumii până când cultura nu este creștinată, ci ostilitatea crescândă a lumii până când creștinismul este expulzat de către cultură – acesta este cursul pe care profeția biblică îl profețește.

 

Este un principiu în guvernarea divină a lumii că totul ajunge la maturitate, atât binele cât și răul (Matei 13:29; Apoc. 14:15); dar pentru rău, răbdarea lui Dumnezeu duce la o judecată severă. „Nimeni să nu vă înșele, căci ziua Domnului nu va veni, dacă nu vine mai întâi apostazia și nu se va descoperi omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, cel rău, pe care vine Domnul Isus, va ucide cu „suflarea gurii” (2 Tesaloniceni 2:3). Nu împăcare, ci sporirea luptei către final, nu transfigurare, ci răsturnări în dezvoltarea umană, nu alianță între Dumnezeu și slava omenească, ci spulberarea imperiului lumii prin împărăția lui Dumnezeu (Dan. 2:34; Apoc. 19: 11-21) – acesta este modul în care triumfă cauza Domnului.

 

La început, însă, arată invers. Pentru că, conform mărturiei Scripturii, va apărea un sistem cultural care, se pare, va împlini toate dorințele omenirii de mii de ani. În fruntea ei stă un conducător puternic care, printr-o organizare ingenioasă, domină spiritual lumea și face lumea fericită. este atât un (Apoc. 13:7), un consilier al națiunilor care evită cu încredere toate pericolele războiului. (1 Tesaloniceni 5:3), un organizator al umanității (Apoc . 13:16), care aduce ordine în haosul fără speranță al maselor.

 


În acest fel, el va ridica spiritul mondial și puterea mondială la cele mai înalte înălțimi, iar pentru cultura mondială va fi o perioadă de cea mai mare expansiune și splendoare.

 

Dar toate acestea fără Dumnezeu, doar prin încrederea în sine, slăvirea propriei puteri și îndumnezeirea duhului omenesc (2 Tesaloniceni 2:4).

 

De aceea Cel Preaînalt nu va lipsi să răspundă (Ieremia 17:5). El nu-și va da cinstea altuia, nici faima sa vreunui răzvrătit născut în praf. Dar răspunsul lui la provocarea lui Antihrist va fi să-l trimită pe Hristos (Fapte 3:20); și îl va nimici pe cel a cărui „sosire (parousia) a fost după activitatea lui Satana” „prin înfățișarea venirii Sale” (prin epifania parousiei sale) (2 Tesaloniceni 2:8), „în foc în flăcări, când El dă pedeapsă pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu și pentru cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos” (2 Tesaloniceni 1:8). 
Așa că punctul culminant al culturii devine drama finală a istoriei și, prin strălucirea lumii, arde, parcă, ca un simbol al judecății: „Mene, mene, tekel, upharsin”, „Numărat, numărat, cântărit și de asemenea. ușor de inventat” (Daniel 5,25).

 

Numele lui Antihrist

Cuvântul „Antihrist” apare doar la Ioan, și în trei sensuri: